of 170 /170
FINANTE FINANTE FINANTE FINANTE GENERALE GENERALE GENERALE GENERALE ŞI PUBLICE I PUBLICE I PUBLICE I PUBLICE CURS

MN Finante

Embed Size (px)

Citation preview

FINANTEFINANTEFINANTEFINANTE GENERALEGENERALEGENERALEGENERALE ŞŞŞŞI PUBLICEI PUBLICEI PUBLICEI PUBLICE

CURS

3

CUPRINS CAPITOLUL 1 .......................................................................................................................................... 7

CONCEPTE PRIVIND FINANTELE ...................................................................................................... 7 1.1. Notiunea de finante ........................................................................................................................ 7

1.2. Fenomenul financiar ..................................................................................................................... 11

1.3. Continutul economic al finantelor (sfera finantelor) .................................................................... 12 1.4. Sfera activitatii financiare ............................................................................................................ 15

CAPITOLUL 2 ........................................................................................................................................ 17

FUNCTIILE FINANTELOR .................................................................................................................. 17

Cuprinsul capitolului ............................................................................................................................... 17

2.1. Functiile finantelor intreprinderii ................................................................................................. 17

2.2. Functiile finantelor publice .......................................................................................................... 19

CAPITOLUL 3 ........................................................................................................................................ 23

STRUCTURA FINANTELOR ............................................................................................................... 23

3.1. Finantele in sens larg .................................................................................................................... 23

3.2. Sistemul financiar ......................................................................................................................... 24

3.3. Structura si principalele atributii ale aparatului financiar al Romaniei ........................................ 27 3.4. Finantele agentilor economici – veriga de baza a finantelor tarii ................................................ 29

CAPITOLOL 4 ........................................................................................................................................ 33

MECANISMUL FINANCIAR ............................................................................................................... 33

4.1. Definirea mecanismul financiar ................................................................................................... 33

4.2. Fluxurile financiare ...................................................................................................................... 38

4.3. Circuite financiare ........................................................................................................................ 40

4.4. Ciclurile financiare ....................................................................................................................... 42

CAPITOLUL 5 ........................................................................................................................................ 43

POLITICA FINANCIARA ..................................................................................................................... 43

5.1. Notiunea de politica financiara .................................................................................................... 43

5.2. Politica bugetara ........................................................................................................................... 46

5.3. Politica fiscala .............................................................................................................................. 50

5.4. Politica financiara a intreprinderii ................................................................................................ 51

CAPITOLUL 6 ........................................................................................................................................ 55

STRUCTURA FINANCIARA A INTREPRINDERII ........................................................................... 55 6.1. Interpretarea financiara a bilantului contabil ............................................................................... 55

6.2. Structura financiara a intreprinderii si riscul ................................................................................ 57

6.3. Criteriul destinatiei surselor de finantare in alegerea structurii financiare .................................. 60 6.4. Criteriul rentabilitatii si capacitatea de indatorare ....................................................................... 60

6.5. Aplicatii ........................................................................................................................................ 62

CAPITOLUL 7 ........................................................................................................................................ 66

FINANTAREA INTERNA SAU AUTOFINANTAREA ...................................................................... 66 7.1. Politica de autofinantare ............................................................................................................... 68

7.2. Capacitatea de autofinantare ........................................................................................................ 69

7.3. Politica privind dividendele ......................................................................................................... 71

7.4. Aplicatii ........................................................................................................................................ 74

CAPITOLUL 8 ........................................................................................................................................ 75

FINANTAREA EXTERNA .................................................................................................................... 75

8.1. Cresterea capitalului propriu ........................................................................................................ 75

8.2. Finantarea prin imprumuturi pe termen mediu si lung ................................................................ 78 8.3. Finantarea prin leasing ................................................................................................................. 82

8.4. Aplicatii ........................................................................................................................................ 85

CAPITOLUL 9 ........................................................................................................................................ 88

RESURSELE FINANCIARE ALE STATULUI .................................................................................... 88

4

9.1. Continutul si caracterizarea generala a resurselor financiare ale statului .................................... 88 9.2. Clasificarea veniturilor bugetare .................................................................................................. 91

9.3. Aplicatii ........................................................................................................................................ 94

CAPITOLUL 10 ...................................................................................................................................... 97

CHELTUIELILE PUBLICE ................................................................................................................... 97

10.1. Conceptul de cheltuieli publice .................................................................................................. 97

10.2. Tendinta pe termen lung a cheltuielilor publice ....................................................................... 100 10.3. Analiza cauzelor cresterii cheltuielilor publice ........................................................................ 102

10.4. Clasificarea si compozitia cheltuielilor publice ....................................................................... 110 10.5. Aplicatii ................................................................................................................................... 112

CAPITOLUL 11 .................................................................................................................................... 114

IMPOZITELE SI TAXELE .................................................................................................................. 114

11.1. Conceptul si importanta impozitelor ........................................................................................ 114

11.2. Elementele tehnice sau constitutive ale impozitului ................................................................ 116 11.3. Principiile impunerii si evaziunea fiscala ................................................................................ 121

11.4. Incidenta/repercursiunea impozitelor si presiunea fiscala ....................................................... 123 CAPITOLUL 12 .................................................................................................................................... 126

IMPOZITELE DIRECTE SI IMPOZITELE INDIRECTE .................................................................. 126 12.1. Impozitele directe de tip real .................................................................................................... 126

12.2. Impozitele personale ................................................................................................................ 127

12.3. Contributiile obligatorii ............................................................................................................ 131

12.4. Impozitele (taxele) pe consum ................................................................................................. 133

12.5. Taxele vamale .......................................................................................................................... 146

12.6. Aplicatii .................................................................................................................................... 148

CAPITOLUL 13 .................................................................................................................................... 151

SISTEMUL BUGETAR ....................................................................................................................... 151

13.1. Concepte si notiuni generale .................................................................................................... 151

13.2. Principiile bugetare .................................................................................................................. 153

13.3. Procesul bugetar ....................................................................................................................... 157

CAPITOLUL 14 ................................................................................................................................... 162

DATORIA PUBLICA ........................................................................................................................... 162

14.1. Continut, structura si evolutie .................................................................................................. 162

14.2. Imprumutul de stat si gestionarea datoriei publice .................................................................. 163 14.3. Caracteristici ale datoriei publice externe ................................................................................ 168

Bibliografie minimala pentru studenti .................................................................................................. 170

5

Obiectivele fundamentale urmarite de curs se refera la :

• Sa explice ce sunt finantele, cum au aparut si cum se clasifica acestea. • Sa arate care sunt functiile si rolul finantelor, precum si structura acestora.

• Sa arate si sa explice mecanismul general de functionare a finantelor prin intermediul mecanismului financiar si al politicii financiare.

• Sa explice ce este si cum se determina structura financiara a intreprinderii, precum si legatura acesteia cu relatia de finantare.

• Sa arate modul de manifestare a finantelor private (ale intreprinderii) in ceea ce priveste asigurarea finantarilor intreprinderilor.

• Sa arate modul de manifestare a finantelor publice in ceea ce priveste formarea resurselor financiare ale statului, realizarea cheltuielilor publice si utilizarea instrumentelor de planificare al lor (sistemul bugetar).

• Sa arate ce sunt imprumutul public (sau de stat) si datoria publica si care este relatia dintre acestea si resuresele financiare ale statului, pe de o parte, si cheltuielile publice, pe de alta parte.

6

7

CAPITOLUL 1

CONCEPTE PRIVIND FINANTELE Cuprinsul capitolului 1.1. Notiunea de finante 1.2. Fenomenul financiar 1.3. Continutul economic al finantelor (sfera finantelor) 1.4. Sfera activitatii financiare Obiective urmarite 1. Insusirea unor concepte-cheie despre finante : finante, finante private, finante publice, fenomen financiar. 2. Intelegerea modului de aparitie a finantelor, tipurilor de finante, continutului economic al finantelor si finantele ca sistem. 3. Cunoasterea legaturilor care exista intre sfera finantelor si sfera activitatilor financiare.

1.1. Notiunea de finante

Cuvantul „finante” s-a raspandit in Franta secolului al XVII-lea cu intelesul de

„bani si venituri publice destinate cheltuielilor statului”. S-a presupus ca acest cuvant s-a format si a evolutat din expresia latina financia pecuniaria, care inseamna a incheia o tranzactie patrimoniala prin plata unei sume de bani. Dictionarele actuale dau ca provenienta a cuvantului finante vechiul cuvant francez finer, care inseamna a administra bani, a plati.

Daca ar fi sa dam o definitie lapidara a finantelor am putea spun ca, finantele sunt stiinta administrarii/gestionarii banilor/fondurilor. Orice tip de organizare umana necesita costuri (bani, fonduri), cu atat mai mari cu cat organizarea este mai complexa. Aceste costuri apar atat in etapa initiala a intemeierii organizatiei, cat si dupa aceea, pentru mentinerea ei : ( 1) sunt necesare eforturi de informare privind noul tip de organizatie ce urmeaza a se infiinta, (2) trebuie elaborate reguli pentru statuarea relatiilor in cadrul organizatiei in vederea realizarii scopului pentru care a fost infiintata, (3) trebuie stimulat interesul membrilor organizatiei pentru ca aceasta sa-si poata continua activitatea si (4) pentru realizarea scopurilor si obiectivelor organizatiei sunt ocazionate costuri ce trebuie finantate.

Atunci cand vorbim de finante, avem in vedere doua acceptiuni: una tehnica sau pragmatica si una ce considera finantele ca o stiinta. Din punct de vedere tehnic, finantele pot fi definite ca totalitatea fluxurilor banesti dintr-o economie (sub forma de numerar, credite sau compensare) care au ca scop formarea veniturilor (incasarea lor) si realizarea (acoperirea) cheltuielilor pe diferite paliere (individ, organizatie, stat). In

8

aceasta acceptiune, data fiind internationalizarea fluxurilor banesti ca urmare a interdependentelor dintre economiile nationale, a existentei societatilor multinationale si a realizarii de uniuni economice zonale, putem vorbi si de finante internationale, nu numai de finante nationale.

Dupa modul de adimistrare a finantelor, privata sau publia, deosebim finante private, cele adiministrate de catre indivizii (fondurile lor proprii si imprumutate), de intreprinderile private si alte organizatii cu caracter privat, si finante publice, cele administrate public, adica de institutii ale statului si colectivitatilor locale.

Prin finante private se inteleg fluxuri banesti provocate de entitati private cu scopul de a se finanta in vederea acoperirii cheltuielilor necesare realizarii obiectului lor de activitate.

Termenul de „finante publice” s-a raspandit cu privire mai ales la platile banesti de interes public necesare in relatiile cu statul si alte colectivitati publice. Statul, ca forma complexa de organizare sociala, incepand cu fazele sale incipiente, pentru functionarea si consolidarea sa a avut nevoie de sustinere nu numai morala, sociala si politica, ci si de una economica, materiala, care, odata cu aparitia banilor a devenit sustinere financiara.

Tocmai aceste fluxuri de bani directionati de la supusi (contribuabili) catre stat (trezoreria acestuia) au constituit finantele publice incipiente. Spunem incipiente pentru ca, la inceput, aceste fluxuri de bani aveau ca menire doar sa sustina cheltuielile proprii de functionare ale unor organizatii statale. Cu timpul, prin extinderea atributiilor ce i-au fost incredintate sau pe care statul si le-a arogat, fluxurile financiare au fost directionate spre finantarea unor cheltuieli tot mai variate si tot mai apropiate de nevoile publice (ale contribuabililor).

Intr-adevar, aparitia si evolutia finantelor sunt strans legate de aparitia si consolidarea statului in societate. Pentru desfasurarea activitatii statale au fost si sunt necesare fonduri importante pe care statul le procura pe diferite cai. Aceste fonduri, in epoca moderna, in afara sustinerii activitatii statului, prin intermediul politicii fiscale a guvernului, pot constitui un resort sau o frana in dezvoltarea economico-sociala a tarii.

Finantele publice sunt cele care asigura resursele financiare in vederea cheltuirii lor pentru sustinerea furnizarii unor bunuri publice si influentarea mediului in care sunt furnizate bunurile private. Nevoile colective ale membrilor unei societati se adauga nevoilor individuale ace acestora, iar singurul in masura sa le satisfaca pe primele este statul prin furnizarea unor bunuri publice.

Iata, mai jos, lantul cauzal al existentei finantelor publice in societatile capitaliste democratice.

9

Fig.1 Lantul cauzal al existentei finantelor publice Conceptul de finante publice se raporteaza la conceptul mai general al finantelor

ca parte la intreg. Termenul de „finante publice” s-a raspandit cu referire mai ales la platile banesti de interes public necesare in relatiile cu statul si alte colectivitati publice. Putem spune ca finantele publice sunt fluxurile banesti provocate si supravegheate de catre stat in cadrul economiei, cu scopul declarat de a finanta cheltuielile publice si de a orienta mersul economiei in conformitate cu programul de guvernare al partidului/partidelor aflat/aflate la putere.

In evolutia conceptiilor despre finantele publice in economiile de piata, in literatura de specialitate se mentioneaza deja trei conceptii: finante publice clasice, cele ale statului modern sau finante publice moderne, adica ale statului interventionist, si finante publice post-moderne, cu toate ca a treia conceptie se considera a fi rezultatul unui artificiu facil.

Conceptiile clasice despre finantele publice reflecta doctrina liberala in dezvoltarea economica a societatii conform principiului laissez-faire, laissez-passer, urmarundu-se evitarea oricarei interventii a statului in activitatea economica, care trebuie sa se desfasoare dupa principiul interventiei private, ordinii interne, apararii frontierelor si intretinerii relatiilor diplomatice. Ca urmare, sarcina finantelor publice era sa asigure resursele necesare intretinerii institutiilor, functionarii normale a acestora. In cadrul acestei sarcini, impozitul trebuie sa aiba un caracter neutru (sa nu aiba caracter interventionist in economie), iar echilibrul bugetar era dogma pentru toata lumea.

Conceptiile moderne despre finantele publice i-au nastere dupa primul razboi mondial, ca urmare a unor importante crize economice, cand apar mai multi sustinatori ai interventionismului statului in economie pentru a evita crizele economice. In acest fel, locul statului jandarm (de aparator al ordinii publice) a fost luat de statul providenta sau statul bunastarii generale, care isi largeste sensibil aria preocuparilor. In ceea ce priveste autoritatea economica a statului, se afirma tot mai mult doctrina interventionista, potrivit

autoritati publice

bunuri publice

nevoi colective

aparare protectie sociala

sanatate Etc.

partide

politici publice

10

careia autoritatea publica este chemata sa joace un rol activ in viata economica, sa influenteze procesele economice, sa cerceteze evolutia ciclica, sa previna crizele, sau cel putin sa ia masuri pentru inlaturarea efectelor negative ale acestora.

Printre economistii sustinatori ai acestui curent de gandire, un rol primordial il are lordul J.M Keynes. Potrivit acestei noi teorii a interventionismului statului in economie, statul, prin politici ca cele bugetara, monetara si valutara, poate si trebuie sa joace un rol activ in viata economica, in influentarea proceselor economice spre un curs favorabil.

Finantele publice contemporane se caracterizeaza printr-o schimbare de dimensiune care a transformat raportul lor in economia generala. Aceasta schimbare imbraca un aspect cantitativ (ponderea financiara a statului si componentelor sale in PIB a crescut considerabil) si un aspect calitativ, constand in aceea ca s-a transformat si continutul acestora (au aparut si s-au dezvoltat cheltuieli publice de un tip nou, ce raspund unor obiective care, desi nu sunt in totalitate de natura economica, au insa incidenta economica: este vorba, in special, de cheltuielile de transfer). In plus, mai nou, Marea Criza Financiara Mondiala, declansata in 2007, a aratat ca statul nu se da in laturi, in astfel de situatii, nici de la privatizarea unor agenti economici, inclusiv banci pentru ai scapa de la faliment pe bani publici, vorbindu-se astfel de o adevarata nationalizare a acestora. Deosebit de partea tehnica, finantele sunt considerate si o stiinta, o ramura a economiei politice. In aceasta acceptiune, finantele sunt stiinta gestionarii/administrarii patrimoniilor individuale, patrimoniilor organizatiilor (firme, institutii, etc.) sau a banului public, in vederea satisfacerii diferitelor nevoi in conditii cat mai bune de eficienta. Prin ban public intelegem ansamblul cheltuielilor si resurselor/veniturilor statului sau ale colectivitatilor locale.

Finantele publice pot fi considerate si ele o stiinta ca si finantele, in general. Ca ramura a stiintei economice, finantele pubice se preocupa de identificarea si evaluarea mijloacelor si efectelor privitoare la politicile financiare ale guvernului. Ea incerca sa analizeze efectele fiscalitatii si cheltuielilor publice asupra situatiilor economice ale indivizilor si organizatiilor si sa examineze impactul lor asupra economiei ca intreg. Ea este de asemenea preocupata de examinarea eficacitatii masurilor cuprinse in politici directionate asupra anumitor obiective si de dezvoltarea tehnicilor si procedurilor prin care aceasta eficacitate sa creasca Intre finantele private ale unei intreprinderi si cele publice exista intercolerari si interconditionari importante. Fluxurile banesti care reprezinta finantele inteprinderilor reprezinta baza fluxurilor financiare intr-o economie, datorita faptului ca majoritatea fondurilor banesti care se formeaza la diferite nivele ale economiei isi au izvorul in fluxurile banesti produse la nivelul intreprinderilor. De capacitatea si randamentul acestor finante depinde, in cea mai mare masura, soliditatea celorlalte tipuri de finante.

11

1.2. Fenomenul financiar

Fenomenul este un proces, o manifestare, o evolutie. Fenomenul financiar se

refera la evolutia in timp de la bani la elemente de finante, de la acestea la finante propriu-zise si apoi pana la includerea in randul finantelor a unor componente cum sunt : creditul, piata financiara si finantele internationale.

Din punct de vedere istoric, primele elemente de finante au fost impozitele in bani, determinate de :

a) existenta statului si a nevoilor sale ; b) aparitia si folosirea banilor.

La inceputurile sale, statul avea nevoi limitate ca structura si ca volum, dar acestea reclamau totusi angajarea unor resurse. In conditiile economiei naturale inchise, cand apar doar germenii productiei de marfuri, iar banii erau putin folositi, statul putea folosi pentru sustinerea actiunilor sale (ducerea razboaielor, unele lucrari de interes public, cum ar fi drumurile, intretinerea curtii conducatorului de stat etc.) darile in natura si prestatiile obligatorii in natura. Cu timpul insa, statul pretinde supusilor sai si contributii in bani, aparand astfel primele elemente de finante.

In timp, odata cu impunerea banilor in realizarea tranzactiilor dintre oameni, forma baneasca a darilor catre stat s-a impus, ea impunandu-se prin usurinta realizarii actiunilor de strangere a darilor (impozitelor) si cele de utilizare a lor. Are loc astfel transformarea elementelor de finante in finante propriu-zise. Abia in capitalism, cand productia de marfuri devine dominanta si banii sunt utilizati pe scara larga, statul renunta treptat la formele in natura ale impozitelor.

Alaturi de finantele statului, devenite cu timpul finante publice, coexista finantele private. Cele doua tipuri de finante se desebesc intre ele, in primul rand, prin obiectivele urmarite: primele asigura suportul financiar pentru sustinerea actiunilor publice, iar celelalte capitalul necesar afacerilor private. In al doilea rand, difera si mijloacele utilizate pentru obtinerea lor: statul ca autoritate actioneaza prin constrangere, in timp ce persoanele private nu au nici posibilitatea legala nici menirea.

O dimensiune comuna a statului modern si agentilor economici este aceea ca nici statul, nici agentii economici nu reusesc sa-si acopere cheltuielile folosind exclusiv veniturile proprii, fara a se indatora. Din acesta cauza, statul contracteaza imprumuturi sau apeleaza la emisiunea baneasca, generand datorie publica, iar agentii economici isi cresc capitalul prin indatorare sau apeland la piata financiara. In structura finantelor regasim astfel elemente noi : creditul si piata financiara.

Datorita cresterii complexitatii vietii economice, de multa vreme fenomenul financiar depaseste, in manifestarile sale, granitele nationale, manifestandu-se tot mai intens finantele internationale.

12

1.3. Continutul economic al finantelor (sfera finantelor)

Din defintiile date mai sus finantelor, rezulta ca finantele nu se confunda cu banii,

categoria economica a banilor fiind mai extinsa decat cea a finantelor. Altfel spus, toate relatiile financiare sunt si relatii banesti, in timp ce nu toate relatiile banesti sunt si relatii financiare. Cu alte cuvinte, folosirea banilor presupune si relatii intre diferite entitati care nu sunt relatii financiare. In acest sens, trebuie aratat ca prin repartitie, in afara de formarea veniturilor financiare (destinate actiunilor publice si afacerilor private), se formeaza si venituri nefinanciare (consumate in scop persoal). Pe de alta parte, repartitia se realizeaza atat in bani, cat si in natura (chiar daca pe o scara redusa), or finantele, prin definitie, imbraca obligatoriu forma baneasca. Finantele constituie asadar o categorie economica care exprima relatii social-economice, exprimate in forma baneasca, relatii care descriu formarea, repartizarea si utilizarea fondurilor banesti la dispozitia firmelor (agentilor economici), populatie si stat. Finantele pot fi analizate si ca sistem alcatuit din :

� relatii economice, in expresie baneasca, ce exprima un transfer de resurse financiare (relatii financiare) ;

� fonduri sau resurse financiare ce se constituie in economie; � planuri financiare ce reflecta anumite procese prevazute a se produce in

economie, in cursul unei perioade de timp determinate ; � institutiile ce participa la organizarea relatiilor financiare, la constituirea si

distribuirea fondurilor sau resurselor financiare, la elaborarea, executarea si controlul planurilor financiare.

Fig. 2 Finantele ca sistem

Prin definitie, finantele au o anumita menire de infaptuit, aceea de a mobiliza si aloca resursele banesti necesare sustinerii actiunilor publice si a afacerilor private. Aceasta menire se realizeaza prin operatii de repartitie financiara, iar obiectul principal al acestei repartitii este produsul intern brut1. 1 Produsul intern brut (PIB) masoara valoarea bruta a productiei finale de bunuri si servicii produsa de subiectii economici ce-si desfasoara activitatea in interiorul tarii, in cursul unei perioade. Produsul intern brut cuprinde: 1) Productia tuturor bunurilor sau serviciilor individuale sau colective furnizate sau destinate sa fie furnizate altor unitati decat cele care le-au produs (inclusiv productia de bunuri si de servicii consumate in procesul de productie a bunurilor si serviciilor). Aceasta categorie priveste toate produsele efectiv destinate pietei (vanzare sau troc), dar si

Relatii financiare Fonduri sau resurse financiare

FINANTELE ca sistem

Sistem de planuri financiare

Sistem de institutii financiare

13

In procesul repartitiei produsului national brut2 se realizeaza anumite raporturi, relatii social – economice sau operatiuni sub forma baneasca. Prin intermediul acestor relatii (operatiuni) se infaptuieste repartitia produsului national brut intre agentii economici, populatie si stat. Aceste relatii prin mijlocirea carora se constituie, se reapartizeaza si se folosesc fondurile banesti sunt relatii financiare sau finante.

Pentru ca o operatiune (relatie) baneasca sa apartina finantelor ea trebuie sa indeplineasca in mod obligatoriu si cumulativ trei conditii :

1) sa aiba loc un transfer valoric de resurse banesti sau de putere de cumparare ; 2) resursele sa fie destinate finantarii actiunilor publice sau afacerilor private ; 3) transferul trebuie sa se faca obligatoriu fara echivalent sau fara contraprestatie

imediata, dar se poate realiza cu titlu definitiv si gratuit sau cu titlu temporar, rambursabil si cu plata unei dobanzi. Asadar, pentru o delimitare mai precisa intre notiunea de bani si cea de finante, trebuie precizat ca numai acele relatii banesti sunt finante care constituie un transfer de produs national brut, si nu o schimbare a formei valorii. Acest transfer are loc intre agenti economici, populatie si stat cu scopul de finantare, de achitarea unor obligatii, acordarea de subventii etc. Rezulta ca exista si relatii banesti care nu sunt relatii financiare ca, de exemplu : vanzarea-cumpararea de marfuri si servicii, plata salariilor etc. Desi sunt unele pareri ca relatiile de credit n-ar trebui incluse in cadrul relatiilor financiare, noi opinam ca ele sunt relatii financiare, deoarece prin creditare se constituie relatii prin care agentii economici se finanteaza in vederea sustinerii activitatii proprii si, pe aceasta cale, asigura furnizarea de fonduri banesti catre alti agenti economici si stat, in cadrul realtiilor financiare cu acestia. Transferul de natura financiara genereaza modificari in patrimoniu partenerilor. El afecteaza nu numai forma sau structura fondurilor acestora, ci insasi marimea lor. Are loc astfel o sporire a resurselor beneficiarului si o diminuare a acestora la platitor. Acest gen de operatii financiare apar :

- intre persoanele fizice si juridice, pe de o parte, si stat, pe de alta parte, atat cu ocazia platii impozitelor si taxelor la bugetul statului, cat si cu prilejul finantarii actiunilor publice de care beneficiaza, direct sau indirect, si platitorii de impozite si taxe (contribuabilii) ;

- intre banci si clientii lor, atat cu prilejul atragerii unor resurse banesti temporar disponibile, cat si in procesul acordarii si rambursarii imprumuturilor ;

- intre posesorii de fonduri si solicitatorii de fonduri, prin intermediul pietei financiare ;

- intre institutiile de asigurari si clientii lor, cu prilejul incasarii primelor de asigurare si al platii despagubirilor si sumelor asigurate ;

toate bunurile si serviciile furnizate gratuit gospodariilor individuale sau in mod colectiv comunitatii de catre administratiile publice si private. 2) Productia in cont propriu a tuturor bunurilor care sunt retinute de catre producatorii lor pentru propriul consum final sau pentru formare de capital. 3) Productia de servicii de cazare de catre proprietarii ocupanti si servicii produse prin angajarea unui personal domestic remunerat. 2 Produsul national brut este egal cu produsul intern brut plus soldul veniturilor factorilor in raport cu strainatatea.

14

- intre participantii la diferite forme de asigurare si protectie sociala si institutiile ce administreaza astfel de fonduri, cu prilejul incasarii contributiilor si a platii indemnizatiilor cuvenite beneficiarilor etc.

Natura si conditiile transferului depind, mai ales, de felul nevoilor ce urmeaza a fi acoperite. Practica financiara a consacrat, din acest punct de vedere, doua tipuri de transfer :

a) transferul cu titlu definitiv si gratuit, atunci cand resursele sunt destinate acoperirii unor nevoi permanente sau sustinerii consumului definitiv (in acest caz sunt angajate fondurile statului indreptate spre institutiile publice sau agentii economici privati subventionati in anumite imprejurari de catre stat) ;

b) transferul cu titlu temporar, rambursabil si cu dobanda, atunci cand nevoile sunt temporarea (in acest caz sunt antrenate resursele de creditare indreptate spre solicitatorii de credite).

Suntem acum in masura sa clarificam continutul economic al finantelor. El consta, deci, in primul rand, in relatiile banesti prin care agentii economici si statul se finanteaza, iar in al doilea rand in relatiile prin care agentii economici, populatia si statul isi onoreaza obligatiile contractuale sau cele prevazute in lege. Aceste relatii banesti care presupun transferuri de bani pot fi rambursabile (ca in cazul finantarii agentilor economici, cu exceptia subventiilor primite de la stat) sau nerambursabile (in cazul impozitelor platite statului). De asemenea, o alta caracteristica a lor este ca transferurile pot fi efectuate cu asigurarea unui echivalent sau contraprestatie (cazul finantarii agentilor economici) sau fara echivalent direct si imediat (cazul platii impozitelor catre stat). Din continutul economic al finantelor, adica natura fondurilor gestionate, deriva carecterul privat sau public al acestora. Astfel, finantele private se refera la gestionarea fondurilor private din economie, iar finantele publice se refera la banii publici (cei procurati din impozite si taxe si din imprumuturi de stat).

Sfera finantelor Sfera banilor Fig. 3 Cele doua sfere : cea a finantelor (mai mica) si cea a banilor (mai extinsa)

15

Operatiuni ce nu au natura financiara, dar au legatura stransa cu finantele Operatiuni financiare

1.4. Sfera activitatii financiare

Sfera activitatii financiare depaseste sfera operatiunilor financiare. Chiar daca o multime de operatii banesti nu au natura financiara, ele au totusi, de cele mai multe ori, o stransa legatura cu finantele. Astfel, unele unele operatii banesti reprezinta premise pentru viitoare operatii financiare, in timp ce altele dau finalitate unor operatiuni financiare prealabile, prin cheltuirea sau utilizarea propriu-zisa a resurselor alocate din fonduri financiare. Iata cateva exemple in acest sens cand operatii banesti sunt premise pentru viitoare operatiuni financiare :

- operatia de vanzare-cumparare, finalizata prin incasarea marfurilor, conditioneaza plati financiare precum : plata impozitelor, a dividendelor, rambursarea imprumuturilor, plata dobanzilor etc. sau operatii non-financiare ca plata marfurilor cumparate, a salariilor etc. ;

- operatia de plata a salariilor, non-financiara prin natura ei, aduce dupa sine plati tipic financiare ca : impozitul asupra salariilor, contributia la fondul de somaj sau pentru pensie suplimentara si contributia la asigurarea obligatorie de sanatate ;

- succesiunile si donatiile intre persoane fizice nu au natura financiara, dar sunt insotite de obligatia impozitelor aferente.

Exemplele de operatii banesti ce dau finalitate unor operatii financiare prealabile se refera, mai ales, la utilizarea sau cheltuirea propriu-zisa a resurselor financiare dobandite de beneficiarii lor. Iata cateva din ele :

- achizitionarea de masini, utilaje, instalatii pentru investitii pe seama cresterii de capital al agentilor economici privati ;

- platile curente pentru productie, pe seama imprumuturilor contractate de la banci ;

- plata pensiilor, ajutoarelor de somaj, indemnizatiilor de boala, maternitate etc. Datorita acestor caractereristici ale unor operatii banesti ca cele de mai sus,

organele financiare se preocupa de derularea corespunzatoare a tuturor operatiunilor banesti, financiare si non-financiare, tocmai datorita interactiunii acestora. Sfera activitatii financiare depaseste deci sfera operatiunilor financiare.

Fig. 4 Sfera activitatii financiare

16

In sensul cel mai larg, activitatea financiara reprezinta ansamblul operatiunilor

desfasurate de institutiile si organele financiare specializate in legatura cu fundamentarea si elaborarea prognozelor, programelor si bugetelor financiare, executia financiara, analiza si controlul financiar.

Analiza activitatii financiare are obiect distinct, in functie de nivelul la care se desfasoara. Astfel, la nivel macroeconomic se eleboreaza prognoze ample si programe, planuri, bugete de sinteza la nivel de economie, se folosesc metode de optimizare a optiunilor, se vegheaza asupra functionalitatii mecanismului financiar si monetar in ansamblul lui. La nivelul unitatilor de baza se elaboreaza programe, planuri si bugete de o mai mica complexitate, iar activitatea cea mai importanta este legata de executia financiara. Aceasta din urma presupune incasarea veniturilor, gestionarea acestora si efectuarea platilor, iar operatiunile respective poarta denumirea de operatiuni de trezorerie.

17

CAPITOLUL 2

FUNCTIILE FINANTELOR

Cuprinsul capitolului

2.1. Functiile finantelor intreprinderii 2.2. Functiile finantelor publice Obiective urmarite 1. Insusirea si intelegerea functiilor indeplinite de finante la nivelul intreprinderii 2. Insusirea si intelegerea functiilor indeplinite de finante la nivelul statului 3. Intelegerea legaturii stranse existente intre functiile celor doua tipuri de finante Finantele, prin definitie, sunt operatii de repartitie, intrucat ele intervin in repartitia produsului intern brut, in legatura cu satisfacerea nevoilor generale si derularea afacerilor. Finantele indeplinesc deci o functie de repartitie. Prin intermediul acesteia se mobilizeaza un insemnat volum de resurse banesti la fondurile statului si la fondurile administrate descentralizat de catre agentii economici in vederea repartizarii si cheltuirii acestora pentru realizarea actiunilor publice si a afacerilor private. De fapt, satisfacerea acestor nevoi reprezinta insasi menirea finantelor, iar functia de repartitie, actionand in aceasta directie, tine de esenta finantelor. Formarea fondurilor de natura financiara si repartizarea acestora prin functia de repartitie a finantelor reprezinta o conditie necesara dar nu si suficienta pentru ca sa se realizeze menirea finantelor, pentru ca actiunile sa se realizeze in volumul, structura si ritmurile stabilite de catre factorii de decizie. Pentru ca fondurile sa se constituie la timp si in volumul necesar, pentru ca ele sa se cheltuiasca in mod eficient si in conformitate cu destinatiile stabilite in vederea realizarii actiunilor stabilite, este necesara exercitarea unui control permanent si sistematic asupra formarii, repartizarii si utilizarii acestor resurse. Tocmai de aceea, controlul este o conditie indispensabila pentru realizarea menirii finantelor, ea constituind alaturi de functia de repartitie, modalitati de manifestare a esentei finantelor. De altfel, in manifestarea lor, cele doua functii interactioneaza si se influenteaza reciproc, iar prin actiunea lor conjugata si convergenta se asigura finalizarea menirii finantelor.

2.1. Functiile finantelor intreprinderii

Ca orice substitem financiar, finantele intreprinderilor indeplinesc functia de

repartitie si functia de control.

18

Functia de repartitie a finantelor intreprinderii consta in formarea capitalurilor, in alocarea si folosirea lor in scopul realizarii obiectivelor intreprinderii. In mod analitic, functia de repartitie reflecta:

- colectarea capitalurilor initiale ; - circuitul si repartizarea lor pe destinatii ; - utilizarea si reconstituirea lor ; - modificarea structurii capitalului prin noi aporturi de capital si imprumuturi. De asemenea, functia de repartitie reflecta si obligatiile banesti ce decurg din

constituirea si gestionarea capitalurilor, desfasurarea activitatii economice si obtinerea de rezultate financiare. Functia de control a finantelor intreprinderii are doua laturi, una constatativa si alta corectiva, care se impletesc organic. Functia de control nu trebuie sa se rezume doar la latura constatativa, de fotografiere a fenomenelor, rolul acesteia fiind, in special, de a interveni cu actiuni corective, care sa contribuie la optimizarea activitatii. Controlul prin intermediul finantelor intreprinderii presupune un anumit cadru organizatoric si masuri care sa duca la prevenirea abaterilor, pentru cresterea rentabilitatii si eficientei, apararea integritatii si utilizarii rationale a capitalului si respectarea legislatiei. Functia de control a finantelor are o sfera larga de actiune, imbratisand toate fazele si laturile economice si financiare ale circuitului economic, toti indicatorii planificati si cei realizati, ceea ce impune, intre altele, organizarea unei evidente sistematice, corecte si reale tehnico-operative, statistice si contabile. Controlul trebuie astfel organizat incat sa se realizeze urmatoarele obiective :

- sa urmareasca respectarea regulilor generale financiar-contabile si fiscale ; - sa contribuie la identificarea si mobilizarea rezervalor interne ; - sa asigure urmarirea si prevederea (inscrierea) eficientei in fundamentarea

programelor de productie, de investitii si financiare ; - sa constituie un instrument de prevenire si lichidare a cauzelor care provoaca

risipa si proasta gospodarire ; - sa asigure un regim corespunzator de economii, incasarea la timp a tuturor

creantelor si achitarea obligatiilor, finantarea oportuna si rationala a cheltuielilor etc. ;

- sa urmareasca lichidarea deficientelor, repararea prejudiciilor si responsabilizarea persoanelor vinovate de prejudicii sau proasta gestiune, atragerea in circuitul economic a tuturor resurselor, alocarea lor corespunzatoare, lichidarea imobilizarilor nejustificate de fonduri, prevenirea angajarii ineficiente de fonduri etc.

Functia de control a finantelor intreprinderilor se exercita prin anumite organisme, care difera intr-o oarecare masura de la o intreprindere la alta. Cele mai intalnite forme de control sunt : autocontrolul, controlul ierarhic, controlul specializat al contabilului sef sau directorului financiar, organisme de control sau audit intern.

19

Autocontrolul este controlul propriu efectuat de fiecare salariat asupra operatiunilor si activitatilor desfasurate de acesta inainte ca operatiune/activitatea sa fie confirmata/validata de o alta persoana sau inainte de a fi realizata efectiv. Controlul ierarhic este controlul exercitat de seful unei structuri organizatorice aspura operatiunilor si activitatilor realizate de subordonati. Controlul exercitat de contabilul sef sau directorul financiar urmareste ca operatiunile si activitatile financiare sa se desfasoare cu respectarea legii contabilitatii si a reglementarilor din domeniul financiar. Auditul intern este o activitate independenta ce are animite obiective si activitati de consultanta, menite sa aduca valoare si sa imbunatateasca operatiunile intreprinderii, sa o ajuta sa-si atinga obiectivele, contribuind la imbunatatirea managemenrului riscului, controlului si a procesului de conducere. Controlul, din punct de vedere al momentului in care este efectuat, poate fi : preventiv, concomitent cu realizarea operatiunii activitatii si ulterior.

Schematic, realizarea functiei fundamentale a finantelor private, cea de repartitie, poate fi prezentata astfel :

Fig. 5 Schema functiei fundamentale a finantelor private

2.2. Functiile finantelor publice

Ca si finantele private ale intreprinderilor, finantele publice, adica ale statului si

institutiilor sale, indeplinesc doua functii, si anume : functia de mobilizare, repartizare si utilizare a resurselor banesti si functia de control.

FINANTE PRIVATE

Asigurarea resurselor financiare ale intreprinderilor

Administrarea/gestionarea resurselor financiare

Realizarea politicii financiare a intreprinderii

20

a) Functia de mobilizare, repartizare si utilizare a resurselor banesti consta in atragerea la fondurile statului a unei parti din produsul national brut, in repartizarea si utilizarea acestor fonduri in vederea satisfacerii cerintelor comune ale societatii si sustinerea procesului investitional la nivelul economiei nationale. Aceasta mobilizare a fondurilor banesti de la contribuabili se face, de regula, cu titlu definitiv, nerambursabil si fara contraprestatie directa si imediata. Realizarea acestei functii, atat pentru finantele publice, cat si pentru cele private, este indisolubil legata de crearea, repartizarea, circulatia si utilizarea produsului national brut. Repartitia produsului national brut cuprinde distribuirea primara si redistribuirea acestuia. Distribuirea primara a produsului national brut consta in impartirea acestuia intre participantii directi, nemijlociti la procesul productiei materiale. Redistribuirea, numita si repartitia ulterioara sau secundara, reprezinta transferul unei parti din produsul national brut de la unele persoane juridice si fizice la altele, prin intermediul finantelor publice. Practic, redistribuirea produsului national brut cuprinde cele doua faze ale primei functii a finantelor publice : mobilizarea si reaprtizarea.

b) Functia de control asupra crearii, repartitiei, circulatiei si utilizarii produsului national brut este determinata de faptul ca fondurile financiare care se formeaza la dispozitia statului sunt ale intregii natiuni. Societatea urmareste : constituirea resurselor financiare necesare solutionarii cerintelor generale ; repartizarea si utilizarea resurselor financiare cu luarea in considerare a prioritatilor si a eficientei economice si sociale; armonizarea intereselor financiare ale societatii cu cele de perspectiva.

Functia de control a finantelor publice urmareste : - apararea integritatii avutului public ; - modul in care contribuabilii persoane juridice isi stabilesc, calculeaza si vireaza

obligatiile lor catre stat ; - cum persoanele fizice isi respecta obligatiile fiscale ; - modul in care sunt realizate cheltuielile publice astfel incat sa se respecte

destinatia legala si criteriile de oportunitate, eficacitate, eficienta si legalitate. Din punctul de vedere al apartenentei organelor de control si institutiile care il

exercita exista doua tipuri de control : control din exterior (al unor organe specializate asupra activitatii financiare a subiectului supus controlului, fie el din domeniul public sau privat) si control din interiorul unitatii sau subiectului supus controlului (exercitat sub forma controlului financiar preventiv si a controlului financiar (auditului) intern.

In functie de momentul exercitarii controlului financiar in raport cu operatiunile supuse controlului se disting trei forme principale de control financiar : preventiv, operativ-curent (concomitent sau autocontrol) si posterior (postoperativ). Controlul financiar preventiv este forma cea mai importanta de control si se exercita (sau ar trebui sa se exercite) de catre toate entitatile care realizeaza venituri si au obligatii fiscale. El se exercita inainte de efectuarea propriu-zisa a operatiunilor economico-financiare. Controlul operativ-curent (concomitent sau autocontrol) se efectueaza in timpul realizarii operatiunilor care presupun mijloace materiale si banesti. Controlul posterior (postoperativ) se efectueaza dupa ce actele economice au fost infaptuite. El are menirea

21

sa recupereze prejudicii, daca s-au produs, sa stabileasca masuri corective si sa fie un reper pentru imbunatatirea celorlalte doua forme de control.

Din punctul de vedere al gradului de cuprindere, controlul poate fi prin sondaj sau complet ; control tematic sau complex si control partial sau total.

Controlul financiar se realizeaza de mai multe organe indreptatite de lege, aflate pe diferite paliere. Astfel, control financiar exercita : Parlamentul, Guvernul, Curtea de Conturi, Ministerul de Finante prin unitatile sale specializate, dar si fiecare persoana juridica prin intermediul organelor proprii de control.

Cele doua functii ale finantelor publice, functia de repartitie si functia de control, le putem reprezenta sub forma schemei din figura de mai jos :

constituirea fondurilor publice distribuirea fondurilor publice pentru cheltuieli

raporturi de interconditionare

cum se constituie fondurilor in economie

cum se repartizeaza fondurilor pentru cheltuieli

eficienta utilizarii fondurilor prin cheltuieli

Fig. 6 Functiile finantelor publice Rolul finantelor este acela de a asigura ca statul si fiecare agent economic sa-si

realizeze propria politica financiara recurgand la functiile finantelor publice, respectiv a celor private si la parghiile financiare disponibile.

Schematic, realizarea functiei fundamentale a finantelor publice, cea de repartitie, poate fi prezentata astfel :

Functia de repartitie

Functia de control

22

Fig. 7 Functia fundamentala a finantelor publice

FINANTE PUBLICE

Asigurarea resurselor financiare ale statului

Administrarea/gestionarea resurselor financiare

Realizarea politicii bugetare a statului

23

CAPITOLUL 3

STRUCTURA FINANTELOR Cuprinsul capitolului 3.1. Finantele in sens larg 3.2. Sistemul financiar 3.3. Structura si principalele atributii ale aparatului financiar al Romaniei 3.4. Finantele agentilor economici – veriga de baza a finantelor tarii Obiective urmarite 1. Intelegerea conceptelor de elemente de finante, finante propriu-zise si finante in sens larg 2. Cunoasterea conceptului de sistem financiar si a verigilor ce il compun 3. Cunoasterea structurii si principalelor atributii ale aparatului financiar al Romaniei 4. Constientizarea rolului determinant al finantelor agentilor economici in cadrul finantelor unei economii nationale

3.1. Finantele in sens larg

Finantele in sens larg cuprind : (1) finantele propriu-zise si (2) creditul,

delimitarea facandu-se avand drept criteriu natura transferului de resurse banesti. Finantele propriu-zise se refera la asigurarea si satisfacerea cu resurse banesti a

nevoilor permanente ale statului prin folosirea veniturilor fiscale si parafiscale, precum si la asigurarea si satisfacerea cu resurse banesti a nevoilor permanente ale agentilor economici prin folosirea aportului la capital al actionarilor/asociatilor.

Creditul se refera la acoperirea cu resurse banesti a nevoilor temporare de fonduri de catre stat, colectivitatile locale si agentii economici.

Pe langa deosebirea fundamentala dintre finante propriu-zise si credit, legata de caracterul rambursabil al imprumuturilor, intre cele doua componente ale finantelor in sens larg mai exista si urmatoarele deosebiri :

- in cazul finantelor propriu-zise, la alocarea resurselor nu se tine seama de influenta factorului timp sau acestea se folosesc cu titlu gratuit, pe cand in cazul creditului pentru folosirea imprumuturilor se percepe o dobanda ;

- in cazul finantelor propriu-zise se aloca resurse ce se constituie pe calea prelevarii exprese si obligatorii a unei parti din produsul intern brut, in timp ce in cazul creditului se repartizeaza, in principal, fonduri mobilizate de pe piata de intermediari (banci, piete monetare si piete financiare).

Cu toate aceste deosebiri, exista interferente si asemanari intre finantele propriu-zise si credit care ne indreptatesc sa socotim creditul ca parte integranta a finantelor in sens larg. Ambele tipuri de resurse banesti sunt folosite la acoperirea nevoilor de fonduri

24

ale statului si agentilor economici, ori in acelasi timp, ori prin alternanta in functie de situatia si conditiile concrete din anumite perioade si de obiectivele urmarite. Fundamental este faptul ca creditul pe termen lung este folosit la complinirea golului de surse permanente ce in anumite perioade nu poate fi acoperit de fluxurile financiare ale finantelor propriu-zise (impozite, in cazul statului, recurgerea la majorari de capital social, in cazul agentilor economici).

In fond, finantele propriu-zise si creditul au aceeasi menire sociala: asigura formarea si repartizarea fondurilor destinate satisfacerii nevoilor generale si derularii afacerilor. Numai ca unele dintre aceste nevoi sunt permanente, iar altele temporare. Finantele propriu-zise sunt legate, in principal, de nevoile permanente, in timp ce creditul de nevoile temporare, dar in manifestarea lor se interfereaza, se intrepatrund si se influenteaza reciproc.

Avand in vedere menirea sociala identica, continutul asemanator si conexiunea lor, se poate reuni finantele propriu-zise si creditul sub denumirea comuna de finante. In plus, in sfera relatiilor financiare propriu-zise trebuie incluse si raporturile sau relatiile de asigurare, desi ele au unele particularitati in manifestarea lor, realizandu-se in buna masura pe baze contractuale.

3.2. Sistemul financiar

Intre tipurile de relatii financiare care exista in cadrul economiei se formeaza o

pluralitate de conexiuni prin care se da posibilitatea ca fiecare tip de finante sa-si realizeze propriile functiuni. Aceste tipuri de relatii financiare privite ca un ansamblu ordonat si coerent formeaza sistemul financiar al tarii. In cadrul acestui sistem, desi fiecare tip de relatii financiare are specificitatea sa (adica exista diferentieri) data de obiectivele, mijloacele, instrumentele si reglementarile folosite in realizarea rolului avut, totusi, din existenta unor raporturi de interdependenta dintre tipurile de ralatii financiare, ele pot fi privite ca avand o esenta unitara si functii identice.

Definim deci sistemul financiar ca ansamblul elementelor (subsistemelor sau verigilor), care asigura formarea si repartizarea fondurilor de natura financiara, si al interactiunilor (raporturilor, legaturilor) dintre aceste elemente.

Potrivit esentei sistemului financiar, functionalitatea sa se intemeiaza pe legaturile reciproce dintre verigile sale. Aceste legaturi sunt primare, cele dintre bugetul public si fiecare veriga in parte, si secundare, cele dintre celelalte verigi, ocolind bugetul public.

Verigile componente ale sistemului financiar si de credit al tarii noaste sunt urmatoarele :

1) bugetul public national sau bugetul general consolidat (cu elementele componente la nivel central si la nivelul unitatilor administrativ teritoriale) ;

2) fondurile speciale la nivel national (fondul destinat platii ajutorului de somaj, fondul de risc si de accidente, fondul pentru cercetare-dezvoltare etc) ;

25

3) finantele Fondului Proprietatea (FP) si cele ale societatilor de investitii financiare (SIF-uri) ;

4) finantele agentilor economici (societatilor comerciale) ; 5) finantele companiilor nationale si regiilor de stat (centrale si locale) ; 6) finantele institutiilor de stat (centrale si locale) ; 7) asigurarile sociale de stat si private ; 8) finantele societatilor de asigurari ; 9) creditul. Bugetul public national sau bugetul general consolidat este componenta de baza

a sistemului, in sensul ca el are legaturi cu toate celelalte verigi ale sistemului financiar, precum si datorita rolului social major si a celui economic important. In plus, bugetul public are si calitatea de a fi principala balanta financiara anuala cu caracter indicativ si cu putere de lege a fiecarui stat contemporan.

Fondurile speciale au rolul acoperirii unor necesitati specifice de mijloace banesti si reprezinta o debugetizare (ocolire a bugetului de stat), inregistrand-se astfel o abatere de la principiul unitatii bugetare, legiferata de legislativ. Aceste fonduri sunt inscrise in anexe distincte la bugetul de stat (legea bugetului de stat).

A treia componenta a sistemului financiar, finantele Fondului Proprietatea (FP) si cele ale Societatilor de Investitii Financiare ( SIF-urilo)r, este rezultanta privatizatii in masa a economiei romanesti, in urma deciziei fortelor politice de a trece economia Romaniei, dupa 1990, la economia de piata. Aceste fonduri si-au format portofoliile de actiuni, prin transferul in proprietarea lor a actiunilor societatilor comerciale provenite din fostele intreprinderi cu capital de stat.

Finantele agentilor economici reprezinta veriga de baza a sistemului financiar, intrucat, in calitatea lor de producatori de produs intern brut (produse si servicii) reprezinta fundamentul veniturilor care se indreapta apoi si catre celelalte verigi ale sistemului. Finantele agentilor economici desemneaza acea parte a relatiilor de repartitie in forma baneasca prin intermediul carora se asigura constituirea capitalului social al societatilor comerciale si modificarea marimii acestuia, formarea si alocarea fondurilor destinate activitatii curente si de investitii si a altor activitati ale societatilor comerciale, la care se adauga onorarea obligatiilor fata de celelalte verigi ale sistemului financiar si de credit.

Finantele publice cuprind fluxurile de numerar provenite de la contribuabili (populatie, agenti economici) pe care statul, unitatile sale teritorial-administrative si alte institutii de drept public le constituie si le folosesc potrivit legii. Finantele publice cuprind veniturile (impozite, taxe, contributii, imprumuturi de stat etc.), cheltuielile, datoriile pe care le au. Aceasta inseamna ca fluxurile financiare ce se indreapta catre visteria statului, provenind de la diversi platitori – persoane juridice si fizice – sunt stabilite de autoritatile publice competente prin legi, ordonante, hotarari, dupa care alte fluxuri financiare se indrepata de la fondurile bugetare catre diversi beneficiari – persoane juridice si fizice – la fel pe baza de reglementari ale autoritatilor publice competente.

26

Finantele publice ale institutiilor de stat sunt expresia relatiilor banesti de repartitie ce se desfasoara intre stat si institutiile sale, in legatura cu asigurarea fondurilor necesare infiintarii si functionarii acestor institutii. De mentionat ca intre institutiile de stat exista unele care au o baza proprie de venituri ce le permite sa-si acopere prin autofinantare o parte a cheltuielilor lor, astfel incat de la bugetul public se suporta numai diferenta ; vorbim in acest caz de principiul bugetului net, spre deosebire de celelalte institutii publice care sunt finantate integral de la buget, cand vorbim de principiul bugetului brut.

Aceste tipuri de institutii sunt legate la celelalte verigi ale sistemului financiar (la unele) prin aceea ca platesc contributia pentru asigurari sociale, contributiile pentru fondul destinat platii ajutorului de somaj etc. De asemenea, prin metoda stopajului la sursa, aceste institutii retin si varsa, in numele salariatilor lor, impozitul pe salarii, contributia pentru pensia suplimentara si pentru constituirea fondului destinat platii ajutorului de somaj.

In egala masura, finantele private si cele publice au nevoie sa se desfasoare in cadrul echilibrului dintre nevoi si resurse acoperitoare. Echilibrul financiar la nivelul agentilor economici (microeconomic) se realizeaza numai in conditiile pastrarii capacitatii de plata, a lchiditatii financiare si a solvabilitatii patrimoniale. Lipsa capacitatii de plata sau a lichiditatii financiare, chiar pe fondul existentei solvabilitatii necesare, creeaza greutati financiare foarte mari, care pot merge pana la faliment. La fel, finantele publice au nevoie de echilibru bugetar intre veniturile publice incasate si cheltuielile publice ce trebuie acoperite. Orice dezechilibru bugetar poate crea serioase probleme in realizarea politicilor publice si asigurarea climatului social necesar unei societati functionale

Finantele companiilor nationale si regiilor publice autonome reprezinta o componenta care se refera la entitati care sunt organizate in domenii de activitate care prezinta un interes deosebit pentru societate si colectivitatile locale. Continutul economic al acestei verigi este de tip mixt, reunind elemente specifice atat agentilor economici, cat si institutiilor de stat. Astfel, dat fiind scopol lor lucrativ, ele isi acopera o buna parte a necesitatilor lor de mijloace banesti pe seama veniturilor proprii, unele obtinand chiar si profit, fiind obligate sa verse impozitul pe profit si o parte din profitul net. La altele, veniturile proprii sunt insuficiente in raport cu necesitatile, diferenta fiind suportata de la buget.

