Modele de bune practici privind implementarea mecanismelor ...valueecoserv.cndd.ro/wp-content/uploads/A-5-2-Modele-de-bune-practici-privind... · Un aspect important de care ar trebui

http://valueecoserv.cndd.ro

Modele de bune practici privind implementarea mecanismelor de plată

pentru serviciile ecosistemice

Autori: Andreea GHEBA, Mihai ADAMESCU, Florian NIŢU, Costel NEGREI

Introducere ...................................................................................................................................... 2

I. Cadrul conceptual .................................................................................................................... 3

1.1 Serviciile ecosistemice – aspecte generale ............................................................................ 3

1.2 Mecanisme de plată ale serviciilor ecosistemice - asumpții teoretice ................................... 4

II. Modele de bune practici privind implementarea mecanismelor de plată ................................ 8

2.1 Mecanisme de plată în sectorul agricol ................................................................................. 8

2.2 Mecanisme de plată în sectorul forestier ............................................................................. 12

2.3 Mecanisme de plată în sectorul energiei electrice ............................................................... 19

2.4 Mecanisme de plată în turism.............................................................................................. 23

Referințe ........................................................................................................................................ 25


Introducere

Devalorizarea serviciilor ecosistemice reprezintă una din consecințele lipsei de

organizare și a dezinteresului față de potențialul resurselor pe care le oferă sistemele naturale

(Pagiola și Platais 2002, 1). Creșterea demografică, alături de dezvoltarea industrială la nivel

global, fenomene asociate cu un grad ridicat de poluare, reprezintă argumente puternice care să

determine integrarea în procesele de luare a deciziilor, a practicilor centrate pe rezolvarea

problemelor specifice serviciilor ecosistemice. Astfel, în contextul în care societățile sunt

dependente de resursele și sistemele naturale, este necesară recunoașterea importanței publice a

acestora în dezvoltarea bunăstării indivizilor. Acest fapt implică integrarea în politicile publice și

în luarea deciziilor de la nivel central și local a elementelor necesare pentru conservarea

componentelor sistemelor naturale (Daily et al. 2009). Exploatarea sustenabilă a serviciilor și

resurselor naturale presupune pentru început o înțelegere aprofundată a funcționării acestor

bunuri publice1, dar și a interacțiunilor dintre resursele pe care le oferă sistemele cu principalii

beneficiari. O soluție promovată atât de teoreticieni, cât și de factorii de decizie este

implementarea de mecanisme de plată pentru aceste servicii ecosistemice (Ferraro and Kiss

2002). Mecanismele de plată presupun evaluarea economică și înțelegerea în termeni monetari a

serviciilor pe care le oferă sistemele naturale. Astfel, în acest demers este necesară o abordare

interdisciplinară care presupune utilizarea de instrumente conceptuale și operaționale specifice

domeniului economiei și cel al ecologiei.

Abordarea economică a sistemelor naturale a căpătat popularitate abia în a doua jumătate

a secolului XX, una din explicațiile pe care le oferă specialiștii pentru dezvoltarea tardivă a

acestui domeniu fiind legată de problemele cu care aceștia se confruntau atunci când stabileau

valoarea capitalului natural prin raportare la serviciile și produsele economice „clasice” (Gómez-

Baggethun, et al. 2010). Dificultatea de a crea instrumente de evaluare și măsurare cu caracter

universal se datorează inclusiv diversității serviciilor și complexității contextelor habitatelor

umane și naturale. În plus, acest lucru este dublat de problemele care apar în momentul când este

estimată valoarea economică a acestor servicii și implicațiile pe care ar putea să le aibă la nivelul

1 Biodiversitatea și ecosistemele sunt considerate în literatura de specialitate drept bunuri publice a căror conservare ar trebui să reprezinte o prioritate pentru comunități (Ferraro și Kiss 2002).


comportamentului indivizilor (Arriagada și Perrings 2009, 3). În acest context, scopul principal

al raportului este analiza literaturii de specialitate axată pe implicațiile mecanismelor de plată a

serviciilor ecosistemice, atât la nivelul designului instituțional necesar pentru implementarea

acestor mecanisme, cât și la nivelul rezultatelor unor programe bazate pe acest principiu.

Expunerea principalelor elemente de natură teoretică din prima parte a lucrării este relevantă în

contextul în care dimensiunile teoretice pot reprezenta puncte importante de pornire pentru cei

interesați de integrarea elementelor de natură economică în procesul de conservare a resurselor

pe care le oferă ecosistemele (Adhikari și Boag 2013). Exemplele de programe din a doua

secțiune pot oferi baza pentru viitoarele direcții de dezvoltare a mecanismelor de plată pentru

serviciile ecosistemice, ținându-se cont pe de o parte de caracteristicile habitatelor umane și pe

de altă parte de natura resurselor și necesitatea gradului de conservare a acestora. Exemplele

oferite se vor axa pe cele patru domenii analizate în „Raportul privind analiza politicilor publice

naționale din principalele sectoare economice privind integrarea valorii serviciilor ecosistemice

în procesul de luare a deciziilor”: forestier, agricultură, energie și turism, fără însă a se reduce la

acestea.

I. Cadrul conceptual

1.1 Serviciile ecosistemice – aspecte generale

La nivel empiric, conceptul de servicii ecosistemice „are mai multe semnificații

concurente”, iar specialiștii în domeniu recunosc importanța trasării unor direcții generale pe

baza cărora ar trebui să se dezvolte și să se particularizeze variații ale acestui concept (Boyd și

Banzha 2006). În literatura de specialitate, definirea și operaționalizarea conceptul de servicii

ecosistemice continuă să reprezinte un subiect de dezbatere, economiștii și ecologiștii

neajungând la un punct comun în privința definirii acestora. Deviațiile de la definiția generala ar

trebui să fie dependente de contextul și particularitatea serviciilor ecosistemice și a interacțiunii

beneficiarilor cu aceste servicii. În contextul în care nu există un punct comun în a defini și

operaționaliza la un nivel standardizat conceptul de servicii ecosistemice, Boyd și Banzha (2006,

11) își propun să contribuie la dezvoltarea domeniului prin definirea conceptului, făcând apel la

elemente specifice celor două domenii: „serviciile ecosistemice reprezintă componente ale


naturii de care se beneficiază prin faptul că sunt consumate sau utilizate în mod direct cu scopul

de a contribui la bunăstarea indivizilor”.

Dezvoltarea conceptuală a termenului de servicii ecosistemice a depins în foarte mare

măsură de domeniul economic. Elementele naturale au fost analizate în funcție de valoarea

economică pe piață. Astfel, principiul de bază a acestei abordări este că piața ar reprezenta

mecanismul cel mai eficient prin intermediul căruia se pot distribui stimulentele materiale pe

care le primesc proprietarii, având capacitatea de a stabili valoarea monetară a acestor servicii.

Pe de altă parte, se asumă că introducând în ecuație valoarea economică a serviciilor

ecosistemice, se așteaptă o creștere a utilizării sustenabile și implicit un grad mai ridicat de

conservare a acestor resurse (Daily și Matson 2008).

1.2 Mecanisme de plată ale serviciilor ecosistemice – consideraţii teoretice

Ideea pe care se bazează conceptul de plăți compensatorii pentru servicii ecosistemice se

leagă de faptul că utilizatorii de resurse și comunitățile care se află în poziția de a oferi servicii

de mediu ar trebui să fie compensați/compensate pentru costul de furnizare, iar cei care

beneficiază de ele ar trebui să plătească (Mayrand și Paquin 2004). Lipsa unor stimulente de

natură financiară pentru serviciile naturale secundare pe care le oferă anumite resurse naturale ar

putea explica dezinteresul agricultorilor față de potențialul acestor resurse în momentul

gestionării proprietăților în scop agricol sau economic. O alternativă la această problemă ar putea

fi reprezentată de reglementarea practicilor pe care le adoptă indivizii, însă această măsură ar

putea să aibă consecințe negative în rândul anumitor categorii de persoane, în special pentru cei

care se confruntă cu probleme financiare din cauza veniturilor scăzute (Pagiola și Platais 2002,

1). În aceste condiții, soluția promovată de specialiști este de a dezvolta și implementa

mecanisme de plată pentru cei care sunt dispuși să exploateze potențialul ecologic al resurselor

naturale pe care le dețin în proprietate (Pagiola și Platais 2002, 1). Prin introducerea unor

mecanisme specifice pieței, se așteaptă crearea unei competiții între cei care primesc compensații

pentru că se modifică viziunea pe care o au față de resursele naturale, raportându-se la aceste

servicii într-o manieră individuală și nu colectivă. Astfel, activitățile pe care le desfășoară

indivizii pentru a beneficia de compensații financiare sunt motivate de interese personale, nu în

numele unui „bine comun” care încurajează mai degrabă comportamente de tip blatist, deoarece


nu există nicio formă de stimulent (negativ sau pozitiv) care să constrângă comportamentul

indivizilor (Gómez-Baggethun, și alții 2010).

