Universitatea de Vest TimișoaraFacultatea de Drept si Știinte Administrative

Administrație Publica; An III

Raspunderea patrimoniala

Coordonator : Lect. Univ. Dr. Alexandru Popa Referenti :

Ianos Iulia Munteanu Ioana-Gabriela

Spinu Larisa- Daniela Mihalca Florin-Romeo

2012

Cuprins:

Introducere..........................................................................................................3

Capitolul I.Consideratii generale privind notiunea de raspundere patrimoniala..4

Sectiunea 1. Notiunea de raspundere patrimoniala..................................4

Sectiunea a 2-a. Pozitia raspunderii patrimoniale in ansamblul normelor privind raspunderea juridica.................................................................................4

Capitolul II. Răspunderea patrimonială a salariatilor.........................................7

Sectiunea 1. Conditiile răspunderii patrimoniala a salariatilor.................7

Sectiunea a 2-a. Recuperarea prejudiciului...............................................10 Sectiunea a 3-a. Formele răspunderii patrimoniale a salariatilor..............10 Sectiunea a 4-a. Efectele răspunderii patrimoniale a salariatilor..............12

Sectiunea a 5-a. Obligaţia de restituire a salariatului ...............................12 Cap. III Răspunderea patrimonială a angajatorului fată de salariatii săi..13 Sectiunea 1. Conditiile răspunderii patrimoniale a angajatorului............14 Sectiunea a 2-a. Cauzele în care angajatorul răspunde patrimonial............14

Capitolul IV. Raspunderea administrativ patrimoniala...............................15

Capitolul V. Concluzii......................................................................................17

Bibliografie........................................................................................................18

2

Introducere

Codul Muncii din România era înlocuit pentru prima oară după 30 de ani, în 2003 prin adoptarea Legii nr. 53 din 24 ianuarie 2003 privind Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 72 din 5 februarie 2003, modificările operate la momentul respectiv ducând la o situaţie conflictuală pe piaţa forţei de muncă, deoarece peste 80% din schimbările efectuate erau în favoarea angajaţilor. Astfel, în 2003 acesta prevedea 304 drepturi, din care 246 în favoarea salariaţilor şi numai 58 în favoarea angajatorilor. În primul an în care s-a aplicat noul Cod al muncii, numărul cazurilor de conflicte de munca a crescut cu 32%.

Noul Cod al Muncii

Prin adoptarea Legii nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 225 din 31 martie 2011, s-au adus următoarele modificări Codului Muncii:- revizuirea perioadelor de probă; -instituirea pentru angajator a dreptului de a stabili obiectivele de performanţă individuală, precum şi criteriile de evaluare a realizării acestora; -modificarea condiţiilor în care se poate dispune delegarea salariatului; -revizuirea cazurilor de încetare de drept a contractului individual de muncă pentru acoperirea anumitor situaţii nereglementate în legislaţia existentă; -modificarea criteriilor în cazul concedierilor colective; -eliminarea interdicţiei de a face angajări pentru angajatorul care a dispus concedieri colective; -modificarea termenului de preaviz; -modificarea prevederilor care reglementează contractul individual de muncă pe perioada determinată; -modificarea prevederilor privind agentul de muncă temporară; -modificarea prevederilor referitoare la timpul de lucru, în conformitate cu prevederile Directivei nr. 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizarii contractului individual de muncă; -eliminarea anumitor neconcordanţe referitoare la reprezentanţii salariaţilor şi ai organizaţiilor sindicale; -modificari ale jurisdicţiei muncii în ceea ce priveşte sarcina probei, în sensul revenirii la procedura consacrată în Codul de procedură civilă;

3

-introducerea de noi sancţiuni contravenţionale aplicabile angajatorilor şi angajaţilor.

Cap. I Consideratii generale privind notiunea de raspundere patrimoniala

Sectiunea 1. Notiunea de rapundere patrimoniala

Codul muncii nu mai retine institutia răspunderii materiale, ceea ce înseamnă că regimul juridic al prejudiciilor cauzate de salariati, dar si al celor suferite de acestia din vina angajatorilor va fi cel al răspunderii civile contractuale.

Egalitatea părtilor în contractul individual de muncă, implică reglementarea legală si a răspunderii patrimoniale a angajatorului fată de salariatii săi. Răspunderea patrimonială reciprocă a părtilor raportului juridic de muncă, constituie, ca natură juridică o varietate a răspunderii civile contractuale1, cu anumite particularităti determinate de specificul raporturilor juridice de muncă. În doctrină, răspunderea patrimonială a salariatilor a fost definită ca acea formă de răspundere juridică, care constă în obligatia acestora de a repara pagubele materiale produse angajatorului din vina si în legătură cu munca lor , definitie care nu acoperă nici obligatia de restituire a salariatilor si nici răspunderea angajatorului pentru prejudiciul cauzat salariatilor.

