of 62 /62
Ala Sainenco, Ritm în limbaj (analiza liricului), Iași, PIM, 2013 Capitolul I Ritmul şi geneza limbajului Justificarea perspectivei Constatând existenţa legăturii dintre limbă şi ritm, ne întrebăm, firesc, în ce moment acestea interferează şi în ce mod interferenţa lor se perpetuează în timp. Răspunsul la această întrebare, după cum urmărim limba şi ritmul în formele şi funcţiile lor primare sau în funcţiile predominant estetice, trebuie căutat în geneza limbajului şi a ritmului sau în originea artelor. Aşa cum cel de-al doilea aspect se diferenţiază şi se instituie din primul, căutările se orientează, cel puţin în faza lor iniţială, tot spre geneza limbajului. Teoriile privind originea limbajului uman, indiferent de modul în care tratează problema, punctează câteva aspecte comune impuse de finalitatea demersului: coordonatele spaţio- temporale ale apariţiei limbajului, impulsul iniţial şi modul în care sunetul nearticulat devine semn cu dublă articulare. 1

originea limbajului

Embed Size (px)

DESCRIPTION

geneza limbajului

Citation preview

Page 1: originea limbajului

Ala Sainenco, Ritm în limbaj (analiza liricului), Iași, PIM, 2013

Capitolul IRitmul şi geneza limbajului

Justificarea perspectivei Constatând existenţa legăturii dintre limbă şi ritm, ne întrebăm,

firesc, în ce moment acestea interferează şi în ce mod interferenţa lor se perpetuează în timp. Răspunsul la această întrebare, după cum urmărim limba şi ritmul în formele şi funcţiile lor primare sau în funcţiile predominant estetice, trebuie căutat în geneza limbajului şi a ritmului sau în originea artelor. Aşa cum cel de-al doilea aspect se diferenţiază şi se instituie din primul, căutările se orientează, cel puţin în faza lor iniţială, tot spre geneza limbajului.

Teoriile privind originea limbajului uman, indiferent de modul în care tratează problema, punctează câteva aspecte comune impuse de finalitatea demersului: coordonatele spaţio-temporale ale apariţiei limbajului, impulsul iniţial şi modul în care sunetul nearticulat devine semn cu dublă articulare.

În încercarea de a da răspuns la întrebarea formulată la începutul acestui capitol, nu interesează însă problema originii limbajului în sine, ci felul în care limbajul îşi instituie propriul ritm.

Abordând perspectiva limbaj-ritm în geneza limbajului, atenţia noastră s-a îndreptat asupra teoriilor care, chiar dacă nu au avut în vizor acest (sau strict acest) aspect, tangenţial sau direct, s-au referit şi la el.

Unele dintre aceste teorii tratează limbajul ca pe o componentă a „expresiilor” culturale în care acesta era prezent şi din care s-a desprins mai târziu, păstrând unele trăsături originare şi dezvoltând altele conforme cu noile finalităţi.

Giambattista Vico, pe această linie, expune o teorie a originii poetice generale a umanităţii şi a rădăcinilor poetice ale limbajului. Forma primară şi originară a limbajului a fost poezia, iar poezia a fost cântată. Printr-o evoluţie îndelungată, cronologizată în trei vârste ale omenirii, s-a ajuns la

1

Page 2: originea limbajului

limbajul şi limbile pe care le avem astăzi. Cântecul poetic primar – căci oamenii la început au cântat – a conferit ritm poeziei originare, iar acesta, în timp, s-a repercutat asupra limbajului comun. Evoluţia continuă a semnificaţiei, susţinută de evoluţia structurii segmentale şi suprasegmentale, explicabilă, după Giambattista Vico, prin baze psihice, biologice şi sociale, a condus la „fizionomia” actuală a limbajului şi a limbilor. Dincolo de diversitatea limbilor, Giambattista Vico intuiește existența unei limbi mentale comune care reflectă în acelaşi fel substanţa lucrurilor prezente în viaţa oamenilor.

Ideea sincretismului limbaj-muzică este promovată explicit în paginile Eseului despre originea limbilor de Jan-Jacque Rousseau. La originea acestei forme sincretice se află pasiunea, care determină omul să vorbească, iar vorbirea-cântare este poezie cu implicaţii adânci în esenţializarea trăsăturilor umane. Limbajul originar a avut, după Jan-Jacque Rousseau, ca trăsături esenţiale tropii şi prozodia, iar întreaga structură a limbii primare era subordonată unei tendinţe eufonice. Orientarea limbajului spre satisfacerea altor necesităţi de comunicare a condiţionat depoetizarea acestuia: neadresându-se inimii, ci raţiunii, limbajul îşi schimbă caracteristicile. Expresiile devin mai monotone, consoanele se multiplică, accentele se sting, cantităţile se egalează, iar limba în întregime devine mai exactă, mai clară, mai surdă şi mai rece.

Pe o altă direcţie, dar având în vedere acelaşi nucleu sincretic pe care îl completează cu elementul munca, economistul german Karl Wilhelm Bücher pune în evidenţă importanţa ritmului în constituirea şi evoluţia formei sincretice muncă-poezie-muzică din care, în timp, se desprind formele artei şi limbajul. Interesat, în fond, de studiul formelor asocierilor de muncă şi pornind de la acestea, prin analiza unor fapte şi a unui corpus vast de cântece de muncă, Karl Bücher ajunge la concluzia că muzica, poezia şi munca au o origine comună, iar anterior acestora este ritmul.

Într-un context mult mai larg, făcând referire la lucrarea lui Karl Wilhelm Bücher Arbeit und Rhythmus, bazându-se pe studiul limbajului infantil, a limbilor comunităţilor necivilizate, pe comunicarea surdo-muţilor şi pe situaţiile de dereglare a limbajului şi comportamentul primatelor, istoricul şi filologul Alexandr L. Pogodin susţine, de asemenea, pe aceeaşi linie de argumentare, importanţa ritmului (nu doar însă a ritmului muncii) în

2

Page 3: originea limbajului

evoluţia limbajului. Omul descoperă şi creează un ritm extern acolo unde nu există unul intern, tendinţa spre ritm aflându-se în însăşi natura umană.

André Leroi-Gourhan identifică germenii evoluţiei umane în viziunea mitologică, care se fundamentează pe transferul de atribute umane pe lumea animală şi pe apartenenţa umană la lumea socială. Două trăsături condiţionează evoluţia de o anumită manieră a societăţii umane: tehnicitatea şi limbajul, care nu s-au dezvoltat într-o perspectivă zoologică, ci paralel cu aceasta, evoluând mult mai rapid. Tehnica şi limbajul fiind doar două aspecte ale aceluiaşi fenomen, estetica – legată direct de reprezentarea figurativă care condiţionează stiluri; bazată pe perceperea ritmurilor şi a valorilor – ar putea reprezenta, în viziunea lui André Leroi-Gourhan, un al treilea aspect. Astfel, unealta, limbajul şi creaţia ritmică sunt trei componente ale aceluiaşi proces de devenire umană.

3

Page 4: originea limbajului

Giambattista Vico: natura poetică a limbajuluiMultiplele unghiuri de vedere din care poate fi interpretată opera lui

Giambattista Vico (trei evidenţiate de Karl Otto Apel – „accesul la conştiinţa istorică”, „motivele teologico-filozofice” şi „tradiţia spiritual-istorică specifică Italiei” – la care Eugeniu Coşeriu adăugă încă cel puţin trei – „reprezentant al iluminismului italian”, „interpretarea existenţialistă”, „interpretarea în contextul semioticii moderne” [2, p. 246-348]) pune în evidenţă vastitatea ei şi implicaţiile pe care le are în realizarea cunoaşterii umane ca diversitate de domenii dintr-o perspectivă în care, aşa cum menţionează Eugeniu Coşeriu, „reflecţia asupra limbajului constituie adevăratul punct de plecare al principiilor […] gnoseologice şi, în acelaşi timp, fundamentul poziţiei privilegiate pe care o acordă activităţilor umane în cadrul epistemologiei”. Or, „în ultima sa fază de dezvoltare „noua ştiinţă” devine o ştiinţă a limbajului sau cel puţin a omului ca fiinţă vorbitoare” [ibid., p. 362-363].

Aspectul pe care îl aduce în prim-planul demersului său Giambattista Vico este cel al genezei limbii în planul ei universal, integrată într-un cadrul cronologic. În această abordare „prin întoarcere la origini”, Eugeniu Coşeriu evidenţiază două aspecte, inegale ca rezultat al demersului epistemologic realizat de filosoful italian, filosofia limbajului şi lingvistica: „în timp ce în domeniul filosofiei limbajului Vico pune bazele unui proiect grandios […] şi dovedeşte o profundă cunoaştere a esenţei limbii […], în domeniul lingvisticii […] concepţiile sale nu sunt doar preştiinţifice, ci şi necritice şi arbitrare” [ibid.]. În acelaşi sens, unele idei ale lui Giambattista Vico despre originea limbajului par a fi, la prima vedere, fanteziste şi paradoxale, căci cel puţin ca succesiune temporală, în cunoaşterea umană, atât la nivel de cunoaştere clară confuză, cât şi la nivel de cunoaştere clară distinctă, scrisul succede vorbirea, poezia succede proza, sensul indirect – sensul direct. Abordarea unei concepţii privind originea limbajului uman cum ar fi cea a lui Giambattista Vico, impune, în primul rând, adoptarea unei alte perspective asupra limbajului şi a funcţiilor acestuia.

Acceptând limbajul ca trăsătură definitorie umană, Giambattista Vico nu-i atribuie acestuia o funcţie cardinală. Conturarea, în timpuri preistorice, a individualităţii umane s-a produs datorită altei trăsături esenţiale pentru om – înţelepciunea, care nu este doar capacitate superioară

4

Page 5: originea limbajului

de înţelegere şi de judecare a lucrurilor, ci posedă, după Vico, şi o dimensiune axiologică, fiind ştiinţa binelui şi a răului: „Înţelepciunea este facultatea stăpână peste toate disciplinele prin care se dobândesc ştiinţele şi artele [...]. În însăşi fiinţa sa umană, omul nu este altceva decât minte şi suflet, sau, altfel spus, intelect şi voinţă”1 [p. 224]. Ambele laturi umane – intelectul şi voinţa – se pot desăvârşi prin înţelepciune, întâietatea revenindu-i, după Gambattista Vico, voinţei. Iar dintre tipurile de înţelepciune caracteristice omului, cea dintâi specifică „păgânătăţii” a fost înţelepciunea poetică, care s-a manifestat printr-o metafizică „sentimentală” şi imaginativă, departe de a fi raţională şi abstractă. Or, omul originar, incapabil de orice fel de raţionament, „cu simţuri robuste şi cu închipuirea extrem de viguroasă” nu putea construi decât acest tip de metafizică preraţională, prelogică în care imaginaţia era modalitatea de a explica lucrurile, prin ea, în acelaşi timp, manifestându-se forţa creatoare umană, zonă spre care logica umană se va reîntoarce pe o altă dimensiune –epistemologică – domeniul creaţiei umane fiind, în concepţia lui Gambattista Vico, singurul în care se poate realiza cunoaşterea umană.

Înţelepciunea originară poetică a generat, după Gambattista Vico, întreaga cunoaştere umană în domeniile caracteristice vieţii sociale. Pot fi evidenţiate, pornind de la opera lui Gambattista Vico, câteva direcţii de dezvoltare a ştiinţei. Am avea, astfel, pe o linie: logica, morala, economia şi politica; pe altă linie: fizica (din care s-au dezvoltat cosmogonia şi astronomia) şi grafia. Toate aceste ştiinţe, distincte ca obiect şi perspectivă de cercetare, se unesc sub un semn comun – cel al poeticităţii.

