GHID DE BUNE PRACTICI PRIVIND UTILIZAREA MEDIERII ÎN CAUZELE TRANSFRONTALIERE

Autori: Zeno Daniel ŞUŞTAC, România Dr. Jamie WALKER, Germania Claudiu IGNAT, România Anca Elisabeta CIUCĂ, România Sanda Elena LUNGU, România

2

ISBN 978-973-0-14861-9

3

CUPRINS

CAPITOLUL 1 Privire de ansamblu asupra medierii în conflictele transfrontaliere – izvoare şi domeniu de aplicare ............................................. 7 1. Introducere. Scurt istoric ............................................................................... 7 2. Izvoarele medierii transfrontaliere ............................................................... 9

a. Actul Normativ ............................................................................................ 9 b. Contractul ................................................................................................. 10 c. Practica judecătorească ........................................................................... 10 d. Cutuma sau obiceiul ................................................................................. 11

3. Domenii de aplicare ale medierii transfrontaliere ..................................... 12 a. Tipuri de mediere transfrontalieră în materie civilă, lato sensu ................ 13 b. Medierea transfrontalieră în materie civilă şi comercială ......................... 14

i. Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 ..................................................................... 18

ii. Regulamentului (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 .................................... 18

iii. Recomandarea Comitetului Miniştrilor nr. (2002) 10 privind medierea în materie civilă ...................................................... 19

c. Medierea transfrontalieră în materie de familie ........................................ 19 i. Recomandarea Comitetului Miniştrilor nr. (98) 1

privind medierea familială ................................................................. 19 ii. Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra

aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii ............................. 22 iii. Ghidul pentru o mai bună implementare a recomandării cu privire

la medierea în materie civilă şi familială, CEPEJ, 2007 .................... 24 d. Medierea transfrontalieră în materie penală ............................................ 24

i. Recomandarea nr. (99) 19 privind medierea în materie penală ........ 24 ii. Ghidul pentru o mai bună implementare a Recomandării

cu privire la medierea în materia penală ............................................ 25 e. Medierea transfrontalieră în materia protecţiei consumatorilor ................ 25

i. Recomandarea Comisiei 2001/310/CE din 4 aprilie 2001 privind principiile pentru activitatea organelor extrajudiciare implicate în soluţionarea amiabilă a litigiilor în materie de consum .................. 25

ii. Recomandarea Comisiei 98/257/CE din 30 martie 1998 cu privire la principiile aplicabile organelor responsabile

pentru soluţionarea extrajudiciară a litigiilor consumatorilor .............. 26

4

iii. Iniţiative în domeniul protecţiei consumatorilor pentru medierile transfrontaliere .................................................................................. 27

f. Alte domenii de aplicare a Directivei medierii. Avantaje .......................... 28 g. Domenii în care nu se aplică Directiva medierii ....................................... 28

4. Concluzii ....................................................................................................... 29 CAPITOLUL 2 Importanţa formării mediatorilor în dispute transfrontaliere.......................... 37 1. Introducere .................................................................................................... 37 2. Mediul şi contextul formării ......................................................................... 39

a. Tipuri de cazuri ce necesită mediere (cu exemple) .................................. 39 b. Cine se califică pentru formarea ca mediator transfrontalier?

(cerinţe, condiţii preliminare) .................................................................... 41 c. Selecţia co-mediatorilor şi consecinţele asupra formării .......................... 42 d. Prezentarea formării realizate până în prezent ........................................ 42

3. Conţinutul instruirii .................................................................................... 46 a. Cadru juridic: legislaţia naţională privind familia, Convenţia

de la Haga, Regulamentul Bruxelles II bis ............................................... 47 b. Aspecte psihosociale: dinamica conflictului în familiile bi-naţionale,

efectele răpirii copiilor asupra copiilor, beneficiile medierii, aspectele etice ale medierii ...................................................................................... 50

c. Aspecte culturale ale soluţionării şi medierii conflictelor, schimbarea aspectului familiilor în Europa, rolul limbii, lucrul cu interpreţii ................ 51

d. Procesul de mediere ................................................................................ 53 i. Rolul mediatorului, co-medierea ........................................................ 53 ii. Modele şi stiluri de mediere transfrontalieră

în domeniul familiei ............................................................................ 54 iii. Instrumente şi metodologii pentru medierea

cazurilor conflictuale .......................................................................... 55 iv. Includerea vocii copilului în mediere .................................................. 55

e. Colaborare interdisciplinară .................................................................... 56 4. Metodologia instruirii ................................................................................. 57 5. Formatori ....................................................................................................... 58 6. Relaţionare, formare şi susţinere continuă pentru

mediatorii transfrontalieri ............................................................................ 59 7. Concluzie ...................................................................................................... 60

5

CAPITOLUL 3 Aspecte procedurale specifice referitoare la medierea transfrontalieră ....... 63 1. Aspecte procedurale specifice ................................................................... 63

a. Adaptarea legislativă ................................................................................ 63 b. Modele de mediere transfrontalieră ......................................................... 64 c. Medierea organizată de unul sau mai multe state ................................... 65 d. Alegerea mediatorului .............................................................................. 66 e. Limba folosită în medierea transfrontalieră .............................................. 67 f. Contractul de mediere .............................................................................. 68

2. Accesul la medierea transfrontalieră ......................................................... 69 3. Participarea copilului şi a terţilor la mediere ............................................. 72 4. Acordul de mediere. Conţinut. Caracterul executoriu. Conţinutul

deciziei instanţei în cazul în care soluţia este pronunţată pe baza unui acord de mediere ................................................................................. 77 a. Acordul de mediere. Conţinut ................................................................... 77 b. Caracterul executoriu al acordului de mediere ......................................... 79 c. Conţinutul deciziei instanţei în cazul în care soluţia este

pronunţată pe baza unui acord de mediere ............................................. 83 5. Concluzii .......................................................................................................... 85 CAPITOLUL 4 Principii, metode și modele de mediere transfrontalieră ................................ 87 1. Introducere ...................................................................................................... 87 2. Context general ............................................................................................ 88

a. Despre mediere ....................................................................................... 88 b. Despre mediator ....................................................................................... 91 c. Medierea transfrontalieră ......................................................................... 93 d. Cadrul normativ și de organizare a aplicării medierii transfrontaliere ...... 94

3. Principiile aplicabile medierii ....................................................................... 96 a. Neutralitatea și imparţialitatea mediatorului ........................................... 97 b. Confidențialitatea informaţiilor la care mediatorul are acces ................... 98 c. Liberul consimţământ și autodeterminarea părţilor care recurg la mediere ................................................................ 99 d. Legalitatea și echitatea înțelegerii între părţi ......................................... 101

4. Procesul de mediere ................................................................................. 102 a. Pregătirea medierii ............................................................................... 102 b. Desfăşurarea medierii .......................................................................... 105 c. Structura sesiunii de mediere ............................................................... 107

5. Modele, metode și proceduri de organizare și desfăşurare a medierii .......................................................................... 109

6

a. Modele de mediere .............................................................................. 109 b. Metode de mediere ............................................................................... 110 c. Proceduri de mediere ............................................................................ 111

6. Metode procedurale specifice în medierea transfrontalieră .................. 111 a. Specificul medierii în litigii transfrontaliere ............................................ 111 b. Exemple de organizare a serviciilor de mediere

în litigii transfrontaliere .......................................................................... 113 7. Concluzii ..................................................................................................... 117 CAPITOLUL 5 Promovarea şi aplicarea medierii transfrontaliere. Aspecte legislative. Autorităţi publice prezente .............................................................................. 119 1. Introducere ................................................................................................. 119 2. Promovarea medierii transfrontaliere ...................................................... 120

a. Informaţii ce fac obiectul promovării ...................................................... 120 b. Mijloacele de promovare a medierii transfrontaliere .............................. 123

i. La nivel european ............................................................................ 123 ii. La nivel naţional .............................................................................. 124

c. Dificultăţi în promovarea medierii transfrontaliere ................................. 125 3. Aplicarea medierii transfrontaliere .......................................................... 127

a. Particularităţi ale medierii transfrontaliere .............................................. 127 b. Persoane implicate în aplicarea medierii transfrontaliere ...................... 128 c. Dificultăţi în aplicarea medierii transfrontaliere ...................................... 129

4. Aspecte legislative privind promovarea şi aplicarea medierii transfrontaliere ............................................................................ 132 a. Legislaţie anterioară Directivei nr. 2008/52/CE a Parlamentului

European şi a Consiliului privind unele aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială .................................................................... 132

b. Directiva nr. 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind unele aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială .......... 139 i. Domenii de aplicare ........................................................................... 139 ii. Definiţii .............................................................................................. 140 iii. Dispoziţiile esenţiale cuprinse în Directivă şi modul în care

acestea sunt reflectate în legislaţia internă română ......................... 140 5. Autorităţi publice prezente în promovarea şi aplicarea

medierii transfrontaliere ........................................................................... 147

7

CAPITOLUL 1 PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA MEDIERII ÎN

CONFLICTELE TRANSFRONTALIERE – IZVOARE ŞI DOMENIU DE APLICARE

Zeno Daniel ŞUŞTAC

1. Introducere. Scurt istoric

Globalizarea şi quasi-ubicuitatea tehnologiilor asociate aces-teia au condus la creşterea exponenţială a comunicării interumane şi interinstituţionale, cu consecinţa sporirii în ritm alert a divergenţelor, disputelor sau neînţelegerilor, adesea transfromate în litigii deduse instanţelor de judecată, conform uzanţelor sociale consacrate istoric. Actul justiţiei înfăptuit de magistraţi are, însă, uneori dezavantajul major că lasă una sau mai multe părţi implicate într-o speţă nemul-ţumite de decizie, generând imaginea unei rezoluţii formulate pe baza binomului "învins-învingător". Consecinţa acestui tip de per-cepţie a justiţiabililor este adesea, pe lângă prezervarea stării lor conflictuale, prelungirea disputei judiciare, datorită dorinţei de re-vanşă, cu costuri suplimentare în timp şi bani atât pentru părţi cât şi pentru aparatul de justiţie. Medierea, ca metodă alternativă de rezol-vare a conflictelor, porneşte din start de la principiul contrabalansării intereselor părţilor, a remanenţei unui acord obţinut pe baza liberei lor voinţe, durabil şi perceput ca mutual avantajos. Acest fapt, în con-textul fenomenului globalizării, conferă medierii calitatea de metodă cu valoare universală, transfrontalieră şi adesea transculturală, de abordare şi soluţionare a disputelor.