Sectiunea a 2-a. Pozitia raspunderii patrimoniale in ansamblul normelor privind raspunderea juridica

Răspunderea juridică este una dintre instituţiile de bază ale dreptului care oferă o garantare a transpunerii în practică a principiilor juridice fundamentale. Răspunderea este instituţia juridică ce are drept scop conştientizarea persoanei cu privire la consecinţele faptelor sale, impunând luarea unei măsuri de sanctiune dacă ordinea de drept nu este respectată cu bunăcredinţă.2

În literatura de specialitate au fost detaliate funcţiile răspunderii juridice ca fiind: funcţia educaţională, constând în procesul de învăţare a individului să

respecte anumite norme de comportament;

1Alexandru Ticlea „Revista de drept comercial ” nr 7-8/2003, articolul: „Raspunderea patrimoniala a salariatilor”,pg.98;2 Ion Traian Stefanescu „Tratat de dreptul muncii”, ed. Rosetti, Bucuresti, 2004.

4

funcţia preventivă, pornind de la idea că ameninţarea cu o sancţiune poate determina persoanele să nu mai încalce legea;

şi în cele din urmă funcţia reparatorie, atunci când încălcarea legii s-a produs şi trebuie reparat prejudiciul astfel cauzat.

Fundamentul răspunderii juridice constă în săvârşirea faptei interzisă de normele dreptului. In funcţie de natura juridică concretă a acestui fundament, normele codului muncii clasifică formele răspunderii juridice de dreptul muncii în:

- răspundere disciplinară, atunci când salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară;- răspundere patrimonială, când din fapta culpabilă a salariatului rezultă un prejudiciu ce trebuie reparat;- răspundere contravenţională, când salariatul săvârşeşte o faptă calificată de normele juridice drept contravenţie;- şi răspundere penală, când fapta săvârşită este incriminată drept infracţiune.

Aceste forme ale răspunderii juridice nu se exclud una pe cealaltă, ele putând coexista, in funcţie de împrejurările concrete ale săvârşirii faptei de către salariat.

In sistemul romanesc de drept, pozitia raspunderii patrimoniale in ansamblul normelor privind raspunderea juridica este urmatoarea:

1. Regula: Atunci cand o persoana ii produce alteia un prejudiciu, consecinta va consta in obligarea celui vinovat la acoperirea acestui prejudiciu. Aceasta este raspunderea civila delictuala, regula in materie de recuperare a prejudiciului.

2. Exceptie: Atunci cand intre parti exista un contract, raspunderea se stabileste in conditii speciale, tocmai pentru ca cele doua persoane nu sunt complet independente, ci una dintre ele a prejudiciat-o pe cealalta cu prilejul executarii unui contract incheiat in mod liber. Aceasta este raspunderea civila contractuala.

3. Exceptia de la exceptie: Atunci cand intre parti este incheiat un anumit contract, contractul individual de munca partile se gasesc intr-o pozitie speciala, care nu este, ca in dreptul civil, de egalitate juridica. Legea tinde la protectia salariatului, deci reglementarea nu va fi simetrica, cum este in dreptul civil, unde nu conteaza care dintre parti ar fi prejudiciat-o pe cealalta. In dreptul muncii se aplica raspunderea patrimoniala. Regulile raspunderii patrimoniale prevazute in art. 253-259 din, Codul muncii republicat in Monitorul Oficial nr. 345 din 18 mai 2011, stabilesc modalitatea de raspundere a salariatului in cazul in care l-a prejudiciat pe angajatorul sau in executarea contractului de munca.

5

De semnalat faptul ca, daca fapta savarsita de salariat constituie infractiune, acesta pierde beneficiul normelor de protectie guvernate de institutia raspunderii patrimoniale. Ca urmare, va raspunde potrivit normelor de drept comun, si nu potrivit normelor Codului muncii. Daca nu se poate cumula cu raspunderea penala, raspunderea patrimoniala se poate cumula totusi cu cea disciplinara. Este posibil (fara a fi obligatoriu) ca fapta prejudiciabila sa constituie si abatere disciplinara. Ca urmare, salariatul va fi, pe de o parte, obligat la restituirea prejudiciului cauzat (prin retineri din salariu), iar pe de alta parte sanctionat disciplinar. Dintre salariati, un regim juridic aparte il au gestionarii, deoarece in privinta lor se aplica in continuare Legea nr. 22/1969. Ca urmare, ei vor fi singura categorie de salariati obligati la constituirea de garantii, din care angajatorul sa isi poata acoperi rapid paguba. In plus, in privinta gestionarilor functioneaza o prezumtie relativa de vinovatie. Daca apar lipsuri in gestiune, ei sunt prezumati vinovati si pot rasturna aceasta prezumtie numai prin proba contrara. Si angajatorul raspunde fata de salariatul sau, daca l-a prejudiciat pe parcursul executarii contractului de munca, dar normele care guverneaza aceasta raspundere sunt mai apropiate de dreptul comun, in sensul ca nu sunt norme de protectie. De fapt, desi vorbim despre raspunderea oricareia dintre parti fata de cealalta, in realitate reglementarea nu este simetrica. Raspunderea angajatorului fata de salariat este reglementata mai sever decat raspunderea salariatului fata de angajator. De exemplu, numai angajatorul raspunde pentru prejudiciile morale pe care le produce salariatului.In principiu, salariatul nu raspunde pentru prejudiciile morale produse angajatorului.3

