CURS 13. RĂSPUNDEREA PENTRU VIOLAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR

CUPRINS TEMATIC:I. Răspunderea internaţională a statelor şi a organizaţiilor internaţionale pentru violarea

dreptului umanitarII. Răspunderea persoanelor fizice pentru violarea dreptului umanitarIII. Crimele internaţionale

I. RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR ŞI A ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE PENTRU VIOLAREA DREPTULUI UMANITAR

Afirmarea unor principii şi norme umanitare rămâne un simplu deziderat fără aplicarea regulilor răspunderii internaţionale în cazul violărilor lor. Statele, ca principale subiecte ale dreptului internaţional, sunt cele dintâi răspunzătoare, gravele încălcări ale DIU fiind calificate de tratatele internaţionale drept crime (de război), deci violări ale unor obligaţii erga omnes ale statelor.

În general, faptele ilicite care declanşează răspunderea internaţională a statelor pot fi grupate în trei categorii:

- de drept comun, comise în timp de pace de particulari sau de împuterniciţi ai statului;- comise în timpul dezordinilor sociale interne (tulburări interne, insurecţii);- comise în timp de război.Prin urmare, statele răspund pentru actele lor - acte de stat - şi pentru actele particularilor, dacă sunt

ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional. Sunt acte de stat toate actele îndeplinite de şefii statelor şi membrii guvernelor lor care acţionează în numele statului, precum şi toate actele funcţionarilor de stat care sunt ordonate sau autorizate de stat. Dar şi atunci când statele exercită competenţele lor în plan intern pot săvârşi acte ilicite din punct de vedere internaţional, fie adoptând decizii contrare obligaţiilor internaţionale asumate prin tratatele internaţionale, fie prin neadoptarea deciziilor interne corespunzătoare obligaţiilor internaţionale. Statele răspund pentru actele ilicite prin care au produs prejudicii altui stat, cetăţenilor sau bunurilor acestuia, indiferent de autoritatea care le-a cauzat, pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale, precum şi când cauzează pagube altui stat prin luarea unor măsuri de prevenire a unor tulburări interne.

Statele răspund şi pentru faptele resortisanţilor lor, persoane particulare, când nu au luat măsurile necesare pentru a împiedica producerea lor.

Cât priveşte DIU, răspunderea internaţională a statului este angajată de fapta sa ilicită, care constituie, ca fundament al răspunderii, o încălcare a obligaţiilor internaţionale pe care statul şi le-a asumat. Ca părţi la tratatele umanitare, statele se obligă "să respecte" şi "să facă să fie respectat" DIU.

1. Formele răspunderii internaţionale a statelor pentru violarea DIU

Neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin tratatele umanitare reprezintă o faptă ilicită a cărei consecinţă este angajarea răspunderii statului autor. Răspunderea, în funcţie de gravitatea şi conţinutul violărilor, poate fi morală, politică sau materială.

Răspunderea statelor nu poate fi penală pentru că societas delinquere non potest. În legătură cu acest ultim aspect, în literatura de specialitate s-au afirmat mai multe teorii. În general, s-au conturat trei concepţii: - prima, potrivit căreia statul, ca persoană morală (juridică), nu poate răspunde penal; - cea de-a doua, care susţine că o persoană morală trebuie să răspundă penal pentru infracţiunile comise, pentru că ar avea aptitudinea să comită asemenea fapte prin propria voinţă; - cea de-a treia concepţie este aceea care acceptă aptitudinea persoanei morale de a comite infracţiuni, dar respinge posibilitatea de a aplica sancţiuni penale ori le acceptă în mod cu totul excepţional.

1

Tot mai mult se afirmă în doctrina dreptului internaţional că răspunderea internaţională nu are decât în mod excepţional un caracter penal şi acest tip de sancţiune vizează numai persoana fizică, pentru că "ea este singura care are voinţă conştientă şi, de aceea, nu poate exista culpă şi nici culpabilitate, nici responsabilitate penală pentru o colectivitate". Pericolul care s-ar naşte în cazul admiterii răspunderii penale colective ar fi acela că, la adăpostul acesteia, cei cu adevărat vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor ar rămâne nepedepsiţi. Mai mult, nu poate deveni obiect de reprimare penală întrega populaţie a unui stat pentru faptele ilicite din punct de vedere internaţional ale reprezentanţilor ei. Este evident că asemenea acte ilicite ale statelor sunt şi trebuie să fie condamnate, dar nu în sens penal, respectiv de aplicare a unei pedepse penale, ci într-unul mult mai general, de dezavuare.

În concluzie, răspunderea penală nu poate opera pentru toate subiectele dreptului internaţional, ci numai în cazul persoanei fizice, a omului ca individ. De aceea, statele nu răspund penal în sensul strict al acestei forme a răspunderii juridice, ci numai moral, politic şi material.

A. Răspunderea morală a statelor

Este o formă a răspunderii internaţionale a statelor determinată de prejudiciul moral (insultă, tratament necorespunzător, încălcarea uzanţelor internaţionale etc.) cauzat altui stat printr-o faptă contrară dreptului internaţional.

Repararea prejudiciului constă într-o satisfacţie sub forma exprimării de scuze datorate de statul autor faţa de statul lezat, prezentarea de onoruri sau promisiuni că actele ilicite nu se vor repeta. Sunt cunoscute, de exemplu, acţiunile oficiale ale statului german prin care a cerut scuze pentru atrocităţile comise în cel de-al doilea război mondial.

Uneori, răspunderea morală se poate concretiza chiar prin aplicarea unor sancţiuni funcţionarilor ori cetăţenilor care au săvârşit fapta, sau în plata unor sume de bani ca despăgubiri punitive (sencţionatorii). De exemplu, pentru gravele violări ale DIU în cel de-al doilea război mondial, Germania a acceptat să plătească despăgubiri victimelor lagărelor naziste, atât pentru daunele materiale cât şi pentru cele morale provocate.

B. Răspunderea politică (politico-juridică) a statelor

Este o formă a răspunderii internaţionale a statelor care presupune suportarea de către statul autor a unor sancţiuni care pot fi concretizate într-o gamă care variază de la simpla cerere de a pune capăt actului ilicit şi până la sancţiuni dure, chiar cu folosirea forţei armate, în cazul actelor de agresiune. Se pot lua inclusiv măsuri reparatorii pentru aducerea situaţiei la starea anterioară actului ilicit.

