1

CUPRINS

CAPITOLUL 1 Economia mondială „o realitate dinamică”

1.1. Trăsătrurile economiei mondiale

1.2. Economia mondială ca sistem dinamic

1.2.1. Economiile naţionale

1.2.2. Organizaţiile economice interstatale

1.2.3. Societăţile Transnaţionale

1.2.4. Diviziunea mondială a muncii

1.2.5. Relaţiile economice internaţionale

1.2.6. Piaţa mondială

CAPITOLUL 2 Perspectivele economiei mondiale

2.1. Globlalizare

2.1.1. Concepte şi evoluţii

2.1.2. Dimensiunile procesului de globalizare

2.1.3. Efectele globalizării

2.2. Regionalizare

2.2.1. Abordări ale regionalizării

2.2.2. Integrarea economică regională: factori şi dinamică

2

2.2.3. Uniunea Europeană

2.2.3.1. Principalele etape în crearea Uniunii Europene

2.2.3.2. Structura instituţională a Uniunii Europene

2.2.3.3. Procesul de aderare în Europa Centrală şi de Est

2.2.4. Alte grupări de integrare regională

2.2.4.1. Integrarea economică regională în America Latină

2.2.4.2. Integrarea economică regională în America de Nord

2.2.4.3. Procesul de integrare economică regională în zona Asia – Pacific

CAPITOLUL 3 Economia ţărilor dezvoltate

3.1. Locul ţărilor devoltate în lume

3.2. Politica economică în ţările dezvoltate

3.2.1. Politica monetară şi de credit

3.2.2. Politica fiscală

3.2.3. Politica cheltuielilor publice

3.2.4. Politica comercială

3.2.4.1. Politici comerciale favorabile liberului schimb vs. politici comerciale protecţioniste

3.3. Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică

3.4. Grupul celor 8

3

CAPITOLUL 4 Societăţile transnaţionale

4.1. Evoluţia societăţilor transnaţionale 4.2. Societăţile transnaţionale şi investiţii externe de capital

4.2.1. Indicatorii de măsurare a ISD

4.2.2. Rolul investiţiilor străine directe

4.2.2.1. Rolul STN în promovarea competitivităţii exporturilor

4.2.3. Cracteristicile investiţiilor străine directe

4.2.4. Factorii care influenţează dinamica fluxurilor investiţionale

4.2.5. Evoluţia fluxurilor de investiţii străine directe

4.3. Managementul societăţilor transnaţionale şi strategii de creştere

4.4. Piaţa societăţilor transnaţionale

4.5. Preţul de transfer 4.6. Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statele naţiune

CAPITOLUL 5 Economia ţărilor în dezvoltare

5.1. Tendinţe globale la nivelul ţărilor în dezvoltare

5.1.1. Ţările în dezvoltare şi societăţiile transnaţionale

5.2. Caracteristicile ţărilor în dezvoltare

4

5.3. Tranziţia la economia de piaţă în Europa Centrală şi de Est 5.3.1. Tranziţia României la economia de piaţă

Bibliografie

5

CAPITOLUL 1

ECONOMIA MONDIALĂ „O REALITATE DINAMICĂ”

Sistemul capitalist a stat la baza apariţiei şi dezvoltării economiei mondiale. Piaţa mondială datează încă din secolul al XVI-lea, însă, adevăratul salt al vieţii economice la nivel mondial a fost rezultatul primei revoluţii industriale din Anglia (sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX). Economia mondială reprezintă ansamblul format din totalitatea agenţilor economici şi a interacţiunilor (raporturilor economice) dintre aceştia la scară globală.

Din cele mai vechi timpuri, la baza sistemului capitalist a stat proprietatea privată, accentuând astfel gradul de cointeresare a agenţilor economici. Ca urmare, la nivelul economiilor naţionale, treptat, s-au conturat anumite direcţii de dezvoltare, aflate în strânsă legătură cu avantajele competitive, conferite de factorii de producţie deţinuţi. Transformările la nivelul economiilor naţionale în sensul perfecţionării şi specializării în producţie, au generat apariţia diviziunii mondiale a muncii.

În evoluţia dividiunii muncii s-au conturat trei etape: prima mare diviziune a muncii, manifestată prin

separarea triburilor de păstori de celelalte triburi; a doua mare diviziune a muncii prin care

meşteşugarii se separă de agricultori;

a treia diviziune a muncii, concretizată prin separarea negustorilor de meşteşugari şi de agricultori.

6

Treptat, ca urmare a adâncirii diviziunii mondiale a muncii, apare producţia destinată schimbului şi implicit conceptul de comerţ. Dezvoltarea relaţiilor comerciale dintre state, a condus la accentuarea interdependenţelor la nivel mondial, stimulând decisiv procesul de mondializare a activităţii economice.

Principalele stadii ale mondializării, sunt mondializarea prin comerţ exterior şi mondializare prin investiţii externe de capital.

Iniţial principala formă de desfăşurare a raporturilor economice la nivel global, s-a manifestat prin comerţ exterior. Fluxurile comerciale au fost susţinute şi stimulate la nivel internaţional reprezentând principala sursă de dezvoltare a economiilor naţionale. Treptat, s-a constatat că operaţiunile de comerţ exterior comportă o serie de dezavantaje în ceea ce priveşte costurile. Dezvoltarea economiei mondiale în sensul globalizării, a condus la apariţia pe piaţa mondială, a unei noi categorii de agenţi economici (societăţile transnaţionale), care şi-au îndreptat atenţia, tot mai mult, spre oportunitatea transferării producţiei în străinătate, în scopul diminuării costurilor generate de operaţiunile de comerţ exterior. Impozitele indirecte percepute de statele lumii, sub forma taxelor vamale, reprezintă numai unul din multitudinea de exemple. Astfel pe măsură ce statele lumii au creat cadrul legislativ, economic şi social necesar extinderii societăţilor transnaţionale (STN), s-a trecut treptat în cel de-al doilea stadiu al mondializării, mondializarea prin investiţii externe de capital.

În scurt timp, toate ţările lumii, atât cele dezvoltate, cât şi cele în dezvoltare au sesizat importanţa fluxurilor investiţionale, deschizându-şi economiile. Realitatea economică vine să confirme importanţa fluxurilor de investiţii, ele constituind în prezent principala sursă a dezvoltării.

1.1. Trăsătrurile economiei mondiale

7

Economia mondială a evoluat diferit, în funcţie de tendinţele manifestate la nivel global de-a lungul timpului, înregistrând o dinamică pronunţată în ultimii douăzeci de ani. Cu toate acestea putem contura câteva trasături caracteristice ale evoluţiei economiei mondiale1:

Economia mondială este formată din state naţionale,

care constituie celulele de bază. Economia mondială este puternic influenţată de

acţiunile statelor naţionale, a corporaţiilor transnaţionale şi a organizaţiilor regionale (UE, NAFTA, MERCOSUR, ASEAN, etc.).

Economia mondială este expresia unui sistem de

interdependenţe. Dezvoltarea economiilor naţionale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii, care conduce la adâncirea relaţiilor dintre economiile naţionale la nivel comercial, valutar şi financiar.

Economiei mondiale îi este propice concurenţa între

agenţii economici. Concurenţa conduce la o „selecţie naturală” a agenţilor economici, în raport cu forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls progresului economic.

Economia mondială se caracterizează prin ciclitatea

activităţii economice, prin alternarea fazelor de creştere economică şi a fazelor de recesiune, în diferite zone ale globului.

1 Sterian Dumitrescu şi Ana Bal “Economie Mondială”, Editura Economică, Bucureşti, 2002.

8

Dezvoltarea inegală a statelor lumii conferă economiei mondiale un caracter eterogen.

În economia mondială se manifestă tendinţe,

precum regionalizarea şi globalizarea, ce afectează fiecare agent economic indiferent de spaţiul economic în care îşi desfăşoară activitatea. Globalizarea este puternic susţinută nu numai de corporaţiile transnaţionale, care au direct de câştigat, ci şi de unele organizaţii economice internaţionale (Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului). Ca urmare a procesului mai sus amintit, în economia mondială se manifestă o tendinţă de creştere a decalajelor de dezvoltare între statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.

Problemele legate de dezvoltare durabilă şi protecţia

mediului înconjurător sunt din ce în ce mai presante. Politicile macroeconomice promovate de majoritatea ţărilor lumii, au ca ţintă creşterea economică, fără a ţine seama de limitele ecosistemului.

Multipolarizarea economiei mondiale, manifestată

prin concentrarea puterii economice şi politice de pe mapamond, în jurul triadei SUA, UE şi Japonia. Este posibil ca dezvoltarea accentuată a Chinei din ultimii ani, să modifice raportul de forţe la nivel mondial în perioada următoare.

În ultimii ani, economia mondială a fost puternic

zdruncinată de amploarea pe care au luat-o actele de terorism, ca urmare a amplificării problemelor sociale, economice şi politice regionale.

9

Tranziţia ţărilor din Europa Centrală şi de Est la o

economie de piaţă funcţională, se înscrie în tendinţa de expansiune a sistemului capitalist la nivel global.

1.2. Economia mondială ca sistem dinamic

Economia mondială este un sistem alcătuit din

componente fundamentale – economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice interstatale şi de conexiune, derivate – diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice internaţionale, piaţa mondială. Componentele derivate apar ca rezultat al acţiunii componentelor fundamentale, împreună determinând evoluţia şi dinamica economiei şi tendinţelor la nivel global.

1.2.1. Economiile naţionale

Economiile naţionale reprezintă componenta de bază a economiei mondiale. Economiile naţionale sunt rezultatul interacţiunilor dintre agenţii economici rezidenţi pe teritoriul unui stat naţional. Progresul economiilor naţionale s-a realizat în stânsă legătură cu diversificarea şi dezvoltarea factorilor de producţie şi cu adâncirea specializării în producţie. Interacţiunile agenţilor economici pe termen lung, în spaţiul economic delimitat de teritoriul naţional, generează apariţia pieţei interne, care a generat formarea şi dezvoltarea economiilor naţionale. Orice economie naţională este compusă din sectoare de activitate care la rândul lor sunt structurate pe ramuri şi subramuri. Principalele sectoare de activitate sunt:

Sectorul primar este compus din agricultură, silvicultură, extracţia resurselor naturale. În cazul ţărilor cu economie dezvoltată sectorul primar are o

10

pondere relativ redusă, aproximativ 5% din activităţile la nivel naţional. De asemenea, este un sector cu atractivitate redusă, din punct de vedere al investiţiilor străine directe, cu excepţia domeniului petrolier.

Sectorul secundar, format din ramurile industriale şi

construcţii, deţine o pondere de circa 20%, în activitatea economică naţională.

Sectorul terţiar, sau sectorul serviciilor, deţine

ponderea cea mai ridicată (75%) în activitatea economică a statelor naţionale, dezvoltându-se puternic în ultima perioadă. Dezvoltarea sectorului terţiar, a apărut ca singura soluţie a economiilor naţionale, care în urma accentuării proceselor de internaţinalizare, regionalizare şi globalizare, s-au confruntat cu probleme sociale acute, generate de rate ridicate ale şomajului. Delocalizarea producţiilor în străinătate cuplată cu dezvoltarea puternică a tehnicilor şi tehnologiilor utilizate în industrie sunt principalii factori care au contribuit la aceste evoluţii. În realitate, ne confruntăm cu o nouă tendinţă globală, tendinţa de treţializare a economiilor naţionale.

La nivel mondial, se remarcă un proces continu de

formare şi restructurare a economiilor. Facem referire în mod deosebit la ţările în dezvoltare, multe dintre ele urmând un proces de tranziţie la o economie de piaţă, sau de restructurare şi eficientizare a activităţii economice în general. De cealaltă parte, ţările dezvoltate cu economii performante sunt antrenate în procese de integrare regională, care ar trebui să le ofere în final avantajele unei economii de scară.

11

Global, toate economiile naţionale, indiferent de gradul lor de dezvoltare, sunt implicate în procesul ireversibil al globalizării.

Evaluarea performanţelor economiilor naţionale Principalele criterii care stau la baza clasificării

economiilor naţionale sunt: Mărimea populaţiei – în funcţie de acest criteriu,

ţările se împart în trei categorii: ţări mari cu o populaţie de peste 50 milioane locuitori, ţări mijlocii cu o populaţie de cuprinsă între 15 şi 50 milioane locuitori şi ţări mici cu o populaţie de maxim în 15 milioane.

Raportul dintre sectoarele economice – criteriul

clasifică economiile naţionale în economii cu orientare industrială şi economii cu orientare primară, în care sectorul agricol sau sectorul extractiv depăşeşte ca pondere sectorul industrial.

Indicatorii macroeconomici. Printre indicatorii macroeconomici pe baza cărora

putem clasifica economiile naţionale, se numără PIB2, PNB3, VNB4 pe cap de locuitor, care exprimă nivelul dezvoltării din 2 Produsul Intern Brut reprezintă valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor destinate consumului final realizate în interiorul unei ţări într-o perioadă determinată de timp. 3 Produsul Naţional Brut măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor finale produse de firme naţionale în decursul unei perioade determinate, atât în ţară cât şi în străinătate. 4 Venitul Naţional Brut reprezintă mărimea veniturilor obţinute de firmele naţionale în decursul unei perioade de timp.

12

punct de vedere cantitativ şi indicatori calitativi – Indicele Dezvoltării Umane – IDU (Human Development Index – HDI), calculat în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), indice care cuptinde pe lângă indicatorii amintiţi şi aspecte calitative legate de speranţa de viaţă, rata alfabetizării, etc.

În funcţie de nivelul de dezvoltare economiile naţionale se împart în două mari categorii ţări dezvoltate şi ţări în dezvoltare. Între ţările în dezvoltare se remarcă din punct de vedere economic ţările cu economie de piaţă, urmate de ţările aflate în tranziţie.

La nivelul anului 2006, economia mondială însuma un total de 208 economii, cu o populaţie totală de peste 30.000 miloane locuitori. Majoritatea ţărilor lumii sunt membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale Băncii Mondiale.

Conform datelor furnizate de Banca Mondială, referitor la VNB pe locuitor, economiile naţionale sunt clasificate în patru mari categorii:

Ţări cu venituri reduse situate sub 875 USD/locuitor; Ţări cu venituri medii joase, situate între 876 şi

3465 USD/locuitor; Ţări cu venituri medii ridicate, situate între 3466 şi

10725 USD/locuitor; Ţări cu venituri ridicate, care depăşesc 10726

USD/locuitor.

Ţări cu venituri reduse (Low-income economies)

Afganistan Haiti Papua Noua Guinee

13

Bangladesh India Rwanda

Benin Kenya Sao Tome şi Principe

Bhutan Rep. Democrată Coreea Senegal

Burkina Faso Rep. Kyrgyz Sierra Leone

Burundi Rep. Democrată Laos Insulele Solomon

Cambogia Liberia Somalia

Rep. Central Africană Madagascar Sudan

Ciad Malawi Tadjikistan

Comore Mali Tanzania

Rep. Democrată Congo Mauritania Timor-Leste

Coasta de Fildeş Mongolia Togo

Eritrea Mozambic Uganda

Etiopia Myanmar Uzbekistan

Gambia Nepal Vietnam

Ghana Niger Rep. Yemen

Guinea Nigeria Zambia

Guinea-Bissau Pakistan Zimbabwe

Sursa: World Bank Group, Data & Statistic, 2006

Ţări cu venituri medii joase (Lower-middle-income economies)

14

Albania El Salvador Namibia

Algeria Fiji Nicaragua

Angola Georgia Paraguay

Armenia Guatemala Peru

Azerbaijan Guyana Philippines

Belarus Honduras Samoa

Bolivia Indonesia Serbia şi Muntenegru

Bosnia şi Herzegovina Rep. Islamică Iran Sri Lanka

Brazilia Irak Suriname

Bulgaria Jamaica Swaziland

Camerun Iordania Rep. Arabă Siriană

Capul Verde Kazakhstan Thailanda

China Kiribati Tonga

Columbia Lesotho Tunisia

Rep. Congo Macedonia Turkmenistan

Cuba Maldive Ucraina

Djibouti Insulele Marshall Vanuatu

Rep. Dominicană Micronesia Fâşia de Vest şi Gaza

Ecuador Moldova

Rep. Arabă Egipt Maroc

15

Sursa: World Bank Group, Data & Statistic, 2006

Ţări cu venituri medii ridicate (Upper-middle-income economies)

Samoa Americană Ungaria România

Argentina Letonia Federaţia Rusă

Barbados Liban Seychelles

Belize Libia Rep. Slovacia

Botswana Lituania Africa de Sud

Chile Malaysia St. Kitts şi Nevis

Costa Rica Mauritius St. Lucia

Croatia Mayotte St. Vincent şi Grenadines

Rep. Cehă Mexico Trinidad şi Tobago

Dominica Insulele Mariane de Nord Turcia

Guinea Oman Uruguay

Estonia Palau Venezuela

Gabon Panama

Grenada Polonia

Sursa: World Bank Group, Data & Statistic, 2006

16

Ţări cu venituri ridicate (High-income economies)

Andorra Insulele Feroe Malta

Anglia Finlanda Monaco

Antigua şi Barbuda Franţa Olanda

Arabia Saudită Germania Antilele Olandeze

Aruba Grecia Noua Caledonie

Australia Greenland Noua Zeelandă

Austria Guam Norvegia

Bahamas Hong Kong, China Polynesia

Bahrain Islanda Portugalia

Belgia Irlanda Puerto Rico

Bermuda Insulele Man Qatar

Brunei Darussalam Israel San Marino

Canada Italia Singapore

Insulele Cayman Japonia Slovenia

Insulele Channel Corea de Sud Spania

Cipru Kuwait Suedia

Danemarca Liechtenstein Statele Unite

Elveţia Luxembourg Insulele Virgine (SUA)

Emiratele Arabe Unite Macao

17

Sursa: World Bank Group, Data & Statistic, 2006

Ţări membre OCDE (High-income OECD members)

Anglia Finlanda Luxembourg

Australia Franţa Olanda

Austria Germania Noua Zeelandă

Belgia Grecia Norvegia

Canada Islanda Portugalia

Coreea de Sud Irlanda Spania

Danemarca Italia Suedia

Elveţia Japonia Statele Unite

Sursa: World Bank Group, Data & Statistic, 2006

Comparând evoluţiile venitului naţional brut din ultimii

ani, se poate remarca conturarea unei tendinţe de creştere atât în cazul ţărilor dezvoltate cât şi în cazul ţărilor în dezvoltare. În schimb, principala diferenţă între economiile dezvoltate şi cele în dezvoltare rămâne aportul diferit al sectoarelor economice în Venitul Naţional Brut. Dacă în ţările în dezvoltare, sectorul primar şi cel industrial primează, în cazul celor dezvoltate ponderea cea mai mare în formarea VNB o are sectorul serviciilor.

1.2.2. Organizaţiile economice interstatale

18

Organizaţiile economice interstatate au proliferat după cel de-al doilea război mondial, fiind expresia tendinţelor de regionalizare şi globalizare, apărute la nivel global.

Organizaţiile economice interstatale includ atât organizaţiile cu vocaţie universală, cât şi organizaţiile de tip integraţionist.

Cele mai reprezentative organizaţii cu vocaţie

universală cuprinse în sistemul ONU, care în prezent are în componenţă 20 de astfel de instituţii specializate, sunt următoarele:

FAO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru

Alimentaţie şi Agricultură, fondată în 1945. FMI – Fondul Monetar Internaţional, creat în 1944,

dar devenit operaţional la 1 ianuarie 1946. BIRD – Banca Internaţională pentru Reconstrucţie

şi Dezvoltare, pe care o găsim şi sub denumirea de Banca Mondială, fondată în 1944. Banca Mondială devine funcţională la 25 iunie 1946.

ONUDI – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru

Dezvoltare Industrială, creată în 1965. Este operaţională de la 1 decembrie 1967.

PNUD – Programul Naţiunilor Unite pentru

Dezvoltare, contituit în 1965 – devine operaţional la 1 ianuarie 1966.

UNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru

Comerţ şi Dezvoltare, creată în 1964.

19

UNEP – Programul Naţiunilor Unite pentru Protecţia Mediului, creat în 1972.

OMC – Organizaţia Mondială a Comerţului,

fondată în 1995, pe baza GATT – Acordului General pentru Tarife şi Comerţ.

Organizaţiile economice interstatale de tip integraţionist,

reprezintă o formă complexă de cooperare internaţională între un grup de state, care pe plan regional adoptă o serie de principii comune, cu privire la desfăşurarea relaţiilor economice. Exemple sunt nenumărate, de la Uniunea Europeană, care a atins cel mai înalt grad de integrare regională – uniunea economică şi monetară, la acordul de liber schimb încheiat în America de Nord (NAFTA) între Statele Unite, Canada şi Mexic, care se restrânge la crearea unui spaţiu economic unic. În general organizaţiile economice interstatale urmăresc stimularea comerţului reciproc, prin crearea unei zone de liber schimb. Abordarea procesului de integrare regională distinge două concepte, integrarea economică şi integrarea politică şi instituţională. Se pleacă de la ideea creării unui spaţiu economic unic, care are la bază libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor şi libera circulaţie a factorilor de producţie (capital, forţă de muncă), abia ulterior punându-se problema aspectelor politice şi de apărare comune. Din punct de vedere al gradului de integrare, se disting următoarele forme: zona de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică şi monetară şi uniunea politică.

Cele mai importante organizaţii economice de integrare regională sunt:

UE – Uniunea Europeană, creată în 1957;

20

AELS – Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, creată în 1958;

NAFTA – Acordul Nord-American de Liber

Schimb, creat în 1992; CEFTA – Acordul Central-European de Liber

Schimb, creat în 1992; APEC – Iniţiativa de Cooperare Asia-Pacific, apare

în 1989; MERCOSUR – Piaţa Comună a Americii de Sud,

creată în 1992; ASEAN – Asociaţia Statelor din Sud-Estul Asiei,

creată în 1969; CEA – Comunitatea Economică Africană, creată în

1991; CEMN – Cooperare Economică în Regiunea Mării

Negre, creată în 1992; 1.2.3. Societăţile Transnaţionale (STN) Societăţile transnaţionale reprezintă principala forţă care acţionează în sensul internaţionalizării şi globalizării vieţii economice. În prezent, societăţile transnaţionale au depăşit ca forţă economică statele naţiune, un număr mai mic de 50 de corporaţii, controlând peste 40% din exporturile mondiale, pe când vânzarile filialelor au depăşit de mult volumul înregistrat de către comerţul exterior.

Societăţie transnaţionale reprezintă entităţi economice care şi-au extins activităţile economico-financiare dincolo de

21

graniţele ţării de origine. Sunt compuse dintr-o firmă-mamă şi filiale implantate în mai multe ţări. Internaţionalizarea producţiei are la bază accesul facil la resurse umane, materiale şi financiare la nivel internaţional. Strategic, societăţie transnaţionale se axează pe valorificarea oportunităţilor oferite de mediul economic global.

În dezvoltarea lor, societăţie transnaţionale au parcurs mai multe etape. Iniţial, în perioada interbelică, dezvoltarea s-a concentrat în sensul constituirii de filiale pe pieţele ţărilor ţintă, datorită măsurilor protecţioniste manifestate în comerţul internaţional.

Perioada de după cel de-al doilea razboi mondial si pâna la sfârsitul anilor ’60 a fost caracterizată de liberarizarea comerţului internaţional, ca urmare a rundelor GATT şi a efectelor acordului de la Bretton Woods. În această perioadă a crescut rolul investiţional al societăţilor transnaţionale, pe fondul lipsei de lichidităţi a ţărilor dezvoltate.

Acţiunea societăţilor transnaţionale, în anii ’70-’80 se caracterizează în schimb, prin accentuarea integrării regionale.

Procesul de globalizare le modifică caracterul regional, afacerile acestora răspândindu-se în scurt timp, la nivelul continentelor în funcţie de oportunităţile oferite şi de posibilitatea de valorificare a acestora. 1.2.4. Diviziunea mondială a muncii Diviziunea mondială a muncii reprezintă un proces de specializare internaţională în producţie a economiilor naţionale.

Evoluţia pieţei mondiale se reflectă în diviziunea muncii, economiile naţionale fiind nevoite să se adapteze din mers la noile cerinţe de pe piaţa mondială. Procesul de specializare în producţie este determinat de o serie de factori precum: condiţiile naturale, suprafaţa, mărimea populaţiei, gradul de diversificare şi de înzestrare tehnologică a economiilor naţionale.

22

Este elocventă relaţia dintre dezvoltarea capitalismului şi adâncirea diviziunii mondiale a muncii. Factorul cel mai important care a condus la accentuarea specializării economiilor naţionale şi la creşterea interdependenţelor şi a cooperării dintre statele lumii a fost revoluţia tehnico-ştiinţifică. Specializarea unei economii trebuie să ţină seama de avantajele de care dispune ţara într-un anumit domeniu: forţă de muncă ieftină şi calificată, acces la resurse naturale, dar şi de posibilităţile de desfacere a produselor pe plan extern. O specilazare eficientă în producţie asigură economiei un grad ridicat de acoperire a importurilor prin export şi un sold comercial pozitiv. Diviziunea mondială a muncii, de-a lundul timpului, a consemnat mai multe tipuri de specializare internaţională: intersectorială, interramură şi intraramură.

În ceea ce priveşte specializarea în producţie apar diferenţe majore între ţări. Ţările dezvoltate s-au specializat în produse înalt prelucrate, pe când ţările în dezvoltare s-au specializat în produse de bază, produse cu valoare adăugată mică. Aceste tendinţe apar ca urmare al accesului limitat al ţărilor în dezvoltare la tehnici şi tehnologii performante. Transferul internaţional de tehnologie este finanţat şi susţinut în principal de societăţile transnaţionale care dispun de capitalul necesar. Singura speranţă a unei ţări în dezvoltare este să se numere printre destinaţiile favorite, în materie de investiţii străine de capital. Odată cu intrările masive de capital, sub formă de investiţii străine directe, ţara în cauză va avea posibilitatea să-şi modifice treptat orientarea în producţie, specializându-se în produse înalt prelucrate.

1.2.5. Relaţiile economice internaţionale Relaţiile economice internaţionale reprezintă legăturile dintre economiile naţionale, dintre agenţii economici de pe glob, legături care se formează în virtutea diviziunii mondiale a

23

muncii5. Aceste relaţii se desfăşoară într-un cadru economico-juridic determinat de încheierea de acorduri bilaterale şi multilaterale. Dacă bilateralismul nu are nevoie de o definiţie, fiind subînţeleasă, multilateralismul se defineşte ca fiind ansamblul de relaţii economice coordonate la scară subregională, regională sau mondială, între state independente şi suverane.

Principalii actori pe şcena relaţiilor economice internaţionale sunt statele naţiune, societăţile transnaţionale şi organizaţiile economice interstatale. Relaţiile economice internaţionale se manifestă concomitent la nivel comercial, valutar şi financiar. Se observă concentrarea relaţiilor internaţionale pe zone geografice şi pe grupe de ţări. Astfel, este tot mai evidentă dezvoltarea relaţiilor pe axa nord-nord, între ţări dezvoltate şi pe axa sud-sud între ţări în dezvoltare. De asemenea, relaţiile economice internaţionale sunt puternic influenţate de grupările de integrare regională, concentrându-se în spaţii economice regionale cum ar fi UE, NAFTA, AELS. Relaţiile economice internaţionale generează fluxuri economice internaţionale. Prin flux internaţional se înţelege mişcarea unor unor valori materiale, băneşti sau spirituale, de la o ţară la alta. Fluxurile internaţionale se pot întâlni sub formă de fluxuri comerciale de bunuri şi servicii, fluxuri de capital, fluxuri de forţă de muncă şi nu în ultimul rând fluxuri de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice.

1.2.6. Piaţa mondială

Aşa cum am mai amintit, la baza formării şi dezvoltării economiei mondiale a stat piaţa mondială. Piaţa mondială

5 Sterian Dumitrescu şi Ana Bal “Economie Mondială”, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

24

reprezintă ansamblul tranzacţiilor care au loc între agenţii economici de pe glob.

Principalele forme ale pieţei mondiale sunt: Piaţa internaţională a bunurilor şi serviciilor, care

cuprinde ansamblul tranzacţiilor de import şi de export între agenţii economici de pe glob. Piaţa bunurilor şi serviciilor a fost prima formă de manifestare a pieţei mondiale. Dezvoltarea ei a condus la desăvârşirea mondializării prin comerţ exterior.

Piaţa internaţională a capitalului reprezintă

plasamentele realizate de către agenţii economici sub forma investiţiilor externe de capital. Ultimele decenii au fost marcate de o dinamică pronunţată a fluxurilor investiţionale în contextul unui nou stadiu de mondializare – mondializarea prin investiţii externe de capital.

Piaţa internaţională a muncii, cuprinde relaţiile

stabilite între state ca urmare a migraţiei internaţionale a forţei de muncă.

Pieţele analizate mai sus se află în strânsă

interdependenţă, deoarece evoluţiile înregistrate pe una dintre ele vor genera cu siguranţă o serie de efecte pe celelalte pieţe. Să luăm exemplul pieţei capitalului. Sporirea fluxurilor investiţionale pe piaţa internaţională a capitalului va genera apariţia de noi capacităţi de producţie, respectiv o modificare a gradului de ocupare pe piaţa internaţională a muncii şi o serie de modificări în structura şi nivelul preţurilor pe piaţa bunurilor şi serviciilor.

25

Piaţa mondială este eterogenă, reflectă trăsăturile definitorii ale economiei mondiale.

26

CAPITOLUL 2

PERSPECTIVELE ECONOMIEI MONDIALE În prezent economia mondială se confruntă cu două

tendinţe majore – globalizarea şi regionalizarea – care afectează atât activitatea economică la nivel intrenaţional cât şi cea la nivel naţional. Efectele proceselor amintite sunt diferite ca proporţii şi orientare, abordarea lor generează diferende şi uneori chiar conflicte.

2.1. Globlalizare

2.1.1. Concepte si evoluţii Mondializare, globalizare, regionalizare sunt termeni ce

constitue o realitate a lumii contemporane. În opinia specialiştilor, conceptele enumerate, beneficiază de abordări diferite. Dacă uneori globalizarea şi mondializarea sunt termeni abordaţi ca sinonimi, alteori analiştii consideră globalizarea o etapă în atingerea mondializării.

Analiştii francezi sunt adepţii conceptului de mondializare iar cei anglo-americani preferă conceptul de globalizare pentru a caracteriza acelaşi fenomen. Analiştii francezi definesc mondializarea prin 6 expansiunea şi accelerarea fluxurilor de mărfuri, informaţii, servicii, valori, ca şi prin deplasarea rapidă a maselor (turism, emigrare a forţei de muncă, definitivă sau temporală). Publicaţia franceză „Problemes Economiques”, un nume de referinţă în domeniul economic, defineşte mondializarea ca fiind un proces ce presupune trei etape: internaţionalizare, transnaţionalizare şi

6 Problemes Economiques, 2002.

27

globalizare. Analiştii economici români folosesc în terminologia de specialitate ambele concepte.

Analiştii anglo-americani definesc globalizarea prin componentele sale: economie globală, politică globală, societate civilă globală. Economistul englez J. Habernas 7 consideră economia globală ca având următoarele caracteristici:

generează dezvoltarea şi modificarea structurii

fluxurilor comerciale; asigură integrarea economiei naţionale în economia

mondială; asigură creşterea valorii investiţiilor pe termen lung

şi intensificarea fluxurilor de capital; redefineşte criteriile de competitivitate. Analistul economic R. Boyer, consideră că prin

fenomenul globalizării, economiile naţionale sunt descompuse şi apoi rearticulate într-un sistem de tranzacţii şi procese, care operează direct la nivel internaţional. Fenomenul ar presupune extinderea unor realităţi la scară mondială şi intensificarea unei mai largi game de interdependenţe mondiale.

Globalizarea economică reprezintă în esenţă, procesul prin care pieţele bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară, financiară şi a muncii se extind dincolo de graniţele unei ţări constituindu-se astfel un sistem economic mondial unic şi coerent.

Analizată îndelung, globalizarea a devenit un fenomen obiectiv, fără precedent în istorie, prin amploarea şi evoluţia sa. Criticată şi apreciată în acelaşi timp ea îşi urmează evoluţia.

7 J. Habernas “Beyond the Nation State”, Editura Routleg London, 2000.

28

Deşi, are aspecte negative, sunt însă şi aspecte importante care asigură echilibrul şi bunăstarea. Globalizarea a apărut şi s-a dezvoltat ca urmare a adâncirii fără precedent a concurenţei la toate nivelurile: agenţi economici, state, regiuni.

Liberalizarea comerţului internaţional a stat la baza dezvoltării economice a statelor şi a creşterii nivelului de trai. În opinia lui E. Stiglitz8, cei care critică globalizarea critică adesea beneficiile ei. Prin accesul nelimitat la cunoaştere, ţările în dezvoltare au ieşit din conul de izolare în care au stat secole.

Liberalizarea pieţelor în ţările în curs de dezvoltare, chiar dacă a afectat activitatea economică internă, a adus beneficii consumatorilor săraci, prin sporirea accesului la bunuri mai ieftine şi în cantitate mai mare. Susţinătorii globalizării privesc această realitate ca pe un progres. Pentru şceptici însă, adâncirea decalajelor dintre săraci şi bogaţi constituie un „atac la democraţie şi bunăstare”. Criticii acuză statele dezvoltate de ipocrizie deoarece au obligat statele sărace să adopte o politică de deschidere economică, prin eliminarea barierelor comerciale, fără ca ei să procedeze la fel.

Unii analişti consideră că atunci când se stabilesc priorităţile globalizării, ţările sărace sunt întotdeauna cele care au de pierdut, sau înregistreză un beneficiu redus, în termeni de creştere economică. Sunt cunoscute mişcările mondiale antiglobalizare şi antiregionalizare, care strâng mase impresionante de protestatari. Fostul secretar general al ONU, Butros Butros-Ghali, amintea că „trăim în mijlocul unei evoluţii mondiale...Planeta noastră se află sub presiunea a două forţe uriaşe opuse: globalizarea şi dezagregarea”. O îngrijorare majoră apare datorită creşterii populaţiei globului, în timp ce resursele, în mare parte neregenerabile şi limitate, se apropie de punctul critic. În acest context şansa unică de rezolvare a problemelor este globalizarea. Universul este cuprins de o adevărată revoluţie, transformarea prezentului, nu menajază pe

8 Joseph E. Stiglitz “Globalizarea speranţe şi deziluzii”, 2004.

29

nimeni. Pentru majoritatea naţiunilor, globalizarea este un proces impus cu forţa, căruia nu i se pot sustrage.

Principiile acestui proces sunt stabilite de marile puteri economice. Pentru Statele Unite, globalizarea este un proces pus în mişcare şi susţinut de elita politică şi economică. Prin forţa lor economică, au devenit un factor de ordine în haosul interdependenţei globale. În contextul globalizării, Statele Unite dau tonul pe piaţa financiară şi în comerţul internaţional, deţind toate mijloacele prin care pot să-şi exercite atributele de superputere mondială.

În opinia economiştilor contemporani, lumea ar trebui să fie un sistem organizat, guvernat global, în care să se stimuleze competiţia economică între principalii poli ai puterii – SUA, UE şi Japonia. Marile puteri au un cuvânt important în stabilirea strategiilor de dezvoltare a lumii, nemulţumirile celor săraci făcându-se tot mai simţite, aşa încât marginalizarea lor poate genera conflicte.

Mişcările antiglobalizare sunt o replică la atitudinea organizaţiilor internaţionale, care dezavantajază economia ţărilor în dezvoltare şi favorizează marile puteri.

Ameninţările terorismului internaţional din ultimii ani, atrag atenţia asupra fisurilor existente în elaborarea acestor politici care generează mari pierderi. O soluţie la problemele globale, nu poate fi găsită decât prin acţiuni comune şi echilibrate.

Globalizarea nu are ca scop depersonalizarea individului sau degradarea culturii locale, susţin unii analişti în timp ce alţii consideră că fenomenul are deficienţe la nivel local.

Globalizarea este aşadar un sistem extrem de controversat. Economia mondială înregistreză în ultimii ani evoluţii fără precedent. Chiar şi ciclitatea proceselor economice s-a modificat, aşa încât revenirea din starea de criză nu se mai manifestă pe perioade mari de timp, însă eforturile economice şi cele pentru găsirea soluţiilor optime sunt uriaşe. Specialiştii

30

susţin că orice creştere economică, nu trebuie să se realizeze necontrolat, deoarece poate presupune consumuri imense de resurse naturale, umane, financiare, informaţionale, parte din ele fiind neregenerabile şi epuizabile, putând conduce la catastrofe naturale. Ideal ar fi ca dezvoltarea economică să aibă la bază o cercetare ştiinţifică axată pe eficientizarea utilizării resurselor. Cercetarea implică costuri ridicate, inaccesibile în cazul ţărilor în dezvoltare. Aşadar, în timp ce unele state înregistrează o dinamică pronunţată în termeni de creştere economică, altele se află la niveluri de subzistenţă.

Unii autori susţin că învingătorii iau totul, în sensul că marile puteri vor înregistra creşteri fără precedent în timp ce restul statelor vor îndura tot mai greu povara sărăciei.

Optimiştii susţin că globalizarea prin natura sa va îmbunătăţii situaţia economică şi socială a fiecărui stat în parte, însă în proporţii diferite, în schimb, pesimiştii, consideră că prăpastia dintre bogaţi şi săraci se va adâncii tot mai mult, fără şanse de redresare.

Procesul în ansamblu, trebuie derulat cu prudenţă pentru a se limita impactul negativ.

Astfel o parte redusă de subiecţi definesc majoritar un fenomen, în timp ce diferenţa se constituie în parte nesemnificativă: 1/5 din populaţia activă este suficientă pentru a acoperii cererea mondială pentru produse şi servicii. Aceştia vor participa activ la câşig şi la consum, restul vor alcătui categoria dezavantajată care întâmpină dificultăţi materiale uriaşe. Explicaţia declinului social dată de economişti se rezumă mereu la globalizare. Organizaţiile umanitare ar trebui să facă mai multe eforturi în acest sens. Interdependenţa economiei globalizate 9 este determinată în mod conştient de politica dusă de guverne, care

9 Hans Peter Nartin şi Herald Shuman „Capcana Globalizării”, Editura Economică, Bucureşti 1999.

31

doresc să înlăture barierele transfrontaliere din calea liberei circulaţii şi în nici un caz nu este un fenomen natural. Integrarea globală este însoţită de ascensiunea „neoliberalismului”. Milton Friedman susţine dereglementarea în locul intervenţionismului.

Noua percepţie asupra lucrurilor s-a concentrat în procesul de globalizare. Globalizarea constă în „caracterul nedefinit, dezorganizat şi autopropulsat al problemelor lumii10” determinate de lipsa unui sisem decizional coordonat. Manifestările antiglobalizare, un exemplu elocvent al nemulţumirilor generate de acest fenomen, constitue un avertisment al lumii sărace, de pe toate continentele, care doreşte să transmită un mesaj puterilor mondiale pentru cooperare şi sprijin în scopul rezolvării problemelor cu care se confruntă planeta.

Dintr-un capăt în altul al lumii, bunăstarea ca fenomen de masă se află în sânul naţiunilor dezvoltate. Uriaşe pierderi de locuri de muncă se prevăd şi în domeniile care, până nu demult, promiteau colaboratorilor contracte de muncă pe viaţă, indiferent de conjunctura mondială: sectorul bancar, sectorul asigurărilor, telecomunicaţiile, serviciile publice, companiile aeriene.

Teama de viitor şi insecuritatea se răspândesc tot mai mult iar structura socială se destramă. Concurenţa într-o economie globală brutală, crează o piată globală a muncii în care nici un loc de muncă nu mai este sigur. Reducerea locurilor de muncă ar fi urmarea unor schimbări structurale inevitabile.

Dezvoltarea tehnologică şi apariţia sistemelor informatice performante vor conduce la creşterea eficienţei şi eficacităţii activităţilor economice. Scopul întreprinzătorului fiind acela de a obţine efecte maxime cu eforturi minime.

10 Zygmunt Brauman “Globalizarea şi efectele sociale”, Editura Antet, Bucureşti 2001.

32

Beneficiarii economiei fără graniţe, marii magnaţi şi corporaţiile transnaţionale, transpun criza într-un proces legic natural, considerând concurenţa în statul global, o mare dezlănţuită căreia nimeni nu i se poate opune. Aşadar, viitorul omenirii este incert. Marea problemă fiind lipsa preocupărilor de a crea profesii noi.

Rezolvarea problemelor ecologice, asigurarea de asistenţă socială pentru eradicarea sărăciei şi a analfebetismului, dezvoltarea turismului, amenajarea teritorială a unor zone, necesită o importantă forţă de muncă, dar problema o constitue absenţa capitalului. Ajutoarele financiare pentru dezvoltare, acordate de către ţările dezvoltate statelor în dezvoltare, Organizaţii Nonguvernamentale (ONG) şi alte instituţii internaţionale, s-au diminuat, politica actuală concentrându-se doar pe asigurarea asistenţei tehnice în domeniu. De cele mai multe ori fondurile alocate ţărilor în dezvoltare au fost deviate de la destinaţia lor. Izolarea naţiunilor nu reprezintă o soluţie, problemele amintite nu se opresc la graniţa unui stat. Până în prezent nu s-a găsit o soluţie la problemele omenirii care să nu implice regionalizarea şi globalizarea.

Specialiştii susţin că numai printr-o acţiune colectivă se poate menţine echilibrul planetei şi asigura dezvoltarea durabilă a acesteia. Deşi succesele în domeniu sunt importante, nu sunt suficiente.

O realitate de care trebuie să ţină seama toate statele indiferent de nivelul lor de dezvoltare este „gândeşte global şi acţionează local”, acest aforism unanim acceptat, din punct de vedere operaţional are multe deficienţe. Găsirea soluţiilor nu poate fi pusă în sarcina unui stat, trebuie acţionat pe calea cooperării şi consultării internaţionale.

2.1.2. Dimensiunile globalizării Globalizarea privită ca un singur proces de creştere al

gradului de unitate a lumii ar fi o greşală. Globalizarea

33

relaţiilor economice presupune în primul rând o reconsiderare a timpului şi spaţiului în viaţa economică şi socială.

Viaţa oamenilor este influenţată tot mai mult de evenimente care se petrec departe de contextul social în care ei îşi desfăşoară activităţile cotidiene. Globalizarea nu este o noutate din acest punct de vedere ea manifestându-se cu două trei secole în urmă pe măsură ce cuceririle ştiinţei şi tehnicii se impuneau la scară regională şi universală.

Globalizarea relaţiilor sociale a fost asociată cu inegalitatea dintre diferite regiuni ale lumii. Sistemul mondial, în pofida creşterii accelerate, a interdependenţei economice şi culturale este caracterizat ca un mozaic de state a căror preocupări deseori sunt divergente. Nu există încă şi nu se întrevede în viitorul apropriat o dovadă a unui consens politic capabil să depăşească interesele locale ale statelor. Probabil că într-un viitor îndepărtat va fi posibilă crearea unui guvern mondial, dar aceasta va fi cu certitudine rezultatul unui proces îndelungat. Deja în multe direcţii lumea devine mai unită iar multe din sursele de conflict dintre statele lumii dispar.

Globalizarea este aşadar printre cele mai importante schimbări sociale cu care se confruntă lumea de azi. În procesul competiţional astăzi se poartă o nouă luptă şi anume aceea pentru stăpânirea informaţiilor.

Se deschide astfel un nou câmp pentru strategiile financiar-bancare, industriale, comerciale dar şi pentru cele militare şi politice. Apar noi raporturi între instituţiile statale şi economice, între sectorul public şi cel privat, între stat şi piaţă.

Globalizarea este printre cele mai importante schimbări sociale cu care se confruntă lumea de azi. Problemele fundamentale din prezent sunt: problemele ecologice, sociale şi evitarea confruntărilor militare.

Ca primă dimensiune a globalizării apare omogenizarea lumii. Diferenţierilor dintre unităţile teritoriale le iau locul prin expansiune o anumită standardizare, o uniformizare reprezentând „o nouă infrastructură spaţială” insoţită de mişcări

34

libere de bunuri materiale, servicii, capitaluri şi forţă de muncă, la scară regională şi globală.

Un proces similar se desfăşoară şi la scară teritorială restrânsă. Integrarea europeană şi-a propus mai multe măsuri în vederea creării unei Europe fără graniţe – eliminarea exclusivităţii reciproce în condiţiile existenţei unor sisteme închise la nivelul statelor care presupune, realizarea unei culturi comune fie ca proces de difuziune a unei culturi existente, fie ca proces participativ-colectiv de creare a uneia noi.

Globalizarea nu a produs încă o entitate instituţională mondială, consacrată juridic, capabilă să poată conduce şi controla eficient procesul de omogenizre, tensiunile existente, sau să realizeze o distribuire a păcii şi prosperităţii în lume.

Constatăm astfel că dimensiunile globalizării sunt pe cale de a se individualiza, căutându-şi mijloacele de realizare şi consolidare.

În prezent globalizarea este marcată de mijloacele de comunicare – via internet, datorită cărora distanţele geografice au dispărut, ele măsurându-se după cu totul alte criterii – tehnice, economice, fapt de determină o nouă ordine universală.

Cibernetica, electronica, internetul au desfiinţat deja graniţele în multe domenii cum sunt: transporturile, comunicaţiile, comerţul şi tranzacţiile bancare. Lumea a devenit una a comunicaţiilor globalizate în care informaţiile sunt standardizate, dematerializate, simbolice, directe, fără intermediari, o lume în care informaţia circulă rapid transmiţănd la mare distanţă efectele pozitive cât şi resimţirea şocurilor (efectelor negative), ca urmare a complexelor şi complementarităţii conexiunilor în care sunt angrenate toate statele.

Un exemplu îl constirue apariţia comerţului electronic, însoţit de instrumente financiar-bancare noi, care fluidizează circulaţia şi schimburile comerciale, înlesneşte tranzacţiile la distanţă fără deplasări, în care ofertele şi cererile se por intersecta pe internet, asigurându-se astfel un sistem de reţele

35

în care paginile web şi site-urile oferă informaţii cu privire la stocuri, varietăţi, preţuri, depozite, condiţii prin intermediul cărora se materializează schimburile, se mondializează piaţa, circulaţia capitalurilor şi a mărfurilor. În context, noul sistem pune probleme juridice noi – de accesare, promovare, concurenţă, fiscalitate, control, protecţie, toate subsumate unei noi ordini economice.

Fenomenul de disfuncţionalitate organizată cu ajutorul internetului îmbracă forme îngrijorătoare – fraude, spălare de bani, trafic de bunuri şi persoane, spargeri, distrugeri de reţele, care pot destabiliza prin impactul lor ordinea mondială.

Această dimensiune a globalizării priveşte aşadar atât lărgirea cadrului spaţial al interdependenţei evenimentelor cât şi intensificarea extinderii pe baza conexiunilor şi a complementarităţii diferenţelor şi competitivităţii alternativelor.

O altă dimensiune a globalizării este tendinţa de unificare a spaţiului şi timpului. Aşa cum din punct de vedere spaţial, globalizarea tinde să treacă de la spaţiul local la spaţiul global unic, tot aşa putem vorbi şi de o unificare a timpilor locali într-un timp global, pe baza unificării ritmurilor nesimultane ale diferitelor tipuri de activităţi şi a includerii acestora în cadrele spaţiale mondiale.

Avem în vedere serviciile bancare şi pieţele bursiere care nu-şi mai permit pauzele zilnice raportate la timpul local. În marile oraşe ale lumii sunt instituţii şi activităţi care lucrează în acord cu „timpul global” (industria hotelieră, aeroporturile internaţionale).

Aşadar, odată cu apariţia tehnicilor şi tehnologiilor noi, diferenţele temporale nu mai exclud o zonă sau alta de la sistemul global, tendinţa fiind accea de a realiza o sincronizare temporală, universal activă.

O altă dimensiune a globalizării ca proces istoric este aceea de a induce o nouă treaptă de civilizaţie, a societăţii globale, a unei societăţi diversificate în universal.

36

Reconsiderarea pieţei mondiale, competiţia economică susţinută, apariţia corporaţiilor multinaţionale, a noilor poli de putere prin declinul altenativei socialist-comuniste, au făcut statele să-şi revizuiască în mod serios rolul pe care s-au obişnuit să-l joace în istorie.

Globalizarea mătură în calea sa toate adversităţile care ar încerca să-i împiedice înaintarea. Ea se realizează independent de voinţa statelor, guvernelor, pieţelor şi civilizaţiilor, liberalizând şi unificând managementul diferitelor tipuri de activităţi.

Intensificarea proceselor de integrare şi cooperare, ca şi de globalizare dau frontierelor economice o mai mare mobilitate. Uniunile vamale, zonele de liber schimb, complementarităţile economice şi politice, culturale, militare, amplifică aceste tendinţe şi impun în mod natural parteneriatul pentru dezvoltare şi pace precum şi spiritul de solidaritate.

Aşadar, globalizarea nu se limitează strict la economie, ea priveşte elementele de civilizaţie în ansamblul lor şi în toate dimensiunile: politică, de conducere şi organizare globală, trecând prin cea economică şi socială, până la dimensiunea militară.

Globalizarea aduce schimbări radicale în comunicaţii şi economie, în reconfigurarea pieţelor interne, în sistemul instituţional, în modul de viaţă, în relaţiile şi mentalităţile umane, induce o nouă morală. Globalizarea este un proces ce lărgeşte cadrele determinate ale schimbării sociale la nivelul lumii ca întreg.

Lumea în care trăim este o lume a blocurilor zonale şi regionale, determinată de nevoia de valorificare şi de protecţie în comun a resurselor. Este o lume dominată de interese şi inegalităţi economice şi sociale, de concentrări suprastatale şi strategii cu consecinţe potenţial destabilizatoare în special pentru ţările în dezvoltare, de instituţii supranaţionale, zonale şi globale, financiare cu politici şi strategii proprii, cu ignorarea

37

uneori a particularităţilor locale: nivel de dezvoltare, resurse, oportunităţi, tradiţii.

Existenţa şi dezvoltarea societăţilor transnaţionale, a monopolurilor transnaţionale, a valurilor de fuziuni şi achiziţii, determină în mare măsură economia globală, nevoile societăţii globale, cu instituţiile şi cu mecanismele corespunzătoare.

Implicarea statelor într-un sistem de relaţii la nivel global generează schimbări profunde în configurarea statelor naţiune, în reducerea rolului acestora din urmă faţă de organizaţiile internaţionale, interstatale şi faţă de corporaţiile transnaţionale, dar şi în reaşezerea poziţiilor de putere în sistemul relaţiilor internaţionale.

Globalizarea ca proces constitue dincolo de obiectivitatea extinderii comunicaţiilor şi a revoluţiei informaţionale, o problemă politică cu implicaţii în toate domeniile de activitate, inclusiv militar.

Dimensiunea politică este cea care până la urmă, stabileşte politica globalizării, direcţiile şi strategiile, treptele de realizare a societăţii globale. Ea este cea care face şi desface alianţe, dezvoltă, limitează şi structurează pieţe, introduce modificări în suveranitatea statelor, tulbură structurile identităţilor existente.

Globalizarea apare astfel ca cea mai mare sfidare şi provocare a secolului dar şi ca o ameninţare. Pentru că „societatea globală” sau „sistemul mondial” nu apare pe baza interdependenţelor şi a legăturilor reciproce ale părţilor sale, globalizarea putând înainta atât în direcţia democreţiei cât şi în cea a dominaţiei.