Ştiinţele au generat instituţiile şi formele de manifestarea a umanului, iar limbajul uman se prezintă drept corolar al evoluţiei înţelepciunii poetice, de rând cu alte rezultante ale acesteia. Astfel, în teologia lor naturală, adică în metafizica lor, oamenii i-au închipuit pe zei; cu logica au descoperit limbile; cu morala şi-au creat eroii; cu economia au întemeiat familia; cu politica – oraşele; cu fizica au stabilit principiile

1 Aici şi în continuarea acestui paragraf citările din Giambattista Vico se fac, fără a se

indica numărul sursei din Referinţe bibliografice, după: Vico, Giambattista, Principiile unei ştiinţe noi cu privire la natura comună a naţiunilor. Studiu introductiv, traducere şi indici de

Nina Facon. Note de Fausto Nicolini şi Nina Facon, Bucureşti, Univers, 1972, 823 p. 

5

Page 6: originea limbajului

lucrurilor divine (iar cu fizica particulară a omului – pe ei înşişi); cu cosmografia au proiectat constelaţiile de pe pământ în cer; prin cronologie au fixat începutul timpurilor; prin geografie – hotarele.

Limba nu este în mod necesar, în momentul apariţiei sale, un mijloc de comunicare interumană şi nici măcar mijloc de comunicare, ci are, în primul rând, o existenţă în sine. Cu rădăcinile în înţelepciunea poetică şi în poezie, ea nu este, în acelaşi timp, un simplu vehicul al poeziei; limbajul cu funcţia accentuată de logos fantastic este poezie în sine; poezia este, de fapt, forma originară a limbajului. Or factura psihică a omului primar nu putea „izvodi” decât un „limbaj-poezie”, reflex al înţelepciunii poetice, bazate pe sentimentele şi imaginaţia unor oameni pentru care poezia a fost o facultate înnăscută, produsă de necunoaşterea cauzelor. Această poezie a fost la începuturi divină, pentru că la originea tuturor lucrurilor erau pentru oameni zeii. Considerând poezia rod al unei închipuiri care „crea cu o uimitoare înălţare spre sublim”, Gambattista Vico o înscrie în tipul de cunoaştere primară care caracterizează umanitatea şi îi atribuie, pe lângă funcţia gnoseologică, funcţii reglatoare (de constrângere) şi educative: menirea poeziei e „să născocească mituri sublime potrivite înţelegerii celei mai obişnuite şi care să tulbure pe oameni până la ultimele margini posibile, pentru a-şi atinge ţinta pe care şi-au propus-o, anume de a învăţa poporul să trăiască în virtute”. Aşa cum limbajul şi poezia reprezentau o formă originară sincretică, în necesitatea delimitării metodologice a celor două componente, se poate afirma că acestea au fost şi funcţiile primare ale limbii.

Concentrând în sine primele rezultate ale unor reflecţii asupra lumii, poezia şi cuvintele primare „reţin” esenţa lucrurilor. Pe acest motiv, „descifrările etimologice” sunt, pentru Giambattista Vico, căi de realizare a cunoaşterii esenţei. Aşezând limbajul printre celelalte „instituţii” umane, Giambattista Vico indică, pe de o parte, greşeala care a indus spre interpretarea eronată, în opinia sa, a originii limbajului, iar, pe de altă parte, principiile care fundamentează înţelegerea corectă a genezei acestuia şi a cunoaşterii umane. Pentru Gambattista Vico, după cum arată Eugeniu Coşeriu, „etimologia are misiunea de a dezvălui adevărul cuvântului” [2, p. 368], căci prin intermediul acesteia „pot fi depistate intuiţiile originare care

6

Page 7: originea limbajului

instituiau odinioară unitatea semnificaţiei” [ibid., p.385], cuvântul neaparţinând mitului, ci fiind mitul însuşi.

Fidel acestui principiu, Giambattista Vico caută originea limbilor în originea literelor, care prin natura lor ar fi legate una de alta. La această concluzie filosoful ajunge pornind de la două premise, deduse ambele metalingvistic, din etimologia şi sensul cuvintelor gramatică şi caractere: (1) aşa cum gramatica înseamnă „arta de a vorbi”, dar γράμματα înseamnă „litere”, ar trebui să înţelegem prin gramatică „arta de a scrie”; or „toţi oamenii fiind, la început, muţi, ei au vorbit mai întâi scriind”; (2) caractere înseamnă „idei, forme, modele” şi „este sigur că au existat mai întâi caracterele poetice şi de-abia după aceea caracterele reprezentând sunete articulate” [p. 254].

Principiile – de fapt, axiomele, în opinia lui Gambattista Vico – de la care ar trebui să se pornească în tratarea originii limbilor şi a literelor ar trebui să fie următoarele: primii oameni nu-şi puteau forma ideile despre lucruri decât printr-o viziune fantastică, dar, pentru că erau muţi în acelaşi timp, ei nu puteau să le exprime decât prin gesturi sau alte mijloace care ar fi fost în raport natural cu ideile [p. 255]. De aici decurge trăsătura fundamentală a limbajului uman primar de a însemna în mod natural ideile, fapt care subliniază o dată în plus forţa explicaţiilor etimologice în descifrarea şi înţelegerea esenţei lumii.

Pe lângă aceste principii, sub aspect metodologic, ar trebui să se ia în calcul, după Giambattista Vico, axioma filologică despre cele trei limbi, corespunzând celor trei vârste succesive în care moravurile condiţionează întreaga structură socială: trei feluri de moravuri au impus „trei feluri de drepturi naturale ale popoarelor, iar ca urmare a acestor drepturi, s-au orânduit trei feluri de state civile sau republici; iar pentru ca oamenii, ajunşi a trăi într-o societate civilizată, să-şi poată comunica între ei cele trei feluri de lucruri mai sus arătate, s-au format trei specii diferite de limbi şi tot atâtea feluri de caractere alfabetice” [p. 450]. Aceste trei vârste sunt:

- vârsta zeilor, în care oamenii cred că trăiesc sub guvernare divină, „că fiecare lucru le este poruncit prin prevestirile haruspiciilor şi prin oracole”;

7

Page 8: originea limbajului

- vârsta eroilor, când aceştia au dominat în republicile aristocratice, „considerându-se, prin ceea ce îi deosebea, ca fiind de o natură superioară aceleia a plebeilor”;

- vârsta oamenilor, în care s-au instituit forme de guvernare omeneşti – republicile populare şi monarhiile – şi în care „toţi s-au recunoscut a fi egali în natura lor omenească” [p. 131].

În „vârsta zeilor” ar fi existat o limbă sacră – limba ieroglifică, caracterele „sacre sau divine ale egiptenilor”, în „vârsta eroilor” – o limbă simbolică, care conţinea metafore, imagini, asemănări sau comparaţi”, în „vârsta oamenilor” – o limbă epistolară în care se scriau cu litere tot comune şi care au fost instituite de vulg.

Cauzele primare ale evoluţiei umane, cronologizată prin cele trei etape, şi, implicit, cauzele constituirii instituţiilor sociale sunt de origine divină, iar condiţia prin care omul a putut ieşi din starea de sălbăticie şi s-a constituit ca fiinţă cu fire aparte a fost ideea de Dumnezeu: „În starea primitivă, lipsită de legi, providenţa divină le-a dat acelor fiinţe sălbatice şi violente posibilitatea de a deveni oameni şi de a constitui naţiuni, şi a făcut-o trezind în mintea lor o idee, neclară încă, desigur, a dumnezeirii [...]; spaima faţă de această închipuită dumnezeire i-a făcut să pună în existenţa lor o ordine oarecare” [p. 182]. Metafizica primară primitivă, prin urmare, este religioasă, menită a echilibra violenţa umană originară prin inspirarea fricii. Conformă cu această stare umană iniţială, prima limbă, a vârstei zeilor, a fost de factură divină mentală, pentru că „o asemenea limbă se potriveşte religiilor în virtutea faptului următor: ele sunt mai interesate în a fi respectate decât în a fi analizate cu raţiunea” şi a constat din acte mute, pentru că oamenii nu aveau încă un limbaj articulat [p. 456]. Câteva trăsături ale limbajului originar sunt deductibile din această afirmaţie a lui Gambattista Vico: apariţia limbajului uman a fost ghidată de alte cauze decât cea a comunicării interumane; limbajul uman era, în esenţă, predictiv şi prelogic, iar canalul solicitat de acest limbaj scris era cel vizual.

Limbajul iniţial a fost, în acelaşi timp, un limbaj al tropilor, care reprezentau moduri necesare de exprimare, şi nu figuri căutate de stil ale poeticii moderne. Iar dintre primii tropi, cel mai strălucitor, cel mai necesar şi mai frecvent a fost, după Giambattista Vico, metafora care reprezenta, în fond, „o mică poveste, un mit restrâns” [p. 245].

8

Page 9: originea limbajului

Trecerea spre limba epistolară din vârsta oamenilor (mediată de limba vârstei a doua – limba eroică, alcătuită „din embleme eroice”, păstrată şi azi ca limbă a disciplinei militare) s-a produs din necesităţi de comunicare umană legate de distanţele în spaţiu: ea a servit „celor aflaţi departe unii de alţii pentru a-şi comunica între ei nevoile vieţii lor zilnice” [p. 260]. În limbajul din vârsta oamenilor raportul cuvânt scris / cuvânt articulat s-a modificat, articularea devenind trăsătură dominantă, iar limbajul – preponderent vorbit.

În vârsta a treia s-a produs şi diversificarea limbajului uman, pe care Gambattista Vico o explică printr-un şir de implicaţii condiţionate succesiv:

- diversitatea climelor a dus la diversificarea popoarelor;- diversitatea popoarelor a dus la diversificarea moravurilor;- diversitatea firii a dus la diversificarea modurilor de a privi

lucrurile şi de a aprecia ce este necesar şi ce nu este;- modurile de a vedea lucrurile au conturat anumite tradiţii şi

obiceiuri;- astfel s-au constituit tot atâtea limbi câte naţiuni există [p. 263].Sub aspect temporal, cele trei limbi coexistă („aşa cum la aceeaşi

dată au început să existe zeii, eroii şi oamenii […], tot astfel au început să existe la aceeaşi dată cele trei limbi”), deşi prezentau deosebiri importante între ele. Diferenţele ţineau de raportul scris – articulat şi, aşa cum s-a arătat, de modificarea acestuia în timp: „limba zeilor a fost toată ca şi mută, şi foarte puţin articulată; limba eroilor a fost un amestec de limbă articulată şi de limbă mută, aşadar un amestec de graiuri comune şi de caractere eroice cu care eroii scriau […]; limba oamenilor, aproape toată articulată şi foarte puţin mută, deoarece nu există limbă comună, oricât de bogată, în care lucrurile să nu fie mai numeroase decât cuvintele” [p. 264]. În acelaşi timp, succedându-se ca importanţă în timp şi substituindu-se funcţional, limba zeilor şi limba eroilor au constituit fundamentul limbii omeneşti: limbă simbolică, „odată cu apariţia limbii articulate formează întregul material al vorbirii poetice”, afirmă Giambattista Vico [p. 260].

Cauzele constituirii de o anumită manieră a limbii poetice sunt de natură oarecum internă: limba poetică s-a născut din sărăcia limbii, din necesitatea exprimării şi din natura grosolană a minţilor în vârsta eroică („izvoarele întregii vorbiri poetice se dovedesc a fi următoarele două, şi

9

Page 10: originea limbajului

anume: sărăcia graiurilor şi necesitatea de a se explica şi de a se face înţeleşi” [p. 133]). Spre această concluzie induc, după Gambattista Vico, ornamentele acestei limbi „şi anume hipotipozele, imaginile, asemănările, comparaţiile, metaforele, circumlocuţiunile, construcţiile care explică lucrurile prin proprietăţile lor naturale, descrierile bazate pe efecte fie de amănunt, fie mai sensibile, în fine adausurile emfatice sau chiar de prisos” [p. 268]. În felul acesta, „legile necesare ale naturii omeneşti” au dus spre crearea unei vorbiri poetice înaintea vorbirii în proză: „poeţii au format întâi graiul poetic prin compunerea laolaltă de idei particulare […] şi plecând de aici, popoarele au ajuns să formeze vorbirea în proză concentrând în fiecare cuvânt, ca într-un gen, părţile pe care graiul poetic le asociase unul cu altul” [p. 269].