Aceste mecanisme presupun existența unei relații de voluntariat între cel puțin două părți:

o parte dispusă să investească resurse financiare în condițiile în care cealaltă parte se angajează

să adopte anumite practici care să favorizeze asigurarea serviciilor ecosistemice (Kosoy și

Corbera 2010). Pagiola și Platais (2002, 1-2) consideră că pilonul de bază al mecanismelor de

plată este reprezentat de recompensa pe care o primesc proprietarii care asigură „servicii de

mediu”, din partea celor care „beneficiază de pe urma acestor servicii”. Cei din urmă au datoria

să asigure resursele financiare necesare, astfel încât acestea să acopere valoarea serviciilor

ecosistemice de care beneficiază.

Cele mai des întâlnite servicii ecosistemice integrate în schemele de piață sunt (Gómez-

Baggethun, și alții 2010), (De Koning și de Beer 2013): a) captarea dioxidului de carbon în

biomasă sau în sol; b) asigurarea de habitate pentru speciile pe cale de dispariție; c) protejarea

peisajelor naturale; d) diverse funcții hidrologice care sunt în legătură cu calitatea, cantitatea și

sincronizarea cu fluxurile de apă proaspătă din zone cu altitudine ridicată spre zone cu altitudine

scăzută.

Resursele financiare sunt vitale pentru supraviețuirea acestor mecanisme. Implementarea

schemelor de plăți este considerată ca fiind soluția primară la problemele legate de conservarea

și/sau exploatarea sustenabilă a resurselor naturale, aceste proceduri câștigând în popularitate atât

în statele occidentale dezvoltate, cât și în statele în curs de dezvoltare (Adhikar și Boag 2013,

72). De aici se poate deduce faptul că factorii de natură economică pot reprezenta stimulente

suficient de puternice care să determine schimbări în comportamentele și practicile indivizilor,

necesare pentru conservarea și exploatarea responsabilă a serviciilor naturale. Însă Adhikar și

Boag (2013, 72), țin să sublinieze faptul că deși se pot identifica o serie de aspecte comune în

privința plăților în cazul celor două categorii de țări, statele în curs de dezvoltare se confruntă cu

probleme specifice, fiind necesară implementarea de mecanisme particularizate la contextul

local.

Ferraro și Kiss (2002, 1718-1719) susțin că acest tip de stimulente directe de natură

financiară sunt mai eficiente comparativ cu cele indirecte. Raportat la gradul de conservare al


resurselor naturale, investițiile financiare tind să aibă efecte considerabil mai pozitive,

comparativ cu alte tipuri de stimulente indirecte cum ar fi „sprijinirea comunităților prin

dezvoltarea de servicii sociale (școli, clinici etc.) ca modalități de încurajare a sprijinului necesar

pentru conservarea resurselor serviciilor ecosistemice”. Autorii consideră că există inclusiv un

avantaj de natură economică a acestei abordări prin faptul că se înregistrează o economisire a

fondurilor dedicate sectoarelor în cauză, iar practicile care se încadrează în categoria

stimulentelor directe tind să devină profitabile atât pentru factorii de decizie, cât și pentru

beneficiarii lor (Ferraro și Kiss 2002, 1719).

Un aspect important de care ar trebui să se țină cont este faptul că aceste mecanisme de

plată nu sunt independente de aspectele culturale și de valorile dominante din cadrul

comunităților în care se adoptă acest sistem. Acestea, de cele mai multe ori, reflectă felul cum se

raportează membrii respectivelor comunități la resursele și serviciile ecosistemice și implicit la

ideea de proprietate (Gómez-Baggethun, și alții 2010).

Nu există o definiție universală a schemelor de plată pentru serviciile ecosistemice.

Vorbim mai degrabă despre existența unor clasificări care se bazează pe servicii de mediu sau pe

tipurile de plăți. Așadar, există o diversitate de mecanisme de plată care se diferențiază în funcție

de tipul de serviciu oferit și în funcție de tipul de plată (Mayrand și Paquin 2004).

Un cadru instituțional de succes pentru ca plățile pentru serviciile ecosistemice să

funcționeze trebuie să includă instituții care oferă suport pentru implementare precum instituții

publice sau organizații non-guvernamentale. Necesitatea dezvoltării unui cadru instituțional care

să favorizeze implementarea acestor mecanisme de plată reprezintă una din prioritățile factorilor

de decizie. Cadrul instituțional este extrem de important, având capacitatea să determine succesul

sau eșecul adoptării mecanismelor de plată. Instituțiile statului se pot implica în implementarea

acestor mecanisme de la stadiul inițial de evaluare a serviciilor, la realizarea de campanii de

informare, la gestionarea tranzacțiilor între cumpărători și producători. Implicarea activă a

instituțiilor statului devine vitală în condițiile în care participarea în cadrul acestor programe este

voluntară, stimulentele de ordin negativ având putere de influență mai slabă.

În raportul Payments for Ecosystem Services: Getting Started se pune accent pe patru

pași importanți pe care trebuie să îi urmărească cei implicați în acest proces de plată al serviciilor


ecosistemice: 1) identificarea serviciilor ecosistemice (prin măsurarea și stabilirea valorii

monetare) și a potențialilor cumpărători (actori interesați de rezultatele și resursele care se pot

obține în urma exploatării sustenabile a acestor resurse); 2) evaluarea cadrului legislativ necesar

pentru implementarea mecanismelor de plată (această etapă presupune analiza elementelor

legislative deja existente în acest domeniu); 3) dezvoltarea cadrului instituțional care să sprijine

derularea practicilor specifice programelor centrate pe mecanismele de plată (al treilea stagiu

implică dezvoltarea de mecanisme pentru măsurarea serviciilor ecosistemice astfel încât pe de o

parte să se stabilească măsuri „echitabile în evaluarea ecosistemelor” și pe de altă parte, să

reducă costurile de tranzacție); 4) implementarea efectivă a mecanismelor de plată (implică

monitorizarea periodică a tranzacțiilor și a planurilor de plată) (Forest Trends and The Katoomba

Group 2008). Pagiola et al. (2005) susțin că o politică axată pe mecanismele de plată a serviciilor

ecosistemice ar trebui să se axeze pe trei principii generale:

a) Implementarea unui ansamblu de instrumente care măsoară caracteristicile biofizice ale

resurselor naturale pentru evaluarea monetară a acestora;

b) Integrarea de unități de măsură a valorii non-monetare a serviciilor naturale (culturale,

care vizează sănătatea și securitatea indivizilor);

c) Identificarea principalilor beneficiari ai acestor resurse care presupune colectarea de

informații cu privire la interacțiunea acestora cu resursele naturale în cauză.

Astfel, este importantă stabilirea unor „mecanisme de monitorizare centrate pe analiza

sistemului, rezolvarea conflictelor, coordonarea comportamentelor indivizilor și distribuirea de

drepturi și responsabilități în rândul indivizilor” (Ferraro și Kiss 2002, 1718).

Mecanismele de plată pentru serviciile ecosistemice au suferit constant transformări

necesare pentru a se adapta la nevoile și contextele unde au fost implementate. Pentru a stabili

valoarea resurselor naturale, aceste tehnici de plată se raportează la alte tipuri de bunuri care se

tranzacționează pe piață, cât și la valoarea acestora, dar și pe comportamentul principalilor

consumatori. În situația în care nu există suficiente informații cu privire la comportamentul

consumatorilor, se apelează la diverse instrumente (spre exemplu sondajul de opinie) prin

intermediul cărora ar putea să se identifice preferințele pe care le manifestă consumatorii și

beneficiarii acestor resurse, față de mecanismele de plată. (Gómez-Baggethun, și alții 2010).


II. Modele de bune practici privind implementarea mecanismelor de plată

Este important de subliniat faptul că schemele de plăți pentru serviciile ecosistemice și

programele direcționate spre conservarea serviciilor naturale se caracterizează prin diversitate,

bazându-se pe criterii diferite și principii diferite. Cu toate acestea, cel mai des întâlnite astfel de

mecanisme sunt implementate la nivel local și vizează conservarea și exploatarea resurselor

naturale din sectorul agricol și forestier.

