UNIVERSITATEA ROMANO - GERMANĂ

SIBIU

FINANȚE PUBLICE

SUPORT DE ÎNVĂŢARE

MATERIAL ÎN PREZENTAREA . conf univ. dr TITUS SEREDIUC

1

CAPITOLUL I

Finanţele: concept, evoluţie,

conţinut, funcţii

1.1 Finanţele publice – concept şi evoluţie

Finanţele reprezintă ştiinţa constituirii şi administrării mijloacelor băneşti la

dispoziţia unui agent economic (stat, întreprindere, gospodărie individuală etc.)

pentru îndeplinirea obiectului său de activitate, a funcţiilor şi sarcinilor sale.

Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti, reprezentând transferuri monetare între

agenţi economici în urma relaţiilor comerciale, pe de o parte, dar şi între stat şi agenţi

economici, ca urmare a repartiţiei produsului global sub forma transferurilor monetare,

pe de altă parte.

Relaţiile financiare sunt parte a relaţiilor economice. Ele reprezintă suportul

bănesc al unor raporturi între proprietăţi, modificând patrimoniul agenţilor economici

sau structura acestuia, pe baza raporturilor comerciale care se stabilesc între aceştia

prin mijlocirea comerţului cu mărfuri.

Relaţiile financiare se desfăşoară într-un cadru organizat şi cu caracter

continuu, fiind reglementate de legislaţia fiecărui stat cu modificările survenite de la o

perioadă la alta. Relaţiile financiare pot fi publice sau private, după cum statul apare

în cadrul lor ca autoritate publică, sau nu.

Între finanţele publice şi private există deosebiri şi asemănări, astfel:

2

- finanţele publice sunt indisolubil legate de existenţa statului, iar

finanţele private sunt generate de existenţa întreprinderii, ca entitate

economică, parte a economiei reale (adică producătoare de bunuri

materiale sau servicii);

- finanţele publice se manifestă la nivel macroeconomic pe când cele

private se manifestă la nivel microeconomic;

- scopul principal urmărit de finanţele publice constă în satisfacerea

nevoilor publice prin intermediul utilităţilor publice (bunuri şi servicii

asigurate de stat), în timp ce finanţele private urmăresc gestionarea

fondurilor întreprinderii în scopul dezvoltării activităţii şi creşterea

portofoliului de clienţi pe piaţă, iar în subsidiar obţinerea de profit;

- finanţele publice se supun dreptului public (drept administrativ, drept

financiar, drept penal etc.) având la dispoziţie forţa de coerciţie a

statului, în timp ce finanţele private sunt generate de dreptul

comercial;

- atât finanţele publice cât şi finanţele private îşi găsesc reflectarea într-

un buget de venituri şi cheltuieli; la nivel macroeconomic, bugetul de

stat se stabileşte prin fundamentarea mai întâi a cheltuielilor publice

care trebuiesc efectuate în scopul îndeplinirii atribuţiunilor şi sarcinilor

statului, iar apoi se stabilesc veniturile necesare finanţării domeniilor

de activitate ale statului. La nivel microeconomic, bugetul

întreprinderilor se formează prin stabilirea mai întâi a veniturilor pe

care întreprinderea le poate obţine, după care se stabileşte nivelul

cheltuielilor pe care aceasta şi le poate permite;

- atât finanţele publice cât şi finanţele întreprinderii se confruntă cu

probleme de echilibru financiar, necesitând eforturi deosebite şi

pricepere în gestionarea resurselor respective.

Având în vedere distincţia dintre finanţele publice şi cele private, se pune

problema raportului dintre resursele financiare ale societăţii şi resursele financiare

publice. Ţinând cont de faptul că resursele financiare ale societăţii au o sferă mult mai

largă de cuprindere, acest raport este unul ca de la întreg la parte.

3

Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi

locale, resursele necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat, precum şi resursele

instituţiilor şi autorităţilor publice cu caracter autonom.

În toate ţările lumii, de la un an la altul, se manifestă o cerere sporită de

resurse financiare publice, generată de creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai

rapid decât cel al evoluţiei produsului intern brut din care sunt prelevate la bugetul

statului fondurile publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat,

este influenţată de un ansamblu de factori, printre care menţionăm:

1. factori economici, sunt cei care determină creşterea produsului

intern brut şi pe această bază sporirea veniturilor prelevate la buget;

2. factori monetari (masa monetară, volumul creditului, rata dobânzii)

care influenţează creşterea producţiei cât şi a consumului prin

preţurile practicate pe piaţă;

3. factori sociali, a căror influenţă este tot mai accentuată pe măsura

sporirii rolului social al statului;

4. factori demografici care determină sporirea sau reducerea

numărului contribuabililor;

5. factori politici şi militari cu efecte multiple asupra creşterii

producţiei şi a veniturilor, dar mai ales asupra creşterii fiscalităţii ca

urmare asupra creşterii presiunii nevoilor de fonduri de la bugetul

public al statului;

6. factori de natură financiară care sunt legaţi de apariţia deficitului

bugetar şi reclamă resurse financiare sporite pentru acoperirea lui.

În concluzie, putem afirma că apariţia finanţelor publice şi dezvoltarea lor

ulterioară se încadrează în procesul obiectiv al evoluţiei societăţii omeneşti,

demonstrând caracterul istoric al acestora şi având la bază existenţa a două

condiţii indispensabile:

1. apariţia statului şi amplificarea funcţiilor acestuia, pentru îndeplinirea

cărora sunt necesare, în mod firesc, importante resurse;

2. dezvoltarea factorilor de producţie şi a relaţiilor băneşti, astfel încât să fie

posibilă formarea şi utilizarea resurselor statului în formă bănească.

4

În toate orânduirile social-economice, finanţele publice s-au manifestat ca relaţii

sociale, de natură economică, exprimate în bani, apărute în procesul repartiţiei P.I.B.,

în strânsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor statului, între diverse categorii sociale, dar

corespunzător condiţiilor economice, politice şi sociale specifice perioadei respective.

Aceste relaţii apărute în procesul de asigurare şi repartizare a fondurilor necesare

statului exprimate în formă bănească, sunt relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe.

Se remarcă faptul că, finanţele publice poartă amprenta condiţiilor economice,

politice şi sociale în care se înfăptuieşte procesul constituirii şi repartizării fondurilor

financiare necesare exercitării funcţiilor statului.

Problemele referitoare la geneza, conţinutul economic, funcţiile, rolul şi evoluţia

relaţiilor financiare în cursul dezvoltării societăţii omeneşti formează obiectul de

studiu al ştiinţei finanţelor, care s-a conturat ca disciplină ştiinţifică independentă

începând cu deceniul patru al secolului al XIX-lea.

Cuvântul “finanţe” îşi are originea în limba latină. În secolele XIII-XIV se

foloseau expresiile: “finatia”, “finantias”, “financia pecuniaria” cu sensul de “plată în

bani”.

În Franţa se foloseau expresiile: “finance”, cu sensul de sumă în bani, mai ales

ca venit al statului şi “finances”, desemnând întregul patrimoniu al statului.

În Germania, în aceeaşi perioadă, se foloseau: “finanz” care însemna plată în

bani şi “finantzer”, care însemna cămătar.

Treptat, termenul a căpătat un sens foarte larg, incluzând bugetul statului,

creditul, operaţiunile bancare, cele de bursă, relaţiile cambiale etc.

Concepţiile teoreticienilor sunt diferite în acest domeniu, finanţele publice fiind

considerate a fi:

fonduri băneşti la dispoziţia statului;

mijloace de intervenţie a statului în economie;

metode de gestionare a banului public;

acte juridice de dispoziţie autoritară sau contractuală, prin care se ia la

dispoziţia statului o parte din P.I.B.

Toate aceste interpretări distincte demonstrează că fiecare dintre ele a pus

accentul pe un anumit aspect al finanţelor, dar toate la un loc conferă adevărata

5

dimensiune a termenului. Ca urmare, o anumită latură a finanţelor nu o exclude pe

cealaltă, ci contribuie la înţelegerea fenomenelor financiare, în ansamblul lor.

Analiza multitudinii de concepţii asupra finanţelor publice relevă faptul că, în

evoluţia lor, se disting următoarele două etape:

1) cea aferentă perioadei de închegare a finanţelor ca ştiinţă economică de

sine stătătoare, corespunzând capitalismului premonopolist;

2) cea aferentă afirmării doctrinei intervenţioniste, de după marea criză

economică mondială din perioada 1929-1933.

Concepţiile primei etape sunt considerate clasice, iar cele din etapa a doua

sunt considerate moderne.

Concepţiile clasice se întemeiază pe doctrina liberalismului

economic, ce a fost predominantă în perioada capitalismului premonopolist. În acest

cadru, în conformitate cu principiul “laissez faire, laissez passer”, se urmărea

evitarea oricărei intervenţii a statului în economie, apreciindu-se că această intervenţie

perturbă iniţiativa privată, libera concurenţă şi acţiunea legilor obiective ale pieţei. Ca

urmare, rolul statului trebuia limitat la înfăptuirea sarcinilor sale tradiţionale privind

menţinerea ordinii interne, apărarea ţării şi întreţinerea relaţiilor diplomatice,

corespunzătoare lozincii “guvernului ieftin” [22;9], care necesită cheltuieli minime.

Aceasta însemna că statul trebuia să se situeze în afara vieţii economice, iar

acţiunea sa să fie cât mai neutră posibil. Rolul său se reducea la constituirea cadrului

juridic şi asigurarea respectării lui, de unde şi denumirea de “stat jandarm” [24;37]. În

acest cadru, impozitele, contribuţiile, împrumuturile şi celelalte metode de procurare a

resurselor financiare ale statului trebuie să fie astfel concepute încât să aibă un

caracter neutru, adică să nu provoace modificări substanţiale în repartiţia veniturilor

şi a averilor. De asemenea, păstrarea echilibrului bugetar era considerată cerinţa

fundamentală a bunei gestiuni şi, în consecinţă, apariţia deficitului bugetar şi

acoperirea sa prin emiterea de hârtie – monedă erau apreciate ca fenomene nedorite,

cu efecte negative asupra funcţionării normale a mecanismului economic.

În esenţă, conceptele acestei perioade au un pronunţat caracter juridic, întrucât

se refereau la:

limitarea la „maximum” a cheltuielilor publice;

6

lejeritatea şi neutralitatea impozitului;

respectarea echilibrului bugetar anual;

contractarea de împrumuturi doar în situaţii de excepţie.

Concepţiile moderne despre finanţele publice au la bază doctrina

intervenţionistă promovată de economistul englez J.M.Keynes, în virtutea căreia,

statul trebuie să joace un rol activ în economie, să corecteze evoluţia ciclică a

economiei, intervenind pentru prevenirea crizelor sau pentru înlăturarea efectelor

negative ale acestora. Locul “statului jandarm” este luat de “statul providenţă” sau

de “statul bunăstării”.

Acum statul devine agent economic prin înfiinţarea de întreprinderi publice sau

mixte sau acordarea de subvenţii şi alte facilităţi în favoarea întreprinderilor private, în

vederea redresării economiei şi combaterii şomajului.

Intervenţia statului în economie este susţinută şi de economiştii francezi

Maurice Duverger şi Pierre Lalumière.

În acest context, intervenţiile statului nu se mai bazau în mod exclusiv pe

finanţele publice, ci pe instrumente diverse de politică monetară, fiscală, bugetară etc.

Tocmai de aceea, în definirea obiectului de studiu al ştiinţei finanţelor, majoritatea

reprezentanţilor perioadei moderne pun accentul pe latura tehnică a finanţelor.

Finanţele constituie o ramură a ştiinţelor economice, fiind o disciplină de

graniţă care se interferează cu economia politică, economiile de ramură, cu

managementul, cu alte discipline de profil financiar şi monetar, cu dreptul, precum şi

cu diferite discipline care tratează probleme sociale şi politice.

1.2 Conţinutul economic al finanţelor publice

Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea

unor fonduri băneşti aflate la dispoziţia autorităţilor publice. Aceste fonduri se

formează pe seama unei părţi din produsul intern brut şi sunt utilizate pentru

finanţarea nevoilor sociale atât de interes naţional, cât şi local.

7

În procesul constituirii şi dirijării acestor fonduri de resurse băneşti din

economie apar o serie de relaţii sociale, legate indisolubil de repartiţia PIB şi, care,

prin natura lor sunt relaţii economice. Fiind vorba de resurse băneşti rezultate din

repartiţia PIB, aceste relaţii economice, constituie relaţii financiare sau, pe scurt,

finanţe.

În legătură cu aceasta, trebuie precizat că nu toate relaţiile băneşti care apar în

procesul repartiţiei şi circulaţiei PIB sunt, în acelaşi timp, relaţii financiare. Sfera

finanţelor este mai restrânsă decât cea a relaţiilor băneşti, limitându-se doar la relaţiile

băneşti care exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care reflectă o schimbare a

formelor valorii.

Datorită faptului că întregul proces de constituire şi repartizare a fondurilor

publice se realizează cu instrumente diferite în funcţie de provenienţa sau de

destinaţia resurselor, relaţiile financiare la care ne-am referit se diferenţiază datorită

condiţiilor specifice în care apar [24;65], după cum urmează:

a) relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu

titlu nerambursabil; acestea sunt relaţii financiare clasice, care îşi găsesc

reflectarea în bugetul de stat, în bugetul asigurărilor sociale de stat, în

bugetele locale sau în anumite fonduri publice extrabugetare şi sunt

mijlocite prin intermediul trezoreriei publice aferente;

b) relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de

timp determinată, pentru care se percepe dobândă; acestea sunt relaţii de

credit, mijlocite de bănci sau de alte instituţii specializate;

c) relaţiile care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de

resurse băneşti, în schimbul unei contraprestaţii care depinde de

producerea în viitor a unui fenomen sau eveniment aleatoriu. În unele

împrejurări, de contraprestaţii beneficiază toţi participanţii la constituirea

fondului, în altele numai unii dintre aceştia. Aceste relaţii apar în procesul

constituirii şi repartizării fondurilor de asigurări de bunuri, de persoane şi de

răspundere civilă, a fondului pentru pensia suplimentară, a fondului pentru

indemnizaţia de şomaj etc.;

8

Asemenea operaţiuni se derulează prin societăţi de asigurări şi reasigurări, prin

intermediul caselor de pensii etc.;

d) relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la

dispoziţia întreprinderilor în vederea desfăşurării activităţii economice şi a

dezvoltării acestora, pe seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a

vânzării de acţiuni (părţi sociale), a emiterii de obligaţiuni sau pe alte căi.

Acestea sunt denumite finanţe ale întreprinderilor.

În sens larg, noţiunea de finanţe cuprinde toate categoriile de relaţii arătate mai

sus. În sens restrâns ea cuprinde numai relaţiile financiare având la bază principiile

prelevării fără contraprestaţie la fondurile de resurse băneşti şi al alocării acestora cu

titlu nerambursabil către diverşi beneficiari, adică finanţele publice. În acest context,

creditul, asigurările şi finanţele întreprinderilor sunt considerate ca fiind de sine

stătătoare.

1.3. Funcţiile finanţelor publice

Derularea relaţiilor financiare din economie şi continua lor modificare de

conţinut au loc în virtutea acţiunii unor legi economice obiective, care guvernează

funcţionarea mecanismului financiar în ansamblul său şi a structurilor sale

componente. Rolul finanţelor publice în cadrul mecanismului de funcţionare a

economiei se realizează printr-o serie de funcţii ce se manifestă prin politicile

economice ale statului.

În literatura de specialitate există mai multe puncte de vedere privind funcţiile

finanţelor publice. În ceea ce ne priveşte, noi optăm pentru următoarele funcţii ale

finanţelor:

- funcţia de repartiţie sau de alocare;

- funcţia de control;

- funcţia de intervenţie a statului în viaţa economico-socială.

9

Funcţia de repartiţie a finanţelor publice este o funcţie fiscală şi are ca obiect

formarea veniturilor bugetului de stat şi utilizarea lor, respectiv efectuarea cheltuielilor

prevăzute în acesta.

Funcţia de repartiţie sau de alocare cunoaşte două faze distincte, însă legate

organic între ele:

constituirea fondurilor;

distribuirea fondurilor.

Constituirea fondurilor constă în formarea fondurilor publice de resurse

băneşti, care se poate realiza pe mai multe căi: impozite, taxe, contribuţii pentru

asigurări sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din venitul instituţiilor publice,

vărsăminte din profitul regiilor autonome, redevenţe, chirii din concesiuni şi închirieri

ale unor bunuri aparţinând statului etc.

La constituirea fondurilor publice participă:

a) întreprinderile, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social

şi de forma juridică de organizare a acestora;

b) instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;

c) populaţia;

d) persoane juridice şi fizice române rezidente în străinătate.

Cele mai multe resurse financiare sunt mobilizate la fondurile publice cu titlu

definitiv şi fără contraprestaţie.

Aşadar, constituirea fondurilor publice se realizează în procesul distribuirii şi

redistribuirii produsului intern brut, între diverse persoane juridice şi fizice, pe de o

parte, şi stat, pe de alta [24;67].

Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în

distribuirea fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari – persoane

juridice şi fizice. Utilizarea veniturilor şi respectiv efectuarea cheltuielilor au la bază

metodologii şi norme de cheltuieli stabilite prin lege, cât şi responsabilităţi şi

competenţe în legătură cu acestea. Utilizarea veniturilor, şi implicit, efectuarea

cheltuielilor presupun următoarele procese:

10

1. inventarierea nevoilor sociale existente în perioada de referinţă (de regulă

anual, dar şi pe termen mediu);

2. cuantificarea nevoilor;

3. ierarhizarea nevoilor sociale şi stabilirea unor priorităţi în funcţie de condiţiile

concrete ale fiecărei etape;

4. eşalonarea în timp a nevoilor.

Inventarierea nevoilor se face pornind de la funcţiile statului (internă, externă,

de apărare, social-culturală etc.) şi de la dimensiunea şi sensurile intervenţiei statului

în activitatea economico-socială în general.

Cuantificarea nevoilor este o activitate ce prezintă atât caracter prospectiv,

cât şi normativ. Ea trebuie să ţină cont că, pentru fiecare nevoie socială trebuie avute

în vedere caracteristici, indicatori şi unităţi de măsură. Cuantificarea prospectivă

permite determinarea cât mai aproape de realitate a nevoii în cauză şi pe această

bază luarea unor decizii în cunoştinţă de cauză. Cuantificarea normativă reflectă

opţiunea politică a cualiţiei aflate la guvernare referitoare la intervenţia statului în

economie şi în viaţa socială.

Ierarhizarea nevoilor se face pe baza unor criterii cum sunt: importanţa,

urgenţa şi disponibilităţile de fonduri existente. Ea are un caracter subiectiv, întrucât

aprecierea şi selecţia aparţine în practică factorului politic, care de cele mai multe ori

ţine cont de grupurile de interese (clienţii politici), dar şi de cele de presiune

(patronatele, sindicatele etc.). În felul acesta nevoile publice importante la un moment

dat au fost devansate de cele urgente datorită intereselor politice ale partidelor aflate

la putere.

Eşalonarea în timp a nevoilor este o decizie rezultată din raportul resurse-

nevoi, respectiv din faptul că dinamica nevoilor, dar şi dimensiunea lor o devansează

întotdeauna pe cea a resurselor şi implicit a volumului lor. Practic nevoile sunt

nelimitate şi în continuă creştere şi diversificare, în timp ce resursele sunt limitate,

cunoscând stagnare sau chiar scădere în anumite perioade (în funcţie de evoluţia

ciclică a economiei).

11

Deoarece nevoile sociale, care exprimă cererea de resurse financiare de la

fondurile publice, întrec cu mult resursele posibile de procurat pe plan naţional (adică

oferta de resurse financiare), este necesar ca autorităţile publice competente să trieze

cererile formulate de organele centrale şi locale abilitate şi să stabilească opţiunile lor

în funcţie de anumite criterii.

Distribuirea resurselor financiare implică stabilirea destinaţiilor pentru

cheltuielile publice, şi anume:

a) învăţământ, sănătate, cultură;

b) asigurări sociale şi protecţie socială;

c) gospodărie comunală şi locuinţe;

d) apărare naţională şi ordine publică;

e) acţiuni economice;

f) alte acţiuni;

g) datorie publică.

În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi

acţiuni.

Aceste fluxuri de resurse financiare se exprimă concret sub forma cheltuielilor

pentru:

a) plata salariilor şi a altor drepturi de personal;

b) procurări de materiale şi plata serviciilor;

c) subvenţii acordate unor instituţii publice şi întreprinderi;

d) transferuri către diverse persoane fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare

etc.);

e) investiţii şi rezerve materiale.

Dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari se

realizează tot în procesul distribuirii şi redistribuirii produsului intern brut care are loc

între stat şi diverse persoane juridice şi fizice.

Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor trebuie apreciată şi prin prisma

mutaţiilor care se produc în economie în urma transferurilor de resurse financiare, a

efectelor economice, sociale, demografice, ecologice sau de altă natură, produse de

acestea [24;71]. Astfel, procesul de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse

12

financiare publice dă naştere la multiple fluxuri financiare, dintre care unele pornesc

de la locurile de creare a resurselor financiare către cele în care se constituie fondurile

publice, iar altele pornesc de la aceste din urmă fonduri către beneficiarii resurselor

respective.

Fondul de resurse financiare publice este în continuă modificare ca

dimensiune, provenienţă şi destinaţie. Pe măsură ce creşte volumul fondurilor publice,

sporesc şi posibilităţile autorităţilor publice de a satisface nevoile sociale.

Mărimea fondurilor este influenţată de o serie de factori:

a) volumul produsului intern brut;

b) rata acumulării şi, respectiv, a consumului;

c) raportul dintre consumul individual şi cel social;

d) regimul amortizării capitalului fix;

e) alţi factori.

În schimb, procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse are un

caracter subiectiv, depinzând de:

capacitatea autorităţilor, ca factori de decizie, de a percepe şi răspunde

nevoii sociale la un moment dat;

gradul de dezvoltare economico-socială a ţării;

opţiunile forţelor politice aflate la putere.

Atât procesul de constituire a fondurilor publice, cât şi de repartizare a acestora

se derulează efectiv prin trezoreria publică ce funcţionează la nivel central în cadrul

Ministerului Finanţelor, iar la nivel local, în cadrul direcţiilor generale ale finanţelor

publice judeţene şi a municipiului Bucureşti şi ale administraţiilor financiare la nivelul

municipiilor şi oraşelor. În calitate de casier al statului, trezoreria asigură efectuarea

operaţiunilor de încasări şi plăţi la şi de la bugetul statului şi bugetele locale. Totodată

trezoreria are şi calitatea de bancă, adică este depozitară a resurselor bugetare.

Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de

repartiţie, însă are o sferă de manifestare mai largă, deoarece vizează atât

constituirea şi repartizarea fondurilor publice, cât şi modul de utilizare a acestora.

Necesitatea funcţiei de control decurge din faptul că resursele financiare, puse

la dispoziţia statului, aparţin întregii societăţi.

13

Controlul statului are o sferă vastă de manifestare, cuprinzând toate domeniile

vieţii sociale care ţin de sectorul public şi anume: activitatea economică, educativă,

culturală, sănătatea, protecţia socială, asigurări sociale de stat, menţinerea ordinii

publice, apărarea ţării, promovarea relaţiilor cu alte state etc.

Organele de control financiar ale statului urmăresc încasarea ritmică şi în

cuantumul prevăzut a veniturilor statului, respectarea disciplinei financiare, precum şi

limitarea evaziunii fiscale.

Totodată, controlul financiar vizează şi modul în care beneficiarii utilizează

sumele obţinute de la buget şi le consumă pentru obiectivele cărora le-au fost

destinate, în condiţii de eficienţă şi performanţă economică.

În raport cu realizarea actelor economico-sociale cu caracter financiar, există

trei forme principale de control financiar: preventiv, operativ-curent şi postoperativ.

Controlul financiar preventiv este forma cea mai importantă de control care

se exercită la nivelul tuturor instituţiilor statului, regiilor autonome, societăţilor

comerciale, unităţilor cooperatiste mixte şi private etc. Acest control se exercită înainte

de efectuarea propriu-zisă a operaţiilor economico-financiare. Nici o cheltuială,

indiferent de fondurile din care se suportă, nu se aprobă şi nu se efectuează dacă nu

a fost vizată, în prealabil, potrivit legii, de către conducătorul compartimentului

financiar-contabil sau alte persoane abilitate pentru exercitarea controlului financiar

preventiv din instituţiile publice şi unităţile economice.

Controlul financiar preventiv are un pronunţat caracter intern.

Scopul controlului este de a împiedica efectuarea de operaţiuni, cheltuieli sau

acţiuni ilegale, neeconomicoase, neoportune şi nereale, preîntâmpinând imobilizarea

fondurilor şi păgubirea avutului public şi privat.

Controlul financiar preventiv priveşte în mod deosebit încheierea şi executarea

contractelor economice, plăţile de salarii şi orice alte drepturi, constituirea de fonduri

prevăzute de lege, înregistrarea la cheltuieli a pierderilor, casarea şi declasarea

bunurilor, cererile de credite, lucrările de investiţii etc.

Controlul financiar preventiv se organizează prin grija ordonatorilor principali de

credite, ca şefi ai instituţiilor publice centrale şi locale (miniştri, şefi de instituţii

centrale, altele decât ministerele, preşedinţi de consilii judeţene şi primari). De

14

asemenea, se organizează şi la nivelul instituţiilor subordonate ministerelor şi altor

organisme centrale, consiliilor judeţene şi primăriilor, iar şefii acestor instituţii au

calitatea de ordonatori secundari de credite, întrucât nu au buget propriu şi nu încheie

bilanţ contabil.

Controlul operativ curent (concomitent) se efectuează în timpul realizării

obiectivelor din programele economice şi financiare, adică în acelaşi timp cu

realizarea operaţiunilor care necesită consum de resurse materiale şi băneşti. El se

exercită direct în locurile unde se păstrează şi se gestionează valorile materiale.

Obiectivele acestui control se referă la gospodărirea mijloacelor materiale şi băneşti,

inventarierea, ţinerea contabilităţii etc. El se exercită atât de către organele cu funcţii

de conducere, cât şi de organele financiare interne.

Deci, în general, acest control are un caracter intern. Totuşi, el poate fi exercitat

şi de către organele financiare externe cum ar fi trezoreria publică sau băncile, cu

ocazia efectuării operaţiunilor de încasări şi plăţi în şi din contul instituţiilor publice.

Controlul postoperativ se efectuează după ce actele economice au fost

îndeplinite. El poate avea un caracter intern când se efectuează prin serviciul audit ce

funcţionează la nivelul instituţiilor publice. Insă, controlul postoperativ se efectuează

mai ales de către organele statului, pe care le putem împărţi în două categorii:

a) organe cu atribuţiuni de control general, centrale şi locale: Parlamentul,

Guvernul, corpul de control al primului ministru, corpul de control al

ministrului, corpul de control al prefectului;

b) organe specializate în controlul financiar de stat: Curtea de Conturi şi

Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală a Controlului Financiar de Stat şi

Garda Financiară.

Curtea de Conturi este organul suprem de control financiar şi jurisdicţie în

domeniul financiar, care funcţionează pe lângă Parlamentul României, în mod

independent şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării. Ea decide în mod autonom

asupra programului său de control. Curtea de Conturi are acces neîngrădit la acte,

documente şi informaţii necesare exercitării funcţiilor sale de control şi jurisdicţionale,

oricare ar fi persoanele fizice sau juridice.

15

Ministerul Finanţelor este organismul de specialitate al Guvernului, a cărui

activitate este consacrată înfăptuirii politicii statului în domeniul finanţelor publice,

inclusiv prin prisma conexiunilor dintre acestea şi finanţele societăţilor comerciale,

indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social.

O variantă a controlului postoperativ o constituie controlul fiscal, care se

exercită de organele de control fiscal din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi ale

unităţilor sale teritoriale, precum şi de către serviciile de specialitate ale autorităţilor

administraţiei publice locale.

Prin Legea nr.252/2003 se face referire la Registrul unic de control (R.U.C.),

conform căruia organele de control au obligaţia de a consemna în R.U.C., înaintea

începerii controlului, toate datele de identificare, unitatea de care aparţin, obiectivele

şi perioada controlului, temeiul legal în baza căruia se efectuează controlul.

Controlul se poate efectua numai după consemnarea acestor date în R.U.C.

De asemenea, organele de control sunt obligate, ca înaintea începerii acţiunii

de control să consulte actele de control încheiate anterior, care au legătură cu obiectul

lor de activitate, pentru a cunoaşte constatările făcute, măsurile stabilite şi stadiul

îndeplinirii lor.

Totodată, pentru îmbunătăţirea activităţii privind controlul fiscal a luat fiinţă

cazierul fiscal al contribuabilului (persoane fizice şi juridice), care se organizează în

format electronic astfel:

a) la nivelul Ministerului Finanţelor Publice se organizează cazierul fiscal

naţional care ţine evidenţa contribuabililor de pe întreg teritoriu al României;

b) la nivelul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi al municipiului

Bucureşti se organizează cazierul fiscal local, al contribuabililor care au

domiciliul, reşedinţa sau sediul în raza teritorială a acestora.

În cazierul fiscal se înscriu date şi fapte constatate prin acte administrative ale

organelor fiscale. El se întocmeşte în două exemplare şi se semnează de

conducătorul organului fiscal competent.

Înscrierea şi actualizarea datelor în cazierul fiscal se fac numai pe bază de

documente justificative, care constă în întocmirea unor fişe de înscriere a faptelor în

16

cazierul fiscal. Se completează câte o fişă pentru fiecare faptă care se înscrie în

cazierul fiscal.

Faptele care se înscriu în cazierul fiscal al contribuabilului pot fi:

1) simple constatări ale organului fiscal;

2) fapte care constituie contravenţii;

3) fapte care constituie infracţiuni, constatate de organul fiscal (în caz de

evaziune fiscală) sau printr-o sentinţă judecătorească.

În cazul în care datele înscrise în cazierul fiscal nu corespund situaţiei reale ori

înregistrarea lor nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, contribuabilul poate

solicita rectificarea acestora prin completarea formularului de cerere de rectificare a

datelor înscrise în cazierul fiscal.

Funcţia de intervenţie a statului în viaţa economico-socială devine tot mai

pregnantă de la un an la altul, ca urmare a creşterii atribuţiunilor şi funcţiilor sale.

Această funcţie cunoaşte două forme de manifestare, şi anume:

1. funcţia de stabilizare;

2. funcţia de redistribuire.

Funcţia de stabilizare presupune intervenţia statului în activitatea economică

urmărind crearea unui context de încurajare, respectiv de descurajare a dezvoltării

anumitor activităţi, ramuri economice, zone geografice, în vederea atingerii unor

scopuri economice, sociale sau chiar politice. Mijloacele şi instrumentele de

intervenţia a statului îmbracă forma unor politici, cum ar fi: - politica cheltuielilor

publice, politica fiscală, politica vamală, politica valutară. Obiectivul imediat urmărit de

către stat prin aceste intervenţii poate consta în: favorizarea creşterii economice într-o

anumită zonă sau ramură de activitate, încasarea ritmică şi în cuantumul prevăzut de

lege a veniturilor statului, limitarea şi diminuarea evaziunii fiscale, evitarea deturnării

de fonduri publice etc.

Funcţia de redistribuire numită şi funcţie socială are ca obiect de activitate

transferul de putere de cumpărare între diferite domenii ale activităţii economico-

sociale sau între diferitele categorii socio-profesionale. Această funcţie are un

pronunţat caracter de redistribuire întrucât statul intervine asupra resurselor care se

17

formează pe baza veniturilor primare obţinute în economia reală şi le redistribuie

pentru susţinerea unor domenii de activitate ale statului (educaţia, sănătatea, cultura,

asigurări sociale, apărarea şi ordinea publică etc.) sau a unor categorii de persoane

defavorizate (familii sărace, familii cu mulţi copii, persoane în vârstă, persoane cu

handicap, copiii din centrele de plasament sau aflaţi în întreţinerea familiilor sociale

etc).

18

Glosar de termeni

Amortizare = Expresie valorică a uzurii mijloacelor fixe incluse în costul

produselor la fabricarea cărora ele au participat în vederea creării condiţiilor necesare

înlocuirii acestora. Rambursarea unei datorii la scadenţă sau anticipat sau a unui

împrumut prin tragere la sorţi (de obligaţiuni pe piaţă). [5; 82]

Audit = Sistem de control şi de verificare a documentelor contabile şi financiare

ale unui agent economic. Examinare efectuată de un profesionist competent (cenzor,

expert contabil autorizat) asupra procedurilor interne stabilite de conducătorul unei

unităţi economice, precum şi asupra patrimoniului, a situaţiei financiare şi a

rezultatelor obţinute de unitatea economică.

Autoritate publică = Organ de specialitate al administraţiei publice centrale şi

locale sau organismul respectiv, reprezentantul acestuia abilitat ca, în exerciţiul

autorităţii, să ia măsuri obligatorii şi să adopte reglementări în domeniul său de

competenţă.

Cambia = Titlu de valoare la ordin, transmisibil şi negociabil pe piaţă, prin care

creditorul , numit trăgător, dă ordin unei alte persoane (sau bănci), numită tras, să

plătească o sumă determinată la vedere sau la o anumită dată, unei terţe persoane

numite beneficiar.

Casare = Operaţiune economică ce evidenţiază scoaterea din folosinţă a

mijloacelor fixe care au ajuns la limita lor de exploatare.

Concesiune = Relaţie consfinţită printr-un contract prin care o persoană fizică

sau juridică acordă drepturi şi puteri pe care numai ea (singură) le poate exercita, unui

terţ, şi anume: închirierea unor terenuri, de a construi pe terenuri publice, de a

exploata solul şi subsolul unor asemenea terenuri, de a executa anumite servicii

publice cu respectarea unor condiţii – toate acestea, în urma plăţii unei redevenţe

către adevăratul proprietar.

Consum individual = Exprimă raporturi legate de folosirea bunurilor şi

serviciilor de către fiecare membru al societăţii în parte (privind produse alimentare,

nealimentare, servicii).

19

Consum social = Exprimă raporturile de utilizare colectivă a bunurilor şi

serviciilor de către persoane juridice.

Factori de producţie = Elemente de intrare în procesul de producţie, în

activităţile economice în general, reprezentând condiţiile necesare şi suficiente pentru

desfăşurarea acestui proces din care rezultă bunuri economice. Factorii de producţie

se concretizează în resurse şi disponibilităţi aduse în stare activă prin atragerea lor în

circuitul economic, alocarea şi consumarea lor, corespunzător unor destinaţii

prestabilite de către agenţii economici producători. Includem aici atât factori

tradiţionali, respectiv munca, natura şi capitalul, cât şi neofactori, cum sunt: abilitatea

întreprinzătorului, tehnologia, informaţia, managementul.

Factoringul = este contractul încheiat între o parte, denumită aderent,

furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau o instituţie

financiară specializată, denumită factor, prin care aceasta din urmă asigură

finanţarea, urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul

cedează factorului, cu titlu de vânzare, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau

prestarea de servicii pentru terţi.

Forfetarea = este contractul prin care un vânzător sau prestator de servicii îşi

vinde creanţele pe care le are asupra unui cumpărător sau beneficiar unei societăţi

bancare sau unei instituţii financiare specializate, contra unei taxe de forfetare.

GAAP = Principiile Contabile General Acceptate – cuprind convenţiile, regulile

şi procedeele necesare pentru definirea unei practici contabile acceptate la un

moment dat. Organizaţii care determină direct sau indirect GAAP:

a) FASB = Comisia Standardelor de Contabilitate Financiară (1973)

elaborează şi pune în circulaţie normele practicii contabile;

b) AICPA = Institutul American al Contabililor Publici Autorizaţi;

c) IRS = Serviciul fiscal (legile fiscale ale SUA).

Know-how = Priceperea sau îndemânarea de a desfăşura o anumită activitate.

Ansamblu de noţiuni, cunoştinţe, de experienţă, de operaţii şi procedee necesare

fabricării unui produs.

20

Nevoi sociale = Nevoile materiale ale populaţiei privitoare la hrană,

îmbrăcăminte, de locuit, de educaţie, sănătate etc. faţă de care se proiectează

produsele şi serviciile adecvate cererii pieţei.

Operaţiuni bancare = Operaţiuni asupra sumelor de bani în numerar, a

creditelor şi titlurilor negociabile. Sunt operaţiuni de depozit, de efectuare de plăţi, de

acordare de credite, operaţiuni de schimb etc.

Operaţiuni la bursă = Cumpărări sau vânzări de titulari de valoare (acţiuni,

obligaţiuni etc.) la bursă.

PIB sau Produs final = Reprezintă totalitatea bunurilor economice (produse şi

servicii etc.) în expresie valorică (valoarea adăugată brută) obţinute într-o perioadă de

timp (de obicei un an) şi destinate ultimei utilizări ce li se poate da (adică ajunse în

ultimul stadiu al circuitului economic – consumul final). Se determină eliminând

consumul intermediar din valoarea bunurilor produse într-o ţară.

PIB = CF + FBCF + VS + (E – I)

CF = consum final

FBCF = formarea brută de capital fix

VS = variaţia stocurilor

E = exporturi

I = importuri

Produs intern net = agregat macroeconomic (indicator sau mărime statistică)

de rezultate care se calculează prin deducerea din PIB a consumului de capital fix

(amortizarea).

Rată a consumului = Raportul dintre consum şi venit şi arată cât reprezintă

cheltuielile pentru consum în totalul venitului.

Redevenţă = Sumă de bani plătită periodic de către persoane care au

concesionat anumite bunuri (mine, terenuri agricole sau forestiere, lucrări de drumuri

publice sau exploatarea lor), ori au contractat licenţe prin contracte know-how.

21

Subvenţie = Plată, finanţare, de regulă nerambursabilă de la buget sau

persoane private, acordată unor firme sau persoane fizice pentru realizarea unor

acţiuni şi obiective anume.

22

Capitolul II

Sistemul bugetar – componentă a mecanismului financiar al statului

2.1. Caracteristicile şi componentele bugetului public

În teoria şi practica financiară, bugetul public este perceput ca fiind un plan

financiar, o balanţă financiară care cuprinde veniturile şi cheltuielile publice ale statului

pe o anumită perioadă de timp, de regulă un an, prin intermediul căruia se asigură

îndeplinirea principalelor funcţii şi atribuţii ale statului. Sub aspectul conţinutului,

bugetul reflectă relaţii sociale de natură economică care se statornicesc între stat, pe

de o parte, şi agenţii economici şi cetăţeni (contribuabili), pe de altă parte, în scopul

satisfacerii intereselor generale ale societăţii.

Relaţiile economice reflectate în bugetul public îmbracă forma unor relaţii

financiare specifice autorităţii publice, cunoscute sub denumirea de relaţii bugetare,

care se manifestă în procesele formării, repartizării şi utilizării fondurilor publice

necesare organelor statale de la nivel naţional şi de la nivelul unităţilor sale

administrativ – teritoriale.

În teoria şi practica financiară, bugetul public este privit, de obicei, din două

puncte de vedere: juridic şi economic [24;557].

Din punct de vedere juridic, bugetul public este o lege prin care se prevăd şi se

aprobă veniturile şi cheltuielile anuale ale statului. Bugetul-lege are următoarele

trăsături [15;14]:

a) bugetul public reprezintă un document – program, un instrument de

previziune prin care statul prevede anual mărimea şi structura veniturilor şi

cheltuielilor din cadrul economiei publice. Prin bugetul public se stabileşte un

raport între veniturile publice, care sunt în principal impozite, taxe şi

contribuţii, şi nevoile sociale, urmărindu-se evitarea inechităţii în repartiţia

sarcinilor fiscale asupra membrilor societăţii. Menţionăm că economia

23

publică reprezintă un sector important al economiei naţionale (care cuprinde

numai sectorul public), adică serviciile publice necesare populaţiei pe care

autorităţile publice (guvernanţii) trebuie sa le pună la dispoziţie, fiind

atribuţiuni de stat prevăzute prin Constituţie (sănătate, învăţământ ordine

publică, asistenţă socială etc.);

b) bugetul public este un act de autorizare prin care puterea executivă este

împuternicită de puterea legislativă să perceapă venituri şi să le cheltuiască,

în acord cu prevederile legale. Legea bugetului public este influenţată de

concepţiile politice, economice şi sociale specifice fiecărei perioade, ca şi de

interesele grupurilor care exercită puterea politică;

c) bugetul este un act anual, anul bugetar ca perioadă de exerciţiu financiar

fiind intervalul de timp pentru care se asigură programarea veniturilor şi

execuţia cheltuielilor bugetare. Între prevederile înscrise în legea bugetului şi

execuţia veniturilor şi cheltuielilor publice intervin neconcordanţe care impun

anumite corective şi aprobarea de către puterea legislativă a unor rectificări

ale bugetului în cadrul aceluiaşi exerciţiu bugetar.

Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile

macroeconomice şi, în special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. În

teoria economică modernă, bugetul este considerat ca o variabilă esenţială în

determinarea produsului intern brut şi a nivelului folosirii resurselor.

Din punct de vedere economic, bugetul are următoarele trăsături:

a) bugetul public este un sistem de fluxuri financiare privind formarea

resurselor băneşti publice şi gestionarea lor. În cea mai mare parte, aceste

fluxuri sunt de forma prelevărilor şi transferurilor prin care statul şi

colectivităţile locale îşi constituie resurse băneşti necesare desfăşurării

activităţii specifice, prin cheltuieli [15;15];

b) bugetul public este un instrument de politică a statului în domeniul

fiscalităţii. Prin bugetul public se stabilesc, pe baza unor opţiuni de ordin

economic, politic, social, financiar, veniturile necesare anului bugetar, pentru

realizarea funcţiilor statului. Nivelul acestor venituri în produsul intern brut pe

categorii de venituri (directe, indirecte) reflectă efortul financiar public, adică

24

pe seama cui este repartizată sarcina fiscală în economie. Fiscalitatea

reprezintă un sistem de percepere a impozitelor şi taxelor de la contribuabili.

Sistemul fiscal, ca parte a sistemului financiar cuprinde legi, practici şi

instituţii care au drept scop stabilirea şi perceperea impozitelor.

Derularea fluxurilor financiare în cadrul sistemului financiar se realizează printr-

un complex de planuri financiare care alcătuiesc bugetul public astfel:

1. bugetul de stat;

2. bugetul asigurărilor de stat şi bugetul asigurărilor de şomaj;

3. bugetele locale;

4. bugetele fondurilor speciale (Fondul special pentru modernizarea

drumurilor, Fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic, Fondul

pentru dezvoltarea agriculturii etc.) administrate de Ministerul Finanţelor

Publice împreună cu ministerele de resort;

5. bugetele mijloacelor extrabugetare (bugetul Trezoreriei statului, bugetul

asigurărilor sociale de sănătate etc.);

6. bugetele constituite pe seama fondurilor externe.

Bugetul de stat este principalul instrument financiar al statului, prin intermediul

căruia se constituie şi se utilizează cele mai importante resurse financiare publice ale

ţării. El este întocmit de Guvern şi aprobat de Parlament. Ministerul Finanţelor Publice

răspunde de execuţia sa. El este singurul buget care se poate întocmi, aproba şi

executa cu deficit bugetar.

Bugetul asigurărilor sociale de stat este al doilea plan financiar, ca

importanţă, după bugetul de stat. El este destinat constituirii resurselor financiare

necesare finanţării pensiilor, ajutoarelor pentru deces, bilete de tratament balnear etc.

Resursele publice care se constituie prin intermediul bugetului asigurărilor

sociale de stat (BAS) sunt formate mai ales din contribuţii obligatorii, pe care le

datorează instituţiile publice, agenţii economici şi alte persoane juridice şi fizice care

folosesc muncă salariată, precum şi salariaţii înşişi.

Bugetul este elaborat şi administrat de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale

în colaborare cu Ministerul Finanţelor Publice.

25

Bugetele locale reprezintă principalele instrumente financiare prin intermediul

cărora autorităţile locale îşi procură fondurile necesare în vederea finanţării acţiunilor

şi obiectivelor de interes local şi judeţean. Fondurile proprii se constituie din impozite

şi taxe locale. La ele se adaugă surse transferate de la bugetul de stat pentru

completarea fondurilor proprii şi pentru finanţarea unor activităţi de importanţă

naţională (învăţământ, protecţia persoanelor cu handicap, protecţia copiilor cu nevoi

speciale etc.).

De asemenea, colectivităţile locale pot contracta credite bancare sau pot face

emisiuni de obligaţiuni municipale pe piaţa financiară, cu aprobarea Ministerului

Finanţelor. Totodată, ele pot beneficia de finanţări externe pentru susţinerea diferitelor

proiecte de dezvoltare.

Structura resurselor financiare publice

în exerciţiul financiar al anului 2003

mld lei

Nr.

curent

Denumirea bugetului Suma Procent din

total (%)

1. Bugetul de stat – venituri proprii 332.169 53,7

2. Bugetul asigurărilor de stat – venituri 135.823 21,9

3. Bugete locale (transferuri de la bugetul de

stat din impozitul pe venit şi T.V.A.)

[87.934] 14,2

4. Bugetele fondurilor speciale – venituri 56.742 9,2

5. Bugetele mijloacelor extrabugetare ale

instituţiilor publice centrale

8.013 1,3

6. Bugetul asigurărilor de şomaj 18.702 3,0

7. Bugetul Trezoreriei statului 4.146 0,7

8. Bugetul creditelor externe 35.476 5,7

9. Bugetul fondurilor externe nerambursabile 27.837 4,5

10. TOTAL RESURSE 618.908 100,0

Sursă : Prelucrare proprie

26

În literatura de specialitate şi în Legea finanţelor publice (Legea nr. 10/1991,

Legea nr. 72/1996, Legea nr. 500/2002 completată prin Legea nr. 314/2003 şi Legea

nr. 189/1998 modificată şi completată prin Legea nr. 108/2004, Legea 276 / 2006

privind finanţele publice locale) se specifică faptul că, la nivel naţional, nu există un

buget public naţional de sine stătător, care să se întocmească, să se aprobe şi să

se execute anual. Bugetul public la nivel naţional se constituie printr-un sistem unitar

de bugete, menţionate anterior, care funcţionează separate.

Ca instrument de analiză a politicii bugetare, se utilizează noţiunea de buget

general consolidat, care, de asemenea, nu este un buget de sine stătător şi care

este definit prin Legea finanţelor ca fiind ansamblul bugetelor componente ale

sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg:

a) se elimină transferurile dintre bugete, pentru a se evita dubla

înregistrare a cheltuielilor sau a veniturilor (operaţiune denumită

consolidare);

b) se adaugă suma finanţărilor din împrumuturi interne şi externe, precum

şi veniturile obţinute din privatizarea entităţilor din sectorul de stat (inclusiv

bănci), ca şi cele realizate din recuperarea activelor bancare de către

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului etc.;

c) totodată, în vederea determinării indicatorilor de calcul al deficitului

bugetar consolidat, este necesară determinarea valorii creditului net al

sistemului bancar către bugetul general consolidat (altfel spus, diferenţa

dintre cheltuielile bugetare cu dobânzile la datoria publică şi depozitele

bugetare în bănci).

2.2. Conţinutul bugetului de stat

2.2.1. Structura şi clasificarea resurselor financiare publice

Veniturile bugetare sunt mijloacele băneşti sau modalităţile practice de formare

a bugetului public, necesare realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval

27

de timp determinat. Aceste resurse servesc la acoperirea cheltuielilor publice, dar ca

urmare a importanţei lor reprezintă şi instrumente de influenţare şi intervenţie în

activitatea economică şi socială.

Aceasta, pentru că de cele mai multe ori, între resursele publice şi cheltuielile

publice nu există un raport de cauzalitate. Totalitatea resurselor băneşti care

alimentează bugetul public formează un sistem unitar de venituri, indiferent de

provenienţa acestora şi de veriga bugetară la care se mobilizează.

Acest fapt decurge din finalitatea lor comună şi din relaţiile structurale care

se stabilesc între ele în procesul bugetar.

Resursele financiare publice se grupează în patru categorii, astfel:

1. Prelevări cu caracter obligatoriu, denumite şi venituri fiscale: impozite,

taxe, contribuţii. Acestea deţin o pondere importantă în totalul resurselor, dar volumul

lor nu poate fi crescut în funcţie de necesităţi, deoarece implică decizii ale

Parlamentului, modificări de legislaţii fiscale, cu

implicaţii majore asupra gradului de fiscalitate.

Impozitele reprezintă o prelevare bănească cu caracter obligatoriu şi fără

contraprestaţie directă, efectuată de către persoane fizice şi juridice (contribuabili), la

dispoziţia statului, pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Contribuţiile obligatorii sunt o formă specială a impozitelor directe pe care le

datorează contribuabilii, către diferitele componente ale bugetului public:

- bugetul asigurărilor sociale de stat;

- bugetul asigurărilor sociale de sănătate;

- bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Spre deosebire de impozite, contribuţiile presupun o contraprestaţie

neechivalentă ca valoare din partea statului, în viitor, în funcţie de producerea unui

fenomen sau proces (pensia pentru limită de vârstă şi munca depusă, concediul

medical, indemnizaţia de şomaj etc.).

Taxele reprezintă plăţi obligatorii numai pentru acele persoane care solicită un

serviciu public din partea unei instituţii a statului. Ele se achită anticipat.

2. Resurse de trezorerie – sunt împrumuturi pe termen scurt, până la un

an, cu caracter rambursabil, la care se apelează în situaţii de goluri temporare de

28

casă în execuţia bugetului de stat. Aceste împrumuturi se realizează prin emisiunea

de bonuri de tezaur efectuată de Trezorerie ca instituţie a statului, cu rol de bancă în

cadrul Ministerului Finanţelor.

Resursele de trezorerie au, deci, un caracter temporar şi rambursabil,

comportând un cost determinat de dobânda aferentă titlurilor de stat pe termen scurt,

precum şi de cheltuielile ocazionate de punerea şi retragerea

din circulaţie a înscrisurilor respective.

3. Resurse financiare din împrumuturi de stat – reprezintă o sursă de

completare a resurselor publice la care în ultimii ani se apelează frecvent deoarece

veniturile ordinare nu acoperă cheltuielile. Împrumuturile de stat se contractează prin

emisiuni de obligaţiuni, bonuri de tezaur, certificate de depozit care sunt lansate pe

piaţa financiară (bursa de valori) sau sunt vândute prin bănci sau alte instituţii

financiare.

Împrumutul de stat se mai numeşte şi credit public şi poate fi intern sau extern.

Ţările dezvoltate apelează în general la credite interne deoarece economiile lor

naţionale sunt apte să susţină un împrumut de stat, pe când ţările în curs de

dezvoltare, neavând ofertă internă de capital, apelează în mai mare măsură la

creditele externe, cu dobânzi mari şi condiţii împovărătoare.

4. Emisiunea bănească constă în emiterea de bani de către Banca

Centrală şi este practic un împrumut de la Banca Centrală. Este o cale relative simplă

de creştere a resurselor financiare ale statului, însă, fiind fără acoperire (în bunuri şi

servicii pe piaţă) are puternice efecte negative, determinând mărirea impozitelor,

creşterea preţurilor şi tarifelor şi scăderea puterii de cumpărare a monedei (ca forme

concrete de exprimare a inflaţiei).

Fiecare componentă a structurii resurselor financiare publice constituie un

instrument prin care statul intervine în economie în funcţie de mai mulţi factori, dintre

care deficitul bugetar are o mare importanţă. Acoperirea acestui deficit se poate face

fie prin mărirea impozitelor, fie prin apelarea la împrumuturi de stat. Mărirea

impozitelor afectează contribuabilii mijlocii şi mici. În cazul împrumuturilor contribuabilii

vor suporta serviciul datoriei publice într-o perioadă viitoare. Creşterea impozitelor

poate duce la reducerea veniturilor impozabile şi deci, în final, la reducerea resurselor

29

statului. În fazele de depresiune economică, când scade volumul investiţiilor, statul

apelează la împrumuturi pentru asigurarea finanţării cheltuielilor de investiţii, iar în

faza de expansiune economică se constată o creştere a impozitelor cu efecte asupra

reducerii consumului. Aceasta este o măsură deflaţionistă prin care statul reglează

puterea de cumpărare a monedei.

Resursele publice se clasifică după mai multe criterii astfel:

a. după ritmicitatea încasării lor la buget se împart astfel:

venituri ordinare, care se încasează în mod obişnuit, au caracter

permanent şi volumul lor poate fi estimat (impozite, taxe, resursele de

trezorerie);

venituri extraordinare, la care statul apelează în împrejurări

deosebite (impozite extraordinare, împrumuturi de stat, ajutoare externe);

b. după provenienţă se împart astfel:

interne, cele localizate în interiorul ţării;

externe, împrumuturi şi ajutoare din alte ţări.

2.2.2. Necesitatea cheltuielilor publice şi formele pe care le îmbracă

acestea

Cheltuielile publice exprimă relaţiile economico-sociale în formă bănească,

care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă

parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul

îndeplinirii funcţiilor sale. Prin intermediul cheltuielilor publice se realizează cea de-a

doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, şi anume, distribuirea resurselor

financiare publice pe diverse destinaţii.

Cheltuielile publice sunt consecinţa exercitării de către stat a atribuţiilor şi

funcţiilor sale. Ele sunt generate de nevoia de bani pe care o are statul în vederea

îndeplinirii prerogativelor sale în toate domeniile: ordine publică, siguranţă naţională,

apărare, educaţie, sănătate, cultură, economie, gospodărie publică etc. Finanţarea

acestor domenii, obiective şi acţiuni se concretizează în bunuri şi servicii publice, de

30

care beneficiază membrii societăţii, cât şi în punerea la dispoziţia acestora, în anumite

situaţii, a fondurilor financiare propriu-zise.

Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat pentru

finanţarea obiectivelor sale. Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în

strânsă legătură cu destinaţia lor. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv

de produs intern brut (cheltuielile cuvenite cu administraţia generală, plata dobânzilor

la împrumuturi etc.), iar altele se materializează în bunuri de folosinţă îndelungată

(echipamente de investiţii, construcţii de drumuri, poduri, clădiri, aparatură etc.),

reprezentând o avansare de produs intern brut, adică participarea statului ca agent

economic la finanţarea formării brute de capital atât în sfera producţiei materiale, cât şi

în sfera nematerială.

Cheltuielile publice totale consolidate reprezintă totalul cheltuielilor publice

din care s-au scăzut transferurile între bugete, în vederea evitării dublei evidenţieri a

acestora.

Dina categoria transferurilor consolidate menţionăm:

a) transferuri din bugetul de stat către bugetele locale pentru investiţii de

importanţă naţională şi care depăşesc posibilităţile de finanţare ale

colectivităţilor locale;

b) transferuri din bugetul de stat către bugetele asigurărilor sociale de stat,

pentru completarea resurselor acestui buget;

c) transferuri din bugetul de stat către bugetele locale pentru susţinerea

unor activităţi comune (protecţia copilului în sistem maternal – al celor fără

familie sau cu familie numeroasă, protecţia persoanelor cu handicap etc.).

Aceste sume se cheltuiesc prin bugetele locale, respective prin bugetul

asigurărilor sociale de stat, şi de aceea, trebuie evidenţiate în aceste bugete şi nu în

bugetul de stat. În bugetul de stat ele nu apar la poziţia Cheltuieli ci la poziţia

Transferuri.

Din categoria transferurilor neconsolidabile menţionăm:

a) alocaţii pentru copii;

b) construcţii de locuinţe;

c) dobânzi subvenţionate etc.

31

Aceste cheltuieli, deşi se efectuează prin bugetele locale, ele apar evidenţiate

în bugetul de stat, respectiv bugetul asigurărilor de stat.

Trebuie făcută distincţia între cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare.

Cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public,

prin intermediul instituţiilor publice şi care se acoperă de la bugetul public, cât şi de la

bugetul instituţiei, pe seama veniturilor proprii.

Cheltuielile bugetare se referă la acele cheltuieli care se acoperă doar din

bugetul public, având o arie de cuprindere mai restrânsă decât cheltuielile publice. De

aceea cheltuielile bugetare se mai numesc şi credite bugetare, adică sume aprobate

în buget, reprezentând limite maxime până la care se pot efectua plăţi. Depăşirea lor

este interzisă de legea bugetară, cât şi de legea finanţelor publice, fiind considerată

deturnare de fonduri, deoarece încalcă principiile oportunităţii, realităţii, economicităţii

şi eficienţei cheltuielilor publice.

Deoarece, în economie acţionează o serie de factori cu efect destabilizator,

devine evidentă necesitatea intervenţiei statului pentru reglarea proceselor economice

(exemplu: asigură fluxul informaţional, asigură competiţia pe piaţă etc.)

În realizarea utilităţilor publice statul acţionează sub mai multe forme:

- fie ca producător sau consumator de bunuri (ca orice agent economic);

- fie ca parte care arbitrează, reglementează sau dirijează funcţionarea pieţei

(ca autoritate publică).

Intervenţia statului pe piaţă antrenează finanţele publice mai ales prin procesul

de alocare a resurselor, apoi prin cel de redistribuire a resurselor financiare publice

astfel:

a. alocarea resurselor, în sectorul corectării imperfecţiunilor pieţei sau al

compensării efectelor acestora prin politici bugetare adecvate (specifice);

b. redistribuirea veniturilor, în scopul asigurării echităţii sau justiţiei sociale,

prin impunerea veniturilor în mod diferenţiat şi subvenţionarea unor categorii

sociale defavorizate;

c. influenţarea comportamentelor economico-sociale şi financiare ale

agenţilor economici, ale instituţiilor financiare şi ale persoanelor fizice

32

(acordarea de stimulente financiare pentru dezvoltarea unor activităţi şi

respectiv impozitarea excesivă pentru descurajarea altor activităţi).

Datorită faptului că cererea de resurse financiare este aproape întotdeauna mai

mare decât oferta lor, este necesar ca autorităţile publice să trieze şi să ierarhizeze

aceste nevoi şi, totodată, să stabilească priorităţi în funcţie de condiţiile concrete ale

fiecărei etape.

Distribuirea resurselor financiare implică stabilirea destinaţiilor pentru

cheltuielile publice, şi anume: învăţământ, sănătate, asigurări sociale şi protecţie

socială, gospodărie comunală şi locuinţe, apărare naţională şi ordine publică, acţiuni

economice, datorie publică etc. Aceste fluxuri de resurse financiare se exprimă

concret sub forma cheltuielilor pentru:

- plata salariilor şi altor drepturi de personal;

- procurări de materiale şi servicii;

- subvenţii acordate întreprinderilor;

- transferuri către diverse persoane fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare

etc.);

- investiţii etc.

Politica statului în domeniul cheltuielilor publice stabileşte, pe de o parte,

mărimea, destinaţia şi structura optimă a acestora, astfel încât să răspundă

obiectivelor ce trebuie atinse într-o anumită perioadă şi, pe de altă parte, precizează

căile, metodele şi instrumentele ce trebuie folosite pentru angajarea unui minim efort

financiar.

Dimensionarea cheltuielilor publice constă în stabilirea volumului total al

cheltuielilor publice necesare în aşa fel încât acestea să se încadreze în limitele

resurselor ce pot fi mobilizate la nivel naţional.

Stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice trebuie să aibă ca punct de pornire

nevoile sociale prioritare care trebuie satisfăcute pe seama resurselor financiare

publice.

33

Cheltuirea fondurilor publice trebuie să respecte principiile de eficienţă,

eficacitate şi economicitate – cerinţe ale politicii financiare a statului, datorită faptului

că resursele financiare sunt limitate, iar destinaţiile acestora sunt concurenţiale.

În alocarea resurselor publice, noul management public face referire la optimul

lui Pareto.

Principiul „Pareto” are la bază două instrumente de lucru pentru

management:

1. a da prioritate priorităţilor;

2. cu 20% din resurse obţinem 80% din rezultate.

Dacă ne concentrăm asupra priorităţilor şi reuşim să rezolvăm într-o primă

instanţă acele probleme de esenţă ale situaţiei de fapt, atunci şansele de succes se

măresc. Dacă, dintre lucrurile importante şi urgente nu le alegem pe cele strict

necesare (adică să dăm prioritate priorităţilor) – risipim una dintre cele mai preţioase

resurse – timpul, de fapt, unica resursă care ne-a fost dată în mod egal tuturor.

2.3. Principii bugetare

Bugetul public trebuie să reflecte în mod real veniturile posibil de realizat şi

cheltuielile perioadei la care se referă.

El este construit ţinând seama de o serie de principii, a căror importanţă diferă

de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de dezvoltare a economiei, de implicarea

statului în plan economico-social, de tradiţiile social-culturale etc.

1. Anualitatea bugetului se referă, pe de o parte, la perioada de timp pentru

care se întocmeşte şi se aprobă bugetul şi, pe de altă parte, la perioada de timp în

care se încasează veniturile şi se efectuează cheltuielile.

De regulă, bugetul este elaborat şi aprobat pentru o perioadă de un an. Anul

bugetar poate să coincidă sau nu cu anul calendaristic. Astfel:

- în România, Franţa, Germania, Austria, Belgia, Olanda etc., anul bugetar

coincide cu anul calendaristic;

- 1 aprilie – 31 martie, în Marea Britanie, Canada, Japonia, Israel etc.;

34

- 1 iulie – 30 iunie, în Suedia, Australia, Egipt etc.;

- 1 octombrie – 30 septembrie, în SUA, Thailanda.

Datorită faptului că execuţia prevederilor din buget, atât la venituri, cât şi la

cheltuieli, nu se încheie, întotdeauna, la data expirării anului bugetar, datorită, mai

ales, programelor de investiţii, care necesită aprobări pe perioade mai mari de timp –

această neconcordanţă se soluţionează, în practică, în două variante:

a) sistemul de gestiune, care constă în închiderea automată a bugetului la

data expirării anului bugetar, veniturile neîncasate şi cheltuielile neefectuate, urmând

să fie înscrise în contul anului bugetar următor (aşa cum se întâmplă şi la noi în

ţară);acest sistem nu evidenţiază distinct eforturile şi preocupările unui an bugetar;

Sistemul de gestiune interzice reportul creditelor bugetare de la un exerciţiu la

altul.

b) sistemul de exerciţiu, care prevede o perioadă de 3-6 luni după expirarea

anului bugetar până la încheierea contului de exerciţiu bugetar, timp în care este

permisă încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor. Această perioadă, denumită

“de exerciţiu bugetar”, poate fi prelungită până la 15-18 luni. Deşi se elimină

dezavantajul primei variante, are neajunsul că, pe această perioadă de prelungire, se

derulează, în paralel, operaţiuni implicate de două bugete anuale distincte.

2. Universalitatea este principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile publice

trebuie să fie înscrise în buget în sumele lor totale sau brute, fără omisiuni şi fără

compensări reciproce.

Scopul urmărit de acest principiu este de a facilita controlul financiar,

interzicând compensarea între cheltuieli şi venituri proprii.

Deci, bugetul este elaborat sub formă “brută”, fără a permite înscrierea soldului

unor poziţii de venituri sau cheltuieli ca urmare a compensării dintre ele.

Practica dovedeşte că sunt şi excepţii de la acest principiu, deoarece veniturile

şi cheltuielile unor instituţii publice sunt înscrise numai cu soldul rezultat din

compensarea lor. Ca exemplu menţionăm:

- vărsămintele către bugetul de stat şi subvenţiile primite de la acesta, în

relaţiile dintre bugetele locale şi bugetul statului;

35

- veniturile de la întreprinderile publice sau subvenţiile către acestea etc.

3. Unitatea bugetară impune existenţa unui document unic în care se înscriu

veniturile şi cheltuielile publice exprimate în sumele lor totale. Acest fapt permite

cunoaşterea surselor de formare a veniturilor şi a direcţiilor de utilizare a fondurilor

publice şi, de asemenea, permite compararea veniturilor cu cheltuielile, echilibrul

dintre aceste două părţi ale bugetului, excedentul sau deficitul bugetar, luându-se, pe

această bază, măsurile adecvate cu privire la oportunitatea unor cheltuieli.

În practică, nici acest principiu nu este întru totul respectat deoarece, în afara

bugetului de stat se întocmesc următoarele categorii de bugete:

a) Bugete anexă, care sunt distincte de bugetul general al statului, votate

separat de Parlament, cuprinzând veniturile şi cheltuielile unor instituţii publice şi ale

unor întreprinderi industriale proprietate de stat şi care nu au în mod obligatoriu

personalitate juridică.

Bugetele anexă sunt corelate cu bugetul general al statului, prin aceea că

soldul lor figurează în bugetul de stat, la venituri sau la cheltuieli, după cum soldul

este pozitiv sau negativ.

b) Bugetele extraordinare se întocmesc în situaţii de excepţie: calamităţi

naturale, criză economică, război etc. Bugetele extraordinare se întocmesc şi pentru

evidenţierea cheltuielilor de investiţii civile, finanţate din împrumuturi contractate de

stat. În unele cazuri se întocmesc bugete extraordinare pentru a masca existenţa

deficitului bugetar sau pentru a scoate unele venituri şi cheltuieli de sub controlul

Parlamentului. Ele contravin principiilor contabilităţii naţionale, motiv pentru care

guvernele au renunţat la ele;

c) Bugetele autonome sunt elaborate de instituţii publice din sfera

administraţiei sau de servicii publice care dispun de personalitate juridică din domeniul

social, financiar, cultural şi de educaţie (universităţi, spitale, centre culturale etc.).

Acestea dispun de autonomie bugetară, în sensul că-şi dirijează singure

cheltuielile, dar resursele lor proprii, nefiind suficiente pentru acoperirea cheltuielilor,

nu dispun şi de autonomie financiară. Pentru echilibrare, aceste entităţi beneficiază de

subvenţii sau transferuri de la bugetul de stat.

36

d) Conturile speciale de trezorerie evidenţiază încasări ce nu reprezintă un

venit propriu-zis pentru bugetul de stat şi plăţi care nu au caracter definitiv.

Se pot deschide conturi speciale de trezorerie pentru diverse operaţiuni, cum ar

fi:

1) evidenţierea sumelor de bani depuse drept garanţie de funcţionarii publici

care gestionează bani şi alte valori materiale;

2) reflectarea în contabilitate a avansurilor acordate de stat unor întreprinderi

particulare şi care urmează a fi decontate pe măsura livrării bunurilor

comandate de stat;

3) achiziţionarea la preţuri avantajoase a unor bunuri necesare statului, în

cantităţi ce depăşesc nevoile anuale de consum şi care urmează a fi, apoi

decontate din resurse bugetare ale anilor următori etc.

e) Legea rectificativă a bugetului şi modalităţile de repartizare a creditelor

bugetare aprobate constituie, de asemenea, excepţii de la principiul unităţii bugetare.

În situaţiile în care pe parcursul exerciţiului bugetar nu se încasează veniturile

previzionate sau intervin cheltuieli cu caracter excepţional, se procedează la o

redimensionare a resurselor şi a cheltuielilor publice printr-o lege rectificativă a

bugetului.

4. Echilibrul bugetar este principiul conform căruia cheltuielile publice ale

statului trebuiesc acoperite din venituri ordinare ale fiecărui an bugetar. Anualitatea

şi echilibrul bugetului sunt indisolubil legate, având drept rezultat echilibrul anual al

bugetului, considerat drept “principiul de aur al gestiunii bugetare.”

Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete balansate (venituri

ordinare = cheltuieli totale), cât şi la păstrarea echilibrului în perioada de execuţie a

bugetului.

Teza clasică a echilibrului bugetar n-a însemnat altceva decât transpunerea în

domeniul finanţelor publice a principiului elementar al finanţelor private, conform

căruia un particular nu poate cheltui mai mult decât are sau decât încasează.

37

În acest cadru, deficitul bugetar era privit ca un fenomen deosebit de grav,

reprezentând un pericol pentru apariţia inflaţiei şi a bancrutei statului. În schimb,

excedentul bugetar era considerat un semn al bunei gospodăriri a finanţelor publice.

După primul război mondial teza echilibrului bugetar pierde teren, pe fondul

noilor realităţi economice, făcându-şi loc teza deficitului sistematic, care a fost

formulată de Wiliam Beveridge, sub influenţa ideilor lui Keynes.

Potrivit acestei teorii, deficitul bugetar nu provoacă nici un rău în economie, ci

are un efect benefic asupra acesteia, întrucât statele fac unele cheltuieli suplimentare

de care beneficiază naţiunile, economiile naţionale, agenţii economici şi cetăţenii

[22;113]. Prin suplimentarea cheltuielilor bugetare în economie se injectează o putere

de cumpărare suplimentară, care este folosită fie pentru acoperirea cheltuielilor

curente de funcţionare, fie pentru investiţii, reprezentând un mijloc de resorbire a

şomajului şi de stimulare a economiei.

Totuşi, efectele în plan economic ale deficitului bugetar sunt multiple, şi anume:

1) existenţa deficitului bugetar majorează datoria publică, crescând în viitor

serviciul acesteia, respectiv rambursările, dobânzile, comisioanele exigibile în fiecare

an pentru stingerea datoriei publice interne şi externe. Aceasta din urmă înseamnă, în

final, scurgerea de bogăţie naţională în străinătate. Acoperirea datoriei publice se face

prin următoarele căi:

creşterea cotelor de impozite sau introducerea de impozite noi;

emisiuni monetare;

contractarea de împrumuturi de pe piaţa internă sau externă.

2) deficitul bugetar contribuie, deci, la creşterea ratei dobânzii pe piaţă. Prin

aceasta, deficitul se opune investiţiilor private, încetinind astfel ritmul real al creşterii

economice;

3) deficitul bugetar duce la inflaţie, determinând scăderea puterii de cumpărare

a monedei naţionale.

Teza deficitului sistematic a fost abandonată treptat, în perioada actuală

propunându-se renunţarea la echilibrarea anuală a bugetelor şi trecerea la

echilibrarea ciclică a bugetelor, prin întocmirea de bugete plurianuale. Tehnica

bugetelor ciclice are drept scop realizarea echilibrului dintre veniturile şi cheltuielile

38

publice nu la nivelul unui an bugetar, ci prin intermediul unui buget plurianual, ţinându-

se seama de variaţiile veniturilor publice în timpul diferitelor faze ale unui ciclu

economic, în care perioadele de prosperitate economică alternează cu perioadele de

depresiune, de restrângere a activităţii economice.

În baza acestei teorii [24;579], realizarea echilibrului la nivelul unui ciclu

economic ar fi posibilă prin folosirea unor tehnici speciale, cum ar fi:

1) constituirea unui fond de rezervă bugetară pe seama încasărilor din

impozite, în perioadele de prosperitate ale ciclului economic şi folosirea lui

pentru finanţarea deficitului bugetar, în perioadele de depresiune

economică;

2) constituirea unui fond de egalizare, în anii de depresiune prin intermediul

împrumuturilor publice de natura “creditelor de anticipaţie”, care vor fi

rambursate în perioadele de avânt economic;

3) amortizarea alternativă a datoriei publice constă în măsuri de majorare a

impozitelor şi obţinerea de resurse suplimentare ce pot fi folosite pentru

amortizarea accelerată a datoriei publice contractată anterior.

5. Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia veniturile

bugetare trebuie să fie înscrise în buget pe surse de provenienţă, iar cheltuielile

bugetare pe categorii de cheltuieli, denumite şi credite bugetare. Prin credit bugetar

se înţelege suma limită, înscrisă în bugetul public şi aprobată de puterea legiuitoare,

până la care se pot efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli publice.

Veniturile şi cheltuielile trebuie să fie înscrise în buget după o schemă unitară.

Gruparea veniturilor şi cheltuielilor într-o anumită ordine şi pe baza unor criterii precis

determinate poartă denumirea de clasificaţie bugetară. Clasificaţia bugetară trebuie

să fie astfel concepută încât să grupeze veniturile după provenienţă, iar cheltuielile pe

destinaţia lor efectivă şi în funcţie de conţinutul economic.

În practica bugetară, criteriile luate în considerare sunt de ordin administrativ,

economic şi funcţional.

Potrivit criteriului administrativ, veniturile şi cheltuielile bugetului public sunt

grupate după instituţiile care le încasează sau le efectuează.

39

Criteriile economice au în vedere natura şi felul veniturilor, pe de o parte,

precum şi natura şi destinaţia cheltuielilor, pe de altă parte. De asemenea, cu ajutorul

acestor criterii se face distincţia între operaţiunile curente şi operaţiunile de capital.

Criteriul funcţional porneşte de la concepţia că veniturile şi cheltuielile

bugetare sunt instrumente de realizare a politicii economico-financiare şi sociale a

guvernului. În acest scop, clasificaţia bugetară funcţională cuprinde părţi, titluri,

capitole, subcapitole, paragrafe şi articole. Această clasificaţie este obligatorie pentru

toate organismele şi instituţiile publice (ministere şi alte organe centrale ale

administraţiei publice, instituţii publice centrale şi locale).

Pe de o parte, clasificaţia bugetară trebuie să fie simplă, concisă şi clară,

pentru a putea fi înţeleasă de cei chemaţi să examineze bugetul, iar pe de altă parte,

trebuie să facă posibilă analiza economică a veniturilor şi a cheltuielilor bugetare.

6. Neafectarea veniturilor bugetare este un principiu complementar celui al

universalităţii, în virtutea căruia veniturile prelevate la fondul bugetar trebuie să se

depersonalizeze şi să servească la acoperirea cheltuielilor publice privite în ansamblul

lor. Aceasta înseamnă că nu este permisă folosirea unui anumit venit bugetar pentru

finanţarea unei anumite cheltuieli bugetare.

Prin aplicarea acestui principiu se urmăreşte evitarea cheltuirii cu orice preţ a

eventualelor fonduri disponibile, atunci când sumele care ar proveni din veniturile cu

afectaţie specială ar depăşi necesităţile privind finanţarea acţiunii considerate. De

asemenea, se are în vedere faptul că nu trebuie să se condiţioneze efectuarea unei

anumite cheltuieli de realizarea efectivă a unui anumit venit bugetar.

Cheltuielile publice se stabilesc pe baza nevoilor sociale identificate, în funcţie

de utilitatea lor, de oportunitatea şi eficienţa acestora. Existenţa resurselor financiare

este o condiţie generală a acoperirii cheltuielilor publice pe ansamblu. Majorările de

cheltuieli în cursul anului bugetar se pot efectua cu condiţia ca iniţiatorii să prevadă şi

resursele necesare acoperirii acestora. În principiu, nu se poate realiza o concordanţă

deplină între mărimea unui venit şi nivelul cheltuielilor ce urmează a fi finanţate pe

seama venitului special afectat.

40

În practică se înregistrează frecvente abateri de la acest principiu, fapt

determinat de nerespectarea altor principii, cum ar fi universalitatea şi unitatea

bugetară.

Astfel, pentru finanţarea unor servicii ale statului sunt scoase în afara bugetului

ordinar diverse venituri şi cuprinderea lor în cadrul unor bugete extraordinare, anexă

sau autonome. De asemenea, este cunoscută practica afectării unor venituri ordinare

în scopul restituirii anumitor împrumuturi de stat.

7. Publicitatea bugetului presupune respectarea procedurii dezbaterii publice

a proiectului bugetului public naţional în cadrul Parlamentului şi al consiliilor locale, în

cazul bugetelor locale, precum şi a ducerea acestora la cunoştinţa cetăţenilor. După

adoptarea de către Parlament a legii bugetului public şi promulgarea sa de către

Preşedinte, această lege se publică în Monitorul Oficial, după care devine obligatorie

pentru a fi aplicată şi respectată de toate persoanele fizice şi juridice. Cu acest prilej,

se dă publicităţii şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar pe anul anterior, care a

fost aprobat, în prealabil, de către Parlament. Pentru bugetele locale există aceleaşi

cerinţe, publicarea lor şi a conturilor de încheiere realizându-se în documente sau în

publicaţii oficiale ale consiliilor judeţene şi locale.

Publicitatea bugetului se impune ca necesitate şi în contextul participării

fiecărei ţări la relaţiile economice, financiare şi monetare internaţionale, în cadrul

cărora statele partenere solicită informaţii cu privire la următoarele aspecte:

situaţia finanţelor publice;

evoluţia veniturilor şi a cheltuielilor bugetare;

starea de echilibru sau dezechilibru bugetar;

nivelul fiscalităţii;

evoluţia serviciului datoriei publice.

Pe baza acestor date, cât şi a altora (de natură economică, politică), se

stabileşte gradul de bonitate şi de risc al ţării respective de către organismele

financiare internaţionale.

Există puncte de vedere în literatura de specialitate, care susţin încă un

principiu bugetar, alături de cele menţionate, şi anume, principiul unităţii monetare,

41

care decurge din faptul că toate operaţiunile bugetare derulate pe teritoriul ţării se

efectuează în moneda naţională.

2.4. Procesul bugetar

2.4.1. Conţinutul şi caracteristicile procesului bugetar

Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed pe o

anumită perioadă de timp (de-a lungul a doi ani şi jumătate) şi care privesc elaborarea

şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului,

încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.

Deci, etapele consecutive ale procesului bugetar sunt următoarele:

a) elaborarea proiectului de buget;

b) aprobarea bugetului;

c) execuţia bugetului;

d) încheierea execuţiei bugetului;

e) controlul execuţiei bugetului;

f) aprobarea execuţiei bugetului.

Operaţiunile ce compun procesul bugetar poartă amprenta specificului naţional

al cadrului legal şi administrativ în care se derulează, dar prezintă şi o seamă de

trăsături comune şi anume:

este un proces de decizie, deoarece autorităţile competente hotărăsc în

privinţa ordonării priorităţilor şi în alocarea resurselor publice. Decizia este

42

importantă, întrucât resursele mobilizate sunt limitate şi se situează, în toate

cazurile, sub nivelul necesităţilor publice ale perioadei;

este un proces predominant politic, datorită faptului că deciziile privind

alocarea resurselor sunt determinate de gândirea doctrinară şi interesele

politice ale formaţiunilor aflate la putere;

este un proces complex vizând un foarte mare număr de participanţi, cu

probleme multiple şi diverse. Procesul bugetar are un impact public larg, cu

implicaţii la nivel macro şi microeconomic, care se manifestă atât în plan

economic, cât şi social;

este un proces ciclic, derulându-se pe o perioadă calendaristică bine

determinată, deoarece etapele procesului bugetar sunt stabilite prin legi

specifice.

Sub aspectul realizării sale în timp, procesul bugetar durează circa 2 ani şi

jumătate, întinzându-se pe 3 ani calendaristici consecutivi. Astfel, în a doua jumătate a

fiecărui an bugetar are loc întocmirea proiectului de buget, care se aprobă de către

Parlament, în anul următor se realizează execuţia bugetară curentă, iar în anul al

treilea se încheie contul de execuţie bugetară, care este supus controlului Curţii de

Conturi şi apoi aprobării Parlamentului.

2.4.2. Etapele procesului bugetar

1. Elaborarea proiectului de buget

Proiectul de buget este elaborat de Guvern prin intermediul Ministerului

Finanţelor care, împreună cu instituţiile de prognoză, Banca Naţională şi celelalte

ministere, stabileşte, pe baza Programului de guvernare aprobat de Parlament,

premisele de la care se porneşte în elaborarea proiectului de buget. Aceste premise

43

se referă la principalii parametri macroeconomici care condiţionează fundamentarea

proiectului de buget, şi anume:

evoluţia produsului intern brut (creştere sau recesiune economică);

rata inflaţiei;

gradul de fiscalitate sau presiunea fiscală;

evoluţia creditului intern sau a datoriei publice;

creşterea sau reducerea soldului rezervei valutare;

evoluţia datoriei externe etc.

Aceşti parametri macroeconomici permit determinarea limitei până la care se

pot dimensiona cheltuielile bugetare în raport cu posibilităţile de finanţare a unui deficit

bugetar, păstrându-se, totodată, echilibrul financiar, monetar şi economic.

Totodată, are loc elaborarea unor criterii de performanţă pe baza analizei

eficienţei, eficacităţii şi economicităţii cu care sunt utilizate resursele.

Elaborarea proiectului de buget presupune un flux informaţional dublu.

În prima fază, Ministerul Finanţelor, după consultarea cu primul ministru,

transmite niveluri orientative pentru cheltuielile fiecărui sector public finanţat de buget

(ministere, organisme neguvernamentale centrale altele decât ministerele, judeţe).

Ordonatorii principali de credite defalcă, la rândul lor, plafoanele orientative de

cheltuieli pe fiecare din instituţiile bugetare din subordine, solicitându-le, în limita

acestor niveluri orientative, propriile propuneri, detaliate în funcţie de natura

economică a cheltuielilor.

În faza a doua, instituţiile publice formulează propuneri de credite bugetare

pentru anul viitor, pe baza unui buget al obiectivelor, pe seama analizei cheltuielilor

publice prin indicatori de eficacitate. În această concepţie nouă, bugetul statului

încetează de a mai fi un “buget al mijloacelor” [15;64] cu finalitate anuală de la care nu

derogă decât cheltuielile de investiţii. Excepţia de până acum devine regulă o dată cu

anul 2002.

Ansamblul cheltuielilor relevă un buget al programelor ale cărui tranşe de

execuţie sunt repartizate în limite anuale de credit, adică sunt bugetizate. În acest

caz, orizontul de calcul economic este dezvoltat prin luarea în considerare a unei

44

perioade mai mari: cea a unui program pe termen mediu şi lung – deci programări

plurianuale înscrise în scadenţe anuale.

Un loc aparte în proiectul de buget îl au prevederile referitoare la investiţiile

publice.

Cheltuielile pentru investiţiile publice şi alte cheltuieli de investiţii finanţate din

fonduri publice se cuprind în proiectul de buget, în baza programelor de investiţii

publice, care se prezintă ca anexă la bugetul fiecărui ordonator principal de credite.

Ordonatorii principali de credite vor transmite pentru fiecare obiectiv de investiţii

inclus în programul de investiţii informaţii financiare şi nefinanciare, în felul următor:

a) informaţii financiare:

1) valoarea totală a proiectului;

2) creditele de angajament;

3) creditele bugetare;

4) graficul de finanţare, pe surse şi ani, corelat cu graficul de execuţie;

5) analiza cost-beneficiu a proiectului;

6) costurile de funcţionare şi de întreţinere după punerea în funcţiune;

b) informaţii nefinanciare:

1) strategia în domeniul investiţiilor, cu referire la priorităţile

investiţionale şi legătura dintre diferite proiecte, cât şi criteriile de analiză

care au determinat selecţia în program a obiectivelor respective;

2) descrierea proiectului;

3) stadiul fizic al obiectivelor;

Documentaţiile tehnico-economice aferente obiectivelor de investiţii noi care se

finanţează din fonduri publice se aprobă de către:

a) Guvern, pentru valori mai mari de 130 miliarde lei;

b) ordonatorii principali de credite, pentru valori cuprinse între 18 miliarde lei şi

130 miliarde lei;

c) ceilalţi ordonatori de credite (secundari sau terţiari), pentru valori până la 18

miliarde lei, cu avizul prealabil al ordonatorului principal de credite.

45

Documentaţiile tehnico-economice aferente investiţiilor publice ce se realizează

din credite externe contractate sau garantate de stat, se aprobă de către Guvern,

indiferent de valoarea lor.

Ordonatorii principali de credite sunt responsabili de realizarea obiectivelor de

investiţii incluse în programele de investiţii.

În programele de investiţii se nominalizează obiectivele de investiţii grupate

astfel:

a) investiţii în continuare;

b) investiţii noi;

c) alte cheltuieli de investiţii, care cuprind următoarele categorii de investiţii:

1) achiziţii de imobile;

2) dotări independente;

3) cheltuieli pentru elaborarea studiilor de prefezabilitate, a studiilor de

fezabilitate şi a altor studii aferente obiectivelor de investiţii;

4) cheltuieli de expertiză, proiectare şi de execuţie privind consolidările

şi intervenţiile accidentale la obiectivele de investiţii;

5) lucrări de foraj, cartarea terenului, determinări seismologice,

consultanţă, asistenţă tehnică şi alte cheltuieli asimilate investiţiilor.

Toate propunerile de la instituţiile publice se centralizează de către ordonatorii

principali de credite, care le înaintează Ministerului Finanţelor pentru a fi prinse în

proiectul de buget.

Documentele care se elaborează la structurarea şi fundamentarea bugetului

sunt:

expunerea de motive şi proiectul de lege pentru aprobarea bugetului.

Acestea conţin atât propuneri referitoare la nivelul veniturilor şi cheltuielilor

bugetare, cât şi prevederi vizând modificarea legislaţiei aferente acestora;

o situaţie conţinând prezentarea stării economico-financiare a ţării şi

perspectivele acesteia pentru anul bugetar următor;

anexele la proiectul de lege a bugetului, în care sunt reflectate structura

veniturilor şi a cheltuielilor, pe ordonatorii principali de credite, fondurile

speciale extrabugetare şi fondul de rezervă;

46

materiale necesare documentării Parlamentului, în vederea analizei

proiectului de buget.

2. Aprobarea proiectului de buget

În vederea aprobării, proiectul bugetului este înaintat Parlamentului de către

Guvern şi urmează mai multe etape distincte:

a) analiza în comisiile parlamentare de specialitate;

b) prezentarea în plenul Parlamentului (al Camerelor reunite: Senat şi Camera

Deputaţilor) a proiectului de către primul ministru sau ministrul finanţelor;

c) dezbaterea proiectului şi aprobarea lui;

d) promulgarea legii bugetului de către Preşedintele României, moment în care

proiectul devine lege.

3. Execuţia bugetului

Execuţia bugetului are loc pe o perioadă de un an şi constă în încasarea

veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate prin buget. Acest proces antrenează

participarea unui număr foarte mare de operatori bugetari, şi anume:

a) aparatul fiscal, cu toate structurile sale centrale şi locale;

b) instituţiile bugetare centrale şi locale;

c) unităţi administrativ-teritoriale.

Responsabilitatea pentru execuţia bugetului, în conformitate cu proiectul de

buget aprobat de Parlament, revine Guvernului şi în special Ministerului Finanţelor.

Prevederile bugetare privind veniturile reprezintă limite minime de realizat,

cu excepţia veniturilor din împrumuturi care constituie limite maxime de atins.

La rândul lor, cheltuielile bugetare aprobate reprezintă limite maxime, ce nu

pot fi depăşite, iar instituţiile publice care execută bugetul sunt obligate să respecte

întocmai destinaţiile stabilite pentru fiecare alocaţie bugetară.

4. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară

Contul de execuţie bugetară cuprinde toate operaţiunile de încasare a

veniturilor şi efectuare a cheltuielilor, precum şi determinarea soldului cu care se

47

încheie anul bugetar: excedent sau deficit. El se întocmeşte la finele anului bugetar,

de către Ministerul Finanţelor, pe baza dărilor de seamă contabile şi a conturilor

privind execuţia de casă a bugetului, elaborate de fiecare instituţie publică.

Contul general de execuţie bugetară, împreună cu proiectul de buget pentru

anul următor, sunt prezentate de către Guvern Parlamentului pentru dezbatere şi

aprobare.

După primirea contului privind execuţia bugetară, Parlamentul transmite

documentul Curţii de Conturi, instituţia supremă de control a finanţelor publice.

5. Controlul bugetar

Curtea de conturi efectuează la fiecare instituţie publică controlul ulterior,

vizând legalitatea şi realitatea datelor cuprinse în acest document. Totodată, Curtea

de conturi verifică eficienţa, eficacitatea şi economicitatea execuţiei bugetare,

pronunţându-se şi asupra calităţii gestiunii banilor publici la nivelul fiecărei instituţii şi

pe ansamblul bugetului.

În final, Curtea de conturi prezintă Parlamentului Raportul final privind controlul

contului de execuţie bugetară în vederea dezbaterii şi aprobării acestui cont.

2.5.Trezoreria finanţelor publice

2.5.1. Rolul Trezoreriei în cadrul finanţelor publice

Trezoreria Statului este concepută ca un sistem unitar şi integrat prin care

statul asigură efectuarea operaţiunilor de încasări plăţi privind fondurile publice,

inclusiv a celor privind datoria publică. Gestionarea acestora se realizează, astfel, în

condiţii de maximă siguranţă şi conformitate cu prevederile legale în vigoare.

În ţara noastră, Trezoreria statului se înfiinţează în cadrul Ministerului

Finanţelor prin Legea contabilităţii nr. 82/1991 şi H.G. nr. 78/1992, ca serviciu public.

Trezoreria este organizată şi funcţionează ca un sistem unitar la nivel central, în

48

cadrul Ministerului Finanţelor, cât şi la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale,

cuprinzând următoarele componente:

trezoreriile judeţene;

trezoreriile municipale şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti;

trezoreriile orăşeneşti;

trezoreriile percepţiilor locale.