Formele concrete ale răspunderii politice se prezintă în diverse moduri: condamnarea şi alte luări de poziţii de dezaprobare; moţiuni şi rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale care pot merge până la decizia de suspendare sau de excludere din organizaţie a statului autor; încetarea sau suspendarea totală sau parţială a tratatelor pentru încălcările lor substanţiale; întreruperea relaţiilor economice şi a comunicaţiilor; ruperea relaţiilor diplomatice; folosirea forţei armate aeriene, navale sau terestre în scop demonstrativ sau chiar operaţii militare în baza deciziei Consiliului de Securitate. Sunt de notorietate, în acest sens, acţiunile întreprinse în ultimul deceniu de Adunarea Generală a ONU, Cosiliul de Securitate, alte organisme şi organizaţii internaţionale, chiar comunitatea intenaţională în ansamblul ei. Măsurile împotriva Irakului sau cele din Iugoslavia, ori Angola şi Somalia sunt doar câteva exemple.

C. Răspunderea materială a statelor

Este o formă a răspunderii internaţionale prin care statul vinovat este obligat să repare daunele materiale provocate altui stat sub dublu aspect: plata despăgubirilor pentru daunele provocate (reparatio) şi restabilirea drepturilor încălcate (restitutio). Spre deosebire de răspunderea morală, reparaţia daunelor materiale are un caracter compensatoriu şi nu unul punitiv. Principiul aplicabil este "restitutio in integrum",

2

cu precizarea că practica internaţională consacră regula potrivit căreia statul vinovat va repara numai daunele directe, nu şi pe cele indirecte. Ca principiu subsidiar, când restabilirea situaţiei anterioare faptei ilicite nu este posibilă, răspunderea materială va consta în plata unoi compensaţii pentru prejudiciile provocate (reparatio).

Dacă prejudiciul rezultă dintr-un conflict armat, despăgubirile sunt, de regulă, stabilite prin tratatele de pace.

Statul răspunde material atât pentru acţiunile sale directe de încălcare a dreptului internaţional, cât şi pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, ori pentru prejudiciile cauzate de un resortisant al său.

2. Particularităţi ale răspunderii organizaţiilor internaţionale

Recunoscându-se personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale rezultă că acestea au drepturi şi obligaţii în raport cu alte subiecte ale dreptului internaţional public, ceea ce înseamnă că, dacă drepturile lor sun violate, au posibilitatea să le valorifice prin intermediul instituţie răspunderii internaţionale. În acelaşi timp, ele însele răspund dacă nu îndeplinesc obligaţiile internaţionale asumate sau dacă săvârşesc fapt ilicide din punct de vedere internaţional. Cu alte cuvinte, organizaţia internaţională guvernamentală, ca şi statul, poate fi parte într-un raport juridic de răspundere internaţională.

Dar, organizaţiile internaţionale au şi o personalitate juridică de drept intern, aflându-se sub imperiul jurisdicţiei unui stat. Prin urmare, organizaţia are o dublă personalitate juridică: de drept intern şi de drep internaţional. Din punct de vedere al dreptului intern, răspunderea juridic a organizaţiei internaţionale poate fi contractuală sau extracontractuală, în funcţie de actele sau faptele acesteia, care sunt sub incidenţa legislaţie naţionale. Ca toate subiectele dreptului intern, organizaţiile internaţional au obligaţia să respecte legislaţia naţională a statului în care îşi au sediul, ori a statelor pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea, în caz contrar fiind supuse regulilor răspunderii juridice.

La nivel internaţional, în general, organizaţiile internaţionale sunt supuse regulilor răspunderii internaţionale a statelor, cu precizarea că ele funcţionează pe principiul specializării. De aici rezultă că şi răspunderea lor în plan internaţional este determinată de acest specific. Caracterul ilicit al faptelor organizaţiilor internaţionale va fi analizat prin raportare la actele statutare şi la deciziile pe care le iau în realizarea obiectivelor.

Ca regulă, un stat nu răspunde pentru actele ilicite săvârşite pe teritoriul lor de către o organizaţie internaţională, dar prin acorduri se poate realiza un transfer de răspundere de la organizaţia internaţională la statul în cauză. Unele dificultăţi rezultă şi din faptul că organizaţia internaţională este, de fapt, alcătuită din state şi se pune problema dacă actul ilicit poate fi imputabil acestora. Rezolvarea poate fi oferită de statutul organizaţiei sau chiar de un alt instrument convenţional special adoptat pentru aceasta.

Ca şi statele, organizaţiile internaţionale, fiind persoane morale, nu fac obiectul răspunderii penale, ceea ce nu exclude răspunderea penală a funcţionarilor acestora atunci când comit infracţiuni internaţionale.

În concluzie, răspunderea internaţională a organizaţiilor internaţionale guvernamentale, precum şi a celor neguvernamentale, indiferent de natura lor - politică, militară, umanitară etc. - va opera şi în situaţia violărilor dreptului umanitar, cunoscut fiind faptul că implicaţiile acestora în conflictele armate au fost şi sunt de mare amploare în ultimele decenii.

II. RĂSPUNDEREA PERSOANELOR FIZICE PENTRU VIOLAREA DREPTULUI UMANITAR

1. Dreptul internaţional penal

Dreptul internaţional penal este rezultatul concepţiei mai noi, potrivit căreia nu numai statul răspunde pe plan internaţional, ci şi persoana fizică. Hugo Grotius (Hugo de Groot, 1583-1645), considerat părintele dreptului internaţional public, afirma că orice fiinţă umană are drepturi fundamentale şi încălcarea prin forţă

3

a acestor drepturi constituie o crimă. În temeiul acestei considerări, Grotius promovează ideea răspunderii individuale în dreptul internaţional, chiar dacă apare într-o formă embrionară. Esenţa acestei idei consta în aceea că statul trebuie să pedepsească nu numai criminalii din interior, ci şi pe cei care săvârşesc infracţiuni la dreptul ginţilor (ratio inter omnes gentes).

Primele reguli convenţionale referitoare la răspunderea penală pentru crime internaţionale (crime de război şi crime contra umanităţii) le întâlnim în Tratatul de pace de la Versailles (1919). Acesta stabilea în art.227 înfiinţarea unui tribunal internaţional pentru judecarea fostului împărat Wilhelm al II-lea de Hohenzolern. Ceilalţi autori de violări ale legilor şi obiceiurilor războiului urmau să fie judecaţi de tribunalele militare ale Puterilor aliate (art.228). Datorită refuzului Olandei de a-1 extrăda, Wilhelm al II-lea nu a fost judecat. Nici celelalte persoane acuzate (896 militari germani) nu au fost judecaţi de Tribunalul Puterilor aliate, ca urmare a refuzului Germaniei de a-i remite. În final, s-a ajuns la un compromis, în sensul că un număr mic din cei acuzaţi au fost judecaţi de Curtea imperială supremă din Leipzig, în baza Codului militar penal german şi a Codului penal imperial.