2.1 Mecanisme de plată în sectorul agricol

Importanța serviciilor ecosistemice din sectorul agricol revine în mare parte din resursele

alimentare pe care le oferă, dar și din resurse precum sol sau apă, conservarea biodiversității.

Înțelegerea resurselor pe care le oferă sistemul agricol contribuie la o mai bună gestionare și

implementare a mecanismelor de plată, dar și a practicilor agricole (Dalea și Polaskyb 2007).

Necesitatea înțelegerii modului în care practicile agricole au un impact asupra ecosistemelor este

justificată de faptul că aceste practici reprezintă „o formă dominantă de management al

terenului” (Dalea și Polaskyb 2007). În acest context, soluția care ar asigura exploatarea

sustenabilă a resurselor agricole, activități care ar implica pe de o parte producerea de hrană, dar

și asigurarea conservării ecosistemelor, este „răsplătirea fermierilor și a altor actori implicați în

aceste procese” pentru toate aceste activități (Dalea și Polaskyb 2007). În plus, trebuie să se țină

cont de faptul că sistemul agricol beneficiază în mod direct de practicile care vizează conservarea

altor ecosisteme (Dalea și Polaskyb 2007).

Schemele de agro-mediu specifice Programului de Dezvoltare Rurală a UE au căpătat

popularitate în statele membre, reprezentând una din cele mai importante politici din domeniu.

Programul a luat naștere în 1980, ca proiect separat de CAP, având ca obiective clare să îi

determine pe agriculturii din zonele rurale să adopte practici necesare pentru conservarea

mediului și a ecosistemelor prin oferirea de recompense financiare. Statele membre au

posibilitatea de a dezvolta programe particularizate în funcție de specificul țării. Acest aspect a

contribuit la o diversitate mare de scheme întâlnite la nivelul UE, dar care pot fi clasificate în trei

categorii: scheme pentru zonele sensibile din punct de vedere ecologic; scheme pentru anumite


categorii de agricultori și scheme pentru anumite tipuri de terenuri (Pavlisa, și alții 2016)

(Primdahla, et al. 2003).

Studiul Patterns of agri-environmental scheme participation in Europe: Indicative

trends from selected case studies își propune să analizeze motivele care îi determină pe

agricultori să participe în cadrul acestui program în statele: Danemarca, Austria, Olanda, Italia și

Grecia. Această analiză este importantă în contextul în care participarea în cadrul programului

este voluntară, astfel identificarea unor elemente comune care îi motivează pe agricultori să

participe în cadrul acestui proiect devine esențială pentru dezvoltarea de strategii de atragere a

unui mai mare de voluntari. Datele arată faptul că în cazul acestor țări există o diversitate mare

de scheme de agro-mediu: în Italia, în anul 2009, 19% din terenul agricol al statului era înscris în

cadrul acestui program, cu o plată de 85€/ha (fapt care face ca Italia să fie foarte aproape de

media de la nivelul UE). Austria reușește să integreze în cadrul programului aproximativ 70%

din suprafața arabilă. În cazul Olandei și a Greciei se înregistrează între 4% și 11% din terenurile

agricole, însă în cazul acestor state se înregistrează cea mai mare plată: 450, respectiv 400€/ha de

unde se poate deduce faptul că aceste fonduri sunt destinate anumitor zone mai importante din

punct de vedere ecologic care primesc stimulente financiare semnificative (Pavlisa, și alții 2016).

Studiul a presupus aplicarea unui chestionar în rândul agricultorilor din statele mai sus

menționate care au terenuri înscrise în cadrul programului. Datele arată faptul că în general

fermele mici tind să nu participe în acest proiect. Motivele ar ține de faptul că terenul pe care îl

au în folosință nu este utilizat în scopuri de profit, ci mai degrabă pentru hrană. Astfel, una din

caracteristicile dominante ale participanților este dimensiunea mare a fermei, dar și profilul

acesteia: în general cele care dețin terenuri de pășune mai multe tind să participe în proiect și mai

puțin cele care dețin terenuri arabile. Un factor care ar putea explica implicarea fermierilor este

reprezentată de nivelul de educație al acestora. Datele indică faptul că în general persoanele care

au un nivel de educație mediu sau superior tind să participe în acest proiect, fiindu-le mai

accesibile demersurile birocratice, dar și sursele de informare necesare. Unul din principalele

motive care îi încurajează pe fermieri să participe este legat de stimulente financiare (un nou

venit, scăderea riscului financiar, creșterea veniturilor). Satisfacția personală și dorința de a

învăța lucruri noi reprezintă un alt motiv invocat de fermieri. Aceste motive care țin mai degrabă


de nivelul personal tind să fie mai puternice decât comunitatea locală (ca factor de presiune) sau

opinia familiei. Principalele probleme cu care se confruntă agricultorii se leagă în special de

nivelul ridicat de birocrație, lipsa de informații, riscul pe care și-l asumă cei care participă, dar și

stimulentele financiare scăzute (Pavlisa, și alții 2016). În concluzie, portretul fermierului care

participă în aceste programe de conservare și protejare a mediului are următoarele caracteristici:

are în proprietate o fermă de dimensiuni mari, este tânăr cu un nivel ridicat de educație (în

special din domeniul agricol) și orientat spre producție. În ceea ce privește rezultatele la nivel

practic al acestor politici, au fost observate modificări în privința practicilor pe care le adoptă

fermierii implicați în program în procesul de management al terenului. Astfel, s-a înregistrat o

scădere a gradului de fertilizatoare din sol și în plus au fost respectate reglementările necesare

pentru conservarea ecosistemelor, cum ar fi reducerea densității de pe terenuri a biomasei care

provine de la animale.

În cadrul studiului Paying for environmental services from agricultural lands: an

example from the northern Everglades autorii și-au propus să realizeze o analiză a programului

Florida Ranchlands Environmental Services Project, proiect prin intermediul căruia se

implementează mecanismele de plată în sectorul agricol din Florida, SUA. Obiectivele principale

ale acestui program vizează să îi determine pe agricultori să controleze gradul de îngrășământ

utilizat (în special al fosforului) pe proprietatea privată, dar și să conserve resursele de apă. În

implementarea acestor mecanisme de plată sunt implicate instituțiile statului, organizații non-

guvernamentale, dar și experți din mediul academic. Dezvoltarea sistemului agricol în zona de

nord a regiunii Everglades (Florida, SUA) a produs modificări în cadrul ecosistemelor care se

regăsească în jurul lacului Okeechobee și a râului Kissimmee. Pentru a susține serviciile

agricole, fermierii au construit canale de irigații, fapt care a contribuit la creșterea nivelului de

îngrășământ în sursele de apă. În acest context, autoritățile au propus un program care să îi

determine pe agricultori să adopte anumite practici precum stocarea și filtrarea apei pe care o

utilizează în scopuri agricole. Mai mult, studiile realizate anterior implementării programului au

indicat faptul că bugetul unui astfel de proiect ar fi mai mic decât costurile specifice un program

la nivel public. Astfel, programul a fost lansat în 2005 într-o formă pilot și a presupus în primul

rând stabilirea costurilor și a beneficiilor, a metodelor prin intermediul cărora se pot realiza


stocarea și filtrarea apei, dar și dezvoltarea de canale de comunicare între grupul țintă (fermierii)

și instituțiile în cauză, pentru a negocia valoarea serviciilor pe care ar trebui să le ofere

agricultorii și condițiile pe care aceștia din urmă ar trebui să le respecte. În prima fază a

programului, agricultorilor li se asigura acoperirea integrală a costurilor de instalare și utilizare a

mecanismelor alternative de management al apei. În plus, aceștia beneficiau și de o plată de

participare în cadrul programului, pe trei ani, cu posibilitate de prelungire. O altă componentă

importantă a contractului între agricultori și reprezentanții statului este asigurarea faptului că

după finalizarea colaborării, fermierii vor avea certitudinea că proprietățile utilizate în scopuri

ecologice vor reveni la starea inițială implementării proiectului, fapt care reduce costurile de

tranzacție, în special pentru fermieri. Un rezultat important al analizei implementării programului

este faptul că agricultorii nu mai sunt interesați să conserve apa atunci când se confruntă cu

secetă, fapt care a determinat o modificare în program astfel încât să le asigure fermierilor

acoperirea costurilor ridicate ale acestor practici în condiții de secetă. Soluția financiară care a

fost propusă este una flexibilă care ține cont de fenomenele meteorologice predominante întru-un

an: oferirea anuală de fonduri specifice unui an cu fenomene hidrologice moderate, urmând ca

agricultorii să primească fonduri diferențiate în anii în care s-a înregistrat secetă (doar în

condițiile în care pot demonstra faptul că au asigurat serviciile de conservare și filtrare a apei)

(Bohlen, et al. 2009).