Structurile diferite ale celor trei tipuri de limbi, subordonate unor funcţii diferite pe care limba le realiza în cele trei „societăţi” distincte, explică caracterul muabil al limbilor. Limba hieroglifică excludea necesităţile de comunicare; era „potrivită religiilor” şi deci subordonată scopului ca oamenii mai degrabă „să le respecte decât să vorbească despre ele” [p. 132]. Modificarea finalităţii limbajului şi orientarea lui tot mai certă spre comunicarea interumană impune modificări spre o anumită direcţie: or în limba zeilor omul „se folosise de gesturi sau de corpuri firesc legate de ideile ce trebuiau semnificate şi se vorbise în timpurile divine ale zeilor”, iar alte necesităţi de semnificare condiţionează crearea de noi semnificanţi şi constituirea unei limbi distincte, „limba simbolică, sau prin asemănări”. Acest „progres” lingvistic Gambattista Vico îl leagă de progresul altor domenii sociale şi îl explică prin factori biologici şi sociali, argumentând şi prin probe arheologice: cele dintâi naţiuni, fiind mute, au trebuit să se exprime prin semne (fie acestea gesturi, fie alte feluri de semne), legate firesc de idei; oamenii, „ca să-şi asigure hotarele moşiilor şi să aibă astfel dovezi veşnice ale drepturilor lor, trebuiau să se folosească de semne”; descoperirile au arătat că toate naţiunile foloseau moneda [p. 257].

Progresul lingvistic a însemnat, în acelaşi timp, o desacralizare a limbajului, secundată de umanizarea lui, prin reorientarea dinspre divin spre uman: cuvintele articulate din limbajul omenesc se nasc din necesitatea exprimării „unor patimi violente”, afirmă Giambattista Vico. Prin urmare, necesităţi de exprimare a stărilor interioare şi necesităţi de comunicare

10

Page 11: originea limbajului

interumană, susţinute de „întoarcerea” omului spre semenii săi, dictează modificarea limbajului.

Sub aspect lingvistic, aceste sonorizări reprezintă, la origine, onomatopee şi interjecţii, care, ca şi structură, erau cuvinte monosilabice, preponderent vocalice. Apoi, consecutiv, s-au format pronumele, particulele (parte dintre acestea fiind prepoziţii), numele şi, în final, verbele. Respectiv, şi structura sonoră a limbii s-a complicat prin diversificare sonoră, achiziţionare de consoane şi complicare a structurii segmentale a cuvintelor (acestea devenind mai lungi). La această concluzie ajunge Giambattista Vico, proiectând rezultatul observaţiilor sale din ontogeneză pe filogeneza limbajului: „la început limbile nu erau decât cuvinte monosilabice; aşa cum astăzi, cu toată mulţimea de graiuri articulate care există, copiii încep prin a folosi monosilabele, deşi posedă coardele sonore necesare pentru a articula cuvinte” [p. 190].

Articularea şi trecerea de la limba scrisă la limba vorbită a însemnat nu doar crearea de semnificate (având o origine naturală, limba omenească „trebuie să însemne ceva în mod tot atât de natural”) şi semnificanţi segmentali (semnificanţii primei limbi au fost gesturile, ai limbii eroice – emblemele, iar ai limbii omeneşti – cuvintele), ci şi constituirea unei structuri suprasegmentale, care instituie, la nivelul enunţului, ritmul şi prozodia. Astfel, constată Giambattista Vico, versul eroic s-ar fi născut atunci când grecii l-au chemat în ajutorul lor pe Apolo ca să ucidă marele şarpe Python, iar când Apolo a ucis şarpele, a rostit de câteva ori, repetând cuvântul ϊώ παιάν. Acest vers eroic „a fost la început spondeu şi a devenit pe urmă dactil; şi tot de aici derivă situaţia care se verifică întotdeauna, şi anume că spondeul cedează locul dactilului în orice poziţie, afară de cazul când se află la sfârşitul versului; astfel ritmat după versul eroic, cântul s-a născut, în mod firesc, din impulsurile patimilor foarte violente, aşa cum observăm şi astăzi că oamenii stăpâniţi de mari pasiuni încep deodată să cânte” [p. 266]. În limbajul primar, prin urmare, structura suprasegmentală a limbii, deopotrivă cu structura segmentală, realiza funcţia de semnificare.

Deducem din aceste afirmaţii ale lui Giambattista Vico, pe de o parte, că articularea a însemnat la origini cântare, iar pe de altă parte, că, în timp, s-a produs modificarea ritmului şi a structurii prozodice prin trecerea treptată de la poezie la proză.

11

Page 12: originea limbajului

Drept dovadă a evoluţiei prozodice Gambattista Vico constată că „la asirieni, sirieni, fenicieni, egipteni, greci şi latini, limbile şi-au avut începutul în versurile eroice devenite apoi iambi, ele oprindu-se în cele din urmă în proză; certitudinea acestui fapt ne-o dă istoria poeţilor antici, şi tot astfel se explică de ce în limba germană, în Silezia, provincie locuită în întregime de ţărani, se nasc în mod spontan versificatori, iar în limbile spaniolă, franceză şi italiană cei dintâi autori au scris versuri” [p. 133]. Versul eroic – spondeu – avea două silabe lungi şi este cel mai vechi vers, în opinia lui Giambattista Vico. Iambul însă se apropie cel mai mult de proză.

Prozodia iniţială a limbii era motivată şi prin faptul că, fiind muţi, oamenii, la început, „au emis sunetele vocale cântând, întocmai ca muţii; pe urmă, aşa cum se întâmplă cu bâlbâiţii, au emis, desigur tot cântând, şi sunetele articulate ale consoanelor”. Drept dovadă sunt „diftongii pe care i-au lăsat în limbă şi care au trebuit să fie altădată mult mai numeroşi”.

Cauzele care condiţionează tocmai această direcţie a evoluţiei umane ţin, parte, de structura şi posibilităţile biologice (oamenii fiind muţi, au emis sunetele vocalelor cântând, iar „acest prim cânt al popoarelor s-a născut în mod firesc şi din faptul că primii oameni rosteau sunetele cu greutate […], organul care servea la articularea sunetelor era format din coarde foarte dure” [p. 270], şi, parte, de factură psihică („aceleaşi legi necesare ale naturii omeneşti au generat fabulele, poveştile sau miturile, adică universalii fantastici, înainte de a fi generat universalii raţionali” [p. 269]). Argumentul pe care îl aduce Giambattista Vico întru susţinerea afirmaţiei sale ţine, de asemenea, de o observaţie empirică proiectată pe filogeneză dinspre ontogeneză: „oamenii muţi emit sunete cântând, şi tot cântând izbutesc şi cei care au limba legată să-şi muşte limba şi astfel să pronunţe” [p. 189] şi de la constatarea că „oamenii dau glas marilor pasiuni prin cântec, după cum se vede la cei care sunt foarte mâhniţi sau foarte veseli” [p. 190].

Aceste două observaţii, cărora Giambattista Vico le conferă statutul de axiome, îl fac să considere că „întemeietorii naţiunilor păgâne au ajuns la primele lor limbi cântând; într-adevăr ştim că, aflaţi în starea sălbatică de fiare lipsite de grai şi, prin aceasta chiar nătângi, ei nu simţeau decât îndemnul pasiunilor violente şi numai la aceasta reacţionau” [p. 190].

În felul acesta, evoluţia continuă a semnificaţiei, susţinută de evoluţia structurii segmentale şi suprasegmentale, explicabilă, după

12

Page 13: originea limbajului

Giambattista Vico, prin baze psihice, biologice şi sociale, a condus la „fizionomia” actuală a limbajului şi a limbilor. Dar dincolo de diversitatea limbilor, consideră Giambattista Vico, „trebuie să existe în natura lucrurilor omeneşti, adică în lume, o limbă mentală comună tuturor naţiunilor, care să înţeleagă în acelaşi fel substanţa lucrurilor prezente în viaţa socială a oamenilor şi să le exprime în mod tot atât de variat pe cât sunt de variate aspectele pe care aceleaşi lucruri pot să le prezinte”. Această cunoaştere este apanajul învăţaţilor din domeniul limbii, iar filologia ar trebui să se ocupe de istoria lucrurilor umane, istorie care se conţine în cuvinte, singura care poate fi cunoscută, căci omul poate cunoaşte doar ceea ce a creat el însuşi: „toţi filozofii s-au străduit cu seriozitate să dobândească ştiinţa aceasta a lumii pe care Dumnezeu singur o posedă, întrucât lumea aceasta a făcut-o el” [p. 209], oamenii însă ar trebui „să mediteze asupra acestei lumi a naţiunilor, adică asupra acestei lumi a civilizaţiei, a cărei ştiinţă puteau să o dobândească întrucât lumea respectivă ei au făcut-o” [ibid.].

Referinţe bibliografice:1. Coşeriu, Eugeniu, Istoria filozofiei limbajului de la începuturi până la

Rousseau. Traducere de Eugen Munteanu, Mădălina Ungureanu. Ed. nouă de Jorn Albrecht. Remarcă preliminară de Jurgent Trabant, Bucureşti, Humanitas, 2011, 520 p.

2. Vico, Giambattista, Principiile unei ştiinte noi cu privire la natura comună a naţiunilor. Studiu introductiv, traducere şi indici de Nina Facon. Note de Fausto Nicolini şi Nina Facon, Bucureşti, Univers, 1972, 823 p. 

13

Page 14: originea limbajului

Jean-Jacque Rousseau: originea muzicală a limbajuluiÎn contextul studiilor despre originea limbajului uman, lucrarea lui

Jean-Jacque Rousseau Eseu despre originea limbilor unde se vorbeşte despre melodie şi despre imitaţia muzicală impune chiar prin titlu clasarea la teoriile care promovează sincretismul limbaj-muzică şi originea lor comună. Iar confuzia pe care i-o induce cititorului lectura Eseului despre originea limbilor – „spre ce se îndreaptă în fond atenţia autorului, spre limbaj sau spre muzică?” (J. Starobinski) [2, p. 5] – pune în evidenţă şi la nivel de percepţie generală, dincolo de argumentarea punctuală textuală, ideea acestui sincretism.

La originea sincretismului limbaj-muzică se află, după Jean-Jacque Rousseau, pasiunea, care determină omul să vorbească, iar vorbirea-cântare este poezie cu implicaţii adânci în esenţializarea trăsăturilor umane.

Din perspectiva identităţii şi a esenţei umane, limba reliefează două trăsături distinctive majore ale acesteia, una externă, conturând coordonata planului universal al delimitării de regnul animal, şi alta internă, în planul istoric al diversificării umane culturale. Pentru cele două tipuri de diferenţe Jean-Jacque Rousseau utilizează doi termini distincţi: aspectul universal al limbajului este desemnat prin vorbire („vorbirea deosebeşte omul între animale”), aspectului istoric fiindu-i rezervat termenul limbaj („limbajul deosebeşte naţiunile între ele” [p.17]2. Coroborând cele două idei ale lui Jean-Jacque Rousseau, putem afirma, în spirit coşerian: omul vorbeşte (şi prin aceasta se deosebeşte de fiinţele nevorbitoare) şi vorbeşte într-o limbă anumită.

Sub aspectul ei istoric, limba este un semn al localizării spaţiale prin necesitatea aderării la o anumită tradiţie: „tradiţia şi nevoia îl fac pe fiecare să înveţe limba ţării sale” [p. 7]. A explica în termini cauzali individualitatea unei limbi istorice (or anume acest aspect îl are în vedere Jean-Jacque Rousseau întrebându-se „ce anume face ca această limbă să fie cea a ţării sale şi nu a altei ţări”) înseamnă însă, pentru Jean-Jacque Rousseau, a descinde spre planul universal al limbajului prin orientarea spre „o

2 Aici şi în continuarea acestui paragraf referinţele se fac, fără a se indica numărul sursei din Referinţe bibliografice, la lucrarea lui Jean-Jacque Rousseau Eseu despre originea limbilor unde se vorbeşte despre melodie şi despre imitaţia muzicală. Traducere, prefaţă şi comentarii de Eugen Munteanu, Iaşi, Polirom, 1999, 162 p.

14

Page 15: originea limbajului

explicaţie” care „este anterioară deprinderilor însele”: „vorbirea […] nu-şi datorează forma decât unor cauze naturale”.

