MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

PARTICULARITĂŢILE DE EMITERE

A ACTULUI JUSTIŢIAR ÎN PROCESUL PENAL

(Ciclul II)

AUTOR:

Artur AIRAPETEAN

dr. îndrept, conf. univ.

Total ore 150

Contact direct: 50

Lucru individual:100

Forma de evaluare: examen

Nr. de credite: 5

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

CONŢINUTUL DISCIPLINEI

Tema 1. Introducere în studiul.

Sentinţa judiciară constituie unul din importantele acte ale justiţiei penale. În

conformitate cu art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10

decembrie 1948 de Asambleia Generală a Organizaţiilor Naţiunilor Unite orice persoană

acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până

când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost

asigurate toate garanţiile necesare apărării sale. Această normă de drept şi-a găsit reflectare

atât în art. 21 din Constituţia Republicii Moldova; art. 8, art. 25 CPP Republica Moldova,

precum şi în alte acte normative ale altor state (ex.: p. 1 art. 49 Constituţia F. Ruse, art. 14

CPP F. Ruse, Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a F. Ruse nr. 1, 29.04.1996 “Cu

privire la sentinţa judiciară”. Deci nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei

infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decât în baza unei sentinţe a instanţei

judecătoreşti. Nici un oarecare alt act procesual nu poate hotărî cele menţionate şi nu poate

înlocui sentinţa instanţei de judecată.

Totalitatea cercetărilor şi investigaţiilor efectuate privind noţiunea sentinţei judiciare,

definirea acestei noţiuni, precum şi esenţa sentinţei judiciare ca act al justiţiei penale se

bazează pe multiplele idei, interpretări, principii, analize şi sinteze expuse în lucrările

savanţilor în materie de drept procesual penal din diferite ţări.

Pentru a delimita atât tendinţele comune cît şi divergenţele cuprinse la capitolul

definirii noţiunii de sentinţă, iniţial e necesar să-i aflăm originea sau provenienţa sentinţei ca

act procesual. Referindu-ne la acest aspect un răspuns îl găsim în art. 341 actualul CPP al

Republicii Moldova, unde este indicat că instanţa judecătorească la înfăptuirea justiţiei în

cauzele penale adoptă încheieri, sentinţe, decizii şi hotărâri. Aceeaşi idee era stipulată şi în art.

219 vechiul CPP RM pînă la introducerea ultimelor modificări, însă sub un alt aspect,

indicându-se că în urma dezbaterilor judiciare, instanţa de judecată adoptă una din

următoarele hotărâri: sentinţe, decizii şi încheieri. Din asemenea prevedere era evident faptul

că sentinţa este o hotărâre adoptată de instanţă, însă nu era nominalizată şi hotărârea ca act

care este emis de Plenul Curţii Supreme de Justiţie, prevedere care s-a introdus ulterior şi care

a fost preluată şi în actualul CPP RM şi pentru a nu le confunda una cu alta, adică sentinţa –

ca hotărâre şi hotărârea – ca act, legiuitorul le defineşte în felul următor:

– hotărârea prin care cauza penală se soluţionează în fond de prima instanţă se

numeşte sentinţă;

– hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în

anulare, precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi de recurs la judecarea cauzei se

numeşte decizie;

– Plenul Curţii Supreme de Justiţie adoptă hotărâri.

– Toate celelalte hotărâri date de instanţe în cursul judecării cauzelor se numesc

încheieri.

Din prevederile art. 341 CPP RM rezultă faptul că sentinţa este emisă numai de prima

instanţă sau instanţa de fond şi că sentinţa judecătorească este cea mai importantă hotărâre,

pentru că prin acest act de dispoziţie instanţa soluţionează cauza penală, deoarece odată cu

emiterea sentinţei se termină examinarea cauzei în judecata primei instanţe şi numai sentinţa

este pusă în executare, iar hotărârile şi deciziile doar o completează.

Conform principiilor fundamentale ale Justiţiei consfinţite în Constituţia RM şi CPP

RM, evidenţiem următoarele: în primul rând Justiţia în Republica Moldova se înfăptuieşte în

numele legii numai de instanţele judecătoreşti; iar în al doilea rând, orice persoană acuzată de

săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în

3

mod legal, în cursul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale şi va fi

constatată printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă.

Analizate în interacţiunea lor, aceste prevederi permit de a stabili mai clar şi evident

atât esenţa justiţiei în cauzele penale, cît şi de a formula adecvat noţiunea actului emis de

justiţia penală – sentinţa judiciară – de a dezvălui particularităţile specifice cît şi cerinţele

înaintate faţă de acest act. Această sarcină constituie şi una din problemele teoriei procesului

penal.

Noţiunea de sentinţă are un sens generic, menţionează pe bună dreptate savanţii

români T. Pop şi N. Volonciu, cuprinzând nu numai rezolvările date de instanţă asupra

fondului cauzei, ca o concluzie finală a dezbaterilor, ci ea înglobează şi actele prin care se

rezolvă şi chestiunile premergătoare sau incidente soluţionării cauzei. În acest sens larg,

sentinţa este un act prin care instanţa se pronunţă asupra tuturor problemelor cu privire la care

urmează a se statua în cadrul judecăţii.

În sentinţa judecătorească se manifestă concluzia instanţei cu privire la conflictul de

drept penal dedus în faţa justiţiei. Această concluzie se fundamentează pe convingerea

judecătorului.

Sentinţa judecătorească nu conţine numai aprecierea şi soluţionarea cauzei, constituind

şi un act de dispoziţie. Ceea ce instanţa a dispus prin sentinţa definitivă, devine obligatoriu şi

executoriu atât pentru părţile vizate prin sentinţă cît şi pentru organele chemate a pune în

executare aceasta.

Sentinţele judecătoreşti pronunţându-se în numele legii, sunt obligatorii, iar forţa lor

obligatorie decurge din obligativitatea însăşi a normei juridice şi în particular din prevederile

art. 120 al Constituţiei RM, care prevede că: “este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor

hotărâri definitive ale instanţelor judecătoreşti, precum şi colaborarea solicitată de acestea în

timpul procesului, al executării sentinţelor şi a altor hotărâri judecătoreşti definitive”.

Din cele menţionate putem deduce că sentinţa este o hotărâre a instanţei judiciare şi un

act al puterii de stat judiciare.

Astfel, după cum legea are în spatele ei forţa de constrângere a statului, tot astfel şi

hotărârile judecătoreşti devin executorii pentru că se bazează pe puterea şi autoritatea statală.

Efectuând o sinteză a ideilor expuse şi evocând esenţa sentinţei subliniem că toate

tipurile de hotărâri emise de instanţă la înfăptuirea justiţiei au importanţă procesuală, însă

sentinţa este şi rămâne a fi unul din importantele acte procesuale, care se pronunţă în numele

legii şi din numele statului, prin care se realizează pe deplin funcţia procesuală a instanţei de

judecată, având ca sarcină soluţionarea cauzei penale.

Privită sub aspect structural, sentinţa este şi o construcţie logică, pentru care motiv

savantul italian Vincenzo Manzini iniţial sublinia că sentinţa reprezintă un silogism general,

reflectând înlănţuirea tuturor raţionamentelor pe care judecătorul le-a înfăptuit în cadrul

activităţii sale în care premisa majoră este norma juridică, premisa minoră o constituie faptele

supuse judecăţii, iar concluzia – deducţia rezultată din combinarea primelor două elemente,

însă ulterior a sintetizat că sentinţa constă dintr-o serie de silogisme a căror deducţie ultimă

este aplicarea legii la fapte. La acelaşi aspect cu o afirmaţie contradictorie se pronunţă

procesualistul român E. Florian, subliniind că sentinţa nu poate fi considerată ca un silogism

pur şi abstract, ci ca o decizie asupra realităţii umane şi sociale. Considerăm a fi mai corecte

afirmaţiile lui E. Florian, deoarece această afirmaţie este justificată prin faptul că conform

dicţionarului explicativ, silogism – înseamnă raţionament formal, care nu este legat de

realitate.

Deşi atât în teoria dreptului procesual penal, cît şi în legislaţia procesual penală este

unanim sau în totalitate recunoscut faptul că sentinţa judiciară constituie actul justiţiei penale,

cu regret nici în teorie şi nici în legislaţie nu se conţine o noţiune amplă care ar dezvălui toate

particularităţile fundamentale ale sentinţei ca act al justiţiei penale.

Mai mult ca atât formularea definiţiei noţiunii de sentinţă cuprinsă în legislaţia

procesual penală, deşi este destul de clară şi explicată, ea nu corespunde cu formulările

4

doctrinare sau ştiinţifice. Aceasta condiţionează neapărat formularea imediată atât în legislaţia

cît şi în teoria procesual penală actuală a unei definiţii noi a noţiunii de sentinţă, care în mod

adecvat ar reflecta elementele definitorii precum şi particularităţile ei.

Trebuie să menţionăm că legislaţia procesual-penală a Republicii Moldova nu conţine

explicaţii desfăşurate privind conţinutul termenului de “sentinţă”. Numai art. 341, p. 2

stabileşte că “hotărârea prin care cauza penală se soluţionează în fond de prima instanţă se

numeşte sentinţă” şi art. 6, p. 42 care stipulează aceeaşi idee însă formulată inversat “sentinţa

– hotărâre prin care cauza penală se soluţionează de instanţa de judecată în fond”. Nici în

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 38 nu se conţine o interpretare mai reuşită a

acestui termen, stipulând că “sentinţa penală este actul procesual, prin care se realizează pe

deplin funcţia procesuală a instanţei de judecată, având ca sarcină soluţionarea cauzei penale”.