Principalele acte normative în temeiul cărora funcţionează Trezoreria Statului

sunt:

Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, modificată prin Legea nr.

314/2003 (Art. 15 din Legea 500);

Legea contabilităţii, nr. 82/1991 modificată;

OUG nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin

Trezoreria Statului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 201/2003;

HG nr. 208/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului

Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Administrarea contului curent al Trezoreriei Statului, deschis la BNR, revine

M.F.P. Administrarea lui presupune:

a) păstrarea permanentă a echilibrului între încasările şi plăţile

privind fondurile publice, cât şi luarea deciziilor adecvate în acest sens;

b) atragerea de împrumuturi de pe piaţa financiară în situaţia în care

resursele existente în soldul contului curent general al Trezoreriei sunt

insuficiente pentru efectuarea plăţilor sectorului public;

c) deschiderilor de credite bugetare (în numele ordonatorilor

principali de credite), în limita cărora se pot efectua repartizări de credite

bugetare şi plăţi. Pe lângă încadrarea în credite bugetare deschise şi

repartizate, unităţile Trezoreriei verifică şi încadrarea plăţilor dispuse în

prevederile aprobate în bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor

publice finanţate din diverse bugete componente ale bugetului public.

Pentru reflectarea pe ordonatori de credite principali, secundari şi terţiari,

respectiv, pe capitole şi titluri de cheltuieli.

49

Trezoreria Statului asigură o contabilitate distinctă a creditelor bugetare

deschise şi repartizate.

Trezoreria publică cuprinde totalitatea resurselor de care dispune statul. Ea nu

se limitează însă, numai la execuţia bugetului de stat.

Prin Trezorerie s-au separat finanţele sectorului public de resursele comerciale

prin conturile distincte deschise la bănci.

De asemenea, prin Trezorerie se realizează şi politica de plasamente

financiare din disponibilităţile temporare aflate în conturile trezoreriei, asigurând astfel,

pe de o parte, valorificarea disponibilităţilor temporare (surplusul de încasări faţă de

plăţi), iar pe de altă parte, sprijinirea prin mecanismele statului a procesului de

tranziţie spre economia de piaţă.

Contul curent general al trezoreriei statului funcţionează la Banca Naţională a

României şi este deschis în numele Ministerului Finanţelor Publice şi al unităţilor

trezoreriei statului din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi al

municipiului Bucureşti şi al administraţiilor finanţelor publice ale sectoarelor

municipiului Bucureşti.

Transferurile şi subvenţiile alocate de la bugetul de stat, bugetele locale,

bugetele fondurilor speciale şi de la alte bugete ale regiilor autonome, societăţilor

comerciale, societăţilor sau companiilor naţionale, după caz, se virează în conturi

deschise în numele acestora la unităţile trezoreriei statului în a căror rază sunt

înregistrate fiscal şi se utilizează numai potrivit destinaţiilor aprobate prin lege,

neputând fi executate silit.

Pentru disponibilităţile rămase în contul curent general al trezoreriei statului la

sfârşitul fiecărei zile, BNR acordă o dobândă al cărei nivel este situat cel puţin la

nivelul mediu al ratei dobânzilor la depozitele atrase, valabil în ziua respectivă.

Dobânda încasată reprezintă venit la bugetul trezoreriei statului.

2.5.2. Funcţiile Trezoreriei publice

Privite în ansamblul lor, funcţiile Trezoreriei sunt următoarele [15;215]:

50

a) Casier al sectorului public, prin care se asigură execuţia bugetului public

(încasarea veniturilor, pe de o parte, şi execuţia cheltuielilor, pe de altă parte).

Sarcina fundamentală a trezoreriei este de a veghea dacă în fiecare moment

există fonduri disponibile în cantitate suficientă pentru a face faţă cheltuielilor statului

şi corespondenţilor săi. Procurarea de bani în casieria publică este legată de mişcarea

fondurilor în timp, determinată de termenele la care devin exigibile încasările şi plăţile.

Elementul temporal conferă trezoreriei caracterul dinamic. Astfel, încasările şi

plăţile sunt obiectul fluctuaţiilor în cursul anului.

Pentru cheltuielile ordinare ale bugetului public, există o anumită regularitate în

nivelul lor lunar, cu excepţia lunii decembrie, în care se execută parţial cheltuieli,

serviciile publice utilizând cea mai mare parte a creditelor lor încă neconsumate

înainte de închiderea exerciţiului bugetar, creditele riscând de a fi anulate în virtutea

regulii anualităţii.

Pentru venituri, regularitatea este mai puţin realizabilă, deoarece aceasta

depinde de ritmicitatea vieţii economice, mai ales în cazul impozitelor directe.

Aceste mişcări diferite în timp ale veniturilor şi cheltuielilor se combină cu alte

mişcări de fonduri,cu caracter excepţional (emisiunea de împrumuturi, rambursarea

ratelor datoriei externe, amortizarea datoriei publice, diverse plăţi) şi cu mişcările

datorate operaţiunilor corespondenţilor (colectivităţi locale, instituţii publice etc.).

Aceste mişcări excepţionale imprimă lichidităţilor trezoreriei mari variaţii, producând

dezechilibre temporare.

Pentru echilibrarea trezoreriei se poate apela la trei categorii de resurse:

1) Utilizarea fondurilor corespondenţilor;

2) Emisiunea de bonuri de tezaur;

3) Avansuri acordate de banca de emisiune.

1. Trezoreria are posibilitatea să dispună de fondurile corespondenţilor (care

sunt cele mai mari) în intervalul până când respectivii corespondenţi îşi retrag din

conturi sumele necesare pentru efectuarea plăţilor proprii.

2. Bonurile de tezaur sunt înscrisuri ale împrumuturilor pe termen scurt şi

mediu. Se face distincţie între bonurile de tezaur destinate publicului şi cele destinate

băncilor sau altor organisme financiare. Cele destinate publicului sunt următoarele:

51

- certificatul de trezorerie, cu scadenţă la 3 luni;

- certificatul de depozit, cu scadenţa de un an.

3. Cel mai important ajutor pe care Banca Centrală îl acordă statului rezultă din

avansurile pe care i le transmite. Avansurile se acordă pe baza unei convenţii

încheiate între Ministerul Finanţelor şi Banca Naţională, prin care aceasta consimte

voluntar un avans şi îi fixează şi condiţiile. Convenţia se aprobă prin lege, din dorinţa

de a restrânge şi a controla utilizarea avansurilor. Banca emite bonuri de tezaur în

contul Trezoreriei, prin ghişeele proprii şi totodată prin politica de “open market”,

Banca Centrală reglează circulaţia monetară prin cumpărarea sau vânzarea bonurilor

de tezaur.

Din punct de vedere financiar, recurgerea la avansuri la Banca Centrală

semnalizează o situaţie critică a finanţelor publice, dezechilibrul bugetului statului şi al

trezoreriei, ducând la compromiterea creditului public. Din punct de vedere monetar,

avansurile de la Banca Centrală conduc la emisiune de bani fără acoperire, fiind deci,

un factor inflaţionist.

b) Asigură controlul financiar preventiv asupra încasării veniturilor, încadrării

cheltuielilor dispuse de ordonatorii de credite în prevederile şi destinaţia aprobată prin

bugetul de venituri şi cheltuieli al acestora.

Controlul asupra veniturilor se efectuează pe baza documentelor de plată

prezentate sau intrate în trezorerie. Obiectivele urmărite de control sunt:

temeiul legal prin care s-a stabilit obligaţia vărsării de impozite şi taxe către

buget;

respectarea reglementărilor în vigoare privind virarea impozitelor şi taxelor

pe bugete şi încadrarea lor pe capitole şi subcapitole;

respectarea termenelor de virare a veniturilor şi perceperea de penalităţi

pentru plătitorii care au depăşit aceste termene legale.

Controlul preventiv al cheltuielilor urmăreşte oprirea înainte de efectuare a unor

cheltuieli nelegale, neoportune sau neeconomicoase. La urmărirea legalităţii

cheltuielilor se va porni de la gruparea acestora în cheltuieli de personal, cheltuieli

materiale, transferuri, subvenţii, prime, datorie publică şi cheltuieli de capital,

52

urmărindu-se pentru fiecare categorie respectarea actelor normative specifice fiecărui

ordonator de credite.

Operaţiile de verificare efectuate prin trezorerie nu înlocuiesc controlul financiar

preventiv, care se organizează şi se exercită la fiecare instituţie publică şi nu se

exonerează de răspundere persoanele care, printr-o activitate necorespunzătoare,

produc pagube.

c) Asigură operaţiile de decontare în contul instituţiilor publice şi păstrarea

disponibilităţilor acestora în urma constituirii mijloacelor extrabugetare şi a fondurilor

speciale.

d) Asigură atragerea disponibilităţilor din economie (de la instituţii

financiare, agenţi economici, populaţie) prin constituirea de depozite şi prin

împrumuturi de stat lansate în vederea asigurării resurselor financiare pentru

susţinerea unor sectoare economice prioritare (prin restructurare şi retehnologizare),

acoperirea deficitului bugetar şi altele. În acest caz trezoreria se comportă ca o bancă

de depozit, fiind un intermediar financiar. Asemenea instituţiilor financiar-bancare,

trezoreria poate contribui în numele statului la finanţarea sectoarelor prioritare şi,

totodată, se împrumută pentru a acoperi un deficit.

e) Efectuează plasamente financiare pe termen pentru disponibilităţile

statului existente temporar în conturile trezoreriei. De data aceasta, trezoreria se

comportă ca o bancă de afaceri, care furnizează capitaluri unor agenţi economici

pentru a le asigura dezvoltarea.

f) Gestionează datoria publică prin folosirea împrumuturilor de stat (interne şi

externe) potrivit destinaţiilor prevăzute în contracte şi prin rambursarea creditelor la

scadenţă şi plata dobânzilor. În cazul împrumuturilor interne trezoreria acţionează ca o

bancă de emisiune, intervenind, astfel, în domeniul circulaţiei monetare.

g) Supraveghează marile echilibre monetare şi financiare ale statului prin

operaţiile de casierie, bancare şi de contabilitate publică.

Astfel, trezoreria asigură evidenţa contabilă a operaţiilor privind execuţia de

casă a bugetului, pentru încasări şi plăţi, cu ajutorul conturilor sintetice şi analitice

desfăşurate pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare şi pe plătitori.

53

Totodată, trezoreria asigură funcţionarea normală a sistemului informaţional

contabil privind raportarea execuţiei bugetului public, a fondurilor speciale şi

extrabugetare.

2.6. Mecanismul financiar al statului

2.6.1. Mecanismul financiar-componentă a mecanismului economic

Statul modern intervine în economia naţională în scopul asigurării echilibrului

macroeconomic şi creşterii economice durabile printr-un ansamblu de metode,

procedee şi instrumente, care integrate unitar alcătuiesc mecanismul economic al

oricărei societăţi.

Mecanismul financiar, ca parte a mecanismului economic exprimă modul de

organizare şi conducere a fluxurilor financiare din economie, prin care se realizează

constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor financiare publice în societate. Buna

lui funcţionare constă în capacitatea sa de a asigura desfăşurarea normală a

circuitului fluxurilor financiare publice în cuantumul necesar societăţii, pentru

asigurarea funcţionării normale a tuturor instituţiilor publice ale statului prin intermediul

cărora acesta îşi exercită atrbuţiile şi funcţiile sale. Mecanismul financiar are un

caracter dinamic, este perfectibil în timp şi trebuie să aibă o structură suficient de

flexibilă pentru a-şi exercita în mod eficient funcţia sa principală - de conducere şi

reglare a proceselor economice.

Unele dintre componentele sale au un grad mai ridicat de stabilitate, cum ar fi

sistemul financiar şi structura organelor financiare, în timp ce altele, au un caracter

mai mobil, cum este cazul pârghiilor economico-financiare şi al reglementărilor cu

caracter juridic şi financiar.

Sistemul financiar ca parte integrantă a mecanismului financiar cuprinde un

ansamblu de metode şi tehnici intreprinse de stat prin mecanismele sale special

54

create (instituţii specializate şi legislaţia aferentă), prin care se constituie, se distribuie

şi se utilizează resursele financiare publice.

Bugetul public, privit ca un sistem de bugete constituie veriga centrală a

sistemului financiar al oricărei ţări. El reprezintă principalul instrument utilizat de

Guvern pentru implementarea politicilor economice ale statului.

Din punct de vedere tehnic mecanismul financiar cuprinde următoarea

structură funcţională la nivelul ţării:

- cadrul instituţional şi organizatoric;

- reglementările juridice aferente;

- pârghiile economico-financiare.

Cadrul instituţional şi organizatoric cuprinde o serie de organe ale puterii şi

administraţiei de stat care îndeplinesc pe lângă atribuţiile lor specifice şi o serie de

atribuţii de natură financiară. Printre acestea enumerăm:

1. Parlamentul, are dreptul de decizie în domeniul politicilor financiar-

bugetare aplicate de Guvern. Totodată, Parlamentul adoptă cadrul

legislativ de funcţionare a sistemului financiar (aprobă Legea

finanţelor publice, Legea bugetară anuală, alte legi speciale privind

fnanţele publice). În acelaşi timp, are dreptul de control privind

aplicarea acestor legi, privind modul cum sunt constituite, distirbuite

şi utilizate fondurile publice, precum şi asupra instituţiilor publice şi a

persoanelor implicate în gestionarea fondurilor publice;

2. Guvernul, are ca principale atribuţiuni în domeniu:

- elaborează şi asigură execuţia bugetului de stat şi a celorlalte bugete

componente ale bugetului public;

- pune în aplicare politicile fiscal-bugetare prevăzute în Programul de

guvernare aprobat de Parlament;

55

3. Ministerul Finanţelor Publice, ca organ de specialitate al

Guvernului în domeniul financiar bugetar, îndeplineşte o serie de

atribuţii, printre care:

- propune Guvernului politica macroeconomică şi asigură aplicarea uniformă

a acesteia prin gestiunea balanţelor financiare, monetare şi valutare;

- elaborează Proiectul bugetului de stat, pe care îl supune aprobării

Guvernului, iar după adoptarea acestuia de către Parlament ia măsurile

necesare pentru execuţia lui;

- organizează funcţionarea Trezoreriei Statului prin intermediul căreia

efectuează operaţiunile financiare în bugetul public, exercitând control fiscal

asupra veniturilor şi unul preventiv asupra cheltuielilor bugetare;

- îndeplineşte şi alte atribuţiuni în domeniul financiar, al prognozelor

macroeconomice, al asigurării echilibrului financiar, monetar şi valutar la

nivel macroeconomic;

4. Ministerul Muncii, Solidarităţii sociale şi Familiei, are atribuţiuni

privind elaborarea, execuţia Bugetului asigurărilor sociale de stat şi a

Bugetului asigurărilor pentru şomaj şi cu privire la controlul modului

de gestionare a resurselor bugetelor respective;

5. Banca Naţională, stabileşte şi conduce politiva monetară şi de

credit, urmăreşte stabilitatea monetară şi supraveghează activitatea

tuturor societăţilor bancare, de asemenea BNR are importante

atribuţii în ceea ce priveşte executarea componentelor bugetului

general consolidat, prin administrarea contului curent general al

Trezoreriei Statului;

6. Curtea de Conturi, ca organ suprem de control subordonat

Parlamentului, exercită un control asupra modului în care au fost

constituite şi folosite resursele financiare publice de către instituţiile

publice, agenţii economici şi persoanele fizice care gestionează

fonduri de la bugetul public.

56

Reglementările juridice pe baza cărora funcţionează organele puterii de stat

şi instituţiile de specialitate cu atribuţiuni în domeniul financiar fac parte din logistica

pe care statul o întrebuinţează pentru punerea în aplicare a strategiilor sale politice.

Pârghiile economico-financiare reprezintă instrumentele de lucru prin care

statul constituie, administrează şi utilizează fondurile băneşti publice necesare

îndeplinirii funcţiilor sale.

Statul pune în funcţiune mecanismul său economico-financiar pentru

îndeplinirea obiectivului principal - dezvoltarea societăţii în general – ceea ce

înseamnă, pe de o parte, creşterea economică durabilă, iar pe de altă parte,

asigurarea unui standard de viaţă corespunzător cetăţenilor săi. Acest obiectiv

principal subsumează mai multe obiective – ţintă pe care le are în vedere Guvernul,

şi anume :

- creşterea PIB-ului de la un an la altul, în termeni reali, atât în cifre absolute,

cât şi pe locuitor;

- creşterea productivităţii muncii;

- creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă;

- stabilitatea preţurilor şi reducerea inflaţiei la o rată apropiată de media

Uniunii Europen;

- echilibrarea Balanţei de plăţi şi reducerea deficitului bugetar, etc.

Pentru atingerea acestor obiective, Guvernul are în vedere anumite strategii

prevăzute în Programul de guvernare, strategii care, aplicate în practică, poartă

denumirea de politici guvernamentale.

2.6.2. Noţiuni de fiscalitate şi politică fiscală

Fiscalitatea reprezintă o componentă esenţială a vieţii social-economice a unei

naţiuni, deoarece formarea resurselor financiare publice se bazează în principal pe

57

constituirea banului public prin intermediul prelevărilor obligatorii de la persoane fizice

şi juridice.

Fenomenele financiare vizând constituirea resurselor financiare publice, în

vederea repartizării judicioase pentru acoperirea necesităţilor publice, au impact în

mod deosebit asupra domeniilor economic, social şi politic.

Fiscalitatea aparţine ştiinţei finanţelor, iar acestea din urmă, aparţin economiei

politice. Pornind de la acest fapt, putem afirma că analiza fiscalităţii nu se poate

realiza izolat, ci luând în considerare relaţiile de interdependenţă între fiscalitate şi

domeniile economic, juridic şi politic.

Legătura fiscalităţii cu alte ştiinţe şi discipline poate fi redată conform schemei

de mai jos:

Legătura fiscalităţii cu alte ştiinţe şi discipline

(din Revista „Finanţe publice şi contabilitate”, nr. 2/2006)

58

Economie politică

Informatică

Analiză economico-financiară

Contabilitate

Modelare matematică

Drept

Asigurări

Fiscalitate

Finanţe publice

Management

Relaţii valutar-financiare

Statistică

Ştiinţe politice

În practica financiară, fiscalitatea reprezintă un sistem de percepere a

impozitelor şi taxelor de către autorităţile publice, în scopul realizării funcţiilor social-

economice ale statului.

Fiscalitatea vizează relaţii stabilite între două părţi – stat şi contribuabili – părţi

ce devin, datorită regimului juridic, subiecte de drept. La stabilirea relaţiilor financiare

între stat, ca reprezentant al puterii, pe de o parte şi contribuabil, pe de altă parte, un

rol important îl are concepţia politică a partidului (sau a grupurilor politice) care se află

la putere la un moment dat şi care se concretizează în strategia şi programul de

guvernare în domeniul veniturilor şi cheltuielilor bugetare. În acest context, nu putem

neglija interdependenţa dintre fiscalitate şi managementul public, mai ales în ceea ce

priveşte aspecte precum previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea,

evaluarea şi controlul din perspectivă fiscală.

Ponderea cea mai mare în cadrul resurselor financiare publice ordinare este

deţinută de veniturile fiscale, respectiv impozite, taxe şi contribuţii (ca formă a

impozitelor directe), suportate şi achitate de contribuabili, ca urmare a desfăşurării

unei activităţi sau deţinerii în proprietate a unor bunuri.

Fiecare Guvern adoptă o metodologie fiscală proprie, privind aşezarea

impozitelor şi taxelor, pe de o parte, cât şi perceperea şi încasarea lor, pe de altă

parte.

Aşezarea şi perceperea unei obligaţii bugetare presupune cunoaşterea

următoarelor elemente:

1. Debitorul impunerii – care poate fi orice persoană fizică sau juridică ce

datorează, potrivit legii, impozite, taxe sau alte prelevări (ex. contribuţii),

denumită contribuabil;

2. Obiectul impunerii fiscale – îl constituie „materia impozabilă” care poate

consta în:

veniturile persoanelor fizice sau juridice (venitul brut sau profitul

impozabil);

bunurile impozabile sau taxabile potrivit legii sau alte valori care

generează titluri de creanţă fiscală;

59

înscrisuri ce atestă diferite acte juridice săvârşite de autorităţile publice,

pentru care se datorează taxe de timbru;

3. Unitatea de evaluare, care poate fi în funcţie de baza de calcul:

cotă fixă, dacă baza de calcul o formează anumite bunuri sau

fapte juridice;

cotă procentuală, dacă baza de calcul este venitul impozabil sau

valoarea bunului. Această cotă poate fi: proporţională (taxa de timbru),

progresivă (pe tranşe de venit) şi regresivă;

4. Perceperea veniturilor sau încasarea veniturilor bugetare se

poate realiza prin mai multe metode: plata directă, reţinere (stopaj) la sursă,

aplicarea de timbre fiscale, executarea silită;

5. Termenul de plată, adică data limită până la care un anumit

impozit, taxă sau alt venit cuvenit bugetului trebuie achitat. Plata obligaţiilor

bugetare se face în numerar, ori prin virament, stabilit de lege, distinct

pentru fiecare sumă datorată în parte, în contul bugetar corespunzător, în

ordinea vechimii obligaţiei.

Aşezarea impozitelor şi taxelor înseamnă constatarea, calcularea şi stabilirea

lor prin debitare (roluri fiscale) sau prin crearea de obligaţii fiscale (fişa plătitorului).

Constatarea presupune determinarea subiectului impunerii şi a obiectului impozabil,

cu precizarea bazei de impunere fiscală, iar calcularea sumei impozitului constă în

stabilirea acesteia cu ajutorul unei reţele tarifare, care reprezintă o unitate de evaluare

şi se aplică bazei de impozitare.

Perceperea impozitelor şi taxelor constă în urmărirea şi încasarea lor,

precum şi în întocmirea evidenţelor fiscale, centralizate sau nominale (rol, fişă).

Perceperea se realizează prin una din metodele următoare: plata directă, reţinerea

(stopajul) la sursă sau aplicarea de timbre mobile.

Controlul modului de aşezare şi percepere a impozitelor şi taxelor se

realizează cu ajutorul aparatului fiscal, în cadrul acţiunii de control fiscal.

Obligaţia stabilită unilateral de către stat, prin acte normative, în sarcina

persoanelor fizice sau juridice ( denumite generic „contribuabili”), constând într-o

60

anumită sumă de bani ce urmează a fi plătită de acestea la termenul stabilit , în contul

bugetului public este o obligaţie bugetară. Ea reprezintă un venit al bugetului public,

al cărui beneficiar este întreaga societate.

Constatarea şi individualizarea obligaţiei bugetare se realizează prin titlul de

creanţe bugetare, care reprezintă un act juridic unilateral. El se întocmeşte sau se

confirmă de către organele ce compun aparatul fiscal al statului, cărora le revin

competenţe în a calcula impozitele şi taxele datorate bugetului public.

Titlurile de creanţe bugetare pot fi:

a) cu caracter explicit (proces-verbal de impunere, declaraţia de impunere,

declaraţia vamală etc.);

b) cu caracter implicit (proces-verbal de control, statele de plată ale salariaţilor

etc.).

Răspunderea contribuabilului poate fi contravenţională sau penală (care se

poate cumula cu răspunderea materială sau civilă), în funcţie de scopul concret

urmărit de lege, şi anume, recuperarea integrală a creanţelor statului.

Mărimea prelevărilor obligatorii la bugetul public este dependentă de anumiţi

factori, printre care:

1) ponderea sectorului public în producţia industrială a ţării;

2) nivelul cotelor de impozit;

3) dimensiunile nevoilor bugetare şi mijloacele de acoperire a acestora;

4) proporţiile evaziunii fiscale.

Această mărime a prelevărilor obligatorii în bugetul public scoate în evidenţă

nivelul fiscalităţii într-o ţară la un moment dat.

Nivelul fiscalităţii diferă în funcţie de două categorii de factori:

a) factori proprii sistemului fiscal (multitudinea impozitelor, modul de calcul a

materiei impozabile, progresivitatea impunerii etc.);

b) factori independenţi de sistemul fiscal (produsul intern brut, natura

instituţiilor politice etc.).

61

Pentru analiza nivelului fiscalităţii într-o anumită perioadă de timp se utilizează

o serie de indicatori, cu influenţe puternice la nivel macroeconomic, printre care

menţionăm rata presiunii fiscale.

Rata presiunii fiscale sau rata prelevărilor obligatorii este egală cu raportul

dintre ansamblul impozitelor şi contribuţiilor sociale efectiv încasate de administraţia

publică şi produsul intern brut.

Acest indicator poate avea o dublă accepţiune:

- presiunea fiscală în sens restrâns egală cu raportul dintre mărimea

impozitelor încasate şi P.I.B.;

- presiunea fiscală în sens larg egală cu raportul dintre ansamblul

impozitelor şi contribuţiilor sociale, pe de o parte, şi P.I.B., pe de altă parte.

Deci, acest indicator trebuie analizat atât din punct de vedere al sarcinii

fiscale (procentul fiscalităţii în P.I.B.), cât şi al structurii fiscalităţii (diversitatea

impozitelor şi contribuţiilor la constituirea prelevărilor obligatorii).

Semnificaţia ratei presiunii fiscale se remarcă pe două planuri: contabil şi al

analizei economice.

Pe plan contabil este important să se remarce că rata de presiune fiscală nu

ţine cont de faptul că prelevările obligatorii finanţează alte prelevări obligatorii. Astfel,

fluxurile contabilizate la numărător nu sunt consolidate, adică nu elimină prelevările

obligatorii vărsate de administraţiile publice (cum ar fi contribuţiile sociale pe care

instituţiile statului şi colectivităţile locale le varsă în contul angajaţilor lor). Ca urmare,

nu este vorba de prelevări nete, operate asupra unor agenţi economici. Pe de altă

parte, puterea publică recuperează, sub forma impozitelor, o parte a sumelor pe care

ea le cheltuieşte.

Din punct de vedere al analizei economice, se consideră rata de presiune

fiscală o cheltuială ce pune în evidenţă aspectul confiscatoriu al prelevărilor

obligatorii şi se neglijează faptul că ele sunt reinvestite în circuitul economic sub forma

cheltuielilor publice.

Deci, rata de presiune fiscală reprezintă un indicator de comensurare a părţii

de venituri provenite din producţie, care trec printr-un proces de distribuire obligatorie

şi publică, în loc să fie lăsate la libera dispoziţie a iniţiativei private.

62

Abordarea fiscalităţii în termeni relativi nu are o relevanţă pragmatică fără o

corelare cu abordarea ei în termeni reali, materiali.

În termeni relativi putem spune că nivelul fiscalităţii în România se situează la

limite rezonabile comparativ cu ţările dezvoltate (33-34%).

Chiar dacă în Marea Britanie există acelaşi nivel al ratei fiscalităţii, comparaţia

nu este relevantă, deoarece baza de raportare este practic radical diferită între P.I.B.

realizat pe locuitor în România şi cel realizat în Marea Britanie (diferenţa este de 1 la

12).

Se poate concluziona că atât forţa de susţinere a fiscalităţii, cât şi efectele în

termeni reali ai promovării unei anumite rate a fiscalităţii sunt de cel puţin 12 ori mai

mari în această ţară decât în România.

În consecinţă, se pune întrebarea: “Până unde poate creşte presiunea fiscală?

Oare nu există limite în calea majorării impozitelor?”

Stabilirea unor limite ale presiunii fiscale este o problemă care i-a preocupat pe

specialişti încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când economiştii şi juriştii afirmau

că fiscalitatea trebuie să fie cât mai lejeră. Insă, datorită creşterii cheltuielilor publice

de la un an la altul, ca urmare a diversificării acţiunilor şi implicărilor statului în viaţa

economică şi socială, impozitele şi contribuţiile sociale au avut o evoluţie ascendentă,

în fiecare etapă de dezvoltare, mărimea acestora fiind considerată ca fiind la limita

maximă, adică acea limită care o dată depăşită, ar periclita bunul mers al economiei.

De menţionat că, stabilirea unui plafon maxim al nivelului presiunii fiscale este

aproape imposibil de realizat, deoarece acest indicator diferă în funcţie de perioadă,

ţară, context economic, politic şi social.

Economistul englez A. Pigon afirma că “presiunea fiscală opţională este cea

corespunzătoare egalităţii între utilitatea socială a cheltuielilor publice marginale şi

inutilitatea socială a prelevării fiscale marginale”. [21;636]

Rata fiscalităţii sau gradul de fiscalitate ne arată cât de mare este presiunea

fiscală a impozitelor asupra cetăţeanului. Ea se determină prin formula:

63

, în care:

Rf rata fiscalităţii sau gradul de fiscalitate, care ne arată cât la sută din PIB

este concentrat la dispoziţia statului prin impozite, taxe şi contribuţii;

Vf veniturile fiscale realizate într-un an din impozite, taxe şi contribuţii PIB

produsul intern brut realizat într-un an bugetar.

Deoarece în totalul veniturilor fiscale sunt incluse, de regulă, şi contribuţiile

pentru securitatea socială care au o destinaţie precisă şi în multe ţări se găsesc într-

un buget distinct (bugetul asigurărilor sociale de stat), spre deosebire de restul

impozitelor şi taxelor care odată încasate la bugetul de stat se depersonalizează, se

obişnuieşte să se calculeze şi o rată a fiscalităţii fără luarea în calcul a acestor

contribuţii.

Nivelul fiscalităţii cunoaşte diferenţieri importante de la o ţară la alta şi de la o

perioadă la alta. Insă problema fiscalităţii trebuie privită nu numai din prisma ponderii

încasărilor din impozite şi taxe în PIB, ci şi în funcţie de alţi factori şi anume:

structura impozitelor şi taxelor (raportul dintre impozitele directe şi

cele indirecte);

raportul dintre impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi impozitul pe

veniturile persoanelor juridice.

raportul dintre contribuţiile obligatorii ale angajatorilor şi cele ale

angajaţilor etc.

Pentru a controla presiunea fiscală statul trebuie să ţină cont de anumite

caracteristici:

în măsura în care presiunea fiscală creşte trebuie ca impozitul să nu

creeze distorsiuni grave, ci să fie just, pentru a nu determina mişcări sociale;

64

de la un anumit nivel în sus, orice impunere suplimentară devine

dăunătoare economiei, fără a aduce încasări mai mari la buget (fapt

demonstrat prin Curba Laffer în timpul mandatului preşedintelui american

Ronald Reagan);

presiunea fiscală este influenţată şi de preferinţele puterii politice care se

află la guvernare la un moment dat;

creşterea presiunii fiscale reprezintă o sursă de conflict şi nu generează

o motivaţie normală pentru muncă, încurajând “munca la negru” şi frauda

fiscală;

reducerea presiunii fiscale trebuie să vizeze concomitent două măsuri

contradictorii: lărgirea bazei de impozitare să se facă concomitent cu

reducerea cotelor de impunere, fără ca, pe total, să se reducă veniturile de

care bugetul public are nevoie.

Economistul californian Arthur Laffer a demonstrat pe baza unui instrument

analitic (Curba Laffer), ideea conform căreia orice creştere a presiunii fiscale

provoacă, de la un anumit nivel, o scădere a sumei prelevărilor obligatorii încasate de

către puterea publică.

Laffer a demonstrat că valoarea prelevărilor obligatorii este o funcţie

crescătoare a ratei presiunii fiscale, dar numai până la un anumit prag maxim

(corespunzător nivelului maxim al curbei), dincolo de care devine o funcţie

descrescătoare a acestei rate.(Fig.nr.1)

65

Suma M

prelevărilor N N’

obligatorii

0 25 50 75 100

Rata presiunii fiscale

Fig. nr.1. Curba Laffer

Valoarea prelevărilor obligatorii ar merge până la anulare dacă rata fiscalităţii ar

atinge valoarea de 100% (în acest caz limită, orice activitate impozabilă ar dispărea).

Aceasta se explică prin faptul că prelevările obligatorii prea dure distrug baza

impozabilă.

O rată care depăşeşte nivelul optim are un efect descurajator asupra

investitorilor şi salariaţilor. Ea este urmată de o reducere a producţiei, a bazei de

impozitare şi a veniturilor bugetare provenite din impozite şi taxe.

Curba Laffer se divide în două părţi, delimitate de punctul M: partea stângă

este cea admisibilă (sau normală), în care încă mai sunt rezerve de creştere a

prelevărilor obligatorii, prin mărimea ratei presiunii fiscale (între punctele N şi M) şi

partea dreaptă, denumită zona inadmisibilă, în care orice suplimentare a presiunii

fiscale este în măsură să ducă la diminuarea veniturilor autorităţilor publice.

66

Dimpotrivă, în această zonă presiunea fiscală trebuie scăzută conform segmentului M

– N’ pe curbă.

Curba Laffer rămâne o reprezentare pur teoretică, deoarece nu permite

identificarea cu exactitate a valorii lui M, dincolo de care presiunea fiscală devine

excesivă.

Raţionamentul lui Laffer a avut drept punct de plecare teoria ofertei care a

constituit unul dintre principiile de bază după care s-au ghidat preşedinţii americani

Reagan şi Bush. Această abordare pune accentul pe măsurile microeconomice

destinate creşterii productivităţii şi eficienţei economice. Adepţii teoriei ofertei au

considerat că reducerea impozitelor constituie un stimulent necesar pentru economia

americană aflată în recesiune sub administraţia Reagan şi au susţinut că această

reducere nu va produce nici un efect secundar negativ. Dimpotrivă, s-a mers pe ideea

că populaţia va plăti impozite mai mici, administraţia va obţine venituri mai mari, iar

producţia şi eficienţa vor creşte.

Previziunea centrală a adepţilor teoriei ofertei – potrivit căreia munca şi

economiile vor creşte considerabil pe măsură ce cota marginală de impozit se va

micşora – s-a dovedit până la urmă a fi incorectă. Ca dovadă, veniturile federale ale

SUA s-au diminuat, iar bugetul federal a trecut de la un echilibru aproximativ în 1979

la un deficit fără precedent de 200 miliarde $, după 1983 [19;385].

În situaţiile de depăşire a pragului admisibil al presiunii fiscale, apar unele

fenomene negative care pot influenţa viaţa economico-socială, pe termen mediu sau

lung, şi anume:

a) Scăderea efortului productiv. Concepţiile liberale susţin punctul de vedere

conform căruia, la niveluri înalte ale impozitelor apar efecte descurajante asupra

muncii, economisirii şi investiţiilor. În acest context, se estimează existenţa a două

tipuri de reacţii opuse, pe care le poate provoca o majorare a impozitului pe venit:

1) efectul de substituţie, care constă în diminuarea timpului de muncă

furnizat de un individ datorită diminuării remuneraţiei sale nete;

2) efectul de venit, care înseamnă creşterea cantităţii de muncă depusă în

scopul de a compensa pierderea venitului net datorată creşterii impozitului.

67

b) Frauda fiscală care constă în nedeclararea sau falsa declarare a veniturilor

impozabile de către contribuabili – persoane fizice şi juridice, în scopul sustragerii, în

parte sau în totalitate, de la plata impozitelor.

c) Deteriorarea competitivităţii internaţionale

Orice creştere a fiscalităţii suportată de agenţii economici se repercutează în

nivelul preţurilor practicate la produsele lor, diminuând capacitatea de autofinanţare,

de investiţii şi modernizare, ceea ce se reflectă în mod negativ asupra competitivităţii

întreprinderii respective în relaţiile cu exteriorul.

Fiscalitatea se realizează, practic, prin politica fiscală, care reprezintă

concepţia, măsurile şi acţiunile statului privind impozitele şi rolul lor în formarea

veniturilor bugetare şi în finanţarea cheltuielilor publice, tipurile de impozite,

perceperea şi folosirea lor ca instrument de stimulare a creşterii economice. Politica

fiscală are la bază criteriul de eficienţă fiscală, adică necesitatea de randament cât

mai mare al acesteia; ea trebuie să asigure mobilizarea unor venituri publice cât mai

mari, în condiţiile încurajării afacerilor economice, a investiţiilor, concomitent cu

promovarea echităţii în contribuţia fiecăruia la venituri, cu asigurarea protecţiei sociale.

Pentru a obţine impactul dorit de Guvern, orice politică fiscală trebuie să

respecte mai multe principii, printre care enumerăm:

a) Principiul justeţii impunerii (echitate fiscală), care presupune

impunerea diferenţiată a veniturilor, separând contribuabilii cu venituri mari

de cei cu venituri medii şi scutirea de plata impozitelor a persoanelor cu

venituri mici, adică stabilirea unui minim neimpozabil. Echitatea fiscală mai

prevede ca persoana care plăteşte impozitul să-l şi suporte efectiv

(incidenţa directă);

b) Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea

impozitelor datorate de fiecare persoană fizică sau juridică să fie certă şi nu

arbitrară, iar termenele şi modalitatea de plată să fie clare pentru toţi

contribuabilii;

68

c) Principiul eficienţei impunerii, adică realizarea încasării

impozitelor cu minim de cheltuieli din partea statului. De asemenea,

impozitele trebuie să aibă un randament fiscal ridicat (să fie plătit de toate

persoanele fizice şi juridice care obţin venituri, fără posibilităţi de sustragere

de la impunere), să fie stabile (când randamentul lor rămâne stabil atât în

perioadele de creştere economică, cât şi în cele de criză) şi să fie elastice

(de a se adapta la necesităţile de venituri ale statului);

d) Principii de politică economică. Prin impozite nu se urmăreşte

numai procurarea de venituri la bugetul public, ci şi folosirea acestora ca

mijloc de stimulare sau de reducere a producţiei sau consumului unor

mărfuri, precum şi de restrângere sau de extindere a relaţiilor comerciale cu

alte state. Aceste principii trebuie să aibă în vedere faptul că la baza

fundamentării politicii fiscale trebuie să stea creşterea economică durabilă,

care trebuie să susţină atât investiţiile, cât şi consumul;

e) Principii social-politice, care ţin de programul politic al partidului

(sau coaliţiei) ce se află la guvernare. Menţionăm aici principiul solidarităţii

umane, la baza căruia stă coeziunea de acţiune a tuturor factorilor

responsabili (instituţii publice, dar şi societate civilă), care priveşte pe cei

aflaţi temporar în dificultate.

Trebuie avut în vedere faptul că, redistribuirea veniturilor pentru reducerea

sărăciei şi a decalajelor între săraci şi bogaţi are doar conotaţii teoretice, datorită

imposibilităţii de realizare a egalităţii în termeni de bunăstare, iar efectul obţinut va fi

tocmai contrar, respectiv polarizarea socială tot mai pronunţată, pe fondul scăderii

productivităţii muncii şi a reducerii eficienţei în activitatea economică. Această teorie,

denumită generic “paradoxul redistribuirii”, formulată de Walter Karpi şi Joachim

Palme, are la bază schimbarea comportamentului economic, prin inhibarea

înclinaţiei de a munci, în lipsa unor stimulente băneşti justificative şi juste, conducând,

în final, la situaţii de ineficienţă pe plan economic.

Nivelul redus al redistribuirii promovat de administraţia americană, are la bază

următorul argument al lui Andrew Schotter (adept al teoriei alocării juste): “Americanii

69

tind să simtă că venitul nu poate fi redistribuit în mod fundamental fără a distruge

libertăţile şi stimulentele pe care le asigură sistemul pieţei libere”.

În zilele noastre, în România, o politică fiscală activă, de redistribuire a

veniturilor, promovată pe plan naţional (care presupune un nivel ridicat al impozitelor

şi contribuţiilor sociale), va determina distorsiuni, prin intermediul preţurilor, în

competiţia economică pe piaţa internaţională.

Romano Prodi, comisar european şi fost preşedinte al Comisiei Europene,

vorbind despre reforma modelului economic şi social european, afirma că aceasta

“necesită conjugarea tradiţiei solidariste a statului social – cea mai mare cucerire a

secolului XX, cu capacitatea de a concura într-o economie globalizată – cea mai mare

sfidare a secolului XXI”.

Fiscalitatea se realizează, practic, prin politica fiscală, care reprezintă

concepţia, măsurile şi acţiunile statului privind impozitele şi rolul lor în formarea

veniturilor bugetare şi în finanţarea cheltuielilor publice, tipurile de impozite,

perceperea şi folosirea lor ca instrument de stimulare a creşterii economice. Politica

fiscală are la bază criteriul de eficienţă fiscală, adică necesitatea de randament cât

mai mare al acesteia; ea trebuie să asigure mobilizarea unor venituri publice cât mai

mari, în condiţiile încurajării afacerilor economice, a investiţiilor, concomitent cu

promovarea echităţii în contribuţia fiecăruia la venituri, cu asigurarea protecţiei sociale.

2.7. Dubla impunere juridică internaţională

Dubla impunere reprezintă un fenomen internaţional şi reprezintă impunerea

aceluiaşi venit sau bun, de două sau mai multe ori, în cadrul aceluiaşi exerciţiu

financiar. În practica fiscală sunt cunoscute două forme de impunere, şi anume:

- dubla sau multipla impunere economică;

- dubla sau multipla impunere juridică.

70

Dubla impunere economică reprezintă supunerea aceluiaşi venit sau

aceleiaşi averi, la mai multe impozite, în aceeaşi ţară. De exemplu, în România există

dublă impunere şi chiar multiplă impunere a aceleiaşi materii impozabile:

produsul finit vândut şi încasat, altfel spus, valoarea încasată de un

agent economic este supusă la mai multe impozite: impozit pe profit, T.V.A.,

accize (acolo unde este cazul);

valoarea nou creată de o societate comercială suportă o multiplă

impunere: mai întâi salariile, apoi T.V.A., apoi impozit pe profit;

dubla impunere a dividendelor: mai întâi impunerea profitului sub

forma impozitului pe profit, după care se impune a doua oară partea din

profitul net repartizat sub formă de dividende;

multipla impunere a valorii în vamă, în cazul produselor importate

astfel:

Vv x Tv = Vt Vv + Vt = V1

V1 x A = Va V1 + Va = V2

V2 x TVA = VT V2 + VT = V3

În care:

Vv reprezintă valoarea mărfurilor în vamă;

Tv reprezintă cota de taxă vamală aplicată;

Vt reprezintă valoarea taxei vamale plătită în vamă;

A reprezintă cota accizelor calculate în vamă;

Va reprezintă valoarea accizelor plătite;

TVA reprezintă cota de TVA aplicată în vamă;

VT reprezintă valoarea taxei vamale aplicată;

Se observă că taxele se aplică după formula dobânzii compuse, adică nu la

valoarea iniţială Vv, ci la valorile intermediare V1, V2, rezultate din adăugarea la

valoarea iniţială a valorii impozitului calculate anterior;

71

V3 reprezintă preţul pe piaţa internă al produsului importat.

Dubla impunere juridică se manifestă atunci când aceeaşi materie impozabilă

(venit sau avere), aparţinând aceleiaşi persoane fizice sau juridice este supusă

aceluiaşi impozit de două ori, pentru aceeaşi perioadă de timp, în două state diferite.

Se numeşte dublă impunere juridică, deoarece materia impozabilă este impusă de

două regimuri juridice diferite (din ţări diferite).

Dubla impunere juridică poate apărea atât în cazul impozitelor directe, cât şi al

unora dintre impozitele indirecte (TVA, accize, taxe vamale). În acest scop, statele

încheie convenţii pentru evitarea dublei impuneri internaţionale.

Fenomenul de dublă impunere aduce în prim plan raporturile de dependenţă

care se nasc între stat ca putere suverană şi individ. Suveranitatea fiscală a statului

reprezintă competenţa exclusivă a statului pe teritoriul său, în domeniul fiscal sau

altfel spus, dreptul fiecărui stat de a institui şi încasa impozite şi taxe de la cetăţenii

săi.

Suveranitatea fiscală se exercită prin:

- autoritatea legiuitoare (Parlamentul) care are competenţa de a institui

impozite şi taxe;

- autoritatea executive (Guvernul) care răspunde de aşezarea şi perceperea

impozitelor în cadrul politicii sale fiscale;

- instanţele judecătoreşti chemate să soluţioneze litigiile fiscale, între cetăţeni

şi instituţiile statului.

Raporturile de dependenţă ale indivizilor faţă de stat pot fi de mai multe feluri:

dependenţă politică, socială şi economică.

Dependenţa politică este dată de naţionalitatea persoanei respective, faptul

că este sau nu cetăţean al statului respectiv (rezident sau nerezident).

Dependenţa socială se manifestă prin şederea individului în ţara în care se

află reşedinţa sau domiciliul său.

Dependenţa economică rezultă din faptul că individul desfăşoară o activitate

economică în ţara respectivă sau deţine bunuri impozabile în ţara respectivă.

Atunci când aceste trei categorii de dependenţe sunt reunite la acelaşi individ

se poate spune că există o dependenţă totală de suveranitatea fiscală a unui stat.

72

Există din ce în ce mai multe situaţii când acelaşi individ se află în legătură

politică, economică sau socială faţă de două sau mai multe state ( este cetăţean al

unui stat, are domiciliul în alt stat şi are sursa de venituri în al treilea stat sau în statul

de domiciliu).

În acest caz persoana respectivă are legături fiscale cu două sau mai multe

state, fiind supus regimului de dublă impunere (multiplă impunere) juridică

internaţională.

În practica fiscală se cunosc două concepţii aplicate de către statele lumii, şi

anume:

- concepţia teritorială, care are la bază criteriul sursei (originii) veniturilor ori

locul unde este situată averea;

- concepţia globală, care are la bază criteriul rezidenţei ( sau al domiciliului

fiscal).

În ţara în care se aplică concepţia teritorială sunt supese toate veniturile,

indiferent de natura lor ( profit, salarii, câştiguri din profesii libere, dividende, dobânzi,

chirii, arenzi etc.), dacă au sursa pe teritoriul statului respectiv. Nu are relevanţă locul

unde îşi are rezidenţa (sediul) beneficiarul veniturilor respective.

În schimb, în ţara în care se aplică concepţia globală, fac obiectul impunerii

toate veniturile (bunurile) persoanelor fizice şi juridice care au rezidenţa sau sediul,

după caz, în statul respectiv. Nu are importanţă de unde provin acele venituri sau

unde se află situate bunurile luate în calcul pentru impozitare. Ca atare, factorul

hotărâtor în acest caz, îl reprezintă persoana fizică sau juridică (contribuabilul) şi nu

veniturile sau bunurile acestuia.

Conform celor două concepţii fiscale, apare un conflict de interese între

autorităţile fiscale din două sau mai multe state cu care se află în dependenţă fiscală

persoanele respective. Pentru evitarea dublei impuneri juridice internaţionale se

semnează convenţii bilaterale între statele respective.

În condiţiile existenţei unei convenţii de evitare a dublei impuneri,în practică se

aplică două metode principale de calcul, şi anume:

metoda scutirii, care se referă la venit;

73

metoda creditării, care se referă la impozit.

Metoda scutirii cunoaşte două variante:

1. metoda scutirii totale, conform căreia, statul de rezidenţă

scuteşte în totalitate de la impozitare venitul obţinut de rezidentul său din

statul de origine al venitului (statul sursă). Efectiv, statul de rezidenţă nu

este interesat, din punct de vedere fiscal (al impozitării), de venitul obţinut

de rezidentul său în alt stat;

2. metoda scutirii progresive, conform căreia, statul de rezidenţă

nu impozitează veniturile obţinute de contribuabilul său din statul străin (de

sursă), dar ţine cont de existenţa lor, în scopul cumulării (globalizării) cu

toate celelalte venituri obţinute (din toate sursele interne şi externe), numai

pentru stabilirea cotei de impozitare, aferentă venitului total. Această

metodă are aplicabilitate numai în cazul în care în statul de rezidenţă se

aplică impunerea veniturilor în cote progresive. În cazul cotei unice de

impozitare (ca în România) nu are aplicare.

Metoda creditării cunoaşte şi ea tot două variante:

a) metoda creditării totale, conform căreia, impozitul plătit în

statul străin se scade în totalitate din impozitul datorat în ţara de reşedinţă,

chiar şi în cazurile în care, impozitul datorat în statul străin este mai mare

decât impozitul rezultat în ţara de reşedinţă, prin impozitarea venitului

obţinut din statul sursă;

b) metoda creditării parţiale, conform căreia, impozitul plătit

în statul străin se scade din impozitul datorat în ţara de reşedinţă, însă

numai până la limita impozitului ce rezultă în ţara de reşedinţă, prin

impozitarea venitului obţinut din statul sursă. Această metoda este folosită

de numeroase state, printre care şi România, în scopul anulării efectelor

generate de politica unor state de a utiliza cote reduse de impozitare a

veniturilor, ca fenomen de dumping fiscal internaţional.

Prin convenţiile de evitare a dublei impuneri se prevede, ca regulă generală,

că problema evitării dublei impuneri nu se pune în statul de origine a venitului (statul

74

sursă), ci în statul de rezidenţă. Statul sursă a venitului nu este interesat dacă în

celălalt stat contractant al convenţiei (statul rezident) se impozitează sau nu veniturile

acordate de el şi nici în ce cote se impozitează.

În consecinţă, orice venit obţinut de rezidentul unui stat, în alt stat, se

impozitează conform prevederilor fiscale din statul respectiv (statul sursă sau de

origine a venitului). Şi în statele Uniunii Europene, politicile privind impozitele indirecte

sunt de competenţa autorităţilor comunitare (pentru că ele sunt cuprinse în preţuri

care se practică pe tot cuprinsul Uniunii), în timp ce politicile referitoare la impozitele

directe sunt de resortul autorităţii statelor membre.

În concluzie, problema evitării dublei impuneri este problema exclusivă a

statului de rezidenţă şi nu a statului de origine a veniturilor (care îşi respectă regulile

sale).

Statele membre ale Uniunii Europene au fost de la început preocupate de a

găsi căi de armonizare a sistemelor fiscale privind impozitarea companiilor cât şi

impozitarea la sursă a dividendelor. Scopul lor era să elimine dubla impozitare

economică asupra dividendelor prin intermediul conceptului de armonizare

centralizată a sistemelor fiscale. Din păcate, directivele Comisiei Europene în acest

sens au fost retrase în anii 1975 – 1980, invocându-se principiul subsidiarităţii,

Comunitatea Europeană neavând puteri exclusive în domeniul fiscal.

Ca atare statele instituie prin acte normative dispoziţii prin care se urmăreşte

prevenirea impunerii repetate de către două suveranităţi fiscale, a unor venituri,

bunuri, servicii etc.

Exemple:

- scutirea de impozit a profitului obţinut din filialele unor societăţi, aflete în

străinătate, în măsura în care se bucură de autonomie economico-

financiară şi funcţională;

- scutirea de taxe vamale la exportul mărfurilor, pentru a stimula valorificarea

acestora pe piaţa externă ori scutirea de T.V.A. a unor astfel de exporturi;

- introducerea creditului fiscal, ca instrument de lucru prin care se deduce din

impozitul datorat în ţara de reşedinţă a impozitelor plătite în străinătate de

rezidenţi ai statului respectiv.

75

Trebuie remarcat faptul că nu fac obiectul convenţiilor pentru evitarea dublei

impuneri juridice contribuţiile pentru protecţie socială, deoarece nu sunt

considerate impozite asupra cuantumului total al salariilor. Se are în vedere faptul că

statul nu percepe astfel de contribuţii în calitatea sa de autoritate publică, ci de

asigurator, respectiv de organizator, la nivel naţional, al unor prestaţii sociale. Ca

atare, dreptul de a percepe astfel de contribuţii îl are numai un singur stat, adică acela

care acordă protecţie în cadrul securităţii sociale, persoanelor ce-şi desfăşoară

activitatea pe teritoriul său.

Unele state au renunţat la astfel de contribuţii şi finanţează cheltuielile pentru

securitate socială pe seama impozitelor generale. În scopul asigurării compatibilităţii

internaţionale în materie fiscală, în statistica financiară, contribuţiile pentru

securitate socială sunt asimilate impozitelor şi se includ în totalul resurselor fiscale ale

statului.

În Codul fiscal românesc, apare termenul de credit fiscal, care desemnează o

diminuare a impozitului pe venit sau a impozitului pe profit, cu suma impozitului

achitată în străinătate, conform convenţiilor de evitare a dublei impuneri.

Situaţia neoficială (din date jurnalistice) a românilor care lucrau în străinătate, la

nivelul lunii iunie 2005 (din ziarul “Economistul”)

Ţara Venit lunar Număr

persoaneMinim (euro) Maxim (euro) Mediu (euro)

Italia 650 1500 1100 1.200.000

Spania 640 1500 1350 500.000

Israel 630 1000 800 30.000

Germania 500 1800 1200 150.000

S.U.A. 600 1500 1300 60.000

Canada 1220 3250 2200 110.000

76

Marea

Britanie

250 1800 1000 50.000

Japonia - - 900 5.000

TOTAL - - - 2.105.000

2.8. Evaziunea fiscală

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea, pe diferite căi, de la obligaţiile fiscale

sau ascunderea, sub diferite forme, a surselor şi a cuantumului veniturilor impozabile.

Evaziunea fiscală poate fi săvârşită la adăpostul legii („evaziune legală”) sau cu

încălcarea prevederilor legale (evaziune frauduloasă). În acest din urmă caz

evaziunea este considerată infracţiune.

Evaziunea fiscală „legală” constă în sustragerea contribuabilului de la plata

impozitelor, fără a încălca legea, utilizând în favoarea sa, o prevedere lacunară sau

imprecisă a legii, în scopul evitării plăţii impozitului (mai ales atunci când este vorba

de excepţii prevăzute de lege sau unele facilităţi ale legii pentru anumite categorii de

persoane fizice sau juridice).

Evaziunea fiscală frauduloasă presupune acţiuni ale contribuabilului ce

îndeplinesc următoarele condiţii cumulative:

încalcă o prescripţie legală;

scopul acţiunilor este de a nu plăti impozitul cuvenit statului.

Se poate face o clasificare a fenomenelor de evaziune fiscală ilegală:

frauda tradiţională sau prin disimulare;

frauda juridică;

frauda contabilă;

frauda prin evaluare.

77

1. Frauda tradiţională sau prin disimulare constă în sustragerea parţială

sau totală de la plata obligaţiilor fiscale, prin întocmirea şi depunerea de

documente incorecte sau prin abţinerea întocmirii documentelor cerute de

legislaţia în vigoare. Se includ aici următoarele procedee:

abţinerea de la declaraţii fiscale şi întocmirea de declaraţii

fiscale false (modificarea încasărilor în sensul reducerii acestora, în

scopul reducerii TVA şi a profitului impozabil, prin încasări în numerar fără

chitanţă şi vânzări fără factură);

creşterea cheltuielilor pentru a diminua profitul impozabil, prin

includerea în cheltuielile de exploatare a unor cheltuieli făcute în scop

personal, publicitate exagerată, cheltuieli false privind recompensarea

unor salariaţi sau a unor brevete care nu există etc.;

diminuarea valorii moştenirilor primite şi a tranzacţiilor privind

bunuri imobiliare;

producerea de bunuri şi servicii economice în mod clandestin,

desfăşurarea unor activităţi profesionale recompensate în mod clandestin

(la negru). Munca la negru – caracteristică pentru rezistenţa la impozite –

permite celui care o exercită să obţină venituri nedeclarate (principale sau

complementare). De asemenea, îi scuteşte pe patroni de cheltuieli sociale

(contribuţii sociale obligatorii, cotizaţii etc.);

2. Frauda juridică constă în a ascunde adevărata natură a unui

organism sau a unui contract. De exemplu:

o activitate economică va fi continuată sub forma unei asociaţii fără

scop lucrativ, pentru a nu plăti impozit (pe venit sau pe profit);

transformarea în ascuns a unui contract de asociere într-un contract

de muncă, pentru a permite beneficiarului acestuia să obţină avantaje de

pe urma calităţii de salariat;

3. Frauda contabilă (printre cele mai greu de identificat în practică)

constă în a crea aparenţa unei contabilităţi regulate, prin utilizarea unor

documente false, în scopul majorării tuturor cheltuielilor efectuate şi

diminuării, în mod indirect, a veniturilor:

78

declaraţii fiscale false;

documente de plată fictive;

registre şi evidenţe fiscale nereale;

evidenţe contabile duble (reale şi fictive);

bilanţuri falsificate.

Scopul, constă în reducerea profitului impozabil şi stabilirea unei valori a TVA

sau accize reduse (false). Aici se includ cazurile de fals intelectual, în scopul

ascunderii masei impozabile;

4. Frauda prin evaluare constă în procedee diverse ce pot cuprinde

diminuarea valorii stocurilor, supraestimarea amortismentelor şi

provizioanelor, având ca scop şi efect deplasarea profitului în timp.

Supraevaluarea amortismentelor în cursul unui exerciţiu financiar este

urmată de subevaluarea ulterioară, căci amortismentele nu pot depăşi valoarea de

amortizat a activelor imobilizate.

În cazul provizioanelor excesive, acestea trebuie reintegrate în beneficii,

atunci când reiese că sunt fără obiect.

În ceea ce priveşte diminuarea valorii stocurilor, adevărata lor valoare apare

în momentul vânzării acestora.

O altă formă de evaziune fiscală apare atunci când administratorul sau

contabilul constituie provizioane nedeductibile fiscal, pentru a micşora profitul

impozabil.

Cazuri concrete de fraudă prin evaluare:

cumpărarea de acţiuni supraevaluate de la o persoană fizică, care

este în acelaşi timp administratorul firmei cumpărătoare sau acţionar

majoritar. În acest fel, persoana fizică realizează venituri ilicite din

infracţiunile de bancrută frauduloasă sau înşelăciune în dauna persoanei

juridice achizitoare, al cărei reprezentant este (falsificarea, sustragerea sau

distrugerea evidenţelor societăţii ori ascunderea unei părţi din activul

79

acesteia, înfăţişarea de datorii inexistente în registrele societăţii reprezintă

forme de manifestare a bancrutei frauduloase);

reevaluarea şi revânzarea succesivă a activelor, în felul următor:

cumpărarea de mijloace fixe (clădiri) de către o societate, apoi vânzarea lor

la jumătate din valoare, patronului societăţii, care, la rândul său, le închiriază

aceleaşi societăţi;

achiziţionarea unor active supraevaluate din fonduri obţinute prin

bancrută frauduloasă, urmată de recuperarea diferenţei de preţ a activului

supraevaluat (prin înţelegere între vânzător şi cumpărător, care aveau

acelaşi interes).

În România, în anul 2005 a fost revizuită legislaţia privind evaziunea fiscală,

prin adoptarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale,

care abrogă Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale.

Premise care au stat la baza elaborării noii legi:

o reglementare mai clară, mai coerentă şi mai puţin permisivă privind

frauda fiscală;

caracterul internaţional al faptelor, în sensul că sub aspect subiectiv,

toate aceste acte de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale sunt săvârşite

cu intenţie, organele de control având obligaţia de a proba intenţia de

fraudare a contribuabilului;

posibilitatea săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în concurs cu

alte infracţiuni, cum ar fi: falsul sau uzul de fals, bancruta frauduloasă,

spălarea banilor, crima organizată etc.;

justa sancţionare, care prevede existenţa unei strânse corelaţii între

gravitatea faptei şi sancţiunea aplicată contribuabilului.

Legea prevede numai sancţiuni specifice infracţiunilor, celelalte abateri ale

contribuabililor, de natura contravenţiilor în domeniul fiscal, fiind stabilite şi sancţionate

de Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală.

Pe plan internaţional, cele mai reprezentative exemple de evaziune fiscală la

adăpostul legilor sunt cele care se practică de companiile transnaţionale prin

înfiinţarea unor filiale, în ţări unde fiscalitatea este mai redusă. Între acestea şi

80

„unitatea mamă” din ţara cu o fiscalitate ridicată – au loc relaţii contractuale fictive,

doar scriptice, însoţite de transferuri de sume mari de bani, care scapă de povara

fiscului.

O asemenea ţară devine, pentru întreprinzătorii abili, din toată lumea, un

adevărat paradis fiscal, un loc în care se pot obţine profituri însemnate fără a plăti

impozite. Asemenea „oameni de succes” care desfăşoară activităţi la adăpostul legii,

deci nu încalcă legea, nu pot fi acuzaţi şi nu pot fi traşi la răspundere penală.

Profiturile obţinute în aceste „paradisuri fiscale”, numite şi teritorii offshore sunt

transferate peste hotarele ţării respective şi dispar fără urmă, prin ingenioase metode

de spălare a banilor, obţinuţi mai mult sau mai puţin legal.

Un om de afaceri este considerat corect şi performant, atâta timp cât nu încalcă

legea şi reuşeşte să obţină un profit mai mare, inclusiv prin neplata „legală” a

impozitelor. Aceasta, deoarece legea permite acest lucru, este neclară, imprecisă şi

lasă loc la diferite interpretări.

Preocupările şi acţiunile practice ale omului de afaceri sunt nu de a-şi

maximiza obligaţiile fiscale (impozitele datorate statului), ci de a-şi maximiza

profiturile personale, prin orice mijloace legale, inclusiv prin folosirea unor

reglementări necorespunzătoare pentru stat. Acest lucru a fost subliniat de

economistul englez Adam Smith (1723-1790) care, cu circa 230 ani în urmă, arăta în

cartea sa „Avuţia naţiunilor” următoarele: „Fiecare om, atâta timp cât nu încalcă legile,

are dreptul deplin de a se ocupa de propriile sale profituri în maniera personală care îi

convine”.

Concluzia este că, la prosperitatea economică şi socială nu se ajunge urmărind

să sancţionăm „oamenii de succes”, care au abilitatea de a face bani „la umbra legii”,

inclusiv pe seama unor venituri care, în condiţiile unor reglementări corespunzătoare

s-ar cuveni bugetului de stat. Soluţia trebuie căutată în altă parte. Fiecare stat trebuie

să aibă o legislaţie raţională, cu prevederi clare şi precise, imperative, care să nu lase

loc la diferite interpretări. Legislaţia fiscală trebuie să stimuleze munca, procesele de

economisire şi investiţiile, să instaureze un climat de legalitate, de domnie a legii, a

raţiunii şi a principiilor de eficienţă, dar şi de echitate fiscală şi socială.

81

Revenind la România, putem menţiona că din anul 1990 şi până în 2005 s-a

emis un număr foarte mare de acte normative conţinând numeroase facilităţi fiscale

în scopul dezvoltării activităţii economice, în special prin atragerea de capital străin. În

acelaşi timp, putem menţiona şi faptul că asemenea facilităţi au fost folosite din plin,

ca un principal instrument de „evaziune fiscală legală”, pentru diferite grupuri de

interese din sfera puterii care acţionau în stil mafiot, diminuându-se fraudulos

veniturile bugetare.

Este ştiut faptul că, măsurile de ordin fiscal sunt folosite în orice ţară ca unul din

cele mai importante instrumente de influenţare a activităţii economice, în special

pentru stimularea dezvoltării unor domenii de activitate, produse şi servicii, inclusiv

prin acordarea de facilităţi fiscale.

Aceste facilităţi au constat în:

amânări şi eşalonări la plata impozitelor, taxelor şi a celorlalte

obligaţii bugetare (pe o perioadă cuprinsă între 6 luni şi 5 ani, pentru orice

sumă);

scutiri şi reduceri de impozite şi taxe;

amânări, eşalonări, scutiri sau reduceri de majorări de întârzieri.

Prin facilităţile fiscale acordate nu s-au stimulat prioritar activităţile

productive. Aceasta nu se putea face decât în condiţiile în care se acordau facilităţi

cum ar fi:

pentru investirea profitului (prin scutirea de la impozitare a profitului

investit);

pentru stimularea angajării de personal şi menţinerea acestuia în

activitate câţiva ani (prin scutirea de la plata impozitului pe salarii pentru

personalul suplimentar angajat);

scutirea de la impozitare a profitului aferent mărfurilor exportate;

scutirea de la impozitare a dividendelor pe perioada în care acestea

sunt lăsate în societate spre a fi folosite în scopul dezvoltării propriei

activităţi.

România a ajuns în aceşti ani postrevoluţionari un adevărat „paradis al

evaziunii fiscale legale”, menţinând o legislaţie fiscală ambiguă, care în loc să

82

stimuleze munca şi procesele de economisire şi de investire a permis numeroase

abuzuri la adăpostul legii. Putem vorbi în România, chiar de o evaziune fiscală

„legislativă” prin emiterea de „legi corecte” pe „prevederi incorecte”. Acesta

reprezintă unul din paradoxurile fiscale existente în România – adică, acele

raţionamente legislative fiscale care, din cauza unor greşeli ascunse (deliberate sau

nu) – duc la evaziune fiscală „legală”.

Aşa cum între evaziune şi legală există un paradox (absurditate), tot aşa şi

între „a raţiona corect în temeiul legii” şi „reglementări incorecte” există acelaşi

paradox.

Cu toate acestea, legislaţia fiscală din România, de după 1989 a fost o

legislaţie fiscală împovărătoare pentru contribuabilul de rând şi mai ales, neprielnică

investitorilor. Contribuabilii corecţi sunt supuşi unor obligaţii fiscale excesive, deosebit

de mari, ajunse la limita suportabilităţii. Efectiv, aceştia trebuie să suporte şi sarcinile

fiscale ce revin evazioniştilor, ceea ce conduce la mărirea substanţială a obligaţiilor de

plată a acestora. Din datele furnizate de Institutul Naţional de Statistică, în 2001, se

menţionează că economia subterană a reprezentat în anul 2000 aproximativ 45% din

produsul intern brut (PIB). În aceste condiţii, bogaţii frauduloşi devin tot mai bogaţi, în

timp ce contribuabilii corecţi suportă o povară fiscală tot mai mare, sărăcind pe zi ce

trece şi depăşind 50% din populaţia ţării.

Asemenea stări de lucruri ridică serioase probleme, în plan intern cât şi extern,

din punctul de vedere al principiilor de politică economică promovate de România şi,

în special, din punctul de vedere al principiilor de politică fiscală. Plecând de la acest

aspect, investitorii străini din România au solicitat în repetate rânduri guvernelor

postdecembriste, o revizuire a legislaţiei fiscale, care să elimine corupţia în

administraţie şi să reducă aria evaziunii fiscale din partea întreprinzătorilor. Cerinţele

lor au fost susţinute şi în anul 2005, de către ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti,

Quinton Quyle, care solicita următoarele:

transparenţa mediului de afaceri;

reducerea birocraţiei;

eficientizarea aparatului administrativ;

o siguranţă mai mare a afacerilor;

83

un climat fiscal stabil;

combaterea corupţiei.

Confirmarea cea mai bună a celor afirmate mai sus, o constituie existenţa unui

număr însemnat de societăţi comerciale, dintre cele mai mari din România, care, de la

înfiinţare (unele de peste 15 ani), au fost şi sunt permanent pe pierdere. Paradoxul

fiscal constă în faptul că, în timp ce aceste societăţi au înregistrat permanent pierderi,

au reuşit să-şi mărească patrimoniul (averea) cu zeci şi sute de milioane de euro.

Aceasta, pentru că au folosit sumele datorate bugetului de stat şi unităţilor cu capital

de stat (creditori sau furnizori) pentru finanţarea propriilor investiţii. Totodată, datorită

facilităţilor acordate de lege, peste 80% din aceste societăţi şi-au înfiinţat, la fiecare 6

luni, o nouă societate comercială, în scopul sustragerii „pe cale legală” de la plata

impozitului pe profit. Acest fapt explică numărul foarte mare de societăţi comerciale

înfiinţate până în decembrie 1994 şi care, după expirarea perioadei de scutire de la

plata impozitului pe profit, şi-au încetat efectiv activitatea, fără a fi însă şi lichidate

(scriptic ele au fost în funcţiune până în anul 2002). Deşi numărul acestora trecea de

400.000, ele nu au fost verificate sau au fost verificate superficial.

Cele menţionate mai sus ne permit să tragem o concluzie dureroasă, şi anume

că, cele mai multe dintre marile averi ale perioadei de „tranziţie”, nu s-au

acumulat prin încălcarea legii, ci cu ajutorul legii, prin acte normative emise de

guvernele postdecembriste, în favoarea unor grupuri de interese de tip mafiot.

S-au acumulat averi uriaşe pentru că nu s-a plătit preţul cuvenit şi nici impozitul

datorat statului. Aceste averi constituie principalul izvor al corupţiei, care erodează

economia şi societatea românească, principala piedică în calea construirii unei

economii capitaliste concurenţiale, productive, competitive, performante.

Există tot mai multe voci în literatura de specialitate (vezi ziarul „Bursa”, nr.

44/6 martie 2006, articolul semnat de Dr. Constantin Cojocaru), care susţin că odată

cu alinierea legislaţiei fiscale din ţara noastră, la legislaţia Uniunii Europene se pot

remedia unele din efectele negative produse în economia românească prin legislaţia

evazionistă, prin introducerea unui impozit progresiv pe avere. Acest fapt

presupune, în prealabil, următoarele etape pregătitoare:

84

1. Inventarierea şi în acelaşi timp reevaluarea obligatorie a tuturor

activelor aflate în proprietatea agenţilor economici din România, de orice fel,

în conformitate cu standardele internaţionale în materie;

2. Includerea diferenţelor din reevaluare în capitalul social al agenţilor

economici în cauză, cu modificarea corespunzătoare a valorii impozabile a

acţiunilor şi părţilor sociale deţinute de acţionarii, respectiv asociaţii acestor

agenţi economici;

3. Instituirea unui impozit progresiv asupra terenurilor şi construcţiilor

amplasate în România şi a valorilor mobiliare emise de persoanele juridice

domiciliate în România;

4. În declaraţia de impunere, pe lângă articolul care atrage atenţia

contribuabililor, că falsul în declaraţii se pedepseşte, să fie inclus un nou

articol, care să precizeze că terenurile, construcţiile şi valorile mobiliare

nedeclarate se confiscă automat, fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi.

Menţionăm că orientarea noilor Standarde Internaţionale de Raportare

Financiară (IFRS) – 2005 şi Standarde Internaţionale de Contabilitate (IAS) – are

în vedere următoarele două direcţii:

1. Comparabilitatea informaţiilor, datelor în timp şi în spaţiu şi creşterea

semnificaţiei acestora la nivel sectorial;

2. Transparenţa mai largă şi mai profundă a informaţiei financiare,

concretizate prin numărul mai mare de situaţii financiare, creşterea

complexităţii şi a volumului de informaţii cuprins în raportările periodice.

Fundamentele IFRS sunt:

primordialitatea bilanţului faţă de contul de profit şi pierdere;

promovarea conceptului de „valoare justă”, aşezând contabilitatea la o

încrucişare de drumuri cu fiscalitatea, în care referenţialul contabil prezintă

imaginea trecutului, nu prin valori istorice, ci prin valori actuale – valorile de

piaţă; (Valoarea justă reprezintă suma la care poate fi tranzacţionat un activ

sau deconta o datorie, de bună voie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză,

în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat în mod obiectiv. Cea

mai bună estimare a valorii juste este valoarea de piaţă. Însă, pentru activele

85

şi datoriile lichide sau în cazul unei pieţe inactive (dezinteres faţa de activele

unei societăţi comerciale), estimarea justa a acestora are la bază tehnici de

evaluare pe baza ratei de actualizare, adică stabilirea valorii prezente a

fluxurilor viitoare de numerar);

prevalenţa fondului asupra formei, ceea ce înseamnă că, în caz de conflict,

între dimensiunea economică şi cea juridică a unei tranzacţii, a unui

eveniment, dimensiunea economică are întâietate;

măsurarea pierderilor de valoare şi a deprecierii activelor;

importanţa acordată notelor anexă şi a altor informaţii auxiliare, precum şi a

textelor explicative la situaţiile financiare sau numai a unor elemente ale

acestora;

aplicarea retroactivă a standardelor IFRS.

A plăti sau a nu plăti impozite – este întrebarea perpetuă a oricărui om de

afaceri la care se poate primi răspunsul corect, ţinând cont de doi factori esenţiali:

de iscusinţa întreprinzătorului;

de performanţele legiuitorului în emiterea de reglementări

corespunzătoare.

Pentru o ţară este foarte important să aibă o legislaţie raţională, cu prevederi

clare şi precise, la modul imperativ, care nu lasă loc diferitelor interpretări şi elimină

orice posibilităţi de evaziune, atât la adăpostul legii, cât şi cu încălcarea acesteia.

Arma fiscală, în condiţiile în care este folosită corespunzător, constituie un

factor esenţial pentru prosperitate economică şi socială.

2.9. Paradisuri fiscale

Termenul “paradis fiscal” se referă la orice ţară care percepe zero impozite sau

impozite reduse pentru toate sau doar pentru unele categorii de venituri, un anumit

nivel de secret bancar sau comercial, cerinţe minime din partea băncii centrale şi nici

un fel de restricţii asupra schimburilor valutare [21;653].

86

În vederea sustragerii de la impunere a unei părţi din profit, unele companii

internaţionale utilizează frecvent metoda înfiinţării de filiale în ţări unde fiscalitatea

este mai redusă şi organizarea unor relaţii artificiale (doar scriptice) între acestea şi

unităţile producătoare aflate pe teritoriul altei ţări, în care fiscalitatea este mai ridicată.

Către aceste filiale sunt dirijate profiturile unităţilor productive aflate pe teritoriul altor

ţări, eludându-se astfel fiscul. Recurgerea la asemenea metode de lucru din partea

agenţilor economici constituie evaziune fiscală.

Principala caracteristică a paradisurilor fiscale o constituie neplata vreunui

impozit către autorităţile locale (în afara taxelor de autorizare) ori plata unor impozite

extrem de reduse.

Constituirea de firme offshore în ţări considerate paradisuri fiscale reprezintă

o modalitate mai elevată şi mai recentă de evaziune fiscală. Aceste firme nu pot să

intre în contact cu agenţi economici autohtoni şi, deci, nu au voie să efectueze

tranzacţii decât cu străinătatea.

De regulă, entităţile offshore, sunt create de companiile occidentale

(corporaţii, bănci, societăţi de asigurări etc.) şi au un singur scop, care constituie

obiectivul principal al managementului oricărei societăţi comerciale: maximizarea

profitului prin orice mijloace legale, în speţă prin diminuarea obligaţiilor fiscale în

favoarea profitului, profitului reinvestit sau creşterilor de capital.

Nimeni nu poate fi acuzat că se foloseşte de prevederile legale pentru a plăti

cât mai puţin la buget. În cazul evaziunii legale, contribuabilul încearcă să se plaseze

într-o poziţie cât mai favorabilă, pentru a beneficia într-o mai mare măsură de

avantajele oferite de reglementările fiscale în vigoare. Această caracteristică este

tentantă pentru agenţii economici din diferite ţări cu o fiscalitate ridicată, dintre care

România ocupă un loc de frunte.

Atâta timp cât poziţia favorabilă a contribuabilului este perfect legală, nu

există nici un motiv de condamnare, după cum arată chiar Curtea Supremă a SUA:

„fiecare cetăţean are dreptul să-şi aranjeze în aşa fel lucrurile încât să-şi minimizeze

obligaţiile fiscale. Nimeni nu trebuie să-şi planifice veniturile şi cheltuielile în funcţie de

exigenţele maxime ale Ministerului de Finanţe. Nici un cetăţean nu are datoria

patriotică de a plăti maximum de taxe.”

87

Centrele offshore nu mai sunt învăluite în mister ca acum douăzeci de ani sau

folosite doar de oamenii şi firmele foarte bogate, ci s-au transformat într-o afacere

globală, odată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare, implicând circa jumătate din

valoarea tranzacţiilor financiare ale lumii. Sunt suficient de puternice pentru a păstra

secrete bancare şi alte aspecte favorabile legate de condiţiile legale acordate.

Industria offshore este stabilită în teritorii restrânse, care pot fi caracterizate astfel:

aparţin de o zonă cu o monedă puternică, atractivă pentru tranzacţii

financiare şi comerciale;

sunt zone stabile politic, fără mişcări sociale şi schimbări dese în

legislaţia fiscală, fapt ce asigură o siguranţă a afacerilor;

beneficiază de o protecţie puternică a secretului bancar, fără control din

partea băncii centrale;

beneficiază de absenţa sau nivelul redus al impozitării veniturilor şi

profiturilor, şi, de refuzul instituţiilor locale de a coopera cu fiscurile străine;

beneficiază de o reţea densă de instituţii bancare care ignoră controlul

schimburilor din partea băncii centrale, şi care, sunt deservite de legături

aeriene bune şi de reţele moderne de telecomunicaţii, ce asigură legăturile

cu ţările dezvoltate.

Ministerul de Finanţe din ţările cu fiscalitate ridicată se străduieşte să

compromită ideea de offshore, arătând că astfel de firme sunt plăci turnante ale

spălării banilor, ale tranzacţiilor ce ascund evaziune fiscală ilegală.

În ţara noastră activităţile ilicite de spălare a banilor sunt sancţionate prin Legea

nr. 656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor.

Paradisul fiscal este un paradis financiar propice spălării banilor proveniţi

din orice trafic.

Odată ce profiturile ilicite au fost obţinute, scopul deţinătorilor acestora, de a

spăla banii sau de a-i ascunde, astfel încât să-i poată folosi ulterior fără să fie

consideraţi un venit nedeclarat, este realizat cu uşurinţă prin intermediul firmelor din

paradisurile fiscale.

88

Pentru că baza încasărilor bugetare o constituie veniturile realizate din

activităţile offshore, statele – paradisuri fiscale au tot interesul să asigure protecţia

identităţii investitorilor, precum şi interesele financiare ale acestora.

De obicei, adevăratul proprietar este anonim, stând în umbră, iar afacerile

firmei offshore sunt conduse de un împuternicit al acestuia, care lucrează în baza unui

mandat dat de proprietar. Legătura dintre mandatar şi proprietar se realizează fie prin

poştă, fie prin telefon, fax, email etc., deoarece sistemele bancare şi de comunicaţii

moderne, de care dispun ţările paradisuri fiscale permit deplasarea rapidă a fondurilor

şi utilizarea lor în siguranţă, chiar în locul în care au fost obţinute iniţial.

Paradisurile fiscale se pot folosi în toate cele trei etape ale procesului de

spălare a banilor:

plasarea numerarului, care, de obicei, se face prin curieri şi cu

aeronave particulare;

stratificarea, care constă într-o serie de tranzacţii financiare în lanţ,

menite să ducă la pierderea oricărei urme ce ar face legătura între fondurile

ilegale iniţiale şi forma lor aparent legală;

integrarea, faza de creare a legitimităţii averii, care are ca sursă iniţială

profituri ilegale, şi care, se realizează prin utilizarea unor companii de faţadă

înregistrate în paradisurile fiscale, ce nu au nici o activitate decât cea

specifică de spălare a banilor.

De menţionat că, în faza de stratificare se folosesc două sau mai multe firme

înregistrate în paradisuri fiscale diferite, astfel încât, practic este imposibil de a se face

o investigare a întregului circuit al tranzacţiilor.

Fondurile sunt returnate în ţara de origine a proprietarului companiei offshore

prin diferite procedee:

sub forma donaţiilor sau împrumuturilor de la firmă la persoana fizică,

care constituie adevăratul proprietar al acesteia;

sub forma plăţilor indirecte în beneficiul rudelor contribuabilului;

sub forma conturilor personale ( practicat şi în România), deschise la

diferite bănci şi în localităţi diferite, prin care se transmit sume sub plafonul

89

maxim ce trebuie raportate obligatoriu pe linie ierarhică sau care ar putea

crea suspiciuni ofiţerilor de cont din bănci.

Redăm mai jos câteva modalităţi practice de realizare a evaziunii fiscale:

1. Firma românească exportă un produs către o firmă offshore la un preţ ce nu

acoperă costurile de producţie.

Firma offshore, care, în fapt aparţine tot proprietarului firmei româneşti (dar

administrată de către un mandatar al acestuia), revinde marfa la preţul pieţei, obţinând

o diferenţă pozitivă pe care o depune în contul său.

În felul acesta, firma românească lucrează în pierdere, neputându-şi plăti

creditorii (inclusiv statul) şi nici nu distribuie dividende acţionarilor. Pentru a-şi

continua activitatea, firma românească apelează la credite de la firma offshore,

plătindu-i dobânzile aferente;

2. O altă variantă folosită constă în utilizarea unor facturi de import

supraevaluate, pentru a se crea posibilitatea scoaterii din ţară a unor sume obţinute

ilicit.

Se introduc în ţară produse prin contrabandă, care se comercializează prin

intermediul unui lanţ de firme fantomă. Neexistând documente valabile de import, se

apelează la documente vamale aferente unor produse importate legal, dar pentru care

se utilizează preţuri supraevaluate, în scopul scoaterii din ţară a unor sume în valută

cât mai mari. De asemenea, se aleg acele produse fără taxe vamale la import sau cu

taxe foarte mici.

Există pe glob numeroase “oaze fiscale” sau “paradisuri fiscale”, cum ar fi:

Elveţia, Liechtenstein, Luxemburg, Olanda, Irlanda, Bahamas, Bermude, Panama,

Gibraltar, Insulele Virgine, Insulele Cayman din Marea Caraibelor [24;478].

De exemplu, în Liechtenstein sunt înregistrate mai multe sedii sociale de firme

industriale şi comerciale , reale sau fictive, decât totalul populaţiei sale, respectiv

aproximativ 40.000 de firme la 25.000 de locuitori. Explicaţia constă în faptul că orice

firmă care îşi stabileşte sediul pe teritoriul acestui stat este exceptată de la plata

impozitului pe profit.

De asemenea, în Insulele Cayman (teritoriu dependent de Marea Britanie ) cu

o populaţie de numai 20.000 de locuitori, sunt înregistrate în jur de 19.000 de diferite

90

companii, peste 500 de bănci şi peste 300 de firme de asigurări. De menţionat că 20

din primele 25 mari bănci din lume au filiale deschise în aceste insule, fapt ce a

determinat ca acest nou centru financiar, în numai câţiva ani, să deţină aproape 10%

din piaţa eurodolarilor.

Gibraltarul serveşte drept poartă de intrare pentru mărfurile străine Uniunii

Europene pentru care nu se doreşte să se plătească taxe vamale. Orice marfă sosită

aici din alte părţi ale globului, poate fi reetichetată cu marca noii sale origini, la un cost

moderat. Aceasta va permite mărfii care nu provine din Uniunea Europeană, supusă

impozitării şi taxelor vamale, să scape de acestea pentru un preţ minim.

Colonie britanică, Gibraltarul are înregistrate în jur de 40.000 de societăţi şi

trusturi, depăşind numărul locuitorilor.

Facilităţi fiscale acordate:

1) Activitate bancară şi de asigurări fără licenţă;

2) Plata unui impozit forfetar de 225 dolari pe an;

3) Capitalul minim pentru înfiinţarea unei companii trebuie să fie 100 dolari;

4) Nu este necesară publicarea conturilor;

5) Nu există reţineri la sursă;

6) Nu există impozit pe profit;

7) Nu există T.V.A., taxe de înregistrare sau de timbru;

8) Nu există convenţii de dublă impunere.

Insulele Virgine reprezintă, de asemenea, o ţară fără taxă. Rezidenţii plătesc

un impozit pe venit scăzut, şi anume: de la 3 la 15% pentru un venit până la 25.000

lire şi 20% peste această sumă.

Acest stat care depinde tot de Marea Britanie are ca resursă esenţială turismul.

Nu este necesar ca persoana care înfiinţează o societate aici, să fie prezentă, ci poate

desemna un reprezentant local.

Regimul fiscal:

1. Nu există taxe locale;

2. Nu există taxe de timbru;

3. Nu există control al schimburilor;

4. Nu există impozit pe profit.

91

Glosar de termeni

An bugetar = anul financiar pentru care se aprobă bugetul; anul bugetar este

anul calendaristic care începe la data de 1 ianuarie şi se încheie la data de 31

decembrie;

Angajament bugetar = orice act prin care o autoritate competentă, potrivit

legii, afectează fonduri publice unei anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare

aprobate;

Angajament legal = fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând orice act

juridic din care rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice;

Articol bugetar = subdiviziune a clasificaţiei cheltuielilor bugetare, determinată

în funcţie de caracterul economic al operaţiunilor în care acestea se concretizează şi

care desemnează natura unei cheltuieli, indiferent de acţiunea la care se referă;

Autorizare bugetară = aprobare dată ordonatorilor de credite de a angaja

şi/sau de a efectua plăţi, într-o perioadă dată, în limita creditelor bugetare aprobate;

Bancrută = Situaţie a persoanelor fizice sau juridice cărora li se constată

nereguli financiare, acte de neglijenţă sau de imprudenţă, acte de fraudă, făcute în

dauna creditorilor şi declarate de către instanţa de judecată competentă, ca fiind

insolvabile, neputând să-şi onoreze plăţile la scadenţă. [5; 132]

Bancrută frauduloasă = Infracţiune economică complexă, constând din acte şi

fapte voite, săvârşite cu rea-credinţă pentru a aduce prejudicii partenerului sau

partenerilor de afaceri, creditori.

92

Bonitate (în sens financiar) = Înseamnă încrederea prezentată de către o

persoană fizică sau juridică în momentul solicitării unui credit bancar. Banca

comercială apreciază capacitatea de rambursare a creditului de către client pe baza

planului de afaceri sau, în cazul proiectelor mai complexe tehnologic, pe baza

studiului de fezabilitate al proiectului, în care se arată modul în care banii împrumutaţi

vor fi utilizaţi. Bonitatea comercială înseamnă capacitatea de a inspira încredere

unei societăţi comerciale, unei firme. Pentru stabilirea bonităţii unei societăţi

comerciale se au în vedere trei elemente de bază: lichiditatea, solvabilitatea,

rentabilitatea. Lichiditatea reprezintă capacitatea unui agent economic de a-şi plăti

obligaţiile faţă de terţi la scadenţă. Un agent economic poate dispune de un volum mai

mare de active decât valoarea totală a obligaţiilor sale faţă de terţi, dar să fie totuşi

insolvabil dacă nu reuşeşte să transforme unele din active în bani, pentru a-şi onora

obligaţiile. În contabilitatea financiară, componentele activului sunt clasificate în ordine

crescătoare a lichidităţii lor, dar respectă gruparea generală în:

a) valori disponibile care pot fi folosite imediat (disponibil în cont la bancă şi

casă);

b) valori realizabile pe termen scurt ce pot fi transformate în bani şi utilizate ca

atare destul de repede şi cu cheltuieli sau pierderi mici sau de loc (titluri de

credit, cambii, obligaţiuni şi acţiuni, recipise-warant, debitori solvabili pe

termen scurt, materii prime, materiale, produse finite vandabile);

c) active greu realizabile datorită perioadei îndelungate şi dificultăţilor existente

de transformare a lor în lichidităţi (obligaţiuni şi acţiuni la societăţi

nerentabile, titluri de credit pe termen lung, materii prime, materiale şi

produse finite greu vandabile). Lichiditatea patrimonială este un indicator

ce reprezintă raportul dintre componentele patrimoniale active care se pot

transforma rapid în mijloace băneşti şi elemente patrimoniale pasive, pe

termen scurt (credite bancare, furnizori, salarii, impozite, etc.).

Solvabilitatea reprezintă capacitatea unui agent economic de a face faţă

obligaţiilor sale de plată pe o anumită perioadă şi de a-şi asigura astfel

echilibrul financiar. Din punct de vedere al sferei de cuprindere

solvabilitatea unităţii apare ca intermediară între lichiditate (care vizează

93

întreg activul) şi capacitatea de plată (care se referă numai la mijloacele de

plată lichide şi uşor mobilizabile pe un interval scurt de timp). Solvabilitatea

are în vedere întregul circuit al fondurilor firmei (aprovizionare, producţie,

desfacere şi încasare a valorii producţiei), ceea ce presupune sincronizarea

permanentă a încasărilor şi plăţilor, deci asigurarea echilibrului financiar.

Rentabilitatea înseamnă rezultatul favorabil obţinut din punct de vedere

financiar de un agent economic, concretizat prin creşterea veniturilor faţă de

cheltuielile efectuate şi obţinerea de profit.

Buget = document prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile

şi cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare a

instituţiilor publice;

Buget general consolidat = ansamblul bugetelor, componente ale sistemului

bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg;

Bunuri economice = Sunt acele bunuri şi servicii care îndeplinesc cumulativ

două condiţii:

1) capacitatea indivizilor de a realiza o legătură între trebuinţa lor şi bunul apt

să o satisfacă;

2) raritatea (cantitatea limitată), insuficientă comparativ cu nevoile nelimitate,

în condiţii determinate de timp şi loc.