Din modul în care tratează Jean-Jacque Rousseau cauzele naturale se poate deduce, suficient de clar, că se au în vedere, în termini aristotelici, cauza finală şi cauza naturală a originii vorbirii şi limbajului. Astfel, „dorinţa sau nevoia de a comunica sentimentele şi gândurile” (iar acestea apar „îndată ce omul a fost recunoscut de către alt om ca fiind o fiinţă care simte, gândeşte şi îi este asemănătoare” [ibid.]) constituie cauza finală, care îl determină pe om să caute mijloacele adecvate transpunerii şi transmiterii lor. Aceste mijloace – în conformitate cu a căror natură se construieşte limbajul uman şi care constituie de fapt cauza materială – nu puteau fi „scoase decât din simţuri” şi deci necesită „semne sensibile”, capabile să acţioneze asupra simţurilor şi care „se limitează, după Jean-Jacque Rousseau, la două, mişcarea şi vocea”. Din „mişcare” Jean-Jacque Rousseau reţine „mişcarea mediată, prin intermediul gestului”, care „ajunge tot atât de departe cât raza vizuală” (spre deosebire de „mişcarea nemediată, prin intermediul atingerii”, care „având drept limitare lungimea braţului, nu poate fi transmisă la distanţă”).

Corelând cauzele materiale cu cele finale, aşa cum se deduce din scrierea lui Jean-Jacque Rousseau, necesitatea de nevoi fizice şi dorinţa de „apel” către raţiune produce gesturile („dacă întotdeauna nu am fi avut decât nevoi fizice, nu am fi putut niciodată să vorbim, ci să ne înţelegem perfect doar prin limba gesturilor” argumentează filosoful [p. 21]), iar necesitatea de împărtăşire a trăirilor spirituale şi dorinţa de „apel” către inimă produce limbajul articulat („atunci când este vorba să tulburăm inima şi să înflăcărăm pasiunile, este cu totul altceva. Impresia succesivă a discursului care ne atinge prin lovituri înteţite, ne dă o cu totul altă emoţie decât prezenţa obiectului însuşi” [p. 20]; „interesul este trezit mai bine prin intermediul sunetelor” [p. 21]). Deşi admite că şi „pasiunile îşi au gesturile lor”, totuşi, după Jean-Jacque Rousseau, „ele îşi au de asemenea şi accentele lor, iar aceste accente care ne fac să ne cutremurăm, aceste accente, al căror efect nu-l putem împiedica să ne pătrundă până în adâncul inimii, poartă cu ele, în ciuda voinţei noastre, mişcări care ne smulg lacrimi şi ne fac să simţim ceea ce auzim” [ibid.]).

15

Page 16: originea limbajului

Prin urmare, concluzionează Jean-Jacque Rousseau, cu referire la cauze şi efecte în privinţa producerii limbajului uman: „demn de crezut este că nevoile dictează primele gesturi şi că pasiunile smulg primele strigăte” [p. 23]. Nu necesităţi de satisfacere materială au cauzat apariţia limbii, ci necesităţi de „împărtăşire” a pasiunilor: „nu foamea, nici setea, ci iubirea, ura, mila, mânia le-a smuls primele strigăte” [p. 24] oamenilor.

De aceea primele limbi „sunt vii şi figurate” (dovadă, în opinia lui Jean-Jacque Rousseau sunt limbile orientale, „cele mai vechi din cele ce ne sunt cunoscute”), „limbajul primilor oameni […] a fost limba unor poeţi” [p. 23], iar „primele […] expresii au fost tropii”. În felul acesta, limbajul figurat şi sensul figurat a premers semnificaţiile directe, limbajul originar fiind ceea ce este pentru omul contemporan poezia.

Aspectului figurat al limbajului (aspect neconştientizat în acest sens de omul primar, după Jean-Jacque Rousseau), care transpunea un anumit mod de a vedea lucrurile, îi corespundea, în planul formei, şi o anumită structură segmentală şi suprasegmentală: „nu numai că toate alcătuirile acestei limbi trebuie să se fi produs prin imagini, sentimente, prin figuri, ci, în partea sa mecanică, ea trebuie să fi răspuns obiectului său primar şi să fi prezentat simţurilor, ca şi înţelegerii, impresiile aproape inevitabile ale pasiunii care caută să se comunice” [p. 28]. Prin urmare, nu doar structura lexicală, ci şi cea fonetică era subordonată sensibilizării simţurilor. Două trăsături se reliefează, în acest sens: sărăcia unităţilor segmentale articulate (articulaţii puţine, câteva consoane) şi bogăţia sunetelor, pe de o parte, şi uzitarea abundenţă a unităţilor suprasegmentale, care, prin combinaţie, diversificau exprimarea atribuindu-i vorbirii caracteristicile cântării: „Deoarece exclamaţiile naturale sunt nearticulate, cuvintele aveau puţine articulaţii; câteva consoane interpuse, înlăturând hiatusul dintre vocale, erau suficiente pentru a le face fluide şi uşor de pronunţat. Sunetele erau în schimb variate, iar diversitatea accentelor multiplica aceleaşi exclamaţii; cantitatea şi ritmul erau noi surse de combinaţii; la fel ca şi exclamaţiile, sunetul, accentul, cantitatea, care aparţin naturii, lăsând puţine lucruri de făcut pe seama articulaţiilor, care aparţin convenţiei, erau cântate, în loc să fie vorbite” [p. 28].

În felul acesta, două trăsături specifice limbajului poetic se profilează ca trăsături definitorii ale limbajului originar: tropii şi prozodia

16

Page 17: originea limbajului

(în termeni consacraţi), iar întreaga structură a limbii primare era subordonată unei tendinţe eufonice: „Această limbă avea multe augmentative, diminutive, cuvinte compuse, particule expletive pentru a da cadenţă perioadelor şi rotunjimii frazelor; avea multe iregularităţi şi anomalii, neglija analogia gramaticală pentru a arăta preferinţa eufoniei, cantităţii, armoniei şi frumuseţii sunetelor” [ibid.].

Esenţială pentru starea de poezie a limbajului pare a fi, după Jean-Jacque Rousseau, faptul că limbajul transmite pasiuni. Transpunând problema originii limbajului din domeniul universal în cel istoric, Jean-Jacque Rousseau constată existenţa a două tipuri de limbi: limbi meridionale şi limbi nordice, distinse ca structură tot datorită pasiunilor pe care le transmit, acestea, la rândul lor, fiind funcţie de climă şi de natura solului: „în zonele climaterice meridionale, unde natura este generoasă, nevoile oamenilor se nasc din pasiuni, în ţinuturile reci, unde natura este zgârcită, pasiunile se nasc din nevoi, iar limbile, triste fiice ale necesităţii, sunt marcate de dura lor origine” [p. 60]. Pasiunea dictează structuri distincte ale limbilor, iar inflexiunile emoţionante ce transmit mişcările sufletului sunt distincte de strigătele pe care le dictează necesităţile fizice: „Limbile Sudului a trebuit să fie vioaie, sonore, accentuate, elocvente şi adesea obscure, datorită energiei lor; cele din Nord a trebuit să fie surde, aspre, articulate, stridente, monotone, clare, datorită mai degrabă cuvintelor în sine printr-o bună îmbinare” [p. 63].

Orientarea limbajului spre satisfacerea altor necesităţi de comunicare, ce acoperă domeniul necesităţilor materiale (altfel spus extinderea funcţiilor limbii), a condiţionat depoetizarea limbajului: logosul semantic, care era iniţial logos fantastic devine şi/sau mai ales logos apofantic sau logos pragmatic. Astfel, pe măsură ce „nu se mai adresează inimii, ci raţiunii” [p. 29], limbajul „îşi schimbă caracteristicile”. Iar această „schimbare” vizează atât tropii, cât şi prozodia: după mai multă experienţă, omul originar va înţelege că primele denumiri au însemnat impresii „în momentul iluziei sale” şi „va purcede” la diferenţieri şi specializări semantice şi referenţiale; această „descoperire a iluziei” implică modificările prozodice: „cu cât expresiile devin mai monotone, cu atât consoanele se multiplică şi accentele care se şterg, cantităţile care se egalează sunt compensate prin combinaţii gramaticale şi prin noi articulaţii”; „accentul se

17

Page 18: originea limbajului

stinge, articulaţia câştigă teren, limba devine mai exactă, mai clară, mai surdă şi mai rece” [p. 29].

Pe lângă modificarea finalităţii limbajului, ca reacţie inversă, scrierea este, după Jean-Jacque Rousseau, cea care alterează limbajul: „ea nu schimbă cuvintele limbii, ci geniul ei; înlocuieşte expresivitatea prin exactitate” [p. 34]; „toate limbile cultivate prin scris ajung în mod necesar să-şi schimbe caracterul şi să-şi piardă forţa, câştigând în claritate” [p. 41] cu toate că, iniţial, şi scrierea era subordonată aceleiaşi necesităţi de exprimare a pasiunilor, iar „prima modalitate de a scrie nu este aceea de a zugrăvi sunetele, ci obiectele însele” [p. 29].

Trăsătura esenţială pe care limbajul o pierde dezvoltându-şi scrierea şi prin care îşi modifică fundamental „fizionomia” este, se pare, accentul: „accentele nu au fost inventate decât atunci când accentul a fost pierdut” [p. 38], afirmă Jean-Jacque Rousseau, înţelegând prin accent, după cum explică Eugen Munteanu în nota 75 la capitolul al VII-lea, „forţa sugestivă primară a emisiei sonore, caracterul său prioritar vocalic” [1, p. 112]. Or „sensul nu se află decât pe jumătate în cuvinte, întreaga sa forţă se găseşte în accentuare” [p. 63]. Pasiunea „punea” accentele, dar acestea s-au şters „o dată cu sentimentele care i-au dat naştere” [p. 59]. Iar „o limbă care nu are decât articulaţii şi segmente sonore nu deţine […] decât jumătate din bogăţia ei; ea redă idei, este adevărat, dar pentru a reda sentimente, imagini îi trebuie încă un ritm şi nişte sunete, adică o melodie” [p. 66].

Desprinsă din vorbire, melodia devine, în timp, manifestare separată a spiritului, în forma originară însă „nu a existat un alt fel de muzică decât melodia, nici un alt fel de melodie decât sunetul variat al vorbirii, accentele alcătuiau cântarea, cantităţile formau măsura şi se vorbea atât prin sunete şi prin ritm, cât şi prin articulaţii şi elemente sonore” [p. 66]. Nemaifiind aderentă la discurs, muzica capătă existenţă separată şi preia din limbaj, după Jean-Jacque Rousseau, forţa şi energia care a constituit esenţa sa originară. Iar preluându-le, muzica se substituie într-un fel limbajului pe segmentul de logos fantastic: „Melodia imită accentele limbilor şi turnurile care sunt rezervate în fiecare limbă anumitor mişcări ale sufletului; ea nu doar imită, ea vorbeşte, iar limbajul său nearticulat, dar viu, ardent, pasionat, are de o sută de ori mai multă energie decât cuvântul ca atare” [p. 72].

18

Page 19: originea limbajului

Logosul semantic însă nu a încetat să funcţioneze ca logos fantastic în limbajul articulat. Versurile, având o origine comună cu vorbirea şi cântarea, au păstrat „revenirile periodice şi măsurate ale ritmului, inflexiunile misterioase ale accentelor” din limba însăşi [p. 65]: mai mult, afirmă Jean-Jacque Rousseau, „acele lucruri minunate pe care […] le producea”, muzica „le-a dăruit” poeziei împreună cu puterea „asupra pasiunilor pe care vorbirea nu o mai exersa decât asupra raţiunii” [p. 84].

Referinţe bibliografice:1. Munteanu, Eugen, Note şi comentarii, în: Rousseau, Jean-Jacques, Eseu

despre originea limbilor unde se vorbeşte despre melodie şi despre imitaţia muzicală. Traducere, prefaţă şi comentarii de Eugen Munteanu, Iaşi, Polirom, 1999, p. 91-161.