Ghidul cetăţeanului privind litigiile transfrontaliere în Uniunea Europeană propune ca modalitate prioritară de rezolvare a acestora o manieră amiabilă de abordare, o cale de soluţionare alternativă justiţiei, ori de câte ori un astfel de demers este posibil.

Preocuparea pentru stabilirea unor criterii de echilibrare a câş-tigurilor şi a pierderilor trebuie să depăşească pentru părţile implicate bariera propriilor interese avand în primplan interesul lor comun. În acest context, medierea ca metodă de rezolvare alternativă a dis-

8

putelor oferă posibilitatea introducerii în conflictul dintre părţi a unei persoane terţe, neutre şi imparţiale care trasează liniile generale, în încercarea de a identifica o soluţie benefică pentru toate părţile im-plicate, cu atât mai mult în domeniul medierii conflictelor transfron-taliere. Mediatorul, ca facilitator al discuţiilor, are rolul de a aduce în centrul negocierilor dezideratele părţilor astfel încât să încurajeze conturarea unui acord între cei implicaţi.

La nivelul Uniunii Europene, medierea a fost stimulată per-manent prin adoptarea unor mecanisme eficiente de implementare. Dreptul la libera circulaţie a cetăţenilor statelor membre multiplică ex-ponenţial perspectivele de relaţionare interculturală şi implicit mă-reşte posibilitatea apariţiei unor conflicte între persoane din state diferite membre ale UE.

Rezolvarea conflictelor transfrontaliere prin metode alternative la justiţia clasică prezintă un interes ridicat pentru fiecare stat mem-bru al Uniunii Europene. De-a lungul timpului au fost adoptate instru-mente internaţionale atât la nivelul Consiliului Europei, cât şi la nivelul Uniunii Europene.

O privire de ansamblu a cronologiei apariţiei diverselor docu-mente privind metodele alternative de soluţionare a disputelor relevă preocuparea crescândă pentru acest domeniu, mai întâi a Consiliului Europei şi apoi, mai ales după consolidarea sa în forma curentă, a Uniunii Europene. Începând cu anii '80, abordarea la nivel continental a metodelor ADR a sporit în intensitate – de la Recomandări ale Comi-tetului de Miniştri privind accesul la justiţie (1981) sau diminuarea sarcinii tribunalelor (1986), la nivelul Consiliului Europei – până la cel mai important document al Uniunii Europene privind medierea: Direc-tiva 2008/52/CE. Este de remarcat faptul că de la simple recomandări se tinde spre unificarea la nivel european, prin Directive care, conform valorii lor programatice, stabilesc obiectivele care trebuie atinse de către statele membre, lăsând alegerea mijloacelor la latitudinea auto-rităţilor naţionale. Pentru ca principiile enunţate de directive să pro-ducă efecte la nivelul cetăţeanului, legiuitorul naţional trebuie să adopte acte de transpunere în legislaţia naţională prin care aceasta din urmă va fi adaptată la obiectivele definite în directive. Asistăm, aşadar, la un proces istoric cu consecinţe previzibile de dezvoltare şi implementare în domeniul soluţiilor alternative de rezolvare a con-flictelor, la nivel european şi naţional, la continua creştere a impactului metodelor ADR în aria culturii şi practicii juridice a publicului larg.

9

Majoritatea ţărilor Uniunii Europene au adoptat o legislaţie specifică în ceea ce priveşte medierea, existând la nivel intern fie o lege a medierii, fie prevederi specifice incluse în coduri care încu-rajează recurgerea la mediere. În acest context medierea în con-flictele transfrontaliere prezintă un interes ridicat, materializat încă din anul 2002 când Comisia Europeană a prezentat o Carte Verde privind metodele alternative de soluţionare a litigiilor în materie civilă şi comercială. Cartea verde s-a dorit a fi un studiu de caz în ceea ce priveşte metodele alternative de soluţionare a litigiilor în Uniunea Europeană, studiu rezultat ca urmare a consultării cu statele membre şi cu alte părţi interesate în vederea îmbunătăţirii cadrului general în domeniul medierii.

Elementul de extraneitate este cel care dă unei medieri va-lenţe de mediere transfrontalieră. Acesta reprezintă o împrejurare de fapt datorită căreia un raport juridic are legătură cu două sau mai multe sisteme de drept, în cazul de faţă sisteme de drept ale unor state membre ale Uniunii Europene. În medierile transfrontaliere, părţile sunt subiecţi de drept, persoane fizice sau juridice, aparţină-toare mai multor state membre.

2. Izvoarele medierii transfrontaliere

Dacă facem o analogie cu izvoarele de drept, pot fi izvoare ale

instituţiei medierii: a. Actul normativ, manifestare unilaterală de voinţă a unui

organ cu competenţe în domeniu ce cuprinde reguli de conduită care produc efecte „erga omnes”, care pot fi aduse la îndeplinire prin folo-sirea forţei de coerciţie. Aceste acte normative care reglementează un domeniu de interes pot avea caracter naţional sau internațional. O lege naţională referitoare la mediere cu caracter de obligativitate sau o directivă europeană (izvor de Drept European) care urmează a fi transpusă de statele membre într-un anumit termen pot fi conside-rate izvoare ale medierii (mediere impusă).

Prezintă relevanţă pentru medierea transfrontalieră urmă-toarele acte normative:

- La nivelul Consiliului Europei au fost adoptate diverse instru-mente internaţionale printre care putem aminti Recoman-

10

darea R (81) 7 a Comitetului de Miniştri cu privire la accesul la justiţie, Recomandarea R (86) 12 a Comitetului de Miniştri cu privire la diminuarea sarcinii tribunalelor, Recomandarea R (93) 1 a Comitetului de Miniştri cu privire la accesul efectiv la drept şi la justiţie, Recomandarea R (94) 12 a Comitetului de Miniştri cu privire la independenţa, la eficacitatea şi rolul jude-cătorilor şi Recomandarea R (95) 5, cu privire la îmbună-tăţirea funcţionării sistemelor şi procedurii de recurs în materie civilă şi comercială, Recomandarea Comitetului Miniştrilor nr. (98) 1 privind medierea familială, Recomandarea Comi-tetului Miniştrilor nr. (2002) 10 privind medierea în materie civilă, Recomandarea Comitetului Miniştrilor nr. (2001) 9 privind căile alternative de soluţionare a litigiilor dintre au-torităţile administrative şi persoane private, Ghidul pentru o mai bună implementare a recomandării cu privire la medierea în materie civilă şi familială, CEPEJ, 2007, precum şi instru-mente privind medierea în materie penală.

- La nivelul Uniunii Europene amintim Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială, Recomandarea Comisiei din 30 martie 1998 cu privire la principiile aplicabile organelor responsabile pentru soluţionarea extrajudiciară a litigiilor consuma-torilor şi Recomandarea Comisiei din 4 aprilie 2001 cu pri-vire la principiile aplicabile organelor extrajudiciare însăr-cinate cu soluţionarea consensuală a litigiilor. b. Contractul care conţine clauze referitoare la mediere asu-

mate de părţi, poate da naştere unor medieri şi nu unor litigii (me-diere convenţională). Există o tendinţă evidentă la nivel european de introducere a unor clauze contractuale care fac trimitere către me-diere, ca mod ales de rezolvare a unor eventuale conflicte care ar putea apărea din interpretarea sau punerea în executare a respec-tivelor contracte.

c. Practica judecătorească poate fi izvor al medierii în

situaţia în care cauzele sunt trimise spre mediatori în anumite situaţii concrete (mediere judiciară). În mai multe state europene, jurispru-denţa este favorabilă încercării rezolvării unui litigiu prin mediere, la

11

recomandarea magistratului, chiar în lipsa unor prevederi legale exprese care l-ar obliga să facă acest lucru.

d. Cutuma sau obiceiul, sursa nescrisă a dreptului şi în

acelaşi timp, cel mai vechi izvor de drept Obiceiul învederat de a acţiona în judecată în caz de conflict,

dezvoltat în ţările democratice, cu precădere în Statele Unite, a dus încă de acum câteva decenii la apariţia fenomenului de supraîncăr-care a curţilor de justiţie, fenomen înregistrat tot mai mult în lumea oc-cidentală, şi nu numai. A devenit o problemă de practică juridică dar şi de rezolvare a unor tendinţe de magnitudine decelabilă la nivelul în-tregii societăţi şi de introducere în conştiinţa publică a metodelor alter-native de soluţionare a conflictelor. Se poate vorbi cu argumente solide, în acest moment, de apariţia şi permanentizarea obişnuinţei de a rezolva disputele în afara tribunalelor. În Statele Unite, leagăn al medierii europene, cauzele legate de drepturile consumatorilor, de malpraxis sau de familie, pentru a cita doar aceste trei situaţii, se rezolvă deja de mulţi ani, ca obişnuinţă, prin metode alternative justiţiei clasice, mai ales prin mediere extrajudiciară. În Europa am înregistrat sub influenţa şcolii americane de mediere, mai ales în Olanda şi Germania, evoluţii ce semnalează instalarea obiceiului de a aborda prin mediere transfrontalieră a aşa numitelor cazuri de răpiri de copii, în care părinţii au rezidenţe în ţări diferite. Şi în afara continentului european, în Africa de Sud, unde eliminarea regimului de apartheid a condus la situaţia în care forţa de muncă constituită din etnicii majo-ritari să fie manageriată de minoritatea albă, medierea a devenit practica curentă de rezolvare a conflictelor de muncă, tocmai pentru a se evita apariţia unor noi conflicte inter-rasiale. Nevoile practice ale societăţii reiterează şi cu trimitere la domeniul medierii regula continuei adaptări şi transformări a obiceiurilor şi cutumelor, ceea ce confirmă aprecierea că acestea constituie izvoare de drept notabile.