Aceeaşi lacună se face simţită şi în legislaţia României unde în art. 311 CPP se

stipulează că “sentinţa este hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de

judecată sau prin care aceasta se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza”. Dacă apelăm la

dicţionarul explicativ şi practic de drept penal şi procesual penal românesc, privind

interpretarea acestui termen, acesta face trimitere la prevederile din cod, adică “sentinţa – una

din felurile hotărârilor judecătoreşti, reglementată în cap. I, II art. 311 CPP.

Un conţinut mai larg al noţiunii de sentinţă prevede art. 5, p. 28 CPP al Federaţiei

Ruse. Conform acestei norme de drept procesual-penale “sentinţa este o hotărâre privind

vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului de aplicare faţă de el a pedepsei sau de eliberare de

pedeapsă, adoptată de instanţa de fond sau de apel”. De asemenea şi dicţionarul explicativ rus

defineşte sentinţa ca o hotărâre emisă de instanţa de judecată în urma dezbaterilor judiciare,

pe faptul vinovăţiei inculpatului în săvârşirea infracţiunii, cu aplicarea faţă de acesta a

pedepsei penale.

În mod diferit se interpretează noţiunea de sentinţă şi în alte state ale fostei Uniuni

Sovietice, de exemplu: în art. 32, p. 12 CPP al Ucrainei: “sentinţa – este o hotărâre a primei

instanţe de judecată cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia persoanei predate instanţei

judecătoreşti”; art. 25, p. 14 CPP al Republicii Georgia care prevede: “sentinţa – hotărâre

adoptată de prima instanţă de judecată în şedinţă judiciară pe chestiunile privitor la faptul

dacă a avut loc infracţiunea sau nu, e vinovat sau nevinovat inculpatul, precum şi despre

pedeapsă, dacă vinovăţia a fost stabilită de judecată”.

Comparativ cu prevederile legislative în doctrina procesual penală noţiunii de sentinţă

i se acordă mai multă atenţie. Unii autori ruşi ca V.N. Grigorieva şi G.P. Himicevoi, K. F.

Guţenco, N. A. Gromov, V. P. Bojieva în lucrările lor de proces penal, abordând tema

“Sentinţa judiciară”, formulează această noţiune analogic definiţiei deja amintite din art. 5, p.

28 CPP al Federaţiei Ruse.

Cu o formulare a definiţiei noţiunii de sentinţă aproape după conţinut cu prevederile

cuprinse în CPP al F. Ruse se pronunţă A. Coblicov: “Sentinţa este o hotărâre, adoptată de

către instanţa de judecată privitor la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, precum şi despre

aplicarea sau neaplicarea asupra lui a măsurilor de pedeapsă”. Deja într-o altă lucrare mai

recentă A. Coblicov optează de a completa această definiţie cu sintagma că “sentinţa se emite

din numele statului şi numai pe baza probelor examinate în cadrul dezbaterilor judiciare”.

Această completare o considerăm necesară, deoarece prin ea A. Coblicov a încercat să

evidenţieze semnele ce-i atribuie sentinţei puterea de act autoritar.

P. A. Lupinskaia menţionează că, sentinţa este actul procesual prin care se realizează

în forma cea mai deplină funcţia procesuală a instanţei de fond – funcţia de soluţionare a

cauzei penale.

Dorind să specifice că sentinţa este un act de aplicare a legii R. H. Iacupov subliniază

că prin natura sa sentinţa ca şi alte hotărîri în procesul penal, prezintă un act specific de

aplicare a legii în raporturi juridice specifice.

5

Savantul rus V. I. Radcenco este de părerea că “sentinţa – hotărârea privind vinovăţia

sau nevinovăţia inculpatului, de aplicare faţă de el a pedepsei sau de eliberare de pedeapsă

stabilită de instanţa de fond sau de apel”.

F. Fatculin apreciază sentinţa ca un “act al justiţiei, care rezolvă în esenţă învinuirea

înaintată inculpatului. Prin acest act se hotărăşte problema privitor la vinovăţia sau

nevinovăţia inculpatului în fapta săvârşită, numirea sau abţinerea de la numirea pedepsei,

precum şi alte chestiuni indicate în lege. Sentinţa prezintă un act individual de aplicare a

normelor de drept, se adoptă de către prima instanţă de judecată în şedinţa judiciară cu

respectarea unor garanţii procesual-penale speciale şi obţine semnele ce-i atribuie puterea de

lege”.

Alţi autori dau o interpretare mai amplă, desfăşurată a noţiunii de sentinţă, acordând

mai multă atenţie semnelor cei atribuie puterea de lege. Spre exemplu procesualistul rus

Perlov I.D. accentuează că în definirea noţiunii de sentinţă în mod obligatoriu trebuie să fie

aşa indiciu ca pronunţarea ei în numele statului suveran: “Sub noţiunea de sentinţă e necesar

de a subînţelege hotărârea judecătorească adoptată în rezultatul dezbaterilor judiciare a

dosarului penal şi pronunţată în numele statului suveran privitor la vinovăţia sau nevinovăţia

inculpatului în săvîrşirea infracţiunii, numirea măsurii de pedeapsă în privinţa persoanei

recunoscute vinovată de instanţa judecătorească ori absolvirea de pedeapsă şi achitarea

inculpatului nevinovat, precum şi alte chestiuni ce ţin de acţiunea civilă, corpurile delicte,

cheltuielile de judecată, măsuri de pedeapsă, măsurile preventive ce trebuie aplicate

inculpatului etc.”.

Aceeaşi părere o găsim şi la Oganesean R.M. precum că acelaşi indiciu e şi exprimat

în una din particularităţile esenţiale ale sentinţei.

Subliniind semnele de bază, principale, ce deosebeşte sentinţa judiciară de alte acte

emise în procedura judiciară Iu. Sedleţchi formulează următoarea definiţie a noţiunii de

sentinţă: “Sentinţa – act al justiţiei adoptat din numele statului de către prima instanţă

judecătorească în rezultatul examinării dosarului penal în şedinţă judiciară în procesul căreia

se hotărăşte chestiunea privitor la vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii şi aplicarea

măsurii de pedeapsă, sau nevinovăţia lui şi achitarea”.

Spre deosebire de doctrina rusească, în cea românească se conţin formulări succinte

ale definiţiei noţiunii de sentinţă, fără a evidenţia elementele de bază ale ei, pentru care fapt le

considerăm a fi incomplete. Spre exemplu, autorul român Mihai Apetrei susţine: “Hotărârea

primei instanţe – prin care se soluţionează fondul cauzei – este sentinţa penală”.

Sub acelaşi aspect V. Dongoroz formulează: “Sentinţa penală – este actul procesual

prin care prima instanţă rezolvă conflictul de drept dedus în faţa sa”.

O formulare a definiţiei sentinţei mai aproape de actualele prevederi legislative, pentru

care fapt o considerăm mai completă şi mai reuşită, din care rezultă şi cele trei tipuri de

sentinţe, o oferă autorul român A. Şt. Tulbure şi A. M. Tatu care consideră că: “Sentinţa

penală – este hotărârea care încheie judecata în primă instanţă, prin care aceasta hotărăşte

asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, achitarea sau

încetarea procesului penal. Tot prin sentinţă se va hotărî şi desesizarea primei instanţe, dar

prin aceasta nu se soluţionează, ci doar se reia ciclul procesual”.

Paralel cu definirea noţiunii de sentinţă un şir de savanţi se pronunţă asupra faptului în

ce constă esenţa sentinţei.

Astfel F.N. Fatkulin şi L. Nadi menţionează că, sentinţa îşi pierde practic esenţa dacă

este percepută numai ca mijloc de aprobare a învinuirii în fond, de unde şi rezultă importanţa

sentinţei.

Mult mai reuşit, dar şi contradictoriu esenţa sentinţei este determinată de M. F.

Malikov. El scrie: “Unicul mijloc de aprobare a învinuirii şi a cauzei în întregime îl serveşte

sentinţa judiciară”.

“Sentinţa este rezultatul activităţii procesuale desfăşurată anterior emiterii ei” –

subliniază I.M. Groşevoi.

6

S.A. Alipert scrie: “Întreaga activitate a organelor de cercetare, procuraturii şi

instanţei, desfăşurată anterior emiterii sentinţei, este îndreptată în ultimul rând la asigurarea

condiţiilor necesare pentru emiterea unei sentinţe juste”.

Destul de interesant este modul în care se pronunţă procesualistul M.S. Strogovici,

confirmând că “emiterea sentinţei de către judecată încheie fazele anterioare de cercetare a

cauzei penale: intentarea procesului penal, cercetarea prealabilă şi dezbaterile judiciare”.

G. N. Agheeva consideră, că emiterea sentinţei constituie bilanţul examinării cauzei

numai în judecată.

Evident că afirmaţiile susţinute de G. N. Agheeva merită a fi criticate , deoarece

considerăm că sentinţa face bilanţul nu numai a dezbaterilor judiciare, dar şi a întregii

proceduri pe cauza penală.

