Click here to load reader

Psihologia limbajului

  • View
    436

  • Download
    3

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Psihologia limbajului

Text of Psihologia limbajului

Psihologia limbajului - Note de curs Prof. Univ. Dr. Mihai Golu Master Terapii logopedice in procesele de comunicare Cursul este structurat pe doua sectiuni majore: I. Comunicarea 1. Aspecte ale teoriei generale a comunicarii. Modelul logico-formal al comunicarii, dimensiunile si proprietatile ei. 2. Principalele orientari in abordarea comunicarii in perioada actuala. 3. Comunicarea la nivel uman formele si tipurile ei (non-verbala si verbala, intrapersonala, interpersonala si intragrupala). Factorii si variabilele psihologice care actioneaza si influenteaza dinamica procesului comunicarii la nivel uman. Cerintele unei comunicari adecvate si eficiente (o comunicare buna si o comunicare proasta). Slaba comunicare, ca sursa a neintelegrilor, contradictiilor si conflictelor interumane. II. Limbajul 1. Limbajul verbal. Dimensiunile acestuia (formala, fizica, calitativa-semantica, pragmatica), functiile sale, formele sale, mecanismele neurofiziologice ale limbajului, verigile care stau la baza receptiei, intelegerii si producerii limbajului articulat. 2. Principalele deviatii sau tulburari ale limbajului verbal.

Conceptul de comunicareTermenul cotidian de comunicare desemneaza un proces extrem de complex si diversificat, care face ca ea sa constituie in prezent un domeniu de interes si de studiu multidisciplinar. Daca pana la sfarsitul primei jumatati a sec. XX termenul era, ca si domeniul, un monopol unidisciplinar (al lingvisticii), dupa aceasta perioada, ca urmare a constituirii unor noi directii ale cunoasterii stiintifice reprezentate prin teoria generala a sistemelor, cibernetica teoretica sau generala si teoria informatiei, comunicarea dobandeste deodata o semnificatie si o importanta mult mai generala, aproape universala, ea fiind preluata in cadrul tuturor disciplinelor particulare stiintifice.

Elementele necesare existentei comunicariiLa ora actuala se poate vorbi de doua niveluri de structurare a teoriei comunicarii: un nivel general formal si un nivel substantial, calitativ sau particular. Primul nivel se intemeiaza si ia in considerare pentru circumscrierea si definirea sensului conceptului de comunicare niste criterii de ordin logico-formal nonsubstantial, care sa fie aplicabile oricarui domeniu particular in care avem de-a face cu un proces concret de comunicare. Astfel, teoria generala a comunicarii va constitui reperul si etalonul de la care pornesc si la care se raporteaza toate teoriile particulare care se constituie si se elaboreaza in interiorul disciplinelor care studiaza fenomene concrete ale comunicarii diferentiate din punct de vedere substantial-calitativ. Potrivit teoriei generale al carei fondator este recunoscut a fi matematicianul american Claude Shannon, pentru a exista o comunicare este necesara existenta urmatoarelor elemente:

1. Elemente de structura. Trebuie sa existe trei astfel de elemente cu legatura intre ele: - elementul sursa sau emiterent: trebuie sa posede un minimum de litere sau un alfabet minim necesar pentru a putea alcatui un numar suficient de mesaje. Alfabetul minim pentru alcatuirea unui mesaj e format din cel putin 2 litere (alfebetul Morse, alfabetul numeric); de asemenea, trebuie sa emita mesajele in concordanta cu caracteristicile si particularitatile reeptorului sau destinatarului; mesajele sa fie elaborate pe baza unui anumit set de reguli logice care sa posede anumite invariante sau constante; sa intreprinda masuri preventive sau corective pentru asigurarea ajungerii la destinatar a mesajului; - destinatar sau receptor: trebuie sa posede o anume capacitate de receptie si de rezolutie a semnalelor sau literelor in care este emis mesajul; sa posede un minimum de elemente interne, de comparatie si identificare; sa posede acelasi set de reguli logico-gramaticale pe care il poseda emitatorul, astfel incat continutul mesajului sa poata fi identificat; - canal: trebuie sa fie suficient de sensibil pentru a transmite elemente substantial-energetice proprii alfebetului in care este compus mesajul; sa posede o rezistenta suficienta la perturbatii astfel incat sa nu denatureze caracteristicile literelor initiale. Legat de aceasta ultima cerinta, se introduce o variabila in acest model, denumita zgomot rezulta ca nu exista canale de comunicare ideale, perfecte, orice canad concret fiind supus influentei unor perturbatii, fie generate de structura lui interna, fie din exterior. In modelul E-C-R, apare raportul semnal-zgomot. Ea poate lua trei forme sau valori: zgomotul domina asupra semnelului (canalul devine inpropriu pentru asigurarea transmiterii mesajului); zgomotul este egal cu semnalul (situatie de maxima incertitudine); semnalul domina asupra zgomotului (singura situatie care poate permite desfasurarea unei comunicari). Legatura dintre emitator si receptor poate fi unidirectionata si se vorbeste de pseudocomunicare sau comunicare deschisa, sau bidirectionata (comunicare propriu-zisa, care presupune schimb reciproc). 2. Elemente de continut. Acestea definesc propriu-zis comunicarea. Prin comunicare se intelegea orice fel de schimb care are loc intre indivizi, grupuri etc. Foarte sugestiva era considerata definitia data de Levy-Strauss: schimburi de idei si de bunuri intre grupuri datorate legilor si regulilor de rudenie; schimburi de bunuri materiale datorate si bazate pe legile economice; schimburi de idei, de impresii si de opinii intre indivizi sau grupuri. Teoria generala a comunicarii afirma ca esentiala pentru definirea termenului este informatia si ca atare, comunicarea reprezinta in sine schimb de informatii. Informatia este elementul care determina modificari specifice, potrivit principiilor reglarii atat la nivelul receptorului cat si la nivelul emitatorului. Avem astfel informatii, concretizate in mesaje. Teoria informatiei cuprinde trei componente mari: o componenta formala, una semantica si una utilitara sau pragmatica. Desi termenul de informatie este vechi, conceptul de informatie este printre cele mai noi concepte, fiind elaborat in cadrul ciberneticii generale si teoriei generale a informatiei in a doua jumatate a sec. XX. Norbert Wiener face constatarea revolutionara ca universul nu poseda doar cele doua dimensiuni stabilite de fizica clasica (substanta si energie), ci inca una, el adaugand dimensiunea informatiei. El da si prima definitie a acestui concept: Informatia este informatie, ea nu este nici substanta, nici energie. Ea poseda o relativa autonomie atat in raport cu substanta, cat si in raport cu energia. Evidentierea informatiei nu se poate face decat intr-o relatie de comunicare. In afara relatiei de comunicare, informatia nu exista decat in stare latenta. Pentru punerea in miscare a informatie, este necesar un suport substantial energetic, dar nu exista o legatura predeterminata si invarianta intre un anumit suport energetic si un continut informational. Intre unul si acelasi suport substantial energetic pot fi transmise mai multe tipuri de mesaje si informatii, dupa cum unul si acelasi mesaj sau informatie poate fi transmisa cu ajutorul mai multor tipuri de suporturi substantial-energetice.

Intrucat aceasta definitie nu lamureste suficient de bine specificul si natura informatiei, Wiener merge mai departe si concretizeaza sau particularizeaza din punct de vedere calitativ informatia, spunand ca este opusul entropiei si, intrucat entropia este masura gradului de dezorganizare la nivelul unui sistem, informatia trebuie considerata masura a gradului de organizare. Informatia, deci, apare ca factor de organizare si de reglare la nivelul sistemelor, opunandu-se dezorganizarii sau entropiei. Pornind de aici, Claude Shannon a formalizat si a elaborat componenta statistico-matematica a teoriei informatiei si a legat in acest caz informatia de asa-numita stare de nedeterminare si de incertidudine in legatura cu producerea sau neproducerea unui eveniment intr-o situatie data sau la un sistem dat. Shannon considera ca informatia este factorul care duce la diminuarea sau inlaturarea unei stari initiale de incertitudine. Pe aceasta baza, a ajuns sa formuleze dimensiunea cantitativa sau obiectiva a informatiei: H (informatia) = - pi log/2 in baza 2 din pi. Pi probabilitatea de aparitie, de prezenta a unui factor intr-o situatie data. Cea mai mare cantitate de informatie se contine in multimile de evenimente echiprobabile. Cu cat diferenta de probabilitati intre elementele multumii considerate este mai mare, cu atat cantitatea de informatie va fi mai mica. Bitul reprezinta unitate binara, reprezentand cantitatea de informatie pe care o primim dintrun experiment cu doua rezultate egal probabile. Alegerile care furnizeaza cea mai mare canitate de informatie sunt cele de tip binar. Componenta semantica a teoriei informatiei: potrivit ei, informatia nu se identifica cu litera prin care se obiectiveaza, ea definind o relatie cu un anumit referential sau obiect exterior ei. Acest obiect reprezinta elementul esential care leaga din punct de vedere calitativ termenii unui sistem de comunicare, emitatorul si receptorul. Dimensiunea semantica a informatiei presupune stabilirea unei legaturi de ordin designativ intre un anumit alfabet, intre un anume sistem de semne si o anumita realitate specifice, substantiala sau ideala. La modul formal, latura semantica apare ca o corespondenta intre doua sisteme de semne sau de simboluri. De exemplu, la cuvantul mama corespund semne precum femeie care are copii. Semnul luat separat exprima o legatura intre o entitate obiectiva, mama, si imaginea interna mentala a noastra despre aceasta fiinta. Spre deosebire de latura cantitativa, latura semantica nu este predeterminata si invarianta. Ea devine o variabila dependenta de exercitiu si experienta comunicatorilor. Cu cat comunicatorii poseda in raport cu tema comunicarii un exercitiu si o experienta mai mare, cu atat cantitatea semantic de informatie este mai mare si viceversa. Componenta utilitara inseamna efectul pe care il are informatia receptionata asupra destinatarului. Apare un raport de probabilitati Pa : Pe (Pa probabilitatea inainte ca destinatarul sa fi primit mesajul, Pe starea lui dupa ce a primit mesajul). O informatie este utila daca ea permite destinatarului sa isi rezolve o anumita problema specifica de reglare. Cu cat rezolvarea este mai completa, cu atat functia sau gradul de utilitate al informatiei e mai mare si invers. 3. Elemente de obiectivare a continutului. Aici includem semnale, simboluri si semne => alfabet. Semnalul este o cantitate energetica ce transmite o informatie contextual-conjuncturala, semnificatia lui fiind stabilita printr-o legatura temporara intre el si un eveniment. Semnalele sunt suporturile cele mai raspandite in aria de comunicare, fiind preponderent proprii speciilor animale si la nivelul omului in cadrul diferitelor contexte si situatii. Semnificatia lui este circumscrisa unei situatii concrete. Simbolul este un suport substantial-energetic de tip imagistic sau obiectual care reflecta si desemneaza anumite stari, anumite calitati, roluri si statusuri caracteristice diferitelor comunitati socio-umane. Sunt produse culturale si semnificatia lor este determinata istoriceste si valabila