2. Munteanu, Eugen, Prefaţă, în: Rousseau, Jean-Jacques, Eseu despre originea limbilor unde se vorbeşte despre melodie şi despre imitaţia muzicală. Traducere, prefaţă şi comentarii de Eugen Munteanu, Iaşi, Polirom, 1999, p. 5-15.

3. Rousseau, Jean-Jacques, Eseu despre originea limbilor unde se vorbeşte despre melodie şi despre imitaţia muzicală.Traducere, prefaţă şi comentarii de Eugen Munteanu, Iaşi, Polirom, 1999, 162 p.

19

Page 20: originea limbajului

Karl Wilhelm Bücher: ritmuri în muncă şi în limbajÎn intenţia de a împărtăşi cunoştinţele acumulate din domeniul

fiziologiei, psihologiei, filologiei şi muzicii, intuind importanţa acestora pentru istoria poeziei şi a metricii, economistul german Karl Wilhelm Bücher construieşte una dintre cele mai coerente teorii privind trei aspecte ce ţin de evoluţia umană şi care pot constitui scopul unor lecturi separate ale lucrării sale Arbeit und Rhythmus: originea artei; rolul ritmului; importanţa muncii. Conştient că domeniul pe care îl supune investigaţiei este extrem de larg, Karl Wilhelm Bücher, printr-o respectare a unei „deontologii gnoseologice”, consideră de datoria sa „de a aduna în măsura posibilităţilor materialul care i-a stat la îndemână şi de a-l prelucra într-atât încât acesta să fie pasibil de a fi transmis specialiştilor din domeniile respective, care l-ar interpreta în continuare” [p. I]. Interesat, de fapt, de studiul formelor asocierilor de muncă şi pornind de la acestea, prin analiza unor fapte şi a unui corpus vast de texte de muncă, economistul german ajunge la concluzia că muzica, poezia şi munca au o origine comună, iar anterior acestora este ritmul.

Activitatea de muncă trebuie înţeleasă, după Karl Bücher, în contextul altor activităţi umane (artă, joc, sport etc.), ţinându-se cont de două aspecte: în evoluţia umană corelaţia dintre activităţi a fost diferită, iar diferenţierea acestora nu a fost tranşantă în toate timpurile. Pe de altă parte, este necesar a depăşi stereotipul (consemnat şi etimologic prin cuvântul muncă, care în unele limbi însemna, iniţial, „necesitate, impunere, sclavie”) care denotă un fel de horror laboris şi care este, după Karl Bücher, fable convenue. Or, dacă ar fi existat oroarea pentru muncă, omul nu ar fi ieşit niciodată din starea de sălbăticie, iar progresul fiinţei umane ar fi fost imposibil. Omul preistoric şi omul contemporan însă au o înţelegere diferită a muncii, care generează o atitudine diferită: munca omului preistoric are drept obiectiv necesităţile imediate şi se încheie cu satisfacerea acestora şi nu cu acumularea de beneficii; activitatea de muncă şi beneficiul de pe urma acesteia vizează, în perioada preistorică, aceeaşi persoană, neexistând situaţii de divizare a efortului şi a plăcerii de pe urma efortului (beneficiului). În această „comuniune” dintre producător şi produs se aflau germenii culturii, iar orice activitate era, la începuturi, creaţie: „Ceea ce simte astăzi pictorul, sculptorul, poetul, savantul, datorită artei care îi aduce

20

Page 21: originea limbajului

slavă, simţea orice om atunci când realiza ceva prin ştiinţa mâinilor sale. Bucuria creaţiei, pe care o trăieşte omul de cultură astăzi doar în cazul unei activităţi spirituale, omul primitiv o trăia continuu atunci când realiza un obiect de uz casnic, de decor, de muncă şi de luptă” [p. 9]. Omul preistoric trăia, după Karl Bücher, un sentiment de bucurie, cinste şi exaltare din faptul de a avea în proprietate şi de a face uz de un obiect care era propriul produs şi rezultatul efortului depus. Munca însă nu era în exces: omul primitiv muncea doar atunci când apărea necesitatea. Nefiind un exces şi neimpunând un efort susţinut continuu, dar satisfăcând necesităţile, munca producea plăcere.

Pe lângă finalitatea plăcerii ar fi trebuit să existe în activitatea de muncă a omului preistoric, în opinia lui Karl Bücher, un „mecanism” compensatoriu, de echilibrare, care ar diminua efortul depus. Acest mecanism ar trebui căutat, iarăşi, în diferenţele dintre activitatea de muncă a omului preistoric şi cea a omului contemporan: activitatea de muncă contemporană „se produce regulat şi metodic”, pe când cea preistorică – „neregulat şi impulsiv”; respectiv, prima impune „concentrarea voinţei”, iar ultima oferă ocazia eliberării „forţei nervoase, adunate în centrele psihice”; prima necesită o nouă analiză şi activitate volitivă înnoită, ultima presupune automatisme [p. 10-11]. Aceasta ar explica un fel de „lene” de origine psihică, caracteristică omului preistoric: ea nu apare din cauza oboselii fizice, ci din incapacitate de forţare a minţii şi a voinţei.

„Lenea” sau „eschivarea de la muncă” poate fi anulată sau redusă dacă se înţelege clar că orice activitate de muncă are două componente – spirituală şi fizică –, iar pentru realizarea cu succes a muncii este necesar ca cel care munceşte să determine corect, în fiecare caz aparte, efortul muscular solicitat şi forţa real depusă. În momentul în care se ajunge la automatisme (la mişcări ritmice), eforturile spiritual şi fizic sunt diminuate, iar oboseala apare mai lent. Ritmul intern al muncii este susţinut de „tonurile” care se produc în rezultatul muncii. Karl Bücher constată că în orice activitate, indiferent dacă aceasta ţine de uzul casnic sau agricultură, „pot fi identificate o serie de operaţii, în care un ton sau altul marchează ritmul activităţii de muncă. Acest ton poate fi auzit la sfârşitul acţiunii şi nu se poate pune la îndoială că tonurile sau sunetele care marchează ritmul muncii, automatismele, permit extinderea duratei temporale a mişcării şi

21

Page 22: originea limbajului

facilitează munca. Tonurile sau sunetele sunt expresia ritmului muncii, care însă nu reprezintă încă, în sine, un ritm tonic” [p. 14]. Ritmul tonic apare, după Karl Bücher, atunci când tonurile se diferenţiază după intensitate, înălţime sau durată. Acest ritm, tonic, însoţind activitatea de muncă individuală sau colectivă, o facilitează şi o stimulează, iar în cazul muncii colective exercită şi funcţii de coordonare şi disciplinare.

Acolo unde este posibilă reglarea ritmată a muncii, dar unde sunetul natural însoţitor lipseşte, tactul este produs prin mijloace oarecum exterioare procesului muncii. Este vorba, în primul rând, de vocea umană. Vocea sau alt sunet însoţitor, prin melodie, care are o funcţie vitalizatoare, îi provoacă muncitorului plăcere. În felul acesta apare simbioza melodie-sunet-muncă, caracteristică tuturor popoarelor. Cuvântul-melodie, ca element ce însoţeşte munca, are câteva funcţii: creează plăcere, susţine durata de muncă şi respectarea tempoului muncii. Contează însă, în opinia lui Karl Bücher, nu melodia în sine şi nu cuvintele textului cântat, ci ritmul. Iar ritmul „nu este caracteristic, iniţial, nici muzicii, nici limbii; el vine din afară şi este condiţionat de mişcările fizice, care se cer a fi însoţite de cântec; în absenţa acestor mişcări, cântecul este ca şi inexistent” [p. 22-23].

Într-o tipologie a cântecului pe care o propune, Karl Bücher constată trei categorii mari de cântece: cântece cu ritm fluctuant; cântece de comandă; cântece interpretate în cazul unei munci individuale sau colective. Acestea din urmă însoţesc măcinarea boabelor (a grâului, în principal), prelucrarea inului, ţesutul, împletirea coşarelor, tâmplăria, cositul, vânatul şi pescuitul. Există, de asemenea, cântece de ceremonial care însoţesc tatuarea, circumcizia, infibulaţia etc.

Diacronia cântecelor denotă o trecere „de la sunete şi exclamaţii naturale, dar lipsite de sens, spre cuvinte şi propoziţii care se repetau regulat, exprimând sentimentele muncitorilor, şi apoi spre conţinuturi mai bogate şi mai coerente sau divagaţie lirică” [p. 66]. Cu cât mai vechi este un cântec de muncă, cu atât mai strânsă este legătura acestuia cu munca. Cântecul este legat de substanţa şi condiţiile acestei activităţi şi, chiar dacă la o anumită etapă, cântecul se desprinde de muncă şi îşi construieşte existenţa în afara acesteia, incontestabil e faptul că îşi are originea în muncă. Partea cea mai stabilă a cântecului este ritmul: conţinutul se poate schimba, ritmul însă se menţine în timp.

22

Page 23: originea limbajului

Reflectând la raportul dintre cele trei elemente ale sincretismului muncă-melodie-cuvânt, Karl Bücher constată că poezia şi cântecul au o origine comună; poezia este, în acelaşi timp, cântec, melodia şi cuvântul constituindu-se concomitent. Elementul liant şi coeziv al acestora, în situaţia popoarelor primitive, este ritmul. În acelaşi timp, nicio limbă, în opinia sa, nu construieşte de la sine cuvintele şi enunţurile după principii ritmice, iar cazurile de vorbire ritmată sunt simple accidente: „este imposibil ca oamenii în baza unui simplu studiu al limbii să ajungă la a calcula şi măsura cuvintele şi silabele sau tonurile după cantitatea lor, să plaseze ridicările şi coborârile la distanţe egale, adică să-i confere vorbirii o formă conformă cu legile ritmului”. Aşa cum limba nu putea produce ritmul de la sine, cauzele acestuia trebuie căutate în afara limbii, mai exact în mişcările înscrise în activităţile de muncă, fapt demonstrat de originea cântecelor de muncă. Nucleul formei sincretice, nedisociate în preistoria umană, muncă-poezie-muzică îl constituie munca, celelalte două elemente având o semnificaţie complementară, iar liantul celor trei elemente este ritmul, esenţa poeziei şi a muzicii vechi.

Legăturii aparent mai strânse dintre muzică şi dans Karl Bücher îi opune următoarele: în dans ritmul este un element arbitrar, pe când în muncă el se naşte din construcţia interioară a corpului uman sau din condiţiile tehnice ale muncii; apariţia dansului nu este condiţionată de necesităţi vitale; şi, în sfârşit, trebuie să avem în vedere faptul că numeroase dansuri ale popoarelor primitive nu sunt altceva decât imitări conştiente ale unor procese de muncă, dansul fiind precedat de activitatea de muncă, din care îşi trage originea.

Prin urmare, în originea muncii trebuie căutată şi originea poeziei. Iar pentru o înţelegere mai clară a acestei provenienţe comune, Karl Bücher revine la definiţia muncii şi o raportează la starea omului primitiv: „muncă presupune o activitate a corpului nostru din care ar rezulta ceva situat în afara acestuia”. Această definiţie poate fi raportată şi la formele culturii, dacă înţelegem prin „activităţile corpului nostru” inclusiv activităţile mintale creatoare.

Mişcările ritmice ale corpului au dus la apariţia poeziei, atât în partea ei materială, cât şi în partea ei formală. Partea materială poate fi observată clar în cântecele de muncă, în segmentul lor liric. Partea formală se relevă

23

Page 24: originea limbajului

prin faptul că în muncă lanţul ritmic are aceeaşi structură ca şi în poezie. Există o simetrie între mişcările ritmice din cadrul muncii şi piciorul de vers al poeziei. Iar cuvântul sub accent se aseamănă cu momentul de concentrare musculară maximă. Această relaţie este, în plan evolutiv, nu doar de asemănare, ci chiar de coincidenţă.

