of 27 /27
1. CONTINUTUL ECONOMIC, FUNCTIILE SI STRUCTURA FINANTELOR 1.1 Conceptul de finante 1.2 Sistemul financiar 1.3 Acceptiunea clasica si moderna a conceptului de finante publice 1.4 Functiile finantelor publice 1.1 Conceptul de finante Ca urmare a dezvoltarii intregii productii sociale ca si productie/circulatie de marfuri, in vederea constituirii resurselor necesare oricarui tip de activitate se impune formarea unor fonduri (resurse) banesti. In acest context, al productiei si circulatiei marfurilor, in societate se formeaza fie la dispozitia statului, fie la dispozitia agentilor economici - fonduri banesti. Constituirea si apoi utilizarea fondurilor banesti se realizeaza prin fluxuri monetare. Derularea acestora impune, in mod necesar, si instituirea anumitor tipuri de relatii sociale, adica a unor raporturi intre administratorii si beneficiarii unui fond, intre cei ce participa la constituirea lui si utilizatori. Astfel, finantele ar putea fi definite din trei puncte de vedere complementare intelegand prin aceasta: a. constituirea de fonduri sub forma baneasca cu o anumita destinatie; b aporturi sociale de natura economica ce apar intr-o economie in legatura cu constituirea fondurilor banesti; c. finantele sunt nu numai raporturi sociale, ci si fluxuri banesti care se desfasoara in legatura cu crearea fondurilor. Notiunea de finante, sub cele trei aspecte: fonduri/fluxuri/raporturi sociale, este eterogena atat in ceea ce priveste complexitatea nevoilor carora trebuie sa li se faca fata, cat si din punct de vedere al modului de

Finante Publice2009

Embed Size (px)

DESCRIPTION

fi

Text of Finante Publice2009

Finante publice

1. CONTINUTUL ECONOMIC, FUNCTIILE SI STRUCTURA FINANTELOR1.1 Conceptul de finante

HYPERLINK "http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/FlorinDuma/finante-publice/" \l "121" 1.2 Sistemul financiar

HYPERLINK "http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/FlorinDuma/finante-publice/" \l "131" 1.3 Acceptiunea clasica si moderna a conceptului de finante publice

HYPERLINK "http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/FlorinDuma/finante-publice/" \l "141" 1.4 Functiile finantelor publice

HYPERLINK "http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/FlorinDuma/finante-publice/" \l "11" 1.1 Conceptul de finanteCa urmare a dezvoltarii intregii productii sociale ca si productie/circulatie de marfuri, in vederea constituirii resurselor necesare oricarui tip de activitate se impune formarea unor fonduri (resurse) banesti. In acest context, al productiei si circulatiei marfurilor, in societate se formeaza fie la dispozitia statului, fie la dispozitia agentilor economici - fonduri banesti.

Constituirea si apoi utilizarea fondurilor banesti se realizeaza prin fluxuri monetare. Derularea acestora impune, in mod necesar, si instituirea anumitor tipuri de relatii sociale, adica a unor raporturi intre administratorii si beneficiarii unui fond, intre cei ce participa la constituirea lui si utilizatori.

Astfel, finantele ar putea fi definite din trei puncte de vedere complementare intelegand prin aceasta:

a. constituirea de fonduri sub forma baneasca cu o anumita destinatie;

b aporturi sociale de natura economica ce apar intr-o economie in legatura cu constituirea fondurilor banesti;

c. finantele sunt nu numai raporturi sociale, ci si fluxuri banesti care se desfasoara in legatura cu crearea fondurilor.

Notiunea de finante, sub cele trei aspecte: fonduri/fluxuri/raporturi sociale, este eterogena atat in ceea ce priveste complexitatea nevoilor carora trebuie sa li se faca fata, cat si din punct de vedere al modului de utilizare a fondurilor. Astfel, o parte din ele se constituie in vederea satisfacerii unor nevoi generale ale intregii populatii de pe un teritoriu delimitat (judet, tara, chiar U.E., etc). Alte fonduri au in vedere satisfacerea unor nevoi comune dar, de dimensiuni mult mai restranse, specializate, si care se constituie la nivelul agentilor economici.

1.2 Sistemul financiarLa modul general se poate vorbi de un sistem financiar ce consta, pe de o parte, din fonduri care se constituie si se consuma efectiv si integral, iar pe de alta parte, din fonduri ce se constituie cu caracter definitiv si se utilizeaza prin avansari si recuperari neincetate.

Sistemul financiar are doua componente majore: finantele publice si finantele private.

Finantele publice sunt reprezentate de fondurile care se constituie prin plati obligatorii si se consuma efectiv in intervalul de timp considerat. O caracteristica esentiala a acestora este aceea ca implica un transfer de valoare fara echivalent.

Finantele publice se compun din urmatoarele fonduri:

-bugetul national public care cuprinde bugetele locale si bugetul administratiei centrale;

-asigurarile sociale de stat;

-fonduri extrabugetrare ce se folosesc dupa legile statului.