Asigurarile sociale constituie o veriga autonimizata a finantelor care desemneaza acea parte a relatiilor banesti de repartitie prin care se formeaza si se repartizeaza fondurile destinate intretinerii cetatenilor majori, inapti de munca temporar sau definitiv, precum si urmasilor acestora, in anumite conditii riguros precizate.

Finantele societatilor de asigurari sunt expresia relatiilor banesti care se nasc in legatura cu formarea si repartizarea fondurilor destinate platii despagubirilor (in cazul bunurilor si a raspunderii civile) si a sumelor asigurate (in cazul persoanelor) – in situatiile producerii unuia din diversele riscuri asigurate.

27

Pietele monetare si de capital sunt cele care faciliteaza accesul la finantare atat a agentilor economici, prin intermediul creditului, emisiunii de actiuni si de obligatiuni, cat si a statului prin emsiuni de certificate de trezorerie si obligatiuni de stat. Tot ele sunt cele care permit accesul investitorilor particulari si investitionali sa-si fructifice economiile (piata monetara) si de a tranzactiona active financiare (actiuni, obligatiuni etc) in scopul obtinerii unor castiguri din diferentele dintre preturile de cumparare si cele de vanzare ale acestora. Pe castigurile realizate, depunatorii/investitorii sunt obligati sa plateasca statului impozite.

Creditul este acea veriga ce exprima continutul ansamblului relatiilor economice care sunt determinate de procesele formarii si utilizarii fondurilor de imprumut din economie. In functie de continutul lor specific, exista urmatoarele tipuri de credite : creditele bancare, creditele comerciale si creditul public.

Creditul bancar este asigurat de institutiile de credit (banci), avand la baza mobilizarea de catre acestea a mijloacelor banesti ce se degaja ca fiind libere in mod temporar in economie, precum si a celor provenite din emisiunea monetara. Esentei economice a creditului bancar ii sunt proprii urmatoarele principii : rambursarii la scadenta, garantarii si al platii dobanzii de catre debitorul care a angajat creditul bancar.

Creditul comercial nu face parte din sistemul financiar si de credit al economiei, el fiind reprezentat prin facilitati ce si le acorda agentii economici intre ei (la furnizrea sau la cumpararea unor marfuri).

Creditul public reprezinta acea forma specifica a creditului ce consta in angajarea de catre autoritatile statale (centrale sau/si locale) a unor imprumuturi consimtite de persoane juridice si fizice. Apelarea la creditul public are loc in cazul deficitelor bugetare (cheltuielile publice sunt mai mari decat veniturile publice) pentru acoperirea acestora.

3.3. Structura si principalele atributii ale aparatului financiar al Romaniei

Aparatul financiar si de credit al tarii este format din totalitatea institutiilor si

organismelor cu atributii in domeniul finantelor si creditului. Structura acestui aparat pentru fiecare tara in parte deriva din structura sistemului financiar si de credit, intrucat atributiile si activitatea concreta a acestuia vizeaza tocmai transpunerea in practica a principiilor si formelor finantelor si creditelor, in scopul indeplinirii rolului ce le revine acestora in viata economico-sociala a tarii.

Prezentam, succint, principalele atributii ce revin organismelor si institutiilor componente ale aparatului financiar si de credit.

Parlamentul, in baza prerogativelor sale de a aproba legi, adopta sau modifica Legea finantelor publice, Legea datorie publice, Legea institutiilor de credit si cea de aprobare a Statutului BNR, precum si o seama de legi speciale prin care se reglementeaza modul de derulare a relatiilor financiare. De asemenea, Parlamentul adopta legea bugetului administratiei centrale de stat, legea bugetului asigurarilor sociale de stat si reglementari privind utilizarea fondurilor speciale. Pe baza documentelor

28

prezentate de catre Guvern, Parlamentul adopta contul general de incheiere a exercitiului bugetar expirat.

Avandu-se in vedere cele mentionate, rezulta ca Parlamentul tarii este cel care se pronunta, in ultima instanta, asupra politicii financiare, monetare si de credit propusa de Guvern si de catre Banca Nationala sau initiata de unele grupuri parlamentare.

Curtea de Conturi a tarii este organul suprem de control financiar si de jurisdictie in domeniul finantelor, care functioneaza pe langa Parlament si isi exercita functiile in mod independent, in conformitate cu dispozitiile prevazute in Constitutie si celelalte legi ale tarii.

Controalele Curtii de Conturi sunt initiate pe baza propriilor sale decizii si nu pot fi oprite decat de Parlament si numai in cazul depasirii competentelor legale. De asemenea, Curtea de Conturi este obligata sa efectueze controalele cerute de Parlament, retinandu-se faptul ca nicio alta autoritate nu o mai poate obliga la efectuarea de controale.

Controlul exercitat de organele Curtii de Conturi urmareste modul de gestionare a finantelor publice, a fondurilor speciale si a creditului public. De asemenea, colaboreaza cu organisme internationale de profil, exercitand, in numele acestora, controlul asupra gestionarii fondurilor puse la dispozitia Romaniei, daca prin tratate, conventii sau alte intelegeri internationale se stabilesc astfel de competente.

Curtea de Conturi exercita, potrivit legii organice de organizare, atat controlul preventiv, cat si cel ulterior. Controlul preventiv se exercita la ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurarilor sociale si fondurilor speciale. Controlul ulterior al Curtii de Conturi consta in controlul conturilor anuale de executie si descarcarea de gestiune pentru bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale, fondurile speciale, fondul de tezaur, datoria publica si garantiile guvernamentale pentru credite.

Presedintele tarii este o institutie cu rol activ si oarecum moderator in domeniile analizate. Astfel, aceasta institutie analizeaza legile adoptate de Parlament, avand competenta remiterii acestora pentru o noua examinare – in cazul in care se apreciaza ca unele prevederi sau legea ca intreg nu corespund intereselor tarii.

Guvernul, ca organ executiv, fiind organul central al administratiei de stat, exercita atributiile organizarii si indrumarii generale a activitatii executive in domeniul finantelor publice si al creditului public. In acest context, Guvernul are sarcina elaborarii proiectelor bugetului administratiei centrale de stat si al bugetului asigurarilor sociale de stat, ale fondurilor speciale si ale eventualului credit public ce urmeaza a fi lansat.

Dupa adoptarea de catre Parlament a legilor specifice finantelor si creditului public si promulgarea lor de catre Presedintele tarii, Guvernul se ingrijeste de executarea lor, efectuand analize periodice asupra modului executiei si adoptand masurile de corectie ce se impun – astfel incat autorizatia parlamentara sa fie adusa la indeplinire.

Ministerul de Finante este organismul de specialitate al Guvernului, a carui activitate este consacrata infaptuirii politicii statului in domeniul finantelor publice, inclusiv prin prisma conexiunilor dintre acestea si finantele agentilor economici.

29

Prin structurile sale centrale si locale, Ministerul Finantelor isi exercita atributiile in urmatoarele domenii ale politicii financiare :

1) in domeniul bugetar ; 2) in domeniul functionarii mecanismului economic si al asigurarii echilibrului

general economic; 3) in domeniul echilibrului financiar, monetar si valutar; 4) in domeniul controlului general economico-financiar ; 5) in domeniul relatiilor cu strainatatea; 6) in domeniul politicii de preturi; 7) in domeniul supravegherii diferitelor activitati. Ministerele specializate au competente si atributii in domeniul finantelor

adaptate specificului domeniului coordonat. Organele locale ale puterii si administratiei de stat au competente si atributii in

ce priveste elaborarea, adoptarea si executia bugetelor locale ale fiecarei unitati administrativ-teritoriale. De asemenea, aceste organe controleaza modul de gestionare a mijloacelor materiale si banesti apartinand regiilor autonome si institutiilor publice locale.

Banca Nationala stabileste si coordoneaza politica monetara si de credit a statului, avand drept obiectiv mentinerea stabilitatii monedei nationale.

Institutiile de credit sunt entitati a caror activitate consta in atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public si in acordarea de credite in cont propriu.

Bursele sunt institutii ale economiei concurentionale care sunt incluse in cadrul aparatului financiar si de credit, intrucat operatiunile economice intermediate de catre acestea sunt dublate, in mod necesar, si de operatiunile monetare si financiare presupuse de acestea. Din punct de vedere financiar, prezinta importanta mai ales bursele de valori mobiliare, intrucat ele asigura procurarea resurselor de care au nevoie pentru finantare de catre societati comerciale, colectivitati locale si stat.

3.4. Finantele agentilor economici – veriga de baza a finantelor tarii

Finantele Romaniei cuprind finantele agentilor economici, pietele monetare si de

capital si finantele publice. Intre acestea, finantele agentilor economici au un rol aparte conferit de faptul ca ele sunt resortul care pot dinamiza si functionarea celorlalte componente ale finantelor tarii. Din pacate in cei peste douazeci de ani de economie capitalista, Romania nu a putut sa puna la punct o retea suficient de puternica de agenti economici, in special agenti economici cu capital majoritar romanesc care sa actioneze in sectorul profuctiei de bunuri. Acest fapt s-a datorat, in primul rand, lipsei vonitei politice de a pune la punct strategii economice coerente la nivel intregii economii si a sectoarelor ei si, in al doilea rand, a dezinteresului factorilor politici pentru utilizarea resurselor tarii in interesul dezvoltarii ei.

Finantele agentilor economici se refera la relatiile banesti create in interiorul acestora si in afara lor cu privire la asigurarea finantarii activitatii si desfasurarii acesteia

30

in mod corespunzator astfel incat sa-si onoreze obligatiile catre proprietari, creditori si stat si sa-si incaseze creantele de la debitori. Aceste finante au un caracter dinamic, dezvoltandu-se in raport cu schimbarile intervenite in mediul economic national si international, cu legislatia economica si financiara si cu alti factori care pot actiona asupra lor.

Fiecare agent economic isi conduce activitatea pe baza de programe economice si financiare, bugete, luand in considerare potentialul material, uman si financiar, cerintele legilor cererii si ofertei, ale concurentei, modul in care evolueaza piata, astfel incat sa asigure fructificarea adecvata a intregului potential si a oportunitatilor in vederea unei eficiente cat mai bune. Este asadar nevoie, intre altele, de o planificare financiara a activitatii agentilor economici. In general, planificarea consta in analizarea unei situatii date, determinarea obiectivelor care trebuie urmarite in viitor si a decide, in avans, actiunile care trebuie luate pentru realizarea obiectivelor stabilite, tinand cont de circumstantele previzionate in care urmeaza sa actioneze agentul economic sau entitatea respectiva.

Planificarea financiara stabileste liniile directoare care privesc schimbarile ce vor avea loc in cadrul unei intreprinderi, adica formuleaza caile si metodele prin care obiectivele financiare ale intreprinderii vor fi realizate. Ea trebuie sa includa :

1. analiza critica a mediului intern si extern in care actioneaza intreprinderea; 2. identificarea si stabilirea obiectivelor intreprinderii; 3. analiza comparativa dintre aceste obiective si situatia financiara curenta a

intreprinderii ; 4. elaborarea unor documente in care sa se sintetizeze actiunile necesare a fi

intreprinse pentru ca firma sa atinga obiectivele financiare propuse (finalitatea planificarii financiare).

In functie de orizontul de timp pentru care se elaboreaza, planificarea financiara are doua componente : (1) planificarea pe termen mediu si lung si (2) planificarea pe termen scurt.

Planificarea pe termen mediu si lung trebuie sa raspunda la intrebari de genul : o Cand trebuie facuta o noua emisiune de actiuni (cand trebuie majorat

capitalul) ? o Care trebuie sa fie nivelul de indatorare al firmei, si pe ce termen sa fie

datoriile ? o Ce fel de dobanzi trebuie alese, fixe sau variabile, pentru datoriile

contractate ? o Care trebuie sa fie politica intreprinderii in privinta dividendelor ?

Planificarea financiara pe termen scurt are in vedere capitalul de lucru sau activele circulante si presupune luarea in considerare si gasirea raspunsurilor la intrebari de genul :

o Ce nivel al numerarului este necesar la diferite momente din cadrul orizontului de planificare ?

o Ce nivel al stocurilor trebuie mentinut ?

31

o Cat de rapid se pot rambursa creditele angajate pentru nevoile trezoreriei ?

o Trebuie platiti rapid furnizorii si sa se benefizieze de discontul in numerar ce se ofera de acestia ?

o Pe ce perioada de timp trebuie acordat creditul comercial ? o Ce proportie din activele circulante trebuie finantata prin fonduri pe

termen scurt ? o Care este valoarea capitalului de lucru si ce inflenteaza nivelul

acestuia ? Procesul de planificare are drept rezultat planul financiar al intreprinderii, care

este un document ce va arata ceea ce se va intampla in timp cu obiectivele firmei. Planul financiar trebuie sa cuprinda urmatoarele elemente :

- previzionarea vanzarilor (intocmirea bugetelui de vanzari) ; - documentele proforma (contul de profit si pierderi, bilantul contabil si planul

privind fluxul fondurilor); - necesarul de active : planul va descrie cheltuielile de investitii planificate si va

prezenta modul in care se propune sa se utilizeze activele circulante ; - necesarul de finantat : planul va cuprinde o sectiune a contractelor de

finantare ; politica privind datoriile si cea privind dividendele, iar daca urmeaza sa se faca emisiune de actiuni, planul trebuie sa faca referire si la acest lucru (valoarea emisiunii, tipul de actiuni ce se vor emite, metodele de emisiune ce vor fi folosite).

Planurile financiare sunt detaliate prin intermediul bugetelor, care sunt documente financiare proforma folosite la planificarea, coordonarea si controlul activitatii curente a intreprinderii. Ele arata cum vor fi utilizate fondurile pentru activitatea de productie, cea de investitii si cea de finantare (cum vor fi fondurile cheltuite pentru salarii, materiale, lucrari executate cu terti, procurari de mijloace fixe) si indica cum vor fi obtinute fondurile.

Ca regula generala, intreprinderile elaboreaza si utilizeaza trei tipuri principale de bugete : bugetul activitatii de baza, bugetul numerarului si bugetul capitalului (cheltuielilor de investitii). Bugetul activitatii de baza cuprinde : bugetul vanzarilor si bugetul productiei (arata costurile de productie ce vor fi ocazionate cu realizarea nivelului de vanzari planificat si cu stocurile finale). Pe baza celor doua se determina nivelul profitului brut asteptat ce se include in bugetul activitatii de baza. Bugetul activitatii de baza mai poarta denumirea si de bugetul de venituri si cheltuieli, el descriind veniturile, cheltuielile si profitul din activitatea de baza a intreprinderii.

Bugetul numerarului sau bugetul trezoreriei reprezinta o previziune detaliata, pe termen scurt (pana la un an), a asteptarilor privind intrarile si iesirile de numerar in cadul intreprinderii pe timp de un an. Procesul intocmirii bugetului numerarului se realizeaza, in general, in cinci etape :

1. Previzionarea vanzarilor. 2. Planificarea intrarilor totale de numerar, inclusiv incasarile previzionate.

32

3. Planificarea iesirilor de numerar. 4. Interactiunea dintre intrari si iesiri, avand in vedere deciziile conducerii

intreprinderii. 5. Determinarea excedentului sau deficitului de numerar pe perioada planificata.

Bugetul numerarului ofera informatii in legatira cu: o daca intreprinderea va avea nevoie sa se imprumute sau, din contra,

poate sa investeasca surplusul de numerar; o cati bani sunt in joc la fiecare decizie de imprumutare sau investire ; o periodicitatea imprumuturilor si investirilor.

Bugetul capitalului (de investitii) unei intreprinderi este constituit dintr-o insiruire (lista) a proiectelor de investitii planificate a fi realizate in anul de plan si cheltuielile necesare. In general, proiectele majore sunt prezentatate proiect cu proiect cu aratare cheltuielilor planificate pentru fiecare proiect in parte, in timp ce proiectele mici sunt prezentate intr-o singura suma globala.

Planificarea financiara este insotita de controlul financiar care are ca obiective furnizarea de date pentru : (1) asigurarea conducerii intreprinderii ca planurile sunt urmarite si/sau (2) modificarea planurilor existente ca raspuns la schimbarile intervenite in realitatea inconjuratoare fata de prezumtiile avute in vedere la planificare.

Pe perioada de realizare a obiectivelor planificate, intreprinderea ia o serie de decizii financiare care sa sprijine si sa controleze realizarea acestor obiective. Aceste decizii financiare vor face obiectul analizei noastre in unele din capitloele viitoare cand vom aborda chestiuni legate de politica financiara si tipuri de finantare la care recurg intreprinderile.

33

CAPITOLUL 4

MECANISMUL FINANCIAR

Cuprinsul capitolului 4.1. Definirea mecanismului financiar 4.2. Fluxuri financiare 4.3. Circuite financiare 4.4. Cicluri financiare Obiective urmarite 1. Intelegerea conceptului de mecanism financiar, a componentelor sale si a locului sau in cadrul mecanismului economic 2. Intelegerea conceptelor de flux financiar, ciclu financiar si circuit financiar, a interconditionarilor dintre acestea, precum si a functiilor acestora in cadrul mecanismului financiar 3. Cunoasterea tipurilor de fluxuri financiare, de cicluri financiare si de circuite financiare

4.1. Definirea mecanismul financiar

Economia de piata dispune de mecanisme de autoreglare a proceselor economice

care sunt determinante si prioritare in functionarea continua, zi de zi a economiei. Dar, pe perioade mai lungi de timp, mecanismul autoreglarii nu este suficient pentru ca nu poate regla unele dezechilibre ce apar ca rezultat al unor divergente de interese economice (individuale, ale grupurilor sau colectivitatilor sociale) sau ca urmare a necesitatii satisfacerii unor obiective neeconomice (sociale sau de alta natura). In acest caz intervine statul care are un rol de maxima importanta in desfasurarea tuturor proceselor economice si care asigura reglarea functionarii mecanismului economic. El are informatiile care arata disfunctionalitatile din cadrul economiei la un moment sau altul si mijloacele necesare de a proceda la inlaturarea sau corectarea acestora. Orice tara are o economie cu o structura specifica constituita din ramuri de activitate, ministere, intreprinderi si institutii, iar pentru o cat mai buna functionare a lor si orientare a proceselor economice, financiare si sociale exista :

- reglementari de orientare si control ; - se aplica metode si principii de conducere corespunzatoare ; - se utilizeaza felurite instrumente/parghii economice, financiare si sociale de

stimulare sau limitare a unor activitati ; - se folosesc modalitati si criterii diferite de cuantificare a eforturilor.

34

Asadar, la nivelul oricarei economii nationale exista un angrenaj complex, numit mecanism economic, menit sa asigure conducerea si gestionarea corespunzatoare a resurselor pentru atingerea obiectivelor fiecarei structuri in parte din care este formata economia.

Mecanismul economic reprezinta ansamblul metodelor, procedeelor si instrumentelor de conducere si/sau reglare a functionarii economiei nationale in ansamblul ei.

Statul, in orice tara cu economie de piata, pe langa indeplinirea unor sarcini legate de administratie, justitie, mentinerea ordinii publice, aparare, este si producator si consumator de bunuri si servicii, realizator si finantator al serviciilor social-culturale si in special de protectie sociala, influentand astfel productia, investitiile, repartitia produsului intern brut; statul constituie fonduri financiare prin mobilizarea de impozite, taxe, contributii etc. si le repartizeaza sub forma de subventii, alocatii, ajutoare etc. Mecanismul financiar este parte integranta a mecanismului economic si reprezinta un ansamblu de structuri si forme organizatorice, precum si principii, metode, instrumente (parghii) specifice domeniului financiar ; el cuprinde si metode si instrumente de dimensionare, analizare si stimulare a eficientei economice. Prin functionarea lui, mecanismul financiar asigura in esenta constituirea si repartizarea fondurilor financiare. El este deci un concept care are un caracter preponderent pragmatic, reflectand cadrul organizatoric pentru manifestarea (desfasurarea) relatiilor financiare. Mecanismul financiar se refera la toate fluxurile financiare, monetare si de credit din economia nationala urmarind asigurarea echilibrului banesc si financiar la nivel macro si microeconomic prin :

- planificarea si constituirea sistemului de fonduri banesti din cadrul economiei nationale ;

- repartizarea si legatura de corespondenta dintre aceste fonduri ; - utilzarea acestor fonduri in activitatea economica a agentilor economici,

institutiilor si a altor organisme ce actioneaza in cadrul economiei. Totodata, prin mecanismul financiar se exercita, de catre stat si ceilalti actori din

cadrul economiei (intreprinderi, institutii s.a.), un control sistematic si riguros asupra intregii activitati economice, financiare, monetare si sociale urmarind constituirea si utilizarea eficienta a resurselor materiale, financiare si umane, precum si respectarea cadrului de reglementare si a disciplinei in domeniul economico-financiar. Mecanismul financiar are un caracter dinamic, adaptabil la noile conditii. Astfel, in functie de noi obiective, de noi decizii, de o noua orientare a politicii financiare, se vor folosi cu precadere alte metode, parghii sau instrumente. Totusi, in cadrul mecanismului financiar exista componente care au un caracter mai stabil (structuri, principii) si care permit continuitatea functionarii lui, dar exista si componente ce pot suferi modificari in functie de cerintele nou aparute (reglementari juridice). Principalele elemente ale mecanismului financiar sunt :

• sistemul financiar si fondurile financiare ;

35

• institutiile si organele financiare ;

• parghiile economico-financiare ;

• instrumentele si tehnicile financiare ;

• legislatia financiara.

Fig. 8 Componentele mecanismului financiar Sistemul financiar este compus, asa cum am vazut, din finantele (relatiile banesti)

tuturor verigilor care concura la redistribiurea produsului intern brut, inlusiv cele legate de pietele financiare (monetara, de capital) si institutiile financiare, adica acele institutii care colecteaza, furnizeaza, intermediaza, distribuie fonduri in economie (institutii de credit, banci de investitii, societati de asigurari, fonduri de pensii, firme de investitii, administratii fiscale etc.).

La nivel de agent economic, prin mecanisme financiare se inteleg metodele, parghiile, instrumentele si procedurile de formare, colectare si gestionare a capitalurilor. Ele sunt foarte diversificate si numeroase, intre care:

� mecanisme privind autofinantarea, � mecanismul amortizarii activelor fixe, � mecanismele legate de investitii, � mecanisme de desfasurarea activitatii operationale, � mecanismele circuitului capitalului, � mecanisme de desfasurare a fluxurilor financiare, � mecanismul formarii si utilizarii surplusului de capital etc.

Sistemul financiar si fondurile financiare

Parghiile economico- financiare

Instrumentele si tehnicile financiare

MECANISMUL FINANCIAR - parte componenta a mecanismului de functionare a economiei nationale

Institutiile si organele financiare

Legislatia financiara

36

O alta abordare a mecanismelor financiare la nivelul agentilor economici distinge trei mari grupe de mecanisme financiare.

(1) O prima grupa este cea a mecanismelor consumarii capitalului, din care face parte mecanismul consumului fizic de capital (distrugerea, consumul propriu-zis si uzura) ; (2) Cea de a doua este grupa mecanismelor tranformarii veniturilor in capital, din care fac parte mecanismele de conservare a capitalului, adica cele prin care actiunea umana tinde sa anuleze efectele mecanismelor automate de degradare (amortizarea) si mecanismele de investir ; (3) Cea de-a treia se refera la mecanisme ale echilibrului intre economisire si investire. Fara a urmari o clasificare a lor, mecanismele financiare ale intreprinderii

inglobeaza : - mecanismul privind autofinantarea ; - mecanismele privind finantarea externa (credit bancar, credit obligatar,

leasing, emisiuni de actiuni etc.) ; - mecanismul amortizarii imobilizarilor corporale ; - mecanismele ciclurilor de exploatare si investire ; - mecanismele privind circuitul capitalului ; - mecanismele de desfasurare a fluxurilor financiare etc Asemenea mecanisme trebuie sa fie organizate si utilizate in asa fel incat sa

asigure desfasurarea unei activitati rationale, in conditii de rentabilitate, eficienta si lichiditate, astfel incat sa se inscrie in obiectivele generale ale strategiei agentului economic respectiv.

La nivelul statului , adica al finantelor publice, mecanismele financiare cuprind de asemenea metode, parghii, instrumente si proceduri de stabilire, colectare si utilizare a veniturilor, precum si de influentare a dinamicii economiei prin politica bugetara. Dintre aceste mecanisme amintim pe cele legate de :

- legiferarea bugetara si fiscala, - impunerea contribuabililor, - colectarea impozitelor si taxelor, - regularizarea sumelor cuvenite bugetelor cu contribuabilii, - controlul fiscal, - distribuirea veniturilor bugetare, - executia bugetara, - angajarea cheltuielilor bugetare etc. Parghiile financiare reprezinta metode economico-financiare de conducere

indirecta a economiei, cu forta de influentare si orientare, in timp ce instrumenele financiare sunt constituite din prognoze, balante, bugete in care isi gasesc reflectarea previziunile prospective ce dau concretete unor politici financiar-monetare si asigura conducerea operativa a domenoiului financiar.

37

Cele mai importante parghii financiare cunoscute si folosite de mecanismul financiar in ralizarea obiectivului sau esential, irigarea intregului organism economic si social, care este societatea, cu fluxuri financiare potrivit politicii financiare a statului si politicilor financiare ale agentilor economici sunt : pretul, salariul, cursul valutar, impozitul, alocatia bugetara, subventia, dobanda, masa monetara, rezervele obligatorii etc.

Rostul lor este acela de a orienta activitatea economico-sociala si de a influenta favorabil comportamentul producatorilor si pe cel al consumatorilor. Ca urmare, parghiile financiare trebuiesc folosite cu mult discernamant pentru a nu conduce la efecte perverse si a se transforma in factori destabilizatori. Totusi, parghiile/instrumentele financiare au un rol important in functionarea mecanismului financiar si indeplinesc urmatoarele functii :

- mijloc de dimensionare a necesarului de resurse financiare ce urmeaza a fi constituite si folosite in economia nationala ;

- mijloc de semnalizare, control si reglare ; - mijloc de stimulare si sanctionare ; - mijloc de cuantificare a eficientei folosirii resurselor (materiale, financiare si

umane). Directionarea, dirijarea si influentarea activitatii economico-financiare nu este

lasata numai pe seama parghiilor/instrumentelor economice si financiare, ci se folosesc si metode si masuri administrative pentru realizarea acestor deziderate. Dintre acestea amintim :

� intocmirea de prognoze, programe economice si planuri financiare pentru a sti in ce directii, in ce ritm, cu ce eforturi si cu ce rezultate se dezvolta economia sau ramuri ale acesteia ;

� exercitarea controlului financiar de catre organele abilitate asupra modului de pastrare si administrare a mijloacelor materiale si financiare ale statului ;

� supravegherea modului cum se stabilesc preturile la unele bunuri si servicii de mare importanta pentru functionarea normala a economiei ;

� sanctionarea speculei ilicite, a evaziunii fiscale si a altor abateri de la prevederile legale ;

� reglementarea de catre stat a modului de acordare de garantii guvernamentale si alte elemente de sprijin economic etc.

Planificarea financiara la nivelul intregii economii reprezinta modalitatea prin care are loc stabilirea, cu caracter orientativ si cat mai riguros, a nevoilor si resurselor de acoperire a acestora in economie.

Caracteristicile planificarii financiare la nivel macroeconomic sunt : - se intocmesc balante financiare de sinteza, in care sunt reflectate resursele

preconizate a se realiza, precum si destinatiile acestora ; acestea sunt un instrument cu caracter orientativ care serveste la fundamentarea echilibrului financiar la nivel macroeconomic. De asemenea, se intocmesc planuri cu caracter executoriu, cu ajutorul

38

carora se stabileste modul de realizare a echilibrului financiar in cursul anului (bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale etc.) ;

- se utilizeaza indicatori care exprima laturi importante ale activitatii financiare la nivelul economiei nationale : venituri publice, venituri fiscale, cheltuieli publice, credite bugetare, credite bancare etc. ;

- se folosesc diferite instrumente pentru calculul indicatorilor : norme, normative, limite etc.

Mecanismul financiar „functioneaza” prin intermediul flexurilor financiare, a circuitelor financiare si a ciclurilor financiare, despre care vom discuta in subcapitolele urmatoare.

Fig. 9 Contextul functionarii mecanismului financiar

4.2. Fluxurile financiare

Atat in interiorul actorilor care obtin venituri din desfasurarea unei activitati

lucrative, cat si intre ei si altii ca ei, precum si intre toti acestia si alte institutii financiare au loc in mod sistematic transferuri de bani, fie intr-un singur sens, fie in ambele sensuri. Acest fapt se datoraza in primul rand nevoilor interne necesare desfasurarii activitatii, cat si realizarii unor obligatii stabilite de lege de asigurare a unor plati catre stat pe cale impozitelor, taxelor, contributiilor etc. Cantitatea de bani transferata intr-o anumita perioada intre entitatile enumerate poarta numele de flux . O alta definitie a fluxului este cea care il priveste a fi totalitatea miscarilor avand un impact, fie imediat, fie intarziat, asupra lichiditatilor unei entitati. Deoarece transferul intre doua entitati se poate face si in bunuri si servicii, cu referire la agentii economici, fluxurile pot fi : fluxuri reale sau fizice si fluxuri financiare

MECANISMUL FINANCIAR

FLUXURI FINANCIARE

CICLURI FINANCIARE

CIRCUITE FINANCIARE

39

(de bani). Cantitatea de bunuri sau de bani existenta la un moment dat reprezinta un stoc. Relatiile dintre fluxuri si stocuri stau la baza mecanismelor financiare.

Fluxurile financiare pot fi : de contrapartida, decalate (intarziate), multiple si autonome. Fluxurile financiare de contrapartida se caracterizeaza prin inlocuirea imediata a unui activ real (fizic) cu bani sau invers. Aceste fluxuri apar in cazul achizitionarii unui bun cu plata imediata, in numerar. Fluxurile financiare decalate apar in cazul in care fluxurilor fizice nu le corespund imediat niste fluxuri financiare, astfel ca echilibrul stocurilor este rupt si se restabileste prin aparitia unui activ financiar. Activul financiar se materializeaza intr-o creanta la furnizor si intr-o datorie la cumparator. Aceste fluxuri se nasc in cazul operatiunilor comerciale insotite de credite. Creanta si, respectiv, datoria se vor stinge la o data ulterioara.

Din motiv ca relatiile financiare dintre agentii economici pot fi mai complexe, acestea dau nastere la fluxuri financiare multiple . Pentru a compensa efectele decalajelor dintre fluxurile fizice si cele financiare, firma isi poate schimba creanta pe bani, apeland la un tert, care, de obicei, este un intermediar financiar. Vanzarea sau cumpararea unei creante este o operatiune foarte importanta si larg raspandita pe pietele financiare. Asadar, activele financiare pot constitui obiectul unei tranzactii. In acest caz, fluxurile se desfasoara astfel :

a. bunurile vandute de furnizor sunt transferate la cumparator, ceea ce reprezinta un flux real ;

b. furnizorul vinde creante unui intermediar (terta persoana) si incaseaza contravaloarea produselor, ceea ce reprezinta primul flux financiar ;

c. cumparatorul de bunuri achita suma catre detinatorului titlului de creanta (intermediar), adica stinge datoria fata de tert, ceea ce reprezinta al doilea flux financiar. Fluxurile financiare autonome apar in cazul operatiunilor financiare privind

acordarea sau primirea de imprumuturi, cand au loc transferuri de bani de la o persoana la alta (juridica sau fizica). Aceste fluxuri dau nastere la active financiare – creante si datorii.

bun plata bun

a) flux financiar de contrapartida

bun

b) fluxuri financiare decalate

Cumparare Vanzare

Cumparare Vanzare datorie/creanta plata bun

40

1 – vanzare bun (flux real) 2 – vanzare creanta 3 – plata bun (flux financiar) 4 – plata bani (flux financiar)

c) fluxuri financiare multiple

Am vazut pana acum care sunt fluxurile financiare care au loc in cazul finantelor

private, adica cele care privesc pe agentii economici. Dar care sunt fluxurile financiare in cazul finantelor publice? Tinand seama da faptul ca finantele publice sunt alimentate in cvasitotalitate prin impozite, taxe, contributii de la contribuabili si imprumut public de pe piata financiara, fluxurile financiare in cazul finantelor publice se reduc la fluxurile financiare autonome.

4.3. Circuite financiare

Modul in care circula, in timp si spatiu, bogatiile sau averile reprezinta circuitul

economic. Un circuit economic integraza cinci componente fundamentale : - spatiala, in sensul ca se tine seama de toate activitatile economice ce se

realizeaza intr-un cadru geografic definit, cel mai desea intr-o tara ; - temporala, in sensul ca activitatea aconomica se desfasoara in timp,

continuu, se analizeaza pe perioade, cel mai adesea pe un an ; - tranzactionala, in sensul ca au loc schimburi de bogatii, tranzactii ce iau

forma fluxurilor reale (bunuri si servicii) si fluxuri monetare ce stau la originea aparitiei valorii adaugate ;

- dinamica, in sensul ca circuitele reprezinta o economie in miscare si nu statica astfel incat, circuitul nu este niciodata inchis; se nasc continuu noi fluxuri care impiedica intoacerea la punctul de pornire ;

- macroeconomica, in sensul ca circuitele se plaseaza la nivelul combinarii operatiunilor microeconomice interdependente, realizate pe diferite piete.

C V

I

debitor creditor

1

3 2 4

acordare imprumut datorie/creanta

rambursare imprumut

d) flux financiar autonom

41

Circuitele financiare, ca parte a circuitelor economice, se constituie prin interactiunea fluxurilor nascute de operatiuni in care intervin resurse pecuniare afectate nevoilor pe orice perioada. Circuitele financiare, privite temporal, pot fi pur financiare si vizeaza resurse pecuniare afectate nevoilor pe termen lung, si circuite monetare care vizeaza resurse pecuniare afectate nevoilor pe termen scurt.

Circuitele financiare stau la baza dezvoltarii oricarei economii. Ele servesc la punerea la dispozitia economiei a unei cantitati optime de bani, necesara echilibrului real. In acelasi timp, ele au drept scop de a realiza o repartitie optima a cantitatii de bani intre diferiti agenti economici in vederea realizarii unei cat mai mari stabilitati economice posibile.

Circuitele financiare, in functie de rol si momentul in care intervin, pot fi clasificate in circuite financiare primare si circuite financiare secundare. Rolul circuitelor financiare primare il constituie crearea de active financiare. In schimbul obtinerii de bani, agentii economici sunt obligati sa creeze active financiare. Aceste active reprezinta contrapartida necesara cererii de lichiditati (bani) pentru finantare. Ofertantii de bani vor, in schimb, titluri de proprietate (actiuni) sau de creanta (obligatiuni). Rolul circuitelor financiare secundare este acela de a crea lichiditatea necesara investitorilor, adica de a putea sa vanda activele financiare achizitionate in cadrul circuitului primar.

In cadrul circuitelor financiare primare se incud finantarea directa si finantarea indirecta. Finantarea directa a unei firme consta in realizarea unor emisiuni de active financiare (actiuni sau obligatiuni) pentru asigurarea nevoilor de finantare a investitiilor si activitatii curente. Dupa ce au fost emise, aceste active financiare (valori mobiliare) pot face obiectul tranzactiilor pe piete secundare (burse de valori). Finantarea indirecta, spre deosebire de finantarea directa prin care agentii economici isi procura sursele de finantare direct de la persoane fizice si juridice (adica de la investitori), presupune obtinerea surselor de la diverse institutii financiare specializate, in special institutii de credit.

Detinatorii de titluri de valoare (active financiare) obtinute prin circuite primare (piete primare) urmaresc totdeauna sa aiba in permanenta asigurata lichiditatea necesara (posibilitatea vanzarii) pentru a fi in masura sa acopere nevoi urgente de fonduri. Aceasta insemna ca ei doresc sa fie incredintati ca pot transforma activele financiare in bani. Pe de alta parte, alti investitori care nu au fost prezenti in circuitele primare, fie din cauza ca nu au dispus de fondurile necesare, fie ca au asteptat o conjunctura mai favorabila, pot dori in orice moment sa obtina valorile mobiliare emise in circuitele primare. Circuitele financiare secundare, denumite si piata secundara, permit realizarea lichiditatii activelor financiare create prin circuite primare (piata primara).

42

4.4. Ciclurile financiare

Unele mecanisme pot fi intelese daca se cunosc ciclurile financiare si rolul lor. Un

ciclu financiar poate fi definit ca un ansamblu de operatiuni si proceduri care intervin intre momentul transformarii banilor in bunuri si servicii pana in momentul in care banii se recupereaza. Activitatea intreprinderii trebuie sa se desfasoare in asa fel incat sa se poata obine nu numai recuperarea volumului initial de bani, ci si a unui surplus de bani, care se va utiliza pe diferite destinatii.

Principalele cicluri financiare ce apar intr-o firma sunt : - ciclul investitii – amortizare ; - ciclul de exploatare (operational) ; - ciclul operatiunilor financiare. Ciclul investitii – amortizare este practic primul ciclu care pune bazale existentei unei firme, dar si cel care asigura continuitatea activitatii. Prin investitii se creaza un capital productiv de la care firma asteapta venituri pe mai multe perioade succesive. Investitia este, in general, o cheltuiala imediata si de amploare care se materializeaza in cumpararea de active fizice (transformarea banilor in active imobilizate) ce au o durata indelungata de functionare. Odata creat, capitalul productiv (active imobilizate) incepe sa se deprecieze fizic si moral, iar procedura, mecanismele si sistemele de amortizare au ca scop sa evalueze si sa recupereze aceasta depreciere si care se adauga la pretul de cost. Suma de bani investita initial se reconstituie in mod progresiv, in timp ce valoarea activului din bilant se miscsoreaza cu uzura. Prin urmare, la sfarsitul perioadei de functionare (de serviciu) a activelor imobilizate va trebui sa existe o echivalenta a fluxurilor, ceea ce se obtine in cazul in care vanzarile asigura si acoperirea deprecierii (amortizarii). Ciclul de exploatare (operational) reprezinta ansamblul operatiunilor desfasurate de intreprindere pentru a-si atinge obiectivul. El cuprinde achizitia de bunuri si servicii, transformarea acestora in produse finite si vanzarea lor. Acest proces trebuie sa functioneze continuu spre a se asigura o folosire optima a muncii si capitalului productiv, continuitatate ce are la baza existenta unor stocuri de materii prime si materiale, bani etc. In fazele ciclului de exploatare, capitalul imbraca diferite forme, circuland si transformandu-se in mod permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare si un ansamblu de active financiare (creante si datorii). Ciclul operatiunilor financiare se refera la operatiunile si procedurile de acordare sau luare de imprumut, precum si de achiziti de titluri de participare. Toate operatiunile de acordare sau luare de imprumut dau nastere la fluxuri financiare, adica de intrari si iesiri de bani. Intre fluxurile initiale si suma fluxurilor finale nu exista echivalenta datorita dobanzii achitate de datornic celui care a acordat imprumutul. In cazul finantelor publice intalnim ciclul operatiunilor financiare constituit prin recurgerea statului la creditul/imprumutul public si ciclul de investitii reprezentand operatiunile de investitii publice pe care statul le face din banii publici.

43

CAPITOLUL 5

POLITICA FINANCIARA Cuprinsul capitolului 5.1. Politica bugetara 5.2. Politica fiscala 5.3. Politica financiara a intreprinderii Obiective urmarite 1. Intelegerea conceptului de politica financiara la nivel national si a componentelor acesteia 2. Cunoasterea modului de manifestare a politicii bugetare si a celei fiscale, precum si a diferentelor dintre acestea 3. Intelegerea notiunii de politica financiara a intreprinderii, cunoasterea tipurilor de decizii financiare care sustin politica financiara si a activitatilor financiare care fac sa se concretizeze politica financiara

5.1. Notiunea de politica financiara

Politica financiara, la nivel macroeconomic, este o parte integranta a politicii

economice generale a statului si consta in folosirea finantelor in conformitate cu obiectivele politice, sociale si economice. Principalele componente ale politicii economice sunt : politica financiara, politica monetara si alte diferite politici specifice.

Prin politica financiara, la nivel national, se intelege totalitatea principiilor, metodelor, masurilor si instrumentelor concrete care calauzesc activitatea financiara a unui stat, a organelor sale financiare etc., precum si legislatia financiara utilizata in vederea infaptuirii obiectivelor sociale si economice. O alta definitie spune ca politica financiara este ansamblul de metode, mijloace si instrumente prin care se asigura mobilizarea, repartizarea si utilizarea resurselor financiare necesare realizarii obiectivelor de dezvoltare stabilite de o entitate (stat, colectivitate locala, firma etc.). O definitie asemanatoare, dar mai concisa, arata ca politica financiara reprezinta o anumita conceptie si actiunea nemijlocita privind organizarea, conducerea si desfasurarea activitatii financiare.

44

volumul provenienta metodele de prelevare

obiectivele

marimea destinatia structura

caile, metodele, instrumentele folosite

Fig. 10 Coordonatele politicii financiare Politica financiara include in sfera sa operatii multiple si complexe

privind : o precizarea obiectivelor proprii in concordanta cu obiectivul strategic ; o formularea unor solutii, specifice fiecaruia din domeniile sale, de

infaptuire a obiectivelor; o alegerea optiunii celei mai convenabile; o formularea principiilor, metodelor, instrumentelor si adoptarea cadrului

normativ de folosire, inclusiv a atributiilor si competentelor institutiilor si organelor specializate ;

o cuantificarea eforturilor si a efectelor presupuse de politica financiara respectiva ;

o fundamentarea indicatorilor financiari si inscrierea lor in prognoze, programe si bugete de finantare ;

o elaborarea deciziilor tactice si operationale prin care obiectivele politicii financiare sa fie realizate.

Realizarea obiectivelor politicii financiare presupune existenta unui cadru organizatoric si de conducere a activitatii financiare corespunzator. De asemenea, impune ca mecanismul financiar sa fie reglementat juridic. Principalele reglementari juridice in domeniul financiar imbraca urmatoarele forme : a) legile adoptate de catre Parlament : - legea finantelor publice ; - legea anuala a aprobarii bugetului ; - legile speciale de instituire a impozitelor, taxelor si a altor venituri ale statului; - legea privind combaterea evaziunii fiscale; - legea privind asigurarile si protectia sociala; - legea privind asigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila si reasigurarile;

POLITICA FINANCIARA

Asigurarea resurselor financiare

Utilizarea resurselor financiare

45

- legea ce reglementeaza datoria publica; - legea privind organizarea si functionarea sistemului bancar ; - legea contabilitatii; - legea privind amortizarea;

- legea privind organizarea si desfasurarea controlului etc. b) hotararile de Guvern adoptate pe baza, in spiritual si pentru aplicarea legilor, si

ordonantele guvernamentale ce urmeaza apoi a fi ratificate de catre Parlament ; c) ordine ale ministrului finantelor, guvernatorului BNR, conducatorilor altor

institutii financiar-bancare etc. d) norme metodologice si regulamente elaborate de ministere, insitutii, organe

locale, fiecare in limita competentelor legale si in concordanta cu legile in vigoare. In toate cele trei stadii de desfasurare a politicii financiare : concepere, aprobare si

infaptuire este necsar a se adopta decizii financiare. Deciziile financiare sunt hotarari, luate de factorii cu putere in acest sens, putere acordata prin acte normative, de a stabili directiile de actiune in domeniul financiar si realizarea lor, prin adoptarea unei solutii din mai multe posibile. Ele se pot clasifica dupa mai multe criterii .

Decizia financiara este un act fundamental in procesul de conducere, iar pentru aceasta ea trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

- sa fie fundamentata stiintific (adica sa aiba la baza analize, calcule, scenarii) ; - sa fie adoptata la nivelul ierarhic corespunzator ; - sa fie corelata si coordonata cu alte decizii din domeniul respectiv ; - sa fie adoptata la momentul potrivit ; - sa fie formulata precis, clar si concis. In functie de domeniul de referinta sunt :

- decizii cu caracter programatic si normativ ce vizeaza stabilirea obiectivelor de realizat si strategia de infaptuire ; - decizii de conducere nemijlocita a activitatii financiare care vizeaza eleborarea prognozelor, programelor, bugetelor financiare, precum si executarea acestora.

In raport cu subiectul conducerii sunt delimitate trei grupe de decizii: - decizii ale factorului politic (Parlamentului) care au caracter normativ, imbracand forma legilor; - decizii ale executivului care imbraca forma hotararilor si ordonantelor guvernamentale, a ordinelor ministrilor si conducatorilor institutiilor centrale; - decizii ale organelor de conducere din unitatile de baza.

Dupa amploarea autoritatii decizionale a decidendului, deciziile pot fi: - independente sau de initiativa, fiind adoptate de decidend si aplicate imediat fara a fi necesara aprobarea organului ierarhic superior; - integrate sau prin aprobare, in acest caz definitivarea sau aplicarea fiind conditionate de avizul sau aprobarea organelor ierarhic superioare.

In functie de orizontul si implicatiile masurilor preconizate, deciziile pot fi:

46

- decizii strategice, care vizeaza un orizont de timp mai lung si au o implicatii majore si de durata ca arie si profunzime; ele se adopta de organele situate pe trepte ierarhic superioare ale structurilor organizatorice ; - decizii tactice, care vizeaza un orizont de timp mai scurt si implicatii moderate ca arie si profunzime; prin aceste decizii se transforma deciziile strategice in actiuni concrete ; - decizii operationale sau curente, care vizeaza orizontul de timp imediat si implicatii mai mici ca arie si profunzime si se adopta de esalonul inferior al conducerii.

Vorbind de politica financiara, vom trata atat politica financiara a statului, cat si cea a intreprinderilor, fiecare avand specificitatile ei, dar si unele trasaturi comune.

Politica financiara, la nivel national, stabileste raporturile financiare dintre stat, pe de o parte, si contribuabilii sai, persoane juridice si fizice, pe de alta parte. Ea este o parte integranta a politicii generale, sociale si economice, a statului, care consta in folosirea finantelor in conformitate cu obiectivele politice, sociale si economice. Politica financiara a statului inglobeaza mai multe componente importante : politica bugetara si cea fiscala, politica monetara si de credit.

Unul din obiectivele centrale ale politicii financiare a statului il reprezinta realizarea echilibrului economico-financiar, adica asigurarea echilibrului dintre nevoi si resurse, dintre cheltuieli si venituri. In mod concret, politica financiara trebuie sa contribuie la echilibrarea :

- balantei financiare generale a economiei nationale ; - balantei de venituri si cheltuieli banesti ale populatiei si a masei monetare ; - balantei de plati externe ; - balantei creantelor si angajamentelor externe pe tari ; - balantei formarii capitalurilor pe economie.

De asemenea, politica financiara trebuie sa asigure crearea rezervei valutare necesare in vederea realizarii credibilitatii financiare si economice a tarii fata de creditorii si partenerii internationali.

5.2. Politica bugetara

Intr-o economie bazata exclusiv pe piata, exista un singur protagonist al

guvernarii economice – piata, ea fiind cea care aloca resursele in economie, in conformitate cu cererea si oferta, cu interesele participantilor (ofertanti si solicitanti), asigurand si rolul de distribuire si stabilizare, fara alte corectii exterioare din partea altor decidenti. In realitate, este practic imposibil sa existe o economie bazata exclusiv pe piata, si cvasitotalitatea economiilor moderne de astazi sunt economii mixte, adica combinatii de politici publice si „politici de piata”.

47

Politica publica are ca protagonist factorul politic, care isi aroga dreptul si obligatia ca, prin intermediul bugetului de stat (a impozitelor si cheltuielilor publice), sa corijeze (sa ajusteze) politica pietei. Relatia dintre politica publica si politica pietei in cadrul economiei este de genul urmator: nu poate exista politica publica in lipsa politicii pietei; numai aceasta din urma creeaza premise si fundament pentru aplicarea diferitelor tipuri de politica publica. Daca insa politica publica se extinde prea mult, acaparand tot mai mult din rezultatele politicii pietei, se poate ajunge, in cele din urma, la subminarea bazei de existenta a politicii publice prin inhibarea politicii pietei.

Politicile publice exista si se manifesta in viata sociala si economica pentru ca exista o piata a acestora, adica o cerere si o oferta de politici publice. Cererea de politici publice este legata indeosebi de existenta bunurilor publice (colective), efectelor externe (externalitatilor), monopolul natural (situatia unei piete in care o firma poate produce la costuri mai mici decat celelalte firme de acelasi profil), inegalitatilor in domeniul veniturilor personale, necesitatii de informare si asigurare impotriva riscului a cetatenilor. Oferta de politici publice vine din partea politicienilor, este asigurata de catre administratia publica, si vizeaza : asigurarea normelor de drept, reglementarea deciziilor private de alocare si functionare a pietei, subventionarea activitatii economice, subventionarea venitului (garantarea venitului minimal), producerea de bunuri si servicii publice etc.

Politica bugetara consta in folosirea cheltuielilor publice si a fiscalitatii pentru a influenta variabilele macroeconomice. Politica bugetara impreuna cu politica fiscala, componente ale politicii financiare, dar si a celei economice, reprezinta ansamblul coerent de instrumente pe care le are la dispozitia sa statul pentru a modela activitatea economica. Cu ajutorul unor stimuli financiari, politica bugetara incearca sa influenteze deciziile indivizilor, gospodariilor, intreprinderilor in sensul dorit infaptuirii politicii economice si politicii sociale. Decidentii publici dispun de o diversitate mare de intrumente : cumparari de bunuri si servicii, prestatii sociale, subventii etc.

Autoritatea publica in stabilirea politicii bugetare are de ales intre :

• a modifica cheltuielile bugetare fara a schimba marimea veniturilor din impozite;

• a modifica veniturile fiscale fara a modifica cheltuielile bugetare;

• a modifica simultan atat veniturile fiscale, cat si cheltuielile bugetare. Complexitatea si eficacitatea interventiilor bugetare sunt determinate si

influentate de posibilele reactii ale celor influentati de ele, in special cele ale agentilor economici. Astfel, operatiunile bugetare permit sa se actioneze asupra economiei, insa sunt posibile reactii ale agentilor economici care pot afecta situatia bugetara.

Functiile politicii bugetare sau ale bugetului public sunt urmatoarele : - functia de alocare a resurselor (corijarea echilibrelor partiale prin

interventia statului); - functia de stabilizare conjuncturala (corectarea echilibrului general prin

interventia statului);

48

- functia de repartitie a resurselor (corectarea dinamicii pietei si evitarea cresterii discrepantei dintre veniturile mici si cele mari prin interventia statului).

A. Functia de alocare a resurselor Piata determina o alocare optima a resurselor doar in masura in care producatorii,

comerciantii si consumatorii suporta in intregime costul total al produselor pe care le fabrica, le cumpara si le consuma. In fapt, este aproape imposibil ca intr-o piata nereglementata costurile ocazionate sa fie integral costuri interne, deoarece presiunile concurentei fac necesara externalizarea lor ori de cate ori acest lucru este posibil.

Functia de alocare a resurselor defineste alocarea resurselor intre sectorul pietei si sectorul public si determina productia de bunuri si servicii publice. Spre deosebire de un bun privat, care are proprietatea ca fiind consumat de cineva oricine altcineva este exclus de la posibilitatea de a-l consuma, bunul public pur este un bun care are ca proprietate faptul ca daca o persoana consuma din acest bun nu diminueaza consumul din acel bun pentru nicio alta persoana.

Dar cum beneficiile din folosirea bunurilor publice sunt disponibile pentru toti membrii societatii, iar acestia, in calitate de consumatori, nu se ofera in mod voluntar sa plateasca furnizorilor pentru aceste bunuri, este nevoie de interventia statului intre producatori si consumatori pentru furnizarea bunurilor publice. Altfel spus, utilitatea ce rezulta din consumul de bunuri publice, cu sau fara folosinta obligatorie, nu poate sa fie diferentiata dupa utilizatori, ceea ce obliga statul sa finanteze aceste bunuri prin impozite si/sau taxe impuse indivizilor.