În acelaşi timp, Karl Bücher constată că între ritmul mişcării şi ritmul poeziei este o distanţă destul de mare ca să admitem provenienţa lor reciprocă directă. În necesitatea de a identifica elementul comun pentru cele două aspecte ritmate, Karl Bücher evidenţiază tonul, pe care îl generează activitatea de muncă în consecinţa uzitării instrumentelor de muncă. Aceste sunete-tonuri trezesc dorinţa de imitaţie prin voce. Sunetul articulat urmează mişcarea ritmică a corpului antrenat în activitatea de muncă şi o acompaniază. Mai mult, Karl Bücher consideră că picioare distincte de vers pot fi raportate la activităţi concrete. Astfel, iambul şi troheul sunt mărimi corespunzătoare strivitului şi mersului pe loc; spondeul este măsura loviturii şi poate fi recunoscut în baterea din palme; dactilul şi anapestul – măsuri ale loviturii cu ciocanul, care mai poate fi auzit în sate, când fierarul, lovind fierul înfierbântat, produce o lovitură puternică principală, urmată de două mai slabe; piciorul peonic corespunde loviturilor lucrătorilor de drumuri care bat ritmic, de trei ori pietrele din pavaj, iar distanţa dintre ciocan şi pavaj condiţionează producerea piciorului Creticus, Bacchius sau Antibacchius [p. 72]. Conştient de pericolul absolutizării, Karl Bücher atenţionează că dezvoltarea piciorului de vers şi a artei versificaţiei a urmat, după ce s-a desprins de muzică, un drum aparte.

La origine, activitatea de muncă nu a existat separat de ludic, iar în perioada primitivă exista o trecere continuă de la o formă la alta, astfel încât a fost posibil şi transferul cântecelor de muncă în domeniul ludicului. „Totuşi legătura dintre mişcările corpului şi limbajul articulat era atât de puternică, încât cântecul nu putea exista separat. Cântecul îşi asuma mişcările de muncă, dezvolta continuu partea lor ritmico-artistică […]; în felul acesta au apărut dansurile mimetice, răspândite pe larg, iar dintre ele, cele mai bune au fost considerate demne pentru închinare divinităţilor” [p. 73]. Activitatea de muncă se apropie în acest fel de închinarea faţă de divinităţi şi este evident, consideră Karl Bücher, că cea mai mare parte a poeziei religioase era legată de ritualuri, de activitatea slujitorilor de cult.

24

Page 25: originea limbajului

Extrapolată spre închinarea faţă de divinităţi, triada mişcări corporale – poezie – muzică este supusă unei prelucrări pur artistice dinspre diversificarea mişcărilor spre complicarea şi dezvoltarea conţinuturilor poeziei şi sunetelor melodiei. Treptat, dansul, care reproducea iniţial activitatea de muncă, se apropie tot mai mult de mimarea vieţii umane în toată complexitatea ei. Astfel apare actorul şi se creează drama, comedia şi tragedia.

Mai complicată este, după Karl Bücher, evoluţia liricii: „aşa cum cântecele de muncă mai vechi nu aveau un text bine stabilit, ci reprezentau improvizări în funcţie de caz şi timp, poezia nu putea avea o existenţă independentă. O existenţă independentă are la început partea muzicală a procesului de muncă – melodia” [p. 79]. În timp, s-a produs, după Karl Bücher, îmbunătăţirea tonurilor, căci existând deja ritmul, crearea muzicii nu a însemnat decât accentuarea tonurilor şi înnobilarea lor, diversificarea ritmurilor şi ajustarea lor la exprimarea stărilor. În acest scop, în direcţia modificărilor tonurilor şi a calităţii sunetelor, s-a produs şi perfecţionarea instrumentelor de muncă. Din acestea au fost create instrumentele muzicale, primele fiind cele de percuţie: toba „nu este altceva decât o piuă acoperită cu piele pentru pisarea boabelor de grâu, răspândită pretutindeni, la unele popoare, în aceste scopuri folosindu-se ulcele acoperite cu piele” [p. 81]. Instrumentele de suflat şi cele cu strune ar fi apărut mult mai târziu. Karl Bücher nu pretinde că există o corespondenţă absolută între instrumentele de muncă şi cele muzicale, căci, afirmă el, „despărţindu-se de muncă, muzica a fost mai liberă în a-şi căuta instrumentele adecvate” [ibid.].

Instrumentele care produceau sunetele pentru acompanierea dansului popular generează ritmul, după care urmează, prompt, textul cântecului, din care se desprinde, de fapt, textul liric. Dansul se profesionalizează devenind o formă aparte a artei. Cântecul se desprinde de dans, însă cuvântul mai este atât de legat de melodie, încât ultima se prezintă drept elementul cel mai stabil al acestei îmbinări. Un timp, poetul şi cântăreţul este reprezentat de aceeaşi persoană. Treptat, poezia se rupe de melodie şi apare „poezia curată” (lipsită de melodie şi bazată doar pe ritmul cuvântului), „vorbirea articulată”, iar pe de altă parte – muzica (lipsită de cuvintele care aveau şi o funcţie explicativă în text) [p. 82-83]. Compozitorul se detaşează de poet, iar

25

Page 26: originea limbajului

de acesta – declamatorul şi cântăreţul. Genurile se perfecţionează şi se dezvoltă continuu.

În felul acesta are loc trecerea de la forme sincretice complexe spre forme simple ale manifestărilor umane, după care, printr-o evoluţie calitativ diferită, formele simple devin din nou complexe. Dacă astăzi, afirmă Karl Bücher, „nu orice vorbire ritmată o numim poezie şi nu orice sunet ritmat îl considerăm muzică este pentru că perceperea noastră estetică s-a schimbat”, iar între etapa când poezia era o necesitate a activităţii de muncă şi cea când ea devine creativitate voluntară şi conştientă, între momentul când omul trăia plăcerea unui ritm al muncii şi cel când trăieşte plăcerea cuvântului şi a muzicii se întind mii de ani. Sigur este însă că ritmul a încântat dintotdeauna sufletele umane.

Referinţe bibliografice:Бюхерь, Карль, Работа и ритмь. Рабочiя пъсни, ихь происхожденiе, эстетическое и экономическое значенiе. Перевод сь нъмецкого И. Иванова. Подь редакцiей Д. А. Коропчевкаго, 1899.

26

Page 27: originea limbajului

Alexandr L. Pogodin: limba şi ritmulSlavistul şi istoricul rus Alexandr L. Pogodin argumentează apariţia

limbajului uman pornind de la câteva repere considerate de el relevante pentru comparaţie şi deducţie: limbajul infantil, limbile comunităţilor necivilizate, comunicarea surdo-muţilor, situaţiile de dereglare a limbajului şi comportamentul primatelor.

În constituirea limbajului uman trebuie să presupunem, după Alexandr L. Pogodin, existenţa unei faze prelingvale, în care omul primar, nevorbitor, era totuşi destul de evoluat comparativ cu primatele superioare cunoscute nouă. Neposedând limba încă, acest om primar era lipsit şi de gândire logică (limbajul fiind inerent gândirii şi formării noţiunilor), dar „mintea sa reţinea imagini de o forţă şi o coloratură deosebită; el dispunea de trăire emoţională evoluată a vieţii spirituale, capacitate de asociere a imaginilor care o depăşea pe cea a primatelor” [p. 546]. Sub aspectul vieţii sociale, omul primar era deja o fiinţă socială, creând familii – mici societăţii, care, oferindu-i posibilitatea de a culege şi a vână în comun şi în surplus, i-au permis să aibă timp pentru reflecţii. Sub aspectul posibilităţii de articulare, omul primar dispunea de capacitatea de a pronunţa sunete cu mult înainte de a vorbi. „Această materie articulatorie crudă s-a depozitat mult mai devreme de crearea limbajului” [p. 547], fiind constituită din exclamaţii impuse de excitări (iar omul primar, trebuie să presupunem, era foarte emoţional), din cântări, care îi exprimau instinctul sexual şi care însoţeau unele acţiuni.

Imitaţia sonoră, exersarea organelor vorbirii ar fi reprezentat pentru omul primar una dintre modalităţile de provocare a plăcerii: plăcerea iniţială era indusă prin exersarea organelor vorbirii.

Omul primar poseda însă şi ceea ce, convenţional, poate fi numit instinctul de a vorbi: tendinţa de a reproduce sunete, de a exersa organele vorbirii care a dus, mai târziu, la apariţia limbii. Iniţial, exista doar vorbirea în germene care reprezenta îmbinări ritmice cântate, slab articulate, asociate cu anumite sensuri emoţionale. Emoţiile se asociau cu îmbinări de sunete, dar şi cu imagini. Din acest motiv, cuvântul primar avea sens figurat. Delimitând în capacitatea de trăire emoţională mai multe feluri de stări, Alexandr L. Pogodin le conferă doar emoţiilor uzuale – trăirilor, bucuriilor şi tristeţilor obişnuite – statutul de imbold în apariţia limbajului: „Panica sau

27

Page 28: originea limbajului

entuziasmul general, sau dorinţa sexuală puternică condiţiona producerea anumitor exclamaţii de frică sau bucurie, dar aceste strigăte nu aveau forţă asociativă şi au rămas din această cauză şi astăzi la nivelul interjecţiilor […]. Nu emoţiile care au provocat strigăte, ci emoţiile care însoţeau anumite activităţi, corelate ca şi consecinţă cu anumite cauze, cu strigăte şi cântece sau declamări ritmice cântate – iată sursa limbajului uman” [p. 549].

Pe lângă sunetul articulat, intonaţia reprezintă, după Alexandr L. Pogodin, expresia trăirilor interne. Tocmai de aceea, în limbile care sunt încă aproape de originea lor, tonul nu creează doar muzica, dar şi cuvântul cu un anumit sens. Înţelegerea tonului şi a gestului precede, în timp, înţelegerea cuvântului, iar în apariţia limbajului o importanţă deosebită o are ritmul. Pentru a argumenta rolul ritmului în constituirea acestuia, Alexandr L. Pogodin face apel la date din psihologie, referindu-se preponderent la lucrarea lui G. E. Müller, Analyse der Gedächtnistätigkeit und des Vorstellungsverlaufes. Ritmul vorbirii are efect de disciplinare în activitatea de învăţare, căci, afirmă G. E. Müller, ritmul îl determină pe cel ce învaţă să se supună unor constrângeri, iar sustragerea de la ritm produce insatisfacţii. Momentul inestetic al sustragerii de la ritm îl determină pe elev să respecte ritmul în conformitate cu munca cerută. G. E. Müller constată, de asemenea, că în unele situaţii ritmul este exterior activităţilor întreprinse.

Explicaţia tendinţei de a descoperi un ritm extern acolo unde nu există unul intern Alexandr L. Pogodin o vede în faptul că tendinţa spre ritm se află în însăşi natura umană. Relevant în sensul acestei constatări este citatul pe care îl reproducem integral după Alexandr L. Pogodin: „Dacă încerc să învăţ un şir de silabe, vocale etc. fără ritm, ci ca îmbinări de două unităţi cu accent identic, va trebui să depun un efort susţinut pentru a nu fi indus într-un ritm (horeic sau iambic). Dacă însă prind acest ritm, nu mă mai pot debarasa de el”. Ritmizarea se produce în încercarea de a aranja în percepţia auditivă un şir de sunete sau bătăi auzite, căci tendinţa de ritmizare subiectivă este o particularitate a psihicului uman, după G. E. Müller. Argumentele sunt suficiente, în opinia lui Alexandr L. Pogodin, pentru a-i atribui fiinţei umane în fazele ei cele mai timpurii tendinţa instinctivă de a descoperi ritmul peste tot. Cântecul uman primar ar fi reprezentat repetarea unor îmbinări slab articulate.

28

Page 29: originea limbajului

O altă ipoteză de la care porneşte Alexandr L. Pogodin ţine de capacitatea de muncă primitivă. Omul primar, prin analogie cu primatele preocupate de a-şi construi un habitat, trebuia să fi fost un om muncitor. Chiar dacă activitatea de muncă a fost iniţial instinctivă, aspectul conştient s-a conturat tot mai mult. În înţelegerea necesităţii muncii, Alexandr L. Pogodin subliniază două aspecte determinante: pe de o parte, conştientizarea necesităţii muncii colective, iar pe de altă parte, necesitatea coordonării acestei munci. Munca putea fi coordonată doar de o persoană care reprezenta şi forţa, dar şi intelectul cel mai puternic dezvoltat. Ca această muncă să se realizeze coordonat, ea trebuia să conţină anumite automatisme. Şi observăm, arată Alexandr L. Pogodin, că nu doar munca, dar şi distracţia (dansul, de exemplu) conţine elemente de automatism. Prin raportarea la muncă, Alexandr L. Pogodin oferă şi definiţia ritmului: mişcările automate, care însoţeau diferite forme ale muncii, formează ritmul acesteia. Astfel, mişcările de vâslire sunt ritmice, la fel cum sunt ritmice mişcările fierarului sau ale şlefuitorului de pietre. Acest ritm al muncii a fost însoţit de exclamaţii involuntare, care „sonorizau” efortul.