Finantele private cuprind totalitatea societatilor comerciale, bancare, de asigurari, indiferent de proprietarul capitalului. In domeniul finantelor private se constituie capitalul tuturor tipurilor de societati comerciale, regii autonome si companii nationale. Caracteristica esentiala a finantelor private este ca aici fondurile nu se consuma, ci se avanseaza si recupereaza in permanenta in circuit.

Finantele private mai cuprind alaturi de fondurile firmei propriu-zise de care am vorbit mai sus, fondurile de credit si fondurile de asigurari.

Fondurile de credit se caracterizeaza prin aceea ca se constituie pe baze rambursabile si se utilizeaza tot pe baze rambursabile. Fondurile de asigurari se constituie in mod definitiv dar se folosesc numai in cazul survenirii riscului asigurat.

1.3 Acceptiunea clasica si moderna a conceptului de finante publiceIn acceptiunea clasica, finantele publice pot fi definite ca stiinta a mijloacelor prin care statul isi procura resursele necesare acoperirii cheltuielilor sale, precum si a redistribuirii intre cetateni a sarcinilor care decurg din modul de procurare al resurselor.

Potrivit viziunii traditionale ceea ce prima era cheltuiala publica si dupa deciderea marimii ei urma gasirea resurselor de acoperire.

Consecinte ale viziunii traditionale asupra conceptului de finante publice:

finantele publice erau definite ca o stiinta a acoperirii cheltuielilor publice;

finantele publice reprezentau stiinta de repartizare intre cetateni a sarcinilor publice;

finantele publice trebuiau sa asigure egalitatea in fata sarcinilor publice.

Dezvoltarea actiunilor sociale publice au pus tot mai insistent problema modificarii sarcinilor si functiilor statului. S-a cerut interventia in organizarea si asigurarea functionarii intregului mecanism social economic. S-a observat ca prin construirea bugetului prin diverse modalitati si utilizarea lui in diverse moduri, statul ar putea manui tehnici traditionale pentru a atinge si alte scopuri in afara de cel al constituirii de fonduri.

Corespunzator noilor sarcini ale statului se modifica si continutul si rolul finantelor publice prin disocierea dintre mijloace si scop.

Pe masura cresterii si diversificarii rolului statului in viata social economica acesta incepe sa utilizeze vechile mijloace si pentru alte scopuri, astfel incat intr-o viziune moderna finantele publice ar putea fi definite astfel:

Finantele publice reprezinta stiinta ce studiaza actiunile statului utilizand tehnici financiare precum: impozitele, taxele, imprumuturi, procedee monetare etc, in scopul satisfacerii si altor obiective dincolo de campul financiar propriu-zis.

Consecinte ale viziunii moderne asupra finantelor publice:

- pastrandu-se vechile tehnici si vechiul scop al acoperirii cheltuielilor publice se adauga si utilizarea vechilor tehnici ca parghii de atingere a unor scopuri din afara campului financiar, rezultand implicarea statului si in viata sociala;

- se realizeaza o transformare a vechilor tehnici pentru folosirea lor ca parghii (spre exemplu impozitele se diferentiaza conducand la stimularea sau descurajarea numitor activitati);

- dispare egalitatea in fata sarcinilor publice.

1.4 Functiile finantelor publiceFinantele publice se manifesta prin indeplinirea a doua functii: functia de repartitie si functia de control.

Functia de repartitie presupune constituirea si redistribuirea fondurilor publice. Caracteristic acestei functii este ca prin intermediul ei are loc redistribuirea venitului national.

Functia de repartitie se realizeaza, pe de o parte, prin instituirea unei game foarte variate de impozite, taxe, tarife si contributii pe care trebuie sa le plateasca toti cei care realizeaza venituri si cei care in anumite imprejurari apleaza la unele servicii ale statului. Pe de alta parte, aceasta functie se realizeaza prin stabilirea tipurilor de cheltuieli finantate de la bugetul de stat.

Functia de control, asa cum arata si numele, se refera la controlul atat asupra legalitatii si oportunitatii obtinerii veniturilor, cat si asupra modului de efectuare a cheltuielilor si, mai ales, a eficientei acestora.

Functia de control se realizeaza atat concomitent cu functia de repartitie cat si separat, prin intermediul unor institutii specializate ale statului.

2. POLITICA FINANCIARA SI APARATUL FINANCIAR 2.1 Politica financiara2.2 Parghiile financiare 2.3 Aparatul financiar

2.1 Politica financiara

Politica financiara reprezinta ansamblul principiilor, al normelor formulate pe baza acestora precum si a procedeelor folosite cu ocazia constituirii si utilizarii fondurilor publice.

Politica financiara trebuie sa aiba:

un obiectiv;

un sistem restrictional in care se actioneaza pentru atingerea acestui obiectiv;

metode corespunzatoare de realizare.

Obiectivul oricarei politici financiare vizeaza constituirea si utilizarea fondurilor publice de asa maniera incat sa se asigure indeplinirea corespunzatoare a functiilor statului.