Angajatorul care a fost prejudiciat de catre salariat nu va putea fi despagubit deodata, ci in rate, prin retineri din salariu care nu pot depasi, de regula, o treime din cuantumul acestuia. Dimpotriva, salariatul care a fost prejudiciat de angajator va putea fi despagubit de indata si integral de catre acesta. In plus, mai exista o forma de raspundere care il priveste exclusiv pe angajator. Este vorba despre un tip de raspundere guvernata de normele de drept civil. Ea intervine in ipoteza in care salariatul a produs un prejudiciu unui tert, in exercitarea atributiilor de serviciu. In acest caz, tertul va putea sa il traga la raspundere nu pe salariatul care l-a prejudiciat, ci pe angajatorul acestuia. Este un caz de raspundere delictuala pentru fapta altuia, juridic numita raspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Aceasta raspundere este reglementata de Codul civil, nu de Codul muncii .

3 Nu înseamnă că, prin fapta sa, salariatul nu ar putea produce angajatorului un prejudiciu moral . Numai că legiuitorul nu a înţeles să reglementeze ca posibilă răspunderea salariatului şi pentru prejudiciul moral produs angajatorului său.

6

Salariatii civili din unitatile militare raspund, ca si militarii insisi nu patrimonial, ci material. Acestei categorii de salariati ii este in continuare aplicabil regimul juridic anterior actualului Cod al muncii, adica pot fi folosite decizii de imputare si angajamente de plata, iar acestea constituie titluri executorii (Ordonanta Guvernului nr. 121/1998 privind raspunderea materiala a militarilor, publicata in Monitorul Oficial nr. 328 din 29 august 1998, aprobata prin Legea nr. 25/1999, publicata in Monitorul Oficial nr. 34 din 28 ianuarie 1999). In ceea ce ii priveste pe functionarii publici, acestia raspund civil. Raspunderea lor nu este guvernata de dispozitiile Codului muncii. Daca in cazul salariatilor deciziile de imputare nu mai pot fi utilizate, acestea sunt inca utile ca titluri executorii pentru functionari. Astfel, potrivit art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicata in Monitorul Oficial nr. 365 din 29 mai 2007, cu modificarile ulterioare, repararea pagubelor aduse autoritatii sau institutiei publice se dispune prin emiterea de catre conducatorul autoritatii sau institutiei publice a unui ordin sau a unei dispozitii de imputare. Potrivit art. 84 din Legea nr. 188/1999, raspunderea civila a functionarului public se angajeaza:a) pentru pagubele produse cu vinovatie patrimoniului autoritatii sau institutiei publice in care functioneaza;b) pentru nerestituirea in termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;c) pentru daunele platite de autoritatea sau institutia publica, in calitate de comitent, unor terte persoane, in temeiul unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.

Cap II.Răspunderea patrimonială a salariatilor

Salariatii răspund patrimonial, în temeiul normelor si principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina si în legătură cu munca lor.4 Răspunderea patrimonială a salariatilor este de natură contractuală, decurgând din contractul individual de muncă încheiat anterior între salariat si angajator. Contractul trebuie să fie valabil încheiat.

Răspunderea patrimonială a salariatilor are drept scop :- apărarea patrimoniului angajatorului prin recuperarea prejudiciului produs de proprii salariati;- prevenirea altor pagube pe care le-ar putea săvârsi alti salariati;- ocrotirea intereselor individuale ale salariatilor prin stabilirea unor măsuri protective în cazul răspunderii lor comparativ cu răspunderea civilă contractuală.

4 Codul muncii articolul 254,aliniatul (1);

7

Sectiunea 1. Conditiile răspunderii patrimoniala a salariatilor

În cazul în care un salariat produce din vina si în legătură cu munca sa un prejudiciu material angajatorului, Codul muncii stabileste conditiile si modul în care acest prejudiciu se poate recupera. În conceptia Codului muncii, pentru ca un salariat să răspundă patrimonial fată de angajatorul său se impune să fie întrunite, cumulativ următoarele conditii:

a)Cel care a produs prejudiciul trebuie să fie salariat al unitătii păgubite, singura exceptie fiind posibilă când paguba a fost descoperită după desfacerea contractului individual de muncă; dar si în acest caz, recuperarea pagubei se va face tot în cadrul răspunderii patrimoniale, indiferent dacă persoana în cauză a trecut în alt loc de muncă sau s-a angajat la altă unitate. Răspund patrimonial fată de angajator, ucenicii care isi desfăsoară activitatea pe baza contractului de ucenicie la locul de muncă, salariatii care sunt părti într-un contract de calificare sau adaptare profesională, precum si salariatii cu munca la domiciliu, în acest caz fiind vorba de un prejudiciu produs nu la sediul angajatorului, ci la domiciliul salariatului, dar în legătură cu munca. Aceeasi răspundere o au si salariatii detasati fată de angajatorul cesionar.