În afara instrumentelor la nivelul Consiliului Europei şi la ni-velul Uniunii Europene, în fiecare stat membru există instrumente naţionale cu privire la mediere. Unele state au legi dedicate medierii, alte state au prevederi despre mediere în acte normative generale. Procesul de mediere în statele membre şi specificul legislatiei naţio-nale în domeniul medierii poate fi consultat accesând Portalul Euro-pean de Justiţie (www.E-Justice.eu) dezvoltat de Uniunea Euro-peană. În România, medierea şi profesia de mediator au fost regle-

12

mentate prin adoptarea Legii nr. 192/2006, pornindu-se de la ideea că medierea constituie una dintre temele importante ale strategiei de reformă în justiţie, fiind o prioritate în cadrul Planului de acţiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar 2005-2007. Prin adoptarea legii s-a urmărit reducerea volumului de activitate a instanţelor şi în consecinţă degrevarea acestora de cât mai multe cauze, încercându-se creşterea calităţii actului de justiţie prin satisfacerea intereselor părţilor. Medierea este privită ca fiind un proces elaborat în care părţile aflate în conflict au ocazia să-şi ex-prime dorinţele, nevoile, aspiraţiile, aşteptările şi interesele, ajutând totodată la reflecţia individului şi a grupului, în scopul luării deciziei cele mai satisfăcătoare pentru ele însele.

Conform unui studiu efectuat pentru Comisia Europeană şi dat publicităţii la Leuven în data de 17 ianuarie 2007, fiecare stat are propriul său mix de ADR, întrucât combinaţia ideală nu există. La impunerea într-un stat a unui anumit tip de ADR contribuie o multi-tudine de factori incluzând aici factorii istorici, juridici, politici, socio-economici, educaţionali şi culturali.

Poate fi considerată o reuşită majoră la nivel european în do-meniul medierii şi adoptarea de către Comisia Europeană la data de 4 iulie 2004, a codului de conduită al mediatorului la care au aderat deja numeroase asociaţii de mediatori, în încercarea de a uniformiza liniile directoare după care se ghidează mediatorii de pe întreg cu-prinsul Uniunii Europene.

3. Domeniile de aplicare ale medierii transfrontaliere

Conform Directivei 2008/52/CE, prin litigiu transfrontalier se înţelege acel litigiu în care cel puţin una dintre părţi îşi are domiciliul sau reşedinţa într-un alt stat membru UE decât cel al părţii sau părţilor cu care se află în dispută. Momentul la care ne raportam în acest caz poate fi data la care părţile decid să recurgă la mediere, momentul la care medierea este impusă de instanţă, momentul naşterii obligaţiei de a recurge la mediere conform dreptului naţional sau momentul transmiterii unei invitaţii la mediere adresate părţilor.

Propunerea de DIRECTIVĂ A PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI A CONSILIULUI privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei 2009/22/CE (Directiva privind Soluţionarea Alternativă a

13

Litigiilor în materie de consum) defineşte litigiul transfrontalier ca fiind un „litigiu contractual care rezultă din vânzarea de bunuri sau din prestarea de servicii, în cazul în care consumatorul, în momentul în care comandă astfel de bunuri sau servicii, își are reședința într-un alt stat membru decât cel în care este stabilit comerciantul.”

Tot despre litigii transfrontaliere în înţelesul directivei vorbim şi în situaţia în care ulterior medierii sunt antrenate proceduri judiciare sau arbitrale în alt stat membru decât acela în care părţile îşi au domiciliul.

Soluţionarea conflictelor transfrontaliere prin mediere se poate face la iniţiativa părţilor implicate, la solicitarea instanţei în cazurile în care aceasta trimite părţile să recurgă la mediere sau în cazurile în care dreptul naţional prevede medierea.

Domeniile de aplicare a medierii în conflictele transfrontaliere sunt variate, Uniunea Europeană promovând în mod activ medierea ca şi modalitate de rezolvare a acestor tipuri de dispute. Aceasta se adresează persoanelor fizice şi juridice care doresc să se implice în mod proactiv în rezolvarea propriilor dispute apelând la serviciile unui specialist calificat să conducă procesul de mediere.

a. Tipuri de mediere transfrontalieră în materie civilă, lato

sensu. Medierea în disputele transfrontaliere nu poate fi restrânsă doar la anumite domenii sau situaţii, aceasta putându-se folosi de fiecare dată când părţile interesate au capacitatea de a dispune cu privire la drepturile care fac obiectul medierii în acel caz.

Medierea în aceste cazuri este o procedură voluntară. Părţile pot să îşi organizeze medierea a;a cum se simt confortabil, stabilind propriile reguli şi având posibilitatea de a o întrerupe în orice mo-ment. De menţionat este faptul că medierea a luat naştere ca o alter-nativă la sistemul juridic şi că nu este o componentă a sa. Soluţia ob-ţinută prin mediere nu este o soluţie inferioară soluţiei pronunţată de instanţa de judecată. Dar aceasta trebuie să respecte legislaţia în vigoare şi să nu încalce morala.

Pot folosi medierea transfrontalieră atât persoanele fizice, cât şi cele juridice, de drept privat sau public. Obiectul medierii transfron-taliere poate viza malpraxisul, domeniul asigurărilor, al contractelor de muncă sau orice alt domeniu. Medierea transfrontalieră poate să se desfăşoare şi on-line prin folosirea tehnologiilor moderne de comuni-care în procesul de mediere, cu respectarea regulilor şi principiilor folosite într-o procedură obişnuită. Co-medierea (prezenţa a doi sau

14

mai mulţi mediatori) este posibilă în cazul medierii disputelor transfron-taliere. În mod uzual este o procedură voluntară, informală în care părţile au posibilitatea de a-şi stabili cadrul de desfăşurare în acord cu nevoile şi interesele lor, putând renunţa oricând la medierile iniţiate.

Diferenţa dintre medierea transfrontalieră şi cea naţională este dată de prezenţa, respectiv absenţa elementului de extraneitate. În rest, procedura este similară, cu anumite particularităţi generate de un cadru legislativ diferit.

Analizând mecanismele internaţionale care tratează medierea, putem să ne referim la următoarele tipuri de mediere transfrontalieră în materie civilă, lato sensu:

• Medierea transfrontalieră în materie civilă şi comercială • Medierea transfrontalieră în materie de familie • Medierea transfrontalieră în materia protecţiei consuma-

torilor • Medierea transfrontalieră în materie penală

b. Medierea transfrontalieră în materie civilă şi comercială

este tratată de Directiva 2008/52/CE. Aceasta se aplică procedurilor în care părţile unui litigiu transfrontalier depun eforturi pentru a ajunge la un acord amiabil, cu sprijinul unui mediator. Sunt exceptate de la folosirea medierii în materie civilă şi comercială cazurile privi-toare la negocierile precontractuale, procedurile cvasi-judiciare, anu-mite sisteme de conciliere judiciară, sisteme de soluţionare a plân-gerii consumatorilor, arbitrajul, deciziile experţilor şi procedurile în cadrul cărora persoanele sau organele care conduc procedura emit o recomandare oficială, obligatorie sau nu, medierea putând fi apli-cată în orice altă situaţie.

Principalul izvor al medierii în conflicte transfrontaliere este Di-rectiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi co-mercială, legislaţie-cadru pregătită încă din anul 2002 ca urmare a consultării statelor membre. Cartea Verde cu privire la ADR din 2002 îşi propunea în viitor crearea unui mediu juridic previzibil, propice încurajării recurgerii la mediere.

Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consi-liului din data de 21 mai 2008 cu privire la anumite aspecte ale me-dierii în materie civilă şi comercială îşi propune să încurajeze un alt

15

tip de justiţie, prin simplificarea accesului la modalităţile de soluţio-nare a litigiilor.

Directiva prevede că nimic nu împiedică statele membre să aplice prevederile sale şi în procedurile interne de mediere deşi aceasta este dedicată în special litigiilor transfrontaliere. Se reco-mandă în textul directivei introducerea în legislaţia statelor naţionale a unor prevederi cadru care să cuprindă şi aspecte ale procedurii civile.

Rolul Directivei nu este acela de a modifica legislaţii naţionale în domeniu atunci când acestea prevăd un cadru reglementat cu dis-poziţii peste cele prevăzute în directivă (recurgerea la mediere este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau sancţiuni). Nici sis-temele de autoreglementare în domeniul medierii nu trebuie să sufere modificări cu privire la aspecte nereglementate în prezenta directivă. Legislaţiile naţionale în domeniu nu vor cuprinde prevederi care îngrădesc liberul acces la justiţie. Esenţa directivei constă în asigurarea unei relaţii armonioase între mediere şi procedurile ju-diciare. Directiva este dedicată soluţionării acelor litigii care au la bază drepturi cu privire la care părţile pot dispune şi pot încheia în mod valabil acorduri de mediere privitoare la ele.