Intensificarea, amplasarea şi întinderea spaţială a proceselor integraţioniste implică armonizarea deciziilor statelor participante, a programelor şi proiectelor comune în promovarea celor mai importante obiective, strategii şi priorităţi economice şi sociale, politice şi militare pentru o zonă dată. Aceste măsuri şi eforturi comune conduc la o nouă dimensiune a cooperării internaţionale, la crearea unei noi stări

38

de spirit decurgând din promovarea relaţiilor de tip regional, comunitar şi global.

În condiţiile obiectivizării acestui proces, în care economiile, pieţele, capitalurile, nu vor mai avea frontiere, în care competitivitatea, concurenţa şi eficienţa devin factori de referinţă, creşte definitoriu rolul individului, al educaţiei, al profesionalismului şi pragmatismului, al inteligenţei şi ingeniozităţii sale, al puterii de adaptare la o lume din ce în ce mai mobilă.

Dezvoltarea umană durabilă rămâne principala dimensiune, cale, care asigură dezvoltarea în general, democratizarea societăţii, demnitatea umană, solidaritatea, participarea la decizii, distribuirea echitabilă şi nu în ultimul rând protejarea mediului înconjurător.

2.1.3. Efectele globalizării Globaliare aduce un progres în anumite domenii, acesta

este departe de a fi uniform în plus el poate tensiona structuri sociale şi economice care nu se pot adapta rapid. Diferenţele statice şi dinamice generate de globalizare pot cauza conflicte majore. Într-o lume în care tehnologiile informaţiei ne permit să interacţionăm direct în timp real şi în care există frecvent interese diferite, de multe ori dialogul poate fi înlocuit de confruntare. Studiile arată că efectele generate de globalizare sunt multiple, globalizarea fiind o certitudine care include lumea în ansamblul ei. Problema care se pune este dacă fenomenul generează bunăstare şi avantaje pentru toţi indivizii, sau efectele pozitive sunt percepute doar de o parte a populaţiei. Argumentele pro sau contra se bazează pe date certe, adesea interpretările făcute de analişti depăşesc realitatea.

Fiecare stat implicat în procesul de globalizare va avea de câştigat, chiar dacă nu în aceiaşi proporţie, ca urmare a poziţiei dominante a câtorva state. Este evident că în prezent planeta se confruntă cu probleme mari: sărăcie, poluare,

39

mortalitate infantilă, criminalitate transfrontalieră, terorism, resurse tot mai limitate, probleme ce nu pot fi soluţionate decât la nivel global. Repartiţia geografică a acestor fenomene este diferită şi ca urmare eforturile depuse la nivel global nu vor avea aceleaşi rezultate în toate zonele lumii. Pe de altă parte elementele caracteristice globalizării precum intensificarea schimburilor economice prin adoptarea unor politici comerciale transparente, extinderea societăţilor transnaţionale prin creşterea investiţiilor străine directe, finanţarea internaţională, aduc beneficii diferite participanţilor la acest proces. În repartizarea efectelor contează tot mai mult gradul de dezvoltare economică al ţărilor. Competiţia pentru stăpânirea unor teritorii, zone de materii prime şi forţă de muncă ieftină, este subordonată luptei pentru stăpânirea informaţiei care tinde să aducă modificări însemnate ale stratgiilor economice, politice şi militare.

În ultimii ani globalizarea face ca interesele economice să pună în pericol stabilitatea, interesele statale ca urmare a unei forme noi de circulaţie a mărfurilor – societăţile transnaţionale. Aceste noi forme fac ca decizia referitoare la investiţii să scape oarecum controlului satelor naţiune.

Globalizarea are implicaţii sociale şi politice profunde, conduce la pierderea controlului statului asupra politicilor economice şi este uneori acuzată de consecinţele sociale negative, reflectate în creşterea şomajului, a decalajelor dintre salarii şi profit, a economiei subterane. Conform statisticilor, în 1960 raportul între ţările cele mai bogate şi ţările cele mai sărace era de 30-1; în 1990 decalajul a crescut la 60-1, astfel încât la sfârşitul secolului trecut să ajungă la 75-1. În vreme ce averile marilor magnaţi cresc, tot mai multe familii sunt ameninţate de foamete, subnutriţie, din cauza lipsei unui loc de muncă, a ajutoarelor sociale sau a salariilor mici. Rolul globalizării ar trebui să fie acela de a găsi soluţii pentru crearea unei societăţi moderne funcţionale care să respecte drepturile fundamentale ale individului.

40

Globalizarea este rezultatul unor procese ample a unor relaţii de intercondiţionare:

Creşterea valorii şi importanţei investiţiilor

străine directe; Internaţionalizarea pieţelor financiare;

Dezvoltarea comunicaţiilor globale;

Reglementarea şi liberalizarea pieţelor.

Globalizarea este un proces greu de controlat la scară

planetară, deoarece elementele componente fac parte dintr-un angrenaj complex, aşa încât disfuncţiile care apar la nivelul unui subansamblu, pot crea crize la nivelul întregului sistem.

Efectele globalizării sunt diverse şi greu de anticipat, cuprind toate domeniile de activitate a unei ţări.

Principalele efecte generate de procesul de

globalizare sunt: A. Societăţile transnaţionale

B. Investiţiile străine directe

C. Globalizarea pieţei financiare internaţionale

D. Dereglementarea şi liberalizarea

E. Evoluţia comunicaţiilor globale

F. Globalizarea sectorului public

G. Efecte sociale

41

H. Efecte asupra mediului înconjurător A. Societăţile transnaţionale Societăţile transnaţionale se apreciază ca un capital

autentic delocalizat, fără o identitate locală specifică, cu un management internaţionalizat, potenţial dispuse să se stabilească oriunde în lume pentru a obţine cele mai mari şi cele mai sigure profituri. Beneficiile amintite se pot atinge rapid în sectorul financiar, iar într-o economie cu adevărat globalizată ar fi rezultatul consecinţelor pieţei fără a depinde politicile naţionale. Într-o economie globală societăţile transnaţionale nu ar putea fi controlate sau constrânse de politicile naţionale, dar se vor supune însă standardelor de reglementare naţională stabilite şi propuse de comun acord. Guvernele naţionale nu mai pot adopta nici un fel de reglementare efectivă contrară acestor standarde, în detrimentul corporaţiilor care fucţionează în interiorul graniţelor lor. Societăţile transnaţionale sunt apreciate ca fiind manifestarea unei economii globale, acţionând la nivel global şi regional în funcţie de interese. În prezent principalul agent al comerţului internaţional este reprezentat de societatea transnaţională şi nu de economiile naţionale.

Companiile transnaţionale modifică structura factorilor de producţie ai multor ţări ca rezultat al mişcării capitalului uman şi al tehnologiei dintr-o parte în alta a lumii, constituind o nouă bază a imobilizărilor corporale.

Dezvoltarea tehnologică rapidă implică riscuri şi costuri majore motiv ce generează dorinţa firmelor de a pătrunde pe pieţe noi pentru a împărţi riscurile şi costurile. Concurenţa tot mai acerbă obligă firmele să exploreze noi modalităţi de sporire a eficienţei, inclusiv prin extinderea posibilităţilor de a cucerii noi pieţe aflate în faze încipiente şi

42

de a permuta anumite active de producţie pentru reducerea costurilor.

Aceşti factori acţionează pe termen lung comportamentul investiţional al firmelor este influenţat puternic de schimbările pe termen scurt intervenite în mediile de afaceri. Perioadele de recesiune şi avânt economic afectează evoluţia tuturor indicatorilor, orice modificare a climatului politic sau de afaceri mondial se va reflecta în acelaşi sens şi cu aceiaşi intensitate asupra performanţelor economice.

B. Investiţiile străine directe Investiţiile străine directe reprezintă unul din factorii

cheie ai globalizării capitlalului. Intensificarea interdependenţelor din economia mondială în ultimele trei decenii a fost generată în principal de evoluţia investiţiilor străine directe. Dacă până în 1970 activitatea internaţională se concretiza în schimburi comerciale de bunuri şi servicii între state – comerţul internaţional fiind forţa care genera dezvoltarea economiei mondiale – ulterior, importanţa circulaţiei capitalurilor a crescut, un loc important revenind societăţilor transnaţionale care îşi bazează activitatea pe investiţii străine directe. În 1980 comerţul internaţional a crescut de două ori mai rapid decât PIB, iar fluxurile de investiţii străine directe au crescut de două ori mai repede decât comerţul internaţional. Cauzele care au stat la originea expansiunii investiţiilor străine directe în ultimul deceniu au fost diverse:

Extinderea producţiei internaţionale promovată de

societăţile transnaţionale; Gradul de dezvoltare economică sau stadiul de

implementare al reformelor;

43

Amplificarea mişcării capitalurilor generată de un număr mare de fuziuni şi achiziţii transfrontaliere;

Apariţia formaţiunilor integraţioniste;

Globalizarea producţiei şi internaţionalizarea

pieţelor;

Amplificarea transferului internaţional de tehnologie;

Diferenţele dintre eficienţa şi structura unor pieţe;

Raportul de complementaritate existent între comerţ

şi investiţii; În concluzie, investiţiile străine directe reprezintă

„vârful de lance” al globalizării capitalului şi implicit al întregii economii mondiale.

C. Globalizarea pieţei financiare internaţionale Piaţa financiară internaţională este una dintre

componentele importante ale globalizării. Legătura strânsă existentă între piaţa monetară şi piaţa bunurilor şi serviciilor determină cursul de schimb să reacţioneze imediat la toate mutaţiile care intervin în sistemul economic mondial. Banii în calitatea lor de mijloc general de schimb, îndeplinesc în ultimul timp funcţii tot mai complexe aşa încât dezvoltarea pieţei monetare a avut loc odată cu dezvoltarea pieţei bunurilor şi serviciilor.

În prezent, analiştii economici vorbesc despre conturarea unui spaţiu financiar global, în care se regăseşte orice tensiune economică sau de altă natură.

44

Piaţa financiară constitue în acest moment „barometrul pieţei globale”. În contextul globalizării producţiei se remarcă o detaşare a banilor de spaţiul teritorial naţional.

Liberalizarea comerţului, expansiunea corporaţiilor transnaţionale, circulaţia forţei de muncă, fac ca banii să nu mai aibă caracter naţional. Statisticile arată că zilnic se tranzacţionează între cei trei poli mondiali Tokyo – New York – Londra, peste 1500 miliarde dolari.

Dacă în trecut capitalul productiv se afla în interdependenţă cu capitalul financiar, în prezent se observă o separare clară a celor două componente.

În ultimii ani, cursurile de schimb valutar, ratele dobânzilor, preţurile acţiunilor la diverse burse din lume sunt corelate între ele, contribuind la crearea pieţei financiare globale.

Performanţele informaticii şi telecomunicaţiilor au simplificat transferul banilor dintr-o ţară în alta înlăturând dificultăţile întâmpinate de corporaţii în trecut. Situaţiile financiare ale agenţilor economici, cursul acţiunilor şi obligaţiunilor, operaţiunile de orice tip pot fi monitorizate tot mai facil. Băncile şi corporaţiile pot reacţiona imediat la schimbarea preţurilor datorită uşurinţei cu care informaţiile sunt captate de pe pieţele bursiere. Operaţiunile cu caracter speculativ ocupă un loc tot mai important pe piaţa financiară. Cererea tot mai mare de servicii financiare la nivel mondial a dus la implementarea unor inovaţii tehnologice şi crearea unui mediu de afaceri mai transparent.

Evoluţia spectaculoasă a pieţelor financiare a dus la crearea de servicii financiare care au atins dimensiuni fără precedent, în condiţiile intensificării competitivităţii mondiale. Vânătorii de profit se mişcă cu viteza luminii într-o reţea mondială de date. Cel puţin în teorie, vor câştiga toate naţiunile, pentru că pe această cale se obţin cele mai înalte rate de creştere economică cu cele mai bune investiţii.

45

Globalizarea finanţelor presupune circulaţia rapidă şi în volum mare a banilor. Fluxurile globale de capital penalizează statele ale căror politici nu se află în concordanţă cu restul lumii.

Concluzia este că într-o economie mondială a interdependenţelor piaţa financiară ocupă un loc primordial. În prezent este nevoie de o arhitectură nouă care să asigure stabilitatea financiară globală şi dezvoltarea durabilă, simultan cu reforma Fondului Monetar Internaţional şi al Băncii Mondiale, aşa încât programele lor să promoveze o bună guvernare, respectarea drepturilor cetăţeanului, standardele fundamentale ale muncii, creşterea gradului de ocupare al populaţiei, reducerea sărăciei şi oferirea de servicii publice în domenii cheie.

Fondul Monetar Internaţional în calitate de organism mondial cu largi competenţe în soluţionarea problemelor economice ale statelor aflate în stadii diferite de dezvoltare şi-a adus contribuţia la depăşirea unui sistem financiar limitat.

Meritele lui sunt unanim recunoscute în ceea ce priveşte reformarea Sistemului Monetar Internaţional. Fondul Monetar Internaţional a susţinut:

stabilizarea cursului de schimb; dezvoltarea comerţului mondial;

restabilirea convertibilităţii libere a monedei; ţările cu balanţe de plăţi deficitare prin acordare de

asistenţă financiară; crearea de organisme internaţionale însărcinate cu

realizarea unei cooperări economice şi monetare între naţiuni.

46

Analizând rezultatele Fondul Monetar Internaţional părerile analiştilor economici sunt diferite. Unii susţin că aplicarea programelor Fondul Monetar Internaţional au condus la degradarea economiilor în cauză, gradul de atractivitate al acestora pentru investiţii străine directe au scăzut în mod constant. Alţii susţin că ţările în cauză au înregistrat o creştere economică mai accentuată, exemplul ţărilor din Asia.

Fără a diminua meritele Fondului Monetar Internaţional economiştii atrag atenţa asupra pericolului pe care îl poate genera o politică aplicată uniform tuturor statelor, fără a ţine cont de condiţiile interne şi de posibilităţile concrete ale fiecărui stat.

Referitor la politicile promovate de fond, în ţările sărace şi îndatorate, mediile politice şi academice au formulat numeroase critici şi comentarii. Uneori politicile Fondul Monetar Internaţional, de ajustare structurală, de eliminare a dezechilibrelor economice, nu au avut efecte pozitive, iar dacă acestea s-au înregistrat au fost pe termen scurt şi cu impact favorabil doar asupra populaţiei înstărite, ducând la mărirea decalajelor dintre bogaţi şi săraci.

Unii specialişti susţin că soluţiile propuse de Fondul Monetar Internaţional pentru relansarea economiilor naţionale nu ţin cont de cauzele reale şi particulare ale fiecărei ţări, aşa încât, numărul eşecurilor a depăşit numărul succeselor.

Procesul globalizării şi dezvoltării desfăşurat sub supravegherea Fondul Monetar Internaţional a provocat uneori mari pierderi ţărilor sărace, prin programele promovate, însă dovezile de culpă întârzie să fie asumate pe deplin. Economiştii nu pot rămâne insensibili la rezultatele nesatisfăcătoare ale acţiunii Fondul Monetar Internaţional, când pe plan mondial numărul de subnutriţi în creştere. Pe de altă parte 225 de famili, cele mai bogate din lume, dispun de averi ce depăşesc 1000 miliarde USD, echivalând cu venitul anual al celei mai sărace jumătăţi a populaţiei globului.

47

Pentru eficientizarea activităţii Fondul Monetar Internaţional specialiştii atrag atenţia asupra problemelor sale şi propun modificarea principiilor şi atitudinii acestuia.

D. Dereglementarea şi liberalizarea Dezvoltarea comerţului global şi implicit al globalizării

a fost determinată şi de crearea unui cadru de acorduri comerciale interguvernamentale la nivel global şi regional.

Anii 1980 – 1990 au marcat o lărgire a pieţei globale, deoarece numeroase ţări în special din Asia au primit un important volum de investiţii şi şi-au dezvoltat comerţul exterior, în special exporturile.

În această perioadă grupul ţărilor în dezvoltare s-au orientat spre economia de piaţă, multe dintre acestea sub presiunea programelor de ajustare structurală a Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale.

Dereglementarea financiară a contribuit la globalizarea pieţelor financiare şi la mobilitatea capitalului. Accelerarea integrării a condus la relaţii şi realităţi noi. Producţia internaţională a devenit o caracteristică a economiei mondiale moderne.

E. Evoluţia comunicaţiilor globale Istoria modernă a fost marcată constant de progresul

mijloacelor de comunicaţii. Principalul factor tehnic al mobilităţii este transportul informaţiei. Apariţia reţelei „www”, a schimbat din punct de vedere informaţional semnificaţia noţiunii de călătorie şi a pus informaţia la dispoziţia utilizatorului oriunde în lume.

Anularea tehnologică a distanţei spaţio-temporale, în loc să omogenizeze condiţia umană, tinde să o polarizeze, eliberează oamenii de constrângerile teritoriale şi face ca anumite semnificaţii comunitare, cum ar fi spaţiul să poată fi

48

parcurs fără obstacole fizice, oferind posibilitatea acţiunii la distanţă.

F. Globalizarea sectorului public Pentru cei care au susţinut piaţa liberă, globalizarea a

fost un pretext pentru a pune în discuţie rolul statului. Susţinătorii statului sunt de părere că raportul public-privat trebuie să se menţină în anumite limite. Sectoarele cele mai importante din politica fiecărui stat: învăţământ, sănătate, armată, nu pot fi cedate în totalitate sectorului privat.

Susţinătorii pieţei libere consideră că sectorul privat face întotdeauna investiţii înţelepte în timp ce sectorul public se complace în efectuarea unor cheltuieli absurde, fără justificare economică. Acest sistem piaţă fără stat ar eşua inevitabil.

Concluzia este că globalizarea implică eforturi mari, angajază domenii diferite şi pe termene îndelungate.

G. Efecte sociale

Creşterea complexităţii proceselor tehnologice şi a

modului de desfăşurare a activităţii economice, le impune oamenilor să adopte un nou mod de pregătire profesională. Necesitatea formării continue implică eforturi permanente, intelectuale şi financiare, pe care multe persoane nu pot să le suporte. Cei care nu reuşesc să se adapteze noilor tendinţe sunt automat excluşi şi prin urmare, marginalizaţi. În acelaşi timp, tehnologiile avansate au anulat obstacolele spaţio-temporale11 pe care trebuie să le depăşească oamenii când vor să se deplaseze dintr-o localitate în alta pentru a-şi desfăşura activitatea în cadrul firmelor. Dar, pentru unii oameni, anularea 11 Z. Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Bucureşti, 1999, 23. H. P. Martin şi H. Schuman, Capcana globalizării, Bucureşti 1999, 180.

49

obstacolelor nu are nici o semnificaţie, deoarece ei sunt lipsiţi de posibilitatea de a se deplasa usor şi repede. Aceste persoane vor asista neputincioase la degradarea şi la decăderea climatului economic şi social al localităţii lor.

Un alt efect demn de luat în considerare este fenomenul de vânare a avantajului absolut12, care a modificat din temelii mecanismele după care se desfasoară activitatea economică. Într-un interval de câteva zile, orice firmă transnaţională îşi poate delocaliza rapid producţia dintr-o zonă în alta, dacă se consideră că pe plan local îi sunt afectate interesele. În cele mai multe cazuri, acest fenomen are ca efect o creştere economică cu un ritm mult mai mare decât ritmul de creştere al numărului de locuri de muncă. În concluzie efectele sociale ale globalizării se manifestă prin creşterea şomajului şi scăderea nivelului de trai pentru cea mai mare parte a populaţiei globului.

H. Efecte asupra mediului înconjurător

Situaţia actuală marcată de accelerarea procesului de globalizare, susţinut de organizaţii precum OMC, FMI şi Banca Mondială dovedeşte că trăim o dezintegrare socială şi ecologică accelerată în aproape fiecare ţară a lumii, aşa cum o relevă creşterea sărăciei şi a deteriorării mediului înconjurător. Aceste probleme provin în parte dintr-o creştere de cinci ori a producţiei economice începând din 1950, care a sporit solicitările umane asupra ecosistemului dincolo de limita la care planeta ne poate intreţine. Urmărirea continuă a creşterii economice, ca principiu de organizare a politicii publice, accelerează prăbuşirea capacităţilor de regenerare a ecosistemului şi a structurii sociale care stau la baza comunităţii umane 13 . Guvernele se află în prezent în 12 H.P. Martin si H. Schuman, Capcana globalizării, Bucureşti 1999. 13 D.C.Korten, When Corporations Rule the World, 1995 by the People -Centered Development Forum, 22.

50

imposibilitatea de a face faţă presiunilor corporatiste şi a instituţiilor financiare, neputând lua măsurile adecvate în vederea redresării economice şi protecţiei mediului înconjurător. Marile corporaţii nu pun accent pe o dezvoltare durabilă care să aibă la bază protecţia mediului, ci pe o dezvoltare rapidă bazată pe speculaţii financiare menite să sufoce companiile mici, dezvoltare care mizează pe volatilitatea pieţei şi în final pe obţinerea unor câştiguri mari pe termen scurt. Totuşi, ele nu devin mai puţin puternice. În timp ce-şi întăresc controlul asupra pieţelor şi tehnologiei prin fuziuni, achiziţii şi alianţe strategice, ele îi forţează atât pe subcontractanţii lor, cât şi comunităţile locale, să participe într-o competiţie de scădere a standardelor, ca să obţină accesul pe piaţă şi la locurile de muncă, aflat sub controlul corporaţiilor mondiale. Forţele de piaţă adâncesc dependenţă noastră de tehnologii distructive din punct de vedere social şi ecologic, care sacrifică sănătatea noastră fizică, socială, ecologică şi mentală pentru profiturile corporaţiilor. Comerţul mondial a crescut de la exporturi în valoare totală de 308 miliarde dolari la 3554 miliarde dolari (la valoarea dolarului din 1990), o creştere de 11,5 ori sau mai mult de dublul ratei de creştere a producţiei economice în ansamblu. Ca rezultat, mediul natural de care depindem pentru satisfacerea nevoilor noastre materiale se află sub o presiune tot mai puternică. Deşi s-au înregistrat succese importante în anumite localităţi în ce priveşte reducerea poluării aerului şi curăţarea râurilor poluate, realitatea este aceea a unei crize ecologice crescânde. Pericolul veşnic prezent al holocaustului nuclear a fost înlocuit cu ameninţarea expunerii sporite la razele ultraviolete potenţial mortale pe măsură ce stratul protector de ozon din atmosferă se subţiază. Tânăra generaţie trăieşte cu problema posibilităţii de a deveni refugiaţi ecologici din cauza schimbărilor climatice care ameninţă cu topirea calotelor polare, inundarea unor vaste regiuni de coastă şi transformarea unor terenuri fertile în deşerturi.

51

Chiar şi la nivelul populaţiei actuale, aproape un miliard de oameni se duc la culcare flamânzi în fiecare noapte. Totuşi solurile de care depindem pentru hrana noastră se deteriorează mai rapid decât le poate regenera natura şi una câte una cele mai productive rezervaţii piscicole de altadată ale lumii sunt secătuite din cauza supralicitării lor. Lipsa de apă a devenit predominantă, nu numai din cauza secetelor temporare, dar totodată şi a deteriorării unor reţele freatice şi râuri, cărora le-a fost supraestimată puterea de regenerare. Aflăm de comunităţi devastate datorită epuizării pădurilor şi rezervaţiilor lor de peşte şi de oameni asemenea nouă care descoperă că ei şi copiii lor sunt otrăviţi de alimentele pe care le mănâncă, de apa pe care o beau şi de pământul pe care trăiesc şi se joacă, toate acestea fiind contaminate chimic şi radioactiv.

Globalizarea economică dă posibilitatea ţărilor bogate să treacă responsabilităţile lor ecologice în seama ţărilor mai sărace. Un bun exemplu în acest sens îl constitue activitatea companiilor Japoneze în Asia de Sud-Est. Cifrele sunt izbitoare. Japonia şi-a redus capacitatea internă de topire a aluminiului de la 1,2 milioane la 140 de mii de tone şi acum importă 90% din necesarul sau de aluminiu. Ce efect are acest lucru asupra oamenilor, ne sugerează un studiu de caz efectuat de Phillpine Associated Smelting and Refining Corporation - PASAR. Aceasta gestionează o uzină de topire a cuprului, finanţată şi construită de japonezi în provincia filipineză Leyte pentru a produce cupru de mare puritate. Uzina ocupă 400 de acri de pământ expropriat de guvemul filipinez de la localnici la preţuri derizorii. Emisiile de gaze şi apa reziduală provenite de la uzină conţin concentraţii mari de bor, arsenic, metale grele şi compuşi de sulf, care au contaminat resursele locale de apă, au redus pescuitul şi recoltele de orez, au deteriorat pădurile şi au mărit frecvenţa maladiilor căilor respiratorii superioare printre localnici. Localnicii, ale căror case, vieţi şi sănătate au fost sacrificate pentru PASAR, depind acum în cea mai mare parte

52

de angajamentele sporadice sau contractuale care li se oferă pentru a face cele mai periculoase şi murdare munci din uzină.

Compania a prosperat, economia locală a crescut. Poporul japonez are o provizie de cupru fără să plătească vreun preţ ecologic. Săracii din regiunea filipineză, aşa-zişii beneficiari ai proiectului, şi-au pierdut mijloacele de trai şi au suferit o deteriorare a sanătăţii lor. Guvernul filipinez restituie creditul extern oferit de Japonia care a finanţat construirea infrastructurii necesare uzinei, iar japonezii se felicită pentru curaţenia mediului înconjurător din ţara lor şi generozitatea ajutorului pe care-l acordă săracilor din Filipine.

Modul nostru de a măsura PIB nu ţine cont de activităţile dăunătoare mediului înconjurător. Într-adevăr cea mai mare parte a asa-zisei creşteri a produsului naţional brut este rezultatul:

transferului activităţii din sfera economiei sociale,

fără caracter financiar, desfăşurată în gospodării şi comunitate, spre economia monetară, cu consecinţa erodării capitalului social;

epuizării rezervelor de resurse naturale, ca de pildă

pădurile, rezervele piscicole, cele petroliere şi mineralogice, la un nivel cu mult mai mare decât ratele lor de regenerare;

însumării veniturilor cheltuite în vederea apărării

împotriva consecinţelor creşterii economice ca de pildă, înlăturarea gunoaielor, curăţarea rezidurilor toxice şi a deversărilor de petrol, asigurarea îngrijirii sănătăţii celor bolnavi din cauze ecologice, reconstruirea locuinţelor după inundaţii rezultate în urma unor activităţi umane, cum ar fi defrişarea pădurilor şi finanţarea dispozitivelor de controlare a poluării, etc.

53

Un alt factor îl reprezintă înlăturarea restricţiilor cu

privire la fuziuni şi achiziţii corporatiste, astfel obligativitatea respectării standardelor referitoare la protecţia mediului înconjurător a fost slăbită. Guvernul a trecut de partea corporaţiilor americane agresive care urmau să devină mai competitive pe plan mondial prin slăbirea puterii sindicatelor, reducerea salariilor şi a alocaţiilor, limitarea numărului de angajaţi ai corporaţiilor şi mutarea operaţiunilor de producţie în străinătate pentru a beneficia de pe urma forţei de muncă ieftine şi a existenţei unor reglementări foarte permisive din punct de vedere al legislaţiei referitoare la protecţia mediului.

Pe măsură ce economia globală creşte, se pune problema limitării creşterii economice pentru a menţine un echilibru optim cu natura, în vederea supravieţuirii speciilor. Nivelul emisiilor de bioxid de carbon trebuie menţinut sub limitele nivelului de absorbţie. Producţia trebuie să fie păstrată la niveluri viabile. Din păcate, piaţa liberă este insensibilă la mii de asemenea obligaţii. Guvernele trebuie să stabilească limitele şi să se asigure că semnalele corespunzătoare sunt transmise pieţei.

2.2. Regionalizarea 2.2.1. Abordări ale regionalizării Etimologia cuvântului integrare îşi are originea în

perioada interbelică când era folosit cu referire la integrarea industrială, adică un conglomerat de sectoare industriale. Enciclopedia ştiinţelor sociale publicată în 1968, are patru abordări distincte pentru conceptul de integrare regională: integrare regională, integrare globală, integrare funcţională şi uniuni economice. Primele trei concepte aparţin stiinţelor politice, ultimul aparţine ştiinţei economice.

54

Lucrările având ca şi concept integrarea economică au devenit tot mai numeroase. Termenul de integrare economică a fost preluat din lucrările de specialitate ale economiştilor de cancelariile occidentale şi transformat în limbaj oficial. Termenul are o mulţime de definiţii unele contradictorii, dar unanim acceptat este faptul că, integrarea poate fi înţeleasă atât ca un proces cât şi ca o stare de fapt la care se ajunge printr-o mulţime de transformări. În rândul analiştilor economici există un larg consens asupra a trei aspecte:

integrarea economică se referă la diviziunea

internaţională a muncii; integrarea economică presupune atingerea celor

patru libertaţi: libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, factorilor de producţie şi a capitalurilor;

integrarea este în strânsă corelaţie cu tratamentul

comercial discriminatoriu, în ceea ce priveşte originea şi destinaţia bunurilor serviciilor, factorilor de producţie.

Conceptul de integrare beneficiază de cea mai

cuprinzătoare sinteză la Balassa14. Respingând definirile prea generale, el consideră integrarea economică redusă la o stare de fapt sau ansamblu de procese prin care diferite state constituie un grup sau bloc comercial regional. Balassa propune să se distingă între integrare comercială, integrarea factorilor de producţie şi integrare politică.

Conceptul de integrare a pieţelor a fost lansat de Vajda 15 , care l-a folosit în paralel cu cel de integrare a 14 B. Balassa, Towards a Theory of Economic Integration, Homewood, Yrvin, 1961. 15 I. Vajda, Integration Economic Union and the National State Foreign Trade in a Planed Economy, Cambridge University, Press, 1971.

55

producţiei şi dezvoltării. Problema care i-a preocupat pe artizanii integrării a fost până la ce nivel sunt dispuse ţările să ridice gradul de integrare; dacă merge secvenţial sau cu obiective multiple, dacă drumul poate fi parcurs cu viteză uniformă sau se aplică geometria variabilă.

Integrarea completă a pieţelor implică o mobilitate adecvată a tot ce se oferă şi se cere pe aceste pieţe şi liberalizarea circulaţiei fără discriminare. Nivelul de integrare poate fi exprimat prin analiza unor indicatori sau a evoluţiei fluxurilor economice, gradul de relevanţă putând fi înşelător. Astfel nu orice creştere a comerţului reciproc cu bunuri exprimă un grad mai ridicat de integrare, pentru că evaluarea costurilor de oportunitate ale producţiei şi schimburilor comerciale poate a fost ignorată. De asemenea, în ţările care au o complementaritate economică redusă, adâncimea integrării nu trebuie să se traducă prin sporirea schimburilor comerciale reciproce. Un exemplu în acest sens îl constitue grupul regional din America Centrală şi Africa care, au ajuns la stadiul de piaţă comună, deşi comerţul reciproc este foarte modest.

Deşi libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie este un deziderat şi nu un instrument al integrării economice, amplitudinea procesului de integrare nu poate fi exprimată relevant prin simpla analiză a gradului de liberalizare.

Procesul de integrare implică mutaţii legislative şi transformări instituţionale. Din acest motiv în literatura de specialitate sunt prevăzute concepte de integrare politică şi de integrare instiuituţională.

Integrarea poate fi definită şi ca o reuniune a unor părţi ale unui întreg. Din punct de vedere al analizei economice, un grup de elemente se uneşte integral dacă relaţiile dintre acestea sunt stabile şi au un anume grad de coeziune. Integrarea este una dintre cele mai simple modalităţi de deschidere spre exterior, care asigură dezvoltarea unor relaţii comerciale, financiare şi sociale privilegiate între entităţile considerate.

56

Problema integrării economice regionale a devenit o preocupare pentru politicieni şi oameni de ştiinţă care căutau soluţii pentru evitarea obstacolelor apărute în dezvoltarea naţională.

Iniţial, studiile au vizat schimburile economice dintre state, respectiv acordurile comerciale. Obiectivul principal al acestor acorduri era liberalizarea schimburilor economice între membrii şi ulterior extinderea liberului schimb la scară planetară. Studiile făcute în acest domeniu au arătat că aceste acorduri se referă la arii geografice limitate, aşa încât deşi pe de o parte contribuie la eliminarea unor piedici din calea comerţului internaţional, pe de altă parte sporesc protecţionismul şi menţin anumite discriminări.

Acordurile regionale pot cuprinde ţări cu dimensiuni şi

stadii de dezvoltare diferite. În cadrul grupărilor integraţioniste pot fi delimitate următoarele stadii de integrare regională:

Zona de liber schimb Uniunea vamală Piaţa comună Uniunea economică Uniunea monetară Uniunea politică Zona de liber schimb presupune liberalizarea

schimburilor de produse între ţările membre, statele menţinându-şi autonomia în politica comercială faţă de terţi. În acest stadiu de integrare obstacolele tarifare şi netarifare sunt eliminate din calea comerţului reciproc. Zona de liber schimb

57

se caracterizează prin libera circulaţie a produselor şi serviciilor, ţările membre păstrându-şi fiecare propria politică comercială faţă de terţi. Pentru a evita deformarea fluxurilor de import (intrarea produselor de import prin ţara cu cel mai permisiv regim vamal) bunurile care fac obiectul comerţului cu terţii trebuiesc însoţite de certificate de origine. Aceasta permite lucrătorilor vamali din ţările membre care au diferite medii tarifare, să stabilească dacă taxele vamale trebuiesc ajustate sau dacă produsele pot circula liber în interiorul grupării. Zonele de liber schimb pot viza toate produsele care fac obiectul schimburilor reciproce sau doar anumite categorii de produse.

Uniunea vamală elimină toate obstacolele din calea

liberei circulaţii a mărfurilor între ţările participante. De asemenea se elaborează şi se aplică o politică comercială comună faţă de terţi şi un tarif vamal comun. Odată ce un produs a fost admis în interiorul uniunii vamale, el poate circula liber. În acest stadiu începe şi procesul de uniformizare al legislaţiei vamale.

Piaţa comună presupune un acord care extinde

dispoziţiile uniunii vamale din domeniul schimburilor şi la nivelul factorilor de producţie. Ea este în primul rând o uniune vamală la care se adaugă libera circulaţie în interiorul pieţei unite a factorilor de producţie – forţa de muncă şi capitalul. În acest stadiu se deschid mai multe opţiunii cu privire la relaţiile comerciale faţă de terţi. Astfel poate exista un pachet de reglementări naţionale diferite sau reglementări comune (referitoare la forţa de muncă de exemplu) şi de politici naţionale (pentru capitaluri) în raport cu terţii.

Uniunea economică implică pe lângă o piaţă comună şi

un grad mai mare de coordonare, chiar o unificare a politicilor economice sectoriale paralel cu regularizarea politicilor de

58

coordonare a pieţelor. Politicile macroeconomice sunt supuse unei puternice uniformizări. În plus faţă de politica economică comună faţă de terţi, se dezvoltă politica externă privitoare la producţie, forţe de producţie şi evoluţii sectoriale.

Uniunea monetară este o formă de cooperare care apare

în stadiul mai avansat al pieţei comune – după realizarea liberei circulaţii a capitalurilor – şi conduce la crearea unor rate de schimb cu un avansat grad de stabilitate şi chiar a unei monede comune, care să circule în spaţiul integrat. O astfel de uniune presupune un grad avansat de integrare a politicilor monetare şi bugetare.

Trecerea de la o formă de integrare la alta şi de la un

stadiu la altul este extrem de sensibilă. Primele stadii de integrare se referă doar la integrarea pieţelor şi sunt mai uşor de realizat, în timp ce stadiile mai evoluate necesită un grad mai mare de coordonare macroeconomică.

În practică, ultimele stadii integraţioniste nu par a fi posibile fără anumite forme de integrare politică. Astfel în procesul de integrare completă pot apărea o serie de probleme referitoare la soluţiile practice ce se impun a fi aprobate.

Stadiile de integrare au două caracteristici comune: eliminarea discriminării dintre agenţii economici ai

ţărilor partenere; menţin sau introduc în forme diferite anumite forme

de discriminare pentru agenţii economici din ţările terţe.

Toate aceste forme de integrare implică un proces de

conlucrare între statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi

59

aplicarea noilor forme de conduită economică, aşadar implică acordul partenerilor cu privire la regulile de desfăşurare a demersului integraţionist. Cu cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât armonizarea instituţională devine insuficientă şi este necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivelul instiţuţiilor regionale. Astfel se impune crearea unor intituţii decizionale integraţioniste comune. Toate aceste forme de integrare reduc libertatea de acţiune a decidenţilor macroeconomici din ţările membre, cu efecte atât pozitive cât şi negative. Cu cât este mai înalt gradul de integrare cu atât sunt mai mari restricţiile şi diminuarea competenţei naţionale.

Analizând fenomenele integraţioniste deducem că

politicile de conlucrare ar fi următoarele: Informarea – partenerii convin a se informa

reciproc cu privire la instrumentele şi mecanismele de politică economică pe care le vor folosi. Aceste informaţii pot folosi la schimbarea profitabilă a propriilor strategii macroeconomice pentru a le corela cu ale celorlalţi. Partenerii îşi pot rezerva deplina libertate de acţiunie, competenţele naţionale nefiind atinse.

Consultarea - partenerii stabilesc nu numai să se

informeze reciproc ci şi să ceară opinia şi ajutorul celorlalţi cu privire la pachetele decizionale pe care vor să le adopte. Prin analiza comună şi tratativele purtate se promovează politici macroeconomice coerente. Suveranitatea autorităţilor naţionale rămâne nealterată. În practică se constată totuşi alterarea unor interese.

60

Coordonarea – obligă partenerii să-şi dea acordul cu privirle la pachetul de acţiuni necesare pentru elaborarea şi aplicarea unor politici coerente comune. Coordonarea înseamnă uneori adoptarea unor reguli care sporesc componenţa internaţională a conlucrării. Ea poate implica armonizarea legislaţiilor naţionale şi a regulilor administrative. Coordonarea asigură, convergenţa variabilelor ţintă ale politicilor structurale având ca rezultat reducerea diferenţelor dintre ratele naţionale ale dobânzilor. Acordurile la care se ajunge nu dobândesc întotdeauna forţa aplicabilă şi nu sunt însoţite de modalităţi de sancţionare. În cazul neândeplinirii lor, ele nu limitează politicile naţionale şi nici competenţele naţionale.

Unificarea – constă în înlăturarea instrumentelor

naţionale şi înlocuirea lor cu instrumente comune întregii zone sau adoptarea unor instrumente identice de către toţi partenerii. În această situaţie competenţa naţională de a alege modul de acţiune este limitată.

Între etapele integrării şi instrumentele de politică

integraţionistă există o strânsă corelaţie. În primele stadii se vor folosii instrumentele macroeconomice cele mai diferite: informarea şi consultarea. Pe parcursul drumului către o politică comună ţările încep să se consulte cu privire la o serie de elemente (sisteme de impozitere, structură) pentru a ajunge la o unificare deplină a politicilor fiscale. Între stadiul de piaţă comună şi cel de uniune economică se aplică armonizarea. În privinţa politicii externe zona liberului schimb poate începe cu consultarea asupra taxelor vamale, poare continua cu reducerea avantajelor armonizării structurilor tarifare şi se poate finaliza

61

cu unificarea respectiv adoptarea unui tarif vamal comun care va transforma zona de liber schimb în uniune vamală.

În cadrul spaţiului integraţionist o altă posibilitate este geomeria variabilă în sensul că unele sectoare economice se vor integra mai rapid, atributele decizionale transferându-se la nivel suprastatal iar altele vor rămâne la nivelul competenţelor naţionale.

De îndată ce beneficiile integrării depăşesc costurile poate fi lansat un nivel de integrare superior. Fiecare stadiu succesiv în pierderea autonomiei, va face mai dificilă pentru un stat adoptarea acelei strategii economice. Progresul pe calea integrării depinde de rapiditatea cu care apar şi sunt sesizate de cât mai multe grupuri de interese câştigurile şi vor fi minimalizate pierderile.

Câştigurile rezultă dintr-o bună alocare comună a factorilor de producţie, din politicile de stabilizare a creşterii economice şi de redistribuire echitabilă a veniturilor. Costurile vor rezulta din imposibilitatea de a mai acorda preferinţe naţionale anumitor strategii, ca urmare a diminuării autonomiei decizionale.

Pe măsura evoluţiei de la un stadiu la altul tot mai multe competenţe naţionale vor fi transferate la nivelul grupării. Primele vor fi cele din domeniul economic urmate de cele culturale, sociale, politică externă şi apărare.

2.2.2. Integrarea economică regională – factori şi

dinamică Integrarea economică seveşte o serie de obiective

regionale fără a fi un scop în sine. Cel mai important dintre ele este creşterea prosperiţăţii entităţilor integrate. De asemenea un obiectiv important este câştigul pe planul stabilităţii politice zonale. Ca urmare, ţările membre sunt obligate să adopte o atitudine pacifistă atunci când soldul bunăstării este mai favorabil decât balanţa dizarmoniei.

62

Într-o accepţiune statică integrarea economică reprezintă o stare de fapt în care componentele naţionale ale unei economii compozite nu mai sunt separate prin frontiere economice, ci funcţionează independent maximizând efectele.

În accepţiunea dinamică integrarea economică defineşte eliminarea treptată a frontierelor economice dintre statele participante, fostele state naţionale separate economic fuzionează într-un ansamblu funcţional mai cuprinzător. Trecerea de la o componentă la alta rezultă din stadiile pe care le-a parcurs integrarea economică. Integrarea economică constă în primă instanţă în integrarea pieţelor, economiştii făcând o distincţie clară între piaţa bunurilor şi serviciilor şi piaţa factorilor de producţie.

Libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor este principiul de bază al integrării economice. Libera circulaţie a produselor presupune conform teoriei clasice a comerţului internaţional – efecte pozitive asupra prosperităţii participanţilor însă în măsură diferită. Liberul schimb permite scăderea costurilor, lărgeşte bazele de selecţie şi crează condiţii pentru câştigurile viitoare. Câştigurile obţinute prin liberalizarea schimburilor sunt un motiv suficient pentru dezvoltarea proceselor integraţioniste. Cel mai adesea logica politică este preferată celei strict economice în procesele integraţioniste.

Raţiunile politice pentru începerea procesului de

integrare sunt: Armonizarea intereselor sectoarelor economice care

solicită protecţie mai mare şi dorinţa consumatorilor de a obţine produse mai bune şi mai ieftine care este tot mai greu de realizat.

Instrumente alternative (politici de ajustare

structurală, bariere netarifare, procedee

63

administrative) se pot folosi pentru a intervenii în procesul economic.

Aspecte politice esenţiale (politici de creştere

economică şi redistribuire a veniturilor) sunt mai fezabile la nivel naţional.

Libera circulaţie a factorilor de producţie poate fi

vâzută ca un pachet de stimuli pentru integrarea economică. Un argument în acest sens este alocarea regională a forţei de muncă şi capitalurilor. De asemenea, abilităţile manageriale se pot dovedi eficiente în deplasarea capitalurilor spre zonele cele mai atractive din punct de vedere al eficienţei economice. Deţinătorii de forţă de muncă vor migra spre regiunile unde calificarea lor este mai necesară şi mai bine plătită.

Integrarea pieţelor forţei de muncă pare a fi o alternativă obligatorie în perioadele de subutilizare ale acesteia.

Integrarea pieţelor de capital atrage investitori străini, cu toate că integrarea implică pierderea controlului asupra instrumentelor macroeconomice.

Într-o economie care lasă producţia şi distribuţia integral pe seama principiilor pieţei, eliminarea obstacolelor din calea circulaţei bunurilor şi factorilor de producţie între participanţi va fi suficientă pentru obţinerea unei integrări economice depline.

Politicienii renunţă cu greu la posibilitatea de a intervenii în economie, în special în ceea ce priveşte politicile sociale sau bugetare. Consideră mai eficiente propriile soluţii de operare cu scheme de intervenţie.

J. Timbergen 16 , referindu-se la economiile moderne distingea integrarea negativă (eliminarea obstacolelor) şi integrarea pozitivă (crearea de condiţii egale pentru funcţionarea componentelor economice integrate). Prima este

16 J. Timbergen, International Economic Integration, Amsterdam, 1954.

64

mai simplă şi se referă la dereglementarea structurală şi liberalizarea comercială, cea de-a doua este mult mai dificilă deoarece implică forme complicate de intervenţie şi armonizarea politicilor guvernamentale.

Măsurile de integrare negativă pot fi definite clar şi odată ce au fost negociate şi înscrise în tratate, ele devin obligatorii pentru guvern, companii, cetăţeni, nemaifiind nevoie de decizii permanente ale factorilor decizionali. Respectarea angajamentelor devine o sarcină a organismelor create şi abilitate pentru a răspunde de buna şi corecta funcţionare a lucrurilor.

Integrarea pozitivă implică o participare activă permanentă şi flexibilă. Aici obligaţiile sunt definite generic. Pentru adoptarea măsurilor dureroase uneori sunt necesare instiţuţii publice. Angajamentele relative pot fi de multe ori schimbate, redefinite dacă modelul economic se modifică şi pe cale de consecinţă pot genera incertitudine pentru agenţii economici privaţi care nu pot influenţa semnificativ regulile şi principiile de desfăşurare.

Integrarea pozitivă este mai degrabă un atribut al politicii şi birocraţiei decât al rigurozităţii. Politicienii optează adesea pentru integrarea pozitivă, motiv pentru care progresele par să fie mai lente. Cu cât este mai avansat stadiul de integrare cu atât este mai evidentă înclinaţia spre realizarea unei uniuni economice complete.

Integrarea economică regională este rezultatul interdependenţelor dintre state, înregistrând în ultimii ani o evoluţie continuă, atât sub aspectul modului de realizare, cât şi a consecinţelor sale, fiind unul din procesele economice cu implicaţii profunde în existenţa ţărilor.

Integrarea economică regională răspunde cerinţelor de dezvoltare a economiilor naţionale şi de adoptare a acestora într-un context global. Tendinţa puternic obiectivă şi de durată spre integrare este rezultatul unui complex de factori de ordin economic, politic, social, istoric.

65

Un loc important în cadrul factorilor generali care au

propulsat acest proces îl ocupă amplificarea interdependenţelor economice dintre state, aspect definitoriu perioadei postbelice, generat de condiţiile specifice ale zonelor geografice şi de structura economiilor naţionale. Acest fapt a impus găsirea unor soluţii adecvate de cooperare, potrivite realităţilor zonale, astfel încât fiecare ţară să aibă posibilitatea participării la acele forme de conlucrare şi cooperare cu rol stimulativ pentru economia naţională.

Alt factor cu impact asupra dezvoltării regionale este

dezvoltarea ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne. Are loc o creştere a gradului de complementaritate a economiilor naţionale la nivel mondial. Eficacitatea potenţialului uman, material, financiar, ştiinţific al fiecărei ţări generează:

Lărgirea spaţiului activităţii productive în afara

graniţelor; Dezvoltarea schimburilor comerciale; Transferul rezultatelor cercetării ştiinţifice, a

persoanelor şi capitalurilor la nivel regional şi subregional ca parte a interdependenţelor economice la scară planetară;

Reducerea sărăciei şi a analfabetismului; Dezvoltarea durabilă a omenirii. Un rol important în procesul integrării l-au avut

organizaţiile economice internaţionale, create ca o consecinţă a preocupării ţărilor în curs de dezvoltare de a realiza pe calea

66

extinderii conlucrării economice problemele comune cu care se confruntă.

În procesul de integrare în afara factorilor generali apar

şi se manifestă şi factori specifici anumitor perioade sau grupuri de state.

Ţările vest europene au fondat astfel CEE şi au exercitat influenţa şi o serie de factori economici şi politici specifici situaţiei internaţionale din perioada postbelică cum ar fi reconstrucţia economiilor naţionale în condiţiile dramatice ale divizării Europei în blocuri politico-militare opuse. Experienţa istorică arată că formarea şi dezvoltarea CEE, permite statelor membre să realizeze obiective importante şi să se situeze astăzi printre cele mai importante ţări ale lumii.

Destrămarea sistemelor totalitare din Europa Central-Orientală şi încheierea Războiului Rece la începutul anilor ’90, au condus la eliminarea numeroaselor restricţii şi constrângeri în relaţiile economice şi la începerea demersurilor pentru aderare regională. Procesul de aderare este determinat şi de alte motive cum ar fi – convergenţa intereselor economice şi complementarităţile economice – a ţărilor vecine, tendinţele intraregionale, presiunile concurenţei din afara zonei, dezvoltarea schimburilor comerciale, orientarea preferenţială a investiţiilor unor state spre grupul din care fac parte.

Contextul geo-politic al integrării este influenţat de factori combinaţi care pot furniza o bază solidă şi durabilă pentru crearea unor grupări prospere. Procesul de integrare este inseparabil de dezvoltarea economică, însă acesta nu poate fi redus la dimensiunea economică. Integrarea economică este o etapă importantă a integrării politice.

Strategiile regionale de ordin economic, financiar, ecologic, militar sunt elaborate pe baze democratice şi ţin cont în elaborarea lor de interesele, regulile şi valorile naţionale.

Integrarea economică nu trebuie să reprezinte un scop în sine ci un instrument prin care să se asigure creşterea

67

economică, prosperitatea, cooperarea reciproc avantajoasă pentru toţi membrii, bazată pe competitivitate şi concurenţă loaială, pe respectarea principiilor democratice.

Regionalizarea se realizează în armonie cu organizarea şi dezvoltarea multilaterală a comerţului mondial şi circulaţiei internaţionale în ansamblul ei, cu intensificarea raporturilor economice între statele lumii.

Integrarea regională este un proces cu multe avantaje dar şi multe costuri. Este evidentă tendinţa de globalizare a procesului de integrare, prin accentuarea interdependenţelor dintre diversele economii naţionale şi regionale şi prin creşterea impactului fenomenelor mondiale asupra evoluţiilor economice, sociale, politice, militare ale fiecărui stat.

Integrarea economică regională poate fi privită ca un proces prin care două sau mai multe ţări încheie şi pun în aplicare acorduri în scopul aproprierii nivelului de dezvoltare al economiilor naţionale prin crearea unui spaţiu economic unic. Integrarea este o formă de asigurare a libertăţii de mişcare a factorilor şi implicit de omogenizare a spaţiului concurenţial.

2.2.3. Uniunea Europeană

2.2.3.1. Principalele etape în crearea Uniunii

Europene

Pe data de 18 aprilie 1951 la Paris s-a semnat tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) cu sediul la Luxemburg. Organizaţia era formată din Franţa, R.F.G., Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Primul preşedinte al acestei organizaţii a fost chiar unul dintre părinţii fondatori ai conceptului Jean Monet. Durata iniţială de existenţă a Tratatului privind înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului era de 50 ani, cu posibilitatea de prelungire prin acordul părţilor.

68

CECO prevedea libera circulaţie a cărbunelui şi oţelului prin desfiinţarea taxelor vamale, fapt realizat în 1954, între cele 6 state participante care la acea dată deţineau împreună cea mai mare producţie din Europa de Vest la aceste produse. Ca urmare a instabilităţii politice în zonă, organizaţia urmărea de fapt controlul asupra industriei de armament în perspectiva dezvoltării durabile.

La 25 martie 1957 s-a semnat Tratatul de la Roma în vederea constituirii Comunităţii Economice Europene (CEE) şi EUROATOM (Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică). Tratatul semnat de Franţa, R.F.G., Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, urmărea crearea unei „Pieţe Comune” în principal în sectorul industrial şi în sectorul agricol.