pentru intreaga comunitate. Pentru simbol e specific caracterul intuitiv, se bazeaza pe impresionarea directa a receptorului si pe evidentierea accentuata a situatiei sau a starii pe care o reprezinta. Sfera de aplicare comunicationala a simbolurilor este relativ limitata la nivelul comunitatii, al natiunii etc. Semnul este constructie formal-abstracta, cu aplicabilitate universala. In aceasta calitate avem cuvantul, limbajul articulat in forma lui orala sau scrisa. Cuvantul este un suport informational elaborat in cursul evolutiei istorice a comunicarii prin grai articulat si a carui valoare designativa devine relativ constanta si invarianta, obligatorie pentru toti indivizii care alcatuiesc comunitatea si vorbesc in limba data. Capacitatea de comunicare a omului depaseste ca arie de cuprindere capacitatea de comunicare a tuturor celorlalte sistem concrete. 4. Un set de operatii principale si secundare. Acestea se circumscriu sistemului de comunicare. Operatiile principale sunt codarea, recodarea si decodarea. Operatiile secundare sunt operatiile de redundare. Codarea este operatia de transpunere la nivelul emitatorului sau al sursei a continutului informational sau a mesajului pe un anumit suport substantial-energetic. Codarea trebuie facuta in concordanta cu situatia de comunicare si cu caracteristicile destinatarului. Exista doua tipuri de coduri folosite in comunicarea umana: coduri analogice si coduri discrete. Comunicarea nonverbala se bazeaza pe codurile analogice, in vreme ce comunicarea verbala se bazeaza pe cele discrete. Dupa lungimea cuvintelor, sunt coduri uniforme si coduri variabile. Cele uniforme se folosesc in sistemele informatizate. Lungimea cuvantului este aceeasi. Ele sunt mai eficiente in transmiterea informatiilor in retelele de comunicare. Codurile variabile sunt cele pe care le folosim in limbajul natural, dar si aici se constata prezenta unei legi, potrivit careia cuvintele cu prezenta cea mai mare au lungimea cea mai mica. Recodarea este operatia aplicata asupra codului intial, la nivelul canalului (spre ex. la nivelul telefonului impusl electric). Avem o recodare la nivelul canalului si una la nivelul receptorului. Decodarea este operatia finala care are loc la nivelul destinatarului si consta in identificarea si scoaterea la suprafata a continutului informatiei. Inseamna, in sens larg, intelegera celor receptionate. Redundarea are rolul de a conserva si proteja suportul sau codul prin care se transmite informatia de influenta perturbatoare a zgomotului la nivelul canalului. Exista doua tipuri de redundanta: una externa si una interna. Prin redundare externa se intelege utilizarea unui numar mai mare de elemente in cod sau in suporturi de obiectivare decat cel necesar, astfel incat sa se diminueze probabilitatea alterarii codului integrat. Folosim in comunicarea verbala repetarea mesajului sau in cazul unei transmiteri pe un canal electric, multiplicarea literelor din care alcatuim cuvantul. Redundarea interna tine de structura si natura instrumentului de comunicare, de legaturile interne ce exista intre elementele unui vocabular. Acesta este si cazul limbilor naturale, care nu ni se prezinta din punctul de vedere al relatiei de comunicare ca niste multimi dezordonate de cuvinte, ci ca structuri organizate intre elementele vocabularului, stabilindu-se anumite legaturi de conditionare si determinare. Toate limbile naturale, ca instrumente esentiale de comunicare, poseda un coeficient ridicat de redundanta.

Dimensiunile si proprietatile comunicariiDimensiunile comunicarii deriva din specificul obiectiv al informatiei ca element esential al relatiei de comunicare si al schimbului intre elementele sistemului de comunicare, respectiv emitatorul si receptorul. Pornind de la acest specific al informatiei, derivam trei dimensiuni esentiale ale comunicarii si anume: dimensiunea fizica obiectiva, dimensiunea semantica si dimensiunea pragmatic-reglatorie.

I. Dimensiunea fizica se refera, pe de-o parte, la caracteristicile elementelor prin care se obiectiveaza continutul mesajelor informationale, iar pe de alta parte la cantitatea obiectiva de informatie care exista la nivelul sursei sau al emitatorului. In ceea ce priveste elementele prin care se obiectiveaza continutul mesajelor informationale, indiferent de natura lor substantial-calitativa, trebuie sa posede proprietati fizice care sa asigure atat transportul lor intre emitator si destinatar de-a lungul unui anume tip de canal, cat si captarea sau inregistrarea la nivelul destinatarului. Exista trei principale asemenea proprietati care trebuie sa ia valori corespunzatoare pe de-o parte proprietatilor canalului, pe de alta parte particularitatilor destinatarului sau receptorului. Acestea sunt intensitatea sau amplitudinea, frecventa si periodicitatea sau intervalele de succesiune in cursul procesului de comunicare. Intensitatea este exprimata de cantitatea de energie sau de dimensiunile metrice ale semnalelor prin care se realizeaza codificarea sau obiectivarea mesajului. Aceste proprietati trebuie sa se incadreze in limitele unor valor optime pentru a putea sa depaseasca efectul perturbator al zgomotului si pragul de accesibilitate sau de receptie al destinatarului. In functie de natura elementelor sistemului de comunciare, respectiv E-D (R), aceste valori iau cote diferite pentru toate cazurile, insa registrul optim prin care se realizeaza probabilitatea cea mai ridicata de transmitere a mesajelor se situeaza in asa-numitul registru mediu. O comunicare devine posibila in masura in care elementele fizice de codificare a informatiei dispun de proprietatile corespunzatoare transmiterii si receptiei in cadrul sistemului de comunicare dat. Cantitatea obiectiva de informatie existenta la nivelul sursei este conditionata de numarul starilor pe care se poate lua sursa, fiecare stare pe care o ia aceasta (E) constituind un mesaj sau un continut informational. Pentru ca emitatorul sau sursa sa devina apt de a intra intr-o relatie de comunicare din punct de vedere obiectiv este necesar ca el sa dispuna de cel putin doua stari: in cazul nostru ele se refera la numarul de semne sau de cuvinte de care dispune in tezaurul sau si din care urmeaza sa selecteze, potrivit anumitor criterii si reguli logico-formale elementele necesare construirii unui mesaj. Este suficient ca un emitator sa dispuna de minim 2 cuvinte pentru a putea sa indeplineasca aceasta conditie obiective de a detine o anume cantitate de informatie si de a alege din cele doua. Cand elementele acestea denumite semne sunt independente unele de altele si alegerea uneia nu influenteaza alegerea urmatorului, avem de-a face cu existenta celei mai mari cantitati posibile de informatii din punct de vedere fizic sau obiectiv. Este cazul asa-numitelor situatii sau evenimente echipotentiale sau echiprobabile. In cazul comunicarii umane verbale, emitatorul sau sursa se caracterizeaza prin prezenta unui tezaur sau vocabular cu evenimente referentiale, adica cuvintele din vocabularul nostru nu poseda toate aceeasi probabilitate de a fi alese, extrase in vederea realizarii unei comunicari, ci avem frecvente diferite pentru diferitele cuvinte si in fiecare limba s-au elaborat tabele statistice ale frecventelor cuvintelor in procesul de comunicare. Din punct de vedere fizic sau obiectiv, vocabularul care constituie sursa de selectie pentru transmiterea mesajelor informationale nu poseda maximum posibil de cantitate obiectiva de informatie, intrcat succesiunea cuvintelor nu este independenta, ci conditionata. II. Dimensiunea semantica exprima legatura designativa stabila intre semn si o anumita realitate materiala sau ideala. Designarea, ca atare, se refera la obiecte (obiectuala) care se poate realiza la trei niveluri calitative diferite si anume designare la nivel individual, cand mesajul se refera la un anumit obiect si doar la acela, la nivel particular in care designarea se refera la o submultime de obiecte asemanatoare cum avem in cadrul tipologiei si la nivel universal sau categorial, unde designarea se refera la un gen sau o multime de clase de obiecte individuale. Avem apoi designarea proprietatilor obiectelor si fenomenelor, designarea de actiuni, operatii prin semne diferite, designarea de procese si designarea de relatii. In cadrul comunicarii, operatia de decodare trebuie sa restabileasca tipul de designare si identitatea referentialului ca atare. Prin

aceasta, in procesul de comunicare se realizeaza legaturi selective si cu adresa intre emitator si receptor si intre amandoi luati la un loc si realitatea externa. De aceea, dimensiunea semantica este considerata esentiala intr-o relatie de comunicare intrucat prin intermediul ei se evidentiaza si se descopera realitatea informatiei. III. Dimensiunea pragmatic-reglatorie exprima specificul functional al informatiei in general in Univers si in special in cadrul relatiei de comunicare si anume specificul de a fi factor de organizare, de optimizare si de dezvoltare. In orice comunicare trebuie sa existe o oarecare dimensiune reglatorie, astfel incat sa putem vorbi de circulatia si functionarea informatiei. Am putea spune ca relatia de comunicare este una bazala la nivelul intregului Univers si in masura in care informatia este o determinatie obiectiva a Universului si prin natura ei este factor de progres, si relatia de comunicare este factorul ce sta la baza tuturor proceselor de transformare evolutiva antientropica la nivelul Universului. Aparitia vietii este rezultatul unei relatii de comunicare. Constituirea structurilor noastre pshice interne este de asemenea rezultatul unei astfel de relatii. Asadar, cand vorbim de comunicare, inevitabil trebuie sa avem in vedere si existenta unei laturi sau a unei dimensiuni reglatorii sau pragmatice. Din dimensiunile mentionate decurg si principalele insusiri sau proprietati ale comunicarii, cele mai importante fiind urmatoarele: 1. Verdicitatea prin aceasta intelegem corectitudinea transmisiei si receptarii mesajelor de la emitator la destinatar. In al doilea rand, intelegem si corectitudinea sau corespondenta reala intre mesaj si referential si realitatea pe care acesta o desemneaza. Din acest punct de vedere putem delimita mesaje veridice si mesaje false. Din punctul de vedere al teoriei reglarii, purtatoare de informatie autentica sunt numai mesajele veridice. Doar prin intermediul lor se poate obtine un efect optimizator la nivelul sistemului destinatar sau receptor. Mesajele false sau informatiile false sunt din punctul de vedere al teoriei reglarii purtatoare de entropie. 2. Fidelitatea exprima gradul de incredere pe care emitatorul il are in continutul mesajului pe care il transmite si ea deriva din gradul de consolidare a dimensiunii semantice a semnelor de care dispune pentru a realiza si desfasura relatia de comunicare. Si din acest punct de vedere intalnim gradatii variate in functie de siguranta pe care interlocutorii o au in raport cu mesajele pe care le schimba intre ei. O comunicare eficienta presupune existenta unui nivel ridicat de fidelitate al continuturilor informationale care se schimba intre E si R. 3. Completitudinea se refera la diferenta dintre volumul de mesaje care a fost emis de catre sursa si volumul de mesaje care a ajuns la receptor. Cu cat aceasta diferenta e mai mica, cu atat comunicarea este mai eficienta si invers. In orice relatie de comunicare, cele doua valori nu corespund totodeauna: la iesire inregistram o cantitate de informatie mai mare. 4. Finalitatea se refera pe de-o parte la scopul pe care si-l propun interlocutorii si in al doilea rand la efectele sau rezultatele pe care le obtinem la sfarsitul unui proces de comunicare. Comunicam cu un anume scop iar scopul este de a produce anumite modificari in starea, atitudinea si modul de gandire al interlocutorului. Mai exact, comunicam cu scopul de a influenta pe cel cu care venim in relatia de comunicare. Atingerea acestei finalitati este conditionata de o serie intreaga de factori obiectivi si subiectivi, ceea ce a determinat preocuparea pentru elaborarea si dezvoltarea unor modalitati si tehnici speciale de perfectionare si optimizare a proceselor si relatiilor de comunicare. Avem aceasta preocupare atat la nivel tehnic cat si la nivel de comunicare interpersonala in mod direct.

