Capitolul V Organizaţii internaţionale

Universul organizaţiilor internaţionale este extrem de vast. Astăzi se consideră că funcţionează o multitudine de organizaţii, grupate după mai multe criterii. Unul dintre cele mai utilizate criterii este cel al domeniului de acţiune. În această categorie pot fi identificate organizaţii economice, organizaţii profesionale, organizaţii politice, organizaţii culturale, organizaţii ştiinţifice etc. Organizaţiile internaţionale pot fi grupate în organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale, în funcţie de statutul membrilor săi (guverne, în cazul celor guvernamentale şi asociaţii sau persoane particulare în cazul celor neguvernamentale). În capitolul ce urmează, vom încerca să prezentăm caracteristicile celor mai importante dintre organizaţiile economice internaţionale, cu cel mai mare impact asupra economiei mondiale. 5.1. Organizaţia Naţiunilor Unite şi Sistemul Naţiunilor Unite ONU şi Sistemul Naţiunilor Unite (care cuprinde, alături de ONU, şi agenţiile specializate ale acesteia) sunt, poate, cele mai cunoscute dintre organizaţiile internaţionale. Considerată organizaţia cu vocaţie universale, ONU numără astăzi 191 de ţări, ceea ce îi conferă statutul de cea mai cuprinzătoare dintre organizaţii, sub aspectul participării, dar şi sub aspectul domeniilor de acţiune, fapt relevat de obiectivele organizaţiilor ce compun Sistemul ONU. ONU a fost creat în urma celui de-al doilea război mondial, în 1945, şi mulţi dintre criticii acestei instituţii consideră că această instituţie reflectă şi astăzi o realitate de acum 50 de ani. Documentul fundamental ce stă la baza funcţionării ONU este Charta Naţiunilor Unite, semnată la 26 iunie 1945 de cele 50 de state

fondatoare ale organizaţiei. Charta stabileşte drepturile şi obligaţiile ţărilor membre, precum şi structura organizaţiei. Considerată tratat internaţional, Charta se fundamentează pe principiile dreptului internaţional, de egalitate în drepturi a statelor suverane şi de interzicere a folosirii forţei în relaţiile internaţionale. Scopurile Naţiunilor Unite sunt:

- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, - dezvoltarea relaţiilor între naţiuni întemeiate pe

respectarea principiului egalităţii în drepturi şi a autodeterminării popoarelor,

- cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale şi umanitare la nivel internaţional şi promovarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,

- să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor scopuri comune.

În urmărirea scopurilor enunţate în primul articolul al Chartei, ONU trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii:

- organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor,

- toţi membri trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile asumate potrivit Chartei,

- diferendele internaţionale vor fi rezolvate prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie,

- renunţarea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei în relaţiile internaţionale,

- membri ONU vor oferi organizaţiei ajutorul în orice acţiune întreprinsă de ea, în conformitate cu prevederile prezentei Charte şi se vor abţine de a susţine statele împotriva cărora ONU întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere,

- nici o dispoziţie din Chartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat.

Limbile oficiale ale ONU sunt chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola. Alături de acestea, limba arabă este limbă oficială pentru lucrările Adunării Generale, Consiliului de Securitate şi Consiliului Economic şi Social.

Structura organizatorică a ONU este formată din următoarele principale organisme: Adunarea generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul şi Consiliul de Tutelă. Adunarea Generală este cel mai democratic forum al ONU. Fiecare stat membru este reprezentat de cel mult cinci reprezentanţi şi are dreptul la un singur vot, ceea ce aduce pe picior de egalitate toate statele membre ale organizaţiei. Adunarea Generală este principalul organ deliberativ al ONU. Deciziile importante, ca admiterea de noi membri, probleme legate de pace şi securitate sau de bugetul organizaţiei se iau cu o majoritate de 2/3 din voturi. Celelalte chestiuni ce sunt supuse aprobării Adunării Generale se iau cu majoritate simplă. Atribuţiile şi responsabilităţile Adunării Generale sunt următoarele:

- examinează principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, inclusiv principiile care guvernează dezarmarea şi reglementarea înarmărilor,

- discută orice problemă privitoare la menţinerea păcii şi securităţii supusă atenţiei de către orice membru al ONU,

- poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională,

- iniţiază studii şi recomandări în scopul promovării cooperării internaţionale în domeniul economic , social, cultural, al învăţământului şi sănătăţii şi al sprijinirii drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi cetăţenii, fără nici un fel de discriminare,

- aprobă bugetului Naţiunilor Unite - alege membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate,

membri ECOSOC, membrii Consiliului de Tutelă, judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie (împreună cu Consiliul de Securitate), numeşte, la recomandarea Consiliului de Securitate, Secretarul General al ONU.

Adunarea Generală se întruneşte în sesiuni ordinale anual, în septembrie, şi în sesiuni speciale, la cererea Consiliului de Securitate, a majorităţii membrilor ONU sau a unui singur membru, dacă majoritatea membrilor sunt de acord. Sesiunile de urgenţă pot fi convocate în 24 de ore, în aceleaşi condiţii.

Consiliul de Securitate Principala responsabilitate a Consiliului de Securitate este aceea de a menţine pacea şi securitate internaţională. El este alcătuit din 15 membri, 5 permanenţi (SUA, Franţa, Marea Britanie, China, Federaţia Rusă) şi 10 nepermanenţi, aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de doi ani. Deciziile în cadrul Consiliului de Securitate se iau cu o majoritate de 9 voturi în chestiuni de procedură. În problemele importante, majoritatea de 9 voturi trebuie să includă votul afirmativ al tuturor celor 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, cunoscută ca Unanimitatea Marilor Puteri sau ca dreptul de veto. Consiliul de Securitate ONU este singurul organism care poate ordona acţiuni armate ca şi sancţiuni colective împotriva unei agresiuni. Principalele atribute ale Consiliului de Securitate sunt:

- investigarea oricărei dispute sau situaţii care ar putea conduce la fricţiuni internaţionale,

- recomandă metodele necesare pentru rezolvarea acestor dispute,

- determină existenţa unei ameninţări împotriva păcii sau a unei agresiuni şi recomandă măsuri ce trebuie întreprinse în acest sens,

- invită membrii ONU să aplice sancţiunile economice sau alte măsuri, care nu implică utilizarea forţei, pentru a preveni sau a stopa agresiunea,

- întreprinde acţiuni militare împotriva agresorilor, - exercită funcţiile de tutelă ale ONU în zone strategice, - recomandă Adunării Generale numirea Secretarului

General şi, împreună cu Adunarea Generală, numeşte judecătorii Curţii Internaţionale de justiţie.

Consiliul Economic şi Social ECOSOC este principalul organ al ONU însărcinat cu coordonarea acţiunilor din domeniul economic şi social, atât ale ONU, cât şi ale agenţiilor specializate şi ale altor instituţii din Familia ONU. ECOSOC:

- serveşte ca principal forum de discuţii pe probleme economice şi sociale la nivel internaţional şi formulează recomandări statelor membre şi sistemului Naţiunilor Unite,

- realizează şi iniţiază studii şi rapoarte în domeniile de interes,

- promovează respectul şi urmăreşte respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,

- organizează conferinţe şi pregăteşte proiecte de convenţii pentru a fi supuse Adunării Generale, în domenii de competenţa sa,

- se consultă cu organizaţiile nonguvernamentale în probleme ce ţin de competenţa ECOSOC.

Consiliul de Tutelă Acest organism are drept principală sarcină supravegherea administrării teritoriilor aflate sub tutela ONU. Teritoriile aflate sub tutelă sunt acele teritorii care se află sub mandatul ONU şi care nu se pot autoguverna. De aceea, principalul obiectiv al Consiliului de Tutelă este de a sprijini populaţia acestor teritorii spre dezvoltarea progresivă către autodeterminare şi independenţă, ţinând cont de condiţiile specifice fiecărui teritoriu, de a încuraja respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, de a asigura egalitatea de tratament în domeniile social, economic şi comercial a tuturor cetăţenilor membrilor Naţiunilor Unite. Dacă la începutul activităţii ONU numărul teritoriilor aflate sub tutelă era de 72, în 1998 se mai aflau sub administrare doar 17. Curtea Internaţională de Justiţie Curtea Internaţională de Justiţie este principalul organism juridic al ONU, ale cărui atribuţii ţin de reglementarea diferendelor dintre state şi de oferirea de consultanţă juridică ONU şi agenţiilor specializate. Curtea Internaţională de Justiţie este formată din 15 judecători, aleşi de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate, pentru un mandat de nouă ani, cu posibilitatea realegerii. O ţară nu poate avea doi judecători la Curtea Internaţională de Justiţie. Secretariatul Secretariatul este organismul permanent al ONU şi este format din Secretarul General şi personalul ce lucrează în oficiile Naţiunilor Unite. Personalul Secretariatului numără în jur de 8 600 persoane, care acţionează la dispoziţia Naţiunilor Unite şi nu a ţărilor ai căror cetăţeni sunt. Secretarul General este cea mai înaltă autoritate din cadrul ONU. El este, deopotrivă, diplomat, activist, conciliator, avocat şi are obligaţia de a promova principiile şi valorile exprimate prin Charta Naţiunilor Unite. Cel mai important rol al secretarului general este acela de îndeplinire a „bunelor oficii”, respectiv demersurile pe care acesta le

face public sau privat pentru a preveni disputele internaţionale, a opri escaladarea conflictelor deja existente sau a aduce statele la masa tratativelor. Prezentul Secretar General ONU este Kofi Annan, din Ghana. 5.1.1.Reforma ONU. Realizări şi neîmpliniri ale ONU Activând ca una dintre cele mai vechi organizaţii, ONU a fost nu de puţine ori criticat pentru neconcordanţa dintre măsurile adoptate şi principiile Chartei, pentru lipsa sa de reacţie în anumite momente, pentru realizările destul de palide în comparaţie cu gravele probleme cu care se confruntă omenirea. Multe dintre criticile aduse ONU pornesc de la structura organizatorică a acestuia, structură ce reflectă disproporţionalitate între atribuţiile diferitelor organisme şi capacitatea acestora de a impune anumite rezoluţii şi care este apreciată a reflecta o situaţie care nu mai corespunde realităţii1. De departe, cea mai puternică dintre structurile ONU este Consiliul de Securitate, singurul autorizat să intervină armat atunci când un stat agresează alt stat. Componenţa Consiliului de Securitate, de exemplu, este expresia unui raport de forţe dominat de statele învingătoare în cel de-al doilea război mondial. Învinşii de acum 60 de ani sunt astăzi state puternice, care contribuie cu mai mult la bugetul ONU decât ţări ce se află în structura Consiliului de Securitate. Germania şi Japonia sunt egalii, în domeniul economic, ai Franţei sau Marii Britanii, iar în plan politic, în cadrul ONU, interesele lor sunt reprezentate în aceeaşi măsură ca şi a altor ţări mult mai puţin dezvoltate. În altă ordine de idei, multe ţări nici nu existau la constituirea ONU, dar astăzi nu mai pot fi ignorate în plan internaţional. La ora actuală, se discută tot mai des despre o adevărată reformă a organismelor ONU, cel mai vizat fiind, desigur, Consiliul de Securitate. Germania, Japonia, India, Brazilia şi Nigeria bat la poarta Consiliului de Securitate ca membri permanenţi,

1 Una dintre primele crize izbucnite la nivelul organizaţiei a avut loc nu la mult timp

de la înfiinţarea sa, odată cu problemele din Coreea şi implicarea ONU în primul său război. Ca urmare a divergenţelor dintre SUA şi URSS, urmată de părăsirea Consiliului de Securitate de către cea din urmă, centrul de greutate este deplasat către Adunarea Generală. Prin rezoluţia Acheson (după numele Secretarului de Stat american de la acea vreme) din noiembrie 1950, se instituie posibilitatea ca Adunarea Generală să se substituie Consiliului de Securitate în situaţia în care acesta din urmă se află în imposibilitatea de a face faţă responsabilităţilor sale privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Urmare a acelei crize, primul Secretarul General al ONU, norvegianul Trygve Lie, a demisionat.

pentru a da acestuia o componenţă care să reflecte mai corect realitatea din plan internaţional. În plus, o astfel de propunere ar da o mai mare reprezentativitate unei structuri ce reflectă într-o foarte mare măsură interesele ţărilor bogate. Ineficienţa ONU este un alt motiv de nemulţumire legat de activitatea acestei organizaţii. Între obiectivele acesteia se înscriu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi preocuparea pentru reducerea sărăciei în lume. Astăzi sunt peste un miliard de oameni ce trăiesc la limita minimă a sărăciei, iar în multe ţări există încălcări majore ale drepturilor fundamentale ale omului. Fiind considerată „prizoniera” intereselor ţărilor bogate şi a membrilor permanenţi din Consiliul de Securitate, ONU fie nu a acţionat, fie acţiunile sale au fost timide şi lipsite de orice rezultate. Africa, de exemplu, este una din regiunile cele mai sărace ale lumii şi multe dintre tragedii s-au consumat pe acest continent. Mulţi critici văd în Secretariatul General o irosire de resurse. Funcţionarii ONU au salarii de două ori mai mari decât omologii lor ce activează în organizaţii neguvernamentale, iar rezultate de două ori mai slabe. Supradimensionarea structurilor ONU şi birocraţia acestora îi fac pe unii analişti să considere că personalul acţionează în primul rând în scopul confortului personal şi mai apoi în slujba idealurilor care au condus la crearea organizaţiei. Principalul obiectiv al Chartei Naţiunilor Unite, pacea şi securitatea internaţională sunt considerate a fi deziderate mult prea îndepărtate. De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, lumea este departe de a fi cunoscut cu adevărat pacea. În fiecare colţ al lumii au izbucnit războaie, în unele dintre ele fiind angrenate chiar naţiunile Unite (războiul din Coreea). Unii analişti consideră că, de fapt, ONU a devenit marioneta marilor puteri, în special SUA, făcând evident aluzie la autorizarea de către ONU a intervenţiei în Kuweit.

Un exemplu ce ilustrează slăbiciunea ONU în faţa SUA poate fi identificat în situaţia ocupării prin forţă a Kuweitului de către Irak in 1990. Sub o motivaţie discutabilă, regimul de la Bagdad călca teritoriul kuweitian, anexându-l. ONU a adoptat mai multe rezoluţii, încercând să facă guvernul irakian să părăsească teritoriul ilegal anexat. Rezoluţia 660 a Consiliului de Securitate cerea Irakului să se retragă imediat şi necondiţionat. Pe de altă parte, ONU îşi rezerva dreptul de a adopta şi alte măsuri pentru a asigura aplicarea acestei rezoluţii. Irakul refuză să se supună. In această situaţie, NATO si Pentagonul fac presiuni pentru o intervenţie militară americană în

zonă, cu sau fără acordul Consiliului de Securitate. În cele din urmă, Consiliul a adoptat Rezoluţia 665, prin care autoriza măsurile militare asupra Irakului. Este vorba de cedarea ONU în faţa SUA şi a aliaţilor săi din NATO?

La 7 august 1998, ambasadele SUA din Kenya şi Tanzania au fost ţinta unor atentate cu bombă. 263 de morţi, din care 12 americani. Casa Albă a considerat ca fiind un atac Al-Quaida şi, fără a exista o permisiune din partea Consiliului de Securitate ONU, lansează 75 de rachete de croazieră asupra Sudanului si Afghanistanului. Bilanţul - mai mulţi morţi şi un scandal de proporţii, dat fiind faptul că ţintele considerate de CIA teroriste, s-au dovedit a fi fabrici de medicamente.

Cel mai recent caz vis a vis de relaţia dintre ONU şi SUA îl reprezintă războiul din Irak. Intervenţia SUA şi a aliaţilor săi a fost motivată de existenţa armelor chimice şi bacteriologice, care, în urma intervenţiei armate, nu s-au putut găsi. Scandalurile imense ce au apărut ulterior, precum şi dezvăluirile făcute de diverse oficialităţi americane şi britanice în legătură cu manipularea dovezilor, au determinat numeroase manifestări ale opiniei publice împotriva Războiului din Irak. Dar cel mai interesant aspect este acela că cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate s-au grupat în trei tabere total opuse. Franţa a cerut insistent ca intervenţia în Irak să nu aibă loc fără girul Consiliului de Securitate, anunţând că este împotriva acestei intervenţii fără argumente evidente şi dovezi clare. Marea Britanie a susţinut SUA, China şi Rusia au avut o atitudine mai rezervată, dar mai aproape de cea a Franţei. SUA a încercat să obţină o aprobare de moral prin obţinerea a 9 voturi din cele 15, dar a renunţat şi la aceasta, dat fiind faptul că nu întrunea nici aceste voturi. Intervenţia a avut loc, iar implicaţiile în plan politic şi al raportului de forţe în plan internaţional au fost extrem de puternice şi complexe. ONU a apărut în ochii opiniei publice ca având un rol pur decorativ şi fiind o marionetă în mâna SUA, UE a demonstrat că, în ciuda realizărilor obţinute în plan economic, ca entitate, în plan politic nu sunt decât individualităţi, sentimentele antiamericane au sporit în lumea musulmană, în general, şi în cea arabă în special, şi ceea ce este mai îngrijorător, terorismul nu a fost îngenuncheat, el culminând cu atacurile din Spania, care au determinat mai multe state să-şi anunţe retragerea din coaliţie.

În decursul anilor, ONU a pierdut din omogenitate şi a câştigat în universalitate, aşa cum aprecia şi Robert Schuman. Universalitatea câştigată, ca şi omogenitatea pierdută, îşi au corespondenţa în numărul mare de ţări care şi-au câştigat independenţa şi care au devenit membre ONU, cu niveluri de dezvoltare dintre cele mai diverse. La înfiinţarea organizaţiei, Africa a avut 4 membri fondatori, astăzi are peste 40 de reprezentanţi. Aceste diferenţe dintre puterea economică a celor mai multe state şi componenţa organismelor ONU au dus la o aşa numită împărţire a forţelor. Deţinând două treimi din numărul statelor membre, ţările dezvoltate sunt în minoritate în Adunarea Generală, pe când în Consiliul de Securitate au majoritatea. Realizarea unor astfel de axe ar putea bloca întregul mecanism de funcţionare al ONU cu efecte negative asupra întregii comunităţi internaţionale. Astăzi, lumea este împărţită în blocuri comerciale, militare şi politice care joacă un rol mult mai important decât Naţiunile Unite. Nu trebuie totuşi negate eforturile pe care ONU le-a depus şi multe dintre reuşitele acestei organizaţii. Numărul mare de membri reprezintă, în ultimă instanţă, încununarea eforturilor organizaţiei privind autodeterminarea şi independenţa politică a statelor şi recunoaşterea de către întreaga comunitate internaţională, prin intermediul ONU, a suveranităţii fiecăruia dintre membri săi. Acordurile internaţionale semnate în cadrul agenţiilor specializate ale ONU sunt expresia preocupărilor acestui for pentru o reglementare în plan internaţional, cu o cât mai largă participare, a principalelor aspecte ce guvernează viaţa economică, politică şi socială a tuturor statelor. De la crearea sa, ONU s-a îmbogăţit continuu, nu doar cu noi membri, ci şi cu problemele acestora. Începând cu anii ’50, tot mai multe state şi-au cucerit independenţa politică şi au devenit membre ale marii familii a Naţiunilor Unite. Din păcate, independenţa politică nu a adus cu sine şi independenţa economică sau bunăstarea noilor popoare. Conştientizând problemele ce aveau să apară mai târziu, ONU a iniţiat Decadele Dezvoltării1, care reprezintă demersuri ale comunităţii internaţionale în vederea promovării progresului economic şi social al ţărilor mai puţin dezvoltate. Primul deceniu al dezvoltării a fost lansat între 1961-1971 şi stipula angajamentul statelor membre de a stimula şi consolida 1 XXX – „Dicţionar de Relaţii Economice Internaţionale”, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1993, pg. 233 - 234

politici adecvate sporirii sensibile a ritmurilor de creştere economică al ţărilor mai puţin avansate de cel puţin 5% pe an. Cel de-al Doilea Deceniul al Dezvoltării, lansat în perioada 1971-1980, stabilea niveluri de creştere pentru o serie de indicatori, cum ar fi PIB –ului global şi cel pe locuitor, în ţările în dezvoltare, cu ritmuri de 6%, respectiv 3,5% pe an. De asemenea, s-a stabilit un ansamblu de măsuri menite să contribuie la realizarea acestor obiective, cum ar fi încheierea de acorduri pentru produsele de bază, sprijinirea expansiunii şi diversificării exporturilor de produse semifinite şi manufacturate, acordarea de ajutoare pentru dezvoltarea ţărilor mai puţin avansate într-un volum minim de 0,7% PNB – ul ţărilor dezvoltate. În 1980 se lansează a treia strategie de dezvoltare în cadrul Deceniului Trei pentru Dezvoltare (1981-1990). Stabilind obiective cantitative de mai mare amploare (ritm mediu anual de creştere pentru ţările în dezvoltare de 7%), se preconiza reducerea cu 19% a decalajelor economice medii faţă de ţările dezvoltate până în 1990, precum şi schimbări în economia mondială prin negocieri la nivel global. Cel de-al Patrulea Deceniu al Dezvoltării a fost lansat în 1990, la o sesiune specială a Adunării Generale, pentru revitalizarea creşterii economice şi dezvoltării în ţările mai puţin avansate, stabilind patru domenii prioritare: sărăcie şi hrană, resurse umane şi dezvoltare instituţională, populaţie şi mediu. Obiectivele propuse în acest deceniu au fost mult mai vagi decât cele stabilite în deceniile anterioare. În ciuda eforturilor depuse, nici una din ţintele propuse în cele patru decenii nu a fost atinsă. O analiză făcută la mijlocul Deceniului Trei arăta că ritmul de creştere al ţărilor în dezvoltare s-a încetinit, iar decalajul faţă de ţările sărace a crescut. Trecerea în noul mileniu a impus o analiză foarte atentă, la nivelul Organizaţiei, a principalelor probleme cu care se confruntă astăzi lumea. Definită „Obiectivele Mileniului”, declaraţia ONU a plecat de la necesitatea continuării cu eforturi şi mai susţinute a cooperării la nivel internaţionale pentru a eradica sau a diminua cele mai grave neajunsuri ale societăţii contemporane. Obiectivele identificate de către ONU sunt în număr de 8, fiecare dintre ele având ţinte precise. Orizontul de timp pentru atingerea ţelurilor propuse este 2015.

1. Eradicarea sărăciei extreme. În cadrul acestui obiectiv, Naţiunile Unite îşi propun ca prin acţiunile promovate şi prin

cooperarea tuturor statelor lumii să se înjumătăţească proporţia celor ce trăiesc sub un dolar pe zi şi a celor care suferă de foame.

2. Educaţie pentru toţi. Conform acestui obiectiv, toate fetele şi băieţii trebuie să finalizeze cursurile primare.

3. Promovarea egalităţii între sexe şi creşterea participării active în societate a femeilor. Până în 2005 se propune eliminarea inegalităţilor de cuprindere în şcoala primară a fetelor şi băieţilor, iar până în 2015, eliminarea tuturor discriminărilor dintre sexe, la toate nivelurile.

4. Reducerea mortalităţii în rândul copiilor, respectiv reducerea cu două treimi a ratei mortalităţii în rândul copiilor până în cinci ani.

5. Îmbunătăţirea asistenţei maternale, reducerea cu ¾ a ratei mortalităţii la naştere a mamelor.

6. Combaterea HIV/SIDA, a malariei şi a altor boli. Ţintele acestui obiectiv sunt: stoparea şi combaterea răspândirii HIV/SIDA şi stoparea şi combaterea răspândirii malariei şi a altor boli cu efect major asupra stării de sănătate a populaţiei.

7. Asigurarea sustenabilităţii mediului - integrarea principiilor de dezvoltare durabilă în politicile şi

programele tuturor ţărilor, - combaterea eroziunii solului şi a degradării resurselor, - reducerea la jumătate a proporţiei populaţiei care nu are

acces la resurse de apă potabilă, - înregistrarea unor progrese însemnate până în 2020 în

standardul de viaţă a cel puţin 100 milioane de locuitori ai „oraşelor de carton”,

8. Dezvoltarea unui parteneriat global pentru dezvoltare, care să includă: - dezvoltarea pe mai departe a unui sistem comercial şi

financiar deschis, bazat pe reguli, previzibil şi nediscriminatoriu, angajarea pentru o bună guvernanţă, dezvoltare şi reducere a sărăciei, atât la nivel naţional cât şi internaţional,

- o mai bună orientare către nevoile celor mai sărace ţări, respectiv acces pe pieţe pentru produsele acestora, extinderea schemelor de reducere a datoriei celor mai îndatorate şi sărace ţări, anularea datoriilor oficiale bilaterale şi asigurarea unei asistenţe financiare mai

generoase pentru ţările ce realizează progrese în reducerea sărăciei.