Potrivit Tratatului de la Roma, CEE urma să se

realizeze în trei etape:

Uniunea vamală Uniunea economică şi monetară Uniunea politică

Uniunea vamală presupunea înlăturarea completă a

taxelor vamale intercomunitare, a restricţiilor cantitative şi a barierelor netarifare din calea comerţului reciproc într-o perioadă de 12 ani. Perioada a fost redusă ulterior la 18 luni, fapt ce a permis înfăptuirea Uniunii Vamale la 1 iulie 1968.

De asemenea, uniunea vamală necesita instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi, elaborarea unui tarif vamal comun şi încheierea de acorduri comerciale în numele CEE17

17 Acordurile de la Yaounde şi Lome semnat cu 69 de ţări din ACP; Acorduri comerciale semnate cu ţări din America Latină; Acorduri de

69

Efectele creării uniunii vamale18:

sporirea eficienţei producţiei ca urmare a adâncirii proceselor de specializare intra şi intersectorială în conformitate cu legea avantajelor comparative;

creşterea nivelului producţiei datorită unei mai bune

valorificări a avantajelor economiei de scară devenită posibilă ca urmare a creşterii dimensiunilor pieţei;

întărirea substanţială a forţei de negociere în tratativele

internaţionale, ca urmare a creşterii potenţialului economic comun care generează un raport de schimb mai avantajos;

accentuarea transformărilor în eficienţa economică ca

urmare a dinamizării concurenţei în interiorul grupării - transformări care marchează atât volumul cât şi calitatea factorilor de producţie - multiplicate de avansul tehnologic obţinut prin eforturi comune.

efecte statice – crearea şi deturnarea de comerţ – efecte

apărute datorită combinaţiei între comerţ liber şi protecţionism. Efectul de creare de comerţ apare atunci când comerţul dintre doi parteneri la o grupare regională creşte ca urmare a participării la experimentul integraţionist prin înlocuirea unor surse de aprovizionare mai puţin eficiente cu surse de aprovizionare mai eficiente din interiorul grupării. Deturnarea de comerţ apare atunci când prin crearea

asociere cu 10 ţări foste socialiste din Europa Centrală şi de Est (1991 – 1995). 18 Dumitru Miron – „Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004.

70

grupării regionale, surse de aprovizionare din afara grupării, mai eficiente sub aspectul costurilor de producţie, sunt înlocuite cu surse de aprovizionare din interiorul grupării mai puţin eficiente sub aspectul costurilor de producţie.

efecte dinamice:

stimularea economiei de scară; influenţa asupra localizării şi volumului investiţiilor; creşterea eficienţei economice datorită creşterii

concurenţei. Conform Tratatului de la Roma pricipalele prevederi

care au vizat crearea uniunii Economice şi Monetare sunt: unificarea politicilor economice generale; fuzionarea pieţelor naţionale ale statelor membre;

convertibilitate reciprocă totală şi ireversibilă a

monedelor ţărilor membre şi adoptarea unei monede unice.

Politica Agricolă Comunitară (PAC) apare ca rezultat

al Tratatului de la Roma, reuşind să consolideze treptat poziţia de negociere a Comunităţii în cadrul GATT şi ulterior al OMC. Politica agricolă comunitară a avut ca prim efect înlăturarea riscului aprovizionării cu produse agricole şi sporirea schimburilor intracomunitare. Tratatul de la Roma conturează principiile Politicii Agricole Comunitare, după cum urmează:

1. Unicitatea pieţei – presupune constituirea unei pieţe comune în domeniul agricol în care produsele să circule liber, iar preţurile să fie unice.

71

2. Preferinţa comunitară – urmărea orientarea

consumului către produsele statelor membre, prin implementarea tarifului vamal comun, care implica taxe ridicate la importurile de produse agricole din ţările extra-comunitare şi prin subvenţionarea exporturilor.

3. Solidaritate financiară – consta în crearea Fondul

European de Orientare şi Garanţii Agricole (FEOGA), structurat pe două secţiuni:

Secţiunea de orientare – cu scopul modernizării structurilor agricole, dezvoltării infrastructurii şi a condiţiilor de comercializare.

Secţiunea de garanţii – în vederea susţinerii preţurilor şi garantării veniturilor agricole. Bugetul alocat secţiunii de garanţii depăşea 90% din bugetul total alocat la nivel comunitar Fondului European de Orientare şi Garanţii Agricole.

Obiectivele Politicii Agricole Comunitare (PAC): creşterea productivităţii muncii şi a progresului

tehnic; asigurarea unui nivel de viaţă echitabil al

agricultorilor; stabilizarea pieţelor produselor agricole; garantarea securităţii aprovizionării ţărilor membre

cu produse agricole; asigurarea de preţuri rezonabile consumatorilor

comunitari.

72

În 1985 a fost adoptată „Cartea Albă” în vederea desăvârşirea pietei interne unice 19 (PIU) a CEE până în decembrie 1992.

Proiectele de reforma a CEE vizau în principal: posibilitatea de a se lua decizii prin vot majoritar în

cadrul organelor comunitare; lărgirea atribuţiilor parlamentului vest-european; creşterea competenţelor CEE în domeniile: monetar,

financiar, tehnologic, mediu şi politici sociale; realizarea unei uniuni economice şi monetare pe baza Sistemului Monetar European şi a unităţii de cont vest-european (ECU);

realizarea în cadrul CEE a unei pieţe unice interne a ţărilor membre, până în anul 1992;

întărirea cooperării ţărilor membre în domeniul politicii externe şi al securităţii;

În februarie 1986 se semnează la Luxemburg Actul

Unic European care urmărea regruparea într-un singur document a amendamentelor şi completărilor Tratatului de la Roma. În Actul Unic se prevedea crearea înainte de 1992 a unui „spaţiu fără frontiere”.

Odată cu adoptarea Actului Unic European au avut loc o serie de revizuiri ale tratatelor precedente, printre cele mai importante fiind:

Consiliului European devine principalul organism responsabil pentru stabilirea direcţiilor de dezvoltare a CEE;

Creşterea competenţei legislative a Parlamentului European, avizul său fiind necesar pentru încheierea acordurilor de extindere şi de asociere a CEE;

Realizarea unei „pieţe interne unice” până în anul 1993;

19 Piaţa internă unică a fost definitivată la 1 ianuarie 1993.

73

Introducerea sistemului de vot cu majoritate calificată în Consiliu de Minştri, care înlocuieşte unanimitatea în urmatoarele cazuri: modificarea tarifului vamal comun, libera circulaţie a capitalului, prestaţia liberă a serviciilor, piaţa internă unică, politica comună în domeniul transporturilor maritime şi aeriene, politica socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică şi mediul;

Cooperarea europeană în domeniul politicii externe, statele comunitare fiind nevoite să depună eforturi pentru a elabora o politică externă comună europeană prin proceduri de informare şi consultare, astfel încât fiecare stat sa aibă în vedere propunerile celorlalte în vederea atingerii interesului comunitar;

Tratatul de la Maastricht a fost semnat la 7

februarie 1992 şi a intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 1993, după ce a fost ratificat (de către parlamentele naţionale sau prin referendumuri naţionale).

Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europeane cuprinde două părţi: prima se referă la Uniunea Economică şi Monetară(UEM) , iar cea de-a doua la Uniunea politică.

Potrivit prevederilor Tratatului de la Maastricht

realizarea Uniunii economice şi monetare trebuia să se realizeze prin parcurgerea a 3 etape:

Prima etapa a început în iunie 1990 prin

liberalizarea mişcării capitalurilor între statele membre ale Comunităţii Europene şi s-a încheiat în decembrie 1993 prin atingerea convergenţei economice.

74

A doua etapa a început la 1 ianuarie 1994 şi s-a încheiat la sfârşitul anului 1996, vizând realizarea Uniunii monetare. În cadrul acesteia a fost creată Banca Centrală Europeană (EUROFED) al cărei statut a fost elaborat şi adoptat încă din noiembrie 1990 de către statele membre cu excepţia Angliei. În 1994 a început să functioneze şi Institutul Monetar European, cu sediul la Frankfurt.

A treia etapă cuprinde perioada până la 1 ianuarie

1999, în care ar fi trebuit să intre în funcţiune Banca Centrală Europeană şi să fie adoptată o monedă unică.

Principalele criterii de convergenţă pe care statele

membre trebuiau să le respecte în vederea aderării la Uniunea Monetară:

1. Deficitul bugetar trebuie să reprezinte cel mult 3%

din PIB, conform pactului de stabilitate bugetară „CIG ’96”, care propunea şi sancţionarea statelor care nu respectă criteriile.

2. Datoria publică trebuie să nu depăşască 60% din

PIB. 3. Rata inflaţiei în ţările membre nu trebuie să

depăşească cu mai mult de 1,5% rata medie a celor mai performante trei ţări, în ceea ce priveşte rata inflaţiei.

4. Rata nominală a dobânzii pe termen lung nu

trebuie să depăşască cu mai mult de 2% media ratelor dobânzii celor trei ţări care au înregistrat cele mai bune performanţe pe planul inflaţiei.

75

5. Ratele de schimb nu trebuie să depăşască marjele

normale prevăzute în cadrul Sistemului Monetar European (SME), adică 2,25%.

La 31 decembrie 1998 s-a produs lansarea oficială a

monedei unice – EURO – care a intrat efectiv în circulaţie în 200220, circulând concomitent cu celelalte valute timp de 6 luni.

Partea a doua a Tratatului de la Maastrich se referă la

Uniunea politică, adică la problemele legate de politica externă, de securitate şi de apărare comună. Tratatul reorganizează Uniunea pe trei piloni, ca urmare a problemelor dificile întâmpinate până atunci cu privire la procedurile comunitare şi interguvernamentale. Tratatul urmărea realizarea unei arhitecturi instituţionale unice şi coerente. Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea a fost organizată pe trei piloni:

Pilonul 1 – Comunitatea Europeană, care beneficiază conform Tratatului de noi competenţe care nu se mai limitează doar la probleme de ordin economic;

Pilonul 2 – Politica Externă şi de Securitate

Comună (PESC), ridică cooperarea dintre statele membre la statutul de politică comună, urmărindu-se: salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi independenţei Uniunii, întărirea securităţii, promovarea cooperării internaţionale în domeniul securităţii şi politicii externe, menţinerea păcii şi securităţii internaţionale conform

20 Iniţial nu au aderat la uniunea monetară: Anglia, Danemarca, Suedia şi

Grecia.

76

principiilor Cartei ONU şi nu în ultimul rând dezvoltarea şi întărirea democraţiei a statului de drept, a drepturilor omului.

Pilonul 3 – Cooperarea în domeniul Justiţiei şi

Afacerilor Interne (JAI), vizează direct politica de azil, trecerea frontierelor externe şi controlul acestora, politica de imigrare; combaterea fraudei de dimensiuni internaţionale; cooperarea judiciară, vamală şi poliţienească.

Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la 2

octombrie 1997 şi a intrat în vigoare după ratificarea de către toate ţările membre la 1 mai 1999. În cadrul noului Tratat, negocierile s-au purtat în trei direcţii esenţiale: Uniunea Europeană şi cetăţenii, identitatea externă şi instituţiile uniunii.

Principalele obiective care s-au conturat în urma discuţiilor sunt:

Ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor, în cadrul căruia s-a pus accentul pe crearea de locuri de muncă prin fonduri comunitare şi pe lupta impotriva şomajului.

Eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulaţii şi întărirea securităţii Uniunii Europene;

Creşterea rolului Uniunii Europene în lume. Creşterea eficienţei instituţionale în vederea primirii

de noi membri.

Tratatul de la Nisa a fost adoptat în decembrie 2000, prin concluziile Consiliului European de la Nisa. Tratatul a fost semnat la 26 februarie 2001, tratatul încheind Conferinţa Interguvernamentală care a început în februarie 2000 şi al cărei obiectiv era pregătirea instituţiilor europene în vederea aderării de noi state. Tratatul a deschis drumul reformei instituţionale necesare viitoarei extinderi a Uniunii Europene spre Est.

77

Principalele schimbări au fost: Limitarea mărimii şi compoziţiei Comisiei

Europeme şi extinderea votului cu majoritate calificată;

Simplificarea tratatelor; Declaraţia privind viitorul UE

Tratatul a fost ratificat de toate statele membre şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Convenţia asupra viitorului Europei şi Tratatul Constituţional al Uniunii Europene. La Consiliul European de la Nisa din decembrie 2000, şefii de stat şi de guvern ai celor 15 state membre au ajuns la un acord privind modificarea tratatelor care stăteau la baza Uniunii Europene, în vederea continuării reformelor instituţionale. În acest sens la 15 decembrie 2001, în cadrul Consiliului European de la Laeken (Belgia), au adoptat „Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene”, cunoscută sub denumirea de „Declaraţia de la Laeken”. Prin acest document se exprima nevoia ca Uniunea să devină mai democratică, mai transparentă şi mai eficientă, prin elaborarea unei Constituţii, care să răspundă aspiraţiilor popoarelor europene.

„Constituţia Europeană” a fost adoptată în Consiliul European din 18 iunie 2004 de către şefii de stat sau de guvern ai celor 25 de state membre ale Uniunii Europene.

2.2.3.2. Structura instituţională a Uniunii Europene Uniunuea Europeană este o entitate cu vocaţie

internaţională având multe din atributele unui stat naţional. UE armonizează legislaţiile ţărilor membre, fiind un corp executiv cu numeroase responsabilităţi în aplicarea măsurilor legislative. UE întreţine relaţii diplomatice cu variate entităţi terţe, devenind semnatara a tot mai multe tratate şi acorduri

78

internaţionale. Cu toate acestea, UE este destul de departe de atributele unei entităţi statale pentru că21:

nu are un guvern în adevăratul sens al cuvântului; nu exercită într-o manieră electorală o serie de

abilităţi; nu gestionează decât parţial afacerile interne,

justiţia şi apărarea; în materie de politică externă există încă multe

atribute care se exercită doar pe baze interguvernamentale.

Consiliul European

Consiliul European nu trebuie confundat cu Consiliul Europei, care este o organizaţie interguvernamentală continentală ce activează în principal în domeniul drepturilor omului.

Consiliul European este cel mai înalt for decizional al Uniunii Europene. El se compune din şefii de stat sau de guvern din ţările membre şi din preşedintele Comisiei Executive. Consiliul European se întruneşte de două ori pe an în lunile iunie şi decembrie. Rolul său este de a conferi impulsul politic necesar adoptării deciziilor şi să pună bazele principiale ale politicii şi dezvoltării europene.

Consiliul European se identifică cu legimitatea politică supremă a Uniunii Europene. Multe din ţarile membre doresc transformarea acestuia într-un veritabil guvern al Europei, care să confere unuia dintre statele membre misiunea de reprezentare a Uniunii în relaţiile externe. Tratatul de la Amsterdam a creat postul de înalt reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună, care cumulează funcţiile sale cu cele ale secretarului general al Consiliului.

21 Dumitru Miron – „Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004.

79

Consiliul Ministerial Consiliul Ministerial reprezintă reuniunea la nivelul

miniştrilor de externe sau de resort în funcţie de complexitatea problemelor abordate. Fiecare ţară membră are un reprezentant permanent. Aceştia se întrunesc în Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (CORPER) a cărui principlală răspundere este pregătirea lucrărilor Consiliului. Preşedenţia consiliului revine prin rotaţie, la intervale de 6 luni, fiecărei ţări membre.

Comisia Europeană Comisia este organul executiv, decizional şi este

compusă din 20 de membrii - comisari. Comisia are două domenii principale de responsabilitate: dezvoltarea economică şi implementarea legislaţiei comunitare. Tratatele constitutive au acordat Comisiei:

Dreptul exclusiv de a iniţia propuneri cu privire la legislaţia comunitară;

Rolul de gardian al Tratatelor. Preşedintele Comisiei este desemnat prin acordul

comun al guvernelor ţărilor membre, după o consultare prealabilă a Parlamentului European. Ulterior, guvernele ţărilor membre desemnează cu consultarea preşedintelui desemnat, ceilalţi membri (comisari). Comisia, în ansamblul său, se supune aprobării prin vot Parlamantului care votează pentru sau împotrivă Comisiei ca întreg.

În urma Consiliului European de la Nisa, ţările mari au acceptat să renunţe la un comisar din cei doi începând cu 2005, dar ţările mici nu au acceptat să ramână fără singurul comisar de care dispun. În documentul final a fost menţinută o referire la plafonarea numărului de comisari la 27.

Parlamentul European

80

Parlamentul European seamănă cu un corp legislativ la

nivel naţional. Funcţiile sale sunt adoptarea legislaţiei, aprobarea execuţiei bugetare, validarea acordurilor internaţionale şi supravegherea activităţii organelor executive.

Particularităţi: 1. are trei locuri de desfăşurare a activităţilor (Strasbourg,

Bruxelles şi Luxemburg); 2. este singurul organism comunitar care este ales în mod

democratic la nivel autentic transeuropean; 3. parlamentarii europeni nu dispun de o cultură politică

autentic europeană, fiind exponenţii culturilor politice naţionale;

4. imunitatea parlamentară nu este legiferată la nivel european, fiind în vigoare cea derivată din prevederile naţionale;

5. are o natură multiculturală şi multilingvistică, un volum important din activităţile funcţionale alocându-se traducerii materialelor de lucru şi lucrărilor în plen şi pe comitete parlamentare, lucru perceput ca dificil tehnic şi costisitor. Printre funcţiile esenţiale ale Parlamentului regăsim: Funcţia legislativă care a sporit ca relevanţă pe

măsură ce procesul de integrare a avansat;

Funcţia bugetară, Parlamentul aprobă bugetul comunitar în ansamblul şi validează raportul Curţii Europene de conturi cu privire la corectitudinea cheltuirii banilor comunitari;

Funcţia de control politic asupra celorlalte

instituţii comune prin avizul conform asupra

81

diferitelor decizii ale Consiliului, prin sistemul de audieri sau interpelări sau prin validarea Comisiei.

Parlamentul European, în exerciţiul actual are 626 de

membri organizaţi în 17 comitete parlamentare, fiecare parlamentar activând obligatoriu ca membru al unui comitet şi ca supleant în altele. Comitetele numesc raportori care elaborează proiecte care se supun dezbaterii în sesiunile plenare după votarea lor în aceste comitete. Parlamentarii sunt organizaţi în grupuri parlamentare în funcţie de afinităţile politice, la nivelul acestora existând comisii parlamentare mixte în relaţiile cu ţările asociate sau cu alte legislative din ţări terţe. Parlamentul lucrează cam 11 luni pe an (42 de săptămâni), 12 sesiuni au loc în plen la Strasbourg (o săptămână pe lună), iar 6 sesiuni au loc la Bruxelles (câte o 1/2 de zi fiecare).

După Tratatul de la Nisa numărul membrilor s-a mărit la 732, iar numărul comitetelor la 20.

Alte organisme din cadrul structurii instituţionale Curtea de Justiţie şi Curtea de Primă Instanţă.

Rolul curţii este de a asigura respectarea dreptului european, interpretarea şi aplicarea corectă a tratatelor;

Comitetul Economic şi Social. Înaintea adoptării principalelor decizii, este obligatorie consultarea sa şi poate de asemenea emite unele avize din proprie iniţiativă.

Comitetul Regiunilor. Este consultat de către Consiliu sau Comisie în cazurile prevăzute în tratat şi poate să emită unele aprobări, din proprie iniţiativă;

82

Curtea de Conturi. Verifică regularitatea şi legalitatea veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii precum şi gestiunea financiară;

Banca Europeană de Investiţii (Luxemburg); Oficiul European de Investiţii (Munchen), EUROPOL (Haga). Extinderea Uniunii Europene

Membrii fondatori: Franţa, Italia, R.F.G, Belgia, Olanda, Luxemburg (1957); 1973 – Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda; 1981 – Grecia; 1986 – Spania, Portugalia (cei 12); 1995 – Austria, Finlanda, Suedia (cei 15); 2004 – Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria; 2007 – România şi Bulgaria.

2.2.3.3. Procesul de aderare în Europa Centrală şi de Est

Transformările rapide şi profunde petrecute în ţările foste membre ale CAER în decursul anului 1989 au determinat o schimbare radicală de ambele părţi a modului de reglementare a cadrului juridic între aceste ţări şi Uniunea Europeană.

Abia se semnaseră în 1989-1990 „Acordurile de comerţ şi cooperare economică şi comercială” de către UE cu Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, ca bază a relaţiilor comerciale şi economice pe următorii 10 ani, că evoluţia situaţiei politice din aceste ţări şi ulterior din toate celelalte state membre ale fostului „Pact de la Varşovia” a impus o nouă abordare din partea Uniunii Europene a raporturilor bilaterale şi multilaterale cu aceste ţări.

83

Prima reuniune consacrată viitorului relaţiilor dintre UE şi TECE22 - foste membre ale CAER a avut loc la Bruxelles la 5 februarie 1990, prilej cu care miniştrii de externe ai celor 12 ţări UE de atunci s-au pronunţat în favoarea propunerii Comisiei UE de a stabili Acorduri de asociere (din a 2-a generaţie) cu ţările TECE care aplică programe de reformă politice şi economice şi se orientează către economia de piaţă. Aceste acorduri trebuiau să înlocuiască acordurile de comerţ şi cooperare încheiate anterior şi să ofere un cadru suplu şi constructiv, care să permită găsirea soluţiilor adaptate condiţiilor specifice din fiecare ţară. Aceste acorduri de asociere au fost astfel concepute încât ele să constituie o alternativă la o eventuală aderare a ţărilor foste comuniste.

Comunicatul reuniunii preciza, de asemenea, că Acordurile de asociere se adresează tuturor TECE (cu excepţia URSS care reprezintă un caz aparte, având în vedere dimensiunile şi puterea militaro-economică).

Cu ocazia Consiliului European de la Dublin (28 aprilie 1990) şefii de stat şi de guvern ai „celor 12” au convenit să angajeze imediat negocieri cu fiecare ţară TECE pentru încheierea de acorduri de asociere, care să prevadă un cadru instituţional pentru dialogul politic.

La 1 august 1990, Consiliul ministerial al UE a aprobat liniile directoare ale asocierii, în baza cărora Comisia UE a început discuţii exploratorii cu ţările care au solicitat asemenea negocieri. În urma discuţiilor exploratorii, Comisia UE a propus Consiliului de Miniştrii, la sfârşitul anului 1990, un mandat cadru în baza căruia se vor negocia viitoarele acorduri de asociere din a 2-a generaţie, care vor fi denumite Acorduri „Europa” şi că ţările ce doresc să înceapă negocierile trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

22 Ţările din Europa Centrală şi de Est.

84

respectarea drepturilor omului (inclusiv respectul minorităţilor etnice şi democratice);

aplicarea multipartitismului în viaţa politică;

organizarea de alegeri libere;

instaurarea economiei de piaţă.

Acordurile de asociere propuse de Comisia UE pentru a

fi semnate cu TECE includeau cel puţin 3 capitole esenţiale23: DIALOGUL POLITIC LIBERTATEA SCHIMBURILOR ŞI LIBERA

CIRCULAŢIE A BUNURILOR ŞI PERSOANELOR

COOPERAREA ECONOMICĂ, FINANCIARĂ ŞI

CULTURALĂ

Avantaje ce urmau, în opinia experţilor comunitari, să decurgă din încheierea acordurilor de asociere de către TECE cu UE, erau sintetizate astfel:

instituirea unei zone de liber schimb ar contribui la

amplificarea şi diversificarea rapidă a schimburilor bilaterale şi ar elimina temerile unor comercianţi şi investitori occidentali faţă de ireversibilitatea proceselor din TECE;

23 Cornel ALBU, Mircea Vătăşescu „Relaţii economice internaţionale” Societatea Ateneul Român Universitatea Ecologică Bucureşti 1999.

85

sprijin financiar de la bugetul UE, cât şi din partea unor guverne ale ţărilor membre sau al unor bănci private;

acordarea de asistenţă tehnică financiară în cadrul

programului PHARE; includerea statelor respective pe lista ţărilor beneficiare

ale programelor de cercetare ştiinţifică şi învăţământ: TEMPUS - formare profesională şi schimburi interuniversitare; LINGUA - perfecţionarea limbilor străine; ERASMUS - stagii de studii pentru studenţi şi profesori în universităţi vest-europene, precum şi la „Fundaţia europeană pentru formare profesională”. Acordurile de asociere încheiate au la bază un model tip

de Acord European de Asociere, clauzele lor fiind similare în conţinut (domenii, natura şi volumul concesiilor, perioada de tranziţie), deosebiri existând doar în anexe. Acordurile sunt de tip mixt, acoperind sfere de competenţă comunitară şi naţională, fiind încheiate pe o perioadă de timp nelimitată.

În ceea ce priveşte conţinutul acordurilor de asociere, ele au un cadru comun, adaptat situaţiei specifice fiecărei ţări partenere şi include următoarele elemente:24

în privinţa dialogului politic, erau prevăzute

întâlniri bilaterale regulate la cel mai înalt nivel, pentru discuţii cuprinzând toate domeniile de interes comun în scopul sprijinirii reformelor şi ajungerea la poziţii comune în domeniul politicii externe;

în ceea ce priveşte schimburile comerciale s-a

prevăzut realizarea progresivă a unei zone de

24 Eugen Andreescu, Cornel Albu, „Noua etapă a integrării economice vest-europene”

86

comerţ liber între cele două părţi ale acordurilor, concesiile comerciale urmând să fie reciproce. Totuşi, având în vedere decalajul economic însemnat între cele două părţi s-a convenit ca, înfăptuirea în decurs de 10 ani a acestei zone de comerţ liber, respectiv eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative din calea schimburilor comerciale reciproce să se facă pe baza principiului asimetriei, în sensul că UE va realiza acest lucru în primii 5 ani ai perioadei, urmând ca TECE să procedeze la fel în următorii 5 ani, pentru a proteja industria şi agricultura faţă de concurenţa puternică a mărfurilor din ţările UE;

în privinţa altor probleme legate de activitatea de

comerţ exterior, acordurile includeau un număr de măsuri de tipul clauzelor ce interziceau introducerea de noi restricţii comerciale, clauze de salvgardare, măsuri antidumping şi definirea produselor originare (reguli de origine), însă se preciza că, în condiţii stricte, TECE să se poată deroga de la unele clauze, în scopul protejării unor sectoare industriale „tinere” şi a celor supuse restructurării;

în privinţa mişcării lucrătorilor, acordurile

prevedeau asigurarea progresivă a liberei circulaţii a forţei de muncă şi a persoanelor între cele două părţi;

în privinţa dreptului de stabilire s-a convenit ca

Uniunea şi fiecare ţară asociată să garanteze companiilor şi agenţilor fiecărei părţi, un tratament nediscriminatoriu numit „tratament naţional” pentru stabilirea de noi activităţi economice şi profesionale pe teritoriul ambelor părţi prevăzându-se pentru

87

TECE unele derogări de la aceste prevederi, privind garantarea tratamentului naţional în scopul protejării industriilor nou apărute şi sectoarelor supuse restructurării;

în privinţa plăţilor şi transferurilor financiare,

părţile au convenit să-şi autorizeze orice plăţi legate de mişcarea bunurilor, serviciilor şi persoanelor, la fel şi transferurile financiare legate de investiţii, inclusiv repatrierea capitalului şi beneficiilor rezultate din investiţii, în valute liber convertibile;

în privinţa concurenţei şi altor prevederi economice,

regulile de concurenţă similare celor aplicate în Uniune urmau să fie introduse şi în ţările asociate. De asemenea TECE urmau să aplice regulile de protejare a proprietăţii intelectuale industriale şi comerciale, similare celor existente în Uniunea Europeană;

în privinţa armonizării legislaţiei s-a prevăzut faptul

că armonizarea legilor TECE la cele comunitare este o precondiţie majoră pentru integrarea economică în Uniune. Astfel, ţările asociate urmau să asigure compatibilitatea legislaţiilor cu cea comunitară, iar Comunitatea va acorda asistenţă tehnică pentru acest proces;

în privinţa cooperării economice se prevedeau

facilităţi pentru intensificarea acţiunilor între firme în toate domeniile de interes reciproc;

în privinţa cooperării culturale, părţile au hotărât să

promoveze cooperarea culturală pentru sporirea înţelegerilor reciproce dintre popoarele lor,

88

programele culturale deja existente în UE, urmând să fie extinse şi la nivelul ţărilor asociate;

în privinţa cooperării financiare, pentru atingerea

obiectivelor Acordurilor, s-a prevăzut că ţările asociate să beneficieze de asistenţă financiară sub formă de împrumuturi şi donaţii, asistenţă incluzând programele PHARE şi împrumuturile Băncii de Investiţii (BEI);

în privinţa cadrului instituţional au fost create:

Consilii de Asociere la nivel ministerial cu misiunea monitorizării implementării Acordurilor Europene, asistate de Comitete de Asociere, care vor asista procesul implementării acordurilor şi vor face unele recomandări necesare adoptării normelor comunitare: Comitete Parlamentare de Asociere între parlamentarii ţărilor asociate şi ai Parlamentului European;

în privinţa intrării în vigoare a Acordurilor acestea

se bazau pe Art. 238 din Tratatul Comunităţilor Economice Europene, ce impune ratificarea de către toate statele membre a acordurilor încheiate de UE, ca şi acordul Parlamentului European. Având în vedere însă că, la nivel naţional, procesul ratificării poate dura mai mult, s-a prevăzut instituirea Acordurilor Interimare, dând astfel posibilitatea intrării în vigoare anticipat a unor prevederi indispensabile bunei funcţionări a noului cadru juridic.

în privinţa clauzelor democratice şi ale drepturilor

omului, toate Acordurile fac referinţă în preambul la reformele politice, la respectarea drepturilor omului

89

şi principiilor democratice şi a angajamentelor părţilor în legătură cu tratatele CSCE: „Respectul pentru principiile democratice şi drepturile omului stabilite de Actul Final de la Helsinki şi de Carta de la Paris pentru o Nouă Europă ca şi principiile economiei de piaţă, inspirând politicile interne şi externe ale părţilor şi constituind elemente esenţiale ale prezentei Asocieri”, Acordurile cuprinzând şi măsuri de luat în cazul când una din părţi nu-şi respectă obligaţiile.

După doi ani de pregătiri şi negocieri, la data de 16

decembrie 1991 s-au semnat la Bruxelles acordurile de asociere cu Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia. Având în vedere că intrarea în vigoare a acestor Acorduri Europene de Asociere are loc după ratificarea lor de către Parlamentul European, parlamentele naţionale ale celor douăsprezece ţări membre ale CEE şi parlamentele ţărilor asociate (procedura care poate dura 12-18 luni), părţile au semnat, la aceeaşi dată, Acordurile Interimare care permit aplicarea anticipată a prevederilor privind aspectele comerciale şi economice ale asocierii (pentru intrarea în vigoare a Acordurilor Interimare este necesară aprobarea Parlamentului European şi a parlamentelor ţărilor asociate). Acordurile Interimare cu aceste ţări care acopereau aspectele comerciale ale Acordurilor Europene, adică libertatea de circulaţie a mărfurilor şi prevederile respective privind plăţile, circulaţia capitalului şi regulile de origine, au intrat în vigoare la 1 martie 1992.

Negocieri privind Acordurile Europene similare au fost finalizate cu România şi Bulgaria şi textele au fost semnate la 1 februarie 1993 pentru România şi 8 martie 1993 pentru Bulgaria. Intrarea în vigoare a Acordurilor Interimare cu aceste două ţări a avut loc la 1 mai 1993 pentru România, iar în cazul Bulgariei la 1 septembrie 1993.

90

În 1995, acorduri de asociere similare au fost semnate de către Comisia UE cu Estonia, Letonia, Lituania, iar în 1996 cu Slovenia.

Scopul final al acestor acorduri de asociere a TECE la UE îl constituie pregătirea economiilor acestor ţări în vederea aderării şi, în principal, ajutorarea ţărilor asociate în adoptarea acquis-ului comunitar, în special a acquis-ului pieţei interne unice.

La 3 şi 10 mai 1995 Comisia Europeană a aprobat conţinutul celor două volume ale „Cărţii Albe” privind pregătirea ţărilor asociate pentru integrarea în piaţa internă unică. Volumul prezintă natura, scopul şi contextul în care a fost elaborată Cartea Albă. Volumul al II-lea conţine analize sectoriale pornind de la articolele cheie din legislaţia comunitară, explicând scopul şi evoluţia legislaţiei pentru fiecare sector.

După întâlnirea la vârf de la Cannes din iunie 1995, Comisia a iniţiat convorbiri bilaterale individuale cu ţările asociate cu scopul de a conveni programele specifice de implementare a acestora, care să reflecte situaţia şi priorităţile concrete, specifice fiecărei ţări. În cursul acestor convorbiri se face totodată evaluarea asistenţei tehnice necesare ţărilor asociate pentru îndeplinirea recomandărilor cuprinse în document.

Înainte însă de aceasta, imediat după Consiliul European din iunie 1995, Comisia a creat un nou organism, cu sediul la Bruxelles, care să supravegheze schimbul de informaţii privind toate aspectele implementării Cărţii Albe. Comisia administrează acest organism ca parte a programului PHARE. Acest birou asigură asistenţă prin crearea unei baze de date privind alinierea la piaţa internă pentru toate părţile interesate.

91

În opinia experţilor vestici 25 „Cartea Albă” nu reprezintă o etapă a procesului de negociere a aderării la UE ci un instrument prin care se facilitează pentru ţările asociate crearea unor instituţii şi mecanisme care să le facă apte să devină părţi componente ale pieţei interne a UE.

Piaţa internă a Comunităţii nu a fost creată ca scop în sine, ci ca instrument principal de realizare a unei creşteri economice echilibrate şi durabile şi a unui nivel ridicat de protecţie socială şi de ocupare a forţei de muncă, a unor standarde elevate ale nivelului de trai şi calităţii vieţii, a coeziunii economice şi sociale.

Cartea Albă oferă principii de interpretare a legislaţiei care asigură circulaţia liberă a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului. Cartea Albă indica ţărilor asociate din Europa de Est măsurile prioritare.

Filozofia Cărţii Albe este că realizarea pieţei interne necesită nu doar adoptarea de reglementări juridice, ci înfăptuirea unor condiţii economice de bază şi înainte de orice, necesită existenţa unei concurenţe deschise şi loiale între operatorii economici, care se realizează pe seama adaptării şi aplicării unor norme transparente privind concurenţa.

Procesul de aliniere la legislaţia privind piaţa internă - pregătit prin Cartea Albă - nu era direct legat de posibilitatea aderării. Respectarea recomandărilor incluse în Cartea Albă s-a dovedit a nu avea o legătură directă cu negocierea aderării la UE a ţărilor asociate.

Cartea Albă este un ghid şi conţine ceea ce în Comunitate se înţelege prin minimum de „acquis communautaire” necesar pentru funcţionarea pieţei interne. „Este bine, sublinia J. Borkowski, ministrul polonez, ca UE să nu considere „Cartea Albă” ca un summum de noi obligaţii

25 Ana Bal - Institutul de Economie Mondială - „Perspectivele integrării depline a ţărilor est-europene în Uniunea Europeană”, Bucureşti, iunie 1996.

92

pentru ţările asociate ci doar ca un ghid pentru alinierea legislaţiilor”26.

Negocierile de aderare presupun, ca punct de plecare, nu doar înfăptuirea unui minim de „acquis communautaire”, ci o aliniere deplină la legislaţia comunitară. Prin această cerinţă, UE încerca să se asigure că lărgirea sa, prin aderarea ţărilor asociate, nu va conduce la slăbirea sistemului pieţei interne, că aceste ţări vor face faţă presiunilor economice, sociale, culturale cu care se vor confrunta în mod inevitabil după aderare.

Raportul Comisiei Uniunii Europene „Agenda 2000”

baza delimitării în „2 valuri” a ţărilor aderente „Agenda 2000” a reprezentat lucrarea de sinteză despre

lărgirea Uniunii Europene pe care Comisia UE a fost invitată să o pregătească, de către Consiliul European întrunit la Madrid, în decembrie 1995. Scopul ei era să explice modul în care Comisia a examinat diferitele cereri de aderare şi problemele principale pe care le ridică, precum şi calendarul de începere a negocierilor, considerat cel mai realist. În Agenda 2000 putem regăsi principalele concluzii şi recomandări şi punctele de vedere ale Comisiei asupra lansării procesului de negociere a integrării. De asemenea, abordează problemele instituţionale legate de lărgire, precum şi aranjamentele practice legate de faza iniţială a negocierilor şi de consolidarea strategiei pentru pre-aderare, luată în ansamblul ei.

Aceste concluzii şi recomandări se bazează pe criteriile adoptate de Consiliul European la întâlnirea sa, din iunie 1993, la Copenhaga:

Pentru a deveni membru, ţara candidată trebuie să:

26 Together in Europe nr. 74/15 septembrie 1995

93

fi ajuns la o stabilitate a instituţiilor care garantează democraţia, supremaţia legii, drepturile omului, respectarea şi protejarea minorităţilor;

demonstreze existenţa unei economii de piaţă

operaţionale, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţei pieţei din cadrul Uniunii şi să aibă capacitatea de a-şi asuma obligaţiile decurgând din calitatea de membru, inclusiv aderarea la ţelurile de uniune politică, economică şi monetară. La solicitarea Consiliului European, Comisia UE a

pregătit opinii asupra fiecărei candidaturi pentru dobândirea calităţii de membru. Evaluarea sa, se baza pe numeroase surse de informaţii, luându-se ca punct de plecare răspunsurile la chestionarele trimise fiecăreia dintre ţările candidate în aprilie 1996. Au avut loc întruniri bilaterale cu fiecare din ţările candidate, cărora li s-a dat ocazia de a furniza orice alte informaţii referitoare la pregătirile lor pentru integrare până la sfârşitul lunii mai 1997.

Comisia UE a luat de asemenea în considerare evaluări efectuate de Statele Membre, îndeosebi în ceea ce priveşte criteriile politice pentru dobândirea calităţii de membru, stabilite de Consiliul European la Copenhaga. Rapoartele şi rezoluţiile Parlamentului European şi activitatea diferitelor organizaţii internaţionale, organizaţii neguvernamentale şi a altor organisme au fost de asemenea folosite de Comisie.

Comisia UE a luat de asemenea în considerare progresul realizat în cadrul acordurilor bilaterale, care sunt elementul principal în relaţiile Uniunii cu ţările candidate. Au intrat în referinţă Acordurile „Europa” (de Asociere), referitoare la cooperarea economică, comerţ şi dialog politic cu ţările candidate.

Sarcina Comisiei UE era fără precedent, deoarece „criteriile de la Copenhaga” cuprindeau un număr mare de

94

condiţii economice şi politice ce depăşeau acquis-ul comunitar27 (de exemplu evaluarea capacităţii administrative şi juridice). Acquis-ul Uniunii includea deja: politica comună externă şi de securitate, justiţia şi afacerile interne, obiectivele şi realizarea în trepte a uniunii politice, economice şi monetare.

Raportul Comisiei UE nu conferea numai o imagine a situaţiei din 1997 şi a progresului candidaţilor în ultimii ani. El a făcut, de asemenea, o analiză a progresului prognozat pe termen mediu, în privinţa criteriilor economice şi a capacităţii ţărilor de a implementa acquis-ul. În efectuarea acestei evaluări avansate, Comisia UE a luat în considerare tendinţele strategiilor şi programelor de implementare progresivă a acquis-ului, în curs de implementare în ţara candidată. Comisia UE a anticipat de asemenea, dezvoltarea viitoare a strategiilor Uniunii, îndeosebi în anumite domenii cum ar fi protecţia mediului, Piaţa Internă Unică şi societatea informatizată, unde acquis-ul comunitar evoluează rapid.

Referitor la criteriile politice pentru dobândirea calităţii de membru, Comisia UE consideră că „evaluarea a putut să fie efectuată numai pe baza elementelor situaţiei prezente pe care a reuşit să le verifice şi să le confirme”. Funcţionarea efectivă a democraţiei este o problemă primordială în evaluarea cererii de aderare la Uniune a unei ţări. Tratatul de la Amsterdam din iunie 1997 (denumit şi „Maastricht II”) a consfinţit în Articolul „F” principiul constituţional că „Uniunea este fondată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi ale libertăţile sale fundamentale şi pe supremaţia legii”. În mod corespunzător, Conferinţa Interguvernamentală a decis să modifice articolul „O” făcând din respectarea Articolului „F” o condiţie explicită pentru dobândirea calităţii de membru.

Comisia UE considera, prin urmare, că respectarea de către o ţară candidată a condiţiilor politice definite de

27 Prin „acquis comunitar” se înţelege pachetul principal de legi adoptate de Uniunea Europeană de-a lungul existenţei sale şi aflate în funcţiune.

95

reuniunea de la Copenhaga a Consiliului European era o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru începerea negocierilor referitoare la aderare. În vederea sprijinirii procesului de aderare, Comisia a propus în „Agenda 2000” ca în perioada 2000-2006 suma transferurilor financiare destinate celor 11 ţări ce aspira la aderare (cele 10 din Europa Centrală şi de Est şi Cipru) să se cifreze la 75 mld. ECU, reprezentând aproximativ 10% din bugetul comunitar pe întreaga perioadă.

TECE aveau nevoie de transferuri financiare înainte ca ele să devină membre ale UE. Finanţarea acestora în perioada premergătoare aderării era crucială din mai multe puncte de vedere:

Pe această cale se puteau finanţa parţial costurile

modernizării economiilor în tranziţie şi se menţinea suportul social-politic pentru efectuarea transformărilor sistemice;

Acest fapt a fost receptat ca un semnal al unei hotărâri

clare a UE în favoarea aderării TECE; Pe aceasta cale se finanţa dezvoltarea infrastructurii şi

restructurarea industriei; Finanţarea cu succes a pregătirii în vederea aderării a

micşorat efortul de finanţare de după aderare. Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997)

şi Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) Pe data de 13 decembrie 1997, la Luxemburg, şefii de

state şi de guverne ai celor 15 state membre ale Uniunii Europene au luat o hotărâre istorică: începerea procesului de extindere către „Est”, prin înglobarea a 11 ţări: Polonia, Cehia,

96

Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru, Lituania, Letonia, Bulgaria, Slovacia, şi România. „Cei 15” au deschis oficial „poarta” Uniunii Europene pentru ţările din estul şi centrul continentului.

Hotărârea Consiliului European nu era în acord deplin cu recomandarea Comisiei Europene din vara anului 1997, care lăsase 5 state, între care şi România, în afara procesului de aderare. Liderii „celor 15” au aşezat toate ţările candidate pe aceeaşi linie de plecare, fiecare în parte urmând să avanseze în funcţie de posibilităţi. Spre deosebire de reuniunea Consiliului Europei de la Madrid (decembrie 1995), unde România a fost defavorizată, la Luxemburg s-a luat o decizie realistă. Politico-diplomatic, ţinând seama de la ce s-a plecat, a fost maximum ce se putea obţine. Procedural, mai important decât orice altceva era faptul că şefii de state şi de guverne din Uniunea Europeană s-au pronunţat în favoarea admiterii României.

Propunerea Comisiei Europene de a se începe negocierile numai cu şase state (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia şi Cipru) a fost criticată nu numai de ţările lăsate pe dinafară, ci şi de unele state membre ale UE, precum şi de Parlamentul European. Au existat şi demonstraţii de protest faţă de decizia luată.

Decizia Consiliului European de la Luxemburg, a fost aceea că, la 30 martie 1998 la Bruxelles să aibă loc deschiderea oficială a negocierilor cu toate cele 11 state aderente, iar procesul de lărgire să fie integral şi global. La scurt timp au început negocierile cu ţările considerate a fi mai avansate (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia şi Cipru). Cu celelalte state s-au purtat negocieri pregătitoare, fiind „monitorizate” de Comisia UE timp de un an. În acest sens s-a considerat că nu mai există nici grupe de ţări prestabilite, nici probleme care să nu poată fi negociate mai intens cu oricare dintre candidaţi. Dacă într-o chestiune un candidat era mai avansat, negocierile avansau fără să se ţină seama de poziţia candidatului respectiv. Uniunea Europeană a creat astfel „un

97

culoar de depăşire” 28 , în care orice competitor din coada plutonului se putea înscrie. Astfel, s-a apreciat că prin această decizie de la Luxemburg, Uniunea Europeană a eliminat orice urmă de abordare discriminatorie şi a dat încă un exemplu de cum se pot soluţiona în mod democratic chestiuni de care depinde însuşi viitorul continentului nostru.

Compromisul constituiea, potrivit documentului final al summitului de la Luxemburg, un semnal pozitiv pentru statele candidate, îndeosebi pentru cele mai puţin pregătite. Autorii lui au atras însă atenţia asupra faptului că aderarea trebuie bine pregătită în fiecare ţară candidată, pentru a se rezista şocului produs de aderare. În presa românească din acea vreme s-a considerat că, „centrul de greutate al integrării europene a României nu va fi nici Parisul, nici Bonnul, nici Luxemburgul, ci Bucureştiul”. Nu numai România, dar nici o ţară estică nu se poate alătura Europei Unite fără îndeplinirea unor criterii de performanţă economică foarte clar stabilite.

În acest sens a fost dezvoltată o strategie consolidată de preaderare, al cărei element cheie l-a constituit „Parteneriatul de preaderare”, individual pentru fiecare ţară candidată. Strategia trebuia să conţină principii, obiective şi priorităţi ale ţării respective şi să mobilizeze într-un cadru unic toate formele de asistenţă comunitară („catch-up facility”, PHARE, ISPA, SAPARD).

Evenimentele din Kosovo şi în principal cele din 1999, constituirea unei noi Comisii Europene şi alegerea unui nou Parlament European în acelaşi an 1999 au condus la o mai mare politizare a climatului european, astfel încât opiniile instituţiilor tehnice de genul Comisiei Europene au avut mai puţină influenţă. Maniera tragică a derulării evenimentelor din Kosovo şi teama de posibila repetare a unui astfel de scenariu au dat personalităţilor politice europene un semnal cu semnificaţii multiple.

28 Gh. Cercelescu „România în trenul european”, Adevărul 15 dec. 1997.

98

Lansarea precipitată a Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est a reprezentat semnalul imperios al dinamizării şi consolidării perspectivei europene a regiunii şi confirmarea ideii că nu este posibilă menţinerea prosperităţii într-o singură parte a Europei cu menţinerea în paralel, pe acelaşi continent, a unor insule de instabilitate şi a unor condiţii economice precare şi că imperativul realizării unităţii Europei este mai mult decât o filozofie, este însăşi pacea Europei.

Acesta este adevăratul context în care trebuie înţeleasă decizia Consiliului European de la Helsinki înscrisă la punctul 10 al Concluziilor Preşedenţiei Uniunii Europene (Helsinki, 10-11 decembrie): „În lumina recentelor evenimente şi având în vedere rapoartele Comisiei Europene, Consiliul European, convins că aduce o contribuţie pozitivă la securiatatea şi stabilitatea continentului european, a decis să organizeze, în februarie 2000, Conferinţe Interguvernamentale bilaterale în vederea începerii de negocieri cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta asupra condiţiilor aderării lor la Uniune şi adaptărilor care trebuie aduse, în consecinţă, Tratatelor”.

Opţiunea comunitară de la Helsinki, deşi favorizată de conjunctura istorică, nu putea echivala cu realizarea actului aderării fără bazele solide nacesare şi nici cu acceptarea unor condiţii de aderare mai permisive sau mai puţin exigente.

Impactul factorului politic dar şi reformele accelerate din Europa Centrală şi de Est au condus la 1 mai 2004 la înfăptuirea primei extinderi a Uniunii Europene către est. În 2004 au aderat la Uniunea Europeană: Polonia, Slovenia, Ungaria, Malta, Cipru, Letonia, Estonia, Lituania, Republica Cehă şi Slovacia.

La 1 ianuarie 2007, România şi Bulgaria au încheiat negocierile de aderare şi au devenit membre ale Uniunii Europene.

2.2.4. Alte grupări de integrare regională

99

Dezvoltarea economiilor naţionale,desfăşurarea oricăror

activităţi economice, politice, diplomatice, culturale, sociale este influienţată de evoluţia procesului de cooperare şi integrare regională. În contextul mondial actual, de globalizare a economiilor, cooperarea Nord-Sud ca şi cea Sud-Sud constituie o realitate care creează premisele integrării regionale, cu scop declarat de creştere a competitivităţii tuturor statelor şi în principal a celor slab dezvoltate, pe pieţele internaţionale. Reactivarea în ultimii ani a procesului de integrare la nivel bilateral, intraregional sau regional a presupus în primul rând, adoptarea de către ţările în curs de dezvoltare a unor puncte de vedere noi, bazate pe acceptarea realităţii: necesitatea creşterii interdependenţelor dintre state, a liberalizării schimburilor economice internaţionale, a creerii unor mecanisme interregionale de finanţare a comerţului, a adoptării unor programe comune de dezvoltare, considerate a fi factori cheie în creşterea economică naţională şi globală.

Organele şi organismele internaţionale evidenţiază faptul că tendinţele actuale ale producţiei, comerţului, investiţiilor şi tehnologiei deschid noi perspective de cooperare şi integrare economică internaţională, nu numai între ţările dezvoltate ci şi la nivel global. Necesitatea demarării unor programe de ajustare şi restructurare susceptibile de a transforma avantajele statice în forţe dinamice a devenit primordială pentru fiecare naţiune29.

2.2.4.1. Integrarea economică regională în America

Latină

29 Charles Oman, Globalisation et régionalisation : quells enjeux pour les pays en développement?, OCDE Paris, 1994.

100

În măsura în care instituţiile economice şi politice determină rolul internaţional al unei regiuni, America Latină este comparabilă cu naţiunile de pe ţărmul Atlanticului de Nord.

Timp de trei decenii, după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, America Latină a fost o regiune a regimurilor autoritare, multe dintre ele militare, unele menţinându-se la putere prin metode represive.

La începutul anilor 1990 America Latină a înregistrat progrese importante pe calea integrării economice odată cu negocierea şi punerea în practică a unor noi acorduri multilaterale de mari proporţii cum ar fi: Tatatul de constituire a Pieţei Comune a Sudului (Mercosur), Acordul de Liber Schimb Nord – American (NAFTA), constituirea Grupului celor Trei (Columbia, Mexic şi Venezuela), precum şi cu reactivarea unor acorduri anterioare, ca de exemplu, instituirea de către ţările Grupului Andin a tarifului extern comun (TEC), constituirea unor subgrupări în cadrul Pieţei Comune a Americii Centrale sau încheierea a numeroase acorduri bilaterale în cadrul Asociaţiei Latino-Americane de Integrare (ALADI). Acest ansamblu de acorduri regionale a condus la o accentuare a procesului de liberalizare a schimburilor economice iar prin ritmul şi amploarea sa, este fără precedent în eforturile de integrare economică.

Integrarea latino-americană a fost caracterizată printr-o puternică subregionalizare în timpul anilor nouăzeci ai secolului trecut30. Vechiul proiect de constituire a unui mare spaţiu economic regional în mijlocul unei pieţe comune latino-americane a fost substituită printr-o subregionalizare a integrării în jurul a doi poli: unul sud-american promovat prin Piaţa Comună a Sudului (Mercosur) şi unul caraibian în jurul Asociaţiei Statelor Caraibelor (AEC). Ca urmare, Piaţa Comună Central-Americană (MCCA), Comunitatea Caraibelor

30 Centrul de Studii asupra Americii Latine şi Caraibelor (CREALC), Institutul de Studii Politice, Aix-en-Province.

101

(CARICOM) şi Grupul celor Trei (G-3) au promis o convergenţă graduală în interiorul AEC. Cu toate că AEC nu a înlocuit iniţiativele subregionale deja existente, crearea sa a fost prima acţiune care a vizat punerea în practică a unui nou acord regional caraibian, caracterizat prin promovarea mecanismelor de cooperare şi integrare între toate statele Bazinului Caraibe, prin antrenarea unei politici de depăşire a vechilor percepţii etno-culturale care au separat de multe ori ţările regiunii31.