O mare parte din bunurile pur publice sunt oferite deci prin intermediul bugetului public. Acest sistem de alocare a resurselor din economie (societate) poate fi considerat, in general, ca proces de alocare in afara pietei. Furnizarea bunurilor publice prin intermediul bugetului nu implica totusi productia publica a acestor bunuri. Sectorul public poate sa subcontracteze productia bunului cu un producator privat. Decizia sectorului public de a produce el insusi bunul public sau de a subcontracta productia acestuia depinde de ; (1) dorinta de a mentine un control strict asupra calitatii bunului (serviciului) ; (2) considerarea productiei bunului/serviciului in sectorul privat ca fiind indezirabila.

Problema principala cu care se confrunta statul in indeplinirea rolului de alocare a resurselor este aceea de a determina cat de multe bunuri si servicii publice trebuie sa furnizeze. Dificultatea deciziei privind cantitatea si calitatea unui bun public ce trebuie furnizat incepe cu stabilirea contributiei pe care trebuie sa o plateasca un anumit consumator. Din aceasta cauza este nevoie de o tehnica diferita de alocare a ofertei de bunuri publice si a costurilor de acoperire a acestora. Aceasta tehnica utilizata pe pietele bunurilor publice este procesul politic – adica castigarea puterii de decizie in stat prin recurgerea la mecanismul votului - care constituie inlocuitorul mecanismului pietei. Rezultatul obtinut in alocarea resurselor prin procesul (mecanismul) politic (al votului), desi nu multumeste pe toata lumea, intr-o democratie cu economie de piata se pare ca este o solutie destul de eficienta, daca nu si unica.

49

Pentru acoperirea costului bunurilor publice alocate, statul recurge la impozite care, desi pot induce distorsiuni in mecanismul pietei, raman totusi un instrument indispensabil de finalizare procesul alocarii resurselor in economie.

B. Functia de repartitie a resurselor Aceasta functie, cunoscuta si ca functie de redistribuire, urmareste sa corecteze

inegalitatile rezultate in urma unei repartitii (distributii) functionale (a veniturilor primare). In urma redistribuirii, veniturile primare sunt transformate in venituri finale disponibile dupa prelevarea impozitelor si cotizatiilor sociale de catre stat si dupa efectuarea de catre acesta a transferurilor de venituri. Aceasta redistribuire poate fi asigurata si prin furnizarea de catre sectorul public a bunurilor si serviciilor publice.

In absenta unei politici private de coordonare a actiunilor de redistribuire a venitului in favoarea celor mai putin norocosi (saracilor sau celor cu venituri mici), statul se afla intr-o pozitie favorizanta pentru a intreprinde masuri pe scara larga (nationala) in cadrul unei politici coordonate de redistribuire. El are si posibilitatea cunoasterii structurii populatiei in privinta veniturilor si a averilor, dar are si mijloacele financiare necesare sustinerii programelor de sprijinire a celor defavorizati (impozite si taxe). Pe de alta parte, statul poate sa corecteze anomaliile legate de distributia venitului ocazionate de imperfictiunile pietelor factorilor de productie.

Problema care se pune – inca neclarificata – este daca statul are rolul de a furniza in mod direct bunurile si serviciile publice sau daca, in scopul redistribuirii, trebuie sa cumpere de pe piata bunuri si servicii in cantitatea si calitatea ce le-ar satisface preferintele. Impotriva ultimei cai exista doua argumente : primul, ca oamenii, daca li se da libertatea aceasta, nu vor alege, dupa toate probabilitatile, o cantitate corespunzatoare din aceste bunuri si servicii (educatie sau asistenta sociala, de exemplu) ; al doilea, ca statul va prefera sa aiba un anumit control asupra calitatii si pretului acestor bunuri si servicii, deoarece prezinta importanta pentru bunastarea generala.

Trebuie insa subliniat faptul ca redistribuirea veniturilor in societate prin interventia statului este limitata de cel putin doi factori : (1) posibilitatile limitate ale resurselor financiare folosite pentru redistribuire, date de masa impozabila nationala si de presiunea fiscala suportabila si (2) costul eficientei impus de redistribuire.

C. Functia de stabilizare conjuncturala Din punct de vedere istoric, cea mai recenta si, in unele privinte, cea mai

importanta functie a statului (politicii sale bugetare) este cea de stabilizare a economiei, adica sprijinirea economiei private pentru a realiza atat folosirea deplina a resurselor, cat si un nivel stabil al preturilor. Practic, politica de stabilizare a statului urmareste (incearca) sa realizeze un compromis rezonabil intre doua obiective, adesea conflictuale : folosirea deplina a fortei de munca (reducerea somajului) si o inflatie moderata. In acest sens, statul utilizeaza instrumentele politicilor monetare si fiscale in incercarea de a restaura echilibrul economic.

Inspirata in mod direct din teoriile keynesiene, politica de stabilizare a fost mult utilizata in tarile occidentale dezvoltate, dupa cel de-al doilea razboi mondial si pana la inceputul anilor 1980. Ea s-a concretizat in incurajarea cererii, cand somajul devenea

50

semnificativ, si in reducerea cererii, cand inflatia devenea amenintatoare. Odata cu Marea Criza Financiara Mondiala, declansata in 2007 in SUA, politica de stabilizare a cunoscut un reviriment de mare amploare si intensitate, precum si abordari noi ale statului in interventia sa pentru salvarea sistemelor financiare nationale si a celui mondial pentru a nu da ocazia ca aceasta criza sa duca la prabusirea a economiei mondiale.

Politica de stabilizare poate sa esueze din doua motive principale. In primul rand, exista mari dificultati practice ale transpunerii in viata a acesteia, mai ales din cauza unei insuficiente informatii (actiunile se iau inainte de a cunoaste rezultatul acestora, rezultat ce poate fi influentat de numerosi factori perturbatori). In al doilea rand, se sustine ca tendinta de a incerca mentinerea somajului sub nivelul pietei conduce inevitabil la inflatie accelerata.

5.3. Politica fiscala

Politica fiscala include utilizarea de catre stat a impozitarii pentru obtinerea

unor obiective macroeconomice. Ea este parte integranta a politicii bugetare care tinde sa actioneze asupra economiei prin bugetul de stat : alegerea volumului de cheltuieli publice, a deficitului bugetar etc. Impozitele si cheltuielile publice afecteaza atat consumul, cat si venitul firmelor, avand un mare impact asupra costului si disponibilitatii fondurilor. Prin politica fiscala se stabilesc volumul si provenienta resurselor de alimentare a bugetului public, metodele de prelevare (incasare) care urmeaza a fi utilizate, obiectivele urmarite (in general aceleasi cu functiile politicii bugetare), precum si mijloacele de realizare a acestora.

Politicii fiscale, ca parte importanta a politicii bugetare a unui stat, ii revin sarcini bine definite :

a) conceperea sistemului general de impozite si taxe ; b) stabilirea nivelului general si particular al fiscalitatii ; c) colectarea, la timp si in cuantumul preconizat, a platilor de impozite

directe si indirecte ale contribuabililor, cu costuri aferente cat mai mici ; d) prevenirea si combaterea evaziunii si fraudei fiscale.

Prin impunerea unui anumit nivel al fiscalitatii (al impozitelor), in functie de gradul dezvoltarii economiei sale si a bunastarii contribuabililor sai, statul poate nu numai sa asigure volumul necesar de resurse financiare la bugetul de stat pentru a sustine actiunile sale publice, dar si sa aiba un rol catalizator in sustinerea unei dinamici economice dorite.

Orice politica fiscala da nastere automat la un anumit nivel al presiunii fiscale (grad de fiscalitate) suportate de catre contribuabili. Definim presiunea fiscala, deci, ca fiind procentul/rata fiscalitatii calculat ca raport intre incasarile fiscale (din impozite si contributii la bugetul public) si produsul intern brut dintr-o anumita perioada. Decidentii politici trebuie sa fie atenti la nivelul presiunii fiscale pe care o impun contribuabililor pentru ca un nivel prea ridicat al acesteia poate demotiva contribuabilii in cresterea

51

activitatii economice si chiar sa-i determine pe unii sa recurga la evaziune fiscala, ceea ce va duce la efecte contrare celor urmarite in momentul adoptarii politicii fiscale.

5.4. Politica financiara a intreprinderii

Politica financiara a intreprinderii reprezinta o componenta a politicii generale a acesteia, avand o insemnatate deosebita asupra procurarii, repartizarii si folosirii fondurilor, in scopul realizarii programelor economice curente si de dezvoltare. Politica financiara a intreprinderii are misiunea de a rezolva aspecte legate de metodele de procurare a fondurilor, stabilirea pe destinatii si folosirea eficienta a acestora, asigurarea echilibrului financiar etc.

Asupra politicii financiare a intreprinderii exercita o influenta destul de mare actionarii, imprumutatorii, statul si alti factori din mediul extern. Acest mediu extern isi pune amprenta asupra activitatii economico-financiare a intreprinderii printr-o serie de constrangeri, cum sunt : inflatia, innoirea tehnologica, exercitarea controlului organismelor care au acordat credite, conditiile politice si sociale, politica monetara, fiscalitatea etc.

La nivelul agentilor economici, deciziile de politica financiara se sprijina pe structura financiara a acestora, pe obiectivele de rentabilitate si de crestere, avand in vedere si riscurile posibile. Spre exemplu, hotararile luate cu privire la modul de finantare pe termen lung sau pe termen scurt a activitatii sunt doua decizii cu caracter de politica financiara, intrucat ele afecteaza situatia financiara a intreprinderii, rentabilitatea sau riscurile pe o perioada de mai multi ani.

Elaborarea unei politici financiare priveste determinarea nevoilor de finantare pentru o perioada de timp anumita, alegerea unei variante de indatorare, adica a unei modalitati de finantare prin fonduri proprii sau imprumuturi, precum si raportul dintre nevoile de finantare pe termen lung si cele pe termen scurt. Avansarea de capital din partea unei intreprinderi are in vedere doua mari destinatii : active imobilizate si active circulante. Data fiind perioada indelungata pentru care se face avansarea sau imobilizarea capitalului este important ca intreprinderea sa aiba o viziune clara asupra nevoilor totale de fonduri, pentru a si le procura din timp, cat si asupra modului de procurare, respectiv asupra alegerii tipului de finantare care corespunde cel mai bine nevoilor sale.

Pentru firme este rational sa-si acopere activele imobilizate si o parte a activelor circulante prin finantari cu caracter permanent, in timp ce cea mai mare parte a activelor circulante sa fie finantata prin credite. Acest lucru presupune luarea de catre intreprindere a unor decizii de politica financiara care urmaresc realizarea unei structuri financiare cat mai bune.

Decizia financiara este o hotarare, un proces rational de alegere a unei linii de actiune, ce se ia pe baza de analiza si informatii multiple, vizand activitatile cu efecte directe asupra capitalului. Deseori, decizia financiara implica alegerea unei variante sau solutii, din mai multe posobile.

Din punct de vedre al complexitatii, deciziile financiare pot fi :

52

o decizii curente sau operative ; o decizii strategice sau de perspectiva.

Deciziile financiare operative sunt legate de activitatea curenta a intreprinderii si au un caracter operativ (rapid si repetat), generat de continuitatea operatiilor si fenomenelor la care se refera. Ele au o sfera larga, vizand luarea a numeroase actiuni, precum : varsarea la buget a unor impozite si taxe, contractarea unor credite pe termen scurt, plata dobanzilor si rambursarea creditelor respective, prelevarea unei parti din profit pentru formarea unor fonduri etc.

Deciziile financiare strategice privesc linia de urmat in desfasurarea activitatii pe o perioada mai indelungata si vizeaza actiuni de proportii mai mari privind formarea, modificarea proportiilor, repartizarea si utilizarea capitalurilor, efectuarea de investitii etc. si se iau in raport cu situatia conjuncturala prezenta si viitoare. Ele au la baza o cercetare ampla si informatii bogate interne si externe. Principalele decizii strategice de politica financiara ale intreprinderii sunt : decizia de investire, decizia de finantare si politica dividendelor.

Decizia de investire este o decizie strategica, pentru ca ea inseamna nu numai o imobilizare de capital, ci si o anumita activitate ce urmareste sa plaseze firma intr-o anumita pozitie pe piata. Orice plasament de capital pe termen mai lung in scopul obtinerii de profit reprezinta o investire. Indiferent ca fondurile se plaseaza in active imobilizate sau in active circulante, investitia reprezinta o imobilizare importanta a acestor fonduri, ca volum si durata in timp, urmarind obtinerea unei rentabilitati superioare in viitor. Prin urmare, decizia de investire conduce la o imobilizare de capital, facuta in prezent, dar care urmeaza sa se intinda pe mai multe exercitii viitoare in conditii de risc, in speranta unei rentabilitati viitoare crescute.

Una din deciziile fundamentale ale politicii financiare se refera la alegerea mijloacelor de finantare, care consta in determinarea, pe de o parte, a volumului finantarii externe, in comparatie cu finantarea interna, iar pe de alta parte, in alegerea compozitiei finantarii externe : capital propriu sau imprumuturi. Finantarea interna este de fapt o autofinantare care, impreuna cu capitalul social existent formeaza capitalul propriu.

Resursele financiare interne constituite prin autofinantare provin nu numai din profitul retinut (nedistribuit ca dividende), ci si din amortizare. Regimul de amortizare este si el o componenta a politicii financiare a intreprinderii, deoarece de regimul ales (amortizare constanta, accelerata, regresiva etc.) depinde marimea autofinantarii si, respectiv, a finantarii interne.

Daca resursele financiare interne nu sunt suficiente, diferenta va putea fi finantata din resurse externe, adica prin majorari de capital sau imprumuturi pe termen mediu si lung. Decizia de a recurge la majorari de capital sau la imprumuturi este una foarte importanta, fiindca ea are ca rezultat stabilirea structurii financiare a intreprinderii, cu implicatii asupra actionarilor, a costului finantarii, a profitabilitatii si a impozitelor platite.

53

Politica dividendelor se defineste ca fiind optiunea intreprinderii de a distribui sau nu distribui dividende in anumite exercitii financiare, de crestere continua, de reducere sau de pastrare nemodificat cuantumul dividendelor de la un an la altul, urmarind un anumit scop.

In general, distribuirea de dividende este o politica sanatoasa si de dorit pentru fiecare societate pe actiuni fiindca ea are drept influenta pastrarea fidelitatii fata de intreprindere a actionarilor. Politica de distribuire de dividende se urmareste prin intermediul unor indicatori ca rata distribuirii (dividende/profit net), rata cresterii dividendelor pe actiune (dividend din anul curent/dividend din anul precedent), dividendul pe o actiune (valoare dividendelor distribuite/numarul actiunilor).

Functia financiara a intreprinderii este cea prin intermediul careia se realizeaza politica financiara a acesteia. Ea implica efectuarea a doua categorii de activitati :

- activitati cu efecte directe asupra capitalului (emiterea de actiuni si obligatiuni, contractarea de credite si rambrsarea lor, incasari si plati etc.) ;

- activitati cu efecte indirecte asupra capitalului (lucrari de contabilitate, analiza si control) care au insa un rol hotarator in conducerea intreprinderii, directionand celelalte functii (de productie, comerciale etc.). Activitatea financiara dintr-o intreprindere are menirea sa satisfaca cerintele

functiei financiare3 si cuprinde numeroase aspecte cu privire la previziune si executie, analiza, control si coordonare. Intre activitatile financiare mai importante mentionam :

- elaborarea si executarea bugetului de venituri si cheltuieli si a altor planuri financiare ;

- efectuarea de studii si analize privind formarea, alocarea si utilizarea capitalurilor ;

- asigurarea efectiva a resurselor financiare necesare ciclurilor de productie si investitii, pe baza selectarii lor in functie de costuri;

- stabilirea de preturi si tarife; - luarea de masuri pentru asigurarea lichiditatii, solvabilitatii, echilibrului

financiar, rentabilitatii si evitarea riscurilor ; - efectuarea de analize curente si actiuni de control financiar ; - organizarea tuturor operatiunilor de incasari si plati etc.

Asadar, politica financiara a intreprinderii se infaptuieste prin intermediul functiei financiare, care, la randul ei, presupune realizarea activitatii financiare in cadrul intreprinderii.

3 Activitatile multiple si complexe care se desfasoara intr-o intreprindere au fost grupate, pentru prima data de H. Fayol la inceputul sec. XX, in urmatoarele functii : comerciala, tehnica, financiara, securitate, contabila si administrativa. Functia financiara furnizeaza si mentine resursele de capital sau banesti ale intreprinderii si ofera conducerii ei un s istem de indicatori financiari de urmarire si control, care contribuie la orientarea tuturor activitatilor din intreprindere.

54

o gestioneaza managementul superior o gestioneaza managementul de mijloc

o gestioneaza specialistii financiari

Fig.11 Politica financiara, functia financiara si activitatea financiara ale intreprinderii

Politica financiara

Functia financiara

Activitatea financiara

55

CAPITOLUL 6

STRUCTURA FINANCIARA A INTREPRINDERII Cuprinsul capitolului 6.1. Interpretarea financiara a bilantului 6.2. Structura financiara a intreprinderii si riscul 6.3. Criteriul destinatiei surselor de finantare in alegerea structurii financiare 6.4. Criteriul rentabilitatii si capacitatea de indatorare 6.5. Aplicatii rezolvate si de rezolvat Obiective urmarite 1. Cunoasterea structurii bilantului contabil al intreprinderii si interpretarea financiara a acestuia. 2. Insusirea notiunii de structura financiara a intreprinderii, a indicatorilor de exprimare a acesteia si cunoasterea modului in care riscurile afecteaza strctura financiara. 3. Cunoasterea criteriilor in determinarea structurii financiare a intreprinderii. 4. Deprinderea practica de calculare si interpretare a structurii financiare prin aplicatii.

6.1. Interpretarea financiara a bilantului contabil

Bilantul contabil al unei intreprinderi arata resursele financiare (in pasiv) si

intrebuintarile pe care ea le da resurselor sale (in activ). Bilantul financiar grupeaza elementele de activ in functie de durata imobilizarii lor in timp, iar cele de pasiv in functie de caracterul existentei lor in timp, adica de exigibilitatea lor. Un bilant financiar se poate prezenta, schematic, in felul urmator : Activ Pasiv Active imobilizate Capitaluri proprii - imobilizari corporale - capital social - imobilizari nemateriale - rezerve - imobilizari financiare - profit nedistribuit Active circulante Datorii pe termen mediu si lung - stocuri Datorii pe termen scurt - clienti neincasati - imprumuturi si datorii asimilate - alte active circulante - furnizori - alte datorii Total activ Total pasiv

56

Din analiza bilantului financiar se vede ca pasivul bilantier este format din capital propriu si de datorii pe termen lung, mediu si scurt. Ele reprezinta sursele de finantare ale intreprinderii, iar marimea lor relativa fata de totalul paivului reprezinta structura financiara pe care o are la un moment dat intreprinderea. Capitalul propriu se compune din capitalul social – care se formeaza din sumele puse la dispozitia intreprinderii cu caracter permanent de catre actionarii sau asociatii ei sub forma aportului intial de numerar si din cresterile ulterioare de capital -, din diferente pozitive din reevaluari ale activelor, profit nedistribuit, rezultatul pozitiv al exercitiului curent inainte de reapartizare. Capitalul propriu participa, alaturi de elementele de pasiv eligibile, la finantarea intreprinderii. El este expus riscului de rentabilitate, lichiditate si solvabilitate. Capitalul propriu nu este rambursabil, remuneratia lui depinzand de performantele intreprinderii si nu este in niciun fel garantata. Sub aspect financiar capitalul propriu (modul in care se modifica de la un exercitiu financiar la altul) indica daca intreprinderea a fost rentabila pana la un moment dat. In pasivul bilantului pot fi cuprinse si urmatoarele tipuri principale de rezerve : legale, si statutare.

� Rezervele legale, dupa cum rezulta din denumire, se constituie in virtutea legii, din profitul anual, pana ating o anumita pondere fata de capitalul social (legislatia romana actuala – legea nr.31/90, republicata – prevede 5% pe an pana se atinge a cincia parte din capitalul social).

� Rezervele statutare se constituie in baza prevederilor din statutul (din actul constitutiv) intreprinderii, urmand ca ordine de constituire celor legale. Spre deosebire de rezervele legale, cele statutare nu sunt deductibile fiscal la determinarea profitului impozabil, ci ele se constituie din profitul net al intreprinderii.

Datoriile reprezinta o parte insemnata a pasivului bilantului contabil si se pot imparti in doua grupe mari, sub aspectul termenului de scadenta: datorii pe termen mediu si lung, care sunt datorii financiare si bancare compuse din imprumuturi obligatare si credite bancare ; datorii pe termen scurt, compuse din credite comerciale din partea furnizorilor (intarzieri la plata), credite bancare pe termen de pana la un an, avansuri primite, obligatii fiscale. In functie de natura lor, data de creditorii la care se refera, datoriile pot fi clasificate si in : datorii financiare (compuse din imprumuturi obligatare si imprumuturi bancare, indiferent de termen), datorii de exploatare (credite-furnizor, datorii fiscale, datorii catre salariati si asimilate lor) si alte datorii (avansuri primite asupra unor comenzi ce urmeaza a fi onorate). La aprecierea situatiei financiare a unei intreprinderi trebuiesc luate in considerare si angajamentele in afara bilantului primite sau date de intreprindere care reprezinta obligatii care nu antreneaza operatiuni de incasari si plati imediate. Ele, desi nu figureaza in bilant, ar putea modifica patrimoniul daca ar trebui executate ulterior.

57

Angajamentele date exprima pasivul si constau in aval, cautiuni, garantii, andosari, redevente pentru leasing etc. Angajamentele primite exprima activul si se pot constitui in aval, cautiuni, creante scontate neajunse la scadenta. Avalul reprezinta o garantie de plata, partiala sau totala, primita pe un efect comercial (hartie de valoare, cum ar fi cambia sau biletul la ordin) existent in patrimoniul intreprinderii. Cautiunea este un angajament prin care o persoana fizica sau juridica se obliga catre un titular de creanta sa satisfaca o obligatie daca debitorul principal n-o poate face el insusi. Garantia poate fi materiala sau personala (asumata in scris) si creeaza certitudinea pentru creditor ca, in cazul neplatii datoriei de catre debitor, se poate indestula prin valorificarea garantiei.

Daca se analizeaza doua intreprinderi cu bilanturi identice, cea care a dat angajamente extrabilantiere pentru o suma mai mare prezinta un risc mai ridicat decat cealalta. Intreprinderea care a primit astfel de angajamente prezinta o securitate mai mare, deoarece ea poate transforma fara dificultate anumite creante in lichiditati.

6.2. Structura financiara a intreprinderii si riscul

S-a demonstrat, de nenumarate ori, ca functionarea unui intreprinderi fara un

capital adecvat este una din cauzele cele mai raspandite ale esecului in afaceri. Pe langa un capital suficient, intreprinderea trebuie sa aiba si o structura a capitalului adecvata, adica o combinatie corecta de capital propriu si imprumuturi.

Orice intreprindere are posibilitatea, cel putin teoretic, sa apeleze la doua tipuri de finantari : finantare interna si finantare externa. Finantarea interna cunoscuta si sub denumirea de autofinantare cuprinde fluxurile de numerar rezultate din profitul retinut pentru dezvoltare si din cheltuielile cu amortizarea suportate de intreprindere. Finantarea externa se refera la suma imprumuturilor (datoriilor) pe termen lung, mediu si scurt si la capitalul propriu nou emis de catre intreprindere ca sursa de procurare a fondurilor necesare, precum si la operatiunile de leasing.

Daca, in general, capitalul se defineste ca fiind orice bun sau stoc de bunuri – financiare sau fizice – capabile sa genereze venit, prin structura capitalului unei intreprinderi se intelege proportia relativa a capitalului propriu si a imprumuturilor pe termen lung utilizate la finantarea activelor acesteia. Cu alte cuvinte, structura capitalului unei intreprinderi reflecta compozitia capitalurilor ei. Daca insa vorbim de structura financiara a intreprinderii, atunci ne referim la raportul existent intre finantarea interna si finantarea externa, precum si intre finantarile pe termen scurt si cele pe termen lung.

Orice intreprindere dispune de capital propriu, format din capitalul social adus de actionari/asociati, din profitul nedistribuit ca dividende si reinvestit si din anumite rezerve pe care ea le constituie potrivit legii sau actului sau constitutiv. Dar, aproape in toate cazurile, intreprinderile nu se finanteaza in proportie de 100% prin capitaluri proprii, ci recurg concomitent si la finantari externe. Selectarea tipurilor de finantare

58

externa si ponderea acestora in raport cu finantarea interna reprezinta un aspect principal al politicii financiare a intreprinderii.

Deciziile privitoare la stabilirea surselor corespunzatoare de fonduri, interne sau externe, afecteaza atat politica dividendelor platite, cat si structura financiara. Aceste decizii depind, de asemenea, de o serie de factori. Astfel, din punctul de vedere al intreprinderii si al actionarilor acesteia, factorii care determina apelarea la o anumita sursa noua de finantare sunt :

1) costurile administrative si legale ale cresterii finantarii (cu emisiunea de actiuni, obligatiuni, cu contractarea imprumuturilor bancare) ;

2) costul serviciului finantarii, spre exemplu platile de dobanda ; 3) nivelul obligatiei de a face plati de dobanda si altele asemenea (gradul de

indatorare) ; 4) nivelul obligatiei de a rambursa finantarea ; 5) deductibilitatea fiscala a costurilor legate de finantare ; 6) efectul unei noi finantari asupra nivelului de control al intreprinderii de catre

actionarii existenti si libertatea lor de actiune. Din punctul de vedere al furnizorilor unei noi finantari, sunt importanti urmatorii

factori : a) nivelul venitului asteptat de investitori ; b) nivelului riscului atasat veniturilor asteptate ; c) potentialul de lichidare al investitiei lor fie direct de catre intreprindere

prin rambursarea datoriei, fie prin intermediul pietei secundare ; d) nivelul impozitului pe venitul personal pentru veniturile din investitii ; e) gradul de control sau de influenta asupra afacerilor intreprinderii pe care il

obtin investitorii ca urmare a investitiei facute. Politica dusa de firma in privinta structurii capitalului si a structurii financiare

implica o optiune intre risc si venit, adica utilizand intr-o proportie mai mare imprumuturile pentru asigurarea finantarii, cresc riscurile legate de fluxul profiturilor firmei, dar un procent ridicat al imprumuturilor conduce, in general, la o rata ridicata a rentabilitatii.

Structura optima a capitalului/finantarii este acea structura care asigura un echilibru optim intre risc si venit si, astfel, maximizeaza valoarea firmei. Actionarii sau asociatii unei firme beneficiaza de pe urma modificarii structurii capitalului/finantarii daca si numai daca valoarea firmei creste in urma acestei modificari. Astfel, conducatorii de intreprinderi trebuie sa aleaga acea structura de capital/financiara care cred ei ca va conduce la cresterea valorii intreprinderii pentru a fi benefica pentru proprietarii ei.

Structura capitalului/financiara este o variabila care nu depinde numai de firma, de obiectivele sale de crestere, de rentabilitatea scontata sau de riscurile pe care este dispusa sa si le asume. Ea este influentata si adesea determinata de actionari, de banci sau alti creditori, de stat, precum si de conjunctura economico-financiara, situatia pietei financiare, oscilatiile ratei dobanzii etc. Toate acestea sugereaza ca structura capitalului

59

si cea financiara sunt influentate de mai multe riscuri la care este supusa activitatea unei firme.

Deciziile luate de firma in privinta structurii capitalului/financiare sunt influentate in principal de urmatorii factori : riscul afacerii, fiscalitate, flexibilitatea financiara, tipurile de active detinute de firma etc.

Riscul afacerii reprezinta, in general, sacrificarea unui avantaj imediat sau absenta unui consum imediat in schimbul unor avantaje viitoare. In cazul intreprinderii, riscul afacerii decurge din decizia intreprinderii de a nu utiliza pentru finantare imprumuturile. Aceasta decizie are la baza mai ales in cazul intreprinderilor care se confrunta cu incertitudini in privinta veniturilor din exploatare (activitatea curenta), putand chiar sa se confrunte cu incapacitate de plata. Datorita acestui fapt, ele neputand sa apeleze la imprumuturi trebuie sa se finanteze in special cu capitalul propriu. Asadar, riscul afacerii poate fi definit ca fiind modificarea inerenta a veniturilor viitoare previzibile generate de activele intreprinderii, daca aceasta nu apeleaza la imprumuturi pentru finantare.

Riscul afacerii variaza de la un domeniu de activitate la altul si de la o intreprindere la alta, in cadrul aceluiasi domeniu de activitate. In plus, riscul afacerii se poate modifica in timp. In general, intreprinderile mici si cele care realizeaza un singur produs au un grad relativ ridicat al ricului afacerii.

Riscul afacerii depinde de mai multi factori, dintre care cei mai importanti sunt : variabilitatea cererii, variabilitatea preturilor produselor si serviciilor, variabilitatea preturilor intrarilor de materii prime, materialle etc., capacitatea ajustarii preturilor produselor si serviciilor livrate de intreprindere la schimbarile intervenite in preturile intrarilor si, in fine, levierul exploatarii (raportul dintre costurile fixe si cele totale).

Fiscalitatea influenteaza structura financiara a intreprinderii prin caracterul deductibilitatii dobanzii din profitul impozabil, ceea ce inseamna scaderea costului efectiv al finantarii prin imprumut.

Flexibilitatea financiara este abilitatea de a creste sursele de finantare in conditii rezonabile in cazul unor circumstante nefavorabile. Atunci cand oferta de bani din economie este restransa sau cand o firma se confrunta cu dificultati in activitatea de exploatare, furnizorii de finantare prefera sa imprumute doar firme cu situatii economico-financiare solide. Deci, disponibilitatea fondurilor de finantare existente pe piata si capacitatea intreprinderii de a avea acces la aceste fonduri exercita o influenta majora asupra structurii financiare optime.

Tipurile de active detinute de firma constituie un alt factor ce influenteaza structura capitalului. In cazul unei stari de insolvabilitate, costurile acestei stari depind de tipurile de active pe care le are intreprinderea. Cu cat ponderea activelor putin lichide este mai mare, cu atat costurile cu starea de insolvabilitate sunt mai mari.

In cazul in care intreprinderea utilizeaza pentru finantare datoriile, ea se expune riscului financiar , adica a probabilitatii de a fi influentat negativ nivelul profitului in urma relatiei cu creditorii, precum si a posibilitatii ca rentabilitatea economica sa nu fie la nivelul necesar acoperirii costului cu dobanda.

60

6.3. Criteriul destinatiei surselor de finantare in alegerea structurii financiare

Determinarea structurii financiare a intreprinderii inseamna gasirea raspunsului la

doua probleme importante : o Cum trebuie sa fie impartite sursele totale de fonduri intre finantarea pe

termen lung si cea pe termen scurt ? o Care trebuie sa fie proportia dintre finantarea prin datorii pe termen

lung si cea prin capitaluri proprii ? Raspunsul la prima intrebare necesita concentrarea atentiei asupra naturii

activelor din proprietatea intreprinderii. Activele imoblizate, care reprezinta nevoi cu caracter permanent, este judicios sa fie finantate cu capital permanent. In acest sens trebuie spus ca definim capitalul permanent al intreprinderii ca fiind compus din capitalul propriu si imprumuturile pe termen lung si mijlociu. In schimb, activele circulante, formate in principal din stocuri, creante asupra clientilor si diverse lichiditati imediate, pot fi acoperite atat prin capital permanent, cat si prin imprumuturi pe termen scurt, formate din credite bancare si obligatii fata de furnizori. Partea din activele circulante care este finantata prin capital permanent se numeste capital de lucru net sau fond de rulment.

Raspunsul la a doua intrebare necesita concetrarea atentiei indeosebi pe activele imoblizate ale intreprinderii care trebuie sa se finanteze prin capital permanent, dar si pe capacitatea intreprinderii de a apela la majorari de capital sau de a contracta imprumuturi pe termen mediu si lung.

Asadar, pentru fiecare agent economic este important sa-si adapteze decizia de finantare in functie de caracterul permanent sau temporar al nevoilor de finantat (adica in functie de structura bilantiera). Acest principiu de finantare se numeste principiul armonizarii sau echilibrarii si presupune ca pentru finantarea activelor cu caracter permanent (cele imobilizate si o parte din cele circulante, ca obiectele de inventar, spre exemplu) intreprinderea sa recurga la finantare pe termen lung, iar pentru activele circulante imobilizate pe o perioada scurta de timp sa recurga la finantare pe termen scurt.

6.4. Criteriul rentabilitatii si capacitatea de indatorare

Asa dupa cum s-a aratat, indatorarea sau recurgerea la datorii (imprumuturi)

pentru finantarea activitatii intreprinderii poate fi benefica, dar nu orice intreprindere are acces la finantarea prin datorii, iar daca are, indatorarea nu poate fi nelimitata. Desi atat capitalul propriu, cat si cel imprumutat implica suportarea de costuri, exista totusi o diferenta fundamentala dintre costul capitalului propriu si cel al capitalului imprumutat. Aceasta diferenta consta in faptul ca actionarii care furnizeaza capital prin emisiunea de

61

actiuni de catre intreprindere nu sunt remunerati decat in cazul in care intreprinderea obtine profit, in timp ce capitalul imprumutat trebuie remunerat oricare ar fi rentabilitatea intreprinderii, adica si in caz de pierderi.

Capacitatea de indatorare poate fi definita ca nivelul pana la care o intreprindere poate sa se imprumute de pe piata, astfel incat nici profitabilitatea si alti indicatori ai intreprinderii sa nu fie afectati negativ, nici interesele investitorilor si creditorilor sai sa nu aiba de suferit.

Politica de indatorare se bazeaza pe decizia intreprinderii in legatura cu alegerea raportului dintre datorii si capitaluri proprii. Aparent, indatorarea influenteaza negativ rentabilitatea prin povara dobanzilor, care maresc costurile si reduc profitul. In realitate insa, daca rata rentabilitatii este mai mare decat rata dobanzii, indatorarea are o inflenta pozitiva asupra rentabilitatii.

Intre rata rentabilitatii economice, calculata ca raport intre profitul din exploatare si totalul activului, si rata rentabilitatii financiare, calculata ca raport intre profitul net si capitalul propriu, exista urmatoarele corelatii :

- daca firma nu apeleaza la imprumut, cele doua rate sunt egale ; - daca se apeleaza la imprumut, diferenta dintre cele doua rate este data de

coeficientul structurii financiare (datorii/capital propriu) si de diferenta dintre rata rentabilitatii economice si rata dobanzii la creditele angajate :

r f = [ ( )irC

Dr e

pe

−+ ] (1 – T)

unde re este rata rentabilitatii economice4, rf este rata rentabilitatii financiare5, D sunt datoriile, Cp reprezinta capitalul propriu, i este rata dobanzii la imprumut si T este rata impozitului pe profit. Relatia de mai sus este cunoscuta sub denumirea de formula efectului de parghie, iar raportul surse imprumutate/surse proprii se numeste factor parghie. Datoriile (D) reprezinta parghia (instrumentul) folosita/folosit de intreprindere pentru a sustine cresterea activitatii si profitabilitatii.

Din formula efectului de parghie rezulta ca indatorarea permite cresterea rentabilitatii financiare in raport cu rentabilitatea economica daca rata rentabilitatii economice este superioara ratei dobanzii. De asemenea, se poate determina si conditia pentru o firma care recurge la imprumuturi ca sursa de finantare sa nu inregistreze pierderi din cauza anihilarii profitului din exploatare de catre costurile financiare cu dobanzile. Aceasta este : re > i · h unde re este rata rentabilitatii economice, i este rata dobanzii si h este raportul dintre imprumuturi si activul (sau pasivul) total si arata gradul de indatorare. 4 Se calculeaza ca raport intre profitul din exploatare si activul total. 5 Se calculeaza ca raport intre profitul net si capitalul propriu.

62

Inegalitatea arata ca firma este nevoita sa realizeze o rata a rentabilitatii economice cu atat mai mare, cu cat sunt mai mari rata dobanzii si ponderea imprumuturilor in totalul pasivului bilantier. Tot ea arata ca criteriul rentabilitatii este hotarator in stabilirea structurii financiare a unei intreprinderi. Cei mai importanti indicatori care arata gradul de indatorare sunt : indicele datoriei, proportia datoriilor fata de capitalul propriu si gradul de acoperire a dobanzilor. Indicele datoriei sau gradul de indatorare se obtine cu urmatoarea formula :

Indicele datoriei = active

datorii

Acest indice incearca sa masoare cat din fondurile totale (din pasivul sau activul firmei) sunt furnizate de creditorii ei. Datoriile totale includ datoriile pe termen scurt, mediu si lung, inclusiv obligatiile ce decurg din operatiunile de leasing. Un indice ridicat indica utilizarea parghiei financiare (a indatorarii) la cresterea profiturilor. Totodata, el arata ca firma este posibil sa fie confruntata cu o lipsa mare de finantare proprie, ca are obligatii mari fata de creditori si ca dispune de o flexibilitate financiara (posibilitatea de a mai contracta noi datorii) limitata. Un grad scazut de indatorare indica faptul ca firma are o capacitate de autofinantare ridicata, ca obligatiile fata de creditori sunt sub controlul ei si ca dispune de o flexibilitate financiara ridicata. Proportia datoriilor fata de capitalul propriu al intreprinderii se obtine cu formula : datorii totale/ capital propriu si face legatura intre suma finantarii prin datorii si suma finantarii proprii. Gradul de acoperire a dobanzilor furnizeaza informatii asupra capacitatii intreprinderii de a suporta dobanzile pentru datoriile contractate din profitul din exploatare obtinut. El se obtine ca raport intre profitul din exploatare si dobanzile de platit. Un indice ridicat indica „o situatie sigura” in ceea ce-i priveste pe creditori, in timp ce unul scazut necesita masuri imediate care sa asigure, in final, firmei capacitatea de a-si achita obligatiile financiare legale. Valoarea critica a gradului de acoperire a dobanzilor este 1, aceasta indicand ca intreg profitul din exploatare va fi „inghitit” de cheltuielile financiare cu dobanzile.

6.5. Aplicatii

Aplicatii rezolvate 1) Se da urmatorul bilant contabil si se cere sa se faca interpretarea financiara a

acestuia.

63

-in mii lei- 2009 2010 Active imobilizate 40.000 40% 52.800 44% - corporale

- necorporale - financiare

35.000 2.000 3.000

35% 2% 3%

43.200 2.400 7.200

36% 2% 6%

Active circulante 60.000 60% 67.200 56% - stocuri - clienti

- alte active circulante

50.000 8.000 2.000

50% 8% 2%

62.400 3.600 1.200

52% 3% 1%

Active totale 100.000 100% 120.000 100% Capitaluri proprii 45.000 45% 56.400 47% Datorii 55.000 55% 63.600 53%

- pe termen scurt - pe termen mediu si

lung

15.000

40.000

15%

40%

24.000

39.600

20%

33% Pasive totale 100.000 100% 120.000 100%

Rezolvare : Constatarile legate de interpretarea financiara a bilantului contabil dat sunt :

- in 2010 cresc atat activele, cat si sursele de finantare cu 20%, de la 100.000 mii lei la 120.000 mii lei ;

- capitalurile proprii ale firmei reprezinta o pondere importanta in finantarea totala (in pasivul bilantier) – aproape jumatate (47%) in 2010 si 55% in 2009 ; de asemenea se observa ca in 2010 ponderea capitalului propriu in totalul surselor de finantare creste ; aceasta arata ca intreprinderea este bine capitalizata si ca va avea nevoie pentru sustinerea activitatii de un grad relativ mic de indatorare ;

- datoriile reprezinta o proportie apropiata de cea a capitalurilor proprii (55% in 2009 si 53% in 2010) in pasivul bilantier ; in plus, in 2010 scade pondere datoriilor in totalul pasivului, ceea ce reprezinta un aspect pozitiv ; aceasta proportie a datoriilor in totalul pasivului se numeste grad de indatorare si pentru intreprinderea analizata el este rezonabil ca marime ;

- gradul de indatorare este bun (55% in 2009 si 53% in 2010) ; acest fapt ii da intreprinderii flexibilitatea necesara posibilitatii de a mai accesa si alte imprumuturi pentru sustinerea cresterii activitatii ;

- in cadrul datoriilor contractate, ponderea cea mai mare o au datoriile pe termen mediu si lung, dar in 2010 se observa o crestere a ponderii datoriilor pe termen scurt in datoriile totale ;

- capitalul permanent al firmei a fost de 85.000 mii lei in 2009, iar in 2010 a crescut la 96.000 mii lei ; el creste doar pe seama cresterii capitalului propriu, deoarece se observa ca datoriile se mentin aproape la acelasi nivel ca in 2009 ;

64

- capitalul permanent este folosit in proportie mare la finantarea activelor circulante atat in 2009 (75%, adica 45.000 mii lei din capitalul permanent), cat si in 2010 (64,3%, adica 43.200 mii lei din capitalul permanent).

2) Se da rata rentabilitatii economice ca fiind de 8%, rata dobanzii de 10% si rata impozitului pe profit de 16%. Pentru cazul bilantului contabil de la aplicatia precedenta sa se determine pentru anul 2009 : a) rata rentabilitatii financiare si b) daca indatorarea are un impact pozitiv sau negativ asupra firmei.

Rezolvare :

Pe baza formulei efectului de parghie : rf = [re + ( )irC

De

p

− ] (1-T) = [8% +000.45

000.55(8%

- 10%)] (1- 0,16) = 4,666%

Avand in vedere conditia re > i· h, avem i·h = 10% · 000.45

000.55= 12,222%, ceea ce arata

ca in conditiile unei rate a rentabilitatii economice de 8%, nu este eficienta indatorarea, avand in vedere rata dobanzii de 10% si structura data a indatorarii.

3) Trei intreprinderi A, B si C, dintre care A si B au aceasi structura financiara

exprimata prin raportul : datorii totale/capital propriu de 40%/60%, iar C se finanteaza integal prin capital propriu. Toate trei intreprinderile au aceeasi rata a rentabilitatii financiare de 12%. Intreprinderile A si B au contractate imprumuturile cu rate ale dobanzii de 8% intreprinderea A si 13% intreprinderea B. Sa se determine influenta indatorarii asupra ratei rentabilitatii financiare la intreprinderile A si B si sa se compare cu rata rentabilitatii financiare a intreprinderii C care nu a recurs la imprumuturi.

Rezolvare : Folosind formula efectului de parghie pentru intreprinderile A si B obtinem :

Intreprinderea A : rf = [0,12 + ( ) [ ] =−− 16,01]08,012,0%60

%4012,31%

Intreprinderea B : rf = [0,12 + ( ) ( ) =−− 16,01]13,012,0%60

%409,52%

Intreprinderea C : rf = 12%(1-0,16) = 10,08%, deoarece nu are cheltuieli financiare

cu dobanzile neavand imprumuturi bancare. Rezulta ca intreprinderea A avand o rata a dobanzii sub rata rentabilitatii economice,

beneficiaza de efectul de parghie al indatorarii, deoarece rata rentabilitatii financiare se situeaza peste cea a rentabilitatii economice. Nu acelasi lucru este valabil pentru intreprinderea B care, datorita faptului ca nu poate obtine o rata a rentabilitatii peste rata dobanzii cu care a contractat imprmuturile, inregistreaza o rata a rentabilitatii financiare

65

mai mica decat a intreprinderii C, care nu are imprumuturi si deci nu este influentata de efectul de parghie al dobanzii.

Desi toate trei intreprinderile au plecat de la aceeasi rata a rentabilitatii economice, intreprinderea A a beneficiat de efectul pozitiv al parghiei financiare (imprumuturile), intreprinderea B a fost influentata negativ de parghia financiara din cauza ratei dobanzii mai ridicata decat rata rentabilitatii economice, ceea ce a dus-o la o rata a rentabilitatii financiare sub cea a intreprinderii C care nu a apelat la parghia financiara.

Mai relevant se pot vedea concluziile de mai sus un urmatoarea figura :

Fig.12 Relatia dintre rata rentabilitatii financiare si gradul de indatorare Aplicatii de rezolvat 1) Cat de mare trebuie sa fie rata rentabilitatii economice in anul 2010 pentru ca

indatorarea sa nu aiba efecte negative asupra firmei, mentinand datele prezentate in aplicatia 1 rezolvata ?

2) Daca firma din aplicatia 1 isi mentine rata rentabilitatii economice la 8%, care ar trebui sa fie gradul de indatorare in 2010 astfel incat indatorarea sa nu aiba impact negativ asupra rentabilitatii financiare ?

3) Daca rata rentabilitatii economice pentru intreprinderea de la aplicatia 1 este de 8% si se presupune ca datoriile de 55.000 mii lei sunt angajate la acest nivel intregul an la o rata a dobanzii de 10%, cat va fi gradul de acoperire al dobanzii cu profit din exploatare ?

re

r f

B

C

A

12%

9,5%

10%

12,3%

66

CAPITOLUL 7

FINANTAREA INTERNA SAU AUTOFINANTAREA Cuprinsul capitolului 7.1. Politica de autofinantare 7.2. Capacitatea de autofinantare 7.3. Politica privind dividendele 7.4. Aplicatii rezolvate si de rezolvat Obiective urmarite 1. Cunoasterea tipurilor de finantare pe termen mediu si lung la care pot apela intreprinderile. 2. Cunoasterea politicii de autofinantare si a tipurilor de autofinantare. 3. Intelegerea notiunii de capacitate de autofinantare si a celei de capacitate reala de autofinantare, precum si cunoasterea modului de determinare a lor. 4. Intelegerea modului in care politica de dividende se constituie in sursa de finantare interna si cunoasterea tipurilor de politica de dividende ce pot fi promovate de intreprinderi. 5. Deprinderea practica a modului de determinare a capacitatii de autofinantare a intreprinderilor prin aplicati.

Intreprinderile au nevoi variate de fonduri pentru asigurarea functionarii lor

continuu si in conditii de eficienta. Apar astfel nevoi de finantare pe durata lunga de timp pentru achizitionarea de active imoblizate, dar si nevoi pe o durata mai scurta pentru acoperirea necesarului de active circulante. Asa cum am aratat, finantarea, adica acoperirea financiara a acestor nevoi, se face de regula tinand seama de caracterul permanent sau temporar al acestor nevoi.

Finantarea pe termen lung a intreprinderilor pentru acoperirea nevoilor legate de activele imobilizate presupune nevoi de fonduri cu caracter permanent sau pentru perioade mari de timp. Ea se poate realiza in diverse forme, functie de conditiile concrete ale intreprinderii si ale pietei financiare. Deoarece finantarea pe termen lung este in stransa legatura cu investirea, deciziile de alegere a cailor de finantare pe termen lung trebuiesc corelate cu cele privind investirea, impreuna ocupand un loc important in cadrul politicii financiare a intreprinderii respective.

Finantarea pe termen lung poate fi asigurata de intreprindere din urmatoarele surse :

1) finantare interna sau autofinantarea si 2) finanare externa, care include :

a) cresteri de capital prin noi aporturi in numarar si in natura, prin incorporarea rezervelor si prin conversia datoriilor ;

b) imprumuturi obligatare ;

67

c) imprumuturi bancare ; d) leasing

68

7.1. Politica de autofinantare

Autofinantarea este cel mai la indemana si cel mai raspandit mod de finantare si

presupune ca intreprinderea isi asigura dezvoltarea cu forte proprii, folosind drept surse de finantare o parte a profitului obtinut in anul expirat si fondul de amortizare. Din aceste surse, intreprinderea acopera atat nevoi de inlocuire a activelor imobilizate, cat si acoperirea nevoilor legate de acoperire a activelor circulante folosite in procesul de productie.

Folosirea autofinantarii confera avantaje deopotriva pentru firma si pentru actionarii sai. Firma este avantajata intrucat se poate finanta rapid, fara a mai apela nici la actionari/asociati, nici la piata financiara pentru a obtine fondurile de care are nevoie pentru activitatea curenta si dezvoltare. In afara de aceasta, daca profitul reinvestit este scutit de la plata impozitului pe profit sau se aplica reduceri substantiale, autofinantarea creeaza posibilitati mai mari de reinvestire si creste astfel capacitatea viitoare de autofinantare. Pentru actionari, avantajul capitalizarii unei parti a profitului (reinvestirii) rezida in cresterea valorii bursiere a intreprinderii, creste cursul actiunilor detinute de ei, crescand astfel avutia lor.

Sursele destinate autofinantarii se formeaza in cadrul firmei si de aceea acestea reprezinta surse interne de finantare. Ele se compun din fluxurile de numerar aferente profitului net, repartizat dupa incheierea anului pentru reinvestire in cadrul firmei, si din fluxurile de numerar ocazionate de procesul de amortizare ca urmare a faptului ca, desi amortizarea este o cheltuiala cuprinsa in costuri, ea nu ocazioneaza fluxuri de numerar de iesire din firma. Autofinantarea poate fi, pe de o parte, imediata si amanata, iar pe de alta parte de mentinere (sume puse in asteptare, urmand ca din ele sa se faca, in viitor, cheltuieli prin care se va pastra nivelul atins al patrimoniului firmei) si neta (de expansiune, de crestere a patrimoniului), ultimile doua tipuri constituind impreuna autofinantarea totala (globala sau bruta) a firmei.

Politica de autofinantare a unei intreprinderi este o politica financiara si de dorit, dar nu trebuie sa se exagereze in aceasta directie pentru ca intreprinderea sa nu fie rupta de legatura cu piata financiara si sa nu dea ocazia unor frustari din partea actionarilor care mizeaza pe veniturile din dividende ca urmare a micsorarii masei de profit destinat repartizarii ca dividende.

Autofinantarea are urmatoarele avantaje: o creste cointeresarea firmei in obtinerea de profit cat mai mare; o subordoneaza dezvoltarea firmei rezultatelor din activitatea proprie,

adica extinderea activitatii este legata de masura in care ea genereaza suficient profit ;

o constituie un mijloc sigur de acoperire financiara a necesitatilor de finantare, in conditiile in care piata financiara poate fi restrictiva, asigurand o independenta sau autonomie de gestionare a activitatii.

69

Orice politica de autofinantare trebuie sa fie analizata in functie de rentabilitatea ce o degaja profitul reinvestit. Numai atunci cand rentabilitatea aferenta profitului reinvestit este mai mare decat rata de venit solicitata de actionari, autofinantarea are un efect pozitiv pentru intreprindere, in sensul ca ea contribuie la cresterea valorii financiare a acesteia. Daca rentabilitatea aferenta politicii de autofinantare este egala cu rata de venit solicitata de investitori, politica de autofinantare are un efect neutru, iar daca ea este mai mica, efectul este negativ si vor trebui oferite explicatii actionarilor in legatura cu aceasta situatie.

7.2. Capacitatea de autofinantare

Pentru a vedea marimea surselor interne pe care poate conta firma in realizarea

finantarii activitatii de investitii si cea de exploatare sau de productie, firma calculeaza ceea ce se numeste capacitatea de autofinantare. Pentru determinarea capacitatii de autofinantare trebuie avute in vedere atat variabilele economice, cat si cele financiare. Variabilele economice se refera la prevezionarea vanzarilor si a costurilor de exploatare, in timp ce variabilele financiare tin de politica de plasament a eventualelor disponibilitati temporare si cea de imprumut promovate de intreprindere care ocazioneaza venituri si respectiv cheltuieli financiare, politica sau metoda de amortizare care poate incarca diferit costurile in diferiti ani si politica de repartizare a profiturilor care dimensioneaza volumul dividendelor distribuite actionarilor.

Capacitatea de autofinantare reprezinta deci surplusul banesc care rezulta in urma intregii activitatii a intreprinderii in cursul unui an sau a mai multor ani, surplus ce este egal cu suma profitului net si a amortizarii incluse pe costuri.

Expresia care masoara capacitatea de autofinantare este urmatoarea: Capacitatea de autofinantare = (V – C – A – Cf) (1- T) + A Notatiile au urmatoarele semnificatii : V – veniturile totale obtinute din activitatea de exploatare si financiara (includ

deci veniturile financiare) ; C – cheltuielile de exploatare (costurile de productie) ; Cf – Cheltuielile financiare (cu dobanda) ; A – cheltuielile de amortizare a activelor imobilizate ; T – rata impozitului pe profit, exprimata sub forma de coeficient. In formula de mai sus, prima paranteza reprezinta, practic, profitul impozabil,

adica profitul din exploatare influentat de veniturile si cheltuielile financiare. La profitul net (adica profitul impozabil corectat cu impozitul pe profit prin intermediul parantezei a doua) se aduga cheltuielile cu amortizarea (A), pentru ca acestea sunt doar cheltuieli contabile care nu determina iesiri de bani din firma atunci cand ele sint contabilizate. Asadar, capacitatea de autofinantare este suma dintre profitul net si cheltuielile cu amortizarea.