În perioada interbelică s-au derulat mai multe programe privind răspunderea internaţională a statelor şi persoanelor autori ai crimelor contra păcii, ajungându-se chiar la proiecte de codificare. Nu poate fi vorba încă de o răspundere a statelor pentru crima de agresiune, dar încep să apară instrumente convenţionale care condamnă războiul ca instrument al politicii naţionale a statelor: Tratatul de la Versailles din 1919, Tratatul de asistenţă mutuală adoptat de Adunarea Ligii Naţiunilor în 1923, Tratatul general de renunţare la război (Pactul Briand-Kelogg) din 1928.

Anul 1945 este crucial pentru adoptarea unor documente care vizau pedepsirea criminalilor de război: Acordurile de la Yalta din 11 februarie; Acordurile de la Potsdam din 2 august; "Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai puterilor europene ale Axei, ale căror crime sunt fără localizare geografică" (Acordul de la Londra) din 8 august, în baza căruia a fost creat Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg; "Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg". La acestea trebuie să adăugăm şi Proclamaţia din 19 ianuarie 1946 prin care s-a creat Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio pentru urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război din Extremul Orient. Ambele statute stabileau urmărirea şi pedepsirea atât a criminalilor de război, cât şi a autorilor crimelor contra păcii şi contra umanităţii.

După cel de-al doilea război mondial, se remarcă preocupările pentru sancţionarea celor care săvârşesc crime contra păcii, crime de război şi crime contra umanităţii: ilegalizarea războiului de agresiune prin Carta ONU; rezoluţiile Adunării Generale a ONU din 1946, care au confirmat principiile de drept internaţional recunoscute în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, şi din 1973 privind principiile cooperării internaţionale în ceea ce priveşte depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război şi crime contra umanităţii; lucrările Comisiei de Drept Internaţional pentru elaborarea unui Cod al crimelor contra păcii şi umanităţii; definirea agresiunii; adoptarea instrumentelor umanitare în 1949 şi 1977 la Geneva, instrumente care incriminează gravele încălcări ale dreptului umanitar (crimele de război), dar şi convenţii care stabilesc alte crime internaţionale. Consolidarea răspunderii penale internaţionale se face prin înfiinţarea unor instanţe penale internaţionale temporare pentru judecarea criminalilor din Iugoslavia sau Rwanda şi adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale Permanente prin Tratatul de la Roma din 17 iulie 1998.

Apariţia dreptului internaţional penal ca ramură distinctă a dreptului internaţional public a fost determinată iniţial de necesitatea sancţionării criminalilor de război, deci a autorilor violărilor dreptului umanitar, pentru ca apoi să evolueze şi spre incriminarea altor fapte din categoria infracţiunilor internaţionale.

2. Reprimarea crimelor în DIU

Dreptul internaţional umanitar este alcătuit din normele care au ca obiect protecţia fiinţei umane în timp de conflict armat şi urmăreşte atenuarea suferinţelor victimelor acestuia. Ca o consecinţă firească, tratatele umanitare, în mod deosebit Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocoalele lor adiţionale din

4

1977, stabilesc şi faptele care constituie încălcări grave ale normelor umanitare, definite ca infracţiuni grave sau crime de război.

Toate convenţiile umanitare obligă statele să respecte şi să facă să fie respectat dreptul umanitar în toate împrejurările. Ratificând convenţiile umanitare, statele se angajează să ia măsuri legislative prin care să se aplice normele umanitare şi, în cazul violării lor, să-i sancţioneze pe autori. De aceea, dreptul umanitar a creat un sistem specific de reprimare a infracţiunilor la normele umanitare. S-a format astfel un sistem general de reprimare a crimelor internaţionale: crime contra păcii, crime de război şi crime contra umanităţii.

Acest sistem de reprimare vizează două componente: una care priveşte statele, organizaţiile internaţionale şi persoanele fizice pentru crimele contra păcii (crimele colective), care atrage răspunderea politică, materială şi morală a statelor şi organizaţiilor internaţionale şi răspunderea penală a persoanelor oficiale care au ordonat sau executat asemenea crime; una care priveşte persoanele fizice, care au săvârşit crime de război şi crime contra umanităţii (crime individuale) în calitate de oficiali ai statului sau ca particulari. Dreptul internaţional umanitar vizează numai cea de-a doua componentă a sistemului de reprimare, respectiv crimele individuale.

Deşi regulile de purtare a războiului au apărut de timpuriu, unele urmărind chiar protecţia victimelor şi stabilind uneori aspecte ale răspunderii penale a celor care le încălcau, cazuri concrete de tragere la răspundere sunt consemnate numai în legătură cu tribunalele create după cele două războaie mondiale şi, mai nou, cu cele create pentru crimele din Iugoslavia şi Rwanda.

Sistemul de reprimare, în dreptul umanitar actual, se caracterizează prin câteva trăsături specifice:a. răspunderea internaţională penală intervine numai pentru infracţiunile grave la Convenţiile de la

Geneva din 1949 şi la Protocolul lor adiţional I din 1977. Aceste instrumente fac distincţie între infracţiunile grave, pe care Protocolul adiţional I, art.85, par.5, le identifică cu crimele de război, şi alte infracţiuni pentru care statele au doar o obligaţie generală de a lua măsuri pentru încetarea lor. Prin urmare, sistemul internaţional de reprimare prevăzut de dreptul umanitar nu acoperă decât Convenţiile din 1949 de la Geneva şi Protocolul adiţional I, pentru că enumerarea făcută de acesta din urmă (art.85) nu include şi infracţiuni grave la alte convenţii umanitare (de exemplu, Convenţia de la Haga din 1954 cu privire la protecţia bunurilor culturale).

b. sistemul de reprimare are un caracter unitar. Deşi reglementat prin instrumente diferite, nu se aplică art.30 al Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor (aplicarea tratatelor succesive). Protocolul adiţional I din 1977 consolidează şi dezvoltă sistemul de reprimare stabilit de Convenţiile de la Geneva din 1949, nefiind vorba despre dispoziţii care se subordonează una alteia.

c. persoana care a participat în orice mod la săvârşirea unei infracţiuni grave răspunde penal chiar şi atunci când a ordonat sau a tolerat, ori nu a reprimat infracţiunea, deşi avea asemenea atribuţii.

d. pedepsele aplicabile nu sunt stabilite de convenţii, ci sunt de competenţa legislaţiilor naţionale, statele având obligaţia să reprime infracţiunile grave. Convenţiile de la Geneva din 1949 obligă statele să "ia orice măsură legislativă pentru stabilirea sancţiunilor penale menite să fie aplicate persoanelor care au comis sau au dat ordin să se comită oricare dintre infracţiunile grave" definite de convenţii.