Conservation Reserve Program reprezintă un program implementat în SUA, încă din

1985, care vizează reducerea „eroziunii solului, îmbunătățirea calității apei dar și a habitatelor

animalelor sălbatice”. Prin intermediul acestui program, participanții primesc resurse financiare

dacă desfășoară activități de conservare a ecosistemelor de pe proprietatea privată, dar și dacă

încetează activitățile de producție (pe o durată de 10-15 ani) din zonele considerate „mai

sensibile” din punct de vedere ecologic (Soil & Water Conservation Society and Environmental

Defense Fund 2008). Acest proiect a reușit să reunească aproximativ 35 de milioane de acri,

înscrierile realizându-se periodic. Plățile se realizează în funcție de suprafața proprietății înscrise,

luându-se în calcul tipul de sol și nivelul de productivitate al acestuia. În plus, participanții

primesc fonduri care să acopere jumătate din costurile pe care le-ar presupune plantarea de

copaci și/sau de iarbă pe suprafețele înscrise în program sau pentru activitățile de conservare


derulate pe aceste suprafețe. Sunt vizate suprafețele de teren care au potențialul de a oferi resurse

ecologice precum acumularea de apă (filter strips), paravane împotriva vântului sau spații pentru

habitatul păsărilor sălbatice. Parcelele de pământ sunt evaluate în funcție de Environmental

Benefits Index pentru a vedea în ce măsură acestea sunt compatibile pentru primirea de fonduri.

În funcție de punctajul pe care îl primesc pe baza acestui index, terenurile sunt clasificate în 8

categorii, unde prima categorie reprezintă terenurile care îndeplinesc cel mai bine criteriile de

eligibilitate. Analizele centrate pe efectele asupra ecosistemelor s-au centrat pe rezultatele

înregistrate la nivelul eroziunii solului, îmbunătățirii calității apei și a habitatelor animalelor

sălbatice. Datele raportului Conservation Reserve Program (CRP) Program Assessment arată

faptul că în cazul solurilor înscrise în acest program, gradul de eroziune a acestora a scăzut

semnificativ. Mai mult, în cadrul suprafețelor care au înregistrat un punctaj mare în urma

evaluării conform indexului, nivelul eroziunii a scăzut mult mai mult comparativ cu celelalte

parcele, ceea ce ar putea să justifice o prioritizare a fondurilor pentru solurile din aceste

categorii. În privința calității apei, datele arată faptul că nivelul de pesticide și de alte elemente

poluante a scăzut considerabil comparativ cu perioada anterioară înscrierii în program a

terenului. Legat de îmbunătățirea habitatelor animalelor sălbatice, cercetătorii au stabilit o serie

de beneficii pentru acestea precum: utilizarea suprafețelor de teren pentru cuibărit și

împerechere, dar și creșterea populației de animale din zonă. Concluziile raportului sugerează o

prioritizare a resurselor pe care le oferă programul spre suprafețele de teren care sunt cel mai

„sensibile” din punct de vedere ecologic pentru că investițiile în aceste terenuri aduc cele mai

mari beneficii pe direcțiile vizate.

2.2 Mecanisme de plată în sectorul forestier

Evaluarea serviciilor ecosistemice pe care le oferă pădurile a căpătat în ultima perioadă

extrem de multă popularitate. Recunoașterea beneficiilor care rezultă în urma activităților de

conservare a pădurilor implică dezvoltarea de mecanisme și instrumente de natură politică care

să favorizeze activitățile specifice de protejare și conservare a serviciilor.

În studiul Lessons Learned from Mexico’s Payment for Environmental Services

Program autorii descriu rezultatele mecanismelor de plată implementate în Mexic care își

propun stoparea fenomenului de defrișare a suprafețelor împădurite. Acest fenomen este


responsabil de „reducerea extinderii pădurilor cu peste 50%, în doar 5 ani (Alix-Garcia, et al.

2009), iar predicțiile privind fenomenul de defrișare sunt foarte sumbre: în condițiile în care

anual rata de defrișare este de 1,2%, în aproximativ un secol pădurile din Mexic vor dispărea

(Alix-Garcia, et al. 2009). Pădurile din Mexic sunt clasificate în păduri protejate 5% care se află

în Sistemul Național al Ariilor Protejate, păduri aflate sub proprietate privată (15-20%). Restul

suprafeței de pădure se află în gestiunea comună a diverselor comunități de pe teritoriul

Mexicului. Principalul program prin intermediul căruia se implementau mecanismele de plată s-a

derulat pe parcursul a doi ani. Acest program vizează conservarea surselor de apă potabilă, fapt

care implică în mod direct protejarea resurselor forestiere. Indivizii sau comunitățile care doreau

să participe în cadrul acestui program trebuiau să completeze un formular și să semneze un

contract prin care se angajează să nu exploateze lemnul din zonele considerate de interes.

Studiul s-a centrat pe identificarea principalelor experiențe ale comunităților care au

participat în cadrul acestui program și mai exact, în ce măsură comportamentul membrilor

comunităților față de managementul pădurilor s-a modificat după introducerea mecanismelor de

plată. Un rezultat al studiului arată faptul că un procent însemnat din populația țintă care a primit

stimulente financiare, era deja implicată în activități de conservare a pădurilor, anterioare acestui

program. Un alt rezultat arată faptul că alți membri ai comunităților vizate primeau resurse

financiare pentru a nu utiliza anumite zone forestiere de interes, chiar dacă aceste zone nu erau

folosite pentru că se aflau în perioada de rotație. În aceste contexte, cercetarea arată faptul că

introducerea mecanismelor de plată nu a avut un impact semnificativ asupra comportamentelor

principalilor beneficiari deoarece o proporție însemnată deja erau implicați în activități de

conservare. Însă studiul arată faptul că cel mai mare impact pe care l-a avut acest program a fost

în rezervații, unde comunitățile au restricții în a utiliza resursele forestiere. Astfel, aceste

stimulente financiare sunt percepute drept compensații, în special pentru proprietarii de păduri.

Autorii studiului remarcă faptul că fără un sprijin din exterior care să îi ajute pe membrii

comunităților să își gestioneze pe de o parte resursele forestiere, dar și stimulentele financiare,

administrarea sustenabilă a resurselor din cadrul comunităților înscrise în program este

problematică și dificilă. Un aspect important în evaluarea acestor proiecte îl reprezintă analizarea

modalităților în care comunitățile au decis să distribuie resursele financiare primite, deoarece


aceste practici pot avea un impact asupra interesului populației de a conserva resursele forestiere.

Printre cele mai întâlnite tehnici de distribuție se numără: a) împărțirea resurselor financiare în

mod egal între toți membrii; b) invertirea resurselor în sisteme de monitorizare a pădurii sau în

servicii de care beneficia întreaga comunitate; c) sau stimulentele financiare au fost distribuite în

mod proporțional membrilor în funcție de activitățile de conservare pe care aceștia le realizau.

Ultima metodă de distribuție a fost utilizată de o comunitate în cadrul căreia cercetătorii au

identificat rezultate pozitive ale mecanismelor de plată: membrii comunității au devenit mai

implicați în activitățile de conservare, iar problemele privind protejarea mediului sunt mai

prezente pe agenda acestor comunități. Însă, un aspect care trebuie menționat este faptul că

aceste comunități au beneficiat și de stimulente financiare mai mari, fapt care le-a oferit diverse

avantaje în procesul de manageriere a resurselor (Alix-Garcia, și alții 2009).