Nu răspund patrimonial: salariatii delegati fată de unitatea unde au fost delegati, deoarece nu există raport de muncă cu acesta; salariatul agentului de muncă temporară, ipoteza în care produce o pagubă cu ocazia prestării muncii pentru utilizator; persoanele care prestează munca pentru o persoană fizică sau juridică, fără a avea calitatea de salariati (ucenicii si elevii în practică profesională sau în cazul voluntariatului).

b) Să existe fapta ilicită a salariatului, săvârsită în legătură cu munca sa. Salariatii au obligatia să repare prejudiciul cauzat unitătii din vina si în legătură cu munca lor. Ori de câte ori nu este vorba de o răspundere contractuală (fapta prin care s-a produs nu are legătură cu munca), se vor aplica regulile răspunderii civile delictuale.

Caracterul ilicit al faptei se analizează în raport cu obligatiile de serviciu decurgând din contractul individual de muncă în continutul căruia sunt incluse, pe lânga obligatiile concrete, specifice naturii, functiei, felului si locului muncii, toate celelalte îndatoriri prevăzute în legi si în alte acte normative.

Fapte ilicită poate fi comisivă (o actiune prin care se încalcă îndatoririle de serviciu) sau omisivă (neîndeplinirea unei activităti sau neluarea unei măsuri care ar fi trebuit îndeplinite).

În caz de faliment al unitătii, salariatul (prepusul) răspunde de culpele si delictele comise în gestiune sau orice alte fapte prin care a contribuit la ajungerea societătii în stare de încetare de plăti, putând fi obligat de instantă să suporte o parte din pasivul social.

8

De exemplu, în practica judiciară s-a retinut că este o asemenea faptă ilicită neîndeplinirea corespunzătoare a atributiilor de serviciu ce-i reveneau celui în cauza conform functiei detinute de director coordonator, prin aceea că, desi trebuia să se preocupe de angajarea personalului corespunzător calificat în domeniul juridic în cadrul unitătii, nu a făcut acest lucru, determinând astfel în mod direct producerea prejudiciului prin anularea recursului formulat împotriva sentintei ca netimbrat, obiectul procesului fiind o actiune în pretentii împotriva unui debitor.

În apărarea sa, cel în cauză a sustinut că achitarea taxei de timbru nu a fost posibila datorită faptului că societatea nu are de mult un consilier juridic, situatie care desigur nu îl exonerează de răspundere.

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei:- legitima apărare;

- starea de necesitate;- constrângerea fizică si constrângerea morală;- forta majoră;- eroarea de fapt;- executarea ordinului de serviciu emis în mod legal.

c)Angajatorul trebuie să fi suferit un prejudiciu. Prejudiciul constituie o modificare negativă în patrimoniul unitătii, putându-se realiza prin diminuarea activului, ca urmare a săvârsirii unor fapte ilicite (degradarea unor bunuri, pierdere, consumuri nejustificate de materii prime) sau prin cresterea pasivului (în cazul plătii unor amenzi sau penalităti de care se fac vinovate persoanele încadrate în muncă).

În ipoteza în care salariatul răspunde patrimonial fată de angajatorul său, prejudiciul pe care este obligat să-l acopere cuprinde atât paguba efectiv produsă, cât si beneficiul nerealizat.

Pentru a obtine repararea prejudiciului trebuie să se îndeplinească următoarele conditii:

- prejudiciul trebuie să fie cert, adică sigur în ceea ce priveste existenta sa si în privinta posibilitătilor de evaluare. Prejudiciul cert este cel actual(deja produs), dar si cel viitor, dacă este sigur că se va produce si este susceptibil de evaluare;- prejudiciul să nu fi fost reparat încă (de exemplu, prin plata despăgbirilor de către asigurările sociale).

d)Între fapta ilicită a salariatului si prejudiciul suferit de angajator trebuie să existe un raport de cauzalitate;

e)Culpa salariatului. Vinovătia sau culpa salariatului care a produs prejudiciul prin fapta sa ilicită, este o conditie în lipsa căreia răspunderea patrimonială este inadmisibilă.

9

Răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii este, ca si ansamblul răspunderii civile contractuale, o formă de răspundere subiectivă, ca urmare, fără constatarea vinovătiei salariatului care a produs prejudiciul, răspunderea patrimonială este inadmisibilă.

Ca element subiectiv al răspunderii patrimoniale, vinovătia presupune:- discernământul salariatului, respectiv capacitatea acestuia de a-si reprezenta relatia dintre fapta sa si rezultatul pagubitor;- vointa liberă a salariatului existentă în momentul săvârsirii faptei prejudiciabile.