70

Capacitatea de autofinantare determinata cu expresia de mai sus, de regula este mai mare decat capacitatea reala sau efectiva de autofinantare. Aceasta din urma tine cont de faptul ca intreprinderile pot distribui dividende actionarilor, iar unele pot sa imparta salariatilor proprii o parte din profitul net obtinut sub forma participatiilor la profit.

Capacitatea reala de autofinantare = Capacitatea de autofinantare – Dividende –

– Participatii la profit ale salariatilor

Intre capacitatea de autofinantare si apelarea la imprumuturi exista o legatura directa. Dupa cum am vazut, cheltuielile cu dobanda reduc nivelul veniturilor (se scad din veniturile totale), dar trebuie tinut seama ca prin folosirea imprumutului intreprinderea poate sa determine o folosire mai buna a celorlalti factori de productie care sa contribuie la cresterea masei profitului. Conditia ca indatorarea sa nu afecteze capacitatea de autofinantare este ca rata rentabilitatii economice sa fie mai mare decat rata dobanzii la imprumut, dupa cum am aratat in capitolul precedent. Pe de alta parte, cu cat creste capacitatea de autofinantare, creste si posibilitatea apelarii la imprumuturi care, in conditiile unei folosiri eficiente a tuturor factorilor de productie, poate conduce la influentarea pozitiva a capacitatii de autofinantare. Sub acest aspect, imprumutul apare ca o autofinantare anticipata.

In ceea ce priveste legatura dintre politica de amortizare si capacitatea de autofinantare, trebuie aratat, in primul rand, ca cheltuielile cu amortizarea, reducand volumul impozitului pe profit prin micsorarea bazei de impozitare, creeaza conditiile de crestere a autofinantarii. In al doilea rand, desi amortizarea, pe total, are o influenta neutra asupra autofinantarii, prin aplicarea diverselor metode de amortizare se poate ajunge la constituirea anuala a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic. In cazul cresteri fondului de amortizare, scad fluxurile negative (de iesire) reprezentand impozitul pe profit aferent si cresc fluxurile de autofinantare.

Intre politica de autofinantare si politica de repartizare a profitului exista de asemenea o stransa legatura. Acordarea de dividende mai mari sau mai mici, dintr-un volum dat al profitului de reapartizat, influenteaza nemijlocit asupra marimii fondului de rezerva si, prin urmare, asupra autofinantarii. Acordarea de dividende mai mari actionarilor are drept efect pozitiv pastrarea increderii si fidelitatii lor fata de intreprindere, insa miscoreaza posibilitatile de autofinantare. Invers, un dividende mai mic acordat in raport cu profitul inregistrat de intreprindere, poate duce la insatisfactii ale actionarilor, in special a celor care se bizuie mult pe aceste venituri din dividende, insatisfactii care pot conduce la decizii contrare interesului intreprinderii, respectiv de a vinde actiunile si/sau de a nu mai participa alta data la noi majotari de capital. Astfel de decizii pot afecta pretul actiunilor intreprinderii pe piata, in sensul scaderii acestora ca urmare a unui volum mare de vanzari, determinand indirect influente negative asupra intreprinderii : scaderea atractivitatii, mergand chiar pana la incercari de preluare a controlului de unii investitori.

71

7.3. Politica privind dividendele

Dividendele sunt plati periodice de numerar facut de firme propriilor actionari ca o rasplata a contributiei actionarilor la capitalul acestora. In principiu, orice detinator de actiuni are dreptul de a primi dividende din partea societatii comerciale respective, dar aceasta nu poate repartiza dividende decat daca sunt respectate urmatoarele doua conditii:

- sa dispuna de suficient profit astfel incat distribuirea de dividende sa nu afecteze valoarea de piata a intreprinderii, adica sa nu micsoreze capitalizarea bursiera permanenta a acesteia ; suma dividendelor nu poate depasi totalul profitului net ramas de repartizat ;

- distribuirea de dividende nu trebuie sa afecteze lichiditatea financiara a intreprinderii pentru a nu pune in pericol siguranta creditorilor ca isi vor recupera creantele scadente in perioadele viitoare datei distribuirii dividendelor.

Politica privind dividendele se refera la decizia de a plati profitul sub forma dividendelor catre actionari sau ca acesta sa fie retinut de firma pentru a fi reinvestit. Daca firma adopta o politica de plata a majoritatii profiturilor sub forma dividendelor, acest lucru va conduce la tendinta de crestere a preturilor actiunilor. Totusi, daca proportia din profit repartizataa pentru distribuirea de dividende creste, atunci vor fi mai putini bani disponibili pentru reinvestire, rata viitoare de crestere asteptata de actionari va fi scazuta, si aceasta va micsora pretul actiunilor. Astfel, schimbarea intervenita in politica privind dividendele are doua efecte opuse. De aceea este nevoie de o politica optima a dividendelor care sa asigure echilibrul dintre dividendele curente si cresterea viitoare care maximizeaza pretul actiunilor si deci valoarea firmei. Urmatorul model matematic simplu pentru analizarea platii dividendelor identifica factorii care pot afecta averea actionarilor in urma politicii de dividend. Potrivit acestui model, merita sa se plateasca dividende daca: d + P1 > P0

In inegalitatea de mai sus, d1 este valoarea in numerar a dividendului platit

actionarului, P1 este pretul de piata previzionat al actiunii imediat dupa anuntarea dividendului si P0 este pretul de piata inaintea anuntarii dividendului.

A. Factorii care influenteaza politica privind dividendele Politica privind dividendele este influentata de urmatorii factori principali:

(1) constrangerile sau restrictiile impuse de lege ; (2) constrangerile de natura fiscala ; (3) existenta acordurilor restrictive ; (4) situatia financiara a firmei ;

72

(5) preferintele actionarilor ; (6) protectia impotriva diluarii capitalului.

Restrictiile impuse de lege in anumite tari, vizeaza in principal trei domenii. In primul rand, capitalul firmei nu poate fi folosit pentru a face plati de dividende, adica platile de dividende trebuie sa se faca numai din profitul efectiv realizat de firma, fara a folosi la plata dividendelor valoarea unui profit viitor probabil. Aceasta restrictie poarta numele de restrictia subminarii capitalului. In al doilea rand, dividendele trebuie platite actionarilor din profiturile nete trecute si prezente. Restrictia aceasta este numita restrictia profiturilor nete si ea urmareste sa impiedice actionarii sa-si retraga, sub masca dividendelor, investitiile lor initiale facute in firma in urma cumpararii de actiuni. In al treilea rand, exista restrictia insolvabilitatii, care stabileste ca o firma insolvabila nu poate plati dividende in numerar. Aceasta restrictie vine sa protejeze drepturile creditorilor asupra activelor firmei, deoarece in cazul unei firme insolvabile, in realitate, obligatiile acesteia (pasivul bilantier) depasesc activele (activul bilantier).

Constrangerile fiscale deriva din modalitatea de impozitare a platii de dividende si a marimii acestui impozit.

Acordurile restrictive sunt incluse in contractele de imprumut obligatar, de imprumut bancar si de leasing si se refera la restrictii care limiteaza suma totala a dividendelor pe care o poate plati firma. Ele au scopul protejarii creditorilor respectivi, obligand firma sa nu-si diminueze fluxurile de numerar cu plata dividendelor daca gradul de indatorare este prea mare.

Situatia financiara necorespunzatoare a firmei poate fi o cauza a neplatii de dividende fie ca urmare a deciziei venita din initiativa firmei, fie ca urmare a conditiilor impuse de creditori.

Preferinta investitorilor (actionarilor) influenteaza politica de dividende prin faptul ca o firma poate avea atat actionari care nu sunt interesati de veniturile din dividende (au alte surse de venit, iar daca au nevoie de lichiditati pot vinde actiuni pe piata), cat si actionari pentru care veniturile din dividende conteaza. In functie de echilibrul de forte dintre aceste doua grupe de actionari, firma poate opta pentru plata sau nu de dividende intr-un an sau altul.

Protectia impotriva diluarii capitalului determina multe firme sa aleaga varianta retinerii celei mai mari parti a profiturilor lor si plata unor dividende mici. Daca firma ar adopta o politica de plata a unei mari parti din profiturile sale anuale ca dividende, ea ar putea fi nevoita sa apeleze mai des la emisiuni noi de actiuni, iar in masura in care actionarii vechi nu-si vor exercita dreptul de preemtiune (preferinta) la cumpararea de noi actiuni, prin aparitia de noi actionari apare si fenomenul diluarii capitalului (scaderii controlului ce-l au vechii actionari asupra firmei).

B. Tipuri de politica a dividendelor In practica societatilor comerciale pe actiuni s-au conturat patru tipuri de politica

a dividendelor: politica dividendului rezidual, politica dividendului stabil, politica ratei constante de plata a dividendelor si politica unui dividend obisnuit scazut plus un extradividend.

73

Politica dividendului rezidual consta in repartizarea drept dividend a unei sume care ramane disponibila dupa acoperirea nevoilor de investitii. In vederea stabilirii sumei ce urmeaza sa fie platita ca dividende, firma parcurge patru etape:

- stabilirea bugetului necesar pentru investitii ; - determinarea sumei de capital propriu necesara finantarii bugetului ; - utilizarea, pe cat posibil, a fondurilor interne ale firmei (profitul retinut) la

asigurarea necesarului de capital propriu ; - plata dividendelor numai daca profitul disponibil este mai mare decat nevoile

de acoperire a bugetului de investitii, adica daca ramane profit de repartizat ca dividende.

Aceasta politica se bazeaza pe faptul ca investitorii prefera ca firma sa retina si sa reinvesteasca profiturile decat sa le plateasca acestora ca dividende, daca rata rentabilitatii obtinuta de firma pentru profiturile reinvestite depaseste rata rentabilitatii pe care ar obtine-o investitorii insisi, investind dividendele in alte investitii cu acelasi grad de risc.

Politica dividendului stabil consta in mentinerea dividendelor la nivelul anterior si ea urmareste sa evite nemultumirile actionarilor in cazul scaderii dividendelor, dar si sa nu creasca dividendele, din cauza imposibilitatii mentinerii acestei cresteri in viitor. Aceasta politica este incurajata in unele cazuri si de faptul ca multi investitori dispun de suficiente fonduri pentru investitii, acestia nefiind preocupati de nivelul dividendelor, putand oricand sa lichideze o parte din pachetul lor de actiuni pentru a obtine fluxul de numerar dorit.

Cea mai mare parte a societatilor comerciale pe actiuni se orienteaza spre o politica de stabilitate a sumei absolute a dividendelor sau a ratei acestora, cu tendinta de crestere usoara de la un an la altul. In acest fel se reuseste sa se dea satisfactie actionarilor, pastrand fidelitatea acestora fata de firma, precum si sa se creeze un bun renume in lumea afacerilor.

Politica ratei constante de plata a dividendelor presupune ca firma sa plateasca ca dividende un procent constant din profituri. Neajunsul acestei politici vine din faptul ca deoarece profiturile sunt de regula fluctuante, pentru a asigura realizarea acestei politici este necesar ca in anii in care profiturile sunt insuficiente pentru plata dividendelor, firma sa imprumute sume de bani cu aceasta destinatie.

Politica dividendului obisnuit scazut plus un extradividend presupune asigurarea unui dividend obisnuit scazut, la care se adauga, in cazul unui an bun, un extradividend sau supradividend. Ea este un compromis intre un dividend stabil si o rata constanta de plata a dividendelor. O astfel de politica da flexibilitate firmei si investitorii pot conta pe primirea cel putin a unui dividend minim. Acest gen de politica este de dorit a se urma atunci cand profiturile si fluxurile de numerar ale firmei sunt foarte fluctuante.

C. Formele dividendelor si procedurile de plata a acestora Atunci cand o firma declara un anumit dividende de plata, el devine o obligatie si

nu poate fi anulata in mod obisnuit apoi de catre firma. Suma dividendului este exprimata fie ca le/actiune, deci dividend/actiune, fie ca procent din pretul de piata

74

(randamentul dividendului), fie ca procent din profitul pe actiune (rata de plata a dividendului).

Dividendele pot fi distribuite sub urmatoarele forme : o in natura, daca firma realizeaza produse care sa intereseze pe actionari; o in actiuni, daca actionarii doresc; aceasta forma este o practica atunci

cand firmele doresc sa-si protejeze lichiditatile sau nu dispun pur si simplu de lichiditatile necesare pentru a face plata in numerar;

o in numerar, forma cea mai obisnuita. Procedura platii in numerar a dividendelor presupune, in mod obisnuit, trei etape: 1. Procedura incepe cu stabilirea datei declararii (sau anuntarii) dividendelor de

catre Consiliul de administratie sau, dupa caz, Consiliul de supraveghere al firmei. 2. Data inregistrarii este data la care se inchide inregistrarea actionarilor pentru a

determina actionarii care vor primi dividende. 3. Data platii este data cand incepe plata dividendelor pentru actionarii inregistrati

la Registrul actionarilor la data inregistrarii.

7.4. Aplicatii

1) Luand in considerare bilantul contabil prezentat la prima aplicatie rezolvata de

la capitolul precedent si presupunand ca rata rentabilitatii economice este de 8%, cheltuielile financiare sunt de 5.500 mii lei (firma nu realizeaza venituri financiare), rata impozitului pe profit este 16% si cheltuielile cu amortizarea sunt de 4.400 mii lei, sa se determine capacitatea de autofinantare a firmei in 2009.

Rezolvare : Plecand de la formula de calcul a ratei rentabilitatii economice, care este egala cu

raportul dintre profitul din exploatare si activele totale, obtinem: Profit din exploatare = 8% · 100.000 mii lei = 8.000 mii lei Pentru a obtine profitul impozabil, trebuie sa inflentam profitul din exploatare cu

cheltuielile financiare de 5.500 mii lei, rezultand un profit impozabil de 2.500 mii lei. Profitul net = profitul impozabil (1- rata impozitului pe profit) =

= 2.500 mii lei x 0,84 = 2.100 mii lei Capacitatea de autofinantare = profitul net + cheltuielile cu amortizarea = = 2.100 mii lei + 4.400 mii lei = 6.500 mii lei

2) Sa se determine capacitatea de autofinantare in 2010, presupunand ca cheltuielile financiare au crescut cu acelasi procent cu care au crescut datoriile totale, iar cheltuielile cu amortizarea au crescut cu acelasi procent cu care au crescut activele imobilizate in 2010 fata de 2009. Celelalte date raman aceleasi (rata rentabilitatii economice 8% si rata impozitului pe profit 16%).

75

CAPITOLUL 8

FINANTAREA EXTERNA Cuprinsul capitolului 8.1. Cresterea capitalului propriu 8.2. Finantarea prin imprumuturi pe termen mediu si lung 8.3. Finantarea prin leasing 8.4. Aplicatii rezolvate si de rezolvat Obiective urmarite 1. Cunoasterea modalitatilor de asigurare a finantarii externe de catre intreprinderi. 2. Insusirea reglementarilor privitoare la cresterea capitalului propriu ca sursa de finantare externa. 3. Cunoasterea modului in care functioneaza finantarea intreprinderilor pe seama imprumuturilor pe termen mediu si lung. 4. Cunoasterea mecanismului de finantare prin leasing. 5. Deprinderi de calcul privitor la finantarea externa prin aplicatii.

In cele mai multe cazuri, finantarea interna este insuficienta pentru a asigura o sustinere corespunzatoare a activitatii firmei si noilor ei proiecte de investitii. Din aceasta cauza firmele sunt nevoite sa apeleze la surse externe de finantare. Cele mai obisnuite forme de finantare externa sunt : cresterea capitalului propriu, in special prin noi emisiuni de actiuni, contractarea de imprumut obligatar prin emisiune de obligatiuni, contractarea de imprumuturi bancare si apelarea la finantarea prin leasing.

8.1. Cresterea capitalului propriu

Capitalul propriu al unei firme se bazeaza in primul rand pe capitalul social al

acesteia. Acesta din urma reprezinta prima faza de finantare a unei firme si reprezinta capitalul adus ca aport de catre actionari/asociati. Asupra capitalului social pot sa se realizeze actiuni de crestere sau reducere a acestuia, potrivit deciziei organelor superioare de conducere ale firmei si in concordanta cu prevederile legale in materie.

Cresterea capitlalului social reprezinta o decizie financiara strategica luata de organul suprem de conducere al unei firme. Aceasta decizie se ia atunci cand se impune o dezvoltare a activitatii sau este necesara finantarea unor noi proiecte de investitii de amploare care urmaresc o crestere a potentialului firmei de a genera profit. Realizarea cu succes a unei cresteri a capitalului social arata ca firma este viabila, are potential de crestere a activitatii si profitabilitatii si are un efect pozitiv asupra tertilor (furnizori, creditori, clienti) sporind increderea acestora in firma.

76

Majorarea capitalului social se poate realiza prin emisiunea de noi actiuni sau prin majorarea valorii nominale a actiunilor existente in schimbul unor noi aporturi in numerar si/sau in natura. In legislatia romana se prevede ca majorarea capitalului social se poate face si prin incorporarea rezervelor, cu exceptia rezervelor legale si a rezervelor care provin din diferentele favorabile din reevaluarea patrimoniului.

Reducerea capitalului social poate fi determinata de inregistrarea de pierderi ce nu au putut fi acoperite din rezervele constituite anterior, de distribuiri mari de dividende actionarilor sau de cumpararea propriilor actiuni de catre societatea comerciala. Oricare ar fi motivul reducerii capitalului social, aceasta se hotaraste de adunarea generala extraordinara a actionarilor, iar modificarea marimii capitalului social trebuie inscrisa in registrul comertului si comunicata tuturor creditorilor firmei.

Reducerea capitalului social se poate face, in principal, prin : - micsorarea numarului de actiuni sau parti sociale ; - reducerea valorii nominale a actiunilor sau partilor sociale ; - dobandirea propriilor actiuni, urmata de anularea lor.

A. Cresteri de capital prin noi aporturi de capital Orice societate comerciala nou infiintata presupune un aport initial de capital care

permite inceperea activitatii. In cazul societatilor comerciale pe actiuni, capitalul initial este format pe calea subscrierii si varsarii capitalului de catre actionarii acesteia. Ulterior, capitalul social initial poate sa creasca prin noi aporturi in numerar al actionarilor, prin incorporarea rezervelor sau prin conversia datoriilor. Cresterile de capital reprezinta un mijloc de finantare care, spre deosebire de autofinantare, este o finantare externa, deoarece fondurile pentru realizarea cresterilor de capital sunt aduse din afara firmei de catre actionari. Cresterile de capital realizate prin noi aporturi in numerar au ca rezultat o crestere a mijlocelor banesti ale firmei, adica a lichiditatii financiare. In schimb, cresterile de capital prin incoporarea rezervelor si conversia datoriilor nu fac decat sa modifice structura pasivului bilantier, neavand loc o infuzie suplimentara de fonduri. Capitalul social constituit prin noi aporturi in numerar pe cale emisiunii de actiuni poate imbraca urmatoare forme pana la realizarea lui efectiva. Capitalul aprobat este capitalul aprobat de adunarea generala extraordinara a actionarilor cu respectarea reglementarilor privind emiterea valorilor mobiliare. Capitalul subscris reprezinta valoarea totala a capitalului pe care actionarii vechi sau noii potentiali actionari s-au angajat sa-l depuna. Capitalul varsat este capitalul care se constituie treptat, pe masura depunerilor efective de numerar in contul curent al emitentului de actiuni. Capitalul subscris si varsat reprezinta sumele varsate efectiv si integral pe masura subscrierilor, pentru care societatea comerciala a remis actionarilor certificatele de actiuni. Factorii pe care ii ia in considerare firma la finantarea prin emisiunea de noi actiuni sunt: 1. costurile emisiunii, care variaza considerabil in functie de metoda utilizata pentru efectuarea unei noi emisiuni ;

77

2. costurile serviciului, care sunt date de faptul ca detinatorii de actiuni se asteapta la venituri relativ ridicate din dividende ; 3. obligatia de a plati dividende, care depinde in fiecare an de politica de dividend a firmei si de rezultatele obtinute de aceasta ; 4. obligatia de a rascumpara investitia nu exista in cazul actiunilor, decat in cazul lichidarii firmei ; ca urmare, finantarea asigurata prin emiterea de actiuni comune (ordinare) nu impune un efort prea mare in privinta platilor catre investitori ; 5. deductibilitatea dividendelor la calcularea impozitului pe profit nu se pune, din moment ce ele se repartizeaza din profitul net (dupa impozitare) ; acest fapt face ca dividendele sa fie mai costisitoare pentru firma decat o suma absoluta similara formata din dobanzi la creditul obligatar sau cel bancar ; 6. efectul asupra controlului si libertatii de actiune este prezent in cazul finantarii prin emisiunea de actiuni ordinare (comune) ; daca la o noua finantare participa si alti investitori decat cei existenti, puterea de vot se va schimba intr-o anumita masura si posibil si controlul asupra firmei.

B. Cresteri de capital prin incorporarea rezervelor Din profitul anual raportat prin bilantul contabil de catre o societate comerciala, o

parte este folosita, printre altele, si pentru constituirea si cresterea rezervelor. Cand aceste rezerve ajung la un anumit nivel, societatea comerciala poate decide incoporarea lor in capitalul social, emitand noi actiuni care se distribuie gratuit actionarilor existenti. Cresterea de capital prin incoporarea rezervelor nu aduce resurse financiare noi pentru societatea comerciala ; ea este in primul rand o operatiune pur contabila, intrucat si pana la incorporarea in capital social firma dispunea de sumele respective contabilizate la rezerve; in al doilea rand este o operatiune care modifica structura capitalului propriu, in locul rezervelor in pasivul bilantului aparand o suma mai mare a capitalului social.

Sub aspect tehnic, operatiunea de crestere a capitalului prin incorporarea rezervelor se poate realiza in doua variante: prin cresterea valorii nominale a vechilor actiuni sau prin emisiune de noi actiuni de acceasi categorie si valoare nominala cu cele existente anterior. Dupa incorporarea rezervelor, fiecare actionar dispune de mai multe actiuni sau de acelasi numar de actiuni cu cel avut pana la incoporare dar intr-o suma a capitalul detinut la firma mai mare, functie de varianta aleasa de realizare a incoporarii. Cu toate acestea, si intr-un caz si in celalalt, masa de dividende pe care o va primi un actionar este aceasi, ea depinzand de marimea profitului distribuit ca dividende si de ponderea numarului actiunilor detinute de un actionar in numarul total de actiuni aflat in circulatie emise de firma respectiva. Fata de terti, cresterea de capital prin incorporarea rezervelor este o operatiune benefica deoarece duce la consolidarea increderii acestora in firma care a realizat o astfel de crestere a capitalului.

C. Cresteri de capital prin conversia datoriilor Cresterea de capital prin conversia datoriilor este proprie marilor societati

comerciale pe actiuni care, anterior, au efectuat imprumuturi obligatare, emitand

78

obligatiuni convertibile in actiuni. Procesul financiar de constituire a resurselor incepe cu o indatorare pe termen mediu sau lung care, ulterior, are perspectiva de a se transforma in capital propriu prin conversie. Convertirea obligatiunilor in actiuni da nastere la o crestere de capital fara insa a ocaziona noi intrari de fonduri in firma. Pe total sursele acesteia raman aceleasi, numai ca imprumutul obligatar devine acum capital social. Obligatiunile convertibile ofera investitorilor (cumparatorilor lor) o rata de venit ceva mai mica decat alte tipuri de obligatiuni din aceeasi clasa de risc. Emitentul le poate lansa pe piata la o rata a dobanzii mai scazuta decat la obligatiunile clasice, tocmai ca urmare a clauzei de conversie, potrivit careia detinatorul poate deveni actionar si sa obtina venituri din dividende, in functie de profitabilitatea firmei respective. Pentru emitent, obligatiunile convertibile prezinta avantajul ca au o rata a dobanzii mai scazuta decat la imprumuturile obligatare clasice, adica emitentul suporta un cost financiar din dobanzi mai mic. In plus, daca conversia are loc, emitentul realizeaza deodata atat o crestere de capital fara intrari de fonduri, cat si o crutare a lichiditatilor sale ce ar fi fost necesare pentru restituirea imprumutului obligatar (rascumpararea obligatiunilor). Pentru cumparatorul unei obligatiuni convertibile, avantajele deriva din faptul ca pana la conversie beneficiaza de o rata de venit fixa sigura si ca nu va realiza conversia in actiuni decat daca operatiunea ii pare a fi avantajoasa la momentul in care trebuie sa se decida pentru conversie.

8.2. Finantarea prin imprumuturi pe termen mediu si lung

Finantarea externa pe termen mediu si lung a firmelor are urmatoarele surse de

adresare : imprumutul obligatar, imprumutul bancar si leasing-ul. Accesul la aceste surse este diferit, de la firma la firma si de la tara la tara, costurile sunt diferite pentru fiecare tip de finantare pentru ca si riscurile sunt diferite.

Cand o firma alege o sursa de finantare pe termen mediu sau lung, ea trebuie sa aiba in vedere anumite criterii sau factori pe baza carora sa se faca selectia. Desi criteriul final urmarit este cel al maximizarii averii actionarilor, lui ii premerg alte criterii importante. Dintre accestia amintim : costul, controlul firmei, disponibilitatea fondurilor, modificarea structurii capitalului, efectul asupra profitului pe actiune, costul de oportunitate. De asemenea, natura activitatii desfasurata de firma, rata de crestere a veniturilor, situatia competitivitatii si structura existenta a activelor dicteaza ce tip de finantare este preferabil.

A. Finantarea prin imprumut obligatar Este cunoscut faptul ca pentru firme, de multe ori, capitalul propriu este

nesatisfacator, iar cresterea acestuia poate prezenta greutati, mai ales ca urmare reticentei investitorilor determinata de situatia financiara mai putin fasta a unor firme sau de riscul prea mare asociat unei astfel de investitii.

79

In conditiile in care marile firme gasesc ca finantarea prin credit bancar este de ocolit (din cauza costului sau a conditiilor cerute de banci), ele au ca alternativa imprumutul obligatar. Deoarece accesul la acest gen de imprumut este limitat doar pentru firmele puternice si el se refera la sume importante ce trebuie sa fie imprumutate, cu toata dezvoltarea imprumutului obligatar pe pietele financiare nationale si internationale, el este totusi mai putin raspandit ca forma de finantare a majoritatii firmelor.

Imprumutul obligatar este un contract pe termen lung in care cel imprumutat emite obligatiuni catre investitori si este de acord sa efectueze plati de dobanzi si sa ramburseze la anumite date creditul obtinut detinatorilor de obligatiuni.

Obligatiunile sunt active financiare care dau nastere la un flux de plati, dinspre emitent spre investitor, ce constau dintr-o suma constanta platita periodic si o plata finala la scadenta formata din plata ultimului cupon si o suma globala numita valoarea la scadenta, sau valoarea nominala. Valoarea sumei restituite la scadenta de imprumutat este, in mod obisnuit, apropiata de suma primita de el la emiterea obligatiunii.

Suma transferata de la creditor la cel imprumutat esde denumita principal, pretul platit pentru utilizarea capitalului este, de obicei, exprimat ca procent din principal si se numeste rata cuponului, iar suma platita periodic ca dobanda investitorilor se numeste cupon.

Imprumutul obligatar poate fi obtinut de catre firme in urma realizarii unor emisiuni de obligatiuni care pot fi publice sau private. Principala deosebire dintre emisiunea publica si cea privata a datoriei este ca emisiunea privata plaseaza obligatiunile (datoria) direct la o institutie creditoare, nefiind deci oferita publicului.

Plasarea obligatiunilor este incredintata unui sindicat bancar care, de regula, garanteaza plasarea imprumutului (se angajaza sa cumpere intreaga valoare a obligatiunilor emise), primind pentru aceasta un comision adecvat. De asemenea, pentru ca firma sa realizeze vanzarea obligatiunilor prin care doreste sa se imprumute, ea trebuie sa incheie un contract cu o firma de administrare. Aceasta din urma trebuie aleasa de firma care emite obligatiuni si are menirea sa-i reprezinte pe detinatorii de obligatiuni. In mod obisnuit, firma de administrare indeplineste urmatoarele trei functii :

i. se ingrijeste ca termenii (clauzele) contractului de imprumut sa fie respetati ;

ii. gestioneaza fondul de amortizare constituit de emitent in vederea rascumpararii obligatiunilor ;

iii. reprezinta pe detinatorii de obligatiuni daca firma emitenta nu-si onoreaza obligatiile.

In general, contractul de imprumut obligatar este un document destul de voluminos si el include, in mare, urmatoarele clauze :

o termenii de baza referitori la obligatiune (valoarea nominala, durata imprumutului, rata dobanzii) ;

o descrierea activelor folosite pentru garantarea imprumutului ;

80

o descrierea acordurilor protectoare sau restrictive (o serie de limitari si restrictii impuse firmei emitente in vederea protejarii investitorilor de riscul nerambursarii creditului si dobanzilor) ;

o intelegeri privind fondul de amortizare folosit la rascumpararea obligatiunilor ;

o clauza rascumpararii ; o informatiile pe care firma imprumutata trebuie sa le ofere pe intreaga

perioada a imprumutului detinatorilor de obligatiuni. Suma imprumutului, una din principalele caracteristici ale imprumutului obligatar,

nu este limitata juridic, firma stabilind-o in functie de nevoile ei de fonduri si de capacitatea de rambursare pe care o detine. In practica, suma imprumutului obligatar este conditionata de situatia de pe piata financiara, adica de capacitatea de absorbtie a acesteia.

Durata imprumutului se stabileste in functie de nevoile de acoperit si de persistenta in timp a acestora, dar si de conditiile pietei ; daca rata dobanzii pe piata financiara este scazuta, este normal sa se prefere imprumuturi pe termen lung si, dimpotriva, cand rata dobanzii este mai ridicata, imprumutul obligatar se caracterizeaza prin termene mai scurte pentru nu a ocaziona costuri prea ridicate cu capitalul.

Rata dobanzii sau a cuponului constituie rata de venit promisa investitorilor in obligatiuni. Ea este stabilita de firma emitenta impreuna cu firma de administrare in functie de randamentul cerut de investitori, de rata dobanzii pe piata financiara, de riscul estimat in activitatea firmei si de durata imprumutului ; nivelul ratei dobanzii trebuie sa fie bine fundamentat pentru ca obligatiunile sa se vanda intr-un termen rezonabil.

Pretul de emisiune este suma platita de un investitor pentra a cumpara o obligatiune. Fata de valoarea nominala a obligatiunii, pretul de emisiune poate fi mai mare (cu prima de emisiune), egal sau mai mic (cu discont).

Pretul de rascumparare sau de rambursare este pretul pe care firma emitenta il plateste la scadenta detinatorului obligatiunii. Acest prêt, fata de valoarea nominala a obligatiuni, poate fi egal sau mai mare (cu prima de rambursare).

Rambursarea imprumutului obligatar se poate face prin urmatoarele modalitati : o rambursarea prin amortismente constante sau serii egale (se retrag de

pe piata obligatiuni intr-un procent anual constant, adica un numar egal de obligatiuni) ;

o rambursarea prin anuitati constante (firma varsa in fiecare an o suma constanta reprezentand amortismente plus dobanzi in vederea stingerii treptate a datoriei) ;

o rambursarea intregului imprumut la scadenta. o rascumpararea prin Bursa este practicata atunci cand cursul

obligatiunii respective este inferior valorii de rambursat (in general valoarea nominala, dar poate fi si cazul unei prime) ; trebuie aratat ca pot exista limitari prin lege ale numarului de obligatiuni rascumparate.

81

Costul pe care-l suporta intreprinderea in cazul apelarii la finantarea prin imprumut obligatar este format din costul cu dobanda platita periodic, de obicei anual, detintatatilor obligatiunilor care au subscris imprumutul obligatar si din cheltuielile ocazionate cu perfectarea imprumutului, care in principal se refera la sumele platite brokerului (societatii de servicii de investitii financiare) pentru plasarea imprumutului la investitorii. In general, costul imprumutului obligatar este mai ridicat decat al celui bancar obtinut pentru aceeasi perioada de timp.

B. Finantarea prin imprumut bancar pe termen mediu si lung Imprumutul bancar pe termen mediu si lung este un imprumut obtinut pe langa o

banca sau o alta institutie financiara si care trebuie rambursat intr-o perioada mai mare de un an. Acest gen de imprumut este, in mod obisnuit, negociat direct intre cel care solicita imprumutul si banca (sau alta institutie financiara).

Imprumutul pe termen mediu si lung este o sursa importanta de finantare a firmelor. El este preferabil imprumutului pe termen scurt (sub un an), deoarece asigura celui imprumutat un grad mai mare de siguranta. Decat sa aiba grija reinnoirii unui credit pe termen scurt, cel imprumutat poate obtine un credit pe termen mediu sau lung structurat in asa fel incat scadenta acestuia sa coincida cu viata economica a activelor ce vor fi finantate. Astfel, fluxurile de numerar ce vor fi generate de activele finantate pot servi la rambrsarea ratelor la imprumut.

La angajarea unui imprumut bancar pe termen mediu sau lung, firma trebuie sa ia in calcul trei factori :

(1) costul cu dobanda ; (2) garantiile cerute de creditor ; (3) modul si termenele de rambursare.

Imprumutul pe termen mediu si lung are trei mari avantaje oferite celor care recurg la el : rapiditate, flexibilitate si costuri de obtinere relativ reduse. De asemenea, deoarece se negociaza direct cu cei care acorda creditele, documentele formale legate de obtinerea imprumuturilor sunt minime (si cheltuielile aferente, de asemenea).

Obtinerea sumelor necesare finantarii printr-un imprumut bancar pe termen mediu sau lung poate fi realizata mult mai rapid decat daca s-ar recurge la emiterea de obligatiuni. In plus, un alt avantaj al imprumutului bancar este cel al flexibilitatii viitoare a acestuia, ceea ce nu este cazul unui imprumut obligatar. Astfel, in cazul acestuia din urma, datorita numarului mare de detinatori de obligatiuni, este imposibil sa se obtina permisiunea de a modifica conditiile contractului, chiar daca aparitia unor noi conditii economice poate conduce la dorinta celui imprumutat sau a detinatorilor de obligatiuni de a le schimba. In schimb, in cazul imprumutului bancar pe termen mediu sau lung, cei imprumutati pot, in general, conveni cu creditorul sa modifice mutual conditiile contractuale.

Rata dobanzii pentru creditul bancar pe termen mediu sau lung poate fi ori fixa pe intreaga perioada de acordare a creditului, ori variabila. Daca se utilizeaza o rata fixa, aceasta va fi, in general, stabilita aproape de rata dobanzii obligatiunilor cu aceeasi scadenta si acelasi risc ca imprumutul bancar. Daca rata este variabila, aceasta va fi, in

82

mod obisnuit, stabilita cu un anumit numar de puncte procentuale peste dobanda bancara de referinta sau rata interbancara oferita de piata (EURORIBOR sau LIBOR sau o alta). Aceste rate pot fi ajustate anual, trimestrial, lunar sau pe baza altor date specificate in contract.

Majoritatea creditelor pe termen mediu si lung sunt garantate, iar contractele de credit prevad si acorduri restrictive care sa dea o mai mare certitudine creditorului in legatura cu recuperarea creditului acordat.

In privinta rambursarii, contractul de credit pe termen mediu sau lung prevede, in mod obisnuit, ca valoarea creditului sa fie amortizata pe intreaga perioada de angajare a acestuia. Aceasta inseamna ca firma va trebui sa plateasca periodic rate egale pentru rambursarea creditului si achitarea dobanzii. Prin acest mod de rambursare se reduce riscul creditorului de a nu resupera creditul.

In unele cazuri, in contractul de credit pe termen mediu si lung se prevede si o perioada de gratie (perioada in care nu trebuiesc rambursate rate la credit). Perioada de gratie este destinata sa permita firmei imprumutate sa se organizeze de asa natura incat sa inceapa sa genereze suficiente fluxuri de numerar inainte de a incepe rambursarea creditului. In acest caz, dobanda in suma absoluta se calculeaza cu formula :

D = C · Tm · r D = dobanda calculata pentru creditul angajat ; C = suma initiala a creditului ; Tm = perioada medie de acordare a creditului ; r = rata anuala a dobanzii. Perioada medie de angajare a creditului se poate obtine cu formula :

Tm =Tg + 22rr IT

+

Tg = termenul (perioada) de gratie ; Tr = perioada in care are loc rambursarea ; Ir = intervalul dintre doua rambursari consecutive.

8.3. Finantarea prin leasing

O alternativa de finantare externa pe termen mediu si lung o reprezinta leasing-ul. Contractul de leasing este o forma speciala a contractului de inchiriere prin care se obtine utilizarea unui activ pe o anumita perioada fara a obtine un titlu legal asupra activului. Pentru vanzatorii unor bunuri in leasing reprezinta o metoda de crestere a vanzarilor, in timp ce pentru cei care au nevoie de anumite active pentru activitatea de productie, leasing-ul reprezinta o procedura de finantare.

83

Finantarea prin leasing poate fi furnizata de catre firme producatoare de bunuri ce pot fi folosite in activitatea economica, dar si de societati comerciale specializate in asigurarea finantarii prin leasing. Leasing-ul este o procedura de finantare a investitiilor prin care o banca sau o institutie financiara specializata achizitioneaza un bun mobiliar sau imobiliar pe care-l inchiriaza unei firme sau unei persoane private, acestea din urma avand posibilitatea sa-l cumpere la sfarsitul contractului la un prêt convenit (in general la valoarea reziduala). Finantatorul care cumpara un bun de la producator isi acopera pretul acestuia prin redeventele platite de cel care ia in leasing acel bun. Redeventa cuprinde, pe langa amortizarea pretului de cumparare si dobanda la capitalul investit, cheltuielile de administrare, precum si o cota de profit. Redeventele sunt de asa natura calculate, incat sa asigure amortizarea pretului intr-o perioada sensibil mai scurta decat durata de folosinta efectiva a bunului. Contractul de leasing specifica conditiile si clauzele intelegerii privind leasing-ul, incluzand :

o perioada leasing-ului (care poate fi de la cateva luni la o perioada ce acopera viata economica a bunului) ;

o suma si perioada platilor cu chiria (redeventa) ; o partile responsabile cu suportarea costurilor, asigurarii, intretinerii si

repararii activului ; o conditiile anularii intelegerii ; o optiunea, daca exista, de a cumpara activele la finele leasing-lui.

Potrivit legislatiei romane6, prin operatiunea de leasing, o parte, denumita locator/finantator, transmite pentru o perioada determinata dreptul de folosinta asupra unui bun, al carui proprietar este, celeilalte parti, denumita utilizator, la solicitarea acestuia, contra unei plati periodice, denumita rata de leasing, iar la sfarsitul perioadei de leasing locatorul/finantatorul se obliga sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului de a cumpara bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a inceta raporturile contracuale. Cele mai intalnite tipuri de leasing sunt : leasing direct, leasing financiar, vanzare si leaseback si leasing-parghie. Leasing-ul direct ofera utilizatorului dreptul de folosire a unui bun, in timp ce cel ce da in leasing este producatorul bunului care-si retine dreptul de proprietate asupra bunului. Cel care da in leasing primeste plati de chirie de la locatar ca remuneratie pentru utilizarea bunului. Trasaturile distictive ale acestuit tip de leasing sunt urmatoarele :

a) in mod frecvent acesta contine clauza ca producatorul (cel care da in leasing bunul) sa aiba responsabilitatea asigurarii serviciului de intretinere a bunului ;

b) o alta clauza a acestui tip de leasing este clauza anularii care permite utilizatorului sa renunte la plata chiriei inainte de expirarea termenului de inchiriere ; aceasta clauza este importanta pentru utilizator, deoarece inseamna

6 OG nr.51/1997, completata si modificata ulterior.

84

ca el poate returna bunul daca acesta se uzeaza moral in urma dezvoltarii de noi tehnologii sau daca nu mai este necesar sa fie prelungit contractul din cauza declinului in afacerile utilizatorului ;

c) in mod frecvent, acest tip de leasing nu permite amortizarea integrala ; cu alte cuvinte, platile prevazute in contractul de leasing nu sunt suficiente pentru acoperirea in intregime a costului bunului ; aceasta inseamna ca cel care da in leasing bunul se asteapta sa acopere costurile cu achizitia bunului prin noi inchirieri ulterioare la alti utilizatori sau prin vanzarea bunului respectiv.

Leasing-ul financiar presupune ca cel care da in leasing sa fie finantatorul operatiunii. Firma care va utiliza bunul (locatarul) selecteaza bunul respectiv si negociaza pretul si termenele de livrare cu producatorul (fabricantul). Dupa aceea, firma utilizatoare negociaza conditiile de leasing cu o societate de leasing, dupa care, odata ce termenii leasing-ului au fost stabiliti, se trece la cumpararea bunului de catre finantator.

Leasing-ul financiar este o forma de finantare pe termen lung similara imprumutului. Utilizatorul obtine utilizarea imediata a bunului, dar in schimb isi asuma obligatia de a efectua plati periodice asa cum se specifica in contractul de leasing.

Vanzare si leaseback este operatiunea prin care o firma, care este proprietara a unor bunuri, vinde proprietatea asupra unor astfel de bunuri si incheie simultan cu cumparatorul o intelegere prin care acesta ii da in leasing aceste bunuri pe o anumita perioada, in anumite conditii. Cumparatorul poate fi o societate de asigurari, o banca comerciala, o societate specializata in leasing sau chiar un investitor individual. Operatiunea de vanzare si leaseback este avantajoasa pentru utilizator din doua motive: (1) el primeste banii din vanzarea activului care pot fi investiti in afara firmei sau in cadrul acesteia pentru cresterea lichiditatii si (2) utilizatorul continua sa foloseasca activul, chiar daca el nu mai este proprietarul acestuia.

Leasing-parghie desemneaza tipul de lesing care recurge la parghia financiara. In cazul acestei forme de leasing intervine, pe langa utilizator si societatea de leasing, o a treia parte – finantatorul – care furnizeaza o mare parte din fondurile necesare celui ce da in leasing pentru a putea cumpara bunurile respective. Acesta din urma, ca debitor, trebuie sa plateasca dobanzi pentru imprumutul contractat, ceea ce in mod obisnuit ridica costul leasing-ului.

In legislatia romana sunt definite doua tipuri de leasing: leasing financiar si leasing operational. Leasing-ul financiar este definit ca fiind operatiunea de leasing care indeplineste una sa mai multe din urmatoarele conditii:

1. riscurile si beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul incheierii contractului de leasing;

2. partile au prevazut expres ca la expirarea contractului de leasing se transfera utilizatorului dreptul de proprietate asupre bunului ;

3. utilizatorul poate opta pentru cumpararea bunului, iar pretul de cumparare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piata) pe care acesta o are la data la care optiunea poate fi exprimata ;

85

4. perioada de folosire a bunului in sistem de leasing acopera cel putin 75% din durata normata de utilizare a bunului, chiar daca in final dreptul de proprietate nu este transferat.

Leasing-ul operational este definit ca fiind operatiunea de leasing care nu indeplineste nici una dintre conditiile impuse leasing-ului financiar.

8.4. Aplicatii

1) Sa se calculeze costul in suma absoluta cu dobanda pentru un credit obtinut de

o firma de la banca sa, cunoscand ca : - suma imprumutului este de 100 mil lei ; - perioada de creditare 8 ani ; - perioada de gratie 12 luni ; - rata dobanzii 10% pe an ; - rambursarea se face lunar, la finele lunii.

Rezolvare : Calculam mai intai perioada medie de creditare cu formula :

Tm = Tg + =+22rr IT

12 luni + 42 luni + 0,5 luni = 54,5 luni

Calculam acum dobanda cu formula : D = C ·Tm · r = (100 mil lei · 54,5 luni · 10%) : 12 = 45, 417 mil lei

2) O intreprindere are contractat un imprumut obligatar in valoare de 500 mil lei cu o dobanda de 10% pe an si cu o durata de 5 ani. Sa se determine sumele de rambursat pe baza modalitatilor de rambursare cunoscute.

Rezolvare : a) rambursarea prin amortismente constante sau serii egale :

An Imprumut

ramas de rambursat

Dobanzi Amortizari anuale

Suma platita de intreprindere

1 500 50 100 150 2 400 40 100 140 3 300 30 100 130 4 200 20 100 120 5 100 10 100 110

Total x 150 500 650

Intreprinderea imprumutata va rambursa in fiecare an transe egale din imprumut. Rambursarea se face prin tragere la sorti a obligatiunilor. In scopul respectarii egalitatii

86

intre detinatorii de obligatiuni, sunt concepute sisteme de repartitie proportionala a obligatiunilor trase la sorti.

b) rambursarea prin anuitati constante (si amortizari variabile) In vederea determinarii valorii anuitatii se foloseste formula valorii prezente a

unei anuitati :

( )

+−=

nrrrCVP

1

11

VP – este valoarea prezenta a anuitatii adica valoarea creditului C – este valoarea anuitatii pe care trebuie sa o aflam r – este rata dobanzii n – este numarul de ani pe care este luat imprumutul Scotand din ecuatia de mai sus pe C si introducand datele cunoscute, gasim ca

valoarea lui C este de 131,9 milioane lei, adica valoarea anuitatii ce va reprezenta suma constanta platita de intreprindere in fiecare an, compusa din amortizarea anuala si dobanda aferenta.

An Imprumut ramas de rambursat

Dobanda Amortizari anuale

Suma platita de intreprindere

(anuitate) 1 500 50 81,9 131,9 2 418,1 41,8 90,1 131,9 3 328 32,8 99,1 131,9 4 228,9 22,9 109 131,9 5 119,9 12 119,9 131,9

Total x 159,9 500 659,5 c) rambursarea imprumutului o singura data la scadenta

An Imprumut ramas de rambursat

Dobanda Amortizari anuale

Suma platita de intreprindere

1 500 50 0 50 2 500 50 0 50 3 500 50 0 50 4 500 50 0 50 5 500 50 500 550

Total x 250 500 750

87

3) Sa se determine costul cu dobanda pentru aceleasi date de mai sus, cu deosebirea ca rambursarea de face semestrial, iar perioada de gratie este de 6 luni. Explicati rezultatul in comparatie cu rezultatul de la aplicatia rezolvata.

4) Sa se prezinte amortizarea unui credit obligatar in suma de 800 milioane de lei,

contractat de o intreprindere pe o perioada de 3 ani la o rata a dobanzi de 8% pe an, folosind toate modalitatile de rambursare cunoscute.

88

CAPITOLUL 9

RESURSELE FINANCIARE ALE STATULUI Cuprinsul capitolului 9.1. Continutul si caracterizarea generala a resurselor financiare ale statului 9.2. Clasificarea veniturilor bugetare 9.3. Aplicatii rezolvate si de rezolvat Obiective urmarite 1. Cunoasterea continutului resurselor financiare ale statului si a indictorilor de exprimare a acestora. 2. Cunoasterea clasificarii veniturilor bugetare dupa diferite criterii. 3. Deprinderea de calculare a indicatorilor ce exprima nivelul resurselor financiare ale statului, pe baza de aplicatii.

9.1. Continutul si caracterizarea generala a resurselor financiare ale statului

Statul trebuie privit si el ca o entitate de sine statatoare care pentru a se organiza si

a functiona are nevoie de resurse, printre care si de resurse financiare. Chiar daca cheltuirea acestor resurse financiare nu urmareste profitul, in cazul unei organizari si functionari adecvate a statului, permit ca acesta sa asigure unele criterii de oportunitate, eficacitate si eficienta celorlalte entitati care se infiinteaza si functioneaza in cadrul granitelor sale: persoane particulare, societati comerciale si tot felul de organizatii cu scopuri felurite.

Cu toate ca statul nu este chemat sa realizeze venituri proprii si cu atat mai mult sa obtina profit, prin functiile sale el poate si trebuie sa asigure conditiile minimale de desfasurare a unei vieti sociale sanatoase, a unor activitati economice rationale si profitabile si a unui climat general propice ca fiecare persoana fizica sau juridica sa-si indeplineasca menirea cu respectarea cadrului de reglementari adoptat in conformitate cu legea suprema, Constitutia. Or, realizarea tuturor atributiilor, functiilor si rolurile pe care statul este chemat sa le indeplineasca poate fi privita ca o resursa importanta pe care el o pune la dispozitia celorlalte entitati ce functioneaza in societate si care trebuie remunerata pentru a exista si a fi disponibila tuturor.

Organizarea statului trebuie vazuta si inteleasa ca un ansamblu de puteri publice si administratii publice, primele cu rolul de a exercita puterea si a lua decizii ce afecteaza colectivitatile umane, iar cele din urma cu functia principala de a produce si furniza servicii care nu sunt destinate pietei ci colectivitatii. Ca atare, elementele constitutive ale statului nu sunt creatoare de venituri, ci consumatoare si redistribuitoare de venituri prelevate de catre stat de la contribuabilii sai.

89

Daca am realiza o paralela intre tipurile de finantare ce pot fi folosite de stat, pe de o parte, si de o intreprindere care urmareste realizarea de profit, pe de alta, am constata ca in cazul statului nu numai ca nu exista posibilitatea finantarii interne, dar si ca finantarea externa, singura posibila in cazul statului, se deosebeste de cea a intreprinderilor prin aceea ca statul nu plateste un cost explicit, nici implicit pentru obtinerea ei. Dimpotriva, toate costurile pe care le implica functionarea sa, si cele rationale si cele nerationale, paguboase pentru societate sunt suportate de catre contribuabili. Marimea absoluta a acestor costruri platita de catre contribuabili sub forma impozitelor, taxelor si contributiilor este cu atat mai mare cu cat functiile statului sunt mai extinse si cu cat acestea sunt realizate mai necorespunzator.

Resursele financiare ale societatii au asadar doua componente: resursele financiare publice si resursele financiare administrate pe baze private. Potrivit Legii finantelor publice române, resursele financiare publice sunt cele ale statului, ale unitatilor administrativ-teritoriale si ale institutiilor publice. Rezulta ca resursele financiare ale statului reprezinta doar o parte, este adevarat, cea mai consistenta, a resurselor financiare publice. Din cauza ca resursele financiare ale statului sunt gestionate prin bugetul de stat, ele sunt cunoscute sub denumirea de venituri ale bugetului de stat.

Asadar, resursele financiare publice reprezinta mijloacele banesti aflate la dispozitia administratiilor publice, in timp ce resursele bugetare reprezinta acea parte a resurselor financiare publice cuprinsa in bugetele entitatilor publice.

Marimea veniturilor bugetare este dependenta de nivelul de dezvoltare al economiei nationale, de amploarea si complexitatea statului, de presiunea fiscala impusa asupra contribuabililor, de eficienta colectarii acestor venituri de catre administratiile fiscale etc. Tendinta in privinta evolutiei in timp a veniturilor bugetare, ca si a cheltuielilor bugetare pe care trebuie sa le acopere, este de crestere, datorita, in principal, urmatorilor factori:

o factori economici care se materializeaza in evolutia crescatoare a produsului intern brut;

o factori monetari care se materializeaza in cresterea masei monetare, a creditului si dobanzii sub presiunea tendintei de accentuare a cresterii generalizate a preturilor (fenomenului inflationist);

o factori sociali care se refera la cresterea nevoilor de venituri rezultata din schimbarile in structura populatiei;

o factori demografici care se manifesta prin schimbari in numarul de contribuabili ca urmare a schimbarilor in numarul populatiei;

o factori politici care tin de orientarea doctrinara a partidelor politice care exercita puterea, de ascutirea luptei pentru putere, de cresterea promisiunilor de politici publice etc.;

o factori militari se manifesta prin schimbarile in politica militara a statului ca urmare a nevoilor ce decurg din aliantele politice si militare incheiate cu alte state si structuri militare globale;

90

o factori internationali (regionalizarea si globalizarea economiei) isi pun amprenta, printre altele, prin contributiile ce trebuiesc suportate de fiecare stat ce apartine unui organism sau organizatii internationale, precum si prin necesitatea sustinerii de catre stat a unor ramuri strategice ale economiei prin subventii si alte facilitati in lupta concurentiala internationala.