Sistemul restrictional in constituirea si utilizarea fondurilor e reprezentat, pe de o parte, de capacitatea economiei de a oferi venituri statului, iar pe de alta parte, de nivelul nevoilor reale.

Metodele utilizate pentru indeplinirea politicii financiare sunt, de regula, tehnici fiscale, reprezentate de o varietate de impozite si taxe, cu o diversitate de dimensionari.

Politica financiara, ca regula generala, se elaboreaza de catre guvern si se aproba de catre puterea suprema in stat. Desigur, orice politica financiara are si o dimensiune subiectiva si se poate modifica oricand se sesizeaza neconcordante cu dinamica vietii social-economice.

2.2 Parghiile financiare Parghia financiara este un flux financiar existent deja, care se modeleaza de asa natura incat sa se poata atinge un obiectiv in afara campului financiar. Spre exemplu, daca unui venit al statului i se traseaza si un alt scop (din afara activitatii financiare), acest fond devine parghie financiara.

Parghia financiara este un instrument al oricarei politici financiare.

Exista o mare varietate de astfel de parghii pe care le putem grupa sub denumirea mai generoasa de parghii economico-financiare. Aici includem parghiile non-financiare si cele cu un pronuntata caracter financiar.

Intre parghiile non-financiare regasim: parghia pretului, parghia salariului etc.

In categoria parghiilor financiare identificam urmatoarele:

impozitele si taxele;

taxele vamale;

subventiile (pentru export, pentru agricultura, subventionarea dobanzii etc);

dobanda, rata scontului si a reescontului;

cursul valutar etc.

Parghiile financiare, prin efectele pe care le genereaza, actioneaza in urmatoarele doua directii principale: pentru stimularea si incurajarea anumitor activitati sau categorii sociale (prin facilitati fiscale, subventii etc) sau pentru descurajarea sau restrangerea anumitor activitati (de regula prin supraimpozitare).

2.3 Aparatul financiar Gestionarea fondurilor publice se realizeaza de catre stat prin institutii corespunzatoare. In orice tara, in legatura cu domeniul financiar, exista doua tipuri de astfel de institutii:

a) institutii ce au si atributii financiare, adica organe centrale si locale ale puterii de stat (guvernul, parlamentul,presedentia/monarhul, consiliile judetene, municipale, orasenesti, comunale etc). Aceste organe elaboreaza si aproba politica financiara.

b) institutiile specializate din punct de vedere financiar care au ca obiect de activitate exclusiv indeplinirea politicii financiare. Acestea reprezinta aparatul financiar propriu-zis si el se constituie la dispozitia organelor centrale si locale ale statului prezentate mai sus.

Acest aparat financiar este compus din:

Ministerul Finantelor cu structura sa centrala si locala, subordonate guvernului;

Curtea de Conturi prin care se exercita controlul permanent asupra executiei bugetare, verificandu-se cheltuielile publice;

Banca Centrala care apartine de acest aparat financiar prin unele functii pe care doar ea le indeplineste si care sunt un drept exclusiv al statului. Astfel Banca Centrala organizeaza si supravegheaza circulatia monetara, participa la elaborarea politicii financiare, emite si respectiv retrage moneda etc.

Menirea aparatului financiar este aceea de a proiecta bugetule publice, fondurile speciale si de a le executa conform politicii statului.

3. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE3.1 Continutul notiunii de cheltuiala publica 3.2 Aprecierea economica si monetara a cheltuielilor publice3.3 Cheltuielile publice pe destinatii

3.1 Continutul notiunii de cheltuiala publica Intr-o viziune traditionala a finantelor publice, cheltuiala publica are o situatie paradoxala: pe de o parte, i se confera o importanta hotaratoare pornind de la ideea ca ceea ce primeaza sunt cheltuielile si apoi se cauta resurse necesare pentru acoperirea lor. Pe de alta parte insa, in viziunea traditionala asupra finantelor publice nu se regasesc preocupari privind natura cheltuielii publice si influenta acesteia in viata social-economica.

In conceptia moderna aupra finantelor publice, cheltuiala publica este cercetata si apreciata in primul rand prin prisma naturii sale; ceea ce conteaza nu este atat marimea ei, cat mai ales efectele pe care le induce in viata social-economica.

Finantele moderne delimiteaza notiunea de cheltuiala publica de notiunea de cheltuiala privata. Potrivit unei aprecieri pur juridice, diferenta dintre cheltuiala publica si cea privata este determinata de calitatea autorului. Astfel, toate cheltuielile pe care le face statul in calitate de stat-autoritate sunt cheltuieli publice. Toate celelalte cheltuieli facute in baza unui contract reprezinta cheltuieli private ale statului.

Cheltuielile publice au o natura eterogena. Daca sunt judecate dupa efectul lor in viata social-economica atunci aceste cheltuieli ar putea fi ordonate in trei grupe:

cheltuieli negative;

cheltuieli pozitive;

cheltuieli neutre.