Astfel putem susţine pe bună dreptate că dacă părţile la proces îşi fac bilanţul în cadrul

dezbaterilor judiciare, atunci judecata face totalurile şi îşi expune hotărârea sa în sentinţă.

Astfel, analizând prevederile legislative, precum şi cele doctrinare, în special

definiţiile specificate, care dezvăluie esenţa atât a termenului de sentinţă cît şi a noţiunii de

sentinţă permit de a evidenţia faptul că sentinţa instanţei de judecată este un act al justiţiei şi

se caracterizează printr-o totalitate de particularităţi care din rădăcină o deosebeşte de alte acte

procesual penale. La cele mai însemnate particularităţi definitorii ale sentinţei putem atribui

următoarele:

1. Sentinţa este hotărârea emisă de instanţa de fond şi un act al justiţiei penale.

2. Sentinţa este emisă în şedinţă judiciară în rezultatul examinării cauzei la stadiul

dezbaterilor judiciare.

3. Sentinţa se emite în numele legii, fiind un act al puterii judiciare şi se pronunţă din

numele statului, fiind şi un act al puterii de stat pentru care motiv are putere obligatorie pentru

toţi şi se îndeplineşte de către toate persoanele fizice şi juridice.

4. Sentinţa în mod obligatoriu răspunde la întrebările ce vizează: existenţa

componenţei de infracţiune sau lipsa acesteia, vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului în

săvârşirea infracţiunii, tipul şi mărimea pedepsei dacă vinovăţia este stabilită de judecată.

5. Sentinţa este actul procesual prin care se realizează pe deplin funcţia procesuală a

instanţei de judecată, având ca sarcină soluţionarea cauzei penale.

În afară de aceste semne, sentinţa se mai caracterizează şi prin altele, care nu se

atribuie la cele principale, ele au un caracter derivat şi examinarea lor de către instanţa de

judecată depinde de rezultatul principalelor probleme, precum şi de circumstanţele concrete

ale cauzei penale. La aceste semne putem atribui: hotărârea problemei privind acţiunea civilă

în dosarul penal, declararea inculpatului recidivist deosebit de periculos, soarta corpurilor

delicte, obligativitatea de a plăti cheltuielile de judecată, măsurile preventive ce trebuie

aplicate inculpatului ş.a.

Elementele definitorii ale noţiunii de sentinţă, enumerate mai sus, numai extind

posibilitatea formulării unei definiţii ample însă fără a exclude posibilitatea completării

numărului lor şi cu alte elemente care pot fi introduse în formularea definiţiei noţiunii de

sentinţă.

Astfel, pentru a reflecta totalitatea elementelor definitorii sintetizate, formulăm o

definiţie nouă care ar completa toate lacunele teoretice şi legislative la acest aspect.

Sentinţa este actul justiţiei penale, emis în numele legii Republicii Moldova de

instanţa de fond, adoptată în rezultatul dezbaterilor judiciare, pronunţată în şedinţă publică,

având ca sarcină soluţionarea cauzei penale, răspunde la întrebările ce vizează atât vinovăţia

inculpatului, tipul şi mărimea pedepsei cît şi achitarea inculpatului şi eliberarea lui de

pedeapsă – pronunţând după caz condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, de

asemenea întrebările ce vizează soluţionarea acţiunii civile, a măsurilor preventive, soarta

probelor materiale, cheltuielile judiciare .

7

Tema 2. Sentinţă de achitare în procesul penal.

În cazul în care instanţele de judecată ajung la concluzia nevinovăţiei inculpatului,

această hotărâre poate fi fixată numai şi numai în sentinţa de achitare. În această situaţie

sentinţa de achitare este şi unicul act procesual-penal în care pot găsi rezolvare chestiunile

privind dezminţirea învinuirii, recunoaşterea nevinovăţiei inculpatului şi achitarea lui.

În conformitate cu prevederile art. 390 CPP RM sentinţa de achitare se adoptă în

cazurile în care nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii, fapta nu a fost săvârşită de

inculpat, fapta inculpatului nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, fapta nu-i

prevăzută de legea penală, există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

Prin hotărârea nr. 10 din 24 aprilie 2000 “Cu privire la respectarea normelor de

procedură penală la adoptarea sentinţei” Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii

Moldova a explicat că, “dacă cauza penală este examinată în privinţa mai multor inculpaţi,

aceeaşi sentinţă poate fi în privinţa unor inculpaţi de condamnare şi de achitare în privinţa

altor inculpaţi.

La învinuirea inculpatului de săvârşirea mai multor infracţiuni (articole) sentinţa poate

fi de condamnare pentru unele infracţiuni şi de achitare pentru altele”.

Recunoaşterea eficacităţii sentinţei ca unitate a acţiunilor şi rezultatelor hotărârilor

judecătoreşti cere o analiză consecventă a tuturor părerilor asupra noţiunii de sentinţă

judiciară. Necesitatea acesteia mai e condiţionată de aceea că între jurişti până în prezent nu e

un punct de vedere unic asupra întrebărilor ce ţin de rolul sentinţelor în realizarea sarcinilor

procedurii penale.

Cercetând şi analizând îndelung noţiunea de sentinţă de achitare am sesizat multiple

păreri multe dintre ele fiind diferite.

Astfel, Poleanschi N.N. prin această noţiune subînţelege hotărârea judiciară privind

întrebările de vinovăţie ori nevinovăţie a persoanei, prezentate justiţiei pe acţiune penală.

În interpretarea oferită de aceşti autori noţiunii de “sentinţa de achitare” se simte o

lacună ce se explică prin distanţarea sau chiar ruperea celor două hotărâri judiciare strâns

legate între ele, în ceea ce priveşte vinovăţia şi pedeapsa. Evident că este indiscutabil faptul că

sentinţa este hotărârea judiciară pe motivul vinovăţiei acuzatului şi aplicării ori neaplicării

pedepsei în privinţa lui. Soluţionând învinuirea înaintată în sentinţă, judecata adoptă hotărârea

despre vinovăţie ori nevinovăţie şi corespunzător aplică pedeapsa ori achită acuzatul. Deci,

sentinţa de achitare, ca tip al hotărârii judiciare urmează a fi extrem de motivată.

Pentru a accentua faptul că au dreptate acei specialişti care apreciază sentinţa ca

hotărâre judiciară privind întrebarea despre vinovăţia sau inculpabilitatea acuzatului şi despre

aplicarea sau neaplicarea pedepsei în privinţa lui, mai analizăm o definiţie dată de R.

Oganesean, autorul monografiei “Sentinţa de achitare în procesul penal sovietic”; care scrie:

“Sentinţa de achitare – este o hotărâre, adoptată de către instanţa de judecată în rezultatul

dezbaterilor judiciare, în numele statului privind stabilirea şi constatarea nevinovăţiei, precum

şi achitarea inculpatului.

Considerăm că această definiţie a noţiunii de “sentinţă de achitare” este mai reuşită

decît cele enumerate mai sus, deoarece corespunde cerinţelor legislaţiei şi conţine semnele de

bază principale ce o deosebesc atât de alte acte emise în procedura judiciară cît şi de celelalte

tipuri de sentinţă.

O abordare aprofundată la această problemă a fost efectuată de M.P. Carpuşin care a

definit noţiunea de “nevinovăţie”. Nevinovăţia, în sens larg, înseamnă că persoana nu a comis

şi nu a participat la săvârşirea faptei. În sensul propriu al cuvântului nevinovăţia înseamnă

săvârşirea faptei social-periculoase fără vină, adică lipsa intenţiei sau imprudenţei la cauzarea

pagubei.

Sentinţa de achitare, subliniază M.I. Pastuhov, nu trebuie să conţină unele prevederi

care pun la îndoială nevinovăţia persoanei care urmează a fi achitată. De aici rezultă că

8

categoria de “nevinovăţie” se utilizează în lege cu aplicare la cazurile de pronunţare a

sentinţei de achitare.

În toate cazurile când s-a stabilit nevinovăţia persoanei urmează să se pronunţe

sentinţa de achitare. Nevinovăţia persoanei poate fi stabilită în orice fază a procesului penal

deja intentat. O relatare expresă este faptul că un proces nu poate fi pornit, iar cel ce deja a

fost pornit trebuie să înceteze “dacă nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii”. În

general în procesul penal, nevinovăţia se demonstrează prin stabilirea existenţei dacă nu există

una din situaţia corespunzătoare care sunt şi temeiurile pronunţării sentinţei de achitare,

indiferent de faza în care ea se stabileşte precum şi indiferent de actul procesual în care ea şi-a

găsit exprimare, fie ordonanţă, sentinţă sau decizie.

Există două temeiuri conform căreia persoana poate fi recunoscută nevinovată şi două

procedee prin care se stabileşte nevinovăţia. În ceea ce priveşte primul procedeu

recunoaşterea sau stabilirea nevinovăţiei corespunde nevinovăţiei reale a inculpatului. Această

situaţie este realizată doar atunci când a fost stabilit cu desăvârşire că fapta social periculoasă

nu a existat sau că nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii.

Caracteristica celui de al doilea procedeu este răsfrângerea asupra deciziei cu privire la

nevinovăţie a prezumţiei de nevinovăţie, deoarece conform ei orice dubiu ce apare pe

parcursul examinării cauzei penale este interpretat în favoarea bănuitului, învinuitului,

inculpatului conform art. 8 (3) CPP RM.