Sfera de cuprindere a notiunii de comunicareExista inca dispute si problema este deschisa. Dupa unii, de comunicare nu se poate vorbi decat la nivel uman si mai mult decat atat, numai in cazul in care avem de-a face cu prezenta si utilizarea vorbirii sau a limbii. Dupa altii, comunicarea este un fenomen universal. Oriunde se poate delimita, potrivit criteriilor logico-formale, o anumita sursa care sa emita semnale purtatoare de informatie si un anumit sistem receptor destinatar care sa preia aceste semnale si sa modifice starile in concordanta cu semnificatia lor. Daca luam in considerare faptul ca informatia nu o gasim doar in cadrul comunicarii interumane, ci constituie o dimensiune a intregului Univers si faptul ca, obiectiv, ea exista in stare latenta si se evidentiaza intr-o relatie de interactiune, atunci trebuie sa acceptam a doua pozitie si anume aceea ca, in sens larg si logic, comunicarea este un fenomen ce se realizeaza la scara intregului Univers. In teoria generala a sistemelor, potrivit unei scheme generalizate de clasificare, se delimiteaza clasa asa-numitelor semideschise. Acestea pot sa fie de natura substantial-calitativa diferita: neinsufletita sau insufletita. Sistemele semideschise se caracterizeaza prin aceea ca ele realizeaza in mediul lor numai schimburi de energie si informatie. Devine logica concluzia ca o comunicare se poate realiza nu numai intre sistemele vii, nu doar intre persoanele umane, ci si intre sistemele nevii. Putem spune ca avem o comunicare nespecifica, ce se realizeaza la nivelul Universului intre diferitele astre, planete etc., o comunicare pseudospecifica ce se realizeaza intre anumite obiecte, lucruri neinsufletite si mediul lor ambiant si de asemenea o comunicare specifica, ce se realizeaza la nivelul sistemelor vii, biologice. Omul devine un fel de placa turnanta a relatiei generale de comunicare. Prin natura lui intrinseca, este polivalent, incercand sa intre in comunicare cu Cosmosul, Divinitatea, cu lumea animala si cu universul masinilor. La nivelul omului avem comunicari specifice: intraindividuala, interpersonala, intragrupala si intergrupala. Comunicarea este dimensiunea cea mai specifica si cea mai frecventa pentru starea si definirea omului.

Principalele orientari in studiul comunicarii umaneI. Orientarea antropologica, ale carei premise au fost puse de Margaret Mead, care a studiat viata si comportamentul unor societati primitive in care elementul central de coeziune il constituia mitul. Ideile de baza ale ei au fost dezvoltate apoi de Carl Linton (Fundamentul cultural al personalitatii) iar in a doua jumatate a sexolului XX aceasta orientare a luat o mare amploare datorita lucrarilor lui Winkin si ale lui Bonroux. Principalele idei ale acestei abordari: Comunicarea trebuie circumscrisa in structurile si dinamica vietii sociale in general si a culturii in special; ea este conditionata si determinata de diversitatea contextelor pe care le genereaza in viata sociala si de diversitatea formelor pe care le imbraca cultura unei comunitati. Cultura, care este liantul spiritual al societatii, se constituie in procesul de comunicare si ea poate sa fie considerata ca un complex sistem de semne purtatoare de semnificatii. Prin natura ei, cultura este comunicare si ne apare ca ansamblu de acte care realizeaza structurile pe care se bazeaza o societate. Natura socio-culturala a comunicarii a dus si a conditionat elaborarea unor coduri sau ghiduri care se bazeaza pe cateva principii de ordin general si anume: a. comunicarea este un fenomen social, un ansamblu de coduri si reguli care fac posibila interactiunea si relatiile dintre membrii unei culturi, individul fiind un actor social; b. participarea la comunicare se realizeaza in modalitati verbale si nonverbale; c. intentionalitatea nu determina comunicarea, interactiunea in comunicarea interpersonala este numai un moment intr-o cultura care este un flux de informatii; pe de alta parte, nu reusim intotdeauna sa comunicam ceea ce intentionam sau comunicam involuntar ceea ce nu am vrea sa comunicam;

d. comunicarea sociala este comparabila cu o orchestra si potrivit unei teorii a distributivitatii, membrii unei culturi participa in procesul comunicarii precum instrumentistii intr-o orchestra, dar fara dirijor, orientandu-se spontan unii in raport cu altii. Fenomenul comunicarii reprezinta o componenta importanta a ceea ce se numeste generic cultura si comportamentul cultural se studiaza sau trebuie sa fie studiat in paralel cu comunicarea, care devine si ea culturala. Pentru a diferentia contextele in care se realizeaza comunicarea ca o componenta a culturii, orientarea antropologica introduce conceptul de spatiu comunicational sau spatiu al comunicarii. Acesta desemneaza un ansamblu de situatii specifice structurii relatiei de comunicare si in cadrul relatiei de comunicare se delimiteaza mai multe spatii care se prezinta sub forma unei succesiuni de cercuri intersectabile, incepand cu cel natural, comunicarea animala si expresia comportamentala si continand cu cel domestic, care este in acelasi timp inchis si deschis, cu mai multe terminale in lumea externa, incepand cu banala cutie postala si terminand cu faxul sau emailul. Apoi, spatiul didactic, scoala fiind considerata anticamera a sptiului public si in sfarsit spatiul activitatilor sociale curente. Toate aceste spatii particulare se includ in asa-numitul spatiu comunicational supraordonat mondializat. Acesta este extensia la nivel planetar a culturii de masa. Analiza comunicarii se realizeaza la doua niveluri: intracultural si intercultural. In comunicarea intraculturala avem de-a face cu o omogenitate de coduri si de stari de asteptare in raport cu semnificatia acestora. Ea este cea mai completa si cea mai cuprinzatoare in raport cu indivizii unei comunitati. Comunicarea interculturala presupune o transformare sau adaptare a sistemului de coduri, de atitudini si de asteptari legate de acestea intre doua modele culturale. Fiecare model cultural dispune de propriul sistem de coduri si, cu cat diferenta dintre aceste coduri este mai mare, cu atat posibilitatea si plenitudinea comunicarii interculturale devin mai reduse. Exista anumite variabile care tin de personalitatea bazala care se constituie in interiorul unei culturi, personalitate in care intra ansamblul de traditii, obieciuri, norme, dogme, mituri elaborate istoriceste si mostenite de la o generatie la alta si aceste diferente in structura personalitatii de baza devin bariere uneori de netrecut in realizarea unei comunicari interculturale, deschise si complete. Tot ca un aspect care impieteaza asupra realizarii unei comunicari deschise interculturale il constituie centrismul cultural sau hegemonia culturala. Centrismul consta in impunerea unui anumit model ca reper si ca etalon la care sa se alinieze si sa il urmeze celelalte modele culturale considerate periferice. Din punct de vedere individual, trecerea de la un model cultural la altul se asociaza cu un dificil proces de adaptare si readaptare, care se produce cu atat mai greu cu cat trecerea se face la o varsta mai inaintata si trasaturile de personalitate sunt mai fragile si se intalneste in prezent procesul migratiei de masa drame generate de neadaptarea la modelul cultural. Importanta abordarii antropologice rezida in faptul ca subliniaza legatura organica ce exista intre procesul comunicarii si cel al genezei si dezvoltarii culturii in cadrul societatii umane, intre patrunderea dintre aceste doua fenomene si conditionarea lor reciproca. Tiparele culturale care se individualizeaza devin grile specifice de selectie si de interpretare a fluxurilor de mesaje pe care le receptionam in cadrul relatiilor interpersonale. Avem un mediu cultural global si avem medii culturale subordonate sau particularizate, care sunt conditionate de conditiile specifice de existenta ale comunitatilor regionale sau locale, de unde apar diferentele intergrupale in cadrul unei comunitati. Diferentele de ordin regional pot fi corelate si amplificate de diferentele de ordin religios, etnic, politic. Astfel, vedem cum in spatiul comunicational general se produc segmentari care genereaza tensiuni, neintelegeri si conflicte. Slaba comunicare este deci sursa de indepartare interindividuala si intergrupala, sursa de coflict. Cu cat comunicarea este mai deschisa, mai putin supusa unor constrageri de natura particulara, cu atat ea asigura un grad mai ridicat de coeziune, de angajare si de vointa la nivelul comunitatii, contribuind astfel la rezolvarea mai rapida si mai eficienta a problemelor cu care se confrunta comunitatea respectiva.

II. Orientarea psihosociala este reprezentata de faimoasa Scoala de la Palo Alto, fondata de doi cercetatori, Gregory Bateson si Paul Watzlawick, scoala ce are o influenta deosebita asupra analizei si explicarii procesului comunicarii. Aceasta scoala porneste de la constatarea ca relatia de comunicare nu are un caracter liniar mecanic, ci unul interactiv cu traiectorii imprevizibile. Ca punct de plecare in desfasurarea cercetarilor ulterioare a fost luat conceptul de comunicare paradoxala in raport cu dubla constrangere. Dubla constrangere rezida in aceea ca, de pilda, in cazul unui mesaj bispontan, destinatarul se vede in fata unei duble constrangeri contradictorii: a asculta inseamna a nu fi spontan, a nu asculta inseamna a respinge mesajul. Adoptand o strategie de tip sistemic, reprezentantii Scolii de la Palo Alto au avansat si dezvoltat urmatoarele principii generale: - orice comunicare este un fenomen interactional; - orice comportament social are o valoare comunicativa; - orice mesaj comporta doua niveluri de semnificatie, unul informativ si al doilea relational, care leaga pe interlocutori; primul nivel tine de componenta cognitiva, cel de-al doilea de cea afectiva; - cele mai multe forme de patologie mintala provin din perturbari si disfunctii de comunicare. Pe baza acestor principii, ei au elaborat mai departe asa-numitele axiome pe care le-au pus la baza tuturor analizelor teoretice si interventiilor practice. Ca practica, aceasta scoala a dezvoltat asa-numita terapie de familie, familia fiind considerata un sistem. Prima axioma: nu putem sa nu comunicam. Nevoia de comunicare este interna si profunda. Orice comportament este purtator de mesaj. Mimica, gestica, tacerea, retragerea transmit mesaje cu semnificatii. Uneori, vorbirea poate ascunde adevarata stare si realitate interioara sau psihica a interlocutorilor. A doua axioma: orice comunicare prezinta doua aspecte: continutul si relatia, astfel incat al doilea il inglobeaza pe primul si devine metacomunicare. A treia axioma: orice comportament reprezinta o angajare si desemneaza o relatie. Comunicarea, pe langa faptul ca transmite o informatie, induce si un comportament. Aceste operatii au fost denumite cu termenii de indice si ordin. Indicele exprima informatia, indiferent daca e adevarata sau falsa. Ordinul arata modul in care trebuie inteles continutul de catre participantii la actul comunicarii. Pentru participanti, este necesara definirea termenilor pentru a putea sa dea finalitate comunicarii. Relatia este metacomunicare de nivel logic mai inalt decat informatia. A patra axioma: natura unei relatii depinde de punctuatia secventelor de comunicare intre interlocutori. Cercetatorul sau observatorul poate decupa o secventa neintrerupta de schimburi intre interlocutori. In secventele scurte putem identifica cuplurile behavioriste S-R (stimul reactie), dar in secventele lungi locurile dintre S si R devin intersanjabile. A cincea axioma: fiintele umane folosesc doua moduri de comunicare: digital si analogic. Limbajul digital poseda o sintaxa logica foarte complexa si foarte comoda dar acestuia ii lipseste o semantica adecvata relatiei. Limbajul analogic poseda semantica, dar nu si sintaxa adecvata unei definitii neechivoce a naturii relatiilor. Limbajul digital este reprezentat de limbajul articulat si prin el comunicarea verbala, iar pe cel analogic il reprezinta limbajul nearticulat gesturile, mimica etc. A sasea axioma: orice schimb comunicational este simetric si complementar, dupa cum el se bazeaza pe egalitatea sau diferenta partenerilor. Dinamica interactiunilor simetrice presupune nu doar raporturi actuale de egalitate ci si un proces de minimizare a diferentelor. In cazul relatiei asimetrice, comunicarea evolueaza in directia maximizarii diferentelor. Existenta diferentelor