Cheltuielile negative sunt un consum efectiv si definitiv de venit national si nu au un efect ulterior asupra viitorului PIB. Sunt reprezentate de cheltuielile cu intretinerea aparatului de stat, intretinerea si dotarea armatei, dobanzile platite la imprumuturile externe ale statului etc. Se mai numesc si cheltuieli reale.

Cheltuielile pozitive sunt cele realizate atat in domeniul economic cat si dintre cele realizate in domeniul social-cultural, si care au efecte mai indepartate sau mai apropiate asupra cresterii economice. Dintre cele din domeniul economic putem aminti: diverse investitii efectuate de stat, subventionarea anumitor activitati ale agentilor economici etc. In domeniul social-cultural cheltuielile pozitive sunt cele care, intr-un fel sau in altul, influenteaza cresterea economica viitoare , chiar daca efectele lor nu imbraca o forma materiala in viitorul imediat: cheltuielile pentru invatamant sau cele din domeniul sanatatii.

Cheltuielile neutre nu reprezinta un consum efectiv de PIB (Produs Intern Brut), dar nu au nici o influenta asupra cresterii ulterioare a acestuia. Aici regasim diferite cheltuieli sociale, dobanzile aferente datoriei publice interne etc.

3.2 Aprecierea economica si monetara a cheltuielilor publiceCu toate ca cheltuielile publice pot fi considerate din punct de vedere economic ca fiind pozitive, negative sau neutre, se pune problema daca pot fi considerate total sau partial si ca productive sau rentabile.

Timp indelungat notiunile de productivitate si rentabilitate (eficienta) au fost asociate doar cheltuielilor din domeniul privat. In prezent datorita rolului extins al statului si cresterii apreciabile a cheltuielilor publice se pune tot mai insistent problema determinarii caracterului productiv sau neproductiv al diferitelor tipuri de cheltuieli si masurarea eficientei acestora.

Ca regula generala, orice cheltuiala, daca vizeaza satisfacerea unei nevoi sociale de natura materiala sau nemateriala, este productiva. Din punct de vedere contabil, productivitatea unei cheltuieli publice rezulta din compararea valorii sociale a utilitatilor oferite de Stat ca autoritate publica, cu valoarea bunurilor si serviciilor consumate de catre acesta. Diferentele in plus sau in minus influenteaza in fiecare tara PIB-ul, in sensul cresterii sau respectiv a scaderii sale.

Rentabilitatii cheltuielilor publice este mult mai dificil de apreciat pentru ca aceasta presupune ca ceea ce se obtine sa fie mai valoros decat ceea ce s-a consumat, ori in multe cazuri serviciile publice sunt mult mai costisitoare decat ceea ce se obtine. Mai mult, daca consumul de bunuri si servicii poate fi usor si exact cuantificat, nu acelasi lucru se poate spune si despre efectele activitatii statului, atat ca urmare a defazarii in timp a efectelor fata de eforturi (consumuri), cat si din cauza faptului ca unele servicii ale statului pot fi evaluate intr-un mod foarte diferit (controversat).

Orice cheltuiala, privata sau publica, exercita o oarecare influenta asupra circulatiei monetare. De regula, cheltuielile din domeniul privat (vizeaza profitul), desi au influente asupra circulatiei monetare, nu au consecinte inflationiste deoarece o asemenea cheltuiala creeaza utilitati.

Cheltuiala publica prin definitie sporeste cererea solvabila si reclama si punerea de moneda in circulatie ducand la cresterea masei monetare. O parte din cheltuielile publice au consecinte inflationiste imediate in sensul ca duc la cresterea cererii solvabile care va depasi oferta, iar echililibrul va fi restabilit prin cresterea preturilor. Astfel, spre exemplu, toate cheltuielile de functionare ale aparatului de stat pot avea consecinte inflationiste deoarece sporesc cererea solvabila fara sa fi determinat si cresterea ofertei.

Anumite cheltuieli publice nu au insa consecinte inflationiste si este vorba, spre exemplu de subventiile acordate pentru sinistrati etc.

3.3 Cheltuielile publice pe destinatiiDesigur exista mai multe tipuri de clasificari si de ordonare a cheltuielilor publice pe destinatii insa vom prezenta aici doar doua criterii care ni s-au parut mai importante: criteriul administrativ si criteriul economic.

Conform clasificarii administrative ordonarea cheltuielilor publice s-a facut pe structura institutiilor prin intermediul carora se efectueaza cheltuielile publice: ministere, unitati administrativ-teritoriale etc. Deoarece in structura acestor institutii cheltuielile pot avea destinatii diverse, lucru care nu reiese din aceasta clasificare, consideram ca aceasta ordonare ar trebui sa tina cont si de criteriul functional, adica cheltuielile sa fie grupate in raport cu functile statului. Astfel am avea urmatoarea grupare a cheltuielilor publice:

cheltuieli pentru actiuni social-culturale;

cheltuieli cu asigurarile sociale de stat;

cheltuieli pentru interventii economice;

cheltuieli pentru aparare;

cheltuieli pentru ordine publica;

chetuieli cu administratia de stat.