Necontestarea existenţei faptului infracţional determină ca inculpatul să fie achitat

conform prevederilor legale, bazându-se pe faptul că au fost examinate toate materialele şi

probele prezentate instanţei şi ele nu dovedesc faptul cu privire la vinovăţia inculpatului. Din

cele expuse privitor la procedura de stabilire a nevinovăţiei, putem afirma că nevinovăţia în

procesul penal desemnează ori faptul inexistenţei reale a faptei social periculoase ori ca

urmare a procesului probaţiunii nedovedirii existenţei ei, după ce au fost examinate toate

probele.

Astfel în primul caz avem toate probele care ne indică despre nevinovăţia persoanei,

pe când în cel de al doilea nu există probe sau acestea nu sunt suficiente pentru a dovedi

vinovăţia inculpatului.

O strânsă legătură în cadrul procesului penal există între nevinovăţie şi achitare.

Achitarea poate avea două accepţiuni:

– institut de drept;

– fapt real.

Ca institut de drept achitarea reprezintă totalitatea normelor procesuale care

reglementează procedura şi consecinţele achitării.

Ca fapt real achitarea exprimă rezultatul achitării cu privire la învinuirea inculpatului

în comiterea unei infracţiuni. A doua accepţiune caracterizează în acelaşi timp achitarea ca un

act de cunoaştere.

Achitarea ca act de cunoaştere presupune examinarea de către instanţă a tuturor

problemelor şi materialelor dosarului, precum şi aprecierea acestora, deoarece doar în baza

actului de cunoaştere poate fi stabilit adevărul care din punct de vedere procesual va fi

echivalent cu achitarea inculpatului.

Cunoaşterea în cadrul procesului penal este supusă aceloraşi reguli gnoseologice ca şi-

n cadrul altor forme ale cunoaşterii. Astfel adevărul în cazul dat, se va stabili prin intermediul

probaţiunii, activitate a organelor stabilite de legea procesuală care se desfăşoară după o

procedură, bine determinată de aceeaşi lege.

Pentru a stabili adevărul în procesul penal, activitatea de probaţiune şi însăşi probele

trebuie să reflecte imparţial evenimentele care au avut loc în realitate. Activitatea de

probaţiune spre deosebire de alte forme de cunoaştere este împiedicată de unii factori

obiectivi şi subiectivi.

La categoria factorilor obiectivi se referă durata lungă de timp între comiterea faptei şi

ridicarea probelor, iar factorii subiectivi sunt persoanele cointeresate în ascunderea

9

adevărului. Aceşti factori care creează impedimente la colectarea probelor nu imprimă faptul

că adevărul nu va putea fi stabilit şi că instanţa de judecată va pronunţa o decizie greşită.

Sunt întâlnite cazuri când au fost îndeplinite toate cerinţele legii şi au fost acumulate

toate probele existente, dar organele de urmărire penală sau instanţa de judecată nu pot da un

răspuns afirmativ la întrebarea: dacă a avut loc fapta infracţională sau nu. În acest caz

instanţele urmează să achite persoana care a fost învinuită în comiterea infracţiunii.

Menţionăm faptul că achitarea nu se bazează în principal pe impedimentele şi complexitatea

ce apare în procesul de colectare a probelor sau, după cum afirmă profesorul M.I. Pastuhov,

pe greşelile persoanelor care cercetează fapta dată, ci pe temeiurile ce sunt stabilite de lege şi

care demonstrează nevinovăţia persoanelor inculpate.

Practica demonstrează că e posibil ca greutăţile şi greşelile ca excepţie să ducă la

achitarea unei persoane, dar acest fapt ne demonstrează cu certitudine că adevărul n-a fost

achitarea, ci din contra în aceste cazuri poate fi o concluzie greşită.

Astfel, organelor de urmărire penală le revine sarcina să colecteze şi să prezinte toate

probele existente indiferent de impedimentele şi greutăţile ce apar la colectarea lor pentru ca

instanţa să stabilească adevărul, adică cum s-au petrecut evenimentele în realitate.

Din cele expuse rezultă că esenţa achitării este reprezentată de rezultatele probaţiunii.

Pentru a dezvălui această esenţă e necesar de a răspunde la câteva întrebări cum ar fi:

– în ce cazuri va putea fi achitată persoana;

– ce calitate au persoanele achitate;

– care sunt consecinţele achitării.

La tratarea noţiunii de sentinţă de achitare pornim de la faptul că, dacă sentinţa de

condamnare conţine concluzia judecăţii privind recunoaşterea inculpatului ca fiind vinovat în

săvârşirea infracţiunii incriminate şi despre stabilirea pedepsei lui, atunci sentinţa de achitare

îmbină în sine hotărârile de recunoaştere a inculpatului ca fiind nevinovat şi reabilitarea lui

deplină. Însuşi termenul “achitare” înseamnă recunoaşterea unei persoane ca fiind nevinovată,

iar termenul “sentinţă de achitare” este un act de îndreptăţire ce conţine în sine dezvinovăţi,

achitarea. Luând acestea ca punct de reper sentinţa de achitare şi îndreptăţirea se află în

aceeaşi corelaţie precum e structura şi elementul ei de bază.

În procesul penal rus nu există sentinţă de achitare fără hotărârea de dezvinovăţire şi

invers – hotărârea de dezvinovăţire fără sentinţa de achitare.

Elementul de bază al sentinţei de achitare este recunoaşterea inculpatului ca fiind

nevinovat. Această hotărâre în esenţă se cuprinde în hotărârea de achitare şi este o consecinţă

inevitabilă a ei. Sentinţa de achitare indiferent de temeiurile achitării exprimă faptul

recunoaşterii acuzatului ca fiind nevinovat în săvârşirea infracţiunii şi reabilitarea lui.

În procesul penal nevinovăţia duce la achitare. Însă pentru a dovedi că achitarea este

rezultatul dovedirii procesual-penale a nevinovăţiei trebuie de concretizat:

1. În ce cazuri procesul penal se încheie cu achitarea.

2. Aprecierea statutului juridic al persoanelor achitate.

3. Care sunt consecinţele achitării şi ce măsuri prevede statul în vederea reabilitării

persoanelor care fără temeiuri suficiente au fost trase la răspundere penală.

În legislaţia procesual-penală nu există o formulare unică a noţiunii în care dovedirea

se încheie cu îndreptăţirea, atribuită fiind la diferite faze ale procesului.

Astfel, în timpul urmăririi penale procesul penal, conform prevederilor art. 275 CPP

RM, încetează dacă nu există fapta infracţiunii, fapta nu este prevăzută de legea penală ca

infracţiune, nu este stabilită participarea învinuitului la săvârşirea infracţiunii etc. Însă

conform art. 390 CPP RM sentinţa de achitare se adoptă în cazul în care nu s-a constatat

existenţa faptei infracţiunii ş.a. Din aceste prevederi rezultă, că dacă în acţiunea învinuitului

nu există fapta infracţiunii, atunci nu se poate vorbi de vinovăţie în săvârşirea infracţiunii, aşa

cum fără infracţiune nu poate fi răspundere penală.

Sentinţa de achitare constituie recunoaşterea nevinovăţiei inculpatului şi duce la

reabilitarea lui deplină. Asemenea măsuri sunt necesare de a fi întreprinse pentru a-i recupera

10

celui achitat autoritatea anterioară, a-i recompensa paguba esenţială suportată de el în legătură

cu tragerea nelegitimă la răspundere penală, a-l restabili în alte drepturi. Complexul acestor

măsuri constituie sensul noţiunii de “reabilitare”.

În rezultatul cercetării şi analizei minuţioase a noţiunii de achitare deducem

următoarele particularităţi caracteristice ei:

– nestabilirea vinovăţiei învinuitului în săvârşirea faptei;

– confirmarea nevinovăţiei lui;

– reabilitarea în drepturile anterioare.

Din particularităţile nominalizate rezultă că această noţiune include în sine 3

momente:

– de cunoaştere, ce reflectă rezultatul probaţiunii procesual-penale;

– de confirmare, ce-şi găseşte exprimarea în hotărârea procesului corespunzător şi

recunoaşterea nevinovăţiei învinuitului;

– de reabilitare, ce determină consecinţele achitării.

În baza celor menţionate, prin achitare urmează a subînţelege unul din rezultatele

probaţiunii procesual-penale ce se caracterizează prin stabilirea nevinovăţiei inculpatului ce

denotă nesăvîrşirea de către el a infracţiunii de comiterea căreia a fost tras la răspundere, ce se

confirmă prin hotărârea procesuală corespunzătoare.

În procedura penală achitarea îşi are exprimare în diferite acte procesuale prin care se

stabileşte nevinovăţia. De exemplu: în faza urmăririi penale achitarea se înfăptuieşte prin

emiterea ordonanţei privind încetarea procesului penal în lipsa faptei infracţiunii, iar când

fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii – prin nedovedirea participării

învinuitului la săvârşirea ei; iar în faza de judecată – prin sentinţa de achitare.

Sentinţa de achitare nu are varietăţi, ci este una din cele trei tipuri de sentinţe,

prevăzute de art. 384 CPP RM la care se atribuie şi toate elementele (semnele) principale ale

sentinţei ca act al justiţiei. De aceea se consideră că sentinţa de achitare nu e pur şi simplu o

hotărâre procesuală a instanţei judecătoreşti, dar un act al justiţiei, deoarece pune capăt

învinuirilor neîntemeiate ale organelor de urmărire penală şi procuratură.