Sectiunea a 2-a Recuperarea prejudiciului

Întrucât recuperarea pagubei pe calea deciziei de imputare sau a angajamentului de plată asumat de salariat prevăzute de vechiul Cod al muncii nu mai este posibilă, angajatorii vor fi nevoiti să se adreseze instantei de judecată pentru orice prejudiciu, indiferent de dimensiunea acestuia, pe care urmează să-l recupereze de la salariati. Retinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă si exigibilă si a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă. Aceasta prevedere nu îngradeste însă dreptul salariatului să consimtă de bunavoie la recuperarea eventualelor daune cauzate de el, fără să se astepte pronuntarea unei hotărâri judecătoresti, chiar dacă actualul Cod al muncii nu mai reglementează angajamentul de plată. Luarea unui asemenea angajament nu poate constitui, în lipsa unui text legal, titlu executoriu, ci numai o probă concludentă pentru admiterea de către instantă a actiunii formulate de angajator. Retinerile din salariu nu se pot legal efectua decât dacă există un titlu executoriu. Suma stabilită pentru acoperirea daunelor se retine în rate lunare din drepturile salariale care se cuvin persoanei în cauză din partea angajatorului la care este încadrată în muncă. Ratele nu pot fi mai mari de o treime din salariul lunar net, fără a putea depăsi jumătate din salariul respectiv. În cazul în care acoperirea prejudiciului prin retineri lunare din salariu nu se poate face într-un termen de maximum 3 ani de la data la care s-a efectuat prima rată de retineri, angajatorul se poate adresa executorului judecătoresc, în conditiile Codului de procedură civilă. Recurgerea la urmărirea silită prin intermediul executorului judecătoresc poate avea loc numai după împlinirea termenului de 3 ani, si nu inca de la început.

Dacă contractul individual de muncă încetează înainte ca salariatul să îl fi despăgubit pe angajator si cel în cauză se încadrează la un alt angajator ori devine functionar public, retinerile din salariu se fac de către noul angajator sau

10

noua institutie ori autoritate public, după caz, pe baza titlului executoriu transmis în acest scop de către angajatorul păgubit.

Dacă persoana în cauză nu s-a încadrat în muncă la un alt angajator, în temeiul unui contract individual de muncă ori ca functionar public, acoperirea daunei se va face prin urmărirea bunurilor sale, în conditiile Codului de procedură civilă.

Sectiunea a 3-a. Formele răspunderii patrimoniale a salariatilor

Răspunderea patrimonială se poate manifesta în forme diferite:- răspunderea unipersonală(individuală);- răspunderea conjunctă;- răspunderea subsidiară.

A. Răspunderea unipersonală (individuală). De cele mai multe ori, răspunderea se stabileste în sarcina unui singur salariat, care este vinovat de producerea pagubei prin fapta sa proprie.

B. Răspunderea conjunctă, constituie o exceptie de la regula răspundeii unipersonale si intervine în cazul în care paguba a fost cauzată de mai multi salariati.Situatie în care, potrivit art.271 Codul Muncii, răspunderea fiecăruia dintre ei se stabileste tinând seama de măsura în care a contribuit la producerea pagubei respective. Dacă măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinată, răspunderea fiecăruia se stabileste proportional cu salariul sau net de la data constatării pagubei si, atunci când este cazul, si în functie de timpul efectiv lucrat de la ultimul său inventar.

Răspunderea conjunctă este tot o răspundere personală, ea reprezintă o multitudine de răspunderi individuale ale unor persoane cu vinovătii concurente în producerea prejudiciului unic. Măsura în care fiecare persoană a contribuit la producerea pagubei este determinată atât de fapta ilicită în sine, cât si de gradul vinovătiei.

În practică, apare deseori evident că la producerea prejudiciului contributia făptuitorilor nu ar putea fi egală.De exemplu: Popescu Vasile este seful unei echipe de constructii care se ocupa cu constructia blocurilor ANL. Acesta a început lucrarea solicitând o anumită cantitate de materiale de constructii pe care el o considera necesară pentru a putea duce la final lucrarea. Însă, după o anumită perioadă de timp acesta constată că nu mai sunt materiale de constructii si lucrarea nu a ajuns nici până jumătate. Acesta îi întreabă pe membrii echipei de ce s-a ajuns în situatia aceasta, acestia nepăsători spun că ei au folosit materialele asa cum au facut si la alte lucrări, dar probabil el a solicitat material insuficient.

a)Cine trebuie să răspundă pentru paguba produsă?

11

Seful echipei care a condus lucrarea are o contributie mai mare la producerea pagubei decât salariatii săi pentru că acesta ar fi trebuit să supravegheze de la început cum decurg lucrarile si cum foloseste echipa sa materialele de constructie. Totusi, determinarea proportiei în care fiecare membrul al echipei a participat la producerea pagubei întâmpină dificultăti, se recurge la stabilirea răspunderii proportional cu salariul pentru ca, în cele din urmă, toti trebuie să suporte rezultatele pagubei produse.

C. Răspunderea subsidiară: desi Codul Muncii nu o mai reglementează, ea este posibilă. Răspunderea subsidiară este tot o formă specifică a răspunderii pentru fapta proprie si sub raportul conditiilor sale de existentă, ea este supusă regulilor generale de la răspunderea patrimonială, indisolubilă, fie cu răspunderea unei altei persoane, care a produs direct paguba sau a cărei faptă constituie cauza directă, principală a producerii prejudiciului, fie cu obligatia unei alte persoane fată de unitate. De exemplu :Primarul exercitând functia de ordonator principal de credite, a pus în executare o hotărâre a consiliului local de majorare ilegală a salariilor personalului primăriei. Răspunderea sa devine incidentă numai în măsura în care paguba nu poate fi recuperată de la beneficiarii sumelor necuvenit încasate.