Cerere agregată = Totalitatea cheltuielilor planificate pentru o perioadă

determinată, de regulă un an, destinate achiziţionării de bunuri produse în cadrul

economiei naţionale. Cuprinde cheltuielile prevăzute de populaţie pentru a cumpăra

bunuri de consum (C), investiţiile economice prevăzute de firmele private (I),

cheltuielile programate ale sectorului public (G), la care se adaugă diferenţa dintre

valoarea planificată a exporturilor şi cea a importurilor, adică exportul net (E). C.a. =

C + I + G + E.

Cheltuieli bugetare = sumele aprobate în bugete, în limitele şi potrivit

destinaţiilor stabilite prin bugetele respective.

Clasificaţie bugetară = gruparea veniturilor şi cheltuielilor într-o ordine

obligatorie şi după criterii unitare.

94

Clasificaţie economică = gruparea cheltuielilor după natura şi efectul lor

economic.

Clasificaţie funcţională = gruparea cheltuielilor după destinaţia lor pentru a

evalua alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc

necesităţile publice.

Compartimentul financiar-contabil = structură organizatorică din cadrul

instituţiei publice, în care este organizată execuţia bugetară (serviciu, birou,

compartiment).

Credite destinate unor acţiuni multianuale = sume alocate unor programe,

proiecte, subproiecte, obiective şi altele asemenea, care se desfăşoară pe o perioadă

mai mare de un an şi dau loc la credite de angajament şi credite bugetare.

Credit de angajament = limita maximă a cheltuielilor ce pot fi angajate, în

timpul exerciţiului bugetar, în limitele aprobate.

Credit bugetar = sumă aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până

la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele

contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare pentru acţiuni

multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru

celelalte acţiuni.

Cofinanţare = finanţarea unui program, proiect, subproiect, obiectiv şi altele

asemenea, parţial prin credite bugetare, parţial prin finanţarea provenită din surse

externe.

Consolidare = operaţiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre două

bugete componente ale bugetului general consolidat, în vederea evitării dublei

evidenţieri a acestora.

Contribuţie = prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor fizice

şi juridice, cu sau fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii.

Datorie publică = Ansamblul obligaţiilor pe care statul şi le asumă atunci când

contractează împrumuturi interne sau/şi externe în vederea finanţării economiei, când

aceasta se confruntă cu deficite bugetare, cu insuficienţa rezervelor valutare şi alte

fenomene de dezechilibru.

95

Deficit bugetar = parte a cheltuielilor bugetare ce depăşeşte veniturile

bugetare într-un an bugetar.

Deschidere de credite bugetare = aprobare comunicată ordonatorului

principal de credite de către Ministerul Finanţelor Publice prin trezoreria statului, în

limita căreia se pot efectua repartizări de credite bugetare şi plăţi.

Economie reală = Ansamblul activităţilor economice de susţinere a ofertei

agregate de bunuri materiale şi servicii, menite să asigure satisfacerea cererii

agregate pentru astfel de bunuri, la nivel macroeconomic. Principalii indicatori ai

nivelului şi dinamicii economiei reale la nivel macroeconomic sunt: PIB (în termeni

reali; populaţia ocupată pe structuri de ramură şi pe niveluri de pregătire profesională;

populaţia salariată; investiţiile; cererea internă de bunuri (pe categorii ale acestora);

producţia industrială; producţia agricolă; comerţul exterior (exportul şi importul);

câştigul salarial mediu nominal net etc.

Economicitate = Reprezintă măsura care asigură minimizarea costului

resurselor alocate unei activităţi, fără a compromite realizarea în bune condiţii a

obiectivelor declarate ale acesteia.

Eficacitate = Reprezintă gradul de îndeplinire a obiectivelor unei activităţi şi se

determină prin relaţia dintre impactul dorit şi impactul efectiv al activităţii respective.

Eficienţa economică = Reflectă o stare a activităţii economice determinată de

un anumit consum de resurse pentru obţinerea unui anumit bun economic, într-un

timp dat, în condiţiile unor resurse limitate, tot mai scăzute şi ale unor nevoi sociale tot

mai crescânde. Activitatea de folosire a resurselor economice pentru producerea

bunurilor economice este considerată eficientă dacă producţia se obţine cu cel mai

redus cost de producţie, în condiţiile unui cost de oportunitate minim pentru fiecare

bun obţinut (şi care este cerut de piaţă). Se determină ca raport dintre rezultatele

obţinute şi costul resurselor utilizate în vederea obţinerii rezultatelor.

Evaziune fiscală = Sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor din partea

unor agenţi economici, inclusiv a celor care acţionează în economia subterană. Ea are

loc prin nedeclararea sau falsa declarare a veniturilor impozabile.

Excedent bugetar = parte a veniturilor bugetare ce depăşeşte cheltuielile

bugetare într-un an bugetar.

96

Execuţie bugetară = activitatea de încasare a veniturilor bugetare şi de

efectuare a plăţii cheltuielilor aprobate prin buget.

Execuţia de casă a bugetului = complex de operaţiuni care se referă la

încasarea veniturilor şi plata cheltuielilor bugetare.

Exerciţiu bugetar = perioada egală cu anul bugetar pentru care se

elaborează, se aprobă, se execută şi se raportează bugetul.

Exonerare = Achitare de datorie, de o obligaţie, de o sarcină. Eliberare de

răspundere a unei persoane care nu-şi execută obligaţiile legale sau contractuale din

cauze străine culpei sale (forţa majoră, culpa creditorului etc.).

Fiscalitate = Sistem de percepere a impozitelor; ansamblul legilor, regulilor şi

practicilor privind fundamentarea, calcularea şi perceperea impozitelor.

Fonduri speciale = venituri publice constituite prin legi speciale prin care se

stabilesc şi destinaţiile acestora.

Impozit = prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă,

efectuată de către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes

general.

Inflaţie = Dezechilibru de ansamblu al economiei care constă în apariţia sau

creşterea discrepanţei dintre masa monetară şi oferta de bunuri şi servicii, faţă de

situaţia existentă anterior. Procesul poate fi sesizat prin două tendinţe majore strâns

legate între ele: creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a

banilor.

Instituţii publice = denumire generică ce include Parlamentul, Administraţia

Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice,

alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea

acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora.

Legalitate = Reprezintă caracteristica unei operaţiuni de a respecta toate

prevederile legale care îi sunt aplicabile, în vigoare la data efectuării sale.

Lege bugetară anuală = lege care prevede şi autorizează pentru fiecare an

bugetar veniturile şi cheltuielile bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului

bugetar.

97

Lege de rectificare = lege care modifică în cursul exerciţiului bugetar legea

bugetară anuală

Lichidarea cheltuielilor = fază în procesul execuţiei bugetare în care se

verifică existenţa angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei

datorate, se verifică condiţiile de exigibilitate ale angajamentului, pe baza

documentelor justificative care să ateste operaţiunile respective.

Lichiditate monetară = Capacitatea în care băncile comerciale, de credit şi de

afaceri pot recurge la banca de emisiune sau, altfel spus, cantitatea de mijloace

băneşti pe care băncile le-ar putea mobiliza (obţine) de la banca de emisiune.

Lichiditate internaţională = Totalitatea mijloacelor de plată de care dispune

banca centrală a unei ţări pentru a fi utilizate în vederea realizării soldului operaţiilor

comerciale şi financiare externe ale ţării respective.

Oferta agregată = Cantitatea totală de bunuri economice disponibilă pentru

vânzare, la un anumit nivel mediu al preţurilor şi într-o perioadă determinată. Oferta

totală de bunuri economice rămâne neschimbată, indiferent de nivelul mediu al

preţurilor, iar economia naţională funcţionează la nivelul potenţialului său productiv.

Operaţiune = Orice acţiune cu efect financiar pe seama fondurilor publice sau

a patrimoniului public, indiferent de natura acesteia.

Open market = Înseamnă o anumită politică monetară, prin care banca de

emisiune vinde sau cumpără titluri de credit, urmărind atenuarea fluctuaţiilor pe piaţa

monetară şi obţinerea de efecte pozitive în economia reală, ca şi asupra cursului de

schimb valutar şi a balanţei de plăţi externe.

Ordonator de credite = Conducător al unei instituţii bugetare, care are dreptul

de a dispune de creditele bugetare aprobate prin bugetul de venituri şi cheltuieli al

instituţiei respective. În ordine ierarhică (de subordonare) există ordonatori principali,

secundari şi terţiari.

Ordonanţarea cheltuielilor = fază în procesul execuţiei bugetare în care se

confirmă că livrările de bunuri şi de servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost

verificate şi că plata poate fi realizată.

98

Piaţa monetară = Este o piaţă specifică, unde au loc tranzacţii cu monedă sub

toate formele ei în funcţie de rata dobânzii (depozite bancare la vedere şi la termen,

bilete la ordin, cambii, cecuri, certificate de depozit etc.).

Piaţa valutară = Piaţă ce cuprinde totalitatea relaţiilor care iau naştere între

persoane juridice şi fizice (bănci sau case de schimb şi clienţii lor) referitoare la

cumpărarea şi vânzarea de valute, precum şi organismele bancare, bursele de valori

şi reglementările care înlesnesc derularea tranzacţiilor.

Plata cheltuielilor = fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând actul

final prin care instituţia publică achită obligaţiile sale faţă de terţi.

Presiune fiscală = Sarcină sau obligaţie de impozite suportată de către

contribuabili. Presiunea fiscală se determină ca raport între încasările fiscale şi PIB şi

serveşte la stabilirea sarcinilor fiscale, la evaluarea schimbării, în timp, a impozitelor,

la comparaţii internaţionale.

Proces bugetar = etape consecutive de elaborare, aprobare, executare,

control şi raportare ale bugetului, care se încheie cu aprobarea contului general de

execuţie a acestuia.

Program = o acţiune sau un ansamblu coerent de acţiuni ce se referă la

acelaşi ordonator principal de credite, proiectate pentru a realiza un obiectiv sau un

set de obiective definite şi pentru care sunt stabiliţi indicatori de program care să

evalueze rezultatele ce vor fi obţinute, în limitele de finanţare aprobate.

Risc de ţară = Exprimă expunerea la pierderi ce pot să apară într-o afacere cu

un partener străin, cauzate de evenimente care sunt, cel puţin parţial, sub controlul

guvernului ţării partenerului. Risc economic – determinat de evenimente economice

(reducerea încasărilor din export, creşterea bruscă a importurilor, restricţii de ordin

valutar). Risc social – probabilitatea unei pierderi în afacerile internaţionale cauzate

de evenimente sociale (revolte, divizări religioase, sindicalism militant etc.). Risc

politic – exprimă probabilitatea ca un stat suveran să nu-şi onoreze angajamentele

decurgând din împrumuturile internaţionale din motive politice (lovituri de stat,

războaie, naţionalizări etc.).

Şeful compartimentului financiar-contabil = persoana care ocupă funcţia de

conducere a compartimentului financiar-contabil şi care răspunde de activitatea de

99

încasare a veniturilor şi de plată a cheltuielilor sau, după caz, una dintre persoanele

care îndeplineşte aceste atribuţii în cadrul unei instituţii publice care nu are în

structura sa un compartiment financiar-contabil sau persoana care îndeplineşte aceste

atribuţii pe bază de contract, în condiţiile legii.

Taxă = sumă plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru

serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un

serviciu public.

Vărsământ = modalitate de stingere a obligaţiei legale, prin virarea unei sume

de bani, efectuată de un agent economic sau de o instituţie publică ori financiară.

Venituri bugetare = resursele băneşti care se cuvin bugetelor în baza unor

prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuţii şi alte vărsăminte.

Virare de credite bugetare = operaţiune prin care se diminuează creditul

bugetar de la o subdiviziune a clasificaţiei bugetare care prezintă disponibilităţi şi se

majorează corespunzător o altă subdiviziune la care fondurile sunt insuficiente, cu

respectarea dispoziţiilor legale de efectuare a operaţiunilor respective.

Warant = Document ce autorizează o anumită persoană să îndeplinească o

activitate bine definită. Spre exemplu, la bursă, un certificat ataşat pentru un titlu, dă

dreptul deţinătorului să cumpere acţiuni, în numele companiei (pe care o reprezintă) la

un preţ fixat. Warantele care însoţesc mărfurile aflate în transport, arată cine este

proprietarul, transportatorul şi destinaţia mărfii.

100

CAPITOLUL III

RESURSELE FINANCIARE PUBLICE

3.1. Impozitele

Impozitele reprezintă o prelevare bănească cu caracter obligatoriu şi fără

contraprestaţie directă, efectuată de către persoane fizice şi juridice la dispoziţia

statului pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora

către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi juridice care realizează

venit dintr-o anumită sursă (sau mai multe) sau posedă un anumit gen de avere

pentru care, conform legii, datorează impozit.

Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil,

adică, în schimbul acestora, plătitorii impozitelor nu pot solicita statului un

contraserviciu de valoare egală sau apropiată. Din acest punct de vedere, există

deosebire între impozite, pe de o parte şi taxe şi contribuţii, pe de altă parte, pe care

le-am menţionat anterior.

Impozitele cunosc un triplu rol în execuţia bugetară:

rolul financiar;

rolul social;

rolul economic.

Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă în plan financiar, deoarece

acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare

pentru acoperirea cheltuielilor publice.

101

În plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul

lor, statul procedează la redistribuirea unei părţi importante din PIB între grupuri

sociale şi indivizi (prin intermediul impozitelor, statul atrage la buget o parte din

veniturile persoanelor fizice şi juridice din sfera productivă şi le dirijează pentru

finanţarea unor activităţi neproductive, dar absolut necesare pentru buna funcţionare a

societăţii: sănătate, ordine publică, protecţie socială, apărarea naţională etc.).

Rolul economic al impozitelor se concretizează în acţiunile de intervenţie a

statului în economie pentru a controla şi ameliora anumite procese şi fenomene care

tind să se abată de la funcţionarea normală a regulilor pieţei. Intervenţia statului se

face prin anumite pârghii fiscale (impozite indirecte) pentru a stopa anumite fenomene

sau prin acordarea anumitor facilităţi în scopul favorizării altora.

În legătură cu impozitele, apare noţiunea de impunere, care reprezintă un

complex de măsuri şi operaţiuni ce au ca scop stabilirea şi încasarea impozitului

datorat statului. Modalităţile de impunere caracterizează fiscalitatea unei ţări sau, mai

concret, povara fiscală, care ne arată cât de mare este suma prelevată la buget din

veniturile cetăţenilor.

Modalităţile de impunere poartă amprenta concepţiei politice a coaliţiei aflate la

guvernare la un moment dat. Ele determină incidenţa fiscală, care ne arată cine

suportă în final povara impozitului şi cum este aceasta difuzată în întreaga economie

prin sistemul preţurilor. Vorbim de o incidenţă directă în cazul impozitului pe

veniturile persoanelor fizice sau al impozitului pe profit, deoarece se cunoaşte de la

început subiectul impozabil (care se confundă cu suportatorul impozitului) şi de o

incidenţă indirectă în cazul impozitelor cuprinse în preţuri şi tarife, pe care

suportatorul acestora face cunoştinţă cu ele la piaţă, atunci când cumpără produsele.

În acest caz suportatorul impozitelor este cu totul altă persoană decât subiectul

impozabil, reprezentat de producător, care în final îşi recuperează impozitul plătit

statului din preţul produselor vândute şi serviciilor prestate de la cei care cumpără

aceste produse (şi care suportă impozitul fără a mai putea să-l recupereze de la

cineva, deoarece ei reprezintă consumatorul final).

Cu alte cuvinte, povara fiscală excedentară este determinată de politica de

preţuri a statului (adică modificarea preţurilor relative ale bunurilor) pe de o parte, dar

102

şi de influenţarea cererii prin varietatea ofertei (alegerea făcută de cumpărător), pe de

altă parte.

Din punct de vedere teoretic pot fi evidenţiate următoarele elemente

tehnice ale unui impozit, şi anume:

1. subiectul impozitului – persoana fizică sau juridică obligată să

plătească (contribuabilul);

2. suportatorul impozitului, adică persoana care suportă efectiv

impozitul (în cazul impozitelor directe suportatorul se confundă cu subiectul

impozitului);

3. obiectul impozabil îl reprezintă materia impozabilă, adică

venitul, averea sau altă bază asupra căreia este instituit impozitul (la

impozitele indirecte baza impozabilă o reprezintă preţurile produselor

vândute şi serviciilor prestate);

4. cota impozitului sau unitatea de impunere, este stabilită în

funcţie de natura obiectului impozabil (în sumă fixă sau în cote procentuale);

5. asieta sau modul de aşezare a impozitului, constă într-un

ansamblu de măsuri care se iau de organele fiscale pentru:

identificarea obiectului impozabil;

stabilirea mărimii materiei impozabile;

determinarea impozitului datorat statului.

6. termenul de plată (scadenţa), indică data până la care impozitul

poate fi achitat fără a interveni majorări de întârziere.

Impozitele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii şi anume:

a) După obiectul impunerii (materia impozabilă) impozitele se

clasifică astfel:

impozite pe venit;

impozite pe avere;

impozite pe cheltuieli (sau pe consum).

b) După scopul urmărit de stat prin instituirea lor, impozitele se

grupează astfel:

impozite fiscale care urmăresc alimentarea cu resurse a bugetului public;

103

impozite nefiscale sau de ordine care urmăresc un anumit scop, neavând

caracter fiscal (ex: taxele ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice şi a

tutunului au ca scop limitarea consumului acestora, datorită efectului lor

nociv asupra sănătăţii populaţiei);

c) După frecvenţa încasării lor, se împart în:

impozite permanente sau ordinare care se încasează periodic (de regulă,

anual);

impozite extraordinare sau incidentale care se introduc şi se încasează o

singură dată, determinate de anumite evenimente;

d) După instituţia care le administrează, impozitele se împart în:

impozite de nivel naţional;

impozite locale

e) După caracteristicile lor impozitele se împart în:

impozite directe;

impozite indirecte.

Dacă impozitele directe vizează existenţa venitului sau averii, impozitele

indirecte vizează utilizarea, cheltuirea acestora. În cazul impozitelor indirecte se face

distincţia între contribuabilul legal (subiect sau plătitor de impozit) şi contribuabilul real

(suportatorul impozitului).

Impozitele directe au următoarele caracteristici:

sunt suportate direct de persoana care le plăteşte (incidenţă directă);

sunt stabilite pe venituri, câştiguri, avere sau alte bunuri;

sunt nominale, cunoscându-se de la început în sarcina cui sunt stabilite;

sunt calculate în raport cu capacitatea contributivă a plătitorului, adică în

funcţie de mărimea averii sau venitului;

permit stabilirea unui minim neimpozabil.

Impozitele directe se împart astfel:

1. Impozite reale care sunt calculate în funcţie de anumite

caracteristici ale obiectului impozabil. Ele se mai numesc şi impozite

obiective sau pe produs, deoarece se aşează asupra produsului brut al

104

obiectului impozabil, fără a se face nici o legătură cu situaţia subiectului

impozabil (pământul, clădirile, fabricile, magazinele etc.);

Sunt cuprinse în impozitele reale:

impozitul pe clădiri;

impozitul funciar;

impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii liberale;

impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc.

2. Impozite personale care sunt stabilite în strânsă legătură cu

situaţia persoanei plătitoare, motiv pentru care se mai numesc şi impozite

subiective.

Impozitele personale se împart în:

impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi ale societăţilor de capital;

impozite pe avere;

Impozitele indirecte sunt percepute cu ocazia vânzării mărfurilor, prestărilor

de servicii sau cu ocazia transferului de avere, ceea ce înseamnă că ele vizează

cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. Persoana care le plăteşte le include în

preţuri şi tarife, mărind nivelul acestora.

Au următoarele caracteristici:

persoana care le suportă este cu totul alta decât cea care le plăteşte

(incidenţă indirectă);

se suportă în momentul cumpărării mărfii, la piaţă;

deoarece este cuprins în preţ sau tarif este puţin vizibil pentru cumpărător;

nu permite stabilirea unui minim neimpozabil şi nu ţine seama de

capacitatea contributivă a contribuabilului.

Principalele impozite indirecte sunt:

taxele de consumaţie (accize, TVA);

taxele vamale.

3.2. Caracteristici generale

105

privind veniturile persoanelor fizice

Impozitul pe venit reprezintă suma datorată de o persoană fizică la bugetul de

stat sau bugetul local pentru veniturile (sau averea) realizate într-un an fiscal, sumă

determinată prin aplicarea unor cote de impunere prevăzute de Codul fiscal (Legea

nr. 571/2003 care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004) şi care a fost

completat şi modificat prin următoarele acte normative:

H.G. nr. 1840/2004;

H.G. nr. 84/2005 şi H.G. nr. 610/2005;

Legea nr. 343/2006.

Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit sunt următoarele:

1. venituri din activităţi independente;

2. venituri din salarii;

3. venituri din cedarea folosinţei bunurilor;

4. venituri din investiţii;

5. venituri din pensii;

6. venituri din activităţi agricole;

7. venituri din premii şi din jocuri de noroc;

8. venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;

9. venituri din alte surse.

Datorează plata impozitului pe venit următoarele persoane, denumite

contribuabili:

a) persoanele fizice rezidente;

b) persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă

prin intermediul unui sediu permanent în România;

c) persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi dependente în

România;

d) persoanele fizice nerezidente care obţin venituri din orice activitate permisă

de lege.

Dintre veniturile care nu se impozitează menţionăm:

a) ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială;

106

b) sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri sau

sume asigurate;

c) sumele primite drept despăgubiri pentru pagube suportate ca urmare a

calamităţilor naturale, precum şi pentru cauzele de invaliditate sau deces;

d) pensiile pentru invalizii de război, orfanii sau văduvele de război;

e) sumele primite sub formă de sponsorizare sau mecenat;

f) sumele sau bunurile primite drept moştenire şi donaţie;

g) premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene

şi la jocurile olimpice;

h) alte venituri prevăzute de lege.

Contribuabilii au dreptul la deduceri personale, care reprezintă o sumă

neimpozabilă acordată prin lege pentru fiecare lună a perioadei impozabile,

cuprinzând deducerea personală de bază şi deduceri personale suplimentare, în

funcţie de situaţia proprie a contribuabilului sau a persoanelor aflate în întreţinere.

Perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde anului calendaristic.

Deducerea personală, precum şi celelalte sume fixe, exprimate în lei, se

stabilesc anual prin ordin al ministrului finanţelor publice.

3.2.1. Impozitul pe veniturile din activităţi independente

Veniturile din activităţi independente cuprind:

1) veniturile comerciale;

2) veniturile din profesii libere sau reglementate;

3) veniturile din drepturi de proprietate intelectuală.

Aceste venituri pot fi realizate în mod individual, sub formă de asociere sau din

activităţi adiacente.

Sunt considerate venituri comerciale următoarele venituri:

1) veniturile din fapte de comerţ;

2) veniturile din prestări de servicii;

107

3) venituri din practicarea unei meserii în nume personal (dulgher, zidar,

croitor, frizer etc.).

Principalele activităţi care constituie fapte de comerţ sunt:

1) activităţi de producţie;

2) activităţi de cumpărare efectuate în scopul revânzării;

3) organizarea de spectacole culturale, sportive, distractive şi altele

asemănătoare;

4) activităţi al căror scop este facilitarea încheierii de tranzacţii comerciale

printr-un intermediar, cum ar fi: contract de comision, de mandat, de

reprezentare, de agent de asigurare şi alte asemenea încheiate conform

Codului comercial;

5) vânzarea în regim de consignaţie a bunurilor cumpărate în scopul revânzării

sau produse pentru a fi comercializate;

6) activităţi de editare, imprimerie, multiplicare etc.;

7) transport de bunuri şi de persoane;

8) alte activităţi definite în Codul comercial.

Constituie venituri din profesii libere veniturile obţinute din prestări de

servicii cu caracter profesional, desfăşurate în mod individual sau în diverse forme

de asociere, în domeniile ştiinţific, literar, artistic, educativ şi altele, de către: medici,

avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, experţi tehnici şi contabili, contabili

autorizaţi, consultanţi de plasament în valori mobiliare, auditori financiari, consultanţi

fiscali, arhitecţi, traducători, sportivi şi alte persoane fizice cu profesii reglementate.

De exemplu, veniturile realizate de sportivii profesionişti care participă la

competiţii sportive pe cont propriu şi nu au relaţii de angajare cu entitatea plătitoare de

venit sunt considerate venituri din activităţi independente.

Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate

intelectuală provin din brevete de invenţie, desene şi modele, mostre, mărci de

fabrică şi de comerţ, procedee tehnice, know-how, din drepturi de autor şi drepturi

conexe dreptului de autor şi altele asemenea.

Nu sunt impozabile veniturile obţinute prin aplicarea unei invenţii brevetate în

România, în primii 5 ani de la aplicare.

108

Venitul net din activităţi independente se determină ca diferenţă între venitul

brut şi cheltuielile aferente realizării venitului care sunt deductibile.

În venitul brut se includ toate veniturile în bani şi în natură, cum sunt:

- venituri din vânzarea de produse şi de mărfuri;

- venituri din prestarea de servicii şi executarea de lucrări;

- venituri din vânzarea sau închirierea bunurilor din patrimoniul afacerii;

- orice alte venituri obţinute din exercitarea activităţii;

- precum şi veniturile din dobânzile primite de la bănci pentru disponibilităţile

din conturi.

În cazul în care bunurile din patrimoniul afacerii trec în patrimoniul personal al

contribuabilului, din punct de vedere fiscal se consideră o înstrăinare, iar suma

reprezentând contravaloarea acestora se include în venitul brut al afacerii.

Nu sunt considerate venituri brute:

a) aporturile în numerar sau în natură făcute în legătură cu activitatea

respectivă;

b) sumele primite sub formă de credite bancare sau de împrumuturi de la

persoane fizice sau juridice;

c) sumele primite ca despăgubiri;

d) sumele primite sub formă de sponsorizări sau donaţii.

Pentru a fi deductibile cheltuielile trebuie să îndeplinească unele condiţii, cum

ar fi:

1) să fie efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării

venitului, justificate prin documente;

2) să fie cuprinse în cheltuielile exerciţiului financiar al anului în cursul căruia

au fost plătite;

3) să respecte regulile privind amortizarea.

Unele cheltuieli sunt deductibile limitat:

a) cheltuielile de protocol în limita cotei de 2%;

b) cheltuielile sociale, până la 2% din fondul de salarii anual;

c) pierderile din perisabilităţi;

109

d) cheltuielile reprezentând tichete de masă;

e) prime privind asigurările de sănătate;

f) dobânzi aferente împrumuturilor;

g) cheltuielile cu ratele de leasing;

h) cheltuieli reprezentând contribuţiile profesionale obligatorii datorate, potrivit

legii, organizaţiilor profesionale de care aparţin, în limita a 5% din venitul

brut realizat;

i) asigurări pentru pensii private până la limita de 200 euro pe persoană

anual;

j) cheltuieli de spnsorizare, mecenat, precum şi pentru acordarea de burse

private, în limita unei cote de 5% din baza de calcul (venitul brut minus

contribuţiile obligatorii);

k) alte cheltuieli prevăzute de lege.

Printre cheltuielile nedeductibile amintim:

1) sumele utilizate de contribuabil în scop personal sau al familiei sale;

2) cheltuielile pentru virarea impozitului pe venit datorat;

3) amenzile, penalităţile de întârziere, ratele la creditele plătite şi dobânzile

aferente;

4) alte sume prevăzute de lege (sponsorizări etc.).

Contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente sunt obligaţi să

organizeze şi să conducă evidenţa contabilă în partidă simplă, să completeze

Registrul-jurnal de încasări şi plăţi, Registrul-inventar şi alte documente contabile.

Dacă activitatea independentă se desfăşoară de către contribuabil, individual,

fără salariaţi, atunci venitul net obţinut se determină pe baza normelor de venit

stabilite şi publicate anual de către Ministerul Finanţelor Publice prin direcţiile judeţene

în „Nomenclatorul activităţilor” pentru care venitul net se stabileşte prin norme de

venit.

La stabilirea coeficienţilor de corecţie a normelor de venit se au în vedere

următoarele criterii:

a) vadul comercial şi clientela;

b) vârsta contribuabililor;

110

c) timpul afectat desfăşurării activităţii;

d) starea de handicap sau de invaliditate a contribuabilului;

e) activitatea se desfăşoară într-un spaţiu proprietate a contribuabilului sau

închiriat;

f) alte criterii specifice.

Aceşti contribuabili nu au obligaţia să organizeze şi să conducă evidenţa

contabilă în partidă simplă pentru activitatea respectivă.

Venitul net din drepturile de proprietate intelectuală se stabileşte prin

scăderea din venitul brut a următoarelor cheltuieli:

a) o cheltuială deductibilă egală cu 40% din venitul brut (de la 1 ianuarie

2005);

b) contribuţiile sociale obligatorii plătite.

În cazul veniturilor provenind din lucrări de artă monumentală cheltuiala

deductibilă este de 50% din venitul brut (de la 1 ianuarie 2005).

Pentru unele venituri din activităţi independente contribuabilii au obligaţia de a

calcula, de a reţine şi de a vira impozit prin reţinere la sursă, reprezentând plăţi

anticipate, din veniturile plătite, după cum urmează:

a) venituri din drepturi de proprietate intelectuală;

b) venituri din vânzarea bunurilor în regim de consignaţie;

c) venituri din activităţi desfăşurate în baza contractelor de agent, comision

sau mandat comercial;

d) venituri din activităţi desfăşurate în baza contractelor sau convenţiilor civile,

încheiate conform Codului civil;

e) venituri din activitatea de expertiză contabilă şi tehnică, judiciară şi

extrajudiciară;

În cazul veniturilor de mai sus, impozitul ce trebuie reţinut se stabileşte aplicând

o cotă de impunere de 10% aplicată la venitul brut, care se virează la bugetul de

stat până la data de 25, inclusiv, a lunii următoare celei în care a fost plătit venitul şi

care are caracter de plată anticipată. Numai la sfârşitul anului cu prilejul globalizării

acestor venituri se procedează la determinarea venitului impozabil, astfel: se scad din

111

venitul net deducerile personale, şi pe această nouă bază impozabilă se calculează

impozitul definitiv cu regularizările care se impun ulterior.

În cazul venitului obţinut de o persoană fizică dintr-o asociere cu o persoană

juridică, contribuabil, care nu generează o nouă persoană juridică, impozitul se

stabileşte prin aplicarea unei cote de impunere prevăzută pentru impozitul pe

veniturile microîntreprinderilor, în cazul veniturilor ce revin persoanei fizice asociate.

Impozitul se virează la bugetul de stat, trimestrial.

În toate celelalte cazuri, venitul net se impozitează cu o cotă unică de 16%

conform Codului fiscal şi se virează lunar la bugetul de stat.

3.2.2. Impozitul pe veniturile din salarii

Veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate

ca urmare a unei relaţii contractuale de muncă, între angajator şi angajat, precum şi

orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de

perioada la care se referă, şi anume:

a) salariile de bază;

b) sporurile şi adaosurile de orice fel;

c) indemnizaţiile de orice fel;

d) recompensele şi premiile de orice fel;

e) sumele primite pentru concediul de odihnă;

f) sumele primite în caz de incapacitate temporară de muncă etc.

Sunt asimilate salariilor următoarele venituri:

1. indemnizaţiile celor care ocupă o funcţie de demnitate publică aleasă sau

numită;

2. indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în

cadrul persoanelor juridice fără scop lucrativ;

3. drepturile de soldă lunară, indemnizaţiile, primele, sporurile şi alte drepturi

ale personalului militar;

112

4. sumele primite de reprezentanţii în adunarea generală a acţionarilor, în

consiliul de administraţie şi în comisia de cenzori (denumite generic

tantiemă);

5. indemnizaţia lunară a asociatului unic, la nivelul valorii înscrise în declaraţia

de asigurări sociale;

6. orice alte sume sau avantaje de natură salarială.

Nu se includ în veniturile salariale şi nu sunt impozabile următoarele sume:

a) ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru pierderi produse în

gospodăriile proprii ca urmare a calamităţilor naturale, ajutoarele pentru boli

grave şi incurabile, ajutoarele pentru naştere etc.;

b) contravaloarea transportului la şi de la locul de muncă al salariatului;

c) costul prestaţiilor pentru tratament şi odihnă acordate de angajator;

d) tichetele de masă şi drepturile de hrană acordate de angajator;

e) contravaloarea folosinţei locuinţei de serviciu;

f) alte sume prevăzute de lege.

Angajaţii au dreptul la deducere personală în fiecare lună numai pentru

veniturile din salarii la locul unde se află funcţia de bază. Prin „locul unde se află

funcţia de bază” se înţelege:

a) pentru persoanele fizice angajate la un singur loc de muncă, ultimul loc înscris

în carnetul de muncă sau în documentele specifice asimilate;

b) în cazul cumulului de funcţii, locul ales de persoanele fizice.

Deducerea personală se acordă pentru salariaţii care au un venit lunar brut de

până la 10.000.000 lei (1.000 RON) inclusiv, astfel:

dacă nu au persoane în întreţinere ... 2.500.000 lei (250 RON);

dacă au o persoană în întreţinere ... 3.500.000 lei (350 RON);

dacă au două persoane în întreţinere ... 4.500.000 lei (450 RON);

dacă au trei persoane în întreţinere ... 5.500.000 lei (550 RON);

dacă au patru sau mai multe persoane

în întreţinere ... 6.500.000 lei (650

RON).

113

Pentru salariaţii care realizează venituri lunare brute cuprinse între 10.000.001

lei şi 30.000.000 lei inclusiv, deducerile personale sunt degresive faţă de cele de mai

sus şi se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor publice. Salariaţii care realizează

venituri lunare brute de peste 30.000.000 lei nu beneficiază de deducere personală.

Copiii minori, în vârstă de până la 18 ani împliniţi, ai salariatului sunt consideraţi

persoane aflate în întreţinere.

Nu sunt considerate persoane aflate în întreţinere:

persoanele fizice care deţin terenuri agricole şi silvice în suprafaţă de peste

10.000 m.p., în zonele colinare şi de şes şi de peste 20.000 m.p., în zonele

montane;

persoanele fizice care obţin venituri din activităţi agricole, indiferent de

suprafaţa agricolă aflată în întreţinere.

Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se

calculează şi se reţine la sursă de către angajatori.

Impozitul final se determină astfel:

1. la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de 16%

asupra bazei de calcul, determinate ca diferenţă între venitul brut din salarii

şi următoarele cheltuieli:

a. contribuţiile obligatorii lunare: contribuţia individuală de asigurări

sociale (C.A.S. – 9,5% din salariul brut, contribuţia individuală la

bugetul asigurărilor de şomaj (0,5%) şi contribuţia individuală pentru

asigurări sociale de sănătate (C.A.S.S. – 5,5%);

b. deducerea personală acordată pentru luna respectivă;

c. cotizaţia sindicală plătită în luna respectivă;

d. contribuţiile la fondurile private de pensii, până la 200 euro pe an;

2. pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de

16% asupra bazei de calcul, determinată ca diferenţă între venitul brut şi

contribuţiile obligatorii, pe fiecare loc de realizare a veniturilor.

Plătitorul (angajatorul) este obligat să determine valoarea totală a impozitului

anual pe veniturile din salarii, pentru fiecare contribuabil.

114

Contribuabilii (salariaţii) pot dispune asupra destinaţiei unei sume

reprezentând până la 2% din impozit, pentru sponsorizarea entităţilor nonprofit

(asociaţii, fundaţii). Obligaţia aplicării, reţinerii şi virării acestei sume revine organului

fiscal, potrivit procedurii stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice.

Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi

de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni, la data efectuării plăţii acestor

venituri, precum şi de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv al lunii

următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri.

Pentru fiecare angajat, plătitorul de impozite (angajatorul) are obligaţia să

completeze câte o fişă fiscală şi să o păstreze pe toată durata angajării, precum şi să

transmită organului fiscal competent o copie, pentru fiecare an, până în ultima zi a

lunii februarie a anului curent, pentru anul fiscal expirat.

Venituri din salarii

minus

egal

minus

115

Venit brut

Contribuţii obligatorii

Venit net

Deducerea personală pentru luna respectivă

Cotizaţia sindicală plătită în luna

respectivă

Contribuţiile la Schemele facultative

de pensii ocupaţionale

egal

cota de impozitare de 16%

Exemplu: O persoană fizică obţine în luna ianuarie 2005 un venit reprezentând

salariul de bază de 7.000.000 lei şi sporuri în valoare de 1.000.000 lei. De asemenea,

angajatul mai primeşte bonuri de masă în valoare de 1.000.000 lei. Persoana fizică

are în întreţinere 2 copii şi pe mama sa. Deducerea personală este de 5.500.000lei.

Totodată, plăteşte o cotizaţie pentru sindicat de 50.000 lei. Impozitul pe salariul

datorat se va calcula astfel:

Venitul brut = 7.000.000 + 1.000.000 = 8.000.000 lei

(bonurile de masă nu sunt impozabile)

Contribuţii obligatorii:

- As = 1% x 7.000.000 = 70.000 lei

- C.A.S. = 9,5% x 8.000.000 = 760.000 lei

- C.A.S.S. = 6,5% x 8.000.000 = 520.000 lei

Venitul net = 9.000.000 – 70.000 – 760.000 – 520.000 =

= 6.650.000 lei

Deduceri personale = 5.500.000 lei

Cotizaţie sindicat = 50.000 lei

Venit impozabil = 6.650.000 – 5.500.000 – 50.000 =

116

Venit impozabil

Impozit

= 1.100.000 lei

Impozit = 1.100.000 x 16% = 176.000 lei

3.2.3. Impozitul pe veniturile din cedarea folosinţei

bunurilor

Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile în bani sau în natură

obţinute de proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal, altele decât veniturile din

activităţi independente.

Se includ în această categorie următoarele venituri:

1) veniturile din închirieri şi subînchirieri de bunuri mobile şi imobile (case de

vacanţă, garaje, terenuri etc., inclusiv în scop de reclamă, afişaj şi

publicitate);

2) veniturile din arendarea bunurilor agricole, din patrimoniul personal.

Venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani sau în natură obţinute din

chirie sau arendă, prevăzute în contractul încheiat de părţi. Venitul brut se majorează

cu valoarea cheltuielilor ce cad, conform legii, în sarcina proprietarului, uzufructuarului

sau a altui deţinător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte contractantă

(cheltuieli cu întreţinerea şi repararea locuinţei închiriate).

În cazul în care arenda se stabileşte în natură, evaluarea în lei se va face pe

baza preţurilor medii ale produselor agricole, stabilite anual de consiliul judeţean, pe

baza propunerilor făcute de Direcţia Agricolă Judeţeană.

Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din

venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului

brut.

Contribuabilii care obţin astfel de venituri, datorează plăţi anticipate în contul

impozitului pe venit către bugetul de stat, cu excepţia veniturilor din arendare.

Contribuabilii pot opta pentru determinarea venitului net din cedarea folosinţei

bunurilor, în sistem real, adică pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă.

117

3.2.4. Impozitul pe veniturile din investiţii

Veniturile din investiţii cuprind:

a) venituri din dividende;

b) venituri impozabile din dobânzi;

c) venituri din transferul titlurilor de valoare;

d) venituri din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază

de contract, precum şi orice alte operaţiuni similare;

e) venituri din lichidare/dizolvare fără lichidare a unei persoane juridice.

1. Veniturile din dividende se impozitează cu cota de 16%.

Acelaşi regim au şi sumele primite ca urmare a deţinerii de titluri de

participaţie la fondurile închise de investiţii.

Impozitul se calculează, se reţine şi se virează până la data de 25 a lunii

următoare celei în care se face plata, de către persoanele juridice respective, o data

cu plata dividendelor către acţionari sau asociaţi.

În cazul dividendelor distribuite dar neplătite acţionarilor sau asociaţilor, plata

impozitului pe dividende se face până la data de 31 decembrie a anului respectiv.

2. Veniturile din dobânzi se impozitează tot cu cota unică de 16%.

Impozitul se calculează şi se reţine de către plătitorii de astfel de venituri în

momentul înregistrării în contul curent sau în contul de depozit al titularului (pentru

dobânzile capitalizate), respectiv, în momentul răscumpărării (în cazul unor

instrumente de economisire). Pentru dobânzile la împrumuturi acordate pe bază de

contracte civile, calculul impozitului datorat se efectuează la momentul plăţii dobânzii.

Virarea impozitului se face lunar, până la data de 25 a lunii următoare înregistrării sau

răscumpărării, respectiv, momentul plăţii.

Nu se impozitează următoarele venituri din dobânzi:

a) veniturile din dobânzi la depozitele la vedere (conturile curente), pentru

care rata dobânzii este mai mică sau egală cu nivelul ratei medii a

118

dobânzii pe piaţa interbancară (BUBID) la o lună (BUBID/BUBOR

reprezintă dobânda de referinţă, adică media dobânzii de pe piaţa

interbancară din Bucureşti, la care băncile comerciale cu excedent de

fonduri sunt dispuse să împrumute aceste fonduri celorlalte bănci

comerciale din sistem);

b) depunerile la casele de ajutor reciproc.

3. Venituri din transferul titlurilor de valoare

Reprezintă titluri de valoare următoarele instrumente financiare:

a) valorile mobiliare de natura acţiunilor şi obligaţiilor;

b) titluri de participare la un fond deschis de investiţii sau alte instrumente

financiare calificate astfel de către Comisia Naţională a Valorilor

Mobiliare (CNVM);

c) părţile sociale.

d) Valorile mobiliare sunt titluri de valoare care se tranzacţionează frecvent

pe piaţa financiară.

Câştigul din transferul acestor titluri reprezintă diferenţa pozitivă dintre preţul de

vânzare şi preţul de cumpărare pe tipuri de titluri de valori, diminuată, după caz, cu

comisioanele datorate intermediarilor.

Aceste venituri se impozitează cu cota unică de 16%.

În cazul valorilor mobiliare de natura acţiunilor sau obligaţiunilor, obligaţia

calculării, reţinerii şi virării impozitului revine intermediarilor sau altor plătitori de venit,

după caz.

În cazul răscumpărării titlurilor de participare la un fond deschis de investiţii,

obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine societăţii de administrare a

investiţiilor.

În cazul părţilor sociale, obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine

dobânditorului de părţi sociale, în momentul încheierii tranzacţiei, pe baza contractului

încheiat între părţi. Când dobânditorul titlului de valoare este cetăţean străin fără

domiciliu în România, obligaţia de calcul şi virarea impozitului revine persoanei fizice

române cu domiciliul în România, care realizează venitul, dacă dobânditorul nu îşi

desemnează un reprezentant fiscal în România. Transmiterea dreptului de proprietate

119

asupra părţilor sociale sau valorilor mobiliare trebuie înscrisă în registrul comerţului şi

în registrul asociaţilor sau acţionarilor, după caz, operaţiune care nu se poate efectua

fără justificarea virării impozitului la buget.

4. Venituri din operaţiuni de vânzare – cumpărare de valută la termen, pe

bază de contract, precum şi orice alte operaţiuni similare.

Veniturile reprezintă diferenţele de curs favorabile, rezultate din aceste

operaţiuni, conform evidenţei contabile şi se impun ca şi celelalte venituri din investiţii.

Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine intermediarilor sau altor plătitori

de venit, după caz.

Pierderile înregistrate la aceste operaţiuni nu sunt recunoscute din punct de

vedere fiscal, nu se recuperează şi constituie pierderi definitive ale contribuabilului.

Acelaşi regim au şi pierderile înregistrate din transferul dreptului de proprietate

asupra titlurilor de valoare.

5. În cazul veniturilor din lichidare sau dizolvare fără lichidare a unei

persoane juridice de către acţionari/asociaţi persoane fizice, obligaţia calculării şi

reţinerii impozitului revine persoanei juridice. Termenul de virare a impozitului este

până la data depunerii situaţiei financiare finale la oficiul registrului comerţului,

întocmită de lichidatori.

Impozitul reţinut pentru veniturile din investiţii reprezintă impozit final pentru

categoria respectivă de venit.

3.2.5. Impozitul pe veniturile din pensii

Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate

din contribuţiile sociale obligatorii, făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv

cele din schemele facultative de pensii ocupaţionale, cât şi cele finanţate de la bugetul

de stat.

Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin scăderea unei sume

neimpozabile lunare de 9.000.000 lei din venitul brut din pensii, începând cu 1

ianuarie 2005.

120

Orice plătitor de venituri din pensii are obligaţia de a calcula lunar impozitul

aferent acestui venit, de a-l reţine şi de a-l vira la bugetul de stat.

Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de impunere de 16% asupra

venitului net impozabil lunar.

Impozitul se reţine la data efectuării plăţii pensiei şi se virează la bugetul de stat

până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se face plata pensiei.

Impozitul reţinut este impozit final al contribuabilului pentru veniturile din pensii.

Veniturile din pensiile de urmaş se individualizează în funcţie de numărul

acestora, iar impozitarea se face în raport cu drepturile cuvenite fiecărui urmaş.

În cazul unei pensii care nu este plătită lunar, impozitul ce trebuie reţinut se

stabileşte prin împărţirea pensiei plătite la fiecare din lunile cărora le este aferentă

pensia.

3.2.6. Impozitul pe veniturile din activităţi agricole

Reprezintă venituri din activităţi agricole veniturile obţinute din următoarele

activităţi:

cultivarea şi valorificarea florilor, legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi

solarii destinate acestor scopuri, cât şi în sistem irigat;

cultivarea şi valorificarea arbuştilor, plantelor decorative şi ciupercilor;

exploatarea pepinierelor viticole şi pomicole şi altele asemenea.

Venitul net se determină pe bază de norme de venit, stabilite pe unitatea de

suprafaţă de Direcţia Judeţeană Agricolă împreună cu Direcţia Judeţeană a Finanţelor

Publice şi aprobate de Consiliul judeţean pentru fiecare an bugetar. Dacă o activitate

agricolă a unui contribuabil înregistrează o pierdere datorată calamităţilor naturale,

norma de venit aferentă activităţii se reduce, astfel încât să reflecte pierderea

respectivă.

Contribuabilii care desfăşoară activităţi pentru care venitul net se determină pe

bază de norme de venit nu au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitate în

partidă simplă, pentru activitatea respectivă.

121

Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului net,

determinat pe bază de norme de venit, impozitul fiind final. Contribuabilii au obligaţia

de a depune anual o Declaraţie de venit la organul fiscal competent, până la data de

30 iunie inclusiv a anului fiscal, pentru anul în curs.

Contribuabilii care determină venitul net impozabil din activităţi agricole, pe

baza datelor din contabilitatea în partidă simplă (adică cei care folosesc muncă

salariată) sunt obligaţi să efectueze plăţi anticipate aferente acestor venituri, la

bugetul de stat, în două tranşe:

50% până la 1 septembrie inclusiv;

50% până la 15 noiembrie inclusiv.

În acest caz, plăţile anticipate vor fi regularizate de organul fiscal, până la data

de 31 mai a anului următor.

3.2.7. Impozitul pe veniturile din premii şi din

jocuri de noroc

În această categorie se cuprind veniturile în bani sau în valută sub formă de

premii de orice fel, acordate oamenilor de cultură, ştiinţă şi artă, la gale,

simpozioane, festivaluri, concursuri naţionale şi internaţionale, concursuri pe meserii

sau profesii.

Nu sunt impozabile premiile şi indemnizaţiile obţinute de sportivi, antrenori şi

tehnicieni în vederea pregătirii şi participării la competiţiile internaţionale oficiale ale

loturilor reprezentative ale României, precum şi premiile obţinute de sportivii medaliaţi

la campionatele mondiale, europene şi la jocurile olimpice. De asemenea, nu sunt

impozabile premiile şi alte drepturi sub formă de cazare, masă, transport şi alte

asemenea, obţinute de elevi şi studenţi în cadrul competiţiilor interne şi internaţionale,

inclusiv elevi şi studenţi nerezidenţi în cadrul competiţiilor desfăşurate în România.

Veniturile din jocurile de noroc sunt următoarele:

venituri din jocuri de tip bingo şi keno în săli de joc;

pronosticuri şi pariuri sportive;

122

jocuri-concurs cu câştiguri de orice fel;

loterii;

veniturile obţinute din organizarea de tombole.

Nu se include aici veniturile realizate la jocuri de tip casino şi maşini

electronice cu câştiguri care se impozitează diferit.

Venitul net din premii şi din jocuri de noroc este diferenţa dintre venitul obţinut

din aceste surse şi suma reprezentând venitul impozabil.

Venitul sub formă de premii dintr-un singur concurs se impune, prin

reţinerea la sursă, cu o cotă de 16% aplicată asupra venitului net. Veniturile din

jocurile de noroc se impun, prin reţinere la sursă, cu o cotă de 20% aplicată asupra

venitului net care nu depăşeşte cuantumul de 100 milioane lei şi cu o cotă de 25%

aplicată asupra venitului net care depăşeşte cuantumul de 100 milioane lei (începând

cu data de 1 mai 2005).

Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine plătitorilor de venituri.

Nu sunt impozabile veniturile obţinute din jocuri de noroc, în bani şi/sau în

natură, sub valoarea sumei neimpozabile, stabilită în sumă de 6.000.000 lei pentru

fiecare concurs sau joc de noroc, realizate de acelaşi organizator sau plătitor într-o

singură zi. Impozitul calculat şi reţinut în momentul plăţii este impozit final. El se

virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a

fost reţinut.

3.2.8. Impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din

patrimoniul personal

Sunt cuprinse în această categorie veniturile realizate din transferul drepturilor

de proprietate asupra construcţiilor de orice fel şi terenul aferent acestora, care

se înstrăinează în termen de până la 3 ani inclusiv, de la data dobândirii, precum şi

veniturile realizate din transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor de orice

fel, fără construcţii, dobândite după 1 ianuarie 1990.

123

Venitul impozabil din această sursă reprezintă diferenţa favorabilă dintre

valoarea de înstrăinare a proprietăţilor imobiliare (terenuri, construcţii) şi valoarea de

bază a acestora.

Sunt exceptate de la impunere aportul în natură la capitalul social al

societăţilor comerciale, precum şi veniturile obţinute din înstrăinarea proprietăţilor

imobiliare dobândite de contribuabil prin:

a) reconstituirea drepturilor de proprietate;

b) moştenire sau donaţie între rude până la gradul al patrulea inclusiv;

c) schimb imobiliar.

Valoarea de bază a bunurilor respective se stabileşte în funcţie de modalitatea

de desfăşurare:

1. preţul de achiziţie pentru bunurile imobile dobândite prin

cumpărare, majorat cu 5%;

2. valoarea imobilului menţionată în act, dacă acesta a fost

dobândit prin donaţie, schimb, rentă viageră, adjudecare, contract de

întreţinere, hotărâre judecătorească etc., majorată cu 5%;

3. pentru construcţiile noi, costul acestora la data realizării, dovedit

prin raport de expertiză întocmit de un expert autorizat, la care se adaugă

valoarea terenului aferent;

4. valoarea rezultată din expertizele utilizate de către camerele

notarilor publici, pentru imobilele a căror valoare nu se poate stabili prin

modalităţile de mai sus. Aceste expertize trebuie actualizate anual şi avizate

de către Ministerul Finanţelor Publice.

Pierderea din transferul proprietăţilor imobiliare reprezintă pierdere definitivă a

contribuabilului.

Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului impozabil.

Notarii publici au obligaţia calculării, încasării şi virării impozitului la bugetul de

stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost autentificat actul.

Dacă transferul dreptului de proprietate asupra unui imobil (construcţii, teren)

are loc prin alte modalităţi decât cea notarială, atunci obligaţia declarării şi virării

impozitului revine contribuabilului la data înstrăinării imobilului. Contribuabilii care nu

124

au domiciliul fiscal în România declară venitul obţinut la organul fiscal în a cărei rază

teritorială se află imobilul.

3.2.9. Impozitul pe veniturile din alte surse

În această categorie se includ, fără a fi limitate, următoarele venituri:

a) primele de asigurări suportate de o persoană fizică independentă sau de

orice altă entitate, în cadrul unei activităţi, pentru o persoană fizică cu care

suportatorul nu are încheiat un contract de muncă;

b) câştiguri primite de la societăţile de asigurări, ca urmare a contractului de

asigurare încheiat între părţi cu ocazia tragerilor de amortizare;

c) venituri primite de persoane fizice pensionari, sub forma diferenţelor de preţ

pentru anumite bunuri, servicii şi alte drepturi, foşti salariaţi, potrivit

clauzelor contractului de muncă sau în baza unor legi speciale;

d) venituri primite de persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea de

arbitraj comercial;

e) alte venituri identificate ca fiind impozabile:

- remuneraţiile pentru munca prestată în interesul unităţilor aparţinând

Direcţiei Generale a Penitenciarelor, precum şi în atelierele locurilor de

deţinere, acordate deţinuţilor;

- veniturile primite de studenţi sub forma indemnizaţiilor pentru

participarea la şedinţele senatului universitar;

- veniturile obţinute de persoanele fizice din valorificarea prin centrele de

colectare a deşeurilor de metal, hârtie, sticlă şi alte asemenea şi care nu

provin din gospodăria proprie;

- sumele plătite persoanelor care însoţesc elevii la concursuri şi alte

manifestaţii şcolare, de către organizatori;

- indemnizaţiile acordate membrilor birourilor electorale, statisticienilor,

informaticienilor şi personalului tehnic auxiliar pentru executarea

atribuţiilor privind desfăşurarea alegerilor generale şi locale;

125

- veniturile obţinute de persoanele care fac figuraţie la realizarea de filme,

spectacole, emisiuni televizate etc.

Impozitul pe venit se calculează prin reţinere la sursă de către plătitorii de

venituri, prin aplicarea unei cote de 16% asupra bazei impozabile, cu excepţia cu

excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Impozitul se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare realizării

acestuia, reprezentând impozit final.

3.3. Impozitul pe veniturile persoanelor juridice

3.3.1. Impozitul pe profit

Impozitul pe profit deţine o poziţie centrală în cadrul economiei unei ţări, pe de

o parte, ca urmare a contribuţiei sale la formarea veniturilor bugetului public, iar pe de

altă parte, prin influenţa sa asupra activităţilor economico-sociale generatoare de profit

şi asupra structurii de ansamblu a economiei naţionale.

El a fost reglementat printr-o lege specială începând cu anul 1991 (Legea

nr.12/1991), căreia i s-au adus numeroase modificări impuse atât de mersul reformei

în România, cât şi de programul politic al partidelor care s-au succedat la guvernare.

Astfel, în 1992 existau două cote proporţionale pe profit (30% şi 45%), în funcţie de

anumite tranşe prevăzute de lege. O.G. nr. 70/1994, modificată, stabilea, începând cu

1995 o cotă de 38%. Începând cu 1998 se prevedea o cotă generală de 25%, apoi o

cotă adiţională tot de 25% pentru barurile de noapte şi cota de 80% pentru profitul

B.N.R. Legea nr. 414/2002 menţine cota generală de 25% cât şi unele facilităţi pentru

export. Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) prevede o cotă unică de impozitare atât

pentru veniturile persoanelor fizice cât şi pentru veniturile persoanelor juridice (cu

unele excepţii) – de 16% aplicată asupra venitului net impozabil.

126

În ţările vest-europene acest impozit apare sub denumirea de impozit pe

societate („corporation tax” sau „impozit pe capital”), ca impozit asupra profiturilor

unei companii, cu unele diferenţieri de la o ţară la alta.

Unele ţări au rate foarte reduse pentru companii mici (sau firme care obţin

profituri mici ca urmare a specificului lor, a domeniului de activitate). Apar apoi

diferenţieri în ceea ce priveşte modul în care se calculează profiturile în funcţie de

care se percep impozitele. Este vorba de ratele crescătoare ale amortizării pe care

autorităţile guvernamentale le îngăduie pentru a încuraja investiţiile de capital.

Un alt aspect îl reprezintă modul de tratare a dividendelor, care sunt plătite

din profituri ce au fost supuse deja odată impozitării companiei şi sunt impozitate din

nou când sunt plătite acţionarilor.

Acest lucru este sinonim cu dubla impozitare.

Acest fapt explică înclinaţia companiilor spre capitalul împrumutat (la care

dobânda este deductibilă la impozitare) şi mai puţin spre capitalul propriu (ale cărui

dividende nu sunt deductibile când trebuie plătite impozitele). Preferinţa este cu atât

mai mare cu cât dividendele sunt impozitate de două ori, în timp ce plata dobânzilor

nu este impozitată deloc. Totuşi, companiile nu-şi permit să scadă valoarea

dividendelor de teama scăderii preţului acţiunilor (care devin neatractive).

În cadrul reformei fiscale din Româna, prin legislaţia privind impozitul pe profit

s-a urmărit armonizarea acesteia cu legislaţia europeană. S-au avut în vedere

următoarele aspecte:

s-a lărgit sfera de cuprindere a materiei impozabile;

s-au redus cheltuielile deductibile şi s-au majorat cele nedeductibile;

s-a redus cota de impunere de la 25% la 16%;

s-a revizuit aria reducerilor şi scutirilor la impozitul pe profit etc.

În principiu, contribuabilii impozitului pe profit sunt persoane juridice române

şi străine, care desfăşoară activităţi economice în România sau care realizează

venituri din sau în legătură cu proprietăţi imobiliare situate în România.

Sunt scutiţi de la plata impozitului pe profit următorii contribuabili:

1) Trezoreria statului şi Banca Naţională a României (din 2006);

127

2) Instituţiile publice, pentru fondurile publice, inclusiv pentru veniturile proprii

şi disponibilităţile realizate şi utilizate potrivit Legii nr.500/2002, privind

finanţele publice şi O.U.G. nr.45/2003 privind finanţele publice locale, dacă

legea nu prevede altfel;

3) persoanele juridice române care plătesc impozitul pe veniturile

microîntreprinderilor;

4) fundaţiile române constituite ca urmare a unui legat (prin dispoziţie

testamentară);

5) cultele religioase, pentru veniturile obţinute din activităţi economice care

sunt utilizate în scop caritabil, cât şi pentru întreţinerea şi funcţionarea

activităţilor de cult;

6) instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate,

pentru veniturile utilizate potrivit Legii învăţământului nr.84/1995,

republicată şi O.U.G. nr.174/2001 privind finanţarea învăţământului

superior;

7) asociaţiile de proprietari constituite ca persoane juridice şi asociaţiile de

locatari recunoscute ca asociaţii de proprietari, potrivit Legii locuinţei

nr.114/1996, modificată, care sunt sau urmează a fi utilizate pentru

îmbunătăţirea utilităţilor şi a eficienţei clădirii, pentru întreţinerea şi

repararea proprietăţii comune;

8) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar;

9) Fondul de compensare a investitorilor;

10)organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale sunt

scutite de la plata impozitului pe profit pentru cotizaţii şi taxe de înscriere

ale membrilor, sume primite din donaţii şi sponsorizări, din fonduri publice

sau finanţări nerambursabile, cât şi pentru veniturile din activităţi economice

până la valoarea de 15.000 euro, într-un an fiscal.

Baza de calcul a impozitului pe profit o constituie profitul impozabil calculat

după formula:

128

, în care:

o = profit impozabil;

o = venit brut, adică veniturile realizate din orice sursă;

o = cheltuieli deductibile, adică acele cheltuieli efectuate în

scopul realizării veniturilor;

o = veniturile neimpozabile;

o = cheltuieli nedeductibile.

Ca venituri neimpozabile menţionăm:

1) dividendele primite de la o persoană juridică română;

2) diferenţele de valoare ale titlurilor de participare, înregistrate ca urmare a

încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele

juridice la care se deţin titluri de participare, precum şi diferenţele de

evaluare a investiţiilor financiare pe termen lung; ele sunt impozabile la data

retragerii sau cesionării titlurilor de participare sau a capitalului social de la

persoana juridică;

3) veniturile din anularea obligaţiilor unei persoane juridice, dacă obligaţiile se

anulează în schimbul titlurilor de participare la persoana juridică respectivă;

4) venituri din anularea unor cheltuieli pentru care nu s-a acordat deducere;

5) venituri din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a

acordat deducere;

6) venituri din recuperarea cheltuielilor nedeductibile;

7) alte venituri prevăzute de lege;

Printre cheltuielile deductibile menţionăm:

a) cheltuielile pentru achiziţionarea ambalajelor;

129

b) cheltuielile efectuate, potrivit legii, pentru protecţia muncii şi pentru

prevenirea accidentelor de muncă şi bolilor profesionale;

c) cheltuielile de reclamă şi publicitate;

d) cheltuielile de transport şi cazare în ţară şi străinătate efectuate de către

salariaţi şi administratori;

e) cheltuielile pentru formarea şi perfecţionarea profesională a personalului

angajat;

f) cheltuielile pentru marketing;

g) cheltuielile de cercetare-dezvoltare;

h) cheltuielile pentru perfecţionarea managementului, a sistemelor informatice;

i) cheltuielile pentru protejarea mediului şi conservarea resurselor.

Unele cheltuieli au deductibilitate limitată cum ar fi:

- cheltuielile de protocol (2% din venitul net);

- cheltuielile cu indemnizaţia de deplasare (de până la 2,5 ori nivelul legal

stabilit pentru instituţii publice);

- cheltuielile cu tichetele de masă (până la 2% din cheltuielile totale cu

salariile);

- cheltuieli sociale, în limita cotei de 2% asupra salariilor în care se cuprind:

ajutoare de naştere;

ajutoare de înmormântare;

ajutoare pentru boli grave sau incurabile, cât şi pentru proteze;

cheltuieli pentru funcţionarea unor activităţi sau unităţi proprii ale

agentului economic: grădiniţe, creşe, servicii de sănătate etc.;

- cheltuielile cu perisabilităţile, cu provizioane şi rezerve (în limite legale

stabilite de Ministerul de Finanţe, până la 5% din profitul contabil – înainte

de a fi determinat impozitul pe profit);

- cheltuielile cu amortizarea;

- cheltuielile cu dobânzile, numai dacă gradul de îndatorare al întreprinderii

este mai mic sau egal cu 3 (capitalul de împrumut raportat la capitalul

propriu să fie mai mic decât 3);

130

- cheltuielile cu sponsorizarea (să se încadreze în cota de 3‰ din cifra de

afaceri şi 20% din impozitul pe profit;

- cheltuieli pentru prime de asigurare la sistemele private de sănătate, cât şi

la fondurile de pensii private (până la 200 euro pe an de angajat pentru

fiecare categorie sau 400 euro pe an pe persoană pentru ambele).

Printre cheltuielile nedeductibile menţionăm:

a) cheltuielile privind impozitul pe profitul datorat, inclusiv diferenţele din anii

precedenţi;

b) amenzile, confiscările, majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere

datorate către autorităţile române;

c) cheltuieli privind stocuri sau active corporale constatate lipsă din gestiune

ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate contracte de

asigurare;

d) cheltuielile înregistrate în contabilitate fără documente justificative;

e) cheltuielile aferente veniturilor neimpozabile etc.

Cheltuielile nedeductibile sunt acele cheltuieli care nu sunt acceptate de lege

ca fiind cheltuieli normale, iar statul le impozitează, întrucât se apreciază că, dacă se

respectau o serie de principii, reguli sau acte normative în vigoare, contravaloarea lor

ar fi fost reflectată în profit şi, implicit, în impozitul pe profit datorat statului.

Devin nedeductibile, acele cheltuieli deductibile limitat, dacă s-a depăşit limita

prevăzută de lege.

Pierderea fiscală anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se

recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi.

Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare

termen de plată a impozitului pe profit.

Pierderea fiscală înregistrată de contribuabilii care îşi încetează existenţa prin

divizare sau fuziune nu se recuperează de către contribuabilii nou-înfiinţaţi sau de

către cei care preiau patrimoniul societăţii absorbite, după caz.

Persoanele juridice străine care desfăşoară o activitate prin intermediul unui

sediu permanent în România, au obligaţia de a plăti impozitul pe profit provenit dintr-o

131

activitate aferentă sediului permanent, ca şi cum acesta ar fi o persoană juridică

distinctă.

De asemenea, dacă o persoană juridică română obţine venituri dintr-un stat

străin prin intermediul unui sediu permanent sau venituri supuse impozitului cu

reţinere la sursă, iar veniturile sunt impozitate atât în România, cât şi în statul străin,

atunci impozitul plătit către statul străin se deduce din impozitul pe profit ce se

determină în România.

Cota de impozit pe profit este de 16%, aplicată asupra profitului impozabil.

Plata impozitului pe profit se face anual, cu plăţi anticipate fectuate

trimestrial, actualizate cu indicele de inflaţie. Termenul până la care se

efectuează plata impozitului anual este termenul de depunere a declaraţiei

privind impozitul pe profit (15 aprilie);

Pentru anul fiscal încheiat plata impozitului pe profit se face până la data de 15

februarie a anului următor.

3.3.2. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor

O microîntreprindere este o persoană juridică română care îndeplineşte

cumulativ următoarele condiţii:

a) are înscrisă în obiectul de activitate producţia de bunuri materiale, prestarea

de servicii sau comerţul;

b) are de la 1 până la 9 salariaţi inclusiv;

c) a realizat venituri echivalente în lei până la 100.000 euro într-un an fiscal;

d) capitalul social al persoanei juridice este deţinut de persoane, altele decât

statul, autorităţile locale sau instituţiile publice.

Microîntreprinderile plătitoare de impozit pe profit pot opta pentru plata

impozitului pe veniturile microîntreprinderilor, dacă îndeplinesc condiţiile de mai sus.

Nu pot opta pentru acest sistem de impunere următoarele categorii de

persoane juridice, care:

132

1) desfăşoară activităţi în domeniul bancar (băncile, casele de schimb valutar,

societăţile de credit ipotecar, cooperativele de credit etc.);

2) desfăşoară activităţi în domeniile asigurărilor şi reasigurărilor, al pieţei de

capital, cum ar fi: burse de valori sau de mărfuri, societăţile de servicii de

investiţii financiare, societăţile de registru, societăţile de depozitare, etc.

Fac excepţie persoanele juridice care desfăşoară activităţi de intermediere

în aceste domenii (brokerii şi agenţii de asigurare);

3) desfăşoară activităţi în domeniile jocurilor de noroc, pariurilor sportive,

cazinourilor;

4) au capital social deţinut de un acţionar sau asociat persoană juridică cu

peste 250 de angajaţi.

Cota de impozit pe venitul microîntreprinderilor este de 2,5 % începând cu 1

ianuarie 2009 va fi de 3%.

Baza impozabilă o constituie veniturile din orice sursă, din care se scad:

a) veniturile din variaţia stocurilor;

b) veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale;

c) veniturile din exploatare, reprezentând cota-parte a subvenţiilor

guvernamentale şi a altor resurse pentru finanţarea investiţiilor;

d) veniturile din provizioane;

e) veniturile rezultate din anularea datoriilor şi a majorărilor datorate

bugetului statului, care nu au fost cheltuieli deductibile la calculul

profitului impozabil;

f) veniturile realizate din despăgubiri, de la societăţile de asigurare, pentru

pagubele produse la activele corporale proprii.

În cazul în care o microîntreprindere achiziţionează case de marcat, valoarea

de achiziţie a acestora se deduce din baza impozabilă, în conformitate cu documentul

justificativ, în trimestrul în care au fost puse în funcţiune, potrivit legii.

Calculul şi plata impozitului pe venitul microîntreprinderilor se efectuează

trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se

calculează impozitul.

133

Dacă o microîntreprindere realizează venituri anuale mai mari de 100.000 euro,

ea va plăti obligatoriu impozit pe profit, începând cu trimestrul în care s-a depăşit

limita prevăzută de lege.

Persoanele juridice plătitoare de impozit pe venit sunt obligate să evidenţieze în

contabilitate cheltuielile de amortizare, la fel ca şi plătitorii de impozit pe profit.

3.4. Impozitele indirecte

Impozitele indirecte sunt percepute sub forma impozitelor pe consum, la

vânzarea mărfurilor sau cu ocazia prestărilor de servicii. Ele se realizează de la toţi cei

care consumă bunuri din categoria celor impuse, independent de veniturile, averea

sau situaţia personală a acestora.

Fiind percepute în cote proporţionale asupra valorii mărfii vândute şi a

serviciilor prestate ori în sume fixe pe unitatea de măsură, impozitele indirecte

creează impresia falsă că ar fi suportate în aceeaşi măsură de toate păturile sociale,

că ar asigura o repartiţie echitabilă a sarcinii fiscale.

În realitate, cu cât o persoană realizează venituri mai mici, cu atât suportă pe

calea impozitului pe consum (indirect), o sarcină fiscală mai mare.

De fapt, toate impozitele – directe şi indirecte – contribuie la scăderea nivelului

de trai al populaţiei, dar în mod diferit. Astfel, în timp ce impozitele directe duc la

scăderea veniturilor nominale ale diferitelor categorii sociale (au o incidenţă directă),

impozitele indirecte nu afectează veniturile nominale, dar le micşorează în schimb

puterea de cumpărare, pentru că sunt cuprinse în preţuri şi tarife, mărindu-le valoarea.

Impozitele pe consum se împart în două categorii (după sfera de aplicare):

a) impozite generale, când cuprind toate mărfurile, indiferent dacă acestea

reprezintă bunuri de consum sau mijloace de producţie (în această

categorie se înscrie taxa pe valoarea adăugată - T.V.A.);

b) impozite speciale, când se aşează asupra anumitor mărfuri şi servicii

(includem aici accizele).

Tot în categoria impozitelor indirecte sunt cuprinse şi taxele vamale care se

aplică asupra importurilor de bunuri şi servicii.

134

3.4.1. Taxa pe valoarea adăugată

3.4.1.1. Consideraţii generale

Taxa pe valoarea adăugată, pe scurt T.V.A., este un impozit indirect ce se

datorează bugetului de stat, reprezentând una dintre cele mai moderne forme de

impunere.

Taxa pe valoarea adăugată a fost introdusă în Europa după reforma fiscală din

anii 1954-1955, în Franţa, fiind apoi adoptată de ţările Pieţei Comune, începând cu 1

ianuarie 1970.

În ţara noastră a fost introdusă prin O.G. nr.3/1992, (cu începere de la 1

ianuarie 1993) modificată şi completată prin O.U.G. nr.18/1998, O.U.G. nr.17/2000 şi

Legea nr. 345/2002, fiind cea mai importantă sursă de venit la bugetul statului. El este

urmat de accize, impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi de impozitul pe profit.

Valoarea adăugată este diferenţa între valoarea unui bun obţinut în urma

vânzării şi valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor care au fost achiziţionate pentru

producerea acelui bun, sau valoarea adăugată poate fi calculată ca diferenţă între

valoarea producţiei şi a consumurilor intermediare, după formula [19;809]:

V.A. = P – C.I. , unde:

V.A. = valoarea adăugată

P = valoarea producţiei, adică suma valorii cifrei de afaceri şi a variaţiei

stocurilor de produse finite şi producţiei neterminate;

C.I. = consumurile intermediare, adică suma valorii materiilor prime, materialelor,

semifabricatelor achiziţionate, a serviciilor exterioare prestate de furnizori etc.

135

T.V.A. se aplică pe fiecare stadiu al ciclului economic al produsului finit, asupra

valorii adăugate, începând cu faza de producţie, continuând cu desfacerea (prin

distribuitorii intermediari), până la consumatorul final, care o suportă direct pentru că

nu mai are de la cine să o recupereze. Altfel spus, T.V.A. se aplică pe cele trei stadii

ale circuitului economic: producţie, desfacere, consumator final.

T.V.A. este parte integrantă a preţului de vânzare, fiind evidenţiată în

contabilitate separat, deoarece se varsă la stat. Spre deosebire de vânzător,

consumatorul final nu mai este creditat de către stat cu o sumă echivalentă cu T.V.A.

plătit, ci o suportă din veniturile sale.

T.V.A. prezintă numeroase avantaje pentru stat pentru faptul că are un

randament fiscal ridicat, şi anume:

a) este plătit în mod obligatoriu de către toţi beneficiarii operaţiunilor supuse

impozitării;

b) nu reclamă cheltuieli mari de percepere;

c) nu este susceptibil de evaziune fiscală;

d) este un impozit stabil, nefiind influenţat de conjunctura economică la un

moment dat;

e) este un impozit elastic, întrucât poate fi micşorat sau majorat prin

modificarea cotei de impozitare, în funcţie de nevoile concrete ale bugetului

de stat;

f) favorizează exporturile şi are efecte restrictive asupra importurilor.

3.4.1.2. Sfera de aplicare a T.V.A.

În sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind operaţiunile care îndeplinesc cumulativ

următoarele condiţii:

1. constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate

cu plată;

2. locul de predare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este

considerat a fi în România;

136

3. livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o

persoană impozabilă;

4. livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una din

activităţile economice prevăzute de lege.

Dacă cel puţin una din condiţiile de mai sus nu este îndeplinită, operaţiunea

nu se cuprinde în sfera de aplicare a T.V.A.

În sfera de aplicare a T.V.A. se cuprinde şi importul de bunuri, deoarece locul

livrării bunurilor este în România.

Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o

manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice prevăzute de lege,

oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.

Nu acţionează de o manieră independentă angajaţii sau orice alte persoane

legate de angajator printr-un contract individual de muncă sau alt instrument juridic

generator de obligaţii de tipul angajat-angajator (procură, contract de reprezentare,

intermediere etc.)

De regulă instituţiile publice nu sunt persoane impozabile pentru activităţile

care sunt desfăşurate în calitate de autorităţi publice, chiar dacă pentru

desfăşurarea acestor activităţi se percep cotizaţii, onorarii, taxe etc.

Prin excepţie, instituţiile publice sunt persoane impozabile pentru următoarele

activităţi desfăşurate în aceleaşi condiţii legale ca şi cele aplicabile operatorilor

economici:

telecomunicaţii;

furnizarea de apă, gaze naturale, energie electrică sau termică, agent

frigorific etc;

transport de bunuri sau de persoane;

servicii prestate de porturi sau de aeroporturi activitatea târgurilor şi

expoziţiilor comerciale;

depozitarea de bunuri;

activitatea agenţiilor de voiaj;

activitatea magazinelor pentru personal propriu, cantine, restaurante etc.

publicitatea comercială;

137

alte operaţiuni asemănătoare.

În categoria activităţilor economice se cuprind:

a) producţia de bunuri, prestările de servicii şi comerţul cu bunuri;

b) activităţile extractive, agricole, profesii libere şi asimilate acestora;

c) exploatarea bunurilor corporale şi necorporale, în scopul obţinerii

de venituri, cu caracter de continuitate (locaţia, intermedierea, operaţiuni

pe piaţa de capital, cu valute, drepturi de proprietate intelectuală etc).

Nu are caracter de continuitate obţinerea de venituri de către persoanele

fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală, deci nu sunt operaţiuni din sfera

T.V.A.

De asemenea, nu sunt operaţiuni din sfera T.V.A., livrările de bunuri sau

prestările de servicii efectuate în mod gratuit. Chiar dacă sunt activităţi economice, ele

nu sunt efectuate cu plată.

3.4.1.3. Operaţiuni impozabile

Ne vom referi la trei categorii de operaţiuni:

1) livrare de bunuri;

2) prestare de servicii;

3) importul de bunuri.

1. Livrarea de bunuri constă în orice transfer al dreptului de proprietate asupra

bunurilor de la proprietar către o altă persoană, direct sau prin intermediari.

Prin bunuri înţelegem bunurile corporale mobile şi imobile, prin natura lor sau

prin destinaţie. Energia electrică, energia termică, gazele naturale, agentul frigorific şi

altele de aceeaşi natură sunt considerate bunuri mobile corporale.

Sunt considerate, de asemenea, livrări de bunuri efectuate cu plată,

următoarele activităţi:

138

a) predarea efectivă a bunurilor către o altă persoană, în cadrul unui contract

cu plata în rate, când proprietatea este atribuită în momentul plăţii ultimei

rate, cu excepţia contractelor de leasing;

b) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, în urma executării silite

(numai dacă debitorul este înregistrat ca plătitor de TVA);

c) trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor

impozabile, în schimbul unei despăgubiri;

d) transmiterea de bunuri efectuată pe baza unui contract de comision la

cumpărare sau la vânzare, atunci când comisionarul acţionează în nume

propriu, dar în contul comitentului;

e) bunurile constatate lipsă în gestiune, cu excepţiile prevăzute de lege în mod

expres.

Preluarea de către persoane impozabile a bunurilor achiziţionate sau fabricate

de către acestea pentru a fi utilizate în scopuri care nu au legătură cu activitatea

economică desfăşurată sau pentru a fi puse la dispoziţie altor persoane în mod gratuit

constituie livrare de bunuri efectuată cu plată, dacă TVA aferentă bunurilor respective

sau părţilor lor componente a fost dedusă total sau parţial.

Orice distribuire de bunuri din activele unei societăţi comerciale către asociaţii

sau acţionarii săi, chiar în cazul dizolvării sau lichidării societăţii, constituie livrare de

bunuri efectuată cu plată.

În cazul a două sau mai multe transferuri succesive ale dreptului de proprietate

asupra unui bun, fiecare transfer este considerat o livrare separată a bunului, chiar

dacă acesta este transferat direct beneficiarului final.

Nu constituie livrare de bunuri următoarele operaţiuni:

a) transferul de bunuri efectuat în cadrul operaţiunilor de divizare sau fuziune a

unei societăţi, chiar dacă este făcut cu plată;

b) aportul în natură la capitalul social al unei societăţi comerciale, efectuat

între două persoane impozabile înregistrate ca plătitori de TVA, în situaţia în

care beneficiarul are drept de deducere integrală a TVA. Dacă beneficiarul

nu are drept de deducere a TVA sau are drept de deducere parţial,

139

operaţiunea este considerată livrare de bunuri, dacă TVA a fost dedusă total

sau parţial;

c) bunurile distruse ca urmare a unor calamităţi naturale sau a altor cauze de

forţă majoră;

d) bunurile de natura stocurilor degradate calitativ, care nu mai pot fi

valorificate în condiţiile stabilite prin norme;

e) acordarea în mod gratuit de bunuri ca mostre în cadrul companiilor

publicitare, pentru încercarea produselor sau pentru demonstraţii la

punctele de vânzare etc.;

f) perisabilităţile, în limitele prevăzute prin lege;

g) bunurile acordate gratuit din rezerva de stat, ca ajutoare umanitare externe

sau interne;

h) acordarea de bunuri în mod gratuit, în cadrul operaţiunilor de sponsorizare,

mecenat, protocol, în condiţiile prevăzute de lege.

2. Se consideră prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare

de bunuri, şi anume:

a) închirierea de bunuri sau transmiterea folosinţei bunurilor, în cadrul unui

contract de leasing;

b) transferul sau transmiterea folosinţei drepturilor de autor, brevetelor,

licenţelor, mărcilor comerciale şi a altor drepturi similare;

c) angajamentul de a nu desfăşura o activitate economică, de a nu concura cu

altă persoană sau de a tolera o acţiune ori o situaţie;

d) prestările de servicii efectuate în baza unui ordin dat de o autoritate publică;

e) intermedierea efectuată de comisionari, care acţionează în numele şi în

contul comitentului, în cazul unei operaţiuni de livrare de bunuri sau

prestare de servicii.

Se asimilează prestărilor de servicii următoarele operaţiuni:

a) utilizarea temporară a bunurilor care fac parte din activele unei persoane

impozabile, în scopuri ce nu au legătură cu activitatea sa economică, sau

pentru a fi puse la dispoziţie, în vederea utilizării în mod gratuit, altor

140

persoane, dacă TVA pentru bunurile respective a fost dedusă total sau

parţial;

b) prestările de servicii efectuate în mod gratuit de către o persoană

impozabilă, în scopuri care nu au legătură cu activitatea sa economică,

pentru uzul personal al salariaţilor săi sau al altor persoane.

Nu se consideră prestare de servicii efectuată cu plată utilizarea bunurilor şi

prestărilor de servicii efectuate în limitele şi potrivit destinaţiilor prevăzute de lege,

precum şi cele efectuate în scopuri publicitare sau al stimulării vânzărilor.

În cazul prestării unui serviciu către mai multe persoane impozabile, prin

tranzacţii succesive, fiecare tranzacţie se consideră o prestare separată şi se

impozitează distinct, chiar dacă serviciul respectiv este prestat direct către beneficiarul

final.

3. Se consideră import de bunuri intrarea de bunuri în România provenind

dintr-un alt stat.

Dacă bunurile sunt plasate, după intrarea lor în ţară, în regimuri vamale

suspensive, aceste bunuri nu se cuprind în sfera de aplicare a TVA. De asemenea, nu

se cuprinde în sfera de aplicare a TVA livrarea bunurilor aflate în regimuri vamale

suspensive (antrepozit vamal, perfecţionarea activă etc.).

Data la care are loc livrarea de bunuri sau de servicii, reprezintă faptul

generator al taxei pe valoare adăugată, adică faptul prin care sunt realizate

condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei.

Exigibilitatea TVA este anticipată faptului generator şi intervine:

a) la data la care este emisă o factură fiscală, înaintea livrării de bunuri sau a

prestării de servicii;

b) la data încasării avansului, dacă acesta se încasează înaintea livrării de

bunuri sau a prestării de servicii.

3.4.1.4. Baza de impozitare pentru operaţiuni

impozabile şi cotele de TVA

141

1. Baza de impozitare a TVA este constituită din:

a) pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii – contrapartida obţinută sau

contravaloarea obţinută ori care urmează a fi obţinută de furnizor, respectiv

prestator, din partea cumpărătorului, beneficiarului sau unui terţ, inclusiv

subvenţiile direct legate de preţul acestor operaţiuni;

b) preţurile de achiziţie sau, în lipsa acestora, costul de producţie, determinat

la momentul livrării pentru următoarele bunuri:

- bunurile constatate lipsă în gestiune;

- bunuri preluate din patrimoniul societăţii de către persoane

impozabile, pentru a fi folosite în alte scopuri decât activitatea

economică desfăşurată;

c) cheltuielile efectuate de persoana impozabilă pentru

executarea prestărilor de servicii, în scopuri ce nu au legătură cu activitatea

sa economică etc.;

d) de asemenea, se cuprind în baza impozabilă următoarele

sume:

- impozitele, taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, exclusiv taxa

pe valoarea adăugată;

- cheltuieli accesorii, cum ar fi: comisioanele, cheltuielile de ambalare,

transport şi asigurare, decontate cumpărătorului sau clientului.

Nu se cuprind în baza de impozitare:

a) rabaturile, remizele, sconturile şi alte reduceri acordate de furnizori

direct clienţilor;

b) sumele reprezentând daune-interese stabilite prin hotărâre

judecătorească rămasă definitivă, penalizări şi alte sume solicitate pentru

neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale, dacă sunt

percepute peste preţurile sau tarifele negociate;

c) dobânzile percepute pentru: plăţi cu întârziere, livrări cu plata în rate,

operaţiuni de leasing;

142

d) valoarea ambalajelor care circulă între furnizorii de marfă şi clienţi, la

schimb, fără facturare;

e) sumele achitate de furnizor sau prestator în contul clientului şi care

apoi se decontează acestuia;

f) taxa de reclamă şi publicitate şi taxa hotelieră care sunt percepute

de către autorităţile publice locale prin intermediul prestatorilor;

g) subvenţiile acordate de stat:

producătorilor agricoli, pentru cultivarea terenurilor şi pentru creşterea

producţiei de carne;

pentru acoperirea cheltuielilor cu energia electrică pentru irigaţii;

pentru acoperirea cheltuielilor de transport;

pentru efectuarea de investiţii proprii.

Baza de impozitare a TVA se ajustează în următoarele situaţii:

a) dacă au fost emise facturi fiscale şi, ulterior, operaţiunea este anulată total

sau parţial, înainte de livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor;

b) în cazul refuzurilor totale sau parţiale privind cantitatea, calitatea sau

preţurile bunurilor livrate sau serviciilor prestate;

c) în situaţia în care au fost acordate modificări de preţ (majorări sau

reduceri), după livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor;

d) contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se poate încasa

din cauza falimentului beneficiarului;

e) în cazul în care cumpărătorul returnează ambalajele ce au fost facturate.

Baza de impozitare pentru importul de bunuri este constituită din:

a) valoarea în vamă a bunurilor, la care se adaugă: taxele vamale,

comisionul vamal, accizele şi alte taxe, exclusiv taxa pe valoarea adăugată;

b) cheltuieli accesorii, cum ar fi: comisioanele, cheltuielile de ambalare,

transport şi asigurare până la primul loc de destinaţie a bunurilor în

România, stipulat în documentele de transport sau orice alt document

însoţitor al bunurilor.

Elementele necuprinse în baza de impozitare în cazul livrărilor de bunuri sau

prestărilor de servicii îşi păstrează acelaşi regim şi în cazul importurilor de bunuri.

143

Cota standard a taxei pe valoarea adăugată este de 19% şi se aplică asupra

bazei de impozitare pentru orice operaţiune impozabilă care nu este scutită de TVA

sau care nu este supusă cotei reduse a TVA.

Cota redusă a TVA este de 9% şi se aplică asupra bazei impozabile, pentru

următoarele prestări de servicii sau livrări de bunuri:

a) dreptul de intrare în castele, muzee, case memoriale, monumente istorice,

de arhitectură şi arheologie, grădini zoologice şi botanice, târguri, expoziţii,

cinematografe;

b) livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor

destinate exclusiv publicităţii;

c) livrări de proteze de orice fel şi accesoriile acestora, cu excepţia protezelor

dentare;

d) livrările de produse ortopedice;

e) medicamente de uz uman şi veterinar;

f) cazarea în hoteluri şi camping-uri.

Cunoaştem patru grupe de operaţiuni impozabile scutite de TVA, şi anume:

1) scutiri pentru operaţiunile din interiorul ţării;

2) scutiri la import;

3) scutiri pentru exporturi sau alte operaţiuni similare şi pentru transportul

internaţional;

4) scutiri speciale legate de traficul internaţional de bunuri.

1. Scutiri pentru operaţiunile din interiorul ţării

Următoarele operaţiuni de interes general sunt scutite de TVA:

a) spitalizarea, îngrijirile medicale, inclusiv veterinare, şi operaţiunile strâns

legate de acestea, desfăşurate de unităţi autorizate pentru astfel de

activităţi, indiferent de forma de organizare;

b) prestările de servicii efectuate în cadrul profesiunii lor de către stomatologi

şi tehnicieni dentari, precum şi livrarea de proteze dentare efectuată de

stomatologi şi tehnicieni dentari;

144

c) prestări de servicii privind îngrijirea şi supravegherea efectuate de personal

medical şi paramedical;

d) activitatea de învăţământ, desfăşurată de unităţile autorizate, inclusiv

activitatea căminelor şi a cantinelor organizate pe lângă aceste unităţi;

e) prestările de servicii legate de asistenţa sau protecţia socială efectuate de

instituţiile publice sau alte entităţi cu caracter social;

f) prestările de servicii şi livrările de bunuri strâns legate de protecţia copiilor şi

a tinerilor efectuate de instituţiile publice sau alte entităţi cu caracter social;

g) prestările de servicii strâns legate de practicarea sportului sau a educaţiei

fizice ori de servicii culturale şi livrări de bunuri legate de acestea, efectuate

de instituţii publice sau de organizaţii fără scop patrimonial;

h) activităţile de cercetare-dezvoltare şi inovare;

i) livrarea obiectelor şi veşmintelor de cult religios, tipărirea cărţilor cu conţinut

bisericesc etc.;

j) livrările de bunuri şi prestările de servicii efectuate de producătorii agricoli

individuali şi asociaţiile fără personalitate juridică;

k) alte activităţi prevăzute de Codul fiscal.

2. Scutiri la import

Sunt scutite de TVA următoarele operaţiuni:

a) importul de bunuri a căror livrare în România este scutită de TVA;

b) bunurile introduse în ţară de călători sau de alte persoane fizice cu

domiciliul în ţară ori în străinătate, în condiţiile şi în limitele stabilite de lege,

pentru regimul vamal aplicabil persoanelor fizice;

c) bunurile importate destinate comercializării în regim duty-free şi prin

magazinele pentru servirea în exclusivitate a reprezentanţelor diplomatice

şi a personalului acestora;

d) importul de bunuri efectuat de reprezentanţele organismelor internaţionale

şi interguvernamentale acreditate în România, în limitele şi condiţiile

prevăzute de lege;

145

e) importul de bunuri primite în mod gratuit cu titlu de ajutoare sau donaţii

destinate unor scopuri publice: religios, artistic, sportiv, de apărare a

sănătăţii, protecţie a mediului, apărare a ţării etc.;

f) importul de bunuri finanţate din împrumuturi nerambursabile acordate de

guverne străine sau organisme internaţionale;

g) importul următoarelor bunuri:

- bunurile de origine română şi bunurile străine, care, potrivit legii,

devin proprietatea statului;

- bunurile reparate în străinătate sau bunurile care le înlocuiesc pe

cele necorespunzătoare calitativ;

- bunurile ce se înapoiază în ţară ca urmare a unei expedieri eronate;

- echipamente pentru protecţia mediului.