Celălalt pol al integrării se derulează în conul sudic latino-american. El se referă la Mercosur, modelul care a avut cel mai mare succes în istoria integrării regionale a acestei părţi a continentului. Majoritatea obiectivelor pe care conducerea Mercosurului le-a prevăzut în Tratatul de la Asunción în anul 1991 au fost îndeplinite. Mercosur este o zonă de liber schimb şi o uniune vamală imperfectă. Succesul grupării Mercosur a convins ţările sud-americane să iniţieze negocierea de acorduri de liber schimb şi asociere economică cu acest model de integrare. Este cazul unor state precum Chile şi Bolivia, care au semnat acorduri cu Mercosur în iunie şi decembrie 1996. Mercosur şi Comunitatea Andină au derulat de asemenea negocieri pentru crearea unei zone de liber schimb care să includă toate statele membre. Rezultatele acestor negocieri a fost semnarea unui acord cadru între cele două grupări de integrare. În ciuda dificultăţilor apărute în cadrul negocierilor care au urmat acestui acord, integrarea sud-americană nu a fost întreruptă. Brazilia a semnat un tratat de liber schimb cu ţările andine în iunie 1999, considerat ca primă acţiune pentru crearea unei Arii Sud-Americane a Liberului Schimb (ASLEC, abrevierea în limba franceză). Mai mult, ţările andine şi alte state membre ale Mercosur au continuat negocierile pentru liberalizarea schimburilor comerciale. 31 Vacchino, Juan Mario, “La dimensión Regional y los Poyectos Sub-Regionales en el Actual Contexto Latinoamericano”, La plata, Argentina, no.1, Julio, 1998.

102

Succesul acestor grupări subregionale demonstrează pe de altă parte nereuşita strategiei de integrare multilaterală latino-americană lansată odată cu Asociaţia Latino-Americană de Liber Schimb (ALALE), între anii 1960-1980 şi Asociaţia Latino-Americană de Integrare (ALADI), în 1980. Eşecul grupărilor ALALE şi ALADI au convins guvernele statelor membre că realizarea unei pieţe comune este un ţel încă dificil de atins. Cele două grupări au demonstrat că există o diversitate de factori care împiedică crearea unei pieţe comune latino-americane. Printre aceştia, pot fi menţionaţi:

Slăbirea interdependenţei economice dintre ţările

Americii de Sud şi Mexic, America Centrală şi Caraibe;

Dependenţa Mexicului şi a ţărilor Bazinului

Caraibelor de Statele Unite ale Americii; Strategia de diversificare a pieţelor pentru a deveni

Global Traders pusă la cale de ţări precum Brazilia şi Chile în timpul anilor 1970-1980;

Problemele de comunicaţii şi de infrastructură care

există în conul de sud, Bazinul Caraibe şi Mexic; Deşi construirea unui spaţiu regional a devenit

secundară la ora actuală, ea nu a dispărut din discursurile integraţioniste. În primul rând, în documentele finale ale summiturilor preşedinţilor Grupului de la Rio se fac adesea referiri la piaţa comună latino – americană.

Progresele integrării regionale se adaugă proceselor mult mai largi de reforme structurale angajate de către ţările Americii Latine, care se înscrie ea însăşi în direcţia privatizării, liberalizării şi mondializării activităţii economice. Ţările din regiune au diminuat tot mai mult intervenţia statului în viaţa

103

economică şi depun eforturi permanente pe plan extern pentru ocuparea unei poziţii cât mai avantajoase în economia mondială.

În America Latină şi Caraibe procesul de cooperare şi integrare economică regională a înregistrat o largă extindere; organizaţiile de integrare multisectorială au avut şi au ca scop liberalizarea comerţului şi dezvoltarea industrială regională. Continentul sud-american a avut o evoluţie singulară, în care influenţa puternicului vecin de la nord a fost de cele mai multe ori hotărâtoare, reuşind să schimbe nu odată ci de mai multe ori destinele integrării economice regionale, atât în nordul cât şi în sudul celor două Americi.

Alături de Uniunea Europeană, Mercosur constituie una din cele două uniuni vamale regionale ale lumii. Crearea sa, deşi iniţial părea pur formală, a devenit treptat o realitate. Numai în perioada 1990-2000 comerţul intra-Mercour a crescut cu peste 300%. Mercosur este până în prezent primul bloc comercial al lumii a treia care a cunoscut succesul.

2.2.4.2. Integrarea economică regională în America

de Nord Extinderea procesului de regionalizare la scară

planetară prin apariţia unor noi grupări de cooperare şi integrare economică, a determinat ţările dezvoltate din America de Nord să se gândească şi ele la o formă de asociere care să le reprezinte mai bine interesele şi să le acopere de risc în relaţiile economice cu celelalte state ale lumii, aflate şi ele în astfel de raporturi.

Un motiv al creerii NAFTA l-a reprezentat şi dificultăţile întâmpinate de GATT în definitivarea negocierilor referitoare la reducerea taxelor vamale şi a protecţionismului. Semnarea documentelor la nivelul şefilor de state din SUA, Canada şi Mexic la 17 decembrie 1992 a precedat ratificarea din noiembrie 1993 a Acordului Nord American de Liber

104

Schimb (NAFTA) şi intrarea sa în vigoare la termenul stabilit, ianuarie 1994. Această zonă reuneşte economii cu stadii de dezvoltare diferite şi oferă, în opinia multor experţi occidentali, noi perspective în comerţul regional internaţional.

Scopul iniţial al realizării unei grupări de integrare, a fost acela de a crea o zonă de liber schimb, cu funcţia prioritară de alternativă şi contraponderare la cea vest-europeană.

NAFTA vizează stimularea schimburilor comerciale şi a investiţiilor directe între ţările semnatare, cuprinzând nu numai un program foarte ambiţios de eliminare a taxelor vamale şi de reducere a barierelor netarifare ci şi dispoziţii explicite asupra guvernării afacerilor în zona de liber schimb. Aceste dispoziţii includ în special reguli cu privire la investiţii, servicii, proprietatea intelectuală, concurenţă şi şederea temporară a oamenilor de afaceri pe teritoriul unui stat membru.

Efectele creerii NAFTA vor avea implicaţii deosebite atât asupra relaţiilor economice cât şi asupra celor politice şi sociale ale ţărilor nord-americane. Pe plan mondial, ele vor genera în acelaşi timp modificarea raportului de forţe dintre statele Uniunii Europene şi Asiei de Sud-Est (în special al Japoniei) şi vor conduce la constituirea unei zone cu un potenţial comercial până acum greu de imaginat. Acordul va produce schimbări importante de atitudine în relaţiile SUA - Japonia - Piaţa Comună a UE şi se apreciază că NAFTA va asigura condiţiile ca SUA să atragă un volum tot mai mare de capital şi know-how japonez în emisfera occidentală.

NAFTA este o grupare în curs de acţiune despre a cărei constituire nu se poate spune că a fost un succes de răsunet sau un eşec total. Integrarea unor economiii cu stadii diferite de dezvoltare nu este un proces uşor şi nici simplu, iar obiectivele iniţiale pot sau nu să fie validate în timp. Acest acord este un conglomerat eterogen de state, inegale ca putere economică, potenţial şi ofertă.

Schimburile comerciale la nivel de zonă au crescut, luând o amploare fără precedent. Pentru Canada, SUA

105

reprezintă cel mai important partener comercial, cu care derulează peste două treimi din importurile şi exporturile totale. La nivel bilateral, SUA şi Canada dezvoltă cele mai importante relaţii pe plan mondial. Şi pentru Mexic, SUA constituie principalul partener comercial, în timp ce schimburile economice Mexic – Canada sunt mai reduse ca amploare.

După intrarea în vigoare a Acordului, la 1 ianuarie 1994, volumul total al comerţului şi investiţiilor între Canada, SUA şi Mexic a crescut an de an. În anul 2000, comerţul cu mărfuri Canada – SUA a înregistrat 588,7 miliarde USD. Schimburile comerciale bilaterale între Canada şi Mexic s-au dublat după anul 1994, ajungând în 2000 la 14,1 miliarde USD.

Crearea zonelor de liber schimb implică şi sacrificii mari din partea membrilor. Consecinţele sunt de multe ori dureroase:

unele sectoare economice care nu sunt competitive

în plan global ar putea fi eliminate; multe locuri de muncă ar putea fi reduse iar pentru

unele societăţi ar putea exista riscul falimentării datorită deplasării resurselor economice spre zone care oferă avantaje comparative mai mari;

beneficiile devin adesea efectul calităţii înalte a

produselor şi al reducerii costurilor, ceea ce ar putea determina o redefinire a noţiunii de producţie internă şi o accentuare a externalităţilor.

Accesul tot mai liber la piaţă, stabilirea unor reguli

explicite asupra comerţului şi investiţiilor străine directe, au făcut din NAFTA o regiune foarte atractivă pentru membrii săi dar şi pentru companiile multinaţionale din afara zonei. Efectele NAFTA sunt multiple, unul dintre acestea este legat de promovarea tendinţelor liberale asupra comerţului în toată

106

America Latină. Chile a negociat, încă de la crearea grupării, un acord cu NAFTA. Multe alte state au încheiat acorduri bilatarale sau multilaterale pentru reducerea treptată a taxelor vamale. După cum s-a mai precizat, ele pregătesc terenul pentru un proiect foarte ambiţios, respectiv, crearea unei zone de liber schimb care să includă toate statele americane. Remarcând succesele înregistrate de Mexic în special în relaţia cu SUA, multe ţări în curs de dezvoltare sprijină această idee.

NAFTA s-a dorit a fi o sursă de beneficii durabile pentru toţi partenerii. În primele şase luni ale guvernării sale ca preşedinte, Bill Clinton şi-a creat moştenirea cea mai durabilă, sprijinind liberalizarea schimburilor economice pe continentul american. În anul 1993, Clinton a urmărit ratificarea de către Congres a Acordului Nord American de Liber Schimb (NAFTA), negociat şi susţinut şi de către predecesorii săi, Ronald Reagan şi George Bush. Într-un important discurs rostit cu ocazia întâlnirii la nivel înalt de la Miami în luna decembrie 1994, preşedintele american a evidenţiat necesitatea extinderii unor astfel de acorduri economice la nivelul întregii emisfere vestice, respectiv necesitatea asigurării liberului schimb între cele două Americi. Clinton a descris NAFTA ca pe un prim pas vital pentru un nou tip de comunitate a naţiunilor, constituit pe o bază comună de valori democratice, stimulat de liberul schimb al bunurilor, serviciilor şi capitalului, devotat drepturilor omului şi protecţiei mediului înconjurător.

Caracteristicile Acordului Nord American de Comerţ Liber (NAFTA):

NAFTA este un acord de liber schimb de mare

anvergură, fiind un model de cooperare de tip interguvernamental, fără a dispune de organisme supranaţionale;

Tatatul nu are obiective de natură politică; prin

acest acord s-a urmărit instaurarea unei puternice

107

alianţe economice, cu un uriaş potenţial de utilizare a forţei de muncă şi de creştere a nivelului de trai, căruia este posibil să i se alăture în viitor şi alte ţări din occident şi care va avea efecte deosebite asupra relaţiilor cu alte state industrializate;

Beneficiile NAFTA au fost multiple, unul dintre

acestea a fost promovarea tendinţelor liberale de comerţ în toată America Latină;

Prin crearea NAFTA, statele membre şi-au lărgit

posibilităţile de desfacere a produselor şi şi-au îmbunătăţit competitivitatea propriilor produse, ca urmare a deplasării producţiei spre zonele geografice care oferă forţă de muncă mai ieftină şi bine calificată;

Multe alte state au încheiat acorduri bilaterale sau

multilaterale pentru reducerea treptată a taxelor vamale, ele pregătesc terenul pentru un proiect foarte ambiţios până în anul 2005 – crearea unei zone de liber schimb care să includă toate statele americane. Multe ţări în dezvoltare sprijină această idee, observând avantajele obţinute de Mexic în relaţiile cu SUA;

NAFTA este un conglomerat eterogen de state,

inegale ca putere economică şi ofertă; Efectul creării NAFTA va avea implicaţii deosebite,

atât asupra relaţiilor economice cât şi asupra relaţiilor politice şi sociale ale ţărilor Americii de Nord. Va produce în acelaşi timp modificarea raportului de forţe faţă de ţările UE şi Japonia şi va

108

determina crearea unei zone cu potenţial comercial greu de imaginat;

NAFTA va permite SUA atragerea unui volum tot

mai mare de capital şi know-how japonez în emisfera occidentală.

Definirea globalizării în termeni de sistem comercial

mondial ajută la înţelegerea dorinţei tot mai puternice a multor ţări în curs de dezvoltare fie de a adera la una din marile grupări regionale, fie de a-şi crea ele însele una. Ecoul favorabil generat în aproape întreaga Americă Latină de către iniţiativa „Entreprise for Americas”, lansată încă din timpul Administraţiei Bush în 1990 care trebuia să extindă Acordul Nord American al Liberului Schimb la aria Americii Latine, este un relevant exemplu. Intenţiile şi demersurile pentru integrare regională sunt numeroase: de la crearea zonei de liber schimb a celor două Americi până la „ unificarea NAFTA cu Mercosur şi Uniunea Europeană într-o zonă atlantică de liber schimb32”.

2.2.4.3. Procesul de integrare economică regională în

zona Asia – Pacific În ultimile decenii, în zona Pacificului se asistă la un

proces profund de regionalizare, de creare a unor sisteme productive care gravitează în jurul Japoniei şi includ ţări recent industrializate precum: Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore, Taiwan, Filipine, Thailanda şi Indonezia, la care s-ar putea adăuga state ca Australia, Noua Zeelandă sau China. Aşa-numitul „bloc asiatic” în curs de fomare în zona Pacificului, reprezintă una dintre cele mai dinamice şi prospere regiuni ale 32 Henry Kissynger, “Are nevoie America de o politică externă?” Editura Incitatus, Bucureşti, 2002.

109

lumii, ca urmare a creşterii economice impresionante înregistrate de Japonia în ultimile decenii şi a ritmurilor susţinute de dezvoltare manifestate începând din anii ’60-’70 în Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong şi Singapore, ţări sugestiv denumite „Cei patru dragoni asiatici” sau „Tigrii mari”. Ulterior, în anii ’80, Malayezia, Thailanda şi într-o măsură mai mică Indonezia şi Filipine, ţări cunoscute sub numele de „Micii dragoni asiatici”, au urmat acelaşi trend de creştere economică. În interiorul acestui bloc economic de state s-a manifestat tot mai pregnant tendinţa de liberalizare a fluxurilor comerciale, de capitaluri şi de forţă de muncă.

Procesul de revitalizare a mecanismelor regionale şi subregionale este amplu susţinut de noile programe de liberalizare a comerţului, de dezvoltare a sectorului privat la scară mondială, concomitent cu încorporarea conceptuală a unor elemente tot mai complexe prin care să se asigure o convergenţă deplină a politicilor şi a obiectivelor naţionale cu cele regionale.

Dincolo de dificultăţile conjuncturale ale uneia sau alteia dintre ţări, regiunea Asia-Pacific a cunoscut, timp de peste 30 de ani, o dezvoltare economică de excepţie care a determinat spectaculoase mutaţii în structura echilibrelor şi fluxurilor comerciale zonale ca şi un impact semnificativ la nivel mondial.

În ultimii ani, Statele Unite ale Americii doresc consolidarea relaţiilor economice cu APEC, una dintre cele mai dinamice zone ale planetei. Japonia şi-a propus ancorarea cât mai rapidă a SUA de Asia în scopul realizării unei zone a păcii politice în regiune, nedominată de o putere cadru a Asiei, care să asigure menţinerea deschisă a imensei pieţe americane pentru exporturile lor. Datele statistice evidenţiază în ultimii ani, o tendinţă de extindere a relaţiilor americane cu regiunea Asia-Pacific.

Noua putere economică a lumii, considerată de unii economişti deja „superputere”, denumită deocamdată „Marea

110

Chină”, are şanse considerabile să controleze treptat „jocul” în zonă şi să îşi afirme interesele la nivel global. Cei trei „dragoni asiatici” în care populaţia chineză predomină - Hong-Kong, Singapore şi Taiwan - au reuşit ca împreună să eclipseze Japonia, cel mai important investitor, ani la rând, pentru Asia-Pacific.

Ţinând cont de creşterea economică susţinută a regiunii şi de accelerarea spontană a schimburilor economice, orizontul anului 2020 este reţinut în declaraţia comună a ţărilor membre APEC ca termen limită pentru realizarea liberalizării totale a schimburilor economice.

Pe ansamblul APEC, realizarea obiectivelor de anvergură va necesita adoptarea unui grup de măsuri practice, care să stimuleze activitatea politico-economică a fiecărei ţări membre, printre care:

Egalitatea tratamentului, în cazul statelor

membre, pentru întreprinderile cu capital integral naţional cu cel al întreprinderilor străine implantate pe teritoriul acestora (adoptarea unei legislaţii comune pentru întreprinderile locale şi pentru cele cu capital străin);

Asigurarea transparenţei în legislaţia cu privire

la investiţiile străine şi la demersurile ocazionate de procedurile tehnice;

Crearea unor bănci comune de date pentru

economiile ţărilor membre; O mai profundă echitate în procedurile legale de

arbitraj, în deciziile publice de expropriere, în recunoaşterea mutuală a diplomelor şi certificatelor de calificare;

111

Crearea (la cererea SUA) a unei instituţii financiare de arbitraj care să analizaze diferitele proiecte de investiţii destinate dezvoltării infrastructurii ţărilor regiunii;

Adoptarea unor norme legale comune în

domeniul protecţiei mediului; Liberalizarea procedurilor de emigrare etc.

În plus, unele ţări în dezvoltare, reclamă pentru

următorii ani, măsuri de liberalizare în domeniul transferului de tehnologii.

În ceea ce priveşte liberalizarea totală a schimburilor economice între statele membre, preconizată pentru anul 2020, ea se va realiza în trepte, aşa după cum se stipulează în documentele APEC. Astfel:

Pentru anul 2010 se prevede deschiderea totală a

pieţelor pentru ţările industriale avansate: SUA, Canada, Australia, Noua-Zeelandă, Japonia, Mexic, Chile, Singapore şi Hong-Kong.

În cea de-a doua etapă, anul 2015, noile ţări

industrializate vor ajunge la liberalizarea totală a schimburilor: Coreea de Sud, Malayezia, Taiwan, Brunei.

În anul 2020 se preconizează liberalizarea

întregii regiuni. Experţii Comisiei Economice şi Sociale a ONU pentru

regiunea Asia-Pacific au realizat numeroase studii cu privire la evoluţia şi tendinţa fluxurilor intraregionale de capitaluri şi mărfuri în regiunea Asia-Pacific. Conform datelor publicate,

112

ponderea ţărilor în curs de dezvoltare din regiune în volumul total al investiţiilor străine directe a crescut de la an la an. Nouă ţări (Hong Kong, Singapore, Taiwan, Republica Coreea, Malayezia, Filipine, Thailanda, Indonezia şi China) atrag în prezent peste 40% din totalul investiţiilor străine directe orientate spre ţările în curs de dezvoltare din regiune.

Fluxurile japoneze de investiţii străine directe în ţările ASEAN sunt orientate cu precădere spre domenii ca: industria textilă şi a confecţiilor, electronică, industria chimică, industria de extracţie a petrolului şi minereurilor, industria de celuloză şi hârtie etc.

Importanţi investitori în zona Asia-Pacific sunt „dragonii”: Hong Kong, Taiwan şi Singapore iar principalii beneficiari ai capitalului investit sunt: China, Taiwan, Japonia, Malayezia, Indonezia, Filipine, Vietnam. În ultimii ani se observă o tendinţă de modificare a structurii fluxurilor de investiţii străine directe atât sub aspectul structurii cât şi al repartiţiei geografice.

APEC şi criza financiară asiatică Criza financiară asiatică începuse să se manifeste deja,

când liderii APEC s-au întâlnit la Vancouver (Canada) cu ocazia reuniunilor anuale pentru reactualizarea prevederilor din planurile individuale de acţiune. Anul 1998, puternic marcat de criza financiară, a continuat tendinţele de liberalizare în Bazinul Pacificului, mai mult la nivel de discuţii şi de intenţii.

Criza asiatică a orientat atenţia statelor membre asupra pieţelor financiare regionale şi a lansat o serie de iniţiative referitoare la modernizarea pieţelor de capital, ca de exemplu, programe comune de formare profesională pentru o serie de participanţi la tranzacţiile de pe piaţa interbancară şi de pe cea bursieră. Totodată, agenţiile de finanţare a exporturilor din ţările APEC şi-au exprimat acordul asupra necesităţii de a spori cooperarea în ceea ce priveşte finanţarea proiectelor privind

113

infrastructura şi în general afacerile promovate de întreprinderile mici şi mijlocii. În cadrul şedinţelor pe comisii de lucru a fost analizat şi impactul crizei asupra activităţii agenţiilor de rating din zonă precum şi asupra pieţei muncii.

Ca o concluzie, se poate afirma că gruparea APEC este interesată de toate problemele macroeconomice cu care se confruntă lumea în general şi regiunea în special şi încearcă să identifice căile de acţiune pentru punerea în practică, fără compromisuri, a obiectivelor fixate. Convingerea liderilor APEC este că experienţa în domeniul afacerilor şi resursele existente poate constitui cheia succesului grupării în ansamblu, şi a fiecărei economii membre în parte.

114

CAPITOLUL 3

ECONOMIA ŢĂRILOR DEZVOLTATE

3.1. Locul ţărilor devoltate în lume O trăsătură caracteristică a tuturor ţărilor dezvoltate este

existenţa unui sistem economic capitalist – „economia de piaţă” – singurul sistem economic care s-a dovedit viabil de-a lungul timpului. Din punct de vedere geografic se observă plasarea ţărilor dezvoltate la „Nord” în opoziţie cu lumea subdezvoltată aflată la „Sud”. Generic ţările dezvoltate sunt denumite ţări „occidentale” deşi ele nu se află doar în emisfera vestică ci şi în cea estică – Japonia, Coreea de Sud sau în cea sudică – Africa de Sus, Australia şi Noua Zeelandă.

Caracteristicile ţărilor dezvoltate: Ţările dezvoltate domină economia mondială, ele au

ponderea cea mai mare în produsul brut mondial (80,4% sau 25,1 trilioane USD), în exporturi (65,4% sau 4 trilioane USD) şi în investiţiile de capital (68,43% sau 503 mrd. USD). Ţările dezvoltate fac parte din grupul ţărilor cu venituri ridicare şi mediu ridicate.

Ţările dezvoltate cooperează pe multiple planuri:

economic, ştiinţific, cultural, ecologic. Ţările dezvoltate sunt ţări industrializate,

dezvoltarea economică se bazează pe informaţie şi înaltă tehnologie.

115

În ţările dezvoltate ponderea cea mai mare revine sectoarelor secundar şi terţiar;

Populaţia ţărilor dezvoltate beneficiază de un nivel

de trai ridicat. Calitatea vieţii în ţările dezvoltate se determină pe baza unor indicatori cantitativi şi calitativi, respectiv:

o Nivelul PIB/cap de locuitor, indicator care

reflectă starea economiei.

o Indicele Dezvoltării Umane (IDU), calculat în cadrul Programului Naţiunilor Unite Pentru Dezvoltare (PNUD).

Exporturile ţărilor dezvoltate se axează

preponderent pe produse manufacturate; Ţările dezvoltate au determinat transnaţionalitatea

vieţii economice, fiind ţări de origine şi în acelaşi timp ţări gazdă ale celor mai multe corporaţii transnaţionale;

Ţările dezvoltate au rolul principal în susţinerea

transferului mondial de tehnologie.

Modelul American Statele Unite se află în fruntea grupului marilor ţări

industrializate, reprezentând o superputere mondială. Performanţele economice atinse de SUA se datorează în mare parte condiţiilor istorice favorabile. Un avantaj important pentru nord-americani este trecerea directă la capitalism. Statele Unite nu au cunoscut feudalismul, permiţând societăţii să de dezvolte ca o societate civilă deschisă.

116

În opinia lun Hegel, statele unite reprezintă „pământul viitorului.....pământ dorit de către cei care nu mai vor depozitul de istorie al bătrânei Europe”. Pământul făgăduinţei nu era o noţiune abstractă, el oferea milioanelor de emigranţi posibilitatea de a beneficia de o viaţă mai bună într-un timp scurt.

Tema de bază a declaraţiei de independenţă este cea a „drepturilor inalienabile dăruite de Creator tuturor oamenilor”. Lucrul cel mai important este că aceste drepturi nu erau acordate unor categorii sau clase sociale ci direct indivizilor. Dintre toate contractele sociale pe care le-a cunoscut lumea, cel american – Codul Constituţional – a avut cel mai mare succes. Într-un timp relativ scurt s-a creat o piaţă uriaşă care a stimulat creşterea economică. Având în vedere dimensiunile pieţei, standardizarea şi producţia de serie apar de timpuriu.

În cadrul modelului fordist firmele transnaţionale sunt integrate pe verticală, iar o ierarhie strictă veghează ca sarcini foarte fragmentate şi repetitive să fie efectuate în condiţiile nesiguranţei locului de muncă. De asemenea în cadrul modelului fordist oferta este cea care impune logica, prin standardizare pentru a facilita fabricarea şi a reduce costul.

Pentru a da o dimensiune cât mai mare ţării lor americanii au recurs la metodele pieţei libere cumpărând cu plata cash o parte din statele care compun confederaţia: Louisiana în 1804 de la Napoleon, Oregon 1846 de la Anglia, California 1848 de la Mexic, Alaska 1867 de la Rusia Ţaristă. Astfel America a reuşit să realizeze o intrare spectaculoasă şi hotărâtoare pe scena istoriei, făcându-şi loc credinţa în „excepţionalismul american”, teză care susţine că Statele Unite fac excepţie de la acea lege a istoriei conform căreia marile puteri după ce cunosc o perioadă de glorie, intră în declin şi dispar. Această teză a fost cultivată la americani de toţi liderii politici.

De la sfârşitul secolului XX şi până în prezent Statele Unite au rămas singura superputere, sistemul şi modul de viaţă

117

american exercitând o puternică influenţă asupra noilor generaţii din întreaga lume.

Modelul Japonez Cea de-a doua putere economică a lumii este Japonia.

Economia ca şi întreaga viaţă socială poartă amprenta vechilor tradiţii şi obiceiuri. Japonia a cunoscut o perioadă feudală de dezvoltare foarte îndelungată, bine conturată, cu o stratificare socială rigidă, în care s-a pus accent pe cultul onoarei şi disciplina militară. Elementele tradiţionale feudale şi cele specifice economiei de piaţă convieţuiesc într-o simbioză unică.

Marile întreprinderi (Zaibatsu) se bazează pe utilizarea permanentă a forţei de muncă, însoţită de un sistem de salarizare raportat la vechimea în companie. Sistemul cuprinde circa 40% din populaţia activă industrială. Firmele mari recrutează salariaţii de foarte tineri prin semnarea unui contract de muncă pe viaţă.

Fiecare mare companie posedă o bancă la care salariaţii îşi depun o parte din salariu. Prin această formă de economisire este posibilă dezvoltarea întreprinderii fără a se apela la credite, salariaţii asigurând astfel finanţarea dezvoltării economice.

Sistemul de organizare al firmelor japoneze este unic şi în el constă forţa economică a Japoniei. Firmele sunt organizate în cadrul unor reţele economice în care firmele sunt legate prin participaţii financiare încrucişate, asigurându-se convergenţa intereselor.

Modelul toyotist – firmele toyotiste sunt firme transnaţionale înconjurate de mici firme subcontractante integrate pe orizontală. Salariaţii au un statut stabil, cumulează un maxim de operaţiuni rămânând polivalenţi. La modelul toyotist cererea este cea care ghidează producţia.

Japonia este o ţară săracă în resurse naturale, în consecinţă a fost nevoită să mizeze pe resursele umane, pe disciplina seculară a populaţiei şi pe un orgoliu naţional

118

deosebit. Japonia este ţara cu cea mai omogenă populaţie din punct de vedere etnic din lume, acest fapt influenţând atât modelul de organizare şi funcţionare a societăţii, cât şi modul de funcţionare al pieţei. Rolul statului în economie a fost foarte important până în anii ’80. După cel de-al doilea război mondial s-a accentuat cooperarea între sectorul de stat şi cel particular. Alocarea capitalului către sectoarele considerate prioritare s-a realizat prin intermediul Ministerului Industriei şi Comerţului Internaţional (Ministry of International Trade and Industry - MITI). MITI a elaborat politici economice care au restrâns ponderea întreprinderilor de stat şi au încurajat iniţiativa privată.

Modelul Suedez Modelul Suedez indică o cale de mijloc între capitalism

şi socialism, promovat timp de mai multe decenii. Este un model în care statul şi sindicatele se implică în economie în vederea redistribuirii avuţiei, pe baza mecanismelor socialiste egalitariste.

Modelul suedez se bazează pe o dezvoltare economică susţinută pe termen lung, dezvoltare de tip capitalist şi pe statutul de neutralitate. Timp de patru decenii socialiştii suedezi au acordat sindicatelor şi statului un rol sporit, marea majoritate a populaţiei orientându-se către sectorul de stat.

Suedia devine treptat ţara cu cele mai mari impozite din lume. Asistenţa socială fără egal, manifestată de exemplu printr-un ajutor de şomaj care atingea circa 90% din salariu, accentuează fenomenul de nemuncă. Aici se mai poate adăuga un sistem de salarii rigid, solidar, incapabil să stimuleze performanţa.

După 1991, ca urmare a adâncirii crizei economice, manifestată prin şomaj, scăderea productivităţii, deficit bugetar

119

de proporţii 33 , Suedia trece la o politică economică de austeritate. Din 1995, când Suedia devine membră a Uniunii Europene, sistemul economic şi social cunoaşte o perioadă de restructurare în vederea alinierii la cerinţele şi standardele pieţei europene.

3.2. Politica economică în ţările dezvoltate

Politica economică reprezintă un ansamblu de măsuri

adoptate de către autorităţile publice, în vederea atingerii următoareleor obiective unanim acceptate:

utilizarea deplină a forţei de muncă; stabilitatea preţurilor şi a inflaţiei; creştere economică; menţinerea echilibrului balanţei de plăţi. Intervenţia publică este influenţată de comportamentele

microeconomice ale agenţilor economici. Politica economică trebuie să fie coerentă şi eficientă. Pentru acţiunea statului coerenţa implică pe de o parte compatibilitate între obiectivele statului, iar pe de altă parte, o adaptare a instrumentelor utilizate la obiectivele urmărite. Eficacitatea se va evidenţia prin combinaţia optimă a instrumentelor existente.

Măsurile de politică economică ţin cont de raportul dintre beneficiile şi costurile pe care le implică, din punct de vedere politic, economic şi social. În general, se încearcă obţinerea unei combinaţii optime între şomaj şi inflaţie. Realitatea economică a evidenţiat imposibilitatea atingerii

33 În anii ’90 deficitul bugetar înregistrat în Suedia, ca pondere în PIB, bate toate recordurile din lumea occidentală.

120

concomitente, prin măsuri de politică macroeconomică, a principalelor obiective, respectiv şomaj redus şi inflaţie zero.

O politică ce se axează pe inflaţie redusă va permite asigurarea stabilităţii preţurilor. În schimb apar efecte recesioniste, concretizate prin scăderea activităţii economice în general. Recesiunea conduce la un consum mai redus de forţă de muncă. Ca urmare o politică concentrată pe inflaţie va genera apariţia sau creşterea şomajului.

În elaborarea unei politici economice optime se ţine cont de raportul dintre pierderile datorate inflaţiei şi pierderile datorate şomajului. Pentru a fi eficiente, politicile economice, sunt corelate cu instrumente corespunzătoare. Având în vedere natura politicii, scopul urmărit şi istrumentele folosite, politicile economice se concretizează în:

■ POLITICA MONETARĂ ŞI DE CREDIT

■ POLITICA FISCALĂ

■ POLITICA CHELTUIELILOR PUBLICE

■ POLITICA COMERCIALĂ

Adoptarea politicilor economice depinde de ciclitatea

economică. Evoluţia economiei mondiale a demonstrat că activitatea economică este fluctuantă. Fluctuaţiile sunt de mare amplitudine, de durată şi se manifestă cu o anumită regularitate.

Încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, s-a observat, că activitatea economică cunoaşte fenomene de criză, care se succed la intervale de 8-10 ani şi că activitatea economică evoluează printr-o succesiune de faze care compun un ciclu economic. În cadrul unui ciclu economic se succed următoarele

121

faze: prima fază, în care activitatea economică creşte, denumită faza de ascensiune şi a doua fază caracterizată prin scăderea activităţii economice, denumită faza de depresiune economică.

Faza de ascensiune se caracterizează prin creşterea

investiţiilor, veniturilor, producţiei şi prin reducerea şomajului. În această perioadă pe piaţa monetară şi de credit scade rata dobânzii, se ieftineşte creditul, iar pe piaţa capitalului cursul acţiunilor înregistrează în general creşteri importante. Economia în faza de ascensiune prosperă.

Frânarea activităţii economice anunţă sfârşitul fazei de

ascensiune. Perioada se caracterizează prin reducerea mărimii profiturilor, scăderea cursului acţiuniilor la bursă, restrângerea şi scumpirea creditului, reducerea activităţii investiţionale. Accentuarea fenomenelor de frânare marchează încheierea expansiunii, de regulă printr-o cădere bruscă a activităţii economice. Fenomenele negative se amplifică, producţia şi vânzările se reduc şi tind să stagneze, creşte numărul de falimente, creşte şomajul. Criza economică este declanşată şi se intră în faza de depresiune economică.

Faza de depresiune economică este caracterizată prin

reducerea cererii globale şi a investiţiilor, creşterea şomajului. Supraîncălzirea apare atunci când pe fondul unei

creşteri a activităţii economico-financiare, inflaţia devine mare, importurile depăşesc exporturile iar datoria publică creşte excesiv. Cererea depăşeşte oferta.

În vederea asigurării succesului, politicile economice trebuiesc corelate.

3.2.1. Politica monetară şi de credit

122

Politica monetară şi de credit este considerată o politică economică liberală datorită satutului Băncii Centrale de instituţie neguvernamentală. Politica monetară şi de credit este elaborată şi coordonată de Banca Centrală. Banca Centrală în cadrul economiei de piaţă îndeplineşte următoarele funcţii:

prevenirea crizelor financiare prin acordarea de lichidităţi băncilor aflate în dificultate de plată;

supraveghează funcţionarea sistemului bancar; emite monedă şi reglează masa monetară aflată în

circulaţie; acordă împrumuturi statului şi păstrează tezaurul

naţional. Politica se defineşte ca ansamblu de acţiuni care

utilizează controlul ofertei de monedă de către Banca Centrală ca un instrument de realizare a obiectivelor generale ale politicii economice.

Principalele instrumente cu care operează politica

monetară şi de credit sunt: masa monetară dobânda condiţiile de creditare

Componentă a politicii monetare, politica valutară,

complet subordonată, comportă utilizarea în special a operaţiunilor cu devize, care determină modificarea parităţii

123

prin devalorizarea sau revalorizarea monedei naţionale. Politica valutară influenţează în special intrările şi ieşirile de devize.

Cursul de schimb este un instrument important care poate influenţa volumul exporturilor şi importurilor unui stat. De exemplu deprecierea monedei naţionale la extern, care nu este însoţită de accentuarea fenomenului inflaţionist, stimulează exporturile şi implicit creşterea economică. În schimb, deprecierea monedei naţionale are un efect depresiv asupra importurilor, preţurile acestora în monedă naţională fiind superioare faţă de situaţia anterioară reducerii cursului de schimb.

Rolul principal în elaborarea şi aplicarea politicii

monetare îi revine Băncii Centrale. Banca Centrală are rolul de a supraveghea cursul de schimb al monedei naţionale. Pentru aşi îndeplinii misiunea, Banca Centrală apelează la propriile rezerve formate din aur şi devize, poziţii de rezervă la FMI şi la drepturile speciale de tragere (DST) asupra resurselor FMI.

Majorarea volumului de monedă în circulaţie însoţeşte sporirea volumului de bunuri şi servicii, datorită rolului activ, incitativ, al monedei, expansiunea economică fiind în acest context favorizată prin injectarea de mijloace de plată, într-o economie cu subutilizare a forţei de muncă, majorarea lichidităţilor poate facilita relansarea economică, fiind necesar pentru aceasta ca investitorii şi consumatorii să solicite aceste lichidităţi, de regulă, prin exprimarea unei cereri de credit. Dacă un asemenea proces nu va apărea spontan, acţiunea statului va deveni preponderentă şi efortul de antrenare se va manifesta prin creşterea investiţiilor şi cheltuielilor publice, finanţate prin deficitul bugetar, deci prin crearea de monedă de către Trezorerie.

În acelaşi timp, însă, atunci când majorarea masei monetare este foarte rapidă, aceasta poate să antreneze dezechilibre şi reacţii în lanţ. O prea abundentă distribuire a creditului generează o cerere de bunuri de consum şi de bunuri

124

de investiţii, determinând un proces de expansiune cumulativă, apoi, de regulă, după epuizarea stocurilor şi în cazul în care oferta nu poate creşte în acelaşi ritm cu cererea, are loc o creştere a preţurilor şi apariţia sau creşterea deficitului balanţei comerciale.

În cadrul politicii de control al mijloacelor de plată, condusă de Banca Centrală, se urmăreşte, conform abordărilor monetariste, armonizarea creşterii regulate a lichidităţilor în funcţie de dinamica activităţii economice, de variaţia vitezei de circulaţie a monedelor şi de rata de creştere a preţurilor, considerată acceptabilă.

În prezent, se poate sublinia importanţa instrumentelor monetare în cadrul politicilor economice aplicate, cu un succes evident în privinţa dezinflaţiei, dar cu consecinţe mai puţin favorabile asupra economiei reale.

Accentuarea rolului acordat acestui tip de politică a fost determinată şi de restricţiile care se impun în prezent utilizării celorlalte instrumente: persistenţa deficitelor bugetare şi obstacolele cu care se confruntă politicile salariale restrictive diminuează mult gradele de libertate ale politicii economice.

Există deci, pe plan internaţional, un consens cu privire la eficacitatea şi la necesitatea politicii monetare în conducerea politicii de stabilizare, în acest sens, este evidentă conexiunea reciprocă dintre diferitele instrumente care sunt la dispoziţia autorităţilor publice.

Abordarea politicii monetare, în actuala fază a evoluţiei

economiei mondiale, evidenţiază câteva dificultăţi cu care se confruntă instrumentarea acesteia34:

autonomizarea politicii monetare în raport cu alte

scheme de intervenţie; astfel, promovarea unui

34 Gheorghe Manolescu “Politici economice”, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

125

deficit bugetar conduce la problematica finanţării acestuia, care are o influenţă directă asupra costurilor creditului;

definirea obiectului acţiunii politicii monetare: baza

monetară sau lichiditatea bancară; modalitatea concretă de acţiune asupra economiei; specificitatea asociată diferitelor scheme de

intermediere; reexaminarea politicii monetare în condiţiile

internaţionalizării şi integrării. Aceste dificultăţi întâmpinate ca efect de redefinire a

politicii monetare îşi pun amprenta asupra obiectivelor şi instrumentelor acesteia.

Politica monetară ţinteşte menţinerea echilibrului macroeconomic sau restabilirea lui, prin utilizarea instrumentelor specifice, în funcţie de stadiul în care se află economia naţională în evoluţia ei ciclică. În faza de ascesiune economică pentru a se evita supraîncălzirea urmată de criză economică şi de faza de depresiune, este necesară frânarea activităţii economice printr-o politică macroeconomică care urmăreşte reducerea cererii şi scăderea atractivităţii investiţiilor. O astfel de politică va consta în creşterea ratei dobânzii, introducerea de restricţii suplimentare în acordarea de credite. În momentul în care rata dobânzii creşte, se scumpeşte creditul şi implicit scade interesul agenţilor economici pentru investiţii. Agenţii economici reacţionează prin scăderea producţiei, stoparea creşterii veniturilor, în special al salariilor ceea ce reduce cererea, respectiv consumul. Rezultatul unei astfel de politici

126

este încetinirea ritmului de creştere a activităţii economice în general şi a celei de producţie, în special. În aceeaşi direcţie acţionează şi reducerea masei monetare aflate în circulaţie prin oprirea de emisiuni suplimentare de monedă cerute de creşterea activităţii economice. Scăderea lichidităţilor creşte interesul agenţilor economici pentru credite sporind astfel cererea de credite de pe piaţă. Rezultatul este creşterea ratei dobânzii care se stabileşte în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de credite. În concluzie avântul investiţional este stopat de rata ridicată a dobânzii şi de restricţiile suplimentare aplicate în acordarea de credite.

În faza de recesiune economică politica adoptată urmăreşte stimularea investiţiilor prin scăderea ratei dobânzii şi prin acordarea mult mai lejeră de credite, se merge chiar până la acordarea de facilităţi. Astfel de măsuri stimulează procesul de producţie şi veniturile. În principal scopul final este stimularea cererii. O politică monetară care urmăreşte creşterea masei monetare prin emisiuni suplimentare de monedă, promovează o inflaţie controlată.

În concluzie politica monetară acţionează asupra activităţii economice înainte de a influenţa preţurile. O creştere a masei monetare pe o perioadă de maxim zece trimestre acţionează în prima jumătate asupra activităţii economice stimulând cererea şi implicit oferta ca apoi în a doua parte să înfluenţeze preţurile şi să creeze presiuni asupra inflaţiei. Eficienţa politicii monetare este dată de viteza de reacţie a Băncii Centrale prin instrumente specifice.

3.2.2. Politica fiscală Politica fiscală interferează puternic cu politicile

sectoriale din industrie, comerţ şi cu politicile financiare, monetare şi sociale. Politica fiscală poate să stimuleze anumite

127

sectoare economice de interes şi în acelaşi timp poate să determine restrângerea activităţii în alte sectoare.

Politica fiscală este profund influenţată de factorul politic. Partidele politice aflate la putere îşi pun amprenta orientărilor lor politice asupra politicii fiscale, prin includerea în programele lor de guvernare a coordonatelor cu caracter fiscal.

Legătura politicii fiscale cu cea socială derivă din faptul că unele dintre obiectivele cu caracter social se realizează prin măsuri de ordin fiscal, cum sunt exonerările şi reducerile de impozite şi taxe. Pe de altă parte, modul de impozare a veniturilor persoanelor fizice, în unele ţări, urmăreşte realizarea echităţii printr-un sistem progresiv de impozitare.

Politicica fiscală foloseşte ca pârghi: impozitele taxele Pe lângă rolul de redistribuire a veniturilor şi de creare

a surselor financiare necesare cheltuielilor cu caracter public, politica fiscală poate influenţa activitatea economică. Politica fiscală poate acţiona asupra consumului prin modificarea cererii de pe piaţă. De asemenea, poate orienta cererea de consum spre anumite produse şi grupe de produse, prin diferenţierea cotelor de impunere fiscală.

Politica fiscală are un impact favorabil asupra economiei numai în măsura în care acţiunile publice se realizează cu luarea în considerare a priorităţilor din fiecare etapă de dezvoltare, asigură efecte economice, sociale sau de altă natură corelate cu efortul financiar produs, îmbină armonios raţionalitatea pe termen scurt cu cea pe termene mijlocii şi lungi.

128

Autorităţile publice folosesc politica fiscală în scopul atingerii următoarelor obiective:

influenţarea proceselor economice;

corectarea ciclului economic;

înlăturarea dezechilibrelor din economie. Instrumentarea variabilelor, mecanismelor şi

structurilor fiscale în sensul realizării acestor obiective care, de altfel, constituie finalităţi ale politicii economice, vizează obiective circumscrise sferei de influenţă a acestor instrumente fiscale, comensurate prin indicatori economici.

Politica fiscală urmăreşte stabilizarea, relansarea, restructurarea economiei şi creşterea economică.

Politica fiscală variază în funcţie de faza în care se găseşte economia ţării. Pentru relansarea activităţii economice se aplică o politică de relaxare fiscală, care presupune impozite şi taxe reduse. O politică de relaxare fiscală conduce la o creştere a veniturilor agenţilor economici (salarii, profit), ce generează o creştere a consumului şi implicit a cererii de bunuri şi servicii. Rezultatul constă în reluarea creşterii economice. O astfel de politică se va aplica în faza de recesiune economică.

În cazul în care economia se supraîncălzeşte, statul recurge la o politică fiscală de rigoare, la majorarea fiscalităţii. Rezultatul se resimte pe piaţă prin micşorarea veniturilor şi în consecinţă prin frânarea consumului şi investiţiilor.

3.2.3. Politica cheltuielilor publice Statul este unul dintre participanţii la activitatea

economică în cazul unei economii de piaţă şi poate influenţa economia prin resursele sale financiare.

129

Politica cheltuielilor publice foloseşte ca pârghii: achiziţiile comenzile de stat investiţiile

Achiziţiile, comenzile de stat şi investiţiile, sunt folosite

în cadrul politicii cheltuielilor publice în mod diferenţiat în funcţie de activitatea economică. Achiziţiile şi comenzile sporesc în mod substanţial, în perioadele de depresiune economică producând astfel o cerere, care se repercutează prin efectul ei propagat, asupra tuturor agenţilor economici, ceea ce sporeşte veniturile şi astfel cererea generală. Investiţiile pe care le face statul sunt şi ele diferenţiate în funcţie de domeniul de aplicaţie. Pentru că, în faza de depresiune economică oferta prevalează, aceste investiţii se fac în domenii care nu produc bunuri materiale: construcţii de interes public, autostrăzi, aşezăminte cu caracter social şi cultural etc. Pentru executarea lucrărilor de acest gen se angajează muncitori care primesc salarii, ceea ce reprezintă un impuls în direcţia cererii, respectiv comenzi pentru alte activităţi economice producătoare de bunuri şi servicii. Simultan cu aceste investiţii în obiective de interes public se fac investiţii şi în întreprinderi pe care le administrează statul (fiind în proprietatea statului). Aceste investiţii vizează retehnologizarea unităţilor producătoare de energie electrică, de transport, telecomunicaţii, precum activitatea din alte domenii strict productive. Evident că aceste investiţii reprezintă o sursă de comenzi pentru agenţii economici privaţi, producători de instalaţii, utilaje etc., care la rândul lor lansează comenzi celor ce produc materiile prime şi energie etc. Toate aceste comenzi înseamnă locuri de muncă, deci salarii, deci cerere.

130

Cunoscând acest mecanism apare absolut normal ca în condiţiile de boom economic, adică de expansiune economică, achiziţiile, comenzile şi investiţiile de stat să fie reduse şi chiar oprite, în funcţie de situaţiile concrete care variază de la ţară la ţară.

Politicile de cheltuieli publice şi politicile fiscale sunt politici dirijate deoarece sunt elaborate şi implementate de către stat.

3.2.4. Politica comercială Politica comercială reprezintă totalitatea măsurilor,

reglementărilor cu caracter juridic, fiscal, valutar, bugetar, financiar, bancar şi de altă natură, utilizate de către stat în vederea reglementării relaţiilor sale comerciale externe.

Politica comercială urmăreşte două obiective globale pe termen lung: promovarea relaţiilor economice internaţionale şi protejarea economiei naţionale de concurenţa celorlalte state.

Pe termen scurt politica comercială urmăreşte: îmbunătăţirea structurii comerţului exterior;

orientarea geografică a schimburilor; stimularea sau restrângerea exporturilor sau

importurilor; îmbunătăţirea cursului de schimb; sporirea încasărilor la bugetul statului; delimitarea sectoarelor considerate de interes

strategic;

131

menţinerea unui echilibru general al balanţei comerciale şi al plăţilor externe.

Politica comercială utilizează trei categorii de

instrumente: de natură tarifară (vamală) de natură netarifară de natură promoţională şi de stimulare

Instrumente tarifare (vamale) Parte componentă a politicii comerciale a unui stat,

politica vamală este realizată cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat care vizează intrarea sau ieşirea în/din ţară a mărfurilor şi care implică: controlul cu ocazia trecerii frontierei de stat a mărfurilor şi mijloacelor de îndeplinire a formalităţilor vamale şi plata taxelor vamale.

Instrumentele politicii vamale: tariful vamal legislaţia vamală, codul vamal şi regulamentul

vamal Tariful vamal constitue un instrument utilizat în

vederea reglementării schimburilor comerciale externe, potrivit intereselor naţionale. Tariful vamal este un catalog ce cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale şi taxele vamale percepute asupra fiecărui produs sau grupă de produse în parte.

Tarifele vamale pot fi simple, cu o singură coloană, sau compuse, cu două sau mai multe coloane în care se trec

132

diferenţiat, pe mărfuri şi pe ţări de provenienţă, taxele vamale autonome, convenţionale şi preferenţiale. Pe baza tarifelor vamale, producţia internă poate fi protejată împotriva concurenţei străine, se pot negocia concesii în domeniul politicii vamale sau se pot institui discriminări în relaţiile cu anumite state.

Impunerea vamală (taxele vamale) îndeplineşte trei

funcţii: de natură fiscală – reprezintă o sursă de venit la

bugetul de stat (taxele vamale, taxele de tranzit); de natură protecţionistă – protejază agenţii

economici interni de concurenţa străină; de negociere – pot fi negociate în cadrul

organizaţiilor internaţionale, spre exemplu OMC, ele pot influenţa la nivel global evoluţia preţurilor mondiale.

Taxele vamale sunt impozite indirecte aplicate de către

un stat mărfurilor când acestea trec graniţele vamale ale ţării respective.

După modul de percepere, taxele vamale se înpart în trei categorii:

Ad valorem – se stabilesc la valoarea mărfii de import (CIF sau CIP) sub formă procentuală.

Specifice – se percep sub forma unor sume de bani ce corespund unei unităţi de măsură din produsul importat.

Mixte – în cazul scăderii importante a preţurilor, elementul ad valorem este completat cu un element de taxă specifică.

Instrumente de natură netarifară

133

Barierele netarifare sunt un complex de măsuri şi reglementări de politică comercială care împiedică, limitează sau deformează fluxul internaţional de bunuri şi servicii, care au ca principal scop apărarea pieţei interne de concurenţa străină şi echilibrarea balanţei de plăţi externe.

Conform GATT, barierele netarifare împart în cinci

categorii: bariere care implică o limitare cantitativă directă

a importurilor (interdicţiile, contingentele, licenţele);

bariere care implică o limitare indirectă a

importurilor prin mecanismul preţurilor (prelevările, preţurile minime şi maxime, impozitele indirecte, taxele antidumping);

bariere care decurg din formalităţile vamale şi

administrative la import; bariere care decurg din participarea statului la

activităţile comerciale; bariere care decurg din standardele aplicate

produselor importate şi celor indigene (obstacole tehnice).

Instrumente de natură promoţională şi de stimulare Măsurile promoţionale au ca obiectiv sporirea

competitivităţii exporturilor. Relaţia între performanţa exportului şi creşterea economică a fost din totdeauna un subiect de mare interes pentru economişti, subiectul fiind accentuat mai ales în ultimii ani. S-a demonstrat faptul că ţările care înregistrează o rată favorabilă de creştere a exporturilor,

134

ating şi rate înalte de creştere economică. Multe studii demonstrează că exportul contribuie la creşterea PIB.

În concluzie conturarea unei politici comerciale axate pe stimularea exporturilor reprezintă în prezent una din priorităţile oricărui stat dezvoltat.