Medierea transfrontalieră este definită ca fiind un proces struc-turat în care părţile unui litigiu încearcă din proprie voinţă să ajungă la un acord amiabil, cu existenţa unui mediator calificat, apt să con-ducă procesul de mediere. Aceasta exclude demersurile instanţei de a soluţiona litigiul pe parcursul procedurilor judiciare. Referindu-se doar la părţile unui litigiu, reglementarea ia în calcul doar conflictele şi disputele deduse judecăţii. Mediatorul este la rândul său definit ca fiind un terţ capabil să conducă procesul de mediere într-o manieră eficace, imparţială şi competentă. Deşi prevederile sunt vagi atât cu privire la medierea transfontalieră cât şi cu privire la noţiunea de mediator, câteva aspecte se fac remarcate:

• Medierea transfrontalieră este un proces structurat • Este un proces voluntar • Se referă la litigii aflate pe rolul instanţelor dar nu exclude me-

dierea disputelor nededuse judecăţii • Mediatorul este o persoană competentă şi imparţială

Articolul nr. 4 din Directivă insistă pe asigurarea calităţii medierii: • Stabilirea unor mecanisme de control în statele membre a ca-

lităţii serviciului de mediere

16

• Adoptarea unor coduri naţionale de conduită a mediatorilor • Încurajarea formării iniţiale şi continue a mediatorilor

Recurgerea la mediere în cazul conflictelor transfrontaliere civile sau comerciale este la rândul ei detaliată:

• Instanţele pot invita părţile în anumite situaţii să recurgă la mediere pentru soluţionarea litigiului

• Instanţele pot invita părţile să participe la o sesiune de infor-mare privind recurgerea la mediere (dacă aceste sesiuni sunt organizate şi uşor accesibile)

• Legislaţia naţională poate să prevadă obligativitatea recurgerii la mediere

• Legislaţia naţională poate cuprinde stimulente sau sancţiuni pentru folosirea sau nefolosirea medierii

• Legislaţiile naţionale privitoare la mediere nu vor îngrădi dreptul părţilor de a avea liber acces la justiţie O altă preocupare a Parlamentului European şi a Consiliului

Uniunii Europene manifestată în directivă este cea privitoare la confi-denţialitatea medierii în litigiile transfrontaliere. Astfel:

• Medierea se va desfăşura într-un mod care respectă confiden-ţialitatea

• Părţile care participă la mediere pot decide contrariul, având po-sibilitatea de a conveni dacă şi în ce condiţii vor face publice de-taliile înţelegerii la care au ajuns în urma procesului de mediere

• Mediatorii şi celelalte părţi implicate în procedura medierii nu pot folosi informaţiile colectate în mediere în cursul proce-durilor judiciare sau arbitrale, obligaţie valabilă făra a avea o limită în timp

• Există câteva excepţii: - considerente imperioase de ordine publică (asigurarea pro-

tecţiei interesului superior al copilului sau împiedicarea vă-tămării integrităţii fizice sau psihice a unei persoane)

- divulgarea conţinutului acordului este necesară în vederea punerii în aplicare sau executării acestuia

Efectele medierii asupra termenelor de decădere şi prescrip-tive prezintă interes din perspectivele Directivei. Astfel, folosirea me-dierii ca şi mod de soluţionare a litigiilor nu va împiedica părţile să

17

iniţieze ulterior o procedură judiciară sau arbitrală. De aceea, pe pe-rioada desfăşurarii medierii, curgerea termenelor de prescripţie sau decădere vor fi suspendate. Medierea în înţelesul Directivei este organizată cu respectarea următoarelor principii:

• Poate fi apanajul sistemului public sau privat • Poate avea loc în cadrul procedurii judiciare sau în afara ei • Folosirea medierii nu îngrădeşte accesul la justiţie • Se va asigura un echilibru între durata procedurilor necesare

pentru a se adresa justiţiei şi promovarea procedurilor de me-diere

• Procedurile de mediere vor fi rapide şi uşor accesibile • Se vor evita întârzierile inutile şi recurgerea la mediere ca

tactică de întârziere • Se va folosi medierea preponderent în situaţiile în care pro-

cedura judiciară antrenează costuri ridicate sau atunci când devine o procedură de un formalism excesiv

• Medierea va avea în prim plan menţinerea dialogului şi a relaţiilor dintre părţi

• Statele sunt încurajate să creeze sisteme de mediere gratuită în tot sau în parte

• Statele sunt încurajate să acorde asistenţă judiciară mai ales în cazurile în care interesele unor părţi necesită o protecţie specială

• Costurile medierii vor trebui să fie rezonabile • Costurile medierii vor ţine cont de volumul de muncă efectivă

depus de mediator şi nu de alte criterii Se vor lua măsurile necesare în vederea selecţiei, responsa-

bilizării, formării şi calificării mediatorilor inclusiv a celor implicaţi în medieri internaţionale. Se recomandă ca la finalul medierii să existe un document scris care să privească obiectul, întinderea şi soluţia înţe-legerii. Mediatorii vor informa părţile în legătură cu efectele juridice ale acordului lor precum şi cu privire la modalităţile sale de executare, aceste acorduri fiind important să nu contravină ordinii publice.

Informaţiile cu privire la mediere care vor fi furnizate de state vor cuprinde:

18

• Cel puţin o informare generală asupra medierii • Informaţii detaliate asupra medierii în materie civilă, inclusiv cu

privire la costuri şi eficienţa medierii • Se vor creea centre regionale şi/sau locale de informare • Se va face o informare specială pentru profesioniştii implicaţi

în funcţionarea justiţiei De asemenea, statele ar trebui să creeze mecanisme care să

permită utilizarea medierii pentru a rezolva problema cu elemente de extraneitate şi să promoveze colaborarea între serviciile interesate de mediere în materie civilă în scopul recurgerii la medierea internaţională.

i. Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 de-cembrie 2000 (Regulamentul „Bruxelles I”) privind competenţa judi-ciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi co-mercială prevede normele pe baza cărora se stabileşte care instanţe sunt competente să judece o anumită cauză transfrontalieră, regula obişnuită fiind aceea că instanţele din statul membru în care îşi are reşedinţa pârâtul sau în care se află sediul societăţii împotriva căreia a fost formulată acţiunea sunt cele competente (cu anumite excepţii). Cunoaşterea Regulamentului poate uşura acţiunile de punere în executare a unor acorduri de mediere în domeniul transfrontalier.

ii. Conform Regulamentului (CE) nr. 805/2004 al Parla-mentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind cre-area unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate, titlul executoriu european este un certificat care însoţeşte o hotărâre judecătorească naţională, o tranzacţie judiciară sau un act autentic, permiţând executarea acestora într-un alt stat membru. Aceste prevederi sunt important de cunoscut de practicieni şi public în cazurile în care se doreşte punerea în executare a acordurilor rezultate din mediere, în situaţiile prevăzute de Directiva 2008/52/CE.

Directiva 2008/52/CE prevede că partea care a participat la o mediere finalizată cu un acord scris de mediere, cu consimţământul expres al celeilalte părţi, are posibilitatea de a solicita ca acesta să dobândească caracter executoriu. Cele inserate în acord, în con-diţiile de mai sus, dobândesc forţă executorie în afara situaţiilor în care conţinutul acordului intră în contradicţie cu dreptul statului mem-bru sau în cazul în care dreptul statului în care este facută solicitarea nu prevede posibilitatea ca acesta să aibă caracter executoriu.

19

Modalităţile prin care conţinutul acordului rezultat în urma medierii poate dobândi caracter executoriu sunt:

• Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens • Emiterea unei decizii de către o autoritate competentă • Transformarea în act autentic

Pentru încurajarea acestor paşi, statele membre sunt obligate să comunice Comisiei Europene denumirile instanţelor judecătoreşti sau a altor autorităţi competente a primi cereri de acest tip.

iii. Recomandarea Comitetului Miniştrilor nr. (2002) 10 privind medierea în materie civilă adoptată de Comitetul Miniştrilor în 18 septembrie 2002, la a 808-a reunire a delegaţiei miniştrilor

În sensul Recomandării, medierea este definită ca fiind o pro-cedură prin care părţile îşi negociază problemele litigioase în ve-derea ajungerii la un acord, fiind asistate de unul sau mai mulţi me-diatori. Domeniul său de aplicare se referă la toate materiile din domeniul civil incluzând dreptul comercial, dreptul consumatorului şi dreptul muncii fără a se referi însă la dreptul administrativ sau penal.

c. Medierea transfrontalieră în materie de familie În context european actual, domeniul disputelor familiale, con-

stituie o parte consistentă a practicii transfrontaliere în mediere, pre-zentând anumite particularităţi care urmează a fi detaliate în urmă-toarele rânduri, în lumina prevederilor incidente în materie.

i. Recomandarea Comitetului Miniştrilor nr. (98) 1 pri-vind medierea familială, adoptată în data de 21 ianuarie 1998 la a 616-a reuniune a delegaţiilor miniştrilor.

Litigiile de familie, în înţelesul Recomandării sunt cele: • În care sunt implicate persoane între care există relaţii con-

tinue şi de interdependenţă • Cele care apar într-un context nefericit şi îl pot agrava • În cadrul lor, separarea sau divorţul au un impact puternic asu-

pra copiilor şi a tuturor membrilor familiei Recomandarea recunoaşte efectele benefice al medierii rezul-

tate ca urmare a cercetărilor în domeniu: • Se îmbunătăţeşte comunicarea între membrii familiei • Se reduce intensitatea conflictului dintre părţile implicate

20

• Se asigură continuitatea legăturilor dintre părinţi şi copii • Se reduc costurile economice şi sociale produse de destră-

marea familiei • Se reduce perioada de timp necesară soluţionării conflictului • Se obţine o soluţie amiabilă

Fenomenul internaţionalizării relaţiilor familiale şi problematica complexă generată de acest fenomen a condus la necesitatea folosirii cât mai frecvente a medierii familiale, statele fiind încurajate să intro-ducă şi să aplice medierea familială atunci când este posibil. Medierea familială este acel proces în care un terţ, imparţial şi neutru denumit mediator, asistă negocierile dintre părţi în vederea construirii unui acord comun. Se poate aplica în orice litigiu dintre membrii aceleaşi fa-milii între care există legături de sânge sau intervenite prin căsătorie.