Sentinţa de achitare se pronunţă în numele legii şi poate fi adoptată numai în şedinţă

judiciară de primă instanţă după examinarea cauzei şi dezbaterilor judiciare în fond cu

respectarea tuturor principiilor democratice ale statului de drept.

Instanţa de judecată nu stabileşte în sentinţa de achitare nevinovăţia inculpatului, dar

stabileşte şi motivează netemeinicia învinuirii înaintate şi dezminte învinuirea. Astfel instanţa

de judecată nu stabileşte, dar dezminte vinovăţia inculpatului şi indică în sentinţă despre

achitarea lui. Cu toate acestea instanţa judiciară nu indică numai faptul că învinuirea se

respinge şi inculpatul se recunoaşte ca fiind nevinovat, dar conţinutul principal al sentinţei de

achitare constă în analiza circumstanţelor stabilite în şedinţă prin care se motivează concluzia

că învinuirea înaintată inculpatului este neîntemeiată cu indicarea motivelor care explică

poziţia de ce se resping şi nu se acceptă probele, în baza cărora a fost întemeiată învinuirea.

De aceea în conţinutul noţiunii de “sentinţa de achitare” e necesar de a accentua în special, că

în acest act judecătoresc instanţa de judecată motivează netemeinicia învinuirii înaintate.

Adoptând sentinţa de achitare în privinţa persoanei acuzate de săvârşirea mai multor

infracţiuni, calificate conform câtorva articole al CP în partea descriptivă a sentinţei

concomitent cu indicarea motivelor instanţa urmează să formuleze concluzia de recunoaştere

a învinuirii ca fiind neîntemeiate relativ la fiecare articol al legii penale (punctul, aliniatul,

articolul, episodul învinuirii) cu indicarea temeiului de achitare stabilit de lege.

În sentinţa de achitare în mod obligatoriu vor fi reflectate motivele pe care este

întemeiată hotărârea instanţei judecătoreşti referitor la acţiunea civilă sau recuperarea pagubei

materiale sau morale produse prin infracţiune după cum e prevăzut de art. 394 CPP RM.

În conformitate cu art. 387 CPP RM instanţa de judecată respinge acţiunea civilă, dacă

în cadrul adoptării sentinţei de achitare nu s-a constatat existenţa faptului imputat, iar la

achitare, din motivul lipsei elementelor constitutive ale infracţiunii, instanţa nu se pronunţă

11

asupra acţiunii civile. În acest caz persoana prejudiciată este lipsită de dreptul de a înainta

pretenţii privitor la repararea prejudiciului cauzat.

Astfel în cazul când inculpatul este achitat din motivul lipsei în acţiunile lui ca

componenţă de infracţiune acţiunea civilă este lăsată fără examinare. În cazul dat nu este o

componenţă de infracţiune dar poate fi o contravenţie administrativă ce duce la răspundere

materială. Partea vătămată este în drept să înainteze pretenţiile sale în condiţiile procedurii

civile.

Conform prevederilor Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie al RM nr. 10 “nu

se admite includerea în sentinţa de achitare a unor formulări contradictorii care pun la îndoială

nevinovăţia celui achitat”.

Din cele expuse putem concluziona următoarea definiţie a noţiunii de sentinţă de

achitare:

Sentinţa de achitare reprezintă un act al justiţiei adoptat şi pronunţat în numele legii de

către instanţele judecătoreşti de fond în rezultatul examinării cauzei penale în şedinţa de

judecată, prin care se motivează netemeinicia învinuirii şi-şi găseşte soluţionarea chestiunea

privind nevinovăţia şi achitarea inculpatului, precum şi ordinea de reabilitare a lui cu

recuperarea pagubei materiale şi morale, cauzate prin tragerea ilegală la răspundere penală sau

punerea sub învinuire neîntemeiată.

Pronunţarea unei sentinţe de achitare întotdeauna înseamnă că învinuirea în baza

căreia persoana a fost judecată, a fost înaintată greşit. Stabilirea netemeiniciei învinuirii prin

intermediul achitării inculpatului prezintă temei juridic de a dobândi reabilitarea deplină şi

neîntârziată a persoanei învinuită neîntemeiat de săvârşirea infracţiunii.

Astfel autorul rus E.A. Matvienko susţine că, dacă în sentinţa de condamnare e vorba

de recunoaşterea inculpatului ca fiind vinovat conform învinuirii înaintate, atunci în sentinţa

de achitare e prevăzut contrariul, adică e vorba de achitare şi îndreptăţirea nevinovatului.

Făcând comparaţie între sentinţa de achitare şi cea de condamnare M.F. Malikov

confirmă, că comparativ cu sentinţele de condamnare, prin sentinţele de achitare scopurile

justiţiei se realizează pe deplin, scopurile sau obiectivele condamnării rămânând nerealizate.

Puterea de stat, susţine Oganesean R.M., are o mare necesitate de puterea judiciară

care are nu numai funcţie de constrângere, dar şi educativă, deoarece poporul cere înfăptuirea

justiţiei în baza legitimităţii şi dreptăţii, adică condamnarea vinovaţilor, achitarea şi

reabilitarea celor nevinovaţi.

Profesorul rus M.Ş. Strogovici remarcă, că atâta timp cît există judecata vor fi

pronunţate nu numai sentinţe de condamnare, dar şi de achitare.

Orice apreciere incorectă a sentinţei de achitare legitime şi întemeiate înseamnă

neaprecierea scopurilor ce stau în faţa justiţiei, procuraturii şi organelor de urmărire penală.

Astfel, adoptarea unei sentinţe de achitare legală, temeinică şi motivată contribuie la

exercitarea sarcinilor şi scopurilor procedurii penale, prin care ar fi corect aplicată legea

îndreptată spre descoperirea rapidă şi completă a infracţiunilor, protejarea persoanei, societăţii

şi statului de infracţiuni, identificarea vinovaţilor şi asigurarea aplicării juste a legii, protejarea

persoanei şi societăţii de fapte ilegale din partea persoanelor cu funcţii de răspundere în

activitatea lor legală de cercetare a infracţiunilor presupuse sau comise, astfel ca orice

persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.

Adoptată în numele legii şi în condiţiile exercitării justiţiei în baza principiilor

democratice ale statului de drept, sentinţa de achitare are o mare însemnătate atât educativă,

cît şi social-politică, constituind şi una dintre posibilităţile reale de apărare a drepturilor

fundamentale ale omului, precum şi de reabilitare deplină a inculpatului.

Odată cu adoptarea şi pronunţarea sentinţei de achitare se deculpează deplin persoana

căreia i s-a înaintat învinuirea, în săvârşirea unei infracţiuni, aceasta se consideră ca fiind

nevinovată şi se anunţă ca fiind îndreptăţită. Sentinţa de achitare exclude orice urmăriri

12

juridice nefavorabile pentru cel achitat şi prezintă temei juridic pentru a-l repune în toate

drepturile încălcare cu recuperarea prejudiciilor materiale şi morale.

Dreptul procesual-penal prevede şi alte modalităţi juridice de reabilitare a persoanei

neîntemeiat învinuită în săvârşirea infracţiunii sau judecată pe cauza penală, însă

consecinţele adoptării sentinţei de achitare, precum şi emiterea actului privind clasarea cauzei

pe temeiuri reabilitatoare până la dezbaterile judiciare sau după aceasta în următoarele faze

ale procesului penal – sunt similare.

Conform art. 286 CPP RM şi ordonanţa cu privire la clasarea cauzei pe temeiuri

reabilitatoare serveşte drept bază pentru a considera persoana ca fiind nevinovată, deoarece

prin aceasta e pe deplin îndreptăţită şi prezintă baza juridică pentru realizarea dreptului de

reabilitare deplină a nevinovatului.

Totodată sentinţa de achitare ocupă un loc deosebit şi printre alte forme juridice de

reabilitare a persoanei nevinovate în procesul penal. Acest tip de sentinţă reprezintă o formă

foarte importantă de reabilitare a cetăţeanului nevinovat în procedura penală, deoarece aceasta

este determinată de mai mulţi factori obiectivi printre care îi putem atribui pe următorii:

– fiind unul din cele trei tipuri de sentinţe, sentinţa de achitare reprezintă actul suprem

al justiţiei;

– aceasta este unica hotărâre procesuală pe cauza penală adoptată şi pronunţată în

numele legii;

– sentinţa de achitare fiind intrată în vigoare are putere de lege, având caracter

obligatoriu pentru toate persoanele fizice şi juridice din ţară şi are putere executorie pe întreg

teritoriu al Republicii Moldova;

– sentinţa de achitare se adoptă şi se pronunţă în condiţiile dezbaterilor judiciare, care

prezintă o cale mai favorabilă de stabilire a adevărului pe cauză;

– sentinţa de achitare manifestă o influenţă enormă asupra conştiinţei cetăţenilor şi a

spiritului de drept, fortifică încrederea cetăţenilor în dreptatea justiţiei, sporeşte şi întăreşte atît

autoritatea instanţelor judecătoreşti, cît şi a statului în întregime.