Alaturi de lantul care explica necesitatea resurselor financiare ale statului prin

utilizarile care se dau acestora, trebuie sa subliniem ideea, pe care am mai relevat-o in curs, si anume ca fundamentul resurselor financiare ale statului il constituie finantele private ale agentilor economici. Iata schematic prezentata aceasta idee:

4.13 Finantele private – fundamentul resurselor financiare ale statului

Indicatorii prin care se reprezinta nivelul veniturilor publice ii prezentam in

urmatorul tabel:

Politici publice

Venituri publice

Cheltuieli publice

Asigurarea functionarii statului

Influentarea functionarii economiei

Finantele private

Veniturile populatiei

Veniturile publice

Aparat birocratic de stat

Fig.13 Lantul explicativ al necesitatii resurselor financiare ale statului

Cheltuieli publice

91

Tabelul 9.1. Indicatorii privind nivelul veniturilor publice Indicator Formula de calcul Explicatie

1.Volumul veniturilor publice

VP = ∑VPi Se obtine prin insumarea tuturor veniturilor publice.

a) in expresie nominala VPn =∑VPni Totalitatea veniturilor publice exprimate in preturile curente ale anului de calcul.

b) in expresie reala VPr = VPn/IP Totalitatea veniturilor publice exprimate in preturile constante ale unei perioade de baza (se obtin prin impartirea volumului veniturilor publice nominale la indicele preturilor).

2. Ponderea veniturilor publice in PIB

%VPPIB = VP/PIB Exprima partea din produsul intern brut realizat intr-un an care revine administratiilor publice ca venituri publice.

3. Veniturile publice medii pe locuitor

VPloc = VP/populatie

Exprima care este suma medie ce revine pe un locuitor din veniturile publice totale; este un indicator statistc care are relevanta dace este utilizat pentru comparatii in timp si spatiu.

De asemenea, pot fi utili si indicatorii care exprima dinamica veniturilor publice,

de aceea prezentam si principalii indicatori de acest gen. Tabelul 9.2. Indicatorii privind dinamica venituril or publice

Indicator Formula de calcul Explicatie 1. Modificarea absoluta a veniturilor publice (se poate determina in expresie nominala sau reala)

∆VP = VP1 – VP0 Exprima suma cu care se modifica volumul veniturilor publice de la o perioada la alta.

2. Modificarea relativa a veniturilor publice (se poate determina in expresie nominala sau reala)

%∆VP = (VP1 – VP0)/VP0

x 100 Exprima procentul cu care variaza veniturile publice de la o perioada la alta.

3. Modificarea ponderii veniturilor publice in PIB

%∆VPPIB = (VP1/PIB1 –

VP0/PIB0) x 100 Exprima modoficarea proportiei detinuta de veniturile publice in PIB de la o perioada la alta.

4. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor

∆VPloc. = VP1/populatie1 – VP0/populatie0

Exprima modificarea veniturilor medii pe locuitor de la o perioada la alta.

9.2. Clasificarea veniturilor bugetare

Si in cazul finantarii statului, finantare care nu poate fi decat externa, adica venita

din afara structurii statale, se pune problema stabilirii unei structuri a finantarii, adica a

92

unor raporturi intre diferitele tipuri de venituri ce alcatuiesc resursele financiare ale statului.

In clasificarea veniturilor bugetare se folosesc urmatoarele criterii de clasificare: o regularitatea cu care sunt mobilizate la buget; o continutul economic si natura lor; o provenienta lor; o bugetul sau fondul la care se mobilizeaza.

In functie de regularitatea cu care sunt mobilizate la buget veniturile, se distind doua grupe de venituri bugetare: venituri ordinare si venituri extraordinare. Veniturile ordinare sau obisnuite sunt cele care sunt instituite prin lege si se incaseaza cu regularitate la bugetul statului. Ele formeaza, de regula, partea cea mai consistenta a veniturilor bugetare si includ veniturile fiscale si nefiscale obisnuite, precum si contributiile destinate alimentarii bugetului asigurarilor sociale de stat si pentru constituirea unor fonduri speciale.

Veniturile extraordinare sunt cele instituite si mobilizate in anumite situatii deosebite, cand veniturile ordinare sunt insuficiente in raport cu necesarul pentru acoperirea cheltuielilor publice. Ele sunt destinate asadar sa acopere deficitul bugetar ce poate apare pe perioade mai scurte sau mai lungi ca urmare a insuficientei veniturilor bugetare ordinare fata de necesarul de cheltuieli publice de finantat.

Veniturile extraordinare se procura pe doua cai: prin emisiune monetara si prin imprumut de stat. Procesul emisiunii monetare, adica vanzarea de active lichide bancilor comerciale, este numit monetizarea deficitului si are un pronuntat caracter inflationist. In mod practic, fenomenul se produce astfel: Ministerul Finantelor poate vinde titluri de stat (bonuri de tezaur sau alte instrumente specifice) Bancii Nationale, care, in aces mod, „acorda imprumut” Ministerului Finantelor (statului).

Pe masura ce Banca Nationala cumpara titluri de stat, ea ofera bancilor comerciale rezerve suplimentare de active lichide si astfel creste cantitatea de bani din economie. Banca Nationala poate cumpara titluri de stat si de pe piata secundara pentru determinarea vanzarilor de astfel de titluri, ceea ce constituie un echivalent modern al emisiunii monetare.

In mod normal pentru angajarea imprumutului de stat, in vederea finantarii deficitului bugetar, Ministerul Finantelor vinde titluri de stat catre public, reducand oferta de moneda disponibila celorlalti participanti la viata economica. Odata ce titlurile de stat sunt vandute, guvernul este obligat sa plateasca detinatorilor acestor titluri (creditorilor) in fiecare an dobanzi si sa ramburseze la scadenta creditul sau principalul.

Imprmutul de stat poate fi asigurat de catre stat prin urmatoarele modalitati: 1. imprumuturi interne facute pe langa persoane private, agenti

economici si institutii din interiorul tarii; 2. imprumuturi externe avansate de persoane private, agenti

economici sau institutii si guverne straine; 3. imprumuturi internationale, care sunt imprumuturi externe facute

pe langa institutii internationale (FMI, Banca Mondiala etc.).

93

Prin imprumutul de stat angajat, guvernul isi acopera deficitul pe termen scurt fara sa aiba loc o crestere a fiscalitatii, dar, pentru ca trebuie platita dobanda la datorii, aceasta inseamna ca o mare parte din veniturile fiscale viitoare trebuie sa fie dedicata serviciului datoriei si nu finantarii bunurilor si serviciilor publice viitoare.

Din punct de vedere al continutului economic, veniturile bugetare sunt clasificate in (1) venituri curente, (2) venituri din capital si (3) incasarile din imprmuturile acordate.

1) Veniturile curente sunt caracterizate prin faptul ca sunt mentinute o mare perioada de timp in legislatia fiscala, adica au un caracter repetitiv, de la un an bugetar la altul, si detin ponderea cea mai mare in totalul veniturilor bugetare. La randul lor, veniturile curente se impart in venituri fiscale si venituri nefiscale.

a) veniturile fiscale imbraca forma impozitelor, taxelor si contributiilor obligatorii stabilite prin lege de catre stat si au un caracter obligatoriu si nu sunt restituibile. Ele reprezinta prelevari legale din veniturile create de agentii economici si din veniturile populatiei, inclusiv in legatura cu detinerea de catre acesti contribuabili a unor averi sau proprietati impozabile.

Potrivit Legii bugetului de stat, la bugetul administratiei centrale de stat se incaseaza urmatoarele impozite si taxe:

i. impozite directe:

• impozitul pe profit;

• impozitul pe venitul persoanelor fizice;

• impozitul pe profitul obtinut din activitati comerciale ilicite sau din nerespectarea legii privind protectia consumatorilor;

• impozitul pe dividende la societatile comerciale. ii. impozite indirecte:

� taxa pe valoarea adaugata; � accizele si impozitele asupra titeiului din productia

interna si gazelor naturale; � taxele vamale de la persoanele juridice si fizice; � alte impozite indirecte.

b) venituri nefiscale provin din sectorul public si se cuvin statului in virtutea calitatii sale de proprietar care a investit anterior pentru formarea si dezvoltarea patrimoniului public dat in administrarea si exploatarea unitatilor sale. De la unitatile economice la care statul detine capital, el incaseaza dividende, care

se mobilizeaza fie direct la buget, fie la dispozitia unor organisme statale specifice. De la regiile autonome, statul incaseaza venituri sub forma intregului profit net al acestora sau a unei parti din profitul net ramas dupa alimentarea fondurilor proprii. De la institutiile publice statul incaseaza o mare diversitate de venituri pe care acestea, la randul lor, le incaseaza de la persoane juridice si fizice pentru prestarea unor servicii publice sau sub forma unor amenzi si penalitati si a altor venituri nefiscale diverse.

2) Veniturile din capital se realizeaza din vanzarea unor bunuri aflate in patrimoniul public si imbraca urmatoarele forme:

94

a) venituri din valorificarea unor bunuri ale institutiilor publice; b) venituri din valorificarea unor stocuri de la rezervele materiale nationale

si de mobilizare; c) venituri din vanzarea unor bunuri ale statului.

3) Incasarile din rambursarea imprumuturilor acordate pentru finalizarea unor obiective aprobate prin conventii bilaterale si acorduri interguvernamentale, a celor acordate persoanelor care beneficiaza de statutul de refugiat etc.

In functie de provenienta lor, veniturile bugetare cuprind: o venituri interne provenite de la agentii economici, de la persoanele

fizice si de la institutiile publice; o venituri externe sub forma imprumuturilor externe contractate de catre

stat de la guvernele altor tari si de la diversi creditori externi: institutii financiar-bancare internationale, banci private sau alti detinatori particulari de capitaluri banesti.

Dupa bugetul la care se mobilizeaza, veniturile bugetului public al tarii noastre se impart in:

- venituri cuvenite bugetului administratiei centrale de stat (inclusiv pentru bugetele fondurilor speciale);

- venituri bugetelor locale; - venituri cuvenite bugetului asigurarilor sociale de stat (formate din:

contributiile pentru asigurarile sociale, contributiile pentru tratament si odihna si incasari din imprumutul acordat bugetului de stat).

O alta clasificare pe care o propunem si o consideram importanta este cea care tine seama de caracterul propriu sau nu al veniturilor bugetare. In functie de acest criteriu distingem:

- venituri (surse) proprii cuvenite in baza legii si calitatii de proprietar al statului (adica veniturile ordinare – fiscale si nefiscale);

- surse imprumutate (adica veniturile extraordinare care nu sunt practic venituri, ci vor fi venituri doar atunci cand vor fi colectate de catre stat de la contribuabili si vor fi utilizate la rambursarea imprumuturilor de stat).

9.3. Aplicatii

1. Se cunosc urmatoarele date privind executia bugetului de stat al Romaniei: Anul Venituri ale

bugetului de stat (mld. lei)

PIB (mld. lei) Rata anuala a inflatiei

Populatia (mil. loc.)

2007 127,1 391,1 4,9 21,6 2008 164,5 514,1 7,9 21,6 2009 156,6 505,5 5,6 21,5

95

Sa se determine: a) evolutia veniturilor bugetului de stat in preturi curente si preturi constante; b) ritmul de crestere a PIB si a veniturilor bugetului de stat, precum si coeficientul

de corelare a cresterii veniturilor cu cresterea PIB.

Rezolvare: a) Vom folosi formulele prezentate in tabelele de la subcapitolul 9.1.

Anul Modificarea

nominala absoluta

Modificarea nominala realativa

(%)

Deflatorul7 PIB (%)

Venituri reale

(influentate cu rata

inflatiei)

Modificarea reala absoluta

Modificarea reala relativa

(%)

2007 104,9 127,1 2008 37,4 29,43 113,19 156,8 29,7 23,37 2009 -7,9 -4,80 119,53 138,4 -18,4 -11,73

b) Ritmul de crestere a vaniturilor bugetului de stat il determinam ca raport intre valorile din anul n si valorile din anul n-1. Coeficientul de corelatie intre cresterea veniturilor bugetare si cresterea PIB il determinam ca raport intre ritmul de crestere a veniturilor bugetului de stat si ritmul de crestere a PIB.

Anul Venituri ale

bugetului de stat (mld. lei)

PIB (mld. lei) Indicele de crestere a veniturilor

bugetului de stat

Indicele de crestere a

PIB

Coeficient de

corelatie

2007 127,1 391,1 2008 164,5 514,1 129,43 131,45 0,98 2009 156,6 505,5 95,20 98,33 0,97

Din datele de intrare si cele rezultate din calcul rezulta ca in 2009 s-au manifestat efecte crizei financiare mondiale si asupra economiei romanesti si ca ritmul de scadere (crestere negativa) al PIB l-a devansat pe cel al scaderii veniturilor bugetare, in sensul ca scaderea PIB a fost mai putin accentuata decat cea a veniturilor bugetului de stat.

2. Se cunosc urmatoarele date privind executia bugetara pentru anii 2008 si 2009 in cazul Romaniei.

7 Deflatorul este un indice al deprecierii valorii banilor cu ajutorul caruia se „deflationeaza”, scriptic, inflatia, anulandu-se astfel impactul acesteia asupra unor variabile calculate pe baza preturilor (in cazul de fata PIB). Pentru anul 2007 deflatorul este 1 + rata inflatiei din 2007, iar pentru 2008 deflatorul se obtine inmultind (1+ rata inflatiei din 2007) cu (1 + rata inflatiei din 2008). Pentru 2009 deflatorul se obtine inmultind valoarea deflatorului din 2008 cu (1 + rata inflatiei din 2009).

96

Nr.crt. Indicatori 2008 2009 1 Veniturile bugetului de stat (mld. lei) 164,5 156,6 2 Veniturile bugetului asigurarilor sociale

de stat (mld. lei)

61,0

54,7 3 Veniturile bugetelor locale (mld. lei) 45,9 46,8 4 Produsul intern brut (mld. lei) 505,5 5 Populatie (mil. locuitori) 21,6 21,5 6 Curs de schimb mediu anual (lei/euro) 3,6827 4,2373

Sa se determine: a) modificarea nominala absoluta si realativa a veniturilor bugetare; b) modificarea ponderii in PIB a veniturilor fiecarui buget; c) veniturile bugetare publice medii pe locuitor exprimate in euro.

97

CAPITOLUL 10

CHELTUIELILE PUBLICE Cuprinsul capitolului 10.1. Conceptul de cheltuieli publice 10.2. Tendinta pe termen lung a cheltuielilor publice 10.3. Analiza cauzelor cresterii cheltuielilor publice 10.4. Clasificarea si compozitia cheltuielilor publice 10.5. Aplicatii rezolvate si de rezolvat Obiective urmarite 1. Intelegerea conceptului de cheltuieli publice, a diferentei dintre cheltuielile publice si cheltuielie bugetare si cunoasterea principalilor indicatori de exprimare (masurare) a cheltuielilor publice. 2. Intelegerea tendintei pe termen lung a cheltuielilor publice prin prisma factorilor de influenta. 3. Cunoasterea principalelor cauze care duc la cresterea cheltuielilor publice. 4.Cunoasterea modurilor de clasificare a cheltuielilor publice prin prisma diferitelor criterii ce pot fi folosite. 5. Deprinderea de determinare a nivelului cheltuielilor publice si de analizare a acestora pe baza de aplicatii.

10.1. Conceptul de cheltuieli publice

Inlaturarea unor disfunctionalitati ale pietei, armonizarea vietii sociale in

interiorul granitelor unui stat, ca si armonizarea vietii internationale in cadrul relatiilor bi sau multilaterale, presupun o serie intreaga de optiuni publice care stau la baza unor decizii publice corespunzatoare fiecarei optiuni in parte.

In cadrul national, statul este cel mai important decident public care, pe masura cresterii gradului de democratizare a vietii publice si a cresterii complexitatii vietii economice si sociale, renunta la o parte tot mai mare din deciziile publice in favoarea colectivitatilor locale. Pentru realizarea practica a deciziilor publice, statul, colectivitatile locale si alte entitati publice ocazioneaza costuri financiare, cunoscute ca cheltuieli publice. Deci, cheltuielile publice raflecta optiunile politice ale statului (guvernului), ele reprezentand costurile realizarii acestor politici.

Cheltuielile publice sunt o premisa si totodata o rezultanta a realizarii rolului statului ca autoritate publica si ca actor economic si ele sunt suportate de cetatenii acestuia. Deoarece rolul statului este atins prin intermediul politicilor publice pe care autoritatile publice (birocratia) le transpun in viata, cheltuielile publice pot fi definite ca fiind costurile realizarii politicilor publice.

98

Conceptul de cheltuieli publice este indisolibil legat de conceptul de sector public, care poate fi privit ca reflectand tranzactii bugetare, intreprinderi publice, reglementare publica etc. Toate aceste componente sau politici sunt semnificative in privinta ocazionarii de cheltuieli care sunt menite sa acopere nevoi de interes general (educatie, sanatate, aparare, etc.).

Pentru a defini mai bine conceptul de cheltuieli publice, consideram util a face o paralela intre cheltuielile private pentru bunuri si servicii private si cheltuielile publice pentru bunuri si servicii publice. Aceasta paralela, in opinia noastra, ar arata astfel:

Cheltuieli private Cheltuieli publice

- se refera la satisfacerea unor preferinte individuale, avand la baza optiunea individuala

- se refera la satisfacerea unor preferinte colective (se considera ca exista un anumit grad de omogenitate a preferintelor) stabilite pe baza optiunilor colective

- privesc aproape in exclusiviitate plati facute pentru a obtine in schimb bunuri si servicii (rareori au loc transferuri in afara tranzactiilor cu bunuri si servicii, de exemplu-donatii filantropice)

- privesc finantarea realizarii de bunuri si servicii publice, dar si transferuri in scopul redistribuirii veniturilor in societate

- sunt facute direct de beneficiarul bunurilor si serviciilor, care este in cunostinta de cauza in legatura cu pretul platit, putand compensa cheltuielile ocazionate cu beneficiile obtinute de pe urma bunului sau serviciului achizitionat

- sunt facute de un intermediar (statul), beneficiarii bunurilor si serviciilor publice neputand face legatura directa dintre contributia lor la aceste cheltuieli (impozite platite) si beneficiile obtinute din utilizarea (consumarea) bunurilor si serviciilor publice; cu alte cuvinte, beneficiarii bunurilor si serviciilor publice nu cunosc pretul platit de fiecare dintre ei pentru accesul la “consumul” unui anumit bun sau serviciu public

- marimea lor depinde de inclinatia individuala spre consum a membrilor societatii

- marimea lor depinde de mai multi factori, printre care:

◊ inclinatia populatiei spre consumul de bunuri si servicii publice;

◊ potentialul economic al tarii respectve; ◊ ideologia partidelor aflate la putere; ◊ inclinatia populatiei spre civism fiscal,

etc.

99

O alta paralela intre cele doua feluri de cheltuieli, publice si private, este urmatoarea :

Fig.14 Paralela intre bunurile private si bunurile publice

Cheltuielile publice pot fi privite si ca fiind actiunile care stabilesc obligatii ce vor avea drept rezultat plati imediate sau viitoare, care au ca sursa de finantare veniturile publice, in special veniturile fiscale. Aceasta definitie pune in evidenta rolul de alocator de resurse al sectorului public, care folosind veniturile din impozite si taxe stranse de la contribuabili, satisface cererile acestora de politici publice, prin ocazionarea de cheltuieli publice. Din enuntul acestei definitii rezulta ca cheluielile publice depind de politicile publice intreprinse de puterile publice, dar si de resurse care includ veniturile fiscale si imprumutul public.

Cheltuielile publice pot fi definite si in functie de aria lor de cuprindere: - cheltuieli ale puterilor publice centrale si locale prevazute in bugetul de stat; - plati efectuate din bugetul asigurarilor sociale de stat pentru securitate sociala

(ajutoare de somaj, indemnizatii, etc.); - cheltuieli publice totale (cele de mai sus) la care se adauga cheltuielile

intreprinderilor publice. Marimea cheltuielilor publice va depinde de definitia adoptata. Acest lucru poate

duce la concluzii cand sunt facute comparatii in timp sau internationale. Daca, de exemplu, intr-o tara cheltuielile publice sunt definite in functie de cheltuielile autoritatilor centrale si locale, iar in alta, pe langa aceste cheltuieli, sunt incluse si cheltuielile intreprinderilor publice, comparatia poate fi viciata. Deoarece cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor ce se efectueaza prin intermediul sistemului bugetar (bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale etc.), dar si cele efectuate din fondurile regiilor autonome, companiilor de stat etc.), ele nu trebuie confundate cu cheltuielile bugetare care cuprind numai cheltuielile care se finanteaza de la bugetul statului si bugetele locale, acestea din urma fiind deci o parte a cheltuielilor publice. Trebuie

consum individual

consum concurential

acces conditionat

procurate prin mecanismul pietei

antreneaza costuri individuale

Bunuri private

Bunuri publice

consum nedivizibil

consum neconcurential

acces neconditionat

asigurate de autoritatile publice

antreneaza cheltuieli publice

100

subliniat si faptul ca in cadrul sistemului cheltuielilor publice, cheltuielile bugetare detin o pondere foarte mare.

10.2. Tendinta pe termen lung a cheltuielilor publice

Marimea, structura si ponderea cheltuielilor publice sunt determinate de nivelul

dezvoltarii socal-economice a tarii, de marimea produsului national brut, de conceptia statului privind implicarea sa in economie, de conditiile politice, economice so sociale ale perioadei respective etc.

Cheltuielile publice, alaturi de alti indicatori macroeconomici ca: marimea veniturilor fiscale si marimea deficitului bugetar, constituie indicatorul cel mai utilizat pentru masurarea gradului interventiei statului in economie. Dar, deoarece, asa cum am subliniat, cheltuielile publice propriu-zise, care dau nastere la consum de fluxuri monetare, nu includ si costurile pe care statul le provoaca agentilor economici privati pe calea reglementarilor si legilor, cheltuieliile publice nu constituie un indicator de masurare cu mare acuratete a gradului de interventie a statului in economie, care masurat pe baza marimii cheltuielilor publice va aparea mai redus decat este el in realitate.

La problema enuntata deja se mai adauga si altele. Spre exemplu, pentru calcularea indicatorilor amintiti in vederea stabilirii marimii interventiei statului in economie se folosesc date statistice care necesita o grija marita din partea utilizatorului. Aceasta face sa nu existe indicatori precisi de masurare a marimii interventiei statului in economie (marimii statului). Totusi, multiple ocazii cer ca sa fie comensurate cheltuielile publice totale si componentele lor, de aceea vom prezenta in continuare unii indicatori care masoara nivelul, modificarile, structura cheltuielilor publice.

Indicatorii privind nivelul cheltuielilor publice sunt, in principal, cei prezentati in tabelul urmator.

Tabelul 10.1. Indicatorii privind indicatorii chelt uielilor publice Indicator Formula de calcul Explicatie

1. Volumul cheltuielilor publice (CPT)

CPT =∑CPi

Totalitatea cheltuielilor publice prevazute in bugetele ce compun bugetul general consolidat.

a) in expresie nominala

CPTn = ∑CPni

Totalitatea cheltuielilor publice exprimate in preturile curente ale anului de calcul, de baza.

b) in expresie reala

CPTn = ∑CP/IP

Totalitatea cheltuielilor publice exprimate in preturile constante ale unei perioade de baza (se obtin prin impartirea valorii nominale la indicele preturilor de consum).

2. Ponderea cheltuielilor

%CPTPIB =CPT/PIB x 100

Exprima partea din produsul intern brut realizat intr-un an care este

101

publice in PIB alocata pentru sustinerea cheltuielilor publice.

3. Cheltuielile publice medii pe locuitor

CPloc. = CPT/nr.pop.

Suma alocata in medie pentru un locuitor din cheltuielile publice totale. Este un indicator pur statistic care poate fi folosit doar la comparatii in timp si spatiu.

Prezentam in continuare si principalii indicatori privind dinamica cheltuielilor publice. Tabelul 10.2. Indicatorii privind dinamica cheltuielilor publice

Indicator Formula de calcul Explicatie 1. Modificarea absoluta a cheltuielilor publice (se poate determina in expresie nominala sau in expresie reala)

∆CP = CP1 – CP0 Exprima suma cu care se modifica volumul cheltuielilor publice de la o perioada la alta.

2. Modificarea relativa a cheltuielilor publice (se poate determina in expresie nominala sau in expresie reala)

%∆CP = (CP1 – CP0)/CP0

x 100 Exprima procentul cu care variaza cheltuielile publice de la o perioada la alta.

3. Modificarea ponderii in PIB a cheltuielor publice

∆%CPPIB = (CP1/PIB1 – CP0/PIB0) x 100

Exprima modificarea proportiei detinute in PIB de cheltuielile publice

4. Modificarea cheltuielilor publice medii pe locuitor

∆CPloc. = CP1/populatie1 – CP0/populatie0

Exprima modificarea cheltuielilor publice medii pe locuitor

Cel mai potrivit indice de masurare a marimii sectorului public este cel care se

bazeaza pe PIB cuantificat pe seama costurilor factorilor, deoarece el nu reflecta variatiile in structura veniturilor publice. Din aceasta cauza el este utilizat pe scara larga, mai ales cand se compara marimea sectorului public intre diferite tari.

Din analiza pe care am facut-o in legatura cu rolurile statului, a reiesit ca, din diverse motive, statul si-a intarit in timp pozitia atat ca autoritate publica, cat si ca agent economic. Concluzia priveste, in general, toate statele dezvoltate ale lumii (si nu numai), chiar daca exista diferentieri intre acestea, sau in interiorul aceluiasi stat au existat perioade de „relaxare” a marimii sectorului public.

Cresterea de-a lungul timpului a ponderii cheltuielilor publice care au loc in economiile statelor atat in marime absoluta, cat si in marime relativa indica, in mod evident, cresterea ponderii sectorului public in cadrul economiei. Astfel, un studiu privind cheltuielile publice al Organizatiei pentru Cooperare Economica si Dezvoltare (OCDE) din 1978 a aratat ca, in intervalul a doua decenii (mijlocul anilor 1950-mijlocul anilor 1970), cheltuielile publice in toate marile tari au crescut cu o rata mai inalta decat PIB (de la o medie mai mica de 30% la peste 40%, iar in multe tari si 50%).

102

Pentru Romania, evolutia cheltuielilor publice ca procent din PIB este prezentata in tabelul de mai jos, cu precizarea ca nu au fost incluse date din perioada cand economia tarii noastre a fost o economie de comanda, deoarece datele din aceasta perioada sunt nerelevante din perspectiva analizei ponderii sectorului public in cadrul economiei de piata.

Tabelul 10.3. Evolutia cheltuielilor publice in Romania ca procent din PIB Explicatii 1926 1933/34 1938/39 1990 1994 1997 2000 2004 2006 2007 2008 Cheltuieli publice %

7,6 8,5 7,8 46,8 31,0 34,9 38,5 33,5 35,3 36,0 38,4

Cand analizam cheltuielile publice suntem deoptriva interesati de eficacitatea si

de eficienta cu care sunt realizate acestea. Eficacitatea cheltuielilor publice se refera la raportul dintre nivelul realizat al cheltuielilor publice la sfarsitul anului bugetar si nivelul prevazut in buget. O buna eficacitate nu desemneaza in mod automat un criteriu pozitiv de evaluare a activitatii guvernamentale, deoarece eficacitatea trebuie sa fie insotita sau urmata de eficienta cheltuielilor publice. Eficienta cheltuielilor publice exprima modul in care sunt sau au fost folositi banii publici prin cheltuielile publice realizate, si ea este raportul dintre efectele comensurabile sau estimative rezultate in urma realizarii unor obiective pe seama cheltuielilor publice si eforturile financiare reprezentate de cheltuielile publice respective.

10.3. Analiza cauzelor cresterii cheltuielilor publice

Importanta analizei cauzelor cheltuielilor publice rezida in preocuparea

cercetarilor domeniului si a opiniei publice in legatura cu cresterea puternica a presiunii fiscale suportate de cetatenii-contribuabili pentru acoperirea lor, cu amplificarea distorsiunilor incluse in functionarea mecanismului pietei, precum si cu limitarea libertatii individului in societate, in mod paradoxal aceasta limitare fiind finantata prin intermediul impozitelor si cheltuielilor publice, de chiar el insusi.

Cauzele cresterii cheltuielilor publice trebuiesc cautate mai intai in modificarea nevoilor economice si preferintelor consumatorilor, si apoi in functionarea necorespunzatoare a sistemului politic. Altfel spus, avem de a face cu cauze economice si cu cauze politice ale cresterii, ca tendinta, a cheltuielilor publice. La aceste cauze trebuie sa le adaugam pe cele sociale raspunzatoare, in special, de cresterea cheltuielilor de transfer in cadrul cheltuielilor publice totale.

Pentru o interpretare mai semnificativa a datelor statistice privitoare la cheltuielile publice, au fost construite modele analitice care iau in considerare laolalta cauzele economice, politice si sociale ce determina cheltuielile publice. O prima clasa a acestor modele o constituie asa zisele „modele macroeconomice” care explica cresterea in timp a cheltuielilor publice in functie de variabile macroeconomice cum ar fi PNB sau rata

103

inflatiei. A doua clasa de modele poate fi considerata cea a modelelor „microeconomice” care incearca sa explice fundamentele microeconomice de baza ale procesului decizional, care in ultima instanta genereaza cresterea cheltuielilor publice .

In randul modelelor macroeconomice, literatura de specialitate include in principal pe urmatoarele trei :

(1) modelele dezvoltarii privind cresterea cheltuielilor publice, (2) Legea lui Wagner a extinderii activitatii statului si (3) studiile clasice ale lui Peacock si Wiseman privind cresterea cheltuielilor

publice. A. Modelele dezvoltarii privind cheltuielile publice Teoria conform careia dezvoltarea economica este esentialmente responsabila de

cresterea cheltuielilor publice apare in lucrari precum cele ale lui Musgrave si Rostow . Modelele elaborate de cei doi prezinta pe larg procesul dezvoltarii. In fiecare etapa a cresterii si dezvoltarii economice, investitia din sectorul public, ca parte a investitiei totale din economie, constituie element de baza pentru cresterea economica.

In fapt, sectorul public este considerat furnizor al infrastructurii din societate (sosele, sisteme de transport, sanatate, educatie, aparare si ordine publica, etc.). Investitiile din sectorul public se argumenteaza ca sunt necesare adaptarii economiei pentru „demaraj” spre etapele medii de dezvoltare economica si sociala.

In etapele medii ale cresterii, statul continua sa ofere bunuri de investitii, dar, in acelasi timp, investitiile publice sunt complementare cresterii investitiilor private. Pe durata tuturor etapelor de dezvoltare, insuficientele (slabiciunile, esecurile) pietei continua sa existe, ingreunand eforturile pentru maturizarea economiei; de aici, cresterea implicarii statului pentru contracararea insuficientelor pietei.

Musgrave sustine ca, pe parcursul perioadei de dezvoltare, in timp ce investitiile totale ca procent din produsul national brut cresc, investitiile sectorului public scad. La randul sau, Rostow considera ca odata atins stadiul maturizarii economiei, continutul cheltuielilor publice va cunoaste o deplasare a ponderii de la cheltuielile cu infrastructura la cele de educatie, sanatate si asigurarea bunastarii. In etapa „consumului de masa”, programele de mentinere a venitului si politicile de redistribuire a bunastarii vor creste semnificativ comparativ cu alte feluri de cheltuieli publice si, de asemenea, comparativ cu produsul national brut.

Argumentele lui Rostow pleaca de la postulatul, introdus de el, conform caruia societatile trec prin cinci etape (stadii) de dezvoltare: (a) societatea traditionala, (b) preconditiile pentru demaraj (avant), (c) demaraj, cand cresterea devine o caractreristica normala a economiei, (d) indreptarea catre maturitate, dupa aproximativ sase ani de la demaraj, (e) maturitatea, atinsa in perioada consumului de masa ridicat. B. Legea lui Wagner

Economistul german Adolf Wagner (1835-1917) a enuntat in 1880 o „lege a extinderii crescande a activitatilor publice si, in special, ale statului”, conform careia cresterea locului cheltuielilor publice in ansamblul activitatior economice este legata de

104

industrializare. Aceasta este insotita, in fapt, de o dezvoltare a urbanizarii, de o complexitate crescanda a activitatilor economice si de o ridicare a nivelului de viata.

Este necesar ca statul, in aceste conditii, sa intervina si sa cheltuiasca mai mult pentru a dezvolta actiunea sa de reglare si de reducere a tensiunilor de orice fel, mai ales cele rezultate din urbanizare (cheltuieli de administratie generala, de mentinere a ordinii si cele aferente justitiei), pentru a raspunde nevoilor crescande ale indivizilor in domeniul educatiei, culturii si actiunii sociale, precum si pentru realizarea lucrarilor de infrastructura, in special in domeniul comunicatiilor.

Cresterea cheltuielilor publice pentru educatie, recreere si cultura, sanatate si servicii legate de bunastare a fost explicata de catre Wagner in functie de elasticitatea cererii pentru aceste activitati functie de venit. Pentru Wagner, aceste servicii reprezinta nevoi cu elasticitate superioara functie de venit. Astfel, daca veniturile reale in economie cresc (de exemplu creste PNB), cheltuielile publice pentru aceste servicii vor creste mai mult decat proportional, ceea ce va conta in cresterea indicelui cheltuielilor publice in PNB.

Al treilea motiv considerat de Wagner a sta la baza cresterii cheltuielilor publice de-a lungul timpului (in afara industrializarii si modernizarii economiei si cererea de bunuri colective sau cvasicolective care este elastica fata de evnit) il constituie „ ineficienta fundamentala a intreprinderilor private” care in conditiile cresterii economice poate solicita statul sa impuna monopolul natural asupra activitatii si managementului.

In domeniul finantelor, legea lui Wagner se poate formula ca „legea nevoilor financiare publice crescande ale statului si organelor autonome” si ea explica nevoia de crestere a veniturilor fiscale.

C. Analiza lui Peacock si Wiseman Economistii englezi A. T. Peacock si J. A. Wiseman isi bazeaza analiza lor pe o

teorie politica a determinarii cheluielilor publice. Potrivit acesteia, „statele (guvernele) doresc sa cheltuiesca multi bani, ca cetatenii nu doresc sa plateasca impozite mari si ca statul trebuie sa fie atent la dorintele cetatenilor”.

Peacock si Wiseman privesc alegatorul (cetateanul care voteaza) ca pe un individ care se bucura de avantajele oferite de bunurile si serviciile publice (ca si de transferurile publice), dar care nu doreste sa plateasca impozite. Ei presupun ca exista un anumit „nivel tolerabil al impozitarii” care actioneaza ca o constrangere asupra comportamentului statului in privinta nivelului cheltuielilor publice. Aceasta presupunere este o varianta a „scolii catastrofice” a impozitarii a lui Clark . In perioadele de calm, cheltuielile publice vor cunoaste o tendinta de crestere graduala, chiar daca in cadrul societatii pot exista divergente in privinta nivelului de dorit al cheltuielilor publice si cel al impozitarii. Din contra, pe parcursul perioadelor cu evenimente grave (razboi, foamete sau anumite dezastre sociale) aceasta tendinta graduala de crestere a cheltuielilor publice va fi tulburata, determinand o crestere rapida a cheltuielilor publice. Pentru a finanta cresterea cheltuielilor publice in aceste perioade, guvernul va forta cresterea nivelurilor de impozitare.

105

Cu toate acestea, aceasta crestere a nivelurilor de impozitare va fi privita ca acceptabila de catre electorat pe perioadele de criza. Peacock si Wiseman numesc acest fenomen „efect de deplasare”. Cheltuielile publice se deplaseaza, in general, in sus (cresc) iar pe perioadele de criza, cheltuielile private din economie se deplaeaza spre cheltuielile publice. Procesul reprezinta o deplasare in sus a tendintei lineare a cheltuielilor publice. Adica, dupa trecerea perioadelor de criza, chiar daca cheltuielile publice tolerabile scad, ele nu revin la nivelul inregistrat anterior, astfel incat pot fi atinse noi paliere. In locul cheltuielilor provocate de evenimente grave vor apare noi cheltuieli publice (de exemplu, cheltuieli de reconstructie, dupa razboi).

Atingerea unor paliere mai mari a cheltuielilor publice tolerabile de catateni dupa trecerea evenimentelor grave (a perioadelor de criza) este posibila ca urmare a modificarii, in urma acestor crize, a conceptiei cetatenilor in ce priveste sarcina fiscala tolerabila.

Un alt efect pe care cei doi l-au pus in evidenta este efectul de inspectie (examinare). Acest efect, dupa autori, rezulta din ascutirea constiintei alegatorilor privind problemele sociale ale timpului in perioadele de miscari sociale. De aceea, guvernul isi extinde rolul sau si la serviciile pentru imbunatatirea conditiilor sociale ale acestora. Ca urmare, perceptia electoratului in privinta nivelului tolerabil al impozitarii se schimba (in bine pentru puterea publica) si astfel guvenul este capabil sa finanteze nivele mai mari ale cheltuielilor publice in scopul expansiunii.

Desi aceasta teorie nu este necriticabila, ea se aplica in mod cert pentru explicarea cresterii puternice a cheltuielilor publice si a presiunii fiscale care au fost inregistrate in numeroase tari cu ocazia celor doua razboaie mondiale. Ea poate fi extinsa la perioadele crizelor economice si contribuie astfel la explicarea cresterii presiunii fiscale in timpul crizelor din 1929, a celor din anii 1970 si 1980 si probabil si a altor crize care vor mai apare (inclusiv cea mondiala declansata in 2007). Puterile publice dispun, in astfel de ocazii, de mijloace pentru a ajuta intreprinderile aflate in dificultate, de a acorda indemnizatii de somaj si de a sustine activitatea economica prin masuri keynesiene de relansare a cererii globale. D. Analiza factorilor microeconomici

Analiza cheltuielilor publice prin prisma cauzelor care genereaza cresterea acestora se poate face si plecand de la studierea factorilor microeconomici ce determina modificari in nevoile economice si preferintele consumatorilor pentru bunuri si servicii publice. In aceasta ordine de idei, cheltuielile publice pot fi explicate in functie de:

1. modificarile in cererea de bunuri si servicii publice, 2. modificari in ansamblul activitatilor de productie utilizate pentru realizarea

bunurilor si serviciilor si astfel modificarile in mixul intrarilor utilizate in procesul de productie,

3. modificarile in numarul si structura populatiei, 4. modificarile in calitatea bunurilor si serviciilor publice, 5. modificarile in preturile intrarilor, 6. regionalizarea si globalizarea economiei,

106

7. capacitatea de a plati impozite, 8. factori politici si sociali.

1. Modificarile in cererea de bunuri si servicii publice pot fi determinate de

mai multe variabile: preturile bunurilor si serviciilor din sectorul privat, venitul personal al contribuabililor, veniturile impozabile individuale si cele ale economiei, rata fiscalitatii. Dintre variabilele functiei cererii de bunuri si servicii publice, cea mai importanta este cea a venitului.

Asa cum a aratat Ernest Engel in 1857, compozitia cheltuielilor consumatorilor se modifica ca urmare a cresterii veniturilor. Mai exact, Legea Engel afirma ca, in conditiile unor preferinte si gusturi date, proportia venitului cheltuit pentru alimente se diminueaza pe masura ce venitul creste.

Modificari similare ale structurii consumului se pot astepta sa aiba loc si la nivelul intregii economii. Totusi, este dificil de precizat cu exactitate tendintele de miscare a cheltuielilor publice la o crestere a venitului, mai ales in ceea ce priveste cheltuielile pentru furnizarea de servicii publice legate de satisfacerea unor nevoi, precum siguranta, educatia, sanatatea.

Relatia dintre cresterea venitului si cresterea cheltuielilor publice este mai observabila in legatura cu furnizarea publica a bunurilor capital (sosele, aeroporturi, etc.). Asa cum am vazut cand am discutat despre modelul macroeconomic al dezvoltarii, cheltuielile publice pentru bunurile capital cunosc o evolutie diferita in functie de stadiul de dezvoltare pe care-l atinge, la un moment dat, o tara sau alta.

Trebuie subliniat si faptul ca o crestere a veniturilor personale este asociata, in general, in tarile industrializate, cu cresterea activitatii economice si a complexitatii vietii sociale. Aceasta situatie impune in mod firesc, si datele statistice o confirma, o crestere a nivelului cheltuielilor publice. Totodata, cresterea veniturilor personale permite in mod corespunzator cresterea veniturilor fiscale, care pot fi folosite la finantarea unui nivel mai ridicat al cheltuielilor publice.

2. Modificarile in activitatile de producere a bunuril or si serviciilor publice se refera, in principal, la modificarile in tehnologie. Astfel, schimbarile ce pot interveni in tehnologie pot sa afecteze in mod semnificativ cheltuielile publice. Ca urmare a unor schimbari tehnologice au loc modificari sub aspectul eficientei, si in procesul de productie si in raportul dintre bunurile private si cele publice. Aceste schimbari in tehnologie pot fi de asa natura incat sa determine cresterea sau descresterea importantei relative a bunurilor publice si care trebuie, deci, furnizate de stat.

Modificarile din domeniul tehnologiei au drept rezultat si cresterea uzurii morale a bunurilor capital din domeniul public, ceea ce semnifica o crestere a costurilor de inlocuire si deci a cheltuielilor publice.

Musgrave da ca exemplu inventia motorului cu combustie interna care a avut ca rezultat cresterea industriei de automobile si, in consecinta, cresterea imensa a cererii pentru sosele. Acest fapt a contribuit la cresterea sectorului public pentru satisfacerea acestei cereri.

107

3. Modificarile in numarul, structura si densitatea populatiei pot fi de asemenea un factor important in cresterea cheltuielilor publice. Astfel, modificarile in numarul populatiei pot afecta anumite servicii publice, cum ar fi cele de ordine interioara (politie), aparare, sanatate. In mod intuitiv, trebuie sa ne asteptam la cresterea nivelului acestor servicii si a cheltuielilor publice aferente lor.

Structura populatiei influenteaza si ea cheltuielile publice. Daca populatia unei tari este caracterizata prin imbatranire (cresterea populatiei de varsta a treia in totalul populatiei) trebuie sa ne asteptam, in mod normal, la cresterea cheltuielilor publice pentru sanatate. Dimpotriva, daca populatia tanara (de varsta scolara) are o pondere semnificativa in totalul populatiei unei tari, atunci cheltuielile pentru educatie vor avea si ele o pondere semnificativa in sectorul cheltuielilor publice.

Densitatea populatiei afecteaza si ea structura cheltuielilor publice si nivelul total al acestora. In cazul marilor aglomerari umane, de exemplu, cresc cheltuielile publice privind depoluarea, cele legate in general de urbanizare (infrastructura si servicii publice).

Natura relatiei dintre marimea populatiei si marimea cheltuielilor publice depinde de natura bunurilor si serviciilor publice furnizate de sectorul public. Astfel, in cazul unui bun public pur (iluminatul public), costul social marginal al cresterii cu o unitate a populatiei este prin definitie zero. Deci, in acest caz, nu exista nici un motiv de crestere a cheltuielilor publice ca urmare a cresterii numarului populatiei. Dar, cum in realitate exista bunuri publice „impure”, este de asteptat ca a priori la o crestere a numarului populatiei, in conditiile ramanerii constante a nivelului consumului pe fiecare membru al populatiei respective, sa aiba loc o crestere mai putin decat proportionala a cheltuielilor publice.

4. Modificari in calitatea bunurilor si serviciilor pu blice Daca se are in vedere faptul ca alegatorul median (care este cetatean - contribubil)

evolueaza in prezenta gusturilor, preferintelor si asteptarilor, atunci trebuie sa presupunem ca aceasta evolutie se exprima printr-o cerere de produse si servicii publice de o calitate mai buna. Cresterea calitatii acestui gen de produse si servicii realizate, in general, pe o piata neconcurentiala se obtine, in majoritatea cazurilor, prin ridicarea preturilor la aceste produse si servicii. Acest rationament conduce la concluzia ca prin modificarea calitatii bunurilor si serviciiilor publice, in sensul cresterii calitatii acestora, se genereaza cresterea cheltuielilor publice.

Intr-adevar, calitatea serviciilor sanitare la nivel global, spre exemplu, este alta in anul 2010 decat cea asigurata in 1970. Acest fapt a putut fi realizat prin utilizarea unui instrumentar medical mai sofisticat si mai performant, prin cresterea calitatii actului medical, etc., ceea ce echivaleaza cu o crestere corespunzatoare a cheltuielilor aferente.

Cheltuielile publice vor creste, deci, daca alegatorul median cere produse cu o calitate mai ridicata, care sunt mai costisitoare. Rezulta, asadar, ca cheltuielile publice se pot modifica in urma schimbarilor ce au loc in calitatea produselor si serviciilor publice.

108

5. Modificarile in preturile intrarilor Cresterea cheltuielilor publice poate fi, de asemenea, determinata de cresterea

preturilor intrarilor folosite la realizarea produselor si serviciilor publice din sectorul public. La aceasta crestere contribuie, indeosebi, inflatia si diferenta dintre productivitatea din sectorul privat si cea din sectorul public, acesta din urma fiind mai putin receptiv la progres tehnic decat sectorul privat.

Sectorul din economie in care se obtin castiguri de productivitate permite salariatilor sai sa beneficieze de salarii care vor avea o curba ascendenta, ca si productivitatea (dar situata sub aceasta din urma). In schimb, in sectorul in care activitatile nu beneficiaza de nici un castig de productivitate exista doua alternative: fie sa nu se creasca remuneratiile, caz in care gestiunea lor ramane valabila (nu se obtin pierderi si nu dispar activitatile), fie sa se creasca remuneratiile, caz in care costurile de productie vor creste in mod inevitabil. Dar cum este dificil de a gandi ca pe termen lung anumite salarii nu vor creste deloc, este normal sa se ia in considerare cea de a doua alternativa, a cresterii in timp a salariilor. 6. Regionalizarea si globalizarea economiei sunt tendinte tot mai evidente. Constituirea Uniunii Europene, spre exemplu, presupune o serie de costuri din partea tarilor membre pentru sustinerea politicilor comunitare, costuri care in cea mai mare parte a lor se regasesc in cheltuielile publice ale statelor respective.

Internationalizarea econimiei are ca rezultat, printre alte consecinte, intensificarea concurentei. Ca urmare a acestui fapt, economiile nationale sunt mai expuse la influentele economiei mondiale. Acest lucru conduce la masuri contradictorii. Pe de o parte, sunt necesare masuri de sprijinire a agentilor economici de catre stat prin reducerea impozitelor si a contributiilor la asigurarile sociale pentru a fi reduse costurile de fabricatie. Pe de alta parte, statele sunt nevoite sa sprijine ramurile strategice prin acordarea de subventii si alte facilitati care, in fond, sunt cheltuieli publice.

7. Capacitatea de a plati impozite poate fi un suport solid pentru tendinta de crestere a cheltuielilor publice. Astfel, in tarile dezvoltate, unde veniturile personale sunt ridicate este posibila si impozitarea venitului, profitului si a cheltuielilor de consum, fara dificultate. In aceste tari, guvernele dispun de o masa impozabila nationala considerabila care le permite sustinerea unui volum de cheltuieli publice mai mare decat in tarile slab dezvoltate. De asemenea, existenta unor venituri ridicate in tarile dezvoltate da posibilitatea puterilor publice sa creasca impozitul pe venit, precum si a celorlalte impozite si, in consecinta, sa creasca cheltuielile publice.

Cu totul alta este situatia in tarile slab dezvoltate. In aceste tari, datorita veniturilor reduse, este mult mai dificila impozitarea decat in tarile dezvoltate. Aici, baza impozabila fiind restransa (ca arie si ca amplitudine), impozitele procura resurse modeste pentru finantarea cheltuielilor publice. In plus, fenomenul evaziunii fiscale, care este foarte extins, „torpileaza” actiunea de colectare a impozitelor si asa modeste ca valoare absoluta.

Asadar, pe masura ce o tara se dezvolta, creste si avutia acesteia, care poate fi impozitata, si creste posibilitatea finantarii unor cheltuieli publice tot mai mari.

109

8. Factorii politici si sociali sunt si ei raspunzatori de cresterea cheltuielilor publice. Datorita sistemului de vot (votului majoritar) are loc o supraoferta de bunuri si servicii publice, ca urmare a faptului ca minoritatea trebuie sa contribuie prin impozite la finantarea unor priecte pe care le-a votat.

O alta cauza a supraofertei o reprezinta faptul ca alegatorii tind sa subestimeze costul impozitarii pe care ei o suporta in realitate. Pe langa impozite „vizibile” (impozitul pe venit, impozitul pe avere, etc.), cetatenii contribuabili suporta si impozite „invizibile” (impozite indirecte: TVA, accize, etc.) Avem de a face in acest caz cu o iluzie fiscala. Dar aceasta iluzie mai are o fateta. In timp ce contribuabilii pot sa subestimeze sarcina lor fiscala, ei pot de asemenea sa subestimeze beneficiile obtinute de pe urma cheltuielilor publice. Beneficiile care sunt obtinute din cumpararea bunurilor private sunt vizibile si recunoscute prin pretul platit. Nu acelasi lucru se intampla in cazul bunurilor si serviciilor publice, al caror pret este platit in mod continuu prin impozite permanente (pe intreaga viata a contribuabilului), iar avantajele obtinute din bunurile si serviciile publice sunt difuze (ori nu se poate face legatura directa intre pretul platit prin impozite si avantajul rezultat din utilizarea unui anumit bun sau serviciu public, ori nu exista o utilizare palpabila a acestora de catre contribuabil).

In fine, o alta cauza a supraofertei o reprezinta faptul ca functionarii publici, ca alegatori, pe langa faptul ca beneficiaza de avantajele obtinute de utilizarea bunurilor si serviciilor publice, sunt si beneficiarii unor bugete mari, deoarece prin acestea sunt create locuri de munca pentru ei. Aceasta face ca birocratii sa fie cei mai fideli votanti putand inclina balanta in favoarea politicilor urmarite de puterile publice si factorii politici.

Sistemul de vot nu este singura cauza care conduce la supraoferta si la cresterea bugetului. Birocratii si politicienii contribuie de asemenea la aceasta. Ei nu urmaresc numai sa puna in aplicare ceea ce doresc alegatorii, ci se straduiesc sa-si impuna propriile lor vointe. Deoarece sunt in postura de a face acest lucru, ei contribuie la cresterea, in acest fel, a bugetului (a cheltuielilor publice).

Schimbarile care au avut loc in secolul XX in filozofia sociala au condus la modificari in rolul transferurilor de fonduri bugetare. Ele au ca tinta programe de furnizare a unor bunuri si servicii sociale pentru grupurile cu venituri modeste, precum si programe de transfer pentru redistribuirea avutiei in urmarirea unei mai mari echitati sociale.

Cu toate ca pe termen lung se constata, pe baza de date statistice, o crestere a ponderii cheltuielilor publice in PIB, totusi teoreticienii au fost si sunt preocupati de nivelul optim al cheltuielilor publice (ca si de cel al fiscalitatii). Acest nivel poate fi definit ca punctul in care beneficiul tuturor indivizilor pe seama cheltuielilor publice aditionale este egal cu sacrificiul aditional la care sunt supusi acestia prin plata unor impozite mai mari. Cu toate acestea, in teorie si in practica, nu exista o identitate de pareri in legatura cu marimea optima a cheltuielilor publice. Aceasta si din cauza ca ceea ce este considerat un nivel de dorit este influentat de factori politici, sociali si

110

economici. Din acest motiv, nivelul optim al cheltuielilor publice difera de la tara la tara si se modifica in timp.

Capacitatea statului de a cheltui, intr-o societate democratica, depinde, pe termen lung, de urmatorii factori:

- resursele nationale, - nivelul fiscalitatii cerut pentru finantarea cheltuielilor, - gradul de acceptare al programelor de cheltuieli publice de catre electorat.

La stabilirea nivelului optim al cheltuielilor publice, pe langa factorii obiectivi care contribuie la cresterea acestuia, trebuie sa se aiba in vedere si consecintele cresterii cheltuielilor publice.

10.4. Clasificarea si compozitia cheltuielilor publice

Cheltuielile publice se concretizeaza in cumpararile de bunuri si servicii efectuate

de sectorul public pentru a le pune la dispozitia cetatenilor, in platile de transfer (transferuri), adica cele pentru pensii, subventii, ajutoare de somaj, etc., si in platile de dobanzi la imprumuturile contractate de stat. Daca in cazul cheltuielilor pentru cumparari de bunuri se servicii, aceste cheltuieli reprezinta un drept asupra resurselor societatii din partea sectorului public, in cazul cheltuielilor de transfer si a celor pentru plata dobanzilor la imprumuturile contractate de stat reprezinta o redistribuire a resurselor intre membrii societatii care se realizeaza prin intermediul sectorului public.