e. convenţiile umanitare stabilesc şi aspecte privind procedurile de urmărire şi judecare a persoanelor care au săvârşit infracţiuni grave (crime de război). Astfel, se prevăd mai multe tipuri de tribunale: Convenţiile I şi a II-a formulează obligaţia statelor "de a urmări persoanele acuzate de a fi comis sau de a fi ordonat să se comită oricare din aceste infracţiuni grave şi să le defere propriilor lor tribunale indiferent de naţionalitatea lor" sau, dacă preferă, "să le predea spre judecată unei alte Părţi contractante interesată în urmărire''; Convenţia a III-a vizează un alt tip de tribunal, stabilind că "numai tribunalele militare vor judeca un prizonier de război, afară de cazul când legislaţia Puterii deţinătoare autorizează, în mod expres, tribunalele civile să judece un membru al forţelor armate ale acestei puteri, pentru aceeaşi infracţiune ca aceea pentru care este urmărit prizonierul de război"; Convenţia a IV-a stabileşte că inculpaţii vor fi deferiţi „tribunalelor sale (ale Puterii ocupante) militare, nepolitice şi constituite în mod regulat, cu condiţia ca acestea să ţină şedinţele în ţara ocupată". Prin urmare, sistemul de reprimare stabilit de dreptul umanitar consacră competenţa instanţelor naţionale în judecarea criminalilor de război, instanţe care pot fi civile,

5

militare sau speciale, cu condiţia să fie imparţiale şi legal constituite şi să aplice aceleaşi sancţiuni atât pentm proprii cetăţeni cât şi pentru străini, pentru aceleaşi fapte.

De la regula competenţei universale a instanţelor naţionale sunt şi unele excepţii. Acestea constau în posibilitatea judecării criminalilor de război de către instanţe penale internaţionale şi nu fac obiectul dreptului de la Geneva. Este vorba aici despre constituirea şi funcţionarea temporară a unor tribunale penale internaţionale, precum cele de la Numberg, Tokio, Haga şi Arusha, dar şi despre preocupările mai vechi şi foarte serioase ale ONU de a crea o jurisdicţie internaţională penală permanentă, care s-au soldat cu adoptarea la 17 iulie 1998, la Roma, a Tratatului care stabileşte Statutul Curţii Penale Internaţionale. Aceste instanţe au fost sau, după caz, sunt competente să judece nu numai crime de război ci şi crime contra păcii (crima de agresiune) şi crime contra umanităţii.

În sfârşit, o invenţie adusă de Protocolul adiţional I din 1977 în cadrul sistemului de reprimare a crimelor de război este Comisia internaţională de stabilire a faptelor (art.90), însărcinată să ancheteze oricare fapt pretins a fi o încălcare gravă a dreptului umanitar şi să faciliteze, oferind bunele sale oficii, restabilirea unei atitudini de respectare a dispoziţiilor umanitare.

Astfel, Comisia are rolul doar de a constata faptele, nu de a adopta sentinţe în cauzele anchetate. Totuşi, Comisia poate contribui la eforturile instanţelor naţionale sau internaţionale în urmărirea şi judecarea autorilor unor violări grave ale dreptului umanitar.

Noutatea reglementării a impus acceptarea separată de către state a art.90 (declaraţii de acceptare).

III. CRIMELE INTERNAŢIONALE

1. Definiţia crimei internaţionale

O definiţie cvasiconvenţională este redactată în "Proiectul de articole privind răspunderea statelor", elaborat de Comisia de Drept Internaţional a ONU. Constituie crimă internaţională "un fapt ilicit internaţional care rezultă dintr-o încălcare a unei obligaţii internaţionale atât de esenţială pentru protecţia intereselor fundamentale ale comunităţii internaţionale, încât încălcarea ei este recunoscută de către acea comunitate în întregul ei ca fiind o crimă". În continuare, Proiectul enumera patru categorii de fapte care, ipotetic, constituie crime internaţionale, constând într-o violare gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru:

a) menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, cum este aceea care interzice agresiunea;b) apărarea dreptului la autodeterminarea popoarelor, cum ar fi aceea care interzice stabilirea sau

menţinerea cu forţa a dominaţiei coloniale;c) apărarea fiinţei umane, cum ar fi acelea care interzic sclavia, genocidul şi apartheidul;d) apărarea şi prezervarea mediului natural, cum ar fi aceea care interzice poluarea masivă a atmosferei

sau mărilor.

2. Clasificarea crimelor internaţionale

O primă clasificare a crimelor internaţionale, devenită tradiţională, este aceea stabilită de Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Numberg, în art.6, respectiv:

1. Crimele contra păcii (lit.a).2. Crimele de război (lit.b).3. Crimele contra umanităţii (lit.c).Cel mai recent document, Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma Ia 17 iulie 1998,

afirmând că "cele mai grave crime care ating ansamblul comunităţii internaţionale nu vor rămâne nepedepsite şi că represiunea lor trebuie să fie efectiv asigurată prin măsuri luate în cadrul naţional şi prin întărirea cooperării internaţionale" şi stabilind competenţa Curţii, oferă o clasificare aparent diferită. Astfel,

6

Statutul limitează competenţa Curţii la cele mai grave crime care ating ansamblul comunităţii internaţionale, respectiv:

a) Crima de genocid;b) Crimele contra umanităţii;c) Crimele de război;d) Crima de agresiune.Crima de agresiune. Primul document care condamnă crima de agresiune este Statutul Tribunalului

Militar Internaţional de la Nürnberg. Reluând preocupările de incriminare a agresiunii, Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale enumera printre crimele date în competenţa Curţii şi crima de agresiune, cu următoarea precizare: "Curtea va exercita competenţa sa cu privire la crima de agresiune când o dispoziţie va fi adoptată... pentru a defini această crimă şi va fixa condiţiile exercitării competenţei Curţii cu privire la aceasta. Această dispoziţie va trebui să fie compatibilă cu dispoziţiile pertinente ale Cartei Naţiunilor Unite".

Soluţia adoptată de Statutul de la Roma este firească, având în vedere că până în prezent nu s-a adoptat o definiţie convenţională a agresiunii. Acesta este motivul pentru care Conferinţa diplomatică de la Roma pentru crearea unei Curţi criminale internaţionale, după îndelungi dezbateri, a recurs la o suspendare a competenţei Curţii cu privire la crima de agresiune, până când aceasta va fi definită de un instrument juridic internaţional acceptat de statele părţi la Statutul Curţii.