Clasificarea economica ordoneaza cheltuielile publice pe doua grupe:

cheltuieli efective si care, la randul lor, se impart in doua categorii: cheltuieli curente si cheltuieli de capital.

cheltuieli curente (sau cheltuieli de functionare) sunt cele care asigura functionarea si intretinerea institutiilor publice, cheltuieli cu servicii publice etc

cheltuieli de capital sunt reprezentate de cheltuielile pentru investitii (investitii in infrastructura spre exemplu).

cheltuieli de transfer care pot avea fie destinatii economice (subventii pentru anumite ramuri sau intreprinderi), fie destinatii sociale (pensii, burse).

O ordonare aparte a cheltuielilor publice este aceea care se regaseste in clasificarea Organizatiei Natiunilor Unite, care a fost adoptata si de Romania in vederea asigurarii compatibilitatii si comparabilitatii cifrelor din raportarile internationale. Aceasta clasificare, pe care o redam mai jos, are in vedere cele doua criterii: economic si functional.

Conform criteriului economic:A.Cheltuieli curente:Cheltuieli de personal;Cheltuieli materiale si servicii;Subventii;Transferuri;Cheltuieli cu plata dobanzilor;

B.Cheltuieli de capital

C.Rezerve.

Conform cu criteriul functional:Partea a I-a:Cheltuieli social-culturale;Educatie;Sanatate;Cultura si arta;Asistenta sociala;Alocatii si alte ajutoare pentru copiiPensii si ajutoare IOVR (invalizi, orfani, vaduve de razboi)Alte cheltuieli social culturale.

Partea a II-aAsigurari sociale si protectie sociala;Cheltuielile asigurarilor sociale de stat;Cheltuielile fondului pentru pensia suplimentara;Cheltuielile pentru ajutorul de somaj.

Partea a III-aGospodarie comunala si locuinte

Partea a IV-aAparare nationala

Partea a V-aOrdine publica

Partea a VI-aPuterea si administratia de stat;Presedentia tarii;Organele puterii legislative;Organele judecatoresti ale procuraturii;Organele puterii executive.

Partea a VII-aActiuni economice;Cercetare stiintifica;Prospectiuni si lucrari geologice;Industria extractiva, energetica etcAgricultura, silvicultura, ape, mediu inconjurator;Transport si comunicatii;Alte actiuni economice.

Partea a VIII-aAlte actiuni

Partea a IX-aTransferuri;Transferuri din bugetul administratiei centrale de stat.

Partea a X-aDatoria publica;Dobanzi aferente datoriei publice.

Partea a XI-aFondul de rezerva bugetara.

. SISTEMUL RESURSELOR PUBLICE 4.1. Teoria generala a resurselor statului 4.2 Clasificarea resurselor publice

4.1. Teoria generala a resurselor statuluiResursele fiananciare publice sunt resursele banesti pe care si le procura o autoritate publica pentru exercitarea functiilor sale.

Astfel, pentru acoperirea cheltuielilor evaluate de catre autoritatea publica este nevoie ca aceasta sa instituie un sistem de resurse publice ce imbraca trei forme:

a. resursele administratiei centrale de stat;

b. resursele organelor locale ale puterii de stat;

c. resursele asigurarilor sociale de stat.

Volumul resurselor publice este influentat de actiunea mai multor factori:

a. factori economici;

b. factori monetari;

c. factori sociali;

d. factori demografici;

e. factori politici;

f. factori financiari.

Astfel, volumul cheltuielilor publice depinde atat de marimea PIB-ului si de factorii care influenteaza repartizarea acestuia, cat si de nivelul preturilor din economie sau de evolutia demografica a tarii. De asemenea, volumul resurselor publice este in functie si de marimea cheltuielilor publice.

4.2 Clasificarea resurselor publice Cu toate ca structura veniturilor publice poate fi diferita in spatiu sau timp, exista totusi anumite criterii general valabile de clasificare a acestora.

Masa veniturilor publice se poate clasifica in functie de :

a. regularitatea perceptiei;

b. continutul economic al veniturilor;

c. provenienta veniturilor;

d. natura veniturilor;

e. locul in care se constituie ca venit.

a) dupa regularitatea perceptiei veniturile se impart in venituri curente si venituri extraordinare.

Veniturile curente sau ordinare sunt cele la care statul apeleaza in mod repetitiv dupa criterii stabilite prin lege (spre exemplu, veniturile fiscale,contributiile la asigurari sociale etc).