În cazul Vietnamului, sectorul forestier a fost o lungă perioadă sub-estimat deoarece

contribuția pe care o aduce la venitul de stat era foarte scăzută. Însă, din 2004 au fost

recunoscute la nivel legislativ contribuțiile pe care le aduce sectorul forestier asupra mediului

cum ar fi: scăderea gradului de eroziune a terenului, reglementarea climei, reducerea CO2 din aer

sau conservarea biodiversității. Această recunoaștere a serviciilor ecosistemice pe care le

produce pădurea a implicat realizarea unei strategii de conservare care include implementarea de

mecanisme de plată pentru a asigura sustenabilitatea acestor servicii. Un aspect important al

mecanismelor de plată implementate în Vietnam este că instituția care se ocupă de gestionarea

plăților nu operează pe profit. Fondurile colectate de la „cumpărători” sunt reinvestite în practici

pentru conservare și pentru susținerea activităților din cadrul proiectelor. Principalele activități

instituționale reglementate prin politici sunt: a) relația directă între „cumpărători” și beneficiari;

b) mecanisme „clasice” de monitorizare a pădurilor din program; c) verificarea aleatorie a 10%

din pădurile înscrise în program; d) realizarea de contracte formale care să reglementeze relațiile

între cumpărători și beneficiari; e) stabilirea de planuri de plăți clare pentru serviciile

ecosistemice asigurate. Cei care pot beneficia de aceste mecanisme de plată pot fi indivizii,

comunități sau organizații care îndeplinesc criteriile de eligibilitate și se angajează să respecte

reglementările și practicile impuse prin contract. Printre serviciile ecosistemice eligibile pentru

înscrierea în program se numără: a) capacitatea de a reduce eroziunea solului, capacitatea de a


proteja de inundații și de a conserva sursele de apă potabilă pentru comunități; b) capacitatea de

proteja ecosistemele naturale și de a conserva biodiversitatea; c) capacitatea de reducere a

emisiilor de CO2. Studiul Payments for forest environmental services in Vietnam. From policy

to practice analizează rezultatele programului în privința practicilor realizate pentru conservarea

cumpănii de apă care presupune protejarea plantelor din această zonă. În general, pentru acest

serviciu ecosistemic principalii cumpărători sunt reprezentați de companiile de electricitate (fie

private sau de stat). Cea mai mare problemă din acest program este identificarea proprietarilor

pădurilor, a principalilor beneficiari, care dețin suprafețe reduse de pădure, fapt care îngreunează

inclusiv procesul de plată (costurile pentru tranzacțiile financiare fiind mai mari în cazul

pădurilor cu mai mulți proprietari). Plata pentru aceste servicii se realizează conform formulei:

suma finală = taxa medie/ha X zona de pădure înscrisă în program (ha) X coeficientul K. Acesta

din urmă se referă la tipul de pădure: pădure cu statut special, pădure folosită în comun etc. (Thu

Thuy, și alții 2013). O problemă cu care se confruntă acest tip de mecanism de plată se leagă de

faptul că suma primită de la cumpărători poate să difere în funcție de zonă, de tipul de servicii și

de numărul serviciilor primite. Pentru a nu dezvolta inegalități între proprietarii care oferă

aceleași servicii, fondurile sunt distribuite egal. Comparativ cu plățile pentru proprietarii

individuali, plata pentru pădurile utilizate de către comunități este substanțial mai mare, aceasta

putând fi utilizată cu eficiență pentru realizarea de activități necesare pentru conservarea

mediului, dar și a nivelului de trai în cadrul respectivei comunități. Printre cele mai utilizate

modele de distribuție a fondurilor se numără: împărțirea banilor membrilor comunităților

implicați în activități de conservare; investirea resurselor financiare în echipamente pentru

utilizarea comună la nivelul comunității; distribuirea în mod egal a banilor familiilor din

comunitate; construirea de infrastructură; construirea de scheme de finanțare sub forma de

micro-credite la care persoanele care au un venit scăzut pot apela pentru a pune bazele unor

afaceri. Însă problemele cel mai des întâlnite în cazul acestor mecanisme de distribuție este lipsa

de încredere pe care o manifestă membrii comunităților în sistemul de distribuție al fondurilor,

dar și nivelul ridicat al corupției. În aceste condiții, conform datelor, cel mai eficient sistem de

plată este acela prin intermediul căruia se distribuie în mod egal fondurile membrilor

comunităților. Aceștia devin mai implicați și realizează mai multe activități necesare pentru


protejarea pădurilor. La nivel ecologic, rezultatele nu sunt suficient de clare. Sunt rapoarte care

concluzionează că mecanismele de plată au avut efecte pozitive directe asupra nivelului de

eroziune și de defrișare a pădurilor, însă unii specialiști susțin că evaluarea rezultatelor este

dificilă în condițiile în care îmbunătățirea ecosistemelor, dar și a condițiilor de viață a populației

nu poate fi corelată în mod direct cu aceste mecanisme. Existența altor proiecte de sprijin pentru

acele comunități pot influența major rezultatele evaluării (Thu Thuy, și alții 2013).

În regiunea mediteraneeană, măsurile cele mai populare adoptate pentru protejarea

serviciilor ecosistemice sunt cele privind conservarea biodiversității și a bazinului hidrologic.

Printre serviciile ecosistemice pe care le oferă aceste păduri se numără serviciile de producție,

servicii de reglare, servicii de suport și servicii culturale. Însă trebuie menționat faptul că

pădurile mediteraneene sunt puternic expuse la probleme ce țin de climă precum deșertificare sau

incendii, cât și cele legate de intervenția umană. Programele prin intermediul cărora se

implementează mecanismele de plată au ca principale obiective: promovarea de management

adecvat pentru gestionarea pădurilor (pentru a diminua problemele legate de eroziune sau

controlul apei) și stimularea de acțiuni de conservare a regiunilor aflate în risc (Profokieva,

Wunder și Vidale 2012). Un exemplu de mecanism de plată implementat pentru conservarea

biodiversității în pădurile mediteraneene îl reprezintă programul din regiunea Catalană, Giorona

(Spania). Fondurile sunt dedicate proprietarilor de păduri care se angajează să nu utilizeze

suprafețele de pădure matură timp de 30 ani. Aceștia nu trebuie să intervină în evoluția naturală a

acestor ecosisteme pentru a menține biodiversitatea din zonă. Fondurile pe care le primesc

proprietarii sunt din bugetul regional, dar și din donații din mediul privat. Valoarea serviciilor pe

care le oferă pădurea este calculată în funcție de un plan de management al pădurii, menit să

găsească soluții pentru compensarea activităților pe care le-ar fi realizat proprietarii de păduri

dacă nu ar fi implicați în program.

În cazul Italiei au fost implementate o serie de mecanisme de plată pentru conservarea

pădurilor, iar studiul Payments for forest environmental services: organisational models and

related experiences in Italy se centrează pe identificarea principalelor elemente care definesc

aceste programe. Spre exemplu, în regiunea Piedmont, între 3-8% din venitul pe care îl

înregistrează Autoritatea Publică de Apă este direcționat către consorțiul de municipalități


poziționat în munți. Aceste fonduri sunt utilizate în activități de conservare și protejare a

pădurilor pe care le au în gestiune. Însă datele arată că sumele sunt investite mai degrabă în

procese de management hidro-geologic și nu în conservarea pădurilor. Un alt mecanism

asemănător este implementat în regiunea Emilia Romagna. Diferența este că cel puțin 50% din

suma primită de către comunități trebuie investită în activități de conservare a pădurilor din

munți. Fondurile sunt oferite proprietarilor de păduri care trebuie să respecte toate reglementările

impuse pentru conservarea pădurilor. Această schemă de plăți își propune să reducă nivelul de

eroziune, să regleze sursele de apă și să reducă riscul de eventuale probleme de natură hidro-

geologică. Un alt mecanism de plată sprijină exploatarea sustenabilă a culturilor de ciuperci care

se găsesc păduri. Ciupercile pot fi culese de către proprietarii pădurilor (fără a avea restricții),

însă celelalte persoane trebuie să cumpere permise pentru a putea culege ciuperci. Valoarea

acestor permise poate varia în funcție de perioada de timp (zi/săptămână/lună) pe care o aleg,

fără a depăși 2kg/zi, dar și de statutul persoanei care cumpără permisul: pentru turiști sau

persoane din afara comunității aceste permise sunt mai scumpe. Banii colectați din vânzarea

acestora sunt direcționați către proprietarii de păduri și utilizați pentru activități de conservare a

pădurii, dar și pentru dezvoltarea culturilor de ciuperci. Un alt mecanism de plată este cel prin

care sunt susținute parcurile de aventuri construite în cadrul pădurilor. La momentul realizării

studiului se înregistrau aproximativ 70 de astfel de parcuri care reușesc să atragă un număr

important de vizitatori. Un aspect care trebuie menționat este faptul că aceste parcuri oferă

servicii de recreere conectate strict cu conservarea copacilor, iar profitul pe care îl obțin este

reinvestit în practici de conservare a pădurilor. Făcând o comparație între cele trei mecanisme de

plată pe baza a patru dimensiuni de analiză: eficiență în furnizarea produsului, în furnizarea de

venit, în distribuția echitabilă a beneficiilor și eficiență per total, autorii ajung la concluzia că

mecanismul de plată care are cele mai bune rezultate pe dimensiunile mai sus menționate este cel

care susține parcurile de aventuri. Atât serviciile de recreere pe care le oferă, cât și venitul

generat pot fi ușor contabilizate, iar rezultatele sunt vizibile și clare. În plus, costurile de

tranzacție a acestor servicii pe care le oferă parcurile de aventuri sunt mult mai mici comparativ

cu celelalte scheme, iar acest lucru se datorează faptului că proprietarul pădurii negociază în mod


direct cu responsabilul parcului, fiind mai puțini actori implicați comparativ cu celelalte

mecanisme (Gatto, Pettenella and Secco 2009).