Sectiunea a 4-a. Efectele răspunderii patrimoniale a salariatilor

În relaţiile de muncă, în cazurile în care salariatul produce, cu vinovăţie,un prejudiciu angajatorului părţile sunt obligate să îl repare prin plata unor despăgubiri în bani, care sunt daunele-interese.

Daunele-interese trebuie să cuprindă pierderea efectivă suferită, precum şi câştigul nerealizat. În plus, daunele-interese pot să cuprindă sume reprezentând reactualizări ale creanţei iniţiale, dobânzi, clauze penale sau daune morale.Întinderea daunelor-interese care pot fi solicitate poate să facă obiectul unor convenţii de modificare a răspunderii patrimoniale, dar exerciţiul acestui drept prezintă anumite particularităţi, precum clauze de exonerare(scutirea de o datorie), limitare sau de agravare a răspunderii patrimoniale, stipulate în contractele individuale sau colective de muncă; salariatul, spre deosebire de angajator, nu se poate sa oblige la clauze de agravare a răspunderii patrimoniale, aceasta reprezentând o încălcare a prevederilor art. 38 din Codul muncii, care interzice orice renunţare a drepturilor care le sunt recunoscute salariaţilor prin lege şi sancţionează cu nulitatea orice tranzacţie (clauză) care şi-ar propune un asemenea efect. În privinţa modalităţilor de determinare a întinderii daunelor-interese, noul Cod al muncii prevede doar stabilirea pe cale amiabilă, prin înţelegerea părţilor, iar în caz de nereuşită sau de refuz de a participa la o astfel de procedură, prin intermediul instanţelor de judecată competente să soluţioneze

12

astfel de conflicte de drepturi. Vechea reglementare mai prevedea şi decizia de imputare şi angajamentul de plată. Modalitatea concretă de reparare a prejudiciului priveşte etapa de după obţinerea unui titlu executoriu, care este hotărârea judecătorească. În privinţa situaţiei în care debitorul obligaţiei de reparaţie este salariatul precizăm că recuperarea daunelor-interese se face, în principiu, prin urmărirea drepturilor salariale ale debitorului sub forma unor reţineri în rate lunare, doar dacă este posibil; acoperirea prejudiciului este limitată la un interval de maxim trei ani şi poate să înceapă din momentul în care hotărârea de judecată prin care se constată incidenţa răspunderii patrimoniale a devenit definitvă şi irevocabila.

Sectiunea a 5-a. Obligaţia de restituire a salariatului

Conform art. 256 din Codul Muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie, iar dacă a primit bunuri care nu i se cuveneau şi care nu mai pot fi restituite în natură sau dacă acestuia i s-au prestat servicii la care nu era îndreptăţit, este obligat să suporte contravaloarea lor, stabilită potrivit valorii acestora la data plăţii5. Între răspunderea patrimonială şi obligaţia de restituire există deosebiri esenţiale, care fac ca obligaţia de restituire să fie considerată o instituţie distinctă care nu se confundă cu răspunderea patrimonială. Astfel, obligaţia de restituire are la bază plata lucrului nedatorat, îmbogăţirea fără just temei, în timp ce răspunderea materială presupune existenţa unei fapte ilicite, săvârşite cu vinovăţie care trebuie reparată în condiţiile şi limitele prevăzute de lege. În consecinţă, persoanele care au plătit sume nedatorate, au predat fără drept bunuri sau au prestat servicii necuvenite, vor răspunde în subsidiar pentru prejudiciul cauzat.

Însă, ca şi în cazul răspunderii patrimoniale, şi obligaţia de restituire este incidentă numai dacă predarea bunurilor sau prestarea serviciilor au fost în legătură cu munca salariatului, în caz contrar recuperarea prejudiciului urmând calea unei acţiuni de drept comun6. Reaua-credinţă a salariatului beneficiar în privinţa primirii în mod necuvenit a unor sume, bunuri sau servicii, face ca pe lângă regulile obligaţiei de restituire să intervină şi cele ale răspunderii patrimoniale.

Cap. III Răspunderea patrimonială a angajatorului fată de salariatii săi

5 Codul muncii, art.256 aliniatul 1; alin 2 al aceluiasi articol prevede: „Daca salariatul a primit bunuri care nu i se cuveneau si care nu mai pot fi restituite in natura sau daca acestuia i s-au prestat servicii la care nu era indreptatit, e obligat sa suporte contravaloarea lor. Contravaloarea bunurilor sau serviciilor in cauza se stabileste potrivit valorii acestora de la data platii.”6 . Alexandru Ticlea, “Tratat de dreptul muncii”, Bucuresti, 2011

13

Nu numai salariatii răspund patrimonial fată de angajator în ipoteza în care ei produc o paguba, dar si angajatorul răspunde patrimonial fată de salariati într-o asemenea situatie.