Prin derogare de la lege, nu sunt considerate operaţiuni impozabile în

România achiziţiile intracomunitare de bunuri care îndeplinesc următoarele condiţii:

- sunt efectuate de o persoană impozabilă care efectuează numai livrări de

bunuri sau prestări de servicii pentru care T.V.A. nu este deductibilă sau de o

persoană juridică neimpozabilă;

- valoarea totală a acestor achiziţii intracomunitare nu depăşeşte pe parcursul

anului fiscal plafonul de 10.000 euro.

3. Scutiri pentru exporturi şi alte operaţiuni similare şi pentru transportul

internaţional:

a) livrările de bunuri expediate sau transportate în afara ţării, de către furnizor

sau altă persoană în contul său;

b) prestările de servicii, inclusiv transportul şi prestările de servicii accesorii

transportului, legate direct de exportul de bunuri sau de bunurile plasate în

regimuri vamale suspensive;

c) transportul internaţional de persoane şi serviciile direct legate de acest

transport;

146

d) livrarea de carburanţi, echipamente şi alte bunuri destinate a fi încorporate

sau utilizate pe nave şi aeronave folosite în transportul internaţional de

persoane, cât şi serviciile efectuate pentru nevoile directe ale acestora;

e) prestările de servicii poştale, constând în preluarea şi distribuirea trimiterilor

poştale din străinătate;

f) servicii prestate de persoane din România, în contul beneficiarilor externi,

pentru bunurile din import aflate în perioada de garanţie;

g) alte operaţiuni prevăzute în codul fiscal.

4. Scutiri speciale legate de traficul internaţional de bunuri

a) livrarea de bunuri care sunt plasate în regim de antrepozit vamal;

b) livrarea de bunuri destinate plasării în magazinele duty-free şi în alte

magazine situate în aeroporturile internaţionale, precum şi livrările de bunuri

efectuate prin aceste magazine;

c) operaţiuni desfăşurate în zonele libere sau porturi libere, privind depozitarea

bunurilor, fără întocmirea de formalităţi vamale, precum şi vânzarea-

cumpărarea de mărfuri străine între diverşi operatori şi prestările de servicii

legate direct de acestea, cu excepţia bunurilor care sunt livrate sau care

rămân în România la încetarea situaţiei de antrepozit vamal, pentru a fi

utilizate sau consumate.

3.4.1.5. Regimul deducerilor privind T.V.A.

Dreptul de deducere ia naştere în momentul în care taxa pe valoarea

adăugată deductibilă devine exigibilă.

Dacă bunurile şi serviciile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul

operaţiunilor sale taxabile, orice persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de TVA

are dreptul să deducă:

147

a) TVA datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau

urmează să-i fie livrate, cât şi pentru prestările de servicii care i-au fost

prestate ori urmează să-i fie prestate de o altă persoană impozabilă;

b) TVA achitată pentru bunurile importate.

De asemenea, dreptul de deducere se acordă în cazul următoarelor operaţiuni:

a) livrări de bunuri sau prestări de servicii scutite de TVA (conform prezentului

Cod fiscal), pentru exporturi, transportul internaţional şi traficul internaţional

de bunuri;

b) activităţi economice, pentru care locul livrării sau prestării de servicii este

considerat a fi în străinătate, dacă TVA ar fi deductibilă, în cazul în care

operaţiunea s-ar desfăşura în ţară;

c) operaţiuni ce nu constituie livrări de bunuri, conform codului fiscal.

Nu poate fi dedusă TVA pentru:

a) bunuri sau servicii achiziţionate de furnizori, respectiv prestatori în contul

clienţilor şi care apoi se decontează acestora;

b) băuturi alcoolice şi produse din tutun destinate acţiunilor de protocol;

c) alte situaţii prevăzute de lege.

Taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor şi serviciilor achiziţionate,

destinate realizării obiectivelor proprii de investiţii, stocurilor de produse cu destinaţie

specială, finanţate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, se deduce conform

prevederilor legale, prin legi speciale. Sumele deduse în cursul anului fiscal pentru

obiectivele proprii de investiţii pot fi utilizate numai pentru plăţi aferente aceluiaşi

obiectiv de investiţii.

La încheierea exerciţiului financiar, sumele deduse şi neutilizate se virează la

bugetul de stat sau bugetele locale.

Perioada fiscală pentru TVA este luna calendaristică. Prin derogare de la

aceasta, pentru persoanele impozabile care nu au depăşit în cursul anului precedent

o cifră de afaceri din operaţiuni taxabile sau scutite de TVA, dar cu drept de deducere

de 100.000 euro inclusiv, perioada fiscală este trimestrul calendaristic. Persoanele

impozabile din cea de-a doua categorie au obligaţia de a depune la organele fiscale

148

teritoriale, până la data de 25 ianuarie, o declaraţie în care să menţioneze cifra de

afaceri din anul precedent (regula este că furnizorul colectează T.V.A. aferentă

preţului din factură, iar beneficiarul suportă T.V.A.).

În situaţia în care TVA aferentă bunurilor şi serviciilor achiziţionate de o

persoană impozabilă, care este dedusă, într-o perioadă fiscală, este mai mare decât

TVA colectată, aferentă operaţiunilor taxabile, rezultă un excedent în perioada de

raportare, denumit sumă negativă a taxei pe valoarea adăugată.

Dacă TVA aferentă operaţiunilor taxabile, exigibilă într-o perioadă fiscală,

denumită taxă colectată, este mai mare decât TVA aferentă bunurilor şi serviciilor

achiziţionate, dedusă în acea perioadă fiscală, rezultă o diferenţă denumită taxă pe

valoarea adăugată de plată pentru perioada fiscală de raportare.

După determinarea TVA de plată sau a sumei negative a TVA pentru

operaţiunile din perioada fiscală de raportare, persoanele impozabile trebuie să

efectueze regularizările dintre cele două valori ale TVA (de încasat şi de plată), prin

decontul de taxă pe valoarea adăugată.

Se determină, astfel, TVA de plată cumulată, în perioada fiscală de raportare,

prin adăugarea la TVA de plată a sumelor neachitate la bugetul de stat până la data

depunerii decontului de TVA.

149

3.4.1.6. Plătitorii de TVA şi obligaţiile lor

Plătitorii de TVA pot fi încadraţi în una din următoarele situaţii:

1) Pentru operaţiunile din interiorul ţării, plătitorii de TVA sunt:

a) persoanele impozabile înregistrare ca plătitori de TVA, pentru operaţiunile

taxabile realizate;

b) beneficiarii prestărilor de servicii taxabile, efectuate de persoane impozabile

stabilite în străinătate, indiferent dacă beneficiarii sunt sau nu înregistraţi ca

plătitori de TVA;

2) La importul de bunuri, plătitorii de TVA sunt persoanele care importă

bunuri în România. Persoanele fizice datorează TVA pentru bunurile introduse în ţară,

potrivit regulamentului vamal aplicabil acestora.

3) Pentru prestările de servicii efectuate în România, altele decât cele

prevăzute la lit.b) de persoane impozabile stabilite în străinătate, se va proceda

astfel:

a) prestatorul din străinătate îşi poate desemna un reprezentant fiscal în

România, care are obligaţia de a îndeplini, în numele său, toate obligaţiile

plătitorilor de TVA;

b) dacă nu-şi desemnează un reprezentant fiscal în România, atunci

beneficiarul serviciilor datorează TVA în numele prestatorului.

Codul fiscal prevede un regim special de scutire de plată a TVA pentru

persoanele impozabile a căror cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este

mai mică de 35.000 euro, denumită plafon de scutire.

Aceste persoane pot opta pentru aplicarea regimului normal de taxă pe

valoarea adăugată.

Persoanele impozabile nou înfiinţate pot beneficia de aplicarea regimului

special de scutire, dacă declară că vor realiza anual o cifră de afaceri sub plafonul de

scutire şi nu optează pentru aplicarea regimului normal de TVA.

150

Persoanele impozabile, care în cursul anului fiscal depăşesc plafonul de

scutire, sunt obligate să solicite înregistrarea ca plătitor de TVA în regim normal, în

termen de 10 zile de la data constatării depăşirii.

După acest fapt, persoanele impozabile nu mai pot solicita revenirea la

regimul special, chiar dacă ulterior realizează cifre de afaceri anuale inferioare

plafonului de scutire prevăzut de lege.

Scutirea prevăzută mai sus se aplică livrărilor de bunuri şi prestărilor de servicii

efectuate de persoanele impozabile.

Plătitorii de TVA au următoarele obligaţii:

1) Obligaţii privind înregistrarea ca plătitori de TVA:

a) orice persoană impozabilă trebuie să declare începerea, schimbarea şi

încetarea activităţii sale ca persoană impozabilă;

b) orice persoană impozabilă, înregistrată ca plătitor de TVA, care

realizează exclusiv operaţiuni ce nu dau drept de deducere, trebuie să

solicite scoaterea din evidenţă ca plătitor de TVA;

c) în caz de încetare a activităţii, persoana impozabilă trebuie să solicite

scoaterea din evidenţă ca plătitor de TVA, în termen de 15 zile de la

data actului în care se consemnează situaţia respectivă, achitând TVA

datorată înainte de scoaterea din evidenţă ca plătitor de TVA;

2) Obligaţii privind facturile fiscale:

a) orice persoană impozabilă, înregistrată ca plătitor de TVA, are obligaţia

să emită factură fiscală pentru livrările de bunuri sau prestările de

servicii efectuate, către fiecare beneficiar. Nu au acest drept

persoanele impozabile, care nu sunt înregistrate ca plătitori de TVA.

Pentru livrările de bunuri factura fiscală se emite la data livrării, iar pentru

prestările de servicii, cel mai târziu până la data de 15 a lunii următoare celei în care

prestarea a fost efectuată.

Pentru bunurile livrate cu aviz de însoţire, factura fiscală trebuie emisă în

termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data livrării, fără a depăşi finele lunii în care

a avut loc livrarea;

151

b) pentru prestările de servicii efectuate de prestatori stabiliţi în străinătate,

pentru care beneficiarii au obligaţia plăţii TVA, aceştia din urmă, dacă

sunt înregistraţi ca plătitori de TVA, trebuie să autofactureze

operaţiunile respective, prin emiterea unei facturi fiscale, la data primirii

facturii prestatorului sau la data efectuării plăţii către prestator. De

asemenea, operaţiunile de leasing extern se autofacturează de către

beneficiarii din România, înregistraţi ca plătitori de TVA, la data plăţii

ratelor de leasing sau a sumelor plătite în avans;

c) pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii care se efectuează

continuu, cum sunt: energia electrică, energia termică, gazele naturale,

apa, serviciile telefonice şi altele asemenea, factura fiscală trebuie

emisă la data la care intervine exigibilitatea TVA, cu excepţiile

prevăzute de lege.

Factura fiscală trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele informaţii:

a) seria şi numărul facturii;

b) data emiterii facturii;

c) numele, adresa şi codul de înregistrare fiscală al persoanei care emite

factura, cât şi al beneficiarului de bunuri şi servicii;

d) denumirea şi cantitatea bunurilor livrate, denumirea serviciilor prestate;

e) valoarea bunurilor sau serviciilor, exclusiv TVA;

f) cota de TVA sau menţiunea:

- scutit cu drept de deducere;

- scutit fără drept de deducere;

- neimpozabil;

- neinclus în baza de impozitare.

g) valoarea TVA aferentă operaţiunilor taxabile.

Nu au obligaţia să emită factură fiscală, cu excepţia cazurilor când

beneficiarul solicită factură fiscală, persoanele impozabile, pentru următoarele

operaţiuni:

152

transportul persoanelor cu taximetrie, transportul pe baza

biletelor de călătorie sau a abonamentelor;

livrările de bunuri prin magazinele de comerţ cu amănuntul şi

prestări de servicii către populaţie, consemnate în documente fără

nominalizarea cumpărătorului;

livrări de bunuri şi prestări de servicii consemnate în documente

specifice aprobate prin lege.

3) Obligaţii privind evidenţa operaţiunilor impozabile şi depunerea

decontului:

să ţină evidenţa contabilă potrivit legii, astfel încât să poată

determina baza de impozitare şi TVA colectată pentru livrările de bunuri

sau prestările de servicii efectuate, precum şi TVA deductibilă aferentă

achiziţiilor;

să asigure condiţiile necesare pentru emiterea documentelor,

prelucrarea informaţiilor şi conducerea evidenţelor prevăzute de lege;

să furnizeze organelor fiscale toate justificările necesare în vederea

stabilirii operaţiunilor realizate atât la sediul principal, cât şi la subunităţi;

să contabilizeze distinct veniturile şi cheltuielile rezultate din

operaţiunile asocierilor în participaţiune;

să depună decontul de TVA la organul fiscal competent, pentru

fiecare perioadă fiscală, până la data de 25 a lunii următoare perioadei

fiscale (lună sau trimestru, după caz). Operaţiunile taxabile se

evidenţiază în decontul de TVA atât ca taxă colectată, cât şi ca taxă

deductibilă.

4) Obligaţii privind plata TVA:

să achite TVA datorată, stabilită prin decontul de TVA pentru fiecare

perioadă fiscală, până la data prevăzută de lege;

pentru importul de bunuri, cu excepţia celor scutite, TVA se plăteşte la

organul vamal.

Nu se face plata efectivă la organele vamale de către persoanele înregistrate

ca plătitori de TVA, care au obţinut certificatele de exonerare pentru:

153

h) importul de maşini industriale, utilaje tehnologice, instalaţii, echipamente,

aparate de măsură şi control, automatizări, destinate realizării de investiţii,

precum şi importul de maşini agricole şi mijloace de transport destinate

realizării de activităţi productive;

i) importul de materii prime şi materiale consumabile care nu se produc sau

sunt deficitare în ţară, stabilite prin norme şi sunt destinate utilizării în cadrul

activităţii economice a persoanei care realizează importul.

Pot solicita certificat de exonerare de plată a TVA numai persoanele care nu

au obligaţii bugetare restante, reprezentând impozite, taxe, contribuţii, inclusiv

contribuţiile individuale ale salariaţilor. Pe baza certificatelor prezentate de importatori,

organele vamale au obligaţia să acorde liberul de vamă pentru bunurile importate.

Persoanele impozabile poartă răspunderea pentru calcularea corectă şi plata la

termenul legal a TVA la buget.

TVA se administrează de către organele fiscale şi de autorităţile vamale, potrivit

legii.

Corectarea informaţiilor înscrise în facturile fiscale se face astfel:

a) în cazul în care documentul nu a fost transmis către beneficiar, acesta se

anulează şi se emite un nou document;

b) în cazul în care documentul a fost transmis beneficiarului, se emite un nou

document care trebuie să cuprindă, pe de o parte, informaţiile din

documentul iniţial, numărul şi data documentului corectat, valorile cu semnul

minus, iar, pe de altă parte, informaţiile şi valorile corecte;

c) în cazul ajustării bazei de impozitare (operaţiuni anulate, refuzuri cantitative

sau calitative, reduceri de preţ etc.), se emit noi facturi fiscale cu valorile

înscrise cu semnul minus când baza de impozitare se diminuează sau fără

semnul minus, dacă baza de impozitare se majorează.

3.5. Accizele

3.5.1. Sfera de aplicare a accizelor

154

Accizele reprezintă taxe speciale de consumaţie care se datorează bugetului

de stat pentru anumite produse din ţară şi din import, care intră în consumul unor

anumite categorii ale populaţiei. În funcţie de contribuţia lor la formarea bugetului

public, accizele ocupă locul al doilea, după TVA, fiind urmate de impozitul pe veniturile

persoanelor fizice şi impozitul pe profit.

Sunt supuse accizelor armonizate, în toate ţările membre ale UE, următoarele

produse:

1) băuturile alcoolice: bere, vin;

2) băuturi fermentate care conţin alcool, altele decât bere şi vinuri;

3) produse intermediare care conţin alcool, destinate industriei

alimentare sau consumului;

4) alcoolul etilic (ţuică şi rachiuri de fructe, precum şi orice alt

produs care conţine băuturi spirtoase potabile);

5) tutun şi produse din tutun;

6) produse energetice, care sunt utilizate drept combustibil pentru

încălzire sau combustibil pentru motor:

- benzină, motorină, păcură, uleiuri, petrol lampant;

- gaz petrolier lichefiat şi gazul metan;

- benzen, toluen, xileni şi alte amestecuri de hidrocarburi aromatice;

- gazul natural;

- cărbune şi cocs;

7. energia electrică.

Produsele pentru care se plătesc accizele armonizate sunt supuse acestor taxe

în momentul producerii lor în România sau la momentul importului în ţară.

Acciza este exigibilă în momentul eliberării produsului pentru consum sau când

se constată pierderi sau lipsuri de produse accizabile.

Aria de aplicare a accizelor poate fi extinsă sau restrânsă în funcţie de politica

economică adoptată şi de necesităţile bugetare într-o anumită perioadă de timp.

Plătitorii de accize pentru produsele menţionate mai sus sunt persoanele

juridice, asociaţiile familiale şi persoanele fizice care produc sau comercializează

astfel de produse din ţară sau din import.

155

De asemenea, se plătesc accize pentru cantităţile de produse supuse

accizelor, obţinute din producţia internă sau din import în următoarele cazuri:

1) dacă sunt acordate ca dividende sau ca plată în natură acţionarilor sau

asociaţilor;

2) dacă sunt înstrăinate sau utilizate în alt scop decât comercializarea;

3) sunt consumate pentru reclamă şi publicitate.

Accizele preced taxa pe valoare adăugată şi se calculează o singură dată,

fie prin aplicarea sumelor fixe stabilite pe unitatea de măsură, asupra cantităţilor

livrate sau importate, fie prin cote procentuale, prevăzute de lege, asupra bazei de

impozitare, care reprezintă:

a) pentru produsele din producţia internă - preţurile de livrare, mai puţin

accizele, respectiv preţul producătorului, care nu poate fi mai mic decât

suma costurilor ocazionate de obţinerea produsului respectiv;

b) pentru produsele din import – valoarea în vamă stabilită potrivit legii, la

care se adaugă taxele vamale şi alte taxe speciale, după caz.

Accizele sunt încadrate pe poziţii şi coduri tarifare, potrivit Nomenclatorului de

produse din Tariful vamal de import al României. Valoarea accizelor se stabileşte în

echivalent euro pe unitatea de măsură, plata acestora făcându-se în lei, la cursul de

schimb valutar comunicat de B.N.R. La vânzarea pe piaţa internă a alcoolului,

distilatelor şi a băuturilor alcoolice distilate, se au în vedere preţurile minime stabilite

de către asociaţiile patronale ale producătorilor de astfel de produse. Preţurile minime

sunt compuse în mod obligatoriu din preţul producătorului şi acciza legală aferentă.

Pentru ţigarete acciza se calculează însumând acciza specifică (exprimată în

euro la 1000 bucăţi) cu acciza procentuală (denumită şi ad-valorem) aplicată asupra

preţului maxim de vânzare cu amănuntul. Producătorii şi importatorii de ţigarete

sunt obligaţi ca pentru toate sortimentele să stabilească preţuri maxime de vânzare cu

amănuntul. Listele cu aceste preţuri maxime trebuie înregistrate la Ministerul

Finanţelor Publice cu minim două zile înainte de data practicării lor.

156

3.5.2. Obligaţiile plătitorilor de accize

Producţia de produse accizabile reprezintă orice operaţiune prin care aceste

produse sunt fabricate, procesate sau modificate sub orice formă. În activitatea de

producţie este inclusă şi operaţiunea de îmbuteliere şi ambalare a produselor în

vederea eliberării pentru consum.

Producţia de produse accizabile se poate desfăşura numai în cadrul unui

antrepozit fiscal, care reprezintă un spaţiu, o incintă care funcţionează în acest scop

numai pe baza unei autorizaţii emise de autoritatea fiscală.

Un antrepozit fiscal poate fi folosit numai pentru producerea sau depozitarea

de produse accizabile (dacă acciza nu a fost plătită).

Antrepozitul fiscal nu poate fi folosit pentru vânzarea cu amănuntul a

produselor accizabile, cu unele excepţii, şi anume:

- antrepozitele fiscale ce livrează uleiuri minerale în regim de scutire

directă către persoane fizice în scopul utilizării acestora drept

combustibil pentru încălzit;

- antrepozite fiscale ce livrează gaze petroliere lichefiate distribuite în

butelii tip aragaz pentru consum casnic;

- antrepozite fiscale care livrează uleiuri minerale către avioane şi

nave etc.

De asemenea, antrepozitul fiscal de depozitare nu poate fi folosit pentru

depozitarea produselor accizabile supuse marcării, care nu îndeplinesc condiţia de

produs finit, cum ar fi: alcoolul etilic şi produsele intermediare, cât şi produsele din

tutun. În schimb băuturile alcoolice şi ţigările supuse sistemului de marcare pot fi

depozitate în aceste antrepozite de depozitare.

Antrepozitarii autorizaţi pentru alcool, băuturi alcoolice şi uleiuri minerale,

precum şi importatorii legali de astfel de produse au obligaţia ca la livrarea acestor

produse să întocmească facturi fiscale speciale inscripţionate pe diagonală cu

cuvintele „ Alcool”, „Alcool sanitar” , „Distilate”, „Băuturi alcoolice”, „Uleiuri minerale”,

în funcţie de specificul produselor livrate.

157

Antrepozitarii şi importatorii autorizaţi de ţigarete utilizează de asemenea

facturi fiscale speciale fără ca denumirea produsului să fie inscripţionată pe

diagonală.

În facturile fiscale speciale se trece separat şi valoarea accizelor, iar în situaţia

în care pentru produsele livrate nu se datorează accize, ca urmare a unei scutiri, se va

înscrie pe factură mentiunea „scutit de accize”.

Totodată, la rubrica „cumpărător” se va menţiona „antrepozitar autorizat”,

„comerciant” sau „utilizator final”, după caz.

Acciza pentru electricitate este diferenţiată, în funcţie de scopul în care este

utilizată, în două categorii:

- pentru electricitatea utilizată în scop comercial, nivelul accizei este de

0,14 euro/Mwh;

- pentru electricitatea utilizată în scop necomercial, nivelul accizei este

de 0,30 euro/Mwh.

Marcarea produselor se efectuează prin timbre, banderole sau etichete.

Acestea se solicită de la autoritatea fiscală competentă, care autorizează o unitate

specializată pentru tipărirea lor.

Importatorii vor transmite producătorilor externi marcajele corespunzătoare, în

vederea aplicării acestora pe produsele accizabile contractate.

Deţinerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal, pentru care nu se

poate face dovada plăţii accizelor, atrage plata acestora.

Pentru ca un loc să funcţioneze ca antrepozit fiscal, persoana care

intenţionează să fie antrepozitar autorizat pentru acel loc trebuie să depună o cerere

la autoritatea fiscală competentă care să cuprindă date referitoare la:

1) amplasarea şi natura locului;

2) tipurile şi cantitatea de produse accizabile estimate a fi produse sau

depozitate în decursul unui an;

3) informaţii cu privire la persoana care solicită să devină antrepozitar

autorizat;

4) o copie a contractului de proprietate asupra locului unde se va desfăşura

activitatea de antrepozit fiscal sau o copie a contractului de administrare

158

însoţită de o declaraţie a proprietarului prin care acesta acceptă

desfăşurarea acestei activităţi şi permisiunea organelor de control.

Autoritatea fiscală competentă poate elibera autorizaţia de antrepozit fiscal,

care va conţine următoarele:

a) elementele de identificare ale antrepozitarului autorizat;

b) descrierea şi amplasarea locului antrepozitului fiscal;

c) tipul produselor accizabile şi natura activităţii;

d) capacitatea maximă de depozitare, în cazul antrepozitelor fiscale

utilizate numai pentru operaţiuni de depozitare;

e) nivelul garanţiei depuse la autoritatea fiscală competentă, care

să asigure plata accizelor care pot deveni exigibile. Garanţiile pot fi:

depozite în numerar, ipoteci, garanţii reale şi personale;

f) perioada de valabilitate a autorizaţiei.

Nu sunt supuse obligaţiei de marcare produsele accizabile scutite de la plata

accizelor.

Accizele se suspendă pe durata deplasării unui produs accizabil între două

antrepozite fiscale sau între un antrepozit fiscal şi un birou vamal de ieşire din

România, ori între un birou vamal la intrare în România şi un antrepozit fiscal.

Deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv este permisă numai cu

respectarea următoarelor condiţii:

a) produsele sunt însoţite de documentul administrativ de însoţire în minim

3 exemplare;

b) produsele sunt marcate, iar containerele în care se transportă sunt

sigilate corespunzător;

c) autoritatea fiscală competentă a primit garanţia pentru plata accizelor

aferente produselor transportate.

Pentru orice produs accizabil, acciza devine exigibilă la data când produsul

este eliberat pentru consum în România sau la data constatării unei pierderi sau

unei lipse a produsului accizabil.

Accizele se plătesc la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii

următoare celei în care acciza devine exigibilă. În cazul importurilor unor produse

159

accizabile, care nu este plasat într-un regim suspensiv, momentul plăţii accizelor este

momentul înregistrării declaraţiei vamale de import.

Orice agent economic plătitor de accize are obligaţia de a depune la autoritatea

fiscală competentă o declaraţie de accize pentru fiecare lună, indiferent dacă se

datorează sau nu plata accizei pentru luna respectivă.

Toate transporturile de produse accizabile sunt însoţite de documente,

astfel:

a) mişcarea produselor accizabile în regim suspensiv este însoţită de

documentul administrativ de însoţire;

b) mişcarea produselor accizabile eliberate pentru consum este însoţită de

factura fiscală ce va reflecta cuantumul accizei;

c) transportul produselor accizabile, când acciza a fost plătită, este însoţit de

factură sau aviz de însoţire.

Pentru ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă, agenţii economici

autorizaţi, datorează bugetului de stat un impozit în momentul livrării, calculat astfel:

1. pentru ţiţei – 4 euro/tonă;

2. pentru gaze naturale – 7,40 euro/1.000 m3.

Sunt scutite de plata acestor impozite cantităţile de ţiţei şi gaze naturale din

producţia internă, exportate direct de agenţii economici producători.

În afara produselor supuse accizelor armonizate, Legea 571/2003 privind Codul

fiscal mai cuprinde şi alte produse pentru care se datorează accize, şi anume:

a. – confecţii din blănuri naturale (cu excepţia celor de iepure, oaie ,

capră) – acciza reprezentând 40%;

b. – articole din cristal – acciza – 50%;

c. – bijuterii din aur sau platină, cu excepţia verighetelor- 20%;

d. – produse de parfumerie – între 5% şi 30%;

e. – aparate electro casnice, inclusiv video – între 15%şi 25%;

f. – arme de vânătoare – 50%;

g. – iahturi, bărci cu motor- 25%;

160

h. – autoturisme (capacitatea cilindrică de la 1601 cm cubi la peste

2500 cm cubi) – între 1,5% şi 9%

i. – pentru autoturismele rulate –între 4,5% şi27%.

Ca şi TVA, accizele se evidenţiază distinct în factură, agenţii economici fiind

răspunzători pentru exactitatea calculului şi virarea la termen la buget a sumelor

datorate.

3.5.3. Scutiri la plata accizelor

Produsele accizabile sunt scutite de plata accizelor, atunci când sunt destinate

pentru:

a) livrarea în contextul relaţiilor consulare sau diplomatice;

b) organizaţii internaţionale recunoscute de statul român prin convenţii

internaţionale;

c) forţele armate membre a NATO, cu excepţia Forţelor Armate ale României;

d) rezerva de stat şi rezerva de mobilizare, pe perioada în care au acest regim;

e) produsele exportate direct de agenţii economici producători sau prin agenţi

economici care îşi desfăşoară activitatea pe bază de comision;

f) produsele aflate în regimuri vamale suspensive;

g) orice produs importat, provenit din donaţii sau finanţat direct din împrumuturi

nerambursabile etc.;

h) produsele accizabile aflate în bagajele călătorilor, cu domiciliul în România

sau în străinătate, în limitele şi în conformitate cu cerinţele legii, atunci când

aceştia tranzitează frontiera de stat.

Sunt scutite de la plata accizelor alcoolul etilic şi alte produse alcoolice atunci

când sunt:

a) transformate conform prescripţiilor legale şi utilizate pentru obţinerea de

produse care nu sunt destinate consumului uman;

b) utilizate pentru obţinerea oţetului, de arome alimentare, pentru alimente sau

băuturi nealcoolice ce au o concentraţie ce nu depăşeşte 1,2% în volum;

161

c) utilizate pentru producerea de medicamente;

d) utilizate în scop medical în spitale şi farmacii;

e) utilizate în scopuri ştiinţifice;

f) utilizate în industria cosmetică;

g) utilizate în procedee de fabricaţie, cu condiţia ca produsul finit să nu conţină

alcool sau nu este supus accizei.

De asemenea, sunt scutite de la plata accizelor uleiurile minerale, în

următoarele cazuri:

a) folosite în orice alt scop decât combustibil sau carburant;

b) utilizate drept carburant pentru nave şi aeronave altele decât cele utilizate în

scop turistic privat;

c) utilizate în scopul producţiei de electricitate;

d) sunt scoase de la rezerva de stat sau rezerva de mobilizare şi sunt acordate

gratuit ca ajutor umanitar;

e) utilizate drept combustibil pentru încălzirea spitalelor, sanatoriilor, zilelor de

bătrâni şi căminelor de copii;

f) utilizat de către persoanele fizice drept combustibil pentru încălzirea

locuinţelor;

g) alte situaţii prevăzute de lege.

3.6. Taxele vamale

3.6.1. Caracteristici generale

Taxele vamale reprezintă o formă a impozitelor indirecte şi se percep de către

stat la operaţiunile de import, export şi tranzitul de mărfuri.

Taxele pentru export se percep pentru anumite produse, mai ales la exportul

de materii prime sau semifabricate, deficitare sau strategice pentru economia ţării. În

162

felul acesta, statul doreşte să stopeze exportul acestora prin nivelul taxei pe care

trebuie să o plătească exportatorul.

Taxele vamale pentru tranzitul de mărfuri se percep cu totul întâmplător,

pentru cazuri speciale (produse periculoase, radioactive etc.).

De obicei, tranzitul de mărfuri obişnuit se taxează pe căile de comunicaţii şi nu

la vamă.

Taxele vamale la import au drept scop reducerea sau chiar stoparea unor

importuri, pentru protecţia economiei autohtone de concurenţa străină şi pentru a-i

determina pe potenţialii importatori să folosească produsele şi materia primă indigenă.

Taxele vamale acţionează, deci, ca taxe de consumaţie, incluzându-se în

preţul mărfurilor importate, măsură prin care bunurile din exterior sunt fie aduse la

nivelul preţurilor bunurilor similare indigene, fie sunt scumpite peste nivelul preţurilor

autohtone, pentru a le face mai puţin competitive.

Ca orice impozit, taxele vamale au şi un puternic rol financiar în constituirea

resurselor bugetului de stat. De exemplu, în anul 1999 ele reprezentau 7% din sursele

bugetare, scăzând în anul 2002 la 3,7% şi în 2003 la 2,6%.

Cotele de impunere a taxelor vamale sunt cuprinse între 10% şi 30% din

valoarea în vamă a mărfurilor.

În România persoanele juridice plătesc taxe vamale numai pentru mărfurile

importate, iar persoanele fizice plătesc taxe vamale pentru produsele introduse sau

scoase din ţară peste limitele cantitative şi valorice stabilite de lege.

Actele normative în vigoare, care reglementează activitatea în acest domeniu

sunt:

1. O.G. nr. 26/1993 privind Tariful vamal de import la României,

aprobată prin Legea nr. 102/1994;

2. Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, modificată

prin Legea nr. 86/2006, privind noul Cod vamal al României, care asigură

aplicarea Codului vamal comunitar;

3. Legea nr. 90/1998 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de

leasing, ca lege specială;

163

4. O.G. nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, de

asemenea, ca lege specială.

3.6.2. Clasificarea taxelor vamale

Taxele vamale cunosc mai multe clasificări în funcţie de criteriul folosit:

a) După scopul urmărit de către stat:

- taxe vamale fiscale;

- taxe vamale protecţioniste;

b) După obiectul impunerii:

- taxe vamale de import;

- taxe vamale de export;

- taxe vamale de tranzit;

c) După modul de aplicare sau de stabilire a lor:

- taxe vamale autonome;

- taxe vamale convenţionale;

- taxe vamale preferenţiale;

- taxe vamale de retorsiune.

d) După modul de percepere sau prelevare la buget:

- taxe vamale ad-valorem;

- taxe vamale specifice;

- taxe vamale mixte.

Taxele vamale fiscale au ca singur obiectiv procurarea de venituri la bugetul

public. Acest tip de taxe a fost folosit de state până la începuturile dezvoltării

industriale.

Taxele vamale protecţioniste (prohibitive) au ca principal scop crearea unei

bariere pentru mărfurile străine, prin intermediul lor urmărindu-se eliminarea

concurenţei străine pe piaţa ţării respective, în promovarea propriilor produse pe

pieţele externe.

164

Taxele vamale de import se plătesc de importatori pentru produsele care intră

în ţară şi sunt incluse în preţurile de desfacere pe piaţa internă.

Tot din această categorie fac parte şi suprataxele vamale, care se introduc în

cazuri excepţionale (situaţiile de dezechilibru din balanţa de plăţi).

Taxele vamale de export se percep asupra mărfurilor indigene la exportul

acestora. Ele sunt stabilite în cazuri speciale, la restrângerea exporturilor anumitor

produse sau referitor la anumite pieţe externe.

Taxele vamale de tranzit se percep asupra mărfurilor străine aflate în trecere

pe teritoriul vamal al statului. Se percep foarte rar şi doar la anumite mărfuri.

Taxele vamale autonome sau generale sunt stabilite de stat în mod

independent. Ele se percep asupra mărfurilor care provin din ţările cu care statul

importator nu are încheiate convenţii comerciale şi nu se aplică clauza naţiunii celei

mai favorizate.

Taxele vamale convenţionale sau contractuale sunt acele taxe ale căror

nivel vamal a fost convenit de stat prin înţelegere cu alte state prin acordurile

comerciale încheiate. De obicei, nivelul lor este mai mic decât cel al taxelor autonome

şi se percep doar pe durata acordului încheiat.

Taxele vamale preferenţiale pot fi aplicate de un stat faţă de un alt stat, care

se bucură de un regim preferenţial mai favorabil decât cel aplicat ţărilor care

beneficiază de clauza naţiunii celei mai favorizate. Aceste taxe pot fi unilaterale sau

reciproce.

Taxele vamale de retorsiune sau de răspuns sunt aplicate ca ripostă la

utilizarea de către statele partenere de politici discriminatorii faţă de produsele

exportate pe pieţele respective. Se includ în această categorie taxele antidumping şi

taxele compensatorii.

Taxele antidumping au rolul de a anihila dumpingul practicat de unele ţări în

scopul de a-şi promova produsele proprii pe anumite pieţe externe.

Taxele compensatorii se percep asupra produselor provenind din ţările care

subvenţionează produsele respective.

165

Taxele vamale ad-valorem se percep într-un procent determinat asupra valorii

mărfii importate. Ele nu necesită un tarif vamal detaliat, fiind percepute într-un mod

foarte simplu, pe baza facturii prezentate de importator.

Taxele vamale specifice sunt percepute sub forma unităţilor de măsură fizică.

Ele presupun existenţa unui tarif vamal care să cuprindă o descriere detaliată a

mărfurilor.

Taxele vamale mixte se percep în special ca adaos la celelalte două categorii:

ad-valorem şi specifice.

3.6.3. Sistemul vamal al României

Politica vamală a unui stat reprezintă o componentă importantă a politicii

comerciale şi cuprinde totalitatea reglementărilor şi normelor emise de stat prin

instituţiile abilitate, care vizează intrarea şi ieşirea din ţară a mărfurilor, precum şi

tranzitul de mărfuri şi persoane.

Politica vamală dispune de un sistem vamal care cuprinde următoarele

componente:

a) Codul vamal, care reprezintă cadrul legal general valabil şi care trebuie

să promoveze şi să rezolve conflictul de interese care există între libertatea

comerţului, pe de o parte, şi exercitarea unui control vamal corespunzător,

pe de altă parte;

b) tariful vamal, care cuprinde nivelul taxelor vamale, excepţiile de la

aceste taxe, precum şi unele restricţii;

c) nomenclatorul mărfurilor care evidenţiază clasificarea mărfurilor, cu

menţionarea explicită a mărfurilor şi a grupelor de mărfuri, instrument ce are

o importanţă majoră în întocmirea declaraţiilor vamale şi este folosit în

negocierile între state cu privire la regimul vamal;

d) autoritatea vamală ca organism al administraţiei de stat, cu următoarele

atribuţii:

1. aplicarea strictă a normelor privind regimul vamal;

166

2. luarea măsurilor corespunzătoare pentru desfăşurarea vămuirii la

import şi export;

3. prevenirea şi sancţionarea abaterilor de la normele vamale.

În România sunt practicate numai taxele vamale de import, aplicate prin cote

procentuale asupra valorii în vamă (baza de impozitare). Valoarea în vamă reprezintă

preţul de import (preţul extern transformat în lei la cursul zilei), plus taxele legate de

cheltuielile de transport, asigurare pe parcurs extern, precum şi alte taxe speciale

(încărcare-descărcare, comisioane etc.).

Nivelul taxelor vamale depinde de politica vamală a ţării noastre faţă de ţara

de origine a bunurilor care se importă. Se pot aplica reduceri de taxe vamale pentru

bunurile provenite din ţări cu care ţara noastră practică un regim preferenţial, pe baza

unor înţelegeri bilaterale.

Taxele vamale se calculează şi se încasează de către organele vamale, în

momentul îndeplinirii formalităţilor de vămuire, sub forma unor garanţii vamale,

urmând ca taxa definitivă să se stabilească la vama din interior (unde se face practic

vămuirea), la domiciliul destinatarului mărfii. În acest sens, garanţiile vamale depuse

la vămile de frontieră sunt transmise (virate)la vămile de interior în vederea stabilirii

definitive a cuantumului taxelor de vamă care pot fi diferite de garanţiile vamale

încasate la intrarea în ţară a mărfii.

Principalele bunuri scutite de taxe vamale în România sunt:

1. bunuri provenite sau finanţate direct din ajutoare, împrumuturi

nerambursabile, din programe de cooperare ştiinţifică şi tehnică, bunuri

destinate unor activităţi nonprofit;

2. bunuri dobândite prin succesiuni testamentare, dovedite cu acte

oficiale;

3. ajutoarele şi donaţiile cu caracter social, cultural, umanitar,

sportiv, didactic, primite de diferite instituţii şi organizaţii în scopuri

nepatrimoniale;

4. mostrele fără valoare comercială, materialele publicitare, de

reclamă şi documentare;

167

5. bunurile de origine română sau care devin proprietatea statului

român şi care se încadrează în plafoanele de intrare-ieşire stabilite prin

tarifele vamale;

6. bunurile reparate în străinătate sau bunurile care le înlocuiesc pe

cele necorespunzătoare calitativ, returnate partenerilor externi în perioada

de garanţie;

7. bunurile care se înapoiază în ţară ca urmare a unor expedieri

eronate;

8. echipamentele pentru protecţia mediului, stabilite de guvern;

9. unele bunuri ale misiunilor diplomatice şi ale oficiilor consulare, pe

bază de reciprocitate;

10.alte bunuri prevăzute de legi speciale.

România practică şi regimuri vamale suspensive, care reprezintă operaţiuni

cu titlu temporar, care au drept scop suspendarea plăţii taxelor vamale.

Un exemplu îl constituie regimul vamal drawbac care constă în restituirea

totală sau parţială a taxelor vamale de import percepute cu ocazia introducerii în ţară

a unor mărfuri, dacă acestea se reexportă în aceeaşi stare sau după ce au fost

prelucrate.

De asemenea, se practică sistemul de admitere temporară a mărfurilor, care

constă în scutirea de la plata taxelor vamale a produselor intrate temporar pe teritoriul

naţional: mărfuri care tranzitează România, mostre, exponate pentru expoziţii sau

târguri internaţionale organizate în România. De asemenea, au acelaşi regim mărfurile

depozitate în antrepozite vamale sau în porturi ori zone libere, pe toată perioada

depozitării. În momentul când sunt scoase spre vânzare, încetează acest regim vamal

şi se aplică taxele vamale corespunzătoare.

3.6.4. Operaţiunea de vămuire

168

Operaţiunea de vămuire cuprinde un ansamblu de operaţiuni efectuate de

către autoritatea vamală începând cu prezentarea mărfurilor, a mijloacelor de

transport şi a oricăror altor bunuri, până la acordarea liberului de vamă.

Declaraţia vamală de import constituie actul juridic întocmit de operatorul

economic, care, prin înregistrarea la biroul vamal este acceptat de autoritatea vamală

şi declanşează operaţiunea de vămuire.

Declaraţia vamală de import se depune la autoritatea vamală, împreună cu

următoarele documente:

1. documentele de transport a mărfurilor;

2. factura în original sau copie sau alt document prin care se declară

în vamă valoarea mărfii;

3. declaraţia de valoare în vamă (în lipsa facturii);

4. documentele necesare aplicării unui regim tarifar preferenţial

(acolo unde este cazul) sau altor măsuri derogatorii la regimul tarifar de

bază;

5. codul de identificare fiscală a titularului, care poate fi:

a. pentru persoanele juridice, cu excepţia comercianţilor – codul de

înregistrare fiscală (CIF);

b. pentru comercianţi – codul unic de înregistrare (CUI);

c. pentru persoanele fizice – codul numeric personal (CNP);

d. pentru persoanele fizice, plătitoare de T.V.A. – codul de înregistrare

fiscală, ca şi persoanele juridice (CIF).

Declaraţia vamală constituie titlu executoriu. Băncile pun în aplicare acest

titlu, fără acceptul plătitorilor şi în baza lui se poate începe executarea silită.

Valoarea în vamă constituie baza de calcul pentru taxele vamale şi celelalte

impozite indirecte (accize şi T.V.A.).

Vămuirea propriu-zisă a mărfurilor constă în:

a) declararea mărfurilor şi prezentarea acestora pentru vămuire;

b) prezentarea documentelor împreună cu declaraţia vamală;

c) controlul vamal al bunurilor;

d) acordarea liberului de vamă.

169

Organele vamale verifică, în principal, integritatea sigiliilor. În ipoteza în care

condiţiile de sigilare nu sunt îndeplinite sau sigiliile au fost desfăcute, se controlează şi

mărfurile aflate în mijloacele de transport respective.

Pentru acordarea liberului de vamă, autoritatea vamală verifică dacă:

1) felul mărfurilor constatate la controlul vamal corespunde cu cel înscris în

declaraţia vamală;

2) cantitatea mărfurilor înscrisă în documentele de transport şi în facturi

corespunde cu cea din declaraţia vamală;

3) numărul şi valabilitatea licenţei înscrisă în declaraţia vamală, corespunde

cu datele din licenţă, atunci când normele legale prevăd existenţa unei

licenţe.

Liberul de vamă se acordă în scris, dacă sunt îndeplinite condiţiile şi dacă sunt

efectuate formalităţile de vămuire şi numai după prezentarea documentelor legale

care atestă efectuarea plăţii datoriei vamale.

Există cazuri când, pentru unele mărfuri, nu se acordă liber de vamă. Atunci,

aceste mărfuri rămân sub supraveghere vamală pe cheltuiala exportatorului ori a

importatorului. Ele vor fi păstrate în custodie de transportatori ori de declarantul vamal,

pe un termen stabilit de autoritatea vamală.

3.6.5. Regimul vamal aplicabil persoanelor fizice

Introducerea şi scoaterea din ţară a bunurilor aparţinând călătorilor şi altor

persoane fizice, face obiectul unui regim vamal diferit faţă de cel aplicabil mărfurilor

din cadrul schimburilor comerciale.

În această situaţie trebuie luate în calcul mai multe variabile, şi anume:

1) frecvenţa cu care persoanele fizice pot trece frontiera;

2) calitatea pe care o au aceste persoane;

3) modalităţile de transport prin care bunurile sunt introduse sau scoase din

ţară.

170

La stabilirea acestui tip de regim vamal trebuie avut în vedere ca limitele şi

condiţiile de introducere sau scoatere din ţară să fie în concordanţă cu prevederile

convenţiilor internaţionale în favoarea turismului, pe de o parte, dar şi faptul că

bunurile nu pot fi înstrăinate în scop comercial, pe de altă parte.

Regimul vamal aplicabil călătorilor şi altor persoane fizice se aplică şi atunci

când acestea trimit sau primesc bunuri pentru folosinţa personală, prin colete poştale,

mesagerie, coletărie sau prin orice alt mijloc de transport.

Pentru bunurile de folosinţă personală sau familială pe care persoanele fizice

sau călătorii le pot introduce în ţară cu condiţia plăţii taxelor vamale, se aplică tariful

vamal prevăzut pentru importul de mărfuri. Totodată, pentru bunurile care nu se

încadrează între limitele cantitative şi valorice prevăzute de Regulament pentru

călători se aplică, la intrarea în ţară, tariful vamal de import. La ieşirea din ţară se

aplică, însă, o taxă vamală unică de 20%, calculată la valoarea în vamă.

Guvernul, la propunerea Ministerului Finanţelor şi Ministerului Industriei şi

Comerţului, poate aproba reduceri sau exceptări de la plata taxelor vamale.

Valoarea în vamă este dată de preţul cu amănuntul stabilit de Ministerul

Finanţelor prin “Lista de valori în vamă unice pe produse sau grupe de produse”

[21;941]. Preţul este exprimat în lei. Pentru bunurile a căror valoare în vamă nu este

stabilită în lista de valori, organele vamale determină valoarea în vamă luând în

considerare valoarea stabilită pentru bunuri cu caracteristici asemănătoare.

Controlul vamal al bunurilor aparţinând persoanelor fizice constă în

confruntarea celor declarate cu bunurile aflate în bagajele însoţite sau neînsoţite şi în

colete.

În cazul în care există indicii de fraudă, se poate efectua controlul vamal

corporal.

Persoanele fizice au obligaţia de a declara verbal sau în scris, bunurile pe care

le introduc sau scot din ţară şi să le prezinte pentru control la birourile vamale.

Următoarele bunuri se declară în scris:

1) armele şi muniţiile, materialele explozive, nucleare, radioactive, precum şi

produsele care potrivit legii sunt supuse controlului destinaţiei finale;

171

2) produsele şi substanţele stupefiante şi psihotrope, substanţele chimice

esenţiale, produsele şi substanţele toxice;

3) obiectele din metale preţioase;

4) bunurile cu caracter cultural, istoric sau artistic, numai la ieşirea din ţară;

5) cuţite, pumnale şi alte obiecte asemănătoare folosite pentru a tăia, înţepa

etc.

Persoanele fizice române sau străine pot introduce în ţară, cu bagaje însoţite

sau neînsoţite, fără a fi supuse la plata taxelor vamale, următoarele bunuri, în

condiţiile şi limitele prezentate mai jos:

a) efectele personale şi medicamentele necesare, în mod raţional, pe durata

călătoriei şi a şederii în străinătate sau în ţară;

b) bijuteriile de uz personal;

c) cărţile, publicaţiile, înregistrările de orice fel, diapozitivele, altele asemenea,

necesare uzului personal;

d) bunurile obţinute ca premii sau distincţii în cadrul unor manifestări culturale;

e) băuturile alcoolice, ţigările, tutunul în anumite cantităţi;

f) alte bunuri de orice fel în limita valorică a sumei de 100 EURO.

La introducerea în ţară nu sunt supuse la plata taxelor vamale,

următoarele bunuri:

a) obiecte de artă, de colecţie şi antichităţi;

b) protezele, instrumentele, aparatele, cărucioarele şi triciclurile cu sau fără

motor, inclusiv piesele de schimb ale acestora, pentru uzul bolnavilor sau

invalizilor, cu avizul organelor sanitare;

c) bunurile introduse în ţară care se înapoiază nefiind admise la destinaţie.

De asemenea, nu sunt supuse plăţii taxelor vamale:

1) la introducerea sau scoaterea din ţară, bunurile expediate pentru a fi

reparate sau înlocuite în termenul de garanţie;

2) bunurile mobile care formează masa succesorală, dobândite prin

succesiuni deschise în ţară sau în străinătate, dovedite pe bază de

documente oficiale, precum şi monumente funerare.

172

Persoanele fizice care îşi stabilesc domiciliul definitiv în România pot

introduce în ţară fără a fi supuse plăţii taxelor vamale, pe baza adeverinţei emise de

Ministerul de Interne, orice bunuri prezentate la vămuire, permise de lege, inclusiv

două mijloace de transport auto, indiferent de categoria acestora.

3.6.6. Răspunderea juridică cu privire la regimul vamal

Răspunderea juridică referitoare la nerespectarea normelor cu privire la

regimul vamal se face în conformitate cu prevederile din Codul vamal şi Regulamentul

vamal.

Dreptul vamal sancţionar cuprinde două categorii de acte ilicite de drept public:

infracţiunile şi contravenţiile.

Dintre infracţiuni amintim:

a) infracţiunea de contrabandă (închisoare de la 2 la 7 ani);

b) infracţiunea de contrabandă calificată (închisoare de la 3 la 12 ani);

c) infracţiunea de folosire de acte nereale (închisoare de la 2 la 7 ani);

d) infracţiunea de folosire de acte falsificate (închisoare de la 3 la 10 ani).

Contrabanda reprezintă trecerea peste frontieră prin alte locuri decât cele

stabilite pentru controlul vamal de mărfuri sau de alte bunuri. Elementul caracteristic al

infracţiunii de contrabandă îl constituie trecerea “ilicită” peste frontieră de mărfuri şi

alte bunuri. Deci trebuie considerată contrabandă trecerea oricărei mărfi sau oricăror

bunuri necuprinse în declaraţia vamală, chiar dacă bunurile respective sunt scutite de

plata taxelor vamale.

Contrabanda calificată constă în trecerea peste frontieră, fără autorizaţie, a

armelor, muniţiilor, materialelor explozive sau radioactive, produselor şi substanţelor

stupefiante şi psihotrope, produselor şi substanţelor toxice.

În acest caz, contrabanda este sancţionată cu pedeapsă sporită.

Folosirea de acte nereale constă în folosirea, la autoritatea vamală, a

documentelor vamale, de transport sau comerciale, care se referă la alte mărfuri sau

bunuri decât cele prezentate în normă. Deci folosirea cu intenţie de asemenea

173

documente nereale, referitoare la cantitate, fel sau valoarea bunurilor, în raport cu

cele prezentate, constituie infracţiune.

Folosirea de acte falsificate înseamnă folosirea, la autoritatea vamală, a

documentelor vamale, de transport sau comerciale falsificate. Deci este o infracţiune

de uz de fals specific vamală.

Pentru infracţiunile prevăzute mai sus se aplică şi pedeapsa agravantă, în două

împrejurări, şi anume:

1) când o persoană sau mai multe sunt înarmate;

2) când acestea acţionează în bandă, chiar dacă nu sunt înarmate.

Pentru ambele infracţiuni se prevede ca sancţiune închisoarea de la 5 la 15 ani.

Referitor la contravenţii, competenţa de constatare şi sancţionare a acestora,

săvârşite în incintele vamale sau în locurile unde se desfăşoară activitatea de

supraveghere vamală, revine exclusiv autorităţii vamale.

Contravenţiile se sancţionează cu amendă.

Exemple de contravenţii:

a) neîndeplinirea de către persoanele fizice care intră sau ies din ţară a

obligaţiei de a prezenta lucrurile pe care le au asupra lor sau în bagaje în

vederea vămuirii;

b) nerespectarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de a face

accesibile controlului vamal locurile indicate de autoritatea vamală;

c) nedeclararea mărfurilor la import în termenele legale.

3.7. Taxele de timbru şi alte taxe asimilate lor

Taxele nu sunt altceva decât o altă formă a impozitelor indirecte, fiind datorate

în schimbul unor prestaţii de servicii pe care le efectuează instituţiile publice sau

private (materiale etc.) pentru diverse persoane fizice sau juridice. De obicei nivelul lor

este superior costului acestor servicii, fapt pentru care diferenţele respective nu

reprezintă altceva decât adevărate elemente de impozit.

După instituţiile care prestează aceste servicii, taxele pot fi clasificate astfel:

174

1. taxe judecătoreşti;

2. taxe notariale;

3. taxe consulare;

4. taxe ale unităţilor administrative.

Taxele judecătoreşti sau judiciare de timbru

Reprezintă plata serviciilor prestate de către instanţele judecătoreşti şi

parchetele de pe lângă aceste instanţe, pentru cererile adresate acestor instituţii.

Cererile adresate privesc acţiuni cum ar fi:

acordarea personalităţii juridice;

dreptul de autor şi inventator;

cereri privind raporturi comerciale (contracte);

cereri privind raporturi de familie (divorţ, partaj, succesiuni etc.);

cereri pentru exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti

(recurs);

cereri pentru eliberarea de copii de acte instanţelor judecătoreşti.

Plătitorii acestor taxe sunt persoanele fizice şi juridice beneficiare ale

serviciilor respective.

Taxele judiciare pot fi cuantificate astfel:

a) în sume fixe;

b) în cote procentuale proporţionale,

c) în cote procentuale pe tranşe de valori.

Plata lor se face anticipat, sub următoarele forme:

în numerar;

prin timbre fiscale (pentru taxe până la 30.000 lei);

prin ordin de plată.

Taxele notariale sunt taxele de timbru care se achită pentru serviciile notarilor

publici. Pentru actele notariale îndeplinite de secretarii primăriilor din comunele şi

oraşele unde nu funcţionează birouri ale notarilor publici, se percep taxe de timbru

reduse (între 10.000 lei şi 30.000 lei).

Printre serviciile notariale menţionăm:

175

autentificarea actelor de orice fel (vânzări, donaţii, testamente, contracte

de orice fel etc.);

legalizarea semnăturilor, legalizarea de copii, certificarea unor fapte

constatate personal de notar etc.;

procedura succesorală notarială.

Taxele consulare se încasează de către ambasade, consulate şi servicii,

pentru eliberarea de acte, de certificate sau pentru acordarea de vize.

Taxele de administraţie se încasează de organele administraţiei publice

centrale şi locale, pentru prestările de servicii pe care le realizează în favoarea

persoanelor fizice sau juridice, şi anume:

acte de stare civilă;

autorizaţii de funcţionare, pentru exercitarea unei activităţi lucrative;

eliberarea de licenţe şi autorizaţii, adeverinţe etc.

Legea prevede categorii de cereri care sunt scutite de plata taxelor de

timbru, cum ar fi:

a) cererile care au ca obiect pensiile;

b) despăgubirile pentru vătămări corporale;

c) adopţia, interdicţia, tutela, curatela;

d) anularea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă;

e) acţiunile şi cererile privind dreptul de autor şi drepturile conexe;

f) litigiile referitoare la investiţii,

g) cererile şi acţiunile privind ajutorul social;

h) cererile care au ca obiect litigiile de muncă.

176

Glosar de termeni

Activitate – orice activitate desfăşurată de către o persoană în scopul obţinerii

de venit;

Activitate dependentă - orice activitate desfăşurată de o persoană fizică, în

calitate de angajat pe baza unui contract de muncă;

Activitate independentă - orice activitate desfăşurată cu regularitate de către o

persoană fizică, pe cont propriu şi în mod obişnuit, urmărind un scop lucrativ;

Activ patrimonial = Totalitatea drepturilor cu conţinut economic care se pot

evalua în bani şi, implicit, a bunurilor la care ele se referă (aflate în patrimoniul unei

persoane). Bunuri patrimoniale – bunuri care pot fi evaluate în bani. Raporturi

patrimoniale – raporturi juridice care au un conţinut economic.

Acţiuni = Titluri (hârtii) de valoare care fac dovada participării unei persoane la

capitalul unei societăţi şi care conferă dreptul de a încasa dividende (procente din

profitul net) şi de a participa prin vot la hotărârile AGA.

Autoritate fiscală competentă - organul fiscal din cadrul Ministerului

Administraţiei Publice şi serviciile de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice

locale, după caz, care au responsabilităţi fiscale;

Capital = Stoc de valori sau de active care, intrate în circuitul economic, pot

genera venituri posesorilor lor.

Capital social = Capitalul societăţii comerciale fixat în statutul acesteia şi care

este format prin aportul acţionarilor şi corespunde valorii nominale a tuturor acţiunilor

emise (sau părţilor sociale subscrise). O parte a capitalului social poate fi formată prin

emisiunea de bonuri de participaţie. [5;167]

Cesiune = Transmitere cu titlu oneros de către o persoană altei persoane a

unui drept de creanţă, în temeiul unui contract (Concret, cesiune = obiect, bun

concesionat).

Cifră de afaceri = Indicator care măsoară rezultatele la nivel microeconomic,

reprezentând volumul încasărilor din activitatea proprie într-o perioadă de timp,

încasări efectuate la preţul pieţei. Însumează toate încasările rezultate din acte de

comerţ (vânzări de bunuri materiale, prestări de servicii, depuneri la bănci şi instituţii

177

financiare, acordarea de credite, operaţiuni bursiere). În limbaj financiar-contabil, cifra

de afaceri apare şi cu titulatura de “vânzări” sau “venituri brute” şi măsoară

performanţa economică a firmelor, fiind folosită drept criteriu pentru clasificarea

acestora după importanţa lor economică.

Contribuţii sociale obligatorii – orice contribuţii care trebuie plătite, în

conformitate cu legislaţia în vigoare pentru: a) protecţia şomerilor; b) asigurări de

sănătate; c) asigurări sociale;

Creanţă = Reprezintă dreptul patrimonial al unei persoane fizice sau juridice

(creditor) asupra altei persoane fizice sau juridice (debitor), de executare a unei

obligaţii, de restituire a unui bun, a unei sume de bani, de realizare a unui serviciu etc.

Creanţa este urmărită pe baza unei clauze prevăzute într-un contract (de vânzare-

cumpărare, de credit) sau în reglementările juridice în vigoare (obligaţii legale, plata

unor impozite şi taxe).

Credit fiscal – o diminuare a impozitului pe venit sau a impozitului pe profit cu

suma impozitului achitat în străinătate, conform convenţiilor de evitare a dublei

impuneri internaţionale;

Decontare = Operaţie care constă în efectuarea de încasări, pe această bază

având loc lichidarea obligaţiilor de plată prin intermediul conturilor deschise la bănci,

fără bani în numerar, respectiv prin efectuarea viramentelor dintr-un cont în altul.

Deficit = Sumă bănească cu care cheltuielile (plăţile) depăşesc veniturile

(încasările). Deficitul poate fi de mai multe feluri:

a) deficit bugetar, reprezintă suma cu care cheltuielile bugetare depăşesc

veniturile bugetului;

b) deficit al balanţei comerciale sau soldul pasiv al balanţei comerciale,

reprezintă valoarea cu care importurile depăşesc exporturile;

c) deficit al balanţei de plăţi (sold pasiv) se înregistrează atunci când plăţile

depăşesc încasările valutare în relaţiile unei ţări cu celelalte ţări, la un

moment dat.

Deflaţie = Operaţia de retragere din circulaţia bănească, în perioada inflaţiei, a

unei cantităţi determinate de hârtie-monedă, respectiv bilete de bancă neconvertibile

178

în aur care au un curs forţat şi distrugerea lor (ardere, perforare etc.). Printre măsurile

deflaţioniste se pot număra:

a) creşterea impozitelor şi a taxelor;

b) majorarea dobânzilor;

c) reducerea masei monetare în circulaţie;

d) diminuarea sau interzicerea acordării de noi credite (prin creşterea taxei

scontului).

Pe lângă lichidarea inflaţiei, aceste măsuri pot conduce şi la efecte negative

precum încetinirea ritmului activităţii economice, creşterea şomajului etc.

Dividend – o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică

unui participant (acţionar sau asociat) la persoana juridică, drept consecinţă a deţinerii

unor titluri de participare la acea persoană juridică;

Dobândă = Sumă de bani plătită de debitor creditorului pentru valoarea

împrumutului acordat.

Dobânda nominală = Rată a dobânzii cu care este remunerată o obligaţiune

de împrumut, ce intră în calculul randamentului titlului.

Drept de preempţiune = Drept de preferinţă pe care îl au asociaţii sau unii

creditori (în urma gajului general sau gajului imobiliar) asupra valorii bunurilor din

patrimoniul unui debitor (sau asociat).

Economie = Ansamblul activităţilor umane din domeniul producţiei, al repartiţiei

şi consumului de bunuri şi al serviciilor. Economie naţională = totalitatea ramurilor de

producţie, a relaţiilor economice dintre acestea, dintre producţie şi consum, precum şi

a schimburilor de bunuri şi servicii, care sunt corelate cu scopul comun al dezvoltării

generale a ţării şi al asigurării prosperităţii cetăţenilor. Economie de piaţă = Forma

cea mai viabilă a organizării producţiei şi schimbului, bazată pe proprietatea privată,

pe legea cererii şi a ofertei, pe concurenţă, pe libera iniţiativă şi circulaţie a

persoanelor şi mărfurilor. Economie = cumpătare, ponderaţie, grijă în consumul de

bunuri şi în cheltuieli. Sume de bani, bunuri economisite.

Economie socială de piaţă = tip de economie care îmbină libertatea pieţei cu

ordinea şi armonia socială, nu în mod spontan, prin simplul joc al forţelor pieţei, ci prin

179

intervenţia statului care acţionează în vederea canalizării şi controlului activităţilor spre

realizarea opţiunilor economico-sociale agreate prin consens social.

Rolul predominant al pieţei nu este diminuat, economia funcţionând pe baza

concurenţei. Consensul social se realizează prin cooperare şi concertare. Puterea

publică se implică în sensul îmbunătăţirii formelor de organizare, gestiune şi

conducere la nivel microeconomic, prin folosirea instrumentelor bancare, fiscale şi a

tot ce poate stimula cererea şi oferta. (Exemple în: Germania, Suedia, Austria, Elveţia,

Danemarca, Olanda etc.).

Economie subterană = Totalitatea activităţilor economice nedeclarate

instituţiilor însărcinate cu stabilirea impozitelor şi cotizaţiilor sociale, care scapă

înregistrărilor statistice şi din contabilitatea naţională. Ea cuprinde munca “la negru”,

ilegală sau clandestină, activităţile de producţie, proiectare, menajere etc., neoficiale şi

nedeclarate. Se bazează în special pe utilizarea unor mari sume de bani în numerar, a

căror mişcare e greu de controlat, este evazionistă şi foarte profitabilă pentru

vânzători.

Efect comercial = Denumire generală atribuită cambiilor, biletelor la ordin,

cecurilor etc., care sunt folosite în operaţiile comerciale de vânzare-cumpărare, în

relaţiile de credit etc. (creanţă al cărui debitor este un comerciant).

Eficienţa marginală a capitalului = Exprimă raportul dintre randamentul viitor

al bunurilor de capital (investiţii) şi preţul lor de ofertă. Randament – formă a eficienţei

economice care reflectă relaţia dintre factorii de producţie utilizaţi şi volumul

rezultatelor obţinute. Randamentul viitor al capitalului – reprezintă fluxul de venituri

sau suma profiturilor pe care scontează să le obţină întreprinzătorul (altfel spus,

eficacitatea economică a capitalului) după realizarea producţiei, pe întreaga perioadă

de funcţionare a bunurilor de capital. Preţul de ofertă al capitalului – reprezintă

costul de înlocuire a acestuia, respectiv preţul pe care întreprinzătorul va trebui să-l

suporte la sfârşitul perioadei de funcţionare a bunului de capital înlocuit.

Execuţie bugetară = Realizarea veniturilor bugetare şi folosirea lor pentru

acoperirea cheltuielilor aprobate prin buget.

Exigibil = Obligaţie a cărei executare poate fi cerută de creditor imediat.

180

Franciză - sistem de comercializare bazat pe un contract între persoane fizice

sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană,

denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a

exploata sau de a dezvolta în numele său (sub licenţă) o afacere, un produs, o

tehnologie sau un serviciu;

Gajul = Reprezintă orice bun mobil, depus de către debitor la dispoziţia

creditorului, prin care se garantează plata la scadenţă a împrumutului primit, a unei

obligaţii asumate. Aceasta este situaţia de gaj cu deposedare. Poate fi practicat şi

gajul fără deposedare, situaţie în care bunurile gajate rămân în posesia debitorului.

Gajul general = Reprezintă un gaj fără deposedare, constituit asupra tuturor

bunurilor mobile şi imobile prezente şi viitoare (inclusiv a celor ce se vor procura din

credite) ce alcătuiesc patrimoniul unei persoane. Creditorul are drept de preempţiune

asupra bunurilor din patrimoniu în momentul valorificării acestora (vânzării lor).

Gajul imobiliar sau ipoteca = Reprezintă garantarea unei creanţe printr-un

drept de gaj asupra unui imobil înscris în registrul funciar. Ipoteca reprezintă un drept

real accesoriu al creditului, fără a-l deposeda pe debitor de bunul gajat. El nu conferă

creditorului nici posesia, nici folosinţa şi nici dispoziţia asupra bunului ipotecat, ci doar

un drept real constând în:

a) dreptul de a cere scoaterea imobilului în vânzare silită;

b) dreptul de a fi plătit cu preferinţă din preţul vânzării bunului.

Know-how – orice informaţie (sau cunoştinţe) cu privire la o experienţă

industrială, comercială sau ştiinţifică care este necesară pentru fabricarea unui produs

sau pentru aplicarea unui proces existent şi a cărei dezvăluire către alte persoane nu

este permisă fără autorizaţia persoanei care a furnizat această informaţie;

Mecenat = Atitudine (şi activitate) de protecţie a literaturii, artelor, ştiinţelor.

Nerezident – orice persoană juridică străină şi orice persoană fizică

nerezidentă; persoană fizică nerezidentă - orice persoană fizică ce nu îndeplineşte

cel puţin una din următoarele condiţii (pentru a fi rezidentă):

- nu are domiciliul în România;

- centrul intereselor sale vitale nu este amplasat în România;

181

- nu este prezentă în România pentru o perioadă sau mai multe perioade

ce depăşesc în total 183 de zile (6 luni), pe parcursul oricărui interval de

12 luni consecutive, care se încheie în anul calendaristic vizat;

- nu este cetăţean român care lucrează în străinătate, ca funcţionar sau

angajat al României într-un stat străin;

Obligaţiuni = Titluri de valoare care conferă posesorului calitatea de creditor al

statului, al unui agent economic şi dreptul de a primi pentru suma împrumutată un

venit fix sub formă de dobândă. Se emit în condiţii reglementate prin lege, pe piaţa

financiară primară şi se revând pe piaţa financiară secundară.

Organizaţie nonprofit – orice asociaţie, fundaţie sau federaţie înfiinţată în

România, în conformitate cu legislaţia în vigoare, care îşi utilizează veniturile sau

activele pentru o activitate de interes general, comunitar sau nonpatrimonial;

Participant – orice persoană care este proprietarul unui titlu de participare

(acţiune sau altă parte socială într-o societate comercială);

Patrimoniu = Totalitatea bunurilor mobile şi imobile de care dispune o

persoană fizică sau juridică şi asupra cărora are drepturi şi obligaţii. Ansamblul

bunurilor corporale şi necorporale, precum şi drepturile şi obligaţiile ce caracterizează

situaţia unei entităţi patrimoniale la un moment dat.

Patrimoniul economic cuprinde:

a) active imobilizate: corporale, necorporale, financiare;

b) active circulante: valori din exploatare (stocuri, obiecte de inventar, mărfuri,

ambalaje, produse finite etc.);

c) valori realizate pe termen scurt: clienţi, debitori, valori mobiliare,

împrumuturi acordate pe termen scurt etc.);

d) disponibilităţi băneşti (în casierie şi la bancă).

Patrimoniul juridic cuprinde:

1) capitaluri proprii: capitalul social, rezerve şi rezultatul exerciţiului (din bilanţ);

182

2) obligaţii: împrumuturi, furnizori, dividende de plătit, decontări cu salariaţii, cu

fondul de şomaj, cu asigurările sociale, cu bugetul statului;

3) provizioane pentru riscuri şi cheltuieli.

Pasiv = Expresie bănească a mărimii surselor de procurare de active. Parte a

bilanţului care cuprinde capitaluri proprii şi obligaţii. Parte a bilanţului care înscrie

capitalul în funcţie de provenienţă arătând originea resurselor. Pasiv exigibil – surse

de finanţare obţinute din împrumuturi sau din cumpărări de bunuri pe credit. Pasiv

neexigibil – parte din capital care rămâne în mod permanent ca sursă de finanţare

fără a ajunge la scadenţă.

Preţ de piaţă - suma care ar fi plătită de un client independent unui furnizor

independent în acelaşi moment şi în acelaşi loc, pentru acelaşi bun sau serviciu ori

pentru unul similar, în condiţii de concurenţă loială;

Proprietatea = Dreptul pe care-l are persoana de a se bucura şi a dispune de

un lucru în mod exclusiv şi absolut, în limitele determinate de lege. Este un drept real,

principal, imprescriptibil şi absolut. Dreptul de proprietate este forma juridică a

proprietăţii. Dreptul de proprietate are următorul conţinut:

1) Posesia, care presupune stăpânirea de fapt a unui bun mobil sau imobil,

astfel că persoana care se află în această situaţie poate realiza, în limitele legale,

diferite acţiuni materiale, în mod direct şi nemijlocit (depozitarul unui bun, locatarul

unei locuinţe etc.). Pentru ca posesia să fie utilă şi să creeze în avantajul posesorului

o prezumţie de proprietate, posesia trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie continuă şi paşnică, iar stăpânirea bunului să nu se realizeze prin

violenţă;

b) să fie publică, în sensul că nu trebuie înfăptuită pe ascuns;

c) să se realizeze sub nume de proprietar;

2) Folosinţa (sau uzufructul) este un alt atribut al dreptului de proprietate şi

constă în puterea recunoscută de lege titularului de a realiza avantaje patrimoniale

de la bunul pe care îl stăpâneşte şi pe care le poate utiliza în interesul său;

183

3) Dispoziţia reprezintă facultatea de a transmite dreptul de proprietate asupra

altei persoane.

Dacă primele două elemente componente din conţinutul dreptului de

proprietate (posesia şi folosinţa) pot aparţine şi altor persoane decât proprietarului (şi

anume titularului neproprietar), prin închirierea, depozitarea bunului, dispoziţia se află

numai în puterea proprietarului.

Caracteristicile dreptului de proprietate sunt:

a) este un drept fundamental, fiind garantat de Constituţie;

b) este un drept patrimonial, având conţinut economic, evaluabil în bani;

c) conţine în cuprinsul său posesia, folosinţa şi dispoziţia, pe care

proprietarul le exercită prin puterea sa şi în interesul său propriu;

d) este un drept absolut, astfel că orice persoană fizică sau juridică are

îndatorirea de a nu-l împiedica pe proprietar să-şi exercite drepturile

legale;

e) este un drept real, câtă vreme titularul său îl exercită în mod direct, fără

ajutorul altei persoane (ca în cazul folosinţei);

f) este un drept exclusiv, fiind exercitat de titular în mod singular;

g) este un drept perpetuu, care nu încetează prin neutilizarea lui.

Proprietatea imobiliară - înseamnă:

- orice teren;

- orice clădire sau altă construcţie ridicată ori încorporată într-un

teren;

- orice recoltă, material lemnos, depozit mineral sau altă resursă

naturală ataşată terenului;

- orice proprietate accesorie proprietăţii principale, inclusiv orice

şeptel şi orice echipament utilizat în agricultură sau silvicultură;

Rata dobânzii = Valoarea în bani (remunerarea) ce revine pentru serviciul

adus de un capital pe o perioadă determinată, exprimată procentual faţă de mărimea

184

capitalului avansat. Ea se calculează după formula: , în care: r = rata

dobânzii; D = dobânda cuvenită; C = capitalul avansat sau creditul. Rata dobânzii

este diferenţiată în funcţie de: categoria creditului (termen scurt, mediu sau lung),

activitatea creditată (producţie, investiţii, transport, comerţ etc.), bonitatea debitorului,

politica economică proprie perioadei de calcul şi economiei în cauză. Mărimea ratei

dobânzii cade sub incidenţa directă a raportului dintre cererea şi oferta de capital:

când cererea este mai mare decât oferta, aceasta are tendinţa să crească, şi invers.

De asemenea, este influenţată de inflaţie. Dacă rata dobânzii este mai mare decât

rata inflaţiei, dobânda este real-pozitivă şi dacă este mai mică, dobânda este real-

negativă. Dobânda real-pozitivă stimulează economisirea şi investiţiile. De asemenea,

ea diferă de la o ţară la alta, ceea ce are ca efect deplasarea capitalurilor disponibile

în căutarea celei mai ridicate rate a dobânzii şi reorientarea fluxurilor de capital pe ţări.

Redevenţă - orice sumă ce trebuie plătită în bani sau în natură pentru utilizarea

ori dreptul de folosinţă al oricăruia dintre următoarele bunuri:

- drept de autor asupra unei lucrări literare, artistice sau ştiinţifice,

inclusiv asupra filmelor, benzilor sau emisiunilor de radio sau TV,

precum şi efectuarea de înregistrări audio, video;

- orice brevet, invenţie, inovaţie, licenţă, marcă de comerţ sau de

fabrică, franciză, proiect, desen, model, plan, schiţă, formulă secretă

sau procedeu de fabricaţie ori software;

- orice transmisiuni, inclusiv către public, directe sau indirecte, prin

cablu, satelit, fibre optice sau tehnologii similare;

- orice echipament industrial, comercial sau ştiinţific, orice bun mobil,

mijloc de transport ori container;

- orice know-how;

- numele sau imaginea oricărei persoane fizice sau alte drepturi

similare referitoare la o persoană fizică;

Rezident – orice persoană juridică română şi orice persoană

fizică rezidentă;

185

Sediu permanent – un loc prin care se desfăşoară integral sau

parţial activitatea unui nerezident, fie direct, fie printr-un agent

dependent.

Un sediu permanent presupune un loc de conducere, sucursală, birou, fabrică,

magazin, atelier, precum şi o mină, un puţ de ţiţei sau gaze, o carieră sau alte locuri

de extracţie a resurselor naturale.

Un sediu permanent presupune un şantier de construcţii sau un proiect de

construcţie, dar numai dacă durează mai mult de 6 luni.

Sediul permanent al unei persoane fizice se consideră a fi bază fixă, în funcţie

de care se calculează veniturile persoanei respective.

Serviciul datoriei externe = Totalitatea obligaţiilor de plată externe (rate

exigibile şi dobânzi), derivate din datoria externă, pe parcursul unui an.

Superficia = Reprezintă un drept de proprietate asupra clădirii construite sau

asupra plantaţiei aflate pe terenul altei persoane şi dreptul de folosinţă asupra acelui

teren.

Titluri de participare = Reprezintă drepturi sub formă de acţiuni şi părţi sociale

sau alte titluri de valoare, în capitalul altor unităţi patrimoniale, care pot aduce profit.

Totodată, înseamnă pachet de acţiuni deţinut de către o persoană, în scopul

participării la conducerea unei societăţi comerciale sau pentru exercitarea unui control

ori pentru stabilirea unor relaţii comerciale în mod durabil.

Uzufructul = Reprezintă dreptul unei persoane de a poseda şi folosi un bun

care aparţine altuia, precum şi posibilitatea exercitării dreptului de posesiune şi

folosinţă în aceleaşi condiţii ca şi proprietarul bunului respectiv, cu obligaţia de a

conserva substanţa bunului. Abuzul de folosinţă decade din drepturi pe beneficiarul

uzufructului.

Valori mobiliare = Titluri de valoare negociabile reprezentând diferite creanţe

(sau titluri de credit), precum şi drepturi de proprietate (titluri de participare =

participaţii). Sunt transmisibile cu uşurinţă şi pot fi negociate pe piaţa de capital.

186

Valoarea activelor nete = Valoare rezultată din diferenţa dintre valoarea totală

a activelor fondurilor deschise de investiţii şi valoarea obligaţiilor.

Valută = Moneda naţională a unei ţări folosită la efectuarea plăţilor către terţe

persoane fizice şi juridice străine, la lichidarea diferitelor datorii faţă de străinătate şi la

realizarea unor operaţiuni şi tranzacţii internaţionale.

187

188

CAPITOLUL IV

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

4.1. Conţinutul cheltuielilor publice

Bugetele publice reprezintă întotdeauna o relaţie între două variabile – venituri

şi cheltuieli, între care se manifestă două tendinţe contrarii, şi anume:

1. presiunea în favoarea creşterii cheltuielilor publice, deoarece cetăţenii

vor mai multe servicii publice şi de o mai bună calitate, de la un an la altul,

din partea autorităţilor publice;

2. presiunea pentru reducerea impozitelor şi taxelor (cetăţenii caută să-şi

reducă povara fiscală şi să-şi crească economiile.

Spre deosebire de agenţii economici privaţi, care decid volumul cheltuielilor lor

în relaţie directă cu veniturile proprii, statul determină, în primul rând, necesităţile

financiare, apoi resursele şi modalităţile de acoperire. Aceasta nu înseamnă că statul

poate mări la infinit volumul cheltuielilor publice. Există o limită obiectivă ce nu poate fi

depăşită, ea fiind determinată de posibilităţile de mobilizare a resurselor pentru

exerciţiul financiar respectiv. Această limită este determinată pornind de la o serie de

parametri macroeconomici, printre care un loc central îl ocupă nivelul şi evoluţia

produsului intern brut. Depăşirea acestei limite obiective poate genera dezechilibre

în economie, cu efecte directe asupra deficitului bugetar, care, la rândul său

generează creşteri de preţuri, reduceri ale rezervelor bugetare etc.

De aceea, deciziile privind cheltuielile publice sunt decizii politice de mare

responsabilitate, pentru că nivelul lor determină nivelul presiunii fiscale asupra

cetăţeanului.

Din punct de vedere al volumului şi destinaţiei lor, cheltuielile publice sunt

influenţate de condiţiile economice, sociale şi politice, diferite de la o ţară la alta şi de

la o perioadă la alta. Tendinţa generală a cheltuielilor publice este aceea de creştere

de la un an la altul. Se vorbeşte chiar de o lege a creşterii cheltuielilor publice.

189

Printre factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice menţionăm:

dezvoltarea demografică, necesitatea îmbunătăţirii calităţii serviciilor publice, influenţa

politică, schimbările tehnologice, inflaţia etc.

Factorii demografici au un impact considerabil asupra creşterii cheltuielilor

publice şi, de aceea, este foarte importantă analiza modificării lor. Ei influenţează

cheltuielile publice prin:

creşterea absolută a populaţiei;

schimbarea structurii demografice şi ocupaţionale a populaţiei;

procesul de urbanizare şi concentrare a populaţiei în marile oraşe.

Poate mai important decât modificările demografice este faptul că serviciile

publice (sănătatea, educaţia, asigurările sociale, cultura etc.) sunt foarte legate de

populaţie şi, astfel, foarte sensibile la schimbările demografice.

Necesitatea îmbunătăţirii calităţii serviciilor publice de la un an la altul,

reclamă, de asemenea, cheltuieli publice suplimentare ce trebuie avute în vedere de

autorităţile publice la repartizarea surselor bugetare.

Influenţa politică asupra creşterii cheltuielilor publice are în vedere creşterea

rolului intervenţionist al statului modern în tot mai multe sectoare ale vieţii economice

şi sociale, concomitent cu majorarea cheltuielilor pentru aparatul administrativ, datorită

amplificării activităţii în acest sector.

Transformările tehnologice influenţează creşterea cheltuielilor publice cu

infrastructura, pornind de la transporturi (drumuri, autostrăzi, căi ferate, aeroporturi) şi

terminând cu telecomunicaţiile şi tehnologia informaţională, atât în administraţie, dar şi

în domeniul siguranţei naţionale, ordinii publice şi alte domenii ale statului.

Inflaţia generează inevitabil cheltuieli publice mai mari, prin sistemul de preţuri

şi tarife şi al dobânzilor mai mari la creditele de consum.

Evaluarea cheltuielilor publice presupune, în primul rând, cunoaşterea

structurii acestora, fapt ce relevă modul în care sunt orientate resursele băneşti ale

statului spre anumite obiective: economice, sociale, culturale, militare etc. În acelaşi

timp, pentru analiza în dinamică a cheltuielilor publice se utilizează anumite criterii

care, la rândul lor se folosesc la elaborarea indicatorilor bugetari, pe baza cărora se

întocmeşte şi se execută bugetul.

190

În practica financiară se utilizează următoarele tipuri de clasificaţii:

a) Clasificaţia administrativă se bazează pe criteriul instituţiilor prin

intermediul cărora se efectuează cheltuielile publice: ministere şi alte instituţii centrale,

judeţe, oraşe, comune etc. Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor

publice pe ordonatorii de credite bugetare.

Această clasificare prezintă, însă, neajunsuri deoarece entităţile enumerate

mai sus cuprind în structura lor cheltuieli cu destinaţii diverse, care se modifică

periodic, ceea ce face ca aceste cheltuieli publice să fie necomparabile în timp.

b) Clasificaţia economică grupează cheltuielile după natura lor, prin prisma

conţinutului economic şi al acţiunilor de finanţat:

1) cheltuieli curente, care asigură funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor

publice;

2) cheltuieli de capital (de investiţii), care constau în achiziţionarea de bunuri

de folosinţă îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau

nemateriale. Ele duc la dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public.

Cheltuielile curente se subîmpart astfel:

1) cheltuieli privind serviciile publice sau administrative, care cuprind, în

general, plata salariilor, cheltuieli pentru materiale şi servicii, etc.;

2) subvenţii pentru economie sau cu caracter social (burse, pensii etc.),

transferuri, plata dobânzilor;

c) Clasificaţia funcţională grupează cheltuielile după destinaţia lor, pe

domenii de activitate sau obiective ce definesc necesităţi publice: servicii

publice generale (cu autorităţile publice); servicii social-culturale; dezvoltare

publică, locuinţă, mediu şi ape; acţiuni economice; servicii de apărare,

ordine publică şi siguranţă naţională etc.

Analiza cheltuielilor publice se face luând în calcul o serie de indicatori ai

dinamicii cheltuielilor publice, cum ar fi:

1. Creşterea nominală şi creşterea reală a cheltuielilor publice, reflectă

modificarea volumului cheltuielilor publice de la un an la altul şi de la o

perioadă la alta (semestru, trimestru, lună). Creşterea nominală este

reflectată utilizând preţurile curente ale celor două perioade comparate

191

(anul de bază şi anul curent), iar creşterea reală utilizează preţurile

constante (adică preţurile curente influenţate cu rata inflaţiei pe perioada

respectivă).

Creşterea nominală a cheltuielilor publice se calculează după formula:

, în care:

şi reprezintă cheltuieli publice din perioada curentă (1) şi din perioada de

bază (0), exprimate în preţuri curente.

În cazul creşterii reale se compară cheltuielile publice în preţuri constante,

după aceeaşi formulă:

Pentru transformarea valorilor din preţuri curente în preţuri constante se

foloseşte indicele de creştere a preţurilor, astfel:

2. Cheltuielile publice medii pe locuitor reprezintă un indicator care

poate fi exprimat atât în monedă naţională, cât şi într-o monedă

internaţională, ceea ce dă posibilitatea efectuării unor comparaţii la nivel

internaţional.

Relaţia de calcul este:

, în care

192

- cheltuieli publice în preţuri curente,

P – numărul populaţiei;

3. Analiza în structură a cheltuielilor publice se face luând în calcul

elasticitatea lor atât faţă de P.I.B., cât şi faţă de volumul global al

cheltuielilor publice.

Formula de calcul este:

, în care:

- ponderea sau greutatea specifică a cheltuielii publice din categoria

i, în totalul cheltuielilor publice;

- nivelul cheltuielilor publice din categoria i;

- cheltuieli publice totale

În cazul raportării la P.I.B. formula se scrie astfel:

Elasticităţile cheltuielilor pe domenii de activitate scot în evidenţă orientarea

politicii bugetare spre anumite obiective considerate prioritare pentru o anumită

perioadă de timp. Aceste tendinţe de orientare a cheltuielilor publice evidenţiază

totodată gradul de dezvoltare al ţării respective. De aceea, acest indicator este utilizat

în comparaţii internaţionale între două sau mai multe ţări.

Produsul intern brut pe locuitor (în dolari S.U.A.) şi ponderea cheltuielilor

publice totale în P.I.B., într-un număr de 22 de ţări membre ale O.C.D.E., în

perioada 1980-1997

193

Ţara

PIB/

loc în

dolari

1997

Locul

ierarhi

c

PIB/loc

în dolari

(1997) la

paritatea

puterii de

cumpăra

re

Locul

ierarhi

c

Ponderea cheltuielilor

publice totale în PIB

Locul

ierarhi

c 1997198

0

199

0

199

6

Prev

.

199

7

Japonia 37.85

0

1 23.400 3 32,0 31,3 36,2 36,0 19

Norvegia 36.09

02 23.940 2 43,3 49,8 45,5 44,7 12

Danemar

ca

32.50

03 22.740 4 56,2 58,6 61,5 59,6 2

S.U.A. 28.74

04 28.740 1 31,4 32,8 33,3 32,8 21

Germania 28.26

05 21.300 11 47,9 45,1 49,0 48,3 9

Austria 27.98

06 21.980 9 48,1 48,6 51,7 50,7 7

Islanda 27.58

07 22.500 5 32,5 39,4 38,1 37,2 18

Belgia 26.42

08 22.370 6 58,3 54,3 54,3 53,6 4-5

Suedia 26.22

09 19.030 15 60,1 59,1 64,7 63,3 1

Franţa 26.05

010 21.860 7 46,1 49,8 54,5 53,6 4-5

Olanda 25.82 11 21.340 10 55,8 54,1 49,9 49,4 8

194

Ţara

PIB/

loc în

dolari

1997

Locul

ierarhi

c

PIB/loc

în dolari

(1997) la

paritatea

puterii de

cumpăra

re

Locul

ierarhi

c

Ponderea cheltuielilor

publice totale în PIBLocul

ierarhi

c 1997198

0

199

0

199

6

Prev

.

199

7

0

Finlanda 24.08

012 18.980 16 38,1 45,3 57,4 56,1 3

Marea

Britanie

20.71

013 20.520 12 43,0 39,8 41,9 40,8 16

Australia 20.54

014 20.170 13 31,4 34,9 36,6 36,1 20

Italia 20.12

015 20.060 14 42,1 53,4 52,9 51,6 6

Canada 19.29

016 21.860 8 38,8 46,0 44,7 43,0 14

Irlanda 18.28

017 16.740 17 49,2 41,1 37,6 37,4 17

Noua

Zeelandă

16.48

018 16.600 18 - 57,6 47,1 46,4 10-11

Spania 14.51

019 15.720 19 32,2 42,0 43,3 41,8 15

Grecia 12.01

020 13.080 22 30,4 48,2 44,7 43,5 13

Coreea

de Sud

10.55

021 13.500 21 19,3 18,0 21,2 21,8 22

Portugali

a

10.45

022 13.840 20 23,8 41,8 47,0 46,4 10-11

TOTAL - - 36,5 38,4 40,3 39,6

195

Ţara

PIB/

loc în

dolari

1997

Locul

ierarhi

c

PIB/loc

în dolari

(1997) la

paritatea

puterii de

cumpăra

re

Locul

ierarhi

c

Ponderea cheltuielilor

publice totale în PIBLocul

ierarhi

c 1997198

0

199

0

199

6

Prev

.

199

7

OCDE

Total U.E. - - 44,7 48,5 49,8 48,8

România 1.565 6.422 48,1 37,7 49,8 33,9

Sursa citată: Iulian Văcărel, Politici fiscale şi bugetare în România 1990-2000,

Editura EXPERT, Bucureşti, 2001, pag. 183-184.