Stocarea de CO2 reprezintă unul dintre cele mai importante servicii pe care le oferă

sectorul forestier. În studiul Carbon Subsidies, Taxes and Optimal Forest Management autorii

propun două modele de scheme de plăți pentru reducerea CO2. Primul model presupune ca

valoarea creditului să difere în funcție de cantitatea de CO2 captată de pădure, creditul luând în

calcul numărul de copaci din pădurea înscrisă în program. Acest tip de schemă presupune

monitorizarea constantă a captării de CO2, proces al cărui cost poate să depășească treptat

beneficiile pe care ar putea să le aducă această schemă. Al doilea model, ale cărui costuri de

monitorizare sunt mai mici comparativ cu primul, presupune ca valoarea creditului să fie

constantă și să se bazeze pe potențialul pe termen lung de captare a carbonului pe care îl are

pădurea care participă în program și se acordă în funcție de suprafața terenului pe care se află

pădurea. Această sumă va fi acordată proprietarilor dacă aceștia realizează practici de protejare a

pădurii. În situația în care proprietarii neglijează întreținerea pădurii, statul are dreptul să îi

taxeze și să ceară restituirea sumei acordate. Principalele concluzii ale studiului arată faptul că o

schemă prin care proprietarii sunt plătiți cu o valoare relativ scăzută din taxa pe captarea de

carbon bazată pe potențialul pe care îl are pădurea de a stoca carbon, va încuraja o scădere a

defrișărilor și va duce la o perioadă de rotație mai mică, în medie. Și în cazul celui de-al doilea

tip de mecanism se înregistrează o scădere a defrișării, însă perioada de rotație este mai mare,

comparativ cu primul mecanism. Autorii susțin că în privința costurilor, a doua schemă are

costuri mai mici, raportat la rezultatele pe care le înregistrează în materie de captare a CO2. Un

alt rezultat al modelării arată că o creștere a prețurilor pentru creditele de carbon ar avea ca efect

plantarea de copaci care au exclusiv acest rol. Astfel, această activitate are potențialul de a se

transforma într-un plan de afaceri viabil, fapt care ar duce la atragerea unui număr mai mare de

proprietari de păduri interesați să participe în cadrul acestui program. Cercetătorii înclină spre

modelul bazat pe o schemă de plată care presupune plata în funcție de numărul de copaci.

Motivul care îi determină pe aceștia să prefere o schemă care are costuri de monitorizare mai

ridicate este dat de faptul că profitul înregistrat în urma implementării unei astfel de scheme este

mai mare decât al schemei care oferă credit în funcție de potențialul pe termen lung al pădurii,


suficient de mare încât să depășească cheltuielile cu procesul de monitorizare specific primei

scheme (Guthrie and Kumareswaran 2009).

2.3 Mecanisme de plată în sectorul energiei electrice

În articolul Why should support schemes for renewable electricity complement the EU

emissions trading scheme? Lehmann şi Gawel (2013) argumentează în favoarea schemelor de

plată pentru electricitate obținută din surse regenerabile de energie. Chiar dacă nu discută explicit

în termeni de bune practici referitoare la schemele de plăţi în sectorul energiei electrice,

argumentele iau în considerare majoritatea studiilor empirice realizate până în anul 2013.

Schemele de plată pentru electricitate din surse regenerabile de energie pot fi folosite în Uniunea

Europeană complementar cu schema UE de comercializare a emisiilor (EU Emissions Trading

Scheme). Combinarea celor două a fost criticată, argumentele principale fiind că nu contribuie la

reducerea emisiilor şi subminează beneficiile schemei UE de comercializare a emisiilor prin

raportare la costuri.

Aceste dezbateri au loc pe fondul stabilirii de către Comisia Europeană a unor obiective

strategice la nivelul Uniunii Europene referitoare la:

scăderea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră, raportat la anul 1990;

creşterea ponderii surselor de energie regenerabilă din totalul de energie consumat la

20%.

Având în vedere că Uniunea Europeană a dezvoltat un cadru prin care promovează

electricitatea obținută din surse regenerabile, toate statele membre au adoptat diverse scheme

precum: tarife fixe; cote cu certificate verzi tranzacționate pe piața energiei; sisteme cu licitație

sau stimulente fiscale. Potrivit studiilor de specialitate, în special schemele de tip tarife fixe au

avut succes în promovarea utilizării tehnologiilor care generează surse regenerabile de energie.

Aceste studii au stârnit şi controverse generând numeroase dezbateri. Acestea au fost şi criticate

ca ineficiente în prezența schemei UE de comercializare a emisiilor. Argumentele autorilor în

favoarea combinării cele două scheme de suport sunt:

Evaluările empirice care sugerează eșecul economic al schemelor de plată pentru

electricitate obținută din surse regenerabile de energie ca urmare a dezvoltării tehnologice


care se află încă la început. Prin urmare, nu poate fi dovedită empiric incompatibilitatea

dintre cele două decât în contexte specifice.

Contraargumentele se bazează pe două asumpții specifice care pot fi considerate mai

degrabă ideal-tipuri2 ce nu se aplică aproape niciodată perfect în realitate. Relevanța

pentru politici a obiectivelor de sustenabilitate ar trebui așadar regândită. Acestea nu

trebuie să măsoare eficiența într-o situației teoretică, care să nu ia în considerare

caracteristicile instituționale în care se implementează aceste politici. Atenția ar trebui să

se îndrepte atât înspre reducerea emisiilor de carbon cât şi spre alte beneficii pe care le

produc sursele de energie regenerabilă.

Există restricții de dezvoltare tehnologică şi pentru implementarea de noi tehnologii.

Acestea sunt asociate cu eșecul pieței şi al politicilor, şi agravate de dependența de cale3.

În studiul User Financing in a National Payments for Environmental Services Program:

Costa Rican Hydropower, Blackman şi Woodward (2010) analizează impactul politicilor care

promovează transferul de bani de la utilizatorii de servicii ecosistemice către cei care oferă aceste

servicii, în cadrul programului de plăţi pentru servicii ecosistemice din Costa Rica. Sectorul

hidroelectric din surse regenerabile, care este privat in Costa Rica, a operat mai degrabă pe lângă

sectorul public, acest lucru fiind valabil și în cazul cooperativelor agricole. Începând cu 1990 a

fost reglementat dreptul de a vinde tot ceea ce produc către autoritatea statului din domeniu.

Există 35 de producători de energie regenerabilă care sunt în domeniul eolienelor,

hidroelectricităţii, biomasei şi energiei geotermale. Energia hidro se realizează prin microcentrale

de capacitate mică ce variază între 0,6 MV şi 17,3 MV. Există şi contraargumente față de acest

program, având în vedere că inclusiv microcentralele pot avea un efect dăunător asupra mediului.