Recomandarea consacră sau reia principii de bază ale me-dierii familiale, tratând aspecte de interes cu privire la domeniul de aplicare, organizare, structurarea procesului, statutul medierii, proce-durile specifice, promovarea, accesul la mediere şi elemente interna-ţionale. În mod obişnuit, medierea este facultativă, este organizată aşa cum consideră statul în cauză necesar, putând fi publică sau pri-vată. Indiferent de situaţie, trebuie să existe proceduri de selectare, instruire şi calificare a mediatorilor cu respectarea de către mediatori a unor norme de „bune practici”.

Procesul de mediere familială este organizat astfel: • Mediatorul este imparţial faţă de părţi • Mediatorul este neutru faţă de rezultatul medierii • Mediatorul nu impune soluţii, respectă punctele lor de vedere şi garantează egalitatea părţilor în procesul de negociere

• Pe parcursul medierii este garantat dreptul la viaţa privată • Discuţiile din timpul medierii sunt confidenţiale şi nu pot fi fă-

cute publice decât cu acordul părţilor sau dacă legislaţia naţio-nală permite

• În anumite cazuri, mediatorul va informa părţile despre posi-bilitatea de a recurge la consiliere maritală sau alt tip de consiliere

• Mediatorul va acorda un interes prioritar bunăstării şi intere-sului superior al minorului

21

• Mediatorul va încuraja părinţii să se concentreze asupra ne-voilor copilului

• Mediatorul se va preocupa să afle dacă au fost supuse sau ar putea fi supuse unei relaţii abuzive

• Mediatorul va decide în fiecare caz în parte dacă este reco-mandată procedura medierii în situaţia respectivă

• Mediatorul poate oferi informaţii cu caracter juridic • Totuşi, mediatorul nu poate oferi părţilor consultantă juridică • Mediatorul poate informa părţile despre opţiunea de a apela la

serviciile unui avocat sau alt profesionist Se recomandă statelor să faciliteze procesul de aprobare a

acordurilor rezultate din mediere de către autorităţi judiciare sau de alt tip şi să asigure mecanisme specifice de executare conform legis-laţiei naţionale.

Alte măsuri recomandate: • Întreruperea procedurilor judiciare în momentul iniţierii medierii • Asigurarea posibilităţii ca, în cazurile urgente, autorităţile com-

petente să poată lua măsuri pentru a proteja copiii sau patri-monial acestora

• Informarea autorităţilor competente despre continuarea/între-ruperea procesului de mediere şi despre existenţa/inexistenţa unui acord Statele vor promova dezvoltarea medierii familiale prin pro-

grame de informare a publicului stabilind metode adecvate de infor-mare cu privire la mediere ca proces alternativ de rezolvare a litigiilor familiale. Statele vor lua măsurile necesare pentru a încuraja folosirea medierii familiale, atât în litigiile naţionale cât şi în cele internaţionale.

În situaţiile care implică elemente de extraneitate: • Se va recurge la mediere mai ales atunci când există chestiuni

legate de copii (în special cu privire la custodie şi drept de vizitare), atunci când părinţii locuiesc în state diferite

• Prin mediere părinţii sunt încurajaţi să îşi rezolve disputele cu privire la organizarea sau reorganizarea custodiei şi a drep-tului la vizitare

22

• Dacă unul dintre părinţi reţine copilul împotriva legii, se va apela la medierea internaţională doar dacă acest lucru nu se va face în scopul întârzierii returnării minorului

• Serviciile naţionale care sunt implicate în medierile familiale vor coopera în scopul facilitării accesului la mediere internaţional

• Mediatorii internaţionali implicaţi în medieri familiale vor be-neficia de o instruire prealabilă

ii. În medierile familiale se va ţine cont şi de principiile statuate de Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii. Articolul 7 al acestei Convenţii precizează că autorităţile centrale ale statelor sem-natare "vor lua toate măsurile necesare pentru a asigura revenirea voluntară a copilului sau obţinerea unei rezolvări amiabile a proble-melor". Cele mai recente Convenţii de la Haga menţionează explicit utilizarea medierii, în primul rând, dar şi a concilierii şi a altor metode similare. Conferinţa de la Haga asupra Dreptului Privat Internaţional a publicat în anul 2012 un Ghid de bune practici în mediere, dezvoltat pe baza principiilor şi cadrului aplicativ al Convenţiei din 25 octom-brie1980, recomandat nu numai statelor părţi ale acesteia, dar şi celor parte din alte convenţii, cum au fost Convenţia de la Haga din 19 oc-tombrie 1996, asupra jurisdicţiei, dreptului aplicabil, recunoaş-terii, executării şi cooperării cu privire la răspunderea părintească şi măsurile de protecţie a copilului, sau Convenţia de la Haga din 13 ianuarie 2000 asupra protecţiei internaţionale a adulţilor, ori Convenţia de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate pentru copii şi alţi membri ai familiei. Nu în cele din urmă, documentul este adresat tuturor factorilor interesaţi de promovarea efectivă şi eficientă a medierii transfrontaliere in aria disputelor familiale internaţionale, fie aceste guverne sau autorităţi centrale, judecători, avocaţi, mediatori sau părţi implicate în speţe transfrontaliere. Posibilităţile oferite de adoptarea medierii ca procedură de re-zolvare a conflictelor familiale create prin răpirea copiilor sunt foarte extinse. Medierea poate aborda multe aspecte ale conflictului de fa-milie, unele considerate nerelevante de o curte de justiţie şi, prin ur-mare, nepuse în lumină în cazul judecăţii. Adesea medierea atinge chiar rădăcinile conflictelor care au generat actul răpirii copiilor, ofe-rind soluţii imposbile într-un tribunal. Convenţia de la Haga, din 25 octombrie 1980, atrage însă atenţia că toate aceste avantaje sunt

23

cronofage, ceea ce contravine caracterului de urgenţă al rezolvării amiabile în cazurile internaţionale de răpiri de copii, ceea ce impune ca medierea în aceste cazuri să respecte cerinţe de timp foarte pre-cise, trebuind, în consecinţă, limitată ca extensie de abordare şi bine echilibrată între nevoia de aprofundare a temelor abordate, respectiv cea de conciziune cu efecte pozitive asupra factorului timp. Este no-tabil setul de reguli cu caracter general stabilit de Convenţia de la Haga, din 1980, în acest sens:

• Medierea în cazurile internaţionale de răpire de copii trebuie tratată cu celeritate

• Procesul medierii nu trebui să provoace întârzieri procedurilor de returnare a copilului, conform Convenţiei de la Haga

• Părţile trebuie informate despre posibilitatea de a apela la mediere cât de rapid posibil

• Oportunitatea medierii trebuie evaluată la fiecare caz în parte • Serviciile de mediere în cazurile răpirilor internaţionale de copii

trebuie să asigure programarea sesiunilor de mediere cu preavize scurte

• Iniţierea procedurilor de returnare a copilului răpit trebuie luată în considerare înainte de iniţierea medierii

Particularităţile medierii desfăşurate sub setul de principii şi reguli ale Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980, cadru ce stă la baza elaborării tuturor documentelor ulterioare în domeniu, sunt re-levate cu pregnanţă în întreg Capitolul 2 al Ghidului de bune practici, care aminteşte că "nu se poate sublinia îndeajuns diferenţa între me-dierea în probleme familiale la nivel naţional şi cea internaţională". Do-cumentul insistă asupra faptului că medierea în disputele familiale internaţionale este mult mai complexă şi cere mediatorilor implicaţi să aibă o pregătire suplimentară relevantă. De asemenea, aliniază un set de reguli privind timpii de organizare şi desfăşurare a medierii, pornind de la premisa că factorul timp este determinant în cazurile răpirilor de copii, mai exact că există preocuparea majoră pentru restabilirea sta-tus quoului ante-răpire, cât de rapid posibil, în interesul copilului afectat. Convenţia din 1980 protejează în primul rând interesele copi-lului, inclusiv prin împiedicarea unui părinte să dobândească un avantaj prin stabilirea unei legături artificiale de jurisdicţie, la nivel internaţional, pentru a obţine custodia copilului. Medierea devine, într-un astfel de context, un mijloc de acţiune juridică de primă linie.

24

iii. La rândul său, Ghidul pentru o mai bună implemen-tare a recomandării cu privire la medierea în materie civilă şi fa-milială, CEPEJ, 2007 cuprinde prevederi despre participarea si pro-tecţia minorilor în procedura medierii:

• Statele membre vor pune în aplicare măsuri protective şi garanţii procesuale corespunzătoare, în scopul susţinerii şi protecţiei minorilor

• Statele membre vor conlucra în vederea examinării, evaluării şi identificării unor seturi de bune practici

• Consiliul Europei şi Uniunea Europeană îşi vor aduce con-tribuţia în acest sens

• Minorii vor participa în mediere doar dacă vârsta acestora şi maturitatea lor va permite acest lucru

• Rolul părinţilor în mediere este important, cu atât mai mult cu cât există posibilitatea ca aceştia să refuze participarea la mediere

• Se recomandă participarea asistenţilor sociali, a psihologilor şi reprezentanţilor legali ai minorului atunci când aceştia par-ticipă la mediere d. Medierea transfrontalieră în materie penală Pe latură civilă, punct de interes pentru prezentul ghid, me-

dierea este pretabilă în aproape orice cauză penală. i. Recomandarea nr. (99) 19 privind medierea în ma-

terie penală a fost adoptată de Comitetul Miniştrilor în 15 septem-brie 1999, la a 679-a reuniune a delegaţilor miniştrilor şi detaliată prin Ghidul pentru o mai bună implementare a Recomandării cu privire la medierea în materia penală, adoptat de Comisia Euro-peană pentru Eficienţa Justiţiei (CEPEJ) la 7 decembrie 2007.