- o mai bună orientare către nevoile speciale ale ţărilor insulare şi fără litoral cel mai puţin dezvoltate,

- analizarea mai profundă şi mai eficientă a problemelor datoriei externe a ţărilor în dezvoltare pe plan naţional şi internaţional în scopul aducerii acestei probleme la dimensiuni sustenabile pe termen lung,

- o cooperare mai strânsă cu companiile farmaceutice pentru relaxarea accesului la medicamentele esenţiale pentru ţările în dezvoltare,

- o cooperare mai strânsă cu companiile private pentru lărgirea accesului către beneficiile noilor tehnologii, în special tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.

Care este situaţia după patru ani? Într-un raport ONU1 prezenta situaţie a realizărilor şi a domeniilor în care mai sunt multe de făcut este următoarea: majoritatea ţintelor propuse se află în progres, dar există zone în care se înregistrează stagnări sau chiar deteriorări ale situaţiei existente. În ceea ce priveşte obiectivul 1, reducerea sărăciei extreme şi a foametei, Africa sub-sahariană nu a înregistrat nici un progres, iar în Asia de Sud progresele sunt destul de încete. Pentru al doilea obiectiv, atingerea educaţiei primare la nivel universal, situaţia este mai bună, chiar dacă în unele regiuni progresele înregistrate sunt destul de lente (din nou Africa sub-sahariană şi Oceania). Reducerea morţii infantile până la 5 ani cu două treimi contabilizează regres în aceeaşi regiune a Africii sub-sahariene, celelalte regiuni marcând progrese, chiar dacă în cazul unora sunt mai modeste (ca Asia de Est). De altfel, aproape la toate obiectivele Africa sub-sahariană se află în urma ţintelor propuse, ceea ce demonstrează o dată în plus dimensiunea extremă a sărăciei în această regiune. Care va fi deznodământul acestei provocări pe care a lansat-o ONU? Poate că acum forurile de decizie la nivel naţional, pentru fiecare ţară în parte, şi organismele internaţionale, la nivel global, vor reuşi să se prezinte în faţa oamenilor cu una din prea puţinele realizări comune în planul dezvoltării umane. 1 XXX – „Millenium Development Goals: Progress Report”, UN, september 2004

5.1.2. Sistemul Naţiunilor Unite Alături de Organizaţia Naţiunilor Unite, din Sistemul ONU fac parte o serie de agenţii specializate, programele şi fondurile Naţiunilor Unite. Acestea funcţionează în baza unor acorduri speciale ce le leagă activitatea de ECOSOC sau/şi Adunarea Generală. Agenţiile specializate au propriul buget, propriile scopuri şi reguli şi funcţionează pe bază de autonomie.

Printre cele mai cunoscute organisme şi organizaţii ce fac parte din Sistemul Naţiunilor Unite se numără:

1. Comisiile Regionale ale ONU, care sunt subordonate ECOSOC şi au drept obiectiv fundamental promovarea cooperării la nivel regional şi subregional, dezvoltând politici şi strategii menite a asigura progresul şi dezvoltarea economică în regiunile respective. Sunt cinci astfel de comisii regionale, şi anume: - Comisia Economică pentru Africa (ECA), - Comisia Economică pentru Europa (ECE), - Comisia Economică pentru America Latină şi Caraibe

(ECLAC), - Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific

(ESCAP), - Comisia Economică şi Socială pentru Asia de Vest

(ESCWA). 2. Programele, Fondurile şi alte structuri care operează în cadrul

Naţiunilor Unite, coordonate în cea mai mare parte de ECOSOC - Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), creat în

1946, este singurul organism dedicat în exclusivitate copiilor, pentru protecţia, dezvoltarea şi supravieţuirea acestora.

- Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), creată în 1964, are drept scop accelerarea comerţului şi a dezvoltării economice, în special în beneficiul ţărilor în dezvoltare. Se consideră a fi o alternativă la Organizaţia Mondială a Comerţului, un forum care să promoveze interesele ţărilor în dezvoltare.

- Programul naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), creat în 1965, este cea mai largă sursă multilaterală de asistenţă tehnică şi pentru dezvoltare umană.

- Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), creat în 1972 are drept principal obiectiv susţinerea de parteneriate pentru a proteja mediul înconjurător şi de a oferi naţiunilor posibilitatea să îmbunătăţească viaţa populaţiei fără a compromite şansele de dezvoltare ale generaţiilor viitoare.

- Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA), creat în 1969 este cea mai largă sursă multilaterală pentru asistenţa populaţie destinată ţărilor în dezvoltare, în scopul îmbunătăţirii stării reproductive a femeilor, strategii de dezvoltare şi ale populaţiei, egalitatea femeilor etc.

- Programul Alimentar Mondial (WFP), creat în 1963, cea mai largă sursă de asistenţă multilaterală pentru hrană (au fost alocate prin acest program peste 3 milioane de tone metrice de hrană pentru situaţiile de urgenţă).

5.2. Fondul Monetar Internaţional 5.2.1. Crearea F.M.I.

ncă din timpul celui de-al doilea război mondial, au apărut preocupări pe plan internaţional privind reorganizarea relaţiilor valutar-financiare internaţionale. În acest context, în iulie 1944, a avut loc în S.U.A., în localitatea Bretton Woods, Conferinţa Monetară şi Financiară la care au participat 44 de ţări.

Î

Prin acordurile încheiate, Conferinţa monetară a prevăzut înfiinţarea a două organisme: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Rolul principal în cadrul sistemului monetar internaţional este deţinut de F.M.I., prevăzându-se că o ţară nu poate deveni membru B.I.R.D. atâta timp cât nu este membru F.M.I.. Activitatea oficială a F.M.I. a început la 1 martie 1947. La 15 noiembrie 1947, F.M.I. a obţinut statutul de instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite, după ce Adunarea Generală a aprobat Acordul încheiat de ECOSOC cu F.M.I. prin consultări şi recomandări, însă Organizaţia Naţiunilor Unite nu poate interveni în mod direct în activitatea acestuia. 5.2.2. Statutul şi obiectivele F.M.I.

Acordul a fost concretizat în 20 de articole, urmate de amendamente ulterioare (printre care, cel din 1968 a instituit DST-urile). F.M.I. i s-a stabilit un statut juridic, conform căruia acesta are o deplină personalitate juridică, un sistem de organe de conducere, un

buget propriu şi un mecanism procedural de decizie şi de interpretare a propriului statut. Obiectivele principale ale F.M.I. sunt : ∗ să promoveze cooperarea monetară internaţională prin

intermediul unei instituţii permanente, care să constituie un mecanism de consultare şi colaborare cu ţările membre în probleme monetare internaţionale;

∗ să faciliteze expansiunea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional, aducându-şi astfel contribuţia la promovarea şi menţinerea unui nivel ridicat de folosire a capacităţilor de producţie în toate ţările membre, la sporirea resurselor productive şi la creşterea venitului lor naţional;

∗ să promoveze stabilitatea cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare ca mijloc de concurenţă internaţională;

∗ să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi în ceea ce priveşte tranzacţiile curente dintre ţările membre şi la eliminarea restricţiilor valutare, care stânjenesc dezvoltarea comerţului internaţional;

∗ să pună la dispoziţia ţărilor membre fonduri valutare sub formă de credite pe termen scurt şi mijlociu, în vederea reducerii dezechilibrelor temporare din balanţele de plăţi externe ale ţărilor membre.

5.2.3. Funcţiile F.M.I. Conform statutului F.M.I., ţările membre pot utiliza resursele sale numai pentru acoperirea unui deficit al balanţei conturilor curente, specificându-se expres, în articolul VI, că nici un membru nu va putea utiliza resursele Fondului pentru ieşirile importante sau prelungite de capitaluri. Corespunzător acestor principii şi precizări, principalele funcţii ale F.M.I. sunt: • supravegherea politicilor financiar valutare - funcţia iniţială

a F.M.I., care presupune consultări periodice între ţările membre şi specialiştii Fondului cu privire la situaţia balanţei de plăţi, a sistemului monetar, preţuri, şomaj, strategii de dezvoltare, reformă, curs de schimb etc. Fondul este obligat să supravegheze atât sistemul monetar internaţional în vederea asigurării funcţionarii efective şi operativităţii acestuia, cât şi respectarea de către fiecare membru a obligaţiilor ce îi revin din trei din principiile adoptate de către F.M.I., respectiv: obligaţia

membrilor de a se abţine de la manipularea ratelor de schimb, intervenţia pe propriile pieţe de schimb pentru a contracara dezordinea monetară şi respectarea interesului celorlalte ţări, ale căror monede pot fi afectate.

• asistenţa financiară - constă în acordarea dreptului unei ţări de a cumpăra moneda proprie a altei ţări, cu obligaţia de a-şi răscumpăra moneda naţională într-un anumit interval de timp. Dacă iniţial au beneficiat de asistenţă financiară ţările vest europene distruse de cel de-al doilea război mondial, în prezent, cererile de asistenţă financiară vin în cvasi-majoritatea lor de la ţările în dezvoltare. Creditele acordate de către F.M.I. sunt pe termen mediu (2-5 ani) sau lung (4-10 ani) şi se solicită garanţii specifice pentru rambursare. Garanţiile constau în obligaţia guvernului ţării receptoare de a respecta anumiţi indicatori de stabilitate macroeconomică, definiţi în cadrul strategiei proprii de relansare economică sau în cooperare cu specialiştii Fondului. Indicatorii respectivi vizează politica monetară, fiscală, bugetară, politicile structurale prin prisma dezechilibrelor care afectează balanţa de plăţi. Accesul la resursele financiare ale F.M.I. depinde atât de condiţiile impuse de funcţionarea Fondului, cât şi de adoptarea unor măsuri de ajustare care să asigure soluţionarea dezechilibrelor existente.

• asistenţa tehnică se realizează prin: • trimiterea gratuită de specialişti în domeniile specifice de

expertiză ale F.M.I. • pregătirea şi formarea funcţionarilor publici; în acest scop

funcţionează în cadrul Fondului două instituţii specializate, cu sediul la Washington şi la Viena, care oferă gratuit cursuri de specializare în domenii cum ar fi finanţele publice, ajustarea balanţei de plăţi, programe financiare etc.

• consultanţă pe probleme monetare şi financiare. 5.2.4. Organizarea F.M.I. şi resursele acestuia F.M.I. este condus de următoarele 3 organisme1): 1) Consiliul Guvernatorilor este format din reprezentanţii ţărilor membre şi se reuneşte o dată pe an, având rolul unei adunări generale a acţionarilor. Fiecare stat are câte un reprezentant, însă 1) Paul Bran (coordonator) - Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1990, pag.197-198

acesta are un drept de vot a cărui importanţă diferă in funcţie de cota-parte subscrisă. Regula este că fiecare ţară dispune de câte 250 de voturi la care se adaugă câte un vot pentru fiecare 100.000 dolari subscrişi. În acest fel, numărul cel mai mare de voturi revine ţărilor cu cea mai mare cotă-parte de capital subscris (S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franţa, Japonia). Cum toate deciziile importante trebuie luate cu o majoritate de 85% din voturi, S.U.A., care singure dispun de aproape 20% din voturi, au de fapt un drept de veto. 2) Consiliul de administraţie este format din 21 de membri: 6 reprezentând ţările ale căror cote-părţi sunt cele mai mari, sau care, fără să aibă o cotă-parte foarte mare, sunt creditori foarte importanţi ai F.M.I. (Arabia Saudită) şi 15 desemnaţi de celelalte ţări membre, grupate. în principiu. pe zone geografice. În acest din urmă caz, unele grupuri lasă ţării celei mai importante dreptul să numească un administrator care să le reprezinte, iar altele practică rotaţia. 3) Directorul general este, prin consens, un european şi conduce Fondul sub controlul administratorilor. Sediul F.M.I. este la Washington, D.C. 5.2.5. Mecanismele de finanţare ale F.M.I.

F.M.I. are ca scop să permită ţărilor membre să-şi remedieze dezechilibrele temporare (şi nu fundamentale) ale balanţelor lor de plăţi, fără să recurgă la măsuri susceptibile să compromită situaţia lor internă sau dezvoltarea schimburilor internaţionale. Resursele F.M.I. sunt constituite, în principal, din contribuţii pe care trebuie să le verse statele pentru a deveni membre ale organizaţiei. Aceste contribuţii se numesc "cote-părţi". Cotele-părţi au fost exprimate iniţial în dolari, iar în prezent sunt exprimate în D.S.T. Cota-parte a fiecărei ţări este determinată de poziţia sa economică, comparativ cu cea a celorlalţi membri. Pentru schimbarea cotelor se ia în considerare o varietate de factori economici, incluzând PIB–ul, tranzacţiile de cont curent, rezerve oficiale. Când o ţară devine membră a FMI îi este repartizată o cotă iniţială ce are acelaşi nivel cu cele ale ţărilor membre considerate de Fond a fi comparabile ca mărime economică şi caracteristici cu aceasta. Aceste cote au fost în mai multe rânduri revizuite. Ultima creştere de cote a avut loc în ianuarie 1999, creşterea generală cu 45% reflectând schimbările în mărimea economiei mondiale, riscul ridicat de crize financiare şi rapida liberalizare a comerţului şi

fluxurilor de capital. Cu prilejul majorărilor de cote părţi se urmăreşte şi menţinerea unui echilibru între diferitele grupe de ţări. Aşa se explică majorarea cotei Chinei în 2001, ca urmare a dobândirii suveranităţii asupra Hong Kong-ului, care a ajuns la acelaşi nivel ca şi Canada. Cotele părţi sunt prezentate în anexa nr. 3. Cotele părţi reprezintă criteriul de stabilire a dreptului de vot in organele de conducere. Solicitarea unui împrumut de către un stat poate îmbrăca forma unei cumpărări directe sau a unei asigurări de trageri. Prin aceasta din urmă se înţelege o decizie prin care Fondul dă unui membru asigurarea că acesta va putea să efectueze cumpărări din contul de resurse generale, în cursul unei perioade de timp specificate şi până la un nivel determinat. Deşi aceste asigurări se acordă, în general, pentru o perioadă de 12 luni, Fondul a aprobat şi asigurări de tragere valabile pe doi ani. Conform celei de-a doua modificări1) a statutului F.M.I., ţările membre pot utiliza, prin trageri, tranşa rezervei (noua denumire a tranşei aur), tranşe curente de credit (până la 25% din cota vărsată în monedă convertibilă) şi pot dispune de o serie de facilităţi de finanţare: trageri în cadrul facilităţii de finanţare compensatorie şi pentru situaţii neprevăzute, pentru acoperirea influenţelor nefavorabile ale preţurilor importurilor de ţiţei şi gaze naturale, prin trageri în cadrul facilităţii de finanţare a situaţiilor neprevăzute ale încasărilor din export, prin finanţarea stocurilor tampon sau prin contractarea de credite, dacă tragerea iniţială nu este suficientă. În cadrul acestor facilităţi puse la dispoziţie de Fond un membru poate împrumuta cumulativ până la de patru ori cota subscrisă numai pe baza unor programe de reformă ale ţării în cauză, care să demonstreze capacitatea acesteia de a depăşi dezechilibrele temporare în care se află. Politica tranşelor de credit cuprinde, în principal, următoarele facilităţi2): • aranjamente de tip stand-by (credit confirmat), care constau în

deschiderea unor linii de credit pe termen mediu în favoarea ţărilor aflate în dificultate pe baza unor programe de reformă economică. Condiţiile de creditare, favorabile de regulă, prevăd

1 George Marin (coordonator) - ”Economia Mondială”, Editura Independenţa economică,

1996, pag. 105 - 107 2 Idem

perioade de rambursare de 3-5 ani cu posibilităţi de extindere până la 10 ani, dobânzi standard ale F.M.I. (în jur de 5%), comisioane de serviciu (0,5% din suma disponibilizată), şi comisioane stand-by, care, de obicei, se compensează cu cele de serviciu,

• facilităţi de transformare sistemică, introduse în 1993, în scopul de a asigura o sporire a posibilităţilor de asistenţă financiară în favoarea ţărilor membre care se confruntă cu dificultăţi severe datorită tranziţiei la sistemul economiei de piaţă; pentru a obţine accesul la aceste facilităţi, ţările solicitante trebuie să însoţească cererea de un document care să descrie obiectivele de politică economică, să cuprindă estimări macroeconomice, măsuri structurale, fiscale, monetare şi valutare ce urmează a fi aplicate în perioada acoperită de această facilitate,

• facilitatea de ajustare structurală extinsă (1987) oferită, de regulă, celor mai sărace ţări, în condiţii de extindere pe 3 ani, cu returnare după 5 -10 ani şi dobândă de 0,5%.

• finanţarea stocurilor tampon (1964) care permite ţărilor în curs de dezvoltare care stochează produse primare în scopul reducerii ofertei de pe pieţele internaţionale să angajeze o tranşă suplimentară de credite de până la 25% din cotele lor părţi, cu condiţia ca aceste stocuri "tampon" să fie constituite conform principiilor stabilite de O.N.U., care trebuie să guverneze relaţiile intergurvernamentale,

• finanţarea extinsă (1974), creată în scopul ajutorării ţărilor care se confruntă cu grave dezechilibre ale balanţei de plăţi ca urmare a unei structuri defectuoase a producţiei, comerţului sau preţurilor, precum şi a ţărilor a căror economie se dezvoltă lent sau a căror situaţie a balanţei de plăţi împiedică promovarea unor politici active de stimulare a dezvoltării.

Începând din anul 1962, FMI asigură asistenţă de urgenţă ţărilor membre care au suferit dezastre naturale. Finanţarea Fondului ajută la compensarea deficiturilor din export şi la evitarea golirii rezervelor externe ale ţării. Din anul 1995, politica FMI asupra asistenţei de urgenţă s-a extins pentru acoperirea şi ţărilor aflate în situaţii de post conflict. Această asistenţă este limitată la circumstanţele în care o ţară membră cu un dezechilibru grav al balanţei de plăţi este incapabilă să dezvolte şi să implementeze un program economic cuprinzător, deoarece capacitatea sa a fost afectată de un conflict. Asistenţa este

de regulă limitată la 25% din cota ţării membre, deşi pot fi asigurate sume până la 50% din cotă, în anumite circumstanţe. Până în 2003 24 de ţări au primit asistenţă financiară legată de dezastre naturale şi 9 ţări asistenţă post conflict. Tabelul 5.1. Asistenţa de urgenţă şi post conflict în perioada 1998 – 2003 (milioane dolari)

Ţara Anul Evenimentul Suma Bangladesh 1998 Inundaţii 138,2 Republica Dominicană 1998 Uragan 55,9 Haiti 1998 Uragan 21,0 Honduras 1998 Uragan 65,6 St. Kitts and Nevis 1998 Uragan 2,3 Turcia 1999 Cutremur 501,0 Malawi 2002 Penurie de hrană 23,0 Grenada 2003 Uragan 4,0 Tajikistan 1998 Post conflict 10,0 Republica Congo 1998 Post conflict 9,6 Sierra Leone 1998 Post conflict 16,0 Guineea Bissau 1998 Post conflict 2,9 Sierra Leone 1999 Post conflict 21,4 Guineea Bissau 2000 Post conflict 1,9 Sierra Leone 2000 Post conflict 13,3 Republica Congo 2000 Post conflict 13,6 Republica Federală a Iugoslaviei 2000 Post conflict 151,0 Burundi 2002 Postconflict 12,7 Sursa: www.imf.org Rolul pe care-l joacă F.M.I. în susţinerea procesului dezvoltării derivă din funcţiile pe care acesta le are. Această instituţie este principalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale naţionale. Totodată, F.M.I. s-a implicat activ şi în procesele de reformă din ţările aflate în tranziţie. Aşa cum subliniau şi oficialii F.M.I., această instituţie deţine un rol determinat în asigurarea unui dialog fructuos în vederea analizării problemelor cu care se confruntă aceste ţări şi a stabilirii celei mai adecvate strategii pentru soluţionarea acestor probleme. Cu toate eforturile depuse în plan internaţional pentru creşterea rolului asistenţei financiare oficiale, acordată pe cale multilaterală, ponderea acesteia în totalul sumelor transferate către ţările în dezvoltare nu reprezintă decât 20%, dintre care doar 14% sunt acordate în condiţii de favoare. Cum resursele Fondului Monetar Internaţional sunt limitate, practic, la cotele părţi ale membrilor, împrumuturile fiind proporţionale cu aceste cote părţi,

creditele F.M.I. deţin doar 3,5% din totalul asistenţei financiare externe către ţările în dezvoltare. În ceea ce priveşte rolul F.M.I. de-a lungul existenţei sale în procesul dezvoltării, aşa cum aprecia şi fostul Directorul General al Fondului, domnul Michel Camdessus, acesta a crescut şi s-a schimbat foarte mult, ca urmare a faptului că a trebuit să se adapteze unei economii mondiale aflată într-o dinamică continuă. Fondul trebuie să-şi revitalizeze şi să-şi adapteze funcţiile de supraveghere. Volatilitatea, speculaţiile care au zguduit sistemul monetar internaţional în ultima perioadă trebuie stopate. Guvernele trebuie să recunoască faptul că este în interesul lor să-şi concentreze acţiunile, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, pentru a recâştiga stabilitatea monetară. Fondul Monetar Internaţional a jucat un rol fundamental în soluţionarea problemelor ajustării balanţelor de plăţi ale ţărilor membre, în special ale celor în dezvoltare. Această instituţie este principalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale naţionale. Totodată, rolul Fondului sporeşte în noile condiţii ale tranziţiei economiilor din Europa Răsăriteană. Finanţările acordate de F.M.I. sunt importante prin ele însele, dar, în acelaşi timp, şi prin rolul lor de catalizator pentru alte forme de finanţare. Rolul Fondului este de a pune în aplicare programe credibile, de a asigura creşterea economică, o creştere economică reală, durabilă, respectiv o combatere a şomajului, inflaţiei, a îndatorării excesive. Contextul actual în care Fondul acţionează este dominat de o continuă schimbare, în special sub impulsul procesului de globalizare. În anii ’90 s-au „succedat” crize fără precedent care au pus F.M.I. în faţa celor mai mari provocări întâlnite de la trecerea la cursurile flotante. 5.2.6. Necesitatea perfecţionării F.M.I.

După o jumătate de secol de existenţă, F.M.I. se află în faţa unor noi provocări. Criticile exprimate la adresa Fondului nu s-au împuţinat, din contră, tot mai multe voci consideră această instituţie una perimată sau subordonată intereselor ţărilor dezvoltate, mai ales intereselor S.U.A. printre criticile cele mai des întâlnite adresate F.M.I. se pot aminti:

Fondul a dobândit o putere mult prea mare, ce riscă să scape de sub control. Acest lucru este argumentat mai ales prin prisma faptului că F.M.I. a pompat peste 110 miliarde dolari în criza

asiatică, îndatorând aceste ţări cu scopul de a salva băncile internaţionale care au garantat creditele plasate în economiile acestor ţări. Este ştiut faptul că Asia de sud-est a reprezentat un adevărat magnet pentru investiţiile internaţionale, fiind cunoscută drept cea mai dinamică regiune a globului. Cum majoritatea investiţiilor din această zonă îşi au originea în ţările dezvoltate, împrumuturile acordate de F.M.I. şi garantate de guvernele acestor ţări au avut drept consecinţă şi protejarea acestor investiţii. În plus, sunt foarte multe voci care consideră că nu este firesc ca un grup de câteva mii de specialişti să dicteze condiţiile de viaţă pentru o populaţie de peste 1,4 miliarde de oameni din ţările în dezvoltare1.

F.M.I. este acuzat de lipsă de transparenţă, de faptul că operaţiunile pe care le derulează nu sunt cunoscute, oferindu-se opiniei publice doar informaţii sumare. Tot în cazul crizei asiatice, Fondul a criticat politica macroeconomică dusă de guvernele acestor ţări, după ce tot Fondul lăudase succesele acestei politici. Ca o recunoaştere a acestei situaţii, Fondul a acceptat constituirea unui grup de experţi din afara instituţiei, care să-i monitorizeze activitatea şi care a prezentat un prim raport la reuniunea anuală ce a avut loc la Praga, în 2000. Thomas Bernes, membru în board-ul instituţiei, a declarat că aceasta reprezintă o soluţie pentru creşterea transparenţei şi pentru îmbunătăţirea imaginii sale publice. Biroul de evaluare va fi autorizat să analizeze toate activităţile F.M.I., inclusiv acordurile de împrumut cu diferite ţări care beneficiază de asistenţă financiară.