Structura funcţională a cheltuielilor publice ale României şi ponderile acestora

în total cheltuieli, în perioada 1990-1999

Destinaţia

cheltuielilor

publice

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Total

buget, din

care:

100,

0

100,

0

100,

0

100,

0

100,

0

100,

0

100,

0

100,

0

100,

0

100,

0

Cheltuieli

sociale44,9 44,4 40,0 45,6 47,1 47,5 47,7 48,0 49,9 51,3

Învăţământ 7,9 9,3 8,7 9,3 9,2 9,9 10,5 9,6 9,3 8,6

Sănătate 7,6 8,5 7,9 8,0 9,1 8,3 8,2 7,5 2,9 1,8

Securitate 28,5 25,7 22,5 26,8 27,0 26,9 26,3 28,2 30,0 31,1

196

Destinaţia

cheltuielilor

publice

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

socială

Cultură,

religie,

sport,

tineret

0,9 1,0 0,9 0,7 1,0 1,5 1,6 1,6 1,6 1,4

Alte

cheltuieli

sociale

- - - 0,7 0,7 1,0 1,0 1,0 0,6 0,1

Asigurări

sociale

pentru

sănătate

- - - - - - - - 5,5 8,2

Cheltuieli

pentru

acţiuni

economice

42,0 34,2 37,5 35,0 31,5 30,2 30,8 24,0 18,7 19,7

Industrie 15,6 11,7 16,9 12,1 7,7 7,0 6,4 3,2 2,0 2,1

Agricultură

şi

silvicultură

11,1 3,7 8,6 8,6 7,3 6,6 7,2 4,3 3,4 2,7

Transportu

ri şi

comunicaţii

4,9 6,1 5,7 5,6 6,9 6,8 6,7 6,9 6,7 8,2

Alte

activităţi şi

servicii

economice

6,1 8,7 1,2 3,0 3,7 3,5 4,3 4,3 1,5 1,4

197

Destinaţia

cheltuielilor

publice

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Servicii

publice şi

locuinţe

4,4 3,4 4,8 5,1 5,2 5,8 5,7 5,2 4,7 4,9

Mediu şi

ape- 0,6 0,3 0,7 0,6 0,5 0,5 0,2 0,2 0,3

Cercetare

ştiinţifică0,6 1,5 2,1 1,6 1,5 1,7 1,2 0,9 0,8 0,5

Alte acţiuni 1,0 5,9 5,1 0,9 0,5 1,3 1,4 1,2 1,2 1,3

Apărare 9,2 9,3 7,8 6,2 7,1 6,1 5,6 6,9 6,5 4,4

Autorităţi

publice,

ordine

publică şi

siguranţă

naţională

2,9 5,4 5,5 6,7 8,3 8,0 7,7 6,5 8,0 9,3

Autorităţi

publice1,5 2,6 2,7 3,1 3,5 3,6 3,3 3,1 3,9 5,3

Ordine

publică şi

siguranţă

naţională

1,4 2,8 2,8 3,6 4,8 4,4 4,4 3,4 4,1 4,0

Dobânzi şi

alte

cheltuieli

pentru

datoria

publică

- 0,1 0,6 2,8 3,9 3,8 4,7 10,8 12,7 14,3

198

Sursa citată: Idem, pag. 184-185.

Structura funcţională a cheltuielilor publice ale României şi ponderile acestora

în P.I.B., în perioada 1990-1999

Destinaţiile

cheltuielilor

publice

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Total buget,

din care:37,7 38,1 41,4 33,5 33,4 34,7 33,8 33,9 35,6 36,3

Cheltuieli

publice

sociale

16,9 16,9 16,6 15,4 15,7 16,5 16,1 16,2 17,8 18,6

Învăţământ 3,0 3,5 3,6 3,2 3,1 3,4 3,6 3,3 3,3 3,1

Sănătate 2,9 3,2 3,3 2,7 3,0 2,9 2,8 2,5 1,0 0,7

Securitate

socială10,7 9,8 9,3 9,1 9,0 9,3 9,3 9,6 10,7 11,3

Cultură,

religie,

tineret,

sport

0,3 0,4 0,4 0,2 0,3 0,5 0,5 0,5 0,6 0,5

Alte

cheltuieli

sociale

- - - 0,3 0,2 0,3 0,3 0,3 0,2 0,1

Asigurări

pentru

sănătate

- - - - - - - - 2,0 3,0

Acţiuni 15,8 13,0 15,5 1,8 10,5 10,5 10,4 8,1 6,6 7,1

199

Destinaţiile

cheltuielilor

publice

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

economice

ale statului

Industrie 5,9 4,5 7,0 4,1 2,6 2,4 2,2 1,1 0,7 0,8

Agricultură

şi

silvicultură

4,2 1,4 3,6 2,9 2,5 2,3 2,4 1,4 1,2 1,0

Transporturi

şi

comunicaţii

1,8 2,3 2,3 1,9 2,3 2,4 2,3 2,3 2,4 3,0

Alte

activităţi şi

servicii

economice

2,3 3,3 0,5 1,0 1,2 1,2 1,5 1,5 0,5 0,5

Servicii

publice si

locuinţe

1,6 1,3 2,0 1,7 1,7 2,0 1,9 1,8 1,7 1,8

Mediu si

ape- 0,2 0,1 0,2 0,2 0,2 0,2 0,1 0,1 0,1

Cercetare

ştiinţifică0,2 0,6 0,9 0,6 0,5 0,6 0,4 0,3 0,3 0,2

Alte acţiuni 0,4 2,3 2,1 0,3 0,2 0,4 0,5 0,4 0,4 0,5

Apărare 3,5 3,6 3,2 2,1 2,4 2,1 1,9 2,3 2,3 1,6

Autorităţi

publice,

Ordine

publică şi

siguranţă

1,1 2,1 2,3 2,3 2,8 2,8 2,6 2,2 2,9 3,4

200

Destinaţiile

cheltuielilor

publice

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

naţională

Autorităţi

publice0,6 1,0 1,0 1,0 1,2 1,2 1,1 1,1 1,4 1,9

Ordine

publică şi

siguranţă

naţională

0,5 1,1 1,3 1,3 1,6 1,6 1,5 1,1 1,5 1,5

Dobânzi şi

alte

cheltuieli

pentru

datoria

publică

- - 0,2 0,9 1,3 1,3 1,6 3,7 4,5 5,2

Sursa citată: Ibidem, pag. 186-187.

4.2. Structura cheltuielilor publice

Cheltuielile publice pot fi grupate, mai mult sau mai puţin convenţional, pentru o

analiză în structură, astfel:

cheltuieli social-culturale: cheltuieli pentru învăţământ, cheltuieli

pentru cultură şi artă, culte, activităţi sportive şi de tineret, cheltuieli pentru

cercetarea ştiinţifică etc.;

cheltuieli pentru securitate sau protecţie socială: cheltuieli pentru

sănătate, cheltuieli pentru indemnizaţia de şomaj, cheltuieli pentru pensii,

cheltuieli pentru asistenţa socială etc.;

cheltuieli pentru apărare, siguranţă naţională şi ordine publică;

201

cheltuieli pentru acţiuni economice;

cheltuieli pentru administraţia de stat etc.

4.2.1. Cheltuieli publice pentru învăţământ

Se suportă în principal din bugetul de stat şi bugetele locale. Cheltuielile

aferente bugetului de stat se derulează prin Ministerul Educaţiei Naţionale, dar fonduri

cu aceeaşi destinaţie pot primi şi Ministerul Industriei, Ministerul Apărării, Ministerul

Agriculturii, pentru sistemul de învăţământ din instituţiile subordonate. Prin includerea

instituţiilor de învăţământ preuniversitar în patrimoniul localităţilor, începând cu anul

bugetar 2001 cheltuielile privind reparaţiile şi întreţinerea spaţiilor destinate acestui

proces se suportă din bugetele locale.

Finanţarea învăţământului se face pe grade de învăţământ: preşcolar, primar,

gimnazial, liceal, superior.

Cheltuielile se împart astfel:

A. cheltuieli curente: salarii, burse, manuale, întreţinere;

B. cheltuieli de capital: construirea de noi unităţi de învăţământ.

În ţările dezvoltate, cheltuielile pentru învăţământ reprezintă între 11,3% şi 29%

din totalul cheltuielilor social-culturale. În raport cu totalul cheltuielilor publice, cele

destinate învăţământului reprezintă între 6,8% şi 17,7%, în ţările dezvoltate şi între

14,1% şi 19,5%, în ţările în curs de dezvoltare.

În majoritatea ţărilor există două tipuri de învăţământ:

1) învăţământ public, finanţat de la buget;

2) învăţământ privat, care poate fi independent sau parţial subvenţionat de la

bugetul public (central şi local).

Fondurile primite de la buget sunt completate cu venituri proprii ale unităţilor

de învăţământ, realizate din activitatea de cercetare ştiinţifică, închirieri de spaţii,

venituri încasate din regie de cămin şi cantină, din ateliere şcolare etc.

202

Populaţia participă la finanţarea învăţământului în mod direct prin intermediul

taxelor şcolare.

Agenţii economici pot susţine învăţământul prin sponsorizări sau donaţii,

organizarea de cursuri de pregătire profesională a salariaţilor, acordarea de burse

unor elevi sau studenţi.

Activitatea de învăţământ a beneficiat în ultimii ani şi de fonduri externe (de la

Banca Mondială şi de la Uniunea Europeană) sub formă de ajutoare, credite

rambursabile şi nerambursabile. De exemplu, pentru anul 2002 acestea din urmă au

însumat 2.352 miliarde lei vechi, iar pentru 2003 – 1.564 miliarde lei vechi.

Expresia cea mai sintetică a eficacităţii cheltuielilor pentru învăţământ

reprezintă contribuţia acestuia la creşterea economică.

Analiza cost-beneficiu în domeniul învăţământului porneşte de la considerarea

acestuia ca o formă de investiţie, capabilă să producă venituri viitoare, atât individului,

cât şi societăţii. În acest sens, se urmăreşte şi în domeniul învăţământului superior,

realizarea unei apropieri de cerinţele pieţei, preconizându-se chiar apariţia unei

concurenţe între instituţiile de învăţământ superior, cu respectarea strictă a calităţii şi

flexibilităţii activităţilor specifice.

Evoluţia cheltuielilor publice pentru învăţământ, în ţara noastră, a cunoscut o

situaţie total nesatisfăcătoare, înscriindu-se într-un volum ce a reprezentat un

procentaj foarte redus din P.I.B., între 3 şi 4%. De exemplu, în anul 2002 fondurile

publice totale pentru învăţământ au însumat 48.204,4 miliarde lei vechi, iar pentru

2003, 57.103,8 miliarde lei vechi. Pentru comparaţie cu alte ţări menţionăm că pentru

aceeaşi perioadă Norvegia şi Danemarca au alocat 8,3% din P.N.B. iar Canada –

7,3%.

Merită menţionată aici Legea nr. 376/2004 privind bursele private, care permite

întreprinzătorilor privaţi să participe cu fonduri proprii activitatea de învăţământ.

Bursa privată reprezintă sprijinul pentru studii acordat, în baza unui contract,

de către o persoană juridică privată sau de către o persoană fizică unui beneficiar,

care poate fi, după caz, elev, student, doctorand sau care urmează un program de

pregătire postuniversitară într-o instituţie de învăţământ superior acreditată, din ţară

sau din străinătate. Cuantumul lunar al bursei trebuie să acopere cel puţin masa,

203

cazarea şi cheltuielile de întreţinere, fără a se situa sub nivelul salariului minim pe

economie (3.300.000 lei pentru 2006).

Bursa privată se poate acorda pe baza unui contract, care cuprinde

următoarele clauze pentru beneficiarul bursei:

îndeplinirea obligaţiilor de studiu;

specificarea cuantumului bursei;

durata pentru care se acordă bursa;

eventuala obligaţie a beneficiarului de a lucra, la finalizarea studiilor (pe

bază de contract de muncă), pe o anumită perioadă de timp pentru firma

care acordă bursa, pe un post corespunzător studiilor absolvite.

Bursa se poate acorda pe întreaga durată a studiilor sau numai pe o anumită

perioadă, mai scurtă, prevăzută prin contract, iar în această perioadă se interzice ca

beneficiarul să lucreze pentru cel care acordă bursa sau pentru o altă persoană fizică

sau juridică, desemnată de acesta.

Sumele utilizate pentru acordarea burselor private trebuie să îndeplinească

condiţiile prevăzute pentru sponsorizări, şi anume:

să se încadreze în limita cotei de 3‰ din cifra de afaceri;

să nu depăşească mai mult de 20% din impozitul pe profit datorat.

Practic, aceste sume sunt nedeductibile fiscal.

Persoanele fizice care desfăşoară activităţi independente, pot acorda burse

private în limita a 5% din baza de calcul a impozitului pe venit. De asemenea, angajaţii

pot dispune asupra destinaţiei unei sume de până la 1% din impozitul pe venit anual,

însă în acest caz legea practic nu are aplicabilitate. Ar trebui ca persoana fizică

angajată să aibă un venit lunar impozabil de aproape 200.000.000 lei care să-i

permită ca din impozitul aferent de 16% să poată acorda bursa privată.

Bursa privată nu se impozitează. Ea nu se poate acorda rudelor sau afinilor

până la gradul 4 inclusiv.

204

4.2.2. Cheltuieli publice pentru cultură şi artă, culte şi acţiuni cu activitate

sportivă şi de tineret

Aceste activităţi contribuie la creşterea calităţii factorului uman şi la formarea

personalităţii umane, şi anume:

a) crearea şi îmbogăţirea nivelului cultural;

b) cultivarea gusturilor şi idealurilor morale şi estetice;

c) educaţia spirituală;

d) menţinerea condiţiei fizice.

Instituţiile şi acţiunile către care sunt îndreptate aceste resurse financiare sunt:

1) instituţiile culturale (biblioteci, muzee, case de cultură, patrimoniul cultural,

presă, edituri etc.);

2) instituţii artistice (teatre, filarmonici, case de filme);

3) culte, acţiuni sportive şi de tineret, acţiuni pentru petrecerea timpului liber.

Activitatea desfăşurată de aceste instituţii se poate concretiza în anumite

bunuri materiale (care au şi o valoare spirituală) cum sunt: cărţi, filme, discuri, picturi,

sculpturi sau se prezintă sub forma unor servicii culturale, spirituale, artistice,

sportive (concerte, spectacole de teatru, operă, campionate sau concursuri sportive).

Realizarea serviciilor culturale, artistice, sportive se poate face în mod gratuit

sau cu plată (taxe, tarife, preţuri) care nu acoperă întotdeauna valoarea de piaţă a

serviciului respectiv.

În funcţie de subordonarea instituţiei respective, aceste activităţi se finanţează

de la bugetul central sau bugetele locale (judeţ, oraş, comună).

O mare importanţă o au donaţiile şi sponsorizările ca resurse ce acoperă o

parte din cheltuielile instituţiilor de artă, cultură sau activităţile sportive şi de tineret.

De asemenea, unităţile din cultură pot beneficia de finanţarea unor programe

din fonduri europene.

În ţara noastră aceste cheltuieli au reprezentat întotdeauna un procentaj mai

mic de 1% din P.I.B., ceea ce înseamnă foarte puţin.

În ultimii ani acest domeniu de activitate a trecut în cea mai mare parte în

domeniul de competenţă a colectivităţilor locale care finanţează din bugetele locale

205

acţiuni şi obiective de natură culturală care privesc: bibliotecile publice comunale,

orăşeneşti, municipale şi judeţene, muzee şi teatre, instituţii profesioniste de

spectacole şi concerte, şcoli populare de artă, cămine culturale, centre de conservare

şi valorificare a tradiţiei şi creaţiei populare, cultele religioase, activitatea sportivă şi de

tineret.

În ţările dezvoltate aceste cheltuieli reprezintă 9%-12% din totalul cheltuielilor

social-culturale şi între 1%-5% din PIB. În ţara noastră, în perioada 1990-1997, aceste

cheltuieli s-au situat între 2,3% - 3,3% din totalul cheltuielilor social-culturale şi 0,4% -

0,5% din PIB.

4.2.3. Cheltuieli pentru securitate socială sau protecţie socială

4.2.3.1. Consideraţii generale

Art. 22 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la Convenţia

Europeană asupra drepturilor omului din 1950, la Strasbourg, stabileşte că orice

persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitate (protecţie)

socială, în funcţie de resursele fiecărei ţări, pentru realizarea drepturilor economice,

sociale şi culturale indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii sale.

Ideile din Declaraţia Universală au fost reformate în Carta drepturilor

fundamentale ale Uniunii Europene, semnată la 7 decembrie 2000, la Nisa, şi, apoi

de Constituţia Europeană, însumând într-un singur document întreaga arie a

drepturilor, şi anume: drepturi civile, politice, economice şi sociale.

Totodată, Constituţia României prevede dreptul fiecărui membru al societăţii la

protecţie socială, atunci când acesta se află în situaţie critică, fără să o poată depăşi

prin eforturi proprii.

Protecţia sau securitatea socială cuprinde ansamblul acţiunilor întreprinse de

stat pentru prevenirea, diminuarea şi înlăturarea consecinţelor unor evenimente

considerate ca riscuri sociale, evenimente care acţionează negativ asupra nivelului de

trai al cetăţeanului.

206

Riscurile sociale pot fi de mai multe feluri:

a) riscuri fizice, care afectează parţial sau total capacitatea de muncă

(invaliditatea, vârsta, handicapul etc);

b) riscuri economice, care împiedică o persoană să exercite o activitate

producătoare de venit (şomajul);

c) riscuri sociale propriu-zise, care afectează în mod substanţial veniturile

personale (familii cu mulţi copii, familii cu venituri mici, cheltuieli mari cu

tratametele medicale etc.).

Sistemul naţional de protecţie socială din ţara noastră cuprinde două

componente:

a. asigurările sociale obligatorii;

b. asistenţa socială.

Sistemele de asigurări sociale obligatorii sunt următoarele:

1. asigurările pentru şomaj;

2. asigurările pentru sănătate;

3. asigurările pentru pensii;

Ele au luat naştere în ţara noastră, ca de altfel în orice ţară, în baza unei

solidarităţi sociale în faţa riscului.

Solidaritatea socială se manifestă ,deci, prin difuzarea asumării riscurilor la

nivelul întregii societăţi, astfel încât oricine este în situaţia de a face faţă efectelor

nedorite ale apariţiei unui eveniment sau unei acţiuni sociale să poată fi ajutat.

Sistemele asiguratorii îi lasă însă pe dinafară pe toţi cei care nu au plătit o contribuţie,

şi cel mai adesea, această categorie îi defineşte pe cei neincluşi în mod sistematic pe

piaţa muncii.

De aceea, asistenţa socială reprezintă ultima şansă în sistemul de protecţie

socială a individului. Acest sistem încearcă să recupereze toate persoanele sau

familiile ce nu reuşesc să se descurce pe baza resurselor proprii sau prin combinarea

acestora cu diferite resurse ale protecţiei sociale.

În România, Comisia Guvernamentală Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii

Sociale (CASPIS) plasează printre priorităţile sale în cadrul politicilor sociale ale

Guvernului combaterea excluziunii sociale şi totodată promovarea incluziunii sociale.

207

Excluziunea socială reprezintă fenomenul de plasarea a unei persoane sau

familii în afara formelor normale de viaţă socială, ca rezultat al discriminărilor, lipsei de

oportunităţi, cumulării de privaţiuni sau unui stil de viaţă individual (colectiv) ce

marginalizează şi având şanse reduse de reinserţie (incluziune socială) într-o viaţă

socială normală.

Primele trei subsisteme ale sistemului naţional de protecţie socială au la bază

contribuţiile obligatorii ale angajaţilor şi angajatorilor, care constituie şi alimentează

lunar fondurile destinate funcţionării lor.

Aceste contribuţii pot fi clasificate astfel, în funcţie de instituţiile statului, care le

administrează:

a. contribuţii administrate de organele fiscale din subordinea

Agenţiei Naţionale de Administrare fiscală:

1. contribuţii sociale care constituie venituri ale Bugetului Asigurărilor

Sociale :

- contribuţii de asigurări sociale (CAS);

- contribuţii de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale

(FNUASS);

- contribuţii de asigurări pentru şomaj;

- contribuţii pentru asigurări sociale de sănătate;

- contribuţii pentru concedii şi indemnizaţii;

2. contribuţii care constituie venituri ale Bugetului de Stat:

- vărsăminte de la persoane juridice pentru persoane cu handicap

neîncadrate;

- taxa de timbru social;

- taxa asupra activităţilor dăunătoare sănătăţii;

- contribuţia agenţilor economici din veniturile realizate în domeniul aviaţiei

civile;

b. contribuţii administrate de alte autorităţi sau instituţii publice:

-comisionul pentru păstrarea, completarea, verificarea şi certificarea

înregistrărilor în carnetele de muncă;

- contribuţia la Fondul pentru mediu;

208

- contribuţia la fondurile de protecţie ale asiguraţilor;

- contribuţia la Fondul Cultural Naţional;

- contribuţia la Fondul Cinematografic Naţional;

c. contribuţii administrate de persoane juridice de drept public:

- contribuţia la Fondul de Garantare a Depozitelor în sistemul

bancar.

4.2.3.2. Asistenţa socială

Subsistemul asistenţei sociale nu este organizat unitar, existând o serie de

paralelisme la nivel central şi local (inclusiv judeţean), fapt ce generează un conflict

perpetuu de competenţe şi o insuficientă finanţare a activităţilor atât din bugetul de

stat, cât şi de la bugetele locale. În ultimii ani, la finanţarea programelor sociale a

contribuit şi societatea civilă, prin donaţii şi sponsorizări.

Conform Legii nr. 705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă socală,

asistenţa socială ca şi componentă a sistemului de protecţie socială, reprezintă

ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile publice locale şi societatea

civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau

permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a

unor persoane.

Asistenţa socială are ca obiectiv principal protejarea persoanelor care, din

cauza unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea

să-şi asigure nevoile sociale şi să-şi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru

integrarea socială. În categoria acestor persoane denumite generic defavorizate

includem: familii şi persoane în vârstă şi fără venituri sau cu venituri mici, familii

sărace cu mulţi copii, familii cu persoane bolnave, persoane cu handicap, invalizi,

copiii străzii etc.

Conform Legii nr. 705/2001, instituţiile publice care au responsabilităţi în

domeniul asistenţei sociale, menţionăm:

209

a. La nivel central:

1. Departamentul de Politici Socale, înfiinţat prin H.G. nr. 605/2002,

în subordinea primului ministru, în cadrul aparatului de lucru al

Guvernului. Obiectul său de activitate îl constituie elaborarea şi

coordonarea integrată a politicilor sociale ale Guvernului, în strânsă

colaborare cu ministerele şi alte organe de specialitate la nivel

central, cu asociaţiile profesionale, cu sindicatele, cu agenţii

economici, cu instituţii de specialitate guvernamentale şi

neguvernamentale;

2. Comisia antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale, înfiinţată

prin H.G. nr. 705/2002 sub autortatea primului ministru. Comisia

implementează Planul naţional antisărăcie şi promovare a incluziunii

sociale şi monitorizează aspectele privind sărăcia şi incluziunea

socială, sprijinind autorităţile locale în aplicarea unor programe în

acest sens;

3. Comisia interministerială privind asistenţa socială, înfiinţată prin

H.G. nr. 773/2002 şi funcţionează pe lângă Ministerul Muncii şi

Solidarităţii Sociale, ca organism consultativ, fără personalitate

juridică;

4. Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale care elaborează politica

de asistenţă socială a Guvernului, stabileşte strategia naţională în

domeniu şi promovează drepturile familiilor şi persoanelor

defavorizate;

b. La nivel teritorial:

1. Direcţiile generale de muncă şi solidaritate socială judeţene, ca

organisme de specialitate ale MMSS. Aceste organisme stabilesc, în

condiţiile legii, drepturile de asistenţă socială şi plata acestora,

precum şi acordarea facilităţilor reglementate de lege;

2. Consiliile judeţene, care au în subordine o direcţie generală cu

atribuţiuni în următoarele domenii:

protecţia copilului;

210

protecţia persoanelor cu handicap;

consultanţă şi planificare familială;

3. Consiliile locale ale municipiilor şi oraşelor, care organizează

compartimente de asistenţă socială. Consiliile comunale au obligaţia

să angajeze un funcţionar public pe probleme de asistenţă socială.

Instituţiile centrale, în parteneriat cu cele locale asigură, pe de o parte prestaţii

sociale în bani şi în natură, iar pe de altă parte servicii de asistenţă socială.

Dintre prestaţiile sociale menţionăm:

a. Alocaţiile familiale, se acordă familiilor cu copii şi au în vedere,

în principal, naşterea, educaţia şi întreţinerea copiilor. Cuprindem aici

următoarele alocaţii:

alocaţia de stat pentru copii reglementată prin Legea nr. 61/1993,

se acordă pentru copiii în vârstă de până la 16 ani sau 18 ani, dacă

urmează o formă de învăţământ (în sumă de 40 lei pentru anul

2008), asigurată de următoarele instituţii:

Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei (HG nr

591/1993), pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 0 – 7 ani şi,

respectiv 14 – 16 ani, dacă nu urmează o formă de

învăţământ;

Ministerul Educaţiei şi Cercetării, pentru copiii între 7 şi 18

ani care urmează o formă de învăţământ;

Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Apărării

Naţionale, pentru elevii din unităţile acestor ministere;

Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului

de la nivelul consiliului judeţean, pentru copiii cu handicap

sau care sunt încadraţi în gradul I şi II de invaliditate;

alocaţia familială complementară şi alocaţia de susţinere pentru

familia monoparentală reglementate prin Legea nr. 41/2004,

completată cu HG nr. 1763/2005 care se asigură pentru aproximativ

1.000.000 de familii, cu referire la familiile sărace cu mai mulţi copii şi

la familiile monoparentale cu mai mulţi copii.

211

Prin familie monoparentală se înţelege familia formată dintr-o persoană singură

(necăsătorită, văduvă sau divorţată) şi copiii în vârstă de până la 18 ani aflaţi în

întreţinere şi care locuiesc împreună cu aceasta.

Alocaţia familială complementară şi alocaţia de susţinere a familiilor

monoparentale sunt forme de sprijin cu destinaţie specială acordate din bugetul de

stat şi nu se iau în considerare la stabilirea altor drepturi şi obligaţii. Deşi se asigură

de la bugetul de stat, aceste sume se distribuie prin MMSSF. Cheltuielile

administrative pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor şi stabilirea drepturilor la

alocaţia familială complementară sau alocaţia de susţinere se suportă din bugetul

local al unităţii administrativ-teritoriale respective;

indemnizaţia de naştere, care se acordă pentru fiecare copil născut,

începând cu cel de-al doilea până la cel de-al patrulea inclusiv.

Pentru anul 2006 cuantumul este de 1.900.000 lei plătiţi de primăria

din raza localităţii de domiciliu. Dosarul se întocmeşte la primărie şi

se avizează de Direcţia muncii;

indemnizaţia pentru susţinerea familiei în vederea creşterii

copilului conform OUG nr. 148/2005. Ordonanţa are în vedere

îmbunătăţirea echilibrului social-economic al familiei, prevăzută şi în

documentele de poziţie întocmite în urma negocierilor de aderare la

Uniunea Europeană – pentru susţinerea familiei în vederea creşterii

copilului, în scopul stimulării creşterii natalităţii şi diminuării

fenomenului de abandon al copiilor.

Conform Ordonanţei, începând cu 1 ianuarie 2006, persoanele care, în ultimul

an anterior datei naşterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale (din

salarii, din activităţi independente, din activităţi agricole) supuse impozitului pe venit,

beneficiază de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, iar

în cazul copilului cu handicap, în vârstă de până la 3 ani, precum şi o indemnizaţie

lunară în cuantum de 800 lei din care 600 reprezintă indemnizaţia lunară iar 200

alocaţia copilului.

212

Dacă în această perioadă beneficiarii acestor drepturi realizează venituri

profesionale, indemnizaţia de mai sus se suspendă şi se acordă un stimulent de 300

lei (RON) în 2006, iar începând cu 1 ianuarie 2007, de 100 lei (RON).

Pentru perioada cât beneficiază de concediul pentru creşterea copilului până la

2 ani sau a copilului cu handicap în vârstă de până la 3 ani (întrucât pe această

perioadă contractul de muncă se suspendă), contribuţia individuală de asigurări

sociale de sănătate se calculează, prin aplicarea cotei prevăzute de lege, asupra

sumei reprezentând valoarea a două salarii de bază minime brute pe ţară şi se

suportă de la bugetul de stat. Celelalte contribuţii sociale obligatorii (şomaj şi pensii)

nu se datorează (O.G. nr. 148/2005).

De asemenea, indemnizaţia respectivă, fiind venit neimpozabil, asupra ei nu se

calculează impozitul pe venit în cuantum de 16%.

Concediul pentru creşterea copilului se solicită de către persoana îndreptăţită

de la angajatorul unde îşi desfăşoară activitatea. Totodată, persoana îndreptăţită, va

solicita mai departe indemnizaţia pentru creşterea copilului, de la primăria localităţii de

domiciliu sau reşedinţă.

Indemnizaţia lunară de 800 lei RON se acordă pentru fiecare din primele trei

naşteri survenite după 1 ianuarie 2006, inclusiv (fără a se lua în considerare numărul

naşterilor anterioare acestei date) sau pentru primii trei copii adoptaţi. În situaţia

naşterii gemenilor, se va primi câte 800 RON indemnizaţie, pentru fiecare dintre

aceştia, oricare ar fi numărul lor.

Direcţiile teritoriale de muncă şi asistenţă socială au obligaţia calculării şi

achitării indemnizaţiilor către beneficiari;

b. Ajutoare sociale sub forma prestaţiilor acordate în bani şi în natură

persoanelor şi familiilor ale căror venituri încasate sunt sub nivelul venitului minim

garantat, nivelul lor fiind prevăzut anual prin ordin al ministrului.

Fondurile necesare se suportă din bugetele locale, pentru un număr de

aproximativ 480.000 de familii şi persoane singure care beneficiază de acest sprijin.

Pentru soţiile militarilor în termen se acordă un ajutor social de 1.950.000 lei (195

RON) prin MAPN, din bugetul de stat, dacă are copii în întreţinere sau este încadrată

în gradele de invaliditate I sau II;

213

c. Ajutoare speciale acordate persoanelor cu deficienţe fizice, senzoriale,

psihice sau mentale. Includem aici indemnizaţia pentru persoanele cu handicap, în

proporţie de 50% din salariul minim brut pe economie (540 lei începând cu 1

decembrie 2008);

Serviciile sociale se acordă la domiciliu, în instituţii specializate de zi sau în

instituţii rezidenţiale.

Serviciile sociale pot fi de două feluri: servicii de asistenţă socială şi servicii de

îngrijire social-medicală.

Serviciile de asistenţă socială au drept obiectiv refacerea şi dezvoltarea

capacităţilor individuale şi ale celor familiale necesare pentru a depăşi cu forţe proprii

situaţiile de dificultate. Ele sunt servicii profesionalizate şi sunt efectuate de

persoane cu calificare în domeniu, constând, în principal, în informare, consiliere,

terapie individuală şi colectivă. Aceste servicii se acordă la domiciliu, în familie şi în

comunitate. Exemplificăm:

1. Pentru protejarea intereselor superioare ale copilului a fost

aprobată O.U.G. nr. 25/1997, potrivit căreia copilul poate fi adoptat de familii

sau persoane care prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare

asigurării dezvoltării armonioase a acestuia. Condiţiile şi garanţiile sunt

constatate de Comisia pentru protecţia copilului şi tot aceasta comisie

eliberează atestatul prin care familia sau persoana este aptă să adopte.

Comisia are obligaţia să urmărească pe o perioadă de cel puţin doi ani,

după încuviinţarea adopţiei, evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi

părinţii adoptivi;

2. Prin O.U.G nr. 26/1997, aprobată prin Legea nr. 108/1998 privind

protecţia copilului aflat în dificultate, se prevede că orice copil care,

temporar sau definitiv, este lipsit de mediul său familial sau acest mediu nu

este indicat pentru creşterea şi dezvoltarea sa armonioasă, are dreptul la

protecţie şi ajutor special din partea comunităţii, prin grija administraţiei

publice locale.

214

La nivel local, ocrotirea copilului se realizează de serviciile de specialitate, care

desfăşoară activităţi în domeniul autorităţii tutelare şi al protecţiei drepturilor copilului,

în subordinea consiliilor judeţene şi ale consiliilor locale municipale şi orăşeneşti.

Aceste servicii funcţionează sub mai multe forme:

- centre de plasament de tip familial;

- centre de primire a copilului cu deviere comportamentală de tip penal;

- centre maternale;

- servicii de orientare şi sprijin pentru reintegrarea socială a copilului

delicvent;

- centre de resurse pentru prevenirea abuzurilor asupra copilului;

3. Prin Legea nr. 208/1997 privind cantinele de ajutor social s-a

extins paleta categoriilor de populaţie care pot beneficia de masă socială, şi

anume:

- persoanele şi familiile care beneficiază de ajutor social şi care au un

venit lunar sub nivelul minim garantat;

- pensionarii;

- invalizii şi bolnavii cronici etc.

Serviciile de îngrijire social-medicale sunt acordate persoanelor care, fără

acestea, temporar sau permanent, din cauza unor afecţiuni fizice, psihice, mentale

sau senzoriale, se află în imposibilitatea desfăşurării unei vieţi demne, precum şi

persoanelor care suferă de boli incurabile în ultimă fază. Aceste servicii se acordă de

personal specializat. Exemplu:

1. Servicii specializate pentru copii în centrele de

plasament, în centre pentru copii cu handicap grav, pentru copii cu

probleme psiho-sociale etc.;

2. Servicii specializate pentru persoanele adulte cu

handicap în instituţii speciale, conform Legii nr. 519/2002, sub forma

centrelor de îngrijire şi terapie ocupaţională, centre de recuperare şi

abilitare etc.;

3. Servicii specializate pentru persoanele vârstnice,

conform Legii nr. 17/2000, astfel:

215

- evaluarea situaţiei persoanelor vârstnice care necesită sprijin, sub forma

unor anchete sociale;

- îngrijire temporară la domiciliu;

- îngrijire temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane

vârstnice;

- îngrijire în centre de zi, cluburi pentru vârstnici etc.

De remarcat faptul că, guvernele ţărilor occidentale au început să renunţe

treptat la prestaţiile băneşti cu caracter universal (alocaţii şi ajutoare sociale), care

reprezentau venituri complementare la salarii, pensii modeste, şi ajutoare de şomaj,

îndreptându-şi atenţia spre acordarea de servicii sociale, la care au acces

persoanele aflate în dificultate.

Acest nou mod de abordare a problematicii sociale a condus la satisfacerea

operativă a nevoilor individuale primare, cu costuri mai reduse, la asigurarea coeziunii

sociale şi la integrarea serviciilor sociale comunitare în condiţiile de viaţă ale celor

asistaţi.

În aceste condiţii, fondurile dirijate de la bugetul central sau prin programe

externe, trebuie să fie utilizate cu mare eficienţă de către administraţia publică locală –

pentru care, asemenea programe, trebuie să constituie o prioritate civică.

Aceste servicii sociale trebuie descentralizate în totalitate la nivelul

administraţiei locale, care, pe lângă abilităţile necesare ce trebuie prevăzute clar într-o

singură lege, să primească şi fondurile necesare corespunzătoare, prevăzute

anual prin legea bugetului, indiferent dacă fondurile respective sunt transferate de la

bugetul de stat sau bugetul asigurărilor sociale de stat. Această precizare este absolut

necesară, deoarece bugetele locale nu pot asigura doar din resursele proprii

întreaga finanţare a serviciilor sociale. Totodată, s-ar elimina paralelismele, s-ar

stabili competenţe şi răspunderi clare, iar calitatea serviciilor ar creşte.

Dar pentru aceasta, ne trebuie nu doar specialişti, ci şi oameni politici ancoraţi

în realitatea europeană, cu un înalt spirit civic şi cu dorinţa de a rezolva problemele

comunităţii.

216

În final, putem concluziona, afirmând că este necesar ca, pe viitor, acest

subsistem de protecţie socială, denumit asistenţă socială să se reorganizeze pe cele

două componente ale sale:

1. plata drepturilor pentru persoanele aflate în dificultate (sub forma alocaţiilor

şi ajutoarelor sociale);

2. asigurarea serviciilor sociale.

4.2.3.3. Cheltuielile publice pentru sănătate

Ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă de asistenţă medicală, ci şi o

problemă cu un profund caracter social, făcând parte integrantă din ansamblul

condiţiilor social-economice de dezvoltare.

Cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii sunt destinate întreţinerii şi funcţionării

instituţiilor sanitare, precum şi finanţării unor acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor,

evitarea accidentelor şi de educaţie sanitară.

Ocrotirea sănătăţii este un serviciu public cu caracteristici deosebite. În primul

rând, trebuie recunoscută necesitatea accesului tuturor indivizilor la protecţie sanitară.

În al doilea rând, trebuie ţinută seama de imprevizibilitatea riscurilor şi de amploarea

lor, de efectele colective multiple cu influenţe negative (îmbolnăviri, epidemii) sau

pozitive (prevenirea îmbolnăvirilor prin vaccinări).

Sunt cunoscute două sisteme principale de finanţare a sănătăţii, practicate în

ţările dezvoltate, şi anume:

1) Sistemul german, iniţiat de cancelarul Bismark în anul 1883, care se

caracterizează prin faptul că se bazează pe cotizaţii obligatorii suportate,de către

trei părţi: angajator, angajat şi stat. Aceste cotizaţii sunt mobilizate de instituţii

speciale (case de asigurări de boală). Pacienţii nu plătesc nimic pentru consultaţii şi

tratamente deoarece aceste case de asigurări încheie contracte cu prestatorii (medici,

specialişti, farmacii) şi suportă cheltuielile respective.

În acest sistem există o separare între sistemul ambulatoriu de îngrijiri medicale

şi cel spitalicesc. Astfel: primul este în întregime privat, medicii negociind cu casele de

217

asigurări finanţarea şi suma onorariilor pentru consultaţii, iar cel de-al doilea are un

pronunţat caracter public şi personalul medical din spitale este salarizat de stat.

Raportul dintre finanţarea bugetară şi finanţarea prin cotizaţii este de 3/1 (75%

şi 25%). Acest sistem se bazează pe o largă autonomie, este specializat şi permite

concurenţa. El reprezintă practic, o primă structură de cooperare între clase sociale cu

interese antagonice (muncitori şi capitalişti), acoperind categorii relativ reduse de

populaţie, în special muncitorii stabili din fabrici.

Adoptarea acestui sistem nu a fost motivată de principiul solidarităţii sociale, ci

mai degrabă din raţiuni de ordin politic, şi anume: menţinerea diferenţelor de clasă

fără explozii sociale şi stimularea loialităţii indivizilor faţă de monarhie.

Sistemul lui Bismerk s-a extins ulterior în toată Europa Occidentală devenind

modelul alternativ la sistemul de asigurări anglo-saxon susţinut de lordul Beveridge.

2) Sistemul englez, iniţiat de lordul Beveridge, în 1942, oferă posibilitatea

îngrijirilor medicale gratuite pentru toţi indivizii, statul finanţând integral ocrotirea

sănătăţii prin Sistemul Naţional de Sănătate. Este un sistem bazat pe resurse

financiare care provin din impozite.

Pacienţii nu plătesc nimic, dar au obligaţia de a se înscrie la un medic, acesta

primind remuneraţia de la Sistemul Naţional de Sănătate, pe baza unui contract

încheiat. Statul finanţează în procent de 85%, iar 15% alte fonduri (ex: pacienţii

suportă parţial costul medicamentelor).

În România, începând din anul 1998 s-a introdus sistemul asigurărilor sociale

de sănătate, care are caracter obligatoriu şi funcţionează descentralizat. Acest sistem

are la bază principiul solidarităţii, după modelul german conform căruia plăteşte

unul şi beneficiază mai mulţi. În aceste condiţii, conform principiului solidarităţii,

peste 4,5 milioane cetăţeni români plătesc pentru asistenţa medicală oferită întregii

populaţii. Din cei peste 4,5 milioane contribuabili, peste 2 milioane plătesc de două

sau de mai multe ori cotizaţia (în funcţie de numărul locurilor de muncă) şi primesc

aceleaşi servicii ca şi ceilalţi. Considerăm că este o nedreptate privind multipla

impunere pe mai multe locuri de muncă a contribuabililor, încălcându-se grav

principiul echităţii impunerii. Pe lângă problemele reale din sistemul sanitar din

218

România, există şi o indisciplină a autorităţilor în privinţa gestionării fondurilor

constituite în acest sens. Aceştia fac angajamente de plată peste limita ce cheltuieli

aprobată prin buget, iar la momentul scadenţei aceste cheltuieli se plătesc din

prevederile bugetare ale anului următor. Însă, din Trezorerie banii nu pleacă pentru că

depăşesc limita de cheltuieli aprobată pe anul în curs, determinând în felul acesta un

blocaj financiar între Casa de Asigurări de Sănătate şi instituţiile publice din sistemul

de sănătate.

În acest sistem, sursele de finanţare a cheltuielilor publice pentru sănătate sunt

asigurate din următoarele fonduri:

A. Fondul naţional de sănătate, care reprezintă peste 2/3 din cheltuielile

publice pentru sănătate. Acest fond se constituie pe două niveluri: Fondul Casei

Naţionale pentru Asigurări de Sănătate şi fondul caselor de asigurări de sănătate

judeţene şi a municipiului Bucureşti. Aceste fonduri se constituie din contribuţii egale

ale persoanelor fizice şi juridice, reprezentând 5,5 % asupra venitului brut şi respectiv

5,5% asupra fondului de salarii lunar conform Legii nr.95/2006.

Începând cu 01.12.2008, Legea nr. 95/2006 este modificată prin Legea

388/2007 care stabileşte următoarele procente: 5,5% asupra venitului brut al

salariatului şi respectiv 5,2% asupra fondului de salarii lunar al angajatorului.

De asemenea, Legea nr. 95/2006 face referire la următoarele categorii de

asiguraţi:

- persoanele care nu sunt salariate, dar au obligaţia să-şi asigure sănătatea

contribuie cu cota de 6,5% aplicată la venitul impozabil realizat;

- lugrătorii migranţi care îşi păstrează domiciliul sau reşedinţa în România,

contribuie cu o cotă de 6,5% aplicată veniturilor obţinute în străinătate;

- persoanele care se asigură facultativ virează o cotă de 13,5% aplicată la

valoarea a două salarii minime pe economie;

- pentru beneficiarii de indemnizaţie de şomaj, Bugetul Asigurărilor pentru

Şomaj va suporta contribuţia de 5,5% aplicată asupra indemnizaţiei de

şomaj.

În aceste asigurări sunt cuprinşi, deci, în mod obligatoriu, toţi cetăţenii, în baza

unui contract de prestări de servicii.

219

Sunt cuprinse obligatoriu în sistemul de asigurări de sănătate, fără plata

contribuţiei, următoarele categorii de persoane:

1) copiii şi tinerii până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt elevi, ucenici sau

studenţi şi dacă nu realizează venituri din muncă;

2) persoanele care satisfac serviciul militar;

3) persoanele cu handicap, care nu realizează venituri din muncă sau se

află în grija familiei;

4) persoanele care se află în concediu medical (menţionate la lit. g)) sau

în concediul pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani

sau a copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 18 ani;

5) persoanele care execută o pedeapsă privativă de libertate sau arest

preventiv;

6) soţia, soţul, părinţii şi bunicii, fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea

unei persoane asigurate.

Dacă unele persoane prevăzute în categoriile de mai sus realizează şi alte

venituri decât cele pentru care sunt asigurate, fără plata contribuţiei, vor plăti

contribuţia de 5,5% calculată asupra acestor venituri.

Calitatea de asigurat se dovedeşte cu carnetul de asigurări sociale de sănătate.

Fondul naţional de sănătate se utilizează pentru:

1) plata medicamentelor şi a serviciilor medicale acordate;

2) cheltuieli de administrare şi funcţionare a caselor de asigurări de sănătate,

într-o cotă de cel mult 5%;

3) fondul de redistribuire, în cotă de 7% virat de casele judeţene la CNAS;

4) fondul de rezervă, în cotă de 5%.

B. Bugetul de stat şi bugetele locale care finanţează acţiuni privind:

1) lucrări de investiţii pentru construirea de noi unităţi medico-sanitare şi

pentru aparatură medicală de mare performanţă;

2) pentru activitatea de diagnostic, curativă şi de reabilitare de importanţă

naţională, pentru recuperarea capacităţii de muncă.

220

C. Fondul special pentru sănătate constituit în afara bugetului de stat, pe

seama unor taxe, şi anume:

1) 12% din valoarea încasată din acţiuni publicitare pentru ţigări şi băuturi

alcoolice;

2) 2% din adaosul comercial practicat la produsele din tutun, ţigări şi băuturi

alcoolice, de comercianţii care realizează venituri din vânzarea acestor

produse;

3) Venituri ale policlinicilor cu plată, taxe pentru examene medicale etc.

Conform OUG nr 158/2005, începând de la 1 ianuarie 2006, alături de cele trei

fonduri de finanţare a sănătăţii funcţionează Fondul naţional unic de asigurări

sociale de sănătate pentru concedii şi indemnizaţii (FNUASS) care se constituie

astfel:

persoanele juridice şi persoanele fizice care au calitatea de angajator

vor vira o cotă de 0,85% aplicată la fondul de salarii lunar realizat;

instituţia care administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj, va vira

o cotă de 0,85% aplicată la drepturile reprezentând indemnizaţia lunară de

şomaj;

aceeaşi cotă de 0,85% aplicată asupra veniturilor lunare brute o vor

vira şi persoanele fizice care nu se află în una din situaţiile prevăzute mai

sus, dar sunt:

asociaţi, comanditari sau acţionari;

administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare

ori de management;

membrii asociaţiei familiale;

persoane fizice care desfăşoară activităţi independente.

Din FNUASS se finanţează următoarele categorii de concedii şi indemnizaţii:

concedii medicale şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă,

cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii;

concedii medicale şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi

recuperarea capacităţilor de muncă, exclusiv pentru situaţiile rezultate ca

221

urmare a unor accidente de muncă sau boli profesionale, care se finanţează

în continuare conform Legii nr. 346/2002 din bugetul asigurărilor sociale de

stat (Fondul pentru asigurări de accidente de muncă şi boli profesionale –

FAAMBP);

concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate;

concedii medicale şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav;

concedii medicale şi indemnizaţii de risc maternal.

Excedentele anuale aferente acestui fond, rezultate ca urmare a depăşirii

cheltuielilor de către venituri se reportează în anul următor.

Eventualele deficite înregistrate pe parcursul execuţiei bugetare şi deficitul

anual rezultat se acoperă din disponibilităţile înregistrate în anii precedenţi.

Pentru acordarea concediilor şi indemnizaţiilor este obligatoriu un stagiu

minim de cotizare de 6 luni realizat în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se

acordă concediul medical.

Asiguraţii au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară

de muncă, fără condiţii de stagiu de cotizare, în cazul urgenţelor medico-

chirurgicale, tuberculozei, bolilor infecto-contagioase din grupa A (stabilită prin HG),

neoplaziilor şi SIDA.

Asiguraţii beneficiază de concedii şi indemnizaţii, în baza certificatului medical

eliberat de medicul curant, conform legii.

1. Concediul şi indemnizaţia pentru incapacitate temporară de

muncă.

Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se suportă astfel:

a) de către angajator, în funcţie de numărul de angajaţi avut

la data ivirii incapacităţii temporare de muncă a asiguratului, astfel:

până la 20 de angajaţi, din prima zi până în a 7-a zi de incapacitate

temporară de muncă;

între 21 - 100 de angajaţi, din prima zi până în a 12-a zi de

incapacitate temporară de muncă;

222

peste 100 de angajaţi, din prima zi până în a 17-a zi de incapacitate

temporară de muncă;

b) din bugetul FNUASS, începând cu:

ziua următoare celor suportate de angajator, conform literei a) şi până

la data încetării incapacităţii temporare de muncă a asiguratului sau a

pensionării acestuia;

prima zi de incapacitate temporară de muncă în cazul persoanelor

care nu au nici calitatea de angajat şi nici cea de şomer (precizate

anterior).

Durata de acordare a concediului şi a indemnizaţiei, pentru fiecare tip de

afecţiune, este de cel mult 183 zile (6 luni) în interval de un an, socotit din prima zi de

îmbolnăvire. Începând cu a 90-a zi concediul se poate prelungi până la 183 zile, cu

avizul medicului expert al asigurărilor sociale.

Durata concediului şi a indemnizaţiei este mai mare (între 1 şi 2 ani) în cazul

unor boli speciale cum ar fi: tuberculoză, boli cardio-vasculare, SIDA, neoplazii etc.

Medicul expert al asigurărilor sociale poate prelungi concediul medical peste

183 zile, pentru cel mult 90 zile, în raport cu evoluţia cazului şi cu rezultatele

operaţiunilor de recuperare. În caz contrar, el poate opta pentru cea de-a doua

variantă – pensionarea de invaliditate a asiguratului.

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei se determină prin aplicarea cotei de 75%

asupra bazei de calcul prevăzută de lege, pentru fiecare categorie de contribuabil. În

cazul bolilor speciale, menţionate anterior cuantumul indemnizaţiei este de 100% din

baza de calcul.

2. Concediile şi indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi

recuperarea capacităţii de muncă.

În scopul prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperării capacităţii de muncă, angajaţii

pot beneficia de:

indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă;

concediu şi indemnizaţie pentru carantină;

223

tratament balnear, în conformitate cu programul individual de

recuperare.

Indemnizaţia se acordă la propunerea medicului curant, cu avizul medicului

expert al asigurărilor sociale, pentru cel mult 90 zile în ultimele 12 luni anterioare

primei zile de concediu, în una sau mai multe etape.

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru reducerea timpului de muncă este

egal cu diferenţa dintre baza de calcul stabilită conform legii şi venitul salarial brut

realizat de asigurat prin reducerea timpului normal de muncă, fără a depăşi 25% din

baza de calcul.

Concediul şi indemnizaţia pentru carantină se acordă asiguraţilor cărora li se

interzice continuarea activităţii din cauza unei boli contagioase, pe durata stabilită prin

certificatul medical eliberat de direcţia de sănătate publică. Cuantumul brut lunar al

indemnizaţiei reprezintă 75% din baza de calcul.

Asiguraţii aflaţi în incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de

90 zile consecutive beneficiază de tratament balnear şi de recuperarea capacităţii de

muncă, pe baza prescripţiilor medicale, cu sau fără contribuţie personală, conform

legii. Durata tratamentului balnear este de 15-21 zile, în funcţie de tipul afecţiunii şi de

natura tratamentului şi se stabileşte de către medicul expert al asigurărilor sociale.

Programul individual de recuperare este obligatoriu şi se realizează în unităţi sanitare

specializate aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate. În

această perioadă, asiguraţii sunt supuşi reexaminării medicale, în funcţie de

rezultatele constatate de medicul expert.

3. Concediul şi indemnizaţia de maternitate.

Asiguratele au dreptul la concedii pentru sarcină şi lăuzie, pe o perioadă de 126

zile calendaristice (din care 63 zile concediu pentru sarcină, înainte de naştere şi 63

zile concediu pentru lăuzie, după naştere), perioadă în care beneficiază de

indemnizaţia de maternitate. Cele două concedii se pot compensa între ele, în funcţie

de recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare, în aşa fel încât

durata minimă obligatorie a concediului de lăuzie să fie de 42 zile calendaristice.

224

De aceleaşi drepturi beneficiază şi femeile care nu mai au calitatea de asigurat

(din motive neimputabile lor), dacă nasc în termen de 9 luni de la data pierderii calităţii

de asigurat.

Persoanele cu handicap asigurate beneficiază, la cerere, de concediu pentru

sarcină, începând cu luna a 9-a de sarcină.

În situaţia copilului născut mort sau în situaţia în care acesta moare în perioada

concediului de lăuzie, indemnizaţia de maternitate se acordă pe toată perioada

acestuia.

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de

calcul stabilită conform legii.

4. Concediul şi indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav.

Asiguraţii au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului

bolnav în vârstă de până la 7 ani, iar în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea

vârstei de 18 ani.

Beneficiază de indemnizaţie, opţional, unul dintre părinţi, dacă solicitantul

îndeplineşte condiţiile de stagiu de cotizare prevăzute de lege. În aceleaşi condiţii

poate beneficia de indemnizaţie şi asiguratul care a fost numit tutore.

Indemnizaţia se acordă pe baza certificatului de concediu medical eliberat de

medicul de familie sau, după caz, a certificatului pentru persoanele cu handicap.

Durata de acordare a indemnizaţiei este de maxim 45 zile calendaristice pe an

pentru un copil, cu excepţia cazurilor unor boli speciale sau unor intervenţii

chirurgicale când durata concediului medical este stabilită de medicul curant.

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei este de 85% din baza de calcul.

5. Concediul şi indemnizaţia de risc maternal.

Dreptul la concediu de risc maternal se acordă în condiţiile prevăzute de OUG

nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locul de muncă, aprobată cu modificări şi

completări prin Legea nr. 25/2004. Pe durata concediului de risc maternal se acordă o

indemnizaţie care reprezintă 75% din baza de calcul.

225

Atât concediul cât şi indemnizaţia de risc maternal se acordă fără condiţia de

stagiu de cotizare.

Beneficiază de acest drept femeile care se află în una din următoarele situaţii:

sunt gravide, sunt mame, sunt lăuze ori alăptează şi care au calitatea de angajat cu

contract individual de muncă. Nu beneficiază de aceste drepturi persoanele care

prestează activităţi independente şi nici persoanele aflate în şomaj. Persoanele care

solicită protecţia maternităţii la locul de muncă vor trebui să-şi dovedească starea de

maternitate şi necesitatea protecţiei speciale cu documente emise de medicul de

familie sau medicul curant. Ele nu vor putea primi aceste drepturi simultan cu alte

concedii şi indemnizaţii.

Medicul de medicina muncii este cel în drept să constate dacă sunt îndeplinite

condiţiile de risc maternal la locul de muncă al persoanei care solicită de la angajator

acest lucru.

Angajatorul poate lua una din următoarele măsuri prevăzute de lege:

să modifice orarul de lucru al angajatei;

să modifice condiţiile la locul de muncă;

să repartizeze angajata la alt loc de muncă;

să acorde concediul de risc maternal şi indemnizaţia respectivă.

4.2.3.4. Cheltuieli pentru asigurările de şomaj

În România fenomenele de pe piaţa muncii sunt reglementate prin Legea nr.

76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de

muncă, cu completările şi modificările ulterioare.

Măsurile prevăzute de prezenta lege au drept scop realizarea următoarelor

obiective:

prevenirea şomajului şi combaterea efectelor sociale ale acestuia;

încadrarea sau reîncadrarea în muncă a persoanelor aflate în

căutarea unui loc de muncă;

226

sprijinirea ocupării persoanelor aparţinând unor categorii

defavorizate ale populaţiei;

asigurarea egalităţii şanselor pe piaţa muncii;

stimularea şomerilor în vederea ocupării unui loc de muncă;

stimularea angajatorilor pentru încadrarea persoanelor aflate în

căutarea unui loc de muncă;

îmbunătăţirea structurii ocupării forţei de muncă, pe ramuri

economice şi zone geografice;

creşterea mobilităţii forţei de muncă în condiţiile schimbărilor

structurale care se produc în economia naţională;

protecţia persoanelor în cadrul sistemului asigurărilor pentru şomaj.

La nivel naţional şi teritorial situaţiile şi evoluţiile de pe piaţa muncii sunt

monitorizate, în principal, cu ajutorul unui sistem de indicatori statistici privind:

resursele de muncă, din care:

populaţia activă;

populaţia ocupată;

numărul şomerilor;

locurile de muncă vacante;

indemnizaţia de şomaj;

rata şomajului;

populaţia ieşită din şomaj prin ocupare, precum şi prin părăsirea

pieţei muncii.

Sistemul de indicatori statistici şi metodologia de calcul a acestora se stabilesc

de Institutul Naţional de Statistică, în colaborare cu Ministerul Muncii Solidarităţii

Sociale şi Familiei.

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă are obligaţia, trimestrial şi

anual, să facă publici indicatorii statistici privind piaţa muncii.

Angajatorii au obligaţia să comunice AJOFM locurile de muncă vacante, în

termen de 5 zile lucrătoare de la vacantarea acestora.

Clasificarea ocupaţiilor din România este sistemul de identificare, ierarhizare,

codificare a ocupaţiilor din economie, care se elaborează MMSSF în colaborare cu

227

INS, cu alte ministere şi instituţii publice interesate şi se aprobă prin hotărâre a

Guvernului, după care se publică în Monitorul Oficial al României.

Utilizarea Clasificării ocupaţiilor din România este obligatorie la completarea

documentelor oficiale.

Potrivit Legii nr. 76/2002, actualizată, privind sistemul asigurărilor pentru şomaj

şi stimularea ocupării forţei de muncă, este şomer persoana care îndeplineşte

cumulativ următoarele condiţii:

a) este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minim 16 ani şi până la

îndeplinirea condiţiilor de pensionare;

b) starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă pentru

prestarea unei munci;

c) nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din activităţi

autorizate potrivit legii venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj ce i s-

ar cuveni potrivit legii;

d) este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare dacă s-ar

găsi un loc de muncă;

e) este înregistrată la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă sau

la alt furnizor de servicii de ocupare, care funcţionează în condiţiile

prevăzute de lege.

Tot Legea nr.76/2002, modificată prin Legea nr. 180/2004, mai face

următoarele precizări:

1. stagiul de cotizare reprezintă perioada în care s-a plătit contribuţia de

asigurări pentru şomaj atât de către asigurat, cât şi de angajator sau, după

caz, numai de către asigurat;

2. asigurat este persoana fizică ce realizează venituri, potrivit legii, şi este

asigurată pentru riscul pierderii locului de muncă, prin plata contribuţiei de

asigurări pentru şomaj;

3. indemnizaţie de şomaj reprezintă o compensaţie parţială a veniturilor

asiguratului ca urmare a pierderii locului de muncă sau a veniturilor

absolvenţilor instituţiilor de învăţământ şi militarilor care au efectuat stagiul

militar şi care nu s-au putut încadra în muncă.

228

În sistemul asigurărilor pentru şomaj sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii

următoarele categorii de asiguraţi:

persoanele care desfăşoară activităţi pe baza unui contract

individual de muncă sau persoanele care desfăşoară activităţi exclusiv pe

bază de convenţie civilă de prestări de servicii şi care realizează un venit

brut pe an calendaristic echivalent cu 9 salarii minime brute pe ţară;

funcţionarii publici şi alte persoane care desfăşoară activităţi pe

baza actului de numire;

persoanele care-şi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau

care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti,

pe durata mandatului;

militarii angajaţi pe bază de contract;

persoanele care au raport de muncă în calitate de membru

cooperator;

alte persoane care realizează venituri din activităţi desfăşurate

potrivit legii şi care nu se regăsesc în una din situaţiile de mai sus.

Se pot asigura în sistemul asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile prezentei legi

următoarele categorii de persoane:

asociat unic sau asociaţi;

administratori care au încheiat contracte potrivit legii;

persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;

membri ai asociaţiei familiale;

cetăţeni români care lucrează în străinătate, conform legii etc.

Veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie din

următoarele surse:

a) contribuţiile angajatorilor şi ale persoanelor juridice la care îşi

desfăşoară activitatea asiguraţii, asimilate angajatorului cu o cotă de 1%

asupra fondului de salarii, iar de la 01.12.2008, 0,5% conform Legii

387/2007;

b) contribuţiile individuale ale persoanelor care au un contract individual de

muncă (în cotă de 0,5% din salariul lunar tarifar);

229

c) contribuţiile datorate de persoanele care încheie un contract de

asigurare pentru şomaj într-o cotă de 1,5% asupra venitului asigurat, iar de

la 01.12.2008 o cotă de 1% conform Lg. 387/2007;

d) venituri din alte surse.

În cazul în care sursele de mai sus nu acoperă finanţarea cheltuielilor, deficitul

bugetar se acoperă prin subvenţii de la bugetul de stat.

Constituirea resurselor şi efectuarea cheltuielilor bugetului asigurărilor pentru

şomaj se realizează prin trezoreria statului.

Disponibilităţile băneşti înregistrate la finele anului de bugetul asigurărilor

pentru şomaj se reportează şi se utilizează în anul următor cu aceeaşi destinaţie.

Veniturile din alte surse ale bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie,

în principal, din:

1) dobânzi;

2) majorări pentru neplata la termen a contribuţiilor;

3) restituiri ale creditelor acordate în baza legii;

4) taxe încasate de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă

din activitatea de formare profesională şi cele pentru acreditarea furnizorilor

de servicii de ocupare a forţei de muncă;

5) penalităţi, amenzi şi alte sume prevăzute de lege.

Pentru neplata contribuţiilor datorate la termenele prevăzute de lege se aplică

majorări de întârziere şi dacă nici acestea nu sunt plătite, A.N.O.F.M. va proceda la

aplicarea măsurilor de executare silită prevăzute de lege.

Sunt asimilate şomerilor, persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii:

1) sunt absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă de minimum 18 ani,

care într-o perioadă de 60 de zile de la absolvire nu au reuşit să se

încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale;

2) sunt absolvenţi ai şcolilor speciale pentru persoane cu handicap sau sunt

absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă de 16 ani, care, în cazuri

justificate, sunt lipsite de susţinători legali sau ai căror susţinători legali

dovedesc că sunt în imposibilitatea de a presta obligaţia legală de

întreţinere datorată minorilor;

230

3) sunt persoane care, înainte de efectuarea stagiului militar, nu au fost

încadrate în muncă şi care într-o perioadă de 30 de zile de la data lăsării la

vatră nu s-au putut încadra în muncă.

Indemnizaţia de şomaj se acordă diferenţiat şomerilor, în funcţie de stadiul de

cotizare, astfel:

pentru 6 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare de până la 5 ani,

dar nu mai puţin de un an;

pentru 9 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare cuprins între 5 şi

10 ani;

pentru 12 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare mai mare de 10

ani.

Cuantumul indemnizaţiei de şomaj este în sumă fixă, neimpozabilă, lunară,

reprezentând 75% din salariul de bază minim brut pe ţară, pentru persoanele cu un

stagiu de cotizare de până la 3 ani.

Pentru cei cu un stagiu de cotizare mai mare, la suma prevăzută mai sus, se

adaugă o sumă calculată prin aplicarea asupra mediei salariului de bază lunar brut pe

ultimele 12 luni de stagiu de cotizare, a unei cote procentuale diferenţiate, în funcţie

de stagiul de cotizare, astfel:

a) 3% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 3 ani;

b) 5% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 5 ani;

c) 7% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 10 ani;

d) 10% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 20 ani.

Pentru persoanele care au fost asigurate în baza unui contract de asigurare

pentru şomaj (care desfăşoară activităţi independente), la determinarea sumei

calculate prin aplicarea unei cote procentuale diferenţiate în funcţie de stagiul de

cotizare, se vor avea în vedere venitul lunar declarat în contractul de asigurare pentru

şomaj.

Persoanele care beneficiază de indemnizaţia de şomaj au următoarele obligaţii:

a) să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori sunt solicitate,

la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt înregistrate, pentru

a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;

231

b) să comunice în termen de 3 zile agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă la

care sunt înregistrate orice modificare a condiţiilor care au condus la

acordarea drepturilor;

c) să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare

profesională oferite de agenţia pentru ocupare a forţei de muncă la care

sunt înregistrate;

d) să caute activ un loc de muncă.

Nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj persoanele care, la data solicitării

dreptului, refuză un loc de muncă potrivit pregătirii sau nivelului studiilor, situat la o

distanţă de cel mult 50 km de localitatea de domiciliul, sau refuză participarea la

servicii pentru stimularea ocupării şi de formare profesională oferite de agenţiile pentru

ocuparea forţei de muncă.

Statul prevede o serie de facilităţi, atât pentru şomeri, cât şi pentru angajatori,

în scopul promovării de măsuri active sub forma creării de locuri de muncă, acordării

de consultanţă celor în cauză sau acordării de credite în condiţii avantajoase. Aceste

măsuri sunt inspirate din practica occidentală, care pleacă de la principiul susţinut de

renumitul economist american Arthur Laffer: „nu-i plătiţi pe cei care nu muncesc şi

nu-i taxaţi pe alţii pentru că muncesc”.

În primul rând, statul acordă, prin instituţii de specialitate, servicii de

consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau pentru

iniţierea unei afaceri o singură dată, în mod gratuit, următoarelor categorii de

persoane:

a) persoanelor aflate în şomaj şi cei asimilaţi acestora:

persoane care nu au putut ocupa un loc de muncă după absolvirea unei

instituţii de învăţământ sau după satisfacerea stagiului militar;

persoane care ocupă un loc de muncă şi, din diferite motive, doresc

schimbarea acestuia;

persoanele care nu au putut ocupa un loc de muncă după repartizare

sau după eliberarea din detenţie;

232

b) persoanelor care au calitatea de asigurat în sistemul asigurărilor pentru

şomaj, pentru fiecare perioadă în care au calitatea de asigurat, o singură

dată;

c) studenţilor care solicită acordarea de credite cu dobândă avantajoasă din

bugetul asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile Legii nr. 76/2002, modificată.

În al doilea rând, statul poate acorda credite în condiţii avantajoase acelor

persoane care doresc crearea de noi locuri de muncă, prin înfiinţarea sau dezvoltarea

de IMM-uri, unităţi cooperatiste, asociaţii familiale, precum şi activităţi independente,

în următoarele condiţii:

în baza unor proiecte de fezabilitate, cu contribuţia beneficiarului de cel

puţin 25% din valoarea proiectului;

proporţional cu numărul locurilor de muncă ce vor fi create;

pentru o perioadă de cel mult 3 ani, inclusiv perioada de graţie (de cel mult

6 luni pentru investiţii şi cel puţin un an pentru producţie);

cu o dobândă de 50% din dobânda BNR şi cu o dobândă de 25% din

dobânda BNR, în judeţele în care rata medie anuală a şomajului este mai

mare decât rata medie pe ţară. Tot aici se încadrează şi studenţii în vârstă de

până la 30 ani, aflaţi pentru prima dată la cursurile de zi (de stat sau private).

În al treilea rând, statul stimulează mobilitatea forţei de muncă astfel:

persoanele care în perioada în care beneficiază de indemnizaţia de şomaj

se încadrează, potrivit legii, într-o localitate situată la distanţă mai mare de

50 km de localitatea în care îşi au domiciliul stabil, beneficiază de o primă de

încadrare neimpozabilă, acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj,

egală cu nivelul a două salarii minime brute pe ţară în vigoare la data

încadrării;

persoanele care în perioada în care beneficiază de indemnizaţia de şomaj

se încadrează, potrivit legii, într-o altă localitate şi, ca urmare a acestui fapt,

îşi schimbă domiciliul primesc o primă de instalare, acordată din bugetul

asigurărilor pentru şomaj, egală cu nivelul a 7 salarii minime brute pe ţară în

vigoare la data instalării.

233

Încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu din iniţiativa sau din motive

imputabile angajatului, într-o perioadă mai mică de 12 luni de la data încadrării în

muncă, atrage obligaţia restituirii integrale de către angajat a sumelor acordate drept

prime de stimulare şi, respectiv, de instalare.

În al patrulea rând, statul stimulează angajatorii pentru încadrarea în muncă a

şomerilor, prin următoarele mijloace:

subvenţionarea locurilor de muncă privind anumite categorii de cheltuieli

prevăzute de lege:

a) facilităţi pentru cei care încadrează în muncă pe durată nedeterminată

persoane cu handicap. Aceşti angajatori primesc anual un ajutor

financiar egal cu suma aferentă contribuţiilor sociale datorate şi virate

pentru aceşti angajaţi, cu condiţia menţinerii raporturilor de muncă ale

acestora cel puţin 3 ani de la data angajării;

b) facilităţi pentru cei care încadrează în muncă pe o perioadă

nedeterminată şomeri în vârstă de peste 45 ani sau şomeri de orice

vârstă, întreţinători unici de familie. În acest caz, angajatorii primesc

lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană angajată din

aceste categorii, o egală cu un salariu de bază minim brut pe ţară, în

vigoare, cu obligaţia menţinerii raporturilor de muncă cel puţin 2 ani;

acordarea unor facilităţi absolvenţilor de învăţământ universitar şi

preuniversitar, care vor fi stimulaţi pentru inserţia pe piaţa muncii, prin

acordarea unei prime de un salariu minim brut pe economie, la care se

adaugă o sumă egală cu valoarea indemnizaţiei de şomaj, la care ar fi avut

dreptul în condiţiile legii. Angajatorii vor fi scutiţi la plata contribuţiei la fondul

de şomaj, aferentă absolvenţilor încadraţi astfel, pe o perioadă de un an de

zile.

4.2.3.5. Cheltuieli privind asigurările de pensii

234

Sistemul de pensii din România reprezintă componenta cea mai importantă a

sistemului de asigurări sociale de stat, reglementat prin Legea nr. 19/2000 cu

modificările şi completările ulterioare. El este un sistem atipic datorită faptului că nu a

cuprins doar pensiile, ci a integrat tot felul de „asigurări” pe termen scurt, fără să

existe o separare a contribuţiilor de asigurări în funcţie de prestaţie.

După 1990 au fost luate o serie de măsuri de reformă a sistemului, astfel:

separarea bugetului de asigurări sociale de bugetul de stat (în 1991);

introducerea contribuţiei diferenţiate în funcţie de grupa de muncă.

Paralel cu aceste măsuri au fost adoptate şi alte măsuri, care au influenţat

negativ sistemul public de asigurări sociale şi implicit sistemul public de pensii,

deteriorând de la un an la altul susţinerea lui financiară.

Între măsurile cu impact negativ asupra sistemului public de pensii menţionăm:

creşterea spectaculoasă a numărului pensionarilor de invaliditate, în special

a celor de gradul III, ca urmare a permisivităţii legislaţiei;

ieşirea anticipată la pensie a celor care îndeplineau condiţiile de stagiu de

cotizare cu până la 5 ani înaintea împlinirii vârstei standard de pensionare;

permisivitatea legislaţiei privind grupele de muncă a făcut posibil ca anual,

peste numărul normal demografic de noi ieşiţi la pensie, să iasă anticipat la

pensie între 150.000 şi 200.000 de persoane.

Dacă în 1990 numărul pensionarilor din sistemul asigurărilor sociale de stat era

de 2,4 milioane, în 2000 numărul lor a ajuns la 4,1 milioane. În schimb, numărul

contribuabililor a avut o evoluţie contrară, de la 8 milioane în 1990, la 4,7 milioane în

2000. Pentru 2006 se estimează un număr de pensionari de 4,63 milioane, în timp ce

numărul contribuabililor se va cifra la 4,87 milioane, deci o cifră aproximativ egală.

Din această cauză contribuţia de asigurări sociale a crescut vertiginos de la

14% în 1990 la 35% în 2005, pentru a putea acoperi deficitul de resurse din sistemul

de pensii. Pentru 2006 este prevăzut un câştig mediu net pe salariat de 1.077 lei, în

timp ce pensia medie se cifrează la 305 lei.

O altă măsură cu impact negativ a constituit-o acordarea de facilităţi şi

reeşalonări din partea administraţiei, în special pentru marile societăţi cu capital de

stat privind plata contribuţiilor la asigurările sociale.

235

Pentru eficientizarea sistemului de pensii din România care la această dată

este insolvabil, îndreptându-se spre faliment, considerăm că ar trebui luate o serie de

măsuri, printre care menţionăm:

delimitarea clară a asistenţei sociale de asigurările sociale;

stoparea pensiilor anticipate;

reducerea cheltuielilor cu pensiile prin mărirea vârstei de pensionare, atât

direct cât şi indirect, prin reclasificarea grupelor de muncă;

mărirea sferei contribuabililor;

administrarea eficientă a fondurilor de pensii prin capitalizarea lor după

modelul celor din Marea Britanie;

trecerea simultană la fondurile de pensii administrate privat.

Fondurile privind asigurările de pensii se constituie în cadrul bugetului

asigurărilor sociale de stat, fiind elaborat şi administrat de Ministerul Muncii

Solidarităţii Sociale şi Familiei. El este aprobat de Parlament o dată cu bugetul de stat

şi este parte componentă a bugetului public naţional.

Conform Legii nr.19/2000, modificată, privind sistemul public de pensii şi alte

drepturi de asigurări sociale, sursa de constituire a fondurilor pentru asigurările sociale

o reprezintă contribuţia pentru asigurările sociale (CAS).

Cotele de CAS se stabilesc anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de

stat. Pentru anul 2006 aceste cote sunt următoarele:

- CN = cota de contribuţie pentru condiţii normale de muncă ;

- CD = cota de contribuţie pentru condiţii deosebite ;

- CS = cota de contribuţie pentru condiţii speciale de muncă .

Aceste cote se calculează la salariul lunar brut şi se suportă astfel (conform

Legii 387/2007) :

cota de contribuţie individuală a angajatului în cuantum de 9,5% indiferent

de condiţiile de muncă (începând cu 1 ianuarie 2008, cota de 9,5%, se

împarte astfel: 7,5% se virează la pilonul I pensii obligatorii de stat şi 2%

pilonul II; de la 1 ianuarie 2009, se propune următoarea repartizare: 6,5% şi

respectiv 3%).

cota de contribuţie a angajatorului:

236

pentru CN – 18% CAS + 0,85% FAAMBP

pentru CD – 23% CAS + 0,85% FAAMBP

pentru CS – 28% CAS+ 0,85% FAAMBP

Disponibilităţile băneşti ale asigurărilor sociale de stat sunt purtătoare de

dobânzi, care întregesc fondul asigurărilor sociale.

Sumele necheltuite la sfârşitul anului se reportează pentru anul următor. În

cazuri excepţionale, când fondul asigurărilor sociale este insuficient, acesta se

întregeşte cu sume de la bugetul de stat, cu aprobarea Parlamentului.

Legea nr. 380/2005 privind bugetul asigurărilor sociale de stat pe 2006 prevede

următoarele sume:

venituri..................................................................................19.637,7 milioane lei;

cheltuieli...............................................................................19.180,6 milioane lei;

excedent ...................................................................................457,1 milioane lei.

Venituri din contribuţii obligatorii, din care.................................19.134,7 milioane lei;

Contribuţia angajatorilor.......................................................13.479,6 milioane lei;

Contribuţia asiguraţilor............................................................5.655,1 milioane lei,

Venituri nefiscale............................................................................149,3 milioane lei;

Subvenţii.........................................................................................353,7 milioane lei;

Total venituri..............................................................................19.637,7 milioane lei;

Cheltuieli cu asigurările sociale de stat......................................18.691,6 milioane lei;

Alte cheltuieli...................................................................................489,0 milioane lei;

Total cheltuieli............................................................................19.180,6 milioane lei.

Tot în bugetul asigurărilor de stat pe 2006 sunt prevăzuţi următorii indicatori de

calcul:

Valoarea punctului de pensie pentru anul 2006 este de 323,1 lei;

Salariul mediu brut pe economie este de 1.077 lei;

Salariul minim brut pe economie este de 330 lei;

Cuantumul ajutorului de deces:

în cazul asiguratului sau pensionarului...............................................1.077 lei;

237

în cazul unui membru de familie al asiguratului sau pensionarului…..

.............................................................................................................538 lei.

Sistemul public de pensii din România cuprinde:

pensia pentru limită de vârstă;

pensia anticipată;

pensia anticipată parţială;

pensia de invaliditate;

pensia de urmaş.

a) Pensia pentru limită de vârstă.

Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani

pentru bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13

ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin creşterea vârstelor de

pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi,

deci începând cu anul 2014.

Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi este de 15 ani.

Creşterea stagiului minim de cotizare de la 10 ani la 15 ani se va realiza în termen de

13 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de ani

pentru bărbaţi.

Pentru persoanele care şi-au desfăşurat activitatea în condiţii grele de muncă

sau speciale, prevăzute de actuala lege, vârstele de pensionare scad până la 45 de

ani, iar perioada de cotizare scade până la 20 de ani.

Locurile de muncă în condiţii speciale sunt cele din:

unităţile miniere, pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în

subteran cel puţin 50% din timpul normal de muncă în luna respectivă;

activităţile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor

prime nucleare, zonele I şi II de expunere la radiaţii;

aviaţia civilă, pentru personalul navigant, echipaje de recepţie în zbor a

aeronavelor, personal de încercare în zbor a aeronavelor, personal tehnic şi

navigant, instructori de şcoli, personal de paraşutism profesionist, însoţitori

de bord;

238

activitatea artistică desfăşurată în profesiile: balerin, dansator, acrobat,

jongler, clovn, călăreţ de circ, dresor de animale sălbatice, solist vocal de

operă şi operetă, instrumentist la instrumente de suflat, cascador.

Persoanele asigurate care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de

handicap preexistent calităţii de asigurat, în funcţie de gradul handicapului,

beneficiază de reducerea stagiilor de cotizare şi a vârstelor standard de pensionare,

astfel:

cu 15 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat

cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap

grav;

cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat

cel puţin două treimi din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap

accentuat;

cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat

stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap mediu.

Asiguraţii nevăzători beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de

vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare

prevăzut de lege.

Femeile care au realizat stagiul complet de cotizare şi care au născut cel puţin

trei copii şi i-au crescut până la vârsta de 10 ani, beneficiază de reducerea vârstei

standard de pensionare, după cum urmează:

cu un an, pentru trei copii;

cu doi ani, pentru patru sau mai mulţi copii.

Cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat

de asigurat în perioada de cotizare, cu valoarea unui punct de pensie.

Cuantumul pensiei stabilit astfel, se majorează cu suma corespunzătoare

contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate, datorată potrivit legii.

Punctajul mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare se determină

prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale

realizate de asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzător stagiului

complet de cotizare.

239

Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a punctajului

rezultat în anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lună.

Numărul de puncte realizat în fiecare lună se calculează prin raportarea

salariului brut lunar individual, inclusiv sporurile şi adausurile, sau, după caz, a

venitului lunar asigurat care a constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de

asigurări sociale – la salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de

Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice.

Punctajul asiguratului nu poate fi mai mare de trei puncte într-un an

calendaristic.

Valoarea unui punct de pensie se calculează pe baza unui coeficient care nu

poate fi mai mic de 30% şi mai mare de 50% din salariul mediu brut pe economie,

utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat. Valoarea unui punct de

pensie se calculează anual de către Casa Naţională de Pensii şi Asigurări Sociale

(CNPAS) şi se indexează trimestrial cu un procent care să acopere cu până la 100%

rata inflaţiei.

Numărul de puncte realizat de şomeri se calculează prin raportarea

cuantumului indemnizaţiei lunare de şomaj la salariul mediu brut lunar din luna

respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică.

Pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională,

indiferent de nivelul veniturilor respective:

copiii rămaşi orfani de ambii părinţi, pe perioada şcolarizării, până la

vârstele prevăzute de lege;

nevăzătorii;

pensionarii pentru limită de vârstă;

pensionarii de invaliditate de gradul III.

Beneficiarii pensiei pentru limita de vârstă pot solicita recalcularea pensiei după

realizarea fiecărui stagiu de cotizare de minim 12 luni.

b) Pensia anticipată.

Asiguraţii care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani, pot

solicita pensie anticipată, cu cel mult 5 ani înaintea vârstei standard de pensionare.

240

La stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate nu se au

în vedere perioadele asimilate vechimii şi anume:

perioada cât persoana în cauză a urmat cursurile de zi ale învăţământului

universitar, pe durata normală a studiilor respective, cu condiţia absolvirii

acestora;

perioada cât persoana a satisfăcut serviciul militar obligatoriu, pe durata

legal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat.

Cuantumul pensiei anticipate se stabileşte în aceleaşi condiţii cu cel al pensiei

pentru limită de vârstă. La împlinirea vârstei standard de pensionare, pensia anticipată

va deveni pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin adăugarea perioadelor

asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate anterior.

Pensionarea anticipată va fi menţinută şi în noul sistem de pensii, dar condiţiile

de pensionare vor fi mai severe, datorită amplorii luate de pensiile de invaliditate şi de

pensiile anticipate parţiale, care s-au triplat în ultima perioadă.

În cazul pensiilor anticipate, în România penalizarea este mică (punctul de

pensie este mai scăzut decât cel normal) şi este ridicată imediat ce beneficiarul

îndeplineşte vârsta pentru pensie, în timp ce în alte state europene penalizarea este

definitivă. Prin noua legislaţie din 2006 se are în vedere fie majorarea penalizării, fie

menţinerea acesteia până la sfârşitul vieţii, fie un sistem mixt, adică o penalizare mai

mare decât nivelul actual, combinată cu menţinerea penalizării o anumită perioadă,

după împlinirea vârstei de pensionare.

c) Pensia anticipată parţial.

Asiguraţii care au realizat stagii complete de cotizare, precum şi cei care au

depăşit stagiul complet de cotizare cu până la 10 ani pot solicita pensie anticipată

parţială cu reducerea vârstelor standard de pensionare cu cel mult 5 ani.

La stabilirea stagiului de cotizare nu se au în vedere perioadele asimilate,

amintite la punctul anterior.

Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei

pentru limită de vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul de cotizare

realizat şi cu numărul de luni cu care s-a redus vârsta standard de pensionare.

241

La împlinirea vârstei standard de pensionare prevăzută de lege, pensia

anticipată parţială devine pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează în aceleaşi

condiţii ca şi pensia anticipată.

d)Pensia de invaliditate.

Au dreptul la pensie de invaliditate asiguraţii care şi-au pierdut total sau cel

puţin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza:

accidentelor de muncă, conform legii;

bolilor profesionale şi tuberculozei;

bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca.

Beneficiază de pensie de invaliditate şi asiguraţii care satisfac obligaţii militare,

cât şi elevii şi studenţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea

de muncă datorită accidentelor sau bolilor profesionale survenite în timpul şi din cauza

practicii profesionale.

Legislaţia românească prevede trei grade de invaliditate, şi anume:

gr.I, când se pierde complet capacitatea de muncă şi este necesară

supravegherea permanentă şi îngrijirea individului de către o altă persoană.

Persoana respectivă primeşte o indemnizaţie de însoţitor, stabilită la nivelul

salariului minim brut pe ţară (330 lei pentru 2006);

gr.II, când se pierde complet sau în cea mai mare parte capacitatea de

muncă, însă individul se serveşte singur, neavând nevoie de îngrijiri din

partea altei persoane;

gr.III, când se pierde cel puţin jumătate din capacitatea de muncă şi

individul poate presta aceeaşi muncă, însă cu un program redus sau o altă

muncă, mai uşoară.

Criteriile şi normele pe baza cărora se face încadrarea în cele trei grade de

invaliditate se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Muncii

Solidarităţii Sociale şi Familiei împreună cu Ministerul Sănătăţii.

Încadrarea în unul din gradele de invaliditate se face prin decizie emisă de

medicul expert al asigurărilor sociale, în urma unei expertize medicale.

Acordarea pensiei necesită constatarea gradului de invaliditate de către

comisia de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă, de la nivel

242

judeţean. Pensionarii sunt supuşi revizuirii medicale a capacităţii de muncă la intervale

de 6-12 luni până la împlinirea vârstei de pensionare.

După fiecare revizuire medicală medicul expert al asigurărilor sociale emite o

nouă decizie prin care se stabileşte, după caz:

menţinerea în acelaşi grad de invaliditate;

încadrarea în alt grad de invaliditate;

încetarea calităţii de pensionar de invaliditate, ca urmare a redobândirii

capacităţii de muncă.

Neprezentarea la revizuirea medicală atrage după sine suspendarea pensiei.

Nu sunt supuşi revizuirii medicale periodice pensionarii de invaliditate care:

prezintă invalidităţi care afectează ireversibil capacitatea de muncă;

au împlinit vârstele prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei pentru limită

de vârstă;

au vârsta mai mică cu până la 5 ani faţa de vârsta standard de pensionare

şi au realizat stagiile complete de cotizare.

Pensionarii de invaliditate supuşi revizuirii medicale sunt obligaţi să urmeze

programele recuperatorii întocmite de medicul expert al asigurărilor sociale, iar în

cazul în care nu se conformează deciziei emise de medicul expert, vor fi suspendaţi

de la plata pensiei.

La împlinirea vârstei standard de pensionare sau a vârstei standard reduse

conform legii pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă, beneficiarul pensiei de

invaliditate poate opta pentru cea mai avantajoasă dintre pensii.

Cuantumul pensiei se stabileşte pe fiecare grad de invaliditate şi pe grupe de

muncă, de la 25% până la 85% din salariul tarifar.

e)Pensia de urmaş se stabileşte pentru copiii şi soţul supravieţuitor, dacă

persoana decedată era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei

pensii.

Copiii au dreptul la pensie de urmaş astfel:

până la vârsta de 16 ani;

dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată

potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26;

243

pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în

perioada în care se aflau în una din cele două situaţii menţionate mai sus.

Pensia de urmaş care se acordă copiilor nu poate fi folosită decât pentru

îngrijirea şi educarea lor, indiferent de calitatea persoanei care o încasează.

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la

împlinirea vârstei standard de pensionare, dacă a convieţuit cu soţul decedat cel puţin

15 ani.

În cazul în care căsătoria a fost de durată mai mică, dar nu mai puţin de 10 ani,

pensia ce se acordă se calculează şi proporţional cu numărul anilor de căsătorie.

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă, pe

perioada în care este invalid de gradul I sau II, dacă durata căsătoriei a fost de cel

puţin un an.

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârsta şi

durata căsătoriei, dacă decesul soţului susţinător s-a produs ca urmare a unui

accident de muncă, a unei boli profesionale sau tuberculozei şi dacă nu realizează

venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie

sau acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie.

Soţul supravieţuitor care are în îngrijire la data decesului susţinătorului unul sau

mai mulţi copii în vârstă de până la 7 ani, beneficiază de pensia de urmaş până la

data împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani, în perioadele în care nu

realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este

obligatorie sau acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe

economie.

Pensia de urmaş se calculează astfel:

din pensia pentru limită de vârstă aflată în plată sau la care ar fi

avut dreptul, în condiţiile legii, susţinătorul decedat;

din pensia de invaliditate gradul I, în cazul în care decesul

susţinătorului a survenit înaintea îndeplinirii condiţiilor pentru obţinerea

pensiei pentru limită de vârstă şi era în plată cu pensie de invaliditate de

orice grad, pensie anticipată, pensie anticipată parţială sau ar fi avut dreptul,

în condiţiile legii, la una dintre aceste categorii de pensii.

244

Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte prin aplicarea unei cote asupra bazei

de calcul prevăzută mai sus, astfel:

pentru un singur urmaş – 50%;

pentru 2 urmaşi – 75%;

pentru 3 sau mai mulţi urmaşi – 100%.

În cazul orfanilor de ambii părinţi, cuantumul pensiei se obţine prin însumarea

drepturilor de urmaş, calculate după fiecare părinte.

Soţul supravieţuitor care are dreptul la o pensie proprie şi îndeplineşte condiţiile

prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei de urmaş după soţul decedat, poate opta

pentru cea mai avantajoasă dintre pensii.

În baza Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi

boli profesionale în legătură cu munca, se constituie tot în cadrul Fondului pentru

asigurări sociale de stat, însă se administrează separat Fondul de asigurări pentru

accidente de muncă şi boli profesionale (FAAMBP).

Sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii:

persoanele care-şi desfăşoară activitatea pe baza unui contract

individual de muncă, indiferent de durata acestuia, precum şi funcţionarii

publici, cât şi persoanele care-şi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau

numite în cadrul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti, pe

perioada mandatului şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei

meşteşugăreşti;

şomerii, pe toată perioada efectuării practicii profesionale în cadrul

cursurilor organizate potrivit legii;

elevii şi studenţii, pe toată perioada efectuării practicii profesionale.

Asigurarea angajaţilor se face prin contribuţia obligatorie a angajatorilor la

FAAMBP, care se stabileşte în funcţie de riscuri şi pe sectoare economice. Clasele de

risc se stabilesc pe categorii de activităţi ale economiei naţionale, conform Clasificaţiei

activităţilor din economia naţională (CAEN), aprobată prin HG nr. 656/1997, cu

modificările ulterioare.

Tariful de risc, reprezintă cota de contribuţie şi are valoarea cuprinsă între 0,4%

şi 2% aplicată asupra fondului brut de salarii realizat, conform Legii 387/2007, astfel:

245

tariful minim de risc (0,4%) corespunde clasei de risc 1;

tariful maxim de risc (2%) corespunde clasei de risc 20.