Recomandarea a luat naştere ca urmare a recurgerii tot mai frecvente la medierea în materia penală, opţiune flexibilă şi cuprin-zătoare, dedicată rezolvării problemei prin implicarea părţilor ca alternative la procedura penală tradiţională. Poate presupune impli-carea activă în mediere a victimei, infractorului şi a celorlalte părţi implicate precum şi a comunităţii, cu respectarea exigenţelor Con-venţiei europene a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Medierea în materie penală se aplică în toate situaţiile în care victima şi infractorul au posibilitatea de a participa activ, în baza con-

25

simţământului lor liber exprimat la soluţionarea problemelor cauzate de infracţiune, cu ajutorul unui terţ independent, calificat-mediatorul.

Principiile generale ale Recomandării urmăresc fidel scopul şi pracica medierii, notabile, în context penal, fiind următoarele:

• Medierea este posibilă în orice fază a procedurii pe care o parcurge justiţia penală

• Serviciile de mediere se vor bucura de autonomie faţă de sistemul de justiţie penală

• Soluţiile obţinute prin mediere vor avea acelaşi statut ca şi deciziile sau hotărârile judecătoreşti

ii. Ghidul pentru o mai bună implementare a Recoman-dării cu privire la medierea în materia penală identifică o serie de probleme specifice cu care se confruntă statele membre în dezvol-tarea medierii în domeniul penal, mai ales datorită diferenţelor de abordare, costurilor şi barierelor psihologice la nivelul interacţiunii agresor-victimă, precum şi un set generos de principii care aprofun-dează liniile directoare majore ale medierii, ca metodă alternativă de soluţionare a disputelor, cu trimitere la particularităţile materiei penale.

e. Medierea transfrontalieră în materia protecţiei consu-

matorilor Un alt punct de interes cu privire la litigiile transfrontaliere este

domeniul litigiilor consumatorilor. În acest domeniu exista criteriile minime de calitate și principii pe care organele extrajudiciare impli-cate în soluţionarea amiabilă a litigiilor consumatorilor ar trebui să le ofere justiţiabililor, fiind recomandabil să se înfiinţeze o bază de date cu sistemele extrajudiciare pe care statele membre le consideră con-forme cu principiile aplicabile. Restricțiile astfel impuse se referă în mod exclusiv la faza extrajudiciară, nefiind aplicabile în cea judiciară.

i. Directiva 2008/52/2008 are o interferenţă restrânsă asu-pra domeniului protecţiei consumatorilor, amintind doar incidenţa în domeniu a Recomandării Comisiei 2001/310/CE din 4 aprilie 2001 privind principiile pentru activitatea organelor extrajudiciare im-plicate în soluţionarea amiabilă a litigiilor în materie de consum.

Directiva 97/7/CE din 20 mai 1997 privind protecţia consu-matorilor cu privire la contractele la distanţă nu face vorbire în mod distinct despre mediere ca şi modalitate de rezolvare a conflictelor din acest domeniu, lăsând însă deschisă posibilitatea apelării la pro-

26

cedură. Totuşi, Directiva 97/7/CE prevede că se aplică organismelor terţe însărcinate cu soluţionarea extrajudiciară a litigiilor în materie de consum, în care indiferent de titulatură, se încearcă rezolvarea unui litigiu prin apropierea părţilor în încercarea de a găsi o soluţie de comun acord. În mod evident, medierea este una dintre variante în aceste cazuri.

De interes pentru litigiile transfrontaliere este şi Propunerea de DIRECTIVĂ A PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI A CONSILIULUI privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei 2009/22/CE (Directiva privind Soluţionarea Alternativă a Litigiilor în materie de consum) precum şi propunerea de regulament al Parla-mentului European şi al Consiliului privind soluţionarea on-line a liti-giilor în materie de consum (Regulament privind soluționarea online a litigiilor în materie de consum). Interpretând toate aceste reglemen-tări, sesizăm că domeniul protecţiei consumatorilor este un segment de interes din perspectiva relaţiilor transfrontaliere, cu potenţial ridi-cat pentru mediere.

ii. Recomandarea Comisiei 98/257/CE din 30 martie 1998 cu privire la principiile aplicabile organelor responsabile pentru soluţionarea extrajudiciară a litigiilor consumatorilor a fost adoptată în scopul consolidării încrederii consumatorilor în func-ţionarea pieţei interne oferindu-le acestora posibilitatea de a-şi rezolva disputele într-o manieră eficientă şi adecvată.

Propunerea de Directivă a Parlamentului European şi a Con-siliului privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de con-sum prevede că statele membre se asigură că persoanele fizice res-ponsabile de soluţionarea alternativă a litigiilor au expertiza necesară şi sunt imparţiale şi:

• dispun de cunoştinţele, aptitudinile şi experienţa necesară • nu pot fi destituite fără motive temeinice • nu se află în conflict de interese cu niciuna dintre părţile în litigiu

Propunerea de directivă vine în întâmpinarea consumatorilor europeni care se confruntă cu probleme atunci când achiziţionează bunuri şi servicii pe piaţa internă (în 2010 aproximativ 20% dintre aceştia au întâmpinat astfel de probleme). Acesta constată că printre opţiunile pe care le au la dispoziţie în acest moment consumatorii europeni se număra şi medierea.

27

La rândul său, Uniunea Europeană s-a implicat în sprijinirea fi-nanciară a unor proiecte în domeniul rezolvării litigiilor dintre consu-matori şi producători on-line, participând la lansarea sistemului „ECODIR” (Electronic Consumer Dispute Resolution), platforma de rezolvare electronică a conflictelor sau de preventie a apariţiei acest-ora. Platforma foloseşte un sistem în trei paşi bazat pe negociere, mediere sau recomandare.

Un alt domeniu în care medierea conflictelor transfrontaliere are un rol important este cel al comerţului electronic, fie B2B (business-to-business), fie B2C (business-to-consumer). Părţile implicate în primul caz sunt companii sau organizaţii, în cel de-al doilea caz, companiile îşi vând produsele şi serviciile unor cumpărători individuali – persoane fizice.

iii. Iniţiative în domeniul protecţiei consumatorilor pentru medierile transfrontaliere

Mai există şi alte iniţiative ale Comisiei Europene de încu-rajare a soluţionării amiabile a conflictelor transfrontaliere în do-meniul consumului:

• Reţeaua extrajudiciară europeană „ECC-Net” (Reţeaua Centrelor Europene ale Consumatorilor) este o structură de asistenţă şi informare a consumatorilor constituită la nivelul UE, formată din puncte de contact naţionale stabilite în fiecare stat membru. Reţeaua a luat naştere prin fuziunea altor două reţele existente: Centrele Europene ale Consumatorilor sau Euroghişeele care ofereau informaţii şi sprijin în cazul achi-ziţiilor transfrontaliere şi Reţeaua Europeană Extrajudiciară (European Extra-Judicial Net-EEJ-Net) care oferea sprijin con-sumatorilor în rezolvarea litigiilor prin intermediul mijloacelor de soluţionare alternativă a disputelor (Alternative Dispute Resolution-ADR), precum medierea sau arbitrajul.

• Reţeaua pentru rezolvarea extrajudiciară a litigiilor în sec-torul de servicii financiare „FIN-NET” face legătură între or-ganele naţionale competente în cadrul rezolvării extrajudiciare a conflictelor, oferindu-le consumatorilor care se confruntă cu o problemă în sectorul serviciilor financiare de a identifica şi folosi un mijloc de soluţionare adecvat.

28

f. Alte domenii de aplicare a Directivei medierii. Avantaje Pot face obiectul medierii transfrontaliere în înţelesul Direc-

tivei, conflictele din domenii variate precum asigurări, muncii, malpra-xis, financiar-bancar sau orice alt domeniu de interes. Avantajele recurgerii la medierea transfrontalieră în aceste situaţii sunt evidente:

• Costurile desfăşurării procedurii sunt mult sub costurile judi-ciare, cu atât mai mult cu cât există un element de extraneitate (care presupune parcurgerea unor distanţe considerabile între locaţiile părţilor implicate pentru a participa la procedurile judi-ciare) precum şi bariere lingvistice, culturale şi procedurale. Folosirea tehnologiilor moderne de comunicare menţionate de Directiva 2008/52/CE poate contribui în mod substanţial la reducerea costurilor financiare ale medierii

• Implicarea în construcţia şi controlul soluţiei direct de către părţi dă naştere la o rezolvare bazată pe nevoi şi interese şi nu în mod obligatoriu, exclusiv pe drepturile lor legale

• Statele membre vor fi scutite de susţinerea financiară a unei proceduri judiciare costisitoare, se va evita supra-aglomerarea instanţelor şi vor exista premise pentru creşterea calităţii actului de justiţie

• Consumul nervos al părţilor implicate va fi mult diminuat, impli-carea lor putând fi canalizată în direcţia construirii unor acor-duri reciproc avantajoase

• Perioada de soluţionare a acestor conflicte transfrontaliere va fi mult redusă

• Neînţelegerile părţilor au şansa de a se soluţiona în mod durabil, conducând la restabilirea sau menţinerea relaţiilor g. Domenii în care nu se aplică Directiva medierii Medierea transfrontalieră nu este un panaceu care se aplică și

funcționează în orice situație, deși aria sa de aplicabilitate este deo-sebit de largă atât în domeniul civil, cât și în cel comercial. Articolul 1 alin. 2 din Directivă, arată ca nu se aplică prevederile sale în situatia în care este vorba despre drepturi și obligații cu privire la care părțile nu pot dispune conform legii. Este vorba despre acele situații în care părțile nu pot ajunge la o înțelegere pe cale amiabilă prin mediere fără a eluda cadrul legal.