Criticile F.M.I. se referă şi la politica acestuia în ţările sărace şi în cele aflate în procesul de tranziţie de la economia planificată la cea de piaţă. Nu de puţine ori, Fondul este acuzat că nu ţine cont de condiţiile concrete din aceste ţări şi condiţiile impuse nu fac altceva decât să înrăutăţească lucrurile. De altfel, un specialist american în problemele ţărilor în dezvoltare, John Cavanagh aprecia că în multe privinţe, F.M.I. este ca un medic din Evul Mediu, pentru care nu are importanţă de ce suferă pacientul, tratamentul fiind acelaşi. Pe termen scurt, ţările reuşesc să-şi atenueze dezechilibrul balanţei de plăţi, dar pe termen lung,

1 J. Stiglitz aprecia în una dintre cărţile sale cele mai de succes, „Globalization and

its discontents”, că: „...nu am crezut niciodată că cel mai mare obstacol pe care ţările în dezvoltare îl întâmpină este cel creat de om, o instituţie total inutilă, F.M.I.”

efectele asupra sănătăţii economiei ţărilor în dezvoltare este dezastruos. De altfel, şi în cazul României, condiţia impusă de F.M.I. de a contracta credite externe de pe piaţa privată de capital pentru echilibrarea balanţei de plăţi, într-o perioadă când condiţiile impuse de creditorii străini erau extrem de dure, n-ar fi condus decât la o îndatorare şi mai mare a ţării, cu efecte negative deosebit de grave pe termen lung. Se pare că înşişi specialiştii Fondului au realizat că acest lucru este mai degrabă rău.

Tranziţia de la comunism la capitalism a constituit o noutate la fel de mare pentru instituţiile internaţionale ca pentru ţările în cauză. Ineditul situaţiei şi dimensiunea nebănuită a procesului a adus de multe ori F.M.I. şi alte instituţii în situaţia de a nu face faţă problemelor respective. Liberalizarea comerţului, a preţurilor, a cursului de schimb au condus la scăderea producţiei, creşterea dramatică a şomajului, a deficitului balanţei de plăţi, erodarea puterii de cumpărare, toate acestea constituind fenomene preponderente în ţările aflate în tranziţie. Aplicarea unei reţete unice în materie de tranziţie nu a condus la o creştere economică în ţările respective. Analiştii economici consideră că în cazul ţărilor în tranziţie, ca şi în cazul ţărilor sărace, programele F.M.I. trebuiau să realizeze un compromis viabil între ajustare şi dezvoltare; ajustând continuu sărăcia şi subdezvoltarea este, practic, imposibil de atins performanţe economice competitive şi un standard de viaţă decent în ţările respective.

F.M.I., în calitatea sa de instituţie centrală a Sistemului Monetar Internaţional, este incapabilă, în opinia foarte multor specialişti, să facă faţă unei crize declanşate în interiorul sistemului. Tot mai multe voci susţin că o criză în S.U.A. sau în Japonia ar echivala cu un colaps al întregului sistem financiar internaţional. Este, într-adevăr, un scenariu catastrofic, dar, pe de altă parte, crizele din Mexic, Asia de Sud-Est şi Argentina au arătat o vulnerabilitate deosebită a sistemului. În acest sens, tot mai mulţi experţi consideră necesară realizarea unor mecanism flexibile, care să permită intervenţia Fondului în cazuri de urgenţă de tipul crizei asiatice.

Globalizarea tot mai accentuată a economiei mondiale necesită racordarea activităţii F.M.I. la noile realităţi mondiale, inclusiv la îmbunătăţirea statutului şi a obiectivelor funcţionale. Întărirea supravegherii sistemului monetar internaţional reprezintă una din provocările fundamentale care stau în faţa acestei instituţii.

Aşa cum arăta şi Joseph Stiglitz1, managementul economic modern se conduce pe acelaşi principiu ca şi războiul modern, şi anume acela de a elimina contactul dintre decidenţi (agresori, în cazul războiului) şi beneficiari deciziilor (victimele). „Din hoteluri luxoase, se trasează politici asupra cărora ar trebui gândit de două ori dacă s-ar cunoaşte oamenii ale căror vieţi au fost distruse”.

5.3. Grupul Băncii Mondiale

anca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.)2 este cel de-al doilea organism creat de Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională, care a avut loc în iulie 1944 la Bretton Woods, în S.U.A.

B

B.I.R.D. funcţionează ca o societate anonimă şi a fost completată ulterior de alte trei organisme, împreună cu care formează “Grupul Băncii Mondiale”. Aceste organisme sunt: Corporaţia Financiară Internaţională (C.F.I.), creată în anul 1956, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.), creată în 1960 şi Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (M.I.G.A.), înfiinţată în anul 1988. B.I.R.D. are în prezent 183 ţări membre, ţările care au aderat la F.M.I. devenind membre şi la B.I.R.D., conform acordurilor semnate la Bretton Woods. Conducerea Băncii este asigurată de:

• Consiliul Guvernatorilor, unde fiecare ţară este reprezentată de guvernatorii băncilor centrale;

• Administratorii Executivi, în număr de 24, şi toţi atâţia supleanţi;

• Preşedintele, care conform tradiţiei, este american; • Consiliul consultativ; • comitetele de împrumuturi, care au ca obiect de activitate

analiza şi elaborarea unor rapoarte în ceea ce priveşte recomandarea şi, eventual, nerecomandarea realizării unor proiecte propuse, şi pentru care au fost solicitate împrumuturi.

1 Joseph Stiglitz – „Globalization and its discontents”, pag. 24 - 58 2 Mihai-Gheorghe Imireanu - “Tribuna Economicã”, nr.4/1996, p.64-65

Administratorul executiv care reprezintă şi interesele României este un olandez (el mai reprezintă, de asemenea, Armenia, Bulgaria, Croaţia, Georgia, Israel, Macedonia, Republica Moldova şi Ucraina).

Resursele financiare ale Băncii constau din: ◊ cotele subscrise de fiecare ţară membră; ◊ venituri nete, rezultate din operaţiuni bancare proprii; ◊ fonduri obţinute din plasarea pe pieţele internaţionale

financiare a obligaţiunilor emise, sau prin contracte directe cu băncile centrale ale ţărilor membre;

◊ venituri realizate din dobânzi şi comisioane percepute la creditele acordate;

◊ împrumuturi de capital contractate pe pieţele financiare (în special, de pe pieţele ţărilor membre şi în Elveţia).

Principalele obiective ale B.I.R.D., în conformitate cu cele prevăzute în cadrul Conferinţei de la Bretton Woods, sunt următoarele:

• sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării ţărilor membre, prin înlesnirea investiţiilor de capitaluri în scopuri productive, inclusiv refacerea economiilor distruse de război, precum şi dezvoltarea aparatului de producţie şi a resurselor din ţările mai puţin dezvoltate;

• încurajarea investiţiilor străine private, prin intermediul garanţiilor oferite sau participării la împrumuturi şi la alte împrumuturi de capital. În situaţia în care capitalul privat nu este disponibil în condiţii rezonabile, Banca urmează să procure mijloace financiare pentru scopuri productive în condiţii mai avantajoase, fie din capitalul său propriu, fie din mijloacele financiare atrase sau alte surse;

• stimularea dezvoltării echilibrate de lungă durată a comerţului internaţional şi menţinerea unor balanţe de conturi echilibrate, prin înlesnirea investiţiilor internaţionale făcute pentru dezvoltarea resurselor productive ale membrilor, contribuind astfel la sporirea productivităţii, ridicarea standardului de viaţă şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă din ţările membre;

• coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de ea, cu împrumuturi internaţionale obţinute pe alte căi, astfel încât cele mai urgente şi mai eficiente proiecte sau programe să fie luate în considerare cu prioritate, indiferent de mărimea lor;

• ajutarea ţărilor membre în efortul de trecere de la economia de război la economia de piaţă. După 1989, preocupărilor sale s-a adăugat şi sprijinirea ţărilor din Europa de Est în edificarea economiei de piaţă.

În vederea realizării acestor scopuri, Banca îşi organizează şi îşi conduce operaţiunile sale bancare ţinând cont de consecinţele pe care le vor avea investiţiile internaţionale asupra condiţiilor economice din ţările membre în perioada următoare acordării acestor împrumuturi. În acest context, se poate afirma că Banca Mondială este asimilată unei bănci de investiţii internaţionale.

Pe lângă operaţiunile de bază, Banca Mondială desfăşoară o serie de activităţi secundare, în rândul cărora se înscriu: ◊ Medierea în vederea rezolvării unor litigii internaţionale, cum au

fost lichidarea urmărilor “afacerii Canalului de Suez” din anii 1957-1958, negocierea tratatului dintre India şi Pakistan pentru amenajarea bazinului fluviului Indus, în anul 1960 etc.

◊ Crearea Corporaţiei Financiare Internaţionale, a cărei activitate, începând din iulie 1960, se axează pe următoarele aspecte:

⇒ finanţarea investiţiilor de capital în întreprinderi private din ţările membre;

⇒ acordarea de credite sau achiziţionarea de participaţii în întreprinderile industriale private, fără a solicita garanţii guvernului din respectiva ţară membră;

⇒ studierea raportului care există între rata de schimb, politicile tarifare, cele fiscale şi practicile de contingentare, acordarea licenţelor, pe de o parte, şi expansiunea industrială, pe de altă parte;

⇒ furnizarea de consultanţă şi alte servicii conexe, privind crearea şi consolidarea pieţelor financiare şi a celorlalte instituţii existente în domeniul pieţelor financiare;

◊ Asistenţa tehnică. Banca pune la dispoziţia ţărilor în dezvoltare asistenţă tehnică sub diverse forme, printre care: stabilirea şi elaborarea de proiecte tehnice şi de caiete de sarcini, cu sprijinul propriilor ingineri-consultanţi; acordarea de sprijin băncilor de dezvoltare regionale etc.;

◊ Înfiinţarea unor consorţii bancare, în vederea mobilizării de fonduri şi acordării de asistenţă financiară, în special pentru ţările în dezvoltare, în vederea realizării unor proiecte de anvergură;

◊ Înfiinţarea Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare, în septembrie 1960, care are drept scop:

⇒ acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate; ⇒ finanţarea ţărilor foarte sărace în condiţii avantajoase,

pentru realizarea unor investiţii, în condiţiile în care aceste ţări nu îşi pot permite procurarea de împrumuturi din alte surse, din cauza capacităţii lor insuficiente de rambursare şi a dobânzilor ridicate practicate pe pieţele financiare internaţionale;

⇒ stimularea dezvoltării economiilor din regiunile mai puţin dezvoltate ale globului, prin acordarea guvernelor ţărilor respective de mijloace financiare corespunzătoare nevoilor acestora, în condiţii mai avantajoase decât creditele obţinute pe piaţa financiară internaţională;

⇒ finanţarea în condiţii mai avantajoase a ţărilor foarte sărace, care din cauza dobânzilor foarte ridicate nu-şi pot permite realizarea unor investiţii prin împrumuturi de pe piaţa internaţională a creditului;

⇒ acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate. ◊ Înfiinţarea Agenţiei de Garantare Multilaterală a

Investiţiilor, în anul 1988, ca o continuare a Centrului Internaţional de aplanare a diferendelor legate de investiţii, cu scopul de a pune la dispoziţia investitorilor şi a guvernelor interesate normele de procedură, de natură a rezolva diferendele;

◊ Rolul de consilier tehnic pe lângă diverse instituţii internaţionale, care solicită sprijin în legătură cu diverse probleme.

Unul dintre principalele roluri pe care Grupul Băncii Mondiale îl are în susţinerea procesului dezvoltării este şi acela de acordare de credite în condiţii mai avantajoase. Caracteristicile funcţiei de creditare a Băncii Mondiale pot fi sintetizate astfel:

∗ creditele acordate de către Banca Mondială sunt destinate ţărilor membre, cu predilecţie pentru restructurarea şi retehnologizarea industriei, pentru agricultură, producerea şi distribuţia de energie electrică, infrastructură, echipamente portuare, industria siderurgică, chimică, învăţământ, sănătate, planificare familială, protecţia mediului etc.;

∗ creditele nu sunt puse direct la dispoziţia solicitantului, ci ele sunt destinate direct furnizorului, în conformitate cu

documentele justificative. Uneori, solicitantului i se remite doar suma ce acoperă o plată deja efectuată;

∗ solvabilitatea este un criteriu determinant în acordarea de credite. În acest sens, B.I.R.D. foloseşte drept criteriu P.N.B. pe locuitor, pentru aprecierea nivelului de dezvoltare. Având în vedere deteriorarea raportului de schimb şi creşterea în timp a inflaţiei, nivelul P.N.B. pe locuitor ce menţine ţările în sfera de creditare a Băncii Mondiale, a fost majorat de la 1000 de dolari (cât era în 1973), la 2650 de dolari. De altfel, o particularitate a activităţii Băncii Mondiale, spre deosebire de F.M.I., este aceea că acesta din urmă acordă credite tuturor membrilor, indiferent de nivelul de dezvoltare, în funcţie de cota de participare la capitalul F.M.I., pe când Banca Mondială nu acceptă decât creditarea ţărilor în dezvoltare. Problema reclasării ţărilor (respectiv părăsirea grupului îndreptăţit la credite), este examinată anual de Comitetul Împrumuturilor. Prima reclasare s-a produs în anul 1967, când o serie de ţări industrializate au fost scoase de la creditare. În anii ‘70 a fost reclasat un alt grup de ţări cu nivel economic mai ridicat, respectiv Finlanda, Grecia, Irlanda, Islanda, Noua Zeelandă, Singapore, Spania şi Venezuela;

∗ proiectele sunt evaluate de o echipă de specialişti ai Băncii, uneori în colaborare cu personal aparţinând şi altor agenţii O.N.U. sau experţi consultanţi, angajaţi special în acest scop. Principalele elemente urmărite sunt:

• aspectul economic al proiectului, utilizarea resurselor interne etc.;

• aspectul tehnic al acestuia (planuri de construcţie, exploatarea proiectului, amplasamentul, dimensiunile, procedeele de execuţie, echipamentele ce urmează a fi folosite etc.);

• aspectul instituţional, organizatoric şi managerial, respectiv posibilitatea de a recruta personal local în vederea executării proiectului;

• aspectul comercial, referitor la aranjamentele pentru cumpărarea şi vânzarea de materiale

necesare în timpul executării proiectului, cât şi pentru acoperirea consumurilor necesare şi desfacerea produselor ce urmează a fi realizate după terminarea proiectului;

• aspectul financiar, care se referă la evaluarea fondurilor necesare în timpul executării proiectului şi a sursei de procurare a acestora, precum şi evaluarea cheltuielilor şi a veniturilor în perioada următoare terminării lucrărilor.

Aşa cum am mai arătat, Banca Mondială cooperează foarte strâns cu Fondul Monetar Internaţional, promovând programe de ajustare structurală, pe termen lung, (F.M.I. vizează mai ales politici de stabilizare, pe termen scurt) ce urmăresc cu predilecţie următoarele aspecte:

♦ stabilirea unor politici monetare şi de credit, menite să limiteze expansiunea creditului şi reducerea dezechilibrelor externe. Se ştie că pentru cele mai multe dintre ţările subdezvoltate, apelarea la credite poate duce la formarea unui cerc vicios, în sensul alimentării neperformanţelor economice şi a presiunii asupra balanţei de plăţi, şi aşa deficitară;

♦ realizarea unei politici valutare, care să permită folosirea raţională a valutei şi să contribuie la impulsionarea exporturilor;

♦ reducerea şi eliminarea deficitelor bugetare - sursa de inflaţie şi rate înalte ale dobânzilor - prin mărirea veniturilor obţinute dintr-o activitate economică profitabilă, prin reducerea evaziunii fiscale şi reducerea cheltuielilor guvernamentale, concomitent cu restructurarea acestora;

♦ mobilizarea economiilor interne, prin politici fiscale şi financiare;

♦ rentabilizarea întreprinderilor de stat şi, dacă este necesar, privatizarea acestora;

♦ îmbunătăţirea productivităţii investiţiilor din sectorului public şi politici economice interne;

♦ reforma aranjamentelor instituţionale, în vederea susţinerii procesului de ajustarea,

♦ liberalizarea şi diversificarea comerţului exterior, astfel încât acesta să contribuie la creşterea economică a ţărilor mai puţin avansate.

Rolul instituţiilor financiare, din care se detaşează ca importanţă Fondul Monetar Internaţional şi instituţiile Băncii Mondiale, în reglementarea problemelor cu care se confruntă economia mondială, mai ales în termeni de stabilitate monetară şi financiară, dar şi de reducere a decalajelor faţă de ţările bogate, porneşte tocmai de la faptul că asistenţa financiară are atât efecte benefice, cât şi efecte negative. Neajunsurile asistenţei externe derivă din faptul că ţările subdezvoltate, în special, nu reuşesc să atingă acel minim de profitabilitate, care să le permită rambursarea ratelor scadente şi obţinerea de venituri suplimentare pentru relansarea economică. Nu de puţine ori, aceste ţări se împrumută pentru a rambursa un împrumut ajuns la scadenţă sau pentru a plăti dobânzile.

Printre problemele legate de susţinerea procesului de dezvoltare în ţările cele mai sărace, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional subliniau necesitatea adoptării unei politici specifice legată de acordarea de asistenţă financiară. Această politică ar trebui să aibă în vedere anumite aspecte, şi anume:

◊ identificarea căilor de reglare a problemei datoriei externe, prin concentrarea atenţiei asupra acesteia;

◊ găsirea unor politici potrivite fiecărei ţări, prin intermediul căreia să fie susţinută reforma;

◊ îmbunătăţirea şi dezvoltarea mecanismului actual de acordare a asistenţei pe cale multilaterală şi de către alţi donatori;

◊ conjugarea eforturilor tuturor creditorilor pentru găsirea celor mai potrivite soluţii în vederea rezolvării problemei datoriei externe;

◊ necesitatea menţinerii elementelor de favoare în cazul creditelor acordate de cele două instituţii.

Cu alte cuvinte, rolul acestor instituţii trebuie amplificat şi modelat, în conformitate cu problemele pe care le au ţările în dezvoltare, adaptat restricţiilor legate de resursele de care acestea dispun şi focalizat asupra necesităţii obţinerii unei eficienţe cât mai mari.

5.4. OPEC (Organizaţie Ţărilor Exportatoare de Petrol) Una dintre cele mai controversate şi puternice organizaţii mondiale este OPEC. Înfiinţarea OPEC se leagă de activitatea marilor corporaţii1 din domeniul extracţiei şi prelucrării petrolului care dominau piaţa la acea vreme. Încă din 1949, Venezuela iniţiază convorbiri între cele mai bogate ţări în petrol pentru consultări şi orientarea politicilor lor în legătură cu exploatarea acestei resurse. Zece ani mai târziu, marile corporaţii reduc unilateral preţul ţiţeiului, ocazie cu care ministrul venezuelean al minelor şi hidrocarburilor, împreună cu ministrul petrolului din Arabia Saudită, cer companiilor ce acţionau pe teritoriul lor să consulte guvernele gazdă atunci când operează modificări ale preţului petrolului. Refuzul acestor companii de a ţine cont de recomandările guvernelor ţărilor pe teritoriul cărora operau, precum şi sentimentul de frustrare al autorităţilor locale în legătură cu exploatarea resurselor lor naturale fără nici o implicare guvernamentală au condus la convocarea unei noi întâlniri a acestor ţări, în urma căreia OPEC devine o organizaţie permanentă2. Scopurile fundamentale ale acestei organizaţii vizau coordonarea şi unificarea politicilor în domeniul petrolului şi asigurarea stabilităţii preţurilor pentru a asigura veniturile acestor ţări. Se declanşează lupta împotriva marilor corporaţii, prin naţionalizarea industriei petroliere şi prin impunerea pe piaţa internaţională a unui preţ ce avea să crească de peste 10 ori, culminând cu marile şocuri petroliere din anii ’70. Apartenenţa ţărilor membre OPEC la grupul ţărilor în dezvoltare a determinat înscrierea dezvoltării internaţionale printre preocupările acestei organizaţii. În 1975 se crează Fondul pentru Dezvoltare Internaţională, care se alătură celorlalte canale de asistenţă bilaterală şi multilaterală şi care crează facilităţi de finanţare colectivă. Fondul este destinat tuturor ţărilor, dar prioritate au ţările sărace.

1 Aceste corporaţii, ce dominau piaţa mondială a petrolului la acea vreme, erau

„cele şapte surori”: cinci companii americane (Exxon, Mobil, Texaco, Socal, Gulf), una britanică (British Petroleum) şi una olandezo-britanică (Rozal Dutch Shell). Profiturile nete înregistrate de aceste corporaţii în perioada 1958 – 1973 au fost evaluate la 60 miliarde dolari, iar numai în 1973, anul declanşării primei crize petroliere, 8 miliarde dolari. (George Nicolescu – „În culisele celor şapte surori”, Editura Politică, Bucureşti, 1984, pag. 8)

2 Ţările fondatoare ale OPEC sunt: Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela. Alături de membri fondatori sunt şi membri cu drepturi depline: Qatar, Indonezia, Libia, Emiratele Arabe Unite, Algeria şi Nigeria.

Poate că nici o altă organizaţie nu a avut impactul OPEC. Creşterea preţurilor a dus nu doar la o criză mondială de proporţii, dar şi la modificări în raporturile de forţă în plan internaţional: ţările arabe exportatoare de petrol sunt astăzi printre cele mai bogate dintre naţiunile lumii, criza petrolului a impulsionat căutarea de noi rezerve şi, astfel, au fost descoperite zăcăminte în Marea Nordului, transformând Norvegia în al treilea mare producător de petrol al lumii, multe dintre ţările în dezvoltare s-au văzut în imposibilitatea de a putea plăti factura energetică şi au acumulat datorii imense şi au intrat în incapacitate de plată. Evenimentele ulterioare au dus la o stabilizare şi chiar reducere în termenii reali ai preţurilor petrolului, în special ca urmare a menţinerii producţiei la cote mai înalte decât cererea. Începutul mileniul trei a găsit preţul petrolului la un nivel considerat modic, iar în ceea ce priveşte repartiţia producţiei, ţările OPEC sunt în continuare pe primul loc. Războiul din Irak a afectat stabilitatea în zonă şi a afectat exploatarea unora dintre cele mai bogate câmpuri petroliere. Pe de altă parte, preţurile scăzute ale petrolului din ultimul deceniu şi jumătate au făcut investiţiile din domeniul extracţiei puţin profitabile. Ţări altădată exportatoare de petrol au devenit net importatoare (Indonezia), iar dezvoltarea impetuoasă a Chinei a contribuit la creşterea cererii. În plus, modelul energetic actual este în continuare bazat pe ţiţei, iar rezervele sunt considerate încă de acum patru decenii pe cale de dispariţie. Acestea sunt cel puţin câteva dintre motivele pentru care preţul petrolului este într-o creştere continuă, în condiţiile în care ţările OPEC nu şi-au redus producţia, ci, din contră, au crescut-o. Importanţa OPEC derivă din faptul că energia este sursa vitală pentru societate, că principala resursă de energie a actualului model de dezvoltare este petrolul, iar 67% din rezerve se află în Orientul Mijlociu. Perspectivele energetice arată un consum în creştere de energie, cu un plus pentru ţările în dezvoltare, care vor ajunge până în 2030 să deţină aproape jumătate din consumul energetic mondial (43%), principalul domeniu „vinovat” de această evoluţie fiind transporturile. Pe fondul scăderii consumului de energie nucleară, a perspectivelor destul de slabe în ceea ce priveşte dezvoltarea surselor de energie neconvenţională, gazele naturale şi petrolul vor domina consumul final (gazele naturale şi petrolul se apreciază că vor deţine 50% din consumul final, energia electrică – 22%, cărbunele şi energia nucleară doar câte 7%). În aceste condiţii, lupta pentru petrol va fi extrem de puternică. Este evident că ţările membre

OPEC vor încerca să exploateze cât mai mult această situaţie, dat fiind faptul că în afara câtorva ţări din Golful Persic (Arabia Saudită, Kuweit, Qatar, Emiratele Arabe Unite), celelalte ţări membre ale OPEC sunt ţări care înregistrează dificultăţi în plan economic.