Casa Naţională de Pensii şi Asigurări Sociale are obligaţia să comunice anual

angajatorilor, până la data de 31 ianuarie, tariful de risc stabilit pentru determinarea

contribuţiei pe anul în curs.

În cazul şomerilor, contribuţia se suportă integral din bugetul asigurărilor

pentru şomaj şi se datorează pe toată durata efectuării practicii profesionale în cadrul

cursurilor organizate potrivit legii, în cotă de 1% asupra cuantumului drepturilor

acordate pe perioada respectivă.

Se pot asigura, pe bază de contract individual de asigurare, persoanele fizice

care desfăşoară activităţi economice pe cont propriu (într-o manieră independentă),

iar contribuţia datorată este de 1% asupra venitului lunar asigurat, indiferent de

activitatea prestată.

Indemnizaţiile acordate pentru accidente de muncă şi boli profesionale, se

calculează şi se plătesc de către angajatori şi se deduc din contribuţia de asigurare

pentru accidente de muncă şi boli profesionale ce trebuie virată la bugetul asigurărilor

sociale de stat, în luna respectivă.

Asiguraţii beneficiază de următoarele drepturi, ca urmare a accidentelor de

muncă sau a bolilor profesionale în legătură cu munca:

indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă;

indemnizaţia pentru trecerea temporară în alt loc de muncă sau

pentru reducerea timpului de muncă;

indemnizaţia pe durata cursurilor de calificare şi reconversie

profesională.

Casele teritoriale de pensii preiau în plată numai persoanele care beneficiază

de una din indemnizaţiile consemnate mai sus, chiar dacă angajatorul şi-a încetat

activitatea, în condiţiile legii (prin faliment, reorganizare judiciară sau administrativă),

cât şi persoanele asigurate prin contract individual, precum şi persoanele care

beneficiază de indemnizaţia de şomaj.

1. În cazul indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă,

cuantumul acesteia reprezintă 80% din baza de calcul, determinată astfel:

246

pentru salariaţi, media veniturilor salariale brute pe ultimele 6 luni,

sau, dacă stagiul de cotizare este mai mic de 6 luni, media veniturilor

salariale brute pe perioada respectivă;

drepturile încasate de şomeri în ultimele 6 luni;

în cazul contractelor individuale de asigurare, venitul lunar asigurat

în ultimele 6 luni anterioare manifestării riscului.

Indemnizaţia se suportă în primele trei zile de incapacitate, de către angajator,

iar din a patra zi, din contribuţia de asigurări pentru accidente de muncă şi boli

profesionale pe care angajatorul o virează lunar la bugetul asigurărilor sociale de stat.

Indemnizaţia se acordă pe o perioadă de cel mult 180 zile în interval de un an,

socotite din prima zi de îmbolnăvire (inclusiv spitalizare). Începând cu a 91-a zi,

concediul medical se poate prelungi până la 180 zile, cu avizul medicului expert al

asigurărilor sociale.

Medicul curant poate propune în situaţii temeinic justificate, prelungirea

concediului peste 180 zile în scopul evitării pensionării de invaliditate şi menţinerii

asiguratului în activitate. Medicul expert al asigurărilor sociale, poate decide, fie

prelungirea concediului medical cu maxim 90 zile, fie pensionarea pe caz de

invaliditate.

2. Indemnizaţia pentru trecerea temporară în alt loc de muncă sau

pentru reducerea timpului de muncă.

Indemnizaţia se acordă pentru o perioadă de cel mult 90 zile într-un an

calendaristic, în una sau mai multe etape, asiguraţilor care au beneficiat de

indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă şi care şi-au refăcut capacitatea

de muncă, dar nu mai pot presta aceeaşi muncă sau o pot presta, dar reducând

programul de lucru.

Cuantumul indemnizaţiei este egal cu diferenţa dintre media veniturilor salariale

din ultimele 6 luni şi venitul salarial brut realizat de asigurat la noul loc de muncă sau

prin reducerea timpului normal de muncă, însă, fără a depăşi 25% din baza de calcul.

3. Indemnizaţie pe durata cursurilor de calificare şi de reconversie

profesională.

247

Indemnizaţia se acordă asiguraţilor care au beneficiat de indemnizaţie pentru

incapacitate temporară de muncă şi după refacerea capacităţii de muncă nu mai pot

presta aceeaşi muncă. Indemnizaţia se acordă numai dacă asiguratul respectă

integral programul de instruire pe toată durata cursurilor. Ea se acordă lunar şi

reprezintă 70% din salariul de bază brut al persoanei asigurate, avut înaintea

producerii riscului.

Indemnizaţia nu se acordă dacă persoana asigurată beneficiază, în paralel de

indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă sau de indemnizaţie pentru

reducerea timpului de muncă.

4.2.3.6. Evoluţia sistemului de pensii din România în perspectiva integrării

în Uniunea Europeană

Reforma sistemului de pensii din România a constituit o necesitate şi în acelaşi

timp o preocupare a guvernelor post-decembriste începând cu anul 1992, când a fost

publicată prima Carte Albă în domeniu, la recomandările Uniunii Europene.

În aceeaşi perioadă, în cadrul Uniunii Europene, au fost dezbătute schemele de

pensii suplimentare care să completeze pensiile de stat şi să garanteze un venit şi un

standard de viaţă adecvat. În absenţa unui model european recomandat, majoritatea

statelor au optat în favoarea sistemului multipilon susţinut de Banca Mondială.

Strategia Băncii Mondiale în domeniul pensiilor vizează implementarea unui sistem

fundamentat pe trei piloni:

Pilonul I – reprezentat de vechiul sistem public de pensii, redus ca

dimensiune;

Pilonul II – reprezentat de fondurile private de pensii;

Pilonul III – reprezentat de pensiile private voluntare.

Plecând de la această strategie, în România a avut loc prima mare revizuire a

sistemului de pensii abia în anul 2000, prin adoptarea Legii nr. 19/2000 intrată în

vigoare în luna ianuarie 2001. Conform acestei legi, sistemul de pensii va avea

următoarea structură:

248

componenta obligatorie redistributivă, administrată public (pilonul I);

componenta obligatorie, bazată pe capitalizare, administrată privat

(pilonul II), reglementată prin Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii

administrate privat, care intră în vigoare începând cu 1 iulie 2006;

componenta facultativă, bazată pe capitalizare, de asemenea

administrată privat (pilonul III), reglementată prin Legea nr. 249/2004 privind

pensiile ocupaţionale, intrată în vigoare începând cu 1 ianuarie 2005.

Astfel, sunt avute în vedere următoarele obiective:

complementaritatea dintre politica de ocupare a forţei de muncă şi

cea de pensionare, în special în relaţie cu pensionarea anticipată;

promovarea conceptului de îmbătrânire activă, ce implică o

prelungire a vieţii active, descurajând în acelaşi timp pensionarea anticipată.

Se adresează, în principal, populaţiei în vârstă de peste 45 ani care, la nivel

comunitar, înregistrează una din cele mai scăzute rate de participare pe piaţa

muncii;

extinderea impactului acestei abordări şi asupra tinerei generaţii;

stabilirea unui set de criterii pentru autorizarea sau aprobarea

fondurilor de pensii, cum ar fi forma juridică a fondurilor, profesionalismul

administratorilor – aceasta, pentru a înlătura neîncrederea în structurile

financiare ale ţării, generate de crahurile financiare ale SAFI şi FNI;

reguli de supraveghere a activităţii fondurilor de pensii, inclusiv

raportarea periodică şi jurisdicţia de control a autorităţii competente;

stabilirea unor reguli pentru desfăşurarea politicii investiţionale a

fondurilor de pensii.

În legătură cu pilonul I al sistemului de pensii: componenta obligatorie

redistributivă, principalele elemente de noutate create în domeniu au fost:

creşterea vârstei de pensionare până în anul 2014, plecând de la

57 la 60 ani pentru femei şi de la 62 la 65 ani pentru bărbaţi, coroborată cu

creşterea stagiului minim de cotizare de la 10 la 15 ani atât pentru bărbaţi cât

şi pentru femei; stagiul complet de cotizare este de 30 ani pentru femei şi 35

ani pentru bărbaţi;

249

introducerea unor filtre mai severe de control în ceea ce priveşte

acordarea pensiilor de invaliditate;

introducerea unei noi metodologii de calcul al pensiei, având în

vedere contribuţiile plătite în fiecare an de muncă, astfel încât cuantumul

pensiei să reprezinte aproximativ 45% din venitul brut realizat; pentru a

contrabalansa inflaţia şi devalorizarea, pensiile vor fi indexate trimestrial;

redefinirea regimului contribuţiilor pentru pensii, plecând de la o

contribuţie medie de 37% din salariu, iar responsabilitatea achitării lor se

distribuie inegal între angajator (2/3) şi angajat (1/3);

administrarea sistemului public de pensii de către o instituţie

autonomă cu competenţe în colectarea şi distribuirea fondului public de

pensii.

În legătură cu pilonul II al sistemului de pensii: componenta obligatorie

administrată privat, conform Legii nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate

privat, activele fondurilor de pensii se investesc în scopul maximizării veniturilor şi în

interesul exclusiv al participanţilor şi beneficiarilor, cu respectarea următoarelor

principii:

administrarea prudenţială a activelor fondurilor de pensii (mărimea

capitalului social minim necesar pentru administrarea unui fond de pensii –

5.000.000 euro);

asigurarea securităţii activelor (înfiinţarea unui fond de garantare

constituit din fondurile proprii ale administratorilor şi din profitul rezultat din

investirea acestora);

diversificarea investiţiilor şi calitatea activelor prin menţinerea unui

nivel adecvat al solvabilităţii şi lichidităţii;

administrarea riscului valutar, precum şi a altor riscuri specifice.

Resursele fondurilor de pensii se constituie din sumele provenite din

contribuţiile făcute de participanţi (minim 50.000 participanţi în primii 3 ani de

funcţionare a fondului) şi din sumele provenite din investirea acestora.

Supravegherea fondului va fi făcută de către Comisia de Supraveghere a

Sistemului de Pensii Private, care îşi începe activitatea la 1 ianuarie 2006, prin

250

aplicarea legislaţiei europene în domeniu. Funcţionarea Comisiei va fi susţinută în

primii ani din împrumutul Băncii Mondiale cu destinaţia organizării şi dezvoltării

instituţiei pentru supravegherea şi reglementarea sistemului pensiilor private. CSSPP

este o autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub

controlul Parlamentului.

Printre principalele atribuţii ale Comisiei menţionăm:

acordarea, suspendarea sau retragerea avizelor şi autorizaţiilor

fondurilor de pensii, administratorilor, depozitarilor şi auditorilor financiari;

supravegherea prudenţială şi asigurarea unei bune funcţionări a

sistemului de pensii private;

controlul activităţii din sistemul de pensii private;

controlul constituirii şi virării de către angajator a contribuţiei la

fondul pensiilor private, în scopul reducerii evaziunii fiscale;

emiterea de norme privind sistemul de pensii private şi aplicarea

sancţiunilor prevăzute de lege;

întocmirea şi actualizarea Registrului fondurilor de pensii private.

Comisia controlează entităţile implicate în sistemul de pensii private, cel puţin o

dată pe an.

Comisia publică, în termen de 6 luni de la sfârşitul fiecărui an calendaristic, într-

o broşură, un raport privind evoluţia şi funcţionarea fondurilor de pensii private,

performanţa administratorilor şi a entităţilor implicate în acest domeniu, în anul

precedent.

Comisia încheie protocoale de colaborare cu instituţiile de colectare şi evidenţa

contribuţiilor de asigurări sociale, în scopul accesului la informaţiile privind modul de

constituire şi virare a contribuţiilor de către angajatori. De asemenea, Comisia

colaborează cu alte instituţii şi autorităţi din ţară şi din străinătate care au rol de

supraveghere şi reglementare a pieţelor financiare din statele membre ale Uniunii

Europene.

Participanţii la fondul de pensii administrat privat sunt:

obligatoriu, persoanele în vârstă de până la 35 ani, care devin

pentru prima dată asiguraţi la sistemul public de pensii;

251

facultativ, persoanele în vârstă de până la 45 ani, care sunt deja

asigurate şi contribuie la sistemul public de pensii, care pot adera numai la

un singur fond de pensii în acelaşi timp şi pot avea un singur cont la fondul

de pensii al cărui participant este.

Contribuţia la fondul de pensii este parte din contribuţia individuală de asigurări

sociale datorată la sistemul public de pensii, în proporţie de 2% din baza de calcul

(aceeaşi ca şi la contribuţia pentru asigurări sociale). În termen de 8 ani de la

începerea colectării, cota de contribuţie se majorează la 6%, cu o creştere de 0,5

puncte procentuale pe an.

Activele fondului de pensii pot fi investite numai în următoarele clase de

active:

instrumente ale pieţei monetare, inclusiv depozite în lei la o

instituţie de credit, în proporţie de 20% din valoarea totală a activelor

fondului de pensii;

titluri emise de stat (MFP BNR), în proporţie de 70% din

valoarea totală a activelor fondului;

obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de autorităţile

administraţiei publice locale, în proporţie de 30%;

valori mobiliare tranzacţionate pe o piaţă reglementată şi

supravegheată de CNVM, în proporţie de 50%;

obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de guverne şi

bănci centrale din alte state, maximum 10% din valoarea totală a activelor

fondului;

alte forme de investiţii prevăzute de Comisie, în proporţie

de 5%.

În legătură cu pilonul III al sistemului de pensii: componenta facultativă

administrată privat, baza legală este asigurată prin Legea nr. 249/2004 privind pensiile

ocupaţionale, care asigură următoarele avantaje:

aderarea la o schemă facultativă de pensii ocupaţionale

este facultativă;

252

contribuţia participantului la fondul de pensii ocupaţionale,

de până la echivalentul în lei a 200 euro pe an din venitul salarial anual

potrivit legii;

cheltuielile angajatorului cu contribuţiile datorate de acesta

la fondul de pensii ocupaţionale, în sumă de până la echivalentul în lei a

200 euro pe an pentru fiecare participant – sume ce sunt deductibile la

calculul profitului impozabil.

Se remarcă aici un dezavantaj pentru angajatori, prin faptul că acesta reţine şi

virează contribuţiile angajaţilor săi care au calitatea de participant la o schemă

facultativă de pensii ocupaţionale şi răspunde penal de neplata contribuţiilor sau de

plata lor incompletă conform termenelor, condiţiilor şi regulilor schemei cu privire la

plata contribuţiilor.

În concluzie, putem menţiona că sistemul privat de pensii prezintă avantajul de

a scoate economia românească dintr-un cerc vicios: impozite tot mai mari şi o

creştere economică tot mai mică – şi de a o integra într-un sistem sănătos care să-i

permită o creştere economică mai puternică, şi implicit, economii individuale tot mai

mari.

Menţionăm că implementarea pilonilor II şi III de pensii private au avut rezultate

diferite în ţările din Uniunea Europeană, cum ar fi Ungaria, Cehia, Austria etc. De

exemplu, în Cehia implementarea sistemului de pensii facultativ, în paralel cu sistemul

public de pensii a fost un eşec, fapt pentru care piaţa Cehă nu s-a dezvoltat la nivelul

pieţelor vecine. O situaţie aproape similară a cunoscut şi Austria. În schimb, în

Ungaria, unde sistemul de pensii administrate privat şi-a dovedit superioritatea,

atrăgând peste 52% din populaţia activă a Ungariei, însă acest fapt s-a datorat

introducerii în prima fază a pilonului II (cel obligatoriu).

Pe plan mondial, spre deosebire de situaţia din Uniunea Europeană, pensiile

private suscită noi intervenţii atât din partea companiilor, sub presiunea angajaţilor,

dar şi a guvernelor. Astfel, companiile din Statele Unite îngheaţă sau stopează

contribuţiile pentru pensiile private pentru că acestea au devenit mult prea

costisitoare. În timp ce în urmă cu 5 ani multe companii aveau surplusuri, acum

253

sistemul privat din SUA este subfinanţat cu o sumă totală de aproximativ 450 miliarde

dolari.

Pensiile au devenit o povară pentru companiile americane confruntate cu

competiţia salariilor mici, din alte zone ale globului, mai ales din China şi India.

General Motors deţine cel mai mare program privat de pensii de care

beneficiază aproximativ 600 mii oameni.

Chiar şi companiile care nu au probleme financiare, renunţă sau diminuează

fondurile de pensii. Spre exemplu compania Verizon a blocat planurile de pensii a 30

mii angajaţi.

Congresul american urmează să lanseze o serie de reforme în acest domeniu.

În anul 2004, planul Preşedintelui George Bush de a restructura sistemul public de

pensii a eşuat. Americanii sunt îngrijoraţi de nivelul de trai pe care îl vor avea după

pensionare, mulţi angajaţi fiind nevoiţi să lucreze mai mult timp. Companiile din unele

domenii ca industria aviatică sau cea constructoare de maşini iau cele mai drastice

măsuri referitoare la pensii.

Activele fondurilor de pensii au atins recordul de 8400 miliarde dolari în 2004.

Este vorba de activele combinate ale celor mai mari fonduri de pensii din lume, atât

publice, cât şi private, care au crescut în 2004 cu 27%, depăşind recordul de 6600

miliarde dolari atins în 2003. Acest fapt s-a datorat redresării generale a câştigurilor de

pe pieţele financiare, care au dus la aprecierea considerabilă a activelor (studiul a fost

realizat de firma de consultanţă Watson Wyatt şi publicaţia americană Pension and

Invesment în rândul a 300 fonduri de pensii).

Pieţele de valori mobiliare au continuat să se întărească în cursul anului 2004,

contribuind la echilibrarea balanţelor contabile a fondurilor de pensii din întreaga lume,

deşi îmbunătăţirea a fost modestă din cauza scăderi dobânzilor obligaţiunilor. De

aceea, fondurile de pensii si-au diversificat activele, în special în rândul obligaţiunilor,

dar şi al opţiunilor alternative. Pe ansamblu statelor studiate, creşteri mai mari au

înregistrat Japonia – 54%, Australia – 26%, Danemarca – 23%, Olanda – 23%, Marea

Britanie – 18%. În acelaşi timp, în Statele Unite cota de piaţă a scăzut în 2004 cu

aproximativ 8%, ajungând la 44,7%.

254

De menţionat că influenţa fondurilor de pensii asupra economiei mondiale este

în creştere.

4.2.4. Cheltuieli publice pentru obiective şi

acţiuni economice

Aceste cheltuieli urmăresc asigurarea funcţionării şi dezvoltării unor

întreprinderi sau ramuri economice, finanţarea investiţiilor cu caracter economic,

productiv, stimularea exportului etc. În primul rând, cheltuielile publice pentru acţiuni

economice sunt îndreptate către întreprinderile de stat şi către sectorul public, care

au ca obiect de activitate producţia de bunuri sau prestarea de servicii în care statul

dispune de puterea de decizie.

Formele de intervenţie a statului în economie sunt:

a) acordarea de ajutoare;

b) finanţarea investiţiilor;

c) împrumuturile garantate de stat.

Ajutorul de stat trebuie să fie compatibil cu mediul concurenţial normal şi

se notifică Consiliului Concurenţei spre a fi autorizate.(Temei legal : Legea nr.

143/1999 republicată în M.O. nr. 744/2005).

Exemple:

ajutoarele de stat având caracter social, acordate consumatorilor

individuali, cu condiţia ca acestea să fie date fără discriminare în ceea ce

priveşte originea produselor sau serviciilor implicate;

ajutoarele de stat pentru înlăturarea efectelor cauzate de dezastre

naturale sau de evenimente excepţionale.

Consiliul Concurenţei poate autoriza măsuri ce constituie ajutor de stat, cum

sunt:

a) ajutor pentru cercetare şi dezvoltare;

b) ajutor pentru IMM-uri;

c) ajutor pentru protecţia mediului înconjurător;

255

d) ajutor pentru instruirea angajaţilor şi pentru crearea de noi locuri

de muncă;

e) ajutor pentru salvarea şi restructurarea firmelor în dificultate

(ajutorul pentru menţinerea locurilor de muncă poate fi considerat ajutor de

restructurare);

f) ajutor pentru dezvoltare regională;

g) ajutor pentru promovarea exporturilor, prin acţiuni ca:

săptămâni naţionale;

târguri internaţionale,

magazine de prezentare şi alte asemenea, cu condiţia ca

de acestea să poată beneficia toate întreprinderile interesate;

h) ajutor pentru promovarea culturii şi conservarea patrimoniului

cultural;

i) ajutor pentru proiecte mari de investiţii;

j) orice alt ajutor de stat prevăzut de noi acte normative, emise de

către Consiliul Concurenţei, cu respectarea legislaţiei în vigoare.

Sunt interzise ajutoarele de stat cum sunt:

pentru export sau orice ajutor care este condiţionat de

performanţa la export, în măsura în care poate să afecteze aplicarea

corespunzătoare a acordurilor internaţionale la care România este parte;

pentru compensarea pierderilor rezultate din activitatea

întreprinderii, direct sau prin scutirea de la plata obligaţiilor datorate

statului;

ajutor care, prin aplicare, creează discriminări în favoarea

produselor rezultate la intern, faţă de bunurile similare produse în ţări

participante la acorduri internaţionale la care România este parte şi în

care sunt prohibite astfel de discriminări.

Consiliul Concurenţei va solicita Curţii de Apel în a cărei circumscripţie

teritorială se află sediul principal al furnizorului sau beneficiarului de ajutor de stat –

anularea actului administrativ prin care s-a acordat ajutorul ilegal şi, pe cale de

consecinţă, recuperarea, rambursarea sau suspendarea plăţii oricărui ajutor ilegal.

256

Curtea de Apel poate dispune, prin Ordonanţă preşedinţială, suspendarea

acordării ajutorului ilegal prevăzut în actul administrativ. Ordonanţa poate fi atacată

cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cazul în care Consiliul Concurenţei constată că un ajutor de stat a fost

instituit printr-un act normativ cu putere de lege, ea va sesiza autoritatea emitentă,

concomitent cu informarea furnizorului şi beneficiarului de ajutor de stat. În termen de

zece zile de la data primirii sesizării, autoritatea emitentă este obligată să ia o decizie

cu privire la suspendarea actului normativ prin care s-a acordat ajutorul de stat.

Dacă totuşi ajutorul de stat ilegal sau interzis de Consiliul Concurenţei, a fost

acordat, în baza O.U.G. nr.129/2005 Consiliul Concurenţei poate decide recuperarea

ajutorului de stat acordat – decizia constituind titlu executoriu pe care organele

Ministerului de Finanţe trebuie să-l ducă la îndeplinire. În acest caz, pentru sumele

reprezentând ajutoare de stat de recuperat se datorează dobânda de la data la care

ajutorul de stat a fost pus la dispoziţia beneficiarului şi până la recuperarea sa.

Comisia Europeană apreciază că România şi Bulgaria au făcut progrese

importante în domeniul ajutoarelor de stat, menţionând totuşi că, ponderea în PIB a

facilităţilor acordate de România în perioada 2002-2004 este peste media din ţările

membre ale U.E. (1,86% în cazul României, 1,35% în cazul noilor membri ai U.E.,

0,49% media pe întreaga Uniune şi 0,36% în cazul Bulgariei).

În valoare absolută, aceste ajutoare au însemnat 981 mil. euro pentru România

şi 65 mil. euro pentru Bulgaria. Autorităţile române au acordat ajutoare de stat, în

principal, sub următoarele forme:

eşalonări la plata impozitelor........................................................................45,4%;

scutiri de la plata impozitelor.........................................................................29,4%;

împrumuturi nerambursabile.........................................................................23,7%.

Valoarea relativ ridicată a acestor ajutoare acordate de România, a fost

determinată în mare parte de reformele de amploare în timpul procesului de tranziţie

la economia de piaţă, precum şi de privatizarea şi restructurarea companiilor aflate în

dificultate.

Comisia Europeană a arătat că sunt necesare noi eforturi din partea României,

pentru ca ajutorul de stat să fie utilizat într-un mod cât mai eficient, cum ar fi: investiţii

257

pentru dezvoltare, modernizare şi crearea de noi locuri de muncă şi nu pentru

acoperirea pierderilor.

Consiliul Concurenţei este cel îndreptăţit să monitorizeze acest proces,

deoarece 87% din aceste ajutoare acordate (faţă de 55% în Bulgaria şi 32% media

din U.E.), pot afecta semnificativ concurenţa, ca în cazul măsurilor sectoriale şi a celor

pentru restructurarea şi salvarea companiilor aflate în dificultăţi financiare.

Totuşi, comparând cifrele la paritatea puterii de cumpărare a leului faţă de euro,

se constată că nivelul acestor ajutoare acordate de România este mai mic decât în

alte ţări membre ale Uniunii. Oricum, la capitolul „politica de concurenţă” şi de

acordare a ajutoarelor de stat, vom fi monitorizaţi riguros în continuare, de către

Comisia Europeană şi după aderarea noastră la Uniune.

Investiţiile reprezintă modalităţi de intervenţie directă a statului pentru

dezvoltarea sectorului public, obiectivul principal fiind satisfacerea interesului general.

Ele nu au caracter permanent, ci se fac în funcţie de necesităţile de realizare a

investiţiilor de importanţă deosebită pentru economia naţională.

Ne referim la necesităţile de dezvoltare a infrastructurii transporturilor, de

modernizare a mijloacelor de transport, investiţii în domeniul protecţiei mediului

(epurarea apelor uzate, depozitarea şi eliminarea deşeurilor menajere şi industriale,

întreţinerea spaţiilor verzi), cercetarea ştiinţifică aplicativă şi pentru dezvoltare

(cercetări ecoindustriale) în domeniul creării de bunuri şi servicii. Menţionăm că cele

mai dezvoltare ţări ale lumii cheltuiesc şi cele mai mari fonduri pentru cercetare

ştiinţifică. În totalul cheltuielilor mondiale SUA se situează pe primul loc (cu 39%), fiind

urmate de Uniunea Europeană (cu 27%) şi Japonia (cu 15,9%);

În acest context, facem câteva aprecieri în legătură cu investiţiile străine în

România. Menţionăm că, la ora actuală, avem puţine facilităţi din partea statului

pentru promovarea lor. Astfel, investiţiile străine mai mari de un milion de dolari,

beneficiază prin Legea 332/2001 de exceptarea de la plata taxelor vamale pentru

utilajele tehnologice, instalaţiile şi echipamentele destinate activităţii productive.

Totodată, Codul fiscal prevede deducerea unei cote de 20% din valoarea

investiţiilor, precum şi posibilitatea utilizării amortizării accelerate, însă aceste facilităţi

sunt valabile doar până la 1 ianuarie 2006.

258

Pentru a face faţă competiţiei cu ţările din jur, trebuie create facilităţi din partea

statului care să stimuleze diferenţiat dezvoltarea regională, ţinând cont de

specificul economic al fiecărei zone. Trebuie menţionat faptul că, în Polonia şi Ungaria

facilităţile acordate de stat sunt considerabile, mergând uneori până la 40-50% din

valoarea investiţiei.

Conform datelor furnizate de Banca Naţională a României, volumul ISD în

România a fost în primele patru luni ale anului 2005 de 485 milioane euro, în scădere

faţă de aceeaşi perioadă a anului 2004, când s-au înregistrat 694 milioane euro, deşi

numărul proiectelor de investiţii a fost mai mare.

Împrumuturile garantate de stat

Statul garantează împrumuturi pentru unele întreprinderi care îşi desfăşoară

activitatea în domenii prioritare şi care apelează la asemenea resurse pentru

promovarea de programe de dezvoltare şi retehnologizare, protecţia mediului, absolut

necesare economiei naţionale.

În cazul în care beneficiarul unui împrumut garantat nu-şi onorează obligaţia

faţă de banca creditoare, statul se obligă să ramburseze creditul pe seama resurselor

bugetare.

Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să emită garanţii de stat pentru

împrumuturi contractate de agenţi economici sau autorităţi ale administraţiei publice

locale, desemnate prin hotărâre de guvern, pentru care se prevede că rambursarea

împrumuturilor respective se face din resursele proprii ale entităţilor nominalizate.

Garanţia emisă de MFP are la bază avizul Comitetului Interministerial de Garanţii şi

Credite de Comerţ Exterior, respectiv al Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor

Locale.

MFP emite o scrisoare de garanţie în favoarea instituţiei creditoare, după ce a

acceptat clauzele contractuale între aceasta şi potenţialul beneficiar (entităţile mai sus

menţionate), în care se specifică condiţiile împrumutului. Garanţia reprezintă o

obligaţie a statului român, care se execută în cazul în care beneficiarul împrumutului

nu are capacitatea să achite, în întregime sau parţial, împrumutul, dobânda,

comisioanele şi alte costuri stabilite.

259

Pentru acoperirea riscurilor financiare care decurg din garantarea de către stat

a împrumuturilor contractate, se constituie Fondul de risc, care se gestionează de

Ministerul Finanţelor Publice prin contul curent general al Trezoreriei Statului.

Fondul de risc se constituie din :

sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii

împrumuturilor garantate de stat, cu excepţia autorităţilor administraţiei

publice, de la care nu se percepe comision,

dobânzi la disponibilităţile aflate în contul Fondului de risc;

dobânzi şi penalităţi de întârziere, la nivelul celor prevăzute pentru

neplata în termen a obligaţiilor fiscale ale beneficiarilor de împrumut;

fonduri alocate de la bugetul de stat în acest scop;

alte surse constituite în acest scop.

În funcţie de gradul de risc al împrumutului, Ministerul Finanţelor Publice

determină cuantumul comisionului de risc. Sumele plătite de MFP, în eventualitatea

insolvenţei beneficiarilor de împrumut se recuperează de la debitori, conform legii.

4.2.5. Cheltuieli pentru administraţia de stat, apărare

şi ordine publică

Această categorie de cheltuieli priveşte finanţarea unor servicii publice

generale, care se realizează prin organe ale puterii legislative, executive, judecătoreşti

şi de ordine publică.

Autorităţile publice generale se împart în două categorii:

1) organele puterii şi administraţiei publice, şi anume:

a) instituţia prezidenţială;

b) organele puterii legislative centrale şi locale (Parlamentul, consiliile

locale);

c) organele puterii judecătoreşti;

d) organele executive centrale şi locale (Guvern, ministere, prefecturi,

primării, alte instituţii);

260

2) organe de ordine publică, şi anume: poliţia, jandarmeria, servicii de

informaţii, servicii speciale de pază şi protecţie.

Aceste cheltuieli reprezintă un consum definitiv de resurse financiare,

aproximativ 90% din ele fiind destinate plăţii salariilor şi întreţinerii clădirilor publice, iar

10% sunt destinate procurării de echipamente şi maşini.

Cheltuielile pentru apărare răspund unor necesităţi colective de asigurare a

independenţei naţionale şi a climatului de pace, exprimând în acelaşi timp

preocuparea pentru dezvoltarea continuă a funcţiei externe a statului.

Cheltuielile pentru apărare sunt cheltuieli neproductive, care consumă definitiv

o parte din PIB şi de aceea ele trebuie să reprezinte o tendinţă de reducere în timp a

volumului lor. Totuşi, trebuie ţinut cont că nivelul acestor cheltuieli depinde şi de factori

externi (mondiali sau regionali) şi că aceştia nu sunt întotdeauna de natură să

provoace o micşorare a cheltuielilor militare.

Deşi pe total, cheltuielile militare la nivel mondial cunosc o tendinţă de reducere

(în 1987 peste 1000 miliarde dolari, iar în 1997 circa 700 miliarde dolari), totuşi pe

structură se constată o menţinere şi chiar o creştere a consumurilor de resurse umane

în cercetarea ştiinţifică din domeniul militar. În acest domeniu sunt antrenate multe

cadre bine pregătite, iar cheltuielile de cercetare-dezvoltare cu caracter militar

reprezintă 20-25% din cheltuielile mondiale pentru toate destinaţiile.

Unele ţări, însă, pot avea mari câştiguri de pe urma creşterii producţiei militare

şi anume din exportul de armament.

Situaţia principalelor ţări exportatoare de armament şi valoarea acestor

exporturi în anul 1993 se prezintă astfel:

Nr.

crt.

Ţări exportatoare de armament Ţări importatoare de armament

Tara Suma exporturilor

- în mld $-

Tara Suma importurilor

- în mld $-

1. SUA 59 Turcia 14

261

2. Rusia 25 India 12

3. Germania 10 Egipt 8

4. Marea Britanie 5,5 Arabia Saudită 7,5

5. Franţa 5,3 Ungaria 6

6. Cehia 2,7 Japonia 5,5

7. China 2,4 Iran 5

8. Coreea de

Nord

2,3 Indonezia 4,8

9. Italia 2,0 China 4,5

10. Israel 1,3 Taiwan 4,2

În România volumul cheltuielilor militare, în perioada 1990-1997 au evoluat

astfel:

Indicatori 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

Cheltuieli pentru

apărare (mld lei)

29,8 78,3 195,7 419,6 1184,7 1525,3 1948,6 5878,3

% în total cheltuieli

bugetare

9,0 9,2 7,7 6,1 7,0 6,0 5,3 6,9

% în PIB 3,5 3,6 3,2 2,1 2,4 2,1 1,9 2,3

Cheltuielile pentru apărare, în ţara noastră, servesc întreţinerii şi dotării forţelor

armate. Ele mai cuprind şi cheltuieli de integrare euroatlantică, pentru participarea la

“Parteneriatul pentru Pace” sau participarea la operaţiuni de menţinere a păcii.

Peste 52% din totalul cheltuielilor sunt cheltuieli curente, iar restul cheltuieli de

capital şi rambursări de credite externe.

262

263

CAPITOLUL V

FINANŢELE PUBLICE LOCALE

5.1. Organizarea finanţelor publice locale

Comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane, delimitate teritorial din

punct de vedere politic şi administrativ, care sunt conduse de autorităţi publice

diferite de cele ale statului.

Există două principii care stau la baza funcţionării administraţiei publice

locale:

1) autonomia financiară;

2) subsidiaritatea sau descentralizarea competenţelor de la nivelul Guvernului

la nivelul comunităţilor locale.

Autonomia financiară a acestora este absolut necesară, deoarece autonomia

administrativă nu ar fi posibilă fără autonomia financiară, care-i asigură suportul

material al funcţionării [24;646]. Există şi un alt argument puternic, şi anume acela,

conform căruia, comunităţile locale îşi cunosc cel mai bine posibilităţile proprii privind

resursele băneşti de provenienţă publică şi, mai ales, nevoile privind cheltuielile ce

trebuie acoperite pentru producerea şi asigurarea de servicii publice pe plan local.

Acest argument stă la baza principiului subsidiarităţii sau al

descentralizării, conform căruia luarea deciziilor trebuie să aibă loc la un nivel cât

mai apropiat de bază, care cunoaşte cel mai bine atât nevoile cât şi posibilităţile

proprii, şi, mai ales, are competenţa de a rezolva problemele care decurg din aceste

nevoi.

Organizarea distinctă a finanţelor locale permite degrevarea finanţelor centrale

de o seamă de cheltuieli, reducerea numărului şi amplorii fluxurilor băneşti între cele

două niveluri structurale ale finanţelor publice şi simplificarea acestora, precum şi o

264

mai clară urmărire a modului cum sunt folosite fondurile constituite. Deci, această

separare a finanţelor locale de finanţele centrale este determinată de raţiuni de

eficienţă.

În România, organizarea teritorială a finanţelor publice este aşezată pe

împărţirea ţării în unităţi administrativ-teritoriale: judeţe, municipii, oraşe, comune.

Aceste unităţi administrativ-teritoriale au personalitate juridică şi buget propriu,

care reprezintă principalul instrument de conducere a acestor colectivităţi.

Fundamentarea, dimensionarea şi repartizarea cheltuielilor publice locale

pe destinaţii şi ordonatori de credite se efectuează în concordanţă cu atribuţiile ce

revin autorităţilor administraţiei publice locale şi cu priorităţile stabilite de acestea, în

vederea funcţionării lor şi în interesul comunităţilor respective.

Managementul finanţelor publice locale implică soluţionarea a două decizii

financiare majore şi anume:

a) decizia de stabilire şi atragere a unor venituri la bugetul instituţiilor;

b) decizia de finanţare a unor activităţi operaţionale, decizia de investire sau

de alocare a unor credite pentru activitatea investiţională.

Legea nr.189/1998 privind finanţele publice locale stabileşte resursele

financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi competenţele şi

răspunderile autorităţilor respective, în ceea ce priveşte finanţele publice locale şi

anume:

1) elaborarea şi aprobarea bugetelor locale la termenele stabilite;

2) stabilirea, încasarea şi urmărirea impozitelor şi taxelor locale;

3) urmărirea execuţiei bugetelor locale şi rectificarea acestora pe parcursul

anului bugetar, în condiţii de echilibru;

4) stabilirea şi urmărirea modului de prestare a serviciilor publice locale;

5) administrarea efectivă a bunurilor din proprietatea publică sau privată a

unităţilor administrativ-teritoriale;

6) angajarea de împrumuturi pe termen mediu şi lung şi urmărirea achitării la

scadenţă a obligaţiilor de plată rezultate din acestea;

7) administrarea resurselor financiare pe parcursul execuţiei bugetare, în

condiţii de eficienţă;

265

5.2. Angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor publice

locale

1. Angajarea cheltuielilor

Pentru acţiunile multianuale se înscriu distinct în buget creditele de angajament

şi creditele bugetare.

Creditul de angajament reprezintă limita maximă a cheltuielilor ce pot fi

angajate, în timpul exerciţiului bugetar, în limitele aprobate.

Creditul bugetar reprezintă suma aprobată prin buget, reprezentând limită

maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru

angajamentele contractate în cursul exerciţiului bugetar sau din exerciţii anterioare

pentru acţiuni multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din

buget pentru celelalte acţiuni.

Pentru acţiunile multianuale ordonatorii de credite încheie angajamente legale

în limita creditelor de angajament aprobate în buget pentru exerciţiul bugetar

respectiv.

Cheltuielile de investiţii se angajează individual în cadrul angajamentelor

multianuale care reprezintă limita superioară de angajare.

Angajarea cheltuielilor bugetare, altele decât cele care privesc acţiuni

multianuale, se face numai în limita creditelor bugetare aprobate.

Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare

numai în limita prevederilor şi potrivit destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict

legate de activitatea instituţiilor publice şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Angajarea oricărei cheltuieli din fonduri publice îmbracă două forme de

angajamente:

a) Angajamentul legal – fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând

orice act juridic din care rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor

publice.

266

Angajamentul legal trebuie să se prezinte sub formă scrisă şi să fie semnat de

ordonatorul de credite. Angajamentul legal ia forma unui contract de achiziţie publică,

comandă, convenţie, contract de muncă, acte de control, acord de împrumut etc.

Înainte de a angaja şi a utiliza creditele bugetare, respectiv înainte de a lua

orice măsură care ar produce o cheltuială, ordonatorii de credite trebuie să se asigure

că măsura luată respectă principiile unei bune gestiuni financiare, ale unui

management financiar sănătos, în special ale economiei şi eficienţei cheltuielilor.

Proiectele angajamentelor legale reprezintă decizii de principiu luate de

ordonatorii de credite, care implică o obligaţie de efectuare a unei cheltuieli faţă de

terţe persoane.

Aceste proiecte de angajamente legale nu pot fi aprobate de către ordonatorul

de credite decât dacă au primit în prealabil viza de control financiar preventiv în

condiţiile legii.

b) Angajamentul bugetar – orice act prin care o autoritate competentă, potrivit

legii, afectează fonduri publice unor anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare

aprobate.

Este interzis ordonatorilor de credite aprobarea unor angajamente legale fără

asigurarea că au fost rezervate şi fondurile publice necesare plăţii acestora în

exerciţiul bugetar, cu excepţia acţiunilor multianuale.

Valoarea angajamentelor legale nu poate depăşi valoarea angajamentelor

bugetare şi, respectiv, a creditelor bugetare aprobate, cu excepţia angajamentelor

legale aferente acţiunilor multianuale care nu pot depăşi creditele de angajament

aprobate în buget.

Angajarea cheltuielilor trebuie să se facă întotdeauna în limita disponibilului de

credite bugetare şi, respectiv, în limita disponibilului de credite de angajament pentru

acţiuni multianuale.

În scopul garantării acestei reguli, angajamentele legale, respectiv toate actele

prin care statul sau unităţile administrativ-teritoriale contractează o datorie faţă de terţii

creditori, sunt precedate de angajamente bugetare, respectiv de rezervarea creditelor

necesare plăţii angajamentelor legale.

1) angajamente bugetare individuale;

267

2) angajamente bugetare globale.

Angajamentul bugetar individual este un angajament specific unei anumite

operaţiuni noi care urmează să se efectueze.

Pentru cheltuieli curente de natură administrativă, ce se efectuează în mod

repetat pe parcursul aceluiaşi exerciţiu bugetar, se pot întocmi propuneri de

angajamente legale provizorii, materializate în bugete previzionale, care se înaintează

pentru viza de control financiar preventiv împreună cu angajamentele bugetare

globale.

Angajamentul bugetar global este un angajament bugetar aferent

angajamentului legal provizoriu care priveşte cheltuielile curente de funcţionare de

natură administrativă, cum ar fi:

- cheltuieli de deplasare;

- cheltuieli de protocol;

- cheltuieli de întreţinere şi gospodărie (încălzit, iluminat, apă, canal,

salubritate, poştă, telefon, radio, furnituri de birou etc.);

- cheltuieli cu asigurările;

- cheltuieli cu chiriile;

- cheltuieli cu abonamentele la reviste, buletine lunare etc.

În cazul angajamentelor legale provizorii ordonatorul de credite verifică faptul

că angajamentele legale individuale încheiate să nu depăşească valoarea

angajamentelor provizorii care au fost emise anterior.

Angajamentele legale individuale aprobate până la finele anului, acoperite de

aceste angajamente legale provizorii, nu trebuie înaintate pentru viza de control

financiar preventiv.

Angajamentele legale individuale care depăşesc valoarea angajamentelor

legale provizorii se supun vizei de control financiar preventiv.

2. Lichidarea cheltuielilor

Este fază în procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa

angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică

condiţiile de exigibilitate ale angajamentului legal pe baza documentelor justificative

care să ateste operaţiunile respective.

268

Verificarea existenţei obligaţiei de plată se realizează prin verificarea

documentelor justificative din care să rezulte pretenţia creditorului, precum şi

realitatea “serviciului efectuat” (bunurile au fost livrate, lucrările executate şi serviciile

prestate sau, după caz, existenţa unui titlu care să justifice plata: titlu executoriu,

acord de împrumut, acord de grant etc.).

Salariile şi indemnizaţiile vor fi lichidate în baza statelor de plată colective,

întocmite de compartimentul de specialitate, cu excepţia cazurilor în care este

necesară lichidarea individuală.

Documentele care atestă bunurile livrate, lucrările executate şi serviciile

prestate sunt Factura fiscală sau Factura, cuprinse în anexa nr.1A “Catalogul

formularelor tipizate, comune pe economie, cu regim special de tipărire, înseriere şi

numerotare, privind activitatea financiară şi contabilă”.

Determinarea sau verificarea existenţei sumei datorate creditorului se

efectuează de către persoana împuternicită de ordonatorul de credite, pe baza datelor

înscrise în factură şi a documentelor întocmite de comisia de recepţie constituită

potrivit legii.

Documentele care atestă bunurile livrate, lucrările executate şi serviciile

prestate sau din care reies obligaţii de plată certe se vizează pentru “Bun de plată” de

ordonatorul de credite sau de persoana delegată cu aceste atribuţii, prin care se

confirmă că:

- bunurile furnizate au fost recepţionate, cu specificarea datei şi a locului

primirii;

- lucrările au fost executate şi serviciile prestate;

- bunurile furnizate au fost înregistrate în gestiune şi în contabilitate, cu

specificarea gestiunii şi a notei contabile de înregistrare;

- condiţiile cu privire la legalitatea efectuării rambursărilor de rate sau a

plăţilor de dobânzi la credite ori împrumuturi contractate/garantate sunt

îndeplinite;

- alte condiţii prevăzute de lege sunt îndeplinite.

269

Prin acordarea semnăturii şi menţiunii “Bun de plată” pe factură, se atestă că

serviciul a fost efectuat corespunzător de către furnizor şi că toate poziţiile din factură

au fost verificate.

Condiţiile de exigibilitate a obligaţiei se verifică pe baza datelor cuprinse în

angajamentele legale, care trebuie să cuprindă şi date cu privire la termenele de plată

a obligaţiei.

Persoana împuternicită să efectueze lichidarea cheltuielilor verifică personal

documentele justificative şi confirmă pe propria răspundere că această verificare a

fost realizată.

Documentele care atestă parcurgerea fazei de lichidare a cheltuielilor stau la

baza înregistrării în contabilitatea patrimonială a instituţiei publice pentru reflectarea

serviciului efectuat şi a obligaţiei de plată faţă de terţii creditori.

3. Ordonanţarea cheltuielilor

Este fază în procesul execuţiei bugetare în care se confirmă că livrările de

bunuri au fost verificate şi că plata poate fi realizată. Persoana desemnată de

ordonatorul de credite confirmă că există o obligaţie certă şi o sumă datorată, exigibilă

la o anumită dată, şi în acest caz ordonatorul de credite bugetare poate emite

“Ordonanţarea de plată” pentru efectuarea plăţii.

Ordonanţarea de plată este documentul intern prin care ordonatorul de credite

dă dispoziţie conducătorului compartimentului financiar (financiar-contabil) să

întocmească instrumentele de plată a cheltuielilor.

Ordonanţarea de plată trebuie să conţină date cu privire la:

- exerciţiul bugetar în care se înregistrează plata;

- subdiviziunea bugetară la care se înregistrează plata;

- suma de plată (în cifre şi litere) exprimată în monedă naţională sau în

monedă străină, după caz;

- datele de identificare a beneficiarului plăţii;

- natura cheltuielilor;

- modalitatea de plată.

Ordonanţarea de plată este datată şi semnată de ordonatorul de credite sau de

persoana delegată cu aceste atribuţii.

270

Ordonanţarea de plată va fi însoţită de documentele justificative în original şi va

purta viza persoanelor autorizate din compartimentele de specialitate, care să

confirme corectitudinea sumelor de plată, livrarea şi recepţionarea bunurilor,

executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor, existenţa unui alt titlu care să justifice

plata, precum şi, după caz, înregistrarea bunurilor în gestiunea instituţiei şi în

contabilitatea acesteia.

Nici o ordonanţare de plată nu poate fi prezentată spre semnare ordonatorului

de credite decât după ce persoana împuternicită să exercite controlul financiar

preventiv a acordat viza.

Persoana împuternicită să exercite controlul financiar preventiv se asigură că

ordonanţările supuse vizei se referă la angajamente de cheltuieli deja vizate şi că sunt

îndeplinite condiţiile de lichidare a angajamentelor.

Ordonanţările de plată nevizate de persoana împuternicită să exercite control

financiar preventiv sunt nule şi fără valoare pentru conducătorul compartimentului

financiar (financiar-contabil) care urmează să facă plata, dacă nu sunt autorizate în

condiţiile prevăzute de lege.

După aprobare ordonanţarea de plată împreună cu toate documentele

justificative în original se înaintează conducătorului compartimentului financiar

(financiar-contabil) pentru plată.

Primele trei faze ale procesului execuţiei bugetare a cheltuielilor se realizează

în cadrul instituţiei publice, răspunderea pentru angajarea, lichidarea şi ordonanţarea

cheltuielilor revenindu-i ordonatorului de credite bugetare sau persoanelor

împuternicite să exercite această calitate prin delegare, potrivit legii.

4. Plata cheltuielilor

Plata cheltuielilor este faza finală a execuţiei bugetare prin care instituţia

publică este eliberată de obligaţiile sale faţă de terţii-creditori.

Plata cheltuielilor se efectuează de persoanele autorizate care, potrivit legii,

poartă denumirea generică de contabil, în limita creditelor bugetare şi destinaţiilor

aprobate în condiţiile dispoziţiilor legale, prin unităţile de trezorerie şi contabilitate

publică la care îşi au conturile deschise, cu excepţia plăţilor în valută, care se

efectuează prin bănci, sau a altor plăţi prevăzute de lege să se efectueze prin bănci.

271

Plata cheltuielilor se va efectua de către persoana desemnată de ordonatorul

de credite să îndeplinească această atribuţie.

Plata se efectuează de conducătorul compartimentului financiar (financiar-

contabil) numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- cheltuielile care urmează să fie plătite au fost angajate, lichidate şi

ordonanţate;

- există credite bugetare deschise/repartizate sau disponibilităţi în conturi de

disponibil;

- subdiviziunea bugetului aprobat de la care se efectuează plata este cea

corectă şi corespunde naturii cheltuielilor respective;

- există toate documentele justificative care să justifice plata;

- semnăturile de pe documentele justificative aparţin ordonatorului de credite

sau persoanelor desemnate de acesta să exercite atribuţii ce decurg din

procesul executării cheltuielilor bugetare, potrivit legii;

- beneficiarul sumelor este cel îndreptăţit potrivit documentelor care atestă

serviciul efectuat;

- suma datorată beneficiarului este corectă;

- documentele de angajare şi ordonanţare au primit viza de control financiar

preventiv;

- documentele sunt întocmite cu toate datele cerute de formular;

- alte condiţii prevăzute de lege.

Nu se poate efectua plata:

a) în cazul în care nu există credite bugetare deschise şi/sau repartizate ori

disponibilităţile sunt insuficiente;

b) când nu există confirmarea serviciului efectuat şi documentele nu sunt

vizate pentru “Bun de plată”;

c) când beneficiarul nu este cel faţă de care instituţia are obligaţii;

d) când nu există viza de control financiar preventiv pe ordonanţarea de plată

şi nici autorizarea prevăzută de lege.

În cazul constatării unei erori în legătură cu plata ce urmează să fie efectuată,

conducătorul compartimentului financiar (financiar-contabil) suspendă plata.

272

Motivele deciziei de suspendare a plăţii se prezintă într-o declaraţie scrisă care

se trimite ordonatorului de credite şi, spre informare, persoanei împuternicite să

exercite controlul financiar preventiv.

Ordonatorul de credite poate solicita în scris şi pe propria răspundere

efectuarea plăţilor.

Pentru efectuarea cheltuielilor de capital instituţiile publice vor prezenta

unităţilor de trezorerie şi contabilitate publică şi programul de investiţii aprobat în

condiţiile legii.

Creditele bugetare aprobate în buget vor putea fi utilizate la cererea

ordonatorilor de credite numai după deschiderea de credite de către ordonatorii

principali de credite, repartizarea creditelor bugetare pentru bugetul propriu şi pentru

ordonatorii de credite secundari sau terţiari, după caz, şi/sau alimentarea cu fonduri a

conturilor deschise pe seama acestora.

273

Fig. nr.2. Categoriile de cheltuieli în bugetul local

Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin unităţile teritoriale ale

trezoreriei statului. Executarea cheltuielilor bugetului local se face cu respectarea unor

norme obligatorii (reguli bugetare), pentru ordonatorii de credite, după cum urmează:

1) instituţiile publice de subordonare locală pot face plăţi de casă, numai în

limita creditelor deschise de consiliile locale, în limita bugetului aprobat

anual şi pe trimestre, pentru fiecare subdiviziune a clasificaţiei bugetare.

Primăriile fac deschideri de credite lunare pe baza bugetelor aprobate, la

trezoreria teritorială la care au deschis contul. Este interzisă efectuarea de plăţi direct

din veniturile încasate, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

274

SERVICII DE DEZV. PUBLICA

CHELTUIELI CU DESTINATIE

SPECIALA

TRANSPORT SI COMUNICATII

BUGET LOCAL

CHELTUIELI

AUTORITATI PUBLICE

SANATATE

ALTE ACTIUNI ASISTENTA SOCIALA

INVATAMANT CULTURATRANSFERURI CATRE ALTE

BUGETE

2) efectuarea cheltuielilor din buget se va putea face numai pe bază de acte

justificative, întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale;

3) cheltuielile aprobate prin bugetul local reprezintă limite maxime ce nu pot fi

depăşite;

4) încadrarea veniturilor şi cheltuielilor pe criteriul funcţional (pe capitole şi

subcapitole) şi economic (pe articole şi alineate) al clasificaţiei bugetare,

este o condiţie a raportării unei execuţii bugetare reale de către fiecare

instituţie publică în parte;

5) există trei categorii de ordonatori de credite şi anume:

a) ordonatori principali;

b) ordonatori secundari;

c) ordonatori terţiari.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt preşedinţii consiliilor

judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi

administrativ-teritoriale.

Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică, cărora li se alocă

fonduri din bugetele locale sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz.

Ordonatorii principali de credite pot delega această calitate înlocuitorilor de

drept sau altor persoane împuternicite în acest scop.

Ordonatorii principali de credite analizează modul de utilizare a creditelor

bugetare aprobate prin bugetele locale şi prin bugetele instituţiilor publice, ai căror

conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, şi aprobă

efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare

numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de

activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Ordonatorii de credite răspund de:

a) elaborarea şi fundamentarea proiectului de buget propriu;

b) urmărirea modului de realizare a veniturilor;

c) angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor

bugetare aprobate şi a veniturilor bugetare posibil de încasat;

275

d) integritatea bunurilor aflate în proprietatea sau în administrarea instituţiei pe

care o conduc;

e) organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a

situaţiilor financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi

execuţiei bugetare;

f) organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi

a programului de investiţii publice;

g) organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;

h) organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor

legale;

i) alte atribuţii stabilite de dispoziţiile legale.

5.3. Impozitele şi taxele locale

5.3.1. Caracteristici generale

Constituie integral venituri proprii ale bugetelor locale ale comunelor, oraşelor,

municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti sau judeţelor, după caz, următoarele

resurse financiare:

1) impozitele şi taxele locale, după cum urmează:

a) impozitul pe clădiri;

b) impozitul pe teren;

c) taxa asupra mijloacelor de transport;

d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;

e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;

f) impozitul pe spectacole;

g) taxa hotelieră;

h) taxele speciale;

i) alte taxe locale.

276

2) amenzile şi penalităţile aferente impozitelor şi taxelor locale prevăzute

anterior;

3) dobânzile pentru plata cu întârziere a impozitelor şi taxelor locale;

4) taxele instituite prin următoarele acte normative:

a) Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu

modificările şi completările ulterioare;

b) O.G. nr.12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea

notarială, republicată;

c) Legea nr.117/1999 privind taxele extrajudiciare de timbru, cu

modificările ulterioare.

La stabilirea impozitelor şi taxelor locale trebuie să se aibă în vedere

respectarea următoarelor principii:

a) principiul transparenţei, potrivit căruia autorităţile administraţiei publice

locale au obligaţia să-şi desfăşoare activitatea într-o manieră deschisă faţă

de public;

b) principiul aplicării unitare – potrivit căruia trebuie să se asigure

organizarea şi executarea în concret, în mod unitar, a prevederilor Codului

fiscal, fiind interzisă instituirea altor impozite sau taxe locale în afara celor

prevăzute de prezentul cod. Totodată, taxele speciale, instituite pentru

funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul persoanelor

fizice şi juridice, se încasează numai de la acestea, potrivit regulamentului

de funcţionare a consiliilor locale sau judeţene, după caz;

c) principiul autonomiei locale – potrivit căruia consiliile locale şi judeţene

stabilesc impozitele şi taxele locale între limitele şi condiţiile prevăzute de

Codul fiscal. Acest principiu corespunde Cartei europene a autonomiei

locale, adoptate la Strasbourg la 15 oct.1985, ratificată de România prin

Legea nr.199/1997.

Pentru identificarea localităţilor şi încadrarea acestora pe ranguri de

localităţi se au în vedere, cumulativ, următoarele acte normative:

1) Legea nr.2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României,

cu modificările ulterioare;

277

2) Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului

naţional, respectiv Reţeaua de localităţi.

Potrivit Legii nr.351/2001, ierarhizarea funcţională a localităţilor urbane şi

rurale, este următoarea:

a) rangul 0 - Capitala României, municipiu de importanţă

europeană;

b) rangul I - municipii de importanţă naţională, cu influenţă

potenţială la nivel european;

c) rangul II - municipii de importanţă interjudeţeană, judeţeană

sau cu rol de echilibru în reţeaua de localităţi;

d) rangul III - oraşe;

e)rangul IV - sate reşedinţă de comune;

f) rangul V - sate componente ale comunelor şi sate aparţinând

municipiilor şi oraşelor.

Delimitarea zonelor şi stabilirea numărului acestora, atât în intravilanul, cât şi

în extravilanul localităţilor, se stabilesc prin hotărâre a consiliului local respectiv, în

funcţie de poziţia terenului faţă de centrul localităţii, de reţelele edilitare şi de alte

elemente specifice fiecărei unităţi administrativ-teritoriale. Hotărârea consiliului local

are la bază următoarele documente:

a) documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism (hărţi, schiţe privind

formele de relief, cursuri de apă, păduri, drumuri, construcţii etc.);

b) registrele agricole;

c) evidenţe specifice cadastrului imobiliar-edilitar;

d) orice alte evidenţe agricole sau cadastrale.

Identificarea zonelor atât în intravilanul, cât şi în extravilanul localităţilor se face

prin litere: A, B, C şi D.

Intravilanul localităţii reprezintă teritoriul determinat prin Planul urbanistic

general (P.U.G.), care cuprinde ansamblul terenurilor cu şi fără construcţii, ce

constituie o localitate. Intravilanul se poate dezvolta prin extinderea în extravilan

278

numai pe bază de planuri urbanistice-zonale (P.U.Z.), legal aprobate, integrându-se

ulterior în Planul urbanistic general (P.U.G.) al localităţii.

Extravilanul localităţii reprezintă teritoriul cuprins între limita intravilanului şi

limita teritorial-administrativă a localităţii.

Consiliile locale şi judeţene adoptă hotărârile cu privire la stabilirea impozitelor

şi taxelor locale pentru un an calendaristic, până la data de 31 mai inclusiv, pentru

anul fiscal următor.

Primarii şi preşedinţii de consilii judeţene asigură publicarea corespunzătoare a

hotărârii într-un ziar local sau afişarea la sediul primăriei, în cazul celor din mediul

rural.

Orice persoană juridică ce datorează impozite şi taxe locale are obligaţia de

a calcula aceste impozite şi de a depune o declaraţie la primăria respectivă până la

data de 31 ianuarie inclusiv a anului calendaristic pentru care se calculează impozitul

sau taxa.

Autorităţile administraţiei publice locale şi organele speciale ale acestora, după

caz, sunt responsabile pentru stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor şi a taxelor

locale, precum şi a amenzilor şi penalizărilor aferente.

Sumele reprezentând impozite şi taxe locale se indexează anual pentru a

reflecta rata estimată a inflaţiei pentru anul următor, dacă aceasta depăşeşte 5%.

În legătură cu plătitorii de impozite şi taxe locale legea instituie scutiri şi

facilităţi, în felul următor:

a) scutiri şi facilităţi prevăzute expres de lege;

b) scutiri şi facilităţi stabilite de consiliile locale.

1) Scutiri şi facilităţi prevăzute expres de lege:

a) Impozitele şi taxele de la pct.1 lit.a), b), c), d), h) şi i) nu se aplică

pentru: veteranii de război, persoanele persecutate din motive politice de

regimul comunist, urmaşilor eroilor-martiri, răniţilor şi luptătorilor din

Revoluţia din 1989, precum şi văduvelor de război;

279

b) Impozitele şi taxele de la pct.1 lit.a), b) şi taxa pentru eliberarea

autorizaţiilor de funcţionare pentru activităţi economice nu se aplică

persoanelor cu handicap şi celor invalide de gradul I sau II;

c) alte scutiri prevăzute de lege.

Menţionăm că scutirea de la plata impozitului pe clădiri se aplică doar clădirii

folosite ca domiciliu de persoanele fizice prevăzute mai sus. De asemenea, scutirea

de la plata impozitului pe teren se aplică doar terenului aferent clădirii utilizate ca

domiciliu de persoanele fizice prevăzute anterior.

Impozitele şi taxele menţionate mai sus nu se aplică nici pentru următoarele

persoane juridice:

a) instituţii sau unităţi care funcţionează sub coordonarea Ministerului

Învăţământului, cu excepţia incintelor folosite pentru activităţi economice;

b) fundaţiilor testamentare constituite conform legii, cu scopul de a întreţine,

dezvolta şi ajuta instituţii de cultură naţională, precum şi de a susţine acţiuni

cu caracter umanitar, social şi cultural;

c) organizaţiilor umanitare care au ca unică activitate întreţinerea şi

funcţionarea căminelor de bătrâni şi a caselor pentru ocrotirea copiilor orfani

şi a copiilor străzii.

Impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren se reduc cu 50% pentru acele clădiri şi

terenul aferent deţinute de persoane juridice, care sunt utilizate exclusiv pentru

prestarea de servicii turistice, pe o perioadă de maxim 5 luni pe durata unui an

calendaristic.

2) Scutiri şi facilităţi stabilite de consiliile locale:

a) Consiliile locale pot acorda scutiri sau reduceri de la plata impozitului pe

clădiri folosite ca domiciliu de persoanele fizice ori a impozitului pe teren

aferent acestor clădiri, în cazul persoanelor fizice ale căror venituri lunare

sunt mai mici decât salariul minim pe economie ori constau în exclusivitate

din indemnizaţie de şomaj sau pensie de asistenţă socială;

b) În cazul unei calamităţi naturale, consiliile locale pot acorda scutiri de la

plata impozitului pe clădiri, a impozitului pe teren, precum şi a taxei pentru

280

eliberarea certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construire sau o

reducere a acestora.

5.3.2 Impozitul pe clădiri

Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează

anual impozit pentru acea clădire, cu excepţiile prevăzute de Codul fiscal, la bugetul

local al unităţii administrativ-teritoriale în care este amplasată clădirea.

În cazul unei clădiri, aflată în administrarea sau în folosinţa, după caz, a altei

persoane, pentru care se datorează chirie în baza unui contract de închiriere,

impozitul pe clădiri se datorează de către proprietar.

În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multor

persoane, fiecare dintre proprietarii comuni ai clădirii datorează impozit pentru partea

din clădire aflată în proprietatea sa. Dacă nu se pot stabili părţile individuale ale

proprietarilor în comun, atunci fiecare proprietar datorează o parte egală din impozitul

pentru clădirea respectivă.

Prin clădire se înţelege orice construcţie care serveşte la adăpostirea de

oameni, de animale, de obiecte, de materiale şi produse, de instalaţii etc.

Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru:

a) clădirile instituţiilor publice şi clădirile care fac parte din domeniul public şi

privat al unei unităţi administrativ-teritoriale;

b) clădirile care, potrivit legii, sunt considerate monumente istorice, de

arhitectură sau arheologice, muzee sau case memoriale;

c) clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor

religioase recunoscute de lege;

d) clădirile instituţiilor de învăţământ preuniversitar sau universitar;

e) clădirile unităţilor sanitare de interes naţional care nu au trecut în

patrimoniul comunităţilor locale;

f) clădirile aflate în patrimoniul public sau privat al statului şi în administrarea

Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”;

281

g) construcţiile şi amenajările funerare din cimitire şi crematorii;

h) clădirile sau construcţiile din parcurile industriale, ştiinţifice sau tehnologice.

Instituţiile prevăzute mai sus la lit. a)-f) vor datora impozit dacă incintele

respective se folosesc pentru activităţi economice, cu excepţia celor din patrimoniul

privat al statului.

De asemenea, nu datorează impozit oricare dintre următoarele construcţii

speciale:

a) sonde de ţiţei, gaze, sare;

b) platforme de foraj marin;

c) centrale hidroelectrice, termoelectrice, nuclearoelectrice, clădiri şi construcţii

speciale anexă, reţea aeriană de transport şi distribuţie a energiei electrice

şi stâlpii aferenţi acesteia, cablu subteran de transport etc.;

d) reţele de telecomunicaţii subterane şi aeriene;

e) căi de rulare, de incintă sau exterioare;

f) galerii subterane şi puţuri de mină;

g) coşuri de fum şi turnuri de răcire;

h) baraje şi construcţii accesorii;

i) poduri, viaducte, apeducte, tuneluri;

j) reţele şi conducte pentru transportul sau distribuţia apei, produselor

petroliere şi gazelor, canalizare etc.;

k) terasamente, împrejmuiri, platforme betonate;

l) alte construcţii de natură similară.

Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru clădirea unei persoane fizice,

dacă:

a) clădirea este o locuinţă nou realizată în condiţiile Legii locuinţei nr.114/1996;

b) clădirea este realizată pe bază de credite, în conformitate cu O.G.

nr.19/1994 privind stimularea investiţiilor pentru realizarea unor lucrări

publice şi construcţii de locuinţe, modificată prin Legea nr.82/1995.

Scutirea de impozit pentru cele două categorii de persoane fizice se aplică

pentru o clădire timp de 10 ani de la data dobândirii acesteia. În cazul înstrăinării

clădirii, scutirea de impozit nu se aplică noului proprietar al clădirii.

282

În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea

cotei de impozitare la valoarea impozabilă a clădirii.

Cota de impozitare este de 0,1% atât pentru clădirile situate în mediul urban

cât şi pentru clădirile din mediul rural.

Valoarea impozabilă a unei clădiri se determină prin înmulţirea suprafeţei

construite desfăşurate a clădirii, exprimată în metri pătraţi, cu valorile prevăzute de

Codul fiscal.

Suprafaţa construită desfăşurată a unei clădiri se determină prin însumarea

suprafeţelor secţiunilor tuturor nivelurilor clădirii, inclusiv ale balcoanelor, logiilor sau

ale celor situate la subsol, exceptând suprafeţele podurilor care nu sunt utilizate ca

locuinţă şi suprafeţele scărilor şi teraselor neacoperite.

Valoarea impozabilă a clădirii se ajustează în funcţie de amplasarea clădirii,

cu un coeficient de corecţie calculat după rangul localităţii, iar în cadrul localităţilor pe

zone A, B, C şi D.

În cazul unei clădiri finalizate înainte de 1951, valoarea impozabilă se reduce

cu 15%.

În cazul unei clădiri finalizate în perioada 1950-1978, valoarea impozabilă se

reduce cu 5%.

Dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca

locuinţă, care nu sunt închiriate unei alte persoane, impozitul pe clădiri se majorează

astfel:

a) cu 15% pentru prima clădire în afara acelei de la adresa de domiciliu;

b) cu 50% pentru cea de-a doua clădire în afara celei de la adresa de

domiciliu;

c) cu 75% pentru cea de-a treia clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;

d) cu 100% pentru cea de-a patra clădire şi următoarele în afara celor de la

adresa de domiciliu.

În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea

unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.

Cota de impozit se stabileşte prin hotărâre a consiliului local şi poate fi

cuprinsă între 0,25% şi 1,5% inclusiv, începând cu anul 2006.

283

Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu,

înregistrată în contabilitatea proprietarului sau valoarea reevaluată a acesteia.

În cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea

amortizării, valoarea impozabilă se reduce cu 15%.

În cazul unei clădiri care a fost dobândită înainte de 1998 şi care după această

dată nu a fost reevaluată, cota impozitului de clădiri este stabilită de consiliul local

între 5% şi 10% şi se aplică la valoarea de inventar a clădirii.

Orice persoană care dobândeşte sau construieşte o clădire ori extindere,

demolează sau modifică o clădire existentă are obligaţia să depună o declaraţie în

acest sens la organul fiscal competent aparţinând de autoritatea administraţiei publice

locale în termen de 30 de zile de la data la care s-au produs aceste modificări.

Impozitul pe clădiri se plăteşte anual, în patru rate egale, până la datele de

15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 noiembrie, inclusiv.

Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de

către persoanele fizice, până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o

bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

5.3.3. Impozitul pe teren

Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează

pentru acesta un impozit anual la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în

raza căreia este situat terenul.

În cazul când terenul se află în administrarea sau folosinţa, după caz, altei

persoane decât proprietarul, pentru care se datorează chirie, respectiv arendă în baza

unui contract de închiriere/arendare, impozitul pe teren se datorează de proprietar.

În cazul terenului deţinut în comun de două sau mai multe persoane, fiecare

proprietar datorează impozit pentru partea de teren aflat în proprietatea sa. Dacă nu

pot fi stabilite părţile individuale ale proprietarilor comuni, atunci fiecare coproprietar

datorează o parte egală din impozitul pentru terenul respectiv.

Impozitul pe teren nu se datorează pentru:

284

a) terenul aferent unei clădiri, pentru suprafaţa de teren acoperită de acea

clădire;

b) orice teren al unui cult religios, recunoscut de lege;

c) orice teren al unui cimitir, crematoriu;

d) orice teren al unei instituţii de învăţământ preuniversitar şi universitar,

autorizată provizoriu sau acreditată;

e) orice teren al unei unităţi sanitare de interes naţional care nu a trecut în

patrimoniul autorităţilor locale;

f) orice teren aferent unei clădiri a unei instituţii publice sau unei clădiri care

face parte din domeniul public sau privat al unei unităţi administrativ-

teritoriale, exceptând suprafeţele folosite pentru activităţi economice;

g) orice teren degradat sau poluat, inclus în perimetrul de ameliorare, pentru

perioada cât durează ameliorarea acestuia;

h) terenurile care prin natura lor (şi nu prin destinaţie) sunt improprii pentru

agricultură sau silvicultură, cum ar fi:

1) terenuri ocupate de iazuri, bălţi, lacuri de acumulare sau căi

navigabile;

2) terenuri folosite pentru activităţile de apărare împotriva

inundaţiilor;

3) terenuri care contribuie la exploatarea resurselor de apă;

4) terenuri utilizate pentru exploatările din subsol etc.;

i) terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, naţionale şi principale şi

zonele de siguranţă ale acestora;

j) terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice;

k) alte categorii prevăzute de lege.

Impozitul pe teren se stabileşte, luând în calcul numărul de metri pătraţi de

teren, rangul localităţii în care este amplasat terenul şi zona, cât şi categoria de

folosinţă a terenului, conform încadrării facute de consiliul local.

În cazul unui teren situat în intravilan, impozitul se stabileşte prin înmulţirea

numărului de metri pătraţi ai terenului cu suma corespunzătoare prevăzută în

următorul tabel:

285

Zona din cadrul

localităţiiRangul localităţii şi valorile aferente (lei/m

2)

X 0 I II III IV V

A 5.900 4.900 4.300 3.700 500 400

B 4.900 3.700 3.000 2.500 400 300

C 3.700 2.500 1.900 1.200 300 200

D 2.500 1.200 1.000 700 200 100

Dacă terenul din intravilan este înregistrat în Registrul agricol la altă categorie

de folosinţă decât de cea de terenuri cu construcţii, impozitul pe teren se calculează

luând în calcul categoria de folosinţă, iar suma obţinută se înmulţeşte cu un

coeficient de corecţie, după cum urmează:

Nr.

crt.

Categoria de folosinţăZona şi valorile aferente (lei/m

2)

0 X I II III IV

1 Teren arabil 20 15 13 11

2 Păşune 15 13 11 9

3 Fâneaţă 15 13 11 9

4 Vie 33 25 20 13

5 Livadă 38 33 25 20

6 Pădure sau alt teren

cu vegetaţie forestieră

20 15 13 11

7 Teren cu apă 11 9 6 X

8 Drumuri şi căi ferate X X X X

9 Teren neproductiv X X X X

286

Rangul localităţii Coeficient de corecţie

0 8,00

I 5,00

II 4,00

III 3,00

IV 1,10

V 1,00

În cazul terenului amplasat in extravilan¸impozitul se stabileşte prin inmulţirea

suprafeţei terenului, exprimată în hectare, cu suma corespunzătoare prevăzută în

tabelele de mai jos, înmulţită cu coeficientul de corecţie corespunzător:

Nr.

crt.

Categoria de folosinţă Zona şi valorile corespunzătoare (lei

RON/ha)

0 X A B C D

1 Teren cu construcţii 22 20 18 16

2 Arabil 36 34 32 30

3 Păşune 20 18 16 14

4 Fâneaţă 20 18 16 14

5 Vie pe rod 40 38 36 34

6 Livadă pe rod 40 38 36 34

7 Pădure sau alt teren cu

vegetaţie forestieră

12 10 8 6

8 Teren cu apă (fără amenajări

piscicole)

4 3 2 1

9 Teren cu amenajări piscicole 24 22 20 18

10 Drumuri şi căi ferate X X X X

11 Teren neproductiv X X X X

287

Zona în

cadrul

localităţii

Rangul localităţii şi coeficienţii de corecţie corespunzători

0 I II III IV V

A 1,30 1,25 1,20 1,15 1,10 1,05

B 1,25 1,20 1,15 1,10 1,05 1,00

C 1,20 1,15 1,10 1,05 1,00 0,95

D 1,15 1,10 1,05 1,00 0,95 0,90

Impozitul pe teren se stabileşte anual în sumă fixă, în lei/m2

în mod

diferenţiat, în intravilanul şi respectiv, extravilanul localităţilor, după cum urmează:

a. în intravilan:

1. pe ranguri de localităţi, identificate prin cifrele romane: 0, I, II, III, IV,

V;

2. pe zone, identificate prin literele: A, B, C, D;

3. pe categorii de folosinţă, evidenţiate anterior;

4. prin aplicarea nivelurilor şi coeficienţilor de corecţie, prevăzuţi mai

sus;

b. în extravilan:

1. pe zone, identificate prin literele: A, B, C, D;

2. pe categorii de folosinţă menţionate anterior;

3. prin aplicarea nivelurilor şi a coeficienţilor de corecţie în funcţie de

rangul localităţii: 0, I, II, III, IV, V.

Înstrăinarea unui teren nu poate fi efectuată dacă titularul dreptului de

proprietate asupra terenului nu are achitate toate obligaţiile fiscale în legătură cu

terenul respectiv (cu excepţia celor aflate în litigiu) faţă de bugetul local aparţinător.

Orice act încheiat pentru înstrăinarea terenurilor, cu încălcarea acestei dispoziţii legale

este nul de drept.

Impozitul pe teren se plăteşte anual, în două rate egale, până la 31 martie şi

respectiv, 30 septembrie.

288

Pentru plata cu anticipaţie a impozitului datorat pe întregul an de către

contribuabil, până la data de 31 martie inclusiv, a anului respectiv, se acordă o

bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

5.3.4. Taxa asupra mijloacelor de transport

Orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie

înmatriculat în România, datorează o taxă anuală, la bugetul local al unităţii

administrativ-teritoriale unde persoana îşi are domiciliul, sediul sau punctul de lucru,

după caz.

În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing

financiar, taxa asupra mijlocului de transport se datorează de locator.

Taxa asupra mijloacelor de transport nu se aplică pentru:

a) autoturismele, motocicletele cu ataş şi mototriciclurile care aparţin

persoanelor cu handicap locomotor şi care sunt adaptate handicapului

acestora;

b) navele fluviale de pasageri, bărcile şi luntrele folosite pentru transportul

persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi

Insula Balta Ialomiţei;

c) mijloacele de transport ale instituţiilor publice;

d) mijloacele de transport ale persoanelor juridice, care sunt utilizate pentru

servicii de transport public de pasageri în regim urban sau suburban,

inclusiv transportul de pasageri în afara unei localităţi, dacă tariful de

transport este stabilit în condiţii de transport public.

Taxa se calculează în funcţie de tipul mijlocului de transport, ţinând cont de

capacitatea cilindrică a acestuia, prin înmulţirea fiecărui 500 cm3 sau fracţiune din

aceasta cu tariful prevăzut de lege.

În cazul unui ataş, taxa este de 50% din valoarea taxei pentru motocicletele,

motoretele sau scuterele respective.

289

În cazul autovehiculelor de transport marfă cu masa totală autorizată de

peste 12 tone, taxa se calculează la masa totală a mijlocului de transport stabilită prin

cartea de identitate sau factura de achiziţie, în funcţie de numărul de axe (două axe,

trei axe sau patru axe) sau a unei combinaţii de autovehicule.

În cazul remorcilor, semiremorcilor şi rulotelor care nu fac parte dintr-o

combinaţie de autovehicule taxa se stabileşte în sumă absolută, astfel:

- până la 1 tonă inclusiv.................................59.000 lei

- între 1 – 3 tone..........................................194.000 lei

- între 3 – 5 tone..........................................292.000 lei

- peste 5 tone...............................................370.000 lei

În cazul mijloacelor de transport pe apă, taxa este stabilită de lege, în sume

absolute, pe categorii de mijloace de transport (luntre, bărci, şalupe, iahturi, vapoare

etc.).

Taxa asupra mijloacelor de transport se plăteşte în aceleaşi condiţii ca şi

impozitul pe clădiri.

În cazul unui mijloc de transport deţinut de un nerezident, taxa se plăteşte

integral în momentul înregistrării mijlocului de transport la compartimentul de

specialitate al autorităţii administraţiei publice locale.

Veniturile provenite din taxa asupra mijloacelor de transport, precum şi

amenzile şi penalizările aferente se pot utiliza exclusiv pentru lucrări de întreţinere

modernizare, reabilitare şi construire a drumurilor locale şi judeţene, din care 60%

constituie venituri la bugetul local şi 40% constituie venituri la bugetul judeţean.

În cazul municipiului Bucureşti, taxa constituie venituri la bugetul sectoarelor în

proporţie de 60% şi 40% la bugetul municipiului Bucureşti.

290

5.3.5. Taxa pentru eliberarea certificatelor,

avizelor şi autorizaţiilor

Ne vom referi, în cele ce urmează, la două categorii de taxe:

1) taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism, a autorizaţiei de construire

şi a altor avize asemănătoare;

2) taxa pentru eliberarea autorizaţiilor pentru a desfăşura o activitate

economică şi a altor autorizaţii similare.

1. Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism a autorizaţiei de

construire şi a altor avize asemănătoare

Realizarea construcţiilor civile, industriale, agricole sau de orice natură, inclusiv

a instalaţiilor aferente acestora, se poate efectua numai în baza şi cu respectarea

prevederilor unei autorizaţii de construire, emisă în baza Legii nr.50/1991 privind

autorizarea executării lucrărilor de construcţii, modificată şi completată prin Legea

nr.453/2001, cât şi în conformitate cu prevederile documentaţiilor de urbanism şi de

amenajare a teritoriului.

Desfiinţarea (demolarea, dezafectarea ori dezmembrarea parţială sau totală)

construcţiilor şi instalaţiilor aferente acestora, precum şi a oricăror amenajări se poate

face numai pe baza unei autorizaţii de desfiinţare, emisă în aceleaşi condiţii cu

autorizaţia de construire.

Autorizaţia de construire/desfiinţare se emite la solicitarea deţinătorului titlului

de proprietate asupra unui imobil (teren, construcţii), persoană fizică sau juridică, ori a

altui act care conferă dreptul de construire sau de desfiinţare.

Documentele necesare autorizării sunt următoarele:

a) certificatul de urbanism;

b) autorizaţia de construire/desfiinţare;

c) avize şi acorduri ale instituţiilor statului (energie electrică, termică, gaze,

telefoane etc.);

d) documentaţii tehnice.

291

Certificatul de urbanism este actul de informare prin care autorităţile publice

(primarul sau preşedintele consiliului judeţean, după caz) stabilesc cerinţele

urbanistice ce urmează să fie îndeplinite de solicitant.

Autorizaţia de construire/desfiinţare se eliberează după certificatul de

urbanism şi reprezintă actul pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor legale cu

privire la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea obiectivelor de investiţii,

respectiv pentru dezafectarea celor existente.

Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism, în mediul urban, este

egală cu suma stabilită de consiliul local între următoarele limite, prevăzute de lege:

a) până la 150 m2 inclusiv..........................................25.000 – 35.000 lei;

b) între 151 m2 – 250 m2 inclusiv.................................37.000 – 47.000 lei;

c) între 251 m2 – 500 m2 inclusiv..................................48.000 – 60.000 lei;

d) între 501 m2 – 750 m2 inclusiv.................................61.000 – 72.000 lei;

e) între 751 m2 – 1.000 m2 inclusiv................................73.000 – 85.000 lei;

f) peste 1.000 m2 ………………………….…………. 85.000 lei + 130 lei pentru

fiecare m2 care depăşeşte 1.000 m2

În mediul rural, taxa este egală cu 50% din taxa pentru mediul urban.

Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire se datorează astfel:

1) pentru o clădire ce urmează a fi folosită ca locuinţă sau anexă la locuinţă,

taxa este egală cu 0,5% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcţii;

2) pentru foraje sau excavări necesare studiilor geotehnice, exploatările de

carieră, balastierelor, sondelor de gaze şi petrol etc., taxa se calculează la

suprafaţa afectată de lucrarea respectivă, în m2, care se înmulţeşte cu o

valoare stabilită de consiliul local, până la limita maximă de 50.000 lei;

3) pentru lucrările de organizare de şantier în vederea realizării unei

construcţii, care nu sunt incluse în altă autorizaţie de construire, taxa este

de 3% din valoarea lucrărilor de organizare de şantier;

4) pentru amenajarea de tabere de corturi, căsuţe sau rulote ori campinguri,

taxa este de 2% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcţii;

5) pentru chioşcuri, tonete, cabine, spaţii de expunere, situate pe căile şi în

spaţiile publice, precum şi pentru amplasarea corpurilor şi a panourilor de

292

afişaj, a firmelor şi a reclamelor, taxa este de până la 50.000 lei pentru

fiecare m2 de suprafaţă ocupată de construcţie;

6) pentru orice altă construcţie decât cele prevăzute anterior taxa este de 1%

din valoarea autorizată a lucrărilor de construcţie, inclusiv instalaţiile

aferente;

7) pentru lucrările de racorduri şi branşamente la reţele publice de apă,

canalizare, gaze, termice, energie electrică, telefonie şi televiziune prin

cablu taxa se stabileşte de consiliul local şi este de până la 75.000 lei

pentru fiecare racord.

Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de desfiinţare, totală sau parţială, a unei

construcţii este egală cu 0,1% din valoarea impozabilă a construcţiei, stabilită pentru

determinarea impozitului pe clădiri.

Taxa pentru avizarea certificatului de urbanism de către comisia de

urbanism şi amenajarea teritoriului, de către primari sau de structurile de specialitate

din cadrul consiliului judeţean, se stabileşte de consiliul local, respectiv consiliul

judeţean în sumă de până la 100.000 lei.

Taxa pentru prelungirea unui certificat de urbanism sau a unei autorizaţii de

construire este egală cu 30% din cuantumul taxei pentru eliberarea actului iniţial

respectiv.

Taxa pentru eliberarea certificatului de nomenclatură stradală şi adresă se

stabileşte de către consiliile locale în sumă de până la 60.000 lei.

Taxele prevăzute a fi datorate, în situaţiile de mai sus, se stabilesc pe baza

valorii lucrărilor de construcţii declarate de persoana care solicită avizul şi se plătesc

înainte de emiterea avizului. În termen de 15 zile de la terminarea lucrărilor de

construcţie, taxa se recalculează la valoarea reală, definitivă a construcţiei şi se

virează la bugetul local, respectiv judeţean, în termen de 15 zile de la stabilirea valorii

reale.

Pentru eliberarea certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor de construire de

către preşedinţii consiliilor judeţene, cu avizul primarilor comunelor, taxele datorate

constituie venit în proporţie de 50% la bugetul local al comunelor şi de 50% la bugetul

consiliului judeţean.

293

Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor nu se datorează

pentru:

a) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire pentru lăcaşuri de cult

sau construcţii anexe;

b) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire pentru dezvoltarea,

modernizarea sau reabilitarea infrastructurilor din transporturi care aparţin

domeniului public al statului;

c) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire, pentru lucrările de

interes public judeţean sau local;

d) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire, dacă beneficiarul

construcţiei este o instituţie publică;

e) autorizaţie de construire pentru autostrăzile şi căile ferate atribuite prin

concesionare, conform legii.

2. Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor pentru a desfăşura o activitate

economică şi a altor autorizaţii similare

Această taxă este stabilită de către consiliul local în sumă de până la 100.000

lei, în mediul rural, şi până la 500.000 lei, în mediul urban.

Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor sanitare de funcţionare se stabileşte de

consiliul local şi este de până la 120.000 lei.

Taxa pentru eliberarea de copii heliografice de pe planuri cadastrale sau

altele asemenea, deţinute de consiliile locale sau judeţene, se stabileşte de către

consiliul local, respectiv judeţean şi este de până la 200.000 lei.

Taxa pentru eliberarea certificatelor de producător se stabileşte de către

consiliile locale şi este de până la 500.000 lei.

5.3.6. Taxa pentru folosirea mijloacelor de

reclamă şi publicitate

Sunt cuprinse sub această denumire două categorii de taxe:

1) taxa pentru serviciile de reclamă şi publicitate;

294

2) taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate.

1. Taxa pentru serviciile de reclamă şi publicitate

Beneficiarii serviciilor de reclamă şi publicitate realizate în baza unui

contract sau a unei altfel de înţelegeri încheiate cu oricare altă persoană datorează

această taxă, la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia

persoana respectivă prestează aceste servicii de reclamă şi publicitate.

Taxa se calculează prin aplicarea unei cote, stabilite de consiliul local, între

1% şi 3%, asupra valorii serviciilor de reclamă şi publicitate, prevăzută în contract,

exclusiv T.V.A.

Nivelul cotei se stabileşte de către consiliile locale în cursul lunii mai a fiecărui

an pentru anul fiscal următor.

Taxa se plăteşte lunar de către prestatorii serviciilor de reclamă şi

publicitate, pe toată durata desfăşurării contractului, până la data de 10 a lunii

următoare datorării taxei.

Taxa se datorează de la data intrării în vigoare a contractului.

Nu datorează această taxă, beneficiarii serviciilor de reclamă şi publicitate

realizate prin mijloacele de informare în masă scrise şi audiovizuale.

2. Taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate

Orice persoană care utilizează un panou, afişaj sau structură de afişaj pentru

reclamă şi publicitate, într-un loc public, datorează o taxă anuală către bugetul local

al autorităţii administraţiei publice locale în raza căreia este amplasat panoul, afişajul

sau structura de afişaj respectivă.

Valoarea taxei se calculează anual, prin înmulţirea numărului de metri pătraţi

sau a fracţiunii de metri pătraţi a suprafeţei destinate reclamei cu suma stabilită de

consiliul local, astfel:

a) în cazul unui afişaj situat în locul în care persoana derulează o activitate

economică, suma este până la 200.000 lei;

b) în cazul oricărui alt panou, afişaj sau structură de afişaj pentru reclamă şi

publicitate, suma este până la 150.000 lei.

295

Taxa se plăteşte anual, anticipat sau trimestrial, în aceleaşi condiţii ca şi

impozitul pe clădiri.

Consiliile locale pot impune persoanelor care datorează această taxă să

depună o declaraţie anuală la compartimentul de specialitate al autorităţii

administraţiei publice locale.

Taxa prevăzută mai sus nu se aplică în următoarele situaţii:

a) instituţiile publice, cu excepţia cazurilor când acestea fac reclamă unor

activităţi economice;

b) unei persoane care închiriază panoul, afişajul sau structura de afişaj unei

alte persoane, taxa revenindu-i acesteia din urmă;

c) pentru afişele, panourile sau alte mijloace de reclamă şi publicitate

amplasate în interiorul clădirilor;

d) pentru panourile de identificare a instalaţiilor energetice, marcaje de

avertizare sau marcaje de circulaţie, precum şi alte informaţii de utilitate

publică şi educaţionale;

e) pentru afişajul efectuat pe mijloacele de transport care nu sunt destinate,

prin construcţia lor, realizării de reclamă şi publicitate.

5.3.7. Impozitul pe spectacole

Acest impozit este datorat de orice persoană care organizează o manifestare

artistică, o competiţie sportivă sau o altă activitate distractivă în România.

Impozitul se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza

căreia are loc activitatea respectivă.

Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de impozit la suma încasată din

vânzarea biletelor de intrare şi a abonamentelor.

Cota de impozit se determină astfel:

1) în cazul unui spectacol de teatru, balet, operă, operetă, concert filarmonic

sau altă manifestare muzicală, prezentarea unui film la cinematograf, un

296

spectacol de circ sau o competiţie sportivă internă sau internaţională, cota

de impozit, este egală cu 2% din valoarea încasărilor;

2) în cazul oricărei alte manifestări artistice decât cele de mai sus, cota de

impozit este de 5%.

Nu se impun sumele plătite de organizatorul spectacolelor în scopuri caritabile,

în baza unui contract semnat anterior desfăşurării spectacolului respectiv.