Principalele categorii de măsuri luate la nivel macroeconomic în vederea promovării exporturilor sunt:

Subvenţii directe la export – reprezintă sume

de bani pe care statul le acordă direct agenţilor economici în vederea sporirii competitivităţii externe a produselor realizate, din punct de vedere al costurilor. În acordarea de subvenţii se au în vedere sectoarele economice sensibile.

Prime directe la export – sunt mijloace de

stimulare de natură bugetară care se acordă de către stat exportatorilor care realizează sau pentru a realiza un volum mare de desfaceri pe pieţe externe. Ele nu urmăresc rentabilizarea activităţii agenţilor economici vizaţi, ci doar creşterea exporturilor.

Subvenţii indirecte la export – ele îmbracă în

general forma asistenţei tehnice de specialitate, studii şi cercetări de piaţă, facilităţi acordate în vederea participării la târguri şi expoziţii, etc.

Facilităţi fiscale pentru mărfurile exportate –

importul cu scutirea condiţionată a plăţii taxelor vamale (drawback). Se aplică produselor importate care urmează să fie încorporate în produse destinate exportului.

135

Facilităţi fiscale acordate exportatorilor – îmbracă forma unor scutiri sau reduceri de taxe pe venitul obţinut în urma exportului.

Credite pentru export cu dobândă

preferenţială; Prime valutare – sunt prime indirecte care se

acordă cu prilejul convertirii valutei străine, obţinută de exportatori, în moneda naţională la un curs de schimb mai avantajos decât cursul oficial.

Devalorizarea monedei naţionale – stimulează,

de asemenea, într-o anumită măsură, exporturile de mărfuri atunci când scăderea cursului monedei naţionale în raport cu celelalte valute se produce într-un ritm mai accelerat decât scăderea puterii interne de cumpărare a acestora.

3.2.4.1. Politici comerciale favorabile liberului

schimb vs. politici comerciale protecţioniste Politicile comerciale favorabile liberului schimb se

caracterizează prin utilizarea restrânsă a barierelor tarifare şi netarifare. Într-o economie deschisă ponderea schimburilor comerciale în PIB 35 este destul de însemnată. În schimb politica comercială protecţionistă presupune aplicarea unor restricţii tarifare şi netarifare ridicate la import. În realitate politica comercială favorabilă liberului schimb este caracteristică ţărilor dezvoltate, pe când ţările în dezvoltare

35 Conform metodologiilor propuse de B.Balassa (1970) – deschiderea externă se măsoară în mod tradiţional prin ponderea exportului, respectiv a importului în PIB, sau VN.

136

preferă o politică protecţionistă în vederea atingerii unui grad superior de protecţie.

Conform studiilor efectuate, ţările care au adoptat o politică comercială orientată către exterior, au beneficiat de creşteri economice însemnate, asta datorându-se cel puţin parţial faptului că o astfel de politică comercială stimulează la nivel intern eficienta alocare a resurselor.

Economia mondială este eterogenă, aşadar efectele deschiderii economice se resimt diferit în funcţie de gradul de dezvoltare a fiecărei economii naţionale. Pentru ţările în dezvoltare, deschiderea economică, promovarea unei politici comerciale favorabile liberului schimb, implică unele riscuri. Efectele negative survin în princial în urma întrepătrunderii măsurilor de liberalizare a comerţului exterior cu modificările care au loc la nivel internaţional în virtutea procesului de globalizare.

Teoretic putem delimita două poziţii conceptuale:

teoria clasică şi neoclasică şi teoria structuralistă

Teoria clasică şi neoclasică favorizează o dezvoltare

orientată către exterior a economiei. Aceste teorii afirmă că bunăstarea naţională va creşte printr-un comerţ lipsit de restricţii datorită atât efectelor statice cât şi dinamice ale creşterii economice - în termeni statistici, efectele provin din alocarea justă a resurselor, care poate avea loc doar într-un regim liber de piaţă, iar în termeni dinamici, expunerea pieţei interne la competiţia internaţională ar conduce la exporturi performante şi progres tehnologic. Dimpotrivă, o îngrădire a deschiderii economiei către exterior va conduce către o structură distorsionată a preţurilor interne. Aceste afirmaţii se bazează pe ideea existenţei unei economii interne care

137

funcţionează perfect. În concluzie, o politică liberală, neintervenţionistă este de dorit pe orice piaţă numai dacă toate celelalte pieţe funcţionează corespunzător. Principiul fundamental rămâne cel al comerţului liber cu excepţia cazului dereglării pieţelor, în care vor apare intervenţii în funcţie de natura distorsiunii, intervenţiile în materie de comerţ exterior fiind cele din urmă. O altă teorie, asupra căreia de altfel nu o să insistăm, este teoria structuralistă care favorizează o politică economică orientată către interior. Exemple statelor în tranziţie vin să întărească ideea că o astfel de politică conduce la dezvoltarea unei economii neperformante datorită izolării faţă de mediul concurenţial extern.

Una dintre concluziile asupra căreia nu mai există nici un fel de îndoială este necesitatea deschiderii către exterior a economiei. În acestă situaţie rolul pe care îl joacă comerţul exterior în dezvoltarea economică a statelor diferă de la ţară la ţară, în funcţie nu numai de nivelul dezvoltării, dar şi de condiţiile pieţei mondiale, ajutorul extern sau coeziunea internă în plan politic şi social. Acesta este cadrul mai larg în care trebuie să se discute alegerea între o dezvoltare orientată către interior sau exterior. După cum a devenit evident, numai în puţine cazuri necesitatea reală de a aplica o strategie orientată către export înseamnă în acelaşi timp şi posibilitatea reală de a acţiona altfel. Este evident că, în varianta clasică cel puţin, în jurul acestui punct de referinţă trebuie să fie construite elementele unei strategii care să fie pusă în practică. În timp ce atenţia economiştilor se îndrepta încă cu preponderenţă spre experienţele ţărilor în curs de dezvoltare din anii ’50, ’60 sau ’70, în practica relaţiilor economice internaţionale au început să apară schimbări semnificative. Dintre acestea, mai importante pentru tema de faţă au fost cele legate de creşterea comerţului cu produse de acelaşi tip sau a celui realizat prin intermediul multinaţionalelor, dobândirea de

138

avantaje comparative ca urmare a economiilor dimensionale sau de problemele de strategie concurenţilă ale firmelor supuse din ce în ce mai mult competiţiei internaţionale. Integrarea acestor noi probleme în studiile privind strategia dezvoltării economice a început să devină evidentă odată cu anii ’90, constituind o premisă pentru o tratare nouă a subiectului. Chiar dacă în continuare, „foarte rar măsurile de politică comercială sunt gândite şi implementate sistematic ca parte a unei strategii comerciale curente”, aceasta nu înseamnă că schimburile comerciale cu străinătatea sunt un element marginal în planurile de dezvoltare, ci, la fel ca în anii anteriori, studiile teoretice scot în evidenţă rolul lor. În ceea ce priveşte deschiderea economică, aceasta nu este lipsită de riscuri. În opinia multor experţi, câştigurile în termeni de creştere economică, rezultate ca urmare a apartenenţei la organizaţii integraţioniste, par destul de reduse pentru ţările în curs de dezvoltare. Nici un studiu empiric nu a permis până în prezent demonstrarea faptului că ţările care aderă la acorduri regionale sau multilaterale ar beneficia sistematic de o creştere economică suplimentară. Într-o lume în care informaţia care circulă este imperfectă, strategia „trimiterii de semnale” apare ca unul dintre motivele majore de oficializare a „deschiderii”., însă nu este lipsită de riscuri. În primul rând, de vreme ce majoritatea ţărilor o practică, impactul unui asemenea semnal este diminuat şi poate conduce la o „devalorizare” a ţărilor în dezvoltare. Contrar principiului „cazurilor particulare” care prevala în cadrul GATT, ţările sunt în prezent obligate să accepte toate condiţiile impuse de OMC. Totuşi, nu toate au mijloacele de a aplica aceste clauze; unele dintre aceste state se angajază să respecte norme care necesită existenţa unui sistem legal de care ele nu dispun. Există deci riscul, mai ales în această perioadă de „deschidere” simultană a numeroase ţări concurente şi de puternică volatilitate a capitalurilor, de a trimite un semnal

139

inadecvat sau nereal. Acest lucru ar putea la un moment dat să se dovedească nefast pentru o ţară şi ar putea fi supusă unor sancţiuni. În al doilea rând, apartenenţa la o organizaţie care poate impune măsuri de constrângere este riscantă pentru ţările mici şi sărace care, din cauză că nu dispun de mijloace umane şi de structurile statale necesare, vor fi mai puţin capabile să-şi impună interesele şi să se apere în cazul plângerilor ţărilor mai bogate. De asemenea, incapacitatea acestor ţări de a realiza studii care să le permită să evalueze efectele unei măsuri de politică economică le împiedică să identifice cu acurateţe punctele de discutat în cadrul negocierilor multilaterale. În al treilea rând, este posibil ca negocierile comerciale multilaterale viitoare din cadrul OMC să se refere la subiecte riscante pentru ţările în dezvoltare, ca de exemplu: protecţia socială sau protejarea mediului. Ţările incapabile să aplice noi acorduri privind problemele menţionate ar plăti un preţ cu atât mai mare cu cât economia lor ar fi mai integrată în organizaţia respectivă. În al patrulea rând, riscurile legate de institiţonalizarea „deschiderii” apar în mare parte datorită faptului că multe organizaţii au ca scop mai degrabă să deschidă economiile ţărilor membre decât să le ajute să „gestioneze” această „deschidere”. Or, dacă „deschiderea” este considerată ca un scop şi nu ca un mijloc, fără a se ţine seama de nivelul de dezvoltare economică a ţărilor respective, se dă naştere la numeroase probleme. Astfel, măsurile de liberalizare a comerţului cu produse riscă să producă o bulversare prea rapidă a structurilor sociale ale multor ţări cu economii duale. La fel, Acordul privind drepturile de proprietate intelectuală semnat la Marrakesh în 1994 în cadrul GATT şi deci obligatoriu pentru toate ţările membre OMC, nu mai recunoaşte necesitatea politicilor adaptate nivelului de dezvoltare al ţării. Durata de viaţă minimă a brevetelor a fost

140

astfel fixată la 20 de ani pentru toate ţările. Astfel un anumit număr de ţări în dezvoltare riscă să nu mai poată avea acces gratuit la tehnologiile ţărilor industrializate pe care le copiau, ceea ce va accentua şi mai mult discrepanţele dintre economiile acestor ţări. Practica şi teoria economică sunt şi ele supuse evoluţiei actuale a economiei mondiale, iar aceasta din urmă se află în curs de schimbare. Criza asiatică se pare că i-a convins pe specialişti de necesitatea restrângerii liberalizării financiare. Ciclul „Mileniului”, ciclul de negocieri comerciale multilaterale din cadrul O.M.C., care a debutat fără succes la Seattle (SUA), la 30 noiembrie 1999, a constituit un prilej de reexaminare a modalităţilor de realizare a unei deschideri mai reuşite pentru ţările cele mai sărace. În concluzie OMC ar trebui să-şi dirijeze eforturile mai ales în direcţia ajutării acestor ţări să facă faţă exigenţelor deschiderii economiilor lor către exterior, printr-un sprijin mai direct şi mai consistent pe linia promovării exporturilor acestora şi a accesului mai facil la tehnologii.

În concluzie, statele dezvoltate care se bazează pe o dezvoltare orientată către exterior vor avea de câştigat în termeni de eficienţă şi creştere economică. Principalele critici au apărut pe fondul conceptului de suveranitate naţională care poate necesita aplicarea unei politici comerciale protecţioniste în anumite domenii de activitate considerate strategice.

Promovarea la nivel global al liberalismului a condus la: sporirea influenţei ţărilor dezvoltate; apariţia dezechilibrelor economice interne, în

principal la nivelul economiilor în dezvoltare (deficite comerciale, deficite de cont curent, datorii externe, şomaj);

141

adâncirea decalajelor de dezvoltare.

Pe de altă parte o politică protecţionistă are ca efecte: redistribuirea venitului naţional în favoarea

diferitelor grupuri de interese, ca urmare a modificării sau menţinerii structurii sistemului intern de preţuri;

crearea unui mediu favorabil dezvoltării noilor

ramuri industriale; obţinerea unui nivel înalt de protecţie socială,

concretizată uneori prin creşterea gradului de ocupare al forţei de muncă şi prin stabilizarea pieţei muncii.

În concluzie, dacă ţinem seama de faptul că economia

capitalistă se caracterizează la nivelul pieţei printr-o concurenţă imperfectă, politica comercială ideală pentru orice stat, trebuie să îmbine aspecte ale liberalismului cu aspecte ale protecţionismului în funcţie de priorităţile naţionale. Politica comercială strategică axată pe susţinerea intereselor naţionale, în limitele impuse de organizaţiile şi de acordurile internaţionale, rămâne singura soluţie viabilă în prezent.

3.3. Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare

Economică (OCDE)

Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică a avut la baza Organizaţia de Coperare Economică Europeană înfiinţată în aprilie 1948 cu sprijinul Statelor Unite şi Canadei, pentru aplicarea Planului Marshal, în scopul reconstrucţiei Europei după al doilea Război Mondial. OCDE a fost înfiinţată în 1960 la Paris şi a început să funcţioneze efectiv în 1961.

142

OCDE este organizaţia care reuneşte majoritatea ţărilor dezvoltate. La nivelul anului 2006, OCDE număra 30 de state membre şi reprezintă o structură foarte solidă. Celor 20 de state care au fondat organizaţia în 1961, printre care s-au numărat Canada, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi SUA, li s-au alăturat începând cu anul 1964 alţi 10 parteneri importanţi, cum ar fi: Australia, Japonia sau ţările din Grupul de la Vişegrad, ultima ţară admisă fiind Republica Slovacă, în decembrie 2000.

Australia Ungaria Norvegia

Austria Italia Polonia

Belgia Irlanda Portugalia

Canada Islanda Slovacia

Rep. Cehă Japonia Spania

Danemarca Coreea de Sud Suedia

Finlanda Luxembourg Elveţia

Franţa Mexic Turcia

Germania Olanda Marea Britanie

Grecia Noua Zeelandă Statele Unite Sursa: OCDE, 2006

OCDE este o organizaţie interguvernamentală care îşi

propune:

143

să formuleze şi să promoveze politici care să încurajeze creşterea economică şi menţinerea stabilităţii financiare;

să stimuleze eforturile membrilor de a acorda

asistenţă ţărilor în dezvoltare; să stimuleze comerţul internaţional pe baze

nediscriminatorii.

În prezent, statele membre ale Organizaţiei deţin împreună peste 70% din producţia şi comerţul mondial cu bunuri şi servicii şi peste 90% din volumul investiţiilor străine directe la nivel mondial, fapt pentru care Organizaţia a fost numită “clubul ţărilor bogate”.

Valoarea şi valabilitatea recomandărilor şi rezoluţiilor OCDE este atât de mare, încât se constituie practic într-o matrice de funcţionare a economiei mondiale. Acolo unde OCDE decide să dezvolte programe, reuşeşte să mobilizeze fonduri, fie din resurse proprii, fie din alte resurse, cum ar fi cele ale UE, Comisia Europeană făcând parte din Consiliul OCDE.

3.4. Grupul celor 8 (G8) G8 este format din cele mai puternice ţări, ţări care

determină raporturile de forţe pe plan internaţional, determină ordinea economică mondială şi anume: Statele Unite, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Canada şi Rusia.

Constituirea G8 a fost determinată de criza petrolieră din 1973, criză urmată de o recesiune economică globală. Problemele economice mondiale din acea perioadă au determinat începuturile cooperării între Statele Unite, Europa şi Japonia. Reprezentanţii celor trei zone geografice s-au întâlnit pentru a găsi o soluţie de rezolvare a crizei economice. Astfel,

144

în 1975 preşedintele fracez Valery Giscard d’Estaing invită şefii de stat a celor şase state dezoltate la summitul de la Rambouillet şi propune întâlniri anuale regulate în vederea soluţionării problemelor globale. Participanţii au fost de acord să organizeze întâlniri anuale, constituindu-se astfel Grupul celor 6 (G6), format din Franţa, R.F.G., Italia, Japonia, Marea Britanie şi Statele Unite. La întâlnirile acestui grup, ţările membre erau reprezentate la nivelul şefilor de guvern sau ai miniştrilor economiei şi finanţelor. În 1976, la summitul din Puerto Rico, Canada devine membră, grupul transformându-se în G7.

După sfârştul „Războiului Rece”, în 1991 Uniunea Sovietică începe să participe la summiturile G7. La iniţiativa preşedintelul Statelor Unite Bill Clinton G7 se transformă în Grupul celor 8, format din: Statele Unite, Marea Britanie, Japonia, Germania, Franţa, Italia, Canada şi Federaţia Rusă.

În cadrul reuniunilor anuale, prezidate pe rând de către

toate ţările membre, se abordează următoarele probleme: coordonarea politicilor macroeconomice şi în special

a politicii ratelor de schimb; dezvoltarea economică; protecţia mediului; implementarea legislaţiei; sănătatea populaţiei – înbunătăţirea accesului la

asitanţă medicală a populaţiei; terorismul privit ca o ameninţare globală.

145

Potenţialul economic al ţărilor membre G8 este prezentat în tabelul de mai jos, membrii G8 controlând circa reprezinta 66.1% din economia mondială în situaţia în care populaţia totală nu depăşeşte 14% din populaţia globului.

2004 Populaţie PIB

mil. % mrd. %

Mondial 6345.1 100.0 39833.6 100.0

Statele Unite 293.5 4.6 12179.9 30.7

Japonia 127.8 2.0 4749.9 11.9

Germania 82.6 1.3 2549.0 6.3

Marea Britanie 59.4 0.9 2036.4 5.2

Franţa 60.0 0.9 1858.7 4.7

Italia 57.6 0.9 1503.6 3.8

Canada 31.9 0.5 905.6 2.3

Rusia 142.8 2.3 487.3 1.2

G8 855.6 13.5 26270.4 66.1 Sursa: World Development Report – 2006, World Bank

Critici aduse G8 G8 poate fi considerat în mod neoficial un „guvern al

lumii”. În cadrul G8 se discută probleme globale controversate, care afectează soarta întregii planete. Ca urmare G8 este responsabil pentru o serie de probleme cum ar ar fi încălzirea

146

globală, problema datoriilor externe şi a politicilor comerciale inechitabile care afectează ţările în dezvoltare, sărăcia din Africa şi nu în ultimul rând globalizarea.

Tările membre G8 duc o politică de dominare şi constrângere asupra celoralalte ţări ale lumii, impunând legislaţii şi creând legături economice care generează dependenţă.

G8 vorbeşte foarte mult despre democraţie şi bună guvernare, ceea ce reiese din Comunicatul de la Summit, (Summit Communiqués), dar în acelaşi timp G8, instituţiile pe care acesta le controlează şi mai pe larg relaţiile internaţionale, nu funcţionează pe principii democratice cum ar fi transparenţa, egalitatea şi respectul pentru drepturile omului. Sedinţele G8 sunt ţinute în secret şi nu există un transcript al discuţiilor, rezultatele fiind redate de un „Summit Communiqués”. De obicei, comunicatele G8 admit existenţa problemelor globale – sărăcie, mediu, datorii, crize financiare, terorism, etc. În fiecare an, G8 propune ceea ce consideră ca fiind soluţiile pentru aceste probleme, care apoi sunt implementate de instituţiile controlate de acest grup, cum ar fi Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional sau Organizaţia Mondială a Comerţului. Cu toate că lista de probleme variază de la an la an, soluţia rămâne aceeaşi – globalizarea.

Problemele discutate în aceste întâlniri ţin de economia globală, dar apar şi alte teme legate de ecologie, război, terorism şi securitate. În principal, întânirile au devenit centrul din care se modelează şi controlează economia globală.

În concluzie „Summitul nu a reuşit să întâmpine aşteptările populaţiei sărace. A rezultat un plan de comerţ îndreptat împotriva populaţiei sărace şi un fond monetar precar şi nimic despre datorii. Mii de protestatari paşnici au manifestat în Geneva în favoarea ţărilor sărăce. Orice ar spune rapoartele

147

oficiale, vocea protestatarilor nu a fost ascultată, ci a fost stinsă atât de violenţa, cât şi de indiferenţa liderilor politici”36.

Astfel, protestele adună din ce în ce mai mulţi oameni care sunt împotriva hotărârilor luate de către G8. Din 2000 s-au înregistrat o serie de acţiuni de protest: 2000 Okinawa – Japonia, 2001 Genova – Italia, 2002 – Kananaskis, Alberta – Canada, 2003 Évian-les-Bains – Franţa, 2004 Sea Island, Georgia – SUA şi în 2005 Gleanegle – Scoţia, UK, cerinţa generală este de a democratiza guvernarea economică globală.

36 Jessica Woodroffe, Head of Policy at the World Development Movement (WDM) 2002.

148

CAPITOLUL 4

SOCIETĂŢILE TRANSNAŢIONALE

În viziunea UNCTAD, societatea transnaţională (STN)

se defineşte ca fiind acea entitate economică formată dintr-o companie - mamă şi filialele ei în străinătate. Societatea transnaţională este prin urmare o firmă care şi-a extins activitatea economico-financiară dincolo de graniţele ţării de origine. Societăţile transnaţionale acţionează într-o multitudine de medii naţionale şi urmează în general trei stadii de dezvoltare37.

În primul stadiu, societatea transnaţională creează strategii de afaceri separate pentru fiecare ţară în care operează şi poate fi numită mai degrabă „corporaţie multilocală”.

În al doilea stadiu, societatea urmăreşte să domine o piaţă globală, dar îşi concentrează totuşi majoritatea eforturilor asupra ţării de origine, trecând la nivelul de „corporaţia globală”.

În cea de-a treia şi ultimă etapă de dezvoltare, societatea transnaţională beneficiază de resurse, management, producţie şi alte capacităţi globale care îi conferă statutul de „societate transnaţională”. Practic, o astfel de viziune se suprapune destul de bine peste teoria clasică a internaţionalizării firmei, teorie în care se succedau de asemenea trei etape: întâi, exportul direct pe o anumită piaţă naţională, apoi apelul la intermediari locali, aflaţi într-o anumită relaţie de cooperare cu firma-mamă, pentru ca în cele din urmă corporaţia să stabilească o relaţie de proprietate între ea şi reprezentanta sa pe piaţa respectivă – filiala. Această relaţie de proprietate este esenţială în definirea societăţii

37 Paap D. “Contemporary International Relations, MacMillan 1991.

149

transnaţionale şi este posibilă ca urmare a realizării pe piaţa ţintă a unor investiţii străine directe.

În prezent, societăţile transnaţionale sunt principalii agenţi economici, ajugând să aibă o forţă economică mai mare decât a multor ţări dezvoltate.

În prima fază de mondializare, comerţul exterior reprezenta principala cale de desfăşurare a relaţiilor economice internaţionale. În economia mondială contemporană, valoarea bunurilor şi serviciilor care rezultă din investiţii externe directe de capital depăşeşte considerabil valoarea exporturilor de mărfuri pe plan mondial. În concluzie, investiţiile străine directe stau la baza dezvoltării societaţilor transnaţionale, determinând implicit transnaţionalitatea vieţii economice. Fluxurile de investiţii străine directe sunt susţinute şi orientate de către marile societăţi transnaţionale, care profită de avantajul comparativ dat al ţărilor în care implantează (forţă de muncă ieftină, calificată, resurse naturale).

Publicaţia UNCTAD – World Investment Report, cea mai renumită în prezentarea evoluţiei şi dinamicii investiţiilor străine directe şi a societăţilor transnaţionale, ierarhizează corporaţiile după volumul activelor deţinute în străinătate, după indicele de transnaţionalitate sau după volumul vânzărilor.

Conform UNCTAD, active în străinătate, reprezintă active din afara ţării de origine, atât tangibile cât şi intangibile, care apar în bilanţul contabil al filialelor. Activele în străinătate dau dimensiunea cantitativă a forţei investiţionale a unei societăţi transnaţionale, iar ponderea mai ridicată a acestora în străinătate poate fi expresia atât a unei concurenţe deosebite pe piaţa de origine a firmei, cât şi o atractivitate mult mai ridicată a mediului străin comparativ cu cel autohton.

Numărul de angajaţi în străinătate este în strânsă legătură cu volumul activelor din străinătate al societăţii transnaţionale, dar depinde şi de natura activităţii firmei şi de diferenţele existente în ceea ce priveşte costul forţei de muncă în diferite ţări.

150

Vânzări în străinătate reprezintă suma vânzărilor nete (vânzări brute, din care se scad taxa pe valoarea adăugată şi alte taxe) realizate de filiale. În anumite cazuri, pot include exporturi efectuate de către societatea mamă către filiale. Vânzările în străinătate exprimă, de asemenea, gradul de concentrare al firmei către piaţa internă sau externă. În general, societăţile transnaţionale care au ca origine ţări mari, au vânzări în străinătate mai reduse decât cele care provin din ţări mici.

Din punct de vedere al gradului de internaţionalizare şi al impactului pe care îl au asupra economiei globale, societăţile transnaţionale pot fi ierarhizate în baza Indicelui de Transnaţionalitate (Transnationality Index – TNI). Indicele Transnaţionalităţii pentru o corporaţie se calculează ca medie aritmetică a trei rapoarte şi anume: raportul dintre active în străinătate şi total active, raportul dintre vânzări în străinătate şi total vânzări, raportul între angajaţi în străinătate şi total angajaţi. Indicele de Transnaţionalitate se determină conform formulei38:

ITN = ( Astr / At + Vstr / Vt + FMstr / FMt ) / 3, unde:

ITN – indicele de transnaţionalitate; Astr – active în străinătate; At – total active; Vstr – vânzări în străinătate; Vt – vânzări totale; FMstr – forţă de muncă în străinătate; FMt – forţă de muncă totală. Topul primelor 10 societăţi transnaţionale în funcţie de

ITN la nivelul anului 2005, se prezintă astfel:

38 Conform UNCTAD, 1997.

151

Loc STN Ţara de origine ITN % II *

1. Thomson Corporation Canada 97.3 96.06

2. CRH Plc Irlanda 95.5 84.47

3. Nestle Elveţia 93.5 94.46

4. Vodafone Group Marea Britanie 87.1 35.35

5. Alcan Canada 85.6 93.08

6. Koninklijke Ahold Statele Unite/Olanda 85.6 60.28

7. Philips Electronics Olanda 84.0 73.65

8. Nortel Networks Canada 83.2 90.63

9. Unilever Marea Britanie/Olanda 82.8 67.38

10. British Petroleum Marea Britanie 81.5 72.83

Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2006

* Indicele de internaţionalizare – se determină ca raport între numărul de filiale implantate în străinătate şi numărul total de filiale.

VALOAREA COMPARATĂ A ITN PE REGIUNI

Regiune/economie 2003 2004

Cele mai mari 100 STN, din care: 55.8 56.8

Statele Unite 45.8 48.2

152

Franţa 59.5 62.3

Germania 49.0 52.2

Marea Britanie 69.2 70.5

Japonia 42.8 52.2

Cele mai mari 100 STN din ţările în dezvoltare din care: - 50.7

Africa (Africa de Sud) - 48.0

Asia de Sud-Est - 57.2

Asia de răsărit - 53.2

Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2006

Indicele de transnaţionalitate exprimă, interesul

companiei pentru ţara de origine comparativ cu cel pentru piaţa internaţională. O valoare ridicată a acestui indicator poate reflecta o atractivitate redusă a mediului de afaceri a ţării de origine, mai ales dacă este acompaniată cu un volumul redus al investiţiilor străine atrase, dar şi o concurenţă foarte ridicată pe piaţa ţării de origine.

Indicele de transnaţionalitate nu ia în calcul dimensiunea pieţei interne şi nici nu permite să se facă distincţia între companiile ce investesc în câteva ţări sau în întreaga lume.

4.1. Evoluţia societăţilor transnaţionale

153

În anul 2005 în economia mondială existau circa 77000 de societaţi-mamă 39 care aveau peste 770000 de filiale în străinătate. În 2005, aceste filiale au generat valoare adaugată estimată la 4500 miliarde de dolari, au avut aproximativ 62 milioane de angajati şi au exportat bunuri şi servicii în valoare de peste 4000 miliarde de dolari.

Universul societăţilor transnaţionale continuă să fie dominat de companii din triada - Uniunea Europeană, Japonia şi Statele Unite - unde îşi au originea 85 din primele 100 de societăţi transnaţionale ale lumii, conform unui clasament din 2004. Cinci ţări (Franţa, Germania, Japonia, Marea Britanie şi Statele Unite) au reprezentat locul de provenienta al 73 din primele 100 de companii, 53 de companii având sediul în Uniunea Europeană. În fruntea listei celor mai mari 100 societăţi transnaţionale nefinanciare se află General Electric, Vodafone şi Ford, care împreună însumează 19% din activele totale ale primelor 100 de companii. Industria automobilelor domină lista, urmată de industria farmaceutică şi telecomunicaţii.

PRIMELE 10 STN, DUPĂ ACTIVELE EXTERNE

Active totale mil. USD Loc STN Ţara de origine

externe total

1. General Electric Statele Unite 448 901 750 507

2. Vodafone Group Marea Britanie 247 850 258 626

3. Ford Motors Statele Unite 179 856 305 341

4. General Motors Statele Unite 173 690 479 603

5. British Petroleum Marea Britanie 154 513 193 213

39 UNCTAD – World Investment Report, 2006.

154

6. Exxon Mobile Statele Unite 134 923 195 256

7. Royal Dutch/Shell Group

Marea Britanie Olanda 129 939 192 811

8. Toyota Motor Japonia 122 967 233 721

9. Total Franţa 98 719 114 636

10. France Telecom Franţa 85 669 131 204

Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2006

În ciuda dominaţiei companiilor din Triadă, există şi

firme din alte ţări care progresează pe piaţa internaţională. Vânzările totale ale societăţilor transnaţionale din ţările în curs de dezvoltare au atins în 2005 o cifra estimativă de 1900 miliarde de dolari, având aproximativ 6 milioane de angajaţi. În 2004, printre primele 100 de CTN s-au numarat cinci companii ce proveneau din economii în curs de dezvoltare, toate cu sedii în Asia, trei dintre acestea fiind deţinute de stat. Cele cinci companii - Hutchison Whampoa (Hong Kong, China), Petronas (Malaezia), Singtel (Singapore), Samsung Electronics (Republica Coreea) şi CITIC Group (China) – se află în fruntea clasamentului celor mai mari CTN din ţările în curs de dezvoltare.

Începând cu anul 1995, “World Investment Report” publică o listă a primelor 50 societăţi transnaţionale, provenite din ţările în dezvoltare, extinsă în 2006 la 100 de companii. La nivelul anului 2004, 40 dintre primele companii proveneau din Hong Kong şi din Taiwan, 14 din Singapore şi 10 din China. Per ansamblu, 77 din primele 100 societăţi transnaţionale, provenite din ţări în dezvoltare, îşi au sediile în Asia, restul sunt distribuite în mod egal în Africa şi în America Latină.

155

PRIMELE 10 STN DIN ŢĂRILE ÎN DEZVOLTARE, DUPĂ ACTIVELE EXTERNE

Active totale mil. USD Loc STN Ţara de origine

externe total 1. Hutchison

Whampoa Hong Kong 67 638 84 162

2. Petronas Malaezia 22 647 62 915

3. Singtel Singapore 18 641 21 626

4. Samsung Electronics Republica Coreea 14 609 66 665

5. CITIC Group China 14 452 84 744

6. Cemex Mexico 13 323 17 188

7. LG Electronics Republica Coreea 10 420 28 903

8. China Ocean Shipping China 9 024 14 994

9. Petroleos de Venezuela Venezuela 8 868 55 355

10. Jardine Matheson China 7 141 10 555

Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2006

Creşterea din ultimii zece ani a numărului şi diversităţii

societăţilor transnaţionale din ţările în curs de dezvoltare se datorează în mare parte impactului continuu al globalizarii asupra acestor ţări. În 2004, indicele de transnaţionalitate calculat pentru societăţile transnaţionale provenite din ţări în dezvoltare a crescut de la 36.6 la 41.8, situându-se încă sub valoarea înregistrată în cazul corporaţiilor care provin din ţări dezvoltate.

156

Patru tipuri de factori explică impulsul internaţionalizării societăţilor transnaţionale din ţările în curs de dezvoltare şi în tranziţie.

Cucerirea de noi pieţe de desfacere; Creşterea costurilor interne de producţie, în special

al forţei de muncă în ţările din Asia de Est şi Sud-est (Malaezia, Republica Coreea şi Singapore). Costurile sunt influenţate şi de restricţiile interne care determină presiuni inflaţioniste.

Presiunea concurenţială, datorată producătorilor cu

costuri mici, problemă apărută în special în Asia. Politicile guvernelor sursă şi gazdă influenţează

deciziile de a investi în alte ţări. Societăţile transnaţionale chineze consideră politica guvernului lor ca fiind un factor ce le îndeamnă la internaţionalizare. Companiile indiene, pe de altă parte, s-au lasat convinse de reglementările încurajatoare şi stimulentele guvernelor gazdă. Societăţile transnaţionale indiene se pot baza şi pe capacitatea lor concurenţială, internaţionalizarea fiind pentru ele un net avantaj.

Pe lângă factorii enumeraţi anterior, mai există două

aspecte importante care contribuie la extinderea societăţilor transnaţionale din ţările în curs de dezvoltare în afara graniţelor. Prima se referă la expansiunea rapidă a multor ţări mari în curs de dezvoltare, în special China şi India.

Al doilea aspect, decurge din schimbarea de atitudine sau comportament a societăţilor transnaţionale înfiinţate în ţări în dezvoltare, care devin tot mai conştiente de faptul că

157

operează într-o economie globală, ceea ce le obligă să adopte o viziune internaţională.

Componenta globală a societăţii transnaţionale

manifestă în prezent o ascensiune proeminentă, din următoarele considerente:

configuraţia noilor politici investiţionale având

drept premisă interdependenţele de ordin social existente în cadrul sistemului corporativ;

amploarea relaţiilor comerciale prezente în

sistemul societăţii transnaţionale – companii subsidiare, a căror efecte sunt delimitate în ipostaza unei concentrări a spaţiilor concurenţiale internaţionale estimate la aproximativ 80% din volumul tranzacţiilor comerciale, financiare şi tehnologice desfăşurate pe plan mondial40.

4.2. Societăţile transnaţionale şi investiţii externe de

capital Fluxurile internaţionale de capital îmbracă două forme

principale: investiţiile internaţionale de portofoliu şi investiţiile străine directe.

Investiţiile internaţionale de portofoliu reprezintă achiziţionarea de pe o piaţă financiară a unor valori mobiliare străine (acţiuni, obligaţiuni). Ele permit participarea la luarea deciziilor, dar nu şi dreptul de control. Investiţiile internaţionale de protofoliu pot fi privite în funcţie de durată ca investiţii pe termen scurt sau lung.

40 Barnet, Richard J. “Stateless Corporations: Lords of the Global Economy”, The Nation, 19th. December 1994.

158

Investiţiile străine directe (ISD) constau în achiziţionarea pachetului de acţiuni de control, în cumpărarea unor întreprinderi sau în construirea lor pe loc gol în străinătate. Majorarea unei filiale externe sau un împrumut acordat acesteia de către firma mamă, reprezintă, de asemenea, forme de investiţii directe externe. Deosebirea dintre cele două fluxuri internaţionale de capital este posibilitatea exercitării controlului asupra investiţiei în cazul investiţiei străine directe. FMI defineşte investiţiile străine directe ca fiind o categorie a investiţiilor internaţionale care reflectă scopul unei entităţi rezidente într-o ţară (investitorul direct) de a obţine un interes de durată într-o companie rezidentă într-o altă ţară (investiţia directă). Investiţia străină directă se realizează de obicei pe o durată de timp nedeterminată. Investiţia străină directă41 implică o relaţie pe termen lung reflectând interesul şi controlul de durată al unei entităţi rezidente într-o economie (persoană fizică sau juridică) asupra unei unităţi economice rezidentă într-o altă economie.

Fluxurile investiţionale care compun investiţiile străine

directe constau în: capitalul vărsat pentru cumpărarea de acţiuni la

o unitate economică din străinătate;

profiturile reinvestite, obţinute din activitatea în străinătate;

împrumuturile în cadrul firmei (în principal

credite acordate filialelor din străinătate de către compania-mamă).

4.2.1. Indicatorii de măsurare a ISD

41 Definiţia ISD – Conform Raportului UNCTAD – 1999.

159

În literatura de specialitate din punct de vedere cantitativ, investiţiile străine directe se măsoară prin intermediul a doi indicator: fluxurile de investiţii străine directe şi stocurile de investiţii străine directe.

Prin fluxurile de ISD (FDI flows) – se înţeleg sumele aferente investiţiilor realizate într-o perioadă de timp (de obicei un an).

Fluxurile de investiţii pot fi de „intrare” (FDI inflows) sau de „ieşire” (FDI outflows).

Fluxurile de „intrare” reprezintă sumele aferente investiţiilor efectuate într-o ţară sau grup de ţări de firme sau investitori nerezidenţi, într-o perioadă determinată de timp, de regulă un an.

Fluxurile de „ieşire” constau în investiţiile realizate de firme sau investitori rezidenţi în străinătate, într-o perioadă determinată de timp, de regulă un an.

La nivel de stat stocurile de intrări de ISD (inward FDI stock) reprezintă valoarea capitalurilor şi rezervelor din economie care aparţin firmelor investitoare rezidente în alte ţări. Stocurile de ieşiri de ISD (outward FDI stock) reprezintă valoarea capitalurilor şi rezervelor aflate în alte ţări şi care aparţin firmelor rezidente în ţara de referinţă.

4.2.2. Rolul investiţiilor străine directe Investiţiile străine directe sunt o parte componentă a

fluxurilor de capital pe termen lung şi constitue un factor important al creşterii economice atât pentru ţările dezvoltate cât şi pentru cele în curs de dezvoltare.

Deşi economia mondială a fost lovită de o undă de şoc puternică în anii 1997 – 1998, totuşi descreşterea fluxului de investiţii străine directe nu a fost direct proporţională (1998 – 155 miliarde dolari, 1997 – 163 miliarde dolari). Fluxurile de investiţii străine directe tind să fie mai puţin volatile decât

160

fluxurile de portofoliu în general, fiind mai puţin afectate de şocurile financiare, deoarece determinanţii cei mai importanţi (mediul politic, factorul natural, oferta de forţă de muncă şi capital fizic, facilităţile de infrastructură, accesul la piaţă) nu sunt neapărat afectaţi de criza financiară.

Investiţiile străine directe au contabilizat 56% din totalul de fluxuri pe termen lung în anul 1998 şi au constituit în continuare forma dominantă a finanţării externe pentru ţările în curs de dezvoltare, deşi criza globală a redus nivelul acestora în comparaţie cu ultimii ani. Descreşterea fluxului de investiţii străine externe a avut loc din cauza diminuării ritmului de creştere economică şi a volumului comerţului internaţional, precum şi din cauza măririi gradului de incertitudine la nivel global.

Investiţiile străine directe sunt un catalizator al efectelor negative în perioadele de criză financiară, ce permit ţărilor în curs de dezvoltare să urmeze calea reformelor economice şi politice.

Investiţiile străine directe constitue un factor important al creşterii economice, facilitând transferul internaţional de tehnologie, forţă de muncă calificată, promovarea competiţiei, creşterea exporturilor. Însă ţările în curs de dezvoltare nu întotdeauna beneficiază de investiţii, iar efectele pozitive ale acestora asupra creşterii economice depind de calitatea politicilor de mediu, reducând accesul ţărilor în curs de dezvoltare la piaţa internaţională de capital. În ultimii ani creşterea fluxurilor de investiţii străine directe a fost facilitată de liberalizarea economiilor ţărilor în curs de dezvoltare, de creşterea comerţului internaţional şi al producţiei în contextul scăderii rapide a costurilor transportului şi telecomunicaţiilor. Investiţiile străine directe au jucat un rol central în accelerarea creşterii economice pentru ţările în curs de dezvoltare, cuplate cu politici macroeconomice viabile şi deschidere economică şi politică.

161

Din punct de vedere al societăţilor transnaţionale, investiţiile străine directe reprezintă o pârghie utilizată în vedrerea exploatării avantajelor comparative dintr-o anumită ţară, de exemplu materiile prime, forţa de muncă ieftină şi bine pregătită. Ca urmare investiţiile generează de multe ori capacităţi productive care pot asigura, cel puţin pe termen scurt, creşterea gradului de ocupare al forţei de muncă.

Producţia internaţională asociată cu activitatea corporaţiilor transnaţionale are o importanţă considerabilă pentru economia mondială. Se manifestă o largă convergenţă a părerilor analiştilor scenei economice atunci când apreciază că această producţie constitue nucleul procesului de globalizare a economiei mondiale.

Evoluţiile care au marcat investiţiile străine directe în ultimele două decenii evidenţiază cu deosebită claritate că aceste fluxuri au devansat considerabil – atât ca dimensiune, cât şi ca dinamică – formele tradiţionale de internaţionalizare, cum ar fi comerţul internaţional.

Deosebit de semnificativ este faptul că, începând de la mijlocul anilor ’80, vânzările globale ale filialelor străine şi produsul brut asociat cu producţia internaţională au sporit în ritmuri superioare exporturile globale şi PIB global. Drept urmare, valoarea globală a vânzărilor efectuate de filialele străine ale corporaţiilor transnaţionale a fost în 1999 de două ori mai mare decât valoarea exporturilor globale de bunuri materiale şi servicii, comparativ cu două decenii în urmă, când cele două mărimi se aflau aproximativ la paritate. Astfel, de exemplu, în 1982, valoarea globală a vânzărilor efectuate de filialele străine s-a ridicat la 2.462 miliarde dolari, iar cea a exporturilor globale de bunuri materiale şi servicii la 2.041 miliarde dolari.

De asemenea, produsul brut global atribuit filialelor străine a ajuns să reprezinte peste 10% din PIB global, comparativ cu 5% în 1982. Raportul dintre stocul de investiţii străine directe şi PIB global a crescut de la 6% la 16% în

162

aceeaşi perioadă, iar raporturile dintre fluxurile de investiţii străine directe şi formarea brută de capital la nivel mondial a fost de 14% în 1999.

Recentele teorii despre creşterea economică subliniază importanţa cunoştinţelor şi informaţiei ca factor determinant al creşterii economice. Deoarece aproape toate activităţile de cercetare şi dezvoltare se derulează în economiile dezvoltate (SUA, UE şi Japonia), ţările cu economii în dezvoltare nu pot să ţină pasul cu acestea decât dacă au acces la noile tehnologii. O serie de canale diferite asigură accesul acestor ţări la noile tehnologii. Cele mai obişnuite canale de transfer de tehnologie sunt: investiţiile străine directe, acordurile internaţionale de licenţe şi comerţul internaţional.

Tot mai multe studii scot la iveală relaţia statistică dintre investiţiile străine directe şi economia ţării gazdă. În cele mai multe cazuri economiile respective au fost ţinta investiţiilor străine directe de secole dar efecte vizibile au apărut doar la începutul deceniului X când a avut loc o intensificare a acestor fluxuri. Rezultatele studiilor atrag atenţia asupra impactului macroeconomic final al investiţiilor străine directe asupra economiilor în tranziţie şi caută în general să stabilească o relaţie statistică între investiţiile străine directe şi creşterea producţiei şi/sau a investiţiilor interne (investiţiile în infrastructură sunt cele mai direct afectate de investiţiile străine directe care de asemenea pot avea un impact semnificativ asupra PIB independent de cele în infrastructură). Această activitate interesează deoarece ea încearcă să înţeleagă efectele nete ale investiţiilor străine directe în economie văzută ca un întreg.

Efectele negative pot apărea din diverse distorsiuni ale unei economii – de exemplu, acea economie care oferă şanse de creştere a profitului investitorului străin fără să-i impună creşterea eficienţei. Acestea pot apărea de exemplu atunci când politicile comerciale protecţioniste încurajază intrarea societăţilor transnaţionale pe o piaţă, sau în cazul unor

163

stimulente supradimensionate de guvern în scopul atragerii de investitori intr-un anume domeniu considerat strategic. Chiar dacă investiţiile străine directe nu sunt motivate prin facilităţile amintite mai sus, ele pot avea efecte negative care afectează producţia totală, dar care s-ar putea să fie greu de identificat din datele puse la dispoziţie de ramura industriei respective.

Cele trei studii citate mai jos au descoperit o relaţie semnificativă între investiţiile străine directe şi creşterea economică. Primul, aplicând un model de creştere economică endogenă consideră că investiţiile străine directe au stimulat creşterea pe termen lung a PIB/locuitor 42 . Este posibil ca această contribuţie a investiţiilor străine directe să vină din două direcţii. Cea mai importantă pare să fie faptul că productivitatea investiţiilor străine directe o depăşeşte pe cea a investiţiilor interne şi asta deoarece acestea includ abilităţi tehnologice, manageriale şi creşterea accesului la pieţele mondiale, factori care pot stimula eficienţa ţării gazdă dar şi concurenţa internă43. Totuşi se pare că productivitatea maximă este atinsă doar atunci când ţara gazdă are un prag minim de capital uman (deoarece are loc o interacţiune esenţială între investiţiile străine directe, tehnologie şi capitalul uman din economia ţării gazdă).

În al doilea studiu44 s-a stabilit că în China, Indonezia, Hong Kong, Japonia şi Taiwan a fost stimulată creşterea economică pe termen lung iar în cazul Singapore doar creşterea pe termen scurt. Totuşi, în cazul Koreei de Sud şi Philippine s-a constatat că nu există nici o relaţie între fluxurile de investiţii străine directe şi creşterea economică.

Al treilea studiu, examinând impactul diverselor fluxuri de capital din 18 ţări a concluzionat că investiţiile străine 42 E. Borensztein (datele acoperă anii 1970-1989) 43 S. Kamin and P. Wood „Capital Inflows, Financial Intermediation, and Aggregate Demand” – studiul acoperă perioada 1983-1994, incluzând primii ani de boom investiţional. 44 K. Zhang

164

directe au influenţat cel mai tare creşterea economică şi economiile interne45.

În general se presupune că investiţiile străine directe stimulează creşterea economică. Ne putem aştepta la o astfel de relaţie deoarece investiţia străină directă poate duce la creşterea acelor factori care de regulă, joacă un rol important în promovarea dezvoltării economice: investiţiile, progresul tehnologic şi în noua teorie de creştere economică, cercetarea – dezvoltarea, acumularea de capital uman şi alţi factori adiacenţi cu influenţă pozitivă. Totuşi, raportul dintre cauză şi efect poate să se îndrepte în altă direcţie, caz în care o creştere economică rapidă atrage investiţii. Pe scurt vorbind, conform acestei ipoteze, activitatea economică internă în creştere poate fi asociată cu un mediu investiţional în creştere şi cu o şansă sporită de creştere a profitului.

Explozia veniturilor şi a pieţelor interne, permit societăţilor transnaţionale să exploateze economia de scară. Pe termen lung, îmbunătăţirile la nivelul capitalului uman, productivităţii muncii şi infrastructurii asociate cu o creştere economică, pot duce creşterea profitului marginal la capital, şi astfel la creşterea cererii de investiţii interne şi străine. Performanţele economice îmbunătăţite trebuie să genereze la rândul lor profituri şi să încurajeze reinvestirea acestora (veniturile reinvestite fiind o componentă a investiţiilor străine directe). Atestarea relaţiei - creşterea economică conduce la impulsionarea investiţiilor străine directe - este evidentă în Malaiezia şi Thailanda.

În economiile în tranziţie este foarte dificil să găseşti o relaţie între investiţiile străine directe şi creşterea PIB, dată fiind importanţa cunoscută a altor factori: gradul de reformă economică, succesul politicii de stabilizare macro-economică, forţa cererii la import. Studiile referitoare la impactul 45 W. Gruben şi D. McLeod, „Capital flows, savings, and growth in the 1990’s”- The Quarterly Review of Economics and Finance, Vol. 38, No. 3, Fall 1998.

165

investiţiilor străine directe şi PIB lipsesc. Datele sugerează totuşi o asociaţie pozitivă între inestiţiile străine directe şi creşterea economică dar corelaţia pare să nu fie prea semnificativă.

În ceea ce priveşte Ungaria, creşterea exportului

impulsionată de investiţii străine directe pare să fi fost responsabilă de îmbunătăţirea performanţelor economice în cea de-a doua jumătate a deceniului X exporturile reprezentau componenta cea mai dinamică a cererii finale, depăşind cu mult contribuţia combinată a consumului şi investiţiilor străine directe. Acest lucru s-a regăsit în Republica Cehă deşi PIB s-a redus datorită absorbţiei interne în scădere. În toate ţările din acest eşantion, PIB şi creşterea exporturilor erau aproape tot timpul într-o relaţie pozitivă şi dat fiind rolul societăţilor străine în export, este posibil ca investiţiile străine directe să fi contribuit semnificativ la acest rezultat.

În ceea ce priveşte relaţia investiţii străine directe – creştere economică, trebuie amintite neapărat implicaţiile regionale ale fuziunilor şi achiziţiilor. Ponderea lor în totalul investiţiilor străine directe este înaltă, putând genera un impact decisiv asupra creşterii economice, cel puţin pentru o perioadă determinată de timp.

4.2.2.1. Rolul STN în promovarea competitivităţii

exporturilor Iniţial investiţiile în străinătate au avut rolul de a evita

importurile sau de a exploata avantajele comparative dintr-o anumită ţară (materii prime, forţă de muncă ieftină şi bine calificată, etc.). După anul 1960, anumite întreprinderi au început să investească în străinătate în operaţiuni care combinau producţia, schimburile şi finanţarea. Aceste activităţi se transformă într-un avantaj competitiv al întregului sistem al corporaţiilor transnaţionale faţă de firmele naţionale, chiar cele

166

mai puternice. Începuturile au fost lente şi limitate numai la anumite sectoare, unde diferenţa de cost a factorilor de producţie era mai importantă. După anii ’70 însă, operaţiunile de investiţii s-au amplificat, cuprinzând mai multe sectoare şi mai mulţi factori de producţie, pe care le-au atras într-o competiţie globală.

Primul val al investiţiilor generatoare de exporturi a avut loc, în mod predominant, în ţările în dezvoltare, efectuate în cea mai mare parte de întreprinderi japoneze. Beneficiile oferite de ţările gazdă s-au dovedit a fi, pe termen scurt, fragile, fiind ulterior erodate de concurenţa altor ţări. De aceea ţările au creat noi avantaje competitive, de natură să reziste la concurenţa pe termen lung şi să asigure o creştere economică durabilă în competiţia lor pentru a menţine şi atrage noi investiţii străine. După 1970, sectoare industriale întregi participă la integrarea activităţii lor tot mai puternice pe pieţele de producţie şi de desfacere internaţionale. Evoluţiile care au condus la această explozie de internaţionalizare a producţiei şi creşterea numărului de întreprinderi multinaţionale au fost determinate, printre altele, de impactul tehnologiilor informaţionale şi de transport (care au diminuat costurile şi riscurile procesului de conducere de la distanţă), crearea de noi tehnologii (care au modificat dimensiunile unei producţii eficiente) şi disponibilitatea unei varietăţi crescânde de instrumente financiare (necesare pentru susţinerea unei creşteri complexe a tranzacţiilor internaţionale). În mod evident, aceste evoluţii au fost valorificate mai larg de către ţările dezvoltate, unde descoperirile au fost mai pronunţate şi barierele din calea integrării mai scăzute. Consecinţa a fost explozia investiţiilor străine directe în aceste ţări. Pentru ţările în dezvoltare, oportunităţile au apărut pe măsura transformărilor interne şi deschiderii economiilor lor către concurenţa internaţională. În prezent, aproape fiecare întreprindere este angajată în competiţia de a-şi dezvolta operaţiunile în străinătate.