Capitolul VI Investiţiile străine directe şi corporaţiile

transnaţionale Economia mondială actuală este dominată de ceea ce mulţi autori denumesc fenomenul corporatist. Baza dezvoltării şi expansiunii societăţilor transnaţionale o constituie investiţiile externe de capital. Investiţia reprezintă folosirea unui bun în scop de capital. Investiţiile externe implică: timpul (o investiţie se derulează şi devine profitabilă după un anumit interval de timp), riscul (orice investiţie implică un risc, legat de profitabilitatea acesteia şi de alte elemente ce derivă din faptul că investiţia externă se realizează în afara ţării de origine), profitul, care reprezintă scopul final al oricărei investiţii şi extraneitatea, destinaţia investiţiei fiind alta decât ţara de origine. Investiţiile pot fi directe sau de portofoliu (cele directe presupun controlul investiţiei, iar cele de portofoliu permit participarea la procesul de luare a deciziilor, dar nu permit exercitarea controlului). Investiţiile de portofoliu sunt considerate, în general, plasamente pur financiare, iar limita de demarcaţie între investiţiile străine directe şi cele de portofoliu este apreciată în jur de 10% aport de capital, diferind, însă, de la o ţară la alta, în funcţie de reglementările în vigoare. Investiţiile pot îmbrăca diverse forme: de la achiziţionarea de acţiuni şi obligaţiuni de pe pieţele de capital, la aranjamente de tip franchising, licenţiere, know-how, contracte de management, fuziuni şi achiziţii de firme, societăţi mixte sau construirea de filiale, aşa numitele construcţii pe loc gol sau green field investments, acesta din urmă fiind considerat, de altfel, cel mai înalt grad de maturitate al uni investiţii. De asemenea, investiţiile străine directe, ca flux, pot fi analizate pe direcţia intrărilor de investiţii (inflows) şi ieşirilor de investiţii directe (outflows).

Investiţiile străine se orientează mai ales către ţările dezvoltate, unde eficienţa în luarea deciziilor, mediul economic stabil şi performant, apropierea de pieţele de capital şi financiare, infrastructura performantă, forţa de muncă de toate categoriile, piaţa de desfacere cu putere de cumpărare ridicată, stabilitatea şi claritatea mediului legislativ contribuie la asigurarea succesului investiţiilor. Către ţările în dezvoltare investiţiile străine directe se orientează mai ales în funcţie de sfera de influenţă (SUA către Asia şi America Latină, Europa către Africa etc.). Ca forme de manifestare a investiţiilor străine directe se pot aminti achiziţii de valori mobiliare străine, construirea pe loc gol a unei firme, societăţi mixte etc. În aprecierea specialiştilor, investiţiile străine directe în ţările în dezvoltare au trecut de la căutarea de pieţe şi căutarea de resurse, la căutarea de eficienţă. Cu toate acestea, pentru multe ţări în dezvoltare, costurile reduse, accesul la resurse naturale şi accesul la pieţe regionale rămân elemente de atractivitate sporită pentru marile corporaţii. Investiţiile străine directe sunt, de asemenea, şi expresia unui anumit nivel de dezvoltare atins atât de ţările sursă, cât şi de ţările receptoare de investiţii. Stagnarea sau declinul fluxurilor de investiţii urmează îndeaproape evoluţia economiei mondiale. Recesiunea înregistrată în ultimii trei ani la nivel mondial se reflectă şi în scăderea fluxului de investiţii străine directe. 6.1. Caracteristici ale fluxurilor de investiţii străine directe1 Evoluţia volumului de investiţii a urmat îndeaproape ciclul economic mondial. După o perioadă de creştere, intervalul 2001-2003 a marcat scăderi importante, cu un ritm anual negativ de -41,1% în 2001, 17,6% în 2002, pentru ca anul 2003 să constituie al treilea an de scădere în ceea ce priveşte intrările de investiţii, ca urmare a scăderii fluxurilor în special către ţările dezvoltate. Şi ţările Europei Centrale şi de Est au înregistrat un declin în ceea ce priveşte fluxul de investiţii străine directe atras, ca şi ţările din America Latină şi Caraibe. Creşteri se regăsesc în cazul ţărilor africane (la un nivel 1 A se vedea şi XXX – „World Investment Report 2004 – The shift towards

services”, UNCTAD, Geneva 2004, p. 1–54 şi „Prospects for FDI flows and TNC strategies 2004 – 2007”, Research Note number 3, UNCTAD, Geneva, 2004 p.1-9

foarte scăzut, însă) şi al Asiei de Sud Est şi Pacific, care continuă să rămână cea mai dinamică zonă economică a lumii. Ca volum, intrările de investiţii directe s-au situat la un nivel de 560 mld. dolari în 2003, faţă de 209 mld. dolari în 1990 şi 59 mld. dolari în 1982. Ieşirile de investiţii străine directe au cunoscut aceeaşi creştere ca şi intrările, plecând de la 28 mld. dolari în 1982, pentru ca în mai puţin de 10 ani nivelul să crească de aproape 10 ori, iar în 2003 să atingă cifra de 612 mld. dolari. În ceea ce priveşte repartiţia geografică a fluxurilor de investiţii străine directe, cea mai mare parte a acestora se orientează către ţările dezvoltate (366,6 mld. dolari, dintr-un total de 559,6 mld. dolari), urmate de ţările în dezvoltare, cu un volum atras de 172,0 mld. dolari şi ţările din centru şi estul Europei, cu un volum atras de 21 mld. dolari. Africa este continentul care atrage cel mai mic volum de investiţii străine. Creşterea înregistrată faţă de anul trecut se datorează în special investiţiilor în domenii ca resursele naturale (ţările bogate în resurse fiind printre cele mai importante receptoare de investiţii), telecomunicaţii, electricitate sau comerţ cu amănuntul, dar şi programelor de privatizare, care au determinat creşterea achiziţiilor şi fuziunilor cu firme autohtone. Cel mai mare receptor de investiţii străine din Africa este Marocul, iar perspectivele în ceea ce priveşte continentul african sunt de stagnare a fluxurilor de investiţii, confirmând încă o dată faptul că Africa nu se înscrie încă în orientările strategice ale firmelor. Cauzele sunt determinate în primul rând de sărăcia din această regiune a globului, de instabilitatea politică din zonă, de lipsa unui cadru legal permisiv privind investiţiile străine, de creşterea riscurilor economice şi lipsa infrastructurii, care are drept consecinţă costuri foarte ridicate. Din aceste motive, forma de investiţii preferată este cea a achiziţiilor sau fuziunilor, considerate mai puţin riscante decât investiţiile pe loc gol. În ceea ce priveşte ţările africane, ca şi sursă de investiţii străine, cea mai importantă este Africa de Sud (singura ţară cu 4 corporaţii în top 25 din ţările în dezvoltare). De altfel, ieşirile de investiţii străine având ca sursă Africa deţin doar 1 mld. dolari dintr-un total de 612 mld. dolari! Regiunea Asia Pacific este cea mai dinamică zonă a globului. Cu un volum atras de 107 mld. dolari, Asia Pacific captează peste jumătate din fluxul investiţional. Motivele care au determinat o astfel de evoluţie ţin de economiile interne puternice, de îmbunătăţirea

mediului investiţional, progresele din domeniul integrării, care facilitează expansiunea intraregională a firmelor. Asia de sud este, de fapt, subregiunea care determină o astfel de evoluţie. China este cel mai mare receptor mondial de investiţii străine directe (cu excepţia Luxemburgului, care are, însă, un statut special) iar ca domeniu, serviciile devin din ce în ce mai atractive pentru investitori. Industria prelucrătoare continuă să atragă investitorii în China, dar pentru celelalte economii în plin avânt din Asia de sud est, serviciile sunt domeniul de viitor, la acest fapt contribuind şi semnarea acordurilor regionale în cadrul ASEAN, de liberalizare a politicilor privind investiţiile străine directe şi în domeniul serviciilor. În ceea ce priveşte proiecţiile în Asia Pacific pentru următorii ani, se menţin aceleaşi tendinţe: China, urmată de India şi Thailanda vor continua să fie „vârful de lance” al regiunii, pe când Asia de Vest va continua să fie în afara interesului marilor investitori. Pentru al patrulea an consecutiv, regiunea Americii Latine şi a Caraibelor înregistrează o scădere a volumului investiţiilor directe atrase, atingând cel mai scăzut nivel din 1995. Scăderea s-a datorat în cea mai mare măsură slabelor performanţe înregistrate de cei mari receptori din regiune, Brazilia şi Mexic, dar şi mediului economic slăbit de criza argentiniană, a influxului scăzut de investiţii din Uniunea Europeană, ea însăşi având probleme, şi a recesiunii din celelalte state ale Americii Latine. Previziunile investitorilor arată că situaţia nu va diferi mult în anii ce vor urma. Regiunea va continua fie o combinaţie între ţări cu un climat investiţional atractiv şi ţări ce vor rămâne în afara sferei de interes, ca în cazul ţărilor sărace din regiune. Zona cu cea mai neaşteptată scădere a volumului investiţiilor străine directe atrase a fost, la nivelul anului 2003, Europa Centrală şi de Est. Volumul a înregistrat o scădere de la 31 mld. dolari în 2002, la 21 mld. dolari, respectiv cu o treime. Performanţele negative s-au datorat în special Cehiei şi Slovaciei, cei mai mari beneficiari din regiune. Pe ansamblu, 10 ţări au înregistrat creşteri şi 9 scăderi. Şi în Rusia investiţiile străine au scăzut de trei ori, de la 3,5 mld. dolari în anul 2002, la 1 mld. dolari. În schimb, ieşirile de investiţii directe din această regiune au crescut de la 5 mld. dolari la 7 mld. dolari. Schimbarea majoră intervenită în această regiune şi care determină într-o foarte mare măsură proiecţiile extrem de favorabile pentru ţările foste comuniste este determinată de intrarea a 8 ţări din Europa Centrală şi de Est în Uniunea Europeană. Accesul la o piaţă

uriaşă, cum este cea a UE, niveluri încă reduse ale costului forţei de muncă, coroborate cu o calificare superioară a acesteia, un climat favorabil investiţiilor fac din ţările recent admise în UE un spaţiu atractiv pentru investitori. În ceea ce priveşte ţările rămase încă în afara UE (România şi Bulgaria şi, bineînţeles, spaţiul ex - sovietic, în frunte cu Federaţia Rusă), nici acestea nu vor rămâne în afara destinaţiilor căutate de societăţile transnaţionale. România şi Bulgaria fac eforturi deosebite pentru a creşte competitivitatea economiei lor în perspectiva aderării în 2007, iar îmbunătăţirea performanţelor economice vor determina investitorii să se orienteze către aceste ţări, ele constituind un „cap de pod” spre UE. Spaţiul ex- sovietic rămâne în sfera de influenţă a Rusiei, iar instabilitatea economică din zonă ţine încă departe investitorii occidentali. Federaţia Rusă va rămâne în topul atractivităţii (vezi şi anexa nr.1), ca urmare a potenţialului natural uriaş, dar şi al pieţei de desfacere importante şi al intereselor politice deloc de neglijat, iar investiţiile ruse în străinătate se vor concentra către zona europeană. Ţările dezvoltate oferă un tablou mixt, cu creşteri în cazul unora (Belgia, Elveţia sau Irlanda) şi cu scăderi în cazul altora (Franţa, Germania sau SUA). Pe ansamblul ţărilor dezvoltate, intrările de investiţii au scăzut cu o pătrime, iar în cazul SUA cu jumătate (de la 63 mld. dolari în 2002, la 30 mld. dolari în 2003). Motivul principal rezidă în slaba refacere după recesiunea mondială, iar în cazul UE, în costurile ridicate pe care le implică construcţia europeană. În ceea ce priveşte ieşirile de investiţii din aceste ţări, SUA a redevenit cel mai mare investitor al lumii, ceea ce combinat cu intrări reduse de investiţii, determină un deficit de 122 mld. dolari. Perspectivele sunt, însă, optimiste. Marile firme privesc cu încredere climatul investiţional din ţările dezvoltate, iar prognozele situează, în continuare, aceste ţări printre locaţiile cele mai atractive. SUA se prefigurează a fi cea mai tentantă destinaţie pentru următorii ani, urmată de Marea Britanie şi Canada. Din spaţiul euro, Germania se situează pe primul loc, iar poziţia Japoniei pe locul 5 al celor mai atractive destinaţii pentru investiţiile directe (aşa cum rezultă din anexa nr. 1), arată o revenire a acestei ţări după un deceniu de stagnare economică.

6.2. Ce este o corporaţie transnaţională? Delimitări conceptuale Cei mai puternici şi mai dinamici agenţi economici de pe glob sunt societăţile transnaţionale, forţa acestora fiind determinată de volumul uriaş de bunuri şi servicii derulat de companiile grupate sub această denumire generică. Fie că sunt denumite corporaţii transnaţionale, companii multinaţionale sau firme internaţionale, în sensul cel mai larg, ele definesc acele firme ce îşi desfăşoară activitatea dincolo de graniţele unei ţări, considerată ţară de origine, prin unităţi „de producţie”, controlate într-o măsură mai mare sau mai mică de „compania mamă”. În literatura de specialitate au existat şi există preocupări de diferenţiere a acestor termeni utilizaţi cel mai adesea ca sinonime. Astfel, companiile multinaţionale sunt considerate a fi acele firme de tip holding, cu o anumită pondere a activităţii derulată dincolo de graniţele ţării de origine prin unităţi operative1, fiecare dintre acestea având responsabilităţi în ceea ce priveşte adaptarea produsului şi a strategiei la caracteristicile pieţei pe care acţionează. Diferenţa dintre companiile multinaţionale şi cele globale este dată de faptul că, în timp ce o firmă multinaţională îşi formulează strategia bazându-se pe diferenţele dintre pieţele pe care acţionează, cele globale merg pe standardizarea produselor şi a operaţiunilor, ca în cazul McDonalds2. Unii dintre autori3 utilizează noţiuni ca societăţi multidomestice sau multilocale pentru a defini o corporaţie multinaţională, subliniindu-se astfel acţiunea unei întreprinderi pe mai multe pieţe (multidomestic), prin intermediul filialelor, fiecare dintre acestea funcţionând conform specificului local (multilocal). O companie multinaţională sau transnaţională mai poate fi definită şi ca acea companie care combină obţinerea de economii de scară (ca urmare a integrării în piaţa globală şi acţiunea simultană pe mai multe pieţe) cu o reacţie promptă la elementele mediului în care filialele îşi desfăşoară activitatea.

1 „Unităţile operative” pot fi persoane juridice (incorporated) sau fără personalitate

juridică (unincorporated). Dat fiind faptul că aceste unităţi operative pot îmbrăca o multitudine de forme, vor fi în continuare denumite filiale, chiar dacă, prin filială se înţelege o persoană juridică, de naţionalitatea ţării gazdă.

2 Donald A. Ball; Wendell H. McCulloh, jr. – International Business. The challenge of global competition, Irwin McGraw-Hill, 1996, p. 5 – 8

3 Ibidem

Din perspectiva oamenilor de afaceri, o companie transnaţională este rezultatul fuziunii dintre două sau mai multe firme, de dimensiuni comparabile, cu sediul în ţări diferite. Japonezii definesc o companie transnaţională printr-un termen împrumutat din agricultură, dochakuka1, care înseamnă localizare globală şi care semnifică adaptarea metodelor şi tehnicilor de operare la condiţiile locale. Richard Robinson2 consideră că există distincţii importante între diverse niveluri atinse de o companie în evoluţia sa. El identifica patru tipuri de firme care operează pe piaţa mondială, şi anume: companii internaţionale, companii multinaţionale, companii transnaţionale şi companii supranaţionale. Întreprinderea internaţională este o societate ale cărei operaţiuni internaţionale sunt conduse de un grup “leader”, care ia în considerare toate strategiile posibile pentru a intra pe noi pieţe, inclusiv calea investiţiilor directe. Acesta este stadiul primar al transformării unei firme într-o societate transnaţională. Întreprinderea multinaţională este o firmă în cadrul căreia fie datorită structurii organizatorice, fie politicilor adoptate, operaţiunile cu exteriorul sunt considerate a avea aceeaşi importanţă ca cele naţionale. În consecinţă, pentru atingerea obiectivelor stabilite, resursele sunt distribuite fără a ţine cont de graniţe. Deciziile strategice sunt influenţate de naţionalitatea proprietarilor capitalurilor, iar centrul de decizie aparţine unei singure naţionalităţi. Este situaţia în care piaţa externă ocupă un rol important în activitatea firmei, cifra de afaceri realizată peste graniţă deţine o pondere la fel de importantă ca cea realizată în interiorul graniţelor. Întreprinderea transnaţională este o întreprindere multinaţională, condusă şi controlată de către persoane sau de către alte întreprinderi, de o altă naţionalitate. În acest caz, deciziile sunt libere de influenţele naţionale. Întreprinderea supranaţională este o întreprindere transnaţională, legal denaţionalizată, cu scopul de a se sustrage cadrului juridic şi al sistemului fiscal dintr-o ţară. Noţiunea de societate supranaţională mai este asimilată şi organizaţiilor internaţionale, ca Fondul Monetar Internaţional sau Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

1 Ibidem 2 Robinson, R. - “International Mangement”, Holt, New York, 1967, p. 85

Ca o continuitate a acestei opinii, Keegan1 aprecia că între o companie internaţională, una multinaţională şi una globală există diferenţe semnificative din punct de vedere al modului de orientare către piaţa externă, al managementului, al opticii de marketing, al strategiei de utilizare a resurselor financiare şi umane. O companie multinaţională reprezintă, în viziunea lui Keegan2, un stadiu din evoluţia unei firme de la nivelul de companie domestică către cel de companie globală. Până la stadiul de companie globală, o firmă este mai întâi de toate o firmă domestică, ale cărei acţiuni se concentrează în exclusivitate pe piaţa internă. Cel de-al doilea stadiu este al firmei internaţionale. O companie internaţională are caracteristici distincte. Deşi ea se apropie foarte mult de firma domestică, cel mai adesea o firmă internaţională îşi crează un compartiment care se ocupă de afacerile pe care le derulează cu străinătatea. O firmă internaţională nu are filiale în afara ţării de origine, iar afacerile internaţionale pe care le derulează sunt fie un răspuns la un semnal al pieţei externe (de exemplu, un răspuns la o cerere de ofertă), fie o urmare a unei situaţii conjuncturale de pe piaţa internă (nevoia de a plasa un surplus conjunctural de producţie). Dezvoltarea producţiei are în vedere exigenţele şi tendinţele pieţei interne şi nu ale pieţei internaţionale, iar produsele ce urmează a fi valorificate în străinătate sunt similare celor destinate pieţei domestice. Cel de-al treilea stadiu în evoluţia unei corporaţii este cel al companiei multinaţionale. O firmă multinaţională se concentrează pe valorificarea diferenţelor dintre pieţele internaţionale. Dezvoltarea producţiei are în vedere satisfacerea exigenţelor pieţelor pe care activează, adaptând produsele specificului fiecăreia dintre ele. Filialele, cel mai adesea sub forma societăţilor mixte, sunt responsabile pentru crearea necesităţilor de finanţare în vederea dezvoltării activităţii pe piaţa respectivă. Tipul specific de management al companiilor multinaţionale este managementul descentralizat, acordându-se o largă autonomie filialelor. Cel mai înalt grad de dezvoltare al unei companii este cel al companiilor globale. Acestea au ca obiectiv descoperirea similarităţilor existente pe piaţa mondială şi atenuarea diferenţelor

1 Keegan, J. - “International Marketing Management”, Macmillian Press Ltd, New

York, London etc, 1988, p.217 2 Keegan, J. - „Global marketing management”, Macmillian Press Ltd., New York,

1989, p. 88

existente pe aceasta. Firmele globale folosesc ca strategie de marketing atât extinderea, cât şi adaptarea, crearea sau standardizarea gamei de produse. Managementul caracteristic este cel integrat şi interactiv, corespunzător orientării geocentrice a acestor firme, bazat pe transmiterea deciziilor de jos în sus sau de sus în jos şi schimbul lateral de informaţii, rapoarte şi experienţă între diferite filiale. Între companiile globale se practică alianţele strategice, respectiv înţelegeri pe termen lung ce vizează anumite aspecte, cum ar fi cercetarea comună sau dezvoltarea de parteneriate în ceea ce priveşte comercializarea produselor. Resursele financiare ale unei companii globale sunt orientate acolo unde este nevoie, fără a mai ţine cont de provenienţa lor, ca în cazul unei firme multinaţionale. Cea mai cunoscută definiţie dată societăţii transnaţionale este cea dată de John Dunning, considerat de către mulţi specialişti drept „părintele transnaţionalelor” şi care considera transnaţionala „o firmă care se angajează în investiţii străine directe şi care deţine şi controlează activităţi creatoare de valoare în mai mult de o ţară”1. Această definiţie este preluată, de altfel, şi de organisme ca OCDE sau UNCTAD. Naţiunile Unite consideră societatea transnaţională drept acea întreprindere ce deţine şi controlează producţia în afara ţării în care operează, într-o manieră care îi permite să valorifice oportunităţile globale pe care le oferă piaţa mondială. Din punct de vedere tehnic, o companie transnaţională este o întreprindere ce are ca obiect fundamental obţinerea de profit şi care acţionează pornind de la două caracteristici fundamentale, şi anume: este implicată în suficient de multe activităţi în afara ţării de origine, astfel încât să depindă din punct de vedere financiar de activitatea din străinătate, iar deciziile manageriale se bazează pe elemente ce ţin de contextul global sau regional în care acţionează. În literatura anglo – saxonă2 sunt întâlniţi foarte adesea o serie de termeni specifici universului corporatist. Astfel:

• O corporaţie transnaţională este o corporaţie publică (public company) atunci când acţiunile sale sunt tranzacţionate bucată cu bucată la bursă sau prin intermediul caselor de brokeraj, cumpărătorii devin acţionari şi aceştia pot fi atât persoane particulare, cât şi alte firme sau instituţii, ca bănci,

1 J.H. Dunning în Costea Munteanu, Alexandra Horobeţ – „Finanţe Internaţionale”,

Editura All Beck , Bucureşti, 2003, p. 99 2 Jed Greer; Kavaljit Singh – „A Brief History of Transnational Corporations”,

Corpwatch, 2000

companii de asigurări, sau fonduri de pensii. O corporaţie transnaţională este privată (privat company) atunci când acţiunile acesteia nu sunt tranzacţionate public (firme ce aparţin unor familii sau grupuri de persoane).

• Compania mamă (parent company) este compania care controlează, deţine autoritatea asupra filialelor(afilliates), care pot avea personalitate juridică sau nu (subsidiaries or branches) şi care sunt reunite sub acelaşi „acoperiş”, fie că aceasta (compania mamă) deţine toate sau doar o parte din acţiunile filialelor.

• O companie multinaţională are acţionari (shareholders sau stockholders) precum şi parteneri (stakeholders). Aceştia din urmă sunt clienţi, angajaţi, furnizori, distribuitori, agenţii guvernamentale etc., practic toate categoriile de persoane cu care firma vine în contact în derularea afacerilor sale.

Indiferent de denumire, termenul generic pe care îl vom folosi în continuare va fi cel de corporaţii sau societăţi transnaţionale. Atunci când ne referim la fenomenul corporatist, avem în vedere nu doar cele mai mari companii din lume, care, într-adevăr, deţin o forţă uriaşă în economia mondială, ci şi la aşa numitele corporaţii de mărime mică şi medie. Se apreciază că astăzi sunt în jur de 64 000 de corporaţii transnaţionale, care acţionează prin intermediul a 870000 de filiale, răspândite pe tot cuprinsul globului. Acestea realizează o treime din exporturile mondiale, o zecime din PIB-ul mondial şi asigură peste 50 de milioane de locuri de muncă1. 6.3. Istoricul societăţilor transnaţionale Începutul afacerilor internaţionale se pierde în negura timpului. Mărturii evidente ale unui comerţ internaţional intense există încă de acum 5 000 de ani. Vechii egipteni, grecii, fenicienii făceau afaceri cu străinii. Ei întâlneau multe obstacole, pe care le mai întâlnim şi astăzi (diferenţe de limbă, cultură, obiceiuri, dificultăţi de transport, diverse reglementări), dar, cu toate acestea, dorinţa de a prospera şi de a se dezvolta a surmontat toate dificultăţile. Originile corporaţiilor transnaţionale sunt strâns legate de marile descoperiri geografice şi de colonizarea lumii de către Anglia şi Olanda, urmate mai apoi de Spania, Franţa sau Portugalia.