Persoanele care datorează acest impozit au următoarele obligaţii:

a) să înregistreze biletele de intrare şi abonamentele la organul fiscal pe lângă

primăria localităţii respective;

b) să anunţe tarifele pentru spectacol în locul unde este programat acesta,

precum şi în orice alt loc unde se vând bilete şi abonamente;

c) să emită bilete de intrare sau abonamente pe care să fie precizate tarifele

respective;

d) să pună la dispoziţia organului fiscal competent documentele justificative

privind calculul şi plata impozitului.

Pentru videoteci şi discoteci, impozitul se calculează pentru fiecare zi de

manifestare artistică sau de activitate distractivă, prin înmulţirea numărului de metri

pătraţi ai incintei videotecii sau discotecii cu suma stabilită de consiliul local, astfel:

a) în cazul videotecilor, suma este de până la 1.000 lei;

b) în cazul discotecilor, suma este de până la 2.000 lei.

Suma de mai sus se înmulţeşte cu un coeficient de corecţie (de la 1 la 8), în

funcţie de rangul localităţii.

Nu sunt de natura discotecilor activităţile prilejuite de organizarea de nunţi,

botezuri şi de revelioane.

De asemenea, în cazul videotecilor şi discotecilor nu se aplică prevederile

referitoare la tipărirea, înregistrarea, avizarea, evidenţa şi inventarul biletelor de intrare

şi al abonamentelor.

Impozitul pe spectacole nu se aplică spectacolelor organizate în scopuri

umanitare.

Impozitul se plăteşte lunar până la data de 15, inclusiv, a lunii următoare celei

în care a avut loc spectacolul.

297

5.3.8. Taxa hotelieră

Consiliul local poate institui o taxă pentru şederea într-o unitate de cazare, taxă

ce se încasează de unitatea respectivă, o dată cu luarea în evidenţă a persoanelor

cazate.

Taxa se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,5% şi 5%, stabilită

de consiliul local, la tarifele de cazare practicate de unităţile de cazare.

În cazul unităţilor de cazare amplasate într-o staţiune turistică, cota taxei se

diferenţiază în funcţie de numărul de stele atribuite unităţii de cazare respective.

Taxa hotelieră se datorează pentru întreaga perioadă de şedere, cu excepţia

cazului unităţilor de cazare amplasate într-o staţiune turistică, când taxa se datorează

numai pentru o singură noapte, indiferent de perioada reală de cazare.

Taxa nu se aplică pentru:

a) persoanele fizice în vârstă de până la 18 ani;

b) persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat ori persoanele invalide de

gradul I sau II;

c) pensionarii, veteranii de război, văduvele de război, persoanele persecutate

politic de regimul comunist;

d) studenţii şi militarii în termen;

e) soţul sau soţia care se cazează împreună cu o persoană prevăzută mai sus,

cu excepţia văduvelor de război, care prin recăsătorie nu mai beneficiază de

această facilitate.

Unităţile de cazare au obligaţia de a vira taxa hotelieră la bugetul local, lunar,

până la data de 10, inclusiv, a lunii următoare celei în care s-a colectat taxa hotelieră

de la persoanele care au plătit cazarea.

298

5.3.9. Taxe speciale şi alte taxe locale

1. Taxe speciale

Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pot

adopta taxe speciale, pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în

interesul persoanelor fizice şi juridice, în condiţiile şi pentru sectoarele de activitate

prevăzute de O.U.G. nr.45/2003 privind finanţele publice locale.

Hotărârile consiliilor locale, respectiv judeţene, prin care se adoptă taxe

speciale, trebuie publicate, potrivit legii, într-un ziar local şi afişate la sediul autorităţii

respective, pentru ca persoanele interesate să poată lua cunoştinţă de acest fapt şi

eventual să poată face contestaţie în termen de 15 zile de la afişarea sau publicarea

acestora.

Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se

folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.

Taxele speciale se încasează într-un cont distinct, deschis în afara bugetului

local, fiind utilizate în scopurile pentru care au fost înfiinţate.

Nu se pot institui taxe speciale pentru funcţionarea unui serviciu public de

interes local având ca plătitori proprietarii ori utilizatorii vehiculelor care circulă pe

drumurile publice, indiferent de categoria sau denumirea, precum şi de titularul

dreptului de proprietate asupra drumului public respectiv.

2. Alte taxe locale

Consiliile locale sau consiliile judeţene pot institui o taxă zilnică de până la

100.000 lei pentru utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru vizitarea muzeelor,

a caselor memoriale sau a monumentelor istorice, de arhitectură şi arheologice.

A. Pentru utilizarea temporară a locurilor publice se vor avea în vedere

următoarele criterii:

a) imobilele să aparţină domeniului public sau privat al unităţii administrativ-

teritoriale respective şi acestea să fie administrate direct de către autorităţile

administraţiei publice locale;

299

b) pentru parcarea ocazională a vehiculelor, taxa se stabileşte în

lei/oră/vehicul, astfel încât nivelul acesteia înmulţit cu 24 să nu depăşească

100.000 lei;

c) pentru parcarea curentă a autovehiculelor, taxa se stabileşte în

lei/zi/autovehicul, astfel încât nivelul acesteia să nu depăşească 100.000 lei;

d) pentru depozitarea de materiale, taxa se stabileşte în lei/m2/zi, astfel încât

pentru un metru pătrat de teren ocupat pentru depozitarea de materiale,

taxa/zi să nu depăşească 100.000 lei;

e) pentru realizarea unor lucrări taxa se stabileşte în lei/m2/zi, astfel încât

pentru un metru pătrat de teren afectat respectivei lucrări, taxa/zi să nu

depăşească 100.000 lei;

f) pentru desfacerea de produse în pieţe, târguri, oboare, în parcări sau alte

locuri stabilite de consiliile locale, taxa se stabileşte în lei/m2/zi, astfel încât

pentru un metru pătrat de teren afectat acestei activităţi, taxa/zi să nu

depăşească 100.000 lei;

g) pentru ocuparea terenurilor cu construcţii provizorii, autorizate în condiţiile

legii, taxa se stabileşte în lei/m2/zi, astfel încât, pentru un metru pătrat de

teren afectat respectivei construcţii, taxa/zi să nu depăşească 100.000 lei.

B. Pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice,

de arhitectură sau a oricăror alte obiective, stabilite ca atare de către autorităţile

administraţiei publice locale se au în vedere anumite criterii:

a) obiectivele să aparţină domeniului public sau privat al unităţii administrativ-

teritoriale respective şi acestea să fie administrate direct de către autorităţile

administraţiei publice locale;

b) cuantumul taxei/vizitator se stabileşte în sumă de până la 100.000 lei, în

funcţie de importanţa obiectivelor în cauză, precum şi de nivelul cheltuielilor

efectuate de acest serviciu.

Consiliile locale pot institui taxe zilnice de până la 100.000 lei/zi pentru

deţinerea în proprietate sau folosinţă, după caz, de echipamente destinate să

300

funcţioneze în scopul obţinerii de venit, altele decât cele folosite în activităţi

economice independente sau într-o asociaţie familială, cum ar fi:

1) instalaţie pentru producerea alcoolului: alambic sau cazan;

2) motoferăstrău, circular sau gater;

3) moară pentru măcinarea cerealelor etc.

De asemenea, consiliile locale pot stabili o taxă anuală de până la 300.000 lei

pentru fiecare din următoarele vehicule lente:

1) autocositoare;

2) autoexcavator;

3) autogreder;

4) buldozer pe pneuri;

5) compactor autopropulsat;

6) freză rutieră;

7) macara;

8) alte vehicule prevăzute de Codul fiscal.

Consiliile judeţene pot institui asemenea taxe numai în cazul persoanelor

juridice şi numai pentru clasele de echipamente precizate de consiliile locale. Si în

acest caz taxele respective se fac venit la consiliile locale.

Taxele menţionate anterior se plătesc anticipat prestării serviciului respectiv

către plătitorul taxei.

5.4. Procesul bugetar la nivelul colectivităţilor locale

Elaborarea proiectelor bugetelor locale se bazează pe principiile construcţiei

bugetare: anualitatea, universalitatea, realitatea, unicitatea, echilibrul bugetar şi

publicitatea bugetului. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale (preşedinţi

de consilii judeţene şi primari) propun programele anuale sau multianuale pe baza

cărora se fundamentează cifrele de buget şi totodată sunt iniţiate acţiunile de

implementare a finanţării bugetare (fonduri proprii, surse în completare de la bugetul

301

de stat, finanţări externe prin Banca Mondială, Uniunea Europeană sau alte fonduri şi

credite bugetare).

Procedurile implicate şi calendarul acestora, în elaborarea bugetelor locale, se

prezintă sintetic astfel:

1. până la data de 15 mai a fiecărui an, ordonatorii principali de credite

prezintă proiectele bugetelor locale, echilibrate, la direcţiile generale ale

finanţelor publice judeţene;

2. până la data de 1 iunie a fiecărui an, proiectul centralizat la nivelul judeţului

şi proiectele bugetelor locale se depun la Ministerul Finanţelor;

3. până la data de 1 iulie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor, cu acordul

Guvernului, comunică direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene

limitele cotelor şi sumelor defalcate din veniturile de stat, transferurile cu

destinaţie specială şi criteriile de repartizare a acestora pe judeţe;

4. până la data de 20 iulie a fiecărui an, ordonatorii principali de credite

elaborează şi depun la direcţiile generale ale finanţelor publice noile

propuneri pentru proiectul bugetului;

5. până la data de 1 august a fiecărui an, direcţiile generale ale finanţelor

publice transmit proiectele bugetelor locale pe ansamblul judeţului la

Ministerul Finanţelor;

6. după aprobarea de către Parlament a bugetului de stat, în care se prevăd şi

cotele de echilibrare a bugetelor judeţelor, consiliile judeţene şi locale vor

aproba, în maximum 30 de zile, proiectele bugetelor locale după ce, în

prealabil au fost publicate în presă, cu 15 zile înainte, sau au fost afişate la

sediul primăriei pentru a fi consultate de către cetăţeni.

7. pe parcursul exerciţiului bugetar, consiliile judeţene şi locale pot aproba

rectificarea bugetelor locale în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare

a legii rectificative a bugetului de stat;

Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor se efectuează în funcţie de

termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada în care este necesară

efectuarea cheltuielilor.

302

Procesul de repartizare a creditelor se derulează ierarhic între ordonatorii

principali, secundari şi terţiari, pe instituţiile publice corespunzătoare. Competenţa

privind finanţarea cheltuielilor revine ordonatorilor principali de credite bugetare.

Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare

numai în limita prevederilor şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Efectuarea cheltuielilor bugetare se face numai pe bază de documente

justificative, care să confirme angajamentele contractuale, primirea bunurilor,

prestarea serviciilor, executarea lucrărilor, plata salariilor şi a altor drepturi băneşti,

plata obligaţiilor bugetare etc.

Ordonatorii de credite pot efectua plăţi în avans de până la 30% pentru anumite

categorii de cheltuieli. Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin unităţile

teritoriale ale trezoreriei statului, prin evidenţierea distinctă, conform clasificaţiei

bugetare, a veniturilor şi cheltuielilor.

Ordonatorii principali de credite întocmesc trimestrial dări de seamă contabile şi

conturi de execuţie bugetară pe care le depun la direcţiile generale judeţene ale

finanţelor publice şi care, după centralizare, se transmit la Ministerul Finanţelor. De

asemenea, întocmesc contul anual de execuţie bugetară, pe care îl supun spre

aprobare consiliilor judeţene şi, respectiv, consiliilor locale, până la data de 31 mai a

anului următor.

Sumele rămase necheltuite la 31 decembrie sunt preluate automat la bugetul

de stat. Excepţie fac sumele provenind din fondurile speciale care se utilizează pentru

lucrările aflate în continuare în anii următori.

Golurile temporare de casă ale bugetelor locale se pot acoperi (în ordine) din:

fondul de rulment şi din împrumuturi fără dobândă din disponibilităţile aflate în contul

general al trezoreriei, în limita a 5% din totalul veniturilor estimate a se încasa pe

durata anului fiscal în care se face împrumutul.

303

5.5. Administrarea creanţelor bugetelor locale

Stingerea creanţelor bugetare se realizează prin plata voluntară efectuată de

către debitor, prin executare silită ori prin alte modalităţi întreprinse de către creditorul

bugetar, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe.

Constituie obiect al colectării creanţele bugetare provenind din impozite, taxe,

contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi accesoriile acestora, respectiv

dobânzi, penalităţi şi penalităţi de întârziere.

Titlul de creanţă este actul prin care, potrivit legii, se stabileşte şi de

individualizează obligaţia de plată privind creanţele bugetare, întocmit de organele de

specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii, după cum urmează:

a) actul/documentul de impunere pentru obligaţiile bugetare provenite din

impozite, taxe şi contribuţii, care se emite de către organele de specialitate

pe baza declaraţiilor depuse de contribuabili, sau alte documente privind

materia impozabilă;

b) declaraţia sau documentul întocmit de plătitor prin care declară impozitul,

taxa, contribuţia ori alte venituri bugetare, în cazul obligaţiilor bugetare care

se stabilesc de către acesta, potrivit legii;

c) documentul care cuprinde rezultatele controlului ulterior efectuat de

organele abilitate de lege în acest scop pentru diferenţele constatate între

obligaţiile de plată determinate de plătitor şi cele legal datorate, inclusiv

dobânzile şi penalităţile de întârziere, precum şi alte penalităţi stabilite

conform legii cu privire la impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri bugetare;

d) declaraţia vamală pentru obligaţiile de plată în vamă;

e) documentul de plată sau actul pe care s-au anulat, conform legii, timbrele

mobile fiscale pentru obligaţiile bugetare, reprezentând taxe pentru

prestarea unor servicii sau taxe de timbru;

304

f) procesul-verbal de constatare a contravenţiei, întocmit de organul prevăzut

de lege, pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;

g) ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei

judecătoreşti ori un extras certificat, întocmit în baza acestor acte în cazul

amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al altor creanţe bugetare stabilite,

potrivit legii, de procuror sau de instanţa judecătorească;

h) procesul-verbal sau documentul prin care se stabileşte şi se

individualizează suma de plată, pentru obligaţii bugetare reprezentând

dobânzi, penalităţi de întârziere şi penalităţi, stabilite de organele

competente pe baza evidenţelor proprii;

i) decizia emisă de organul competent în cazul soluţionării unei căi

administrative de atac sau hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă

prin care se stabileşte obligaţia la plata creanţelor bugetare;

j) alte documente emise de organele competente, prin care se constată şi se

individualizează creanţe bugetare.

Sunt competente să gestioneze colectarea creanţelor bugetare autorităţile

administraţiei publice centrale sau unităţile teritoriale ale acestora, după caz,

autorităţile administraţiei publice locale ori alte instituţii publice abilitate să

administreze veniturile bugetare.

Plătitor al obligaţiei bugetare este debitorul sau persoana care, în numele

debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti, după

caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare.

În cazul în care obligaţia bugetară nu a fost achitată de debitor, sunt obligaţi la

plata sumei datorate, după caz, în condiţiile legii, următorii:

a) moştenitorul care a acceptat succesiunea debitorului decedat;

b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus

divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;

c) persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile

legale referitoare la faliment;

305

d) persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un

angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu

asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată;

e) alte persoane, în condiţiile legii.

Pentru obligaţiile bugetare restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund

solidar cu acesta următoarele persoane:

a) persoanele fizice sau juridice care, în cei 3 ani anteriori datei declarării

insolvabilităţii, cu rea-credinţă, cumpără sau dobândesc în alt mod active

de la debitorii care îşi provoacă astfel insolvabilitatea;

b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat

insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau

ascunderea cu rea-credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile şi imobile

proprietatea acesteia ori prin nedeclararea schimbării sediului social.

Pentru obligaţiile bugetare restante ale societăţii comerciale debitoare răspund

solidar administratorii, directorii şi persoanele care exercită sau au exercitat

administrarea şi conducerea societăţii şi care:

a) au determinat, cu rea-credinţă, acumularea de obligaţii bugetare restante pe

o perioadă de 12 luni într-un interval de 2 ani consecutivi;

b) au sustras bunurile debitorului de le executarea silită.

Obligaţiile bugetare sunt scadente la termenele prevăzute în actele normative

care le reglementează.

Pentru obligaţiile bugetare care nu au prevăzute termene scadente, Ministerul

Finanţelor Publice este abilitat să stabilească aceste termene.

Pentru diferenţele de obligaţii bugetare stabilite prin actele de control sau

obligaţiile bugetare stabilite prin procesul-verbal de calcul al dobânzilor şi penalităţilor

de întârziere pe baza evidenţei pe plătitori, termenul de plată se stabileşte în funcţie

de data comunicării acestora, astfel:

a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1 – 15 din lună, termenul

de plată este până la data de 5 a lunii următoare;

b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16 – 31 din lună, termenul

de plată este până la data de 20 a lunii următoare.

306

Actele de control prin care s-au stabilit diferenţe de obligaţii bugetare constituie

şi înştiinţare de plată de la data semnării lor de către debitor ori de la data comunicării,

după caz, conform legii.

Exercitarea de către plătitori a căilor de atac la organele competente ale

creditorilor bugetari, cu privire la stabilirea obligaţiilor bugetare, nu suspendă obligaţia

acestora de plată.

Pentru obligaţiile bugetare restante eşalonate sau amânate la plată, conform

legii, precum şi pentru dobânzile datorate pe perioada eşalonării, respectiv amânării,

termenele de plată se stabilesc în documentul prin care se acordă înlesnirea la plată.

Pentru neachitarea la termenul scadent a obligaţiilor bugetare debitorii

datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere. Dobânzile şi penalităţile de întârziere

datorate sunt cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil.

Dobânzile se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare

scadenţei obligaţiei bugetare şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.

Pentru diferenţele de obligaţii bugetare, stabilite de organele competente,

dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenţei obligaţiei

bugetare, la care s-a stabilit diferenţa, până la data stingerii acesteia inclusiv.

Pentru sumele stinse prin compensare, dobânzile şi penalităţile de orice fel se

calculează până la data înregistrării cererii de compensare la organul competent.

Dobânzile prevăzute se datorează şi pe perioada pentru care au fost acordate

amânări sau eşalonări la plata obligaţiilor bugetare restante.

Pentru obligaţiile bugetare stinse prin executare silită dobânzile se calculează

până la data întocmirii procesului-verbal de distribuire. În cazul plăţii preţului în rate

dobânzile se calculează până la data întocmirii procesului-verbal de distribuire a

avansului, iar pentru suma rămasă de plată dobânda este datorată de către

cumpărător.

Pentru obligaţiile bugetare neplătite la scadenţă de persoane fizice,

reprezentând impozitul pe venitul global, se datorează dobânzi după cum urmează:

a) pentru anul fiscal de impunere dobânzile pentru plăţile anticipate

neefectuate în termen se calculează până la data plăţii debitului, în cazul în

care acesta este plătit în cursul anului de impunere, şi până la data de 31

307

decembrie, pentru plăţile anticipate neachitate până la finele anului de

impunere;

b) dobânzile pentru sumele neachitate, înscrise în deciziile de plăţi anticipate

cu titlu de impozit pentru anul precedent, se calculează începând cu data de

1 ianuarie a anului următor până la data stingerii acestora prin orice

modalitate, inclusiv;

c) în cazul în care impozitul pe venit din decizia de impunere anuală este

inferior sumei datorate cu titlu de plăţi anticipate, dobânzile se recalculează,

începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui de impunere, asupra

soldului neachitat din plăţile anticipate la data de 31 decembrie a anului de

impunere, diminuat cu impozitul de regularizare “de scăzut” rezultat din

decizia de impunere anuală.

Nu se datorează dobânzi pentru sumele datorate cu titlu de amenzi, dobânzi,

penalităţi de întârziere, penalităţi de orice fel, stabilite potrivit legii.

Plata cu întârziere a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii

bugetare, cu excepţia dobânzilor, penalităţilor de orice fel şi a amenzilor, se

sancţionează cu o penalitate de întârziere de 0,5% pentru fiecare lună şi/sau pentru

fiecare fracţiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare

celei în care acestea aveau termen de plată. Penalitatea de întârziere nu înlătură

obligaţia de plată a dobânzilor şi/sau a penalităţilor.

Penalitatea de întârziere se datorează până la data începerii procedurii de

executare silită.

În cazul în care s-au acordat înlesniri la plata obligaţiilor bugetare, penalitatea

de întârziere se datorează până la data intrării în vigoare a documentului prin care se

acordă aceste înlesniri. Nerespectarea înlesnirilor la plată, aşa cum au fost acordate,

conduce la calculul penalităţilor de întârziere de la data încetării valabilităţii acestora,

conform legii.

Pentru obligaţiile bugetare ale debitorului declarat insolvabil dobânzile se

calculează până la data încheierii procesului-verbal de constatare a insolvabilităţii.

Pentru obligaţiile bugetare neplătite la termen atât înainte, cât şi după

deschiderea procedurii de reorganizare judiciară se datorează dobânzi şi penalităţi de

308

întârziere până la data deschiderii procedurii de faliment, dacă aceasta a fost

declanşată înainte de începerea procedurii de executare silită.

Nivelul dobânzii se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea

Ministerului Finanţelor Publice, corelat cu nivelul dobânzii de referinţă a Băncii

Naţionale a României, o dată pe an, în luna decembrie pentru anul următor sau în

cursul anului, dacă aceasta se modifică cu peste 5 puncte procentuale.

Nevirarea, în termen de 30 de zile de la data scadenţei, a sumelor datorate cu

titlu de obligaţii bugetare calculate şi reţinute la sursă atrage sancţionarea cu o

penalitate de 10% din aceste sume a celui obligat să facă, potrivit legii, reţinerea şi

virarea sumelor.

Penalităţile se aplică şi plătitorilor de venituri realizate în România de către

persoanele fizice şi juridice, în cazul în care nu au reţinut impozitul datorat, potrivit

legii, de către aceste persoane.

Sancţiunea prevăzută mai sus se aplică de către organele competente, o

singură dată pentru aceeaşi sumă reţinută şi nevirată, respectiv nereţinută, iar aceasta

nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere, conform legii.

Pentru sumele de restituit de la buget plătitorii au dreptul la dobândă după

expirarea unui termen de 30 de zile de la data depunerii la organul competent a cererii

de restituire sau de compensare, după caz, cu excepţia sumelor provenite din

impozitul pe venit.

În cazul în care cererea de compensare sau restituire, după caz, precum şi

documentaţia anexată care stă la baza acesteia, depuse de plătitor, sunt incomplete şi

nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de reglementările legale în materie, termenul de 30

de zile curge de la data prezentării de către acesta a documentaţiei complete.

Plata obligaţiilor bugetare se efectuează de către debitori, distinct, pe fiecare

impozit, taxă, contribuţie sau alte venituri bugetare, inclusiv dobânzi şi penalităţi de

orice fel, în următoarea ordine:

a) obligaţii bugetare cu termene de plată în anul curent;

b) obligaţii bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri

bugetare datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent,

în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora;

309

c) dobânzi, penalităţi de întârziere şi alte penalităţi aferente obligaţiilor

bugetare;

d) obligaţii bugetare cu termene de plată viitoare.

În situaţia în care debitorul nu efectuează plata obligaţiilor bugetare, creditorul

bugetar va proceda la stingerea obligaţiilor bugetare pe care le administrează, în

conformitate cu ordinea de plată reglementată de prezenta ordonanţă, şi va înştiinţa

despre aceasta debitorul în termen de 10 zile de la data efectuării stingerii.

Plata obligaţiei bugetare se face prin decontare bancară, mandat poştal, în

numerar sau prin anulare de timbre mobile, la termenele stabilite potrivit dispoziţiilor

legale.

În cazul plăţilor în numerar, obligaţia bugetară se consideră plătită la data

înscrisă în documentul de plată eliberat de organele sau persoanele abilitate ale

creditorilor bugetari.

În cazul plăţii efectuate prin decontare bancară sau prin mandat poştal pentru

obligaţiile bugetare cu termen de plată fix sau stabilit sub formă de interval, obligaţia

bugetară se consideră plătită la data creditării contului bugetar corespunzător. În

înţelesul acestei prevederi, contul bugetar corespunzător este contul curent general

al trezoreriei statului, deschis la Banca Naţională a României.

Nedecontarea de către unităţile bancare a sumelor cuvenite bugetului, în

termen de 48 de ore de la data debitării contului titularului, atrage pentru banca

prestatoare dobânzi şi penalităţi la nivelul celor prevăzute mai sus în favoarea

titularului de cont.

În cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară pentru obligaţiile bugetare

datorate în vamă cu ocazia operaţiunii de vămuire, obligaţia bugetară se consideră

plătită la data la care băncile debitează contul plătitorului pe baza instrumentelor de

decontare specifice, confirmate prin ştampilă şi semnătura autorizată a acestora.

Prin compensare se sting creanţele bugetare cu creanţele debitorului,

reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la buget, până la concurenţa celei

mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi

cea de debitor ala celuiaşi buget

310

Compensarea obligaţiilor bugetare datorate de debitor cu creanţele acestuia se

face de autoritatea competentă, la cererea debitorului, în termen de 30 de zile sau din

oficiu.

Compensarea se va efectua cu obligaţii bugetare datorate aceluiaşi creditor

bugetar, indiferent de natura lor.

Compensarea se efectuează după cum urmează:

a) cu obligaţii bugetare cu termene de plată în anul curent;

b) cu obligaţii bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri

bugetare datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent,

în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora;

c) cu dobânzi, penalităţi de întârziere şi alte penalităţi aferente obligaţiilor

bugetare prevăzute la lit.b);

d) cu obligaţii bugetare cu termene de plată viitoare, numai la cererea

plătitorului.

La cererea temeinic justificată a debitorilor, persoane juridice sau fizice,

creditorii bugetari vor acorda, pentru obligaţiile bugetare restante pe care le

administrează, următoarele înlesniri la plată:

a) eşalonări la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii

bugetare;

b) amânări la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii

bugetare;

c) eşalonări la plata dobânzilor şi/sau a penalităţilor de orice fel;

d) amânări şi/sau scutiri ori amânări şi/sau reduceri de dobânzi şi/sau

penalităţi de întârziere;

e) scutiri sau reduceri de impozite şi taxe în condiţiile legii.

Pentru acordarea înlesnirilor la plată creditorii bugetari vor cere debitorilor

constituirea de garanţii.

Pentru obligaţiile bugetare datorate şi neachitate garanţia este de 100% din

totalul creanţei pentru care s-a acordat înlesnirea şi poate fi sub formă de scrisoare de

garanţie bancară, gaj ori ipotecă, precum şi orice altă formă de garanţie prevăzută de

lege.

311

Dacă debitorul nu şi-a plătit obligaţiile bugetare ori acestea nu au fost stinse în

alt mod, potrivit dispoziţiilor prezentului titlu, organul de executare îi va transmite o

înştiinţare de plată, prin care i se notifică acestuia suma datorată.

În termen de 15 zile de la data comunicării înştiinţării de plată debitorul

urmează să îşi plătească obligaţiile restante sau să facă dovada stingerii acestora.

Înştiinţarea de plată este act premergător executării silite.

Se vor dispune măsuri asiguratorii de către creditorii bugetari, înaintea începerii

procedurii de executare silită, atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă

de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea/patrimoniul.

Creditorul bugetar poate dispune prin procedură administrativă, prin decizie

motivată, poprirea asiguratorie asupra veniturilor şi/sau sechestrul asigurător asupra

bunurilor mobile şi imobile, proprietatea debitorului, după caz, oriunde s-ar afla.

Măsurile asigurătorii dispuse atât de creditorii bugetari, cât şi de instanţele

judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile

legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor

formalităţi.

În cazul înfiinţării sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile, un exemplar

al procesului-verbal întocmit de organul de executare se comunică pentru înscriere

Biroului de carte funciară.

În cazul în care debitorul nu îşi plăteşte de bunăvoie obligaţiile bugetare

datorate, organele de executare silită, pentru stingerea acestora, vor proceda la

acţiuni de executare silită, potrivit prezentei ordonanţe.

Executare silită a creanţelor bugetare nu se perimează prin neexecutare.

Executarea silită se desfăşoară până la stingerea creanţelor bugetare înscrise

în titlul executoriu, inclusiv a dobânzilor, penalităţilor de întârziere şi altor penalităţi ori

a altor sume, datorate sau acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor

de executare.

Executarea silită începe prin comunicarea unei somaţii în care i se notifică

debitorului că are obligaţia să efectueze plata sumelor datorate în termen de 15 zile

sau să facă dovada stingerii obligaţiei bugetare, în caz contrar aplicându-se

312

modalităţile de executare silită prevăzute de prezenta ordonanţă. Somaţia este

însoţită de o copie certificată de pe titlul executoriu.

Executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor şi bunurilor

proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se

efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanţelor bugetare şi a

cheltuielilor de executare.

Prin sechestrul aplicat asupra bunurilor mobile creditorul bugetar dobândeşte

un drept de gaj, iar prin cel aplicat asupra bunurilor imobile creditorul bugetar

dobândeşte un drept de ipotecă.

Dreptul de ipotecă conferă creditorului bugetar în raport cu alţi creditori aceleaşi

drepturi ca şi dreptul de ipotecă, în sensul prevederilor dreptului comun.

Procedura de executare silită se efectuează din oficiu şi, o dată începută, se

poate suspenda, întrerupe sau poate înceta numai în cazurile şi sub forma prevăzute

de prezenta ordonanţă.

Executarea silită a creanţelor bugetare se efectuează numai în temeiul unui titlu

executoriu emis de organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are

sediul sau domiciliul debitorul, persoană fizică sau juridică, ori unde acesta este luat în

evidenţă fiscală.

Creditorii bugetari care administrează creanţele bugetare, prin organele proprii,

centrale sau teritoriale, după caz, ori cele ale administraţiei publice locale, sunt abilitaţi

să aducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare

silită prevăzută de lege.

313

CAPITOLUL VI

DATORIA PUBLICĂ

6.1. Noţiuni generale

Datoria publică cuprinde totalitatea obligaţiilor băneşti contractate de stat şi

unităţile administrativ-teritoriale sau alte entităţi publice garantate de stat, la un

moment dat, faţă de creditorii interni şi externi, precum şi obligaţiile statului faţă de

trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar, în vederea acoperirii deficitului

bugetar.

Cu alte cuvinte, datoria publică a României este formată din datoria publică

internă şi cea externă. Cea internă este constituită din totalitatea obligaţiilor statului

ce provin din:

a) împrumuturile de stat contractate direct de către stat prin Ministerul

Finanţelor Publice, pe piaţa internă;

b) împrumuturile contractate de ordonatorii principale de credite şi de către alţi

subiecţi din economie, de pe piaţa financiară internă şi care sunt garantate

de stat;

c) sumele primite temporar din fondurile Trezoreriei.

Datoria publică externă este constituită din totalitatea împrumuturilor pe piaţa

externă, contractate direct sau garantate de stat, de la organismele financiar-bancare

internaţionale (F.M.I., Banca Mondială) sau de la guvernele unor ţări în cazul

importului unor produse strategice (petrol, gaze naturale, cereale etc.).

Mărimea datoriei publice exprimă gradul de îndatorare a unei ţări.

314

Plafonul anual de îndatorare al unei ţări este aprobat de Parlament, în limita

căreia Guvernul, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate contracta împrumuturi

interne şi externe, în nume propriu sau pentru care poate acorda garanţii. Totodată,

menţionăm că potrivit criteriilor de convergenţă stabilite de U.E. pentru ca un stat să

fie admis în zona euro, statul în cauză trebuie să aibă un grad de îndatorare publică

sub limita de 60% din P.I.B.

Statistica internaţională nu cuprinde în datoria externă creditele care au o

scadenţă sub un an de zile, precum şi cele contractate de unităţile private fără

garanţia statului, indiferent de durata lor. În ţările cu valută convertibilă, datoria

externă este asimilată datoriei publice interne, astfel că în terminologia curentă, pentru

aceste ţări, nu se foloseşte termenul de datorie externă, ci de dezechilibru al

balanţei de plăţi, deoarece, în orice moment ele pot achita cu propria lor monedă

datoria publică, prin lansarea unor împrumuturi pe piaţa internă şi externă. De

asemenea, noţiunea de datorie externă este folosită în literatura economică pentru a

desemna datoria ţărilor cu valuta neconvertibilă, majoritatea lor fiind ţări în curs de

dezvoltare.

Statul apelează la împrumuturi publice când se confruntă cu deficite

bugetare, cu insuficienţa rezervelor valutare şi alte fenomene de dezechilibru, care

necesită intervenţia statului în economie, prin care se urmăreşte formarea de capital

public, stimularea sau creşterea ocupării forţei de muncă.

Împrumuturile de stat reprezintă un mijloc mai rapid de procurare a

resurselor financiare decât impozitele. Majoritatea impozitelor constituie o măsură

nepopulară, deoarece afectează direct nivelul de trai al populaţiei, iar partidele aflate

la putere nu o aplică din considerente populiste. În cazul împrumuturilor publice,

rambursarea acestora se face mai târziu, iar acest lucru nu este vizibil pentru

populaţie.

În cazul împrumuturilor externe, trebuie respectată destinaţia lor specială avută

în vedere la contractarea lor şi fiind stipulată în acorduri internaţionale.

Împrumuturile contractate de autorităţile administraţiei publice locale (garantate

sau nu de Guvern), deşi fac parte din datoria publică a României, nu cad în

răspunderea Guvernului, ci a autorităţilor publice locale şi trebuie rambursate din

315

veniturile proprii ale acestora (prin care s-au garantat aceste împrumuturi) şi

nicidecum din resursele bugetului de stat transmise bugetelor locale pentru

echilibrare.

Pentru fiecare împrumut contractat pe piaţă, statul emite nişte înscrisuri sau

titluri de valoare, care poartă diverse denumiri: bonuri de tezaur, certificate de

trezorerie, obligaţiuni sau alte instrumente financiare.

Aceste titluri de stat pot fi nominative, când poartă numele posesorului, sau la

purtător. Ele pot fi definite prin mai multe elemente tehnice:

1. Denumirea titlului: bon de tezaur, certificat de trezorerie, obligaţiune etc.;

2. Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul.

Valoarea nominală reprezintă suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat şi

exprimă mărimea creanţei pe care deţinătorul acesteia (creditorul) o are de încasat de

la stat, sau, altfel spus, datoria statului faţă de deţinătorului înscrisului respectiv. Când

împrumutul se rambursează la termenul pentru care a fost contractat, statul achită

deţinătorului înscrisului valoarea nominală a acestuia. Dacă deţinătorul doreşte să-şi

recupereze banii plasaţi în înscrisuri ale unui împrumut de stat înainte de termen, el

poate să le vândă la bursă.

Valoarea reală reprezintă suma cu care se cumpără (sau se vinde) un înscris,

şi care poate să fie egală, mai mică sau mai mare decât valoarea nominală a

acestuia.

Mărimea valorii reale depinde de cursul la care cotează înscrisurile respective

la bursă.

Cursul exprimă preţul cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi monetare

valoare nominală şi acesta poate fi:

1) al pari, adică egal cu 100 – titlurile cu cupon care au valoare nominală

pentru care se plăteşte dobândă;

2) sub pari, adică mai mic decât 100 – titluri cu discount;

3) supra pari, adică mai mare decât 100 – titluri cu primă.

Discount-ul reprezintă diferenţa dintre preţul de vânzare al unui titlu la

emisiune (care este mai mic) şi valoarea nominală.

316

Prima reprezintă diferenţa dintre preţul la emisiune a titlului (care este mai

mare) şi valoarea nominală.

La lansarea unui împrumut de stat, cursul obligaţiunii este, de regulă, sub pari

şi numai arareori al pari sau supra pari.

Cursul depinde de o serie de factori, şi anume:

1) raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut;

2) nivelul dobânzii la împrumutul respectiv;

3) avantajele oferite de stat deţinătorilor înscrisurilor acelui împrumut;

3. Termenul de rambursare:

În funcţie de termenul de rambursare înscrisurile emise de stat poartă denumiri

diferite. Astfel, pentru împrumuturile pe termen scurt contractate pentru acoperirea

unor goluri de casă, în cursul anului fiscal se emit bonuri de tezaur, certificate de

trezorerie etc.

Pentru împrumuturile pe termen mijlociu (3-5 ani) şi lung (5-10 ani) se emit

obligaţiuni sau titluri de rentă, iar pentru împrumuturile fără termen se emit titluri

de rentă perpetuă.

4. Dobânda. Preţul pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea

sumei împrumutate poate îmbrăca diverse forme:

a) dobândă, adică un venit fix, de care beneficiază toţi deţinătorii de

înscrisuri, proporţional cu valoarea nominală a sumelor împrumutate;

b) câştiguri, adică venituri diferenţiate ca mărime, de care beneficiază

numai un număr restrâns de deţinători;

c) alte avantaje. Ex: unele înscrisuri pot fi negociate, pot fi scontate la

bănci.

6.2. Modalităţi de contractare a datoriei publice

Emiterea titlurilor de stat în România se face de către Ministerul Finanţelor

Publice, care are ca agent pentru operaţiunile de vânzare, decontare, transport şi

depozitare Banca Naţională a României. B.N.R., la rândul ei, poate delega toate

317

responsabilităţile sau numai o parte dintre acestea intermediarilor pieţelor primare sau

altor agenţi, cu aprobarea Ministerului Finanţelor Publice. Acest lucru nu exonerează

însă de răspundere Banca Naţională, privind garantarea unor operaţiuni corecte cu

titlurile de stat.

B.N.R. are următoarele atribuţiuni în acest domeniu:

a) reglementează şi supraveghează vânzările titlurilor de stat (pe piaţa

primară), precum şi tranzacţionarea acestora între deţinătorii înregistraţi (pe

piaţa secundară);

b) autorizează şi supraveghează intermediarii pe aceste pieţe.

În cadrul pieţei primare a titlurilor de stat au loc, aşadar, operaţiuni de legate de

plasarea pentru prima dată a tuturor emisiunilor titlurilor de stat, iar pe cea secundară,

tranzacţionarea lor între vânzătorii şi cumpărătorii înregistraţi.

Intermediari ai pieţei primare a titlurilor de stat pot fi băncile, instituţiile

financiare şi de credit, precum şi alte persoane juridice şi fizice, selectate de B.N.R.,

cărora li se acordă o autorizaţie specială în acest sens.

În vederea autorizării intermediarilor pieţei primare a titlurilor de stat, aceştia

trebuie să îndeplinească o serie de condiţii şi criterii de performanţă, printre care:

mărimea capitalului social;

dotări tehnice specifice corespunzătoare;

existenţa unei structuri organizatorice specifice etc.

De asemenea, aceştia trebuie să-şi asume, în condiţii de concurenţă,

performanţă şi transparenţă, o serie de obligaţii minimale.

Statul apelează la împrumuturi publice fie din necesităţi de trezorerie, fie din

necesităţi de echilibru bugetar.

În primul caz, deşi veniturile bugetare curente prevăzute a se realiza în anul

respectiv acoperă integral cheltuielile bugetare, totuşi pot apărea goluri de casă mai

ales în primele luni ale anului, când cheltuielile ce trebuie efectuate (cu salariile, cu

întreţinerea etc.) depăşesc veniturile încasate. În acest caz statul apelează la

resurse pe termen scurt, cum ar fi:

1. de la alte instituţii care au conturile tot la trezorerie şi care

înregistrează un prisos de resurse la momentul respectiv;

318

2. de la alţi deţinători de resurse băneşti din economie: sume de la

C.E.C., fonduri de asigurări, de la populaţie etc;

3. avansuri de la Banca Naţională, în contul veniturilor bugetare viitoare.

De menţionat că resursele băneşti împrumutate de la diverşi deţinători publici

sau privaţi nu măresc masa sumelor băneşti în circulaţie, ci numai o redistribuie; în

schimb, resursele împrumutate de la Banca Centrală reprezintă o emisiune de bani

fără acoperire materială. De asemenea, apelarea la împrumuturi din necesităţi de

trezorerie poate avea consecinţe nefaste asupra circulaţiei băneşti, ori de câte ori

sunt vizate sume importante, iar acestea nu se rambursează la termenele prevăzute,

devenind împrumuturi pe termen lung.

Pentru împrumuturile pe termen scurt statul emite două categorii de titluri şi

anume:

a. titluri nominative sub forma bunurilor de tezaur şi a certificatelor de

trezorerie;

b. titluri la purtător, sub forma obligaţiunilor pe termen scurt.

Titlurile nominative fac referire la următoarele elemente:

numele cumpărătorului (creditarul);

emitentul;

valoarea nominală;

mărimea dobânzii, termenul de rambursare sau intervalul de timp pentru

care a fost emis.

Titlurile la purtător circulă mai uşor de la un cumpărător la altul, iar dobânda

se plăteşte la una sau două scadenţe, o dată cu prezentarea cupoanelor de

obligaţiuni de către cei care le deţin.

Emiterea titlurilor de stat pe termen scurt se poate face numai în primele zece

luni ale anului bugetar, iar retragerea lor trebuie să se facă fără a depăşi anul

bugetar în care au fost emise. De asemenea, valoarea lor totală nu va putea depăşi

8% din volumul total al cheltuielilor bugetului de stat aprobat.

În cazul împrumutului de stat de la Banca Naţională, acesta nu poate depăşi

10% din totalul bugetului aprobat pe anul respectiv şi urmează a fi rambursat în

319

maxim 6 luni de la contractarea lui, pe seama veniturilor bugetare sau pe baza unui

nou împrumut, conform legii.

Împrumuturile de stat pe termen lung (între 5 şi 10 ani) se contractează

numai cu aprobarea Parlamentului, având în vedere că aceste împrumuturi sunt de

valori mult mai mari şi cu implicaţii economico-sociale cu perspective îndelungate.

În legătură cu aceste împrumuturi apare noţiunea de anuităţi, care reprezintă

suma totală de plată în anul respectiv din partea statului cuprinzând atât dobânda cât

şi rata împrumutului. De obicei, anuităţile se plătesc după o perioadă de graţie,

începând cu anul al doilea sau al treilea de la lansarea împrumutului. Anuitatea poate

fi constantă, când sumele anuale de plată sunt egale sau variabilă, din cauza

dobânzilor anuale descrescătoare, calculate la un credit nerambursabil la termen şi

din ce în ce mai redus.

Sunt cunoscute în practică şi împrumuturile în sistem perpetuu (sau

împrumuturi de rentă) pentru care nu sunt prevăzute termene de rambursare (de

amortizare). Statul plăteşte destinatarilor de obligaţiuni un venit anual fix numit rentă,

fără a se obliga să restituie suma de bază a împrumutului. Stingerea acestor

împrumuturi are loc practic, prin cumpărarea de către stat a tuturor

obligaţiunilor existente pe piaţă.

Statul apelează şi la împrumuturi externe contractate cu alte state sau cu

bănci şi alţi deţinători de capital de pe piaţa externă, când statul român nu

contractează direct ci doar garantează aceste împrumuturi contractate de agenţi

economici (publici şi privaţi) pentru importul unor materii prime deficitare sau

tehnologii noi (import de gaze naturale, tehnologie nucleară pentru Centrala de la

Cernavodă, avioane de pasageri sau militare etc.).

Acordarea garanţiilor de către stat este condiţionată de acceptarea în

prealabil de către Ministerul Finanţelor Publice a clauzelor cuprinse în contractele

de credit încheiate între agenţii economici şi băncile comerciale dispuse să preia

creanţele respective. Agenţii economici respectivi răspund de constituirea

resurselor necesare rambursării ratelor scadente şi a dobânzilor şi comisioanelor

aferente.

320

Pentru acoperirea resurselor financiare garantate de stat în contul agenţilor

economici, se constituie Fondul de risc pentru garanţii externe, care este un fond

extrabugetar şi se gestionează de Ministerul Finanţelor Publice, prin contul general al

Trezoreriei statului.

Pe baza garanţiilor date de acest fond, băncile private preiau creanţele

externe ale agenţilor economici, garantate de stat.

Statul contractează împrumuturi externe de la organismele financiar-

bancare internaţionale, în baza unor acorduri de garantare încheiate cu Fondul

Mondial Internaţional şi cu Banca Mondială.

F.M.I. acordă credite statelor membre, pentru acoperirea deficitelor temporare

ale balanţei de plăţi externe, pe care statele în curs de dezvoltare le înregistrează în

cadrul schimburilor internaţionale, ca urmare a nivelului scăzut al puterii de

cumpărare a monedei naţionale. Datorită acestui fapt, importurile depăşesc valoric

exporturile de bunuri şi servicii ale statului respectiv, pe fiecare perioadă în parte şi de

aceea balanţa comercială şi respectiv, balanţa de plăţi externe rămâne dezechilibrată.

Prima sarcină a F.M.I. este supravegherea sistemului monetar mondial

prin favorizarea unei creşteri echilibrate a comerţului internaţional şi instaurarea unui

sistem de cursuri de schimb între valute stabil şi ordonat.

Supravegherea din partea F.M.I. presupune angajamentul ferm al ţărilor

membre de a adopta o serie de politici economice, de reducere şi ajustare

macroeconomică, din care să rezulte o creştere durabilă şi neinflaţionistă, în măsură

să garanteze rambursarea la timp a împrumutului acordat. Acest angajament ferm din

partea statelor membre, poartă denumirea de condiţionalitate. Utilizarea resurselor

Fondului este eşalonată pe tranşe de credit, pe măsura adoptării politicilor

economice asumate şi îndeplinirii criteriilor de realizare a acestora pe ani, semestre

sau trimestre, pentru ca tranşele să poată avea loc. Totodată, Fondul procedează,

prin specialiştii săi, revizuirea periodică a acordului, pentru a constata dacă măsurile

luate sunt conforme cu obiectivele programului.

Banca Mondială acordă credite pentru redresarea şi dezvoltarea economică,

pe perioade mari de timp (până la 20 ani), susţinând investiţii economice şi sociale,

321

mai ales pentru dezvoltarea căilor de comunicaţii şi a transporturilor, a surselor de

energie, dar şi pentru agricultură şi protecţia mediului, învăţământ şi sănătate publică.

Banca Mondială acordă credite numai statelor membre ale F.M.I. Spre

deosebire de Fond, Banca Mondială acordă credite şi colectivităţilor locale şi chiar

agenţilor economici privaţi, cu garanţia Guvernului ţării respective.

6.3. Managementul datoriei publice

Managementul datoriei publice cuprinde un complex de operaţiuni care se

succed astfel:

contractarea împrumuturilor;

organizarea şi ţinerea evidenţei în conturi specifice;

calculul şi plata despăgubirilor şi a altor cheltuieli specifice (adică

gestionarea normală şi gestionarea excepţională a datoriei publice);

rambursarea datoriei publice (armonizarea datoriei);

gestionarea fondurilor de risc pentru garantare a creditelor interne, respectiv

externe.

Datoria publică se cuantifică în funcţie de termenul pentru care se contractează

împrumutul, astfel:

1. datorie publică pe termen scurt sau flotantă (de obicei până la un an)

contractată pentru acoperirea golurilor de casă provocate de neconcordanţa

în timp a încasărilor la buget cu cea a cheltuielilor bugetare;

2. datoria publică pe termen mediu şi lung sau consolidată, contractată

pentru diverse cauze:

a) finanţarea deficitului bugetar;

b) echilibrarea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului;

c) refinanţarea datoriei publice;

d) finanţarea internă şi externă a proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea

unor domenii prioritare;

322

e) achiziţionarea din import a unor materii prime şi surse energetice

prioritare şi deficitare;

f) alte necesităţi prevăzute prin legi speciale.

Cu alte cuvinte, sumele exigibile pe termen scurt poartă denumirea de datorie

flotantă, iar cele exigibile la termene mijlocii şi lungi, poartă denumirea de datorie

consolidată.

De menţionat că, datoria consolidată poate proveni şi din prelungirea

termenului de rambursare a împrumuturilor pe termen scurt în împrumuturi pe termen

lung.

Gradul de îndatorare a ţării la un moment dat se determină prin raportarea

soldului datoriei publice la produsul intern brut. Acest indicator arată în ce măsură

valoarea adăugată într-un an este grevată de datoria publică, sau altfel spus, cât la

sută din P.I.B. trebuie utilizat pentru rambursarea datoriei publice. El este utilizat şi în

calculele de sinteză ale organismelor din Uniunea Europeană care prevăd o limită

maximă a gradului de îndatorare a unei ţări, şi anume, 60% din P.I.B. El reprezintă un

criteriu de convergenţă pentru ţările U.E. care vor să acceadă la zona euro.

Un alt indicator de analiză îl reprezintă serviciul datoriei publice, care

caracterizează efortul financiar anual pe care îl reclamă datoria publică a unui stat,

scadentă în anul respectiv. El cuprinde totalitatea cheltuielilor anuale reprezentând

plăţi exigibile în contul datoriei publice (anuităţi, dobânzi, comisioane etc.).

Acest indicator poate fi calculat şi ca mărime medie pe locuitor sau ca raport

între dobânzi şi P.I.B.

A. În legătură cu contractarea directă a împrumuturilor de stat, în

practica financiară se cunosc mai multe modalităţi de plasare a împrumuturilor de

stat, şi anume:

prin subscripţie publică;

prin intermediul unor consorţii bancare;

prin vânzarea la bursă.

1. Plasarea împrumutului prin subscripţie publică se face prin grija

Ministerului Finanţelor sau a altei instituţii specializate, împuternicite de Ministerul

Finanţelor.

323

În vederea asigurării plasării integrale a împrumutului, se organizează o largă

publicitate privind scopul şi condiţiile lansării şi rambursării acestuia. Subscripţia

publică şi vărsarea sumelor subscrise se efectuează la ghişeele deschise la

administraţiile financiare, casierii, case de economii, bănci etc. sau direct prin

funcţionari publici. Persoanele care participă la plasarea împrumutului sunt

recompensate pe cale de remiză, iar cheltuielile legate de funcţionarea ghişeelor de

subscriere se acoperă pe seama unui comision.

2. Plasarea împrumutului prin consorţii bancare se realizează prin grija

unui grup de bănci, care se angajează să efectueze această operaţie la cererea

organelor competente.

Consorţiul bancar poate prelua obligaţiunile împrumutului contra unui comision

sau le poate cumpăra efectiv.

În primul caz, statul intră în posesia sumelor împrumutate pe măsura plasării

înscrisurilor de către consorţiu, căruia îi plăteşte un comision. Potrivit acestui

procedeu, consorţiul nu răspunde pentru înscrisurile neplătite.

În al doilea caz, consorţiul cumpără efectiv înscrisurile împrumutului de la stat,

pe care se angajează să le plaseze pe piaţă. Pentru această operaţie, consorţiul

încasează diferenţa între cursul la care vinde înscrisurile către populaţie şi cursul la

care le-a cumpărat de la stat. De data aceasta, înscrisurile care nu au putut fi plasate

pe piaţă sunt reţinute de băncile care alcătuiesc consorţiul şi intră în portofoliile

acestora.

Această metodă de plasare a împrumuturilor este mai costisitoare decât cea

prin subscripţie publică datorită comisioanelor sau diferenţelor de curs, în favoarea

băncilor. În schimb ea este mai comodă pentru stat şi se poate realiza într-un termen

scurt.

3. Titlurile de împrumut de stat sunt cotate la bursă unde pot fi vândute şi

cumpărate. Cotaţia defineşte preţul titlului, aşa cum se stabileşte în fiecare zi în

funcţie de cerere şi ofertă. Acest preţ nu este neapărat egal cu valoarea nominală a

titlului. Atunci când valoarea este egală cu preţul titlului, cotaţia atinge paritatea.

Dar cotaţia la bursă poate fi mai jos decât preţul plătit de persoana care

subscrie şi atunci acesta poate pierde.

324

Cotaţia la bursă a titlurilor datoriei publice serveşte la măsurarea nivelului de

credit al statului.

Statul poate interveni pentru susţinerea cursurilor titlurilor sale prin cumpărarea

unui anumit număr de titluri pentru a face să crească cotaţia şi pentru a realiza astfel o

amortizare (rambursare) a datoriei.

Această modalitate de plasare a unui împrumut prezintă avantajul că este

discretă pentru stat, comodă, puţin costisitoare şi cu un randament ridicat.

Întrucât vânzarea se face prin intermediul agenţilor de schimb, cumpărătorii nu

ştiu dacă înscrisurile care fac obiectul tranzacţiilor la bursă sunt ale unui împrumut

vechi (care avea un preţ mai bun) sau ale unui nou împrumut.

B. Gestionarea normală a datoriei constă, în fapt, în plata dobânzilor

stipulate în contractul de împrumut. Pentru titlurile de împrumut care au cupoane

detaşabile corespondente fiecărei fracţiuni de dobândă, plata dobânzii se face prin

remiterea cuponului. Pentru bonurile de tezaur (şi alte titluri) care nu au cupoane,

plata dobânzilor se face într-o singură tranşă, în momentul rambursării. La aceste

titluri preţul de emitere este inferior valorii de rambursare (care include şi dobânda).

C. Gestionarea excepţională a datoriei cunoaşte două operaţiuni:

conversiunea şi consolidarea.

Conversiunea este operaţia care constă în schimbarea titlului vechi de

împrumut contra unui titlu având aceeaşi valoare dar purtând o dobândă mai mică.

Conversiunea împrumuturilor interne de stat poate fi determinată de dificultăţile

financiare ale statului debitor, însă ea devine aplicabilă şi în cazul scăderii ratei

dobânzii pe piaţă ca urmare a sporirii capitalului de împrumut. În aceste condiţii se

cunosc două variante de conversiune:

a) conversiunea forţată, când statul, datorită dificultăţilor financiare nu poate

plăti întreaga sumă a dobânzilor cuvenite şi oferă deţinătorilor de înscrisuri,

ca singură alternativă, preschimbarea titlurilor vechi cu titluri noi care au un

nivel de dobândă mai redus, în decursul unei anumite perioade de timp. La

expirarea termenului stabilit, titlurile vechi îşi pierd valabilitatea;

b) conversiunea facultativă sau cu consimţământul deţinătorilor de titluri, în

împrejurarea scăderii pe piaţă a ratei dobânzilor ca urmare a sporirii

325

capitalului bănesc disponibil. Deţinătorii de titluri pot alege una din variante,

şi anume: de a preschimba înscrisurile împrumutului vechi cu înscrisuri ale

unui împrumut nou sau de a păstra înscrisurile vechiului împrumut.

Prin conversiune statul obţine un avantaj material, concretizat în reducerea

cheltuielilor cu plata dobânzii, dar suferă un prejudiciu moral, constând în pierderea

creditului pe piaţă.

Cea de-a doua formă de gestionare excepţională a datoriei publice este

consolidarea datoriei ajunse la scadenţă, adică preschimbarea înscrisurilor

împrumuturilor exigibile imediat sau pe termen scurt (bonuri de tezaur) cu înscrisuri

ale unor împrumuturi pe termen mediu sau lung (obligaţiuni şi titluri de rentă) sau fără

termen (titluri de rentă perpetuă). Statul foloseşte această metodă pentru a ieşi din

impas, deoarece acumulează datorii importante care trebuie rambursate la intervale

scurte de timp.

Întrucât prelungirea termenului de rambursare a împrumutului înseamnă,

pentru creditori, creşterea riscului de depreciere a banilor plasaţi în efecte publice,

statul este nevoit să accepte adesea majorarea ratei dobânzii.

Consolidarea este avantajoasă pentru bănci, deoarece ele încasează

comisioane importante din operaţiunea de preschimbare a înscrisurilor unui împrumut

pe termen scurt cu înscrisuri ale împrumutului consolidat.

D. Amortizarea datoriei publice înseamnă rambursarea împrumutului,

operaţiune ce constă în răscumpărarea titlurilor de credit de la deţinătorii lor.

Rambursarea împrumuturilor poate avea caracter obligatoriu sau

facultativ. În mod expres, statul îşi asumă obligaţia de a restitui numai împrumuturile

cu termen.

În cazul amortizării obligatorii statul este obligat să ramburseze împrumutul

contractat de el la o anumită dată, ca şi debitorii privaţi. Principalele modalităţi practice

sunt:

a) rambursarea la o dată unică atunci când statul se angajează să ramburseze

global împrumutul ajuns la scadenţă;

b) rambursarea anticipată este în general interzisă, dar este posibilă prin

cumpărări la bursă;

326

c) rambursarea eşalonată, care se practică la împrumuturile pe termen lung şi

îmbracă două forme:

- pe calea anuităţilor, când după un termen de graţie (1-2 ani) statul

achită în fiecare an atât dobânzile cât şi fracţiunea de capital, fie în cote

egale, fie progresive sau regresive. Această metodă se foloseşte când

statul are puţini creditori cu care convine condiţiile de rambursare;

- prin tragere la sorţi, când statul stabileşte valoarea obligaţiunilor

amortizabile în fiecare an prin tragere la sorţi. Această metodă se

foloseşte când împrumutul de stat a fost contractat la un mare număr de

creditori.

Amortizarea facultativă este întâlnită în cazul împrumuturilor perpetue. În

cazul împrumuturilor pe termen lung, statul este obligat să procedeze la rambursarea

acestora la scadenţă. Statul poate însă să procedeze la răscumpărarea la bursă a

înscrisurilor respective înainte de termen, amortizând astfel datoria înainte de

scadenţă. Tot prin răscumpărarea la bursă statul poate să retragă din circulaţie

titlurile împrumuturilor fără termen, atunci când dispune de resurse bugetare, iar

înscrisurile respective înregistrează la bursă un curs scăzut.

În practică este cunoscută şi amortizarea indirectă care este determinată de

deprecierea monetară. Oricât de mare ar fi deprecierea monetară, statul nu

rambursează şi nu plăteşte dobânzi decât la valoarea nominală a titlurilor de

împrumut.

6.4. Gestionarea fondului de risc pentru garantare a creditului

Pentru acoperirea riscului de credit, în U.E. funcţionează două fonduri:

a) Fondul European de Investiţii, înfiinţat în 1994, printre acţionarii săi fiind

Banca Europeană de Investiţii (ca acţionar majoritar din anul 2000),

Comisia Europeană şi alte instituţii financiare europene (Barklays Bank,

FINNVERA, Alpha Bank, Bank Austria, Creditanstalt etc.);

327

b) Asociaţia Europeană de Cauţiune Mutuală, cu sediul la Bruxelles,

constituită în 1992, sub forma unei organizaţii profesionale fără scop lucrativ

(societate de drept belgian), cu următoarele obiective:

reprezentarea intereselor comune ale membrilor;

consolidarea şi dezvoltarea rolului societăţilor de garantare ca şi

instrument de promovare a I.M.M.-urilor;

promovarea armonizării cadrului legislativ specific acestui segment de

activitate financiară;

stimularea schimbului de informaţii şi de know-how între membri etc.

În România, s-au constituit următoarele fonduri de garantare:

1. Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzătorii Privaţi;

2. Fondul de Garantare a Creditelor Rurale;

3. Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru I.M.M.-uri;

4. Fondul de Risc pentru Garanţii Externe.

1. Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzătorii

Privaţi

Fondul s-a constituit în 1993 prin H.G. nr. 463/1992 şi funcţionează sub forma

unei societăţi pe acţiuni, conform Legii nr. 31/1990.

Înfiinţarea lui a fost susţinută prin asistenţă tehnică din partea unor instituţii

financiare de renume din Canada, Austria etc. În anul 2002 F.R.G.C. a devenit

membru asociat al Asociaţiei Europene de Cauţiune.

Fondul oferă atât servicii de garantare, cât şi consultanţă în următoarele

domenii:

întocmirea planului de afaceri;

întocmirea dosarului de creditare;

elaborarea de studii de piaţă/recomandări privind oportunităţi de

investiţii;

identificarea de surse alternative de finanţare;

intermedieri în afaceri între firme române şi străine.

328

Beneficiarii garanţiilor pot fi:

persoanele juridice române cu capital majoritar de stat, constituite

conform Legii nr. 31/1990;

persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice în

mod independent şi asociaţiile familiale, constituite conform Legii nr.

507/2002;

persoanele fizice care exercită profesii în baza unor legi speciale

(altele decât Legea nr. 507/2002).

2. Fondul de Garantare a Creditului Rural este constituit în 1994 sub forma

unei persoane juridice, societate pe acţiuni, cu scopul declarat de a susţine agricultura

românească, precum şi infrastructura din zona rurală. Fondul are în vedere, în special,

dezvoltarea producătorilor privaţi:

persoane fizice şi asociaţii de fermieri privaţi;

persoane juridice;

primării comunale.

3. Fondul Naţional de Garantare a Creditor pentru I.M.M., înfiinţat în 2001

prin H.G. nr. 1211/2001 şi funcţionează în baza Legii nr. 346/2004. Fondul este

organizat ca societate comercială pe acţiuni, având drept unic acţionar statul român,

reprezentat de Agenţia Naţională pentru I.M.M. şi Cooperaţie.

Activitatea Fondului se desfăşoară prin intermediul a 13 unităţi teritoriale şi are

ca obiective:

promovarea produselor de garantare şi a activităţii Fondului în rândul

întreprinzătorilor şi al băncilor;

acordarea de asistenţă gratuită I.M.M.-urilor în vederea accesării garanţiilor

Fondului;

colaborarea cu sucursalele băncilor în procesul de transmitere şi analiză a

solicitărilor de garantare.

329

Mărimea garanţiilor diferă astfel:

a) în cazul I.M.M.-urilor cu activitate mai veche:

75% din valoarea creditelor pe termen mediu şi lung, dar nu mai

mult de 500.000 euro;

60% din valoarea creditelor pe termen scurt, dar nu mai mult de

400.000 euro;

b) în cazul I.M.M.-urilor nou înfiinţate:

maxim 80% din valoarea creditelor pe termen mediu şi

lung;

maxim 70% din valoarea creditelor pe termen scurt – cu

aceleaşi limite valorice.

4. Fondul de Risc pentru Garanţii Externe, este administrat în regim

extrabugetar şi se alimentează din următoarele surse:

a) comisioanele de la beneficiarii împrumuturilor externe garantate

de stat;

b) dobânzi încasate din plasamentele pe piaţă a sumelor temporar

disponibile din fondul de risc;

c) sume provenite de la bugetul de stat, în limita celor aprobate de

Parlament;

d) alte resurse, conform prevederilor legale.

Toate obligaţiile beneficiarului de împrumut (agent economic sau entitate

administrativă) se prevăd în contractul încheiat între acesta şi Ministerul Finanţelor

Publice. Acesta din urmă urmăreşte constituirea resurselor de rambursare a

creditului extern, de către beneficiari şi ţine evidenţa creditelor statului, provenite din

executarea garanţiilor constituite în Fondul de risc. Totodată, Ministerul Finanţelor

Publice acţionează pentru recuperarea creanţelor statului la debitori.

Toate angajamentele de datorie externă se înregistrează în Registrul datoriei

publice externe.

330

Resursele valutare necesare pentru onorarea obligaţiilor cuprinse în serviciul

datoriei externe se prevăd în Balanţa de plăţi externe, care se întocmeşte anual de

Ministerul Finanţelor Publice, în colaborare cu B.N.R. De asemenea, B.N.R.

urmăreşte modul de execuţie a Balanţei de plăţi externe şi transmite M.F.P. situaţia

drepturilor şi angajamentelor externe ale statului.

6.5. Managementul datoriei publice a României şi evaluarea riscurilor

Evaluarea riscurilor financiare privind managementul datoriilor publice implică

luarea în considerare a următoarelor criterii esenţiale:

1. ponderea datoriilor publice în P.I.B.;

2. raportul dintre datoriile şi veniturile publice.

În conformitate cu aceste criterii, România respectă pragurile critice (riscul de

supraîndatorare) recomandate de experţii F.M.I. şi U.E.

Dinamica datoriilor publice, a veniturilor publice şi a P.I.B. în perioada

2000-2003, ale României

mii euro

VariabilePerioada

2000 2001 2002 2003

Datoria publică internă 4.631 4.766 5.237 4.517

Datoria publică externă 5.001 5.651 6.041 6.470

Datoria externă public garantată 2.473 3.119 3.142 3.119

DATORIA PUBLICĂ TOTALĂ 12.105 13.536 14.420 14.186

Venituri din impozite şi taxe 6.030 5.694 5.734 6.722

Venituri în cadrul asigurărilor sociale şi de

sănătate (estimate)5.934 5.894 6.239 5.086

331

VariabilePerioada

2000 2001 2002 2003

TOTAL VENITURI PUBLICE 11.964 11.588 11.973 11.808

Produsul intern brut (P.I.B.) 40.300 44.900 48.400 50.400

În perioada 2000-2003 veniturile guvernamentale repartizate pe două destinaţii

importante pentru politica statului au fost total necorespunzătoare:

a) apărare, administraţie, ordine publică, învăţământ, cercetare şi sănătate

s-au alocat doar 274 euro pe persoană şi an;

b) asigurări sociale şi de sănătate s-au alocat doar 262 euro pe persoană şi

an.

Dinamica resurselor umane şi a numărului de pensionari în perioada

2000-2003

mii persoane

VariabilePerioada

2000 2001 2002 2003

Populaţia activă 11.585 11.447 10.079 9.915

Populaţia ocupată în agricultură 4.607 4.527 3.362 3.292

Populaţia ocupată în industrie şi

construcţii2.816 2.804 2.724 2.750

Populaţia ocupată în sectorul serviciilor 3.341 3.366 3.148 3.181

Populaţia totală ocupată 10.764 10.697 9.234 9.223

Numărul salariaţilor 4.623 4.619 4.568 4.573

Numărul pensionarilor 6.110 6.311 6.342 6.275

332

Riscuri privind managementul datoriei publice:

1. disfuncţii ale situaţiei demografice ale României pe termen mediu şi lung;

2. subfinanţarea serviciilor publice [pct. a)] cât şi a asigurărilor sociale şi de

sănătate coroborate cu inexistenţa unui sistem privat de asigurări sociale şi

de sănătate;

3. ineficienţa alocativă a resurselor umane pe ramuri de activitate şi pe total;

4. ineficienţa productivă a resurselor umane.

Astfel, productivitatea resurselor umane din România în perioada 2000-2003,

calculată ca un raport între valoarea P.I.B. şi numărul total de persoane ocupate, a

fost de numai 4.610 euro/persoană/an, în timp ce resursele umane din agricultură au

realizat în aceeaşi perioadă o productivitate de numai 1.382 euro/persoană/an

Comparativ cu pragul de subzistenţă de 6.264 euro/persoană/an utilizat de

autorităţile franceze pentru monitorizarea sărăciei, rezultă nivelul extrem de scăzut

al productivităţii resurselor umane în România, fapt ce reprezintă un risc extrem în

ceea ce priveşte managementul datoriei publice. Acest fapt presupune luarea în

considerare a următoarelor riscuri:

a) ponderea datoriei publice în P.U.B. (risc redus);

b) raportul dintre datoriile şi veniturile publice (risc redus);

c) situaţia demografică (risc ridicat);

d) resursele alocate pentru finanţarea serviciilor publice, respectiv a

asigurărilor sociale şi de sănătate (risc ridicat);

e) structura ocupaţională a resurselor umane (risc ridicat);

f) productivitatea resurselor umane (risc extrem).

Situaţia demografică a României în perioada 2000-2003

mii persoane

333

VariabilePerioada

2000 2001 2002 2003

Naşteri 234,5 220,1 210,5 212,5

Decese 255,8 259,6 269,7 266,6

Populaţia

totală22.435 22.408 21.795 21.734

6.6. Indicatori de calcul privind datoria publică externă

Analiza datoriei publice externe trebuie să aibă în vedere două categorii de

probleme [15;177-180]:

a) stabilirea Fondului de risc pentru garanţii la împrumuturile externe şi

împrumuturi subsidiare;

b) calculul plafonului de credite externe şi îndatorarea externă.

În legătură cu Fondul de risc pentru garanţii la împrumuturile externe şi

împrumuturi subsidiare avem în vedere următoarele aspecte:

1) Se administrează în regim extrabugetar;

2) Se alimentează din următoarele resurse:

- comisioanele de la beneficiarii împrumuturilor externe;

- dobânzi încasate din plasamentele sumelor temporar disponibile ale

fondului de risc;

- sume de la bugetul de stat;

- alte surse.

Comisioanele sunt cote procentuale negociabile, diferenţiate pe beneficiari, în

funcţie de:

- bonitatea lor financiară;

- perioada de graţie;

334

- mărimea ratei medii de rambursare.

Sumele provenite de la bugetul de stat se stabilesc în funcţie de încadrarea

serviciului datoriei publice externe, generat de garanţii, la împrumuturi contractate de

agenţi economici, în gradul minim de expunere la risc de 1/10.

Gradul de expunere la risc se calculează ca raport dintre fondul de risc (FR)

şi serviciul datoriei publice externe (SDPE) aferent garanţiilor acordate, după formula:

, în care:

Gmr = gradul minim de expunere la risc

FRm = fondul de risc minim necesar

SDPE = serviciul datoriei publice externe aferent garanţiilor acordate de stat

Dacă rezultă din relaţia de mai sus:

b) Calculul plafonului de credite externe şi îndatorare externă

Acest calcul are ca punct de plecare corelaţia care trebuie să existe între

creşterea datoriei publice externe, generată de contractarea de noi împrumuturi şi

capacitatea ţării de a-i asigura serviciul.

Pentru ca această corelaţie să influenţeze pozitiv balanţa de plăţi externe,

trebuie ca împrumuturile externe să fie utilizate cât mai eficient, către investiţii

productive, pentru a contribui la creşterea economică şi nu pentru finanţarea deficitului

balanţei de plăţi.

Susţinerea unor rate de creştere economică ridicate şi stabile poate genera în

viitor fluxuri de resurse externe reale şi suficiente pentru asigurarea în timpul dorit a

serviciului datoriei publice externe a ţării.

Există o metodologie de determinare a plafonului de îndatorare externă

care are la bază o serie de indicatori, denumiţi şi rate ale îndatorării.

335

De menţionat că ratele îndatorării permit să se măsoare, în diferite feluri,

costul serviciului sau aptitudinea ţării de a asigura acest serviciu, prin comparaţie cu

devizele străine sau cu producţia la care ţara trebuie să renunţe pentru a-şi achita

datoria.

1. Ponderea datoriei externe în produsul intern brut:

în care:

Ri = rata îndatorării

PDE = ponderea datoriei externe

PIB = produsul intern brut

Metodologia FMI apreciază că această pondere nu trebuie să depăşească

50%.

Acest indicator măsoară prezenţa intereselor străine în economie, deoarece

nivelul datoriei externe arată că la o dată anterioară s-a recurs la intrări de capitaluri

străine.

În funcţie de productivitatea investiţiilor de capitaluri străine care să ducă la o

creştere economică se poate spune în ce măsură ţara debitoare a rămas tributară sau

nu economiei străine şi dacă ea este aptă să-şi suporte serviciul datoriei din producţia

obţinută în urma investiţiilor de capital străin.

Ponderea mare a datoriei externe în produsul intern brut (mai aproape de

50%), demonstrează interesul pe care-l manifestă economiile străine faţă de ţara

împrumutată.

2. Raportul dintre serviciul datoriei publice şi volumul exporturilor de

bunuri şi servicii:

336

în care:

Ri = rata îndatorării

SDPE = serviciul datoriei publice externe

Exp = valoarea exportului de bunuri şi servicii

Acest indicator se calculează pentru aprecierea gradului de asigurare în timp

dorit a fluxului de resurse necesare acoperirii serviciului datoriei publice externe. La

nivelul unui an mărimea acestui indicator trebuie să se situeze sub 20%.

Altfel spus, acest indicator măsoară sarcina impusă prin datorie, adică indică

proporţia în care exporturile anuale ale bunurilor şi serviciilor unei ţări ar absorbi plăţile

în titlul serviciului datoriei. El este un indicator de lichiditate analog cu cash-flow-ul

întreprinderilor. Conform acestei interpretări, aptitudinea unei ţări de a asigura

obligaţiile sale în titlul serviciului datoriei sale scade, atunci când rata creşte.

Numeroase ţări au înregistrat, la un moment sau altul, rate cuprinse între 20%

şi 70%, fără ca serviciul datoriei lor externe să aibă de suferit, în timp ce altele

înregistrând rate mai mici de 20%, să aibă mari probleme la rambursarea ratelor

scadente ale datoriei.

3. Raportul dintre deficitul balanţei comerciale şi PIB, care trebuie să fie

sub 5%:

în care:

DBC = reprezintă deficitul balanţei comerciale

Ri = rata îndatorării

PIB = produsul intern brut

4. Datoria publică externă maximă care poate fi atinsă:

337

DEmax ≤ 2 Exp , în care:

DEmax = Datoria publică externă maximă ce poate fi atinsă

Exp = valoarea exporturilor de bunuri şi servicii într-un an

Se apreciază că este prudent ca datoria publică externă maximă ce poate fi

atinsă trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu de două ori valoarea exporturilor

de bunuri şi servicii realizate într-un an.

5. Rezerva valutară a anului:

, în care:

Ri = plafonul de îndatorare externă

REZ = rezerva valutară a anului

DPE = datoria publică externă

Se consideră optim ca rezerva valutară să acopere peste 25% din datoria

publică externă a unei ţări contractată într-un an.

Referitor la finanţarea datoriei externe menţionăm că în literatura economică

au fost puse în evidenţă câteva reguli simple, grupate într-un model care reuneşte

ratele dobânzii cu rata de creştere a exportului. Aceste reguli au fost denumite

semnificativ “regulile de aur ale datoriei sustenabile”, aparţinând economiştilor

americani E. Domar şi D. Abramovitz, care au demonstrat încă din primii ani postbelici

(1950-1960) că o ţară care doreşte să-şi finanţeze un deficit curent constant, nu va

putea realiza această performanţă decât dacă respectă două reguli, şi anume:

1) creşterea datoriei să nu depăşească creşterea economică internă;

2) rata reală a dobânzii să nu depăşească rata de creştere a PIB.

338

6.7. Principalele cauze ale adâncirii crizei

datoriei externe

Una dintre cauze o constituie supraîndatorarea ţărilor debitoare şi excesul

de finanţare, aparţinând băncilor şi organismelor financiare în perioada anilor 1970-

1980. Şocurile petroliere şi criza economică generalizată din această perioadă au

generat două tendinţe diametral opuse. Pe de o parte, a crescut ponderea datoriei din

surse private (de la 30% la 53%) şi s-a redus în mod corespunzător ponderea datoriei

din surse publice.

În ciuda sporirii masive a datoriei lor externe, ţările în curs de dezvoltare privite

în ansamblu nu au realizat o creştere economică importantă, deoarece au folosit

împrumuturile contractate cu precădere pentru acoperirea deficitului balanţei lor

comerciale (ca urmare a creşterilor de preţuri la petrol) şi nu pentru dezvoltarea

economică propriu-zisă.

Pe de altă parte, are loc, după 1982, o reducere treptată a transferurilor de

resurse financiare private, sub forma împrumuturilor şi a creditelor pentru export, de la

ţările dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare (de la 36-37 miliarde dolari la zero).

În paralel însă, băncile private au continuat să încaseze dobânzile aferente

împrumuturilor acordate anterior şi ratele împrumuturilor ajunse la scadenţă.

La această situaţie s-a adăugat şi politica greşită a unor guverne care au

orientat fondurile externe, atrase destul de greu, spre proiecte de investiţii iraţionale,

din punct de vedere economic. Concepţia greşită, de discreditare a investiţiilor

directe, considerate drept o formă de acaparare a patrimoniului naţional, a

condus, în deceniul următor, la o stimulare a împrumuturilor bazate pe credite

bancare. La această stare de fapt au contribuit şi teoriile care criticau vehement

politica societăţilor transnaţionale [15;408-413].

339

O altă cauză o constituie creşterea ratelor dobânzilor începând cu anul 1980,

de la 8-9% până la 20%. Ca urmare, pentru a putea achita dobânzile şi ratele

scadente, ţările în curs de dezvoltare erau silite să contracteze noi şi noi împrumuturi.

O altă cauză o constituie politicile macroeconomice impuse ţărilor

debitoare de către organismele financiar-bancare internaţionale de tipul FMI.

Politicile de ajustări structurale au fost impuse ţărilor în curs de dezvoltare, de cele

mai multe ori, fără prea multe explicaţii sau asistenţa necesară, în schimbul unor

moratorii sau reeşalonări acordate. În schimb, ţările debitoare au făcut eforturi de

ajustare considerabile, prin reducerea importului (cu aproximativ 42 mld dolari) şi

creşterea exporturilor de la 2,6% la 5%.

S-a creat, astfel, un mecanism în lanţ prin care băncile împrumutau noi fonduri

servind, de fapt, propriilor rambursări.

Toate aceste aspecte au generat creşterea continuă a volumului datoriei

externe a ţărilor în curs de dezvoltare, de la 732 miliarde dolari în 1982 la 1770

miliarde dolari în 1993, depăşind pragul record de 3000 miliarde dolari în 2000.

Eforturile întreprinse de comunitatea financiară internaţională, într-o perioadă de peste

un deceniu, nu au fost suficiente pentru a face să dispară problema datoriei ţărilor

în curs de dezvoltare.

Prima măsură a fost reducerea drastică a fluxurilor de capital pe termen

lung, către ţările în curs de dezvoltare, de la 330 miliarde dolari în 1997 la 275 miliarde

în 1998 (adică 19%).

O altă măsură constă în punerea în aplicare a “planului Brady” (după numele

secretarului de stat american care a susţinut acest program), conform căruia pe baza

acordului negociat sub egida Băncii Mondiale în 1990, se face referire la necesitatea

reducerii unei părţi din datorie, prin procedura de conversie, şi anume:

a) conversia datoriei în obligaţiuni pe 30 de ani, cu dobândă la nivelul pieţei şi

cu o decotare de 35%;

b) conversia datoriei cu dobândă variabilă, în creanţe de acelaşi tip, dar cu o

dobândă fixă redusă, de numai 6,5%;

340

c) acordarea de noi creanţe bancare, pe 15 ani, la dobânda pieţei, pentru

valori ce nu puteau depăşi 25% din volumul angajamentelor, pe termen

mediu şi lung.

Conform acestui program, ţările debitoare trebuie să adopte politici

economice judicioase acordând atenţie sporită măsurilor de stimulare a

investiţiilor şi încurajării repatrierii capitalurilor migrate în afara graniţelor. La

acestea se adaugă şi necesitatea ca FMI şi Banca Mondială să coopereze strâns

cu ţările în cauză.

În ceea ce priveşte ţara noastră se impune conceperea unei strategii pe

termen mediu şi lung cu privire la datoria externă şi posibilităţile actuale de

rambursare a acesteia. Această strategie trebuie să ţină cont de capacitatea de

îndatorare a ţării, de şansele imediate de relansare economică, concretizate în

stabilizarea indicatorilor macroeconomici şi, nu în ultimul rând, a monedei naţionale.

Trebuie avute în vedere mai multe direcţii de acţiune, şi anume:

a) diminuarea deficitului cronic al balanţei de plăţi curente, printr-o stimulare

intensă a exporturilor şi serviciilor, mai ales turism;

b) redresarea sistemului bancar autohton şi consolidarea lui prin privatizare;

c) creşterea rezervei valutare (obţinute din privatizarea bancară) şi

stabilizarea ratei de schimb, care va genera stabilitate economică

generalizată, prin efectul indus asupra preţurilor interne;

d) imprimarea unui climat economic stabil care să contribuie la îmbunătăţirea

imaginii externe, la atragerea investiţiilor străine directe, la repatrierea

capitalurilor şi, prin aceasta, la creşterea performanţelor economice, în

general;

e) reluarea dialogului cu marile agenţii internaţionale de rating, în vederea

ameliorării calificativelor acordate şi obţinerea unor noi împrumuturi private,

în condiţii mai avantajoase şi cu scadenţe mai lungi;

f) definitivarea programului naţional de aderare la Uniunea Europeană

conform cerinţelor, ceea ce va contribui sensibil la îmbunătăţirea imaginii

ţării şi la obţinerea sprijinului financiar extern.

341

6.8. Poziţia României în sistemul financiar

internaţional

Relaţiile României cu organismele financiare internaţionale au parcurs două

etape din anul 1990 şi până în prezent.

Intr-o primă etapă a avut loc normalizarea acestor relaţii “îngheţate”, începând

de la jumătatea anilor ’80, când România a încetat să mai solicite credite de la

organismele internaţionale şi a demarat rambursarea anticipată a celor contractate

anterior. Totodată, a încetat complet furnizarea de date privind evoluţia economiei

româneşti.

Normalizarea relaţiilor a presupus mai multe acţiuni, şi anume [21;263]:

a) reluarea dialogului de politică economică între FMI şi BIRD, pe de o parte,

şi autorităţile române, pe de altă parte;

b) clarificarea opţiunilor şi priorităţilor de dezvoltare pentru ţara noastră şi

identificarea domeniilor şi condiţiilor în care sprijinul organismelor

internaţionale ar putea fi cel mai eficient;

c) actualizarea bazei de date a FMI şi BIRD prin misiuni de studiere atât a

indicatorilor macroeconomici ai economiei româneşti, cât şi a sectoarelor

principale ale acesteia, precum şi a cadrului legal şi instituţional.

Tot în această etapă România a devenit membră a Băncii Europene pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) (înfiinţată în 1991) şi a Corporaţiei Financiare

Internaţionale (CFI), instituţie aparţinând grupului Băncii Mondiale.

Acest lucru a lărgit, pe de o parte, cercul potenţialilor donatori de asistenţă

financiară pentru România, iar pe de altă parte, a diversificat plata beneficiarilor interni

ai acestora având în vedere că CFI are ca obiect de activitate acordarea de

împrumuturi şi participarea la capitalul întreprinderilor din sectorul privat, iar BERD

acordă 60% din volumul asistenţei sale aceluiaşi sector.

342

A doua etapă a început în a doua parte a anului 1991, când s-a finalizat primul

angajament stand-by după 1990 cu FMI şi s-au încheiat negocierile pentru primele

împrumuturi de la BIRD şi Banca Europeană de Investiţii (BEI), cât şi cele pentru

împrumutul CEE acordat în contextul sprijinului Guvernului celor 24 de ţări

industrializate.

Această etapă durează şi în prezent, iar în tot acest timp România s-a

manifestat din plin ca un membru activ al organizaţiilor financiare internaţionale la care

a subscris capital, beneficiind de sprijinul acestora, în funcţie de specificul lor de

activitate.

În relaţiile cu FMI, România a urmărit două obiective principale:

a) utilizarea experienţei recunoscute a specialiştilor FMI în vederea elaborării

unor programe de stabilizare macroeconomică, care să asigure:

- pe de o parte, echilibrarea principalilor indicatori din domeniile monetar,

fiscal şi de preţuri în perioada tranziţiei;

- pe de altă parte, sprijinul financiar al Comunităţii Internaţionale şi a

cercurilor de afaceri internaţionale;

b) obţinerea de resurse pentru echilibrarea balanţei de plăţi, al cărei cont

curent prezintă un puternic deficit, precum şi pentru constituirea rezervelor

valutare.

Pe linia primului obiectiv au fost convenite două programe de stabilizare

macroeconomică, în perioada 1991-1993, care deşi au dus la reducerea efectelor

negative ale perioadei de reformă, nu au avut succesul scontat.

Aceasta, deoarece obiectivele propuse au fost prea optimiste, neluând în calcul

toate dificultăţile generate de schimbarea radicală a mecanismului economic pe de o

parte, şi influenţa unor factori externi (recesiunea economică în ţările dezvoltate,

destrămarea CAER, pierderea pieţelor din Orientul Apropiat ca urmare a războiului din

Golf şi embargoul asupra Iugoslaviei), pe de altă parte.

În perioada 1994-1995 s-a încheiat al treilea angajament stand-by cu FMI care

aduce în plus crearea bazei pentru realizarea unor creşteri economice durabile, fapt

ce a dat credibilitate procesului de reformă din România, determinând ţările membre

343

ale Grupului celor 24 să acorde la rândul lor credite pentru echilibrarea balanţei de

plăţi a României.

Pe linia celui de-al doilea obiectiv, România a beneficiat din partea FMI de

facilităţile la care avea dreptul în funcţie de o cotă subscrisă. Volumul total al

împrumuturilor s-a ridicat la 1,4 miliarde dolari, la care s-au adăugat circa 800

milioane dolari din partea Grupului 24.

De abia în anul 2000 s-a încheiat un nou acord stand-by cu FMI pentru

atragerea de noi surse, care a fost total insuficient pentru relansarea economică.

Greşelile privind strategia de dezvoltare în perioada 1996-2000 au determinat

reforme ezitante şi lente, care, împreună cu incertitudinea legislativă şi administrativă

au creat o imagine externă negativă României şi la depunctarea ei în cursa pentru

integrarea în Uniunea Europeană şi în NATO.

România urmează să-şi majoreze cota de participare la FMI, de la 754,1

milioane DST (drepturi speciale de tragere) la 1,030 miliarde DST. Totuşi cota de

participare a României este mai mare decât datoria pe care o are faţă de FMI, ţara

noastră fiind un creditor al fondului.

Relaţiile României cu BIRD au vizat, de asemenea, două direcţii, şi anume:

1) realizarea de programe de ajustare structurală, care să completeze

programele macroeconomice convenite cu FMI.

Un astfel de program a fost stabilit în 1992 şi finalizat în aprilie 1994, fiind

sprijinit de un împrumut de balanţă în valoare de 400 milioane dolari (împrumutul

PSAL).

Un al doilea program, vizând restructurarea sectorului bancar şi al

întreprinderilor, a fost sprijinit de un împrumut pentru balanţa de plăţi în valoare de

250 milioane dolari (împrumutul FESAL).

2) atragerea de resurse pentru finanţarea unor proiecte de investiţii în

sectoarele prioritare pentru economia naţională.

Împrumuturile preluate până în prezent de la BIRD pentru proiecte se ridică la

circa 771 milioane dolari, fiind destinate sectoarelor: agricultură, transporturi, sănătate,

comunicaţii, energie, dezvoltare industrială, învăţământ. Alte împrumuturi, totalizând

circa 800 milioane dolari, se află în diferite faze de pregătire.

344

În ceea ce priveşte relaţiile cu BERD, România se numără printre cei mai

importanţi beneficiari ai acestei bănci, împrumuturile obţinute fiind de circa 420

milioane dolari, în special pentru telecomunicaţii, transporturi, agricultură, petrol.

De asemenea, BERD s-a implicat în finanţarea prin credite sau participare la

capitalul unor întreprinderi private din ţara noastră.

Pe linia consolidării cooperării cu Uniunea Europeană, România a stabilit şi

dezvoltat relaţii cu Banca Europeană de Investiţii (BEI), încheind până acum patru

acorduri de împrumut în valoare de 160 milioane dolari, cu prioritate pentru energie,

transporturi, industrie.

Pentru viitor, România trebuie să acţioneze mai convingător în următoarele

direcţii:

a) consolidarea credibilităţii externe prin generarea de proiecte investiţionale,

pe baza opţiunilor şi posibilităţilor noastre interne şi susţinute de investiţii

străine directe;

b) dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii fizice, aferente proiectelor

susţinute de investiţiile străine directe;

c) statuarea regimului investiţiilor străine drept o componentă obligatorie a

legislaţiei autohtone;

d) stabilizarea politică, legislativă, financiară şi a cursului de schimb al leului,

concomitent cu asigurarea creşterii economice.

345

CAPITOLUL VII

BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE

7.1. Caracteristici generale şi rolul ei

Balanţa de plăţi externe (B.P.E.) reprezintă un instrument economico-

statistic în care se includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, din

relaţiile sale economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de

timp, de obicei un an.

În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu

străinătatea. Altfel spus, ea reprezintă cel mai important instrument de înregistrare a

creanţelor şi datoriilor care apar în schimbul de mărfuri şi servicii între o ţară şi alta,

exigibile într-o anumită perioadă (de obicei un an) precum şi mişcările de capital

produse în aceeaşi perioadă.

Conform definiţiei F.M.I., B.P.E. reprezintă un tablou statistic sub formă

contabilă care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi

monetare intervenite între rezidenţii unei economii şi restul lumii, în cursul unei

perioade (de obicei un an). Sunt consideraţi rezidenţi –genţii economici autohtoni sau

străini, persoane fizice sau juridice, care trăiesc şi desfăşoară activităţi, în mod

obişnuit şi permanent, în cadrul unei ţări, inclusiv filialele şi sucursalelor companiilor

străine. Din această categorie sunt excluse: ambasadele, consulatele, instituţiile

internaţionale şi reprezentanţele acestora (incluse în categoria nerezidenţi).

Diferenţierea între cele două categorii de operatori economici – rezidenţi şi

nerezidenţi – are în vedere accepţiunea economică a rezidenţei: centrul principal de

interese sau de activitate.