intre parteneri produce diferite perturbatii ale efectelor finale ale comunicarii si asupra relatiei dintre interlocutori. A saptea axioma: comunicarea este ireversibila. Mecanismul pe care il angajeaza ea nu poate fi dat inapoi. Ca urmare, efectul produs de mesajele odata emise nu mai poate fi sters ci doar contrapus efectului determinat de mesajul corector. Scoala de la Palo Alto a promovat studiul comunicarii in situatii psihosociale reale si a evidentiat o serie de conditii si cerinte pentru a asigura optimizarea comunicarii si preintampina efectele perturbatoare. III. Orientarea programarii neurolingvistice (PNL) s-a cristalizat la sfarsitul anilor `70 si a fost intemeiata de doi cercetatori cu pregatiri initiale de baza diferite, unul lingvist Richard Bandler si un matematician John Grinder. In elaborarea teoriei lor, cei doi au pornit de la constatarea ca, in relatia dintre terapeut si pacient, mai important este ceea ce comunica terapeutul decat ceea ce face. Pentru a inchega elementele modelului teoretic, ei au analizat importanta descoperirilor si rezultatelor cercetarilor in mai multe domenii precum lingvistica, teoria informatiei, neuropsihologia si antropologia, ajungand la concluzia ca problema comunicarii trebuie centrata pe intelegerea modului si mecanismelor generale de functionare a creierului. Creierul este prin excelenta organul care realizeaza atat veriga de intrare sau de receptie, cat si veriga de iesire, de executie, constand in raspunsurile pe care destinatarul le emite la mesajele pe care le receptioneaza. La nivelul creierului, se realizeaza asa-numita harta a lumii, ca un ansamblu de reprezentari care se stocheaza si pastreaza in memoria de lunga durata in forma de programe, strategii, idei, conceptii, convingeri despre lume si despre sine. Aceasta harta a lumii reprezinta, pe de-o parte, sursa din care se selecteaza mesajele la nivelul emitatorului, iar pe de alta parte mecanismul de decodare care se activeaza la nivelul destinatarului. Astfel, relatia de comunicare se poate reprezenta ca un schimb de tip senzorial, receptie si contra-receptie. Aceasta relatie presupune interactiunea urmatoarelor elemente: - Realitatea sau lumea, natura, omul; - a doua secventa o constituie doar o parte a lumii care de fapt reprezinta continutul procesului de receptie; - aceasta portiune este supusa la randul ei unei operatiuni de filtrare succesiva, de tip neurologic (primul filtru), care tine de caracteristicile aparatelor de receptie si ale structurilor centrale corticale, care realizeaza integrarea influxurilor pe traseele senzoriale dand imaginile perceptive; - al doilea filtru este constituit din sistemul de prejudecati, norme, cutume ce functioneaza in mediul social si care isi pun amprenta asupra stabilirii semnificatiei mesajelor receptionate din aceasta parte a realitatii (filtre socio-culturale); - al treilea filtru este de natura psihoindividuala si tine de particularitatile temperamentale, caracteriale etc. Aceasta va reprezenta in final perceptia care se realizeaza prin intermediul diferitelor organe de simt.Realitatea

1

2

3

PERCEPTIA

Filtre

Veriga executiva este reprezentata pe de-o parte de raspunsurile verbale iar pe de alta parte, de raspunsurile prin intermediul celorlalte canale nonverbale. Modul prin care se realizeaza comunicarea verbala este digital, in sensul ca fiecare cuvant este distinct si legatura dintre cuvinte este reglementata prin regului sintactice bine precizate si stabile. Cealalta forma de comunicare este analogica si se caracterizeaza prin aceea ca fiecare raspuns are o semnificatie, dar raspunsurile intre ele nu sunt reglementate prin existenta unor reguli sintactice clare. Dinamica relatiei de comunicare este conditionata de un principiu general de functionare a creierului nostru, cunoscut sub denumirea de principiul economiei, potritiv caruia trebuie sa se realizeze maximum de efect, de eficienta cu minimum de consum de energie si timp. Acest principiu general de functionare a creierului genereaza trei procese universale pe care creierul le realizeaza in cursul comunicarii si anume: a. procesul de generalizare, prin care se asigura posibilitatea de a intelege individul pe baza unui cadru de referinta supraordonat; aceasta operatie este direct inserata in mecanismul comunicarii, astfel incat in comunicare noi avem tendinta de a generaliza, de a trece de la observatii si constatari secventiale la judecati generale. b. procesul de selectie sau de simplificare prin care se lasa deoparte anumite aspecte referitoare la o anumita realitate, la un anumit eveniment si se evidentiaza si se transmit alte aspecte. Aceasta operatie de selectie este de asemenea necesara pentru a preintampina surplusul de detalii, de informatie si pentru a nu deveni redundanti. c. procesul de distorsiune, care consta in a reformula intr-un mod aparent mai plastic, mai impresionant un anumit mesaj, ducand astfel la modificarea imaginii reale despre obiectul sau realitatea de referinta. Fiind universale si legice, aceste trei procese cerebrale pot sa constituie si factori de perturbare a unei relatii de comunicare si de slabire a eficientei ei. De aceea, interlocutorii trebuie sa ia in considerare aceste tendinte si, atunci cand constata ca un mesaj este prea comprimat sau lacunar sau modificat, sa intervina cu intrebari auxiliare sau suplimentare prin care sa se diminueze efectul perturbator initial. Programarea neurolingvistica pune accentul pe trei aspecte: 1. Aspectul calibrarii, prin care se urmareste o armonizare psihica si fizica intre interlocutori. Aceasta calibrare se realizeaza urmarind fizionomiile si indeosebi miscarile ochilor, care prezinta o semnificatie diagnostica importanta, ele aratand spre ce sfera se orienteaza atentia interlocutorului. 2. Aspectul activarii de stare. Exista asa-numita stare nula sau starea normala si exista starile activate prin actul de comunicare. Acestea pot fi de doua tipuri: pozitive (se asociaza cu cresterea dispozitiei, cu deschiderea si increderea) si negative (asociate cu trairi negative de frustrare, de ingradire, de insatisfactie, mahnire, ciuda sau furie). O comunicare eficienta si constructiva este cea care permite activarea si sustinerea unei stari pozitive. Comunicarea devine distructiva si generatoare de tensiune si conflict daca mesajele care se vehiculeaza in cursul ei activeaza stari negative. Starile tin nu numai de continutul sau semantica mesajului, ci si de modalitatea, de forma in care este el exprimat. 3. Aspectul resursei, care constituie acel potential pe care fiecare interlocutor il detine, dar care nu este inca suficient stimulat si valorificat. Atunci, relatia de comunicare trebuie sa asigure actualizarea resurselor interioare psihologice ale celor doi interlocutori si, in urma unei secvente de comunicare, ambii interlocutori sa iasa mai intariti in ceea ce priveste echilibrul psihic decat au fost inainte de acel dialog. In actul psihoterapeutic, acest aspect este considerat tinta principala ce trebuie urmarita doarece tulburarile psihonevrotice sunt cauzate de insuficienta cunoastere si valorizare a resurselor interioare ale pacientului. El se depreciaza si asta duce la neglijarea unor potente sau resurse care, actualizate, pot duce la iesirea din situatia critica in care se afla.