1 XXX – „World Investment Report 2003. FDI Policies for Development: national and international perspectives”, United Nations, New York, Geneva, 2003, p.14

Începând cu secolul XVI şi continuând până în secolul XIX, firme cum ar fi Compania Indiilor de Est au desfăşurat activităţi comerciale în Africa, America sau Asia. Adevărata scânteie care a dat aripi fenomenului corporatist, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, a reprezentat-o dezvoltarea capitalismului şi revoluţia industrială, care au permis creşterea fără precedent până atunci a productivităţii muncii şi, implicit, a producţiei. Tehnologia performantă a permis dezvoltarea tehnicilor de stocare a mărfurilor şi reducerea duratei transporturilor, ceea ce a dus la reducerea costurilor şi impulsionarea activităţilor cu străinătatea. La mijlocul secolului XIX, "Singer"1 construia o fabrică de maşini de cusut in Scoţia. De-a lungul secolului XIX şi începutul secolului XX, căutarea asiduă de resurse minerale, petrol, precum şi presiunea pentru protejarea sau dezvoltarea pieţei au făcut ca multe companii din Statele Unite şi Europa Occidentală să înceapă să desfăşoare activităţi peste graniţă. Două treimi din investiţiile acestor companii au fost făcute în Asia, America Latină, Africa şi Orientul Mijlociu. În această perioadă se formează corporaţiile transnaţionale din domeniul petrochimic şi alimentar. Fuziunile şi achiziţiile repetate au determinat apariţia monopolurilor şi oligopolurilor în industrii ca cea petrochimică sau alimentară. Compania americană United Fruit Company controla 90% din importul de banane în SUA în 1899, iar Royal Dutch Shell deţinea 20% din producţia rusească de petrol, la începutul primului război mondial2.

În perioada interbelică cererea de resurse naturale a stimulat fuziunile dintre marile firme, activitatea transnaţionalelor americane înflorind, în vreme ce investiţiile europene au cunoscut declinul. În aceeaşi perioadă, in Japonia se formează aşa numitele « zaibatsu » (Mitsui şi Mitsubishi), ele fiind, în fapt, corporaţii gigant ce lucrau în colaborare cu guvernul japonez, având poziţie de oligopol în sectoarele cheie ale economiei japoneze: industrie, finanţe şi comerţ. Firmele transnaţionale vestice au continuat extinderea, ţările gazdă făcând de multe ori concesii importante acestora. Marile companii ofereau toate serviciile pe care guvernele nu le puteau asigura, cum ar fi serviciile de educaţie, sănătate etc. Această dependenţă de

1 Donald A. Ball; Wendell H. McCulloh, jr. – “International Business. The challenge

of global competition”, Irwin McGraw-Hill, 1996, p. 5 - 8 2 John Dunning – „Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-

Wesley Publishing Company, Reading, Massachusetts, 1993, p. 112 - 114

capitalul străin părea că este acceptată de gazde, dar naţionalismul şi dezvoltarea economică au început să ia amploare.

Investiţiile în străinătate au fost dominate în primele două decenii postbelice de corporaţiile americane, simţindu-se însă şi prezenţa celor europene şi japoneze. După cel de-al doilea război mondial s-a înregistrat o mare cerere de bunuri şi servicii, fapt care a alimentat dezvoltarea afacerilor internaţionale. Acţiunile de amploare iniţiate de guvernul american, ca planul Marshall, menit să ajute la reconstrucţia economiilor europene şi japoneze, au încurajat S.U.A. să privească spre exterior, iar firmele din această ţară să aibă o perspectivă globală. În plus, firmele americane aveau capital pentru a investi. Corporaţiile multinaţionale au devenit un fenomen american. Investiţiile străine americane au crescut de la 12 mld. USD in 1950, la aproape 80 mld. USD in 1970. În anii "50, băncile din Statele Unite, Europa şi Japonia au început să investească sume enorme în acţiuni, încurajând fuziunile şi concentrările de capital. Remarcabilele progrese realizate in domeniul transporturilor, tehnicii de calcul şi comunicaţiilor au accelerat internaţionalizarea investiţiilor şi comerţului, noile metode de publicitate ajutând societăţile transnaţionale să dobândească noi segmente de piaţă. Toate aceste influenţe combinate au condus la consolidarea oligopolistică a poziţiei societăţilor transnaţionale în comerţul mondial. Dacă în 1906 erau două sau trei companii cu active de peste 500 milioane dolari SUA, în 1971 erau 333 de astfel de corporaţii, din care o treime aveau active ce depăşeau un miliard de dolari, iar 70% din comerţul mondial din afara lagărului comunist era controlat de firmele transnaţionale1. De altfel, proliferarea corporaţiilor transnaţionale a fost evidentă în ultimul sfert de veac: de la 7 000 de companii în 1970, la peste 60 000 astăzi.

Începând cu 1970, pentru societăţile transnaţionale se prefigurează o perioadă când o parte din vraja internaţionalizării se epuizează. Aceasta a fost combinată cu creşterea ostilităţii guvernelor gazdă faţă de investiţiile străine, ceea ce a dus la o perioadă de dezinvestire. Ostilitatea era îndreptată mai ales asupra companiilor americane, poate datorită succesului repurtat de către acestea, dar şi datorită neluării în calcul de către firmele americane a specificului mediului cultural al ţărilor gazdă. Între 1970-1975

1 Jed Greer; Kavaljit Singh - „A Brief History of Transnational Corporations”,

Corpwatch, 2000

companiile americane şi-au vândut aproape 10% din filiale, iar numărul de noi filiale create au fost în scădere.

În contrast cu evoluţia firmelor americane, firmele japoneze au înregistrat succese substanţiale în procesul de internaţionalizare şi de comercializare a produselor lor pe piaţa internaţională. De la mijlocul anilor ‘70 până la mijlocul anilor ‘80, s-a înregistrat un reviriment al investiţiilor străine în America. Din 1975 până în 1983 investiţiile americane în afara graniţelor au crescut cu 83%, în timp ce investiţiile străine în America au crescut cu 280%.

Potrivit acestei evoluţii, se pot identifica mai mulţi participanţi în definirea universului societăţilor transnaţionale1.

Astfel, până in 1955 se poate vorbi de doi participanţii, şi anume: de firmă şi universul său imediat : clienţi, furnizori, proprietari. Acest stadiu este caracterizat de o anumită simplitate, ca urmare a consensului existent între aceşti doi parteneri. Este perioada de dominare absolută a americanilor în domeniul tehnologiei, maşinilor, produselor de larg consum şi managementului, cu exporturi americane în creştere continuă şi apoi, ca urmare a înăspririi barierelor vamale, cu investiţii directe. Japonezii, ca şi europenii, se aflau in plină reconstrucţie şi nu puteau reprezenta concurenţi de temut. În acelaşi timp, companiile americane aveau un foarte bun management, constituind avangarda dezvoltării tehnologice şi manageriale. Celelalte companii au copiat firmele americane; de altfel, multe din metodele moderne de management japonez de astăzi sunt, de fapt, adaptări ale celor americane din anii ‘50.

Multe din actualele ţări în dezvoltare nu-şi cuceriseră încă independenţa, iar legislaţia privind investiţiile străine era în faza de formare. Acest lucru s-a tradus într-o libertate de mişcare foarte mare din partea marilor firme, care acţionau într-un spaţiu puţin îngrădit. Din punct de vedere al personalului, firmele multinaţionale preferau personal specializat (mai ales pentru funcţiile importante) din ţara de origine.

În perioada 1955-1970 apare un al treilea participant important, şi anume guvernul ţării gazdă. Ţările în dezvoltare îşi cuceresc rând pe rând independenţa politică şi devin din ce în ce mai preocupate de suveranitatea lor, sensibil ameninţată de corporaţiile 1 Betty Jane Punnett – „Experience International Business and management”,

second edition, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California, 1994, p.6-9

gigant. În acest scop sunt elaborate politici referitoare la investiţiile străine directe care să apere interesele statului naţional. Firmele nu mai pot ţine cont doar de obiectivele lor sau al constituenţilor lor comerciali, trebuie să ţină cont acum şi de obiectivele de dezvoltare ale guvernelor ţărilor gazdă. Relaţiile dintre firme şi statele naţionale devin tot mai complexe şi tot mai importante în deciziile firmelor.

Pe de altă parte, ţările europene şi Japonia s-au refăcut din punct de vedere economic, iar companiile din aceste ţări devin tot mai puternice. Pentru companiile americane această prezenţă în spaţiul economic internaţional înseamnă o concurenţă din ce în ce mai puternică, mai ales pentru faptul că aduc noi viziuni atât în ceea ce priveşte managementul, dar şi în cea ce priveşte formarea personalului, tehnologii etc.

În anii ‘70, şi pe fondul puternicei crize petroliere, creşte importanţa guvernelor de origine, al patrulea participant la universul societăţilor transnaţionale. Dacă în celelalte faze relaţiile dintre marile firme devenite transnaţionale şi guvernele ţărilor de origine erau cât se poate de convergente, în acest stadiu încep să apară contradicţiile, ca urmare a recunoaşterii faptului că internaţionalizarea firmelor are efecte negative in ţara de origine asupra şomajului, comerţului etc. Mediul economic internaţional devine tot mai complex, iar companiile transnaţionale încep să evalueze implicaţiile activităţii lor asupra diferitelor componente ale acestuia, precum şi implicaţiile asupra propriilor afaceri. Ca o consecinţă a complexităţii relaţiilor ce s-au născut între companiile transnaţionale, ţările de origine şi ţările gazdă, la nivelul comunităţii internaţionale au fost iniţiate demersuri menite să formeze un cod de conduită unanim acceptat de către părţile implicate, cu scopul de a reglementa divergenţele tot mai accentuate dintre cei implicaţi.

Guvernele de origine se implică acum în politica de investiţii internaţionale, impulsionând sau restrângând aceste investiţii, în conformitate cu interesele sale naţionale. De exemplu, o firmă americană (participantul 1) poate găsi un partener străin (participantul 2) şi poate ajunge la o înţelegere avantajoasă cu el, pe care guvernul gazdă (participantul 3) o găseşte acceptabilă şi la care guvernul american (participantul 4) poate avea obiecţii.

Urmează un nou stadiu, şi anume acela al participanţilor multipli. Acest stadiu este considerat un stadiu multifactor. Aceasta şi datorită faptului că alături de companiile transnaţionale, constituenţii săi, guvernele ţărilor gazdă şi al ţărilor de origine au apărut o serie de

alţi participanţi, cum ar fi grupurile religioase, etnice, agenţii internaţionale şi altele care reclamă atenţie din partea marilor firme1. Fiecare participant în acest stadiu a câştigat în experienţă şi şi-a îmbunătăţit tehnicile de abordare a mediului internaţional. Companiile transnaţionale provin astăzi nu doar din ţările dezvoltate, ci şi din ţări în dezvoltare, ceea ce demonstrează o dată în plus atât perspectivele pe care le oferă piaţa internaţională, dar şi ameninţările pe care le ascunde.

Acest stadiu încorporează diferite grupuri de interese, care au putere politică, iar firmele pot fi afectate in activitatea lor, dacă nu ţin cont de ele. Poate cel mai recent exemplu în acest sens îl constituie grupurile ecologiste, ale căror interese şi forţă politică au obligat firmele să încorporeze în strategiile lor problemele legate de protecţia mediului ambiant. Caracteristica acestui stadiu este complexitatea deosebită, ca şi fragilul echilibru, balanţa putând fi adesea schimbată in funcţie de evenimentele ce au loc in lume. 6.4. Piaţa societăţilor transnaţionale

Mediul de acţiune al societăţilor transnaţionale este un mediu intern, unul domestic, unul străin şi unul internaţional.

Mediul, în general, presupune acele forţe care influenţează dezvoltarea şi activitatea unei firme. Forţele ce definesc mediul unei firme sunt, cel mai adesea, forţe necontrolabile2. Acestea dau dimensiunea riscului în activitatea oricărei întreprinderi şi sunt externe acesteia, cum ar fi competiţia, variabilele economice, socio-economice, financiare, legale, culturale, tehnologice, etc. Printre forţele asupra cărora o firmă are controlul se numără, de regulă, factorii interni ai corporaţiei, cum ar fi factorii de producţie (capital, resurse umane) sau elemente ce ţin de organizarea firmei (ca producţia sau marketingul). Elementele ce pot fi controlate de către

1 Pare de neimaginat pentru perioada de acum 30 de ani ca o firmă ca Pirelli să fie

atacată vehement de către Biserica Catolică în urma reclamei pe care jucătorul de fotbal Ronaldo a făcut-o produselor Pirelli, pe motiv că ea atacă simbolurile sfinte (era vorba de un spot în care Ronaldo imita Statuia lui Isus Christos din Rio de Janeiro). Incidentul a fost aplanat doar în urma scuzelor pe care Ronaldo personal şi le-a cerut în faţa Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul al II-lea (şi a unei importante contribuţii financiare, după cum adaugă gurile rele).

2 Donald A. Ball; Wendell H. McCulloh, jr. – “International Business. The challenge of global competition”, Irwin McGraw-Hill, 1996, p. 15 - 19

firmă alcătuiesc mediul intern al firmei. Celelalte formează mediul extern.

Mediul extern este extrem de complex. În cazul unei corporaţii transnaţionale, mediul extern este unul domestic, autohton, respectiv acele elemente necontrolabile ce acţionează în ţara de origine a firmei, mediul străin, determinat de acei factori ce ţin de ţările în care firma acţionează prin intermediul filialelor şi mediul internaţional, care reprezintă interacţiunea dintre mediul străin şi cel domestic, precum şi relaţiile dintre filiale, atunci când filiala dintr-o ţară are relaţii cu o altă filială situată într-o a treia ţară. Mediul internaţional este, în ultimă instanţă, „spaţiul” de manevră al societăţilor transnaţionale.

Atunci când ne referim la mediul internaţional, îl privim cel mai adesea prin prisma internaţionalizării firmei. Motivaţiile internaţionalizării sunt extrem de complexe. O primă motivaţie ar constitui-o căutarea de noi pieţe. Se poate spune că firma atinge un asemenea grad de dezvoltare, încât piaţa internă devine insuficientă şi extinderea pe terţe pieţe se arată a fi soluţia cea mai bună. Un alt motiv, specific corporaţiilor ce acţionează în special în sectorul primar, îl reprezintă căutarea de noi surse de aprovizionare cu materii prime sau surse mai ieftine de aprovizionare.

Forţa de muncă mai ieftină este un al motiv pentru care o firmă îşi extinde activitatea dincolo de graniţele ţării de origine, iar această motivaţie nu este deloc de neglijat, având în vedere că foarte multe dintre marile companii ce acţionează în domeniul fabricării bunurilor electrocasnice, de exemplu, şi-au delocalizat, practic, industria, în ţări precum China sau Taiwan.

Nici acţiunile statelor gazdă, de a atrage şi a încuraja investiţiile străine, nu sunt de neglijat. Căderea comunismului a adus, poate, cea mai mare ofertă, concentrată în timp şi spaţiu, pentru investiţii.

Multe dintre societăţile transnaţionale care îşi au sediul în ţări dezvoltate îşi extind activitatea dincolo de graniţele naţionale, ca urmare a existenţei unei puternice concurenţe pe piaţa locală. Exigenţele mai reduse pe anumite pieţe pot constitui o motivaţie pentru internaţionalizare.

Ocolirea de bariere vamale, exploatarea diferenţelor existente în nivelurile de impozitare din diferite ţări, prelungirea duratei de viaţă a produsului, exploatarea avantajului tehnologic pe care îl deţine firma la un moment dat, oportunităţile oferite de o infrastructură

performantă, toate acestea şi încă multe altele pot constitui motive de internaţionalizare a firmelor.

Care sunt pieţele spre care se îndreaptă investitorii străini? Cea mai mare parte a investiţiilor străine directe se îndreaptă către ţările dezvoltate, dar ţările în dezvoltare au un potenţial şi o atractivitate din ce în ce mai ridicată. Tradiţional, piaţa corporaţiilor transnaţionale este dominată de triada America de Nord (SUA şi Canada), al cărei lider de necontestat este SUA, UE şi Japonia.

SUA este, încă, cea mai competitivă economie a lumii, chiar dacă în ultimii ani evenimentele petrecute în economia mondială îi determină pe unii analişti să fie mai sceptici în ceea ce priveşte supremaţia americană în viitor. SUA este o ţară ce a devenit mit datorită libertăţilor individului, sistemului bazat pe piaţă, optimismului, spiritului de aventură, asumării riscului, egalităţilor de şansă şi democraţiei. Visul american este, poate, cel mai de succes „produs” vândut de America; atunci când ai cu adevărat ceva de spus, în orice domeniul, nu poţi obţine consacrarea decât în SUA!

Avantajele pe care le oferă piaţa americană nu sunt deloc de neglijat. Dimensiunea pieţei, privită atât din perspectiva numărului de consumatori, cât şi din cea a puterii lor de cumpărare, tendinţa societăţii americane spre consum, infrastructură modernă, acces la un sistem eficient şi performant de telecomunicaţii, patria tehnologiei ultraavansate, apropierea de pieţele de capital, bogăţia în resurse naturale şi umane, coroborate cu ceea ce numeam spirit de aventură şi dorinţă de consacrare, fac din piaţa americană dezideratul oricărei companii. Nu trebuie să uităm că cele mai multe dintre marile corporaţii îşi au sediul în SUA.

Cu toate acestea, piaţa americană ascunde o multitudine de reglementări „paralele”, rezultate din modelul administrativ al ţării. Fiecare stat are propriile legi, care se suprapun peste cele federale şi uneori sunt extrem de birocratice. La impozitele federale se adaugă impozite locale, care nu de puţine ori au un nivel destul de ridicat. În anumite domenii, capitalul ce poate fi deţinut de o firmă străină este limitat, iar accesul la resurse de finanţare poate deveni extrem de greoi pentru companii care nu sunt americane. Multe dintre firmele străine se asociază cu parteneri locali pentru a surmonta, astfel, dificultăţile.

Uniunea Europeană este acum, din perspectiva extinderii, una dintre cele mai largi pieţe ale lumii. Ca şi în cazul SUA, consumatorii de pe această piaţă au o mare putere de cumpărare, iar investiţiile

străine reprezintă un mijloc de a ocoli barierele tarifare, dar mai ales netarifare, ce funcţionează la graniţele Uniunii. Capitalul străin nu întâmpină dificultăţi administrative, iar garantarea repatrierii capitalurilor şi a profiturilor este oferită de fiecare ţară.

Politica în domeniul concurenţei constituie cel mai important element de mediu din perspectiva corporaţiilor străine ce acţionează pe piaţa europeană. Principalele domenii de acţiune ale politicii concurenţiale în UE sunt1:

• eliminarea acordurilor restrictive privind concurenţa şi a abuzurilor de poziţie dominantă. Înţelegerile între firme ce stabilesc preţurile pe piaţă sunt interzise, iar Comisia Europeană a luat atitudine împotriva Microsoft, pentru încălcarea regulilor concurenţei, respectiv „abuz de poziţie dominantă”;

• controlul fuziunilor firmelor, ceea ce înseamnă că orice concentrare ce depăşeşte un anumit nivel trebuie supusă aprobării Comisiei (dacă întreprinderile derulează o cifră de afaceri mai mare de 250 milioane de euro în interiorul UE şi peste 5 milioane de euro în plan global trebuie să supună atenţiei Comisiei orice fuziune sau achiziţie),

• liberalizarea sectoarelor economice cu statut de monopol şi deschiderea lor către concurenţă, ca cel al telecomunicaţiilor, gaze, electricitate, transport feroviar, monitorizarea subvenţiilor acordate de către stat.

Japonia este, ca şi celelalte pieţe, extrem de competitivă, cu o dimensiune importantă şi exigenţe ridicate din partea consumatorilor. Sub aspect cultural, diferenţele faţă de celelalte pieţe sunt mult mai mari. Dacă înclinaţia pentru consum este specifică pentru consumatorii americani, economisirea este caracteristică celor japonezi. Spiritul de sacrificiu, loialitatea faţă de companie, mobilitatea redusă a angajaţilor şi structura paternalistă a firmelor japoneze constituie tot atâtea diferenţe faţă de celelalte pieţe ale ţărilor dezvoltate. Piaţa japoneză este dominată de companiile japoneze, iar pătrunderea pe această piaţă nu este deloc uşoară. Majoritatea firmelor ce aleg ca destinaţie Japonia, aleg un parteneriat cu o firmă locală pentru a face faţă mai uşor problemelor de mediu cu care se confruntă.

1 Tribuna Economică, nr. 20, mai, 2004, p. 68

În ceea ce priveşte ţările în dezvoltare, acestea continuă să crească din punct de vedere al atragerii de fluxuri de investiţii străine. Mult mai eterogene decât ţările dezvoltate, atât din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, cât şi cultural, majoritatea acestora se înscrie în sfera de influenţă a celor dezvoltate. Astfel, America Latină este preponderent în sfera SUA, Asia se află la confluenţa intereselor Japoniei, dar şi a SUA, Africa în cea a Uniunii Europene.

Faţă de ţările Triadei, ţările în dezvoltare se deosebesc prin faptul că sunt într-o măsură mult mai mare ţări gazdă şi nu ţări de origine. Acest fapt influenţează în primul rând politicile privind investiţiile străine directe, facilităţile de care se bucură investitorii străini fiind direct proporţionale cu „nevoia de investiţii” a ţării respective.

O altă diferenţă derivă tocmai din eterogenitatea deosebit de mare a ţărilor ce formează acest grup. Se detaşează ca importanţă China, care la nivelul anului 2002 a fost cel mai mare receptor de investiţii străine directe, urmată de celelalte economii din Asia de sud est, India şi ţările latino americane. O situaţie aparte au ţările din fostul bloc comunist, dat fiind faptul că din mai 2004, 8 dintre ele au devenit membre ale UE, iar celelalte se află puternic legate de Uniunea Europeană, ca urmare a perspectivei valului doi de extindere, aşteptat în 2007.

Rusia se află undeva la graniţa dintre ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare. Din punct de vedere politic, Rusia încearcă să rămână unul dintre cei mai importanţi actori, iar moştenirea arsenalului armatei sovietice o ajută în acest demers; din punct de vedere economic, deşi confruntată cu foarte multe probleme, Rusia se impune în special datorită resurselor sale naturale extraordinare (în special gaze şi petrol), dar şi a unei pieţe importante, din perspectiva numărului de locuitori şi mai ales a creşterii exigenţelor consumatorilor ruşi.

Ţările cele mai sărace, ceea ce înseamnă majoritatea statelor africane şi a celor in Asia centrală beneficiază mult prea puţin de efectele pozitive ale investiţiilor marilor firme. Către aceste ţări se îndreaptă cele mai mici fluxuri de investiţii străine, motivele ţinând, în ultimă instanţă, de sărăcia acestor ţări. Cele care au resurse naturale sunt printre puţinele care prezintă interes pentru marile corporaţii ce acţionează în domeniu respectiv. Restul ţărilor se pare că au pierdut pentru moment posibilitatea de a capta din acele efecte de antrenare pe care le produce asupra unei economii internaţionalizarea firmelor dincolo de graniţele ţării de origine. Situaţia gravă în care acestea se află va fi analizată mai pe larg într-un alt capitol.