Veniturile extraordinare sunt acele resurse la care statul apeleaza numai in anumite momente, de regula, in cele de dificultate (spre exemplu imprumuturile de stat).

b) dupa continutul economic al veniturilor:

prelevari cu caracter obligatoriu, adica veniturile fiscale ale statului;

resurse de trezorerie, adica bonuri de tezaur pe termen scurt;

imprumuturi reprezentate de obligatiunile de stat cu termen de peste 1 an;

emisiune monetara fara acoperire.

c) dupa provenienta:

resurse interne;

resurse externe reprezentate de imprumuturile angajate in alte tari si eventual, de ajutoare din strainatate.

d) dupa natura veniturilor:

venituri curente (obtinute din impozite, taxe etc);

venituri din capital care sunt realizate din valorificarea unor proprietati ale statului;

e) dupa locul in care se constituie ca venit:

resurse care se constituie la bugetul administratiei centrale de stat;

resurse ce se constituie la bugetele locale

5. TEORIA GENERALA A IMPOZITELOR 5.1 Continutul impozitelor si taxelor5.2 Elementele impozitului 5.3 Principiile impunerii 5.4 Clasificarea impozitelor 5.5 Repercursiunea impozitelor. Rezistenta la impozite si evaziunea fiscala 5.1 Continutul impozitelor si taxelorCea mai mare parte a resurselor publice sunt prelevari obligatorii si de aceea se impune definirea impozitului si precizarea continutului sau, atat din punct de vedere juridic si economic, cat si tehnic.

Definitia clasica a impozitului spune ca acesta este o contributie obligatorie, neconditionata si fara contraprestatie la suportarea sarcinii publice.

a. In legatura cu impozitul sunt de remarcat urmatoarele lucruri:

b. impozitul nu este un scop in sine ci urmareste asigurarea satisfacerii sarcinii publice, adica participarea tuturor cetatenilor la cheltuielile publice;

c. prin impozite se realizeaza si o redistribuire a veniturilor cetatenilor intre diferitele paturi ale populatiei;

d. scopul initial al impozitului il reprezinta procurarea de resurse pentru autoritatea publica, dar de regula, lui i se asociaza si unul aflat dincolo de sfera financiara, anume faptul ca este folosit de stat pentru a-si asigura interventia in viata social-economica;

e. ca regula generala, impozitul este o contributie obligatorie , neconditionata adica, contribuabilul nu poate pretinde prestarea unui serviciu de catre autoritatea publica;

f. impozitul nu are o destinatie speciala.

Asociat impozitelor exista si categoria de taxe. Si taxele sunt instituite prin lege si au un caracter obligatoriu, dar au obiective precizate colectandu-se in anumite scopuri precise.

In cadrul taxelor exista si taxe care sunt obligatorii numai daca populatia solicita un serviciu si presupun o contraprestatie, adica sunt conditionate. Putem exemplifica in acest sens cu unele taxe administrative de genul taxelor notariale sau a taxelor de pasaport.

Prin fiscalitate se intelege preluarea obligatorie pentru bugetul statului a unei parti din veniturile cetatenilor. In ultimii 50 de ani a intervenit notiunea de parafiscalitate care se refera la realizarea altor venituri ale statului decat impozitele si taxele obisnuite. Este vorba aici de taxele administrative despre care am vorbit mai inainte si care sunt percepute de autoritatea publica pentru un presupus serviciu. Aceste taxe se percep in folosul unui anumit serviciu al statului si tendinta este de a stabili marimea acestor taxe mult mai mare decat costul contraprestatiei.

Impozitul poate reprezenta o parghie financiara deosebit de importanta prin intermediul careia statul poate interveni in economie. De altfel, reprezinta cea mai eficienta cale prin care statul poate incuraja anumite tipuri de activitati sau de a determina restrangerea altora.

Prezentam mai jos, succint, cateva din modalitatile tehnice de tranformare a impozitului intr-un instrument al politicii economice si sociale:

adaptarea bazei de asezare (de calcul) a impozitelor;

instituirea de monopoluri;

instituirea unui sistem de scutiri si inlesniri;

supradimensionarea impozitelor;

sisteme de restituire fiscala.

5.2 Elementele impozituluiTehnica asezarii si perceperii fiecarui impozit sau taxe presupune precizarea unui anumit numar de elemente definitorii (comune tuturor tipurilor de impozite sau taxe):

a. subiectul impozabil;

b. suportatorul impozitului;

c. obiectul impozabil;

d. sursa impozitului;

e. unitatea de impunere;

f. cota de impunere;

g. termenul de plata;

h. asieta (modul de asezare a impozitului).

a) Subiectul impozabil numit adesea platitor sau contribuabil este persoana fizica sau juridica obligata la plata unui impozit catre stat.

b) Suportatorul impozitului este persoana care suporta efectiv impozitul din veniturile sale. Ca regula absoluta, la impozitele indirecte (TVA, accize) suportatorul difera de platitor si, acesta din urma transmite presiunea fiscala, iar acest fenomen este cunoscut sub denumirea de repercursiunea impozitelor. La impozitele directe, de regula, platitorul si suportatorul sunt aceeasi persoana (vezi impozitul pe avere).

c) Obiectul impozabil reprezinta materia supusa impozitarii, care poate fi: veniturile, averea, suma vanzarilor etc. Evaluarea materiei impozabile poate fi destul de dificila. De regula, aceasta se face pe baza declaratiei contribuabilului. In alte cazuri, ea se evalueaza conform unor norme fixate de catre autoritatea publica sau se face o expertiza fiscala.

d) Sursa impozitului este reprezentata de venit, dar si de avere (sau din venitul procurat de avere)

e) Unitatea de impunere este in fapt unitatea de masura a materiei impozabile exprimata fie in unitati valorice, fie in unitati naturale. Spre exemplu, la venit unitatea de impunere este unitatea monetara (leul), la avere avem m2 pentru terenuri sau capacitatea cilindrica pentru automobile etc.

f) Cota de impunere reprezinta impozitul ce revine pe unitatea de masura a materiei impozabile. In toate tarile se practica mai multe feluri de cote, fie exprimate procentual fata de valoarea materiei impozabile, fie in unitate monetara pe unitatea de masura a materiei impozabile.