Crimele contra umanităţii. Crimele contra umanităţii pot fi comise atât în timp de pace cât şi în timp de război, în acest din urmă caz fiind foarte dificilă, sub anumite aspecte, o diferenţiere clară între acestea şi crimele de război

Crimele contra umanităţii au fost definite pentru prima dată în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, enumerându-se următoarele acte: "asasinatul, exterminarea, supunerea la sclavie, deportarea şi orice alt act inuman comis împotriva oricăror populaţii civile, înainte sau în timpul războiului, sau chiar persecuţiile pentru motive politice, rasiale sau religioase, indiferent dacă aceste acte sau persecuţii au constituit sau nu o violare a dreptului intern al ţărilor în care ele au fost comise ca urmare a oricărei crime intrând în competenţa Tribunalului sau în legătură cu această crimă. Conducătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii care au luat parte la elaborarea sau executarea unui plan sau la un complot pentru a comite una din crimele mai sus definite sunt responsabili de toate actele săvârşite de toate persoanele în executarea acestui plan”.

Evoluţia reglementărilor în domeniul crimelor contra umanităţii a dus la stabilirea şi a altor fapte astfel calificate. Cea mai gravă crimă contra umanităţii este genocidul. Pentru gravitatea ei deosebită a fost consacrată în documentele internaţionale recente ca o crimă internaţională distinctă.

Crima de apartheid este o altă crimă contra umanităţii consacrată ca atare la începutul deceniului opt. Ea constă în negarea drepturilor fundamentale ale membrilor unui grup rasial, prin aplicarea de măsuri de segregare rasială bazate pe acţiuni represive inumane. Ea a fost definită şi condamnată pentru prima dată prin "Convenţia asupra eliminării şi reprimării cimei de apartheid", din 30 noiembrie 1973. În prezent, apartheidul este incriminat şi de Statutul Curţii Penale Internaţionale, care îl defineşte în termenii următori: "acte inumane analoage cu cele vizate de paragraful 1 (crime contra umanităţii), comise în cadrul unui regim instituţionalizat de opresiune sistematică şi de dominaţie de către un grup rasial asupra unui alt grup rasial sau tuturor celorlalte grupuri rasiale şi cu intenţia de a menţine acest regim".

O altă crimă contra umanităţii, sclavia, este şi cea mai veche ca preocupări de incriminare. Prima calificare a sclaviei drept crimă internaţională, din categoria celor contra umanităţii, apare în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg. Ulterior, ea a fost incriminată şi prin alte instrumente.

Dispoziţii asemănătoare asupra crimelor contra umanităţii sunt stabilite şi în Statutul Tribunalului Internaţional Penal de la Haga pentru crimele din Iugoslavia şi în Statutul Tribunalului Internaţional Penal de la Arusha pentru crimele din Rwanda.

Mult mai laborios, cel mai nou document internaţional, de referinţă pentru stabilirea crimelor contra umanităţii, este Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, care le defineşte ca fiind "unul din

7

următoarele acte comise în cadrul unui atac generalizat şi sistematic lansat contra unei populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac":

a) omorul;b) exterminarea;c) reducerea la sclavie;d) deportarea şi transferul forţat de populaţie;a) întemniţarea sau alte forme de privare gravă de libertate fizică cu violarea dispoziţiilor

fundamentale ale dreptului internaţional;e) tortura;f) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, însărcinarea forţată, sterilizarea forţată şi oricare altă

formă de violenţă sexuală de gravitate comparabilă;h) persecuţia întregului grup sau întregii colectivităţi identitare pentru motive de ordine politică,

rasială, naţională, etnică, culturală, religioasă sau sexuală, sau în funcţie de alte criteriiuniversal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, în corelaţie cu toate actele vizate în prezentulparagraf sau cu toate crimele care ţin de competenţa Curţii;

i) dispariţia forţată; j) apartheidul;k) alte acte inumane cu caracter analog care cauzează intenţionat mari suferinţe sau atentate grave la

integritatea fizică sau la sănătatea fizică sau mentală".Crima de genocid. Primul document juridic internaţional care incriminează genocidul este "Convenţia

pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid", adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, la 9 decembrie 1948. Convenţia defineşte genocidul precizând că acesta se referă la "oricare dintre actele de mai jos, comis cu intenţia de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:

a) omorârea membrilor unui grup;b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor unui grup;c) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică

totală sau parţială;d) măsuri care vizează scăderea natalităţii în sânul grupului;e) transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în altul.Convenţia mai precizează că vor fi pedepsite atât genocidul cât şi înţelegerea în vederea comiterii

genocidului, incitarea directă şi publică la comiterea unui genocid, tentativa de genocid şi complicitatea la genocid. Mai mult, se arată că persoanele care au comis genocidul sau unele din actele enumerate vor fi pedepsite indiferent că sunt conducători, funcţionari sau particulari.

Crima de genocid, ca o crimă contra umanităţii, are o rezonanţă deosebită pentru DIU. Ea poate fi comisă atât în timp de pace, cât şi în conflictele armate. Deşi nu este menţionată în nici un document ca o încălcare gravă a dreptului umanitar, ca şi celelalte crime contra umanităţii, când este comisă în timp de conflict armat, se află la graniţa cu crimele de război.

VI. CRIMELE DE RĂZBOI - ÎNCĂLCĂRI GRAVE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR

Noţiunea de crimă de război apare pentru prima dată în dreptul internaţional penal imediat după primul război mondial.

În timpul celui de-al doilea război mondial şi imediat după acesta, s-au elaborat mai multe documente pentru stabilirea faptelor care constituiau crime de război şi pentru crearea unei instanţe penale internaţionale care să judece criminalii de război. Cel mai important dintre acestea în definirea crimelor de război rămâne Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, în art.6, lit.b: sunt supuse jurisdicţiei Tribunalului "crimele de război, adică violările legilor şi obiceiurilor războiului", acte care sunt apoi enumerate.

8

Unul dintre cele mai importante documente pentru desemnarea crimelor de război este "Convenţia Naţiunilor Unite asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii", adoptată la 26 noiembrie 1968. Convenţia recunoaşte crimele de război ca fiind imprescriptibile aşa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, din 1945, şi, în special «infracţiunile grave» enumerate în CG 1949 pentru protecţia victimelor de război.

"Infracţiunile grave" prevăzute de CG 1949 sunt calificate drept crime de război şi prin dispoziţiile P.I 1977, potrivit căruia "sub rezerva aplicării convenţiilor şi a prezentului Protocol, încălcările grave ale acestor instrumente sunt considerate drept crime de război" .