6.5. Alternative strategice de piaţă ale corporaţiilor transnaţionale Găsirea proporţiilor corecte între local şi global în activitatea unei societăţi transnaţionale constituie în prezent cheia competitivităţii acestor firme. Premisele organizării producţiei în străinătate includ transferul unui complex pachet de resurse financiare, tehnologice, manageriale, care dau substanţă investiţiilor străine directe. O firmă transnaţională acţionează practic în trei spaţii: naţional, internaţional şi global. Din punct de vedere al spaţiului naţional, acesta reprezintă rădăcinile avantajelor de competitivitate ale acestor firme. Anumite spaţii naţionale sau regionale generează avantaje competitive în anumite domenii. Firmele care provin dintr-un mediu puternic concurenţial pornesc cu un avantaj suplimentar faţă de firmele care în spaţiul naţional au o concurenţă mai scăzută. Michael Porter1 considera că piaţa internă constituie pivotul central al competitivităţii, cel mai important atribut ce defineşte abilitatea unei firme de a concura la nivel global, am putea spune, amprenta genetică a competitivităţii companiei respective. Dimensiunea internaţională, cea care face ca active generatoare de valoare adăugată de pe un teritoriu naţional să fie controlate din afara acestuia, este cea care tinde să devină una din principalele surse ale competitivităţii unei firme. Cele mai îndrăzneţe corporaţii se transformă în adevăraţi brokeri de know-how, adunând laolaltă specialişti din toate colţurile lumii. Funcţionarea complexelor transnaţionale permite ca informaţiile şi cunoştinţele acumulate într-o zonă a lumii să fie valorificate pentru obţinerea de avantaje în alte spaţii geografice. Acţiunea la scară globală a firmelor permite realizarea unei eficienţe sporite în utilizarea resurselor şi a unui spor de competitivitate. Un alt avantaj al globalizării constă în disiparea riscului. Ceea ce nu poate pătrunde pe o piaţă, pătrunde pe o alta, eşecul fiind mai uşor absorbit. Extinderea pe o piaţă sau alta depinde de o serie de factori, ce ţin atât de produsul oferit de firma transnaţională, cât şi de piaţa în sine. Printre factorii pieţei, pot fi amintiţi2:

1 Edgar Hibbert – „International Business – Strategy and Operations”, MacMillan

Business, London etc., 1997, p. 34 2 W.J. Keegan - “Multinational Marketing Management”, Prentice Hall Inc.,

Englewood Cliffs, New Jersey, 1980, p.257

• ritmul de dezvoltare al pieţei. Dacă dezvoltarea pieţei înregistrează un ritm scăzut, firma poate obţine rezultate foarte bune prin intermediul diversificării produsului, deoarece fiind prezentă pe mai multe pieţe, aceasta îi permite să beneficieze de o cerere mai amplă;

• stabilitatea pieţei. Dacă cererea este instabilă, firma poate reduce riscul prin intermediul diversificării, crescând numărul pieţelor pe care intră pentru o mai mare stabilitate a vânzărilor;

• timpul de imitare a produsului din partea concurenţilor. Firmele care lansează produse noi pe o anumită piaţă ştiu că produsul este destinat imitaţiei într-o anumită perioadă de timp. Durata acestui timp este foarte importantă pentru a alege strategia de expansiune externă. Dacă timpul de imitare este scurt, este preferabil să adopţi o strategie de diversificare, ca urmare a faptului că este necesară intrarea pe mai multe pieţe, pentru a ţine la distanţă concurenţa. Dacă timpul este mai lung, poate fi adoptată o strategie de concentrare;

• cererea derivată. Firmele care vând pe o piaţă situată aproape din punct de vedere geografic de o altă piaţă sau care este legată prin tradiţie sau diverse acorduri de alte pieţe, se pot orienta către o strategie de diversificare;

• necesitatea adaptării produsului. Este cunoscut faptul că firmele care reuşesc să crească producţia mai rapid decât concurenţa, pot reduce costurile unitare. Dacă aceste costuri sunt foarte ridicate, este mai dificil să adopţi o strategie de diversificare, ca urmare a vulnerabilităţii în faţa concurenţei;

• adaptarea comunicaţiei. Dacă costurile pe care firma transnaţională le suportă pentru a modifica mesajele publicitare este foarte crescut, aceasta înseamnă că nu este justificată opţiunea către o strategie de diversificare;

• economiile de scară obţinute în cadrul distribuţiei. Strategiile de concentrare permit realizarea unor economii de scară la nivelul distribuţiei. Cu cât sunt mai mari volumele de vânzare, cu atât sunt mai mici costurile de distribuţie pe unitatea de produs;

• controlul pieţei. Produse de tehnologie înaltă, care necesită servicii post-vânzare, reclamă un control susţinut din partea companiei mamă;

• experienţa. Acest lucru se referă mai ales la tinerele societăţi transnaţionale, aflate în plin proces de expansiune, care se află în faza de formare a experienţei, dar şi la “giganţii” pieţei mondiale, care-şi folosesc din plin experienţa pentru a cuceri noi şi noi pieţe;

• barierele întâlnite. Cu cât acestea sunt mai numeroase, cu atât o firmă este, pe de o parte, descurajată să pătrundă pe acea piaţă, iar dacă se decide, totuşi, să o abordeze, va opta mai degrabă pentru o strategie de concentrare;

• raportul riscuri-beneficii. Atunci când întreprinderile decid să dezvolte o strategie de export, dezvoltă şi criteriile care privesc distribuţia riscurilor şi raportul acestora cu beneficiile obţinute.

Alegerea strategiei competitive pe pieţele externe este o decizie pe care o firmă transnaţională o ia în două faze principale1, şi anume: în prima fază stabileşte dacă există oportunitatea de piaţă, în a doua fază, se examinează strategiile posibile pe care întreprinderea le poate adopta. Astfel, pieţele mai multor ţări sunt considerate o singură piaţă. În consecinţă, firmele transnaţionale distribuie capacităţile de producţie în funcţie de exigenţele reţelei de distribuţie şi de diferenţele costurilor de producţie care există între ţări, adoptă o politică de marketing orientată în funcţie de exigenţele unui consumator multinaţional şi strânge mijloacele financiare de unde condiţiile pieţei sunt mai favorabile şi le distribuie pe diverse pieţe, în funcţie de necesităţi. Compania mamă transferă uneori capitalurile în străinătate pentru a înfiinţa societăţi sau pentru a le finanţa, alteori transferă tehnologiile necesare pentru a realiza producţie, fie exportă şi produsele finite şi părţile componente. Filialelor societăţilor transnaţionale le sunt “trasate” diferite sarcini: unele se ocupă de producţie în aceeaşi ţară sau o exportă, altele se ocupă numai de comercializare, cumpărând de la alte filiale, altele se ocupă fie de producţie, fie de distribuţie. Dezvoltarea societăţilor transnaţionale este un proces extrem de complex, care are o multitudine de determinări. Teoria internaţionalizării2 consideră că investiţiile în străinătate sunt apanajul firmelor care au dovedit în spaţiul intern, domestic o superioritate faţă de celelalte companii în ceea ce priveşte 1 V. Danciu - “Marketing Internaţional”, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 223 2 Edgar Hibbert – „International Business – Strategy and Operations”, MacMillan

Business, London etc., 1997, p. 37

cunoştinţele în domeniul producţiei sau marketingului. Această superioritate încearcă a fi exploatată şi pe piaţa internaţională în momentul în care costurile derulării afacerilor între firme independente sunt mai ridicate decât cele legate de administrarea unei societăţi mixte sau chiar a unei filiale. Unele companii transnaţionale se orientează în funcţie de costuri şi îşi internaţionalizează operaţiile prin integrarea pe verticală. Ele sunt în căutarea de input-uri ieftine şi sigure pentru asigurarea procesului productiv. Companiile transnaţionale ce se dezvoltă pe verticală au ca specific filialele atelier, specializate pe un anumit segment al procesului de producţie, conducând la formarea pieţei interne a companiei şi la internalizarea schimburilor internaţionale1. Cele mai cunoscute exemple sunt cele ale marilor firme petroliere, care, pentru a putea întări controlul asupra materiilor prime strategice din domeniul petrochimiei din întreaga lume, s-au extins în domeniul extracţiei peste hotare încă de la începutul secolului, cu scopul de a aduce pe pieţele ţărilor de origine petrolul brut, ce urma să fie rafinat şi apoi vândut. Altele urmează calea integrării prin conglomerare, respectiv cuprinderea în „obiectul de activitate” al corporaţiei a unor activităţi ce nu au legătură între ele pe linie tehnologică2, urmărind exploatarea costului redus al forţei de muncă din anumite regiuni sau ţări. Produsele finite astfel obţinute, mai ieftin, sunt exportate către ţările de origine. Alte societăţi transnaţionale se orientează către piaţă. Ele sunt acele companii a căror internaţionalizare este motivată de găsirea de noi pieţe de desfacere, procesul de extindere având loc, de regulă, pe orizontală. Companiile îşi înlocuiesc treptat exporturile prin înfiinţarea mai întâi a unei filiere de vânzare şi apoi trec la producţie. Concentrarea pe orizontală generează „filialele – releu”, care reproduc la o scară mai mică activitatea companiei mamă3. Firmele se pot internaţionaliza pentru a prelungi ciclul de viaţă al produselor lor. In faza de introducere pe piaţă, produsul este mai greu acceptat. Unele dintre ele nici nu trec de acest stadiu. Urmează 1 Sterian Dumitrescu; Ana Bal – „Economie Mondială”, Ediţia a II-a, Editura

Economică, Bucureşti, 2002, p.109 2 Firmele japoneze, dar nu numai, au drept specific extinderea prin conglomerare.

Colosul Mitsubishi, de exemplu, cuprinde în sfera sa de activitate de la producţia de nave, maşini, la asigurări, comerţ cu obiecte de artă sau acţiuni de brokeraj. Preşedintele companiei preciza că Mitsubishi realizează toate activităţile legale, indiferent de domeniul de activitate.

3 Idem

faza creşterii, când produsul se impune pe piaţă, şi faza de maturitate, când produsul este practic consacrat şi vânzările ating cota maximă. Ultima fază a ciclului de viaţă este declinul, când vânzările scad. Avantajul internaţionalizării este acela că ea permite exploatarea diferenţelor dintre pieţe, astfel încât un produs se poate afla în diferite faze ale ciclului său de viaţă, pe diferite pieţe externe. Accelerarea procesului de globalizare este strâns legat de factorii care au redus costurile tranzacţiilor internaţionale. Unul dintre aceşti factori îl constituie promovarea noilor tehnici organizaţionale, care permit conducerea marilor companii mult mai uşor. În opinia unor specialişti1, firmele se vor implica în investiţii externe, numai atunci când sunt satisfăcute următoarele condiţii:

• companiile posedă avantaje de proprietate specifice faţă de firmele din ţara gazdă;

• existenţa unor condiţii politice şi economice, care să favorizeze producţia peste graniţă;

• este mai profitabil să produci în străinătate, decât să cumperi de la alţii;

• este mai profitabil să produci în străinătate, decât în propria ţară.

6.6. Alianţele strategice - nouă formă de expansiune a societăţilor transnaţionale Extinderea la nivel internaţional a firmelor implică tranzacţii şi relaţii complexe, atât în interiorul firmei, cât şi în exteriorul acesteia. Multe firme, confruntate cu un grad ridicat de incertitudine în ceea ce priveşte atingerea scopurilor au recurs la parteneriate strategice cu alte firme. Alianţele strategice s-au dovedit a fi o formă viabilă de astfel de parteneriate, care furnizează accesul la tehnologii complementare, reduce costurile şi riscurile şi crează sinergii. Principalele caracteristici care disting alianţele strategice de tradiţionalele tipuri de acorduri inter-firme sunt:

• sunt relaţii în dublu sens, bazate pe efort comun şi împărţirea cunoştinţelor pentru scopuri comune, cum ar fi dezvoltarea de noi tehnologii, procese de producţie sau tehnici de distribuţie,

• au o natură contractuală, cu sau fără participare la capitalul social,

1 Dunning, John H. - “Multinational Enterprises and the Gloval Economy”, Addison

Wesley Publishing Company, Wokingram , 1993, p.87

• reprezintă o componentă a planurilor pe termen lung ale firmei.

Alianţele strategice sunt, totodată, modalităţi de penetrare pe o piaţă, forme de expansiune a corporaţiilor transnaţionale. Ele sunt, de asemenea, forme organizaţionale complementare, necesare a crea, a menţine şi a creşte valoarea avantajelor tehnologice. Alianţele strategice reprezintă, în fapt, acorduri între firme pentru a obţine avantaje strategice pe diferite pieţe, în diferite medii de afaceri. Alianţele strategice se întâlnesc în tot mai multe sectoare de activitate, contribuind decisiv la profitabilitatea corporaţiilor. Evoluţia numerică a alianţelor strategice este greu de stabilit. Majoritatea informaţiilor publicate până acum sunt rezultatul unor cercetări laborioase efectuate de diverse instituţii. Se apreciază că cea mai mare parte a acestora se regăseşte în domeniul producţiei de mare tehnologie şi în sectoarele puternic informatizate. Cele mai multe dintre alianţele strategice sunt motivate de trei factori, şi anume: promovarea cooperării tehnologice, integrarea proceselor de producţie, acces mai bun la reţelele de distribuţie şi marketing.

O altă caracteristică a acestui tip de parteneriat o reprezintă faptul că el cuprinde cu predilecţie firme mari. În industria computerelor se apreciază că peste două treimi din alianţe sunt între cei mai mari producători.

Aşa cum era de aşteptat, majoritatea acordurilor strategice au fost încheiate între firme din ţările Triadei (S.U.A., Japonia, U.E.). Firmele europene au participat la 40% dintre ele, cele japoneze la 38%, iar cele americane la 80%. Prezenţa masivă a americanilor în aceste acorduri se datorează, în primul rând, faptului că americanii sunt încă lideri mondiali în tehnologia de vârf, ceea ce le conferă o poziţie avantajoasă şi îi determină pe competitori acestora să folosească noi metode de reducere a acestui decalaj. De cealaltă parte, firmele americane sunt interesate de acces mai liber pe pieţe şi folosesc alianţele strategice pentru a-şi îmbunătăţi metodele de conducere sau a-şi lărgi reţelele de distribuţie.

Numărul alianţelor strategice, mai puţin parteneriatele în domeniul cercetării-dezvoltării, a crescut de la 1760 în anul 1990, la 4600 în 1995. Această creştere rapidă reflectă faptul că aceste aranjamente au început să fie folosite în mod frecvent de către companiile transnaţionale, ca o substituire, dar şi ca o completare a investiţiilor străine directe.

Din alianţele strategice, 87% se află în cinci sectoare industriale de importanţă majoră: auto, aeronautic, telecomunicaţii,

computere şi produse electronice, având implicaţii profunde în tehnologia de vârf. În ceea ce priveşte repartizarea regională, cele mai multe parteneriate se înregistrează între firme din U.E. şi S.U.A., apoi între U.E. şi alte ţări, în afara S.U.A. şi Japonia, apoi între S.U.A. şi Japonia. Cele mai frecvente sunt acordurile dintre doi parteneri (81%) şi între concurenţi pe aceeaşi piaţă (71%). Un mare număr de coaliţii sunt formate în domeniul dezvoltării produselor (38%), producţia efectivă şi strategiile de marketing, care, împreună cu primele, totalizează 66% din totalul tipurilor de alianţe. Trebuie remarcat că toate aceste sectoare sunt caracterizate de costuri mari de intrare pe piaţă, globalizare, economii de scară, tehnologie în schimbare rapidă, riscuri de operare ridicată.

Alianţele strategice sunt încadrate în mai multe categorii. Din multitudinea acestor categorii, două sunt considerate a fi mai importante, şi anume: alianţele strategice funcţionale, care implică un parteneriat între firme private mari şi/sau mici extinse la nivel internaţional, ele neimplicând crearea unei entităţi legal separată, şi alianţele de tipul societăţilor mixte, care presupun crearea unei entităţi separate cu scop specific, fiecare partener deţinând o anumită cotă din capitalul social al noii societăţi formate.

Alianţele funcţionale au scopuri mai limitate, referindu-se la un singur domeniu funcţional al afacerilor. În aceste cazuri, integrarea necesităţilor partenerilor este mai complexă. Aceste alianţe funcţionale sunt cel mai adesea de tipul alianţelor de producţie, de marketing, financiare sau de cercetare dezvoltare.

Alianţele sub forma societăţilor mixte implică crearea unei firme care este independentă din punct de vedere juridic de firmele care au creat-o. Prin integrarea completă a eforturilor lor, firmele participante sunt gata să obţină o sinergie mai mare prin totalizarea resurselor şi mărimii lor.

Firmele care se angajează în alianţe strategice se aşteaptă să beneficieze în unul sau mai multe moduri de pe urma acestora. Principalele avantaje1 care decurg din alianţele strategice sunt următoarele:

• acces mai uşor pe noile pieţe. Când o firmă decide să pătrundă pe o piaţă poate întâlni obstacole majore, cum ar fi concurenţă acerbă sau reglementări interne discriminatorii. Este

1 Hill, Charles W.L. – „International Business: competing in the global marketplace”,

Irwin - McGraw Hill, 1998, p. 415 - 418

foarte cunoscut exemplul pieţei japoneze, pe care accesul este foarte dificil, de aceea multe firme americane recurg la acest tip de aranjament. Cazul firmei Motorola, care, în tentativa ei de pătrundere pe piaţa niponă a telefoanelor celulare, s-a aliat cu Toshiba pentru a produce microprocesoare. În ceea ce priveşte concurenţa, pe multe pieţe, mai ales în cazul Triadei, pătrunderea pe o piaţă este extrem de dificilă, datorită cotelor ridicate de piaţă deţinute de anumite companii şi de numărul mare de concurenţi.

• Împărţirea costurilor şi riscurilor. Riscul implicat de investiţiile ridicate reprezintă o motivaţie puternică pentru formarea de alianţe, unul din cele mai semnificative sectoare din această perspectivă fiind industria aeronautică. Costurile fabricării avioanelor sunt atât de ridicate, încât firmele din această industrie sunt forţate să-şi unească eforturile prin încheierea de contracte de coproducţie cu rivalii actuali sau potenţiali, chiar dacă ar prefera să investească pe cont propriu de teama de a nu fi nevoite să divulge secretele tehnologice partenerilor din alianţe. În plus de aceasta, industria aeronautică trece printr-o perioadă destul de grea, cu scăderi ale vânzărilor importante, iar conlucrarea chiar şi între rivali devine singura soluţie viabilă. Boeing a creat o asemenea alianţă cu Fuji, Mitsubishi şi Kawasaki pentru a reuşi să suporte costul de 4 miliarde de dolari al fabricării avionului cu reacţie Boeing 777. Cele trei firme japoneze construiau 20% din corpul aparatului, iar Boeing, care controla alianţa, spera să contraatace concurenţa venită din partea europenilor cu Airbus. Împărţirea costurilor şi riscurilor în cercetare dezvoltare este un alt avantaj oferit de alianţe, cu precădere în biotehnologie şi în înalta tehnologie. Pentru a înţelege importanţa alianţelor strategice în acest sector trebuie accentuat faptul că înainte ca ele să se răspândească, companiile erau forţate să cheltuiască sume foarte mari pentru achiziţionarea tehnologiilor de vârf de care aveau nevoie.

• Împărtăşirea cunoştinţelor şi a experienţei. Un alt avantaj îl constituie câştigarea cunoştinţelor şi a experienţei care lipseau până în acel moment. Orice firmă doreşte să înveţe despre cum să producă ceva, cum să procure anumite resurse, cum să trateze cu guvernele locale, cum să reuşească în diferite medii, în general cum să deruleze mai bine, mai profitabil afacerile. Un astfel de exemplu este alianţa strategică dintre doi mari rivali, General Motors şi Toyota. Toyota dorea să înveţe de la americani cum să trateze cu

forţa de muncă şi cu furnizorii americani, General Motors dorea să adopte practicile manageriale ale japonezilor.

• Creşterea competitivităţii. Competitivitatea constituie un avantaj deosebit de important pentru realizarea de alianţe strategice, în acelaşi timp este şi unul din factorii care au contribuit la apariţia şi dezvoltarea acestor forme de expansiune a marilor firme. Un exemplu în acest sens îl constituie alianţele formate de colosul american IBM cu partenerii europeni, mai slab situaţi pe piaţă, pentru a contraataca concurenţa deosebită a companiilor japoneze.

• Efectul sinergic al punerii în comun a resurselor. Firmele din acelaşi sector se unesc de mai multe ori pentru a elimina multiplicarea inutilă a afacerilor sau pentru a împărţi anumite resurse şi capacităţi. Această strategie este foarte des practicată în industria aeronautică. De exemplu, United Airlines şi British Airways au o alianţă puternică, mai ales în privinţa zborurilor cheie de la Chicago spre Londra. În acest sector, una din barierele de intrare, uneori de netrecut, este disponibilitatea porţilor pe principalele aeroporturi din marile oraşe ale lumii. Nici o linie aeriană nu poate ateriza pe un aeroport, dacă nu dispune de o poartă. Prin urmare, companiile aeriene din diverse ţări au creat alianţe cu scopul de a împărţi utilizarea porţilor de pe aeroporturi. În afara acestor avantaje de necontestat, care au şi contribuit la creşterea deosebită a acestei noi forme de colaborare inter-firme, alianţele strategice au şi o serie de dezavantaje. Dincolo de grija şi încrederea pe care o firmă le investeşte într-o alianţă strategică, pot interveni anumite capcane. Unii consideră că în acest fel se oferă concurenţilor un acces ieftin la noi tehnologii şi pieţe. Se apreciază că succesele japoneze în sectorul semiconductorilor şi al maşinilor unelte se datorează tehnologiei americane obţinută prin intermediul diverselor alianţe strategice. În plus, managerii americani îi ajută pe cei japonezi să-şi atingă scopurile, prin intrarea în alianţe care canalizează noile investiţii spre Japonia şi furnizează reţele de distribuţie americane pentru produsele obţinute prin cooperare. Deşi aceste aranjamente pot genera profituri pe termen scurt, se apreciază că pe termen lung rezultatul va fi nefavorabil firmelor americane, lăsându-le fără avantaje competitive pe piaţa globală. Inconvenientele pe care le induc alianţele strategice pot fi rezumate astfel1:

1 Idem

• Incompatibilitatea dintre parteneri. Aceasta este o primă cauză a eşecului unei alianţe strategice, cu timpul ea ducând inevitabil la conflict sau aducând performanţe negative alianţei. Această incompatibilitate rezidă în diferenţe în cultura corporatistă, cultura naţională, scopuri şi obiective sau orice altă dimensiune fundamentală care leagă doi parteneri. Spre exemplu, luând în considerare alianţa dintre AT&T şi Olivetti, aceasta s-a destrămat pentru că cele două firme nu au putut să cadă de acord asupra strategiei de marketing. Managerii celor două companii nu au negociat un acord în care să stipuleze strategia înaintea începerii alianţei, iar apoi nu au căzut de acord asupra a ceea ce doreau să obţină şi asupra modului în care să lucreze împreună. Până la urmă au realizat că această alianţă nu merge şi au renunţat la cooperare.

• Accesul la informaţii. Pentru ca o colaborare să fie eficientă, partenerii trebuie să fie de acord să-şi furnizeze reciproc informaţii pe care ar prefera să le păstreze secrete în alte situaţii. De exemplu, alianţa dintre Ford şi Mazda în vederea designului noului Ford Escort era pe punctul de a se perfecta, când oficialii de la Mazda nu au permis celor de la Ford să viziteze laboratorul lor de cercetare. După câteva săptămâni de împotriviri, a fost adoptat un compromis prin care inginerii de la Ford putea pătrunde în laborator, dar numai pentru o perioadă limitată de timp.

• Repartizarea profiturilor. Întrucât partenerii împart riscurile şi cheltuielile, ei împart şi profiturile. Există, însă, consideraţii financiare care pot cauza neînţelegeri. Partenerii trebuie să cadă de acord asupra cotei de venit din activitatea comună care li se distribuie, nefiind reinvestită în afacere, asupra procedurilor contabile folosite pentru a calcula veniturile şi profiturile, sau cum va fi manevrat preţul de transfer.

• Riscul pierderii autonomiei. Împărţirea controlului limitează puterea de acţiune a fiecăruia dintre parteneri. De exemplu, ca parte a contractului cu General Mills, Nestlé a fost nevoită să fie de acord cu faptul că, dacă societatea mixtă se va încheia vreodată, ea nu poate intra pe piaţa nord americană cel puţin 10 ani. În mod similar, Fuji - Xerox, longeviva societate mixtă plină de succes, a fost la început limitată la a vinde copiatoare numai în Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Filipine, Taiwan şi Thailanda, abia ulterior această restricţie fiind eliminată.

• Schimbarea datelor iniţiale. Condiţiile economice care au motivat cooperarea se întâmplă să nu mai existe sau avansul

tehnologic au făcut ca alianţa să fie desuetă. De exemplu, GM şi Daewoo au iniţiat o societate mixtă, Daewoo Motors, pentru a construi automobile în Coreea de Sud, destinate exportului spre S.U.A., controlul operaţional asupra exportului avându-l Daewoo. GM spera să obţină avantaj datorită costurilor scăzute cu forţa de muncă din Coreea, iar coreenii să beneficieze de pe urme sistemului GM de promovare a vânzărilor. Dar creşterea salariilor în Coreea de Sud şi declinul dolarului american au erodat economiile realizate la costuri pe care firma americană spera să le obţină. Pe de altă parte, confruntat deja cu probleme de calitate pe piaţa S.U.A., nu dorea defecte suplimentare „importate” de la coreeni. Cu toate acestea, Daewoo insista asupra cooperării, ca urmare a dorinţei sale de a asimila tehnologia americană. Au apărut apoi divergenţe în stilurile de conducere şi ca urmare a faptului că la americani birocraţia era mult mai mare decât la sud-coreeni. Ulterior, criza din Asia de Sud Est şi problemele cu care s-a confruntat Daewoo au determinat achiziţionarea unei părţi din firma sud coreeană de către concernul american. 6.7. Raporturi între structurile unei societăţi transnaţionale

Din perspectiva structurii societăţilor transnaţionale1 se poate identifica structura introvertită, când activitatea este orientată prioritar spre interior, investiţiile în ţara de origine depăşind pe cele din străinătate şi structura extravertită, când accentul este pus pe activitatea externă. În general, firmele din ţările cu o piaţă internă mare şi care reuşesc să se impună pe propria piaţă au o structură introvertită. Cele care au ca ţară de origine ţări mici, se orientează către piaţa internaţională, iar ponderea activităţii derulată în străinătate este preponderentă.