La baza elaborării B.P.E. stă conceptul de tranzacţie internaţională, care

presupune crearea, transformarea, comercializarea, transferul sau stingerea unei

valori economice în relaţiile unei economii cu restul lumii.

Tranzacţia poate să aibă ca obiect unul din următoarele fluxuri de valori:

346

schimbul de proprietate asupra bunurilor materiale sau a drepturilor

financiare;

prestarea de servicii;

disponibilitatea de forţă de muncă sau de capital în relaţiile dintre

rezidenţi şi nerezidenţi.

Aceste fluxuri de valori se împart în două categorii: fluxuri reale şi fluxuri

financiare. Momentul înregistrării lor în B.P.E. este stabilit în funcţie de momentul

transferului de proprietate între rezidenţi şi nerezidenţi.

Pentru a fi înregistrată în balanţa de plăţi externe a unui stat, este obligatorie

prezenţa unui rezident în această operaţiune. Operaţiunile între nerezidenţi se

înregistrează în balanţa de plăţi a acestora.

Fluxurile reale se referă la schimburile internaţionale de bunuri şi servicii

(import-export). În balanţă ele sunt înregistrate valoric, diferenţa dintre intrări

(exporturi) şi ieşiri (importuri) constituind balanţa comercială a unei ţări. Fluxurile de

bunuri sunt înregistrate şi contabilizate separat de comerţul de servicii. În cadrul

serviciilor sunt cuprinse următoarele: transport, comunicaţii, asigurări, consultanţă,

comerţul cu drepturi de autor, asistenţă tehnică etc.

Fluxurile financiare (sau financiar-monetare) sunt înregistrate în cadrul unor

conturi distincte – contul de capital sau contul financiar.

Aceste fluxuri financiare sunt detaliate în funcţie de tipul lor, astfel:

a) fluxuri de investiţii (directe sau de portofoliu);

b) credite externe (garantate sau negarantate);

c) active de rezervă (aur, devize, D.S.I. etc.).

În schimb, remunerarea acestor fluxuri financiare, oricare ar fi tipul lor, se

înregistrează în contul curent al B.P.E. la poziţia Venituri (exemplu: dividende

plătite/încasate sau dobânzi plătite/încasate).

347

Dacă în statisticile vamale, înregistrarea exporturilor se face la valoarea F.O.B.

(Free On Board) – Franco bord încărcare, iar a importurilor la valoarea C.I.F. (Cost

Insurance Freigert) – Franco bord sau port destinaţie, pentru a fi aduse la aceeaşi

paritate şi, apoi, pentru a putea fi comparate, în B.P.E. înregistrarea atât a importurilor

cât şi a exporturilor se face la valoarea F.O.B. Aceasta, prin corectarea valorii C.I.F. a

importurilor cu o marjă de 5% (practic, din valoarea C.I.F. a importurilor se scade

această marjă) urmând ca serviciile de transport/asigurare pe parcurs extern să fie

înregistrate la alte poziţii în balanţă.

Conform regulilor INCOTERMS, F.O.B. reprezintă acel tip de clauză a

contractului de export în conformitate cu care vânzătorul plăteşte cheltuielile de

transport şi asigurare a mărfii până la locul de îmbarcare, adică bordul vasului sau

cala avionului. După acest moment, transportul şi asigurarea mărfii trebuie plătite de

cumpărător.

Exporturile totale ale unei ţări sunt evaluate în F.O.B., adică la preţul total

de export până la frontiera proprie. Dacă bunurile sunt transportate pe uscat, termenul

echivalent este F.O.R. (Franco gară de îmbarcare) sau F.O.T. (Franco vagon-gară de

încărcare).

Cuvântul franco are sensul de a franca, adică a plăti anticipat taxele pentru

transportul unui colet sau bagaj. Pentru valori mici, francarea se face prin aplicarea de

timbre (în cazul scrisorilor).

În cazul mărfurilor, taxele respective cuprind cheltuielile de transport şi

asigurare, care vor fi cuprinse în preţul de vânzare (care va fi francat cu aceste taxe).

C.I.F. reprezintă o condiţie de livrare în conformitate cu care cheltuielile de

transport şi asigurare sunt suportate de vânzător până la portul de destinaţie.

Importurile sunt evaluate în C.I.F., reprezentând valoarea de intrare a bunurilor

economice pe teritoriul unei ţări (valoarea în vamă).

348

INCOTERMS (International Rules for the Interpretation of Trade Terms) –

reprezintă un ansamblu de reguli şi norme elaborate de Camera de Comerţ

Internaţională din Paris în anul 1936, reguli internaţionale pentru interpretarea celor

mai utilizaţi termeni comerciali din comerţul internaţional. Aceste reguli au fost

modificate pe parcursul timpului, în 1953, 1967, 1976, 1980, 1990 pentru a se alinia

situaţiilor noi intervenite în practica comercială internaţională curentă. După

modificarea din 1990, normele INCOTERMS cuprind următoarele clauze, pe grupe:

I. Grupa E (Expediere):

Clauza EXW (locul cuvenit);

Clauza Ex WORKS – franco fabrică – la sediul furnizorului;

II. Grupa F (Transport neplătit):

Clauza FCA – franco cărăuş – locul predării mărfii către cărăuş;

Clauza FOB – franco bord de încărcare;

III. Grupa C (Transport plătit):

Clauza CFR – cost şi navlu – port de destinaţie convenit;

Clauza CIF – cost, asigurare şi navlu;

IV. Grupa D (Destinaţie):

Clauza DAF – livrat la frontieră;

Clauza DEQ – livrat la chei (taxe vamale plătite).

Fiind un tabel de sinteză detaliat pe conturi şi subconturi analitice pe o

anumita perioadă, balanţa de plăţi externe furnizează elemente de diagnostic care

permite evaluarea avantajelor şi dezavantajelor pe care o ţară le are în schimburile

comerciale cu ţările terţe. Din analiză se poate trage următoarele concluzii:

1. cu privire la competitivitatea externă a economiei unei ţări, în special în

ceea ce priveşte comerţul cu bunuri şi servicii;

2. cu privire la gradul de atractivitate al mediului de afaceri intern pentru

investitorii rezidenţi şi nerezidenţi (atunci când mediul de afaceri se

deteriorează investitorii îşi orientează capitalurile către alte pieţe mai

atractive). De aici se poate determina poziţia investiţională internaţională

a unei economii, care poate fi debitoare sau creditoare.

349

În acest fel, balanţa de plăţi se constituie ca un instrument important în

modelarea şi coordonarea politicilor comerciale externe. Atunci când apare un

dezechilibru cronic la nivelul BPE (exporturi mai mici decât importuri), teoretic

acesta poate fi redus printr-un pachet de măsuri de natură fiscală (creştere de taxe

vamale, facilităţi fiscale pentru investitorii străini, subvenţii, credite preferenţiale) sau

de natură comercială (promovarea şi stimularea exporturilor).

Resursele valutare necesare pentru onorarea obligaţiilor cuprinse în serviciul

datoriei externe se prevăd în balanţa de plăţi externe, care se întocmeşte anual de

Ministerul Finanţelor Publice în colaborare cu Banca Naţională. De asemenea, B.N.R.

urmăreşte modul de execuţie a BPE şi transmite MFP situaţia drepturilor şi a

angajamentelor externe.

În funcţie de necesităţi, Guvernul analizează oportunitatea şi condiţiile

reeşalonării sau refinanţării datoriei publice externe şi transmite propuneri

Parlamentului, pentru aprobare. Execuţia anuală a BPE se prezintă Parlamentului,

până la 30 iunie a anului următor pentru aprobare.

Datele statistice privind datoria publică externă sunt transmise şi organismelor

financiar-bancare internaţionale, conform obligaţiilor care decurg din calitatea

României de membru al acestor organisme.

7.2. Structura balanţei de plăţi externe

În vederea asigurării comparabilităţii dintre ţări, F.M.I. a întreprins eforturi

susţinute în vederea elaborării unor reguli standard cu privire la structura şi la

metodologia de înregistrare a datelor în BPE. Astfel, ţările membre F.M.I. sunt obligate

să utilizeze structura recomandată.

În practica economică se utilizează două forme de prezentare a BPE:

forma standard şi forma de bilanţ analitic.

1. Forma standard presupune înregistrarea datelor statistice cu privire la

fluxurile reale şi financiare după structura recomandată de F.M.I., pe trei

părţi, şi anume:

350

Partea I. Bunuri şi servicii, şi transferurile unilaterale (fără

contraprestaţie);

Partea a II-a. Mişcarea capitalurilor şi activele de rezervă;

Partea a III-a. Corelarea dintre partea I şi partea a II-a (erorile şi omisiunile).

2. Forma de bilanţ analitic (tot recomandată de F.M.I.) cuprinde o structură

detaliată pe patru conturi de bază:

a) Contul curent;

b) Contul de capital;

c) Contul financiar;

d) Contul de erori şi omisiuni.

Cele patru conturi ale B.P.E. se detaliază astfel:

I. Contul curent

A. Bunuri şi servicii (Balanţa comercială):

a) Bunuri;

b) Servicii;

B. Venituri:

a) Din investiţii directe/portofoliu;

b) Din alte investiţii (dobânzi);

C. Transferuri curente:

a) Sector public;

asistenţă financiară nerambursabilă;

ajutoare;

b) Sector privat:

donaţii;

venituri ale rezidenţilor români în străinătate şi ale nerezidenţilor

din România;

II. Contul de capital

a) Transferuri de capital;

b) Active cumpărate/vândute;

III. Contul financiar

a) Investiţii directe;

351

b) Investiţii de portofoliu;

c) Alte investiţii (credite externe, împrumuturi F.M.I.);

d) Conturi de tranzit (operaţiuni comerciale legate (lohn) sau paralele

(reexport));

e) Conturi de cliring/barter (compensaţii sub formă de cliring sau de

barter);

f) Active de rezervă (aur, DST, devize);

IV. Erori şi omisiuni.

Fiecare din cele două forme de prezentare a B.P.E. se pot întocmi astfel:

a) global, pentru toate operaţiunile economice ale unei ţări cu restul

lumii;

b) regional, pentru toate operaţiunile economice ale unei ţări cu un

grup de ţări, uniune economică sau monetară;

c) bilateral, pentru toate operaţiunile economice între două ţări.

De remarcat faptul că în balanţa de plăţi nu se înregistrează acumulările de

capital sau stocurile de bunuri şi servicii, ci doar fluxurile produse de-a lungul unei

perioade de timp. Altfel spus, B.P.E. nu înregistrează totalul activelor şi pasivelor

dintr-o economie, ci doar deplasarea acestora în, şi dinspre străinătate.

Deşi balanţa se numeşte de plăţi externe, ea înregistrează nu numai fluxuri de

încasări şi plăţi aferente tranzacţiilor economice internaţionale ce presupun

contrapartida, ci şi operaţiuni derulate cu străinătatea ce nu presupun o

contraprestaţie sau o plată în bani din partea rezidenţilor sau nerezidenţilor, cum ar fi:

donaţiile;

asistenţa financiară nerambursabilă;

ajutoarele;

compensaţiile (barter sau cliring);

operaţiuni comerciale legate sau paralele (reexport, lohn etc).

B.P.E. este fundamentată pe principiul contabilităţii în partidă dublă, adică

al dublei înregistrări, fiecare furnizare de resurse reale sau financiare fiind

compensată de o încasare. Implicit, orice intrare de resurse este compensată de o

352

plată. Dacă această compensare nu se produce, operaţia este considerată a fi un

transfer.

Dacă se respectă acest principiu, soldul net al tuturor înregistrărilor din balanţă

trebuie să fie, teoretic, egal cu zero. În practică, însă, apar o serie de diferenţe

valorice, deoarece datele înregistrate sunt obţinute din surse diferite, iar diferenţele

respective sunt reportate în contul special Erori şi omisiuni.

Datorită principiului dublei înregistrări, pentru fiecare cont sau subcont din

balanţă există o poziţie de CREDIT şi una de DEBIT. Ca regulă generală, orice

intrare de resurse este înregistrată în activul (creditul) balanţei şi orice ieşire de

resurse în pasivul (debitul) balanţei. Aceasta deoarece exporturile de bunuri şi

servicii, generează intrări de fluxuri de încasări, iar importurile de bunuri şi servicii

generează fluxuri de plăţi.

Situaţia de mai sus se reflectă prin următorul tabel:

Intrări - CREDIT Ieşiri – DEBIT

Exporturi FOB Importuri FOB

Servicii prestate Servicii plătite

Dividende, dobânzi, salarii încasate Dividende, dobânzi, salarii plătite

Transferuri unilaterale din străinătate Transferuri unilaterale în străinătate

Capitaluri investite din străinătate Capitaluri investite în străinătate

Credite atrase Credite acordate

Creşterea activelor de rezervă Diminuarea activelor de rezervă

În concluzie, putem afirma că:

a) dacă o tranzacţie aduce ţării devize (exporturi), ea este considerată un

element de credit şi este înregistrată ca un plus;

b) dacă o tranzacţie implică cheltuirea devizelor (importuri), ea este un

element de debit, fiind înregistrată ca un minus.

Orice post al balanţei poate fi în următoarea situaţie:

353

1. activ sau excedentar;

2. pasiv sau deficitar;

3. echilibrat.

Excedentele şi deficitele diverselor posturi se compensează reciproc, astfel

încât deficitul necompensat trebuie acoperit (finanţat) de către stat din diferite surse

(impozite, credite externe, rezerva valutară etc.), iar excedentele rezultate după

compensare vor fi atrase la buget.

Derivat din B.P.E., un alt tablou sintetic important este şi cel care arată

Situaţia investiţională internaţională a unei ţări, prezentată astfel:

Situaţia (Poziţia) investiţională internaţională:

I. Active de rezervă din sistemul bancar:

a) Aur monetar;

b) Deţineri de DST;

c) Devize convertibile;

II. Datoria externă pe tipuri de creditori:

a) Multilaterale:

FMI;

UE;

BIRD;

BERD;

b) Bilaterale: detaliere pe principalii creditori;

c) Bănci private: detaliere pe ţări;

d) Obligaţiuni străine/euroobligaţiuni;

e) Credite furnizor: detaliere pe ţări;

f) Alţi creditori privaţi;

III. Datoria externă pe tipuri de debitori:

a) Datoria publică;

b) Datoria public garantată;

c) Datoria comercială negarantată;

IV. Creanţe şi angajamente pe termen scurt:

354

a) Creanţe: incaso, acreditive, garanţii bancare primite;

b) Angajamente: incaso, acreditive, garanţii emise, linii de finanţare, alte

angajamente;

V. Investiţii străine:

a) Directe;

b) De portofoliu.

Dicţionar:

Barter: schimb de bunuri fără mijlocirea banilor.

Clearing: Tehnică de compensare a obligaţiilor reciproce între doi parteneri

prin intermediul unei case de clearing.

Acreditiv: Formă de decontare prin care importatorul (cumpărătorul, în

general), prin intermediul băncii sale ori al altei bănci, asigură cu anticipaţie, din

resursele proprii sau din credite bancare, mijloacele de plată în valuta convenită în

favoarea unui anumit exportator.

Incaso: Constituie atât o modalitate de plată, cât şi o operaţiune financiar-

bancară (de creditare), prin care banca exportatorului face o încasare, la ordinul

acestuia, dar nu va remite documentele de expediţie sau de încărcare cumpărătorului,

decât dacă acesta a achitat marfa şi a efectuat transferul de devize.

Situaţia investiţională internaţională este un instrument deosebit de

important în elaborarea strategiilor de finanţare a deficitelor din contul curent al BPE,

sau a deficitelor interne, cum este cel bugetar. Ea se întocmeşte împreună cu balanţa

de plăţi externe şi evidenţiază următoarele aspecte:

a) Gradul extern de îndatorare a unei economii;

b) Structura datoriei externe în funcţie de provenienţa şi de destinaţia finală a

acesteia;

c) Situaţia investiţiilor străine directe (ISD) şi a celor de portofoliu.

Atât BPE cât şi Situaţia investiţională internaţională se analizează cu ajutorul

unui set de indicatori specifici, cum ar fi:

355

1. Gradul de acoperire a importurilor = ;

2. Mărimea soldului balanţei comerciale = ;

3. Active valutare în luni de import sau Gradul de acoperire a rezervei

valutare =

4. Datorie externă pe locuitor sau datorie externă în P.I.B.;

5. Rata serviciului datoriei externe = .

Balanţa de plăţi externe la 31 decembrie 2004

milioane euro

Specificaţie2003 2004

Credit Debit Sold Credit Debit Sold

Contul curent (A+B+C) 20.940 24.000 -3.060 25.055 29.457 -4.402

A. Bunuri şi servicii 18.285 22.178 -3.893 21.838 27.374 -5.536

a) Bunuri (export FOB –

import FOB)15.614 19.569 -3.955 18.935 24.258 -5.323

b)Servicii, din care: 2.671 2.609 62 2.903 3.116 -213

- transport 1.063 997 66 1.252 1.206 46

- turism – călătorii 396 423 -27 406 434 -28

- alte servicii 1.212 1.189 23 1.245 1.476 -231

B. Venituri 327 1.522 -1.195 326 1.689 -1.363

C. Transferuri 2.328 300 2.028 2.891 394 2.497

Situaţia investiţională internaţională la 31 decembrie 2004

356

milioane euro

Specificaţie

Datoria externa pe termen mediu şi

lungServiciul datoriei

pe 2004Sold la 31.12.2003 Sold la 31.12.2004

Datorie publică2) 6.470 6.359 825

Datorie publică

garantată3), din

care:

3.210 3.666 1.015

- sector public 2.950 3.455 954

- sector privat 260 211 61

Datorie

negarantată

public, din care:

6.003 7.522 1.988

- sector public 437 330 73

- sector privat 5.566 7.192 1.915

TOTAL datorie

externă1)15.683 17.547 3.828

Datoria externă1) pe termen mediu şi lung a înregistrat la 31.12.2004

nivelul de 17.547 milioane euro, în creştere cu 11,9% faţă de finele anului

2003.

Datoria externă publică2) şi public garantată3), a înregistrat la 31.12.2004

un sold de 10.025 milioane euro, reprezentând 57,1% din total datorie

externă (faţă de 61,7% cât reprezenta la 31.12.2003.

Datoria externă negarantată public s-a situat la 31.12.2004 la nivelul de

7.522 milioane euro, fiind cu 25,3% mai mare decât ţa 31.12.2003.

1. Datorie externă provenită din credite şi împrumuturi externe,

obligaţiuni şi alte asemenea.

2. Împrumuturi contractate conform Legii datoriei publice.

3. Împrumuturi garantate conform Legii datoriei publice.

357

Rata serviciului datoriei externe =

= = 21,9%, în anul 2004, faţă de 20,6%

în anul 2003.

Rezerva oficială a BNR

Gradul de acoperire sau (valută + aur)

Gradul de acoperire a =

rezervei valutare Importul mediu lunar de bunuri

în luni de import. şi servicii în perioada respectivă

Gradul de acoperire a fost la 31.12.2004 de 5,2 luni de import, faţă de 4,1

luni de import la 31.12.2003.

Deficitul de cont curent al balanţei de plăţi la sfârşitul anului 2004, a ajuns la

4,4 miliarde euro, marcând o creştere de 34,9% faţă de nivelul anului 2003.

Acest nivel a atins 7,7% din P.I.B., la o creştere economică estimată pe 2004

de 8,3%.

Pentru 2005, B.N.R. estima scăderea deficitului de cont curent la 6,8 – 7% din

P.I.B., nivel negociat şi cu F.M.I., în condiţiile unei creşteri economice de peste 5%.

358

Diminuarea deficitului de cont curent va fi susţinută şi de scăderea deficitului

bugetar la 0,4 – 0,5% din P.I.B., mai puţin de jumătate faţă de nivelul lui 2004.

B.N.R. susţine că în ciuda creşterii rapide a deficitului, acesta a fost finanţat

sănătos, astfel că intrările autonome de capital, sub forma investiţiilor străine directe

(inclusiv transferuri de capital) au fost în proporţie de peste 98%.

Argumente:

a) Principalul motor al adâncirii deficitului a fost soldul negativ al balanţei

comerciale, care a crescut până la 5,53 milioane euro la finele lui 2004, cu

peste 42% mai mare faţă de 2003. Acesta, în contextul în care exporturile

au scăzut masiv, în ultima lună a anului, comparativ cu creşterea masivă a

importurilor în preajma sărbătorilor de iarnă.

b) De asemenea, deficitul la componenta „venituri” a crescut de la 1,19

miliarde euro la 1,36 miliarde euro.

c) Majorarea „transferurilor curente” de la 2,02 miliarde euro la 2,49

miliarde euro nu a compensat decât parţial evoluţiile negative la celelalte

capitole.

d) În cadrul balanţei comerciale, componenta servicii a trecut de la un

excedent de 62 milioane euro în 2003, la un deficit de 213 milioane euro, la

capitolul alte servicii.

Soldul pozitiv la serviciile de transport a scăzut de la 66 milioane euro la 46

milioane euro, iar deficitul din segmentul turism a urcat de la 27 milioane euro la 28

miliarde euro.

Totuşi evoluţia negativă a contului curent, nu a influenţat piaţa valutară, cu

toate că în mod normal acest indicator are un impact simţitor asupra cursului.

Evoluţia cursului euro este determinată în special de cantitatea mare de

valută care intră pe piaţă, o parte din aceasta reprezentând capitaluri speculative,

atrase de dobânzile încă mari remunerate la depozite în lei.

Evoluţia deficitului contului curent în perioada 2000 – 2004 se prezintă

astfel:

359

Conform estimărilor prezentate în Programul Economic de Preaderare,

actualizat pe 2004, comerţul exterior se aşteaptă să se dezvolte, în ritmuri susţinute,

superioare creşterii P.I.B. Astfel, pentru perioada 2005 – 2007 se estimează o

creştere medie anuală de 14,9% a exporturilor de bunuri şi de 14,5% a importurilor de

bunuri, ceea ce va conduce la valori crescute ale deficitului comercial, în relaţia FOB-

FOB, respectiv de la 5,3 miliarde euro în 2004 la circa 8 miliarde euro în 2007.

Dacă mediul internaţional va fi mai puţin favorabil pentru zona euro, există

riscul unei creşteri mai lente a exporturilor, ceea ce va influenţa negativ situaţia

contului curent.

Principalii parteneri comerciali ai României, în perioada 2003 – 2004 au fost:

EXPORT 2003 2004 IMPORT 2003 2004

1. Italia 24,2% 21,2% 1. Italia 19,5% 17,2%

2. Germania 15,7% 15% 2. Germania 14,8% 14,9%

3. Franţa 7,3% 8,5% 3. Franţa 7,3% 7,1%

4. Turcia 5,1% 7% 4. Rusia 8,3% 6,8%

360

5. Marea Britanie 6,7% 6,7% 5. Turcia 3,8% 4,2%

Ca exemplu, volumul schimburilor comerciale România – Franţa pe 2004 a fost

de 3,5 mld. euro, faţă de 2,7 mld. euro, în 2003.

Ca să ne facem o imagine despre economiile asiatice şi, în primul rând despre

economia Chinei, care, în 2004 s-a situat pe locul 7 în lume, însă înregistrează un ritm

de creştere anual de 4 ori mai mare decât al Uniunii Europene, instituţiile de prognoză

văd China în perspectiva anilor 2020, ca fiind cea mai puternică economie din lume.

Pe primele 6 luni ale anului 2005, China a înregistrat un excedent comercial

de aproximativ 33 mld. euro (40 mld. dolari): Exporturi 285 mld. euro şi importuri 252

mld. euro. Principalii parteneri comerciali ai Chinei au fost:

1. U.E........................................................100 mld dolari (83,3 mld euro);

2. S.U.A...................................................96,2 mld dolari (80,2 mld euro);

3. Japonia................................................86,5 mld dolari (72,1 mld euro).

Comparaţiile nu îşi au rostul, dar merită reflectat asupra multor fenomene

negative care trenează în economia naţională şi, totodată drenează marile fluxuri

financiare în scopuri ascunse, fără nici o legătură cu legile economiei de piaţă.

7.3. Echilibrul balanţei de plăţi externe

Balanţa de plăţi externe (BPE) exprimă felul în care economia unei ţări se

racordează la exigenţele mecanismului concurenţial specific pieţei mondiale, având o

legătură strânsă cu mărimea şi stabilitatea cursului valutar al monedei naţionale, în

contextul pieţei monetare şi financiare internaţionale.

În ansamblu, balanţa de plăţi este, în mod necesar, echilibrată, activul fiind egal

cu pasivul, în baza principiului dublei înregistrări.

361

Deficitele la nivelul balanţei reflectă dezechilibre ale unei părţi din BPE: balanţa

comercială, contul curent, contul de capital sau contul financiar. Aceste deficite

reflectă o lipsă de competitivitate pe plan extern sau o ieşire masivă de capitaluri

străine sau autohtone, ca urmare a deteriorării climatului de afaceri. Dezechilibrele din

BPE se pot răsfrânge asupra economiei interne, generând perturbaţii pe piaţa

monetară (deprecierea monedei naţionale), pe piaţa monetară şi a creditului

(creşterea ratei dobânzii), cât şi pe piaţa de capital. Acest fapt duce la reducerea

bonităţii pe plan internaţional, diminuând încrederea creditorilor externi în capacitatea

ţării de a-şi onora obligaţiile de plată ce-i revin.

Factorii care stau la baza acestor dezechilibre în BPE pot fi endogeni sau

exogeni.

Dintre factorii endogeni (care se datorează unor cauze interne) de

destabilizare a BPE amintim:

a) creşterea importurilor pe fondul intensificării cererii interne şi

direcţionarea acestora spre consum neproductiv şi nu spre investiţii;

b) scăderea exporturilor ca urmare a scăderii competitivităţii produselor

autohtone (calitate scăzută, preţuri ridicate), a scăderii gradului de

prelucrare a produselor exportate, cât şi insuficienta promovare (stimulare)

a exporturilor din partea statului;

c) deteriorarea climatului de afaceri intern (birocraţie, corupţie,

incompetenţă etc.);

d) structura pe ramuri a economiei naţionale.

Dintre factorii exogeni (care se datorează unor cauze externe) menţionăm:

a) dereglarea preţurilor mondiale la produsele cu pondere mare în

structura comerţului exterior;

b) politica comercială a altor state (tarife, politici de dumping etc.);

c) dereglarea fluxurilor comerciale zonale ca urmare a unor conflicte

anuale sau dispute comerciale internaţionale etc.

362

În privinţa echilibrului balanţei de plăţi externe există în literatura de

specialitate două accepţiuni diferite: echilibrul balanţei de plăţi este indus automat

de echilibrul economic general sau echilibrul poate fi obţinut prin promovarea

unor politici macroeconomice sau prin utilizarea unor tehnici de echilibrare

specifice. În primul caz nu este nevoie de intervenţia statului pentru echilibrarea

balanţei de plăţi, considerându-se că aceasta se va echilibra în condiţiile echilibrului

economic general.

Unul dintre mecanismele care produc ajustarea automată a balanţei de plăţi

externe este mecanismul preţurilor (accepţie susţinută în teorie de Ricardo si

Hume). Acest mecanism al preţurilor explică ajustarea automată a unor dezechilibre

apărute în balanţa comercială (exporturi < importuri). Mecanismul este relativ simplu:

un deficit în balanţa comercială atrage după sine o scădere a masei monetare aflate

în circulaţie (banii se vor localiza în bancă în urma cumpărării de devize de pe piaţă,

necesare plăţii excedentului de importuri, operaţiune care a avut ca efect diminuarea

activelor de rezervă). Teoria cantitativă a banilor stipulează că o scădere a masei

monetare va produce implicit o scădere a preţurilor. Această scădere a preţurilor va

constitui un stimulent pentru exporturi şi ca o frână în calea importurilor.

363

Exporturi < importuri

Încurajarea exporturilorDescurajarea importurilor

Reducerea masei monetare aflate

în circulaţie

Scăderea preţurilor

Creşte cererea de valută pe piaţă

Mecanismul de ajustare automată a BPE prin preţuri

Condiţia de bază a unui astfel de mecanism este ca raportul valoric între

monede (cursul de schimb) să nu sufere modificări semnificative (depreciere

pronunţată).

Echilibrarea automată a balanţei de plăţi se va produce şi datorită faptului că

deflaţia generată de scăderea masei monetare aflate în circulaţie va atrage după

sine o creştere a nevoii de fonduri în economie, care implicit va duce la o creştere a

dobânzilor. Atraşi de dobânzile mai mari oferite, investitorii străini îşi vor orienta

capitalurile către această piaţă, fapt ce va duce la o reechilibrare a balanţei de plăţi.

Acest mecanism de ajustare automată poartă denumirea de finanţare

compensatoare, diferenţialul de dobândă fiind elementul care reechilibrează balanţa

de plăţi (dezechilibrul din balanţa comercială este compensat de un aport suplimentar

de fluxuri financiare externe).

Mecanismul de ajustare automată a BPE prin finanţarea compensatorie

364

Exporturi < importuri

Investiţii străine

Creşte cererea de valută pe piaţă

DeflaţieReducerea masei monetare aflate în

circulaţie

Creşterea dobânzilor

Atât teoria de ajustare automată a BPE prin mecanismul preţurilor cât şi cea

prin finanţarea compensatorie se bazează pe ipoteza unor cursuri de schimb

stabile.

Există teorii care arată că o creştere a importurilor generează o depreciere a

cursului de schimb (cerere de valută mai mare) care în ipoteza unor preţuri constante

conduc la o descurajare a importurilor (devenite mai scumpe în moneda naţională). O

altă teorie este cea a echilibrului prin venituri (Keynes, Robinson, Harrold, Machlup)

care susţin că există mecanisme interne de corectare a dezechilibrelor externe cum ar

fi nivelul veniturilor sau gradul de utilizare al forţei de muncă.

În prezent, în mare parte, aceste teorii nu-şi mai găsesc aplicabilitatea în

practică, fenomenele economice devenind din ce în ce mai complexe (de exemplu

ajustarea BPE prin preţuri nu se mai poate produce în condiţiile în care masa

monetară nu mai este corelată cu nivelul activelor de rezervă). În concluzie, în

condiţiile actuale în care mai mult de 60% din regimurile valutare se bazează pe

flotarea liberă a cursului de schimb, echilibrarea automată a balanţelor de plăţi este

mai greu de realizat, statul având un rol din ce în ce mai activ în corectarea deficitelor

externe.

Există o serie de specialişti care susţin că intervenţia statului în economie în

vederea atingerii unei stări generale de echilibru se concentrează pe trei direcţii

principale:

1. utilizarea deplină a forţei de muncă;

2. stabilitatea preţurilor interne;

3. echilibrul balanţei de plăţi obţinut prin tehnici şi mecanisme specifice.

Echilibrarea balanţei de plăţi rămâne o problemă complexă şi dificil de

realizat, de cele mai multe ori intervenţia în vederea echilibrării lezând interesele

statelor partenere. Mai trebuie remarcat faptul că dezechilibre cronice în balanţa de

plăţi a unei mari puteri economice (S.U.A. de exemplu) au avut adesea repercusiuni

asupra stării generale a economiei mondiale.

Statul are la dispoziţie mai multe politici pe care le poate utiliza în vederea

ajustării deficitelor din balanţa de plăţi externe:

365

a) Politici monetare: ratele de dobândă, operaţiuni pe piaţa liberă efectuate

de Banca Centrală, rezervele bancare obligatorii. Aceste politici pot avea o

influenţă directă asupra fluxurilor de capital în sensul atragerii lor printr-o

creştere a ratelor de dobândă.

b) Politicile bugetare: politici care vizează creşterea veniturilor din impozite şi

taxe (se poate realiza printr-o fiscalitate sporită sau printr-o mai bună

colectare a fondurilor datorate statului) şi reducerea cheltuielilor bugetare.

Aceste politici au rolul de a limita dimensiunea deficitului bugetar intern care

de mai multe ori este finanţat extern prin fonduri împrumutate (mai ales în

cazul ţărilor în curs de dezvoltare). În plus, aceste deficite sunt adesea

finanţate inflaţionist prin emisiune de monedă, fapt ce poate fi dăunător

exporturilor, agravând şi mai mult deficitul contului curent.

c) Devalorizarea cursului de schimb: parte integrantă a politicii monetare are

ca efect direct încurajarea exporturilor şi descurajarea importurilor (care

devin mai scumpe în moneda naţională). Condiţia de bază este ca

deprecierea să fie mai mare decât creşterea preţurilor interne.

d) Instituirea de bariere tarifare şi netarifare în calea importului cu rol în

limitarea cantitativă a importurilor. Barierele tarifare constituie în prezent

una din piedicile majore în calea fluxurilor comerciale internaţionale,

existând în prezent o mare varietate de astfel de bariere, unele dintre ele

greu de identificat şi contractat.

e) Stimularea şi promovarea exporturilor prin diferite metode (subvenţii de

export, credite de export subvenţionate, facilităţi fiscale, asigurarea şi

garantarea creditelor de export etc.) conduce la reechilibrarea balanţei

comerciale.

f) Finanţarea deficitelor din BPE se referă la posibilitatea acoperirii unui

deficit comercial printr-un credit extern acordat din diferite surse (FMI prin

mecanismul de finanţare lărgită sau emisiune de obligaţiuni guvernamentale

pe piaţa internaţională) Avantajul acestei politici este unul pe termen scurt,

pe termen lung creditele nu fac altceva decât să amâne rezolvarea cauzelor

reale ce au dus la acest deficit comercial. În plus, nu trebuie neglijat faptul

366

prin înregistrarea remunerării acestor credite (dobânzi plătite) în debitul

contului de venituri (contul curent) deficitul este reportat pentru o

perioadă viitoare.

g) Atragerea de investiţii străine directe şi de portofoliu contribuie la

reechilibrarea balanţei de plăţi prin capitalul străin injectat în economie care

poate reduce din presiunile asupra cursului de schimb generat de o balanţă

comercială deficitară.

În concluzie, statul poate interveni direct prin numeroase pârghii şi

mecanisme pentru a reechilibra balanţa de plăţi externe. Raţiunea pentru a interveni

în sensul echilibrării BPE este dată de absenţa ajustării automate şi de efectele pe

care le poate avea dezechilibrul BPE asupra echilibrului economic general. Balanţa de

plăţi rămâne principalul instrument de măsurare a valorii şi a competitivităţii externe a

unei economii, fiind în acelaşi timp un instrument deosebit de util pentru configurarea

principalelor politici macroeconomice.

367

Glosar de termeni

Agregat = Indicator sintetic sau mărime statistică cu care se măsoară,

compară şi caracterizează activitatea economică a unei ţări, obţinut prin însumarea,

după anumite reguli, a unor rezultate economice, operaţii sau fluxuri realizate de

agenţii economici din ţara respectivă. Agregare – reprezintă procesul de însumare

specială a indicatorilor cantitativi şi calitativi de la nivelurile microeconomice şi

determinarea, pe această bază, a indicatorilor macroeconomici. [5; 76]

Ajustare conjuncturală = Ansamblu de măsuri luate de stat, astfel încât

creşterea economică ce va urma să respecte marile echilibre şi să corecteze

dezechilibrele apărute. Prin politici financiare, monetare şi valutare statul acţionează

asupra ratei de consum, ca şi asupra inflaţiei, a ratei şomajului şi a soldului balanţei

de plăţi.

Andosa = A indica, pe versoul unui cec, numele persoanei împuternicite

(numită andosant) să încaseze contravaloarea cecului.

Aquis comunitar = Strategie aplicată pentru aderarea la Uniunea Europeană,

de către ţările foste socialiste, prin punerea de acord (adaptarea) a legislaţiei, a

regulamentelor şi a practicilor politico-economice şi sociale cu cele ale ţărilor din U.E.

Arierate = Împrumuturi restante, a căror scadenţă nu a fost respectată.

Asanare = Ansamblu de măsuri luate de stat pentru prevenirea falimentului

companiilor economice, comerciale, bancare etc.

Avalist = Persoană care garantează plata unei cambii, dând aval (angajament

scris). Avalistul este obligat să indice persoana pentru care a fost dat avalul.

Balanţă financiară = Instrument financiar care serveşte la dimensionarea

resurselor financiare, la precizarea destinaţiei acestora, la fundamentarea echilibrului,

la stabilirea modalităţii de acoperire a deficitului sau de valorificare a excedentului de

resurse, la diferite niveluri de agregare.

Balanţă de lichidităţi = Situaţie comparativă a încasărilor băneşti şi a plăţilor

exigibile la un moment dat sau într-o perioadă (la nivelul societăţii comerciale, al

băncii sau al trezoreriei).

368

Balanţă materială = Instrument metodologic de planificare, sau, tablou

statistico-economic cu ajutorul căruia se compară resursele necesare producerii de

bunuri, cu destinaţiile acestora în vederea asigurării echilibrului fizic al producţiei.

Bancă centrală = Instituţie bancară aflată în fruntea aparatului bancar, cu rol

de supraveghere şi organizare a relaţiilor monetar-financiare ale unui stat, pe plan

intern şi în relaţiile cu alte sisteme monetare.

Bancă de emisiune = Bancă centrală, bancă a băncilor, bancă de prim rang,

instituţie care are rolul (funcţia) de a asigura şi regla cantitatea de bani în circulaţie, de

a regla rata dobânzii în economie, de a preveni falimentele bancare, de a autoriza şi

supraveghea exercitarea funcţiei de operator bancar.

Bugetul general consolidat = Instrument al politicii fiscal-bugetare prin care

sunt corelate nu numai veniturile şi cheltuielile bugetului public (bugetul de stat,

bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi fondurile speciale), ci şi

legăturile acestora, îndeosebi deficitul bugetar, cu soldul deficitar al contului curent al

balanţei de plăţi, cu decalajul dintre investiţii (inclusiv cele străine) şi economisire.

Capital fictiv = Un titlu de proprietate sub forma hârtiilor de valoare (acţiuni,

obligaţiuni, titluri financiare, cambii etc.) care dă posibilitatea deţinătorilor lui să obţină

un venit sub formă de dividend sau dobândă.

Consolidare = Transformarea unor datorii pe termen scurt sau flotante în

datorii pe termen lung. Consolidare bursieră - creşterea cursului acţiunilor, după o

perioadă de scădere. Consolidare contabilă = Integrarea bilanţurilor filialelor unei

unităţi economice, în bilanţul global care devine bilanţ consolidat.

Cost marginal = Exprimă sporul de cost total necesar pentru obţinerea unei

unităţi suplimentare de producţie.

Costul reformei = Ansamblul eforturilor şi consecinţelor pe care le suportă

economia naţională şi populaţia unei ţări pentru înfăptuirea tranziţiei la economia de

piaţă.

Costul vieţii = Totalitatea cheltuielilor necesare pentru achiziţionarea bunurilor

(alimentare şi nealimentare) şi a serviciilor necesare asigurării traiului, într-o perioadă

determinată.

369

Costuri sociale = Renunţări, consecinţe negative sau pagube pe care

populaţia le suportă şi care-i afectează nivelul de viaţă, costuri datorate îndeosebi

dereglărilor din economie – recesiuni, inflaţie, şomaj. Se concretizează în creşterea

şomajului, diminuarea consumului de bunuri şi servicii, scăderea protecţiei sociale,

renunţarea la câştigul educaţional prin reducerea resurselor destinate culturii şi

instruirii, deteriorarea condiţiilor de sănătate, extinderea sărăciei etc.

Creştere economică = Exprimă (în sens restrâns) mărimea reală, într-o

anumită perioadă de timp, a unui indicator economic agregat (cum ar fi PIB), pe total

sau pe locuitor, într-un anumit spaţiu economic. În sens larg, creşterea economică

este forma sub care se manifestă ansamblul transformărilor cantitative, structurale şi

calitative ce se produc în cadrul vieţii economice, într-o perioadă îndelungată,

imprimând indicatorilor agregaţi o tendinţă ascendentă. Din acest punct de vedere,

creşterea economică nu se diferenţiază de dezvoltarea economică.

Creditul stand-by = Înseamnă:

a) limita de credit deschisă pentru o perioadă determinată contra plăţii unui

comision de confirmare (sau de punere la dispoziţie);

b) linia de credit pusă la dispoziţia unei ţări (sau a unei bănci centrale) care

trebuie să facă faţă unor dificultăţi temporare de balanţă de plăţi (de ex. în

cadrul unui acord stand-by al FMI).

Curatela = Instituţie legală pentru ocrotirea unei persoane care are capacitate

civilă, dar care, din cauza bătrâneţii, a unei boli ori infirmităţi fizice sau a lipsei

îndelungate de la domiciliu, nu-şi poate administra singură bunurile şi apăra

interesele.

Dezvoltarea durabilă = Are două componente:

a) dezvoltarea umană

b) dezvoltarea economică

Dezvoltarea umană are în vedere diversificarea opţiunilor oamenilor,

recunoscându-se drept cerinţe fundamentale:

1) o viaţă lungă şi sănătoasă;

2) dobândirea de cunoştinţe;

3) acces la resursele necesare pentru un trai decent.

370

Indicele dezvoltării umane este un indicator complex care are în vedere trei

elemente:

a) longevitatea (măsurată prin speranţa de viaţă la naştere);

b) nivelul de educaţie (calculat ca o medie aritmetică ponderată între gradul de

alfabetizare a populaţiei şi gradul de cuprindere în învăţământul pe toate

nivelurile);

c) venitul pe locuitor (PIB pe locuitor, exprimat în dolari la paritatea puterii de

cumpărare)

Ilong + Ied + Iv

IDU =

3

în care:

IDU = indicele dezvoltării umane

Ilong = longevitate

Ied = indicele de educaţie

Iv = venitul pe locuitor

După indicele de dezvoltare umană pentru anul 1999, pe primele locuri se

situează următoarele ţări: Canada, Norvegia, SUA, Japonia, Belgia, Suedia. Ţările

foste socialiste se clasează astfel: Polonia 36, Slovacia 42, , Ungaria 47, Croaţia 55,

Bulgaria 63, România 68, Rusia 71 şi Ucraina 91.

Dezvoltarea economică durabilă are în vedere satisfacerea nevoilor

materiale şi spirituale actuale fără a fi compromise posibilităţile de satisfacere a

acestora pentru generaţiile viitoare. Aceasta ar însemna asigurarea unui echilibru între

creşterea economică şi protecţia mediului şi, pe această bază, satisfacerea cerinţelor

nu numai prezente, dar şi de perspectivă ale dezvoltării sociale.

Discont = Cotă parte, procent din valoarea titlurilor de credit, încasat de către

bănci ca urmare a discontări (cumpărării) acestora înainte de scadenţă.

371

Dreptul Special de Tragere (D.S.T.) = Unitate monetară etalon fără garanţie

sau o bază materială, activ internaţional de rezervă, instrument monetar de cont cu

funcţii de echilibrare a lichidităţii internaţionale emise de FMI, pe temeiul încrederii

reciproce între statele membre (ca unitate financiară de calcul sau mijloc de plată

convenţional în aur, dar care servesc ca instrument de rezervă).

Entitate organizaţională = Componentă a structurii organizatorice având

individualitate distinctă în cadrul acesteia (o persoană, un colectiv, un compartiment

etc.), concretizată în natura specifică şi în finalitatea atribuţiilor pe care le îndeplinesc.

Entropie economică = Noţiune care exprimă procesul complex de degradare

calitativă, continuă şi irevocabilă, în timp, a potenţialului de resurse existent, a

mediului natural, de transformare a ordinii în dezordine. Degradarea entropică se

produce de la sine, în timp, mai rapid sau mai lent, accentuând raritatea resurselor

(Exemplu: energia solară, pierderea căldurii de către un corp cald şi deplasarea ei

spre corpurile reci sau spaţiile reci).

Executare silită = Procedură prin care titularul unui drept recunoscut printr-un

titlu executoriu (hotărâre judecătorească definitivă şi investită cu formula executorie)

constrânge, prin intermediul organelor de drept competente (executorii judecătoreşti)

pe debitor (datornic) care nu înţelege să execute din proprie iniţiativă obligaţia ce-i

revine din contract.

Factură fiscală = Document cu regim special care atestă transferul proprietăţii

unui bun către o persoană juridică.

Factură proformă = Document emis de vânzător prin care specifică produsele

ce se vor vinde, cu caracteristicile lor principale şi preţul. Se emite unor cumpărători

care trebuie să obţină avize sau forme pregătitoare sosirii mărfurilor. Factura proformă

nu este document de plată.

Fezabilitate = Analiză complexă, premergătoare deciziei de investiţii, având

drept scop stabilirea oportunităţilor şi eficienţei dezvoltării unei firme (subramuri) sau

realizării unor obiective de investiţii.

Incertitudinea = Situaţia în care se poate afla un întreprinzător care are la

îndemână mai multe alternative posibile (legate de un proiect), dar nesigure (spre

deosebire de certitudine, care desemnează siguranţa deciziei). Deosebirea dintre

372

incertitudine şi risc constă în faptul că, în cazul riscului se cunoaşte probabilitatea

fiecărei alternative posibile, în timp ce în situaţiile de incertitudine, posibilităţile

alternativelor sunt necunoscute.

Leasing-ul = Reprezintă operaţiunea prin care o firmă specializată, denumită

finanţator, cumpără un activ imobilizat corporal de la o altă firmă, denumită furnizor,

pentru a-l închiria unei alte firme, utilizatoare – beneficiarul, care nu dispune de

resursele băneşti necesare achiziţionării bunului direct de la furnizor. La sfârşitul

perioadei de locaţiune, beneficiarul poate să aleagă una dintre cele trei posibilităţi: a)

să prelungească locaţia; b) să înceteze raporturile contractuale, restituind bunurile

finanţatorului; c) să cumpere acele bunuri, plătind drept preţ o sumă care reprezintă

rezultatul deducerii din valoarea bunurilor, a plăţilor periodice făcute în perioada

locaţiei.

Linie de credit = Înţelegerea între bancă şi client, potrivit căreia banca acordă

clientului dreptul de a obţine credite, succesiv, după nevoi, într-o perioadă convenită

(în general 3-5 ani), până la un total prestabilit.

Logistică = Metodele şi mijloacele care se ocupă de organizarea funcţionării

unui serviciu, a unei întreprinderi etc.

Management financiar = Tip de management care are scopul de a asigura

permanent întreprinderea cu fondurile necesare, precum şi de a exercita controlul

consiliului de administraţie cu privire la eficienţa operaţiunilor în care aceste fonduri

sunt implicate.

Marasm = Stare de stagnare a activităţii generale (economice, sociale etc.) a

unei societăţi.

Masă monetară = Totalitatea semnelor băneşti aflate în circulaţie, pe piaţa

monetară a unei ţări, la un moment dat.

Maximizare = Metodă prin care se alege, dintr-un număr de alternative, cea

mai bună variantă din punctul de vedere al criteriului adoptat în analiza unui indicator

economic: profitul, producţia, exportul etc.

Mentenanţă = Totalitatea acţiunilor de menţinere sau readucere în stare de

funcţionare a produselor.

373

Metoda costurilor standard = Metodă de calculaţie a costurilor de producţie,

care constă în determinarea cu anticipaţie faţă de punerea în fabricaţie a produselor,

atât a cheltuielilor directe, cât şi a celor indirecte, cuprinse în costul de producţie, sub

forma unor antecalculaţii.

Multiplicatorul fiscal = Coeficient care reflectă creşterea producţiei şi venitului

prin diminuarea impozitelor, fără ca totalul cheltuielilor bugetare să fie modificat. Si în

acest caz, deficitul bugetar se finanţează din împrumuturi. Multiplicatorul fiscal este

mai puţin eficient decât sporirea cheltuielilor publice, deoarece cheltuielile publice

suplimentare se concretizează direct într-o creştere a cererii globale, în timp ce

reducerea impozitelor determină mai întâi o mărire a veniturilor disponibile, care nu

sunt cheltuite integral (încât să stimuleze cererea), o parte a lor economisindu-se.

Piaţă a scontului = Piaţă specializată în cumpărări şi vânzări de cambii.

Cambiile sunt uşor de transformat în lichidităţi şi reprezintă o formă sigură de investiţii

în fonduri pe termen scurt.

Piaţa bancară = Piaţă unde se tranzacţionează depozite bancare, acordarea

de credite şi alte instrumente financiare.

Plasament = Investire de mijloace băneşti într-o afacere, cu scopul obţinerii

unui profit.

Portofoliu = Lista deţinerilor de titluri de valoare aflate în proprietatea unui

investitor sau a unei instituţii. Totalitatea acţiunilor, a efectelor de comerţ etc. care se

află în posesia şi în evidenţa operativă a unei bănci.

Portofoliu de titluri = Totalitatea titlurilor de valoare pe care le deţine o bancă.

Potenţial economic = Complex de resurse materiale, umane, ştiinţifice şi

tehnologice etc. de care dispune o economie, la un moment dat şi care exprimă

posibilităţile de dezvoltare şi progres ale acesteia.

Prag de rentabilitate = Punctul mort al întreprinderii, acel volum al producţiei

sau al cifrei de afaceri, la care încasările totale sunt egale cu costurile totale, iar

profitul este nul. De la acest punct, întreprinderea poate deveni rentabilă.

Pragul sărăciei = Instrument utilizat în politica socială, ce semnifică nivelul

foarte redus al consumului unor familii şi persoane, nivel ce asigură doar satisfacerea

374

trebuinţelor de bază, subzistenţa de la o lună la alta. Pe baza lui se poate acorda

ajutorul de şomaj şi ajutorul social.

Preţ forfetar = Preţ care se stabileşte uniform pe baza unei evaluări a mai

multor factori (caracteristicile produsului, distanţa localităţii de vânzare, capacitatea

pieţei, etc.).

Preţ franco = Preţul la care se stabilesc condiţiile de franco, respectiv locul

până la care cheltuielile de manipulare şi de transport le suportă furnizorul.

Puterea de cumpărare a populaţiei = Capacitatea membrilor societăţii de a

procura bunuri de consum şi de a folosi diferite servicii de care au nevoie cu ajutorul

veniturilor băneşti de care dispun.

Puterea de cumpărare a banilor = Cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi

cumpărată, la un moment dat, cu o anumită sumă de bani.

Putere economică = Capacitatea de valorificare a potenţialului economic de

care dispune o ţară, la un moment dat. Ea depinde de o serie de factori:

a) sistemul economico-social şi gradul său de dezvoltare;

b) politica economică adoptată şi gradul de susţinere a acesteia de către

populaţia ţării respective;

c) volumul şi eficienţa investiţiilor de capital;

d) gradul de dezvoltare a infrastructurii etc.

Raritate = Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile.

Rata rescontului = Mărimea relativă a dobânzii reţinută de Banca Centrală de

la băncile comerciale care prezintă spre rescontare efecte de comerţ deja scontate.

Rata rescontului se mai numeşte rată oficială a scontului sau dobândă de refinanţare.

Rata scontului = Mărimea relativă (procentuală) a dobânzii reţinută de o

bancă ce scontează efecte de comerţ, mărime ce ia în calcul perioada de la scontare

până la scadenţă.

Rata şomajului = Indicator ce relevă, procentual, mărimea relativă a şomajului

în raport cu populaţia:

numărul şomerilor

a) activă = . 100

populaţia activă

375

numărul şomerilor

b) ocupată = . 100

populaţie ocupată

Rata de impunere fiscală = Mărime relativă ce exprimă în procente partea din

venit preluată de către stat, mărime stabilită prin legi sau reglementări ale politicii

fiscale.

Rating-ul riscului de ţară = Indice prin care se estimează capacitatea şi

dorinţa unei ţări de a face disponibilă valuta necesară serviciului datoriei externe. Are

la bază două categorii de criterii:

a) Criterii economice: PIB pe locuitor, ritmul creşterii economice, rata inflaţiei,

situaţia balanţei de plăţi, dependenţa de export, gradul de acoperire a

importului din exporturi, situaţia rezervelor valutare, datoria externă pe

termen scurt, serviciul datoriei externe, raportul dintre datoria externă şi PIB

etc.;

b) Criterii politice: Structura socială, instituţiile statului, corupţie, conflicte

interne şi externe, tensiuni etnice, politica economică a guvernului,

stabilitate politică etc.

Răspundere civilă = Obligaţie a debitorului de a repara un prejudiciu cauzat

(exemplu: nerespectarea clauzelor contractuale).

Redevenţă = Sumă de bani plătită periodic de către persoane care au

concesionat anumite bunuri (mine, terenuri agricole sau forestiere, lucrări de drumuri

publice sau exploatarea lor), ori au contractat licenţe prin know-how.

Remitere = Renunţare totală sau parţială a unui creditor la dreptul său

împotriva debitorului. Expediere a titlurilor la bancă cu scopul de a fi încasate sau

scontate.

Remiză = Reducere de preţ acordată de vânzător cumpărătorului în cadrul

cumpărării anumitor mărfuri sau a unor cantităţi mai mari de mărfuri.

Rentă viageră = Venit vărsat de beneficiar până la decesul persoanei care i-a

cedat un capital.

376

Rescont = Operaţie efectuată de Banca Centrală în vederea aprovizionării cu

mijloace băneşti lichide a băncilor comerciale. Vânzare de către o bancă altei bănci,

înainte de scadenţă, a unor titluri de credit scontate anterior.

Rotaţia capitalului = Circuitul capitalului privit ca proces continuu, care se

reflectă şi în cadrul căruia are loc schimbarea succesivă a formelor funcţionale pe

care le îmbracă capitalul exploatat în activitatea unei firme.

Scontarea poliţelor = Operaţiune bancară de convertire a poliţelor în bani

înainte de termenul scadent.

Speze = Cheltuieli făcute cu ocazia deplasărilor, în vederea unei afaceri.

Statu-quo = Situaţie de fapt sau de drept care a existat mai înainte, care se

menţine şi în momentul de faţă şi în raport cu care se apreciază efectele unui act

juridic, unei convenţii.

Strategie = Ansamblu de măsuri tehnice, economice, organizatorice şi de

decizii optime ce se iau într-o perioadă de timp în cadrul unei întreprinderi (subramuri),

în vederea realizării de activităţi eficiente şi rentabile.

Tantiemă = Sumă de bani încasată de membrii consiliului de administraţie şi ai

comisiei de cenzori, din cadrul unei societăţi comerciale pe acţiuni. De regulă,

tantiema constituie o cotă procentuală din profitul net al societăţii comerciale, acordată

pentru exercitarea funcţiei de conducere şi de control asupra activităţii economico-

financiare a acesteia. Pe lângă tantiemă, persoanele respective încasează jetoane de

prezenţă, iar dacă sunt asociaţi, şi dividende.

Vânzare în regim “duty-free” = Un sistem preferenţial, în cadrul căruia nu se

percepe TVA şi nici taxe vamale, la produsele importate, care se comercializează în

valută în zonele libere (aeroporturi internaţionale, porturi comerciale internaţionale,

puncte de frontieră rutieră).

377

CAPITOLUL VIII

ECHILIBRUL ECONOMIC GENERAL LA NIVELUL ECONOMIEI NAŢIONALE

8.1. Formele de manifestare a echilibrului macroeconomic

Echilibrul reprezintă un moment al stabilităţii sistemelor dinamice. Echilibrul

dinamic este acel echilibru determinat de două procese opuse (cerere şi ofertă,

resurse şi nevoi) care se desfăşoară (în timp), cu aceeaşi intensitate. Sistemul

economiei naţionale, ca model de analiză în cazul nostru, reprezintă un sistem

deschis, dinamic, fiind în permanenţă interconectat cu mediul exterior şi supus

influenţei conjugate a unui ansamblu de factori natural-ecologici, umani, tehnici şi

tehnologici, economici, sociali, politici, culturali etc., cu caracter intern şi extern.

Sistemul economiei naţionale cuprinde ansamblul activităţilor producătoare de

bunuri economice, privite în unitatea şi interdependenţa lor, la nivelul fiecărei ţări,

determinate de satisfacerea reciprocă a nevoilor de consum, care apar în cadrul

circuitului economic general.

În plan vertical, economia naţională se structurează, în funcţie de nivelul de

referinţă în microeconomie, mezo-economie şi macroeconomie. În plan orizontal,

aceasta se prezintă sub forma unor structuri tehnologice, de ramură, sectoriale şi

teritoriale.

Echilibrul economic reprezintă starea de concordanţă benefică între toţi

factorii şi componentele unei economii şi anume:

între cerere şi ofertă;

între producţie şi consum;

între muncă şi salarii;

între venituri medii şi preţuri;

378

între diferitele ramuri ale economiei.

După conţinut, în cadrul echilibrului economic se disting trei componente

aflate într-o strânsă interdependenţă:

1. echilibrul material;

2. echilibrul forţei de muncă (resurselor de muncă);

3. echilibrul valoric;

La rândul său, echilibrul valoric se compune din:

a) echilibrul financiar;

b) echilibrul monetar;

c) echilibrul valutar.

Echilibrul economic material exprimă starea de concordanţă relativă între

volumul, structura şi calitatea producţiei – oferta globală, pe de o parte şi nevoile de

consum final şi de producţie – cererea globală (sub aspect cantitativ, structural şi

calitativ), pe de altă parte.

Datorită multitudinii factorilor care acţionează în economie, echilibrul material al

fiecărui produs se poate realiza la nivelul prevăzut sau poate prezenta abateri

favorabile ori nefavorabile faţă de acesta. Producţia realizată suplimentar poate

contribui la consolidarea echilibrului material şi poate avea efecte favorabile asupra

celorlalte forme de echilibru, în măsura în care se materializează în bunuri cerute pe

piaţa internă sau în mărfuri la export, competitive pe piaţa externă. Un plus de

producţie cu costuri acceptabile şi cu desfacere asigurată echivalează cu un plus de

resurse materiale, iar acesta poate asigura, prin valorificare, un plus de resurse

financiare sau valutare, după caz. Un consum suplimentar de materiale pentru

obţinerea unui anumit produs creează un dezechilibru între cererea şi oferta acelui

produs, cu efecte negative de ordin financiar sau valutar.

Echilibrul resurselor de muncă reflectă starea de concordanţă relativă între

cantitatea, structura şi calitatea factorului uman activ disponibil şi necesităţile de

resurse de muncă ale utilizatorilor (agenţilor economici). De obicei, piaţa muncii este

dezechilibrată, fiind concretizată în fenomene de subutilizare a resurselor de muncă,

adică oferta depăşeşte cererea de muncă a firmelor, situaţie ce poate apărea şi în

timp ce oferta şi cererea de bunuri economice pot fi în echilibru.

379

Aşadar, echilibrul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă nu ar fi

suficient dacă nu s-ar asigura acoperirea cu bunuri şi servicii a veniturilor băneşti ale

întregii populaţii.

Echilibrul economic valoric exprimă concordanţa relativă între diferitele

structuri valorice ale rezultatelor economice, cât şi între acestea şi eforturile depuse.

Echilibrul financiar reliefează concordanţa relativă între resursele financiare şi

necesităţile de plată ale agenţilor economici şi ale bugetului public (echilibrul bugetar).

Echilibrul bugetar este parte a echilibrului financiar la nivelul unei ţări.

Echilibrul monetar (bănesc) exprimă corespondenţa dintre masa monetară

totală şi sumele necesare tuturor operaţiilor economice cu bani, sau, altfel spus,

concordanţa dintre expresia bănească a fondului de bunuri economice existente pe

piaţă şi cantitatea de bani în circulaţie.

Echilibrul valutar exprimă concordanţa dinamică între încasările şi plăţile în

valută ale unei ţări într-o anumită perioadă, reflectate în balanţa de plăţi externe a ţării

respective.

Echilibrul economic se verifică printr-un sistem de balanţe, care se

elaborează şi se definitivează atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel

macroeconomic. La nivel macroeconomic, el se manifestă ca un echilibru general

care reflectă interdependenţa pieţelor şi sectoarelor economiei naţionale. Aceasta

înseamnă că evenimentele care au loc într-o anumită entitate (piaţă a unui produs,

sector economic etc.) pot determina modificări majore în restul economiei. Totodată,

aceste modificări au un efect de feed-back (conexiune inversă) asupra situaţiei din

respectiva entitate. De exemplu, majorarea preţului la benzină determină creşterea

costurilor şi, respectiv a preţurilor altor bunuri. La rândul lor, preţurile mai ridicate ale

acestor bunuri vor determina creşterea costului benzinei.

Echilibrul financiar proiectat la nivelul macroeconomic se asigură cu ajutorul

balanţei financiare a economiei naţionale, care îndeplineşte un rol activ în

fundamentarea programului economic al statului.

380

Resursele financiare totale se reflectă în balanţa financiară a economiei

naţionale, indiferent dacă aceasta se mobilizează la bugetul public sau rămân la

dispoziţia agenţilor economici pentru dezvoltare şi repartizarea profitului. Modul de

realizare a echilibrului financiar la nivel macroeconomic poate fi urmărit pe exemplul

bugetului de stat, unde se păstrează corelaţia dintre resursele financiare şi destinaţia

acestora pe categorii de cheltuieli publice.

Echilibrul financiar reprezintă în mod sintetic, starea optimă a finanţelor

publice într-o ţară.

8.2. Ecuaţia generală a echilibrului economic

Produsul intern brut reprezintă principalul agregat macroeconomic al

contabilităţii naţionale. El exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor

ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic (consum), care au fost produse în

interiorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită

perioadă de timp, de regulă un an. Se numeşte brut pentru că include valoarea

amortizării (sau consumul capitalului fix).

Spre deosebire de PIB, PNB (produsul naţional brut) cuprinde în plus şi

rezultatele activităţii agenţilor economici autohtoni pe piaţa externă. PNB devine,

astfel, cel mai complex indicator de analiză macroeconomică, fiind folosit de

organismele de sinteză internaţionale. Odată cu intrarea României în UE, acest

indicator va fi utilizat în mod curent şi la noi.

PIB este cel mai utilizat indicator de cuantificare şi exprimare sintetică a ciclului

economic global ce are loc într-o ţară. El redă imaginea dezvoltării economice şi

constituie termen de referinţă în comparaţii internaţionale. Se regăseşte şi în

„Criteriile de convergenţă” pentru aderarea la UE, volumul său fiind determinat în

stabilirea ponderii deficitului bugetar (maxim 3% din PIB) şi a datoriei publice (maxim

60% din PIB).

Produsul intern brut se exprimă sub forma unei balanţe între resurse şi utilizări:

381

A: Resurse = B: Utilizări

Pib se poate calcula prin trei metode: metoda de producţie, metoda cheltuielilor

şi metoda veniturilor.

1. Cea mai utilizată este metoda de producţie, care constă în

următorul calcul:

PIB = VAB + IP + TV – SP, unde:

PIB = Produsul intern brut (preţuri de piaţă);

VAB = Valoarea adăugată brută (preţuri de bază);

IP = Impozitele pe produs, inclusiv TVA;

TV = Taxe vamale;

SP = Subvenţii pe produs.

2. Metoda cheltuielilor utilizează formula:

PIB = CF + FBCF + VS + (E – I), unde:

CF = Consumul final,

FBCF = Formarea brută de capital fix (cheltuieli de capital);

VS = Variaţia stocurilor;

E = Exporturi;

I = Importuri;

3. Metoda veniturilor utilizează următorul calcul:

PIB = R + EBE + IPRI – SE, unde :

R = Remunerarea salariaţilor (venitul personal);

382

EBE = Excedentul brut de exploatare (venitul brut neinfluenţat de cheltuieli

deductibile);

IPRI = Impozitele legate de producţie şi importuri;

SE = Subvenţii de exploatare.

PIB are un conţinut real, exprimat sub forma unei balanţe, astfel:

A: Resurse = B: Utilizări

La partea de „Resurse” sunt cuprinse următoarele:

1. volumul valorii nou – create în procesele economice din ramurile

primare, secundare şi terţiare (valoarea adăugată brută); valoarea

adăugată brută cuprinde: profitul net, salarii, amortizare fonduri fixe,

impozite pe venit, impozit pe circulaţia mărfurilor (TVA) etc.;

2. soldurile rezultate din activităţile de intermediere a fluxurilor de

capital; soldul dintre dobânzile încasate şi cele plătite de investiţiile de

credit, fiind rezultatul activităţii de intermediere financiară a acestora;

3. prelevările statului sub forma impozitelor nete pe produs; impozitele

nete reprezintă diferenţa dintre impozitele pe produs încasate (accize,

TVA, alte impozite) şi subvenţiile pe produs plătite de la bugetul de stat.

Cea de-a doua parte a balanţei PIB „Utilizări”, trebuie să fie egală cu prima,

exprimând echilibrul pe economia naţională. Ea cuprinde următoarele poziţii:

a) Consum final al gospodăriilor populaţiei;

b) Consum final al administraţiei publice;

c) Consum final al administraţiei private;

d) Formarea brută de capital fix (investiţii);

e) Export net de bunuri şi servicii (Export – Import);

f) Variaţia stocurilor.

Valoarea PIB 2005 = 2.812.000 miliarde lei (ROL);

Propuneri 2006 = 3.225.000 miliarde lei (ROL).

383

Consumul intermediar (materii prime, materiale, energie, apă) nu este cuprins

în calculul PIB la resurse, potrivit metodologiei unitare folosită de UE. Cu cât

consumul intermediar va fi mai redus, cu atât va creşte valoarea adăugată.

Una din cele mai spinoase probleme, în legătură cu consumurile intermediare

este politica de corelare a preţurilor, a căror instabilitate, odată cu liberalizarea lor la

începutul anilor ‘90, a dus la dezechilibre de proporţii.

De exemplu, în perioada 1990 – 2000, preţurile produselor agricole au crescut

de 828 ori, iar preţurile produselor industriale necesare agriculturii, de 2.416 ori.

Aceleaşi dezechilibre s-au produs la preţurile produselor alimentare şi nealimentare,

cât şi ale serviciilor.

Reechilibrarea costurilor cu preţurile aferente nu se poate obţine numai prin

mecanismul autoreglării la piaţa liberă. Pârghia de bază o constituie modul cum sunt

proiectate proporţiile utilizării resurselor PIB.

Balanţa PIB care constituie fundamentul echilibrului pe ansamblul economiei

naţionale, va trebui să fie dublată la nivel sectorial de calcule de fundamentare

privind:

1. stabilirea minimului necesar de trai decent (consumul final al

gospodăriilor populaţiei), pornind de la „coşul zilnic”;

2. balanţe materiale la principalele produse (bunuri de consum) în

corelaţie cu masa monetară, care dau posibilitatea prevenirii

producerii unor goluri în aprovizionarea cu materii prime în

procesele productive şi produselor finite pentru populaţie;

3. balanţe ale finanţării şi utilizării forţei de muncă, la nivel

ministerial, pentru a determina populaţia activă şi numărul

şomerilor;

4. balanţa veniturilor şi cheltuielilor băneşti ale populaţiei;

5. balanţa comercială;

6. balanţa de plăţi la nivel naţional.

Toate aceste instrumente de calcul conţin elemente care alcătuiesc, prin

asamblare, structura PIB, şi care, constituie în acelaşi timp un mijloc de fluidizare în

circulaţia produselor şi serviciilor pe economia naţională, pentru înlăturarea blocajului

384

financiar şi descoperirii treptate a activităţilor subterane şi, în final, induc echilibre între

ofertă (producţie) şi cerere (putere de cumpărare) cu impact asupra nivelului

preţurilor şi a ratei inflaţiei.

Odată produs, PIB-ul (notat cu Y) formează resursele pieţei bunurilor şi

serviciilor sau oferta globală pe această piaţă. Într-o economie închisă (fără

importuri), nu există alte resurse de bunuri şi servicii decât Y. Toate bunurile şi

serviciile produse, au în mod necesar o utilizare. Unele vor fi utilizate pentru consumul

final (C) sau pentru formarea capitalului fix (bunuri durabile utilizate mai mult de un

an), iar celelalte vor fi stocate aşteptând să fie utilizate.

Formarea capitalului fix şi variaţia stocurilor alcătuiesc investiţia (I). Într-o

economie închisă (fără exporturi) nu există altă utilizare posibilă a bunurilor şi

serviciilor decât pentru C şi I, care împreună formează cererea globală.

Deci, Y = C + I, reprezintă echilibrul dintre oferta şi cererea globală de produse

şi servicii din economie.

Dar C + I reprezintă numai utilizările private ale bunurilor şi serviciilor. Este util

să separăm, printre utilizări, cheltuielile publice de bunuri şi servicii, pe care le notăm

cu G.

Deci, Y = C + I + G,

G = Cheltuieli cu investiţii ale administraţiei publice şi consumul final de servicii

colective care nu sunt mărfuri (ordine publică, apărare naţională, justiţie, sănătate,

educaţie etc). Ele nu pot fi repartizate între diferiţi agenţi economici, fiind atribuţii ale

administraţiei publice.

Într-o economie deschisă schimburilor externe, resursele pieţei bunurilor şi

serviciilor cuprind Y + M (importuri), iar exporturile (X) reprezintă o nouă utilizare

posibilă a resurselor de pe piaţă (bunuri şi servicii).

Relaţia de mai sus devine astfel:

385

Y + M = C + I + G + X, sau:

Y = (C + I + G) + (X – M), am separat două blocuri semnificative din cererea

globală, şi anume:

C + I + G reprezintă cererea internă

X – M reprezintă cererea externă netă sau, altfel spus, balanţa de plăţi a

schimburilor de bunuri şi servicii (balanţa comercială).

Dacă X – M > 1 => balanţă excedentară;

X – M = 0 => balanţă echilibrată;

X – M < 1 => balanţă deficitară.

PIB – cererea internă = balanţa de plăţi a bunurilor şi serviciilor

Aceasta arată relaţia necesară dintre echilibrul intern şi echilibrul extern al

operaţiunilor cu bunuri şi servicii.

Dacă cererea internă este superioară PIB, atunci se apelează la importuri

masive care depăşesc exporturile, reprezentând o balanţă comercială deficitară.

Dacă PIB este superior solicitărilor interne, acesta arată că X > M, iar balanţa

schimburilor este excedentară.

Pentru a ne face o imagine mai concludentă asupra produsului intern brut şi

relaţia sa cu echilibrul macroeconomic al unei ţări şi, implicit, cu finanţarea deficitului

bugetar – vom prezenta în continuare câteva date privind locul României în lume

privind mărimea PIB, după un studiu al Băncii Mondiale pe anul 2004.

Potrivit acestui studiu, România ocupă locul 49 în lume (deşi, ca număr de

populaţie suntem pe locul 47, cu 21.858.000 locuitori în 2004), după următorul

clasament (în miliarde dolari):

mld $

1. SUA ...................................................11.667;

2. Japonia.................................................4.623;

3. Germania..............................................2.714;

386

4. Marea Britanie......................................2.140;

5. Franţa...................................................2.002;

6. Italia......................................................1.672;

7. China....................................................1.649;

.......................................................................

41.Ungaria......................................................99;

.......................................................................

49.ROMÂNIA..............................................73,6;

.......................................................................

67.Bulgaria..................................................24,1.

Înaintea României se mai situează:

mld $

1. Turcia.......................................................301;

2. Polonia.....................................................241;

3. Israel.....................................................117,5;

4. Cehia.......................................................107.

Iar după România:

mld $

1. Ucraina .....................................................65;

2. Slovacia ....................................................41;

3. Slovenia ...................................................32.

Continuând analiza PIB în funcţie de numărul populaţiei ţărilor respective,

constatăm că ţările vecine României se situează astfel: Ungaria ocupă poziţia 76 în

lume (10.072.000 loc.), Bulgaria locul 90 (7.780.000 loc), iar Slovenia are o populaţie

sub cea a Bucureştiului (1.990.000 loc.). În schimb, Slovenia realizează un PIB

aproape jumătate decât cel al României.

387

În privinţa indicatorului PIB/locuitor, în 2004, România se situează la 32%

din media europeană.

Considerând media europeană = 100, următoarele ţări membre ale UE au

înregistrat un nivel peste medie:

1. Luxemburg ............. 200%;

2. Irlanda .................... 140%;

3. Danemarca

Austria

Olanda 120%;

Marea Britanie

Belgia

4. Suedia

Finlanda 115%;

5. Franţa

Germania 110%;

6. Italia ....................... 105%.

Sub media europeană s-au situat:

1. Spania ................... 95%;

2. Grecia

Cipru 80%;

Slovenia

3. Portugalia

Malta 70%;

Cehia

4. Ungaria .................. 60%;

5. Slovacia

Estonia 50%;

Lituania

388

Polonia

6. Letonia ................... 45%.

Dintre ţările nemembre ale UE, au înregistrat următoarele niveluri ale PIB/loc.:

1. Norvegia ................ 153%;

2. Elveţia .................... 130%; peste 100%

3. Islanda ................... 116%;

1. Croaţia ................... 46%;

2. România ................ 32%; sub 100%

3. Bulgaria .................. 30%;

4. Turcia ..................... 29%.

8.3. Deficitul bugetar şi finanţarea lui

Echilibrul bugetar este expresia generală a echilibrului material al

economiei naţionale, a echilibrului forţei de muncă şi a celui valoric. Se poate vorbi de

o stare de echilibru „ex ante”, la elaborarea unui plan, program sau scenariu

(strategie) privind tranziţia către integrarea europeană, cât şi de un echilibru „ex

post”, atunci când s-a realizat această unitate indestructibilă între cele trei forme de

manifestare a echilibrului.

Echilibrul valoric vizează deopotrivă echilibrul financiar, monetar şi cel

valutar, fiecare expresie valorică a echilibrului având o existenţă de sine stătătoare,

dar şi raporturi de interdependenţă cu celelalte forme valorice şi nevalorice ale

echilibrului general. Nu s-ar putea vorbi de un echilibru general cu caracter

previzional, dacă programul de dezvoltare a economiei naţionale pe o anumită

perioadă de timp, nu ar prezenta un raport corespunzător între producţia anumitor

mijloace de producţie şi necesarul lor, dacă nu ar asigura locuri de muncă suficiente

389

pentru forţa de muncă activă de care dispune economia sau nu ar putea acoperi, cu

bunuri şi servicii, cererea solvabilă a întregii societăţi.

În ţara noastră, instrumentul de reflectare a echilibrului financiar public, la nivel

naţional, îl reprezintă bugetul general consolidat, privit ca o însumare a tuturor

resurselor şi, respectiv, a cheltuielilor publice (mai puţin transferurile dintre diferite

categorii de bugete).

Efectuarea cheltuielilor publice presupune alocarea unei părţi din resursele

materiale, financiare şi umane ale societăţii, prin retragerea acestora din economia

reală (prin diminuarea proporţională a utilizării lor în scop privat) şi dirijarea lor către

bugetul public în scopul utilizării în beneficiul întregii societăţi (pentru finanţarea

activităţilor statului).

În România, datorită proceselor de tranziţie, cu greu s-a putut realiza o politică

economică stabilizatoare, care, în final să determine echilibrul economic general.

Cele mai periculoase decorelări (neconcordanţe) au scos în evidenţă tendinţa

de creştere rapidă a consumului, în care consumul productiv avea o tendinţă din ce

în ce mai scăzută şi care s-ar fi concretizat în formarea brută de capital fix şi investiţii

reale. Formarea brută de capital fix are drept sursă de finanţare o parte a venitului şi

sumele recuperate de către întreprinderi prin amortizare. Ea se concretizează în

sporirea valorii bunurilor durabile, achiziţionarea de unităţi economice (sau părţi din

acestea sub formă de capacităţi de producţie), precum şi în cumpărarea şi construcţia

de locuinţe de către populaţie. Investiţiile directe se concretizează, mai ales, în

maşini şi utilaje, echipamente şi tehnologie, care concură direct la realizarea de

valoare nou creată.

Deficitul bugetar guvernamental poate fi, în general, finanţat fie prin creşterea

bazei monetare (M1), fie prin împrumuturi guvernamentale pe piaţa financiară.

Baza monetară sau masa monetară în sens restrâns (M1) cuprinde

următoarele componente (pe exemplul lunii februarie 2005):

baza monetară (M1), din care .................................... 148.436 mld.

lei;

numerar în circulaţie (în afara băncilor) ................. 76.580

mld. lei;

390

disponibil în conturi la vedere .................................71.856

mld. lei;

Cvasibani, din care ........................................................ 50.436 mld. lei;

economii ale populaţiei ..............................................

147.464 mld. lei;

depozite în lei ale agenţilor economici .......................

130.867 mld. lei;

depuneri în valută ale rezidenţilor, din care ...............

226.034 mld. lei;

populaţie ................................................................

93.288 mld. lei;

agenţi economici .................................................

134.382 mld. lei.

Baza monetară + Cvasibani = M2 (masa monetară în sens larg).

Masa monetară în sens larg are în componenţă două categorii de active:

active externe nete (362.787 mld. lei) cu două

componente:

valute convertibile;

componenta aur;

active interne nete (290.014 mld. lei) cu două componente:

credit guvernamental;

credit neguvernamental.

Monetizarea deficitului bugetar sau creşterea bazei monetare, pentru a

acoperi o parte din deficit, reprezintă, de regulă, o parte din finanţarea totală,

deoarece ea duce la existenţa pe piaţa monetară a unei cantităţi mai mari de monedă,

deci la creşterea inflaţiei.

Deficitul bugetar este, în consecinţă acoperit în cea mai mare parte prin

împrumuturi guvernamentale pe piaţa financiară. Guvernul vinde, în acest scop bonuri

de tezaur (împrumuturi pe termen scurt) sau obligaţii guvernamentale (împrumuturi pe

termen lung). Băncile comerciale sau chiar BNR pot cumpăra aceste titluri de valoare

391

pe piaţa deschisă, crescând astfel, baza monetară şi, respectiv, fondurile la dispoziţia

bugetului.

Efectul pe care îl are finanţarea cheltuielilor guvernamentale prin împrumuturi

pe piaţa financiară depinde, în principal, de doi factori:

1. măsura în care aceste împrumuturi apasă asupra veniturilor populaţiei;

2. efectul asupra ratei dobânzii.

Creşterea împrumuturilor guvernamentale nu are un efect direct nici asupra

consumului şi nici asupra economiilor populaţiei. Acestea sunt, însă, efecte de

modificare a ratei dobânzii.

Dacă împrumutul guvernamental determină creşterea ratei dobânzii, costul

creditelor pentru investitorii privaţi creşte. Unele proiecte de investiţii care ar fi fost

profitabile pentru o rată a dobânzii mai mică, devin acum neprofitabile. În felul acesta,

se vor reduce şi cheltuielile publice pentru investiţii, influenţându-se scăderea cererii

guvernamentale de bunuri şi servicii.

Creşterea ratei dobânzii pe piaţa internă a creditelor, ca urmare a creşterii

împrumuturilor guvernamentale, face ca fluxul de capital străin pe piaţa internă să

crească.

Investitorii străini sunt atraşi de această creştere a ratei dobânzii, ei putând

obţine un venit mai mare decât pe piaţa financiară externă. Pentru a investi pe piaţa

internă, aceşti investitori cumpără lei, astfel încât cererea de lei va creşte, fapt ce va

duce la creşterea ratei de schimb a leului. Leul devenind mai scump, el va influenţa

negativ balanţa comercială, în sensul reducerii exporturilor de produse şi servicii şi,

implicit, creşterii importurilor acestor bunuri. Drept urmare, exportul net se va reduce şi

va mări soldul negativ al balanţei de plăţi externe, mărind, astfel datoria publică

externă.

Când guvernul achită datoria publică acumulată, vor creşte în viitor impozitele

şi taxele. Consumatorii îşi vor reduce cheltuielile de consum şi vor creşte economiile.

Dar se va reduce PIB-ul, pentru că scade producţia, fapt ce va determina pentru viitor

cheltuielile publice mai mici.

Indicatorii pieţei financiare luaţi în analiză:

392

a) datorie publică până la 40% din PIB (imposibil de susţinut economic şi

financiar);

b) rata reală a dobânzii între 25% - 30% anulează orice perspectivă de

creştere economică;

c) eficienţa procesului de colectare a impozitelor şi taxelor este în scădere;

d) rezerva valutară în scădere.

Măsuri de ieşire din criză:

1. reforme fiscale şi structurale (modificări de sistem şi privatizări

masive);

2. deschiderea unei linii de finanţare externă care să asigure o inserţie

de lichiditate imediată în sistem;

3. conversie a datoriei interne flotante în datorie externă pe termen lung

(consolidarea datoriei).

Injecţia de lichiditate şi conversia datoriei au drept scop eliberarea presiunii

imense de lichiditate şi scăderea costurilor dobânzilor, respectiv stabilirea unui nou

punct de plecare prin relaxarea restricţiilor fiscale şi scăderea treptată a datoriei

publice (scăderea dobânzii determină scăderea valorii monedei şi implicit, creşterea

producţiei şi deci, a PIB (şi a exporturilor nete).

Instrumente de politică monetară:

rata inflaţiei;

rata dobânzii;

cursul de schimb.

În ansamblul politicilor economice proactive, după 1989, în România, politica

monetară a fost cea care a trasat liniile directoare pentru celelalte tipuri de politici

(fiscală, bugetară), influenţând în mare parte întregul proces de tranziţie.

Reformarea politicii monetare româneşti în ansamblul politicii economice,

proces început în a doua jumătate a anului 1993, a avut un dublu scop:

pe de o parte, s-a urmărit relansarea procesului de stabilizare

macroeconomică (cu mai multe obiective aflate de multe ori în conflict:

stabilizare – creştere economică, stabilizare – echilibru extern);

393

pe de altă parte, sporirea credibilităţii autorităţilor monetare în lupta

cu inflaţia persistentă (obiectiv nereuşit decât târziu, cu costuri mari, ca

urmare a necorelării măsurilor adoptate).

S-a manifestat inconsecvenţa în politica monetară şi fiscală din România,

fapt datorat lipsei de orizont a autorităţilor româneşti, concretizat în strategii pe termen

lung.

Acest fapt a determinat o evoluţie haotică a principalilor indicatori economici,

priviţi ca rezultate sintetice ale stării economiei.

Hiperinflaţia continuă din România s-a datorat în mare măsură creşterii masei

monetare, dar şi altor factori: scăderea producţiei, apariţia blocajului financiar, lipsa

încrederii în moneda naţională (1991 – 1993; 1997 – 2000). Autorităţile (BNR şi MF) în

schimb au oferit alte explicaţii: liberalizarea preţurilor, necesară economiei de piaţă,

asigurarea competitivităţii produselor româneşti la export, necesitatea acoperirii unor

deficite pe seama creaţiei monetare etc.

Creşterea economică în România are loc, în mod paradoxal, în condiţiile în

care se accentuează fenomenul de sărăcie a populaţiei, ca urmare a persistenţei unor

fenomene, cum ar fi: corupţia, inflaţia, tendinţa de generalizare a evaziunii fiscale,

alocarea distorsionată a valorii nou create în cadrul economiei prin susţinerea de

sectoare neproductive etc. PIB-ul a evoluat oscilant ca urmare a deprecierii masive a

monedei naţionale (hiperinflaţie), producţia industrială a scăzut continuu, iar balanţa

comercială a înregistrat în fiecare an deficite majore, urmare a scăderii exporturilor

nete.

Scăderea masivă a standardului de viaţă din România este, în primul rând,

rezultatul greşelilor cu impact strategic al politicilor economice din perioada tranziţiei.

Exemple:

1. Modul de angajare a datoriei externe a condus la acumularea de vârfuri

de plată, ca în anii 1998 – 1999, când România era practic, în incapacitate de plată, în

condiţiile în care exporturile româneşti stagnează, fapt ce a impus o depreciere

masivă a leului şi o scădere a standardului de viaţă;

2. Până la unificarea cursurilor de schimb (la sfârşitul anului 1996),

supraevaluarea forţată a monedei naţionale, prin menţinerea unui curs de schimb

394

artificial, a constituit un factor important de dezechilibru extern, prin faptul că a

încurajat importurile şi a redus exporturile, mărind continuu dezechilibrul balanţei de

plăţi;

3. Pentru corectarea deficitului extern s-au utilizat masiv două soluţii:

devalorizarea leului şi finanţarea externă a deficitului balanţei de plăţi.

Deprecierea competitivă a leului nu poate fi o soluţie permanentă, chiar dacă

ea poate susţine exporturile, deoarece constituie un factor de presiune inflaţionistă.

Alternativa viabilă o constituie creşterea competitivităţii produselor româneşti la export

prin măsuri cum ar fi: modernizarea tehnologică şi relansarea investiţiilor, creşterea

productivităţii (prin reorganizarea producţiei), reducerea costurilor (prin restructurarea

întreprinderilor).

De asemenea, finanţarea externă a deficitului balanţei de plăţi nu poate fi decât

o soluţie pe termen scurt, pentru că, altfel, determină costuri sociale ridicate. Aceste

resurse trebuie reorientate spre finanţarea investiţiilor, care asigură restructurarea şi

refacerea capacităţii productive a economiei.

4. Susţinerea întreprinderilor neperformante prin subvenţii de la buget (şi

implicit, a unor categorii de salariaţi din regiile statului), a determinat o creştere masivă

a arieratelor din economie şi, în final, blocajul financiar, ca o componentă a blocajului

fluxurilor monetare din economie, în care au fost atraşi şi agenţii economici profitabili.

Acest fapt a scos la iveală carenţele structurale ale economiei, cu agenţi economici

subvenţionaţi de stat, care produceau pe stoc fără a avea desfacere asigurată, cu

aprovizionări peste necesar, irosind resursele materiale, umane şi financiare ale

economiei.

În acest context, Ministerul de Finanţe a avut o atitudine mai mult pasivă,

alimentată şi de un proces legislativ destul de lent, contradictoriu, incoerent şi, mai

ales, inconsecvent.

5. Relansarea economică a fost lăsată pe seama finanţării prin credit, ca

urmare a politicii financiare restrictive, iar presiunea fiscală ridicată, din anii 1994 –

1995 a amplificat economia subterană, încurajând perpetuarea fenomenului de

evaziune fiscală şi apariţia deficitelor cvasi-fiscale (de natură semifiscală, care, după

395

unii teoreticieni pot constitui o pârghie de relansare bugetară, prin reducerea presiunii

salariale şi a şomajului).

În final, aplicarea unei politici monetare adecvate trebuie să ţină cont de cele

trei elemente ale sale: nivelul inflaţiei, nivelul ratelor dobânzii practicate pe piaţa

bancară şi evoluţia cursului de schimb al leului.

BNR urmăreşte realizarea unui nivel optim al creşterii masei monetare,

concomitent cu menţinerea unui nivel stimulativ al ratei dobânzii şi cu o evoluţie cât

mai stabilă a cursului de schimb. Trebuie asigurat un nivel al dobânzilor pasive, are să

ofere o remunerare corespunzătoare a depozitelor populaţiei peste rata inflaţiei şi

peste rata deprecierii nominale, fapt ce a fost greu de realizat în economia

românească.

Politica monetară restrictivă a Băncii Centrale în perioada de tranziţie a

condus la restrângerea volumului investiţiilor reale pe termen lung, dar, care, de fapt,

sunt singurele care asigură redresarea economică.

Totodată, trebuie ţinut cont că politica fiscală are consecinţe contradictorii

asupra comportamentului investiţional. O fiscalitate excesivă afectează semnificativ

şi rapid veniturile populaţiei şi ale agenţilor economici şi implicit, posibilitatea de

economisire ale acestora, dar şi motivaţia de a investi. O politică fiscală relaxată,

care reduce impozitele, determină creşterea cheltuielilor de consum, dar, totodată,

reduce şi resursele pentru cheltuieli şi investiţii publice. Presiunea fiscală în

România nu este influenţată doar de nivelul de fiscalitate (care este ridicat), ci şi de

multitudinea de impozite şi taxe, de dezordinea privind aşezarea impozitelor şi

colectarea lor, de modul de lucru al instituţiilor fiscale, modalităţile de control şi nivelul

foarte ridicat al evaziunii fiscale.

În paralel cu relaxarea fiscală, statul trebuie să aibă în vedere, pe termen lung,

două categorii de măsuri:

Pe de o parte, dezvoltarea şi diversificarea de activităţi purtătoare de

impozite, în domeniul agriculturii şi meşteşugăresc, încât să devină

furnizoare de produse fabricate şi confecţionate, folosind muncă salariată;

acelaşi lucru trebuie avut în vedere în domeniul serviciilor şi turismului;

396

Pe de altă parte, reglementarea strictă şi monitorizarea activităţilor

din zona „economiei la negru” a cărei dimensiune în PIB este estimată la

circa 25%, reprezentând evaziune prin producţie nedeclarată, cu salarii,

accize şi impozite aferente. De menţionat că, ponderea fraudei fiscale în

PIB în anul 2004 a fost de 32%, conform datelor deţinute de Ministerul

Finanţelor Publice.

397