Concluzia la care ajunge Alexandr L. Pogodin se apropie de cea a economistului german Karl Bücher, la care face trimitere: cântecele de muncă, în forma lor cea mai primitivă, reprezintă un ritm al exclamaţiilor care corespund ritmului de muncă. Treptat, cântecul a evoluat de la îmbinări nearticulate sau slab articulate, care reproduceau ritmul muncii spre cântecele care, respectând ritmul muncii, o descriau.

Aceste concluzii îi permit lui Alexandr L. Pogodin să formuleze câteva amendamente la teoria privind originea limbajului uman elaborată de Nuare şi Max Muller. Atât Nuare, cât şi Max Muller considerau că efortul cerut de activitatea de muncă era însoţit de o exclamaţie, iar această exclamaţie, în timp, a devenit numele activităţii de muncă respective. Efortul în cazul muncii ritmice, consideră Alexandr L. Pogodin, a dictat un şir de exclamaţii la fel de ritmice, care se asociau cu sentimentele, legate de această muncă şi cu reprezentările despre ea. Astfel, imaginea activităţii de muncă s-a suprapus pe imaginea sonoră, iar prima a devenit semnificaţie pentru cea din urmă. În acest moment intervine voinţa unei personalităţi puternice, după Alexandr L. Pogodin, care impune întregii colectivităţi asocierea respectivă dintre imaginea obiectului şi imaginea sonoră. În felul

29

Page 30: originea limbajului

acesta, pe materia cântecelor ritmate şi încă slab articulate s-a construit limbajul.

Devenirea limbajului slab articulat în limbaj articulat este legată de trecerea de la cântarea în cor la cântecul individual, proiectându-se pe raportul indivudual-colectiv. Atâta timp cât domina corul, atâta timp cât toţi oamenii îşi însoţeau activitatea de muncă cu aceleaşi sunete, articulaţiile nu se sustrăgeau domeniului subconştientului. Doar atunci când din cor s-a detaşat pronunţarea individuală, solo, atenţia s-a deplasat spre individual. Acest solo al conducătorului a fost urmat de cor (exact aşa cum în cântările de azi, solistului îi revine rolul de bază). Tendinţa de manifestare individuală în limbaj este caracteristică omului în toate etapele dezvoltării sale şi la toate vârstele. Exemplele pe care le aduce Alexandr L. Pogodin ţin atât de evoluţia în timp a fiinţei umane, cât şi de manifestarea ei în ontogeneză: indienii din America de Sud, aşteptându-şi conducătorul, vorbesc individual, fiecare ca pentru sine; oamenii aflaţi în condiţii de limită vorbesc în felul lor, monologic; limbile secrete ale elevilor denotă tendinţa umană spre individualizare prin limbaj.

În felul acesta oamenii au vorbit şi până a vorbi, doar că această vorbire era slab articulată, dominată de repetiţiile ritmice ale unor îmbinări de sunete, onomatopee etc. Vorbind, omul primitiv trăia plăcerea pronunţării sunetelor. El putea simţi că o îmbinare de sunete îi place sau, dimpotrivă, îi displace, dezvoltându-şi simţul estetic. Conştiinţa plăcerii era încă rudimentară, iar limba nu s-a constituit din aceste rudimente ale vorbirii. Limba s-a născut atunci când unuia dintre oameni i-a reuşit să le insufle celorlalţi semnificaţiile pe care el le percepea ca legate de o anumită manieră de articulare. Doar atunci limba s-a constituit ca fenomen social, ca mijloc de înţelegere interumană.

Acest proces de creare a limbii este legat de ritmul muncii, dar şi de alte ritmuri. În apariţia limbajului trebuie să evidenţiem, după Alexandr L. Pogodin, un proces îndelungat de evoluţie a speciei umane, dar şi un moment al invenţiei prompte. Orice invenţie este pregătită îndelungat şi nesesizabil. Pe această linie a evoluţiei însă există un punct în care procesul se încheie cu descoperirea sau inventarea a ceva. În felul acesta cineva a descoperit focul, altcineva – roata, iar cineva a descoperit limba. A descoperi limba înseamnă, mai întâi, a lega în conştiinţă o semnificaţie de

30

Page 31: originea limbajului

un semnificant mai puternic şi mai stabil decât alte situaţii de corelaţie de acest fel şi, apoi, a reuşi să insufli corelaţia descoperită celorlalţi. Legătura, iniţial slabă dintre semnificat şi semnificant se consolidează şi devine tot atât de necesară şi utilă ca şi necesitatea de a aprinde focul sau de a folosi o piatră în calitate de unealtă de muncă.

Întrebându-se care ar fi fost semnificaţia primelor cuvinte şi la ce s-ar fi referit, Alexandr L. Pogodin demonstrează că acestea nu erau nici verbe, nici substantive: totalitatea reprezentărilor legate de sentimente a fost prima semnificaţie a îmbinărilor sonore. La început a existat doar ceea ce numim propoziţii. Doar disocierea propoziţiei în părţi componente a permis evidenţierea verbului, a substantivului, atunci când a fost necesar să fie analizate anumite reprezentări care apăreau iniţial ca un conglomerat. Limba începe cu sinteza care nu cunoaşte nici nume, nici verbe.

Referinţe bibliografice:Погодин, Александр Львович, Язык как творчество (психологические и социальные основы творчества речи): происхождение языка, Москва, Изд-ство URSS, 2011, 560 p.

31

Page 32: originea limbajului

André Leroi- Gourhan: gestul şi cuvântulSpontană şi universală, atropocentristă în acelaşi timp, viziunea mitologică, pe care o

analizează André Leroi-Gourhan şi în care caută germenii evoluţiei umane, „dezvăluie percepţia împărţirii lumii vii în unităţi sociologice distincte ca moravuri şi atribute exterioare, dublură a identităţii fiinţelor în starea lor naturală” [p. 7]. În esenţa sa, această atitudine se fundamentează pe:

(a) transferul de atribute umane pe lumea animală, identificând aceste atribute din apartenenţa dublă a fiinţei umane la „lumea zoologică” şi cea „socială”;

(b) apartenenţa la lumea socială care conferă semnificaţie fiinţelor umane, constatându-se caracterul „determinant al specificităţii etnice”.

Viziunea ştiinţifică, constată André Leroi-Gourhan, în cercetarea instinctului şi a inteligenţei, a culturalului şi a socialului, urmează calea psihologiei animale sau a etnologiei. Calea de mijloc, care ar prelua din ambele direcţii aspecte compatibile şi complementare, „constă în a interpreta problema grupării ca dominând problemele animalităţii sau ale umanităţii, a considera societatea, la animale şi la oameni, ca fiind menţinută într-un corp de „tradiţii” al cărui suport nu este fie instinctiv, fie intelectual, ci, în măsură diferită, zoologic şi social, totodată” [p. 8]. Şi o grupare, şi alta supravieţuieşte, în opinia lui André Leroi-Gourhan, datorită memoriei: la animale aceasta se bazează pe instinct, la antropini – pe limbaj. Celor două grupări (specia, în cazul grupării animale, şi etnia, în cazul grupării umane), prin urmare, le corespund tipuri de memorie specifică: instinctul şi limbajul.

Raportând instinctul nu la cauză, ci mai curând la efect – rezultat al unui raport dintre mijloace specifice şi cauze externe (mediul intern şi stimulii externi) – este imposibil, după André Leroi-Gourhan, să constatăm „evoluţia unui instinct pe cale de a se transforma până la urmă în inteligenţă” [p. 9], care presupune, în fond, eliberare în raport cu instinctul. Se poate constata mai degrabă eliberarea în raport cu „secvenţele ce iau naştere la confluenţa dintre mediul biologic intern şi cel extern”.

Diferenţa dintre om şi animal nu constă, după André Leroi-Gourhan, în raportul dintre instinct şi inteligenţă, ci în gradul de predeterminare genetică mai mică în primul caz şi mai mare în cel de-al doilea. Caracteristica fundamentală a omului, în acest sens, este că omul posedă un creier „destinat confruntărilor”. Diferenţa dintre posibilitatea „confruntărilor” la om şi animal, fiind mai ales de natură calitativă, e motivată prin legătura strânsă dintre limbaj şi gândire, chiar dacă intervenţia limbajului nu este sesizabilă întotdeauna: or „libertatea de comportament nu este de fapt realizabilă decât la nivelul simbolurilor şi nu al actelor”, limbajul fiind un fel de „eliberare faţă de experienţa trăită”.

În paralel, constată André Leroi-Gourhan, unealta manuală apare ca mijloc de eliberare de constrângerile genetice. Comportamentul tehnic uman se manifestă la trei niveluri – tricotomie care traduce aspectele de manifestare a umanului: universal – ca nivel specific (al speciei), istoric – ca nivel socio-tehnic (sau socio-etnic, în funcţie de trăsătura reliefată), individual, la care se manifestă o altă trăsătură distinctivă, care condiţionează, în acelaşi timp, diferenţierea umană internă şi care constă în faptul că, pe un fond instinctiv comun, individul uman posedă „dispozitive proprii” ce variază de la un individ la altul.

Mijlocul care înscrie şi asigură transmiterea informaţiei la toate trei nivelurile, deşi se manifestă doar individual, având o existenţă virtuală, este limbajul cu funcţiile gnoseologică, acumulativă şi de transmitere. Limbajul este mijlocul care „permite plasarea memoriei etnice în afara speciei zoologice”, aceasta având „drept consecinţe foarte importante libertatea individului de a ieşi din cadrul etnic stabilit şi posibilitatea memoriei etnice însăşi de a progresa” [p. 19].

32

Page 33: originea limbajului

Sugestivă este, în acest sens, descrierea comparativă a omului: „este adevărat că noi alergăm mai încet decât caii, că nu digerăm celuloza la fel de bine ca vacile, că nu ne putem căţăra ca veveriţele şi că de fapt întregul nostru aparat osteo-muscular este supraspecializat doar pentru a fi apt să întreprindă orice, dar, şi aceasta este constatarea cea mai importantă, creierul omenesc a evoluat de aşa manieră încât rămâne apt să gândească totul şi se naşte practic gol” [ibid.].

Continuând aceeaşi linie a comportamentului operaţional (unealtă – limbaj), comportament care se conturează filogenetic, dar funcţionează ontogenetic (tipurile interferând la diferite niveluri ale comportamentului uman), André Leroi-Gourhan identifică trei planuri, în raport cu care, inclusiv limbajul, se manifestă în mod diferit:

- primul plan, planul de fond pe care se pliază mai târziu tradiţia, se referă la automatisme legate direct de natura biologică a omului;

- al doilea plan – al comportamentului maşinal – se referă la secvenţe operaţionale dobândite prin experienţă şi educaţie, fiind înscrise în comportamentul gestual şi limbaj;

- planul al treilea – al comportamentului lucid – presupune intervenţia hotărâtă a limbajului.

Cele trei planuri consemnează o extindere continuă a funcţiilor limbajului, accentuarea rolului acestuia şi se pliază pe distincţia psihologică dintre inconştient, subconştient şi conştient, distincţie care separă manifestările instinctive de conştiinţa manifestată prin limbaj şi simboluri. Limbajul are o funcţie esenţială şi în secvenţele operaţionale periodice sau excepţionale (repetarea sezonieră a îndeletnicirilor agricole, desfăşurarea unei sărbători, construcţia unei clădiri etc.), manifestându-se ca suport al acestor acte. Intervenţia limbajului la nivel operaţional se instituie în trăsătură distinctivă umană, mediind distanţarea memoriei: „întreaga evoluţie umană se străduieşte să plaseze în afara omului tot ceea ce, în restul lumii animale, corespunde adaptării specifice. Fenomenul material cel mai izbitor este, desigur, „eliberarea” uneltei, dar în realitate fenomenul fundamental este eliberarea cuvântului şi această proprietate unică a omului de a-şi situa memoria în afara eului, în organismul social” [p. 29].