Prin urmare, sistematizând pentru determinarea-definirea crimelor de război, trebuie să ne raportăm la următoarele instrumente juridice internaţionale:

1. Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, din 8 august 1945;2. Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949;3. Protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949;4. Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Iugoslavia, 1993;5. Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda;6. Statutul Curţii Penale Internaţionale, Roma, 17 iulie 1998.

A. Crimele de război în reglementarea Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Niirnberg

1. asasinatul;1. relele tratamente sau deportarea pentru munci forţate sau pentru orice alt scop a populaţiilor

civile din teritoriile ocupate;2. asasinatul sau relele tratamente aplicate prizonierilor de război sau persoanelor aflate pe mare;3. executarea ostaticilor;4. jefuirea bunurilor publice sau private;5. distrugerea fără motiv a oraşelor şi satelor sau devastarea nejustificată de necesităţile militare.Prin acest statut se extinde categoria persoanelor care pot comite crime de război, prin includerea

civililor, îndeosebi a funcţionarilor, chiar dacă nu participă la acţiuni militare. Această extindere rezultă cu claritate din incriminarea deportării pentru munci forţate sau în alte scopuri, acte care pot fi săvârşite şi de alte persoane decât combatanţii, mai ales cele învestite cu exerciţiul autorităţii publice pe diferitele trepte ale ierarhiei statale.

B. Crimele de război potrivit tratatelor umanitare Sfera "'crimelor de război" a fost extinsă considerabil prin Convenţiile de la Geneva din 1949 şi prin

Protocolul adiţional I din 1977.Cele patru convenţii din 1949 nu folosesc expresia "crime de război". Se face însă distincţie între

"infracţiuni" ca violări simple ale dreptului umanitar, care pot fi sancţionate de instanţele naţionale, şi "infracţiuni grave" ca violări cu caracter de crime universale (internaţionale), care cad sub jurisdicţia tuturor părţilor la conflict sau a unor instanţe internaţionale. Aceste infracţiuni grave sunt enumerate de convenţia într-o dezvoltare progresivă în raport cu normele anterioare, fiind calificate drept "crime de război" prin Convenţia din 1968 privind imprescriptibilitatea crimelor de război şi crimelor contra umanităţii şi, în mod deosebit, prin Protocolul adiţional 1 din 1977, care pun semn de egalitate între infracţiunile grave (încălcări grave) şi crimele de război.

Precizăm că art. 3 comun convenţiilor din 1949 şi Protocolul adiţional II referitor la protecţia victimelor în conflictele armaue fără caracter internaţional nu califică încălcările prevederilor lor ca fiind infracţiuni grave sau încălcări grave. Situaţia nu înlătură însă obligaţia statelor de a lua măsuri pe plan naţional, chiar penale, de a face să înceteze aceste încălcări. Totuşi, statutele mai noilor instanţe penale internaţionale au inclus în categoria crimelor de război şi încălcările normelor umanitare consacrate în art.3 comun şi Protocolul adiţional II Ia Convenţiile din 1949.

9

Convenţiile umanitare din august 1949 şi Protocoalele lor adiţionale din 1977 stabilesc astfel infracţiunile grave (crimele de război):

Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie (Convenţia I) şi Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare (Convenţia a II-a):

1. omuciderea intenţionată;2. tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice;3. faptiil de a cauza, în mod intenţionat, mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii

fizice sau sănătăţii;4. distrugerea şi însuşirea de bunuri nejustificate de necesităţile militare şi desfăşurate pe scară

mare, în mod Sicit şi arbitrar;Persoanele şi bunurile protejate de aceste convenţii sunt răniţii, bolnavii, naufragiaţii, membrii

personalului sanitar şi religios, membrii personalului societăţilor naţionale de Cruce Roşie şi al altor societăţi de ajutor voluntar valabil recunoscute şi autorizate, stabilimentele fixe şi formaţiile sanitare mobile ale serviciului sanitar, inclusiv materialul şi clădirile acestora, mijloacele de transport sanitar.

Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de război (Convenţia a III-a):1. omuciderea intenţionată;2. tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice;3. faptul de a cauza, în mod intenţionat, mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii

fizice sau sănătăţii;4. faptul de a constrânge un prizonier de război să servească în foiţele armate ale puterii inamice;5. faptul de a lipsi prizonierul de dreptul său de a fi judecat în mod regulat şi imparţial potrivit

prevederilor convenţiei.Persoanele protejate de convenţie împotriva crimelor de război enumerate mai sus sunt prizonierii de

război, adică persoanele care răspund calităţii de combatant legal.Convenţia privitoare la protecţia persoanelor civil în timp de război (Convenţia a IV-a):1. omuciderea intenţionată;1. tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice;2. faptul de a cauza, în mod intenţionat, mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii

fizice sau sănătăţii;3. deportarea sau transferurile ilegale;4. deţinerea ilegală;5. faptul de a constrânge o persoană protejată să servească în forţele armate ale puterii inamice;6. faptul de a lipsi persoana protejată de dreptul său de a fi judecată de tribunale imparţiale şi în

mod imparţial, conform prevederilor convenţiei;7. luarea de ostatici;8. distrugerea şi însuşirea bunurilor nejustificate de necesităţi militare şi desfăşurate pe scară mare,

în mod ilicit şi arbitrar.Persoanele protejate de convenţie împotriva acestor crime de război sunt cele care se găsesc, în caz de

conflict armat sau de ocupaţie, sub puterea unei părţi la acel conflict sau a unei puteri ocupante ai cărei cetăţeni nu sunt. Se precizează, în acelaşi timp, că cetăţenii unui stat care nu este legat de convenţie nu sunt protejaţi de ea, ceea ce nu este cazul pentru că, practic, toate statele au ratificat acest instrument. De asemenea, persoanele protejate de primele trei convenţii nu sunt considerate ca persoane protejate de Convenţia a IV-a.

Sunt vizate ca persoane protejate, în mod special, răniţii şi bolnavii, infirmii şi femeile însărcinate, bătrânii, copiii şi lăuzele, personalul sanitar şi religios.

Ca bunuri protejate, Convenţia trimite expres la spitalele civile, mijloacele de transport sanitare, proprietatea particulară, mijloacele de subzistenţă necesare populaţiei civile (alimente, medicamente etc), ajutoarele umanitare, locurile de internare, resursele financiare ale persoanelor protejate şi altele similare.

10

Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la încălcările grave ale dreptului umanitar (crime de război) este un instrument mult mai elaborat, în sensul că extinde considerabil conceptul de "crimă de război", calificând ca atare toate infracţiunile grave prevăzute de cele patru convenţii din 1949 şi adăugând şi alte acte.