Evoluţia ascendentă pe care o parcurge o societate în dezvoltarea sa economică implică o schimbare de concepţie în ceea ce priveşte organizarea şi strategia de afaceri. Rezultatele financiare bune determină o reorganizare şi o reevaluare a direcţiilor de acţiune ale firmei în cauză. Atingerea unui anumit nivel de prosperitate economică şi depăşirea spaţiului de activitate naţional împing firma

1 Sterian Dumitrescu; Ana Bal – „Economie Mondială”, Editura Economică, Bucureşti,

p. 97

pe calea transformărilor structurale, acestea parcurgând în funcţie de nivelul de dezvoltare mai multe etape de organizare.1 A) Strategia comercială şi faza filialei releu. Compania transnaţională renunţă în acest prim stadiu de dezvoltare la exporturi şi preferă să le înlocuiască cu delocalizarea producţiei în ţara de destinaţie a acestora. Filialele nou create sunt o copie fidelă a companiei mamă şi reproduc în totalitate sau parţial produsele realizate la sediul central. Aceasta reprezintă, practic, o prelungire a activităţii firmei centrale, activităţi care se modifică într-o oarecare măsură datorită mediului local şi preferinţelor consumatorilor. Acest tip de organizare este definit cel al filialelor releu, datorită dependenţei aproape absolute faţă de politica comercială a companiei mamă. Relaţia filială-firmă mamă se manifestă atât la nivelul producţiei cât şi la nivel administrativ. Strategia productivă şi tipurile de produse sunt realizate la nivel central şi apoi introduse la nivelul filialei pe baza unui plan strict. Din punct de vedere administrativ, filiala se află sub puterea de decizie a direcţiei de conducere generală a companiei. Dacă firma înregistrează performanţe economice bune, iar filialele se multiplică, acest tip de organizare devine inadecvată. Conducere generală este obligată de noile constrângeri ale mediului extern să realizeze o îmbunătăţire în plan administrativ.

B) Strategia productivă şi filiala atelier. În expansiunea economică ce depăşeşte graniţele ţării, firmele se orientează de la strategia comercială la o strategie productivă. Reevaluarea strategiei productive şi dezvoltarea unei noi concepţii în acest tip de activitate se bazează pe avantajele oferite de spaţiul de implementare. Descoperirea surselor de rentabilitate şi eficienţă economică în ţara gazdă constituie premisa realizării unor produse performante. Materiile prime ieftine şi uşor de procurat, precum şi mâna de lucru ieftină devin atracţii pentru marile firme, care îşi stabilesc planurile de producţie în funcţie de aceste surse de profit. Etapa de dezvoltare pe care o parcurge firma duce la un nou tip de structură organizaţională. Numărul mare de filiale şi gradul de specializare diferit pe produse sau pe părţi componente, face necesară o abordare administrativă în două direcţii, şi anume:

• organizarea pe grupe de produse, care este foarte des întâlnită, atunci când întreprinderea are o producţie foarte diversificată. Se creează divizii pe produse, care

1 Rene Sandretto – Le commerce international, Hartier, Paris, 1993, p.76

sunt subordonate direcţiei de conducere generală şi care au ca responsabilitate gestionarea producţiei şi distribuţiei produselor respective în întreaga lume. Subdiviziile geografice sunt subordonate diviziilor pe produse, fiecare subdivizie geografică are răspunderea distribuţiei produsului creat la nivel de filială pe o anumită zonă sau ţară,

• organizarea pe zone geografice, care este mai des întâlnită atunci când nomenclatorul de produse nu este aşa de dezvoltat,

• strategia de dezvoltare a activelor intangibile, ceea ce corespunde unei abordări preponderente a sectorului terţiar de către marile firme.

Pornind de la această prezentare, relaţiile dintre societatea mamă şi filialele sale gravitează în jurul a două mari tipuri de conducere, şi anume conducerea centralizată şi conducerea descentralizată. Conducerea centralizată exprimă relaţii de inegalitate între firma mamă şi filiale, prin care firma mamă dirijează în mod autoritar întregul, planificând întreaga gamă de activităţi. Acest tip etnocentric de organizare este explicabil în parte datorită dificultăţilor şi problemelor complexe pe care le ridică problemele de externalitate. Provocărilor mediului extern li se poate răspunde prin autoritate şi spirit de sinteză, folosindu-se tehnica planului imperativ. Deciziile privind organizarea la nivel global a activităţii filialelor se iau de către direcţia de conducere centrală a companiei, care vizează maximizarea rezultatelor economice în ansamblu. Filialele nu au libertatea de decizie asupra utilizării veniturilor lor şi, mai mult decât atât, firma mamă ia hotărârile în ceea ce priveşte existenţa filialelor, respectiv dacă o filială care nu are rezultate satisfăcătoare rămâne sau nu în activitate. Strategia de conducere descentralizată se află în partea opusă centralizării, acordând mai multă libertate de acţiune companiilor afiliate. În acest model de organizare firma mamă va acorda din ce în ce mai multă autonomie filialelor. În legătură cu conducerea unei firme de dimensiuni foarte mari care desfăşoară activităţi complexe pe mai multe pieţe, se cunosc trei tipuri de atitudine, care se grefează pe tipurile de conducere descrise anterior, şi anume: etnocentrică, policentrică şi

geocentrică. Acestea sunt reflectate de produsul cheie al firmei şi de deciziile funcţionale şi geografice luate. Atitudinea de tip etnocentric sau orientarea către ţara de origine se întâlneşte la orice tip de companie, dar mai ales la cele cu filiale de dimensiuni foarte mari. În tabelul nr. 3.1. este prezentată oglindirea etnocentrismului în procesul managerial din ţara de origine şi filiale. Într-o firmă condusă în forma etnocentrică, cerinţele şi nivelurile de performanţă atât în ceea ce priveşte produsele cât şi angajaţii sunt cele din ţara firmei mamă. De asemenea, în ceea ce priveşte fluxurile de comunicare, sfaturile, propunerile, directivele pleacă de la centru. Directorii de filiale exprimă identitatea firmei, asociind-o cu naţionalitatea centrului. Caracteristic etnocentrismului este faptul că pentru posturile de conducere importante din toată lumea sunt angajate numai persoane din ţara de origine. Orientarea spre ţara gazdă sau policentrismul este aceea care pleacă de la premisa că există diferenţe foarte mari între cultura ţării gazdă şi ţara de origine, de aceea sunt preferaţi localnicii, care înţeleg mai bine specificul ţării lor. Centrul consideră că un control financiar susţinut este suficient pentru a menţine controlul asupra filialei. Cu toate că independenţa filialelor este mai ridicată, în ceea ce priveşte politica de personal, este cunoscut faptul că un director din ţara gazdă nu poate, totuşi, aspira la o poziţie similară în ţara de origine a firmei mamă. Ce-a de-a treia orientare este orientarea spre piaţa mondială, respectiv geocentrismul. În cadrul acestui tip de conducere, se caută cei mai buni oameni, indiferent de naţionalitate, pentru a rezolva problemele companiei, oriunde în lume. Directorii generali încearcă să construiască o organizaţie în care filialele nu numai că au un personal de cea mai bună calitate, dar filiala respectivă trebuie să devină un lider în exportul produselor pe care le realizează, aducând în acest fel noi beneficii firmei, noi metode, cunoştinţe şi tehnologii avansate. Scopul geocentrismului este o abordare mondială atât la centru, cât şi în filiale. Filialele nu sunt nici sateliţi, nici firme independente, ci părţi ale unui întreg, care se concentrează atât asupra unor obiective internaţionale, cât şi locale, fiecare aducându-şi contribuţia la creşterea competitivităţii generale. Geocentrismul implică un efort de colaborare între filiale şi centru pentru a stabili standardele universale ale producţiei, pentru a dezvolta iniţiativa locală, pentru a lua decizii cheie cu privire la noi produse, noi fabrici, noi investiţii. Echipa managerială este formată din şefii filialelor.

Tabelul 6.1. Caracteristicile conducerii etnocentrice, policentrice şi geocentrice

Elemente componente ale

organizaţiei Conducerea etnocentrică

Conducerea policentrică

Conducerea geocentrică

Complexitatea organizării

Organizare complexă în ţara de origine, simplă în cadrul filialelor

Variată şi independentă

Din ce în ce mai complexă şi interdependentă

Autoritate, luarea deciziilor

Cea mai mare autoritate este la centru, în ţara de origine

Destul de redusă în ţara de origine

Relaţie de colaborare între centru şi filiale

Evaluare şi control

Standardele de la centru sunt aplicabile tuturor filialelor, atât la nivelul angajaţilor, cât şi în celelalte domenii

Determinate local Standarde locale şi universale

Recompense, sancţiuni, stimulări

Mari la centru, scăzute la filiale

Variaţie foarte mare, pot fi şi foarte mari şi foarte scăzute

Preşedinţii locali şi internaţionali sunt recompensaţi pentru atingerea scopurilor locale sau internaţionale

Comunicare, flux informaţional

De sus în jos, de la centru spre filiale sub forma de ordine, comenzi, sfaturi

Un circuit mai puţin intens: de la centru către filiale şi invers, precum şi între filiale

Fluxul de informaţii trece de la centru către filiale şi invers, între filiale; fiecare manager de filială face parte din echipa de manageri generali

Apartenenţă Naţionalitatea proprietarului

Naţionalitatea ţării gazdă

Companie internaţională, dar care se identifică cu scopurile naţionale

Recrutare, angajare, dezvoltare

Recrutare şi formare de personal din ţara de origine pentru poziţii cheie în toată lumea

Formarea de personal din ţara gazdă pentru poziţii cheie în ţara gazdă

Formarea celui mai bun personal, din toată lumea, pentru poziţii cheie în toată lumea.

Sursa: George Modelski (editor) – „Transnational Corporations and World Order”, Houghton Mifflin, New York, 1990, p. 153

În cazul fiecărui tip de conducere se exercită o serie de presiuni, care determină mutaţii ce transferă autoritatea decizională dintr-o sferă în alta. În cazul tipului de conducere centralizat, filiala este lipsită total de autonomie. Presiunea administrativă duce la lipsa de motivare a personalului, drept pentru care performanţele la nivel local nu sunt satisfăcătoare, iar capacităţile manageriale preferă să migreze la alte companii. Lipsa motivaţiei locale şi neîncurajarea imaginaţiei lucrătorilor duce implicit la o risipă de resurse. Dacă aceste inconveniente grefează în mod substanţial asupra dezvoltării companiei, firma mamă va acorda din ce în ce mai multă autonomie filialelor, ajungându-se în condiţii teoretice la deplasarea raportului centru-filială în zona conducerii descentralizate. În cazul geocentrismului filiala se bucură de o autonomie deplină. Cu toate acestea, şi în acest caz există o serie de probleme: se neglijează planul global, supraevaluând capacităţile manageriale locale, apar unele dublări de funcţii, se obţin rezultate financiare slabe, neexploatând oportunităţile la nivel mondial. Astfel, sediul central va fi nevoit să reducă treptat din autonomia filialei în cauză. Raportul dintre conducerea centralizată şi cea descentralizată apare ca un cerc vicios. În realitate, însă, nu se ating aceşti poli opuşi. Managerii încearcă să găsească soluţia optimă, mergând deseori pe o linie de conducere mediană, care doreşte să armonizeze obiectivele de interes local cu cele de interes global. În acest sens, unii teoreticieni1 consideră că se poate alcătui o grilă care să evidenţieze presiunile şi factorii care acţionează împotriva unei linii normale de conducere şi care fac munca managerului mult mai dificilă. Tabelul 6.2. Factori ce exercitată presiuni în favoarea unei linii normale de conducere

Sediul Factori ce pledează în favoarea unei conduceri descentralizate

Factori ce pledează în favoarea unei conduceri centralizate

În ţara gazdă

Emanciparea socială şi politică Standard de viaţă ridicat Abilităţi profesionale

Standard de viaţă scăzut Educaţie naţională slabă Folosirea unui management străin

La filiale Rezultate economice performante

Rezultate economice slabe Planificare nesatisfăcătoare

1 Michael Z. Brooke, H.Lee Remmers - “The strategy of multinationals enterprise”,

Prentice Hall, New York, 1980, p.127

Planificare de succes Organizaţie complexă Management capabil

Eşec în exploatarea oportunităţilor Scopuri în contradicţie cu obiectivele generale ale companiei

Sediul central

Orientarea geografică Orientarea spre marketing Abilităţi în delegarea de responsabilităţi

Organizaţie de succes Orientare tehnică Strategie globală, raţionalitate internaţională, cunoştinţe de ultimă oră.

Sursa: Michael Z. Brooke, H. Lee Remmers - “The strategy of multinationals enterprise”, Prentice Hall, New York, 1980, p.127 Tabelul anterior prezintă sintetic factorii ce influenţează un tip de conducere sau altul. În practică, managerii se confruntă cu situaţii specifice care pot simplifica sau dimpotrivă pot creşte dificultatea procesului decizional. De exemplu, o tehnică de ultimă oră necesită o exploatare la nivel global, implică o strategie internaţională în care firma mamă să controleze punctual orice activitate în care sunt implicate aceste cunoştinţe de ultimă oră. Dacă compania deţine filiale cu o activitate autonomă de succes, este foarte greu de impus acestor filiale o strategie centralizată şi un plan imperativ. Rezolvarea acestor conflicte între nivelul local de conducere şi cel global de conducere a fost soluţionat în parte de managementul matricial, pus la punct de firma ABB. În virtutea acestui sistem, managerul local raportează acţiunile sale la doi şefi, respectiv unui conducător regional (global), care este responsabil pentru un produs sau pentru o funcţie anume, şi unui conducător pe o anumită zonă geografică. Practic, acest tip de conducere este unul în care se combină organizarea pe responsabil de produse cu cea pe responsabil pe arie geografică. Matricea este destinată spargerii diviziilor regionale şi funcţionale, face ca oamenii să se gândească la mai mult decât la o direcţie şi să coopereze, dispunând de un flux mai bogat de informaţii. Dar nici managementul matricial nu înlătură orice problemă. Inconvenientele acestuia ţin de întârzieri în luarea deciziilor, pierdere de timp şi birocraţie, concurenţa nestimulativă dintre manageri, greutatea de a satisface doi şefi. Abordarea regională a pieţelor prezintă numeroase avantaje, dar poate genera şi pierderi. Neacordându-se o mai mare independenţă filialelor, nu se pot valorifica avantajele unei companii la nivel global. Se crează paralelisme, generatoare de costuri, care îngreunează aparatul administrativ. Această experienţă a determinat marile companii să redescopere abordarea globală. Dar şi strategia

globală prezintă neajunsuri, cum ar fi neabordarea eficientă a pieţelor locale. Se pune problema care ar fi soluţia acestor dificultăţi şi cum se poate realiza o mixtură ideală între strategia globală şi cea locală. Având în vedere că multe companii au optat din nou pentru o abordare globală a pieţelor internaţionale, rămâne de soluţionat satisfacerea în condiţii performante a pieţelor locale. În acest context, o politică performantă de comunicare şi de personal reprezintă cheia succesului. Prin promovarea comunicării la toate nivelurile manageriale, precum şi prin stimularea feed-back-ului, se poate accesa o piaţă locală printr-o strategie globală. Politica de personal are ca principală tendinţă înlocuirea cantităţii prin calitate. Reducerile de personal sunt completate de preocuparea pentru îmbunătăţirea nivelului calitativ ale performanţelor manageriale. În acest scop, multe companii promovează programe de educaţie în cadrul firmei, iar cele care au resurse financiare mai importante îşi permit să trimită salariaţii la reputate scoli de afaceri. Educarea la locul de muncă şi în centre externe de pregătire vizează dezvoltarea multidimensională a capacităţii manageriale. După ce au parcurs această perioadă de pregătire şi odată angajaţi pe post, managerii beneficiază şi de alte avantaje. Remuneraţiile materiale considerabile sunt dublate de aşa numitele “business trips”. Globalizarea strategiilor a câştigat din nou teren printre marile firme, dar cu alte mijloace. Un aparat administrativ suplu, flexibil, în care este stimulată comunicarea şi un management pregătit să facă faţă oricăror situaţii, sunt scopurile de ultimă oră ale marilor firme transnaţionale. În concluzie, se poate aprecia că managerii companiilor transnaţionale se confruntă cu probleme extrem de complexe, ale căror soluţii nu sunt date de reţete teoretice, ci de intuiţia conducătorilor şi de cultura organizaţională a întreprinderii. 6.8. Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statele naţiune Compararea societăţilor transnaţionale cu naţiunile nu reprezintă o figură de stil. Această relaţie poate fi privită din trei puncte de vedere, şi anume: relaţiile cu ţările de origine, relaţiile cu ţările gazdă şi raportul stat – corporaţie în condiţiile în care forţa economică şi influenţa marilor corporaţii depăşeşte puterea economică a multor state, unele dintre ele chiar dezvoltate. Pentru a

rămâne şi a acţiona ca o entitate, o firmă transnaţională trebuie să coordoneze şi să controleze activităţile sale în medii diverse şi să adopte decizii care pot fi benefice sau nu pentru ţările respective. 6.8.1.Relaţiile cu ţările de origine Cele mai mari şi mai multe companii transnaţionale provin din ţările Triadei: SUA, Japonia şi Uniunea Europeană. Performanţele acestor economii, infrastructura modernă, avansul tehnologic şi spiritul antreprenorial, susţinut de o economie de piaţă şi o democraţie ce a permis dezvoltarea şi punerea în practică a ideilor novatoare au făcut din aceste ţări mediul cel mai prielnic pentru apariţia şi dezvoltarea fără precedent a fenomenului corporatist. În ierarhia celor mai mari companii, doar două ţări din categoria celor în dezvoltare se regăsesc ca şi ţări de origine a celor mai mari firme. Relaţiile cu ţările de origine sunt, în cea mai mare parte relaţii de parteneriat. Prin extinderea dincolo de graniţele propriei ţări, marile firme duc cu ele valorile culturale, obiceiurile de consum ale ţării de origine. McDonalds, Coca Cola sau Levi‘s reprezintă în ultimă instanţă America şi visul american într-o altă manieră. Universalizarea limbii engleze se datorează într-o foarte mare măsură corporaţiilor americane şi britanice, care au „forţat” consumatorii să înveţe limba produselor pe care le consumau sau doreau să le consume. Coca Cola l-a inventat pe Moş Crăciun în costum roşu, iar astăzi nimeni nu-şi poate imagina un altfel de Moş Crăciun1. Beneficiile ţărilor de origine nu se rezumă la exportul de imagine. Transnaţionalele repatriază sume importante din ţările gazdă, investesc sume foarte mari în componenta de cercetare dezvoltare, care rămâne cel mai adesea cantonată în ţările de origine Astfel, conform surselor OCDE, în anul 1999, cheltuielile brute pentru cercetare dezvoltare, ca pondere în PIB, efectuate de sectorul întreprinderilor, era de 3% în Suedia, 2% în Japonia, 2% în SUA, 1,7% în Germania, 1,4% în Franţa, 1,3% în Marea Britanie. Dacă avem în vedere că o firmă se internaţionalizează abia atunci când atinge un anumit grad de maturitate pe piaţa internă, maturitate ce reprezintă un anumit nivel al concentrării capitalului, o gamă de produse de calitate ridicată, un management performant,

1 Tentativa Pepsi de a „colora” hainele lui Moş Crăciun în alb – albastru reprezintă

un alt exemplu, de această dată de impunere a unei alternative care să diferenţieze produsele celor două firme.

capabil să-şi asume riscuri în mediul internaţional, se poate trage concluzia că expansiunea corporaţiilor este expresia competitivităţii economiilor ţărilor de origine, acel atribut esenţial al competitivităţii naţiunilor de care vorbea Michael Porter. Interesele corporaţiilor corespund cel mai adesea cu cele ale ţărilor de origine. Prin internaţionalizarea firmelor, fiecare ţară îşi extinde, practic, influenţa în ţara sau zona respectivă. Prin intermediul corporaţiilor, ţările de origine controlează, practic economiile multor ţări. Se aprecia că la începutul anilor ‘90 peste 60% din industria canadiană era controlată de companiile americane. Şi dacă se face comparaţia cu ţări în dezvoltare, dependenţa economiilor acestor ţări de marile firme este şi mai mare1. Există, însă, situaţii când relaţiile nu mai sunt atât de cordiale. Divergenţele pornesc tocmai de la ceea ce înseamnă, în fapt, o companie transnaţională. Interesele acesteia pot fi şi sunt destul de des diferite de interesele ţărilor de origine. Cele mai multe dintre „neînţelegeri” pleacă de la internaţionalizarea firmei şi ceea ce implică această internaţionalizare pentru statul de origine. Multe dintre firme renunţă în a-şi concentra atenţia asupra deschiderii de noi unităţi de producţie în ţara de origine în favoarea celor din ţările gazdă, mai ales dacă acestea din urmă oferă avantaje importante din perspectiva costului forţei de muncă, al impozitelor sau al preţurilor la materiile prime. Acest lucru înseamnă creare de locuri de muncă în afara ţărilor de origine şi, implicit, o presiune sporită din partea guvernelor ca urmare a şomajului. În perioadele de recesiune, multe dintre marile companii recurg chiar la reduceri de personal în ţările de origine, dat fiind faptul că aici sunt plătite şi cele mai mari salarii. O astfel de situaţie este una potenţial conflictuală, multe state de origine adoptând măsuri care să limiteze exportul de capital, dacă acesta se dovedeşte a avea consecinţe negative pe piaţa muncii sau a încasărilor bugetare. Multe dintre societăţile transnaţionale îşi realizează marea parte a cifrei de afaceri dincolo de graniţele propriei ţări. Acest lucru înseamnă impozite mai mici pentru ţările de origine, iar dacă statele gazdă au politici de atrage a profiturilor realizate de firmele străine prin reinvestirea acestora, şi sumele repatriate către ţara de origine pot fi mai reduse. Impozitele mai reduse înseamnă venituri ale

1 În cazul Braziliei, de exemplu, „abdicarea” în faţa companiei Ford, a pus în pericol

relaţiile dintre aceasta şi Argentina în cadrul MERCOSUR.

statului mai mici, ceea ce poate avea efect asupra politicilor susţinute de către stat: educaţia, asistenţa socială, asistenţa sanitară etc. Un alt aspect delicat în relaţiile dintre ţările de origine şi corporaţiile transnaţionale îl reprezintă diferenţa dintre interesul naţional, aşa cum este el perceput de către ţările de origine şi interesul firmei. O companie urmăreşte obţinerea de profit pentru a menţine şi a creşte încrederea investitorilor în acţiunile firmei. Anumite pieţe sau afaceri pot apărea, din această perspectivă, extrem de atractive pentru managerii unei corporaţii internaţionale, dar atitudinea guvernului ţării de origine faţă de guvernul ţării gazdă respective poate fi una negativă. Cele mai elocvente exemple în acest sens sunt cazurile firmelor de armament, care pot câştiga sume uriaşe din comerţul cu ţările aflate în conflict. Nu puţine sunt cazurile în care arme fabricate de o companie se află în dotarea ambelor tabere, chiar dacă atitudine ţării de origine sete favorabilă doar uneia dintre părţi. O altă situaţie este cea în care anumite ţări impun embargou economic altei ţări (SUA Cubei sau, până de curând, Libiei). Pentru companiile americane, aceste potenţiale pieţe sunt excluse nu din raţiuni ce ţin de profitabilitatea afacerilor, ci din raţiuni politice, dictate de interese naţionale. De altfel, SUA interziceau afaceri cu produse de înaltă tehnologie cu orice ţară potenţial inamică, ce ar putea încorpora componente ale produselor respective în producţia de armament. 6.8.2. Relaţiile companiilor transnaţionale cu ţările gazdă

Între activităţile companiilor transnaţionale şi concentrarea pieţei există, de regulă, o relaţie pozitivă. Extinderea firmelor dincolo de graniţele propriei ţări implică internaţionalizarea firmei într-un mediu ce aparţine atât ţărilor dezvoltate, cât şi ţărilor în dezvoltare. Indiferent dacă ţările gazdă sunt ţări dezvoltate sau ţări în dezvoltare, efectele pozitive pe care le au implantările în străinătate asupra acestora sunt următoarele:

• creşterea numărului locurilor de muncă, • creşterea volumului exporturilor şi a producţiei interne, mai

ales dacă ţara de implantare are o poziţie strategică şi poate constitui o bază pentru exportul şi în regiune,

• transformarea şi înnoirea industrială în ţara gazdă, prin modernizarea producţiei, transfer de tehnologie, crearea de noi ramuri industriale etc.,

• creşterea veniturilor, ca urmare a salariilor plătite angajaţilor, dar şi a creşterii veniturilor încasate de către stat, din impozite,

• noi practici de management, instruirea personalului şi ridicarea nivelului de calificare a forţei de muncă,

• creşterea concurenţei, cu efect asupra reducerii costurilor, introducerea produselor noi, creşterea calităţii şi perfecţionarea tehnicilor de vânzare,

• efectul de antrenare asupra întregii economii, ca urmare a antrenării şi celorlalte ramuri din economie la producerea bunului respectiv.