Istoria memoriei colective se împarte, după André Leroi-Gourhan, în cinci perioade, funcţie de maniera în care este transmisă: orală, scrisă cu tabele sau indici; a fişelor simple; a mecanografiei; a „seriaţiei” electronice. Fundamentală este memoria lingvistică, iar celelalte memorii se realizează în baza unui cod extras din limbaj.

Având origine comună, cele două trăsături care au condiţionat evoluţia de o anumită manieră a societăţii umane – tehnicitatea şi limbajul – nu s-au dezvoltat într-o perspectivă zoologică, ci în paralel cu aceasta, evoluând mult mai rapid. În această devenire, André Leroi-Gourhan, constată evoluţia a două planuri: cel al evoluţiei filetice, „care face din omenirea actuală o colecţie de indivizi cu proprietăţi fizice diferite faţă de cele existente acum 30000 ani” şi cel al evoluţiei etnice care converteşte omenirea într-un corp exteriorizat ale cărui proprietăţi globale se află într-o transformare accelerată” [p. 70]. Caracteristicile etniei, de care limbajul este legat în mod evident, s-au constituit în baza unor formule funcţionale, care ating tot ceea ce este cu adevărat omenesc, dar în afara schemei tehnico-economice. Ele instituie, la nivel de etnie, un cod estetic care reflectă perceperea şi producerea repetată a valorilor şi a ritmurilor, asigură integrarea individului în societate, au o semnificaţie determinată etnic.

Estetică „etnică”, construită pe o perspectivă paleontologică de André Leroi-Gourhan, se bazează pe judecăţile fiziologice de valoare: „dacă putem admite, la nivelul lui homo sapiens, o anumită transpunere a valorilor estetice de pe culmile figurative către adâncurile fiziologice şi funcţionale, este indispensabil să pornim din adâncuri, singurele certe din punct de vedere

33

Page 34: originea limbajului

paleontologic, dacă dorim să demonstrăm trecerea la formele superioare şi mai ales formele arhaice pe care le mai conţin încă” [p. 75].

Pentru a schiţa paleontologia limbajului, André Leroi-Gourhan a mers pe calea ocolită, descoperind „existenţa constantă a unui câmp facialo-manual de relaţie” şi „legătura cerebrală a motricităţii aparatelor facial şi manual” [p. 77]. Urmând această cale, André Leroi-Gourhan arată că, mai întâi, „într-o ordine inspirată de fiziologie şi nivelul de inserţie” a apărut mimica şi dansul, apoi, după apariţia reprezentării figurative, limbajul. Apoi, muzica, legată strâns de gest, şi poezia, legată de limbaj. Abia după aceea – formele vizuale le artei, care conduc la imagini pur intelectuale, căci în ele intelectualizarea a despuiat formele reale de conţinutul lor şi a păstrat doar semnele.

Constatând în tehnică fenomene implantate în substratul fiziologic, iar în limbaj –fenomene de relaţie socială cu rădăcinile în masa speciilor vii, acestea degajându-se în evoluţia umană, André Leroi-Gourhan se întreabă dacă nu cumva şi pentru perceperea şi crearea simbolurilor ar trebui căutată originea în lumea animală? În corolar, altă întrebare, care indirect ar oferi răspunsul, vizează raportul dintre tehnică, limbaj şi estetică. Dintre două ipoteze posibile în acest sens - (a) „limbajul şi tehnica formează un fond indispensabil şi suficient supravieţuirii, peste care s-ar aşterne (treptat) coloratura estetică” şi (b) „tehnica şi limbajul fiind doar două aspecte ale aceluiaşi fenomen, estetica ar putea reprezenta un al treilea” [p. 78] – André Leroi-Gourhan înclină spre cea de-a doua. Cert este, arată paleontologul, că estetica este legată direct de reprezentarea figurativă care condiţionează stiluri, acestea la rândul lor impregnând atitudini, gesturi, moduri de a fi, dar şi ceea ce numim azi formele culturii – muzică, pictură, poezie.

Originea reprezentărilor figurative trebuie căutată de asemenea, în comportamentele animale, care pot fi reduse la trei planuri: comportamentului nutritiv, afectivitatea fizică şi integrarea spaţială, care implică în raporturi variabile instrumentele senzoriale (sensibilitatea viscerală, sensibilitatea musculară, gustul, mirosul, pipăitul, auzul şi echilibrul, văzul). Păstrate şi la om, acestea se corelează în felul următor: comportamentul nutritiv are drept motor ritmurile viscerale şi se bazează pe simţurile olfacto-gustativ şi pipăit, comportamentul afectiv – pe mecanismul muscular şi pipăit, miros şi văz; comportamentul spaţio-temporal este asigurat de organele echilibrului cu simţul dominant „vederea”.

Tipurile de sensibilităţi se manifestă diferit, toate însă sunt legate de ritmuri. Astfel, afirmă André Leroi-Gourhan, „cea mai importantă manifestare a sensibilităţii viscerale este legată de ritmuri. Alternanţa somnului cu veghea, a digestiei cu apetitul, toate cadenţele fiziologice formează o urzeală pe care se înscrie întreaga activitate” [p. 88], iar ruperea ritmului duce, mai curând, spre anormalităţi, scăderi de randamente; sensibilitatea musculară, prin legătura dintre urechea internă şi aparatul osteomuscular, îi oferă individului un echilibru faţă de mediu, în perceperea spaţiului şi organizarea mişcărilor; gustul este la om, ca la întreaga lume animală, un simţ inferior, însă şi la acest simţ se constată, de exemplu, existenţa unor armonice, asocieri gustative, strâns legate de convenţia etnică (de exemplu, „unele regiuni şi ţări utilizează combinaţia sărat-dulce în felurile de mâncare principale” [p. 99]).

Omul, sau mai larg subiectul în acţiune, este prins sau prinde o serie de mişcări din exterior sau din propriul corp, pe care le interpretează prin propriile simţuri. Astfel „percepţia sa se interpune între ritmuri exterioare şi reacţia motrice faţă de acesta” [p. 87]. La om, situaţia este reflectată într-o reţea de simboluri. Ritmurile şi valorile, consideră André Leroi-Gourhan, vor genera în evoluţia umană un timp şi un spaţiu specifice omului. Spaţiul şi timpul sunt create de ritmuri şi „nu sunt trăite decât în măsura în care sunt materializate într-un înveliş ritmic”. Ritmurile însă sunt şi creatoare de forme. Munca umană, chiar şi cea mai elementară şi cea mai

34

Page 35: originea limbajului

rudimentară, este însoţită de ritmuri: ciocănitul, cioplirea. În felul acesta, prin muncă, tropăitului, „care constituie cadrul ritmic al mersului” i se adaogă mişcarea ritmică a braţului. Iar mişcarea ritmică îi permite omului să devină creator de forme. „De la ritmul muzical, tot numai timpi şi măsuri, la ritmul ciocanului sau al sapei, în întregime făuritor de forme, imediate sau ulterioare, distanţa e considerabilă, primul generând un comportament care trasează simbolic separarea lumii animale de specia umanizată, în timp ce al doilea dintre ele transformă materialmente natura sălbatică în instrumente ale umanizării” [p. 122]. În devenirea umană însă fenomenul prin excelenţă uman este reprezentat, în opinia lui André Leroi-Gourhan, nu atât de crearea uneltei de muncă, cât de „îmblânzirea” timpului şi a spaţiului, de transpunerea lor într-un timp şi spaţiu omenesc.

Din aptitudinea omului de a reflecta realitatea prin simboluri (indiferent de natura lor – verbală, gestică sau figurativă) derivă comportamentul figurativ care nu poate fi disociat de limbaj. Iar reprezentările figurative există dintotdeauna, căci, consideră André Leroi-Gourhan, „în toate societăţile formele coexistă şi prezintă gradaţii imperceptibile” [p. 184]. Astfel, de exemplu, pe un ceremonial religios sau pe secvenţe operaţionale sociale întotdeauna se grefează un aparat estetic, aşa cum producerea instrumentelor, pe lângă finalitatea lor funcţională, a urmărit întotdeauna şi aspectul lor estetic, chiar dacă au o origine utilitară. Limbajul figurativ (al cuvintelor, formelor, ritmurilor etc.) este domeniul care a conferit libertate omului.

Dintre căile posibile de investigare a originii reprezentării figurative, André Leroi-Gourhan alege descifrarea raportului dintre reprezentarea figurativă şi limbaj. Reprezentarea figurativă nu se aplică nici esteticii funcţionale, nici simţurilor „lipsite de posibilitatea reflectării simbolice” – mirosul, gustul şi pipăitul, ci „porneşte pe aceleaşi căi ca şi tehnica şi limbajul: corpul şi mâna, ochiul şi urechea” [p. 186]. Arta figurativă şi limbajul „ţin de aceeaşi aptitudine de a extrage din realitate elementele care restituie o imagine simbolică a acestei realităţi” [ ibid.]. În limbaj, figurile verbale sunt echivalente ale uneltelor şi gesturilor, având menirea de a asigura contactul cu lumea materiei şi a relaţiilor. Reprezentarea figurativă însă se bazează pe perceperea „ritmurilor şi a valorilor, comune tuturor fiinţelor vii. Unealta, limbajul şi creaţia ritmică reprezintă prin urmare trei aspecte învecinate ale aceluiaşi proces” [p. 187].

Sentimentul estetic ar fi îndemnat către misterul formelor ciudate – aşa explică André Leroi-Gourhan descoperirea „la Arsysur-Cure [...] a unui număr de obiecte aduse în peştera lor de către neandertalieni”, fiind vorba de „două mase de pirită de fier formate din sfere neşlefuite aglomerate, mulajul intern al unei mari cochilii de gasteropod fosil şi un polip sferic din era secundară” [p. 189]. Acelaşi sentiment estetic, care aparţine „unui strat foarte profund al comportamentului uman” „constituie şi o formă de adolescenţă a ştiinţelor naturale, căci în toate civilizaţiile zorile ştiinţei apar din vrafurile „curiozităţii” [ibid.]. Insolitul în formă şi observarea acestui insolit în forme naturale – concreţiuni, cristale – este „un resort al interesului figurativ” şi apare în punctul în care „subiectul confruntă o imagine organizată a universului său de relaţie cu obiectele care intră în câmpul său de percepţie” [p. 190].

Pe axa temporală, apariţia ritmurilor figurative s-ar situa între mileniile 25 şi 35. Şi dacă pentru muzică, coreografie şi poezie nu există datări şi izvoare care ar demonstra existenţa acestora, André Leroi-Gourhan presupune că ele nu puteau fi inferioare picturii şi artei de a sculpta care se desfăşoară în perioada 30.000 – 8.000 î.e.n. „Arta constituie un instrument mai bun de măsurat umanitatea decât tehnica, căci dacă aurignacienii aveau de aşteptat 30000 ani ca să-şi arate inteligenţa în electronică, ocrul şi manganul lor răzuit erau culori de bună calitate, din părul vânatului făceau pensule bune, burinele lor din silex ar fi zgâriat până şi oţelul; materialul

35

Page 36: originea limbajului

lor de artişti îi punea prin urmare pe picior de egalitate cu oamenii actuali în ceea ce priveşte mijloacele de exprimare” [p. 194].

Semnele ritmice sunt anterioare chiar figurilor explicite, arta primitivă debutând în abstract şi prefigurativ. Iar anterior acestei arte, care nu trebuie considerată, după André Leroi-Gourhan, o izbucnire, a fost conţinutul verbal deja dominant, primele manifestări grafice fiind integrate limbajului.

Referinţe bibliografice:Leroi-Gourhan, André, Gestul şi cuvântul. Volumul II. Memoria şi ritmurile. Traducere de Maria Berza. Prefaţă de Dan Cruceru, Bucureşti, Editura Meridiane, 1983, 255 p.

36