Procesualistul rus Strogovici M.A. scrie că sentinţa de achitare nu e o catastrofă, nu e

un eveniment extraordinar, ci aceeaşi formă posibilă a sentinţei ca şi cea de condamnare şi

încercarea stabilirii tendinţei comune de a reduce acest tip de sentinţă ar însemna

intensificarea tendinţei de învinuire, a cere de la judecată cît mai puţin să achite. Pronunţarea

sentinţelor legitime şi temeinice de judecată urmează a fi apreciate ca indice înalt al activităţii

instanţei în cauză. Sigur că, pronunţarea sentinţei de achitare ca fiind neîntemeiată şi

nelegitimă, este un indice al nivelului scăzut al justiţiei.

Statul de drept acordă o mare valoare atât sentinţelor de condamnare cît şi cele de

achitare, numai cu condiţia că aceste hotărâri să fie adoptate în corespundere strictă cu

materialul dosarului şi să nu contravină legii. Valorile general umane ca: demnitatea, viaţa,

sănătatea sunt apărate dacă statul creează condiţii pentru achitarea nevinovaţilor şi prevede

garantarea drepturilor persoanelor şi intereselor legitime. Sentinţa de achitare serveşte acestor

scopuri, afirmând achitarea în societate, fapt care şi determină importanţa ei în procedura

penală.

Tema 3. Sentinţa de condamnare în procesul pena.

Rezolvând fondul cauzei, instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse

inculpatului, pronunţând una din cele trei soluţii prin care acţiunea penală se soluţionează şi

anume: condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

Dintre toate tipurile de soluţii prevăzute de legea procesual penală pentru faza de

judecată a procesului penal, condamnarea este mai frecvent întâlnită în practică, deoarece,

13

după cum subliniază autorul român Gh. Mateuţ, „ea este soluţia care denotă legalitatea şi

temeinicia activităţii organelor judiciare penale, în special al organelor de urmărire penală”.

Afirmaţia susţinută de Gh. Mateuţ poate fi acceptată doar relativ, pentru că nu putem

exclude faptul că şi achitarea nu este mai puţin legală sau importantă.

Chiar şi în cazurile în care sesizarea instanţei s-a făcut prin rechizitoriu, concretizează

A.Şt. Tulbure şi A.M. Tatu, cele mai frecvente soluţii sunt de condamnare, deoarece organele

de urmărire penală fac o triere severă prin urmărirea penală a celor vinovaţi de cei nevinovaţi,

reuşind în majoritatea cazurilor să trimită în judecată numai persoane care se fac vinovate de

comiterea unei infracţiuni, aceasta fiind obligaţia lor morală şi profesională.

Pentru a interpreta prevederile art. 302 CPP F. Ruse, apelăm la opiniile autorilor ruşi

P.A. Lupinskaia, V.P. Bojieva consideră că instanţa judiciară emite sentinţa de condamnare

numai dacă va răspunde convingător şi exclusiv la toate primele patru întrebări stipulate în

art. 299 CPP F. Ruse, adică:

1) dacă a avut loc fapta de săvârşirea căreia este învinuit inculpatul;

2) dacă această faptă a fost săvîrşită de inculpat;

3) dacă fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii şi de care anume punct,

aliniat, articol al CP F. Ruse este prevăzută ea;

4) dacă inculpatul este vinovat de săvârşirea acestei infracţiuni.

În aceeaşi ordine de idei, autorul rus C.F. Guţenko confirmă, că la adoptarea sentinţei

de condamnare, în corespundere cu temeiul prevăzut în art. 302 CPP F. Ruse, instanţa trebuie

să se bazeze pe o asemenea totalitate de probe veridice, examinate în cadrul dezbaterilor

judiciare şi acumulate în strictă corespundere cu legea, care să fie suficientă pentru a deduce

indiscutabila concluzie că:

– fapta de săvârşirea căreia este învinuit inculpatul a avut loc;

– fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii;

– fapta a fost săvîrşită de inculpat;

– inculpatul este vinovat de săvârşirea acestei infracţiuni.

Din cele expuse rezultă, că la adoptarea sentinţei de condamnare trebuie să fie

acumulate un aşa ansamblu de probe, ce ar putea fi suficient pentru a da răspuns afirmativ la

chestiunile prevăzute în p. 1-4 art. 385 CPP RM.

Comparativ cu legislaţia procesual-penală a F. Ruse şi a R. Moldova, legislaţia

procesual-penală a României prevede în mod analogic, că condamnarea se pronunţă dacă

instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvîrşită de inculpat (art. 345

al. 2).

Astfel autorii români A.Şt. Tulbure şi A.M. Tatu concretizează, că condamnarea se va

pronunţa dacă instanţa, din evaluarea probelor, stabileşte cu certitudine existenţa condiţiilor

prevăzute în art. 345 al. 2 CPP al României. Iar aceste condiţii, subliniază I. Neagu, trebuie

îndeplinite cumulativ.

Însă adoptarea sentinţei de condamnare nu hotărăşte anticipat alegerea, în privinţa

inculpatului, a pedepsei ce urmează să fie executată sau ispăşită. De aceea, după răspunderea

sau soluţionarea a celor patru puncte prevăzute în art. 385 CPP RM, instanţa este obligată să

soluţioneze şi să indice în sentinţă: dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea

săvîrşită; ce măsură de pedeapsă urmează să fie stabilită inculpatului şi dacă măsura de

pedeapsă stabilită inculpatului trebuie să fie executată de el sau nu.

În urma constatării vinovăţiei inculpatului de comiterea infracţiunii pentru care a fost

trimis în judecată sau s-a extins procesul penal, trebuie să se arate circumstanţele agravante şi

cele atenuante care se reţin de către instanţă din probatoriul administrat, în raport de care se va

individualiza şi pedeapsa fiecărui infractor. Dispoziţia de condamnare trebuie să decurgă din

fapta reţinută şi circumstanţele agravante şi atenuante.

Odată ce a fost înaintată învinuirea unei persoane trebuie să se ţină cont de acest fapt

la caracterizarea sentinţei. În literatura de specialitate este întâlnită afirmarea că ca obiect al

14

cercetării judiciare este nu învinuirea, ci acea acţiune pe care într-adevăr a săvârşit-o

învinuitul.

Obiectul dezbaterilor pe acţiune este în special învinuirea anumitei persoane în

comiterea infracţiunii incriminate ei. Instanţa de judecată nu cercetează acea faptă sau alta, în

general ea trebuie să-şi expună opinia în privinţa învinuirii înaintate inculpatului.

În sentinţă trebuie să fie recunoscute acele fapte stabilite sau după caz nu au fost

stabilite, acestea făcând parte integrantă a învinuirii. Aici putem menţiona faptul că este

admisă afirmarea că „sentinţa judiciară e mai întâi de toate mijloc al soluţionării învinuirii în

plan de drept material”.

Odată ce întocmeşte rechizitoriul, procurorul aprobă învinuirea ca mai târziu să devină

obiect al dezbaterilor judiciare. Din acest punct de vedere M.F. Malikov stabileşte, că

dezbaterea cauzei în judecată se înfăptuieşte doar în privinţa învinuiţilor şi doar pe acea

învinuire pe care dânşii sunt predaţi judecăţii.

Analizând aspectele menţionate mai sus, deducem că sentinţa de condamnare este un

act al justiţiei în care judecata în numele legii îşi exprimă hotărârea privind întrebarea despre

vinovăţia acuzatului, şi despre aplicarea măsurii de pedeapsă asupra lui.

Pentru a ajunge la esenţa condamnării trebuie de cercetat noţiunea de „vinovăţie”.

Doctrina penală interpretează acest concept atât în sens larg, cît şi în sens îngust.

Examinând mai întâi sensul larg al termenului „vinovăţie”, subliniem că include în

sine trei elemente:

1. Acţiunea sau fapta care a fost săvîrşită anterior de către subiect.

2. Atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta deja comisă.

3. Consecinţele ei.

Esenţa subiectivă a infracţiunii este vinovăţia care poate fi dovedită odată ce au fost

elucidate circumstanţele esenţiale pentru examinarea acţiunii penale şi când pot fi făcute cu

veridicitate concluziile despre existenţa faptei şi comiterea ei de învinuit.

Nefiind omis şi sensul îngust al noţiunii, vinovăţia este interpretată ca atitudinea

psihică a persoanei faţă de acţiunile sau inacţiunile socialmente periculoase precum şi

urmările lor. Ea urmează a fi dovedită pe parcursul examinării dosarului penal. Utilizarea

noţiunii de vinovăţie în acest sens permite a o evidenţia ca un element desinestătător al

obiectului dovedirii şi diferenţierii de alte elemente ale sale ca fapta infracţiunii, săvârşirea

acţiunii.

Pentru a stabili adevărul în procesul penal, activitatea de probaţiune şi însăşi probele

trebuie să reflecte imparţial evenimentele care au avut loc în realitate. Activitatea de

probaţiune spre deosebire de alte forme de cunoaştere este împiedicată de unii factori

obiectivi şi subiectivi.

La categoria factorilor obiectivi se referă durata lungă de timp între comiterea faptei şi

ridicarea probelor, iar factorii subiectivi sunt persoanele cointeresate în ascunderea

adevărului. Aceşti factori care creează impedimente la colectarea probelor nu imprimă faptul

că adevărul nu va putea fi stabilit şi că instanţa de judecată va pronunţa o decizie greşită.

Astfel, organelor de urmărire penală le revine sarcina să colecteze şi să prezinte toate

probele existente indiferent de impedimentele şi greutăţile ce apar la colectarea lor pentru ca

instanţa să stabilească adevărul, adică cum s-au petrecut evenimentele în realitate.