Cotele de impozitare exprimate procentual pot fi:

progresive;

progresive in transe (la salarii);

proportionale (la profit)

Cota de impunere poate fi aparenta (cea prevazuta de lege) sau reala (care poate fi mai mica sau mai mare decat cea aparenta, datorita unui sistem de scutiri sau penalizari).

g)Termenul de plata este reprezentat de perioada la care este datorat impozitul (la salarii lunar, la venituri din chirii trimestrial etc).

h) Asieta (modul de asezare al impozitului) reprezinta un grup de operatiuni prin intermediul carora se defineste in fiecare caz in parte forma concreta a impozitului si modul in care se aseaza.

Asezarea unui impozit presupune:

constatarea si evaluarea materiei impozabile;

stabilirea cuantumului impozitului datorat de catre contribuabil;

perceperea/incasarea impozitului.

5.3 Principiile impuneriiImpunerea se realizeaza printr-un asamblu de operatii si masuri ce incearca sa asigure eficienta impozitelor si sa tina cont de respectarea unor principii de baza. Astfel, aceste principii fundamentale ale impunerii sunt:

principii de echitate fiscala;

principii de politica financiara;

principii de politica economica.

Echitatea fiscala ar trebui sa semnifice dreptate sociala in materie de impozite. In acest scop impunerea trebuie sa asigure egalitate fiscala in fata legii si acesta inseamna ca impunerea trebuie sa se realizeze diferentiat, in functie de marimea averii si de venitul fiecarui contribuabil. Practica a pus insa in evidenta o contradictie intre egalitatea fiscala in fata legii si randamentul impozitelor. Astfel, din punct de vedere al randamentului, impozitele ar trebui sa produca maximum de venituri pentru stat, iar din punct de vedere al echitatii fiscale repartizarea sarcinii publice intre contribuabili ar trebui sa tina seama de situatia personala a fiecaruia, numai ca, ceea ce este echitabil are randament mic si, de multe ori, ceea ce are randament ridicat nu este echitabil.

In ceea ce priveste egalitatea in fata legii apar doua notiuni care se impun a fi corelate:-egalitatea matematica;-egalitatea personala.

Egalitatea matematica inseamna impozite egale la venituri egale. Egalitate matematica nu tine cont de situatia personala a contribuabilului si, astfel, doi contribuabili cu aceleasi resurse pot avea situatii personale diferite si ca atare, proportionalitatea platii impozitelor poate sa-l loveasca mai mult pe unul decat pe celalalt.

La asezarea impozitelor in toate tarile se porneste de la egalitatea matematica dar, ea se corecteaza prin prisma situatiei personale a platitorului. Pentru a asigura si egalitatea personala se pot introduce un sistem de deduceri din masa impozabila, cote progresive de impunere (mai ales in transa), norme de venit la impozitul pe avere etc.

Principiile de politica financiara se refera la randamentul impozitului, la stabilitatea si la elasticitatea acestuia.

Randamentul impozitului se masoara prin raportarea sumei globale colectata intr-un interval dat si cheltuielile facute de autoritatea publica in vederea colectarii acesteia.

Randamentul impozitului presupune asigurarea urmatoarelor conditii:

universalitatea impozitului adica toti cei care au un venit trebuie sa plateasca;

economia de cheltuieli adica constituirea unui sistem institutional cat mai ieftin;

ineluctabilitatea adica neputinta sustragerii de la plata impozitelor si, astfel, micsorarea posibilitatilor de evaziune fiscala;

anestezia fiscala presupune a asigura unui impozit, la introducerea lui, o anumita capacitate de suportabilitate.

Stabilitatea si elasticitatea impozitului sunt doua principii simetrice.

Un impozit este stabil daca el nu urmeaza intocmai toate variatiile conjuncturale care afecteaza materia impozabila.

Elasticitatea semnifica absenta reactiei materiei impozabile la variatia cotei de impunere.

Exista in toate economiile un conflict deschis intre randamentul si echitatea impozitului. In teorie nu exista acest conflict, in sensul ca, cu cat mai bine este asezat un impozit si este repartizata sarcina fiscala pe membrii societatii, cu atat mai mare este randamentul acestuia. In realitate insa, circula zicala: "impozitele productive nu sunt juste, iar impozitele juste nu sunt productive".