167

Chiar dacă poziţia marilor corporaţii este dominantă, iar acestea par să desfăşoare activităţi internaţionale mult mai extinse faţă de întreprinderile mai mici, asistăm totuşi la dezvoltarea unei ofensive pe piaţa mondială atât a întreprinderilor mici şi mijlocii particulare, cât şi a întreprinderilor de stat.

Dezvoltarea societaţilor transnaţionale a fost favorizată de liberalizarea continuă a comerţului internaţional şi al fluxurilor de investiţii. Corporaţiile transnaţionale nu activează numai în ţări dezvoltate (SUA, Japonia, Europa etc.) ci, tot mai mult, în ţări nou industrializate sau în dezvoltare (Hong-Kong, Coreea, India, Brazilia etc.). Ele reprezintă o forţă puternică în economia mondială şi pot fi considerate ca un liant al economiei naţionale într-o continuă internaţionalizare. Cu ajutorul unor strategii de întreprindere şi cu o reţea de structuri proprii, întreprinderile multinaţionale cu diferite grade de integrare, sunt implicate în producţia internaţională caracterizată printr-o diviziune a muncii intra-ramuri productive din sectorul privat.

Pe măsură ce creşte integrarea pe verticală între producător şi vânzător, rolul societăţilor transnaţionale devine preponderent.

În elaborarea unei politici economice de dezvoltare se urmăreşte în primul rând îmbunătăţirea competitivităţii la export. În acest sens se pune accentul pe creşterea controlului asupra pieţelor externe, care implică totodată diversificarea coşului la export, creşterea numărului de produse exportate care înglobează un nivel tehnologic ridicat, astfel încât competitivitatea să devină durabilă şi să fie însoţită de venituri în creştere.

Dacă o ţară în curs de dezvoltare îşi orientează politica economică în sensul atragerii de investiţii străine directe şi implicit al sporirii competitivităţii exporturilor rezultatul va fi cu siguranţă creşterea productivităţii şi a nivelului de trai. O competitivitate sporită permite ţărilor să elimine dependenţa de

168

câteva exporturi de mărfuri primare şi să urce pe scara tehnologiei, element esenţial pentru creşterea valorii adăugate locale şi a salariilor. Exportul bazat pe competitivitate expune întreprinderile la standarde mai ridicate, le asigură oportunităţi pentru accesul mai facil la informaţii, supunându-le la presiuni mai mari de competitivitate, încurajând astfel întreprinderile naţionale să facă eforturi mai mari pentru a implementa noi practici de management şi capacităţi. În mod ideal, atingerea unui control mai mare asupra pieţei trebuie să fie însoţită de toate aceste aspecte pentru ca impactul dezvoltării să fie maxim.

Corporaţiile transnaţionale pot sprijinii creşterea competitivităţii exporturilor în ţările în curs de dezvoltare şi în economiile în tranziţie.

Atragerea cu succes a investiţiilor corporaţiilor transnaţionale depinde de mai multe aspecte legate de preferinţele societăţilor transnaţionale.

Principalele criterii după care investesc STN sunt:

stabilitatea monedei locale;

stabilitate politică;

rata inflaţiei;

posibilitatea repatrierii capitalului;

proporţiile exercitării controlului;

lipsa de discriminare. Există nenumărate exemple de state în curs de

dezvoltare în care companiile transnaţionale deţin a cotă a exporturilor impresionantă. În general aceste societăţi transnaţionale ajung să acopere aproape toate sectoarele, fiind

169

lideri în producţia orientată către export, în special la produsele dinamice. Sistemele lor de producţie internaţională pot lua diferite forme, pornind de la orientarea spre producţie, sistemele bazate pe investiţii străine directe implicând tranzacţii intra-firmă între afiliaţi, până la reţele mai laxe fără a fi bazate pe capital, orientate spre cumpărarea de la furnizori independenţi (similar subcontractărilor internaţionale şi producţiei pe bază de contract).

Creşterea tranzacţiilor cu servicii oferă noi posibilităţi pentru exporturi, industria indiană de software fiind pâna în prezent cel mai bine cunoscut exemplu. Oportunităţile se extind până la servicii de tipul sediilor internaţionale, centre de procurare, servicii în colaborare şi activităţi de cercetare şi dezvoltare. Odată cu răspândirea lanţurilor de valori globale în multe activităţi cu nivel tehnologic mediu şi scăzut, corporaţiile transnaţionale sunt acum angajate într-un spectru larg de exporturi de produse. În unele segmente cu nivel tehnologic scăzut activează şi alte societăţi, iar corporaţiile transnaţionale îşi asumă, în plus faţă de implicarea propriilor lor afiliaţi, rolul de coordonator al producătorilor locali. În multe activităţi cu tehnologie complexă, societăţile transnaţionale sunt deosebit de importante deoarece o mare parte a tranzacţiilor sunt interne sistemului lor de producţie internaţională. Comerţul cu piese şi componente, în special pentru industriile dinamice, şi-a asumat o importanţă mai mare, indicând o tendinţă crescândă spre specializarea comerţului asociată cu sistemele de producţie internaţională. Cele mai dinamice produse în comerţul mondial se găsesc în industriile producătoare care nu necesită resurse, în mod special în industria electronică, de automobile şi de confecţii. Corporaţiile transnaţionale au jucat un rol important în expansiunea exporturilor la aceste produse, chiar dacă în modalităţi diferite. Ele pot juca un rol similar şi la alte produse sau pentru alte industrii, utilizând strategii similare.

Creşterea sistemelor internaţionale de producţie reflectă răspunsul corporaţiilor transnaţionale la schimbările dramatice

170

din mediul economic global: schimbările tehnologice, liberalizarea politicilor şi creşterea competiţiei. Căderea barierelor din faţa tranzacţiilor internaţionale permit corporaţiilor transnaţionale să localizeze diverse părţi ale proceselor lor de producţie pentru a profita de avantajul unor diferenţe fine de costuri, resurse, logistică şi pieţe.

Corporaţiile sunt într-o căutare continuă de avantaje competitive. Ceea ce deosebeşte avântul sistemului de producţie internaţională de operaţiunile companiilor transnaţionale este, în primul rând, intensitatea integrării atât la scara regională, cât şi la scară globală şi în al doilea rând, accentul pe eficienţa sistemului în general. De aceea, pieţele globale implică tot mai mult competiţia între toate sistemele de producţie, mai degrabă decât între fabrici sau firme, orchestrată de companiile transnaţionale.

În concluzie investiţiile străine directe realizate de societăţile transnaţionale susţin creşterea exporturilor. În unele cazuri filialele implantate pe teritoriul naţional al unui stat parcurg toate fazele procesului de internaţionalizare apelând chiar la importuri. În acest caz ţara gazdă beneficiază şi de diferenţele provenite din schimburile valutare – câştiguri nete relativ mici. Totul depinde de strategiile urmate de companiile transnaţionale, pe de-o parte şi de capabilităţile şi politicile ţărilor gazdă, pe de altă parte.

Este foarte important să se ţină cont şi de faptul că o politică economică care duce la dependenţă faţă de activitatea societăţilor transnaţionale poate fi dăunătoare economiei ţării gazdă, deoarece stimularea eficienţei exporturilor prin intermediul corporaţiilor transnaţionale este o soluţie pe termen scurt, care poate lipsi statul respectiv de o serie de beneficii pe termen lung, cum ar fi avantajele comparative dinamice. De exemplu specializarea în segmentele bazate intensiv pe muncă, chiar şi în cazul exporturilor de înaltă tehnologie, poate în unele cazuri să nu fie agreată de statul respectiv deoarece ea

171

asigură puţine beneficii în ceea ce priveşte pregătirea forţei de muncă şi transferul de înaltă tehnologie către statul în cauză.

Modernizarea exporturilor implică atât îmbunătăţirea eficienţei producţiei, cât şi restructurarea nomenclatorului de produse dinspre static spre dinamic. Astfel avantajele comparative ale statului respectiv legate direct de forţa de muncă ieftină pot dispărea treptat prin creşterea salariilor fiind înlocuite de alte avantaje mult mai durabile cum ar fi o economie de piaţă funcţională, stabilitate economică şi politică. Pe de altă parte, exporturile care încorporează multă muncă sunt benefice din punct de vedere economic atâta vreme cât valoarea adaugată rămâne pozitivă în raport cu preţurile mondiale, chiar dacă nu are acelaşi ritm de creştere cu exporturile.

Orice teorie a avantajelor comparative ar sugera faptul că atât ţările în curs de dezvoltare cât şi ţările în tranziţie trebuie să se axeze iniţial cărte un proces de muncă intensivă la începutul activităţilor lor de export, iar apoi ca urmare a dezvoltării interne să se orienteze treptat către exporturi cu valoare adăugată mare, care încorporează un grad înalt de tehnologie. Acesta poate să fie rezultatul unei politici economice viabile de atragere şi valorificare a unor investiţii străine directe, care să permită modernizarea şi susţinerea în continuare a exporturilor.

În măsura în care filialele societăţilor transnaţionale vor fi asimilate de economiile ţărilor gazdă, se vor stabilii legături puternice între acestea şi întreprinderile naţionale fapt ce ar conduce la exporturi durabile, la creşterea competitivităţii externe şi nu în ultimul rând la sporirea valorii adăugate.

Succesul strategiilor economice de industrializare a unui număr mare de ţări asiatice, care au combinat atragerea de investiţii străine directe generatoare de export cu dezvoltarea capabilităţilor naţionale, reprezintă un model. De exemplu România după sau chiar înaintea momentului aderării la Uniunea Europeană ar reprezenta o piaţă propice pentru

172

dezvoltarea activităţii filialelor corporaţiilor transnaţionale, tocmai datorită oportunităţilor pe care ţara noastră le oferă. Pe scurt, este vorba de avantajele comparative respectiv forţă de muncă ieftină şi bine pregătită, resurse naturale şi nu în ultimul rând posibilitatea evitării taxelor vamale la exporturile de produse în Uniunea Europeană.

În concluzie putem afirma că activităţile de export ale filialelor societăţilor transnaţionale pot fi exploatate în continuare de ţările în dezvoltare. Amplificarea acestui fenomen a reprezentat repercursiunea accelerării procesului de globalizare a economiei mondiale din ultimii ani.

Datorită efectelor benefice pe termen mediu şi lung înregistrate de politicile economice care promovează investiţiile străine directe orientate către export, atât ţările dezvoltate cât şi ţările în curs de dezvoltare îşi direcţionează tot mai mult eforturile în scopul constituirii unui climat investiţional cât mai atractiv, deoarece aşa cum am subliniat mai sus prioritatea ţărilor „sărace” cât şi celor „bogate” este modernizarea şi durabilitatea exporturilor.

Pentru dezvoltarea ţărilor, în situaţia competiţiei acerbe pentru atragerea de investiţii străine directe orientate spre export, este necesară o rapidă evoluţie a formării şi implementării de politici economice specifice. Este nevoie de acces la pieţele cheie, dar aceasta nu ajunge pentru atragerea activităţilor orientate spre export. Deşi liberalizarea comerţului multilateral a reprezentat un factor de facilitare dincolo de naşterea unor sisteme de producţie internaţională şi dincolo de realizarea unor activităţi orientate spre export în străinătate prin intermedul companiilor transnaţionale, va trebui îmbunătăţit în continuare accesul la pieţele ţărilor dezvoltate, în special pentru produsele de interes pentru ţările în curs de dezvoltare. În particular trebuie abordate tarifele de vârf, evoluţia rapidă a tarifelor şi barierele netarifare din agricultură, textile şi îmbrăcăminte. Între timp, creşterea protecţionismului ar putea pune în pericol perspectivele ţărilor sărace în ceea ce priveşte

173

exploatarea totală a avantajelor lor comparative. Utilizarea tot mai mare a măsurilor comerciale, ca de exemplu anti-dumpingul şi salvgardările, precum şi utilizarea subvenţiilor în ţările în curs de dezvoltare preocupă pe toată lumea în contextul actual.

În ciuda eroziunii marjelor preferenţiale ramân încă importante multe aranjamente regionale şi internaţionale pentru localizarea producţiei de export, aşa cum se întâmplă cu multe scheme de producţie offshore. Creatorii de politici din ţările gazdă trebuie să conştientizeze oportunităţile ce rezultă din astfel de aranjamente, dar trebuie să-şi înteleagă şi limitele. De exemplu, schemele de productie offshore descurajează în general utilizarea componentelor locale şi pot restricţiona modernizarea operaţiunilor locale. Preferinţele comerciale nu pot să asigure în sine o bază suficientă şi durabilă pentru dezvoltarea competitivă a industriilor exportatoare (cu sau fară investiţii străine directe). Acelaşi lucru este valabil şi pentru ţările care au atras investiţii străine directe orientate spre export datorită cotelor neutilizate de exporturile către ţările care au restricţionat accesul produselor textile şi de îmbrăcăminte conform Acordului Multifibre. Ca urmare a desfiinţării cotelor, din 2005 apare riscul realocării investiţiilor existente ţărilor care oferă condiţii mai competitive. Preferinţele comerciale trebuie privite ca o fereastră temporară de oportunităţi care asigură timpul necesar ţărilor pentru întărirea avantajelor lor. Guvernele ţărilor gazdă vor trebui să aibă în vedere o serie de măsuri care să îmbunătăţească atractivitatea ţărilor pe termen lung ca bază a producţiei orientate spre export. Deşi accentul prezentei lucrări se pune pe măsurile direct relaţionate cu investiţiile străine directe, trebuie să subliniem din nou faptul că acestea trebuie înţelese ca parte a eforturilor mai mari de promovare a dezvoltării.

Un domeniu de politici cheie îl reprezintă îmbunătăţirea accesului la produsele importate prin măsuri care să faciliteze comerţul. Astfel de eforturi sunt importante, deoarece

174

competitivitatea activităţilor orientate spre export (mai ales a industriilor care nu necesită resurse) depinde, în mare măsură, de produsele importate. Diverse ţări au încercat să inducă mai multe exporturi din partea afiliaţilor lor străini prin solicitări de performanţe la export. Cu toate acestea, pentru a nu deteriora investiţiile străine directe, acestea au fost legate de un anume tip de avantaje oferite de investitori.

Pentru diminuarea costurilor de producţie şi a riscurilor, multe ţări au oferit stimulente care să inducă investiţii străine directe orientate spre export. Utilizarea stimulentelor trebuie de asemenea să evolueze în timp. Ţările dezvoltate utilizează în mod frecvent stimulente financiare, în vreme ce în ţările în curs de dezvoltare măsurile fiscale sunt mai comune. Stimulentele au fost un element important în dezvoltarea strategiei multor ţări, mai ales pentru cele care au avut succes în atragerea investiţiilor străine directe spre export. Provocarea pentru ţările în curs de dezvoltare care utilizează stimulente în eforturile lor de a promova investiţiile străine directe orientate către export este aceea de a măsura beneficiile şi costurile implicate. Compensarea deficienţelor majore prin acordarea de stimulente s-ar putea să nu fie întotdeauna o strategie înţeleaptă, deoarece creşte riscul ca fondurile publice să fie cheltuite pentru proiecte care nu oferă lichidităţile necesare garantării stimulentelor. În cazul în care nu are loc o îmbunătăţire a mediului de afaceri în vederea menţinerii investitorilor străini pe piaţă, există riscul ca investitorii să plece de îndată ce stimulentele expiră. În conluzie subvenţiile nu ar trebui să fie utilizate ca măsuri izolate, ci mai degrabă ca parte a unui pachet mai larg de politici.

Zonele de procesare a exportului continuă să joace un rol important în strategia generală a ţărilor care promovează investiţii străine directe orientate spre export. Ele pot continua să scutească exporturile companiilor din aceste zone de plata unor impozite indirecte (ca de exemplu impozitele pe vânzări), de taxele de frontieră (de exemplu taxele consulare) şi de

175

obligaţiile pentru importuri. Zonele de procesare a exporturilor pline de succes nu ar trebui să fie evaluate numai din punctul de vedere al capacităţii lor de a atrage investiţii străine directe sau de a creşte exporturile şi câstigurile din diferenţele de curs valutar, ele ar trebui să fie evaluate şi în conformitate cu măsura în care contribuie la îndeplinirea obiectivelor sociale şi economice.

Alegerea politicilor economice privind investiţiile străine directe orientate spre export trebuie să fie în consens cu strategia generală de dezvoltare a unei ţări. Este recunoscut faptul că politicile sunt mai eficiente dacă sunt aplicate într-o manieră orientată şi coerentă.

Un punct de pornire pentru stabilirea cu succes a ţintelor îl reprezintă o bună înţelegere a competitivităţii relative a ţării gazdă (sau a unei regiuni din aceasta) pentru activităţi specifice. Evaluarea punctelor tari şi a punctelor slabe ale unei localizări poate fi abordată la diverse niveluri de complexitate şi de detaliu. Amănunte utile pot fi obţinute şi de la o analiză simplă deloc costisitoare a modelelor de comerţ şi industrie existente, precum şi a consultărilor cu investitorii deja existenţi. O astfel de evaluare poate forma baza pentru divizarea pieţei pe baza criteriilor economice, geografice şi demografice.

Un alt element important al ţintelor este cel al unei analize profunde a strategiilor corporatiste care afectează alegerea locaţiei. Ca răspuns la specializarea geografică şi funcţională în industrie, ţările pot considera utilă identificarea nişelor de producţie prin care să facă legătura cu sistemele de producţie internaţională. Cu cât este mai profundă abordarea, cu atât mai usor va fi să se diversifice activităţile agenţiilor de promovare a investiţiilor pentru satisfacerea nevoilor investitorilor. Locul în care pot fi căutaţi potenţialii investitori are legatură cu afiliaţii străini care s-au stabilit deja în ţară. Ei sunt o „dovadă vie” a existenţei oportunităţilor de investiţii, iar prezenţa lor poate indica unde să se caute investiţii adiţionale. Guvernele au nevoie să recunoască importanţa dinamismului în

176

identificarea nişelor de piaţă, să conştientizeze nevoia de revizuire a strategiilor în timp, pe măsură ce condiţiile competitive şi strategiile corporatiste evoluează.

Trebuie subliniat faptul că promovarea exportului prin investiţii străine directe nu duce implicit la dezvoltarea economiei în ansamblu. Astfel pentru a maximiza efectele pozitive asupra economiei statului în cauză, trebuie ca investiţiile străine directe orientate către export să fie parte integrantă a strategiei generale de dezvoltare. Demarcarea constă în succesul pe care îl are ţara gazdă în atragerea şi modernizarea investiţiilor străine directe orientate către export, cât în abilitatea ţării de a direcţiona investiţiile în scopul maximizării dezvoltării economice.

În final trebuie subliniat faptul că pentru a beneficia pe deplin de investiţiile străine directe orientate către export ţările gazdă trebuie să încurajeze legăturile dintre afiliaţii străini şi furnizorii locali. Strategiile de promovare trebuie să se adapteze la natura schimbătoare a strategiilor corporatiste.

De exemplu, Irlanda abandonează ideea promovării legăturilor între firme locale şi afiliaţii străini, promovând participarea firmelor interne la lanţurile de furnizori ale companiilor transnaţionale. Interdependenţa politicilor care privesc dezvoltarea investitiilor, comerţului, tehnologiei şi a întreprinderilor necesită o abordare integrată a investiţiilor străine directe orientate către export şi dezvoltare economică. Dezvoltarea infrastructurii mediului de afaceri şi specializarea conduce la creşterea investiţiilor, multe ţări încurajând formarea unor conglomerate industriale locale. Aceste eforturi crează condiţiile promovării interacţiunii dinamice între participanţi. Ţările care şi-au îmbunătăţit competitivitatea la export în ultimele două decenii, au înregistrat aglomerări de producători străini. Exemplele cele mai edificatoare sunt: Irlanda, Malaezia, Mexic, Singapore şi ţări din Europa Centrală şi de Est.

177

În concluzie, nevoia continuă ca ţările să se îndrepte spre o sporire a valorii adăugate şi să îmbunatatească atractivitatea avantajelor aşezării lor reprezintă o provocare pentru creatorii de politici din ţările în curs de dezvoltare. Este necesară o abordare profundă care să aibă în vedere schimbările produse în strategiile corporatiste şi în reglementările legislative.

Mai mult decât atât, elementul esenţial trebuie să fie dezvoltarea capacităţilor interne, deoarece aceastea nu contribuie doar la atragerea investiţiilor străine directe de calitate, ci şi la facilitarea competitivităţii pentru promovarea dezvoltării. În cele din urmă, măsura în care ţările în curs de dezvoltare profită de pe urma acestor oportunităţi create de apariţia sistemelor de producţie internaţionale, depinde de propriile lor acţiuni. Ţările dezvoltate pot de asemenea să ajute în multe feluri: pot asigura asistenţa pentru dezvoltarea capacităţii instituţionale, pot oferi informaţii despre oportunităţile orientate spre export şi pot înlătura barierele ce stau în calea exportului ţărilor în curs de dezvoltare.

4.2.3. Cracteristicile investiţiilor străine directe În prezent investiţiile străine directe se

caracterizează prin următoarele trăsături: Investiţiile străine directe au înregistrat în ultimele

decenii o adevărată explozie în tranzacţiile internaţionale în 1998 atingându-se o creştere record de 43,8% a fluxurilor de investiţii străine directe.

Fluxurile de investiţii străine directe au devenit mai

importante decât comerţul internaţional atât din punct de vedere valoric, volumul valoric al vânzărilor filialelor societăţilor transnaţionale

178

depăşeşte în prezent dublul exporturilor mondiale, cât şi al aportului adus în dezvoltarea economiilor naţionale.

Investiţiile străine directe constituie cea mai

importantă sursă de finanţare la nivel mondial, deoarece investiţiile străine directe sunt fonduri nerambursabile, nepurtătoare de dobândă, fiind baza dezvoltării ţărilor în tranziţie şi a ţărilor în dezvoltare în general.

De-a lungul timpului, investiţiile străine directe s-au

dovedit a fi cea mai stabilă sursă de finanţare faţă de investiţiile de portofoliu sau împrumuturile bancare, fiind mai puţin afectate de crizele financiare.

Investiţiile străine directe susţin transferul

internaţional de tehnologie.

Investiţiile străine directe depăşesc net ca importanţă investiţiile externe de portofoliu.

S-a remarcat la nivel mondial încă de după cel de-al

doilea război mondial, accentuarea tot mai puternică a tendinţei de orientare a fluxurilor de investiţii străine directe pe axa Nord-Nord. Investiţiile străine directe se orientează cu preponderenţă către economiile dezvoltate care rămân până în prezent principalele ţări gazdă şi ţări sursă ale investiţiilor străine directe, însumând mai mult de 3/4 din fluxul global.

Ponderea ţărilor în curs de dezvoltare în fluxurile de

investiţii străine directe a înregistrat o tendinţă de redresre în ultima perioadă.

179

S-a modificat structura pe ramuri, sectorul

manufacturier a depăşit ca importanţă sectorul primar (cu excepţia petrolului), în ultimii ani se profilează tot mai puternic sectorul serviciilor. Producţia de înaltă tehnologie şi serviciile atrag cea mai mare parte a investiţiilor străine directe.

La nivel mondial are loc o repartiţie pe zone de

influenţă a investiţiilor străine directe din ţările dezvoltate în ţările în curs de dezvoltare. Cele mai importante fluxuri sunt: SUA – America Latină; UE – Africa şi Japonia – Asia.

În lumea dezvoltată se remarcă concentrarea

fluxurilor investiţionale în jurul triadei UE – SUA – Japonia.

4.2.4. Factorii care influenţează dinamica fluxurilor

investiţionale Amploarea pe care a dobândit-o în prezent dezvoltarea

de active productive în străinătate, ca urmare a realizării de investiţii externe de capital face ca producţia internaţională controlată din afara spaţiilor naţionale de implantare să fi devenit o caracteristică structurală a economiei mondiale. Factorii care stau la baza intensificării internaţionalizării producţiei ţin de o multitudine de mutaţii de natură tehnologică, economică şi politică.

Politicile economice - monetare, fiscale şi sociale -

sunt elementul cheie în atragerea de investiţii străine directe. Ele sunt decisive în fundamentarea deciziei de a pătrunde pe o piaţă străină, însă odată ce cadrul politic a fost definit, factorii economici sunt cei dominanţi.

180

Factorii economici determinanţi ai ISD

Tipologia ISD în funcţie de obiectiv 1. ISD în căutare de resurse

disponibilitatea şi costul materiilor prime şi materialelor;

costul scăzut al forţei de muncă; gradul de instruire a forţei de muncă; gradul de dezvoltare al infrastructurii.

2. ISD în căutare de pieţe

dimensiunea pieţei şi venitul/locuitor; gradul de creştere a pieţei; accesul la pieţele regionale şi globale; preferinţele de consum specifice clienţilor

locali; structura pieţelor.

3. ISD în căutare de eficienţă

costul factorilor de producţie; costul altor categorii de intrări (transport,

comunicaţii); costul produselor intermediare; apartenenţa la acorduri de integrare

regională, în scopul stabilirii unor reţele corporatiste regionale;

4. ISD în căutare de active

existenţa unor active creatoare de valoare: tehnologii noi, standarde înalte de inovare, cercetare avansată etc., prezente în entităţile locale (firme, laboratoare, universităţi etc.)

Sursa: UNCTAD, World Investment Report 1998, pag.91.

Factorii economici constituie impulsul pentru

externalizare. Decizia de a investi se fundamentează pe criterii strict economice ce ţin de profitabilitate, rentabilitate, productivitate, valoarea firmei etc. şi de nivelul ţintă al acestor indicatori. Principalele decizii specifice investiţiilor, respectiv

181

decizia de alocare a capitalului şi decizia de finanţare, prind contur pe baza acestor indicatori.

Riscul politic specific ţării ţintă conferă deciziei

investiţionale o nouă dimensiune, prin factorii de distorsiune identificaţi şi complexitatea integrării lor în sistemul financiar intern al transnaţionalei. Pentru investitori este esenţială cunoaşterea mediului politic local, iar stabilitatea macroeconomică, socială şi politică este vazută ca element esenţial, odată ce variabilele legate de deciziile de investiţii au fost evaluate.

În condiţiile în care politicile ţării-gazdă nu sunt coerente, predictibile şi stabile, aceste previziuni sunt greu de realizat iar evaluarea eficienţei investiţiei este dificilă. Interesul pentru acea ţară devine scăzut, prin faptul că firma nu poate să-şi valorifice în acea zonă potenţialul competitiv pe care îl deţine.

Transparenţa este o caracteristică a mediului local la

fel de importantă, prin faptul că oferă posibilitatea investitorului de a descifra mesajele provenite din ţara gazdă. Acest concept se referă atât la acţiunile întreprinse de autorităţile statale, dar şi de actorii din mediul de afaceri. Lipsa de transparenţă înseamnă pentru investitori o creştere a costului informaţiei, o diminuare a capacităţii de reacţie pentru protejarea în faţa unor evenimente neprevăzute.

Factori precum nivelul coruptiei, deschidere politică,

capacitatea legislativă, calitatea instituţiilor statului, eficienţa guvernamentală şi stabilitatea politică tind să înregistreze o cotă în creştere printre criteriile de selecţie a localizării investiţiilor. Existenţa unui nivel ridicat al corupţiei în ţara gazdă generează costuri suplimentare, inducând, în rândul investitorilor, sentimentul nesiguranţei. Corupţia slăbeşte protecţia efectivă a activelor investitorului străin şi

182

micşorează probabilitatea ca, în cazul unui litigiu, verdictul să fie corect, ceea ce diminuează avantajele asocierii cu un partener local.

Importanta protejării activelor investitorului străin creşte, pe măsură ce tehnologia acestuia este mai sofisticată, ceea ce îi îndepărtează pe unii investitori de a forma asocierii într-o ţară coruptă.

Deosebit de importante sunt politicile privind investiţiile şi concurenţa de pe piaţa locală, acestea fiind cele care contribuie la crearea unui climat investiţional sănătos şi la creşterea productivităţii în economie.

Evoluţia tehnologică, organizarea globală a afacerilor, managementul internaţional al know-howului, au creat, în ultimele decenii, noi oportunităţi competiţionale. Ele sunt adevăratele arme cu care marile societăţi transnaţionale pot câştiga în faţa concurenţei, cu condiţia ca statele gazdă să le ofere un mediu corect de afirmare.

Nu în ultimul rând, sunt evaluate politicile de

promovare a investiţiilor iniţiate de guvernele ţării gazdă prin agenţiile şi instituţiile specifice. Primul contact al investitorilor cu mediul local este cu instituţiile implicate în înregistrarea şi autorizarea firmei nou create. Pentru crearea unei firme noi, procedurile pot fi deseori deosebit de complexe, în funcţie de reglementările existente în domeniu. La fel de complexe pot fi procedurile legate de operarea firmelor în ţara gazdă, precum şi cele legate de achiziţia de terenuri, obţinerea autorizaţiilor de construcţie, de mediu sau de racordare la infrastructura locală.

Pe lânga costurile reale generate de parcurgerea acestor proceduri se adaugă şi costurile de oportunitate, prin întârzierile generate de îndeplinirea formalităţilor ce conduc la erodarea avantajelor deţinute de investitor şi implicit, reducerea eficienţei investiţiei străine directe. La fel de importante sunt procedurile legate de lichidarea/încetarea activităţii firmei, precum complexitatea şi durata lor, deoarece prin

183

imposibilitatea eliberării rapide a resurselor disponibile investitorii pot pierde oportunităţi de reinvestire.

Un subiect deosebit de important privind factorii de

natură strategică ce compun riscul politic al unei ţări se referă la facilităţile acordate investitorilor.

Acesta este unul din cele mai răspândite procedee în rândul ţărilor aflate în cursa pentru investiţii străine directe şi pot îmbrăca diferite forme.

Majoritatea acestor facilităţi sunt fiscale, eficienţa lor putând fi ridicată, în funcţie de obiectivul de realizare a investiţiei.

Cele mai frecvente facilităţi acordate de către stat

învestitorilor46:

Credite subvenţionate; Scutire de TVA la export;

Reducerea taxelor locale;

Tratament preferenţial al veniturilor din export;

Regim vamal suspensiv;

Scutire de TVA pentru materii prime;

Scutire de taxe vamale pentru import materii prime;

Amortizare accelerată;

46 Sursa: Banca Mondială, “Global Economic Prospects 2003”, pag. 80.

184

Nivel preferenţial al impozitelor; Facilităţi pentru investiţii şi reinvestirea profitului;

Vacanţe fiscale.

De cele mai multe ori eficienţa lor este discutabilă, din

mai multe motive. În primul rând, aceste facilităţi sunt oferite pe un orizont de timp mai redus decât cel prevăzut ca durata de viaţă a investiţiei, ceea ce înseamnă că investitorii vor lua în calcul nivelul impozitării normale în definitivarea bugetării capitalului, pe care ei o vor suporta în cea mai mare parte a prezenţei lor pe teritoriul străin. În al doilea rând, un mediu local instabil, caracterizat prin schimbări guvernamentale sau de politică incoerente, nu asigură menţinerea acestor facilităţi, uneori nici pe perioada acordată iniţial, motiv pentru care este mai prudent să se ia în calcul scenariul cel mai pesimist privind impozitarea. Ca urmare, facilităţile oferite par un paravan care ascunde carenţe ale mediului local şi au scopul de a reduce magnitudinea impactului localizării investiţiilor străine directe în acea ţară. De obicei, acestea “sunt ineficiente, atunci când determinanţii fundamentali sunt evaluaţi”47. Aceasta înseamnă că într-un cadru guvernamental stabil, în medii în care nivelul corupţiei, birocraţiei, economiei subterane sunt acceptabile, politicile economice, îndeosebi cele monetare, fiscale şi sociale sănătoase sunt preferate facilităţilor oferite, de orice fel ar fi acestea.

Fluxurile de investiţii străine directe sunt direct

influenţate de liberalizarea continuă a comerţului internaţional şi a fluxurilor de capital şi de acţiunile corporaţiilor transnaţionale.

47 Caves R. „Multinational Enterprise and Economic Analysis” New York, Cambridge University Press, 1996.

185

Liberalizarea continuă a comerţului internaţional şi

a fluxurilor de capital. Trebuie să ţinem seama de faptul că în anii ’80, investiţiile străine directe au înregistrat un boom fără precedent, transformându-se în principala sursă de finanţare a creşterii economice pe plan mondial. Această modificare de proporţii s-a făcut pe fondul evoluţiilor structurale din economia mondială în sensul internaţionalizării şi globalizării activităţilor economice, cât şi a modificării pe scară internaţională a atitudinii statelor lumii faţă de investiţiile străine directe şi de operaţiunile societăţilor transnaţionale. Acestea au condus la modificarea politicilor statelor, spre o mai mare deschidere faţă de investiţiile externe de capital. Astfel societăţile transnaţionale au primit dreptul de stabilire, majoritatea obstacolelor din calea implantării au fost eliminate treptat în anii ’80, limitări menţinându-se doar în ramurile economice strategice, inclusiv în unele sectoare ale serviciilor: maritim, aerian, telecomunicaţii, financiar-bancar şi imobiliar.

Societăţile Transnaţionale. Pe măsură ce creşte

integrarea pe verticală între producător şi vânzător, rolul întreprinderilor multinaţionale devine preponderent. În prezent expansiunea globală a investiţiilor străine directe este ghidată şi susţinută de peste 77 000 societăţi transnaţionale care deţin circa 770 000 filiale în străinătate. În ultimul deceniu elementul principal care a condus la menţinerea creşterii globale a investiţiilor străine directe a fost intensificarea fenomenului de fuziuni şi achiziţii.

4.2.5. Evoluţia fluxurilor de investiţii străine directe

Investiţiile străine directe au înregistrat în ultimele

decenii o adevărată explozie în tranzacţiile internaţionale, fapt ce a generat şi un număr surprinzător de mare de studii şi analize care le-au fost dedicate. Ca importanţă, indiferent de

186

forma pe care o îmbracă, investiţiile străine directe depăşesc fluxul financiar propiu-zis, deoarece sunt însoţite de un important transfer de tehnologie, de resurse umane, manageriale şi nu în ultimul rând informaţionale.

La nivelul anului 1992 investiţii străine directe au înregistrat un stoc mondial fără precedent, care se cifra la circa 2000 miliarde dolari. Această tendinţă de creştere s-a menţinut, astfel la sfârşitul anului 1999 stocul mondial de investiţii străine directe atingea pragul de 4772 miliarde dolari. Rata anuală medie de creştere până în 2006 a fost de circa 30%, în 1998 atingându-se o creştere record de 43,8% a fluxurilor de investiţii străine directe.

În anul 2005 fluxurile mondiale de investiţii străine directe au evoluat pozitiv, atingând o creştere de 29%, după ce în 2004 crescuseră deja cu 27%, care a devansat astfel orice alt indicator cum ar fi: producţia mondială, formarea capitalului şi comerţul mondial, ajungând la 916 miliarde de dolari.

Intrările de investiţii străine directe au crescut în toate subregiunile, în unele dintre acestea atingând chiar niveluri fără precedent. Cu toate acestea, intrările investiţionale globale au rămas cu mult sub vârful de 1400 de miliarde de dolari atins în anul 2000.

Creşterea din anul 2000, reflectă o accentuare a rolului producţiei internaţionale în economia mondială. Evoluţia spectaculoasă a fluxurilor de investiţii străine directe a fost determinată de susţinerea dinamicii la fel de spectaculoase a fuziunilor şi achiziţiilor. Acestea au crescut cu o rată anuală de 42% în ultimii 20 de ani şi valoarea lor totală în 1999 a fost de circa 2.3 trilioane dolari, concretizată în 24.000 de contracte. Valoarea fuziunilor şi achiziţiilor internaţionale (definite ca achiziţii a peste 10% din acţiuni) a crescut de la 100 miliarde dolari în 1987 la 720 miliarde dolari în 1999 şi a implicat circa 6.000 de tranzacţii. De remarcat că 109 mega-afaceri (de peste 1 miliard de dolari fiecare) au reprezentat peste 60% din valoarea totală a fuziunilor şi achiziţiilor internaţionale.

187

În 2005, fuziunile şi achiziţiile, în special cele care implică firme din ţări dezvoltate, au stimulat creşterile recente ale investiţiilor străine directe. Valoarea acestor fuziuni şi achiziţii a crescut cu 88% în 2004, atingând cifra de 716 miliarde de dolari, iar numarul de tranzacţii a crescut cu 20%, ajungând la 6134. Aceste cifre sunt apropiate de cele obţinute în primul an de creştere spectaculoasă a fuziunilor şi achiziţiilor din perioada 1999-2001. Dezvoltarea din ultimul timp a acestor activităţi include câteva tranzacţii majore, acestea fiind parţial stimulate de redresarea pieţelor bursiere din 2005. Au existat 141 de tranzacţii, a căror valoare a fost estimată la peste 1 miliard de dolari – cifră apropiată de vârful din 2000, când au fost înregistrate 175 de astfel de tranzacţii. Valoarea tranzacţiilor în 2005 s-a ridicat la 454 miliarde de dolari, mai mult decât dublul nivelului din 2004.

Totodată, acest fenomen reflectă rate ridicate de creştere în unele ţări dezvoltate, precum şi performanţe economice semnificative ale multor economii în curs de dezvoltare şi în tranziţie.

Investiţiile din ţările dezvoltate au atins în 2005 cifra de 542 de miliarde de dolari, înregistrând o creştere de 37% faţă de 2004, în timp ce în cazul ţărilor în curs de dezvoltare investiţiile au atins cel mai înalt nivel de până acum, circa 334 miliarde de dolari. În procente, ponderea ţărilor dezvoltate a crescut puţin, reprezentând 59% din intrările totale de investiţii străine directe. Ponderea ţărilor în curs de dezvoltare a fost de 36%, în timp ce Europa de Est şi Comunitatea Statelor Independente a reprezentat aproximativ 4%.

Între ţările dezvoltate, Marea Britanie a înregistrat o creştere a intrărilor investiţionale de 108 miliarde de dolari, ajungând la suma de 165 miliarde de dolari şi devenind cel mai mare recipient din 2005. În ciuda unui declin al nivelului de investitii, Statele Unite au fost al doilea mare destinatar.

În ceea ce priveste economiile în curs de dezvoltare, lista celor mai mari recipienţi, comparată cu cea din anii

188

anteriori, rămâne stabilă, cu China şi Hong Kong (China) în frunte, urmate de Singapore, Mexic şi Brazilia.

La nivel regional, Uniunea Europeană a reprezentat destinaţia preferată, având intrări de 422 de miliarde de dolari, ceea ce reprezintă aproape jumatăte din totalul global.

Asia de Sud, de Est şi de Sud-Est a primit 165 de miliarde de dolari sau o cincime din totalul global, suma incasată de subregiunea estică a Asiei reprezentând aproximativ trei sferturi din cea a întregii regiuni.

America de Nord, a înregistrat în 2005 intrări de 133 de miliarde de dolari şi America Centrală şi de Sud, cu 65 de miliarde.

Asia de Vest a cunoscut cea mai mare creştere a intrărilor de investiţii străine directe (85%), reprezentând 34 de miliarde de dolari.

După curba descendentă urmată în perioada anterioară care a redus ponderea Africii în fluxul global de investiţii străine directe cu mai mult de un punct procentual, în anul 2005 intrările investiţionale în regiune stabilesc o cifră record de circa 31 de miliarde.

Ieşirile de investiţii străine directe la nivel global au ajuns la 779 miliarde de dolari. Ţările dezvoltate rămân sursa principală a acestor fluxuri. În 2005, Olanda a înregistrat ieşiri de capital sub forma investiţiilor în valoare de 119 miliarde de dolari, fiind urmată de Franţa şi de Marea Britanie. Cu toate acestea, au avut loc creşteri semnificative în ieşirile de investiţii străine directe ale ţărilor în curs de dezvoltare, în frunte situându-se Hong Kong (China) cu 33 miliarde de dolari. Rolul economiilor în curs de dezvoltare şi în tranziţie ca surse de investiţii străine directe fiind în creştere.

Până la jumătatea anilor ’80, fluxurile investiţionale provenind din economiile în dezvoltare au fost neglijabile. În schimb numai anul trecut ieşirile au totalizat 133 miliarde de dolari, cifră ce corespunde unei proporţii de 17% din totalul global.

189

Evoluţia fluxurilor de investiţii străine directe în

Europa Centrală şi de Est Statele din Europa Centrală şi de Est înregistrează

intrări investiţionale din ce în ce mai importante. Un factor decisiv îl constitue procesul de aderare la Uniunea Europeană. Ca urmare, în prezent se remarcă în zonă o creştere accentuată a fluxurilor investiţionale provenite din Uniunea Europeană. Intrările de investiţii străine în zonă sunt în prezent de cinci ori mai mari decât ar fi fost în situaţia în care am lua în calcul existenţa unui scenariu izolaţionist.

Mai multe studii48 arată că a existat o corelaţie între anunţul privind extinderea Uniunii Europene şi evoluţia intrărilor de investiţii străine directe în ţările din Europa Centrală şi de Est. Anunţul Consiliului de la Essen din 1994 a fost urmat de creşterea semnificativă a intrărilor de investiţii străine directe în Ungaria, Cehia şi Polonia. Mai mult, decizia Uniunii Europene din 1997 de a deschide negocierile cu cinci dintre ţările candidate a condus de asemenea la majorarea investiţiilor străine directe în aceste ţări, stimulând creşterea economică şi procesul de restructurare.

INTRĂRI ISD (milioane USD)

UNGARIA CEHIA POLONIA 1990 2137 2101 4589 2000 4654 4974 12873 2005 6699 10991 7724 Total 13490 18066 25186

48 Alan Bevan, Saul Estrin and Heather Grabbe, The impact of EU accession prospects on FDI inflows to central and eastern Europe, POLICY PAPER 06/01.

190

IEŞIRI ISD (milioane USD)

UNGARIA CEHIA POLONIA 1990 1644 206 305 2000 1122 1014 794 2005 1346 856 1455 Total 4112 2076 2554

Sursa: World Investment Report 2006 - UNCTAD

Experienţa a arătat că în general adoptarea normelor europene a avut efecte benefice asupra intrărilor de investiţii străine directe dar au existat şi cazuri contrare. Domenii ca piaţa titlurilor financiare şi ca sectorul serviciilor financiare nebancare s-au dovedit a nu avea un impact pozitiv iar în cazul reglementărilor privind concurenţa impactul a fost chiar negativ.

Romania şi Bulgaria sunt principalele două destinaţii ale investiţiilor străine directe în sud-estul Europei ca urmare a integrării lor în Uniunea Europeană 49 . Integrarea va genera condiţii din ce în ce mai favorabile investitorilor străini. La nivelul anului 2005 aproape jumătate din investiţiile străine directe din regiune s-au îndreptat către România.

Fluxul investiţiilor străine în această regiune a depăşit anul trecut 8,6 miliarde euro, un nou record, ce reprezintă în jur de cinci la sută din PIB-ul al regiunii. În ultimii cinci ani fluxurile investiţionale au înregistrat o dinamică pronunţată, înregistrându-se o creştere de circa patru ori, volumul total de investiţii străine directe atrase în regiune atingând suma de aproximativ 41 miliarde euro. Dacă ar fi să ne raportăm la volumul investiţiilor directe pe cap de locuitor, care la nivelul anului 2004 se cifra la numai 800 euro/locuitor, am putea afirma că volumul de investiţii atrase este în continuare relativ redus în Sud-estul Europei.

49 Conform “World Investment Report 2006” - UNCTAD.

191

De asemenea, creşterea economică de 6,5%, înregistrată la nivelul anului 2005, în medie de ţările candidate, se dovedeşte a fi superioară creşterii înregistrate de noile ţări membre.

Datele provizorii pentru primele trei luni ale anului 2006 oferite de World Investment Report - 2006, indică un flux total al investiţiilor străine directe de 6,3 miliarde euro.

Fluxurile investiţiilor străine directe atrase de România se situează la un nivel satisfăcător, în condiţiile în care schimbarea partidelor la guvernare a determinat investitorii la o perioadă de prudenţă, în special în prima parte a anului 2005, pentru a analiza schimbările politicii macroeconomice.

De asemenea, atitudinea de expectativă a partenerilor străini a fost manifestată şi înainte de semnarea Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, situaţie inregistrată şi în cazul celorlalte ţări care au aderat la Uniunea Europeană în 2004.

Agenţia Română pentru Investiţii Străine a centralizat datele statistice transmise de Agenţiile de Dezvoltare Regională cu privire la înregistrarea investiţiilor cu impact semnificativ în economie care beneficiază de prevederile Legii nr. 332/2001. În perioada ianuarie-septembrie 2006 s-au înregistrat 616 de proiecte, cu o valoare a investiţiilor asumate de 6,106 miliarde USD, participarea străină reprezentând 4,290 miliarde USD, respectiv 70,25% din totalul general. Până în luna august s-au finalizat 313 proiecte în valoare de 2,529 miliarde USD.

Conform studiilor Agenţiei Române pentru Investiţii Străine, anul 2006 a adus un volum al investiţiilor străine directe de peste 7,5 miliarde euro. Aceste date depind însă de o serie de factori care ţin de gradul de risc al investiţiilor în România, factori aflaţi în prezent într-un stadiu de re-evaluare, cum sunt rata inflaţiei şi indicele de creştere economică, dar şi stabilitatea legislativă. Toate aceste elemente conferă predictibilitatea mediului de afaceri pe termen lung.

192

Pe lângă factorii amintiţi, noul context economico-

politic a generat o serie de noi factori în măsură să influenţeze hotărâtor fluxurile de investiţii străine în zonă:

Disiparea investiţiilor străine directe prin lărgirea

Uniunii Europene; Credibilitatea conferită de aderarea României la

Uniunea Europeană; În condiţiile integrării, dimensiunea pieţei interne nu

mai reprezintă un avantaj/factor stimulator, ceea ce transferă competiţia pentru investiţii străine directe în planul costului şi calificării forţei de muncă, nivelul corupţiei şi al fiscalităţii.

În perioada 2007-2012, fluxurile de investiţii străine

directe vor înregistra rate de creştere mai mari. În cazul în care ar fi avut loc decalarea integrării în Uniunea Europeană, atunci cu siguranţă România ar fi înregistrat o scădere drastică a intrărilor de investiţii străine directe.

4.3. Managementul societăţilor transnaţionale şi strategii de creştere

În momentul depăşirii graniţelor ţărilor de origine societăţile transnaţionale sunt puse în situaţia de a se organiza. Acest proces cuprinde două etape: prima constă în organizarea societăţii-mamă iar a doua în organizarea filialelor nou create.

Pentru a putea acţiona la nivel global şi a face faţă competiţiei acerbe şi provocărilor concurenţei societăţile transnaţionale au nevoie de un management performant.

În ceea ce priveşte societatea-mamă, în momentul internaţionalizării apare un departament de export care

193

funcţionează în cadrul serviciului de vânzări. Integrarea activităţii internaţionale în celelalte activităţi deja existente, face ca structura corporaţiei să devină mult mai complexă. Ca urmare apare necesitatea unor specialişti în probleme economice, fiscale, juridice, specifice ţărilor de implantare. Pentru dezvoltarea filialelor, societăţile transnaţionale urmăresc stabilirea unor relaţii amiabile cu autorităţile ţărilor ţintă.

Managementul societăţilor transnaţionale funcţionează după două principii: centralizarea şi descentralizarea.

Tipul etnocentric de organizare constă în organizarea centralizată a puterii. Caracterul centralizat este rezultatul dificultăţilor pe care le ridică extrateritorialitatea operaţiunilor. Funcţionarea societăţilor transnaţionale are loc într-un cadru internaţional extrem de variat, motiv pentru care este necesară existenţa unui centru de decizie care să aibă autoritate mult mai mare decât ar fi necesar unei societăţi ce funcţionează într-un mediu omogen. Pentru a atenua gradul crescut de incertitudine societatea-mamă foloseşte tehnica planului imperativ, prin care stabileşte pentru toate unităţile componente obiectivele ce trebuiesc atinse. Centrul coordonator rămâne centrul deciziilor. Filialele nu au autonomie decizională în ceea ce priveşte veniturile, care se adaugă la capitatul societăţii-mamă.

Managementul descentralizat atribuie o mare independenţă filialelor – tipul policentric de organizare – adoptă o strategie bicefală de organizare, având în frunte două socieţăţi mamă de naţionalităţi diferite. O variantă mai evoluată a tipului policentric de organizare şi conducere a societăţilor transnaţionale este cea geocentrică, în care descentralizarea reprezintă obiectivul cel mai important. Ca urmare a aplicării unui management geocentric filialele au dreptul de a acţiona ca unităţi naţionale, de a adopta hotărâri în mod independent. Principala legătură dintre filiale şi societatea-mamă este controlul prin proprietate. Întrucât multe filiale au făcut excese, în ultima vreme se manifestă o anumită rezervă faţă de acest tip de management. Cele mai frecvente critici care-i sunt aduse

194

sunt: dezvoltarea serviciilor generale care au ca rezultat o considerabilă creştere a cheltuielilor; dublarea funcţiilor – apare un lung lanţ de specialişti la nivelul fiecărei structuri.

Cele două principii nu există în practică sub formă pură, ele se întrepătrund.

În cadrul societăţilor transnaţionale apar două tipuri de

structuri: Structura introvertită – orientată prioritar către

interior, activele interne ale societăţii transnaţionale depăşesc cu mult activele externe. Acest tip de structură este specific corporaţiilor la care societatea-mamă activează pe o piaţă întinsă (exemplu General Motors).

Structura extravertită – orientată prioritar către

piaţa externă, activele interne fiind sub nivelul celor externe (exemplu Nestle).

Practica demonstrează că societăţile transnaţionale nu

mai privesc piaţa ca pe ceva existent pentru care se duce lupta concurenţială, ci ca pe o creaţie continuă. Societatea are misiunea de a creea piaţa şi de a forma cererea. Un exemplu în acest sens este McDonald’s, gigantul mondial al fast-food. Managementul său a adoptat un program de promovare axat pe o acţiune radicală asupra preţului în ţările dezvoltate; în ţările în dezvoltare aceiaşi transnaţională şi-a creat piaţă doar prin simpla lansare a produselor sale consacrate.

Societăţile transnaţionale au ca scop extinderea activităţii lor la scară globală. În funcţie de specificul activităţii lor societăţile transnaţionale îşi pot extinde activitatea în acelaşi domeniu sau în domenii complementare. Principalele direcţii de concentrare ale societăţilor transnaţionale sunt:

195

Concentrarea internaţională pe orizontală; Concentrarea internaţională pe verticală;

Concentrarea prin conglomerare. Concentrarea internaţională pe orizontală se

realizează prin creşterea numărului de filiale din străinătate în acelaşi domeniu de activitate ca al societăţii mamă. În acest caz fiecare filială este o replică a societăţii mamă. În cazul produselor cu grad înalt de complexitate între filialele aflate în diverse ţări poate exista o anumită specializare şi complementaritate. Exemplu General Motors ale cărei filiale pot produce acelaşi tip de automobil sau pot avea anumită specializare (motoare, cutii de viteză) care implică cooperări cu filiale aflate în alte ţări.

Concentrarea internaţională pe verticală se realizează prin creşterea numărului de filiale în străinătate aflate în aval sau în amonte faţă de activitatea firmei mamă. Un exemplu în acest sens este firma Exxon, care iniţial era axată pe rafinarea petrolului şi care apoi achiziţionează surse de aprovizionare cu petrol.

Când societăţile transnaţionale îşi concentrează extinderea activităţii în domenii complet diferite de cele ale societăţii mamă, are loc o creştere prin conglomerare.