În primul rând, instituie regula că actele calificate drept încălcări grave în convenţii sunt considerate încălcări grave şi de către Protocol, dacă sunt comise împotriva următoarelor persoane protejate:

- persoanele care au luat parte la ostilităţi şi au căzut în puterea adversarului;- refugiaţii şi apatrizii- răniţii, bolnavii şi naufragiaţii adversarului;- personalul sanitar şi religios, al unităţilor sanitare sau mijloacelor de transport sanitar care sunt sub

controlul adversarului.Actele care constituie încălcări grave potrivit Protocolului adiţional I, altele decât cele recunoscute

potrivit Convenţiilor din 1949, şi considerate crime de război sunt grupate pe două categorii: I.în prima categorie sunt enumerate: 1. Actul medical nemotivat de starea sănătăţii şi care nu ar fi conform cu normele medicale în general

recunoscute, pe care partea responsabilă de actul respectiv nu l-ar aplica, în circumstanţe analoage, propriilor resortisanţi aflaţi în libertate (mutilările fizice, experienţele medicale sau ştiinţifice, prelevările de ţesuturi sau de organe pentru transplanturi, cu excepţia cazurilor când acestea sunt justificate).

2. Următoarele acte, când sunt comise cu intenţie, cu violarea dispoziţiilor Protocolului şi când produc moartea sau lezează în mod grav integritatea fizică sau sănătatea:

a. supunerea populaţiei civile sau a persoanelor civile unui atac;b. lansarea unui atac nediferenţiat atingând populaţia civilă sau bunuri cu caracter civil, cunoscând că

acest atac va cauza pierderi în vieţi omeneşti, rănirea persoanelor civile sau pagube bunurilor cu caracter civil şi care sunt excesive;

c) lansarea unui atac împotriva lucrărilor sau instalaţiilor conţinând forţe periculoase, cunoscând că acest atac va cauza pierderi de vieţi omeneşti, rănirea persoanelor civile sau pagube bunurilor cu caracter civil şi care sunt excesive;

d) atacarea localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate;e) atacarea unei persoane, cunoscând că această persoană este scoasă din luptă;f)utilizarea cu perfidie a semnului distinctiv al Crucii Roşii, al Semilunii Roşii sau a altor semne

protectoare recunoscute de către convenţii sau de Protocol;II. A doua categorie cuprinde următoarele acte dacă sunt comise cu intenţie şi cu violarea convenţiilor

şi Protocolului:a) transferarea de către puterea ocupantă a unei părţi a populaţiei sale civile în teritoriul pe

care-l ocupă sau deportarea sau transferarea în interiorul sau în afara teritoriului ocupat a totalităţii sau a unei părţi a populaţiei acestui teritoriu, cu violarea art.49 al Convenţiei a IV-a din 1949;

b) orice întârziere nejustificată în repatrierea prizonierilor de război sau a civililor;c) practicile de apartheid si celelalte practici inumane sau degradante, bazate pe discriminare

rasială, care dau loc unor ofense grave la adresa demnităţii personale;d) faptul de a îndrepta atacuri împotriva monumentelor istorice, operelor de artă sau a

lăcaşurilor de cult clar recunoscute care constituie patrimoniu cultural sau spiritual al popoarelor şi cărora le este acordată o protecţie specială pe baza unei înţelegeri speciale, provocând astfel distrugerea lor la scară mare, atunci când nu există nici o dovadă de violare de către partea adversă şi când monumentele istorice, operele de artă şi lăcaşurile de cult respective nu sunt situate în apropierea imediată a obiectivelor militare;

e) faptul de a priva o persoană protejată de către convenţii sau de către Protocol de dreptul său de a fi judecată conform procedurii legale şi imparţiale.

Contribuţia Protocolului adiţional I din 1977, deşi nu reprezintă apogeul în consolidarea sistemului de reprimare a crimelor de război, este un pas important în efortul comunităţii internaţionale de a identifica şi condamna aceste crime.

11

C. Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale eu privire la crimele de război

Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998 instituie o instanţă penală cu caracter permanent și reuşeşte o lărgire apreciabilă şi foarte bine sistematizată, aproape codificată a conceptului de "crimă internaţională", respectiv, a conceptului de "crimă de război".

Statutul enumera crimele de război rezolvând distincţiile între cele săvârşite în conflictele armate internaţionale şi cele săvârşite în conflictele armate fără caracter internaţional.

I. Statutul de la Roma cu privire la crimele de război în conflictele armate internaţionale.1. Infracţiunile grave la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, adică oricare din actele

următoare îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor protejate de dispoziţiile Convenţiilor de la Geneva:

1. Omuciderea intenţionată;2. Tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice;3. Cauzarea intenţionată de grave suferinţe sau atentatele grave asupra integrităţii psihice sau

sănătăţii;4. Distrugerea şi însuşirea bunurilor, nejustificate de necesităţile militare şi executate pe scară

mare, în mod ilicit şî arbitrar;Constrângerea prizonierului de război sau a unei persoane protejate de a servi în forțele unei puteri

inamice;6. Privarea intenţionată a unui prizonier de război sau a oricărei alte persoane protejate de dreptul

lui de a fi judecat în mod legal şi imparţial;7. Deportările şi transferurile ilegale sau detenţiile ilegale;8. Luarea de ostatici.2. Alte violări grave ale legilor şi obiceiurilor aplicabile în conflictele armate internaţionale în

cadrul stabilit de dreptul internaţional:1. Lansarea de atacuri deliberate împotriva populaţiei civile în general sau împotriva civililor care nu

iau parte direct la ostilităţi;2. Lansarea de atacuri deliberate contra bunurilor civile care nu constituie obiective militare;3. Lansarea de atacuri deliberate împotriva personalului, instalaţiilor, materialului, unităţilor sau

vehiculelor utilizate în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii, conform Cartei Naţiunilor Unite pentru perioada în care acestea au dreptul la protecţia pe care dreptul internaţional al conflictelor annate îl garantează civililor şi bunurilor cu caracter civil;

4. Lansarea unui atac deliberat ştiind că el va cauza incidental pierderi de vieţi omeneşti şi rănirea populaţiei civile, distrugerea bunurilor cu caracter civil sau daune întinse, durabile şi grave asupra mediului natural, care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat;

5. Atacarea sau bombardarea, prin orice mijloace, a satelor oraşelor, locuinţelor sau clădirilor care nu sunt apărate şi care nu sunt obiective militare;

6. Uciderea sau rănirea combatantului care, fiind dezarmat sau nemaiavând miloace de a se apăra, s-a predat;

7. Utilizarea perfidă a drapelului parlamentarului, drapelului sau insignelor militare şi uniforma inamicului sau ale ONU, ca şi a semnelor distinctive prevăzute de Convenţiile de la < uuv\ n nroducânri astfel pierderi de vieţi omeneşti sau rănirea gravă a persoanelor;