29

Prevederile Directivei nu se aplică chestiunilor fiscale, vamale sau administrative şi nici în cazurile privitoare la îndeplinirea sau neîndeplinirea unor atribuţii în exercitarea autorităţii publice.

În domeniul fiscal, imposibilitatea de aplicare rezidă din faptul că obligațiile fiscale ale unei persoane nu pot fi negociate, acestea fiind stabilite prin acte normative obligatorii și prin urmare neputând fi pretabile medierii. Situația este similară și în cazul taxelor vamale, cuantumul acestora neputând fi obiectul unei medieri întrucât acest aspect excede cadrului legal, iar obligația de plată a acestora nu poate fi înlăturată.

Procedurile administrative se circumscriu aceleiași abordări, fiind în directă legătură cu un cadru normativ general de înfăptuire a activităţii administraţiei publice. Scopul acestora este realizarea com-petenţei autorităţilor publice cu respectarea interesului public şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice sau juridice şi a regulilor statului de drept, neputand face obiectul medierii.

Prezenta directivă nu este de aplicabilitate în cazul negocierilor precontractuale şi nici al procedurilor cvasijudiciare sau al procedurilor în cadrul cărora persoanele sau organele care conduc procedura emit o recomandare oficială privind soluționarea litigiului. Printre cazurile despre care directiva face vorbire se numără anumite sisteme de conciliere judiciară, sisteme de soluţionare a plângerilor consumatorilor, arbitrajul şi deciziile experţilor. Totuși, aceste cazuri nu sunt enumerate exhaustiv, existând posibilitatea în funcție de circumstanțe, să existe și alte cazuri în care părțile nu au capacitatea de a dispune cu privire la drepturile lor și astfel să nu poată fi aplicate prevederile directivei.

4. Concluzii

Analiza statistică şi calitativă a cazuisticii conflictelor transfron-taliere impune concluzia că medierea nu acoperă, ca metoda ADR, doar tipurile de dispute cuprinse în recomandările sau directivele europene. Pornind de la această constatare putem conchide că se poate recurge la medierea transfrontalieră pentru orice tip de dis-pută, în situaţia în care sunt întrunite simultan următoarele condiţii:

• Există un element de extraneitate • Părţile acceptă medierea în mod voluntar • Părţile au capacitate de dispoziţie • Disputa poate fi soluţionată prin mediere şi se pretează medierii

30

• Înţelegerea părţilor nu contravine legislaţiei naţionale sau internaţionale

• Acordurile rezultate pot fi puse în executare A devenit evident faptul că medierea în domeniul disputelor

transfrontaliere prezintă un element ridicat de complexitate datorită legislaţiilor diferite incidente în cauză precum şi datorită jurisdicţiilor naţionale diferite. Trebuie observat, ca urmare, faptul că mediatorii implicaţi în astfel de cazuri vor trebui să se asigure că înţelegerile la care vor ajunge părţile nu vor încălca legislaţiile din statele acestora de provenienţă, cu atât mai mult cu cât părţile pot dori ulterior punerea acordurilor de mediere în executare. Concluzia unanim acceptată la nivel european subliniază că în astfel de cazuri este nevoie de mediatori specializaţi şi de o legislaţie cadru clară în domeniul medierii transfrontaliere. Directiva 2008/52/CE face un prim pas în acest sens, dar aceast document se referă doar la domeniile civil şi comercial, ceea ce impune argumentarea că în viitorul apropiat va fi resimţită nevoia unor alte reglementări, care să se refere la o varietate mult extinsă de dispute. În ceea ce priveşte calificarea mediatorilor implicaţi în medieri transfrontaliere, reiese că aceasta e o cerinţă fundamentală pentru conturarea la nivelul Uniunii Europene a unei practici favorabile consacrării şi dezvoltării acestui sector. Brevetul european de me-diator rămâne un deziderat dar, concluzionăm noi, şi un lucru necesar, mai ales în domeniul medierii transfrontaliere, în care calităţile profe-sionale ale mediatorilor trebuie să se ridice la cele mai înalte standarde pentru a face față exigenţelor beneficiarilor acestei metode alternative de rezolvare a disputelor. Un element în plus de dificultate prezent în medierile de acest tip este dat de apartenenţa la culturi diferite a părţilor angajate în procedură, de bariere lingvistice inerente, de uzanţe sau obiceiuri diverse etc. Se impune, aşadar ca gradul de calificare al mediatorilor din statele membre ale UE şi codurile deon-tologice existente ale mediatorilor să ofere o garanţie a prestaţiei acestora, atât prin formare iniţială la un standard ridicat, cât şi printr-o binevenită uniformizare a standardelor de formare la nivel comunitar, cu precădere în cazul profesioniştilor concentraţi pe medieri transfron-taliere. Reţinând aceste observaţii, putem observa, totuşi, că există în acest moment, în statele membre, suficiente garanţii juridice în ma-terie de mediere pentru a considera că mediatorii din Uniunea Euro-peană pot face faţă rigorilor medierii transfrontaliere.

Este evident faptul că noţiunea de mediere transfrontalieră nu se referă în mod exclusiv la disputele mediate în statele membre ale

31

Uniunii Europene. În contrast, observăm că sensul Directivei 2008/52/CE e focalizat către acestea şi le reglementează, firesc, cu adresabilitate către statele membre. Putem afirma, însă, că în înţeles lărgit medierea transfrontalieră se referă la acele conflicte supuse acestei metode ADR în care părţile provin din state diferite, fără o anu-mită restrângere de ordin teritorial. Astfel, considerăm că nu trebuie confundată medierea transfrontalieră în înţelesul reglementărilor euro-pene (în special, Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din data de 21 mai 2008 cu privire la anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială), cu medierea transfrontalieră definită în accepţiune universală.

O asemenea confuzie este similară cu greşeala identificării prin sinonimie a unor concepte total diferite, cum ar fi „internaţional” şi „euro-pean”. Avem convingerea că literatura de specialitate, aflată în curs de diversificare şi aprofundare, va trata în detaliu aceste diferenţieri, ceea ce e de aşteptat şi la nivelul următoarelor reglementări europene în domeniu. Pornim de la premisa că directiva privind medierea în do-meniul civil şi comercial e doar un prim pas în domeniul medierii trans-frontaliere şi în niciun caz o legislaţie cadru definitivată şi imposibil de îmbunătăţit. Considerăm că preocuparea constantă a instituţiilor euro-pene în domeniul uniformizării este de bun augur pentru dezvoltarea medierii şi a metodelor alternative de soluţionare a disputelor pe întregul continent, cu respectarea unor standarde înalte. Este de dorit ca în viitorul apropiat noţiunea de mediere transfrontalieră să dobândească, dincolo de valenţele teoretice în curs de consolidare la acest moment, şi valoarea preponderent practică atât de necesară utilizării pe scară largă în statele membre ale Uniunii Europene.

Bibliografie:

1. Recomandarea Comisiei 98/257/CE din 30 martie 1998 cu privire la

principiile aplicabile organelor responsabile pentru soluţionarea extraju-diciară a litigiilor consumatorilor, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 115 din 17.04.1998 (p. 31-34) http://eurlex.europa.eu/Notice.do?val=229745:cs&lang=ro&list=229752:cs,229751:cs,229750:cs,229749:cs,229748:cs,229747:cs,229746:cs,229745:cs,229744:cs,229743:cs,&pos=8&page=2&nbl=22&pgs=10&hwords=&checktexte=checkbox&visu=#texte

32

http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:1998:115:0031:0034:EN:PDF

2. Recomandarea Comisiei 2001/310/CE din 4 aprilie 2001 privind prin-cipiile pentru activitatea organelor extrajudiciare implicate în soluţio-narea amiabilă a litigiilor în materie de consum, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 109 din 19.04.2001 (p. 56-61) http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2001:109:0056:0061:EN:PDF

3. Directiva 97/7/CE din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor cu privire la contractele la distanţă publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 144 din 04.06.1997 (p.19) http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:1997L0007:20071225:RO:PDF

4. Recomandarea Comitetului Miniştrilor nr. (98) 1 privind medierea transfrontalieră în materie familială adoptată în data de 21 ianuarie 1998 https://wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?command=com.instranet.CmdBlobGet&InstranetImage=1153972&SecMode=1&DocId=450792&Usage=2

5. Ghidul cetăţeanului privind litigiile transfrontaliere în Uniunea Europeană http://www.eccromania.ro/assets/comatosepages/1520/479/guide_litiges_civils_transfrontaliers_ro.pdf?1295017839 http://ec.europa.eu/civiljustice/publications/docs/guide_litiges_civils_transfrontaliers_ro.pdf

6. Recomandarea Comitetului Miniştrilor nr. (2002) 10 privind medierea în materie civilă adoptată în data de 18 septembrie 2002 https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=306401&Site=CM&BackColorInternet=C3C3C3&BackColorIntranet=EDB021&BackColorLogged=F5D383

7. Recomandarea Comitetului Miniştrilor nr. (2001) 9 privind căile alter-native de soluţionare a litigiilor dintre autorităţile administrative şi per-soane private adoptată în data de 5 septembrie 2001 https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=220409&Site=CM&BackColorInternet=C3C3C3&BackColorIntranet=EDB021&BackColorLogged=F5D383#

8. Recomandarea Comitetul Miniştrilor nr. (99) 19 privind medierea în materie penală adoptată în data de 15 septembrie 1999 https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=420059&Site=CM&BackColorInternet=C3C3C3&BackColorIntranet=EDB021&BackColorLogged=F5D383