In realizarea comunicarii, avem de-a face cu asa-numitul fenomen al preferentialitatii canalelor. In opinia autorilor acestei orientari, fiecare individ din cele 5 principale canale de receptie de care dispune (vaz, auz, tactil-kinestezie, miros, gust) are unul dominant preferat. Spre deosebire de animale, unde asa-numita receptie sau aferentatie dominanta este o caracteristica generala a speciei si este aceeasi la toti indivizii speciei respective, la om, aceasta aferentatie sau receptie dominanta devine diferntiata si individualizata. Ea nu mai este o trasatura imanenta a intregii specii, ci devine o caracteristica a indivizilor luati separat. Fiecare canal contribuie la elaborarea hartii mintale a lumii, dar cea mai mare contributie o va avea canalul privilegiat. Comunicarea se desfasoara cel mai eficient daca reusim sa intram pe canalul privilegiat al interlocutorului. In acest caz, intervine asa-numitul fenomen de ancorare, adica asocierea la o reprezentare a unui canal dominant, a unei alte reprezentari sau stari proprii altui canal. De exemplu, o melodie care ne place se asociaza cu o ancora de tip emotional-afectiv, o alta cu o ancora de tip kinestezic. Aceasta programare neurolingvistica a capatat o popularitate deosebita nu numai in psihoterapie, ci si in clinica in general, gratie conexiunilor pe care ea le face intre diferitele determinatii ale comunicarii umane (socio-culturale, psihologice, neurofiziologice). Esential pentru aceasta orientare este faptul ca in cursul unei relatii de comunicare intelocutorii sa reuseasca sa isi recunoasca si dezvaluie hartile interioare ale lumii. Numai intr-o astfel de relatie de comunicare reusim sa scoatem la suprafata elemente care, altfel, ar ramane acolo mortificate si nu s-ar implica direct in dinamica activitatii si vietii noastre cotidiene. Existenta noastra este generata si girata tocmai de relatiile de comunicare si de aceea nu putem sa nu comunicam. IV. Orientarea psihanalitica (analiza tranzactionala a comunicarii) . Dupa Freud, comunicarea la nivel uman este o pseudocomunicare, intrucat ea este cenzurata si constransa de mecanismele critice si conformiste ale constiintei. De aceea, ea nu poate fi considerata o autodezvaluire, ci mai degraba o autoinselare si o pseudocomunicare. In mod real, comunicarea sar putea realiza numai in masura in care cenzurile impuse de constiinta ar fi inlaturate sau slabite. Asa ceva nu se poate intampla in mod curent, ci numai in situatii speciale pe care le ceeaza relatia psihanalitica sau cura psihanalitica. In cadrul acestei relatii se valorifica nu mesajele care sunt controlate si dirijate in mod voluntar de catre subiect, ci acelea care sunt emise in mod spontan, necontrolat si neintentionat. Pe aceasta baza a fost creata naratiunea psihanalitica, ce se caracterizeaza prin aceea ca nu se stabileste de la inceput o tema sau un obiect de comunicare, ci pacientul este lasat liber sa isi desfasoare povestirile sale, asa cum ii vin lui in mod direct in momentul respectiv pe buze, fara sa se gandeasca si sa cenzureze ceea ce rosteste. Pentru a ajunge la un asemenea stadiu, trebuie parcursa o etapa de acomodare in cadrul careia pacientul sa reuseasca sa se debaraseze de constrangerile interioare si de tensiunile generate de contactul cu terapeutul si sa obtina starea interioara de relaxare, care sa ii asigure emiterea continua a fluxurilor fara criterii si fara replici din partea celui care il asculta. Dar si in acest caz se consatata ca, uneori, atunci cand fluxul de povestire se apropie sau tinteste ceva din interiorul subiectului pe care el nu doreste sa il dezvaluie, apar sincope, intreruperi, ezitari. Atunci intervine terapeutul si insista sa afle ce a provocat asta, de ce. Prin multiple tatonari, poate reusi sa determine subiectul sa motiveze gestul. Visul este, spune Freud, o dezvaluire autentica a interiorului cenzurat sau refulat al pacientului, numai ca, spre deosebire de naratiunea in stare de veghe, care are un caracter logic si direct, visul capata un caracter metamorfozat-simbolic, prezentand realitatea intr-o forma deghizata. Atunci apare, deci, rolul terapeutului de a decodifica aceste simboluri care sunt visele si de a restabili ordinea fireasca a evenimentelor care sunt prezente in structura visului. Pornind de la teoria freudiana, un neofreudian pe nume Eric Berne a pus bazele teoriei tranzactionale a comunicarii. Aceasta miscare tranzactionala este in prezent aplicata si in

psihoterapii, capatand si caracter institutionalizat, existand centre de cercetare tranzactionala. Potrivit lui Berne, relatia de comunicare la nivel uman este conditionata in dinamica si efectele ei de starile Eului participantilor. El porneste de la modelul freudian cu cele trei instante: Idul, Eul si Supraeul. Eul este componenta centrala in jurul careia se structureaza relatiile de comunicare la nivel uman. Starile Eului sunt definite ca sisteme coerente de idei si procese afective manifestate prin modele de comportament corespunzatoare. Fiecare fiinta umana manifesta trei tipuri de stari ale Eului: 1. Tipurile derivate din figurile parentale si denumite in mod curent parintele. Individul simte, gandeste, actioneaza, vorbeste si reactioneaza exact ca unul din parintii sai pe vremea cand el era copil. Aceasta stare a Eului este activa, de exemplu, in cresterea propriilor copii. Chiar si atunci cand persoana nu isi manfiesta concret aceasta stare a Eului ea influenteaza comportamentul ca influenta parentala, indeplinind functiile unei constiinte. 2. Persoana isi evalueaza in mod obiectiv mediul si calculeaza probabilitatile acestuia pe baza experientei anterioare. Starea respectiva se numeste starea de adult a Eului. Adultul functioneaza ca un computer: actiunile si rationamentele lui sunt bazate si subordonate criteriului obiectivitatii si rationalitatii. 3. Fiecare persoana poarta inauntrul sau o fetita sau un baietel, care simte, gandeste, actioneaza vorbeste si reactioneaza asa cum facea persoana la o anumita varsta a copilariei. Starea respectiva este denumita copilul. Copilul nu e privit ca ceva pueril sau imatur, termeni ce apartin parintelui, ci pur si simplu ca un copil de o anumita varsta si varsta este stabilita intre 2 si 5 ani. Aceasta stare trebuie acceptata si inteleasa nu doar pentru ca ne va insoti toata viata, ci si pentru ca ea reprezinta partea cea mai valoroasa a personalitatii noastre. O analiza mai atenta, subliniaza Berne, ne arata ca in majoritatea cazurilor exista doua componente parentale, una derivata de la tata si cealalta de la mama, astfel incat in parinte nu avem de-a face cu o structura omogena ci cu una eterogena. Se vor descoperi de asemenea in interiorul starii de copil a Eului componente de parinte si adult care erau prezente deja atunci cand s-a fixat copilul, lucru ce se poate observa la copiii mici in situatii reale. Copiii mici imita comportamentele parintilor si adultilor. Cele trei principale stari se vor divide dupa cum urmeaza: Parinte - copil si adult; adultul X; copilul adult si parinte. Din punct de vedere comportamental se mai produce o divizare la nivelul starii de parinte si copil aparand astfel: parintele atent/grijuliu si autoritar/critic; adultul X; copilul docil, echilibrat si rebel. Relatia de comunicare este conceputa ca mod de interactiune intre aceste trei stari principale ale Eului. Relatia poate sa se stabileasca intre fiecare din cele trei stari si modul de desfasurare a relatiei poate sa fie optim in cazul in care relatia merge in paralel, de pilda parintele se adreseaza copilului iar copilul raspunde corespunzator copilului. Deviatia de la aceasta comunicare apare cand se desfasoara incrucisat: parintele se adreseaza copilului iar copilul se adreseaza adultului. Trebuie realizata o corespondenta intre starile Eului, ca sa nu apara discordante. Pentru a realiza o astfel de comunicare este necesar ca fiecare interlocutor sa isi constientizeze, raportat la cele trei componente ale personalitatii sale, semnificatia mesajelor adecvata la starea Eului pe care o activeaza. Analiza tranzactionala urmareste tocmai optimizarea si ameliorarea relatiilor interumane prin adecvarea reciproca a modului si continutului mesajelor comunicationale. Deviatii patologice apar atunci cand persoana ramane fixata intr-o singura stare si nu este disponibila pentru a se comuta si la celelalte.

Variabilele psihofiziologice ale comunicarii la nivel umanComunicarea la nivel uman trebuie considerata ca expresie si manifestare a personalitatii in intregul ei. Personalitatea, la randul sau, trebuie privita ca rezultat al interactiunii si integrarii celor trei mari subsisteme constitutive si anume subsistemul biofizic, subsistemul psihic si cel sociocultural. Fiecare dintre acestea genereaza doua categorii principale de variabile psihofiziologice, care isi pun amprenta pe dinamica intregului comportament, inclusiv pe dinamica comunicarii. Aceste variabile pot fi impartite in doua categorii: - structurale, care tin de organizarea si modul de integrare bazala a sistemului personalitatii si care sustin ceea ce numim tipologia personalitatii; - individuale, care tin de modul de structurare si functionare al diferitelor componente psihice particulare ale personalitatii, cum ar fi componenta cognitiva, afectiva etc. Variabilele tipologice de baza au cu precadere un caracter innascut si ele asigura formarea a ceea ce Allport denumea trasaturi-nucleu ale personalitatii, care au consistenta si stabilitatea cea mai ridicata, oferind cea mai mare cantitate de informatie despre ceea ce reprezinta in sine personalitatea. Aceste variabile tipologice se distribuie in concordanta cu cele trei subsisteme componente ale personalitatii, respectiv componenta biofizica, psihica si socioculturala. I. In raport cu componenta biofizica, se constituie ceea ce numim tipologia constitutionala a personalitatii, in care rolul principal il joaca raporturile si interactiune dintre principalele segmente ce alcatuiesc organismul nostru ca dat biologic. Aceste tipologii bioconstitutionale au inceput sa fie elaborate in psihologie in prima jumatate a secolului XX si ele isi pastreaza importanta si semnificatia metodologica si in prezent. Au fost emise mai multe asemenea tipologii, cele mai importante fiind, insa, doua si anume tipologia bioconstitutionala a lui Kretschmer si tipologia bioconstitutionala a lui Sheldon. Kretschmer este de profesie psihiatru si a inceput elaborarea acestei tipologii cu observatii mai intai asupra copiilor, iar apoi asupra bolnavilor psihic din clinica de psihiatrie. A supus observatiei infatisarea bioconstitutionala externa, raportul dintre segmentele toraco-cefalice si abdominale, precum si raporturile dintre membrele superioare si cele inferioare. El a constatat ca, in diferite situatii, copiii ce au conformatie bioconstitutionala diferita se relationau intre ei si apoi se raportau la situatiile din afara in mod diferit, iar copiii cu configuratie asemanatoare se relationau intre ei in mod asemanator. Aceste observatii au fost supuse verificarii si pe pacientii psihiatrici si, in urma studierii a peste 1000 de asemenea pacienti, ipoteza pe care o formulase intial i s-a confirmat: acelasi tulburari psihice la cei cu configuratii asemanatoare si viceversa. Prelucrand datele, Kretschmer elaboreaza cunsocuta tipologie bioconstitutionala care cuprinde trei tipuri de baza si un asa-zis tip auxiliar complementar: - tipul picnic: definitorie era predominanta componentei viscerale, abdominale asupra celorlalte. Acest tip se caracterizeaza prin modificari ciclice ale starilor dispozitionale si implicit ale modului de relationare si comunicare. Dezvolta stari de tip maniacal, care merg in doua directii: maniacal-exaltat sau manical-depresiv. - tipul atletic: predominarea masei musculare asupra celorlalte segmente; arcade proeminente, barbie scoasa oarecum in afara; se caracterizeaza printr-o reactivitate relativ redusa, dar cu mare forta, indrazneala, tendinte de agresivitate si de dominare in relatiile interpersonale si de comunicare. Dominarea se impune nu neaparat prin capacitati launtrice, ci si prin forta fizica. - tipul astenic: componentele cefalice domina, din punct de vedere relational este retras in sine; tendinta spre izolare, rational, tendinta spre abstractizare etc. In relatiile de comunicare este rezervat, prudent si analitic. Este mai obiectiv decat celelalte doua tipuri. - tipul slab definit.