În acest sens, art.253 din Codul Muncii prevede:Angajatorul este obligat, în temeiul normelor si principiilor răspunderii

civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situatia în care acesta a suferit vreun prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligatiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul; Angajatorul care a plătit despăgubirea îsi va recupera suma aferentă de la salariatul vinovat de producerea pagubei, în conditiile art.254 si următoarele.

Răspunderea angajatorului prezintă următoarele caracteristici: - este contractuală, având izvor în contractul individual de muncă; - este reparatorie, prejudiciul are legătură cu servicul; - se aplică aceleasi reguli ale răspunderii civile contractuale.

Sectiunea 1. Conditiile răspunderii patrimoniale a angajatorului

Toate conditiile de existentă ale răspunderii juridice care se referă la salariati, se regăsesc si în cazul răspunderii patrimoniale a angajatorului(fapta ilicită, raportul de cauzalitate, culpa).

Culpa este o conditie prevăzută de lege pentru angajarea răspunderii angajatorului.

Sectiunea a 2-a. Cauzele în care angajatorul răspunde patrimonial

Dispozitiile art.253 din Codul Muncii pot fi incidente în numeroase situatii.Cu titlu de exemplu, vom mentiona câteva dintre ele.

Uneori, răspunderea angajatorului este prevăzută expres în dispozitiile legii, ca de exemplu:- obligatia de a plăti despăgubiri în caz de anularea a concedierii;- despăgunirea cuvenită în cazul constatării nevinovatiei penale a persoanei suspendate din functie.- salariatul, fără să fie concediat, este împiedicat de a muncii;- nu se iau măsuri corespunzătoare pentru asigurarea si paza îmbrăcămintei personalului care foloseste echipament de lucru;- angajatorul nu inmânează salariatului sau fostului salariat, în conditiile art.34 aliniatul 5 din Codul Muncii, documentul (adeverinta) care să ateste activitatea desfăsurată de acesta, vechimea în muncă, functie sau specialitate, urmată de imposibilitatea celui în cauză de a se încadra la un alt angajator. În conformitate cu dispozitiile art.44 din Legea nr.319/2006 a securitătii si sănătătii în muncă, angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale,

14

în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestatiile asigurărilor sociale de stat. Alte situatii când intervine o asemenea răspundere patrimonială a angajatorului fată de salariati sunt următoarele:-in situatia anulării desfacerii contractului de muncă si, în consecintă, a reintegrării în muncă;-in cazul constatării nevinovătiei penale a salariatului suspendat din functie de angajator;-in situatia concediului de odihnă neefectuat până la sfârsitul anului calendaristic si sunt întrunite conditiile legale de compensare în bani;-in cazul sustragerii echipamentului de protectie sau de lucru, datorită neluării măsurilor de pază;-in cazul neplătii unor drepturi bănesti datorate salariatului.-in cazul în care angajatorul refuză să îl despăgubească pe salariat, acesta se poate adresa cu plângere instantelor judecătoresti competente.

Capitolul IV. Raspunderea parimoniala a functionarilor publici Răspunderea administrativ-reparatorie este instituită pentru încălcarea normelor legale, care reglementează obligaţii specifice de drept public, în temeiul cărora cel care a păgubit pe altul este ţinut să repare prejudiciul suferit de victimă. Această formă de răspundere îşi are fundamentul în specificul raporturilor juridice de organizare şi executare a legii care se deosebesc între ele prin metoda de reglementare, interesul ocrotit, principiile aplicabile, victima prejudiciului suferit şi modul de recuperare. Răspunderea administrativ-reparatorie priveşte atât răspunderea statului şi a funcţionarilor săi pentru daunele cauzate în raporturile juridice de autoritate publică, cât şi răspunderea persoanelor fizice şi juridice pentru daunele create prin nerespectarea obligaţiilor de drept public, specifice diferitelor ramuri de drept. Răspunderea reparatorie a statului cuprinde: a) răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale; b)răspunderea patrimonială a autorităţilor publice pentru pagubele cauzate prin acte administrative sau unele fapte administrative, cu posibilitatea introducerii în cauză şi a funcţionarului vinovat de încălcarea legii; c) răspunderea patrimonială solidară a autorităţilor administraţiei publice şi a funcţionarilor săi pentru pagubele cauzate domeniului public ori ca urmare a proastei funcţionări a serviciilor publice şi d) răspunderea patrimonială exclusivă a autorităţilor administraţiei publice pentru limitele serviciului public.   Răspunderea statului pentru erorile judiciare este o răspundere obiectivă având învedere că justiţia este organizată ca serviciu public al statului iar eroarea