33

9. Ghidul pentru o mai bună implementare a Recomandării cu privire la medierea în material penală adoptat de Comisia Europeană pentru Eficacitatea Justiţiei (CEPEJ) la 7 decembrie 2007 http://www.medierea.eu/web_documents/ghid_pentru_o_mai_bun__implementare_a_recomand_rii_cu_privire_la_medierea__n_materie_penal_.pdf

10. Propunerea de DIRECTIVĂ A PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI A CONSILIULUI privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei 2009/22/CE (Directiva privind Soluţionarea Alternativă a Litigiilor în materie de consum) din data de 29 noiembrie 2011 http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2011:0793:FIN:RO:PDF

11. Recomandarea Comisiei 2001/310/CE din 4 aprilie 2001 cu privire la principiile aplicabile organelor extrajudiciare însărcinate cu soluţio-narea consensuală a litigiilor consumatorilor, publicată în Jurnalul Ofi-cial al Uniunii Europene L 109 din 19.04.2001 (p.56-61) http://eurlex.europa.eu/Notice.do?val=259218:cs&lang=ro&list=259906:cs,259824:cs,259362:cs,259335:cs,259218:cs,259129:cs,259030:cs,258810:cs,258809:cs,258808:cs,&pos=5&page=2&nbl=27&pgs=10&hwords=&checktexte=checkbox&visu=#texte

12. Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi co-mercială, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L136/3 din 24.05.2008 http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2008:136:0003:0008:RO:PDF

13. Recomandarea R (81) 7 a Comitetului de Miniştri cu privire la facili-tarea accesului la justiţie adoptată în data de 14 mai 1981 https://wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?command=com.instranet.CmdBlobGet&InstranetImage=599788&SecMode=1&DocId=671776&Usage=2

14. Recomandarea R (86) 12 a Comitetului de Miniştri cu privire la pre-venirea și diminuarea sarcinilor excesive a tribunalelor adoptată în data de 16 septembrie 1986 https://wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?command=com.instranet.CmdBlobGet&InstranetImage=606796&SecMode=1&DocId=690980&Usage=2

34

15. Recomandarea R (93) 1 a Comitetului de Miniştri cu privire la accesul efectiv la drept şi la justiţie pentru cei nevoiași adoptată în data de 8 ianuarie 1993 https://wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?command=com.instranet.CmdBlobGet&InstranetImage=576067&SecMode=1&DocId=606818&Usage=2

16. Recomandarea R (94) 12 a Comitetului de Miniştri cu privire la inde-pendenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor adoptată în data de 13 octombrie 1994 https://wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?command=com.instranet.CmdBlobGet&InstranetImage=534553&SecMode=1&DocId=514386&Usage=2

17. Recomandarea R (95) 5 a Comitetului de Miniștri cu privire la intro-ducerea și îmbunătăţirea funcţionării sistemelor şi procedurilor de recurs în materie civilă şi comercială adoptată în data de 7 februarie 1995 https://wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?command=com.instranet.CmdBlobGet&InstranetImage=1890313&SecMode=1&DocId=518772&Usage=2

18. Portalul European de Justiţie www.E-Justice.eu

19. Cartea Verde cu privire la ADR din 2002 http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2002/com2002_0196en01.pdf

20. Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 (Regulamentul „Bruxelles I”) privind competența judiciară, recunoaș-terea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 12 din 16.01.2001 (p.1-23) http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:19:03:32001R0044:RO:PDF

21. Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 143 din 30.04.2004 (p. 15-39) http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:19:07:32004R0805:RO:PDF

22. Propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Con-siliului privind soluţionarea online a litigiilor în materie de consum

35

(Regulament privind SOL în materie de consum) din data de 29.22.2011 http://ec.europa.eu/consumers/redress_cons/docs/directive_adr_ro.pdf

23. Codul de conduită european pentru mediatori adoptat la Bruxelles în 2 iulie 2004 http://ec.europa.eu/civiljustice/adr/adr_ec_code_conduct_ro.pdf

24. Guide to Good Practice under the Hague Convention of 25 October 1980 on the Civil Aspects of International Child Abduction - Mediation, Publisher: The Hague Conference on Private International Law, 2012. http://www.hcch.net/upload/guide28mediation_en.pdf

25. Legea nr. 100/1992 pentru aderarea României la Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii inter-naţionale de copii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 243 din 30 septembrie 1992

http://www.hcch.net/upload/text28_ro.pdf 26. Legea nr. 361/2007 pentru ratificarea Convenţiei privind competenţa,

legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 895 din 28 decembrie 2007

27. Convenţia de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate pentru copii şi alţi membri ai fa-miliei, aprobată în numele Uniunii Europene prin Decizia Consiliului nr. 2011/432/UE din 9 iunie 2011, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 192 din 22.7.2011 (p. 39-70)

36

37

CAPITOLUL 2 IMPORTANŢA FORMĂRII MEDIATORILOR ÎN

DISPUTE TRANSFRONTALIERE

Dr. Jamie WALKER

Importanţa formării mediatorilor în dispute transfron-taliere

Formarea mediatorilor în dispute transfrontaliere încă repre-

zintă un domeniu relativ nou. Experienţa de până acum a demonstrat că până şi mediatorii bine pregătiţi şi experimentaţi au nevoie de formare de specialitate pentru a face faţă provocării reprezentate de medierea conflictelor de familie internaţionale.

În Capitolul 1 vom analiza opiniile exprimate până în prezent de organisme abilitate la nivel european şi internaţional. Capitolul 2 exa-minează mediul şi contextul formării, iar Capitolul 3 pătrunde în con-ţinutul acestei formări. Capitolul 4 studiază metodologia necesară în formarea adecvată a mediatorilor pentru conflicte de familie, iar Ca-pitolul 5 analizează întrebarea ce calificări trebuie să deţină formatorii şi care ar trebui să fie rolul acestora. În sfârşit, Capitolul 6 descrie nevoia de formare continuă şi susţinerea mediatorilor transfrontalieri.

1. Introducere

Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei şi Conferinţa de la Haga au stabilit cu mult timp în urmă necesitatea formării de me-diatori transfrontalieri. Recomandarea nr. R (98) 1 a Comitetului de Miniştri faţă de statele membre stipulează, în legătură cu mediatorii în aspecte de familie, că „statele ar trebui să prevadă mecanisme adecvate pentru a asigura existenţa procedurilor de selecţie, formare şi calificare a mediatorilor”, şi că standardele trebuie să fie „atinse şi menţinute de mediatori”. În ceea ce priveşte aspectele internaţionale, recomandarea continuă şi afirmă: „Având în vedere natura specială a medierii internaţionale, mediatorilor internaţionali ar trebui să li se impună participarea la formare specifică.”

38

Recomandarea Rec (2002)10 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind medierea în materie civilă susţine faptul că „Statele ar trebui să aibă în vedere luarea de măsuri pentru promo-varea adoptării de standarde corespunzătoare în ceea ce priveşte selecţia, responsabilităţile, formarea şi calificarea mediatorilor, inclu-siv a mediatorilor care se ocupă de aspecte internaţionale.”

Chiar Conferinţa de la Haga dedică întreg Capitolul 3 din Ghidul de Bune Practici al Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind Aspecte Civile ale Medierii în Cazuri de Răpiri Internaţionale de Copii (2012) temei Formare de specialitate pentru medierea în cazuri de răpiri de copii/Protejarea calităţii medierii. Un accent deosebit se pune pe nevoia de mediatori cu calificări speciale. Răpirile de copii ar trebui gestionate de mediatori de familie cu experienţă adecvată şi formare de specialitate. Standardele de calificare şi programele de formare pot fi stabilite de state pentru a veni în întâmpinarea medierii în asemenea cazuri (în conformitate cu Conferinţa de la Haga privind Biroul Permanent de Drept Internaţional Privat 2012: 38).

Raportul de cercetare întocmit de Universitatea Catolică din Leuven în contextul proiectului finanţat de direcţia de Justiţie Civilă a UE Formare în Mediere Internaţională în materia familiei (TIM) analizează aspectele şi conflictele cu care se confruntă familiile internaţionale, oferă o imagine de ansamblu a medierii în materia familiei şi a formării de mediatori în materia familiei în Europa şi prezintă provocările cu care se confruntă mediatorii pentru familii transfrontaliere – subliniind, în acest fel, abilităţile şi cunoştinţele necesare, care trebuie, ulterior, integrate în formarea specifică medierii internaţionale în materia familiei, care trebuie să facă faţă acestor provocări (Pali şi Voet 2012).

În sfârşit, este necesar să se stabilească anumite standarde în domeniul medierii internaţionale în materia familiei. Mediatorii ar trebui să dispună de un înalt nivel de cunoştinţe, know-how şi sensi-bilitate cu privire la medierea transfrontalieră şi interculturală. Este util de stabilit un cod de conduită pentru mediatorii internaţionali în domeniul familiei ce acoperă confidenţialitatea, întinderea dome-niului, precum şi aspectele juridice legate de punerea în aplicare a acordurilor. Formarea ar trebui să se bazeze în mare măsură pe in-teracţiune şi jocuri de roluri, oferind mediatorilor experienţă directă şi inspirându-se din diferitele medii din care provin. În plus, domeniul ar beneficia de înfiinţarea unui registru internaţional al mediatorilor transfrontalieri calificaţi, care să stabilească standardele de formare, acreditare şi supraveghere permanentă (Parkinson 2011: 369).

39

2. Mediul şi contextul formării

În acest capitol, vom analiza mediul şi contextul formării me-diatorilor transfrontalieri, incluzând o imagine de ansamblu a tipurilor de cazuri ce necesită mediere, întrebarea cine se califică pentru a fi instruit ca mediator transfrontalier şi care sunt consecinţele pentru formarea în domeniul medierii. În sfârşit, va fi prezentată o imagine de ansamblu a formării