Cea de-a doua tipologie elaborata de Sheldon se bazeaza pe datele primei tipologii descrise mai sus. Sheldon a lucrat pe studenti, examinand 12000 in trei universitati americane si a stabilit un fel de scala metrica cu ajutorul careia sa exprime mai obiectiv si mai riguros structura ca atare a tipului. El a pornit de la teza potrivit careia nu putem sa vorbim de existenta unor tipuri chiar bioconstitutionale pure, ci de existenta unor tipuri mai ales mixte. Dar, in structura fiecarui tip, cele trei componente de baza, respectiv componenta cefalica, toracica si abdominala, au ponderi deiferite ce trebuie evaluate pentru a da o imagine mai completa tipului. Scara lui a mers de la 1 la 7, 7 fiind valoarea maxima ce reflecta dominanta puternica a uneia din componente. De exemplu, o combinatie de 7-5-3 denota un tip predominant cerebral, cu puternice influente ale tipului toracic si slabe componente ale tipului abdominal. Sheldon denumeste astfel tipurile: - tipul endomorf sau visceroton, caruia ii corespunde tipul picnic. Predomina componenta abdominala; - tipul mezomorf, corespunzand tipului atletic; are dominanta puternica a masei musculare; - tipul ectomorf sau cerebroton, ce corespunde astenicului; Sheldon a luat denumirile de la cele trei foite embrionare. Din punct de vedere functionalpsihologic, acestor trei tipuri le corespund tablouri comportamental diferite. Noutatea pe care o aduce aceasta clasificare rezida in primul rand in premisele de la care porneste, precum si introducerea aspectului de combinare in proportii diferite. Aceste tipologii reflecta ceea ce numim genotipul personalitatii, care constituie premisa pe care se construiesc structurile de ordin psihic si socio-cultural. II. A doua categorie de tipologii ale personalitatii o reprezinta tipologiile neurofiziologice, care au ca baza de clasificare sistemul nervos, mai precis proprietatile naturale innascute ale sistemului nervos. Primul care a elaborat si a pus in circulatie o asemenea psihologie a fost Ivan Pavlov. Acesta a pornit de la ideea ca sistemul nervos joaca rolul esential, de integrare functionala interna a organismului in asigurarea unitatii lui si in relationarea organismului cu mediul. El formuleaza principiul nervismului: accentul principal trebuie pus pe rolul pe care il ideplineste Sistemul Nervos. Dupa Pavlov, creierul nostru, ca sistem, poseda trei proprietati naturale innascute, din a caror interactiune rezulta ceea ce numim tipuri generale de Sistem Nervos sau de activitate nervoasa superioara. Cele trei proprietati sunt considerate a fi: A. Forta sau intensitatea proceselor nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia); forta tine si de a reflecta incarcatura energetica pe care o poseda neuronii de la nastere. Fiecare creier individual dispune, astfel, de o anumita cantitate de asemenea energie interna pe care Pavlov o numeste energie nobila, asigurand posibilitatea efectuarii diferitelor raspunsuri si comportamente adaptative in raport cu starile mediului intern si cu situatiile mediului extern. Aceasta cantitate de energie este data si in cursul vietii nu se mai reface, doar se consuma si difera de la o persoana la alta. Pe baza acestei diferentieri, el delimiteaza doua tipuri de SN: tipul puternic si tipul slab. Primul dispune de o mai mare cantitate de energie iar in plan comportamental se caracterizeaza printr-o serie de indicatori ce pot fi masurati si evaluati, precum: capacitatea crescuta de lucru; rezistenta la factorii afectogeni, stresanti; raportul dintre sensibilitatea generala si pragurile senzoriale, unde tipul puternic are sensibilitate scazuta si praguri ridicate; rezistenta la actiunea diferitelor substante farmaco-dinamice; B. Mobilitatea acestor procese se refera la aspectele temporale ale dinamicii proceselor nervoase fundamentale; ca indicatori ce pot fi observati, avem: viteza de reactie cu cat timpul de reactie este mai mic, cu atat mobilitatea este mai mare; rapiditatea formarii noilor conexiuni functionale, a noilor reflexe conditionate; rapiditatea comutarii de la o activitate la alta activitate; rapiditatea adaptarii la situatii noi; rapiditatea restructurarii si refacerii vechilor stereotipuri, apucaturi etc.

In functie de valorile pe care le iau indicatorii au fost identificare doua tipuri mari: tipul mobil (timp de reactie scurt, formare rapida de conexiuni s.a.m.d.) si tipul lent sau inert (timp mare de latenta, formare dificila de noi conexiuni etc.). C. Echilibrul exprima gradul de dominanta a fortei unui proces nervos asupra celuilalt. Pe baza acestui cirteriu s-au delimitat cele doua tipuri mari de SN: tipul echilibrat si tipul excitatbil. Din combinatia acestor tipuri rezulta: 1. Tipul puternic echilibrat mobil; ii corespunde tipul sangvinic. 2. Tipul puternic echilbrat inert; ii corespunde flegmaticul. 3. Tipul puternic neechilibrat excitabil; ii corespunde flegmaticul. 4. Tipul slab; ii corespunde melancolicul. Educational, psihopedagogic si valoric, tipurile respective nu pot fi ierarhizate, dar fiecare prezinta atat aspecte favorabile cat si aspecte mai putin favorabile. Din punct de vedere biomedical, se poate face insa o ierarhizare valorica: 1 prezinta cele mai mari avantaje, fiind mai ferit de dereglari si tulburari nevrotice, avand o capacitate buna de adaptare si relationare cu mediul; urmeaza 2 si apoi 3 (cand excitabilitatea depaseste o anume limita, ea se transforma in agresivitate, in turbulenta). In final, cel mai fragil biomedical este tipul slab. Pavlov a constatat ca, pe langa proprietatile generale naturale, innascute ale SN si respectiv pe langa tipurile generale de SN trebuie sa luam in considerare si raportul dintre cele doua sisteme de semnalizare care, la randul sau, duce la constituirea unei tipologii structurale a personalitatii. Aceasta tipologie el a denumit-o speciala, pentru a sublinia faptul ca este valabila doar in cazul omului. Prin sistem de semnalizare intelegem modul in care se stabilesc conexiunile temporale la nivelul creierului in concordanta cu actiunea celor doua categorii mari de stimuli conditionati si anume stimulii fizici directi si stimulii verbali. Un stimul direct precum un sunet, o lumina, o culoare etc. se adreseaza cu precadere verigilor senzoriale si duce la constituirea unor sisteme de reactii si comportamente adecvate semnificatiei pe care acestia o capata in contextul dat. Se constituie, astfel, in structura personalitatii noastre, un ansamblu de asemenea legaturi adaptative ce alcatuiesc primul sistem de semnalizare. Cuvantul reprezinta un stimul generalizat abstract, care se adreseaza cu precadere structurilor cognitive superioare si, in functie de semnificatia pe care o are cuvantul, activeaza si sustine un anumit act comportamental sau o anumita operatie si activitate pe plan mental-intern. Astfel, pe baza cuvantului ca stimul, in structura personalitatii noastre se formeaza de asemenea un ansamblu de legaturi si conexiuni comportamentale cu valoare adaptativa, care permit raportarea adecvata la ceilalti semeni si la situatiile sociale in care traim. Acest ansamblu a fost denumit al doilea sistem de semnalizare. In jurul acestor doua sisteme de semnalizare se constituie doua tipuri de personalitate, pe care Pavlov le numeste tipuri speciale de personalitate si anume tipul artistic, la care predomina primul sistem de semnalizare si se caracterizeaza prin imagistic, intuitiv, situational, celalalt tip fiind tipul ganditor, caracterizat prin predominarea celui de-al doilea sistem, prin abstractizare, generalizare, logica, analiza critica. Exista si un tip intermediar unde nu se constata o predominare a primului sau al celui de-al doilea sistem de semnalizare. III. Pavlov deschide perspectiva tipologiei psihologice a personalitatii, care devine a treia mare categorie de tipologii. Primul care a prefigurat o asemenea tipologie psihologica bazata pe caracteristici ale dinamicii psihice specifice, fara raportare directa la constitutie sau la suport neuronal, a fost Carl Jung. Ca prim criteriu de clasificare, foloseste modul de raportare al personalitatii, vectorul de orientare al acesteia, care poate fi spre exterior sau spre interior. Astfel, el introduce doua concepte fundamentale in psihologia personalitatii: extraversie si introversie.

Extraversia exprima tendinta intrinseca a structurilor noastre psihice de a se orienta spre lumea din afara si de a se deschide in raport cu aceasta. Introversia exprima tendinta structurilor psihice de a se orienta spre ele insele si de a se inchide in raport cu lumea si realitatea externa. Tipul extravert va fi din punct de vedere comportamental un tip activ in afara, comunicativ, deschis, care isi exprima in mod direct opiniile, starile interioare si care, pentru a-si mentine echilibrul interior, are nevoie de prezenta celor din jur. Tipul introvert este taciturn, inchis in el, zgarcit la vorbire si destainuiri, autocontrolat si hipercenzurat. Din punctul de vedere al consistentei valorice, Jung considera ca tipul extravert este mai nestatornic si superficial, instabil, cu mai multe discordante intre vorba si fapta. Tipul introvert este mai consistent, mai profund, mai statornic, stabil si din anumite puncte de vedere, mai ales in situatii incerte si fluctuante, este mai fidel si ne putem baza mai mult pe el. La aceste doua trasaturi bazale, Jung adauga apoi componente psihice particulare, precum senzatia, sentimentul, gandirea si intuitia. Aceste componente psihice partculare intra in combinatie in proportii diferite cu cele doua de baza. Pornind de la aceasta clasificare, cercetatoarea Myers si colaboratorul Briggs au stabilit existenta a 16 tipuri psihologice: - gandire de tip extravert asociata cu senzorialitate; - gandire de tip extravert asociata cu intuitia ca functie secundara; - gandire de tip introvert, asociata cu senzorialitate; - gandire de tip introvert, asociata cu intuitia; - afectivitate de tip extravert, asociata cu senzorialitate; - afectivitate de tip extravert, asociata cu intuitia; - afectivitate de tip introvert, asociata cu senzorialitate; - afectivitate de tip introvert, asociata cu intuitia ca functie secundara; - senzorialitate extraverta, asociata cu gandirea; - senzorialitate extraverta, asociata cu afectivitatea; - senzorialitate introverta, asociata cu gandirea ca functie secundara; - senzorialitate introverta, asociata cu afectivitatea ca functie secundara; - intuitie extraverta, asociatia cu gandire; - intuitie extraverta, asociata cu afectivitate; - intuitie introverta, asociata cu gandirea; - intuitia introverta, asociata cu afectivitate; Chestionarul Myers-Briggs se foloseste frecvent in stabilirea tipologiilor de personalitate. IV. Tipurile socioculturale. Spranger a elaborat prima schita a acestor tipologii, urmand Allport si Vernon. Aceasta clasificare tipologica are urmatoarea alcatuire ce are la baza atitudinea fata de valori: 1. Tipul teoretic, cu atitudinea dominanta descoperirea adevarului, spiritul critic, rationalitatea. 2. Tipul economic, dominat de ideea utilitatii, a rezultatului, a castigului, de interesul pentru afaceri si bunuri materiale. 3. Tipul estetic, care are drept dominanta valoarea armoniei, experienta empirica directa, simetria, ordinea si frumosul. 4. Tipul social, care are ca dominanta dragostea si atasamentul fata de oameni, simtul caritatii, al compasiunii, filantropia, prietenia, altruismul. 5. Tipul politic, cu valoare dominanta puterea, ascendenta si controlul asupra celorlalti. Activitatile sunt pretexte pentru competitie, lupta si posibile surse de obtinere a superioritatii. 6. Tipul religios, a carui valoare dominanta o constituie unitatea cu Divinitatea, sentimentul mistic, tendinta de intelegere a Universului ca intreg. Se diferentiaza aici misticii imanenti, pentru