Pentru a decela mai bine rolul si modul concret in care se materializeaza cheltuielile publice, este utila si instructiva clasificarea acestora avand la baza mai multe criterii. Un prim criteriu este cel administrativ, dupa care exista o clasificare organica potrivit careia cheltuielile publice sunt grupate dupa institutiile la care se refera (ministere, unitati administrativ teritoriale, institutii) si o clasificare functionala care grupeaza cheltuielile dupa profilul activitatii institutiilor publice (Parlament, Executiv, justitie, politie, armata). Acest criteriu de clasificare da posibilitatea sa se discearna cine sunt solicitatorii institutionali de cheltuieli publice si modul in care acestia cheltuiesc banii publici.

Clasificarea economica a cheltuielilor publice distinge cheltuielile de functionare, cheltuielile de investitii sau de capital si cheltuielile de transfer. Cheltuielile de functionare (sau curente) sunt cele necesare bunului mers al activitatii institutiilor publice (salarii, servicii si cheltuieli cu procurarea materialelor necesare activitatii curente, etc.). In categoria cheltuielilor de investitii (capital) sunt incluse cele care se materializeaza in bunuri publice cu caracter durabil (construirea de scoli, sosele, spitale, etc) Cheltuielile de transfer cuprind sumele acordate din fondurile publice diferitelor persoane fizice sau juridice cu titlu definitiv si nerambursabil (platile pentru pensii, pentru ajutoare de somaj si alte ajutoare sociale, subventii, dobanzile aferente datoriei publice, etc.)

111

Dupa rolul lor in viata economica, cheltuielile publice se impart in cheltuieli reale (negative), care reprezinta consum definitiv de venit national (cheltuielile militare, cheltuielile cu intretinerea aparatului administrativ, etc.), cheltuieli economice (pozitive) care contribuie la cresterea avutiei nationale (constructie de drumuri, sustinerea unor proiecte economice, etc) si cheltuieli neutre care nu au (in aparenta) nici o influenta asupra venitului national (cercetarea fundamentala, de exemplu).

Dupa modul in care se repercuteaza, cheltuielile publice pot fi grupate astfel: a) cheltuieli care se autolichideaza, in sensul ca acest gen de cheltuieli se

recupereaza de la beneficiarii bunurilor si serviciilor finantate prin aceste cheltuieli (cheltuielile pentru intretinerea imobilelor proprietatea statului care sunt inchiriate),

b) cheltuieli reproductive sunt acele cheltuieli care contribuie la cresterea venitului national (cheltuieli pentru proiecte economice, pentru sanatate, etc.),

c) cheltuieli care au ca scop bunastarea imediata includ in special cheltuielile de transfer,

d) cheltuieli neproductive sunt acele cheltuieli care nu sunt rationale, constituind o risipa de resurse,

e) cheltuieli prezente pentru economisirea unora viitoare sunt in general cheltuieli care se „amortizeaza” la scadente viitoare lungi (cheltuieli de educatie).

Dupa modul in care cheltuielile publice se materializeaza, deosebim cheltuieli de personal (salarii) si cheltuieli materiale.

Dupa caracterul lor, permanent sau incidental, cheltuielile publice se impart in ordinare si extraordinare (exceptionale).

In fine, din punct de vedere juridic, cheltuielile publice sunt fie cu titlu definitiv, fie cu titlu temporar (avansuri, imprmuturi).

Cand ne referim la compozitia cheltuielilor publice, avem in vedere gruparea acestora pe principalele functii prevazute in bugetul de stat, si anume: educatie si cultura, sectorul social, sanatate, utilizarea fortei de munca, aparare, etc.

In bugetul de stat al Romaniei sunt prevazute urmatoarele grupe de cheltuieli publice:

1) Cheltuieli social-culturale (invatamant, sanatate, cultura si arta, asistenta sociala, alocatii de stat si alte ajutoare pentru copii, pensii, ajutoare si intemnizatii, activitate sportiva si de tineret),

2) Cheltuieli de gospodarire comunala si locuinte, 3) Cheltuieli pentru aparare nationala, 4) Cheltuieli pentru ordinea publica, 5) Cheltuieli pentru autoritatile publice (Presedentie, Organele activitatii

legislative, organele autoritatii judecatoresti, organele autoritatii executive, alte organe ale autoritatii publice),

6) Cheltuieli pentru actiuni economice (cercetare stiintifica, prospectiuni si lucrari geologice de cercetare, cheltuieli pentru unele ramuri ale industriei -

112

extractiva, energetica, metalurgica, chimica, etc., cheltuieli pentru agricultura, silvicultura, ape si mediu inconjurator, transporturi si telecomunicatii, alte actiuni economice),

7) Alte actiuni, 8) Transferuri, 9) Datorie publica,

10) Rezerve. Desigur, fiecare grupa de cheltuieli publice prevazuta in bugetul de stat are

importanta ei, iar marimea cheltuielilor alocate pentru o activitate sau alta depunde de o serie de factori de ordin politic, social si economic. Aceasta marime difera de la un an la altul, in functie de posibilitatile si necesitatile economiei, de presiuni politice si sociale, etc.

Compozitia cheltuielilor publice, marimea fiecarei grupe sau subgrupe de cheltuieli prevazute in bugetul de stat ofera indicii despre felul in care statul isi asuma fiecare din rolurile sale, la momentul respectiv. O pondere mai mare a cheltuielilor de transfer, de exemplu, sugereaza asumarea de catre stat la un nivel mai ridicat a rolului sau distributiv. Dimpotriva, cresterea ponderii cheltuielilor pentru actiuni economice si a cheltuelilor social culturale in totalul cheltuielilor publice denota un rol pronuntat de alocare asumat de stat, precum si a unui puternic rol de stabilizare.

In fine, o pondere prea mare in totalul cheltuielilor publice a cheltuielilor pentru ordine publice, pentru autoritatile publice si pentru aparare duce la concluzia intaririi pozitiei de „stat jandarm” al tarii respective.

10.5. Aplicatii

1. Se considera urmatoarele date despre Romania :

Indicatori u.m. 2007 2008 2009

Cheltuieli publice totale mil. euro 103.926 133.894 129.781 Indicele preturilor de consum 2007=100 104,9 107,9 105,6 Sursa : EUROSTAT

Sa se determine valoarea cheltuielilor publice in marime reala, in preturile anului 2007. Rezolvare :

Indicatori u.m. 2007 2008 2009 Cheltuieli publice totale mil. euro 103.926 133.894 129.781 Indicele preturilor de consum 2007=100 104,9 107,9 105,6 Valoarea deflatorului % 100 107,9 113,94 Cheltuieli publice in marime reala mil. euro. 103.926 124.091 113.901

113

2. Sa se determine cheltuielile publice medii pe locuitor din anul 2007, pe baza datelor

din tabelul de mai jos.

Indicatori Romania Danemarca Germania Polonia Cheltuieli publice totale (mld. euro) 37.413 113.105 1.043.730 122.613 Populatia (milioane locuitori) 21,3 5,5 82,1 38,0 Sursa : EUROSTAT

3. Se cunosc urmatoarele date ipotetice referitoare la cheltuielile publice :

Indicatori Anul n + 1 Anul n + 2 Cheltuieli publice totale (mil. lei) 90.000 105.000 Cheltuieli pentru invatamant (mil. lei) 30.000 31.500 Cheltuieli pentru sanatate (mil. lei) 5.000 5.800 Cheltuieli pentru aparare nationala (mil. lei) 12.000 13.100 Cheltuieli pentru ordine publica (mil. lei) 10.000 11.600 PIB (mil. lei) 505 583 Indicele preturilor de consum (% fata de anul de referinta n) 106 110 Populatie (mil. locuitori) 21,3 20,8

Sa se determine : a) indicatorii de nivel pentru cheltuielile publice totale ; b) ponderea cheltuielilor publice pentru domeniile aratate in raport cu PIB si in raport cu cheltuielile publice totale ; c) indicatorii de dinamica ai cheltuielilor publice totale.

114

CAPITOLUL 11

IMPOZITELE SI TAXELE Cuprinsul capitolului 11.1. Conceptul si importanta impozitelor 11.2. Elementele tehnice sau constitutive ale impozitelor 11.3. Principiile impunerii si evaziunea fiscala 11.4. Incidenta/repercursiunea impozitelor si presiunea fiscala Obiective urmarite 1. Intelegerea si insusirea conceptelor de impozite, taxe si prelevari obligatorii. 2. Insusirea elementelor tehnice sau constitutive ale impozitelor. 3. Cunoasterea principiilor impunerii si a notiunilor de presiune fiscala si evaziune fiscala. 4. Intelegerea modului in care se repercuteaza impozitele.

11.1. Conceptul si importanta impozitelor

Existenta impozitelor este impusa de existenta statului. Dupa cum am vazut,

exista suficiente ratiuni ca statul sa furnizeze bunuri si servicii publice, precum si sa realizeze transferuri de venituri in cadrul societatii, iar pentru aceasta statul are nevoie de fonduri (resurse). Metodele de finantare a cheltuielilor publice s-au schimbat in decursul timpului, dar nu exista nicio indoiala ca impozitul este o perenitate si ca, pana la urma, nimeni nu scapa de plata acestuia. Acest lucru se datoreaza convietuirii sociale la care omul ia parte pentru a beneficia de avantajul relatiilor sociale din cadrul societatii. In intelesul comun, impozitele reprezinta sumele de bani, ca parte din veniturile (castigurile) realizate sub diferite forme, pe care sunt obligati cetatenii si agentii economici, numiti contribuabili, sa le plateasca la stat (organele fiscale ale acestuia), in baza unor legi.

Definitia care tine seama si de scopul in care sunt percepute de stat impozitele este urmatoarea : impozitele sunt obligatii de plata ale contribuabililor (persoane fizice si juridice) stabilite prin lege de catre stat pentru sustinerea cheltuielilor publice necesare furnizarii de catre acesta a unor bunuri si servicii publice, inclusiv a unor transferuri, de care se bucura in mod diferentiat si nedeterminat toti cetatenii unui stat (fosti, actuali si viitori contribuabili), precum si pentru influentarea conjuncturii economice.

Din definitia de mai sus se desprind trei elemente principale legate de impozite :

115

- forta puterii publice (elementul de autoritate) este elementul cel mai pregnant al impozitelor, cel mai rapid perceptibil de catre contribuabili ; oricare ar fi forma sa, impozitul este intotdeauna perceput ca un element de autoritate, o obligatie prin constrangere ;

- transferul de avutie, adica impozitele sunt prelevari de avutie efectuate asupra patrimoniilor contribuabililor ; in plus, aceasta prelevare este definitiva, datoria fiscala nefiind subiect de rambursare si nu este insotita de o contraprestatie directa, ci de unele avantaje de pe urma impozitarii care sunt diferentiate si nedeterminate ;

- functia extinsa (ampla) a impozitelor in perioada contemporana compusa din functia traditionala financiara a impozitelor (de acoperire a nevoilor colective si a celor particulare ale statului), functia redistributiva a avutiei in societate, precum si pe cea interventionista in alocarea resurselor in economie.

Prezentam in continuare o schema care arata sugestiv relatia dintre contribuabil si stat prin intermediul impozitelor sau fiscalitatii.

Fig.15 Relatia statica dintre contribuabil si stat prin intermediul fiscalitatii Cheltuielile publice nu sunt finantate numai prin impozite, desi ele reprezinta in general peste trei patrimi din resursele financiare publice, ci finantarea acestora este asigurata de ceea ce este cunoscut ca prelevari obligatorii . Acestea sunt formate din totalitatea varsamintelor efectuate in favoarea administratiilor publice, care nu sunt nici voluntare, nici insotite de o contraprestatie imediata sau directa si individualizabila. Prelevarile obligatorii sunt formate din doua mari categorii de venituri: impozitele/taxele si cotizatiile sociale (sau contributia la asigurarile sociale de stat).

CONTRIBUABIL

VENIT INDIVIDUAL

Avantaje de pe urma impozitarii

VENITURI FISCALE

Cheltuieli publice

STAT

FOSTI SI VIITORI CONTRIBUABILI

impozite

bunuri si servicii publice

(inclusiv transferuri)

bunuri si servicii publice

(inclusiv transferuri)

116

Rolul impozitelor deriva din functia extinsa a acestora, la care am facut referire mai sus. Primul rol este rolul financiar de asigurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea celei mari parti a cheltuielilor publice legate de indeplinirea atributiilor si functiilor statului in vederea satisfacerii intereselor generale ale cetatenilor sai. Al doilea rol este cel social, asigurat de functia redistributiva a impozitelor. Prin acest rol, impozitele fiind colectate in functie de capacitatea contributiva a contribuabililor se asigura, in primul rand o justitie mai mare in privinta averilor, iar prin transferul la cei mai saraci membrii ai societatii a unor venituri din cele adunate de stat pe calea impozitelor se asigura o solidaritate intre cetatenii statului. In fine, al treilea rol al imozitelor este rolul economic, sustinut de functia interventionista a acestuia. Prin manevrarea nivelului si structurii impozitelor si cotizatiilor sociale, statul intervine in economie incurajand anumite sectoare de activitate si anumite produse si servicii si descurajand pe altele. De asemenea, desi mai rar, statul poate interveni acordand subventii din veniturile fiscale pentru sustinerea intereselor economice legate de anumite produse, firme sau sectoare de activitate.

11.2. Elementele tehnice sau constitutive ale impozitului

Inainte de a trece la aratarea elementelor tehnice ale oricarui impozit, vom defini

notiunea de contribuabil. Legiuitorul roman8 intelege prin contribuabil orice persoana fizica ori juridica sau orice alta entitate fara personalitate juridica care datoreaza impozite, taxe, contributii si alte sume bugetului general consolidat. Prin elementele constitutive ale impozitului intelegem acele componente care contribuie la stabilirea marimii impozitului, a faptului care-l genereaza si a momentului datorarii sale. Ele sunt definitorii pentru stabilirea legalitatii perceperii si a cuantumului obligatei fiscale din partea contribuabilului.

1.Un prim element il reprezinta faptul generator care este actul sau evenimentul care da nastere creantei in legatura cu impozitul in profitul bugetului de stat. Producerea faptului generator contribuie la indeplinirea conditiilor legale pentru ca impozitul sa devina exigibil fiscal, adica sa apara creanta fiscala a statului asupra contribuabilului de drept.

Faptul generator este important pentru stabilirea regimului juridic care este aplicabil in momentul cand acesta a avut loc. In conditiile modificarii legislatiei fiscale, controlul fiscal ulterior trebuie sa aiba in vedere regimul juridic existent la data producerii faptului generator. Prin regim juridic, in acest context, se intelege: metodele de determinare si evaluare a materiei impozabile, cotele de impozitare, procedeele de calcul a sumelor datorate si termenele de plata a impozitului.

2. Al doilea element il constituie sfera de aplicare a impozitului. Sfera de aplicare se refera la operatiunile impozabile, delimitarea spatiala a acestora (teritorialitatea) si la subiectii impozabili (persoane fizice si persoane juridice). 8 Legea 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale

117

3. Asezarea impozitului constituie un alt important element constitutiv al impozitului, care urmeaza logic dupa primele doua amintite. Ea consta in determinarea (identificarea) si evaluarea materiei impozabile. a) Determinarea materiei impozabile se poate face fie avand la baza principiul realitatii, fie tinand seama de principiul personalizarii, in functie de tipul impozitului.

Daca se are in vedere principiul realitatii, atunci nu se tine seama de situatia personala a contribuabilului sau de alti factori, ci numai de situatia de fapt, de realitatea materiei impozabile (obiectului impozabil). Pe de alta parte, daca se are in vedere principiul personalizarii, atunci se tine seama de sitiatia personala a contribuabilului. b) Evaluarea materiei impozabile are la baza, in principal, trei metode: metodele declarative, metodele prezumtive si metodele administrative. b.1) In cadrul metodelor declarative se disting: metoda care are la baza declaratia contribuabilului (declaratia controlata) si declaratia tertului.

Declaratia contribuabilului (declaratia controlata) este procedeul cel mai simplu de cunoastere (evaluare) a materiei impozabile si consta in furnizarea de catre contribuabil, cu promptitudine si pe propria sa raspundere, a elementelor privind situatia sa fiscala. Se pleaca de la premiza ca, in mod efectiv, contribuabilul este cel mai in masura sa cunoasca natura si marimea veniturilor sale, a mostenirii sau a cifrei de afaceri, precum si sa indice administratiei fiscale situatia sa personala, familiala sau profesionala.

Metoda declarativa, prin faptul ca asociaza pe contribuabil cu administratia pentru determinarea bazei impozabile, implica din partea administratiei fiscale recunoasterea unei prezumtii de exactitate si de sinceritate din partea contribuabilului in completarea declaratiei de impunere. Dar tocmai aici se afla, fara indoiala, principala lacuna a procedeului: riscul de frauda care impune existenta controlului. De asemenea, mecanismul aratat prezinta lacune de ordin psihologic; declaratia este adesea perceputa sau resimtita de catre contribuabil ca pe o constrangere dura: aceea de a dezvalui un aspect fundamental al vietii private, de a colabora la propria spoliere.

Avantajele acestui procedeu constau, in schimb, in usurarea sarcinii administratiei fiscale (care nu trebuie sa mai alerge dupa informatiile necesare) si in oferirea unui element de proba pentru administratie care-l poate opune contribuabilului.

Declaratia tertului consta in declararea de catre persoana care cunoaste marimea materiei impozabile a datelor necesare pentru evluarea acestuia de catre organele fiscale (salarii, chirii, drepturi de autor, etc.). Acest procedeu prezinta avantajul pentru administratie ca aceasta obtine informatii foarte exacte, deoarece tertul nu are nici un interes sa diminuaze sau sa subevalueze materia impozabila. Explicatia consta in faptul ca el se expune sanctiunilor in cazul unor date inexacte, iar pe de alta parte, salariile platite de antreprenor, arendele platite de fermier (arendas), drepturile de autor platite de editor sunt in acelasi timp cheltuieli care se deduc din profitul acestora.

118

b.2) Metodele prezumtive se caracterizeaza prin aproximatie. Din cadrul acestor metode fac parte tehnica bazata pe indicii (semne exterioare, aparente) si tehnica forfetara.

Metodele indiciare au la baza indiciile si se aplica in cazul impozitelor reale (funciar, pe cladiri etc.) si da o imagine destul de aproximativa asupra valorii obiectului supus impozitarii, fara sa tina seama de persoana care detine obiectul respectiv. Aceasta evaluare prezinta avantajul ca este simpla si putin costisitoare, dar are dezavantajul ca nu asigura o impunere echitabila.

Tehnicile forfetare urmaresc sa distribuie o anumita valoare obiectului impozabil de catre administratia fiscala, de comun acord cu contribuabilul, stabilind in acest fel marimea masei impozabile. Si in acest caz, evaluarea se face cu aproximatie.

b.3) Metodele de evaluare administrativa Aceste metode de evaluare constau in stabilirea de catre administratia fiscala a

valorii materiei impozabile. Ele sunt consecinta prerogativelor atribuite de lege administratiei, procedurile din oficiu la care aceasta recurge constituind mijlocul exceptional de a invinge rezistenta sau tacerea contribuabilului, de a impiedica reaua vointa a acestuia in cazul apelarii la instrumente de ascundere a obligatiilor fiscale. Aceste tehnici se disting prin caracterul lor unilateral, absenta contribuabilului si existenta de privilegii mari pentru fisc.

In legislatia noastra este prevazut dreptul organelor fiscale de a determina obligatiile fiscale prin estimare atunci cand contribuabilul nu face el insusi acest lucru sau incearca sa ascunda o parte sau in totalitate materia impozabila.

4. Calcularea impozitului. Odata cunoscuta valoarea materiei impozabile se poate trece la calculul impozitului, daca este cunoscuta si rata de impozitare. In majoritatea covarsitoare a cazurilor cotele folosite pentru diferite genuri de impozite de catre sistemele fiscale actuale sunt sub forma procentuala.

Cota de impunere este suma sau procentul care se aplica asupra bazei imozabile si cu ajutorul careia se calculeaza impozitul. Numarul si nivelul ratelor (cotelor) de impozitare sunt specifice fiecarui impozit. Aceste cotete pot fi:

a) cote fixe (in suma fixa, forfetara) ; suma impozitului este neschimbata, independent de marimea venitului impozabil, de averea sau situatia platitorului ;

b) cote procentuale - se aplica numai bazelor impozabile exprimate valoric si care la randul lor pot fi :

- proportionale (procentul de impozit ramane nemodificat, indiferent de marimea venitului impozabil) ; aceste cote se numesc proportionale, deoarece, daca se face raportul intre impozitul rezultat prin aplicarea lor si venitul impozabil, se constata ca proportia ramane aceeasi, constanta ;

- progresive (cresc intr-un ritm constant sau variabil pe masura cresterii masei impozabile) ; cotele progresive pot sa opreze atat pe orizontala, cat si pe verticala. Pentru progresivitatea orizontala este caracteristic faptul ca, la venituri impozabile egale ca marime, cota de impunere este diferita in functie de natura venitului impozabil si categoriile de platitori. In schimb, la progresivitatea

119

verticala, cota de impozit creste pe masura cresterii veniturilor, precum si in functie de natura venitului impozabil si de categoria de platitori ; cotele progresive verticale sunt, la randul lor, de doua feluri : simple (globale) si compuse (pe transe) ; in cazul cotelor progresive simple se aplica procentul de impunere aferent transei superioare a venitului impozabil la intregul venit impozabil realizat de platitor ; cotele progresive compuse (pe transe) se calculeaza separat, aplicandu-se fiecarei transe procentul aferent ; dupa efectuarea acestei operatiuni se insumeaza impozitul corespunzator fiecarei transe de venit impozabil si se obtine impozitul total de plata ;

- regresive (nivelul lor scad pe masura cresterii materiei impozabile) sau - degresive (cotele de impozite cresc pana la un nivel al bazei de

impozitare, de la care descresc pe masura cresterii bazei de impozitare). De asemenea, poate exista, pentru un anumit impozit, fie o rata generala, fie o rata

standard insotita de alte rate inferioare (cazul TVA) sau superioare, fie o cota aditionala la cota standard.

Sistemul cotelor de impunere

(date conventionale)

Nr. transei

Venitul impozabil

Cote fixe

Cote procentuale Proportionale Progresive Regresive

Cota Imp. Simple Compuse

Cota Imp. Cota Imp. Cota Imp.

I II III IV

-10000 10001-20000 20001-30000 30001-40000

1000 1000 1000 1000

10 10 10 10

1000 2000 3000 5000

10 15 20 22

1000 3000 6000 8800

10 15 20 22

1000 1500 4000

25 20 15 12

2500 4000 4500 4800

Calcularea impozitului este operatiunea de stabilire a impozitului prin aplicarea ratei (ratelor) asupra bazei de impozitare cu luarea in calcul a tuturor facilitatilor fiscale permise de lege.

5. Platitorul de impozit si subiectul impozabil. Platitorul de impozit este persoana obligata prin lege sa efectuaze calcularea si plata impozitului. El poate sau nu sa se confunde cu subiectul impozabil. Acesta din urma este persoana obligata direct (personal), potrivit legii, sa suporte plata unui impozit, taxa sau alt venit public, ca urmare a faptului ca poseda bunuri sau realizeaza venituri prntru care legea prevede obligatia platii unui impozit.

Asadar, sunt cazuri cand platitorul este altcineva decat subiectul impozabil (cazul TVA si al impozitelor platite prin stopaj la sursa). O alta situatie de acest gen apare atunci cand subiectul impozabil nu poate sau nu vrea sa execute personal propria sa obligatie fiscala, iar masurile de urmarire luate impotriva lui sunt fara succes. In acest

120

caz legea poate prevedea ca obligatia subiectului impozabil sa fie preluata de o terta persoana denumita garant.

6. Perceperea (incasarea) impozitelor. Dupa ce in vremurile trecute statul a apelat fie la unii contribuabili, din insarcinarea comunitatii respective, pentru strangerea impozitelor si varsarea lor la tezaurul public, fie la concesionarea dreptului de incasare a impozitului in schimbul unei parti din impozitele incasate, statul modern actioneaza prin administratia sa fiscala la incasarea creantelor fiscale.

Modalitatile concrete de incasare a creantelor fiscale sunt: a) o legatura directa intre contribuabil si organele fiscale se realizeaza fie prin

incasarea impozitului direct de la contribuabil prin grija contribuabilului (impozit portabil), numita metoda platii directe, fie prin solicitarea impozitului in urma prezentarii organului fiscal la contribuabil (impozit cherabil), numita metoda impunerii de catre organele fiscale ;

b) stopaj la sursa, adica impozitul se retine si se varsa de catre terti ; c) prin aplicarea de timbre (impozite pentru actiuni in justitie, pentru actele,

certificatele si alte documente eliberate de anumite organe ale administratiei de stat).

La elementele fundamentale specifice impozitelor si taxelor aratate, mai pot fi adaugate si urmatoarele:

- termenul de plata este in mod expres prevazut in actele normative fiscale si el indica data la care sau pana la care trebuiesc platite la buget obligatiile fiscale;

- inlesnirile acordate la plata pot imbraca forma: scutirilor, reducerilor, bonificatiilor (mai ales pentru incurajarea contribuabililor sa-si achite anticipat obligatiile fiscale datorate), amanarile (decalarile termenelor de plata) si esalonarile (fragmentarea obligatiei fiscale in mai multe transe, urmand ca fiecare transa sa fie platita la anumite termene).

- drepturile si obligatiile platitorilor prevazute in actele normative fiscale, precum si in alte reglementari cu caracter general aplicabile in materie fiscala;

� principalele drepturi se refera la: dreptul de tratament fiscal corect si echitabil, dreptul de compensare a sumelor platite in plus fata de obligatiile fiscale legale cu sumele ulterioare ce le au de plata, dreptul de restituire a sumelor platite in plus, dreptul de contestatie;

� obligatiile se refera in principal la: calcularea corecta si achitarea integrala si la termen a obligatiilor fiscale, intocmirea corecta a declaratiilor/deconturilor fiscale in conformitate cu legea si depunerea lor in termen la organele fiscale; sa se inregistreze la organele fiscale competente ca platitori de impozite si taxe; sa reflecte corect in contabilitatea proprie toate operatiunile care dau nastere la obligatii fiscale; sa furnizeze organelor fiscale toate datele, informatiile si justificarile necesare pentru verificarea respectarii reglementarilor fiscale.

- sanctiunile se aplica in cazul incalcarii legilor fiscale si sunt prevazute in acestea si/sau in acte normative cu caracter general. Cele mai comune sanctiuni sunt: dobanzi si

121

penalizari de intarziere, majorari de intarziere (in cazul impozitelor si taxelor locale), amenzi contraventionale sau atragerea raspunderii penale.

11.3. Principiile impunerii si evaziunea fiscala

Principiile impunerii sunt reguli fundamentale care se cer a fi stabilite si

respectate in relatia statului cu contribuabiii sai astfel incat ambele parti sa aiba jalonate si cunoscute cerintele privind impunerea pentru a asigura realizarea scopului impunerii in conditiile cele mai bune.

Principiile impunerii stabilesc cerintele pe care trebuie sa le indeplineasca un sistem fiscal pentru ca acesta sa fie considerat rational. Din perioada de ascensiune a capitalismului dateaza cele patru principii sau maxime formulate de Adam Smith in lucrarea sa „Avutia natiunilor” care trebuie sa guverneze politica fiscala:

1) justetea impunerii, presupune ca statul sa pretinda fiecaruia impozite, pe cat posibil, in raport cu posibilitatile sale de plata si nu in functie de avantajele pe care le obtine din partea statului;

2) certitudinea impunerii, presupune ca marimea impozitului sa fie stabilita in mod cert, pe baza de legi, si nu in mod arbitrar, astfel incat sa se previna abuzurile fiscale pe care oamenii fiscului sunt adesea tentati sa le comita;

3) comoditatea perceperii impozitelor stabilite, are in vedere ca termenele, modalitatile si locul de plata sa fie cat mai convenabile platitorului;

4) randamentul fiscal sa fie cat mai ridicat, ceea ce presupune ca cheltuielile cu perceperea impozitelor sa fie cat mai reduse.

Cu timpul, stiinta finantelor publice au sistematizat astfel principiile de mai sus: o principii de echitate sociala; o principii de politica financiara; o principii de politica economica si sociala; o principii adinistrative

Principiile de echitate fiscala9 cer ca impozitele sa se generalizeze asupra tuturor persoanelor si asupra intregii mase impozabile. Pentru ca un sistem de impozite sa fie echitabil, trebuiesc indeplinite, in principal, urmatoarele conditii:

- impunerea sa fie generala sau universala, adica sa fie impuse toate persoanele care obtin venituri sau alte castiguri, fara nicio exceptie, fara nicio discriminare (eliminarea privilegiilor fiscale);

- pentru aceeasi putere contributiva, sarcina fiscala a unei persoane trebuie sa fie comparabila cu a altei persoane cu posibilitati de plata asemanatoare, adica la venituri egale sa corespunda impozite egale;

- sa se intemeieze pe legi clare si precise pentru a nu se admite sustragerea de la impozitare, total sau in parte, a masei impozabile.

9 Echitatea fiscala este definite ca dreptate sau justitie sociala in domeniul impozitelor, taxelor si contributiilor.

122

Acest principiu este greu de a fi pus in practica ad literam. Ca urmare, in practica exista unele exceptii determinate de asigurarea minimului de existenta, evitarea dublei impuneri, acordarea unor facilitati pentru anumite categorii sociale sau activitati impozabile. Asadar, trebuie facuta distinctie intre egalitatea in fata impozitului si egalitatea prin impozit. Aceasta din urma urmareste diferentierea sarcinilor fiscale ale contribuabililor in raport cu situatia personala a fiecaruia, in functie de o serie de criterii sociale si economice, cum ar fi: marimea materiei impozabile, situatia personala a subiectului impozabil, natura si provenienta venitului (din munca sau din proprietati), numarul persoanelor din intretinere etc.

Principiile de politica financiara se refera la: randamentul fiscal al impozitelor, stabilitatea si elasticitatea acestora, numarul si tipul impozitelor folosite.

Un randament fiscal ridicat presupune sa existe un raport cat mai bun intre incasarile realizate prin perceperea impozitelor si cheltuielile ocazionate cu asezarea si incasarea lor. Acest lucru cere ca impunerea sa fie generala, sa se asigure prevenirea si combaterea evaziunii fiscale si sa se rationalizeze activitatea aparatului fiscal pentru a genera cheltuieli cu acesta cat mai reduse cu putinta.

Stabilitatea impozitelor are in vedere ca randamentul fiscal al acestora sa nu se modifice in functie de evolutiile conjuncturale din economie. Pe de alta parte, elasticitatea impozitelor presupune ca marimea lor sa se poata modifica in functie de evolutia cheltuielilor bugetare, crescand sau reducandu-se in functie de nevoile statului. Elasticitatea poate proveni din modificarile intervenite in legislatia fiscala sau din conjunctura economica, ceea ce inseamna ca incasarile fiscale vor creste in faza de avant economic si vor scadea in faza de recesiune sau criza.

In legatura cu numarul si tipul impozitelor, in functie de situatia economica, cea bugetara si alte considerente de natura politica si sociala, politica fiscala a unui stat se poate baza la un moment dat pe diferite tipuri de impozite si pe un numar variabil al acestora. Cu toate acestea, cel putin in Uniunea Europeana se constata o uniformizare si armonizare in acest sens, ramanand diferente mai sensibile in privinta marimii cotelor impozitelor folosite.

Principiile de politica economica si sociala urmaresc ca, tinand seama de natura economica a materiei impozabile si situatia personala (sociala), sa asigure veniturile fiscale necesare, fara insa a „omori” sursele de furnizare a acestor venituri. In concordanta cu principiile de politica economica, prin instituirea unui impozit statul urmareste nu numai incasarea de venituri bugetare, ci si folosirea impozitului ca instrument cu care influenteaza activitatea economica. Optiunea economica in domeniul fiscal obliga statul sa aleaga intre impozitele asupra veniturilor, cele asupra capitalului sau impozitele asupra cheltuielilor, ori sa le combine in proportii diferite.

In vederea realizarii unor deziderate sociale, statul aplica o politica fiscala diferentiata avantajand categoriile sociale pe care le prezinta partidul de guvernamant. Optiunea sociala in materie fiscala presupune sa se aleaga intre impozitele de tip real (obiective) si impozitele personale (subiective), ori sa realizeze o anumita combinatie a lor.

123

Principiile administrative au in vedere modul cum se aseaza si/sau cum se percep impozitele. Aceste principii se pot rezuma la faptul ca (1) impozitele trebuie sa fie certe (legislatia fiscala trebuie sa fie clara si usor de inteles) si (2) trebuie sa existe o anumita comoditate a perceperii, adica alegerea cele mai bune variante a locului, momentului si modului in care sa se faca plata impozitelor. Evaziunea fiscala10 este un fenomen economic, fiscal si social rezultat din modul in care este organizata si se desfasoara activitatea economica, din modul cum sunt sau nu respectate principiile impunerii si de contextul social in care activeaza contribuabilii. Evaziunea fiscala iseamna in limbajul cotidian fuga de la plata impozitelor. O definitie mai corespunzatoare poate desemna evaziunea fiscala ca sustragerea totala sau partiala de catre contribuabili, prin diverse forme, de la plata obligatiilor (impozite taxe, contributii) catre stat (buget). Daca evaziunea fiscala se realizeaza la adapostul legii, adica folosind portitele sau lacunele acesteia, ea este numita evaziune fiscala legala, iar daca evaziunea fiscala este rezultatul incalcarii prevederilor legale, ea este numita evaziune fiscala frauduloasa sau frauda fiscala. In Romania, evaziunea fiscala este pedepsita potrivit Legii pentru prevenirea ci combaterea evaziunii fiscale 241/2005, sanctiunile constand in inchisoare, iar faptele principale incriminate sunt: omisiunea evidentierii operatiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; evidentierea cheltuielilor care nu au la baza operatiuni reale ori evidentierea altor operatiuni fictive; executarea de evidente contabile duble, alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat, de marcat electronice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor etc.

11.4. Incidenta/repercursiunea impozitelor si presiunea fiscala

Incidenta impozitelor consta in a determina cine suporta sarcina fiscala efectiva

sau cine beneficiaza in mod real de agravarea sau usurarea acesteia, in urma modificarii ratei de impunere sau asezarii impozitului. Problema incidentei apare deci ca o problema capitala deoarece, fara o apreciere corecta a acesteia, este imposibil sa se emita o opinie corespunzatoare a supra justitiei si asupra efectelor reale ale unui impozit.

Incidenta impozitului poate fi definita ca distributia ultima a sarcinii (poverii) unui impozit. In discutia despre incidenta se face distinctia intre incidenta formala, care este rezultatul impactului initial al impozitului, si incidenta efectiva care este impactul final al impozitului, care arata care este povara fiscala efectiva (in ultima instanta) si cine o plateste in final. Incidenta formala mai este cunoscuta ca incidenta legala, in timp ce incidenta efectiva ca incidenta economica.

De asemenea se mai poate face distinctia intre incidenta directa si incidenta indirecta. Incidenta directa are loc in cazul in care platitorul este una si aceeasi persoana cu cel care-l suporta realmente. Incidenta indirecta, cunoscuta si ca translatie sau 10 Pe larg despre evaziune fiscala a se vedea cartea noastra „Evaziunea fiscala”, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2010.

124

repercursiune, este fenomenul prin care contribuabilul legal transfera sarcina impozitului asupra altui contribuabil, transformandu-l in platitor de fapt. Incidenta indirecta are loc in cazul impozitelor indirecte care, desi afecteaza temporar trezoreria intreprinderilor care finanteaza indirect fluxul fiscal, sunt translatate sau repercutate fie sub forma amputarii resurselor sau a patrimoniului contribuabilului de fapt, fie conducand la o diminuare a puterii de cumparare prin cresterea preturilor de vanzare.

Impozitele, taxele si contributiile pe care sunt obligati sa le plateasca la bugetul general consolidat contribuabilii sunt resimite de catre acestia ca o presiune fiscala. Pentru a inlatura conotatiile psihologie ale cuvantului presiune, in literatura de specialitate se mai folosesc cu aceeasi echivalenta termenii de rata a fiscalitatii, grad de fiscalitate, sarcina fiscala relativa etc.

La nivelul intregii societati, presiunea fiscala se masoara ca raport intre suma prelevarilor obligatorii (impozite, taxe si contributii) si produsul intern brut. Marimea presiunii fiscale desi a cunoscut o crestere continua in decursul istoriei, cresterea are totusi urmatoarele tipuri de limite:

- limite de ordin psihologic si politic, care sunt impuse de reactiile adverse ale contribuabililor (evaziune fiscala, reducerea activitatii si chiar miscari de protest) ;

- limite de ordin economic, care tin de faptul ca prelevarile obligatorii pot ave aca efect franarea inclinatiei spre munca, economii si investitii, precum si slabirea spiritului intreprinzator ;

- compensatiile induse de presiunea fiscala se exprima prin faptul ca aceasta reprezinta si un avantaj pentru contribuabili prin intermediu cheluielilor publice pe care le furnizeaza.

Presiunea fiscala suporatata de contribuabili este determinata de urmatorii factori: (1) suma totala colectata sub forma impozitelor, (2) natura sistemului fiscal, (3) incidenta impozitelor, (4) evaziunea si frauda fiscala si (5) eficienta autoritatilor fiscale in colectarea veniturilor din impozite. In cele ce urmeaza prezentam evolutia veniturilor publice, a cheltuielilor publice si a deficitului sau surplusului bugetar din zona euro (16 tari) in perioada 2001-2009, (ca procent din PIB). Tabelul 11.1. Evolutia unor indicatori privind veniturile publice, cheltuielile publice si deficitul bugetar in tarile din zona euro (16 tari)

Ani Venituri publice

Impozite directe

Impozite indirecte

Contributii la asigurari sociale

Grad de fiscalitate

Cheltuieli publice

Deficit (-)/surplus (+) bugetar

2001 45,7 12,2 13,5 15,6 41,6 47,5 -1,9 2002 45,1 11,8 13,5 15,6 41,1 47,7 -2,6 2003 45,0 11,4 13,5 15,7 41,1 48,1 -3,1 2004 44,5 11,3 13,5 15,5 40,7 47,5 -3,0 2005 44,8 11,5 13,7 15,4 40,9 47,3 -2,6 2006 45,3 12,1 13,8 15,3 41,4 46,7 -1,4

125

2007 45,4 12,4 13,8 15,1 41,5 46,0 -0,7 2008 45,0 12,2 13,3 15,3 41,1 47,0 -2,0 2009 44,6 11,4 13,1 15,7 40,5 50,8 -6,3 Sursa: BCE, Buletin lunar, decembrie 2010 (de pe site-ul BNR)

Gradul de fiscalitate (sau presiunea fiscala) s-a determinat prin raportarea sumei impozitelor si contributiilor la asigurari sociale la PIB. Pentru a vedea ravagiile care s-au produs asupra deficitelor bugetare prin efectele Marii Crize Financiare Mondiale si a politicilor publice necumpatate a guvernantilor din tarile UE, prezentam mai jos situatia deficitelor pentru perioada 2006-2009 in unele tari UE care se confrunta cu mari probleme financiare sau se vor confrunta in perioada urmatoare.

Tabelul 11.2. Evolutia deficitelor bugetare in unele tari membre ale UE

Anul Irlanda Grecia Spania Franta Portugalia Slovacia 2006 +2,9 -5,7 +2,0 -2,3 -4,1 -3,2 2007 0,0 -6,4 +1,9 -2,7 -2,8 -1,8 2008 -7,3 -9,4 -4,2 -3,3 -2,9 -2,1 2009 -14,4 -15,4 -11,1 -7,5 -9,3 -7,9

Sursa: BCE, Buletin lunar, decembrie 2010 (de pe site-ul BNR)

126

CAPITOLUL 12

IMPOZITELE DIRECTE SI IMPOZITELE INDIRECTE Cuprinsul capitolului 12.1. Impozitele directe de tip real 12.2. Impozitele personale 12.3. Contributiile obligatorii 12.4. Impozitele (taxele) pe consum 12.5. Taxele vamale 12.6. Aplicatii Obiective urmarite 1. Insusirea notiunii de impozite directe si cunoasterea tiprilor de impozite directe. 2. Cunoasterea principalelor impozite directe de tip real. 3. Cunoasterea principalelor impozite directe personale. 4. Cunoasterea unor elemente de baza privind contributiile obligatorii. 5. Cunoasterea unor elemente de baza privind impozitele pe consum. 6. Cunoasterea unor elemente de baza privind taxele vamale. 7. Formarea deprinderilor de calcul a impozitelor si taxelor prin aplicatii.

12.1. Impozitele directe de tip real

O prima clasificare tehnica a impozitelor distinge doua mari categorii de

impozite: impozite directe si impozite indirecte. Impozitele directe au ca si caracteristica principala faptul ca autoritatea fiscala (de impunere) stabileste (aseaza) obligatia in mod direct pe fiecare tip de contribuabil, persoana fizica sau juridica, in functie de circumstantele lor specifice. In cadrul impozitelor directe se mai poate face o distinctie a impozitelor in functie de cine este „lovit” de impozit. In acest caz vorbim de impozite de tip real sau reale si impozite personale. Impozitele indirecte sunt acele impozite pentru care autoritatea fiscala nu stabileste (aseaza) obligatia fiscala in mod direct asupra contribuabilului, ci asupra bunurilor care urmeaza a se comercializa (consuma), iar contribuabil devine in mod indirect persoanele fizice si juridice doar in momentul cumpararii bunurilor de consum ce contin in pret impozitul.

Impozitele reale sunt cele care lovesc bunurile unui contribuabil fara a lua in considerare situatia sa personala. Ele sunt o ramasita a trecutului fiscal al statelor si se mai practica si astazi in tarile slab dezvoltate. Trecerea de la impozitele de tip real la impozitele de tip personal s-a produs cam in a adoua jumatate a secolului al XIX-lea in tarile dezvoltate, iar in celelalte state in prmele decenii ale secolului trecut.

Principalele impozite de tip real folosite in decursul istoriei au fost:

127

- impozitul funciar; - impozitul pe cladiri; - impozitul pe activitati industriale, comerciale si profesii libere; - impozitul pe capitaluri mobiliar. Principala lacuna a impozitelor de tip real a reprezentat-o lipsa de exactitate in

evaluarea materiei impozabile, deoarece se foloseau criterii inadecvate surprinderii valorii corecte a materiei impozabile, ceea ce putea duce la aparitia unor situatii frecvente de subevaluare sau de supraevaluare, ceea ce contravenea si echitatii impunerii. Astfel, pentru impozitul funciar se foloseau drept criterii de evaluare a masei impozabile marimea suprafetei terenurilor, pretul pamantului, marimea arenzii, numarul de pluguri utilizate la lucrarea pamantului. La evaluarea masei impozabile pentru impozitul pe cladiri se aveau in vedere criterii ca numarul si destinatia camerelor, suprafata construita, numarul usilor, ferestrelor, cosurilor de fum, marimea curtii, marimea chiriei etc. O alta lacuna se refera la faptul ca, avand ca obiect doar anumite forme ale aviutiei, detasate de situatia personala a contribuabilului, o buna parte din materia impozabila ramanea neimpozitata.

Ca puncte pozitive ale impozitului real, putem enumera faptul ca nu lasa loc disimularilor si nici evaziunii fiscale, deoarece era asezat asupra unor obiecte specifice determinate si, in plus era simplu, iar cheltuielile cu asezarea si perceperea lui erau extrem de reduse.

Trecerea de la impozitele de tip real la cele personale a fost pregatita si determinata de: (1) lacuna aratata in legatura cu impozitele de tip real, (2) cresterea considerabila a economiilor tarilor dezvoltate, ceea ce a condus la marirea si diversificarea veniturilor personale, si (3) cresterea dimensiunilor si complexitatii statului modern, acestea din urma fiind reflectate mai ales prin cresterea cheltuielilor publice.

12.2. Impozitele personale

Impozitele personale intelese stricto sensu lovesc persoana fara a tine cont de

facultatile sale contributive. Totusi, astazi, prin impozit personal se intelege un impozit care tine seama de situatia familiala sau a averii contribuabilului, pentru a taxa un venit, un produs sau un capital.

Spre deosebire de impozitul real, impozitul personal are avantajul ca vizeaza materia impozabila sub toate formele sale. Impunerea este insa mult mai tehnica si mai complicata, iar costuriile de gestionare mai ridicate. Un alt avantaj al impozitului personal este cel pe planul echitatii, deoarece diferentiaza sarcina sau povara fiscala in functie de capacitatea contributiva a fiecaruia. El este potrivit acelor obiecte impozabile care reflecta situatia personala a contribuabilului, cum ar fi venitul global pe care il realizeaza sau averea pe care o poseda. Evaluarea acestora reclama un personal calificat si expermentat, care sa poata efectua investigatiile fiscale necesare.

128

Caracteristicile venitului impozabil, fie ca se refera la persoane fizice, fie la persoane juridice, sunt in principal urmatoarele:

1. Venitul impozabil, atat cel castigat regulat, cat si cel exceptional cuprinde, in principiu, si venitul nemonetar (avantaje in natura, spre exemplu), pe langa venitul monetar.

2. Venitul impozabil este, in principiu, un venit net care se obtine deducand din suma venitului asa cum este obtinut sau perceput, adica in suma bruta, costurile, cheltuielile si obligatiile suportate pentru obtinerea sau conservarea acestui venit.

3. Venitul impozabil este un venit realizat, iar in unele cazuri el trebuie sa fie si disponibil. Atunci cand este vorba de profit, venitul impozabil este venitul realizat care cuprinde si pe cel care rezulta din luarea in consideratie a creantelor dobandite si a datoriilor certe, chiar daca unele si/sau altele nu sunt inca platite la inchiderea exercitiului considerat. Venitul altor contribuabili nu este impozabil decat daca, pe langa faptul ca este realizat, acesta este si disponibil pe calea platii in numerar, remiterii unui cec sau inscrierii in creditul unui cont.

4. Inegalitatea repartizarii sarcini rezultand din impozitul pe venit. Impozitele personale se pot clasifica in:

1.impozite pe venit; 2. impozite pe avere.

La randul sau, impozitul pe venit ia doua forme: o impozitul pe veniturile persoanelor fizice o impozitul pe veniturile (profitului) persoanelor juridice

A. Impozitul pe venitul persoanelor fizice Impozitul pe venit apare ca unul din impozitele cele mai complexe datorita a doua

imprejurari. Prima se refera la vointa legiuitorilor de a asigura un minim de justete fiscala combinand personalizarea impozitului cu discriminarea fiscala, care tine seama de originea veniturilor si clasa acestora. A doua imprejurare rezida in interventionismul fiscal care se manifesta printr-o multitudine de dispozitii speciale care ingreuneaza mecanismul asezarii si stabilirii impozitului.

Impozitul pe venit a fost introdus pentru prima data in lume in Anglia in 1799 de catre William Pitt ca o masura temporara pe timp de razboi (dintre Marea Britanie si Franta). In preajma primului razboi mondial, si alte tari (SUA, Japonia, Germania, Franta, Olanda, Belgia, etc.) au adoptat impozitul pe venit in sarcina persoanelor fizice.

Acest impozit este datorat de persoane fizice pentru venitul pe care-l realizeaza. In cazul rezidentilor exista o obligatie nelimitata fata de acest impozit, ceea ce presupune ca un contribuabil este impozitat intr-un anumit stat nu numai pentru veniturile pe care el le obtine in acel stat, ci si pentru cele provenite din surse de peste hotare (venitul mondial). Contribuabilii care realizeaza venituri intr-un stat, fara sa indeplineasca conditiile de rezidenta sau de domiciliu, nu sunt impozitati in statul respectiv decat in functie de veniturile pe care ei le realizeaza aici. In acest caz exista o obligatie fiscala limitata.

129

In practica fiscala se intalnesc doua sisteme de asezare a impozitului pe veniturile persoanelor fizice:

1. sistemul impunerii separate, care presupune o impunere pe fiecare categorie de venit al persoanei fizice in cauza;

2. sistemul impunerii globale, in care caz, dupa ce in cursul anului s-a efectuat impunerea separata pentru fiecare sursa de venit in parte (cu cotele de impozit aferente, in functie de impozitul si venitul respectiv), la sfarsitul anului toate veniturile sau numai o parte din acestea realizate de persoana fizica (sau familie, acolo unde sunt impusi impreuna sotii) se cumuleaza si, pe baza unei noi grile de impozitare anuale pregresive pe transe de venit, se caluculeaza impozitul anual.

Pe baza acestui calcul, impozitiul rezultat se compara cu totalul impozitelor achitate provizoriu in cursul anului de contribuabil si apoi se face regularizarea diferentelor.

In tara noastra, impozitarea veniturilor realizate de catre persoanele fizice a evoluat astfel:

- in prima faza, pana in anul 2000, impunerea a fost strict separata – pe cedule – a fiecarei categorii de venit obtinute;

- apoi s-a trecut, treptat, incepand cu anul 2000, la impunerea mai multor categorii laolalta, ajungandu-se la stabilirea globala a veniturilor impozabile;

- potrivit prevederilor actuale ale Codului fiscal (incepand cu anul fiscal 2005) nu mai are loc procesul de globalizare a veniturilor, ci s-a instituit o cota unica de impozitare asupra veniturilor, ceea ce reprezinta o relaxare fiscala pentru veniturile mari

Veniturile care se supun impozitului pe venit in Romania sunt urmatoarele11: d) veniturile salariale; e) veniturile din activitati independente (venituri realizate din

activitati comerciale, profesii libere si din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuala);

f) venituri din cedarea folosintei bunurilor; g) venituri din investitii (dividende; venituri impozabile din

dobanzi; castiguri din transferul titlurilor de valoare; venituri din operatiuni de vanzare-cumparare de valuta la termen, pe baza de contract, precum si orice alte operatiuni similare si venituri de lichidare/dizolvare fara lichidare a unei persoane juridice);

h) venituri din pensii; i) venituri din activitati agricole (cultivarea si valorificarea

florilor, legumelor si zarzavaturilor, in sere si solarii special destinate acestor scopuri si/sau in siste irigat; cultivarea si valorificarea arbustilor, plantelor decorative si ciupercilor;

11 Potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

130

exploatarea pepinierelor viticole si pomicole si altele asemenea);

j) veniturii din premii si din jocuri de noroc; k) venituri din transferul proprietatii imobiliare; l) venituri din alte surse, definite conform art. 78 din Codul

fiscal. In prezent, veniturile obtinute din orice sursa (activitati independente, salarii,

cedarea folosintei bunurilor, transferul proprietatilor imobiliare din patrimoniul personal efectuat la la mai putin de un an de la dobandire, pensii, activitati agricole, premii, alte surse) sunt supuse cotei de impozitare de 16% - cota unica aplicata asupra venitului impozabil corespunzator fiecarei surse de venit.

In vederea determinarii veniturilor impozabile obtinute de persoanele fizice si a impozitarii corespunzatoare a lor, in Codul fiscal sunt prevazute reguli specifice pentru fiecare tip de venit.

B. Impozitul pe veniturile persoanelor juridice Veniturile persoanelor juridice care sunt supuse impozitarii sunt profitul si

dividendele obtinute din participarea la capitalul altei persoane juridice.

Impozitul pe profit Impozitul pe profit in Romania este platit de persoanele juridice romane, de

persoanele juridice straine care desfasoara activitate in Romania, printr-un sediu permanent, in asociere cu persoane juridice romane, intr-o asociere fara personalitate juridica.

Baza de impunere, adica suma asupra careia se aplica cota legala in vederea stabilirii impozitului datorat de contribuabil, o reprezinta profitul anual impozabil. Acesta se calculeaza ca diferenta intre veniturile obtinute din orice sursa si cheltuielile efectuate in scopul realizarii veniturilor, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile si la care se adauga cheltuielile nedeductibile. Atat veniturile neimpozabile, cat si cheltuielile neductibile sunt prevazute si enumerate de Codul fiscal.

Cota de impunere este in prezent de 16%, care reprezinta regula si de la care Codul fiscal prevede unele exceptii:

- contribuabilii care desfasoara activitati specifice barurilor si cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive datoreaza un impozit de 5% aplicat asupra acestor venituri;

- unele categorii de persoane juridice prevazute de Codul fiscal beneficiaza de anumite reduceri ori deduceri.