Principii de politica economica se refera la modelarea impozitelor astfel incat sa asigure interventia statului in viata economica. Astfel, fie ca se introduc noi impozite, fie ca se redimensioneaza unele din impozitele existente, acest lucru se face nu doar pentru a produce venituri, cat si pentru a asigura interventia statului in economie. Ca atare, vechiului conflict dintre randamentul si echitatea impozitelor, i se mai adauga un altul intre randament si interventionism.

5.4 Clasificarea impozitelorPentru clasificarea impozitelor se folosesc mai multe criterii deoarece unul si acelasi impozit poate avea diferite implicatii in viata social-economica, in functie de pozitia de pe care a fost apreciat. Asemenea criterii de clasificare sunt:

a. impactul asupra suportatorului;

b. neutralitatea fata de contribuabil;

c. obiectul impozabil;

d. scopul introducerii impozitului;

e. frecventa perceperii;

f. locul in care impozitul se face venit.

a) in functie de impactul asupra suportatorului regasim:

impozite directe se stabilesc in sarcina platitorului fie in functie de venitul pe care il obtine, fie in functie de averea sa. Ca regula generala, la impozitele directe platitorul si suportatorul impozitului sunt una si aceeasi persoana.

impozitele indirecte nu se stabilesc in mod direct pe platitor, ci asupra vanzarii de bunuri sau prestarilor de servicii si lucrari. Ele vizeaza cheltuirea veniturilor, motiv pentru care mai sunt denumite impozite pe cheltuieli. La impozitele indirecte suportatorul este cu totul alta persoana decat platitorul, in cele din urma, suportatorul fiind consumatorul final.

b) in functie de neutralitatea fata de contribuabil:

impozite reale se stabilesc in functie de marimea materiei impozabile (imobile, pamant etc) facand abstractie de situatia personala a platitorului;

impozite personale sunt cele ce tin cont de situatia contribuabilului si sunt reprezentate, in special, de impozitele pe venit; se mai numesc si impozite subiective;

c) dupa obiectul impozabil impozitele pot fi:

impozite pe venit;

impozite pe avere;

impozite pe cheltuieli (pe consum).

d) dupa scopul introducerii impozitului:

impozite cu caracter fiscal adica urmaresc sa produca venituri pentru buget si se vizeaza randamentul lor;

impozite cu caracter de ordine adica cu scopul de a asigura ordine intr-un anumit sector (spre exemplu, taxa pe divort).

e) in functie de frecventa perceperii regasim:

impozite permante (marea majoritate);

impozite incidentale (spre exemplu, asupra imbogatitilor de razboi).

f) in functie de locul in care impozitul se face venit:

impozite federale;

impozite ale statelor;

impozite ale colectivitatilor locale.

5.5 Repercursiunea impozitelor. Rezistenta la impozite si evaziunea fiscalaRepercursiunea fiscala are loc ori de cate ori presiunea fiscala se transmite altei persoane. Ca regula, impozitele directe nu pot fi repercutate asupra altei persoane decat aceea a platitorului. Repercursiunea fiscala apare la impozitele indirecte unde platitorul si suportatorul nu sunt aceeasi persoana.

Rezistenta la impozite, indiferent cat de perfectionata ar fi tehnica de colectare a acestora, este un fenomen general in diferite proportii.

Impozitele pot fi eludate total sau partial in anumite circumstante. Punctul de plecare in aparitia evaziunii fiscale este presiunea fiscala.

Orice contribuabil cauta sa scape mai ales cand el considera ca statul exagereaza. El compara efortul pe care il face cu ceea ce beneficiaza de pe urma autoritatii publice si daca rezultatul este negativ, atunci apare rezistenta la impozite.

In literatura economica se face distinctia intre procedeele legale de ocolire a platii impozitelor si evaziunea fiscala propriu-zisa.

Impozitul poate fi ocolit fara ca platitorul sa intre in conflict cu legea. Acest lucru se poate realiza pe doua cai:

evaziunea permisa in mod voit (adica printr-un sistem de scutiri, exceptii si inlesniri);

evaziunea ce are loc ca rezultat a unor lacune ale legii; nu este provocata voit, ci de neglijenta formularii legii.

Evaziunea ilicita (frauda fiscala) are loc atunci cand se comite o incalcare flagranta a legii (varietatea este infinita).

Amploarea fraudei variaza de la o tara la alta si chiar in interiorul aceleasi tari. Chiar intre tarile cu economie de piata dezvolatata evazionismul poate fi diferit: in tarile din Nordul Europei, Anglia, SUA proportia fraudei fiscale este mult mai redusa decat in celalte state dezvoltate, precum si in cadrul aceleasi tari pot apare dirente semnificative spre exemplu intre Nordul si Sudul Frantei sau a Italiei. De asemenea, proportiile sunt diferite si pe categorii sociale: evaziunea fiscala in randul salariatilor este mai redusa decat la cei cu profesiuni liberale.

Prevenirea evaziunii fiscale este foarte dificila pentru ca presupune instituirea unui sistem costisitor si a unui aparat numeros de supraveghere a colectarii impozitelor.