Din cele expuse rezultă că esenţa condamnării este reprezentată de rezultatele

probaţiunii. Pentru a dezvălui această esenţă e necesar de a răspunde la câteva întrebări cum

ar fi:

– în ce cazuri va putea fi condamnată persoana;

– ce calitate au persoanele condamnate;

– care sunt consecinţele condamnării.

La tratarea noţiunii de sentinţă de condamnare pornim de la faptul că acest tip de

sentinţă trebuie să conţină concluzia judecăţii privind recunoaşterea inculpatului ca fiind

vinovat în săvîrşirea infracţiunii incriminate şi despre stabilirea pedepsei lui.

15

Însuşi termenul „condamnare” înseamnă aplicarea prin judecată a unei sancţiuni

penale sau a învinui, iar termenul „sentinţă de condamnare” este un act de confirmare a

vinovăţiei inculpatului şi stabilirea pedepsei lui. Elementele de bază ale sentinţei de

condamnare este recunoaşterea inculpatului ca fiind vinovat. Această hotărâre în esenţă se

cuprinde în hotărârea de condamnare şi este o consecinţă inevitabilă a ei.

Pronunţarea unei sentinţe de condamnare întotdeauna înseamnă că învinuirea în baza

căreia persoana a fost judecată, a fost înaintată corect.

Astfel autorul rus E.A. Matvienko susţine că, dacă în sentinţa de achitare e vorba de

achitare şi îndreptăţirea nevinovatului, atunci în sentinţa de condamnare e prevăzut contrariul,

adică e vorba de recunoaşterea inculpatului ca fiind vinovat conform învinuirii înaintate.

Din cele expuse putem concluziona, că sentinţa de condamnare reprezintă un act al

justiţiei penale, adoptat şi pronunţat în numele legii de către instanţele judecătoreşti de fond

doar în cazul în care vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost confirmată prin

ansamblul de probe cercetate în judecată.

Conform principiului prezumţiei nevinovăţiei rezultă că inculpatul este doar prezumat

nevinovat, ceea ce înseamnă că nevinovăţia lui este doar presupusă până când instanţa de

judecată nu se va pronunţa, recunoscând nevinovăţia inculpatului. Deci, nu putem afirma că

persoana acuzată de comiterea unei infracţiuni prevăzute de partea specială a Codului penal

este nevinovat până la momentul pronunţării sentinţei, deoarece doar instanţa de judecată se

poate pronunţa în vederea stabilirii nevinovăţiei inculpatului.

Cu atât mai mult nu putem vorbi despre nevinovăţia persoanei date, subliniază T.N.

Dobrovoliscaia, deoarece urmărirea penală, având ca sarcină cercetarea obiectivă şi sub toate

aspectele a cauzei, ajunge la concluzia care incriminează fapta persoanei, concluzie ce în final

ar putea fi confirmată prin hotărârea instanţei. Aceasta însă nu înseamnă că persoana care a

fost învinuită în săvârşirea unei infracţiuni urmează a fi tratată ca un delicvent. Tocmai pentru

a evita asemenea situaţii a apărut necesitatea aplicării principiului prezumţiei nevinovăţiei,

care garantează inculpatului respectarea drepturilor acestuia.

În cazul perceperii corecte a prezumţiei nevinovăţiei ca o presupunere a nevinovăţiei

inculpatului pînă la pronunţarea sentinţei, care va stabili vinovăţia sau nevinovăţia lui, putem

face o comparaţie cu procedeul logic de demonstrare a contrariului. Astfel afirmaţia că

inculpatul este vinovat, va fi demonstrată pe parcursul procesului prin prezentarea probelor

respective până când va fi combătută afirmaţia nevinovăţiei inculpatului. În acest caz instanţa

de judecată va începe examinarea cauzei, presupunând că inculpatul este nevinovat, iar în

urma examinării probelor va decide cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului.

Esenţa prezumţiei nevinovăţiei nu constă în faptul de a „prezuma” nevinovăţia

inculpatului până la momentul pronunţării sentinţei. Ea se caracterizează prin faptul, că

inculpatul nu poate fi considerat ca fiind nevinovat în săvârşirea infracţiunii până când nu a

fost pronunţată o sentinţă de condamnare în privinţa lui.

Din cele expuse mai sus rezultă, că până la luarea unei decizii, cu privire la vinovăţia

inculpatului, instanţa de judecată va respecta toate prevederile legii procesuale cu privire la

procedura de stabilire a vinovăţiei. Aceasta presupune a fi respectate toate drepturile

inculpatului acordate acestuia de legea procesual-penală, cum ar fi: dreptul la apărare,

inviolabilitatea persoanei, vieţii private şi a domiciliului precum şi accesul liber la justiţie.

Aceste drepturi sunt prezentate sub formă de principii fundamentale ale procesului penal.

Un alt aspect este şi respectarea tuturor cerinţelor legislaţiei cu privire la stabilirea

adevărului, cum ar fi examinarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a tuturor

împrejurărilor cauzei şi probelor prezentate de părţi în şedinţa de judecată. Numai în cazul în

care instanţa a ajuns la concluzia că învinuirea este întemeiată şi probele dovedesc vinovăţia

inculpatului, ea va stabili că inculpatul este recunoscut vinovat în săvârşirea infracţiunii şi

pronunţă o sentinţă de condamnare. Din momentul intrării în vigoare a sentinţei prezumţia de

nevinovăţie încetează de a mai exista, pierzând orice efect juridic, deoarece vinovăţia

16

inculpatului a fost dovedită în baza art. 8 (1) CPP RM în cadrul unui proces public în care au

fost asigurate toate garanţiile pentru apărarea sa.

Astfel, profesorul M.I. Pastuhov în monografia sa, menţionează trei reguli:

1. Sarcina dovedirii vinovăţiei este pusă pe seama acuzării şi este inadmisibil de a

pretinde ca inculpatul să-şi dovedească nevinovăţia sa.

2. Sentinţa de condamnare nu se poate baza pe presupuneri.

3. Orice îndoială se interpretează în favoarea inculpatului.

Prima regulă presupune că persoana care efectuează urmărirea penală, procurorul nu

au dreptul de a pune în seama bănuitului, învinuitului, inculpatului obligaţia de a prezenta

probe. Sarcina în cauză constituie o obligaţie a organelor de urmărire penală care trebuie prin

toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, complet şi obiectiv a

circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atât circumstanţele care dovedeşte vinovăţia bănuitului,

învinuitului, inculpatului, cît şi pe cele care-l dezvinovăţesc, circumstanţele care îi atenuează

sau agravează răspunderea. (art. 19 (3) CPP RM).

Raţiunea prezumţiei de nevinovăţie, după cum afirmă I.Gh. Gorgăneanu, constă în

aceea, „că nu toate acuzările sunt adevărate” şi ea ar vrea să excludă posibilitatea aplicării

unei formule cum ar fi prezumţia vinovăţiei. Dacă ar acţiona prezumţia de vinovăţie ar

însemna, că odată formulată, învinuirea împotriva unei persoane nu poate fi răsturnată decât

prin dovedirea nevinovăţiei pe bază de probe certe, ce l-ar obliga pe inculpat să prezinte

aceste probe. Ori, tocmai prezumţia nevinovăţiei presupune sarcina dovedirii vinovăţiei şi

colectării probelor de către organele de urmărire penală.

Pentru aflarea adevărului, organul de urmărire penală este obligat să prezinte cauza

sub toate aspectele ei pe bază de probe, deoarece sarcina colectării probelor conform legii,

revine organelor de urmărire penală şi procurorului. Prin urmare, atâta timp cît există o

suspiciune de învinuire, organele sus menţionate, vor fi preocupate în dovedirea vinovăţiei

inculpatului.

Corectitudinea soluţionării cauzei implică examinarea ei în conformitate cu legea şi în

baza probelor pentru a putea pronunţa o hotărâre cu privire la condamnarea inculpatului

vinovat sau achitarea acestuia, dacă nu a fost dovedită vinovăţia lui, fără ca inculpatul să aibă

obligaţia de a-şi dovedi nevinovăţia, deoarece art. 8 (2) CPP RM prevede că „nimeni nu e

obligat să-şi dovedească nevinovăţia sa”.

Lăsarea în sarcina procurorului a dovedirii vinovăţiei, afirmă Pastuhov M.I., constituie

esenţa regulii date, pe când stabilirea interdicţiei de a obliga inculpatul de a-şi dovedi

nevinovăţia, este doar un element component al acestei reguli. Noi însă nu suntem întru totul

de acord cu astfel de afirmaţie, deoarece o importanţă esenţială o au ambele aspecte ale regulii

date, importanţa interdicţiei, confirmă pe bună dreptate M.S. Strogovici, fiind chiar accentuată

de obligaţia pusă în sarcina organelor de urmărire.

Cea de-a doua regulă este că sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe

presupunere, ea fiind reglementată de alin. 2 art. 389 CPP RM cît şi de p. 4 al Hotărârii

Plenului CSJ nr. 10 din 24.04.2000 care stipulează că sentinţa de condamnare nu poate fi

întemeiată pe presupuneri sau în mod exclusiv ori în principal, pe declaraţiile mărturiilor

depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor.