Calcularea impozitului pe profit se face prin aplicarea cote de impunere asupra bazei impozabile, sarcina calcularii, retinerii si varsarii sumei de bani reprezentand impozitul pe profit revine contrabilului care a realizat profit impozabil.

In cazul in care contribuabilul a inregistrat pierderi, pierderea fiscala anuala, determinata prin declaratia de impozit pe profit, se recupereaza din profiturile impozabile ce se vor realiza in urmatorii cinci ani consecutivi.

131

Plata impozitului pe profit se face, in principiu, trimestrial, pana la data de 25 inclusiv a primei luni din trimestrul urmator aceluia pentru care se face plata. De la aceasta regulla sunt unele exceptii (institutiile de credit platesc lunar pana la data de 25 inclusiv a lunii urmatoare aceleia pentru care s-a calculat impozitul; organizatii le nonprofit, precum si contribuabilii care obtin venituri majoritare din cultura cerealelor si plantelor tehnice, pomicultura si viticultura platesc anual, pana la data de 15 februarie inclusiv a anului urmator celui pentru care se calculeaza impozitul pe profit datorat).

Impozitul pe dividende Dividendele sunt venituri curente ale persoanelor fizice si juridice care au

participatii la capitalul unor societati comerciale, venituri care sunt supuse si ele impozitarii. Daca dividendele se distribuie in natura, legea stabileste ca evaluarea produselor acordate se va face la pretul de vanzare practicat de unitate pentru produsele din productia proprie sau la pretul de achizitie pentru alte produse, iar in cazul serviciilor, pe baza tarifelor stabilite pentru aceste servicii.

Obiectul sau materia impozabila este reprezentata de dividendele platite de societate si cuvenite asociatilor/actionarilor. Impozitul pe dividende se stabileste asupra valorii brute a dividendului platit catre o persoana juridica romana, prin aplicarea unei cote de 16%, care constituie venit la bugetul de stat. Obligatia calcularii, retinerii si varsarii acestui impozit revine societatii comerciale care distribuie dividende, iar termenul de plata este cel mai tarziu pana la data de 25 a lunii urmatoare celei in care se plateste dividendul.

C. Impozitele pe avere au ca obiect impozabil averea detinuta de contribuabili . Ele sunt, in general, venituri ale bugetelor locale si pot fi clasificate dupa cum urmeaza:

a) impozite asupra averii prpriu-zise: - impozitele pe proprietati imobiliare (cladiri si terenuri); - impozitele asupra activului net. b) impozitele pe circulatia averii: - impozitul pe succesiuni; - impozitul pe donatii; - impozitul pe actele de vanzare-cumparare a unor bunuri mobile; - impozitul pe castigul de capital din tranzactionarea valorilor mobiliare,

din dobanzi sau din tranzactii valutare; - impozitul pe circulatia capitalurilor si a efectelor comerciale. c) impozitul pe sporul de avere: - impozitul pe plusul de avere imobiliara; - impozitul pe sporul de avere dobandit in timp de razboi.

12.3. Contributiile obligatorii

132

Contributiile obligatorii sunt o forma speciala a fiscalitatii directe pe care le datoreaza, potrivit legii, persoanele fizice si/sau juridice catre unele bugete. Conform Legii finantelor publice (Legea nr. 500/2002), contributia reprezinta, in general, o prelevare obligatorie a unei parti din veniturile persoanelor fizice si juridice, cu sau fara posibilitatea obtinerii unei contraprestatii. Asa cum am aratat, impozitele impreuna cu taxele si contributiile obligatorii formeaza ceea ce este cunoscut sub denumirea de prelevari obligatorii, desemnand practic fiscalitatea.

Caracteristica esentiala a acestor contributii este ca ele sunt strans si direct legate de munca salariata, baza de calcul a lor constituind-o salariile sau fondurile de salarii ale angajatorilor.

In Romania principalele contributii obligatorii sunt: - contributia la asigurarile sociale de stat (CAS), care se constituie ca venit al

bugetului asigurarilor sociale de stat; - contributia la Fondului national unic de asigurari sociale de sanatate (CASS),

venit al acestui buget; - contributia pentru asigurarile de somaj, care se constituie ca venit al bugetului

asigurarilor de somaj; - contributia pentru asigurarile de accidente de munca si boli profesionale, venit

al bugetului asigurarilor sociale de stat. A. Contributia de asigurari sociale In sistemul asigurarilor sociale reglementat de Legea nr. 19/2000, contributia de

asigurari sociale se datoreaza bugetului asigurarilor sociale de stat, pe baza acesteia determinandu-se apoi dreptul la diferite tipuri de pensii acordate de stat. Contributia de asigurari sociale se datoreaza lunar de catre contribuabili si este unica, dar suportarea datoriei reprezentand cota contributiei este divizata, ca principiu, intre angajat si angajator. Astfel, angajatul datoreaza contributia individuala de asigurari sociale, stabilita prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de impozitare, iar angajatorul datoreaza diferenta intre cota contributiei sociale si cota suportata de angajat sub forma contributiei sociale individuale.

Cotele de contributii de asigurari sociale sunt diferentiate in functie de conditiile de munca: normale, deosebite sau speciale. Ele se aproba anual prin Legea bugetului asigurarilor sociale de stat.

Baza de impozitare este: - pentru angajati – salariul individual brut, inclusiv sporurile si adaosurile; - pentru angajator – fondul total de salarii brute lunare. B. Contributia la Fondul national unic de asigurari sociale de sanatate Conform Legii finantelor publice, Fondul national unic de asigurari sociale de

sanatate este un fond special care se constituie si se administreaza in afara bugetului de stat si se aproba ca anexa la legea bugetului de stat.

Contributia la Fondul national unic de asigurari sociale de sanatate se datoreaza de catre toate persoanele fizice care au domiciliul sau resedinta in Romania si realizeaza venituri din salarii, activitati independente sau profesii libere, din agricultura si

133

silvicultura, indemnizatii de somaj, venituri din pensii si alte venituri din cele pentru care se plateste impozit pe venit, fiind o contributie obligatorie, indiferent de situatia profesionala sau materiala a persoanei.

Baza de calcul pentru aplicarea cotei reprezentand contributia de asigurari sociale de sanatate este reprezentata de venitul realizat de persoana fizica sau de fondul de salarii in cazul persoanelor juridice sau fizice angajatoare.

Cota contributiei la acest fond este diferentiata in functie de natura persoanei platitoare (persoana fizica, persoana juridica si persoana care se asigura facultativ).

Plata contributiei se face: - lunar – pentru persoanele fizice care realizeaza venituri din salarii si pentru

beneficiarii indemnizatiilor de somaj; - trimestrial – pentru persoanele fizice care realizeaza venituri din profesii

liberale, agricultura si silvicultura; - anual – pentru persoanele fizice care realizeaza venituri din cedarea folosintei

bunurilor, dividende si dobanzi. C. Contributia la bugetul asigurarilor de somaj Aceasta contributie se datoreaza in baza Legii nr. 76/2002 privind sistemul

asigurarilor pentru somaj si stimularea fortei de munca. Ea este platita de angajati in cuantum de 0,5% din venitul brut realizat lunar si de angajatori in cuantum de 0,5% din suma veniturilor care constituie baza de calcul a contributiei individuale la bugetul asigurarilor pentru somaj. Pentru persoanele asigurate pe baza de contract de asigurare, baza de calcul este reprezentata de venitul lunar declarat in contractul de asigurare pentru somaj.

Angajatorul este cel care are obligatia efectiva de retinere si plata lunara a contributiei individuale de asigurari de somaj datorate de angajatii sai, precum si de virare lunara a contributiei datorate de personal.

D. Contributia de asigurare pentru accidente de munca si boli profesionale Aceasta contributie este destinata constituirii fondului initial pentru functionarea

sistemului de asigurare pentru accidente de munca si boli profesionale, fiind o contributie ce se plateste lunar de catre angajatori.

Cota contributiei este de 0,5%, aplicata asupra sumei veniturilor brute lunare realizate pentru angajatori si de 1% pentru persoanele asigurate pe baza de contract individual de asigurare unica, aplicata asupra venitului lunar asigurat.

12.4. Impozitele (taxele) pe consum

Impozitele pe consum fac parte din grupa impozitelor indirecte, deoarece

obligatia fiscala nu este determinata de autoritatea fiscala, ci de contribuabilii insisi, adica de ce si cat de mult cumpara acestia. Ele practic lovesc cheltuielile contribuabililor in calitatea lor de consumatori si de aceea se mai numesc impozite pe cheltuieli. Din aceasta grupa fac parte:

- taxele speciale de consum sau accizele si

134

- taxa pe valoarea adaugata. A. Accizele Accizele sunt un impozit indirect care se aplica asupra unor categorii de bunuri

provenite din tara sau din import, ele ocupand locul al doilea, dupa taxa pa valoarea adaugata, in ceea ce priveste cuantumul veniturilor prevazut a se colecta la bugetul de stat din impozite indirecte.

In timp ce taxa pe valoarea adaugata reprezinta o taxa generala de consum, deoarece se regaseste la toate fazele circuitului economic, accizele sunt o taxa de consum care se stabileste numai asupra unor anumite categorii de bunuri, bunuri de consum care au o pondere mare si constanta in consumul populatiei.

Teoria fiscala sustine si practica fiscala a confirmat eficacitatea aplicarii accizelor asupra bunurilor cu cerere inelastica, deoarece cresterea preturilor bunurilor impozitate prin accize nu determina reduceri semnificative ale consumului acestot bunuri, astfel ca veniturile fiscale provenite din accize sunt relativ stabile.

Aria de aplicare a accizelor poate fi extinsa sau restransa in functie de politica economica adoptata de un anumit stat, de nevoile de venituri publice intr-o perioada sau alta, precum si de contributia efectiva a altor categorii de impozite si taxe in formarea veniturilor bugetare, ca si de alti factori.

Conform reglementarilor actuale din tara noastra, accizele se pot grupa pe doua categorii :

- accize armonizate (li se spune asa deoarece se refera la accize care sunt armonizate in interiorul UE) – acele taxe speciale de consum care se datoreaza bugetului de stat pentru unele produse provenind din productia interna sau din import, nominalizate in Codul fiscal;

- alte produse accizabile – categorie care cuprinde trei categorii de produse de cafea. Accizele armonizate sunt taxe speciale percepute direct sau indirect asupra

consumului următoarelor produse: a) alcool şi băuturi alcoolice; b) tutun prelucrat; c) produse energetice şi electricitate. Faptul generator Produsele accizabile sunt supuse accizelor la momentul: a) producerii acestora, inclusiv, acolo unde este cazul, la momentul extracŃiei acestora, pe teritoriul ComunităŃii; b) importului acestora pe teritoriul ComunităŃii. Exigibilitatea

Accizele devin exigibile în momentul eliberării pentru consum şi în statul membru în care se face eliberarea pentru consum. CondiŃiile de exigibilitate şi nivelul accizelor care urmează să fie aplicate sunt cele în vigoare la data la care accizele devin exigibile în statul membru în care are loc eliberarea pentru consum.

135

Nivelul accizelor armonizate este stabilit printr-o anexa la Codul fiscal. El este exprimat in euro pe unitatea de masura (hl pentru alcool etilic si produse din alcool, pentru bere; in litri, kilograme si tone pentru produse energetice; in Mwh pentru energie electrica). Pentru Ńigarete, acciza datorată este egală cu suma dintre acciza specifică şi acciza ad valorem, dar nu mai puŃin de 96% din acciza aferentă Ńigaretelor din categoria de preŃ cea mai vândută, care reprezintă acciza minimă. Când suma dintre acciza specifică şi acciza ad valorem este mai mică decât acciza minimă, se plăteşte acciza minimă. Semestrial, se stabileste de catre Ministerul FinanŃelor Publice, prin ordin al ministrului, nivelul accizei minime în funcŃie de evoluŃia accizei aferente Ńigaretelor din categoria de preŃ cea mai vândută.

Acciza specifică se calculează în echivalent euro pe 1.000 de Ńigarete. Acciza ad valorem se calculează prin aplicarea procentului legal stabilit, asupra preŃului maxim de vânzare cu amănuntul. PreŃul maxim de vânzare cu amănuntul este preŃul la care produsul este vândut altor persoane decât comercianŃi şi care include toate taxele şi impozitele.

Grupa „alte produse accizabile” se refera la urmatoarele produse supuse accizelor:

a) cafea verde; b) cafea prajita, inclusiv inlocuitori; c) cafea solubila, inclusiv amestecuri cu cafea solubila. Pentru cafea, cafea cu înlocuitori şi cafea solubilă, accizele se datorează o singură

dată şi se calculează prin aplicarea sumelor fixe pe unitatea de măsură asupra cantităŃilor intrate pe teritoriul României. Pentru amestecurile cu cafea solubilă intrate pe teritoriul României, accizele se datorează şi se calculează numai pentru cantitatea de cafea solubilă conŃinută în amestecuri.

Plătitori de accize pentru produsele din grupa „alte produse accizabile” sunt operatorii economici - persoane juridice, asociaŃii familiale şi persoane fizice autorizate - care achiziŃionează din teritoriul comunitar ori din afara teritoriului comunitar astfel de produse.

Accizele preced TVA si se calculeaza o singura data. Plata accizelor se face pana la data de 25 a lunii urmatoare celei in care acciza

devine exigibila. Pentru produsele din import, accizele se achita la organele vamale, concomitent cu taxele vamale.

Prin modul in care se stabilesc, accizele au un impact direct asupra preturilor de vanzare, in sensul cresterii acestora la produsele care contin accize. Prin aceasta, ele contribuie fie la descurajarea consumului unor astfel de produse, fie la cresterea veniturilor statului, in cazul in care elasticitatea consumului unor astfel de produse se dovedeste a fi mica (deci nu are loc si descurajarea consumului).

B. Taxa pe valoarea adaugata Principalul impozit pe cheltuiala este taxa pe valoare adaugata (TVA) care este

un impozit indirect, mai precis un impozit general pe consum, care se stabileste cu ocazia

136

operatiunilor privind transferul bunurilor si serviciilor prestate cu plata sau asimilate acestora.

Valoarea adaugata reprezinta diferenta intre valoarea obtinuta in urma vanzarii unui produs si valoarea tuturor bunurilor si serviciilor care au fost achizitionate si utilizate pentru a se putea realiza acel bun. La nivelul economiei nationale, valoarea adaugata a tuturor agentilor economici reprezinta produsul intern brut (PIB).

In tara noastra, TVA a fost introdusa incepand cu 1 iunie 1993. Actuala legislatie (Codul fiscal) nu defineste TVA, ci specifica doar ca este un impozit indirect care se datoreaza bugetului de stat.

Taxa pe valoarea adaugata este un impozit (o taxa) inclusa in pretul bunurilor si serviciilor, care se plateste efectiv de catre cumparatori (persoane fizice si juridice), dar se suporta in final doar de catre persoanele fizice, deoarece persoanele juridice intr-o masura covarsitoare au la dispozitie mecanismul deducerilor pentru taxa achitata odata cu cumparaturile/achizitiile facute pentru desfasurarea activitatii economice. Din aceasta cauza, mecanismul impunerii se invarte in jurul persoanelor juridice, in speta in jurul utilizatorilor de bunuri si prestari de servicii, care folosesc in procesele lor interne de fabricatie sau operationale bunuri si servicii de la terti, ce contin TVA, pentru a realiza alte bunuri si servicii destinate vanzarii, care si ele contin TVA. Prin faptul ca procesul economic are ratiune de a fi numai daca iesirile (valoarea vanzarilor) sunt mai mari decat intrarile (valoarea cumpararilor), rezulta ca si taxa aferenta vanzarilor (TVA colectata) este mai mare decat taxa aferenta cumpararilor (TVA deductibila), rezultand o diferenta care se plateste la bugetul de stat de catre fiecare entitate.

Cand se vorbeste de platitori de TVA, se face referire la cei care fac plata la buget, nu de cel care o plateste (suporta) ca parte componenta a pretului platit la cumpararea bunurilor si serviciilor taxate (care includ TVA). Platitorul de TVA la care face referire Codul fiscal nu este si suportator de TVA, acesta fiind, asa cum am aratat, cumparatorul final, adica persoanele fizice care platesc in mod real TVA, in timp ce platitorul vizat de lege este doar colector de TVA pe care o varsa la buget, dupa ce si-a scazut TVA platita prin pretul bunurilor cumparate pentru a-si desfasura activitatea economica. Mai simplu spus, in cazul TVA statul colecteaza TVA de la cetatenii cumparatori folosind ca intermediari persoanele juridice care folosesc in activitatea lor bunuri si servicii pentru a genera alte bunuri si servicii destinate, in final, vanzarii catre cetateni. Statul ia „in avans” TVA pe calea taxarii pe stadii ale ciclului economic si nu asteapta sa incaseze intreaga suma a taxei inclusa in pretul unui produs numai la consumatoarul final al acelui produs.

Prezentam mai jos o schema de simplificare a complexului mecanism legat de impunerea si colectarea TVA.

137

Procese interne de trans- formare (valoare adaugata)

faptul generator si exigibilitatea

TVA deductibila TVA colectata TVA de plata

se scade din Avand in vedere ca am prezentat impozitul pe profit si vom prezenta in continuare

principalele impozite percepute la bugetul de stat, reglementate prin Codul fiscal, prezentam mai jos o schema care surprinde legatura dintre activitatile economice, pret si principalele impozite.

VA (valoarea adaugata)

+ + + + + + + +

(1) (2) (3) (4)

Din schema prezentata mai sus, se poate constata ca in circuitul economic pentru realizarea produselor si serviciilor apar, in mod direct legat de activitatea economica, patru dintre cele mai importante impozite. Indirect, activitatea economica formeaza baza si sursele de formare a celorlalte tipuri de impozite (alte feluri de impozit pe venit, impozite locale).

Operatiunile cuprinse in sfera de aplicarea a TVA sunt urmatoarele: 1. livrarea de bunuri; 2. prestarea de servicii; 3. schimbul de bunuri si servicii; 4. achizitia intracomunitara de bunuri; 5. importul de bunuri.

Faptul generator reprezintă faptul prin care sunt realizate condiŃiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei. Exigibilitatea taxei reprezintă data la care autoritatea fiscală devine îndreptăŃită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată. Exigibilitatea plăŃii taxei reprezintă data la care o persoană

Cumparari/achizitii de bunuri si/sau servicii

Livrari de bunuri Prestari de servicii

Chelt.cu intrarile

Salarii Profit Impozit Impozit pe salarii pe profit

Pret fara TVA

Accize (la unele produse)

TVA Pret cu TVA

138

are obligaŃia de a plăti taxa la bugetul statului. Această dată determină şi momentul de la care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei.

1. Faptul generator pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii Faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării

serviciilor , cu unele exceptii prevazute de Codul fiscal. 2. Exigibilitatea pentru livr ări de bunuri şi prestări de servicii

Exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul generator, existand si unele exceptii de la regula generala, cand exigibilitatea intervine la alte date. Acestea sunt precizate in Codul fiscal. Taxa este exigibilă la data la care intervine oricare dintre urmatoarele evenimente: - dacă a fost emisă o factură şi, ulterior, operaŃiunea este anulată total sau parŃial, înainte de livrarea bunurilor sau de prestarea serviciilor; - în cazul refuzurilor totale sau parŃiale privind cantitatea, calitatea ori preŃurile bunurilor livrate sau ale serviciilor prestate, precum şi în cazul anulării totale ori parŃiale a contractului pentru livrarea sau prestarea în cauză ca urmare a unui acord scris între părŃi sau ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sau în urma unui arbitraj; - în cazul în care rabaturile, remizele, risturnele şi celelalte reduceri de preŃ prevăzute in Codul fiscal sunt acordate după livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor; - în cazul în care contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se poate încasa din cauza falimentului beneficiarului. Ajustarea este permisă începând cu data pronunŃării hotărârii judecătoreşti de închidere a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenŃei, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă; - în cazul în care cumpărătorii returnează ambalajele în care s-a expediat marfa, pentru ambalajele care circulă prin facturare.

3. Faptul generator şi exigibilitatea pentru achiziŃii intracomunitare de bunuri În cazul unei achiziŃii intracomunitare de bunuri, faptul generator intervine la

data la care ar interveni faptul generator pentru livrări de bunuri similare, în statul membru în care se face achiziŃia. În cazul unei achiziŃii intracomunitare de bunuri, exigibilitatea taxei intervine în cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care a intervenit faptul generator. Prin excepŃie de le acesta regula, exigibilitatea taxei intervine la data emiterii facturii prevăzute în legislaŃia altui stat membru, dacă aceasta este emisă înainte de cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care a intervenit faptul generator.

4. Faptul generator şi exigibilitatea pentru importul de bunuri În cazul în care, la import, bunurile sunt supuse taxelor vamale, taxelor agricole

sau altor taxe comunitare similare, stabilite ca urmare a unei politici comune, faptul generator şi exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată intervin la data la care intervin faptul generator şi exigibilitatea respectivelor taxe comunitare. În cazul în care, la import, bunurile nu sunt supuse taxelor comunitare, faptul generator şi exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată intervin la data la care ar interveni faptul generator şi

139

exigibilitatea acelor taxe comunitare dacă bunurile importate ar fi fost supuse unor astfel de taxe. În cazul în care, la import, bunurile sunt plasate într-un regim vamal special, prevăzut de Codul fiscal, faptul generator şi exigibilitatea taxei intervin la data la care acestea încetează a mai fi plasate într-un astfel de regim.

Baza de impozitare 1. Baza de impozitare pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii efectuate

în interiorul Ńării Baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este constituită din:

a) pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii, altele decât cele prevăzute la lit. b) şi c), din tot ceea ce constituie contrapartida obŃinută sau care urmează a fi obŃinută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terŃ, inclusiv subvenŃiile direct legate de preŃul acestor operaŃiuni; b) pentru operaŃiunile de trecere în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în condiŃiile prevăzute de legislaŃia referitoare la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri, compensaŃia aferentă; c) pentru operaŃiunile de preluare de catre persoana impozabila a bunurilor mobile achizitionate sau produse de catre aceasta (pentru a fi utilizate in scopuri care nu au legatura cu activitatea economica desfasurata, pentru a fi puse la dispozitia altor persoane in mod gratuit, pentru a fi utilizate in scopul unor operatiuni care nu au drept integral de deducere), pentru bunurile constatate lipsa din gestiune, preŃul de cumpărare al bunurilor respective sau al unor bunuri similare ori, în absenŃa unor astfel de preŃuri de cumpărare, preŃul de cost, stabilit la data livrării. În cazul în care bunurile reprezintă active corporale fixe, baza de impozitare se stabileşte conform procedurii stabilite prin norme; d) pentru operaŃiunile constand din: utilizarea temporara a bunurilor care fac parte din activele unei persoane impozabile, in scopuri care nu au legatura cu activitatea sa economica sau pentru a fi puse la dispozitie, in vederea utilizarii in mod gratuit, altor persoana, daca taxa pentru bunrile respective a fost dedusa total sau partia; sevicii care fac parte din activitatea economica a persoanei impozabile, prestate in mod gratuit pentru uzul personal al angajatilor sai sau pentru uzul altor persoane, suma cheltuielilor efectuate de persoana impozabilă pentru realizarea prestării de servicii; e) în cazul schimbului de bunuri sau servicii şi, în general, atunci când plata se face parŃial ori integral în natură sau atunci când valoarea plăŃii pentru o livrare de bunuri ori o prestare de servicii nu a fost stabilită de părŃi sau nu poate fi uşor stabilită, baza de impozitare se consideră ca fiind valoarea de piaŃă pentru respectiva livrare/prestare. În sensul prevederilor de mai sus, valoare de piaŃă înseamnă suma totală pe care, pentru obŃinerea bunurilor sau serviciilor în cauză la momentul respectiv, un client aflat în aceeaşi etapă de comercializare la care are loc livrarea de bunuri sau prestarea de servicii ar trebui să o plătească în condiŃii de concurenŃă loială unui furnizor ori prestator independent de pe teritoriul statului membru în care livrarea sau prestarea este supusă

140

taxei. Atunci când nu poate fi stabilită o livrare de bunuri sau o prestare de servicii comparabilă, valoarea de piaŃă înseamnă: 1. pentru bunuri, o sumă care nu este mai mică decât preŃul de cumpărare al bunurilor sau al unor bunuri similare sau, în absenŃa unui preŃ de cumpărare, preŃul de cost, stabilit la momentul livrării; 2. pentru servicii, o sumă care nu este mai mică decât costurile complete ale persoanei impozabile pentru prestarea serviciului. Baza de impozitare cuprinde următoarele: a) impozitele şi taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, cu excepŃia taxei pe valoarea adăugată; b) cheltuielile accesorii, cum sunt: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, solicitate de către furnizor/prestator cumpărătorului sau beneficiarului. Cheltuielile facturate de furnizorul de bunuri sau de prestatorul de servicii cumpărătorului, care fac obiectul unui contract separat şi care sunt legate de livrările de bunuri sau de prestările de servicii în cauză, se consideră cheltuieli accesorii. Baza de impozitare nu cuprinde următoarele: a) rabaturile, remizele, risturnele, sconturile şi alte reduceri de preŃ, acordate de furnizori direct clienŃilor la data exigibilităŃii taxei; b) sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, penalizările şi orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parŃială a obligaŃiilor contractuale, dacă sunt percepute peste preŃurile şi/sau tarifele negociate. Nu se exclud din baza de impozitare orice sume care, în fapt, reprezintă contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate; c) dobânzile, percepute după data livrării sau prestării, pentru plăŃi cu întârziere; d) valoarea ambalajelor care circulă între furnizorii de marfă şi clienŃi, prin schimb, fără facturare; e) sumele achitate de o persoană impozabilă în numele şi în contul altei persoane şi care apoi se decontează acesteia, precum şi sumele încasate de o persoană impozabilă în numele şi în contul unei alte persoane. 2. Baza de impozitare pentru achiziŃiile intracomunitare

Pentru achiziŃiile intracomunitare de bunuri baza de impozitare se stabileşte pe baza aceloraşi elemente utilizate pentru determinarea bazei de impozitare în cazul livrării aceloraşi bunuri în interiorul Ńării

Baza de impozitare cuprinde şi accizele datorate sau achitate în România de persoana care efectuează achiziŃia intracomunitară a unui produs supus accizelor. Atunci când după efectuarea achiziŃiei intracomunitare de bunuri, persoana care a achiziŃionat bunurile obŃine o rambursare a accizelor achitate în statul membru în care a început expedierea sau transportul bunurilor, baza de impozitare a achiziŃiei intracomunitare efectuate în România se reduce corespunzător. 3. Baza de impozitare pentru import

Baza de impozitare pentru importul de bunuri este valoarea în vamă a bunurilor, stabilită conform legislaŃiei vamale în vigoare, la care se adaugă orice taxe, impozite,

141

comisioane şi alte taxe datorate în afara României, precum şi cele datorate ca urmare a importului bunurilor în România, cu excepŃia taxei pe valoarea adăugată care urmează a fi percepută. Baza de impozitare cuprinde cheltuielile accesorii, precum comisioanele şi cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, care intervin până la primul loc de destinaŃie a bunurilor în România, în măsura în care aceste cheltuieli nu au fost cuprinse în baza de impozitare stabilită conform alieatului precedent. Primul loc de destinaŃie a bunurilor îl reprezintă destinaŃia indicată în documentul de transport sau în orice alt document însoŃitor al bunurilor, când acestea intră în România, sau, în absenŃa unor astfel de documente, primul loc de descărcare a bunurilor în România. Baza de impozitare nu cuprinde aceleasi elemente ca cele aratate pentru livrarile de bunuri si prestarile de serviciu effectuate in interiorul tarii. Cotele de taxă

Cota standard este de 24% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru operaŃiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotelor reduse. Cota redusă de 9% se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de servicii şi/sau livrări de bunuri: a) serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de arhitectură şi arheologice, grădini zoologice şi botanice, târguri, expoziŃii şi evenimente culturale, cinematografe, altele decât cele scutite conform prevederilor din Codul fiscal; b) livrarea de manuale şcolare, cărŃi, ziare şi reviste, cu excepŃia celor destinate exclusiv sau în principal publicităŃii; c) livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, cu excepŃia protezelor dentare; d) livrarea de produse ortopedice; e) livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar; f) cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcŃie similară, inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping. Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru livrarea locuinŃelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt construite. Terenul pe care este construită locuinŃa include şi amprenta la sol a locuinŃei Cota aplicabilă este cea în vigoare la data la care intervine faptul generator, cu excepŃia cazurilor:

a) emiterii unei facturi, înainte de data la care intervine faptul generator; b) plăŃilor în avans efectuate înainte de data la care intervine faptul generator. Fac

excepŃie de la aceste prevederi avansurile încasate pentru plata importurilor şi a taxei pe valoarea adăugată aferente importului, precum şi orice avansuri încasate pentru operaŃiuni scutite sau care nu sunt impozabile. Avansurile reprezintă plata parŃială sau integrală a contravalorii bunurilor şi serviciilor, efectuată înainte de data livrării sau prestării acestora;

142

c) livrărilor de bunuri sau prestările de servicii realizate prin maşini automate de vânzare, de jocuri sau alte maşini similare, pentru care se aplică cota în vigoare la data exigibilităŃii taxei. Cota aplicabilă pentru importul de bunuri este cota aplicabilă pe teritoriul României pentru livrarea aceluiaşi bun.

Cota aplicabilă pentru achiziŃii intracomunitare de bunuri este cota aplicată pe teritoriul României pentru livrarea aceluiaşi bun şi care este în vigoare la data la care intervine exigibilitatea taxei. OperaŃiuni scutite de taxă

Codul fiscal prevede urmatoarele categorii de operatiuni scutite de TVA: - scutiri pentru operatiuni din interiorul tarii - scutiri pentru importul de bunuri si achizitii intercomunitare - scutiri pentru exporturi si alte operatiuni similare, pentru livrari - scutiri speciale legate de traficul international de bunuri - scutiri pentru intermediari.

Codul fiscal stipuleaza ca se stabilesc prin norme, acolo unde este cazul, documentele necesare pentru a justifica scutirea de taxă pentru operaŃiunile prevăzute de Codul fiscal şi, după caz, procedura şi condiŃiile care trebuie îndeplinite pentru aplicarea scutirii de taxă.

Regimul deducerilor In privinta regimului deducerilor, prin Codul fiscal sunt reglementate urmatoarele

aspecte: � Sfera de aplicare a dreptului de deducere � Conditiile de exercitare a dreptului de deducere � Deducerea taxei pentru persoana cu regim mixt � Dreptul de deducere exercitat prin decontul de taxa � Rambursarea taxei catre persoanele impozabile neinregistrate in scopuri de

TVA � Rambursarea taxei catre persoanele impozabile inregistrate in scopuri de

TVA � Ajustarea taxei deductibile in cazul achizitiei de servicii � Ajustarea taxei deductibile in cazul achizitiei bunurilor de capital

1. Sfera de aplicare a dreptului de deducere Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităŃii taxei. Orice persoană

impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziŃiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaŃiuni:

a) operaŃiuni taxabile; b) operaŃiuni rezultate din activităŃi economice pentru care locul livrării/prestării

se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operaŃiuni ar fi fost realizate în România;

c) operaŃiuni scutite de taxă;

143

d) operaŃiuni scutite de taxă, în cazul în care cumpărătorul ori clientul este stabilit în afara ComunităŃii sau în cazul în care aceste operaŃiuni sunt în legătură directă cu bunuri care vor fi exportate într-un stat din afara ComunităŃii, precum şi în cazul operaŃiunilor efectuate de intermediari care acŃionează în numele şi în contul altei persoane, atunci când aceştia intervin în derularea unor astfel de operaŃiuni;

e) operaŃiunile referitoare la transferul activelor sau, dupa caz, al pasivelor si la distribuirea de bunuri din activele unei persoane impozabile catre asociatii sau actionarii sai, dacă taxa s-ar fi aplicat transferului respectiv.

Dacă nu contravine prevederilor de mai sus referitoare la dreptul de deducere, persoana impozabilă are dreptul de deducere a taxei şi pentru cazurile operatiunilor care nu constituie livrare de bunuri sau serviciu efectuat cu plata.

În condiŃiile stabilite prin norme se acordă dreptul de deducere a taxei pentru achiziŃiile efectuate de o persoană impozabilă înainte de înregistrarea acesteia în scopuri de TVA pentru operatiuni taxabile si/sau scutite de TVA cu drept de deducere.

Nu sunt deductibile: a) taxa aferentă sumelor achitate în numele şi în contul altei persoane şi care apoi se decontează acesteia, precum şi taxa aferentă sumelor încasate în numele şi în contul altei persoane, care nu sunt incluse în baza de impozitare a livrărilor/prestărilor efectuate conform prevederilor Codului fiscal; b) taxa datorată sau achitată pentru achiziŃiile de băuturi alcoolice şi produse din tutun, cu excepŃia cazurilor în care aceste bunuri sunt destinate revânzării sau pentru a fi utilizate pentru prestări de servicii.

2. CondiŃii de exercitare a dreptului de deducere Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să

îndeplinească următoarele condiŃii : a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să deŃină o factură emisă în conformitate cu prevederile Codului fiscal; b) pentru taxa aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, dar pentru care persoana impozabilă este obligată la plata taxei, să deŃină o factură emisă în conformitate cu prevederile sau documentele de Codul fiscal; c) pentru taxa achitată pentru importul de bunuri, altele decât cele prevăzute la lit. d), să deŃină declaraŃia vamală de import sau actul constatator emis de organele vamale, care să menŃioneze persoana impozabilă ca importator al bunurilor din punctul de vedere al taxei, precum şi documente care să ateste plata taxei de către importator sau de către altă persoană în contul său. Importatorii care deŃin o autorizaŃie unică pentru proceduri vamale simplificate eliberată de alt stat membru sau care efectuează importuri de bunuri în România din punct de vedere al TVA, pentru care nu au obligaŃia de a depune declaraŃii vamale de import, trebuie să deŃină o declaraŃie de import pentru TVA şi accize;

144

d) pentru taxa datorată pentru importul de bunuri să deŃină declaraŃia vamală de import sau actul constatator emis de organele vamale, care să menŃioneze persoana impozabilă ca importator al bunurilor în scopuri de taxă, precum şi suma taxei datorate. De asemenea, persoana impozabilă trebuie să înscrie taxa pe valoarea adăugată ca taxă colectată în decontul aferent perioadei fiscale în care ia naştere exigibilitatea; e) pentru taxa aferentă unei achiziŃii intracomunitare de bunuri, să deŃină o factură sau documentul prevăzut de Codul fiscal; f) pentru taxa aferentă unei operaŃiuni asimilate cu o achiziŃie intracomunitară de bunuri, să deŃină autofactura, emisa în statul membru din care bunurile au fost transportate ori expediate.

Dreptul de deducere exercitat prin decontul de taxă Orice persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA are dreptul să scadă din

valoarea totală a taxei colectate, pentru o perioadă fiscală, valoarea totală a taxei pentru care, în aceeaşi perioadă, a luat naştere şi poate fi exercitat dreptul de deducere conform prevederilor Codului fiscal. În situaŃia în care nu sunt îndeplinite condiŃiile şi formalităŃile de exercitare a dreptului de deducere în perioada fiscală de declarare sau în cazul în care nu s-au primit documentele de justificare a taxei deductibile, persoana impozabilă îşi poate exercita dreptul de deducere prin decontul perioadei fiscale în care sunt îndeplinite aceste condiŃii şi formalităŃi sau printr-un decont ulterior, dar nu pentru mai mult de 5 ani consecutivi, începând cu data de 1 ianuarie a anului care urmează celui în care a luat naştere dreptul de deducere.

Determinarea taxei de plata sau a sumei negative de taxa, regularizarea si rambursarea taxei

În situaŃia în care taxa aferentă achiziŃiilor efectuate de o persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA, pentru operatiuni taxabile si/sau scutite de TVA cu drept de deducere, care este deductibilă într-o perioadă fiscală, este mai mare decât taxa colectată pentru operaŃiuni taxabile, rezultă un excedent în perioada de raportare, denumit sumă negativă a taxei. In situatia inversa, in care taxa colectata pentru operatiuni taxabile intr-o perioada fiscala, este mai mare decat taxa aferenta achizitiilor care este deductibila in aceeasi perioada fiscala, rezulta o diferenta denumita taxa de plata pentru operaŃiunile din perioada fiscală de raportare.

După determinarea taxei de plată sau a sumei negative a taxei pentru operaŃiunile din perioada fiscală de raportare, persoanele impozabile trebuie să efectueze regularizările prin decontul de taxă. Suma negativă a taxei, cumulată, se determină prin adăugarea la suma negativă a taxei, rezultată în perioada fiscală de raportare, a soldului sumei negative a taxei, reportat din decontul perioadei fiscale precedente, dacă nu s-a solicitat a fi rambursat. Taxa de plată cumulată se determină în perioada fiscală de raportare prin adăugarea la taxa de plată din perioada fiscală de raportare a sumelor neachitate la bugetul de stat, până la data depunerii decontului de taxa, din soldul taxei de plată al perioadei fiscale anterioare.

145

Prin decontul de taxă persoanele impozabile trebuie să determine diferenŃele dintre sumele negative de taxa cumulata si sumele taxei de plata cumulata, care reprezintă regularizările de taxă şi stabilirea soldului taxei de plată sau a soldului sumei negative a taxei. Dacă taxa de plată cumulată este mai mare decât suma negativă a taxei cumulată, rezultă un sold de taxă de plată în perioada fiscală de raportare. Dacă suma negativă a taxei cumulată este mai mare decât taxa de plată cumulată, rezultă un sold al sumei negative a taxei în perioada fiscală de raportare. Persoanele impozabile, înregistrate în scopuri de TVA, pentru operatiuni taxabile si/sau scutite de TVA cu drept de deducere, pot solicita rambursarea soldului sumei negative a taxei din perioada fiscală de raportare, prin bifarea casetei corespunzătoare din decontul de taxă din perioada fiscală de raportare, decontul fiind şi cerere de rambursare, sau pot reporta soldul sumei negative în decontul perioadei fiscale următoare. Dacă persoana impozabilă solicită rambursarea soldului sumei negative, acesta nu se reportează în perioada fiscală următoare. Nu poate fi solicitată rambursarea soldului sumei negative a taxei din perioada fiscală de raportare, mai mic de 5.000 lei inclusiv, acesta fiind reportat obligatoriu în decontul perioadei fiscale următoare. În cazul persoanelor impozabile care sunt absorbite de altă persoană impozabilă, soldul sumei negative a taxei pe valoarea adăugată pentru care nu s-a solicitat rambursarea este preluat în decontul de taxă al persoanei care a preluat activitatea. În situaŃia în care două sau mai multe persoane impozabile fuzionează, persoana impozabilă care preia activitatea celorlalte preia şi soldul taxei de plată către bugetul de stat, precum şi soldul sumei negative a taxei, pentru care nu s-a solicitat rambursarea din deconturile persoanelor care s-au lichidat cu ocazia fuziunii. Rambursarea soldului sumei negative a taxei se efectuează de organele fiscale, în condiŃiile şi potrivit procedurilor stabilite prin normele în vigoare. Persoanele obligate la plata taxei Persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată pentru operatiunile taxabile in Romania este persoana impozabilă care efectuează livrări de bunuri sau prestări de servicii, cu excepŃia cazurilor pentru care beneficiarul este obligat la plata taxei (taxare inversa)12.

Persoana care efectuează o achiziŃie intracomunitară de bunuri care este taxabilă, este obligată la plata taxei.

Plata taxei pentru importul de bunuri supus taxării este obligaŃia importatorului. ObligaŃiile platitorilor de TVA

Conform prevederilor Codului fiscal, platitorii de TVA au urmatoarele obligatii : � Sa se inregistreze ca persoane impozabile in scopuri de TVA � Sa emita facturi si alte documente � Sa tina evidenta operatiunilor economice realizate � Sa intocmeasca si sa depuna decontul de taxa � Sa intocmeasca si sa depuna declaratie recapitulativa

12 Conform art. 160 din Codul fiscal, aceste operatiuni de taxare inversa se refera la livrari de deseuri si materii prime secundare din valoificarea acestora, precum si la livrari de masa lemnoasa si materiale lemnoase.

146

� Sa plateasca taxa la buget Decontul de taxă Persoanele înregistrate in scopuri de TVA pentru operatiuni taxabile si/sau scutite

de TVA cu drept de deducere trebuie să depună la organele fiscale competente, pentru fiecare perioadă fiscală13, un decont de taxă, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se încheie perioada fiscală respectivă. Decontul de taxă întocmit trebuie sa cuprinda suma taxei deductibile pentru care ia naştere dreptul de deducere în perioada fiscală de raportare şi, după caz, suma taxei pentru care se exercită dreptul de deducere, suma taxei colectate a cărei exigibilitate ia naştere în perioada fiscală de raportare şi, după caz, suma taxei colectate care nu a fost înscrisă în decontul perioadei fiscale în care a luat naştere exigibilitatea taxei, precum şi alte informaŃii prevăzute în modelul stabilit de Ministerul FinanŃelor Publice. Datele înscrise incorect într-un decont de taxă se pot corecta prin decontul unei perioade fiscale ulterioare şi se vor înscrie la rândurile de regularizări.

Plata taxei la buget Achitarea taxei pe valoarea adaugata de plata trebuie facuta la organele fiscale

până la data la care contribuabilii au obligaŃia depunerii unuia dintre deconturile sau declaraŃiile prevazute de Codul fiscal.

Taxa pentru importuri de bunuri, cu excepŃia importurilor scutite de taxă, se plăteşte la organul vamal în conformitate cu reglementările în vigoare privind plata drepturilor de import. Importatorii care deŃin o autorizaŃie unică pentru proceduri vamale simplificate, eliberată de alt stat membru, sau care efectuează importuri de bunuri în România din punct de vedere al TVA pentru care nu au obligaŃia de a depune declaraŃii vamale de import trebuie să plătească taxa pe valoarea adăugată la organul vamal până la data la care au obligaŃia depunerii declaraŃiei de import pentru TVA şi accize.

12.5. Taxele vamale

Taxele vamale sunt o categorie de impozite indirecte care se percep asupra

bunurilor care trec frontiera vamala a unui stat. Ele sunt platite de importatori, persoane juridice sau fizice, dar sunt suportate de consumatorul final, prin includerea lor in pretul de vanzare al produselor care constituie sau contin bunuri pentru care s-au platit taxe vamale. Taxele vamale pe langa aportul important la veniturile fiscale ale unei tari au si un rol de politica economica (de a proteja in unele cazuri mai bine economia tarii respective sau de a crea cadrul necesar unor relatii comerciale stabile si reciproc avantajoase cu alte

13 Perioada fiscala este luna calendaristica. Ca exceptie, perioada fiscală este trimestrul calendaristic pentru persoana impozabilă care în cursul anului calendaristic precedent a realizat o cifră de afaceri din operaŃiuni taxabile şi/sau scutite cu drept de deducere şi/sau neimpozabile în România, dar care dau drept de deducere, care nu a depăşit plafonul de 100.000 euro al cărui echivalent în lei se calculează conform normelor, cu excepŃia situaŃiei în care persoana impozabilă a efectuat în cursul anului calendaristic precedent una sau mai multe achiziŃii intracomunitare de bunuri.

147

state). Aceste roluri vor fi evidentiate si de tipurile de taxe vamale rezultate din clasificarea de mai jos. Clasificarea taxelor vamale se poate face dupa mai multe criterii . a) Dupa scopul impunerii : - taxe vamale cu caracter fiscal ; - taxe vamale cu caracter protectionist. b) Dupa operatiunile care constituie obiect al impunerii : - taxe vamale de import ; - taxe vamale de export ; - taxe vamale de tranzit. c) Dupa modul de percepere : - taxe vamale ad-valorem (se determina in functie de valoarea in vama a bunurilor); - taxe vamale specifice (se stabilesc in suma fixa pe unitatea de bun declarat in vama); - taxe vamale compuse (mixte). d) Dupa modul de stabilire si nivelul lor: - taxe vamale autonome – sunt fixate in mod independent de fiecare stat si au ca obiect bunurile ce provin din tari cu care nu s-au semnat acorduri comerciale bilaterale sau multilaterale, ori pentru bunuri a caror origine nu poate fi probata prin prezentarea unui certificat de origine ; - taxe vamale conventionale – se aplica in cadrul clauzei natiunii celei mai favorizate, fiind negociate la un nivel scazut si identic pentru statele carora li s-a acordat aceasta clauza ; - taxe vamale preferentiale – sunt stabilite ca urmare a negocierilor directe dintre state, derogandu-se astfel de la clauza natiunii celei mai favorizate ; - taxe vamale de retorsiune – menite aplicarii unor masuri represive de politica economica, indreptate impotriva unor state din diferite motive. Principalele reglementari ale tarii noastre privitor la taxele vamale sunt ; Codul vamal al Romaniei, Regulamentul vamal, Statututul personalului vamal si Codul de procedura fiscala, pentru unele aspecte care tin de regimul obligatiilor bugetare si solutionarea contestatiilor vamale. In tara noastra, taxele de import se determina pe baza Tarifului vamal de import al Romaniei, care se aproba prin lege. Pe baza incadrarii tarifare a categoriilor de bunuri se stabileste cat datoreaza fiecare importator. Datoria vamala reprezinta obligatia unei persoane de a plati drepturile de import (sau de export) si ea ia nastere, in principiu, in momentul inregistrarii declaratiei vamale.

148

12.6. Aplicatii

1. O societate comerciala platitoare de impozit pe profit inregistreaza in cursul

anului fiscal venituri totale in suma de 410.000 lei. Cheltuielile totale ale societatii sunt de 330.000 lei. Din analiza structurii cheltuielilor ce se realizeaza la finele anului pentru stabilirea impozitului pe profit definitiv se constata ca au fost inregistrate in cursul anului pe cheltuieli si cheltuieli de protocol in suma de 28.600 lei, cheltuieli fara documente justificative de 2.000 lei, precum si amenzi si penalitati de intarziere in suma de 16.330 lei. De asemenea, societatea a facut trimestrial (inclusiv pentru trimestrul IV) la bugetul de stat in cursul anului plati de impozit pe profit in suma de 13.880 lei care au fost evidentiate ca cheltuiala. Restul cheltuielilor sunt cheltuieli aferente realizarii veniturilor.

Sa se determine impozitul pe profit legal datorat de societatea comerciala pentru anul fiscal dat.

Rezolvare: Profitul impozabil = veniturile realizate – cheltuielile efectuate - veniturile

neimpozabile + cheltuielile nedeductibile = (venituri realizate – venituri neimpozabile) – (cheltuieli totale – cheltuieli nedeductibile) = venituri impozabile – cheltuieli deductibile

Societatea a inregistrat pe cheltuieli atat cheltuieli nedeductibile (cele fara documente justificative si cele reprezentand amenzi si penalitati de intarziere), cat si cheltuieli cu deductibilitate limitata (cheltuielile de protocol), dupa cum prevede Codul fiscal.

Cheltuielile nedeductibile = 2.000 +16.330 = 18.330 lei Cheltuielile cu deductibilitate limitata reprezentand cheltuieli de protocol trebuiau

sa se incadreze in limita cotei de 2%, stabilita de Codul fiscal, aplicata asupra diferentei rezultate din totalul veniturilor impozabile si totalul cheltuielilor aferente veniturilor impozabile, altele decat cheltuielile de protocol si cheltuielile cu impozitul pe profit.

Venituri neimpozabile = 0 Veniturile impozabile = 410.000 lei Cheltuielile impozabile, altele decat cheltuielile de protocol si cheltuielile cu

impozitul pe profit = 330.000 – 28.600 – 13.880 = 287.520 lei Cheltuielile deductibile limitat = 2% x 287.520 = 5.750 lei Deoarece societate a facut cheltuieli de protocol de 28.600 lei, iar dreptul limitat

de deducere este doar pentru 5.750 lei, rezulta ca ea are cheltuieli nedeductibile in suma de 22.850 lei.

Profitul impozabil = 410.000 – 330.000 + 22.850 + 13.880 = 116.730 lei Impozitul pe profit = 116.730 x 16% = 18.677 lei Pentru ca in cursul anului societatea a virat suma totala de 13.880 lei ca impozit

pe profit aferent celor patru trimestre, ea va mai vira pana la data de stabilita ca termen limita pentru depunerea situatiilor financiare diferenta de 4.797 lei la bugetul de stat.

149

2. Un agent economic inregistrat ca platitor de TVA avand ca obiect de activitate desfacerea cu amanuntul a medicamentelor de uz uman, realizeaza in cursul lunii martie urmatoarele operatiuni: a) cumparari de bunuri si servicii de pe piata interna in valoare totala de 293.000 lei (exclusiv TVA), dupa cum urmeaza:

- aprovizionari cu medicamente de la furnizorii interni inregistrati ca platitori de TVA, in valoare de 200.000 lei;

- aprovizionari cu produse cosmetice de la furnizorii interni inregistrati ca platitori de TVA, in valoare de 78.000 lei;

- aprovizionari cu plante medicinale de la producatorii interni neinregistrati ca platitori de TVA, in valoare de 12.000 lei;

- plati de utilitati (energie, apa, salubritate) inregistrati ca platitori de TVA, in valoare de 3.000 lei.

b) vanzari de produse catre populatie, in suma de 380.000 lei la pretul de vanzare cu amanuntul, inclusiv TVA, dupa cum urmeaza:

- vanzari de medicamente in suma de 320.000 lei; - vanzari de produse cosmetice in suma de 50.000 lei; - vanzari de plante medicinale in suma de 10.000 lei. Sa se determine taxa pe valoarea adaugata de plata pentru luna martie. Rezolvare: TVA de plata = TVA colectata – TVA de dedus Se determina TVA colectata, aplicand cota de TVA prevazuta de Codul fiscal la

baza de impozitare, astfel: TVA colectata pentru medicamente 320.000 x 8,257% = 26.422,4 lei TVA colectata pentru cosmetice 50.000 x 19,435% = 9.717,5 lei TVA colectata pentru plante medicinale 10.000 x 19,435% = 1.943,5 lei Total TVA colectata = 38.083,4 lei Se determina TVA de dedus aferenta cumpararilor de bunuri si servicii.

TVA de dedus pentru medicamente 200.000 x 9% = 18.000 lei TVA de dedus pentru cosmetice 78.000 x 24% = 18.720 lei TVA de dedus pentru servicii 3.000 x 24% = 720 lei Total TVA de dedus = 37.440 lei TVA de plata = 38.083,4 lei – 37.440 lei = 643,4 lei Agentul economic are de achitat pana la data de 25 aprilie suma de 643,4 lei la bugetul de stat, reprezentand TVA de plata pentru luna martie, data pana la care are si obligatia completarii si depunerii decontului de taxa pe valoarea adaugata la organul fiscal competent.

3. O persoana fizica realizeaza in cursul anului fiscal urmatoarele venituri si

operatiuni generatoare de venituri impozabile: - venituri sub forma de dividende de la o persoana juridica in suma de 4.000 lei, ca urmare a detinerii unor titluri de participare la persoana juridica respectiva;

150

- venituri din dobanzi in suma de 1.648 lei obtinuta din depozitele bancare detinute in cursul anului fiscal; - un castig de 1.080 lei din operatiuni de vanzare-cumparare de valuta la termen; - venit brut din jocuri de noroc de 14.500 lei. Sa se determine: a) impozitul total pe veniturile din investitii, suportat de persoana fizica, calculat si retinut la sursa de catre platitorii de venituri; b) totalul impozitului final.

151

CAPITOLUL 13

SISTEMUL BUGETAR Cuprinsul capitolului 13.1. Concepte si notiuni generale 13.2. Principii bugetare 13.3. Procesul bugetar Obiectivele urmarite 1. Insisirea unor concepte si notiuni generale despre : bueget, buget general consolidat, sistem bugetar. 2. Insusirea principiilor bugetare ce stau la baza intocmirii bugetelor. 3. Intelegerea si cunoasterea etapelor procesului bugetar.