Această opoziție a dus la crearea unor agenții care sunt responsabile cu concesionarea apei. Chiar

dacă majoritatea plăților pentru serviciilor ecosistemice au fost realizate de stat, întreprinzătorii

privați au contribuit şi ei la acestea, în special în domeniul energiei electrice. Motivele pentru

2 Conceptul de ideal-tip, asociat sociologului Max Weber, presupune construcția de modele teoretice, abstracte utilizate drept instrumente metodologice pentru a descrie și înțelege anumite probleme sociale, politice, economice. 3 Dependența de cale este un concept care asumă faptul că acțiunile din trecut au implicații majore pentru cele din prezent („istoria contează”). Cu alte cuvinte, deciziile și activitățile prezente pe care le desfășoară actorii sunt dependente și pot fi prezise prin analiza deciziilor luate în trecut de către acestea.


care utilizatorii de servicii ecosistemice au ales să colaboreze cu agențiile care au implementat un

program național de plată a serviciilor ecosistemice erau în principal legate de obținerea de

avantaje la nivelul factorilor de decizie locali sau pentru a-şi îmbunătăți relațiile cu agențiile care

le reglementează activitățile sau cu principalii consumatori. Cu toate acestea, în urma unui studiu

calitativ (interviuri structurate) la care au participat manageri sau proprietari ai unor companii

care dețin hidrocentrale, 80% dintre beneficiarii de servicii ecosistemice au declarat că participă

la programul de plăţi pentru a contribui la protejarea pădurilor şi oferirea de servicii de mediu. Al

doilea motiv foarte des invocat a fost îmbunătățirea relațiilor cu comunitatea locală. De exemplu,

una dintre problemele recurente s-a referit la tensiunile cu comunitățile locale apărute în urma

percepției privind impactul de mediu al microcentralelor hidroelectrice. Al treilea motiv, în

această ordine, a fost încercarea de a îmbunătăți relațiile cu agențiile guvernamentale care le

reglementează activitățile. De altfel, participarea la acest program a dezvoltat ideea conform

căreia imaginea companiei se va îmbunătăți, lucru care pe termen lung va crea noi oportunități,

inclusiv în relațiile cu agențiile ce reglementează acest domeniu. Chiar dacă percepția

participanților la program cu privire la funcționalitatea/performanța programului nu a fost

unanim pozitivă, fie pentru că au apreciat că e o pierdere financiară, fie pentru că nu aveau

încredere în agenție, majoritatea persoanelor intervievate apreciază că este o măsură benefică

raportat la costuri pentru a asigura protecția mediului în zonele în care beneficiază de servicii

ecosistemice.

Studiul Payment for ecosystem services through renewable energy generation to

promote community-based natural resource management in the Blyde in South Africa

analizează un proiect de plăți pentru serviciile ecosistemice pentru electricitate obținută din

hidrocentrale. Autorii Koning şi Beer (2013) argumentează că acesta ar putea constitui un

exemplu pentru alte proiecte ce folosesc scheme de plăți pentru servicii ecosistemice. Mai mult,

acesta poate ajuta la dezvoltarea managementului resurselor naturale la nivel comunitar, poate fi

benefic pentru conservarea mediului, contracara schimbările climatice şi oferi beneficii

socioeconomice comunităților din proximitatea acestor zone. Deși din punct de vedere istoric nu

au existat investiții majore în vederea exploatării siturilor hidro, începând cu 2009 Agenția

guvernamentală din Africa de Sud care reglementa domeniul energiei la nivel național a început


să ofere stimulente prin oferirea unui tarif premium pentru energia obținută din surse

regenerabile. Astfel, producția de energie verde a fost stimulată inclusiv în zona Blyde River

Canyon Nature Reserve. Studiile de fezabilitate au arătat că un astfel de proiect ar securiza

provizia de apă în zonă prin faptul că nu o să se schimbe modalitatea de folosire sau reabilitare a

pământurilor. De asemenea, orice strategie de expansiune ar trebui să țină cont de ideea de

conservare a biodiversității în conjuncție cu oportunitățile locale de dezvoltare, astfel încât să nu

se producă prejudicii acestora. Reușita acestui proiect s-a bazat pe ideea conform căreia ar trebui

exploatate soluții naturale pentru a contracara încălzirea globală. Cel mai important aspect a

constat în coordonarea şi colaborarea dintre sectoarele care își propun să contribuie la

conservarea bunurilor naturale. Aceste proiecte trebuie abordate într-o manieră holistică, fiind

importante impactul asupra schimbărilor climatice, asupra conservării biodiversității dar şi

asupra dezvoltării socio-economice, cu alte cuvinte toți actorii au de câștigat. Dacă resursele

naturale ale comunităților sunt valorificate prin inițiative guvernamentale susținute de organizații

non-guvernamentale, șansa de a obține beneficii de mediu dar şi socio-economice este mai mare.

Ținând cont de faptul că încălzirea globală este o problemă nelocalizată, reducerea

emisiilor de carbon poate fi făcută în orice zonă. Contrabalansarea sau compensarea pentru

emisiile de carbon este o practică care presupune existența unui sistem de plăți la care pot apela

companiile care produc emisii de carbon și doresc reducerea sau limitarea emisiei de carbon prin

alți actori, care sunt compensați pentru acest lucru cu ajutorul sistemului de plăți. Această soluție

este discutată în articolul Making Sense of the Voluntary Carbon Market A Comparison of

Carbon Offset Standards (Kollmuss et al. 2008). Acest tip de plată a primit critici întrucât

permite țărilor dezvoltate să își perpetueze stiluri de viață nesustenabile prin finanțarea

compensarii pentru emisiile de carbon în ţările în curs de dezvoltare. De asemenea, evaluări ale

unor studii empirice au concluzionat că unele dintre proiecte ar fi fost realizate chiar şi fără plata

compensatorie. Cu toate acestea, piața de carbon există şi este estimată la aproape 50 miliarde de

dolari (Carbon Market Monitor 2016), fiind recunoscută necesitatea introducerii mecanismelor

de asigurare a calităţii.

Pieţele voluntare de carbon permit sectorului de afaceri, guvernelor, ONG-urilor şi

indivizilor să compenseze (offset) pentru propriile emisii. Spre deosebire de piețele de


conformitate unde există reglementări, piețele voluntare se bazează pe dorința de a plăti pentru a

compensa pentru emisiile de carbon şi sunt mai ieftine având în vedere lipsa de reglementare.

Într-un proiect de compensare pentru emisiile de carbon există mai multe categorii de actori

interesați: proprietarul instalației unde are loc proiectul de reducere a emisiilor; dezvoltatorul

proiectului care poate fi proprietar sau consultant; finanțatorii proiectului care pot fi actori

precum firme private, bănci, investitori privați etc. Factorii interesați sunt cei care sunt direct sau

indirect afectați de proiectul de reducere de emisii.

Cele mai întâlnite tipuri de proiecte sunt: captarea biologică prin conservarea pădurilor,

prin tehnicile de management al solurilor sau prin reîmpăduriri; distrugerea gazelor industriale

(deşi sunt controversate); captarea metanului care este gaz natural şi care, dacă este stocat, poate

contribui la reducerea emisiilor de carbon; eficiența energetică; energia regenerabilă.

Piețele de compensare pentru emisiile de carbon pot reprezenta o soluție în contextul

încălzirii globale. Principalele motive pentru care ar trebui promovate sunt sintetizate în raportul

citat (pp. 88-90): oferă posibilitatea unei participări largi; pregătesc companiile să obțină

experiență pentru participări viitoare; produc inovare şi experimentare; se bazează pe bunăvoința

corporațiilor; sunt eficiente din punct de vedere al costurilor; la nivel general, emisiile de carbon

sunt mai scăzute.

2.4 Mecanisme de plată în turism

În articolul Landscape labelling: A concept for next-generation payment for ecosystem

service schemes Gazoul et al. (2009) propun o schemă de plată pentru servicii ecosistemice, sub

denumirea de schema etichetării peisajului. Autorii fac referire în primul rând la criticile aduse

plăților pentru serviciile ecosistemice, critici legate de modalitățile de evaluare a costurilor de

oportunitate, costurile de tranzacționare ridicate sau dificultăți în asigurarea condiționalității. De

asemenea, autorii remarcă faptul că aceste plăți sunt deseori criticate întrucât nu este asigurată

componenta incluzivă, aspect care poate produce conflicte cauzate de folosirea pământului.

Pentru a contracara aceste probleme, autorii propun combinarea plăților pentru servicii

ecosistemice cu principiile certificării produselor aplicate la nivelul peisajului, cu beneficii

pentru comunitatea locală. Această schemă este numită etichetarea peisajului. Cu alte cuvinte,

autorii propun acordarea unei etichete peisagistice tuturor zonelor rurale care furnizează servicii


ecosistemice. Aceste etichete au ca scop identificarea anumitor produse din zonă/peisaj, precum

și atributele simbolice și culturale ale peisajului așa cum este definit de comunitățile locale.

Astfel, s-ar ajunge la o recunoaștere mai mare a serviciilor ecosistemice pe care le furnizează

anumite zone și peisaje și ar fi de folos comunităților locale să negocieze mai bine valoarea

serviciilor ecosistemice. Beneficiile care rezultă din peisaj ar trebui să ofere stimulente pentru a

conserva zona astfel încât să își păstreze criteriile necesare pentru certificare.