Acest tip de extindere constă în asocierea unor societăţi din ţări diferite, rezultatul fiind o societate de tip holding care deţine şi administrează capitalul filialelor, rezultatul fiind o mai mare stabilitate al ratei profitului. Motivul unei astfel de asocieri este de ordin strict financiar. Dacă într-un sector se înregistrează stagnare sau reducere a activităţii, în alte sectoare se pot înregistra creşteri, aşa încât pe ansamblu firma rămâne profitabilă. Situaţia financiară este uneori instabilă deoarece se apelează excesiv la împrumuturi, datoriile atingând cifre

196

astronomice. Scopul transnaţionalelor de tip holding este acela de a monopoliza piaţă.

O societate transnaţională nu poate deţine o poziţie monopolistă decât într-un singur domeniu, deşi ea activează concomitent în mai multe sectoare. Monopolul transnaţional presupune ca cel puţin două unităţi situate în state diferite să deţină o poziţie cheie într-un anumit domeniu. La acelaşi rezultat se ajunge atunci când două corporaţii încheie o anumită înţelegere cu privire la împărţirea pieţei externe, la politica internaţională a preţurilor. Pentru creşterea volumului activităţii economice corporaţiile au la dispoziţie o serie de metode care nu le sunt specifice, în sensul că ele pot fi folosite şi de firmele care acţionează pe o singură piaţă.

Creşterea dimensională a societăţilor transnaţionale se

poate realiza prin: Creştere internă; Creştere externă.

Creşterea internă se bazează pe resurse proprii şi nu

modifică structura acţionariatului societăţii transnaţionale. Autofinanţarea se realizează prin reinvestirea profitului

obţinut şi nedistribuit (cash-flow) şi prin amortizarea capitalului fix. Rolul autofinaţării în economie a scăzut treptat datorită influenţei induse de evoluţia ciclului economic. Acest tip de finanţare se află în prim plan în perioada de „boom” economic, când masa profiturilor creşte.

Autofinanţarea a jucat un rol important până spre sfârşitul anilor ’60 când rolul principal a fost preluat de către sursele externe (atrase) de finanţare.

197

Sursele externe de finanţăre constau în emisiunea de obligaţiuni şi în contractarea de credite prin intermediul instituţiilor financiare specializate (băncile).

Creşterea externă este bazată pe concentrarea capitalului şi implică stabilirea de relaţii juridice cu alte firme. Modalităţile practice de concentrare a capitalului sunt fuziunea şi achiziţia.

Fuziunea este o tehnică de concentrare prin care două sau mai multe firme se regrupează într-una singură. Din punct de vedere juridic firmele iniţiale dispar şi sunt înlocuite de o nouă entitate juridică. Avantajul fuziunii este acela că eficienţa rezultatului este mai mare decât simpla însumare a resurselor existente.

Achiziţia are două forme: absorbţia şi participarea. Absorbţia este o tehnică prin care o firmă cumpără

integral altă firmă. Societatea absorbită dispare ca firmă independentă. Firmele ţintă sunt acelea care au un raport divident/valoare bursieră inferior firmei raider. Firma cumpărătoare poate alege între cumpărarea acţiunilor firmei absorbite – caz în care preia activul şi pasivul acesteia – sau poate cumpăra doar activele acesteia astfel încât nu se preiau şi datoriile firmei absorbite.

Participarea, a doua formă de achiziţie, constă în achiziţionarea de către o firmă a unei părţi din capitalul altei firme. Pentru a reprezenta o investiţie străină directă această operaţiune implică o participare de cel puţin 10% din capitalul firmei de la care se cumpără acţiuni. În cazul achiziţiei firma cumpărătoare va plăti pentru acţiuni fie prin numerar (cash) fie prin acţiuni proprii (ofertă publică de schimb) care sunt cotate la bursă la un anumit nivel în momentul tranzacţiei.

Modalităţile concrete de implantare a societăţilor transnaţionale variază de la o participare minoritară în ţări cu risc ridicat, până la deţinerea integrală a capitalului unei filiale. În ceea ce le priveşte, firmele americane preferă acele forme de

198

investiţii ce le asigură proprietatea integrală datorită umătorilor factori:

teama de a pierde avansul tehnologic; reducerea impozitului în Statele Unite cu suma

taxelor plătite în străinătate, cu condiţia să deţină cel puţin 10% din firmă.

Crearea unei filiale pe loc gol este una dintre

modalităţile cel mai rar folosite, daorită costurilor şi riscurilor ridicate.

O tactică folosită în mod curent constă în penetrarea iniţială într-o anumită societate străină care permite într-o primă fază cunoaşterea şi studierea pieţei locale. Un al doilea pas ar fi stabilirea unor legături de afaceri, în final putându-se realiza evaluări coerente ale posibilităţiilor de extindere.

În cazul în care perspectivele se anunţă atrăgătoare, se solicită o majorare a capitalului. Capitalurile locale fiind, de obicei, insuficiente, rezultă preluarea controlului societăţii de către societatea transnaţională.

O altă modalitate de implantare este aceea de participare minoritară atunci când apare riscul naţionalizării. Ne referim la ţările cu regimuri politice mai puţin stabile.

Cea mai întâlnită modalitate de implantare constă în cumpărarea unei întreprinderi deja în funcţiune. În acestă situaţie decizia este influenţată de raportul dintre preţul plătit şi beneficiul previzibil.

Ultima modalitate de implantare întâlnită în cazul societăţilor transnaţionale este crearea unei societăţi mixte cu reprezentanţii statului, formă preferată îndeosebi în Japonia.

Avantaje implantării: posibilitatea ocolirii barierelor vamale;

199

profită de pe urma diferenţelor dintre ratele

naţionale ale dobânzii; profită de pe urma fluctuaţiilor monetare.

Pentru implantarea filialelor societăţile transnaţionale

angajază specialişti care analizează cu atenţie statisticile financiare internaţionale pentru a depista ţările unde rata inflaţiei este crescută. Deciziile de instalare a filialelor externe se fondează pe un model care îşi propune să ţină cont de incertitudinile caracteristice anumitor pieţe străine. Societăţile transnaţionale îşi fondează deciziile tot mai mult pe realităţi, pe informaţii ale specialiştilor care se bazează pe datele cele mai recente ale sociologiei, economiei şi ştiinţelor politice. Nu de puţine ori în posturi de conducere sunt promovaţi specialişti locali. Se merge chiar pe o modelare a produsului promovat de societatea transnaţionlă în raport cu specificul naţional. Apariţia societăţilor transnaţionale crează noi forme de confruntări în economia mondială. Deosebit de ascuţită este concurenţa dintre noii veniţi – filialele societăţilor transnaţionale şi marile firme autohtone. Primele încearcă să câştige o poziţie, iar ultimele să o apere pe cea veche. Astfel societăţile străine în Statele Unite suportă direct impactul cu giganţii americani, rigorile concurenţei americane. Ele încearcă adesea să suplinească diferenţa de mărime recurgând la diverse forme de asociere cu firmele americane. Dacă au un anumit avans tehnologic, atunci filialele societăţilor străine se menţin cu forţe proprii. În ceea ce priveşte filialele americane din Europa, ele beneficiază de condiţii mai avantajoase, uriaşul potenţial al societăţii mamă, avansul lor tehnologic şi mai ales de ordin managerial reprezintă tot atâtea atuuri ale acestor filiale. Ca o consecinţă ele au şansa de a obţine o rată a profitului

200

superioară, având deci posibilităţi de dezvoltare reală. Filialele americane ocupă o poziţie favorabilă în sectoarele de vârf în ţările Uniunii Europene. O altă formă de concurenţă pe piaţa mondială este accea dintre filialele diferitelor societăţi transnaţionale. Deosebit de acerbă a devenit lupta dintre aceste filiale când se întâlnesc în aceiaşi ţară sau zonă. În Europa filialele americane şi cele japoneze se infruntă adesea folosind cele mai agresive tactici. Lupta în exterior se desfăşoară adesea între firme având aceiaşi ţară de origine. Această formă de concurenţă scoate cel mai bine în evidenţă caracterul cosmopolit al capitalului. Societăţile transnaţionale determină aşadar, o adâncire a concurenţei pe piaţa mondială, forme noi adăugându-se celor vechi. Concurenţa apare nu numai la nivelul produsului final ci din ce în ce mai mult la nivelul factorilor de producţie.

Azi lupta se dă între giganţi. Caracterul de noutate constă în noi forme de confruntare şi în sporirea intensităţii.

Amplificarea fără precedent a fuziunilor este rezultatul intensificării concurenţei în procesul de globalizare. Ca fenomen societăţile transnaţionale au ca scop expansiunea; filialele lor împânzesc globul, treptat totul începe să fie globalizat.

4.4. Piaţa societăţilor transnaţionale

Societăţile transnaţionale acţionează concomitent în trei

spaţii economice:

1. naţional – în cazul societăţii - mamă 2. străin – în cazul filialelor

201

3. internaţional – în situaţia când se fac schimburi între filiale şi restul lumii

Caracteristicile spaţiilor economice amintite

influenţează, orientează activitatea societăţilor transnaţionale şi dau dimensiunea riscului în raport cu competiţia, variabilele economice, socioeconomice, financiare, legale, culturale şi tehnologice.

Printre factorii asupra cărora o firmă are controlul se numără, de regulă, factorii interni ai corporaţiei, cum ar fi factorii de producţie (capital, resurse umane) sau elemente ce ţin de organizarea firmei (ca producţia sau marketingul).

Restul factorilor constitue mediul extern, mediu extrem de complex şi dificil de controlat. În cazul unei societăţi transnaţionale, mediul naţional este compus din acele elemente necontrolabile ce acţionează în ţara de origine a societăţii-mamă, mediul străin, determinat de acei factori ce ţin de ţările în care firma acţionează prin intermediul filialelor şi mediul internaţional, care reprezintă interacţiunea dintre mediul străin şi cel domestic, precum şi relaţiile dintre filiale, atunci când filiala dintr-o ţară are relaţii cu o altă filială situată într-o a treia ţară. Mediul internaţional este, în ultimă instanţă, spaţiul de manevră al societăţilor transnaţionale. Atunci când ne referim la mediul internaţional, îl privim cel mai adesea prin prisma internaţionalizării firmei.

Internaţionalizarea societăţii presupune mai multe etape50:

50 Conform Modelului de la Uppsala, elaborat de economiştii suedezi Carlon, Forsgren, Johanson şi Vahlne.

202

Motivaţiile internaţionalizării şi delocalizării

internaţionale a producţiei sunt extrem de complexe. O primă motivaţie ar constitui-o căutarea de noi pieţe. Se poate spune că firma atinge un asemenea grad de dezvoltare, încât piaţa internă devine insuficientă şi extinderea pe terţe pieţe se arată a fi soluţia cea mai bună. Un alt motiv, specific corporaţiilor ce acţionează în special în sectorul primar, îl reprezintă căutarea de noi surse de aprovizionare cu materii prime sau surse mai ieftine de aprovizionare.

Forţa de muncă mai ieftină este un al motiv pentru care o firmă îşi extinde activitatea dincolo de graniţele ţării de

Export sporadic

Export printr-un intermediar extern

Export printr-o filială proprie pe piaţa respectivă

Mix de export şi investiţii străine directe (filiala desfăşoară anumite activităţi de producţie)

Dezvoltarea filialei la nivelul la care realizează local produsul finit

203

origine, iar această motivaţie nu este deloc de neglijat, având în vedere că foarte multe dintre marile companii ce acţionează în domeniul fabricării bunurilor electrocasnice, de exemplu, şi-au delocalizat, practic, industria, în ţări precum China sau Taiwan.

Nici acţiunile statelor gazdă, de a atrage şi a încuraja investiţiile străine, nu sunt de neglijat. Căderea comunismului a adus, poate, cea mai mare ofertă, concentrată în timp şi spaţiu, pentru investiţii.

Multe dintre societăţile transnaţionale care îşi au sediul în ţări dezvoltate îşi extind activitatea dincolo de graniţele naţionale, ca urmare a existenţei unei puternice concurenţe pe piaţa locală.

Exigenţele mai reduse pe anumite pieţe pot constitui o motivaţie pentru internaţionalizare. Ocolirea de bariere vamale, evitarea fiscalităţii excesive, prelungirea duratei de viaţă a produsului, exploatarea avantajului tehnologic pe care îl deţine firma la un moment dat, oportunităţile oferite de o infrastructură performantă, toate acestea şi încă multe altele pot constitui motive de internaţionalizare a firmelor.

4.5. Preţul de transfer Societăţile transnaţionale urmăresc maximizarea

profitului global. Prin urmare transferă profiturile obţinute întotdeauna către o filială constituită într-o jurisdicţie favorabilă, eventual offshore 51 , din punct de vedere al impozitelor şi taxelor. De asemenea, în situaţia în care devalorizarea pe o anumită piaţă este iminentă, corporaţia va orienta imediat profitul spre o ţară cu monedă forte. Costurile

51 Zonele offshore sunt ţări sau jurisdicţii unde legislaţia fiscală fie nu prevede perceperea de impozite, fie impozitele sunt foarte scăzute atâta timp cât socitatăţile în cauză nu desfăşoară activităţi pe teritoriul jurisdicţiei offshore.

204

operaţiunilor efectuate în vederea ocolirii fiscalităţii excesive şi a riscului de devalorizare îmbracă forma preţului de transfer.

În concluzie putem defini preţul de transfer ca fiind mecanismul prin care o societate transnaţională transferă profitul de la o filială la alta, sau îl aduce în ţara de origine în vederea evitării efectelor negative datorate ratei impozitului şi devalorizării.

Pentru utilizarea eficientă a mecanismului preţului de transfer la nivelul societăţii transnaţionale trebuie să existe un grad ridicat de integrare între filiale şi societatea-mamă. Lipsa unui grad înalt de integrare face imposibilă participarea filialelor la strategia globală a corporaţiei.

Cea mai autorizată descriere a fenomenului aparţine Fiscului american – Internal Revenue Service (IRS) – care consideră că preţul de transfer se referă la transferul direct de profituri prin impunerea unor preţuri anormale sau incorecte, care nu se stabilesc pe baza interacţiunii dintre cerere şi ofertă. De multe ori mecanismele preţurilor de transfer sunt percepute ca metode de realizare a fraudei fiscale internaţionale.

Preţurile de transfer sunt cel mai des asimilate cu

relocalizarea (transferarea) profiturilor către cele mai indicate filiale 52 , pentru a reduce povara fiscală la nivelul întregii corporaţii. Pentru a realiza acest obiectiv, societatea transnaţională vinde produse sau servicii, prin intermediul filialei dintr-o ţară cu impozite pe profit mai mici şi la un preţ mai mare decât preţul pieţei, către filiala dintr-o ţară cu impozit pe profit mai mare. Astfel, se micşorează profiturile într-o ţară şi se majorează într-o alta, în scopul de a plăti un impozit mai mic.

Să constituim un exemplu de tranzacţie comercială derulată între societatea mamă şi două filiale, una dintre ele fiind înregistrată într-o zonă offshore.

52 De cele mai multe ori filiale cu statut de societăţi offshore.

205

Conform reprezentării grafice societatea-mamă doreşte

să exporte mărfuri pe piaţa filialei 3. În cazul în care exportul se derulează direct fără

implicarea societăţii offshore (filiala 2), profitul integral, obţinut în urma activităţii de comerţ exterior efectuată de societatea-mamă va fi supus impunerii fiscale ridicate din ţara de înregistrare. Fluxul marcat pe grafic cu „1” va consta din fluxul de documente (factură fiscală, documente de transport, certificat de calitate, certificat de origine, etc.) şi fluxul efectiv de mărfuri.

În cazul în care se apelează la o filială constituită într-o

zonă offshore, cea mai mare parte a profitului obţinut în urma tranzacţiei va fi înregistrat de filiala 2 şi impozitat în jurisdicţia offshore astfel:

Presupunem că societatea-mamă produce mărfurile la

un cost total de 100€/buc şi intenţionează să obţină un profit de 50€/buc. În prima variantă profitul integral

SOCIETATEA-MAMĂ (jurisdicţie cu impozite mari)

FILIALA 3 (jurisdicţie cu impozite mari)

FILIALA 2 SOCIETATE OFFSHORE

2

1

3

206

(50€) era impozitat în ţara de origine deoarece exportul direct presupunea emiterea unei facturi comerciale pe întreaga sumă (150€).

Societatea-mamă exportă mărfurile prin intermediul

filialei 2, emite o factură în care preţul unitar este de 105€, situaţie în care înregistreză un profit doar de 5€, care urmează a fi supus impunerii fiacale. În schimb filiala offshore preia mărfurile la 105€/buc. şi le vinde importatorului final (filiala 3) la valoarea facurată de 150€, diferenţa de profit fiind impozitată în zona offshore. De precizat că în cazul utilizării societăţii offshore fluxurile care se stabilesc între parteneri constau în:

o fluxul „1” – cuprinde toate componentele

prezentate în scenariul exportului direct, mai puţin factura comercială.

o Fluxul „2” – constă în factura comercială emisă

la preţul unitar de 105€ societăţii offshore;

o Fluxul „3” – presupune facturarea filialei 3 de către societatea offshore.

Asfel, prin intermediul unei filiale offshore, profitul

este transferat astfel dintr-o jurisdicţie cu taxe ridicate într-una cu taxe scăzute sau chiar fără taxe.

O altă practică constă în nerepatrierea veniturilor încasate în străinătate, prin manipularea remumeraţiilor.

Operaţiunile prezentate se pot realiza prin trei tipuri de societăţi53:

53 Philip Palda, Tax evasion and firma survival in competitive markets, London, 2000, p. 107.

207

Holdingurile Societăţile de bază

Societăţile fictive

Holdingurile reprezintă o uniune de firme din ţări

diferite, care nu sunt legate între ele pe linie tehnologică şi care au ca scop creşterea forţei financiare prin speculaţii.

Holdingurile sunt instalate în ţări ca Lichtenstein, Luxemburg, Bermude, Singapore, Cipru şi au funcţiuni multiple. Ele gestionează în acelaşi timp portofoliile de valori mobiliare pentru societăţile de grup, obţin participaţii, procură sursele de finanţare prin lansarea de împrumuturi internaţionale, încasează redevenţe, onorarii şi comisioane. Centrele respective poartă denumirea de centre financiare offshore (offshore financial centres).

Caracteristicile principale ale acestor paradisuri fiscale (tax haven) sunt păstrarea secretelor bancare şi confidenţialitatea informaţiilor asupra aspectelor legate de condiţiile legale acordate, respectiv asupra asociaţilor sau administratorilor. Ele sunt stabilite în teritorii restrânse, stabile politic, cu monedă puternică, dotate cu reţea densă de instituţii bancare cu o puternică protecţie a secretului bancar şi a afacerii, ignorând controlul schimburilor, sunt deservite de linii aeriene bune cu reţele moderne de telecomunicaţii asigurând legături cu ţările dezvoltate, beneficiază de absenţa sau nivelul redus al impozitării veniturilor sau beneficiilor şi refuzul de a coopera cu fiscurile străine.

208

ROLUL UNEI COMPANII OFFSHORE ÎN CADRUL UNUI HOLDING

← Facturare servicii, acordare imprumuturi

← Plata facturilor, dobânzilor şi dividendelor

↔ Utilizarea facilităţii DTT (Double Tax Treaty)

Societăţile de holding au o utilitate fiscală ridicată. Astfel, o societate dintr-o ţară cu fiscalitate ridicată pentru veniturile din capital şi care doreşte să lanseze un împrumut obligatar, pentru a evita reţinerea la sursă a impozitului asupra dobânzilor, creează o societate de holding în Lichenstein. Obiectul acesteia este să emită titlurile de valoarea respectivă. Suma astfel obţinută în urma vânzării obligaţiunilor este

COMPANIE HOLDING

COMPANIE B COMPANIE A COMPANIE C

COMPANIE HOLDING OFFSHORE

209

predată de către societatea holding către ţara de origine în schimbul unei dobânzi egală cu rata dobânzii pentru obligaţiunile emise. Dobânzile vărsate de societatea holding deţinătorilor de obligaţiuni nu suportă nici o reţinere, micşorând astfel costul finanţării pentru societatea iniţială.

Societăţile de bază (bases companies) sunt societăţi care au o activitate proprie. Ele sunt create în ţări cu o presiune fiscală redusă servind pentru concentrarea şi administrarea beneficilor comerciale şi financiare realizate în alte ţări de către filiale şi întreprinderile comerciale din grupul fondator. Ele gestionează trezoreria grupului care le-a creat (în ţările în care sunt iniţial stabilite), unde fiscalitatea este mai redusă. Acest tip de societăţi se întâlneşte mai ales în Elveţia, unde veniturile provenite din surse străine sunt primite de societăţi controlate de nerezidenţi.

Societăţile fictive (sham companies) au o existenţă materială mai neînsemnată. Acestea nu au baza în ţările de refugiu, ci se rezumă adesea la o “cutie poştală” pe lângă o bancă, un cabinet de avocatură sau un serviciu de contabilitate. Aceste societăţi fictive au dublu scop:

să stabilească în ţările de refugiu profiturile realizate cu

ocazia anumitor operaţiuni; să facă mai dificil controlul fiscal al contabilităţilor

diverselor întreprinderi din grup. Printre aceste societăţi se pot întâlni: societăţi de

brevete, în numele cărora se pot obţine brevete care apoi sunt concesionate, societăţi auxiliare de servicii care facturează la preţ majorat serviciile în mod real furnizate sau serviciilor fictive cum sunt societăţile de publicitate sau privind studiul pieţei şi trusturile.

210

O altă metodă 54 este facturarea incorectă sau falsă, definită într-un document de lucru al OCDE drept „tranzacţia care urmăreşte evaziunea fiscală prin neconcordanţa dintre ceea ce se facturează şi ceea ce se tranzacţionează”.

Una dintre cele mai subtile metode de aplicare a preţului de transfer o constituie perceperea taxelor de redevenţă (royalties).

În primul rând, nu există o uniformitate a modului în care diferitele legislaţii fiscale tratează aceste taxe. Ca urmare, se pot plăti uneori taxe sensibil mai mici pentru repatrierea profiturilor sub formă de redevenţe, decât sub formă de dividende. Redevenţele apar pe partea de costuri a filialei, contribuind deci la reducerea profitului impozabil. Mai mult, ele sunt percepute sub forma unui procent din vânzări, oferind licenţiatorului (compania-mamă) posibilitatea de a repatria profit chiar şi atunci când licenţiatul (filiala) înregistrează pierderi.

În al doilea rând, întrucât filialele din ţările în curs de dezvoltare nu sunt luate de obicei în calcul la planificarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, orice redevenţă obţinută din vânzarea rezultatelor acestei activităţi către filialele respective reprezintă pur profit pentru corporaţie, fără a fi însă înregistrat ca atare. Mai trebuie menţionat faptul că profiturile obţinute din comercializarea patentelor sunt profituri de monopol şi deci nu poate fi stabilit un preţ al pieţei, ca termen de comparaţie pentru identificarea preţului de transfer.

O variantă a preţului de transfer, apărută întâi în sistemul bancar, o constituie practica prin care societăţile transnaţionale transferă poziţiile valutare ale filialelor lor, metodă cunoscută sub numele de „transfer parking” (Bartlett, 1981). Spre exemplu, filiala din Paris a lui Citibank a cerut filialei din Nassau să cumpere 6 mil. USD la un curs de l USD

54 Liviu Voinea “Corporaţiile transnaţionale şi economiile naţionale, IRLI, Bucureşti, 2001.

211

= 4,7275 FrF. În acelaşi timp, ea a cerut filialei din Nassau să vândă 6 mil. USD la un curs puţin mai mare, de l USD = 4,7375 FrF, după cum urmează: 4 mil. USD filialei din New York şi 2 mil. USD filialei din Bruxelles. Ulterior, filiala din Paris a cumpărat înapoi 6 mil. USD de la New York şi Bruxelles, la acelaşi curs de l USD = 4,7375 FrF. Filialele din New York şi Bruxelles au folosit doar ca paravane pentru înregistrarea unui profit de 60000 FrF la filiala din Nassau şi a unei pierderi „în oglindă” de 60000 FrF la filiala din Paris, reducându-se astfel profitul impozabil din Franţa, unde taxele erau mai mari decât în Nassau. Deşi vechi (1976), cazul este real, fiind un exemplu clasic al folosirii preţului de transfer în sectorul bancar.

Preţurile de transfer reprezintă aşadar o practică evazionistă deosebit de eficientă a corporaţiilor, care poate fi aplicată tocmai datorită existenţei unui sistem intern şi integrat de relaţii, în cadrul corporaţiei.

Din statisticile prestigioasei publicaţii americane Fortune rezultă faptul că primele cele mai puternice 100 corporaţii americane plătesc impozite pe profit foarte mici sau nu plătesc deloc. Astfel în Statele Unite, ţara cu sistemul economic capitalist cel mai dezvoltat, cele mai mari corporaţii sunt aproape sau complet neprofitabile. Cu toate acestea investitorii continuă să cumpere acţiunile lor, iar bursa principală – New York Stock Exchange – nu se prăbuşeşte. Motivul este inregistrarea principalelor corporaţii în Delaware, stat american de pe Coasta de Est, recunoscut ca jurisdicţie offshore.

În concluzie aproape jumătate din primele 500 de corporaţii americane sunt înregistrate în jurisdicţii offshore, respectiv 40% dintre firmele listate la New York Stock Exchange şi 37% dintre cele cotate la American Stock Exchange. De-a lungul timpului peste 80% din corporaţiile americane care şi-au schimbat domiciliul după 1966 s-au

212

stabilit în Delaware, care a devenit sediul a peste 200.000 de corporaţii, la o populaţie de 684.000 de locuitori.

4.6. Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statele

naţiune În acest moment al dezvoltării şi evoluţiei lor,

societăţile transnaţionale au ajuns să se compare în anumiţi termeni cu statele naţiune. Relaţia între societăţile transnaţionale şi stat poate fi privită sub trei aspecte:

relaţia societăţii transnaţionale cu ţara de origine; relaţia societăţii transnaţionale cu ţara gazdă; relaţia societăţii transnaţionale cu statul în condiţiile

în care din punct de vedere economic forţa societăţilor transnaţionale şi puterea lor economică depăşeşte în multe privinţe puterea economică a multor state.

Societatea transnaţională pentru a rămâne şi a acţiona

trebuie să-şi controleze şi coordoneze activităţile sale în medii diferite şi să adopte acele decizii care pot fi benefice pentru ţările gazdă.

Cele mai multe societăţi transnaţionale provin din ţările triadei – SUA, Japonia şi UE. Performanţele economice ale acestor ţări, avansul tehnologic, infrastructura modernă, spiritul antreprenorial, susţinute de o economie de piaţă funcţională şi de o democraţie care a permis aplicarea ideilor novatoare, au făcut ca aceste ţări să fie mediul cel mai prielnic pentru apariţia şi dezvoltarea femonenului corporatist.

Relaţiile societăţilor transnaţionale cu ţările de origine sunt relaţii de parteneriat. Prin extinderea dincolo de graniţele

213

ţărilor de origine, societăţile transnaţionale duc cu ele valorile culturale şi obiceiurile de consum ale acestor ţări.

Universalizarea limbii engleze se datoreză în mare măsură corporaţiilor americane şi britanice care au forţat consumatorii să înveţe „limba produsului”.

Pe lângă exportul de imagine ţările de origine beneficiază şi de repatrierea unor sume importante care sunt reinvestite în cercetare şi dezvoltare.

Expansiunea societăţilor transnaţionale este expresia competitivităţii economiilor ţărilor de origine, interesele lor fiind cel mai adesea comune. Prin internaţionalizarea firmelor fiecare ţară îşi extinde practic influenţa în zona respectivă controlând efectiv economia multor ţări.

Divergenţele între societăţile transnaţionale şi ţările de origine apar atunci cănd multe din ele renunţă în a-şi concentra atenţia asupra deschiderii de noi unităţi de producţie în ţările de origine în favoarea ţărilor gazdă, mai ales când acestea din urmă oferă anumite avantaje. În perioadele de recesiune corporaţiile recurg la reduceri de personal în ţările de origine, creând situaţii conflictuale. Multe state de origine în astfel de situaţii limitează exportul de capital.

Societăţile transnaţionale îşi realizează mare parte din cifra de afaceri dincolo de graniţele ţării de origine, aceasta însemnând venituri bugetare mai mici pentru ţările de origine, cu efect asupra politicilor susţinute de stat în domenii precum: educaţia, asistenţă sanitară şi socială. O altă situaţie conflictuală este generată de sensul diferit dat interesului naţional. Societatea transnaţională urmăreşte obţinerea de profit pentru a menţine şi creşte încrederea investitorilor în acţiunile firmei. Anumite pieţe pot fi foarte atractive din acest punct de vedere, dar atitudinea guvernului ţării de origine poate fi negativă faţă de guvernul ţării gazdă. Un exemplu elocvent este cazul firmelor de armament care pot câştiga sume uriaşe din comerţul cu ţările aflate în conflict. Statele Unite de

214

exemplu, interzic afaceri cu produse de înaltă tehnologie cu orice ţară potenţial inamică.

Relaţia corporaţiilor cu ţările gazdă este de regulă una pozitivă indiferent dacă ţările sunt dezvoltate sau în curs de dezvoltare.

Efectele pozitive sunt următoarele: creşterea numărului locurilor de muncă; creşterea volumului exporturilor şi a producţiei

interne mai ales dacă ţara gazdă are o poziţie strategică şi poate fi o bază pentru exportul în regiune;

transformarea şi înoirea industriei în ţara gazdă,

modernizarea producţiei, transferul de tehnologie, crearea de noi ramuri industriale;

creşterea veniturilor salariale şi a veniturilor

bugetare;

noi practici manageriale, creşterea nivelului de calificare al forţei de muncă;

creşterea concurenţei ca efect al reducerii costurilor,

creşterea calităţii şi perfecţionarea tehnicilor de vânzare;

efecte de antrenare a economiei ca urmare a

antrenării celorlalte ramuri economice. Efectele pozitive sunt demonstrate de politicile de

susţinere şi atragere a investiţiilor străine directe în special în

215

ţările în dezvoltare. Volumul investiţiilor străine directe constitue un criteriu de apreciere al eficienţei economice.

Uneori însă apar tensiuni, în ţările în care firmele locale nu reuşesc să facă faţă concurenţei, în deosebi în ţările mai puţin avansate. În situaţia în care corporaţiile deţin o poziţie de monolol piaţa internă este influenţată negativ. Pentru a proteja agenţii interni, în unele ţări implantarea societăţilor transnaţionale este restricţionată, nu se poate realiza decât prin asociere cu un partener local (Japonia).

În ce priveşte aportul investiţiilor efectuate ţările în dezvoltare apreciază că spre ele nu este orientată tehnologia cea mai avansată. Cercetarea-dezvoltarea este foarte rar cantonată în ţara gazdă, corporaţiile susţinând „migraţia creerelor”.

Atitudinea societăţilor transnaţionale în privinţa protecţiei mediului se rezumă la declaraţii, cel mai adesea fiind acuzate de neglijenţă, sau chiar de încălcarea regulamentelor de protecţia mediului.

În ultimii ani a crescut preocuparea analiştilor economici şi ai societăţii civile în a supraveghea mai atent practicile societăţilor transnaţionale, în privinţa respectării drepturilor cetăţenilor şi a valorilor morale ale societăţii în care activează.

Tot mai multe sunt vocile care susţin că societăţile transnaţionale trebuie să-şi asume un angajament ferm de a avea un comportament etic şi de a contribui la dezvoltarea economică a ţării gazdă, prin ridicarea standardului de viaţă al angajaţilor, al comunităţilor locale şi al societăţii în ansamblul ei.

Societăţile transnaţionale sunt cei mai activi şi mai dinamici agenţi economici de pe glob.

216

CAPITOLUL 5

ECONOMIA ŢĂRILOR ÎN DEZVOLTARE

5.1. Tendinţe globale la nivelul ţărilor în dezvoltare Economia mondială contemporană se caracterizează

prin distribuirea inechitabilă a venitului global şi prin ponderea ridicată a ţărilor în dezvoltare, în rândul statelor lumii. Adâncirea decalajelor dintre ţările în dezvoltare şi ţările dezvoltate este tot mai evidentă pe fondul accelerării procesului de globalizare.

Conceptul de stat în dezvoltare s-a conturat cel mai bine după al doilea război mondial, când, odată cu dispariţia imperiilor coloniale s-au adâncit şi mai mult decalajele între ţările dezvoltate şi ţările în dezvoltare. Statele în dezvoltare se împart în trei mari categorii: foste ţări coloniale, foste ţări comuniste şi ţări cu regim comunist (R.P. Chineză, R.P.D. Coreană, Vietman, Cuba), majoritatea urmând un proces de restructurare şi de tranziţie la o economie de piaţă, realitatea economică fiind marcată de o mişcare mondială către capitalism55.

Pentru a rezolva aceste probleme ţările în dezvoltare trebuie să aibă ca ţintă principală dezvoltarea economică. Întradevăr, ţările în dezvoltare care şi-au recăpătat independenţa după cel de-al doilea Război Mondial, au elaborat şi pus în practică programe ample de dezvoltare economică, dar nu toate încununate de succes. Câteva exemple de ţări în dezvoltare care au derulat cu succes programe de dezvoltare, găsim printre aşa numitele „noi state industrializate”(NSI) în Asia, mai precis: Corea, Taiwan, Hong

55 Sterian Dumitrescu şi Ana Bal “Economie Mondială”, Editura Economică, Bucureşti 2004.

217

–Kong şi Singapore. Ţările amintite s-au bucurat de creşteri repetate ale venitului pe locuitor, intrând în categoria ţărilor cu venituri ridicate. Urmărind evoluţia ţărilor din Asia de Est, China, Malaezia, Tailanda şi Vietnam, constatăm rate anuale de creştere economică mult superioare ţărilor dezvoltate. În ţările de pe continentul african, creşterea economică redusă, a condus la adâncirea decalajelor faţă de ţările dezvoltate.

În condiţiile globale prezentate, nu este greu să ne imaginăm cum această dezvoltare inegală a statelor lumii are ca efect tensionarea relaţiilor internaţionale. La două decenii de cel de-al Doilea Război Mondial, încă se remarcă confruntarea dintre Nord (ţarile cu venituri înalte) şi Sud (ţările în dezvoltare cu venituri reduse), ca fiind una dintre cele două axe majore în relaţiile internaţionale, cealaltă constând în confruntările dintre – Vest – ţările cu economie capitalistă şi – Est – ţările cu economie socialistă. După sfârşitul Războiului Rece, conflictul dintre cele două superputeri s-a transformat în conflicte interetnice şi terorism. Numeroasele conflicte izolate au fost amplificate de adâncirea discrepanţelor economice dintre state, rezultând o problemă serioasă în ceea ce priveşte stabilitatea sistemului politic internaţional.

5.1.1. Ţările în dezvoltare şi STN

Procesul de globalizare este puternic susţinut de societăţile transnaţionale, care reprezintă principalele forţe ale mondializării vieţii economice. Din punct de vedere economic, societăţile constitue unul dintre cei mai importanţi factori ai progresului.

Societăţile transnaţionale sunt considerate manifestarea principală a unei economii globale autentice. Referindu-se la companiile transnaţionale, K.Ohmae afirma că aceste corporaţii apartite au devenit acum “motoarele” principale ale unei economii interconectate, concentrate în America de Nord, Europa şi Japonia.

218

La nivel global, dimensiunile afacerilor au devenit un parametru esenţial, exprimat prin implantarea de filiale în diferite zone ale lumii. Dezvoltarea corporaţiilor, dincolo de graniţele societăţii mamă, generează o sinergie operaţională şi financiară, menită să le reducă vulnerabilitatea şi să le crescă rezistenţa la şocurile economice. Societăţile transnaţionale reprezintă principalul agent al comerţului internaţional, vânzările realizate de filiale, reuşind să înregistreze în prezent, mai mult decât dublul exporturilor mondiale.

Corporaţiile au ajuns să modifice structura factorilor de producţie ai multor ţări, ca efect al mişcării capitalului uman, precum şi al tehnologiei dintr-o parte în alta a lumii, constituind o nouă bază a imobilizărilor corporale.

Dinamica accentuată a dezvoltării are la bază o strategie bine pusă la punct, în ceea ce priveşte valorificarea oportunităţilor oferite de spaţiul economic global. Întotdeauna, corporaţiile şi-au orientat investiţiiile către zonele cu potenţial.

Un bun exemplu în acest sens sunt ţările cu economie în dezvoltare, care asigură un climat economic, politic şi social propice dezvoltării. Teoretic aceste ţări înregistrează o serie de avantaje de pe urma investiţiilor corporatiste, materializate în niveluri ridicate de creştere economică, creşterea gradului de ocupare al forţei de muncă, sporirea nivelului de trai şi nu în ultimul rând efecte sesizate la nivelul balanţei de plăţi externe şi balanţei comerciale.

Problema comerţului exterior în ţările în dezvoltare este una delicată, deoarece majoritatea economiilor aflate în tranziţie se confruntă cu deficite comerciale mari şi cu problemele generate de deschiderea economică.

Deschiderea economică presupune liberalizarea politicilor comerciale, deschiderea pieţelor naţionale şi permiterea pătrunderii tuturor tipurilor de investiţii străine directe. Investiţiile reprezintă de fapt, principala sursă de finanţare a economiilor în dezvoltare pe plan mondial. În ultimii ani, investiţiile străine directe s-au dovedit a fi cea mai

219

stabilă sursă de finanţare faţă de investiţiile de portofoliu sau împrumuturile bancare, fiind mai puţin afectate de crizele financiare.

Recunoscând importanţa investiţiilor străine directe, guvernele îşi dechid economiile, pentru a facilita schimburile de bunuri, accesul la informaţii, precum şi fluxurile de persoane şi capitaluri.

Comportamentul investiţional al corporaţiilor este puternic influenţat de schimbările pe termen scurt şi lung intervenite în mediul de afaceri. Perioadele de recesiune şi avânt economic afectează evoluţia tuturor indicatorilor agregaţi. Orice modificare în climatul politic sau de afaceri mondial se va reflecta în acelaşi sens şi cu aceeaşi intensitate şi asupra performanţelor economice şi implicit asupra orientării fluxurilor de capital.

Statisticile arată că numai la nivelul anului 2001 s-au produs 208 schimbări în legile privind investiţiile străine directe din 71 de ţări. Peste 90% din ele vizau realizarea unui climat investiţional mai favorabil. În plus, foarte multe state au fost angajate în semnarea unor acorduri de investiţii bilaterale – circa 2100 acorduri numai în cursul anului 2001. Problema investiţiilor constituie un subiect de discuţie important şi în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

În situaţia des întâlnită în ţările în dezvoltare, inclusiv în România, în care statul adoptă o dezvoltare orientată către exterior, conform conceptului clasic şi neoclasic, teoretic, ţara ar trebui să înregistreze creştere economică datorită alocării eficiente a resurselor. În realitate însă, fără intrări importante de investiţii străine directe, susţinute în general de corporaţiile transnaţionale, exporturile continuă să înregistreze un nivel modest, datorită competitivităţii scăzute a produselor pe piaţa mondială. Competitivitatea este strâns legată de gradul de înzestrare tehnologică al unei economii. Din păcate, transferul internaţional de tehnologie este susţinut şi controlat tot de către marile corporaţii, care la nivelul economiei mondiale sunt

220

singurii agenţi ce dispun de capitalul necesar. Chiar şi în cazul în care economiile în dezvoltare îşi rezolvă problema capitalului, activităţile interne continuă să fie un avantaj competitiv al corporaţiilor transnaţionale faţă de firmele naţionale.

Iniţial societăţile transnaţionale s-au orientat către sectoare, unde diferenţa de cost a factorilor de producţie era cea mai importantă, treptat însă, operaţiunile s-au amplificat, cuprinzând majoritatea sectoarelor şi factorilor de producţie, pe care le-au atras într-o competiţie globală, de multe ori cu efecte negative asupra economiilor în dezvoltare.

Corporaţiile îşi sporesc eforturile pentru a realiza reţele de producţie globale, mai ales prin fuziuni şi achiziţii. În fapt, a apărut o piaţă globală pentru vânzarea şi cumpărarea firmelor, industrii întregi fiind consolidate sau restructurate la scară globală şi regională.

Pe lângă avantajele înregistrate de ţările în dezvoltare de pe urma procesului de globazizare şi a acţiunii corporaţiilor transnaţionale, apar şi dezavantaje exprimate prin probleme sociale şi ecologice.

Societăţile transnaţionale urmăresc în principal maximizarea profiturilor şi a dividendelor, implantarea de filiale se realizează numai în zonele care oferă avantaje competitive. Urmărind aceste obiective, corporaţia îşi va desfăşura activitatea pe o anumită piaţă atâta timp cât avantajele oferite sunt la nivelul scontat. În aceasta perioadă toţi cei implicaţi în activitatea corporaţiei transnaţionale, au de câştigat. În momentul în care activitatea filialei este în declin, ca urmare a gradului mare de mobilitate, activitatea în cauză va fi delocalizată imediat pe altă piaţă mai atractivă. Odată cu delocalizarea activităţii, fosta piaţă a transnaţionalei înregistrează o scădere a activităţii economice, care se materializează în nemulţumiri sociale legate de scăderea nivelului de trai şi de creşterea ratei şomajului în zonă. Angajaţii care au puterea financiară să urmeze compania vor

221

pleca, iar restul vor rămâne cu speranţa că se va găsi ceva de lucru în viitor şi pentru ei. În ceea ce-i priveste pe acţionari, aceştia nu au nici o limitare spaţială, pentru ei nefiind un aspect important distanţa între ei şi firmele la care deţin acţiuni, singurul lucru important îl reprezintă dividendele pe care le încasează.

Globalizarea pieţei muncii le dă posibilitatea marilor corporaţii să angajeze elita intelectuală a lumii, fără mari eforturi materiale şi financiare.

Pe de altă parte efectele sociale ale procesului de globalizare survin şi ca urmare a creşterii complexităţii proceselor tehnologice şi a modului de desfăşurare a activităţii economice, care, le impune oamenilor să adopte un nou mod de pregătire profesională, o formare continuă ce implică eforturi permanente, intelectuale şi financiare, pe care multe persoane nu pot să le suporte. În acelaşi timp, tehnologiile avansate au anulat obstacolele spaţio-temporale pe care trebuie să le depăşească oamenii când vor să se deplaseze dintr-o localitate în alta pentru a-şi desfăşura activitatea în cadrul firmelor.

O altă problemă majoră care apare cu preponderenţă în ţările cu economii în dezvoltare, este poluarea mediului înconjurător. Corporaţiile transnaţionale în ideea de a realiza profit indiferent de consecinţe, merg până la export de tehnologii poluante în zonele unde legislaţia le permite.

Pe măsură ce economia mondială se dezvoltă, devine tot mai necesară limitarea creşterii economice în vederea menţinerii unui echilibru optim cu natura. Producţia trebuie să fie păstrată în limite viabile.

Ideal ar fi să se promoveze la nivel global o dezvoltare economică durabilă cu o puternică tentă ecologică. Aceste principii trebuiesc adoptate nu numai la nivelul statelor dezvoltate, membre OCDE, ci şi la nivelul ţărilor în dezvoltare prin susţinerea acestora în vederea creării cadrului legislativ necesar, care să asigure un progres economic durabil, bazat pe tehnici şi tehnologii nepoluante.

222

Obiectivele prezentate sunt relativ greu de atins, ca urmare a scădererii puterii statelor în faţa presiunilor corporatiste.

5.2. Caracteristicile ţărilor în dezvoltare Economia mondială este compusă în principal din ţări

în dezvoltare, circa 123 de state, care deţin cel mai mare spaţiu teritorial şi peste 75% din populaţia mondială.

Ţările în dezvoltare se caracterizează printr-un nivelul de trai foarte scăzut şi prin concentrarea populaţiei în mediul rural. Conform datelor furnizate de Banca Mondială56, venitul mediu pe cap de locuitor în ţările dezvoltate, din cadrul OCDE, atinge circa 25.000 USD, faţă de nivelul de 280USD atins în cele mai sărace 39 de ţări.

Subdezvoltarea este o problemă globală cu care se

confruntă marea majoritate a ţărilor lumii, fiind rezultatul acţiunii următoarelor categorii de factori:

factorilor naturali (sărăcia resurselor naturale, climă

nefavorabilă); factori socioculturali (tradiţii, mentalităţi religioase); factori economici (specializarea în producţie, gradul

de deschidere economică). Problema subdezvoltării a fost abordată la întâlnirea la

nivel înalt al Organizaţiei Naţiunilor Unite din 2002, care a avut ca rezultat semnarea unui document extrem de important „Iniţiativa Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului” (Millenium Development Goals – MDG) care urmărea:

56 World Bank – World Development Indicators 2006.

223

Eradicarea sărăciei extreme şi a foametei; Asigurarea educaţiei primare pentru toţi locuitorii

planetei; Promovarea egalităţii între sexe şi creşterea

participării femeilor în societate; Reducerea mortalităţii infantile; Îmbunătăţirea stării de sănătate a mamelor; Combaterea SIDA, a malariei şi a altor boli; Asigurarea durabilităţii protecţiei mediului; Dezvoltarea unui parteneriat global pentru

dezvoltare. Din populaţia totală de 6,1 miliarde, numai circa 950

milioane se pot bucura de un venit mediu care depăşeşte 9.200 USD. Cu alte cuvinte la 16% din populaţia globului îi revine mai mult de 80% din venitul mondial. În contrast, 2.5 miliarde de oameni, sau aproape 40% din populaţia globului, înregistrează un venit mai mic de 750USD, sub 3% din venitul global.

Estimările sunt făcute în termeni de VNB de către Naţiunile Unite, pe baza estimărilor VNB convertite în USD pe baza cursurilor de schimb oficiale.

În plus, sunt mulţi indicatori în afară de VNB, care să reflecte nivelul de trai în ţările în dezvoltare. De exemplu, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Hrană(Alimentaţie) şi Agricultură (FAO) estimează că un sfert din populaţia ţărilor în

224

dezvoltare, circa 815 milioane trăiesc sub pragul subzistenţei, majoritatea concentrându-se în Africa.

Accesul la educaţie şi la sănătate este slab. Mortalitatea infantilă este un alt indicator care a atins cote alarmante în ţările în dezvoltare, spre exemplu, în Africa 105 copii din 1000 nou născuţi mor până la vârsta de 1 an, spre deosebire de 5 în ţările dezvoltate membre OCDE.

Conform Indicelui Dezvoltării Umane – IDU (Human Development Index – HDI) calculat în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare57, care ia în considerare pe lângă nivelul PIB şi aspecte calitative cum ar fi speranţa de viaţă, accesul la educaţie, ţările în dezvoltare se împart în trei categorii:

Ţări cu dezvoltare umană ridicată (High Human

Development), din care fac parte ţări precum Hong Kong, Singapore, Rep. Coreea, Mexic, Ungaria, Romania.

Ţări cu dezvoltare umană medie (Medium Human

Development), din care fac parte ţări precum China, Brazilia, Tunisia, Rusia, Albania, Belarus.

Ţări cu dezvoltare umană redusă (Low Human

Development), din care fac parte ţări precum Senegal, Angola, Etiopia.

Ponderea statelor în dezvoltare în economia mondială

este de circa 20-25% din PIB mondial. Nivelul redus al PIB se datorează în mare parte dezvoltării sectoarelor economice primare. Profilul lor economic este în general agricol sau agrar-industrial, asigurând circa 30% din producţia agricolă mondială.

57 Human Development Report 2006, Published by United Nations Development Programme, Oxford University Press, New York, 2006

225

Industria extractivă contribuie de asemenea în mare măsură la PIB.

Orientarea şi dezvoltarea economică a statelor în dezvoltare constituie o problemă globală. Fluxurile de investiţii străine directe atrase nu depăşesc 20% din total. Rezultatul constă într-un nivel tehnologic şi ştiinţific slab al proceselor de producţie. Ca urmare dezvoltarea economică continuă să fie o dezvoltare extensivă, bazată pe utilizarea ineficientă a factorilor de producţie. Sectorul industrial şi sectorul serviciilor rămânând slab dezvoltate.

Ţările în dezvoltare au o pondere redusă în fluxurile comerciale internaţionale, circa 25%, datorită ponderii ridicate a produselor primare la export, obstacolelor tarifare şi netarifare ridicate de către ţările dezvoltate şi instabilităţii preţurilor, fenomen ce se manifestă la intervale scurte de timp.

În scopul extinderii colaborării economice internaţionale şi a atenuării decalajelor care despart ţările în dezvoltare de ţările dezvoltate, sub egida ONU s-a constituit UNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare. Principalele probleme întâmpinate de ţările în dezvoltare în cadrul comerţului mondial sunt:

creşterea lentă a cererii la produsele de bază; tendinţa de scădere a preţurilor internaţionale la

produsele de bază, comparativ cu preţurile la produsele manufacturate;

imposibilitatea finanţării importurilor de produse

manufacturate pe baza exportului de produse de bază;

scăderea ponderii ţărilor în dezvoltare în comerţul

mondial cu produse de bază.

226

UNCTAD promovează o politică de rezolvare a problemelor legate de exportul de produse primare a ţărilor în dezvoltare, concretizată prin încheierea de acorduri internaţionale pe produse primare.

Tot în sprijinul ţărilor în dezvoltare în cadrul GATT s-a instituit SGP – Sistemul Generalizat de Preferinţe Vamale Nereciproce şi Nediscriminatorii în favoarea ţărilor în dezvoltare.

O altă problemă fundamentală a ţărilor în dezvoltare

este datoria externă. Circa jumătate din ţările în dezvoltare se confruntă cu datorii externe mari. Serviciul datoriei externe urmează o curbă ascendentă. Serviciul datoriei externe cuprinde cotele scadente de amortizare a unui împrumut şi dobânzile aferente. La „explozia” datoriei externe în ţările în dezvoltare au contribuit:

creşterea ratei dobânzii (LIBOR – London Inter-

Bank Offered Rate) datorită creşterii cererii de credite;

deteriorarea termenilor schimbului; accentuarea protecţionismului în ţările dezvoltate.

Datorită creşterii alarmante a datoriei externe, a apărut

necesitatea reamenajerii datoriilor externe la care participă „Clubul de la Londra” – Comitetul băncilor private, „Clubul de la Paris” – Comitetul guvernelor ţărilor creditoare, Fondul Monetar Internaţional şi ţara debitoare. Băncile nu iau în discuţie dobânzile datorate, care trebuie plătite la termen. Ceea ce se negociază este doar reeşalonarea amortizării împrumutului, precum şi condiţiile unui împrumut suplimentar, menit să permită debitorului plata serviciului scadent şi al datoriei. Condiţiile acordurilor de reeşalonare nu sunt

227

avantajoase pentru ţările în dezvoltare deoarece ele presupun „actualizarea” valorii împrumutului şi a ratei dobânzii. Ceea ce se realizează prin reeşalonare este doar restabilirea pe termen scurt a capacităţii de plată a ţării debitoare.

Principalele ţări în dezvoltare în ordinea Produsului Intern Brut58 sunt: China, India, Mexic, Brazilia, Argentina, Indonezia.

milioane USD

China 1.931.710 India 691.162 Mexic 676.497 Brazilia 603.973 Argentina 153.014 Indonezia 257.641

În timp ce creşterea reală a PIB în ţările în dezvoltare

pentru următorul deceniu a fost estimată în jurul valorii de 1%, China se remarcă ca fiind un adevărat fenomen economic, înregistrând printre cele mai înalte ritmuri de creştere economică. Economia Chinei se bazează în principal pe un sistem economic comunist, aplicând concomitent şi principiile economiei de piaţă (în zonele libere – zone economice speciale). China a fost astfel catalogată ca stat cu două sisteme economice. Datorită potenţialului dovedit, China se transformă treptat în principala destinaţie a investiţiilor străine directe.