Efectele pozitive ale implantărilor firmelor în străinătate, din perspectiva ţărilor gazdă, sunt demonstrate, de altfel, de politicile de susţinere şi atragere a investiţiilor străine directe promovate de acestea, în special din partea ţărilor în dezvoltare. În cazul ţărilor în tranziţie, de exemplu, volumul investiţiilor străine a constituit şi încă mai constituie un criteriu de apreciere a eficienţei economiei respective. Cu toate aceste efecte pozitive, în relaţia dintre ţările gazdă şi cele de origine apar deseori tensiuni. Se impune, totuşi, o precizare. Impactul implantării societăţilor transnaţionale pe anumite pieţe depinde în mod esenţial de nivelul de dezvoltare al mediului economic al acestora. Pe pieţele dezvoltate, intrarea de noi firme contribuie la creşterea concurenţei şi la o scădere a concentrării producţiei. Acest lucru se datorează faptului că firmele locale, fiind puternice, reuşesc să facă faţă concurenţei, crescând productivitatea şi ridicându-se eficienţa de ansamblu a economiei. În ţările mai puţin avansate tendinţa de concentrare creşte, firmele locale fiind prea puţin puternice pentru a opune o rezistenţă reală marilor companii. Se instaurează poziţia de monopol a companiei transnaţionale, care nu are efecte benefice asupra dezvoltării de ansamblu a societăţii. Intrarea unei noi companii pe o piaţă afectează numărul competitorilor de pe această piaţă şi partea acestora din piaţa unui produs. Pentru a proteja agenţii economici interni, în multe state (cum ar fi Japonia) implantarea unei corporaţii străine nu se poate realiza decât prin asocierea cu un partener local. Pe alte pieţe, cum ar fi cea americană, deşi este considerată una dintre cele mai libere pieţe din lume, accesul la capital sau alte facilităţi în anumite state sunt mult mai uşor de obţinut dacă se realizează un parteneriat cu o firmă locală.

Impactul şi implicaţiile marilor firme asupra ţărilor gazdă depinde de mai mulţi factori, cum ar fi:

• numărul şi mărimea operaţiunilor efectuate de companiile transnaţionale faţă de competitorii din ţara gazdă. Mărimea filialelor străine ale companiilor transnaţionale este adesea mai mare decât a competitorilor naţionali, atât în ţările dezvoltate, cât mai ales în ţările în dezvoltare. Tendinţa marilor firme de a efectua investiţii succesive pentru a lărgi capacităţile de producţie ale filialelor lor, achiziţionarea competitorilor locali pot influenţa concentrarea pieţei;

• reacţia firmelor din ţara gazdă la intrarea unei mari firme poate fi una defensivă, concretizată fie în combinarea operaţiunilor acestora cu nou venita, fie în formarea de societăţi mixte pentru a valorifica şi potenţa avantajele ambilor parteneri. Dar poate fi şi o reacţie de adversitate, datorită faptului că firma transnaţională, prin agresivitatea competiţiei pe care o impune, poate determina părăsirea pieţei de către cei care nu reuşesc să se adapteze la noile standarde impuse. În cazul în care este introdus un nou produs, se poate aştepta ca firma străină să deţină monopolul asupra acestuia, dacă firmele autohtone nu au capacitatea de a asimila noua tehnologie impusă de fabricare respectivului produs sau de a atrage alte firme străine care să realizeze produsul respectiv,

• performanţa concurenţială a societăţilor transnaţionale faţă de cea a firmelor locale dată de faptul că filialele străine, ca şi componente ale sistemului societăţilor transnaţionale, sunt cu mult mai eficiente şi productive decât concurenţii lor. Acestea ar putea avea efecte diferite asupra concentrării şi a puterii firmelor transnaţionale pe pieţele respective. Efectul pozitiv, ca urmare a creşterii concurenţei, se poate materializa în îmbunătăţirea performanţelor firmelor locale, a calităţii produselor, a diversificării producţiei etc. Pe de altă parte, însă, de cele mai multe ori, marile companii se implantează acolo unde concurenţa locală este mai slabă, determinând, nu de puţine ori, preluarea controlului ramurii respective,

• crearea de locuri de muncă de către societăţile transnaţionale este, în destul de multe cazuri, mai degrabă un mit decât realitate. Aplicând principiul eficienţei, multe companii recurg la disponibilizări masive, atunci când pătrunderea pe piaţa respectivă s-a realizat prin preluarea unei companii locale. Exemplele sunt multiple; în cazul ţărilor din fostul lagăr comunist, supradimensionarea cu personal din perioada comunistă a

determinat reduceri masive de personal când diverse societăţi au fost preluate de companii multinaţionale1.

• În multe ţări în dezvoltare, societăţile transnaţionale sunt acuzate de practici neloiale, ca mecanismul preţurilor de transfer2. Prin mecanismul preţurilor de transfer, marile corporaţii obţin beneficii3:

prin reducerea impozitelor plătite guvernelor ţării gazdă şi transferarea câştigurilor din ţările cu impozitare ridicată către ţări cu impozitare redusă,

prin transferul fondurilor din ţările unde se aşteaptă o depreciere valutară, reducându-şi astfel expunerea la risc,

prin manipularea acestui mecanism pentru a transfera fondurile de la o filială către compania mamă sau un paradis fiscal, atunci când repatrierea profiturilor este restricţionată de guvernele ţării gazdă,

prin utilizarea acestui mecanism pentru a reduce taxele vamale plătite, respectiv, prin facturarea mărfurilor la export şi la import în funcţie de sistemul de impunere la frontieră practicat în ţările filialelor.

Şi în ceea ce priveşte aportul investiţiilor efectuate de societăţile transnaţionale sub forma tehnologiei, ţările în dezvoltare apreciază că spre ele nu este îndreptată cea mai avansată tehnologie. De asemenea, cercetarea - dezvoltarea este foarte rar cantonată în ţările în dezvoltare, iar societăţile transnaţionale acţionează mai degrabă în sensul susţinerii „migraţiei creierelor” decât în dezvoltarea unei pieţe care să absoarbă atât produse din ce în ce mai performante , cât şi cadre din ce în ce mai calificate. Şi în ceea ce priveşte protecţia mediului ambiant sunt opinii mai degrabă critice la adresa societăţilor transnaţionale. Atitudinea marilor corporaţii se rezumă la declaraţii, multe dintre ele fiind 1 Şi în România s-au înregistrat astfel de situaţii. Renault a disponibilizat mii de

oameni, iar alţi investitori s-au dovedit lipsiţi de interes faţă de întreprinderile achiziţionate, multe dintre ele fiind închise ulterior preluării.

2 Preţul de transfer este preţul la care sunt transferate bunurile şi serviciile între filialele unei societăţi transnaţionale.

3 Hill, Charles W.L. – „International Business: competing in the global marketplace”, Irwin - McGraw Hill, 1998, p. 578

acuzate de neglijenţă şi chiar violarea reglementărilor de protecţie a mediului, mai ales în ţările care nu au capacitatea de a monitoriza corespunzător încălcarea acestor legi. Acţionând dincolo de graniţele geografice ale ţărilor de origine, societăţile transnaţionale devin cetăţeni corporatişti în ţările în care derulează activităţile productive, de marketing sau de alt tip. De altfel, în ultimele decenii au crescut preocupările atât din partea analiştilor, cât şi din partea societăţii civile de a privi mai atent la practicile firmelor transnaţionale şi de a veghea la respectarea drepturilor cetăţenilor, a valorilor morale ale societăţilor în care acţionează. Tot mai des se vorbeşte despre responsabilitatea socială a corporaţiilor, respectiv despre capacitatea societăţilor transnaţionale de a îndeplini sau de a depăşi în mod constant aşteptările de natură etică, legală şi comercială pe care respectiva corporaţie le are. The World Business Council for Sustainable Development consideră că marile corporaţii trebuie să-şi asume un angajament ferm de a urma un comportament etic şi de a contribui la dezvoltarea economică a ţării pe teritoriului căreia acţionează, prin ridicarea standardului de viaţă al angajaţilor, al comunităţii locale şi al societăţii în ansamblul său. Numeroase organizaţii guvernamentale şi mai ales neguvernamentale urmăresc îndeaproape comportamentul marilor firme, realizând clasamente cu cei mai puţin responsabili cetăţeni corporatişti1. 6.8.3. Raportul societăţi transnaţionale-stat. Universul corporaţiilor transnaţionale 64.000 de societăţi transnaţionale, 870.000 de filiale, 53.000.000 de angajaţi. Acesta este universul corporaţiilor transnaţionale, acestea sunt cei activi şi mai dinamici agenţi economici de pe glob! Repartiţia pe glob a acestora este următoarea: Tabelul 6.3. Societăţile transnaţionale şi repartiţia pe regiuni a acestora

Regiunea Societăţi - mamă Filiale Total mondial, din care: 63 834 866 119 Ţări dezvoltate, din care: 49 048 105 830 America de Nord 4 674 19 437 Europa Occidentală 39 715 79 546

1 Un astfel de clasament este realizat anual de Multinational Monitor

Alte ţări dezvoltate 4 659 6 847 Ţări din Europa Centrală şi de Est

850 242 678

Ţări în dezvoltare, din care: 13 936 517 611 Africa 1 202 7 049 America Latină şi Caraibe 2 022 45 383 Asia 10 685 464 631 Oceania 27 548

Sursa: XXX – „Development and Globalization. Facts and Figures”, UNCTAD, New York, Geneva, 2004, p. 45 Europa Occidentală continuă să fie sursa de origine pentru cele mai multe dintre societăţile transnaţionale, în timp ce cea mai mare parte a filialelor societăţilor transnaţionale sunt repartizate în ţările în dezvoltare. Această repartiţie este în strânsă legătura cu dinamismul economic al zonei Asiei de sud est, unde sunt implantate peste jumătate din filialele corporaţiilor transnaţionale. Clasamentele realizate de diverse instituţii au în vedere mai multe criterii de clasificare. UNCTAD, în Raportul asupra investiţiilor străine, una dintre cele mai ample monografii anuale privind fluxurile de investiţii străine şi situaţia corporaţiilor transnaţionale, ierarhizează corporaţiile după volumul activelor deţinute în străinătate, după indicele de transnaţionalitate sau după volumul vânzărilor. În viziunea UNCTAD, principalele noţiuni utilizate sunt:

- Active în străinătate, ce reprezintă active din afara ţării de origine, atât tangibile cât şi intangibile, aşa cum apar în bilanţul contabil al filialelor. Activele în străinătate dau dimensiunea cantitativă a forţei investiţionale a unei corporaţii transnaţionale, iar ponderea mai ridicată a acestora în străinătate poate fi expresia atât a unei concurenţe deosebite pe piaţa de origine a firmei, cât şi o atractivitate mult mai ridicată a mediului străin comparativ cu cel autohton (din perspectiva facilităţilor oferite, a costurilor sau a pieţei).

- Vânzări în străinătate, care reprezintă suma vânzărilor nete (vânzări brute, din care se scad taxa pe valoarea adăugată şi alte taxe) realizate de filiale. În anumite cazuri, pot include exporturi efectuate de către societatea mamă către filiale. Vânzările în străinătate exprimă, de asemenea, gradul de concentrare al firmei către piaţa internă sau externă. În general, societăţile transnaţionale care au ca origine ţări mari, au vânzări în străinătate mai reduse decât cele care provin din ţări mici.

- Angajaţi în străinătate, respectiv numărul de angajaţi cu contract de muncă sau cu contract parţial de muncă (full time sau part time) ce funcţionează la nivelul filialelor. Numărul de angajaţi în străinătate este în strânsă legătură cu volumul activelor din străinătate al societăţii transnaţionale, dar depinde şi de natura activităţii firmei şi de diferenţele existente în ceea ce priveşte costul forţei de muncă în diferite ţări. Firmele care încorporează muncă de calificare medie sau redusă într-o proporţie ridicată, vor fi mult mai atrase să investească în ţările cu costuri ale forţei de muncă reduse, ceea ce va ridica ponderea salariaţilor străini în totalul personalului respectivei companii.

- Indicele de transnaţionalitate (transnationality index), ce se calculează ca o medie a trei rate, şi anume: ponderea activelor în străinătate în totalul activelor, ponderea vânzărilor din străinătate în totalul vânzărilor, ponderea angajaţilor din străinătate în totalul angajaţilor. Acest indicator exprimă, în ultimă instanţă, interesul companiei pentru ţara de origine comparativ cu cel pentru piaţa internaţională. O valoare ridicată a acestui indicator poate reflecta o atractivitate redusă a mediului de afaceri a ţării de origine, mai ales dacă este acompaniată cu un volumul redus al investiţiilor străine atrase, dar şi o concurenţă foarte ridicată pe piaţa ţării de origine. Indicele de transnaţionalitate nu ia în calcul dimensiunea pieţei interne şi nici nu permite să se facă distincţia între companiile ce investesc în câteva ţări sau în întreaga lume.

- Indicele de extindere a reţelei (network – spread index) exprimă dimensiunea transnaţionalităţii şi reprezintă numărul de ţări gazdă în care s-a implantat societatea. Un indice de extindere a reţelei ridicat presupune costuri de implantare ridicate pentru companie, dar şi o bună cunoaştere a pieţei internaţionale şi o valorificare a avantajelor oferite de piaţa internaţională. Indicele nu reflectă, totuşi gradul de implicare al companiei în ţara gazdă, dimensiunea cantitativă a investiţiilor realizate în străinătate. Pentru a putea fi comparat cu indicele de transnaţionalitate, care este un procent, indicele de extindere a reţelei se calculează ca pondere a ţărilor în care firma are filiale în totalul ţărilor în care ar putea avea filiale. Numărul potenţial de ţări în care ar putea avea filiale este de fapt numărul total de ţări care recepţionează sau sunt sursă

de investiţii, minus 1 (mai puţin ţara de origine). La nivelul anului 2002, erau 193 de ţări angrenate în fluxurile de investiţii.

Covârşitoarea majoritate a societăţilor transnaţionale au ca origine ţări dezvoltate. În topul celor mai puternice 100 de corporaţii, SUA este prezentă cu 27 companii, Franţa cu 14, Germania cu 13, Marea Britanie cu 12, Japonia cu 7. Sunt prezente şi ţări dezvoltate mici, ca Finlanda, Elveţia, Olanda, ceea ce demonstrează faptul că existenţa unei pieţe interne mari a ţării de origine nu este o condiţie sine qua non pentru apariţia societăţilor transnaţionale. Dintre ţările în dezvoltare, doar Coreea de Sud, Mexic şi China (Hong Kong) au reuşit să pătrundă în top 100. În clasamentul celor mai mari 100 de societăţi transnaţionale, după volumul activelor deţinute în străinătate, conform Raportului privind investiţiile străine pe anul 2004, conducea compania General Electric, urmată de compania britanică de telecomunicaţii Vodafone (care, de altfel, a condus timp de 2 ani în clasamente) şi Ford Motor Company. După volumul vânzărilor, cea mai mare companie a fost, la nivelul anul 2002, Wall - Mart, urmată de Exxon, General Motors, British Petroleum şi Royal Dutch Shell. În ceea ce priveşte indicele de transnaţionalitate, cel mai ridicat nivel al acestui indicator se regăseşte nu în cazul celor mai mari firme, ci al celor de dimensiuni mai reduse (din punctul de vedere al volumului activelor străine sau al vânzărilor). La nivelul anului 2002, cel mai ridicat indice de transnaţionalitate se înregistra în cazul companiei NTL Inc., din SUA (99,1%), din domeniul telecomunicaţiilor, doar a 82-a firmă în ceea ce priveşte activele străine, urmată de Thomson Corporation, din Canada, în domeniul media, cu un indice de 97,9% şi Holcim AG, din Elveţia, în domeniul materialelor de construcţii (companie prezentă şi în România), cu un indice de 95,5%. Dintre companiile situate în top 10, cel mai ridicat indice de transnaţionalitate îl are Vodafone, cu un indice de 84,5%, urmată de British Petroleum, cu 81, 3% şi Total Fina Elf, cu 74,9%.

Tabelul 6.4. Clasamentul celor mai mari 10 societăţi transnaţionale (milioane dolari SUA)

Loc după active străine

Loc după vol.

vânz.

Locul după ind.

Trans-na-

ţionali-tate

Compania Domeniul de

activitate / ţara de origine

Vol. Activ.

străine

Vol. vânz.

Ind. trans-naţionali-tate (%)

1 8 84 General Electric

Echipamente electrice şi

electronice / SUA 229 001 131

698 40,6

2 33 12 Vodafone Telecomunicaţii/M B 207 662 42 312 84,5

3 6 67 Ford Motor Company Automobile/SUA 165 024 163

420 47,7

4 4 16 BP Expl, raf, distrib petrol/MB 126 109 180

186 81,3

5 3 95 General Motors Automobile/SUA 107 926 186

763 27,9

6 5 45 Royal Dutch Shell

Expl, raf, distrib petrol/MB,

Olanda 94 402 179

431 62,4

7 9 73 Toyota Motor

Corporation Japonia 81 169 127

113 45,7

8 27 22 TotalFinaElf Expl, raf, distrib, petrol/Franţa 79 433 96 993 74,9

9 35 65 France telecom

Telecomunicaţii/ Franţa 79 023 44 107 49,6

10 2 41 Exxonmobil Corporation

Expl, raf, distrib petrol/SUA 73 454 200

949 65,1

Sursa: realizat de autor după XXX – „Globalization and Development. Facts and Figures”, UNCTAD, 2004 şi XXX – „World Investment Report 2004”, UNCTAD, 2004 Fenomenul corporatist a încetat să mai fie specific doar ţărilor dezvoltate. Tot mai multe companii nu numai că sunt din ce în ce mai atrase să investească în ţări în dezvoltare, dar corporaţiile din aceste ţări devin ele însele firme transnaţionale. Puţine sunt, însă, companiile care pot rivaliza cu top 100, dar afirmarea lor este din ce în ce mai impetuoasă. Diferenţa dintre primele societăţi transnaţionale din ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare este cam de unu la cinci: cea mai mare dintre companiile transnaţionale din ţările în dezvoltare are active în străinătate de cinci ori mai mici decât omoloaga sa, General Electric, iar Wall Mart realizează o cifră de afaceri tot de cinci ori mai mare decât vânzările companiei Samsung Electronics. În fruntea listei companiilor din ţările în dezvoltare conduc ţările din Asia de Sud Est, întărind faptul că această zonă este cea mai dinamică regiune a globului. În primele 50 de companii ce au ca origine ţări în dezvoltare, doar 5 sunt din Africa de Sud, 2

din Europa Centrală şi de Est, restul aparţin Asiei de Sud Est şi Americii Latine şi Caraibelor. Tabelul 6.5. Clasamentul celor mai mari 5 societăţi transnaţionale (milioane dolari SUA) Locul după active străin

e

Locul după

volumul vânzărilo

r

Locul după

indicele de

trans-naţiona-litate

Compania Domeniul de

activitate / ţara de origine

Volumul activelor

în străinătat

e

Volumul vânzărilo

r

Indicele de

trans-naţiona-litate

1 5 10 Hutchinso

n Whampoa

Divers/Hong Kong 48 014 14 247 71,1

2 10 14 Singtel Telecomunicaţii/ Singapore 15 775 5 801 61,4

3 4 44

Petronas – Petroliam Nasional Berhad

Expl, raf, distrib petrol/Malaezia 13 200 21 433 26,0

4 7 11 Cemex S.A.

Materiale de construcţii/

Mexic 12 193 7 036 67,9

5 1 33 Samsung Electronics Co, Ltd.

Echipamente electrice şi electronice/

Coreea de Sud

11388 47 655 38,5

Sursa: realizat de autor după XXX – „Globalization and Development. Facts and Figures”, UNCTAD, 2004 şi XXX – „World Investment Report 2004”, UNCTAD, 2004 Un fenomen recent îl reprezintă transnaţionalitatea în cazul ţărilor din Centrul şi Estul Europei. Apariţia societăţilor transnaţionale în această regiune este indisolubil legată de căderea comunismului. Marile companii din aceste ţări nu se ridică la nivelul atins de societăţile transnaţionale din ţările dezvoltate, nici chiar la acela al ţărilor în dezvoltare. Cea mai mare companie din fostele ţări comuniste este Lukoil, o companie rusă ce activează în domeniul extracţiei, rafinării şi distribuţiei petrolului. Lukoil este de departe cea mai mare dintre companiile transnaţionale din ţările est europene, cu active în străinătate de 5 ori mai mari decât următoarea clasată, Novoship. În ceea ce priveşte raportul de forţe dintre societăţile transnaţionale şi statele naţiune, un studiu realizat de Corporate Watch în 2000 evidenţia câteva aspecte ce sintetizează forţa pe care

companiile transnaţionale o au şi o exercită în economia mondială. Iată câteva dintre concluziile studiului1:

- din cele 100 de entităţi economice ale lumii, 51 sunt corporaţii şi doar 49 economii naţionale (comparaţia are în vedere volumul vânzărilor, în cazul corporaţiilor şi PIB-ul, în cazul ţărilor). Acest fapt înseamnă că General Motors este mai puternic decât Danemarca, Daimler – Crysler decât Polonia, Royal Dutch Shell decât Venezuela, IBM decât Singapore şi Sony decât Pakistan,

- creşterea economică a naţiunilor este similară celei a corporaţiilor, în perioada 1983-1999, vânzările cumulate a primelor 200 de societăţi transnaţionale au crescut cu 25%, iar produsul global mondial cu 27,5%,

- vânzările primelor 200 corporaţii sunt mai mari decât produsul tuturor economiilor naţionale, mai puţin primele 10 state ale lumii,

- deşi deţin 27,5% din activitatea economică mondială, primele 200 de societăţi transnaţionale angajează doar 0,78% din forţa de muncă globală, iar în timp ce profiturile lor au crescut cu 362,4% în perioada 1983-1999, forţa de muncă angajată a crescut cu doar cu 14,4%. Cel mai mare angajator privat, Wall-Mart (cu peste 1.300.000 de angajaţi) este cunoscut pentru practicile sale antisindicale şi pentru faptul că majoritatea angajaţilor are contracte parţiale de muncă (part-time jobs) astfel încât obligaţiile companiei către salariaţi să fie cât mai mici,

- forţa companiilor este determinată şi de capacitatea acestora de a influenţa deciziile politice nu doar în ţările gazdă, faţă de care multe dintre cele mai mari corporaţii sunt adevăraţi giganţi, dar şi în ţările de origine. 94 din primele 200 de firme ale lumii au birouri în capitala mondială a lobby-ului, Washington DC, DCs K Street corridor. Recent, guvernul american a permis ca reprezentanţi ai marilor corporaţii, ca AT&T şi IBM să se alăture delegaţiei oficiale pentru negocieri în domeniul comerţului electronic în cadrul FTAA, ce urmează a se finaliza în anul 20052.

1 Sarah Anderson; J. Cavanagh - „Top 200: The Rise of Global Corporate Power”,

Institute for Policy Studies December 4th, 2000 2 FTAA (Free Trade Area of the Americas) reprezintă crearea unei zone de liber

schimb pe teritoriul celor două Americi

Este evident că poziţia societăţilor internaţionale în economia mondială este foarte puternică şi că această confruntare cu statele naţiune în planul forţei economice este una reală. Globalizarea economiei face ca interdependenţa dintre toţi agenţii economici să crească şi raporturile de forţe să devină din ce în ce mai complexe.