8. Transferul, direct sau indirect, de către o putere ocupantă a unei părţi a populaţiei sale civile, în teritoriul pe care îl ocupă, sau deportarea ori transferul în interiorul sau în afara teritoriului ocupat a unei părţi sau a întregii populaţii de pe acest teritoriu;

9. Lansarea de atacuri deliberate împotriva clădirilor destinate religiei, învăţământului, artei, ştiinţei sau acţiunilor caritabile, monumentelor istorice, spitalelor sau locurilor unde bolnavii şi răniţii sunt adăpostiţi, cu condiţia ca aceste clădiri să nu fie utilizate în scopuri militare;

12

10. Supunerea persoanelor căzute sub puterea adversarului la mutilări sau experienţe medicale ori ştiinţifice care nu sunt motivate de tratamentul medical şi nici efectuate în interesul acestor persoane şi care cauzează moartea acestora sau le periclitează grav sănătatea;

11. Uciderea sau rănirea prin trădare a persoanelor aparţinând naţiunii sau armatei inamice;12. A declara că nimeni nu va fi cruţat;13. Distrugerea sau însuşirea bunurilor inamicului în afara cazului in care acestea sunt imperios cerute

de necesităţile războiului;14. Declararea ca anulate, suspendate sau inadmisibile injustiţie a drepturilor şi acţiunilor cetăţenilor

părţii adverse;15. Constrângerea cetăţenilor părţii adverse să ia parte la operaţiuni de război îndreptate împotriva

ţării lor, chiar dacă aceştia erau înainte de începerea războiului în serviciul părţii care îi constrânge;16. Jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar dacă e luată cu asalt;17. Utilizarea otrăvii sau a armelor otrăvitoare;18. Utilizarea gazelor asfixiante, toxice sau asimilate sau a oricăror lichide, materii sau mijloace

analoage;19. Utilizarea gloanţelor care se dilată sau se turtesc uşor în corpul omenesc,' precum şi a gloanţelor

care nu sunt acoperite în întregime de o cămaşă dură;20. Folosirea armelor, proiectilelor, materialelor şi metodelor de luptă de natură să cauzeze rău

superflu sau suferinţe inutile ori care lovesc fără discriminare, cu violarea dreptului internaţional al conflictelor armate, cu condiţia ca aceste mijloace să facă obiectul unei interdicţii generale care să fie înscrisă într-o anexă la Statut, printr-un amendament în conformitate cu prevederile acestuia;

21. Atingerile aduse demnităţii persoanei mai ales tratamentele umilitoare şi degradante;22. Violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată, însărcinarea (graviditatea) forţată, sterilizarea forţată

sau orice altă formă de violenţă sexuală care constituie o infracţiune gravă la Convenţiile de la Geneva;23. Utilizarea prezenţei unui civil sau a altei persoane protejate pentru a pune la adăpost de

operaţiunile militare anumite puncte, zone sau forţe militare;24. Lansarea de atacuri deliberate împotriva clădirilor, materialului, unităţilor şi mijloacelor de

transport sanitar, precum şi împotrivapersonalului care utilizează, potrivit dreptului internaţional, semnele distinctive prevăzute de

Convenţiile de la Geneva;25. înfometarea intenţionată a civililor, ca metodă de război, privându-i de bunurile indispensabile

supravieţuirii lor, mai ales împiedicarea intenţionată a primirii de ajutoare prevăzute de Convenţiile de la Geneva;

26. Recrutarea sau înrolarea copiilor mai mici de 15 ani înforţele armate naţionale sau folosirea lor activă la ostilităţi.

II. Statutul de la Roma cu privire Ia crimele de război în conflictele armate fără caracter internaţional

1. Violările grave ale articolului 3 comun celor patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949, adică oricare din următoarele acte comise contra persoanelor care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv membrii forţelor armate care au predat armele şi persoanele care au fost scoase din luptă prin îmbolnăvire, rănire, detenţie sau alt motiv1:

1. Atentatele la viaţa şi integritatea corporală mai ales omorul sub toate fermele, mutilările, tratamentele crude şi tortura;

2. Atentatele la demnitatea persoanei, mai ales tratamentele umilitoare şi degradante;3. Luarea de ostatici;4. Condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă, pronunţată de către

un tribunal legal constituit, cu asigurarea garanţiilor judiciare general recunoscute ca indispensabile.

13

2. Alte violări grave ale legilor şi obiceiurilor aplicabile în conflictele armate fără caracter internaţional, în cadrul stabilit de dreptul internaţiona2:

1. Lansarea de atacuri deliberate împotriva populaţiei civile în general sau contra civililor care nu iau parte direct la ostilităţi;

2. Lansarea de atacuri deliberate împotriva clădirilor, materialului, unităţilor şi mijloacelor de transport sanitar, precum şi împotriva personalului care, în conformitate cu dreptul internaţional, utilizează semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva;

3. Lansarea de atacuri deliberate împotriva personalului, instalaţiilor, materialului, unităţilor sau vehiculelor utilizate în misiuni de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii în confonnitate cu Carta Naţiunilor Unite, atât timp cât acestea au dreptul la protecţia pe care dreptul conflictelor armate îl garantează civililor şi bunurilor cu caracter civil;

4. Lansarea de atacuri deliberate împotriva clădirilor consacrate religiei, învăţământului, artei, ştiinţei sau acţiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor şi locurilor unde sunt adăpostiţi bolnavii şi răniţii, cu condiţia ca aceste clădiri să nu fie folosite în scopuri militare;

1. Jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar dacă este luată cu asalt;5. Violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată, însărcinarea forţată, sterilizarea forţată sau oricare

altă formă de violenţă sexuală care constituie infracţiune gravă potrivit Convenţiilor de la Geneva;6. Recrutarea sau înrolarea copiilor mai mici de 15 ani în forţele armate sau folosirea lor activă la

ostilităţi;7. Ordonarea de a deplasa populaţia civilă din raţiuni legate de conflict, în afara cazului când este

cerută de securitatea civililor sau de necesităţi militare;1. Uciderea sau rănirea prin trădare a combatantului adversar;10. A declara că nimeni nu va fi cruţat;11. Supunerea persoanelor unei părţi la conflict căzute sub puterea altei părţi la mutilări sau

experienţe medicale ori ştiinţifice care nu sunt motivate de tratamentul medical, nici efectuate în interesul acestor persoane şi care cauzează moartea acestora ori le pun în pericol grav sănătatea;

12. Distrugerea sau capturarea bunurilor adversarului în afara cazurilor când acestea sunt cerute imperios de necesităţile conflictului.

14