Din anul 1978 până în prezent, China a înregistrat un ritm anual mediu de creştere al PIB de 9.4%. Creşterea economică impresionantă din China s-a manifestat atât prin creşterea nivelului de trai, cât şi prin adâncirea diferenţelor în veniturile diferitelor clase sociale. Reforma economică implementată de-a lungul a 25 de ani, a avut ca rezultat o creştere economică bazată pe creşterea productivităţii.

58 World Bank, World Development Indicators, 2006.

228

Creşterea economică rapidă şi industrializarea, au condus la reorientarea forţei de muncă din sectorul agricol caracterizat printr-o productivitate redusă, spre sectorul industrial. Productivitatea muncii a crescut ca urmare a orientării populaţiei către sectoare mai eficiente datorită tehnologiilor utilizate şi a restructurării instituţionale. China devine cea mai mare ţară în dezvoltare cu orientare industrială.

Rezultatele obţinute de China, vin să întărească conceptul cu privire la industrializare, proces văzut de majoritatea economiştilor ca un „antidot al subdezvoltării”.

5.3. Tranziţia la economia de piaţă în Europa Centrală şi de Est

Un loc special în evoluţia economiei mondiale, îl ocupă

procesul de tranziţie la economia de piaţă – considerată a fi una dintre problemele globale, de a cărei rezolvare sunt preocupate toate statele indiferent de gradul lor de implicare. O problemă gravă cu care s-au confruntat toate aceste economii a fost imposibilitatea de a beneficia de evoluţia rapidă a tehnologiei şi accesul greoi la informaţii economice vitale. De asemenea, toate aceste economii s-au confruntat cu dificultăţi în formarea echipelor manageriale, managerii lor fiind pregătiţi să răspundă cerinţelor economiilor excesiv planificate şi centralizate, unde rolul lor se reducea la acela de simpli executanţi, aşa încât în momentul tranziţiei nu existau manageri cu capacitate de decizie pregătiţi pentru o economie liberă. Economiile în tranziţie, s-au confruntat de asemenea cu formarea noului cadru instituţional, restructurarea celui existent şi crearea unuia flexibil care să poată fi adaptat unei economii funcţionale. Sistemul economic socialist a condus la alocarea ineficientă a resurselor, la supradimensionarea unor ramuri sau sectoare economice şi la neglijarea altora. Dezvoltarea

229

socialistă multilaterală nu a ţinut cont de avantajele competitive deţinute de state în anumite sectoare economice.

Anii ’80 au fost decisivi în evidenţierea dezechilibrelor majore manifestate în economiile socialiste. Se observau clar disfuncţionalităţile sistemului. Criza economică căpătat proporţii, manifestându-se în ţări ca Polonia şi Iugoslavia, sub forma unor deficite bugetare de proporţii, inflaţie sau hiperinflaţie, penurii de produse generalizate, datorii externe mari. În Ungaria, de exemplu, criza s-a manifestat prin stagnare economică. În concluzie, sistemul socialist şi-a atins limitele, schimbarea fiind sugerată chiar de către piaţă. Reformele economice parţiale, experimentate de ţări ca Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, în sensul creşterii autonomiei întreprinderilor de stat, sau liberalizării parţiale a preţurilor, nu au reuşit să îmbunătăţească decât temporar performanţele economice. Pe termen lung însă, criza s-a adâncit.

Economia socialistă poate fi caracterizată de următoarele aspecte:

hipercentralizarea activităţilor economice; planificarea centralizată a producţiei şi a alocării

resurselor; preponderenţa proprietăţii de stat şi a monopolului

statului în toate domeniile de activitate; practicarea de preţuri fixe, care nu se modificau în

funcţie de cerere şi ofertă; alocarea administrativă a bunurilor de producţie şi a

serviciilor;

230

practicarea de cursuri multiple în cadrul comerţului exterior, în funcţie de interese;

un sistem de salarizare rigid, stabilit de către stat,

care nu reflecta eficienţa; ascunderea viciilor de sistem şi a dezechilibrelor

macroeconomice. Treptat s-a constatat că singura soluţie era tranziţia

către o economie de piaţă funcţională. Procesul de tranziţie la o economie de piaţă poate fi abordat diferit, după cum urmează59:

1. Radicalii (experţii FMI, J. Sachs, D. Lipton) susţin

aplicarea rapidă şi concomitentă a unor programe de stabilizare macroeconomică şi a unei privatizării rapide. Tratamentul de şoc ar presupune: liberalizarea bruscă a preţurilor pentru a elimina excesul de masă monetară aflat în circulaţie şi pentru a stimula concurenţa pe piaţa internă, liberalizarea rapidă a comerţului exterior, introducerea convertibilităţii monedei după o devalorizare substanţială şi utilizarea sa ca ancoră nominală antiinflaţie şi ca instrument de stimulare a exportului şi practicarea unei fiscalităţi severe, constând în primul rând în eliminarea subvenţiilor.

2. Gradualiştii nu consideră necesară liberalizarea

imediată a preţurilor, nici posibilă privatizarea imediată a întreprinderilor de stat. Gradualiştii se împart în mai multe curente: social-democraţii, adepţii economiei de piaţă, adepţii reformei graduale a preţurilor, instituţionaliştii şi evoluţioniştii.

Social-democraţii apreciază că eliminarea rapidă a inflaţiei este singura soluţie de înlăturare a excesului de masă monetară. În ceea ce priveşte privatizarea, ei consideră

59 Ana Bal “Economii în tranziţie”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997.

231

importantă, în primul rând, crearea unui cadru instituţional şi legislativ coerent şi apoi privatizarea efectivă a activelor statului.

Adepţii economiei de piaţă pledează pentru crearea unei economii mixte, intrarea şi ieşirea liberă de pe piaţă a agenţilor economici, creşterea productivităţii întreprinderilor mici, calitatea şi disponibilitatea bunurilor de consum, deschiderea economiei naţionale şi liberalizarea comerţului exterior.

Adepţii reformei graduale a preţurilor propun efectuarea mai întâi a unei revizuiri administrative a lor, urmată de liberalizarea lor după o perioadă de îngheţare. Consideră importantă menţinerea timp mai îndelungat a unui control al preţurilor şi al salariilor, al cursului de schimb, îndeosebi în cazul existenţei unei inflaţii alimentate de costuri. Principalul argument împotriva liberalizării preţurilor brusc îl reprezintă existenţa unor structuri monopoliste în economiile în tranziţie.

Instituţionaliştii apreciau că numai liberalizarea preţurilor împreună cu privatizarea nu crează relaţii de piaţă, ei subliniază rolul instuţiilor economiei de piaţă (Mc Kinnon, E. Stiglitz, J. Buchanan, R. Boyer).

Evoluţioniştii au subliniat că organizaţiile economice au nevoie de un timp de adaptare la noile condiţii pentru a-şi schimba comportamentul. Ei pledează pentru politici de stabilizare şi transformare care să nu distrugă vechile instituţii şi organizaţii care se pot adapta.

3. Semi-radicalii au formulat ideea concilierii abordării

radicale cu cea graduală. Ei pun accent pe interdependenţa dintre elementele stabilizatoare şi cele de transformare, vorbind despre necesitatea „simultaneităţii minime”.

4. Dualiştii (J. Kornai) oarecum înrudiţi cu

instituţionaliştii, consideră că economia de piaţă trebuie să se constitue gradual. Asta implică o perioadă de tranziţie în care sectorul de stat coexistă cu cel privat, cu management diferit.

232

Tranziţia la economia de piaţă presupune în esenţă,

parcurgerea următoarelor etape:

1. Crearea, consolidarea şi dezvoltarea proprietăţii private, proces esenţial, prin el asigurându-se descompunerea monopolului de stat, descentralizarea activităţii economice şi asigurarea autonomiei agenţilor economici. Trecerea proprietăţii de stat în proprietate privată prin procesul de privatizare.

2. Restructurarea activităţilor economice în vederea

eficientizării lor. 3. Asigurarea resurselor de investiţii – crearea, dezvoltarea

şi liberalizarea pieţei capitalurilor, a pieţei monetare şi de credit care să asigure atragerea disponibilităţilor băneşti în circuitul economic. Definirea unui plan de dezvoltare pe termen mediu şi lung care să aibă în vedere rolul preponderent al investiţiilor străine directe.

4. Liberalizarea preţurilor şi a pieţelor. 5. Liberalizarea comerţului exterior. 6. Măsuri care vizează reducerea costurilor sociale,

manifestate prin scăderea standardelor de viaţă, ca urmare a accentuării dezechilibrelor macroeconomice – şomaj, inflaţie. O mare parte din etapele prezentate, apar sub formă de

recomandări în cadrul documentului denumit „Consensul de la Washington”, elaborat în colaborare, de experţi ai Fondului Monetar Internaţional şi Grupului Băncii Mondiale. În document se remarcă influenţa curentului neoliberal.

233

Principalele recomandări de politică economică

cuprinse în „Consensul de la Washington” sunt următoarele: macrostabilizarea; privatizarea şi dereglementarea sectorului de stat;

reforma proprietăţii;

implementarea unei discipline fiscale severe, cu

scopul menţinerii deficitului bugetar sub control; reformarea sistemului de impozite şi taxe şi

reorientarea cheltuielilor publice; liberalizarea ratei dobânzii şi a politici monetare şi

de credit; liberalizarea cursului de schimb; liberalizarea investiţiilor de capital; liberalizarea şi stimularea comerţului exterior. În studiile de specialitate nu există un model cadru, care

ar putea fi aplicat tuturor economiilor în tranziţie spre o economie de piaţă funcţională. Deşi există repere comune, fiecare economie este unică, unicitatea fiind dată de zona geo-politică în care se află, de nivelul tehnologic, de situaţia resurselor şi nu în ultimul rând de pregătirea socio-profesională a forţei de muncă.

În concluzie, abordarea procesului de tranziţie diferă de la stat la stat, variind de la modelul radical al „terapiei de şoc”

234

la modelul „gradual”, ca rezultat al acţiunii factorilor economici, sociali şi politici interni şi internaţionali.

5.3.1. Tranziţia României la economia de piaţă

În peisajul economiilor în tranziţie, România a avut o poziţie distinctă. După o relativă stabilitate a sistemului economic şi politic în jurul anilor ’60, anii ’70 aduc o deschidere a politicii externe a României spre statele occidentale. Această orientare se materializează în anul 1971, prin aderarea la G.A.T.T. şi în 1972 la F.M.I când România devine membră cu drepturi depline. O consecinţă firească a fost accesul la tehnologia avansată, fapt resimţit într-o uşoară revigorare economică urmată de o creştere a nivelului de trai. După deschiderea din anii ’70, care a fost salutată de către occident, România adoptă o poziţie naţionalist-comunistă, eliminând brutal orice dependenţă de finanţarea externă, fapt ce s-a resimţit în acutizarea crizei economice. În ultima etapă a anilor ’80, se adânceşte criza economică a sistemului socialist exprimată prin scăderea productivităţii datorată utilizării ineficiente a factorilor de producţie, evidenţiată prin pierderile înregistrate în sectorul industrial. Adâncirea crizei economice s-a materializat la nivelul acelor ani şi prin creşterea inflaţiei, accelerarea deficitelor bugetare şi acuta penurie de produse de consum de pe piaţă. Acutizarea crizei a fost favorizată, atât de politica economică dusă în România prin concentrarea dezvoltării economice pe crearea unor mastodonţi industriali energofagi, care în lipsa retehnologizării au început să înregistreze pierderi, acestea situându-se la cca. 17% din totalul industriei, la nivelul anilor ’80. Poziţia geo-politică a României a influenţat hotărâtor politica externă, politica comercială, cât şi politicile economice generale. Existenţa unor pieţe de export slab dezvoltate şi

235

nepretenţioase, a favorizat accentuarea lipsei de competitivitate a produselor româneşti exportate. Conjunctura externă, completată de factorii interni specifici, au condus la plasarea României în 1989 pe o poziţie nefavorabilă din punct de vedere al evoluţiilor economico-sociale, situaţie ce a făcut anevoios procesul de tranziţie.

Obiectivele generale şi reforma economică Obiectivele pe care România şi-a propus să le atingă în

procesul de tranziţie la econonia de piaţă, au fost:

■ Privatizarea sectorului de stat

■ Încurajarea sectorului privat

■ Liberalizarea preţurilor şi a salariilor, ca măsuri menite să stimuleze concurenţa

■ Adoptarea aquis-ului comunitar, în vederea aderării la 1 ianuarie 2007 la U.E.

■ Restructurarea industriei

■ Reforma sistemului financiar-bancar

■ Liberalizarea comerţului exterior

■ Atragerea de investiţii străine directe

■ Reforma politicii monetare, liberalizarea cursului de schimb

O prioritate a tranziţiei a fost modificarea sistemului

economic. În acest scop a fost necesară împlementarea unor

236

măsuri menite să alinieze economia românescă la standardele unei pieţe dezvoltate:

■ Privatizarea întreprinderilor de stat,

liberalizarea preţurilor, a comerţului exterior şi a pieţei valutare

■ Adoptarea unui program de macrostabilizare

■ Reforme structurale

Procesul privatizării a demarat cu crearea cadrului

legislativ necesar transformării întreprinderilor de stat în societăţi comerciale şi regii autonome. Au fost adoptate astfel în 1990 legea 15, care reglementa transformarea întreprinderilor de stat în societăţi pe acţiuni şi legea 31, care reglementa transformarea întreprinderilor de stat în regii autonome. În 1991, legislaţia este completată de legea 58 privind privatizarea.

METODELE DE PRIVATIZARE

■ Metoda „M.E.B.O” – Management & Employee Buy–Out

■ Metoda P.A.S. (programe de acţiune ale salariaţiilor)

■ Licitaţii publice

■ Negocieri directe cu investitori strategici

Privatizarea a întâmpinat greutăţi datorită legislaţiei

fiscale nefavorabile. Ne referim aici la reforma fiscală care a

237

condus la practicarea unor impozite ridicate (introducerea impozitelor directe pe profit şi pe salarii şi impozitelor indirecte – T.V.A. şi accize) care au avut ca rezultat scăderea încasărilor bugetare şi implicit creşterea deficitului fiscal.

Sistemul bancar slab dezvoltat şi corupt a constituit o altă dificultate de depăşit în procesul de privatizare, băncile defavorizând evident sectorul privat.

Toate aceste dificultăţi au generat lentoarea procesului de privatizare.

Accelerarea privatizării ar fi trebuit să fie susţinută şi de crearea de noi societăţi comerciale bazate pe atragerea de investiţii străine directe.

Din nefericire, rezultatele nu au fost cele scontate din cauza instabilităţii legislative, a mentalităţii nefavorabile, instabilităţii economice, birocraţiei şi corupţiei institiţionalizate.

Cadrul instituţional menit să asigure buna desfăşurare a privatizării a fost creat începând cu 1991. El a cuprins: Agenţia Naţională de Privatizare, Fondul Proprietăţii de Stat, Fondul Proprietăţii Private, Agenţia Română de Dezvoltare – cu rol în atragerea investitorilor străini, Ministerul Privatizării – desfiinţat ulterior şi Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului.

Deşi guvernele care s-au succedat după 1989 au manifestat o preocupare constantă pentru crearea şi modificarea cadrului instiţuţional, rezultatele acestor instituţii nu au fost pe măsura aşteptărilor, ele nedemonstrându-şi eficienţa.

Ritmul lent al privatizării a determinat după 1996 luarea

unor măsuri menite să accelereze procesul: vânzarea activelor în regim de urgenţă; demararea procesului de demonopolizare a regiilor

autonome şi instituţiilor publice.

238

Trebuie subliniat faptul că România la nivelul anului 1990 nu a aplicat nici o măsură de macrostabilizare. Abia în 1991 s-au conturat primele măsuri ce vizau reglementarea mecanismelor economiei de piaţă.

Liberalizarea preţurilor a fost excesiv de graduală. Începută în 1990, a continuat până în 1997 cu toate că şi în prezent unele produse şi servicii sunt încă subvenţionate de stat.

Gradualizarea excesivă a liberalizării a făcut ca aceasta

să nu-şi atingă scopurile propuse: formarea corectă a preţurilor care să reflecte

echilibrul dintre cerere şi ofertă; eficientizarea activităţii agenţilor economici prin

utilizarea optimă a resurselor. Efectele gradualismului nu au întârziat să apară ele

materializându-se în: încurajarea agenţilor economici să producă îneficient; împiedicarea liberei formări a preţurilor (cu rezultat imediat în scăderea competitivităţii externe); devalorizarea monedei; decurajarea investiţiilor.

Integrarea României în economia mondială înainte de 1989 a fost puternic restricţionată de plasarea ei în zona de influenţă sovietică. Ca urmare România şi-a concentrat relaţiile economice externe pe participarea la activitatea CAER. Orientarea comerţului exterior spre ţările foste socialiste şi în special către URSS, a condus la dezvoltarea unei industrii necompetitive, bazată pe utilizarea extensivă a factorilor de producţie. Cu toate acestea produsele realizate erau „absorbite” fără probleme de piaţa URSS. În final s-a ajuns la izolarea pieţei româneşti de evoluţiile pieţelelor mondiale reprezentative, România având din ce în ce mai greu acces la tehnologie şi informaţii economice vitale. După anul 1989, pierderea pieţelor tradiţionale de export a forţat România să se

239

orienteze către occident, ceea ce a dus la „prăbuşirea” exportului.

Strategia comerţului exterior românesc nu putea face abstracţie de conjunctura internaţională, la care, fără îndoială, trebuie să adăugăm elementele concrete din economia reală din România care afectează exportul şi importul românesc: evoluţia procesului de restructurare şi de privatizare, promovarea investiţiilor directe cu impact semnificativ în economie, atragerea investitorilor străini, structura ofertei româneşti la export, valorificarea cadrului juridic extern şi pregătirea profesională.

Este evident că asupra ritmului de dezvoltare a schimburilor comerciale, în perioada analizată, au acţionat factori interni şi externi, unii dintre aceştia având efecte pozitive, iar alţii efecte negative.

Dintre factorii interni cu efecte negative asupra ritmului de creştere a exportului reţinem: blocajul financiar în industrie; subcapitalizarea întreprinderilor, nivelul ridicat al costului creditului; restrângerea sau lichidarea producţiei unor produse sau chiar a unor întreprinderi, ca urmare a reducerii consumului intern sau a unui management neperformant; ritmul lent al restructurării, retehnologizării şi privatizării; investiţii reduse pentru crearea de noi produse sau îmbunătăţirea celor existente, astfel încât să corespundă exigenţelor pieţei externe; lipsa de experienţă a unor producători cu activitate de export şi în acest context, o valorificare necorespunzătoare a mărfurilor pe pieţele internaţionale; o ofertă la export insuficient de diversificată şi de o calitate care nu este în totalitate adaptată la cerinţele pieţelor externe, etc.

240

La aceştia se adaugă şi unii factori interni, din domeniul agricol: restrângerea suprafeţelor agricole; scăderea randamentelor la hectar; reducerea efectivelor de animale, etc.

Unul din factorii interni cu influenţă negativă asupra produsului intern brut şi a producţiei industriale şi agricole se poate considera şi modificarea frecventă a legislaţiei în domeniul fiscal şi monetar.

Factorii externi care au determinat reducerea PIB, a producţiei industriale şi implicit a exportului au fost: desfinţarea pieţei CAER, criza petrolului, crizele financiare din Asia de Sud-Est şi modificarea preţurilor pe piaţa internaţională.

De menţionat este şi faptul că la creşterea exportului un

factor important a fost dezvoltarea sectorului privat în activitatea de comerţ exterior a României.

Factorii care au determinat modificarea volumului şi orientarea schimburilor comerciale externe ale ţărilor est-europene, se pot împărţii în factori interni (politici macroeconomice de stabilizare, reforme structurale, politica comercială şi politica cursului de schimb) şi factori externi.

În ceea ce priveşte politicile macroeconomice, acestea au influenţat ambele fluxuri de schimb, de regulă în sens negativ sub aspect cantitativ, în corelaţie cu reducerea producţiei, reducerea investiţiilor şi scumpirea creditului pe piaţa bancară internă. Devalorizările iniţiale şi stabilirea unui curs dc schimb fix în unele ţări (Polonia şi Cehoslovacia, într-un anumit interval de timp), au afectat în mod diferit cele două curente de schimb, favorizând iniţial exportul şi stăvilind într-o oarecare măsură creşterca importurilor.

Liberalizarea comerţului exterior, descentralizarea şi trecerea la convertibilitate parţială internă (deci o liberalizare parţială a accesului la valută) au fost de natură să stimuleze amplificarea ambelor curente de schimb. Este însă ştiut faptul

241

că, după declararea sa, convertibilitatea internă nu a putut fi susţinută în mai multe dintre ţările analizate, pe anumite intervale scurte de timp, fapt ce, desigur, a influenţat negativ evoluţia fluxurilor comerciale externe.

Dintre factorii externi, trei categorii par a fi jucat un rol decisiv:

1. Schimbarea principiilor de derulare a schimburilor

comerciale intra CAER. Decontările multilaterale în ruble transferabile au fost înlocuite cu decontări în valute convertibile. Dacă în CAER, calcularea preţurilor se făcea pe baza mediei glisante cincinale a preţurilor internaţionale, curăţate de influenţele conjuncturale, după 1991 s-a trecut la utilizarea de preţuri mondiale, ceea ce a dus la căderea parţială a preţurilor la export. De asemenea, dispariţia subvenţiilor implicite de import, rezultate din sistemul cursurilor de schimb multiple practicate de aceste ţări, şi din practicarea unor preţuri extrem de scăzute la importul de combustibil şi materii prime din URSS (ele reprezentau, desigur, un cost al menţinerii sferei de influenţă sovietice asupra acestor ţări), au afectat volumul schimburilor lor comerciale. S-a renunţat la stabilirea volumului partizilor de mărfuri pe seama prevederilor din acordurile comerciale şi de cooperare de lungă durată.

Modificarea principiilor de desfăşurare a schimburilor şi dezintegrarea CAER au avut un impact negativ mai puternic asupra exporturilor ţărilor est-europene decât asupra importurilor lor. Mai accentuată a fost această tendinţă în relaţiile cu fosta URSS. Reducerea mai drastică suferită de exporturile ţărilor est-europene către republicile din CSI, comparativ cu importurile din acecaşi regiune s-ar explica prin mai multe cauze: dificultăţile de a efectua plăţi în valute pentru întreprinderile din regiune şi reorientarea importatorilor sovietici către surse de aprovizionare vestice (îndeosebi pentru bunuri de consum). Totuşi şi importurile reciproce s-au

242

contractat, importurile din republicile membre ale CSI suferind o diminuare mai mică, comparativ cu importurile totale de la ceilalţi parteneri din CAER. Acest fenomen poate fi explicat prin elasticitatea scăzută a cererii de import faţă de preţ în ţările est-europene, datorită compoziţiei importurilor din fosta URSS (constituite în proporţie covârşitoare din combustibili şi materii prime, produse strategice pentru economiile acestor ţări).

2. Fluctuaţiile înregistrate în activităţile de afaceri în

ţările vest-europene. Schimbările în cererea agregată a ţărilor vestice

dezvoltate au urmat în perioada analizată un cic1u. Unificarea Germaniei şi transformarea acesteia în principalul partener comercial al ţărilor central-europene au constituit un stimulent puternic pentru exporturile din aceste ţări în primii doi ani ai tranziţiei. Concomitent, intrarea în recesiune a majorităţii ţărilor vestice începând cu vara anului 1990, resimţită mai acut din 1991, a fost de natură să exercite presiuni asupra cererii pe pieţele acestora, fapt de natură să restrângă absorbţia produselor de export est-europene.

Deşi aparent recesiunea din ţările occidentale a redus cererea externă pentru produsele exportate de ţările est-europene, există analişti care consideră că aceasta nu s-ar datora însă existenţei unei elasticităţi înalte a cererii pentru aceste produse în raport cu veniturile. Argumentul acestora este acela că schimbările în structura pe mărfuri a exporturilor est-europene pe anumite intervale de timp nu sunt similare celor produse în structura cererii pe pieţele vestice.

3. Modificările de politică comercială cu impact

asupra accesului la pieţele vestice pentru exporturile de produse est-europene.

Impactul diferitelor măsuri de politică comercială ale ţărilor vestice menite să îmbunătăţească accesul exporturilor est-europene este greu de identificat. Toate ţările est-europene

243

au obţinut o serie de concesii comerciale de la ţările industrializate în acest răstimp. Concesiile includ: acordarea de către CE a unor preferinţe vamale, pentru Ungaria şi Polonia în 1990, ulterior şi pentru alte ţări, mai întâi în baza SGP, apoi a acordurilor de comerţ şi cooperare încheiate în perioada 1988-1990 şi în cele din urmă în baza acordurilor de asociere încheiate în anii 1991-1993.

De asemenea, concesii comerciale au fost acordate ţărilor analizate de către ţările membre ale AELS, în urma încheierii unor acorduri de liber schimb, precum şi de către SUA, în principal prin acordarea sau reînnoirea clauzei naţiunii celei mai favorizate. Nu trebuie omis faptul că România este membru fondator al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), de la data de 1 ianuarie 1995. Calitatea de membru OMC presupune acceptarea tuturor acordurilor, înţelegerilor, deciziilor şi memorandumurilor cu caracter multilateral. Relaţiile economice ale României, ca ţară membră a OMC, cu ţările cu care nu există încheiate acorduri preferenţiale se desfăşoară pe baza acordurilor economice/comerciale/de cooperare bilaterale, prin care părţile convin să aplice în relaţiile dintre ele principiile GATT, respectiv, tratamentul naţiunii celei mai favorizate şi tratamentul naţional. România a încheiat, în aceste condiţii, acorduri bilaterale cu peste 100 ţări.

Nu sunt puţine opiniile unor economişti vestici, care consideră că menţinerea, în continuare, a unui protecţionism comercial destul de înalt (chiar dacă disimulat) pentru exporturile est-europene are o deosebită importanţă pentru ţările în cauză. După cum se exprima recent un economist occidental, B. Hindley: „protecţia ţărilor occidentale faţă de exporturile din ţările est-europene reprezintă un factor major de determinare a specializării internaţionale a acestora, cu implicaţii asupra creşterii economice din aceste ţări”. Chiar în aceste cercuri economice vestice se consideră exagerată teama autorităţilor ţărilor vestice de posibila inundare a pieţelor lor de către produse est-europene. După cum observa cu pertinenţă S.

244

Ostry „exporturile ţărilor est-europene reprezintă o parte atât de mică din importul ţărilor membre ale OCDE (3-5%), încât impactul lor de ajustare este de-a dreptul neglijabil şi nu ar trebui să provoace o reacţie atât de violentă pe cât au avut-o firmele şi guvernele din aceste ţări, faţă de acordarea acestor concesii”. Evoluţia relaţiilor comerciale dintre state, reflectă tendinţa de liberalizare globală a comerţului internaţional, susţinută de multiplicarea acordurilor regionale, subregionale şi bilaterale de liber schimb sau crearea de uniuni vamale, în sensul accelerării procesului de globalizare.

În spiritul acestei tendinţe mondiale, imediat după 1989 toate programele de reformă economică includeau liberalizarea comerţului exterior. Ea a fost înfăptuită brusc în majoritatea ţărilor est-europene, încă de la începutul anului 1990, excepţie făcând Ungaria, care a realizat-o gradual, de la mijlocul anilor ’80. Nu trebuie să uităm însă, faptul că România, spre deosebire de alte ţări foste socialiste, era membră la GATT, ONU, FMI şi Banca Mondială încă dinainte de 1989, fapt ce evidenţiază existenţa unei deschideri către occident.

După 1989 liberalizarea comerţului exterior românesc a fost în concordanţă cu standardele internaţionale impuse de GATT – OMC. Participarea României în cadrul negocierilor multilaterale din cadrul GATT şi ulterior OMC, a condus la adoptarea unor măsuri de liberalizare a comerţului exterior, multe din acestea afectând direct competitivitatea producătorilor interni.

Dintre măsurile adoptate le enumerăm pe cele care au

avut un efect semnificativ în evoluţia comerţului nostru exterior:

consolidarea taxelor vamale la produsele industriale la

nivelul de 35% în cadrul Rundei Uruguay, cu excepţia unor produse industriale, care au fost consolidate la alte

245

niveluri, în contextul Rundei Tokio de sub egida GATT (1973-1979); taxele vamale la produsele agricole au fost consolidate la niveluri diferite, în general, sensibil superioare celor de la produsele industriale;

eliminarea de la 01.01.2000 a taxelor vamale la

importul produselor vizate de Acordul OMC privind tehnologia informaţiei;

exceptarea de la taxe vamale a produselor făcând

obiectul Acordului OMC privind aeronavele civile; reducerea graduală cu 24% a taxelor vamale consolidate

la produsele agricole, în decurs de 10 ani (1995-2004); introducerea de contingente tarifare la importul unor

produse agricole, cu taxe vamale sub nivelul consolidat; diminuarea subvenţiilor de export admise la 13

categorii de produse agricole cu 14%, în decurs de 10 ani (1995-2004);

consolidarea regimului în vigoare privind accesul pe

piaţa românească şi aplicarea tratamentului naţional la unele servicii prestate de furnizori străini, iar, în domeniul serviciilor de telecomunicaţii de bază, asumarea angajamentului de suprimare a regimului de operator unic pentru telefonia publicã vocală, telegraf şi telex, începând de la 01.01.2003. Trebuie subliniat că România şi-a asumat în cadrul

OMC angajamente de liberalizare mai reduse decât ţările dezvoltate, potrivit principiului că ţărilor în curs de dezvoltare nu li se solicită concesii incompatibile cu nivelul dezvoltării economice.

246

O direcţie prioritară a politicii de comerţ exterior o constituie participarea activă la integrarea şi cooperarea economică pe plan regional. România a încheiat un Acord European de Asociere la Uniunea Europeană. De asemenea, a încheiat un acord de comerţ liber cu ţările membre ale AELS, participă la Acordul de Comerţ Liber al ţărilor din Europa Centrală (CEFTA) şi a încheiat acorduri bilaterale de comerţ liber cu Republica Moldova, Turcia şi Israel. Totodată, ţara noastră participă la cooperarea economică din zona Mării Negre şi din Europa de Sud-Est.

O direcţie importantă de acţiune o constituie refacerea şi consolidarea prezenţei produselor româneşti pe pieţele externe, altele decât cele din Europa.

În acest sens politica comercială a României urmăreşte menţinerea unui echilibru dinamic în balanţa comercială prin promovarea exporturilor. Promovarea exporturilor are la bază eforturile făcute în vederea creşterii capacităţii industriei româneşti de a produce mărfuri competitive care să se ridice la standardele internaţionale cu privire la calitate şi eficienţă în utilizare factorilor de producţie.

În scopul atingerii acestor obiective s-au luat o serie de măsuri de politică comercială şi de atragere de investiţii străine directe orientate către export. Ritmul lent al privatizării, al restructurării sectoriale şi nu în ultimul rând existenţa corupţiei şi birocraţiei au atenuat mult efectele măsurilor luate de guvern în vederea stimulării exportului.

Măsuri de politică comercială menite să stimuleze

exporturile:

aplicarea unui regim de rambursare a taxelor vamale, plătite pentru factorii de producţie importaţi şi încorporaţi în produse exportate;

247

începând cu 01.01.1998, restricţiile cantitative la export au fost complet eliminate (în cazul unor produse se practică licenţele de export, cu rol de monitorizare, fără caracter restrictiv);

s-a stabilit un sistem de stimulare a realizării de

obiective complexe şi a producţiei cu ciclu lung de fabricaţie, destinate exportului (OG nr.14/1996);

s-a diminuat la 5% impozitul pe profitul obţinut din

activităţile de export (faţă de 25% din alte activităţi); acordarea de garanţii pentru participarea la licitaţiile

internaţionale; acordarea de garanţii pentru creditele de export;

acoperirea parţială, din resursele bugetului de stat, a

cheltuielilor de participare la târgurile şi expoziţiile internaţionale;

finanţarea parţială, prin bugetul de stat, a activităţilor de

informare comercială a agenţilor economici, în special a IMM-urilor, de către Centrul Român de Comerţ Exterior (CRCE);

acordarea, în unii ani, de subvenţii de export pentru

cantităţi restrânse din unele produse agroalimentare (grâu, porumb boabe, carne de porc şi pasăre), în limitele permise de OMC;

crearea de zone libere, care să favorizeze exporturile

(Constanţa, Agigea, Sulina, Galaţi, Brăila, Giurgiu)

248

Măsurile luate în vederea relansării exporturilor româneşti nu au avut impactul scontat, fapt evidenţiat de existenţa în continuare a unui sold negativ în balanţa comercială.

În opinia noastră liberalizarea comerţului exterior s-a produs brutal influenţând direct competitivitatea producătorilor naţionali.

Liberalizarea cursului de schimb s-a efectuat gradual şi

abia la 1 februarie 1998 se poate discuta de o convertibilitate internă deplină a leului.

Toate aceste măsuri luate de guvernele care s-au succedat după 1989 au avut ca scop atingerea obicectivelor concrete ale procesului de tranziţie spre o economie de piaţă.

După 17 ani de tranziţie, România este departe de a-şi fi atins obiectivele propuse. Tranziţia s-a dovedit a fi un proces lung, anevoios, deosebit de complex şi cu costuri sociale ridicate. Construirea noilor mecanisme ale economiei de piată a înregistrat unele progrese. Chiar raportul Băncii Mondiale apreciază că România se înscrie într-o tendinţă generală de liberalizare. Această tendinţă nu s-a asociat însă cu o modernizare suficientă a economiei româneşti şi cu o creştere considerabilă a performanţelor sale.

Criza economică s-a permanentizat fapt ce a avut ca efect: scăderea PIB; perpetuarea deficitului bugetar şi comercial; menţinerea unei cote ridicate a inflaţiei, scăderea calităţii vieţii; polarizarea societăţii fără crearea unei necesare clase mijlocii – care să menţină echilibrul societăţii; menţinerea în continuare a unui nivel scăzut al exporturilor.

„Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu”, lansată în martie 2000, avea ca obiectiv fundamental crearea unei economii de piaţă funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile Uniunii Europene. Convergenţa conturată în acest sens se întemeiază pe evaluarea resurselor şi

249

posibilităţilor, a contextului intern şi internaţional. „Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu” răspunde dublului imperativ al încheierii tranziţiei la economia de piaţă în România şi al pregătirii aderării sale la Uniunea Europeană, pentru a folosi şansa istorică oferită de decizia Consiliului Uniunii Europene de la Helsinki din decembrie 1999 de a deschide negocierile de aderare cu România.

Strategia avea în vedere evaluarea riguroasă a costurilor sociale ale tranziţiei şi ale promovării reformei, precum şi ale aderării la Uniunea Europeană. Concluzia principală a Strategiei este că, asigurându-se suportul financiar şi legislativ necesar, prin eforturi perseverente şi o autentică solidaritate a forţelor sociale, România va putea să îndeplinească condiţiile esenţiale în vederea aderării la Uniunea Europeană în 2007.

România ca ţară în dezvoltare şi tranziţie la economia de piaţă s-a văzut în situaţia de a ieşi din dificultate prin dezvoltarea comerţului exterior care să asigure importul de tehnologie atât de necesar privatizării şi modernizării economiei naţionale şi nu în ultimul rând obţinerea de resurse valutare necesare realizării importurilor.

O asemenea orientare este rezultatul experienţei multor ţări atât dezvoltate cât şi în dezvoltare care au transformat comerţul exterior într-un motor al dezvoltării economice.

Este evident că dezvoltarea primordială a comerţului exterior în vederea dezvoltării economiei naţionale a fost determinată de faptul că strategia României până în 1989 era orientată pe substituirea importului şi pe promovarea exportului.

De asemenea, nu trebuie uitat şi faptul că după revoluţia din 1989 producţia a scăzut substanţial şi evident posibilităţile ţării noastre de export.

Într-o asemenea situaţie, când economia trebuia privatizată, retehnologizată şi restructurată, România trebuia, ca în afară de efortul propriu în condiţiile în care statul nu mai

250

putea fi implicat în investiţii masive, să se pună accent pe atragerea de capital străin.

Investiţiile străine directe sunt o parte componentă a fluxurilor de capital pe termen lung şi constitue un factor important al creşterii economice pentru ţările în curs de dezvoltare.

Investiţiile străine directe constitue un factor important al creşterii economice, facilitând transferul de tehnologie, forţă de muncă calificată, promovarea competiţiei, creşterea exporturilor. Ţările în curs de dezvoltare nu întotdeauna beneficiază de investiţii, iar efectele pozitive ale acestora asupra creşterii economice depind de calitatea politicilor de mediu, reducând accesul ţărilor în curs de dezvoltare la piaţa internaţională de capital.

Punerea în aplicare a Strategiei de dezvoltare economică lua în considerare atragerea unui volum anual de investiţii străine directe de peste 1,8 miliarde dolari. Uniunea Europeană aprecia că nivelul investiţiilor străine reprezintă un barometru al încrederii în ţările respective.

În acest sens Guvernul împreună cu Ministetrul Dezvoltării şi Prognozei au elaborat un program de atragere a investiţiilor străine directe, care se concentra în special pe prestarea unor servicii gratuite investitorilor, servicii de informare, asistenţă de specialitate, însoţite de eforturi susţinute în vederea creării unei imagini externe favorabile. Programul avea la bază o strategie mult mai agresivă – abordarea directă a investitorilor străini importanţi, cărora li se prezentau proiecte concrete de investiţii. Proiectele de investiţii realizate de autorităţile române aveau o importanţă deosebită deoarece ţineau seama de necesităţile de finanţare existente în sectoarele economiei româneşti.

Guvernul miza pe ideea că existenţa unor programe corelate şi eficiente de dezvoltare regională va conduce la promovarea investiţiilor străine directe orientate către export, concomitent cu promovarea investiţiilor interne. Adaptarea

251

procedurilor interne la standardele internaţionale însoţită de stimulentele acordate vor susţine cu siguranţă eforturile României în sensul atragerii de capital.

Activităţile de informare şi documentare cât şi accesul investitorilor străini la structurile guvernamentale de decizie, au fost facilitate prin H.G. nr.159 din 11 ianuarie 2001, prin care s-a înfiinţat departamentul pentru Relaţia cu Investitorii Străini. În acelaşi timp Guvernul împreună cu ministerele au concurat la definirea clară a domeniilor strategice pentru atragerea de investiţii străine directe şi la înlăturarea obstacolelor din calea investitorilor cu privire la legislaţie, contabilitate, servicii bancare şi financiare. În ceea ce priveşte legislaţia pentru prima dată în perioada post decembristă putem aprecia poziţia fermă a Guvernului cu privire la menţinerea în vigoare a facilităţilor acordate investitorilor prin legea 332/2001.

Legea 332/2001 privind acordarea de facilităţi investiţiilor străine directe care depăşesc 1 milion dolari a creat divegenţe între FMI, Banca Mondială şi Guvernul României. Cu toate acestea Guvernul şi-a asumat răspunderea pentru legea investiţiilor străine, lege considerată de altfel de oficialii români ca având o importanţă vitală în atragerea de capital străin.

Un argument în acest sens poate fi riscul orientării investitorilor străini către ţările membre ale grupului de la Visegrad, investitorii străini preferând să investească în Cehia, Ungaria sau Polonia, unde există un regim favorabil al investiţiilor şi să exporte ulterior produse finite către România, având în vedere faptul că acordul CEFTA scuteşte aceste exporturi de plata taxelor vamale.

De asemenea este evident faptul că facilităţile care au fost acordate prin legea investiţiilor străine nu au afectat veniturile la bugetul de stat, iar pe termen mediu vor permite chiar creşterea acestor venituri.

252

Legea acordă facilităţi investiţiilor directe cu impact semnificativ în economie (cu excepţia sectoarelor: financiar, bancar, de asigurări-reasigurări, precum şi a celor reglementate de legi speciale), adică a căror valoare depăşeşte 1 milion de dolari şi care contribuie la dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii economice realizate numai cu capital lichid în lei sau în valută liber convertibilă.

Potrivit legii 332/2001, investitorii străini pot transfera în străinătate sumele obţinute în urma vânzării acţiunilor, părţilor sociale sau a obligaţiunilor, precum şi sumele rezultate din lichidarea investiţiilor, în condiţiile regimului valutar din România. Un alt drept de care beneficiază investitorii străini este acela de a transfera în străinătate, în valuta investiţiei, sumele obţinute cu titlu de despăgubire.

De asemenea utilajele tehnologice, instalaţiile, echipamentele, aparatele de măsura şi control, produsele de software, achiziţionate din import, exclusiv noi, necesare realizării investiţiei, sunt exceptate de la plata taxelor vamale.

Bunurile achiziţionate din import sau din România, exclusiv noi, necesare realizării investiţiei beneficiază de amânarea plăţii TVA potrivit reglementarilor în vigoare, respectiv până la data de 25 a lunii următoare datei de punere în funcţiune a investiţiei.

Sunt exceptate de la plata taxelor vamale materiile prime nerealizate în ţară şi componentele importate, folosite efectiv în producţia proprie, pe o perioada de doi ani calculată de la data punerii în funcţiune a investiţiei.

Societăţile comerciale noi, constituite după intrarea în vigoare a acestei legi, în care au fost realizate investiţii, sunt scutite de la plata impozitului pe profit pe o durata de 5 ani de la data punerii în funcţiune a investiţiei. Investiţiile realizate în condiţiile acestei legi beneficază de utilizarea amortizării accelerate, definite conform Legii nr.15/1994, iar investiţiile noi, a căror valoare depăşeşte 10 milioane dolari sau echivalentul în lei sau alte valute convertibile, conform

253

proiectului de investiţie şi Planului de afaceri, pot fi prezentate Departamentului pentru Relaţiile cu Investitorii Străini din cadrul Guvernului în vederea obţinerii de facilităţi suplimentare ce pot fi negociate şi supuse de Guvern spre aprobare Parlamentului sub forma de lege.

În cazul în care se va constata că prevederile legii nu au fost respectate şi investitorul a furnizat anumite informaţii neconforme cu realitatea, Ministerul Dezvoltării şi Prognozei va iniţia procedurile de retragere a facilităţilor acordate şi va sesiza organele fiscale pentru a fi stabilit cuantumul sumelor ce urmează a fi plătite, reprezentând contravaloarea facilităţilor de care a beneficiat investitorul, precum şi penalităţile aferente întârzierii plăţii taxelor şi impozitelor care ar fi trebuit achitate în absenţa acestor facilităţi.

În condiţiile în care investiţiile se lichidează voluntar într-o perioada de timp mai mică decât dublul celei pentru care investitorul beneficiază de facilităţi, acesta va fi obligat să plătească impozitele stabilite pe întreaga durată de funcţionare a investiţiei, precum şi penalităţile aferente întârzierii plăţii taxelor şi impozitelor care ar fi trebuit achitate în absenţa acestor facilităţi. Penalităţile vor fi calculate pentru perioada scursă între momentul în care taxele şi impozitele ar fi trebuit plătite şi momentul constatării nerespectării prevederilor acestei legi.

Promovarea investiţiilor prin elaborarea unor materiale promoţionale şi prin intermediul internet-ului a fost de asemenea, o mişcare inteligentă a Guvernului, care a dat dovadă de transparenţă. Reluarea relaţiilor cu instituţii internaţionale din domeniul investiţiilor străine, respectiv Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor Străine, Asociaţia Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor Străine din ţările CEFTA, Reţeaua IPANet coordonată de MIGA/Banca Mondială şi OPIC, împreună cu reluarea participării României la programele internaţionale cu privire la stimularea activităţii investiţionale vor duce cu siguranţă la

254

atragerea fluxului investiţional atât de necesar ţării noastre în vederea sprijinirii procesului de tranziţie.

Putem afirma că Uniunea Europeană poate fi în măsură de a acorda consultanţă în domeniul atragerii de investiţii străine directe. Această afirmaţie este clar susţinută de influxul anual de investiţii străine directe atras de Uniunea Europeană, intrări ce o situează pe locul III în lume după SUA şi Japonia.

România a creat un mecanism de monitorizare a fluxurilor de investiţii străine directe, sistem creat în conformitate cu practicile OCDE.

În 2002 au fost puse bazele unui „Cod de Atragere a Investiţiilor” care urmărea orientarea influxului de investiţii străine directe către: zonele speciale, zonele defavorizate, zonele libere – în scopul susţinerii unei dezvoltări regionale uniforme şi a exportului. Acest „Cod” includea un set de facilităţi fiscale suplimentare, asistenţă guvernamentală privind completarea sau reabilitarea infrastructurii necesare investiţiei şi oferirea de programe de dezvoltare a resurselor umane, în funcţie de specificul locurilor de muncă ce vor fi create.

De asemenea s-a avut în vedere modificarea unor reguli contabile care să asigure o mai bună funcţionare a societăţilor cu răspundere limitată şi trecerea treptată la un regim opţional în ceea ce priveşte Standardele Internaţionale de Contabilitate pentru IMM-uri.

Eforturile României în scopul atragerii investitorilor străini sunt susţinute de o serie de avantaje importante pe care investitorii străini nu le pot trece cu vederea. Putem aminti faptul că România este membră NATO, iar de la 1 ianuarie 2007 este membră a Uniunii Europene. Pe lângă aceste aspecte, nu pot fi neglijate nici avantajele comparative pe care le deţine România, respectiv forţă de muncă ieftină şi calificată, resurse naturale, impozitul unic pe profit (16%), acces la importante rute de transport (facilităţi extinse de navigaţie maritimă şi fluvială: portul Constanţa este cel mai mare port la Marea Neagră; canalul Rhin–Main–Dunăre oferă posibilitatea de

255

acces la noi rute de navigaţie de la Marea Neagră la Marea Nordului), reţea de cale ferată în lungime de 11.380 km, dintre care 3.866 km sunt electrificaţi; reţea de şosele în lungime de 72.816 km (din nefericire atât calea ferată cât şi drumurile necesită investiţii în vederea reabilitării). De asemenea, piaţa de 22 milioane de locuitori reprezintă un real avantaj alături de poziţia geografică, România fiind amplasată la confluenţa unor importante artere comerciale şi pieţe emergente (Ţările Europei de Est, Orientul Mijlociu, ţările CIS) care oferă acces la o piaţă de 200 milioane de consumatori pe o rază de 1000 km. Se poate remarca că în procesul de tranziţie România nu a fost singură fiind sprijinită de Uniunea Europeană şi de organizaţii internaţionale precum Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional. Asistenţa acordată României de către Uniunea Europeană s-a concretizat în „Parteneriatul de aderare” („catch-up facility”) compus din fondurile PHARE, ISPA şi SAPARD.

256

BIBLIOGRAFIE

Ana Bal “Economii în tranziţie”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997.

Ana Bal „Perspectivele integrării depline a ţărilor est-europene în U.E.”, Institutul de Economie Mondială, iunie 1996 Bucureşti.

E. Andreescu C. Albu

“Noua etapă a integrării economice vest-europene”, Universitatea Ecologică, Bucureşti 1999.

C. Albu M. Vătăşescu

„Relaţii economice internaţionale”, Societatea Ateneul Român, Universitatea Ecologică, Bucureşti 1999.

C. Albu M. Vătăşescu

“Relaţii Economice Internaţionale”, Editura Apimondia, Bucureşti, 2006.

Florin Bonciu “Investiţii străine directe”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

Florin Bonciu “Economie Mondială”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.

B. Balassa “Towards a Theory of Economic Integration”, Homewood, Yrvin, 1961.

B. Balassa „European Economic Integration”, North Holland, Amsterdam, 1975.

257

B. Balassa „Economic Integration in Estern Europe”, Ed. Mimeo, Bucureşti, 1992.

Barnet, Richard J. “Stateless Corporations: Lords of the Global Economy”, The Nation, 19 decembrie, 1994.

Bauman, Z. “Globalizarea şi efectele ei sociale” Editura Antet, Filipeştii de Târg, Prahova, 2004.

J. N. Bhagwati „Export-Promotion Trade Strategy”, Editura Milner, 1990.

O. Bibere

“Uniunea Europeană între real şi virtual”, Editura ALL, Education, Bucureşti, 1999.

Bo Sodersten and Geoffrey Reed

„International Economics” – Third Edition.

Nora Chiriţă Emil Scarlat

“Politici Macroeconomice”, Editura Economică, Bucureşti, 1998.

R. Caves „Multinational Enterprise and Economic Analysis” New York, Cambridge University Press, 1996.

M. Dinu “Economie contemporană; ce este globalizarea?” Editura Economică, Bucureşti, 2001.

258

Sterian Dumitrescu Ana Bal

“Economie Mondială”, Editura Economică, Bucureşti, 2002.

Peter Dicker „Global Shift. The Internationalization of Economic Activity”, The Guilford, N.Y. 1992.

Peter Drucker „The Changed World Economy”, Economic Impact nr.4/1996.

P. Hirst “Globalizarea sub semnul întrebării” Editura Trei, 2003.

Virgil Gheorghiţă Aristide Cociuban

“Economie Mondială”, Editura Politeia – SNSPA Bucureşti, 2002.

D. Greenaway „Trade policy and new protectionism”, Editura St. Martin’s Press, N.Y. 1983.

D. Greenaway „Economic Development and International Trade”, Editura Mchillan, 2000.

Driss Guerraoui et Xavier Richet

„Les investissements directs étrangers”, 2001.

C. Hen J. Léonard

“Uniunea Europeană - un memento complet asupra integrării europene”, Ediţia a 10-a, C.N.I. Coresi, Bucureşti, 2002.

D.C. Korten „When Corporations Rule the World”, 1995 by the People -Centered

259

Development Forum, 22.

A. King B. Schneider

„Prima revoluţie globală”, Editura Tehnică, 1993.

Gheorghe Manolescu

“Politici economice”, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

H.P. Martin H. Schumann

“Capcana globalizării” Editura Economică, Bucureşti, 2000.

D. Miron „Integrarea economică regională”, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000.

D. Miron „Comerţ internaţional”, Editura ASE, 2003.

D. Miron “Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004.

M. Popescu

“Globalizarea şi dezvoltarea trivalentă” Editura Expert, Bucureşti, 1999.

G. Postelnicu C. Postelnicu

“Globalizarea economiei” Editura Economică, Bucureşti, 2000.

Nicolae Sută “Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane”, Editura Eficient, Bucureşti, 2000.

J.E. Stiglitz

„Globalizarea, speranţe şi deziluzii” Editura Economică, Bucureşti, 2003.

260

J. Timbergen “International Economic Integration”, Amsterdam, 1954.

A. Toffler „Şocul viitorului”, Editura Politică, Bucureşti, 1973.

A. Toffler „Al treilea val”, Editura Politică, Bucureşti, 1983.

A. Toffler „Powershift”, Editura Antet, 1995.

J. Thomlinson

„Globalizare şi cultură” Editura Amarcord, Timişoara, 2001.

I. Vajda “Integration Economic Union and the National State Foreign Trade in a Planed Economy”, Cambridge University, Press, 1971.

L. Voinea “Corporaţiile transnaţionale şi economiile naţionale”, Editura IRLI, Bucureşti, 2001.

*** UNCTAD, World Investment Report 1999 – 2006

*** United Nations. Statistica! Yearbook, Forty-fifth Issue. New York: U.N., 2001.

*** World Trade Organization, Annual Report 2001 - 2005.

*** Foreign Direct Investmenl for Development - Maximising Benefus,

261

Minimising Costs, OECD, Paris, 2002.

*** UNDP, Human Development Report 2002, Deepening Democracy in a Fragmented World, Oxford University Press, 2002 - 2005.

*** The World Bank Group, Data and Statistics.

*** World Bank, 2003 World Development Indicators.

*** Human Development Report 2003: Millennium Development Goals: A compact among nations to end human poverty, Oxford University Press, 2003.