Avantajele unei astfel de scheme ar fi că se bazează mult mai mult pe principiul echității ce

permite participarea tuturor membrilor comunității; se bazează pe implicarea voluntară a

comunităților, nu a indivizilor (cu riscul de a exista free-rideri); de asemenea, serviciile

ecosistemice oferite de peisaj sunt considerate un întreg, nu un agregat de servicii individuale; în

același timp are un potențial ridicat pentru includerea mai multor valori de mediu sau de peisaj,

inclusiv cele culturale și simbolice care sunt dificil de cuantificat individual; are un potențial larg

pentru reducerea sărăciei; în ultimă instanță există un potențial mai ridicat pentru recunoașterea

oficială și pentru obținerea de recompense financiare obținute prin etichetare.

În general serviciile ecosistemice furnizate în domeniul turismului nu pot fi separate de

celelalte servicii ecosistemice. În proiectul Pumlumon Project and Wessex Water’s (pp. 44-45)

s-a dorit stimularea proprietarilor de terenuri să ofere multiple servicii ecosistemice, inclusiv

turism. Agenția guvernamentală a adoptat un rol flexibil, acționând deseori pentru a intermedia

relațiile dintre sectorul privat și proprietarii de pământuri. Această abordare a permis negocierea

unui mecanism de plată, în condițiile în care fermierii erau deja implicați în alte scheme de plată.

Monitorizarea activităților turistice s-a realizat prin analiza a trei indicatori: numărul de

vizitatori, numărul de licențe pentru pescuit oferite, cheltuieli pentru turism bazat pe natură

(sursa: Payments for Ecosystem Services: A Best Practice Guide. 2013. Department for

Environment, Food & Rural Afairs).

În articolul The Prospects for Payment for Ecosystem Services (PES) in Vietnam: A Look

at Three Payment Schemes sunt evidențiate bune practici pentru dezvoltarea turismului ca

serviciu ecosistemic de însemnătate culturală în Vietnam. Potrivit autorilor sunt necesare măsuri

care să ducă la expansiunea ecoturismului și turismului verde; promovarea turismului cultural

sau etnic. Aceste măsuri ar putea fi următoarele: permiterea investițiilor din partea sectorului


turistic; permiterea utilizării plăților pentru servicii ecosistemice de către comunitățile rurale

pentru a accesa suficient capital în vederea dezvoltării comunității pe bază de ecoturism, măsuri

pentru creșterea cererii pentru turismul bazat pe natură; creșterea investițiilor voluntare.

Beneficiarii direcți ai schemelor de plăți pentru frumusețea peisajului ar avea ca beneficiari

direcți firmele care oferă servicii de eco-turism și orice alt turism bazat pe natură. Beneficiarii

indirecți sunt turiștii și publicul general care trebuie să fie informați. Turiștii aleg din ce în ce mai

des turismul responsabil, bazat pe experiențe ce reflectă principii ale eco-turismului. Astfel, eco-

turismul și turismul cultural sunt principalele două paliere pentru dezvoltarea strategică a

turismului.

Referințe

Adhikari, Bhim și Gemma Boag.2013. Designing payments for ecosystem services schemes: some considerations. Current Opinion in Environmental Sustainability Vol.5, pp 72–77

Alix-Garcia, Jennifer, Alain de Janvry, Elisabeth Sadoulet, și Juan Manuel Torres. 2009. „Lessons Learned from Mexico’s Payment Lessons Learned from Mexico’s Payment.” În Payment for Environmental Services in Agricultural Landscape, de Randy Stringer, Leslie Lipper, Takumi Sakuyama și David Zilberman, 163-188. Springer.

Arriagada, Rodrigo, și Charles Perrings. 2009. Making Payments for Ecosystem Services Work. UNEP, 1-30.

Blackman, Allen şi Richard T. Woodward. 2010. User Financing in a National Payments for Environmental Services Program. Discussion Paper.

Bohlen, Patrick J, Sarah Lynch, Leonard Shabman, Mark Clark, Sanjay Shukla, și Hilary Swain. 2009. „Paying for environmental services from agricultural lands: an example from the northern Everglades.” Front Ecol Environ 7 (1): 46–55.

Boyd, James, și H. Spencer Banzhaf. 2006. „What are ecosystem services? The need for standardized environmental accounting units”. Resources for the Future, Discussion Paper No. RFF DP, 6–2.


Daily, Gretchen C, Stephen Polasky, Joshua Goldstein, Peter M Kareiva, Harold A Mooney, Liba Pejchar, Taylor H Ricketts, James Salzman și Robert Shallenberger. 2009. Front Ecol Environ, Vol 7, No.1, pp. 21–28.

Daily, Gretchen C, și Pamela A. Matson. 2008. „Ecosystem services: From theory to implementation.” PNAS 105 (28): 9455–9456.

Dalea, Virginia H., și Stephen Polaskyb. 2007. „Measures of the effects of agricultural practices on ecosystem services.” Ecological Economist 20: 286–296.

de Koning, Mirjam și Frik de Beer. Payment for ecosystem services through renewable energy generation to promote community-based natural resource management in the Blyde in South Africa. Development Southern Africa 30 (2), 238-249.

Ferraro, Paul J., și Agnes Kiss. 2002. „Direct Payments to Conserve Biodiversity.” Science`s Commpas 1718-1719.

Forest Trends and The Katoomba Group. 2008. Payments for Ecosystem Services: Getting Started. Forest Trends and The Katoomba Group.

Gatto, P., D. Pettenella, și L. Secco. 2009. „Payments for forest environmental services: organisational models and related experiences in Italy.” iForest – Biogeosciences and Forestry 2: 133-139.

Ghazoul, Jaboury, Claude Garcia și C.G. Kushalappa. Landscape labelling: A concept for next-generation payment for ecosystem service schemes. 2009. Forest Ecology and Management 258, 1989/1895

Gómez-Baggethun, Erik, Rudolf de Groot, Pedro L. Lomas, și Carlos Montes. 2010. „The history of ecosystem services in economic theory and practice: From early notions to markets and payment schemes.” Ecological Economics 69: 1209–1218.

Guthrie, Graeme și Dinesh Kumareswaran. 2009. Carbon Subsidies, Taxes and Optimal Forest Management. Environ Resource Econ, Vol. 43, pp. 275-293

Kollmuss, Anja, Helge Zink şi Clifford Polycarp. Making Sense of the Voluntary Carbon

Market. A Comparison of Carbon Offset Standards. Stockholm Environment Institute and Tricorona

Kosoy, Nicolás, și Esteve Corbera. 2010. „Payments for ecosystem services as commodity fetishism.” Ecological Economics 69: 1228–1236.

Lehmann, Paul şi Erik Gawel. 2013. Why should support schemes for renewable electricity complement the EU emissions trading scheme?. Energy Policy 52, 597-607.


Mayrand, Karel și Marc Paquin. 2004. Payments for Environmental Services: A Survey and Assessment of Current Schemes. For the Commission for Environmental Cooperation of North America.

Pagiola S, Arcenas A, și Platais G. 2005. Can payments for environmental services help reduce poverty? World Dev Vol. 33, pp. 237–53. http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0305750X04001925

Pagiola, Stefano și Gunars Platais. 2002. Payments for Environmental Services. The Environment Strategy Notes. World Bank.

Pavlisa, Evangelos S., Theano S. Terkenlia, Søren B.P Kristensenb, Anne G Busckb, și Georgia L. Cosorca. 2016. „Patterns of agri-environmental scheme participation in Europe: Indicative trends from selected case studies.” Land Use Policy 57: 800–812.

Phuc Xuan To et al. 2012. The Prospects for Payment for Ecosystem Services (PES) in Vietnam: A Look at Three Payment Schemes. Hum Ecol 40, 237-249.

Primdahla, J., B. Pecob, J. Schramekc, E. Andersend, și J.J. Onateb. 2003. „Environmental effects of agri-environmental schemes in Western Europe.” Journal of Environmental Management 67: 129–138.

Profokieva, Irina, Sven Wunder, și Enrico Vidale. 2012. Payments for Environmental Services: A way forward for Mediterranean Forests? European Forest Institute.

Soil & Water Conservation Society and Environmental Defense Fund. 2008. Conservation Reserve Program (CRP) Program Assessment. New York: Enviromental Defense Fund.

Thu Thuy, Pham, Karen Bennett, Vu Tan Phuong, Jake Brunner, Le Ngoc Dung, și Nguyen. Dinh Tien. 2013. Payments for forest environmental services in Vietnam. From policy to practice. Center for International Forestry Research.

Documents

Modele de bune practici privind implementarea mecanismelor ...valueecoserv.cndd.ro/wp-content/uploads/A-5-2-Modele-de-bune-practici-privind... · Un aspect important de care ar trebui