15

judiciară apare ca o limită inerentă funcţionării serviciului. Această răspundere intervine în baza dispoziţiilor constituţionale atunci când s-a făcut dovada erorii judiciare. O astfel de reglementare a răspunderii statului reprezintă tendinţa semnificativă care s-a concretizat şi în alte legislaţii moderne a unor state democratice. In acest caz, statul are o acţiune în regres împotriva judecătorului vinovat. Unele teorii din doctrină referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare pun accentul pe culpa şi implicit răspunderea judecătorului. O asemenea concepţie nu poate fi primită întrucât în toate sistemele de drept greşelile de judecată se remediază pe baza căilor de atac şi nu ca urmare a răspunderii judecătorului care să fie declanşată la solicitarea celui vătămat. Magistraţii nu pot fi lăsaţi la discreţia justiţiabililor care ar putea introduce acţiuni şicanatoare sau de altă natură care s-ar putea răsfrânge negativ, chiar asupra actului de justiţie. Răspunderea magistratului care a săvârşit o greşeală personală poate fi angajată numai în temeiul acţiunii în regres a statului, împotriva celui care cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţăa provocat situaţia generatoare de daune.   Răspunderea autorităţilor administraţiei publice pentru limitele serviciului public este tot o răspundere obiectivă având în vedere că cel vătămat, nu este ţinut să dovedească o culpă a administraţiei sau a funcţionarului public, ci doar paguba pe care a suferit-o, în urma modului de concepere a serviciului public şi a limitelor acestuia. Punctul de vedere dominant este cel care consideră că prejudiciul cauzat prin actele administrative vătămătoare se repară integral iar pentru fundamentarea acestei teze nu este nevoie să se recurgă la dispoziţiile de principiu ale dreptului civil, ci doar la cele ale dreptului constituţional şi respectiv ale dreptului administrativ. Se are în vedere principiul după care drepturile fundamentale ale cetăţenilor se exercită integral şi nestingherit iar repararea integrală a pagubei este o consecinţă legitimă a integralităţii drepturilor cetăţenilor fiind garantată de normele dreptului constituţional şi administrativ. În ce priveşte răspunderea funcţionarului public, această concepţie promovează ideea că devreme ce răspunderea autorităţii este de drept public, aceeaşi natură juridică trebuie dată şi responsabilităţii funcţionarului public care a elaborat actul administrativ sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii.   O problemă controversată în legătură cu răspunderea administrativ-patrimonială este aceea de a şti dacă această răspundere are un caracter obiectiv, adică fără vina unui subiect de drept anume sau dacă acesta se răsfrânge asupra colectivităţii pentru care s-a creat şi funcţionează respectivul serviciu public fiind vorba de un risc asumat, ori dimpotrivă această răspundere este una subiectivă, bazată pe culpa organului administrativ şi a funcţionarului public. În opinia majoritară se apreciază că răspunderea administrativ-patrimonială pentru actele administrative sau pentru refuzul nejustificat de a răspunde la o cerere este o responsabilitate obiectivă care scuteşte reclamantul de sarcina dovedirii

16

culpei organului administrativ şi a funcţionarului public întrucât aceasta se prezumă de legiuitor. Într-o altă concepţie se susţine că această formă de răspundere administrativă este fundamentată pe ideea de culpă întrucât orice răspundere este urmarea unei conduite contrare normelor generale statornicite de societate, neputând exista responsabilitate fără vina subiectuluide a fi optat într-un anumit fel. Prin urmare, este necesar ca organul administrativ să fie culpabil pentru a putea fi obligat la despăgubire. În acest sens se consideră că legiuitorul nostru prin Legea contenciosului administrativ aduce suficiente elemente pentru a se lăsa să se înţeleagă că deşi nu cere reclamantului să dovedească culpa organului sau a funcţionarului public, nu suntem în prezenţa unei răspunderi obiective. Legea asimilează „refuzul nejustificat” cu actul administrativ şi ori de câte ori instanţa de contencios administrativ califică refuzul ca nejustificat, înseamnă că acesta este determinat de o atitudine culpabilă a autorităţii publice. Prin deducţie această logică se aplică şi în cazul actului administrativ propriu-zis, constatat ca fiind ilegal. În opinia noastră, legea reglementează o răspundere administrativă reparatorie obiectivă care are semnificaţia unei garanţii de drept public, în apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor fiind înfăptuită de către instanţele de contencios administrativ, fără să fie nevoie ca reclamantul să dovedească culpa autorităţilor publice şi a funcţionarilor acestora.

Concluzii

In concluzie, raspunderea patrimoniala este, ca si ansamblul răspunderii civile contractuale, o formă de răspundere subiectivă, si ca urmare, fără constatarea vinovătiei salariatului care a produs prejudiciul, răspunderea patrimonială este inadmisibilă. Salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului. Dacă răspunderea patrimonială se întemeiază pe o faptă săvârşită cu vinovăţie, obligaţia de restituire are la bază plata lucrului nedatorat.

17

Bibliografie:

1. Alexandru Ticlea „Revista de drept comercial ” nr 7-8/2003, articolul: „Raspunderea patrimoniala a salariatilor”;

2. Alexandru Ticlea, “Tratat de dreptul muncii”, Editia a V-a, revizuita, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011;

3. Ion Traian Stefanescu „Tratat de dreptul muncii”, Editura „Rosetti”, Bucuresti 2004;

4. Anton Trailescu „Drept administrativ” editia 4., Ed. CH Beck, Bucuresti, 2010.

5. Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I;

6. Codul muncii, Editura Adevarul, 2011.

18