13.1. Concepte si notiuni generale

Dupa cum am vazut, statul ocazioneaza, pentru functionarea sa si realizarea

rolurilor sale de actor politic, social si economic, cheltuieli publice pe care este nevoit sa le acopere printr-un sistem de venituri publice, indeosebi venituri fiscale. Instrumentul de planificare atat a cheltuielilor publice, cat si a veniturilor publice poarta denumirea generica de buget sau plan financiar. Dar pentru ca statul este o constructie complexa, legiuitorul roman a recurs la un ansamblu de bugete pe care le-a numit sistem bugetar. Astfel, Legea nr. 500/2002 privind finantele publice a instituit conceptul de sistem bugetar14, inteles ca sistem unitar de bugete, care cuprinde : - bugetul de stat ; - bugetul asigurarilor sociale de stat ; - bugetele fondurilor speciale ; - bugetul trezoreriei statului ;

- bugetele institutiilor publice autonome ; - bugetele institutiilor finantate integral sau partial din bugetul de stat, bugetul

asigurarilor sociale de stat si bugetele fondurilor speciale, dupa caz ; - bugetele institutiilor publice finantate integral din venituri proprii ; - bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat

si ale caror rambursare, dobanzi si alte costuri se asigura din fonduri publice ; - bugetul fondurilor externe nerambursabile, - bugetele locale (bugetele comunelor, oraselor si judetelor, precum si alte bugete

de la acest nivel).

14 De notat ca in Constitutie apare notiunea de buget public national care este format din bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetele locale.

152

Tot prin Legea nr.500/2002 a consacrat si o notiune noua, aceea de buget general consolidat, reluata apoi si in Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale. Aceasta din urma defineste bugetul general consolidat ca fiind „ansamblul tuturor bugetelor publice, componente ale sistemului bugetar, agregate si consolidate pentru a forma un intreg.” In cadrul sistemului bugetar, locul primordial il ocupa bugetul de stat datorita amplorii cheltuielilor si veniturilor publice continute si a impactului sau major asupra societatii, in ansamblul sau. Bugetul de stat nu este numai un document financiar-financiar si juridic de conducere, ci si un document politic.

Rolul sau de document de conducere se regaseste in faptul ca realizeaza canalizarea resurselor financiare anuale ale statului spre destinatii conforme cu programul de guvernare, el fiind un reper important al semnalarii gradului in care statul se implica in ecoonomie si in viata sociala, al capabilitatii economiei nationale de a contribui la constituirea resurselor financiare, pe cale de autoritate si al modului in care acesta intelege sa le gestioneze.

Rolul politic al bugetului de stat se manifesta prin faptul ca el reflecta, pe de o parte, optiunile cetatenilor rezultate in urma votului in legatura cu serviciile publice pe care statul trebuie sa le furnizeze acestora si a fiscalitatii dorite pentru acoprirea lor (nivel si structura), iar pe de alta parte acordul fortelor politice parlamentare cu privite la politicile publice sustinute prin bugetul de stat.

Bugetul de stat este tehnic constituit din sistemul veniturilor publice si sistemul cheltuielilor publice.

Veniturile publice sunt formate din totalitatea resurselor banesti ale statului si au doua compnente : veniturile ordinare si veniturile extraordinare.

Veniturile ordinare reprezinta resursele banesti care se cuvin bugetelor componente ale sistemului bugetar, in baza unor prevederi legale, fiind formate din impozite, taxe, contributii si alte varsaminte. Din categoria veniturilor ordinare fac parte si veniturile obtinute de proprietatile statului, respectiv : dividende, dobanzi, castiguri de capital (vanzarea de actiuni si active), redevente (concesiuni, inchirieri, parteneriat public-privat).

Partea cea mai consistenta a veniturilor publice ordinare sunt impozitele directe si impozitele indirecte.

Veniturile extraordinare includ : imprumuturile interne si externe, bonurile de tezaur, obligatiunile de stat, suplimentarea masei monetare aflate in circulatie printr-o noua emisiune monetara, vanzarea unei parti din rezervele de aur ale statului.

Veniturile publice extraordinare sunt considerate veniturile la care statul apeleaza numai in cazuri exceptionale, si anume atunci cand mijloacele banesti provenite din resurse curente nu acopera integral cheltuielile bugetare.

Cheltuielile publice reprezinta sumele de bani reapartizate din veniturile publice pentru a acoperi nevoi publice. Cheltuielile publice sunt repartizate de la bugetul de stat pentru acoperirea nevoilor militare, functionarea aparatului de stat, plata datoriei publice,

153

acordarea de subventii, dezvoltarea sectorului economic de stat, realizarea actiunilor social-culturale, precum si a celor de cercetare-dezvoltare.

13.2. Principiile bugetare

Bugetul de stat se conformeaza unor reguli tehnice (principii) devenite

treditionale. Deci, prin principii bugetare se intelege un set de reguli ce trebuie respectate cu ocazia elaborarii si aprobarii bugetului, in speta bugetului de stat.

Aceste reguli au atat o semnificatie tehnica, cat si una politica. Considerate ca fiind necesare unei bune gestiuni a finantelor publice (latura tehnica), ele sunt, pe de alta parte, destinate sa usureze controlul Parlamentului asupra gestiunii guvernamentale (latura politica). Legate de dezvoltarea democratiei parlamentare, aceste principii s-au perfectionat in decursul istoriei.

Respectarea stricta a acestor principii a devenit totusi foarte dificila in perioada zilelor noastre. Natura cheltuielilor publice a evoluat in mod considerabil, finantele publice s-au diversificat, iar necesitatile de a actiona pe termen lung nu mai pot respecta exigenta unui orizont de timp prea ingust (anualitatea). Deoarece aceste reguli sunt in parte astazi neadaptate exigentelor contemporane, ele si-au pierdut partial sensul si utilitatea. Ca urmare, exceptiile de la aceste reguli s-au inmultit, dar totusi ele fac parte din dreptul pozitiv si ar fi o greseala sa le consideram ca niste reminescente. Ele reflecta astazi inca o anumita conceptie asupra naturii si functionarii statului.

In literatura de specialitate se vorbeste de urmatoarele principii bugetare: principiul unitatii bugetare, principiul universalitatii bugetare, principiul anualitatii bugetare, principiul echilibrului bugetar, principiul neafectarii veniturilor, principiul specializarii, principiul realitatii, principiul unitatii monetare si principiul publicitatii bugetare.

A. Principiul (regula) unitatii bugetare Acest principiu sustine ca toate cheltuielile publice si toate veniturile bugetare

trebuie sa figureze intr-un document unic (bugetul de stat) supus aprobarii Parlamentului. Pentru-ca aceasta regula sa fie respectata, trebuiesc indeplinite doua conditii: (1) bugetul trebuie sa cuprinda ansamblul veniturilor si cheltuielilor bugetare, fara nici o exceptie; (2) acestea trebuie sa fie reunite intr-un proiect de lege unic, asupra caruia Parlamentul trebuie sa se pronunte.

Aceasta regula traditionala are o dubla justificare. Pe de o parte, este vorba de o ajustare politica, adica Parlamentul sa fie in masura sa asigure arbitrajul sau, ceea ce nu se va realiza daca Parlamentului i se supun aprobarii in mod succesiv o serie de planuri financiare partiale sau daca se exclud din buget elemente de cheltuieli sau venituri bugetare care trebuesc sa figureze in acesta. Pe de alta parte, exista si o justificare tehnica potrivit careia unitatea bugetara este singura care permite a se sti daca bugetul este echilibrat si care este deficitul bugetar exact.

Derogarile de la regula unicitatii se refera la:

154

a) Bugetele anexa - sunt bugete speciale cu care sunt dotate anumite servicii publice ale statului, carora li se aplica o gestiune comerciala. Aceste bugete nu sunt cuprinse in bugetul general decat prin varsamantul soldului lor creditor sau debitor, dar ele sunt supuse aprobarii Parlamentului.

b) Conturile speciale ale trezoreriei - constituie simple conturi de trecere a fondurilor si de contabilizare a operatiunilor fara caracter definitiv. Ele nu figureaza in bugetul de stat.

c) Debugetizarea cheltuielilor publice - consta in transferarea in afara bugetului a cheltuielilor care in mod normal trebuie sa figureze in acesta. Aceasta practica este concretizata in bugete extraordinare care isi au legitimitatea in caracterul exceptional al unor conjuncturi (necesitatea, de exemplu, de a finanta un razboi).

Aceasta tehnica, utilizata in mod curent in secolul al XIX-lea, a fost deturnata de la semnificatia sa si este uneori folosita pur si simplu pentru a camufla un deficit bugetar.

In perioada contemporana, totusi, debugetizarea (cere nu se confunda in totalitate cu bugetele extraordinare) constituie doar un simplu artificiu bugetar destinat limitarii amplorii deficitului.

d) Bugetele autonome - in sensul strict al cuvantului - sunt bugetele persoanelor publice distincte de stat. Este vorba de serviciile publice descentralizate care beneficiaza de autonomie bugetara, care nu constituie, in definitiv, decat un mod de organizare a statului.

B. Principiul (regula) universalitatii bugetare Universalitatea este principiul potrivit caruia veniturile si cheltuielile se gasesc

in bugetul de stat in sume globale sau totale. Astfel, i se ofera Parlamentului posibilitatea sa cunoasca veniturile totale ce se vor incasa in anul bugetar respectiv si destinatiile acestora.

Ca si principiul unitatii, cel al universalitatii are o semnificatie politica, aceea data de necesitatea autorizatiei parlamentare pentru bugetul de stat. Dar si acest principiu cunoaste anumite exceptii justificate prin preocuparea fata de eficienta administrativa.

Principiul universalitatii vizeaza necesitatea autorizarii parlamentare, ceea ce implica doua cerinte: (1) cerinta ( principiul) necompensarii intre cheltuielile si veniturile bugetare, ceea ce permite Parlamentului sa ia cunostinta in detaliu despre toate operatiunile financiare prevazute in buget; (2) cerinta ca in interiorul bugetului cheltuielile publice si veniturile bugetare sa formeze doua mase autonome, izolate una de alta, fara a exista dinainte stabilita o corelatie intre anumite cheluieli bugetare si anumite venituri bugetare; acesta este principiul neafectarii.

In reglementarea romaneasca15, potrivit acestui principiu „veniturile si cheltuielile se includ in buget in totalitate, in sume brute, veniturile nu pot fi afectate direct unei anume cheltuieli bugetare, cu exceptia donatiilor si sponsorizarilor, care au stabilite destinatii distincte.”

15 Legea finantelor publice nr. 500/2002.

155

Exceptiile de la principiul universalitatii se pot concretiza in abateri oculte de la lege, relativ frecvente in activitatea administrativa, si in exceptii legale. Abaterile oculte de la lege au loc cand administratia se poate intelege cu furnizorii pentru a efectua transferuri de valori din patrimoniul statului in patrimoniile acestora din urma, in interesul ambelor parti.

C. Principiul (regula) anualitatii bugetare Principiul anualitatii are o dubla dimensiune: (1) durata autorizatiei (aprobarii)

bugetare este de un an si (2) executia bugetului de stat are acelasi orizont de timp. Din punct de vedere istoric, principiul are o justificare politica, adica cerintele unui regim parlamentar reprezentativ au impus o periodicitate suficient de scurta pentru a garanta eficacitatea controlului parlamentar asupra finantelor statului.

In perioada ce a urmat celui de al doilea razboi mondial, concretizata mai ales prin extinderea rolului statului, principiul anualitatii a fost pus sub semnul intrebarii din doua motive: in primul rand, din motive tehnice, legate de investitiile statului si de prelungirea procesului necesar realizarii anumitor lucrari publice; in al doilea rand, din motive economico-politice, cum ar fi aparitia ideii programarii pe termen lung sau mediu care incearca sa limiteze partea de hazard si de aleatoriu in viata economica. Cu toate acestea, anualitatea este un factor de suplete in tactica financiara a statului, ceea ce constituie motivul pentru care ea a fost mentinuta in majoritatea drepturilor pozitive. Se poate spune ca anualitatea este regula, iar plurianualitatea este exceptia

Bugetul de stat comporta, deci, in mod necesar, un pronuntat caracter de plurianualitate. Aceasta afirmatie este intregita de apelarea la programe si la legi de programe care au ca menire construirea unor mecanisme financiare destinate realizarii de lucrari publice esalonate pe mai multi ani. Astfel, in SUA, pentru unele investitii finantate de la buget, legea pemite angajarea de fonduri pentru o perioada mai mare de un an, iar pentru altele, creditele bugetare aprobate valabile pana la terminatea lucrarii. De asemenea, in Franta, pentru cheltuieli esalonate pe o perioada mai indelungata de timp se aplica ceea ce este cunoscut ca legi de programe.

D. Principiul echilibrului bugetar Principiul echilibrului bugetar presupune ca bugetul sa fie echilibrat, adica

cheltuielile bugetare sa fie perfect egale cu veniturile inscrise in buget. Acest principu a constituit cheia de bolta pentru finantele publice din perioada clasica a lor. Daca cheltuielile bugetare sunt mai mari decat veniturile bugetare inscrise in buget se vorbeste de deficit bugetar. In situatia inversa, cand veniturile bugetare sunt superioare cheltuielilor bugetare, exista un surplus bugetar.

In perioada moderna, bugetul de stat (cheltuielile publice si impozitele) fiind folosit de catre stat ca instrument de politica economica, in speta politica bugetara, dezechilibrul bugetului nu mai constituie o abatere grava de care sa fie facut responsabil statul. Deficitul bugetar, mentinut intre anumite limite, constituie azi regula planificarii bugetare, regula impusa fie de precaritatea resurselor comparativ cu nevoile de fonduri, fie de optica politicii guvernamentale care poate considera deficitul ca un instrument de politica economica conjuncturala.

156

Cu titlu de exemplu, aratam ca in perioada 2005-2009, bugetul general consolidat al Romaniei s-a incheiat in fiecare an cu deficit bugetar, asa cum reiese din urmatorul tabel :

Tabelul 13.1. Evolutia deficitului bugetului general consolidate al Romaniei in

perioada 2005-2009 Anul Soldul bugetului general consolidat

(excedent +, deficit -); in milioane lei Procentul deficitului bugetului general consolidat din PIB

2005 -2.268,4 0,78 2006 -5.651,0 1,64 2007 -9.448,3 2,26 2008 -24.654,9 4,79 2009 -36.400,6 7,41

Sursa : www.bnro.ro

E. Principiul specializarii bugetare Potrivit acestui principiu, veniturile si cheltuielile bugetare se inscriu si se aproba

in buget pe surse de provenienta si, respectiv, pe categorii de cheluieli, grupate dupa natura lor economica si destinatia acestora, potrivit clasificatiei bugetare. Aceasta din urma reprezinta gruparea veniturilor si cheltuielilor intr-o anumita ordine si pe baza unor criterii (administrative, economice), precis determinate.

Clasificarea sau clasificatia veniturilor si cheltuielilor bugetare este un document tehnic conceput si realizat de Ministerul Finantelor si grupeaza veniturile si cheltuielile intr-o anumita ordine, pe titluri, capitole, subcapitole, articole si paragrafe, precum si alineate, atunci cand este necesara o si mai mare detaliere.

Clasificarea bugetara a cheltuielilor este de doua feluri : - clasificare economica – vizeaza gruparea cheltuielilor dupa natura si efectul

lor economic, respectiv cheltuieli salariale, sociale, economice (intretinere, reparatii, achizitii de bunuri si servicii), cheltuieli de investitii ;

- clasificare functionala – vizeaza gruparea cheltuielilor dupa destinatia lor, pentru a evalua alocarea fondurilor publice unor activitati sau obiective care definesc necesitatile publice : cheltuieli militare, sociale, pentru invatamant, pentru sanatate etc.

F. Principiul realitatii bugetare Potrivit acestui principiu, la elaborarea legilor bugetare anuale si a bugetelor

trebuie sa fie luate in calcul previziunile cele mai realiste si avute in vedere variantele cele mai prudente in realizarea veniturilor si efectuarea cheltuielilor bugetare.

Cu toate acestea, in timpul executiei bugetare apar o serie de situatii care fac necesara reconsiderarea veniturilor si cheltuielilor bugetare aprobate initial, in sensul majorarii lor la unele pozitii bugetare si reducerii la altele, ca urmare a situatiilor obiective intervenite in conjuncture economico-sociala. Din aceasta cauza, guvernul poate, in conditiile legii, sa opereze unele modificari ale veniturilor si cheltuielilor bugetare in timpul anului bugetar, fara aprobarea prealabila a parlamentului, dar supuse controlului acestuia prin operatiunea de rectificare bugetara.

157

G. Principiul publicitatii bugetului Acest principiu cere ca bugetul de stat sa fie adus la cunostinta opiniei publice

imediat ce el a fost aprobat. Se poate considera ca acest principiu este desuet din moment ce bugetul de stat este aprobat prin lege, iar potrivit Constitutiei orice lege trebuie publicata in Monitorul Oficial.

H. Principiul unitatii monetare Potrivit acestui principiu, toate operatiunile bugetare se exprima in moneda

nationala.

13.3. Procesul bugetar

Procesul prin care sunt alocate resursele limitate care implica alegerea intre

obiective si cheltuieli publice potentiale constituie ceea ce se numeste bugetare. Bugetarea este deci procesul care prescrie cum, cand si de catre cine se solicita cheltuielile publice si cum sunt alocate resursele disponibile. Ea este mai mult decat o tehnica. Bugetul de stat este expresia deciziilor la nivelul societatii in legatura cu nivelele si sursele de mobilizare a veniturilor publice si cu obiectivele finantate din cheltuielile publice.

Bugetarea cuprinde trei componente esentiale: (1) generarea resurselor bugetare (venituri fiscale si alte venituri), (2) solicitarea de cheltuieli publice din aceste resurse si (3) alocarea resurselor care se preconizeaza a fi obtinute. Acesta este numarul minim de actiuni care constituie procesul bugetarii. Bugetarea nu poate avea loc daca oricare din elementele amintite lipseste. Ele pot lipsi numai daca este vorba de revederea bugetului in curs de executie (la rectificarea bugetului).

Solicitarea bugetara este orice cerere de resurse facuta in concordanta cu regulile si procedurile procesului de bugetare. Pretentiile sunt prezentate in mod obisnuit de institutiile administrative, dar ele pot fi prezentate si prin intermediul altor canale. Existenta acestor pretentii (solicitari) de cheltuieli bugetare face necesara existenta unui buget.

Una din caracteristicile universale ale solicitarilor bugetare este ca acestea sunt intotdeauna mai mari decat disponibilitatile pentru satisfacerea lor. De altfel, nu ar exista bugetare (buget) daca toate pretentiile ar fi satisfacute. Pe de alta parte, daca nici o solicitare nu ar fi satisfacuta nu ar exista procesul bugetar. Bugetarea are loc in oricare din punctele situate intre cele doua extreme, adica din totalul solicitarilor fata de veniturile bugetare sunt satisfacute numai o parte.

Solicitarile bugetare vor fi impuse cu putere atunci cand exista resurse suficiente, guvernul favorizeaza programe de expansiune, economia este incurajata si noi cheltuieli publice pot fi finantate fara cresterea impozitelor. Pe de alta parte, solicitarile bugetare vor fi mai slabe cand bugetul este strans, liderii politici sunt favorabili reducerii cheltuielilor publice, iar cheltuielile suplimentare vor determina presiune asupra cresterii fiscalitatii sau marimea deficitului bugetar.

158

Deci procesul de bugetare afecteaza atat solicitarile fata de resursele bugetare, cat si modul de alocare a acestor resurse.

Procesul bugetar consta in repartizarea luarii deciziei bugetare pe nivelele sau partile implicate in elaborarea bugetului, stabilindu-i fiecarui actor institutional competentele si termenele pentru a asigura intocmirea bugetului in termenul legal. Etapele procesului bugetar constau in: 1. elaborarea proiectelor de buget ; 2. aprobarea bugetelor ; 3. executarea bugetelor ; 4. incheierea executiei bugetare ;

1. Elaborarea proiectelor de buget Guvernul elaboreaza proiectele legilor bugetare anuale si ale bugetelor prin

Ministerul Finantelor, acesta din urma avand raspunderea elaborarii lor (in colaborare cu ministerele de resort). Proiectele bugetelor locale si priectul contului de incheiere a exercitiului bugetar se intocmesc sub directa responsabilitate a primarului. Lucrarile de intocmire a proiectelor bugetelor de catre Ministerul Finantelor au la baza date si informatii furnizate de : - indicatorii macroeconomici si sociali realizati in perioadele anterioare si prognozati pentru perioada de plan ; - politicile si strategiile economico-sociale ; - propunerile ordonatorilor principali de credite.

Proiectul bugetului de stat, cel mai important buget al sistemului bugetar, care se depune in Parlament spre aprobare, cuprinde : a) veniturile bugeatre propuse, structurate pe capitole si subcapitole ; b) cheltuielile bugetare, in structura functionala si economica ;

c) deficitul sau excedentul bugetar. 2. Aprobarea bugetelor Bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale,

bugetul asigurarilor pentru somaj se supun dezbaterii Parlamentului, fiind aprobate prin acte normative denumite „Legile bugetare anuale”. Bugetele locale se aproba de catre organul local – consiliul local – al acestora. Bugetele institutiilor publice autonome se aproba de catre organele abilitate in acest scop prin acte normative speciale. Bugetele institutiilor publice finantate integral din venituri proprii se aproba de catre organul de conducere al institutiilor publice respective, cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior. Bugetul Trezoreriei Statului se aproba prin hotarare a Guvernului.

3. Executia bugetara Cea de-a treia etapa a procesului bugetar este executia bugetara si consta, in

esenta, in realizarea veniturilor si efectuarea cheltuielilor bugetare stabilite prin legile bugetare anuale.

159

Pentru realizarea veniturilor si efectuarea cheltuielilor bugetare este necesar un complex de acte, fapte si operatiuni, indeosebi cu privire la incasarea, pastrarea, eliberarea fondurilor banesti si utilizarea lor.

Procedura executiei bugetare este formata din urmatoarele faze: - repartizarea pe trimestre a veniturilor si cheltuielilor bugetare; - executia de casa bugetara; - realizarea veniturilor bugetare;

Repartizarea pe trimestre a veniturilor si cheltuielilor bugetare aprobate se face in functie de termenele legale de incasare a veniturilor si de perioada in care este necesara efectuarea cheltuielilor.

Executia de casa a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizeaza prin trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finantelor. Toate fondurile publice, apartinand tuturor bugetelor componente ale sistemului bugetar, sunt derulate prin conturile Trezoreriei Statului. Contul curent general al Trezoreriei Statului functioneaza la Banca Nationala a Romaniei si este deschis in numele Ministerului Finantelor si al unitatilor Trezoreriei Statului din cadrul directiilor generale ale finantelor publice judetene, inclusiv Municipiului Bucuresti si ale administratiilor finantelor publice ale sectoarelor municipiului bucuresti.

Trezoreria statului asigura: - incasarea veniturilor bugetare; - efectuarea platilor dispuse de persoanele autorizate ale institutiilor publice, in

limita creditelor bugetare si destinatiilor aprobate potrivit dispozitiilor legale; - efectuarea operatiunilor de incasari si plati privind datoria publica interna si

externa; - efectuarea altor operatiuni financiare in contul autoritatilor administratiei

publice centrale si locale. Realizarea veniturilor bugetare consta in incasarea integrala si la termenele

stabilite a veniturilor bugetare. Aceasta incasare se realizeaza prin unitatile trezoreriei statului ori de alte persoane imputernicite special in acest scop.

In realizarea veniturilor bugetare trebuie avute in vedere urmatoarele principii: - niciun impozit, taxa sau alte obligatii de natura fiscala nu pot fi incasate daca nu

au fost stabilite prin lege; - lista impozitelor, taxelor, contributiilor si cotelor acestora se aproba prin legile

bugetare anuale ; - inadmisibilitatea perceperii, sub orice titlu ori sub orice denumire, de impozite,

taxe sau contributii in afara celor stabilite de Parlament. Pentru realizarea incasarii veniturilor bugetare sunt necesare urmatoarele acte si

operatiuni: a. Identificarea veniturilor si bunurilor impozabile si stabilirea obligatiilor fata de

bugetul de stat. b. Incasarea veniturilor bugetare realizata in urma platii de catre subiectele

platitoare a sumelor datorate bugetului de stat.

160

c. Urmarirea realizarii veniturilor bugetare, inclusiv prin control fiscal si executare silita.

Efectuarea cheltuielilor bugetare presupune, de asemenea, o serie de acte si operatiuni constand din:

- solicitarea si punerea la dispozitia ordonatorilor a fondurilor bugetare; - repartizarea fondurilor pe beneficiari; - transferuri pentru unitatile care nu-si pot acoperi cheltuielile din veniturile

proprii, potrivit legii; - utilizarea efectiva a fondurilor banesti de catre beneficiari. De asemenea, este de retinut faptul ca o cheltuiala publica parcurge urmatoarele

etape : - angajarea ; - lichidarea ; - ordonantarea ; - plata. Angajarea reprezinta actul care genereaza obligatia unei institutii publice de a

plati o suma de bani unei terte persoane, fizice sau juridice, in baza unui contract, decizie ministeriala, hotarare judecatoreasca etc.

Lichidarea este operatia prin care se constata serviciul facut in favoarea institutiei publice si se determina suma de plata. Aceasta operatie se bazeaza pe acte justificative (facturi, bonuri, chitante etc.).

Ordonantarea inseamna emiterea unei dispozitii sau ordin de plata a unei sume de bani de la buget in favoarea unei terte persoane, fizice sau juridice.

Plata este operatia de achitare a sumei de bani datorata de o institutie publica. Angajarea, lichidarea si ordonantarea se face de conducatorii institutiilor publice,

care se numesc ordonatori de credite bugetare. Plata se efectueaza de catre gestionarii de bani publici – casieri sau contabili.

Sumele de bani puse la dispozitia unitatilor bugetare se numesc alocatii bugetare sau credite bugetare. Asupra folosirii creditelor bugetare pot dispune, asa cum s-a aratat mai sus, numai persoanele care au calitate de ordonatori de credite (care pot fi principali, secundari si tertiari), adica conducatorii institutiilor publice.

4. Incheierea executiei bugetare Procesul bugetar se finalizeaza cu contul general anual de executie, care se

incheie la 31 decembrie, moment cand are loc incetarea tuturor actelor si operatiunilor ce decurg din executarea bugetului respectiv. Veniturile ramase de incasat, precum si cheltuielile neefectuate pana la 31 decembrie vor constitui acte si operatii ale bugetului pe anul urmator.

Contul general anual de executie a bugetului cuprinde : - la venituri: prevederi bugetare aprobate intial, prevederi bugetare definitive

(dupa o eventuala rectificare) si incasarile realizate ; - la cheltuieli: creditele bugetare aprobate initial, creditele definitive si platile

efectuate.

161

Elaborarea contului general anual de executie a bugetului de stat si a contului de executie a bugetelor asigurarilor sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de excecutie a bugetelor fondurilor speciale, o realizeaza Ministerul Finantelor Publice pe care le prezinta Guvernului. Guvernul analizeaza si prezinta spre aprobare Parlamenului contul general anual de executie a bugetului de stat si, respectiv, contul anual de executie a bugetului asigurarilor sociale de stat, pana la data de 1 iulie a anului urmator celui de executie. Executia bugetului public national presupune ca realizarea veniturilor si efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetara anuala se se faca sub controlul unor organisme de stat cu raspunderi in activitatea bugetara. Ministerul Finantelor este cel care realizeaza controlul administrativ specializat, Curtea de Conturi are sarcini de control jurisdictional asupra resurselor financiare ale statului si ale sectorului public si Parlamentul este cel care exercita un control politic.

162

CAPITOLUL 14

DATORIA PUBLICA Continutul cursului 14.1. Continut, structura si evolutie 14.2. Imprumutul de stat si gestionarea datoriei publice 14.3. Caracteristici ale datoriei publice externe Obiective urmarite 1. Cunoasterea notiunilor de imprumut de stat si datorie publica, precum si a continutului si clasificarii acesteia din urma. 2. Cunoasterea unor elemente cheie despre imprumuturile de stat si gestionarera datoriei publice. 3. Cunoasterea caracteristicilor principale ale datoriei publice externe.

14.1. Continut, structura si evolutie

Datoria publica este efectul direct al deficitelor bugetare cumulate din perioada

anterioara care trebuiesc finantate prin imprumutare. La randul sau, datoria publica, prin soldul sau, constituie un factor ce explica, in parte, existenta deficitelor bugetare si chiar cresterea acestora.

Datoria publica desemneaza totalitatea obligatiilor pecuniare, nerambursate la un moment dat, rezultate din imprumuturi contractate de stat in nume propriu sau garantate de acesta. Ea cuprinde atat datoria fata de persoane fizice si juridice din interiorul tarii, cat si cea fata de strainatate. Asadar, dupa localizarea in interiorul granitelor tarii sau in afara lor, datoria externa este fie interna, fie externa.

Datoria publica interna se refera la imprumuturile de stat de pe piata financiara interna, de la persoane fizice si juridice, nerambursate la un moment dat. Ea poate fi contractata de stat sau de autoritatile administratiei publice locale, precum si sub forma imprumuturilor garantate de stat

Datoria publica externa reprezinta imprumuturile externe, pe termen mediu sau lung, contractate direct de stat sau de catre autoritatile administratiei publice locale, precum si imprumuturile externe garantate de stat.

In functie de durata pentru care se contracteaza imprumuturile de stat, se distinge datorie publica flotanta (pe termen scurt) si datorie publica consolidata (pe termen lung). Prima este reprezentata prin imprumuturile de stat cu termen de rambursare in acelasi an sau cel mult de la un exercitiu bugetar la altul, pentru acoperirea unor deficite bugetare si cheltuieli neprevazute. A doua, este rezultanta imprumuturilor de stat contractate pe termene mai mari, pentru necesitati de fonduri sau cheltuieli publice care se mentin mai multi ani, chiar cu perspectiva nelimitata in timp. Ca urmare, datoria publica consolidata poate fi rambursabila si perpetua.

163

Daca raportam datoria publica la calitatea creditorilor, atunci putem vorbi de: datorie publica bruta care include valoarea totala a imprumuturilor, indiferent de furnizorii acestora, si datorie publica neta care nu cuprinde valoarea imprumuturilor furnizate de institutiile statului. Datoria publica a unei tari se poate exprima in valori absolute, pentru a cunoaste sarcina la care este supusa economia tarii respective fata de creditori, in valori relative ca procent din PIB, pentru a permite comparatie in timp si intre tari, precum si ca marime medie pe locuitor, de asemenea pentru a permite comparatii si analize pertinente in timp si spatiu.

14.2. Imprumutul de stat si gestionarea datoriei publice

Imprumuturile de stat au aparut si s-au dezvoltat in cadrul finantelor publice

moderne, alaturi de impozite si taxe, ca mijloc de completare a fondurilor banesti de utilitate publica sau ca venituri bugetare extraordinare.

Din punct de vedere terminologic este des utilizata expresia „imprumut public” care este sinonima celei de „credit public”. In sfera acestuia se cuprind atat imprumuturile de stat, cat si cele ale colectivitatilor publice (unitatile administrativ teritoriale).

In general, datoria publica a unei tari poate avea una sau mai multe cauze, printre care: razboaiele (necesitatea finantarii acestora peste veniturile fiscale), lucrarile publice, statul bunastarii (investitiile sociale), nationalizarea unei parti a sectorului privat, deficitele bugetare, crize ale balantei de plati, etc.

Imprumuturile de stat ocupa locul principal in cadrul imprumutului public si sunt contractate de la cetatenii autohtoni, agenti economici autohtoni sau straini, precum si de la alte state ori de la organizatii financiare si bancare internationale (FMI, Banca Mondiala, etc.). Definitia imprumutului de stat poate fi urmatoarea : sume de bani pe care statul ii contracteaza de la diferiti creditori pentru a asigura echilibrarea bugetului de stat in vederea asigurarii finantarii unor cheltuieli publice mai mari decat veniturile publice (fiscale si nefiscale). Asadar, banii care fac obiectul datoriei publice sunt imprumutati sub diferite forme si provin dintr-o varietate de surse, cum sunt:

1. imprumuturi interne, care sunt facute pe langa persoane private, agenti economici si institutii din interiorul tarii;

2. imprumuturi externe, care sunt avansate de catre persoane private, agenti economici sau institutii straine si guverne straine;

3. imprumuturi internationale, care sunt imprumuturi externe facute pe langa institutii internationale cum ar fi Fondul Monetar International (FMI) sau Banca Mondiala.

Conditiile, termenii si consecintele creditelor interne si externe sunt, in general, diferite si deci este util sa se faca distinctie intre ele.

164

Imprumuturile de stat pot fi angajate pentru acoperirea unor necesitati determinate de:

a) deficitul bugetar prevazut prin legea bugetara anuala; b) cheltuieli publice de interes national pentru obiective de investitii, care nu se

pot finanta din resursele curente ale bugetului de stat, c) refinantarea datoriei publice interne, d) alte necesitati aprobate prin legi speciale. Imprumuturile de stat se realizeaza prin emisiuni de valori mobiliare: obligatiuni,

bonuri de tezaur, titluri de renta sau alte inscrisuri de stat. Acestea se plaseaza prin subscriptie publica sau prin alte procedee tehnice specifice (prin intermediul consortiilor sau sindicatelor bancare sau prin vanzare la bursa).

Trasaturile caracteristice ale imprumutului de stat sunt :

• caracterul contractual si voluntar ;

• caracterul rambursabil ;

• asigurarea unei remuneratii sub forma dobanzii pentru creditor ;

• influenta asupra generatiilor viitoare ;

• influenta asupra disponibilitatii capitalului pe piata. Datoria publica consta atat din datorie (titluri de valori) negociabila, cat si din

datorie nenegociabila. Datoria negociabila poate fi tranzactionata la Bursa de valori. Un cumparator al

unui titlu de credit guvernamental care este negociabil poate sa decida sa vanda acest titlu altcuiva inainte de data scadentei titlului.

Datoria nenegociabila se exprima sub doua forme: (1) titluri de credit care nu sunt tranzactionate la Bursa de valori si vor fi rascumparate de la stat de cumparatorul initial; (2) imprumuturi, cum ar fi cele de la Fondul Monetar International, pentru care nu se emit titluri de credit.

Pana nu de mult, in multe tari occidentale, politica emisiunii imprumuturilor de stat continea in mod traditional caracteristici particulare. Astfel, mult timp aceste imprumuturi beneficiau de avantaje financiare. Pentru a contrabalansa rata dobanzii fixe care era, in general, sub cea a pietei financiare, statul insotea emisiunile de conditii privilegiate: varsaminte de prime, exonerari fiscale, formule de indexare, admiterea de titluri pentru plata impozitelor.

La finele anilor 1980, emisiunile de titluri de stat au inceput sa se alinieze la conditiile pietei, ceea ce a condus la eliminarea perturbatiilor pietei financiare prin eliminarea privilegiilor pentru fondurile statului si la reducerea costurilor cu emisiunile deoarece avantajele erau foarte costisitoare pentru finantele publice.

Plasarea titlurilor de stat prin subscriptie publica se face prin intermediul diferitelor institutii financiar bancare (perceptii, oficii postale, banci) unde persoanele fizice si juridice subscriu la imprumut. Suma subscrisa se varsa statului fie integral la subscriere, fie esalonat in rate, in decursul unei perioade anumite de timp.

In cazul apelarii la un consortiu sau sindicat bancar, bancile participante la acesta preiau asupra lor sarcina plasarii imprumutului. Aceasta operatiune se poate desfasura in

165

doua moduri. In prima modalitate, sindicatul bancar poate prelua in comision plasarea titlurilor de stat, statul intrand in posesia fondurilor imprumutate pe masura plasarii titlurilor, iar consortiul in posesia comisionului aferent valorii titlurilor plasate. O a doua modalitate consta in cumpararea integrala a titlurilor de stat de catre sindicatul bancar si plasarea acestora in numele sau. In acest caz, statul intra imediat in posesia fondurilor, iar sindicatul este remunerat prin diferenta dintre valoarea cu care a cumparat titlurile de la stat si valoarea cu care poate sa le plaseze efectiv pe piata. In al doilea caz, riscul plasarii revine integral consortiului (sindicatului) bancar, plasamentul respectiv fiind cunoscut ca plasament garantat sau subscriptie publica garantata.

Plasarea titlurilor de stat prin vanzare la bursa, cunoscuta si ca „plasare prin robinet”, are o aplicabilitate limitata. Statul negociaza in mod treptat si fara publicitate titlurile de imprumut la bursa pentru a nu provoca scaderea cursului si reducerea corespunzatoare a randamentului financiar al imprumutului.

Titlurile emise de stat sunt de regula „la purtator”, adica fara indicarea numelui subscriitorului pe ele. Totusi, atunci cand titlurile se adreseaza unui numar mic de creditori, statul poate emite titluri „nominative”. In asemenea cazuri, sumele imprumutate si dobanzile datorate creditorilor se inscriu in cartea datoriei publice.

Pentru imprumutul contractat de stat, acesta se obliga la plati periodice de dobanzi si la rascumpararea la scadenta a titlurilor. Operatiunile prin care are loc contractarea imprumuturilor de stat, organizarea si tinerea evidentei prin conturi specifice, rambursarea datoriei publice, calculul si plata dobanzii, comisioanelor si spezelor datorate, precum si a altora asemenea, constituie gestonarea datoriei publice.16 Administrarea sau gestionarea datoriei publice in tara noastra este realizata de Ministerul de Finante.

Datoria publica reprezinta pentru investitori (cumparatorii de titluri de credit) un activ si acestia castiga venituri din investitia respectiva care sunt sigure si convenabile. Daca aceste titluri pot fi negociabile si se obtine un castig de capital, se furnizeaza astfel o alternativa de investire in sectorul privat.

Pentru guvern, datoria publica este o obligatie ce-l determina sa plateasca dobanda pentru banii imprumutati si sa ramburseze la scadenta imprumutul. Aceasta impune o povara interna si externa pentru tara, dar pot exista si avantaje in urma datoriei publice; totul depinde de capacitatea guvernului de a cheltui corespunzator banii imprumutati si de a-i rambursa apoi.

Pentru rambursarea datoriei exista trei surse de finantare: 1) Impozitele sunt folosite pentru plata datoriei „neproductive”, care nu

finanteaza crearea de avutie generatoare de venit, si a dobanzilor aferente acesteia.

16 Prin O.U.G. nr. 64/2007 cu privire la datoria publica, este reglementata notiunea de administrare a datoriei publice, cu intelesul de „ansamblul operatiunilor privind dimensionarea, structurarea, contractarea si derularea datoriei publice guvernamentale, incluzand refinantatrea/rambursarea, modificarea caracteristicilor, inregistrarea si raportarea acesteia, precum si adiministrarea riscurilor aferente datoriei publice guvernamentale si ansamblul operatiunilor de autorizare si monitorizare a datoriei publice locale”.

166

2) Venitul obtinut din finantarea prin imprumutul de stat a unor investitii productive generatoare de venit folosit, la randul lui, la finantarea datoriei. In practica sunt rare astfel de cazuri.

3) Noi imprumuturi este ultimul resort la care recurg guvernele atunci cand nu pot finanta serviciul datoriei publice din celelalte doua surse aratate.

Rambursarea imprumutului de stat consta in rascumpararea titlurilor de credit de la detinatorii lor, adica restituirea sumelor imprumutate (a valorii nominale a titlurilor). Ea poate fi obligatorie sau facultativa.

In practica exista urmatoarele trei modalitati de rambursare: (1) pe calea anuitatilor, (2) prin tragere la sorti, (3) prin rascumparare la bursa.

Rambursarea imprumuturilor prin anuitati consta in aceea ca, incepand din anul al doilea sau al treilea de la contractarea imprumutullui, statul incepe sa plateasca pe langa dobanzi, si o parte din suma imprumutata. Aceasta modalitate se foloseste atunci cand exista putini creditori cu care statul stabileste conditiile de rambursare. Anuitatile pot fi stabilite fie in sume egale pe toata durata restituirii imprumutului, fie in parti neegale (in cote progresive sau regresive).

Rambursarea prin tragere la sorti are loc cand imprumutul de stat a fost contractat cu un mare numar de creditori. In momentul lansarii imprumutului, statul stabileste valoarea titlurilor ce vor fi amortizate (rambursate) in fiecare an prin tragere la sorti.

Cele doua modalitati de rambursare expuse mai sus sunt specifice imprumuturilor pe termen. Imprumuturile emise fara termen se ramburseaza, de obicei, pe calea rascumpararii la bursa, prin aparatul Ministerului Finantelor sau prin intermediul bancilor.

Datorita modificarilor in conjunctura pietei si in situatia financiara a statului, acesta poate recurge la unele operatiuni privind modificarea ratei dobanzii promise sau a termenului pe care a fost contractat imprumutul.

Daca statul se gaseste intr-o situatie financiara precara, iar conjunctura pietei financiare ii ingaduie reducerea ratei dobanzii sau prelungirea duratei imprumutului, acesta poate preschimba titlurile de imprumut mai vechi cu titluri ale unui nou imprumut, emis cu o dobanda mai mica. Aceasta operatiune se numeste conversiune.

Operatiunea inversa conversiunii este arozarea si consta in preschimbarea titlurilor de imprumut existente cu titluri noi cu o rata a dobanzii, insa, mai mare. Aceasta operatiune poate interveni pentru a face atractive titlurile emise de stat atunci cand piata ofera conditii mai bune decat cele oferite initial de stat, preintampinandu-sa astfel „fuga” publicului de astfel de titluri. Cu cat datoria este mai larga cu atat creditorii vor putea crede ca statul utilizeaza inflatia pentru a-si reduce costul in detrimentul lor. Ca urmare, ei vor solicita rate ale dobanzii nominale mai ridicate. Mijlocul de lupta impotriva acestei solicitari de rate ale dobanzii mai ridicate este inlocuirea datoriei pe termen scurt cu o datorie pe termen lung.

Statul poate recurge la prelungirea termenului de rambursare a imprumuturilor (imprumuturile pe termen scurt se transforma in imprumuturi pe termen mediu si lung), caz in care are loc operatiunea de consolidare. Aceasta operatiune duce pe termen scurt

167

la reducerea cheltuielilor bugetare anuale ale datoriei publice, insa pe termen mediu si lung aceste cheltuieli cresc datorita dobanzilor mai mari.

Resursele de rambursare a imprumuurilor de stat sunt: fondul de amortizare a datoriei publice (alimentat dintr-o serie de venituri publice date in administrarea institutiei care se ocupa de acest fond, precum si din veniturile monopolurilor fiscale), resursele bugetare (venituri bugetare inscrise in buget pentru rambursarea datoriei publice) sau, atunci cand ele exista, din excedentele bugetare.

Daca statul contractant al imprumuturilor ce constituie datorie publica are o situatie financiara foarte critica, el poate cere instantelor jurisdictionale speciale amanarea serviciului datoriei publice, amanare care se numeste moratoriu .

In cazuri extreme, din motive politice, guvernul unui stat poate sa repudieze (sa nu recunoasca) datoria publica contractata anterior de catre un alt guvern. Prin repudiere se intelege refuzul unui stat de a-si onora obligatiile asumate prin contractul de imprumut.

Platile datorate pentru rambursarea datoriei publice, reprezentand ratele scadente intr-o perioada de un an, dobanzile si comisioanele aferente, inclusiv cheltuielile ocazionate de plasarea titlurilor de imprumut, formeaza serviciul datoriei publice. Pentru fiecare tip de datorie publica, interna si externa, exista corespunzator serviciului datoriei publice interne si serviciul datoriei publice externe.

Rambursarea imprumuturilor contractate de stat se face, dupa caz, din excedentele bugetului de stat, din imprumuturile de stat pentru refinantarea datoriei publice interne, precum si din alte resurse stabilite prin dispozitiile legale.

Dobanda aferenta datoriei publice, comisioanele precum si cheltuielile ocazionate de emisiunea si plasarea titlurilor de credit reprezinta cheltuieli care se prevad in bugetul de stat.

Gestiunea datoriei publice ridica o problema importanta, si anume aceea a reducerii sau limitarii datoriei publice care ramane un fenomen costisitor. Dar aceasta reducere sau limitare a datoriei publice ramane utila pentru a rezolva problema efectelor de evictiune intr-un mod satisfacator ca si pentru a pastra oportunitatea relansarii intr-o situatie de recesiune economica.

Principalele consecinte ale cresterii datoriei publice sunt: 1) Cresterea fondurilor disponibile la dispozitia guvernului pentru programele de

cheltuieli publice curente sau de capital. 2) Transferarea resurselor de la sectorul privat la sectorul public al economiei. 3) Cresterea impozitelor pentru rambursarea imprumuturilor si a serviciului

datoriei. 4) Contul balantei de plati, in cazul imprumuturilor externe, imbunatateste

situatia incasarilor in valuta, dar o inrautateste cand incepe plata dobanzilor si cand trebuie rambursate imprumuturile.

5) In anumite circumstante, inflatia se accelereaza si tot mai multi bani sunt injectati in economie.

168

Daca efectul total al imprumutului de stat va fi benefic sau in detrimentul tarii depinde de scopul indatorarii, realizarea in timp a imprumuturilor, cum sunt folositi banii, realizarea in timp a cheltuielilor publice si de gestionarea datoriei publice.

Ministerul Finantelor are obligatia de a tine registrul datoriei publice, in care se evidentiaza situatia datoriei publice in ordine cronologica si are 4 componente:

a. subregistrul datoriei publice guvernamentale directe; b. subregistrul datoriei publice guvernamentale garantate ; c. subregistrul datoriei publice locale directe ; d. subregistrul datoriei publice locale garantate. De asemenea, Ministerul Finantelor intocmeste anual Contul general al datoriei

publice, anexa la Contul general anual de executie a bugetului de stat, care se transmite spre aprobare Parlamentului Romaniei. Contul general al datoriei publice cuprinde Contul general al datoriei publice guvernamentale si Contul general al datoriei publice locale. Totodata, Ministerul Finantelor intocmeste anual si prezinta Guvernului, spre aprobare, si Parlamentului, spre informare, Raportul privind datoria publica guvernamentala, pana cel tarziu la 30 iulie a anului urmator celui de raportare.

14.3. Caracteristici ale datoriei publice externe

Datoria publica externa este mai impovaratoare decat datoria publica interna din

urmatoarele motive: a) Imprumuturile externe trebuiesc sa fie rambursate, in timp ce imprumuturile

interne pot fi transformate intr-o datorie publica permanenta (perpetua) sau rambursarea poate fi amanata printr-o conversie intr-un imprumut pe termen mai lung.

b) Sarcinile privind dobanzile pentru imprumuturile externe sunt determinate de catre creditor si guvernul nu poate avea control asupra acestuia.

c) O scadere a valorii valutei debitorului pe pietele monetare interne creste povara platilor de dobanzi si a capitalului rambursat.

d) Platile trebuiesc facute la momentul stabilit de catre creditor si nu la momentul convenabil debitorului.

e) Lipsa posibilitatii platii, fie a dobanzii, fie a capitalului conduce la penalitati in sarcina tarii in imposibilitate de plati, ceea ce creaza dificultati pentru obtinerea unor credite in viitor.

f) Resursele sunt pierdute de catre o tara din moment ce valuta straina va fi utilizata la plata dobanzii si aceasta inseamna ca aceasta valuta nu este disponibila pentru a face importuri sau in alte scopuri.

g) Balanta de palti va fi influentata negativ daca sumele obtinute prin imprumut nu vor fi utilizate pentru cresterea exporturilor sau pentru reducerea importurilor tarii debitoare.

h) Pierderea de suveranitate este un pret indirect al recurgerii la imprumuturi externe. In mod obisnuit, existe conditii atasate imprumutului, in mod special daca el

169

este obtinut de la institutii internationale, cum ar fi Fondul Monetar International, care pot cere unui guvern sa urmeze anumite politici economice (vezi in acest sens cazul Romaniei).

Evolutia datoriei externe si a serviciului datoriei externe pe termen mediu si lung in perioada 2005-2009 o prezentam in urmatorul tabel (in milioane euro).

Tabelul 14.1. Evolutia datoriei externe si a serviciului datoriei externe pe termen mediu si lung a Romaniei in perioada 2005-2009

Anul Datoria externa Serviciul datoriei externe 2005 24.641,5 5.306,1 2006 28.622,2 6.499,7 2007 38.711,2 8.466,0 2008 51.761,9 13.056,1 2009 65.816,3 12.272,1

In tabelul de mai jos prezentam principalii indicatori de indatorare externa a

Romaniei pentru anii 2008 si 2009.

Tabelul 14.2. Principalii indicatori de indatorare externa a Romaniei pentru anii 2008 si 2009

Indicatori 2008 2009 Rezerva oficiala/importul de bunuri si servicii (luni de import) 5,6 8,6 Datoria externa pe termen mediu si lung/PIB (%) 37,0 56,5 Datoria externa pe termen mediu si lung/exporturi de bunuri si servicii (%)

121,8

181,2

Rata serviciului datoriei externe pe termen mediu si lung (%) 30,7 33,1

170

Bibliografie pentru redactarea cursului: Anghelache Gabriela, Belean, Pavel s.a., Finantele publice ale Romaniei, editia a treia, Editura Economica, Bucuresti, 2007. Belean, Pavel si Anghelache, Gabriela, Finantele publice ale Romaniei, Editia a II-a, Editura Economica, Bucuresti, 2004. Bran, Paul, Finantele intreprinderii, Editia a II-a, Editura Economica, Bucuresti, 2003. Cristea, Horia, Talpos, Ioan si Cosma, Dorin, Gestiunea financiara a intreprinderilor, Editura Mirton, Timisoara, 1998. Corduneanu, C., Sistemul fiscal in stiinta finantelor, Editura Codecs, Bucuresti, 1998. Halpern, Paul; Weston J. Fred si Brigham F. Eugene, Finante manageriale, Editura Economica, Bucuresti, 1998. Hoanta, N., Finantele firmei.Editura Economica, Bucuresti, 2003. Hoanta, N., Economie si finante publice, Editura Polirom, Iasi, 2000. Hoanta, Nicolaie, Evaziunea fiscala, Editia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2010. Minea Mircea Stefan si Costas Cosmin Flavius, Fiscalitatea in Europa la inceputul mileniului III, Editura Rosetti, Bucuresti, 2006. Mosteanu, Tatiana (coordonator), Finante publice, Editia a III-a, Editura Universitara, Bucuresti, 2008. Nistor, E. Ioan, Teorie si practica in finantarea intreprinderilor, Editura Casa Cartii de Stiinte, Cluj-Napoca, 2004. Tole, Marin s.a, Finantele intreprinderii, Editura Universitara, Bucuresti, 2006. Popovici, Mihaela, Comaniciu, Carmen si Moldovan, Iosif, Fiscalitate, Editura ALMA MATER, Sibiu, 2002. Postolache, Rada, Drept financiar, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2009. Saguna, Dan Drosu, Drept financiar si fiscal, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2009. Stancu Ion, Finante, ed a IV-a, Editura Economica Bucuresti, 2007. Stefura, Gabriel, Proces bugetar public, Editura Al. I. Cuza, Iaşi, 2010. Talpos, Ioan, Finantele Romaniei, vol.1, Editura Sedona, Timisoara, 1996. Trenca, Ioan, Managementul financiar al intreprinderii, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997. Tulai I. Constantin, Finantele publice si fiscalitatea, Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2003. Vintila, Georgeta, Fiscalitate. Metode si tehnici fiscale, Editia a II-a, Editura Economica, Bucuresti, 2006. Legislatie: *** Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, republicata. *** Legea nr. 500/2002 privind finantele publice. *** Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Bibliografie minimala pentru studenti Anghelache Gabriela, Belean, Pavel s.a., Finantele publice ale Romaniei, editia a treia, Editura Economica, Bucuresti, 2007. Brezeanu, Petre, Fiscalitate: concepte, teorii, politici si abordari practice, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2009. ȚăȚu, Lucian s.a., Fiscalitate: de la lege la practica, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2009. Hoanta, Nicolaie, Finante generale si publice, Note de curs, 2010 – suport informatic. Hoanta, Nicolaie, Evaziunea fiscala, Editia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2010.

171

Minea Mircea Stefan si Costas Cosmin Flavius, Fiscalitatea in Europa la inceputul mileniului III, Editura Rosetti, Bucuresti, 2006. Mosteanu, Tatiana (coordonator), Finante publice, Editia a III-a, Editura Universitara, Bucuresti, 2008. Popovici, Mihaela, Comaniciu, Carmen si Moldovan, Iosif, Fiscalitate, Editura ALMA MATER, Sibiu, 2002. Stancu, Ion, Finante, Editia a III-a, Editura Economica, Bucuresti, 2002. Stefura, Gabriel, Proces bugetar public, Editura Al. I. Cuza, Iaşi, 2010. Tole, Marin s.a, Finantele intreprinderii, Editura Universitara, Bucuresti, 2006. Vintila, Georgeta, Fiscalitate. Metode si tehnici fiscale, Editia a II-a, Editura Economica, Bucuresti, 2006. Legislatie: *** Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, republicata. *** Legea privind finantele publice (Legea nr.500/2002). *** Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.