care unitatea rezida in experientele de viata si in participarea la ele si misticii transcedentali, care cauta unitatea cu Divinitatea prin retragerea din viata cotidiana in ascentism. Si aceste tipuri genereaza caracteristici si trasaturi de personalitate care isi pun amprenta pe dinamica generala a comportamentului nostru si pe modul de relationare si comunicare cu cei din jur. Variabilele individuale tin de principalele componente ale structurii si dinamicii vietii noastre psihice: 1. Componenta cognitiva, unde includem: stilul perceptiv, care poate fi analitic sau globalistic, axat pe obiecte sau pe simboluri, forme, culori; stilul de gandire, care poate fi concret sau abstract, convergent sau divergent, algoritmic sau euristic, analitic sau sintetic; structura tezaurului cognitiv, care poate fi saraca sau bogata, monomodala sau plurimodala. In functie de aceste caracteristici, in cadrul relatiei de comunicare vom gasi diferentieri in ceea ce priveste preferintele pentru tema, obiect si in continutul ca atare al schimbului de mesaje informationale. Intregul proces de comunicare este controlat si filtrat cognitiv in general, dar se produc si emisii si schimburi mai putin controlate de tip impulsiv, spontan, exploziv. 2. Componenta afectiva isi pune amprenta direct pe dinamica relatiilor de comunicare si orice mesaj, pe langa dimensiunea informationala, poseda si una de natura afectiva. Prezenta acestei componente afective se evidentiaza in cadrul comunicarii non-verbale in amplitudinea si rapiditatea, ritmul miscarilor, iar in comunicarea verbala in timbru si tonalitate. Dispozitiile afective, ca stari generalizate ale personalitatii, constituie un fel de sita prin care se strecoara caracteristicile non-informationale ale mesajelor, tonalitatea, timbrul, intensitatea etc. Afectivitatea poate sa se constituie in trasatura dominanta care poate fi una de tip optimist sau pesimist. Poate fi o trasatura exacerbata, una atenuata sau normotimia (starea optima pentru o relationare adecvata). 3. Componenta motivationala include interesele, trebuintele, aspiratiile, idealurile si intreaga piramida a lui Maslow. In orice relatie de comunicare este implicata aceasta componenta. Motivatia trebuie privita atat ca impuls declansator al relatiei de comunicare cat si ca modalitate de satisfacere a unei stari de necesitate. 4. Componenta volitiva este influentata de structura psihologica a personalitatii, fiind mai prezenta si mai dezvoltata la un anume tip de personalitate si mai putin prezenta in altele. Putem vorbi de o comunicare intentionata si de una spontana, neintentionata si slab controlata voluntar. Pe langa acesta variabile, in comunicare intervin si variabilele contextuale, care vor fi analizate in functie de tipurile de comunicare (loc, timp, ambianta).

Forme de comunicare la nivel umanSe pot clasifica dupa numarul celor implicati in relatia de comunicare, dar si dupa domeniul care constituie sursa obiectului comunicarii. Cele doua criterii se intrepatrund, in sensul ca numarul de participanti poate sa stabileasca relatiile de comunicare in oricare din domeniile particulare care furnizeaza subiecte sau teme de comunicare. Dupa criteriul numarului celor implicati in comunicare, distingem trei forme principale ale comunicarii: I. Comunicarea unipersonala, cu un singur participant (autocomunicarea) Aceasta forma se intemeiaza pe proprietatea mecanismelor noastre cerebrale de disociere si de contrapunere, care in planul functionarii constiintei se traduce prin fenomenul de scindare sau dedublare. Acest fenomen are atat un sens pozitiv, cand el constituie un mecanism specific de

autoperfectionare, autodezvoltare, cat si un sens negativ, in masura in care are loc o discrepanta intre ceea ce se exprima in cadrul unei relatii de comunicare si ceea ce se simte/gandeste in mod autentic. Comunicarea cu noi insine se desfasoara in mod permanent, incepand din momentul in care se pune in functiune mecanismul constiintei de sine (2 ani jumate 3 pana la sfarsitul vietii). Din acest moment de debut, copilul se transforma din simplu obiect al influentelor adultului intr-un subiect activ, adica din pozitia de persoana a III-a trece pe pozitia persoanei I (Eu). Copilul se caracterizeaza prin aceea ca vorbeste tot timpul cu el insusi si, desi avem impresia ca se adreseaza celor din jur, in fapt se adreseaza lui insusi, aceasta forma de comunicare numindu-se solilocviu. Se desfasoara in forma limbajului extren, ceea ce contribuie la cristalizarea si fundamentarea unor reprezentari, imagini, experiente pe care copilul le-a trait si pe care el incearca sa le decodifice si sa le confere o anume semnificatie. Copilul trage anumite invataminte pentru sine pe care si le interiorizeaza in calitate de factor de reglare a comportamentelor interioare in raport cu cei din jur. Pe masura ce inainteaza in varsta, acest dialog cu sine in plan extern se transfera in plan intern, el realizandu-se prin intermediul limbajului intern. Limbajul intern se consolideaza dupa varsta de 7 ani si se poate vorbi despre o maturizare a lui dupa 14 ani. La varsta adolescentei, vom inregistra comunicarea cu sine insusi bazata pe un limbaj intern consolidat si care vizeaza intregul evantai al raporturilor lui cu cei din jur si, pe baza analizei acestor raporturi, adolescentul isi cauta propria identitate si stabileste propria linie de urmat, care nu intotdeauna corespunde cu cea pe care doreau sa i-o indice parintii / scoala. Comunicarea cu sine insusi in adolescenta are un profund caracter analitic si critic. El se pune in comparatie cu cei din jur, evalueaza pe baza unor criterii bine definite valorile si comportamentele din mediul socio-cultural in care traieste si ia o anume atitudine. Se spune ca de cele mai multe ori adolescentul, in urma acestei comunicari si analize, vine in conflict cu mediul social, cu adultii, el cautand alternative la ceea ce ii este oferit. Adolescentul se revolta impotriva familiei / scolii / societatii si adesea ajunge la constatarea ca nu este bine perceput si inteles de catre cei din jur, ceea ce ii accentueaza starea interioara de neliniste si disconfort. Aceasta stare, uneori, poate sa duca la comiterea unor acte nedorite si nesabuite, cu caracter distructiv sau autodistructiv. Varsta aceasta este cunoscuta si ca varsta neagra din evolutia personalitatii. Depasindu-se aceasta criza, se intra in stadiul adultului, cand comunicarea cu sine continua, dar de data aceasta legata de obiectivele activitatii pe care o desfasoara, de eventualele reusite si nereusite, avand ca scop gasirea unor justificari care sa ii reduca starea de tensiune generata de nereusite, sau gasirea unor parghii interioare de sprijin prin care sa se mobilizeze si sa isi perfectioneze sau optimizeze actiunile si intreprinderile viitoare. Aceasta comunicare are cu precadere o semnificatie si o valoare reglatorie, ea contribuind la imbunatatirea strategiilor de abordare a diferitelor situatii. Psihanaliza punea mare accent pe comunicarea cu sine de tip reglator, putand sa previna acumularea si instalarea unor tensiuni, focare cu caracter psihopatogen. Asta inseamna ca, prin coumunicarea cu noi insine, incercam sa ne reechilibram in plan psihic, efectuand un proces de catharxis. In psihoterapia cibernetica, accentul se pune pe stimularea comunicarii cu sine de tip pozitiv, in cadrul careia sa predomine mesajele de mobilizare, sustinere, incurajare, fortificare psihoenergetica si sa diminueze frecventa mesajelor demobilizatoare. Prin aceasta, autopsihoterapia este de fapt cea mai eficienta metoda de a iesi din impasuri si de a depasi eventualele situatii critice pe care le traversam. Spre batranete, comunicarea cu sine devine o preocupare destul de frecventa, persoanele respective incercand sa isi reevalueze trecutul, realizarile sau esecurile si sa isi gaseasca in final o justificare a sensului vietii traite. Asociatia de idei care se desfasoara in stare de veghe si in relaxare implica in sine o permanenta contrapunere intre diferitele idei prin raportarea la propriul Eu. Comunicarea cu sine

insusi se poate realiza numai pe baza limbajului verbal si este, deci, o comunicare de tip verbal. In mod non-verbal, nu putem sa comunicam astfel. II. Comunicarea cu doi participanti (interpersonala) Aceasta presupune schimburi de informatii in diferite genuri, intre doua persoane, dupa modelul clasic al comunicarii, numai ca acel model clasic din teoria generala a comunicarii se particularizeaza cu o serie de elemente noi, care sa reflecte mai bine specificul comunicarii la nivel uman. Se fac unele divizari in interiorul celor doi termeni (E si R), dupa ideea reciprocitatii pozitiilor (E si R -- R si E; competenta si performanta, respectiv performanta si competenta). Zgomotul actioneaza asupra performantei. Avem de asemenea un autofeedback pentru fiecare participant si un feedback general prin care se regleaza intreaga comunicare. Autofeedback-ul se leaga de performanta iar feedback-ul general se leaga de efectele generale ale comunicarii. Mai apar doua elemente principale, C1 si C2, care reprezinta experientele individuale specifice ale interlocutorilor care se implica in calitate de factori mediatori in derularea relatiei de comunicare.

C1 Efect

C2

E,

R

MESAJ

R,

E

Compet. / Perf.

Perf. / Compet.

Efect

ZgomotAutofeedback Autofeedback

FeedbackModelul comunicarii interpersonale este mai complex din punct de vedere structural decat modelul general formal din teoria comunicarii. Spre deosebire de comunicarea unipersonala realizata numai pe baza digitala, adica a limbajului verbal, comunicarea interpersonala, asa cum sublinia Scoala de la Palo Alto si PNL, se desfasoara analogic si digital. Modul analogic presupune folosirea unor elemente semnal, care posed o semnificatie relativ bine determinata, dar nu dispun de o sintaxa clara, in vreme ce modul digital foloseste elemente a caror semnificatie este mai slab definita dar care sunt guvernate de existenta unei sintaxe tari, bine elaborate cu ajutorul careia se reuseste inlaturarea aspectelor de neintelegere, generate de slaba determinare semantica a cuvintelor. Vom avea astfel comunicare verbala si non-verbala. A. Comunicarea non-verbala apeleaza la o gama intinsa, eterogena de suporturi sau elemente substantial-energetice pentru emiterea mesajelor. Cele mai direct si nemijlocit implicate intr-o relatie de comunicare interpersonala sunt semnalele sau elementele de tip kinestezic. Se vorbeste de existenta unui limbaj al trupului, in care se include postura, facesul, expresivitatea, gesticulatia. A fost efectuata o clasificare a semnalelor de tip kinestezic, a caror semnificatie este diferita, transmitand, deci, mesaje diferite:

- emblemele, care alcatuiesc un limbaj mai mult sau mai putin legat si stabil, prin care se desemneaza si exprima situatii. Cel mai bine inchegat asemenea limbaj este limbajul surdomutilor, limbajul cinematografului mut si limbajul pantomimic. Tot aici am putea include si limbajul dansului; - gesturile ilustratorii, care insotesc si nuanteaza comunicarea verbala, ele producandu-se uneori involuntar, fiind astfel integrate in fluxul ideatic care se exprima verbal. Avem aici miscari pe verticala, executate cu mana si care tind sa marcheze importanta unor secvente ale mesajelor verbale, apoi pictografele, care sunt miscari cu mainile pentru a ilustra conturul obiectelor la care se refera mesajul verbal, apoi kinetografele (complexe de miscari ce ilustreaza o relatare simuland elemente ale mesajului verbal cu rudimente de pantomima), ideografele (miscari care insotesc expunerile abstracte, avand menirea de a accentua si a scoate in evidenta o idee sau alta), miscarile deictice (se indica obiecte, locuri, persoane, directii, uneori ele putand substitui mesajul verbal), miscarile spatiale (prin care indicam pozitiile in spatiu ale obiectului comunicarii), miscarile ritmice care sublinieaza o succesiune, iar in final ilustratorii emblematici (gesturi adaptate unui cuvant caruia i se substituie); - gesturile de reglaj, care sustin comunicarea prin semnale de confirmare, de atentie, de indoiala, aici fiind solicitate in primul rand miscarile capului si ale fizionomiei; - miscarile afective, care traduc starile emotionale si constituie componenta motorie a tabloului expresiilor emotionale; - adaptorii, care se produc in afara relatiei directe a comunicarii si constau in gesturi de corectare a tinutei si a comportamentului in societate. A doua categorie de semnale utilizate in comunicarea non-verbala sunt semnalele acustice. Acestea se includ in diferite sisteme de semnalizare si de reglare a formelor de activitate. Fiecare din semnalele sonore respective este inzestrat cu o anumita semnificatie si la receptarea lor se produc comportamente adecvate. Forma cea mai elaborata a comunicarii non-verbale de tip acustic o reprezinta muzica instrumentala si mai ales muzica simfonica. Aceasta este elaborata pentru a reflecta si transmite anumite tipuri de mesaje de ordin ideatic, afectiv sau moral, social etc. A treia sursa de semnale o reprezinta cele vizuale, sub forma de semnale luminoase, care se utilizeaza in diferite situatii si tipuri de activitati; in al doilea rand, schemele grafice (figuri geometrice, linii etc.) si culorile in al treilea rand (ele rezoneaza cu anumite stari psihice interioare si chiar cu structura noastra profunda de personalitate). In psihologie s-a studiat preferinta pentru culori si s-a constatat ca exista diferente individuale importante in ceea ce priveste valorizarea diferitelor tonuri cromatice si atasarea cognitiva sau afectiva de unele sau altele. Culorile au si efecte psihofiziologice. Pe baza acestor preferinte s-a elaborat testul culorilor sau Luscher. Comunicarea prin culori devine si mai complexa prin arta plastica. Comunicarea prin atingeri este o alta forma exista atingeri cu semnificatii diferite (de atentionare, de incurajare, de avertizare, de afectiune). Aceasta forma de comunicare are un rol de baza mai ales in copilaria timpurie. Putem mentiona si comunicarea prin semnale olfactive. Aceasta forma este importanta si esentiala la unele specii de animale, iar la nivelul omului are o importanta adaptativa limitata, dar pastreaza semnificatia interpersonala (produse si mijloace cosmetice prin care se pune in evidenta personalitatea si totodata se impune atentiei altora). B. Comunicarea interpersonala verbala este considerata dominanta, jucand un rol principal. Dupa un anumit criteriu al gradului de implicare si stabilitate, relatiile interumane se impart in doua categorii si anume relatii impersonale si relatii interpersonale. Relatia impersonala are un caracter episodic, ocazional, ea stabilindu-se in anumite circumstante si referindu-se la anumite obiective singulare, precum relatia dintre vanzator si cumparator. Ea nu implica o cunoastere

reciproca si o anume angajare stabila in comunicare. Interlocutorul se abordeaza exclusiv prin prisma rolului social pe care il joaca in momentul dat, fara sa luam in seama trasaturi individuale care ii definesc unicitatea. Relatia interpersonala este cea care se bazeaza pe cunoasterea unor date psihologice privitoare la interlocutor. Aceste date permit sa se anticipeze reactiile partenerului de dialog intr-o masura mai mare decat in cazul unei persoane necunoscute. Cunoasterea si relatia interpersonala ne ofera explicatii ale reactiei interlocutorului. Spre deosebire de relatia impersonala, care este supusa unor reguli de convietuire cu caracter de norme sociale generale, relatia interpersonala se bazeaza pe reguli individuale determinate de cunoasterea particularitatilor interlocutorilor. Se considera ca orice relatie interumana incepe prin a fi impersonala si dobandeste, treptat, caracter interpersonal. Este greu de stabilit exact momentul cand s-a atins nivelul interpersonal, dar in orice caz acesta presupune realizarea unei cunoasteri reciproce suficiente. O cunoastere absoluta este imposibila. In ceea ce priveste gradul de extensiune al unei relatii personale, acesta depinde de raportul dintre asa-numitele zone deschise si zonele inchise ale interlocutorilor, cunoscute drept Ferestrele Johari. Fiecare persoana pune in evidenta un strat expozibil (fereastra deschisa) si unul profund, care nu poate fi expus (fereastra inchisa). Depinde de structurile tipologice de personalitate cat de mari sunt suprafetele ferestrelor. De la inceput, in comunicarea interpersonala, exista anumite limitari determinate de tipul de personalitate al interlocutorilor si de gradul de cunoastere si de incredere dintre ei. Comunicarea interpersonala urmareste sa atinga o serie de obiective, dintre care urmatoarele sase sunt principale: a. cunoasterea interioara sau autocunoasterea, bazata pe invitatia la reciprocitate pe care o presupune sinceritatea comunicatorilor; destainuirea unor secrete personale in sens reciproc constituie o conditie a atingerii acestui obiectiv. b. cunoasterea lumii exterioare, care se atinge prin schimbul reciproc de informatii, noutati, supozitii si proiecte. Acest obiectiv vizeaza cu precadere sferele cognitive ale interlocutorilor si obiectivul respectiv se atinge cu atat mai usor cu cat interlocutorii poseda interese cognitive comune pentru cunoasterea unui anume fenomen, domeniu. c. stabilirea si mentinerea de relatii semnificative cu alte fiinte umane, in scopul satisfacerii unor nevoi fundamentale, precum solidaritatea, colaborarea, prietenia sau dragostea. d. persuadarea interlocutorului, adica influentarea sau schimbarea opiniilor, convingerilor, credintelor, atitudinilor sau a conduitei acestuia. Acest obiectiv capata o importanta speciala in educatie, in propaganda politica, in castigarea de prozeliti pentru un cult etc. e. ajutorarea semenilor, fie in plan cognitiv prin consiliere / informare / invatare, fie in plan afectiv prin consolare / sustinere / asistenta sufleteasca. f. jocul si distractia, categorie in care, alaturi de jocurile propriu-zise, se includ multe strategii comunicationale. Acest obiectiv a fost argumentat amplu de Eric Berne, care a conceput o intreaga gama de jocuri psihologice bazate pe comunicarea verbala interpersonala. Comunicarea interpersonala reclama indeplinirea anumitor conditii bazale pentru a dobandi caracter eficient si autentic. Au fost formulate sase conditii: - franchetea sau sinceritatea interlocutorilor versus fatarnicie, falsitate, minciuna; o comunicare interpersonala este eficienta si autentica daca este sincera; - solicitudinea, care presupune disponibilitatea de a veni in intampinarea nevoilor si asteptarilor interlocutorului; - empatia, care este o calitate specific umana de transpunere psihologica a Eului propriu in psihologia celuilalt, ceea ce asigura participarea sau impartasirea emotiilor celuilalt;

- prezenta unei atitudini pozitive, care implica sa ai o parere favorabila despre interlocutor, sa existe o buna stima de sine a interlocutorului, sa existe un sentiment pozitiv fata de situatia de comunicare. Atitudinea rejectiva impiedica o buna desfasurare a relatiei interpersonale; - egalitatea: nu este vorba de egalitatea statutului, ci despre egalitatea de rol de participant la dialog (E, R). Aceasta presupune adaptarea nivelului exprimarii la individualitatea si nivelul interlocutorului; - gradul de asemanare sau homofilia: cu cat cei doi interlocutori sunt intr-un raport de asemanare mai mare, cu atat comunicarea dintre ei devine mai deschisa, mai spontana si mai eficienta si viceversa. Se considera ca homofilia nu trebuie sa fie absoluta, intrucat aceasta duce la saracirea comunicarii, ceea ce inseamna ca trebuie sa existe o oarecare deosebire intre interlocutori, cel putin in raport cu modul de abordare a subiectului sau a temei comunicarii. Orice comunicare personala se stabileste si desfasoara pe fondul perceptiei interpersonale. Se considera ca succesul in comunicarea interpersonala depinde in buna masura de capacitatea de a sesiza de la prima intalnire cu ce fel de persoana ai de-a face. Se stie ca prima impresie este cea care conteaza si se constituie in perceptia interpersonala, iar durata de constituire a acestei impresii este foarte scurta, adica sub 2 minute. Perceptia poate avea o dubla conotatie, respectiv o conotatie pozitiva si una negativa. Exista persoane care se pricep la oameni si reusesc sa intuiasca bine cate parale face omul din fata lor, dar si persoane care se insala usor, luand sistematic plasa. Se pun intrebarile: Cum se formeaza si de ce anume depinde perceptia interpersonala? Poate fi imbunatatita?. Observatiile noastre vizeaza doua tipuri de caracteristici: statice si dinamice. Cele statice sunt acelea care prezinta stabilitate de-a lungul unei perioade de timp indelungate (unele precum nationalitatea, sexul, nu se schimba teoretic niciodata; altele ca varsta, statusul, fizionomia se modifica lent si pot fi considerate stabile; stabilitate mare poseda de asemenea si trasaturile temperamentale). Trasatuile caracteriale poseda stabilitate in anumite situatii si imprejurari. Ele trebuie sa fie evidentiate in situatii care poarta o semnificatie pentru cel ce interpreteaza. Avem si trasaturi contextualizate, precum: dragostea, indiferenta fata de copii, gelozia fata de sot/sotie etc. Perceptia interpersonala se realizeaza la trei niveluri functionale principale si anume: - exterior fizic: impresia initiala despre cineva ne-o formam pe baza observarii si evaluarii fizice. - exterior socioeconomic: aceasta evaluare modifica imaginea initiala fizica in ambele sensuri. - interior psihologic: mai greu de evidentiat se refera la cunoasterea si evaluarea potentialului sau, a caracterului sau s.a.m.d. Aceasta ultima imagine poate sa le modifice pe celelalte doua. Perceptia in general si cea interpersonala in special nu reprezinta o functie uniforma, permanent aceeasi, ci una variabila, a carei modificare este guvernata de actiunea unor legi interne, cunoscute drept legile generale ale perceptiei interpersonale: 1. Legea subiectivitatii: omul este un subiect activ si selectiv in interactiunea lui cu realitatea lui inconjuratoare, astfel incat unul si acelasi lucru este perceput in mod diferit de diferite persoane sau de catre aceeasi persoana aflata in stari d