Instanţele judecătoreşti vor ţine cont de faptul că sentinţa de condamnare trebuie să se

bazeze pe probe exacte, când toate versiunile au fost verificate, iar divergenţele apărute au

fost lichidate şi apreciate corespunzător.

Prin urmare, pentru pronunţarea unei sentinţe de condamnare vinovăţia inculpatului

trebuie să fie complet dovedită, iar sentinţa să se bazeze numai pe probe veridice. Aceasta

presupune că instanţa îşi întemeiază deciziile numai pe baza faptelor care au fost dovedite şi

care nu prezintă îndoieli în privinţa vinovăţiei inculpatului.

Conform prevederilor al 3 art.8 CPPRM şi Hotărârii Plenului CSJ a RM nr. 10, toate

dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate se interpretează în condiţiile prezentului

Cod în favoarea bănuitului, învinuitului. Însă în Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a F.

17

Ruse de la 29.04.1996 se stipulează, că în favoarea inculpatului vor fi interpretate nu numai

îndoielile apărute în privinţa vinovăţiei sale în întregime, dar şi acele îndoieli privind fiecare

episod al învinuirii aduse, de forma vinovăţiei, gradul şi caracterul participării la săvârşirea

infracţiunii ce reduce sau măreşte răspunderea faţă de împrejurările existente.

Autorul rus M.I. Pastuhov afirmă, că regula cu privire la interpretarea oricărui dubiu în

favoarea inculpatului se aplică doar în prezenţa a trei condiţii:

– îndoielile trebuie să apară doar în privinţa dovedirii acuzaţiilor;

– îndoielile ce au apărut nu pot fi înlăturate în urma examinării şi aprecierii tuturor

probelor;

– îndoielile există în momentul când se ia decizia cu privire la vinovăţia inculpatului

pentru pronunţarea unei sentinţe.

Deci, în cazul când probele incriminează fapta inculpatului prezintă unele îndoieli,

indiferent de originea lor, aceste probe urmează a fi expuse, iar hotărârea instanţei se va baza

pe acele probe care sunt întemeiate şi au fost confirmate pe parcursul examinării cauzei.

În cazul când sunt îndoieli în privinţa nevinovăţiei inculpatului, spre deosebire de

primul caz, ele nu duc la eliminarea probelor ce pun la dubiu nevinovăţia şi ele pot duce la

pronunţarea unei decizii cu privire la achitarea inculpatului, dacă aceste probe nu vor dovedi

contrariul, adică nu vor dovedi vinovăţia acestuia.

Deci, îndoielile în privinţa circumstanţelor care duc la achitarea inculpatului rămân cu

valoare probantă arătând în acelaşi timp că nu a fost dovedită vinovăţia sa. Însă existenţa unor

îndoieli, subliniază V.M. Saviţkii, nu atrag neapărat după sine pronunţarea unei sentinţe de

achitare.

Astfel, în Hotărârea Judecătoriei Supreme a F. Ruse de la 21.04.1987 este prevăzut că

instanţa nu este în drept să emită sentinţa de condamnare, dacă nu sunt verificate şi respinse

toate concluziile în favoarea inculpatului şi nu sunt eliminate toate îndoielile privind vinovăţia

lui.

Însă dacă îndoielile în privinţa dovedirii acuzaţiilor nu pot fi înlăturate prin cercetarea

în continuare a probelor în judecată, atunci instanţa trebuie să emită o sentinţă de achitare.

Recunoaşterea de către inculpat a vinovăţiei sale poate fi pusă în baza sentinţei de

condamnare numai dacă ea este confirmată în cumul cu alte probe administrate de către

instanţă.

Instanţa de judecată apreciază ca probă în procesul penal, elementele de fapt dobândite

conform legii procesual-penale, care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei

infracţiunii, identificarea făptuitorului, constatarea vinovăţiei, cît şi la stabilirea altor

împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzei (al. 1 art. 93 CPP RM). Probele

obţinute cu încălcarea prevederilor art. 94 CPP RM, sau neexaminate în mod cuvenit în

şedinţa judiciară nu pot constitui ca temei al sentinţei de condamnare. Asupra acestui fapt

insistă chiar şi art. 50 al Constituţiei F. Ruse, fapt prin care probează încă odată legalitatea

obţinerii probelor.

Din interpretarea principiului liberei aprecieri a probelor prevăzut în art.27 CP PRM

rezultă că orice infracţiune poate fi dovedită prin orice mijloc de probă prevăzut de lege,

pentru ca organul judiciar să ajungă la aflarea adevărului în cauza respectivă. De asemenea,

organele judiciare trebuie să aprecieze complet şi just toate probele administrate. Iar

aprecierea completă şi justă a probelor nu poate fi separată de celelalte operaţiuni de

probaţiune. Evaluarea unei probe nu poate fi posibilă fără verificarea ei prin alte probe, astfel

că aceste operaţiuni să contureze a certitudine în cauza administrată. În cele din urmă, doar

analiza minuţioasă şi sinteza evaluărilor făcute în examinarea probelor, în tot ansamblul lor,

va conduce organul judiciar la propria convingere asupra culpabilităţii persoanei.

Susţinem opinia savantului K. Guţenko, în conformitate cu care, încălcarea

principiului respectiv determină clasarea procedurii, emiterea unei sentinţe de achitare,

anularea sentinţei de către instanţa ierarhic superioară.

18

Pronunţarea sentinţelor de condamnare ca şi celor de achitare şi de încetare a

procesului penal sunt într-o măsură egale legii, fiind condiţionate de rolul important al

instanţei de judecată în cadrul statului.

Puterea de stat, susţine R.M. Oganesean, are o mare necesitate de puterea judiciară

care are nu numai funcţie de constrângere, dar şi educativă, deoarece poporul cere înfăptuirea

justiţiei în baza legitimităţii şi dreptăţii, adică condamnarea vinovaţilor, achitarea şi

reabilitarea celor nevinovaţi.Orice apreciere incorectă a sentinţei de condamnare legitime şi

întemeiate înseamnă neaprecierea scopurilor ce stau în faţa justiţiei, procuraturii şi organelor

de urmărire penală.

Astfel, adoptarea unei sentinţe de condamnare legală, temeinică şi motivată contribuie

la exercitarea sarcinilor şi scopurilor procedurii penale, prin care ar fi corect aplicată legea

îndreptată spre descoperirea rapidă şi completă a infracţiunilor, protejarea persoanei, societăţii

şi statului de infracţiuni, identificarea vinovaţilor şi asigurarea aplicării juste a legii, protejarea

persoanei şi societăţii de fapte ilegale din partea persoanelor cu funcţii de răspundere în

activitatea lor legală de cercetare a infracţiunilor presupuse sau comise, astfel ca orice

persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.

Tema 4. Sentinţa de încetare a procesului penal.

Odată cu încheierea celei de a doua etape a reformei judiciare a fost implementat un

nou cadru legislativ, ajustat la standardele internaţionale, în special au fost adoptate un şir de

coduri noi printre care şi Codul de procedură penală.

Astfel, în noul CPP RM, în secţiunea “Deliberarea şi adoptarea sentinţei”, este

reglementat un nou tip de sentinţă – sentinţa de încetare a procesului penal. Acest tip de

sentinţă nu era reglementat în vechiul CPP RM (24.03.1961), deoarece instanţele de judecată

la soluţionarea cauzelor în prima instanţă adoptau sentinţe care se pronunţau la: condamnarea

sau achitarea inculpaţilor; precum şi la aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter

medical alienaţilor mintali şi la aplicarea faţă de minori a măsurilor de constrângere cu

caracter educativ, iar în celelalte cazuri pe parcursul judecării cauzei se adoptau încheieri. Din

cele menţionate rezultă, că în noul CPP RM s-a considerat că hotărârea de încetare a

procesului penal soluţionează fondul cauzei şi deci i-a forma unei sentinţe.

Astfel, la examinarea cauzei în faza primei instanţe în situaţiile prevăzute de actualul

CPP RM, procesul penal încetează în baza sentinţei de încetare. Iar încetarea procesului penal

este o modalitate de soluţionare a cauzei de către instanţa de judecată, când din circumstanţele

cauzei nu poate fi luată soluţia condamnării sau soluţia achitării.

În plan comparativ cu legislaţia procesual-penală a RM, în cea a F. Ruse nu este

prevăzută sentinţa de încetare a procesului penal, stipulându-se în art. 302 CPP F. Ruse numai

două tipuri de sentinţă: de condamnare şi de achitare. Chiar şi în cazurile de constatare a

temeiurilor de încetare a procesului penal în cursul dezbaterilor judiciare, instanţa, în cazurile

prevăzute de: p. 1 şi 2 al. 1 art. 24 CPP (nu există fapta infracţiunii; fapta nu întruneşte

elementele constitutive ale infracţiunii) şi p. 1 şi 2 art. 27 CPP (neparticiparea bănuitului sau

învinuitului la săvârşirea infracţiunii; încetarea procesului penal pe temeiurile când: nu există

fapta infracţiunii; fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii; expirarea

termenului de prescripţie; decesul bănuitului sau învinuitului cu excepţia cazurilor de

reabilitare; lipsa plângerii victimei, dacă cauza penală nu poate fi intentată altfel cu excepţia

cazurilor prevăzute de art. 20 CPP; lipsa acordului instanţei la intentarea cauzei penale sau la

tragerea în calitate de învinuit pe una din persoanele indicate în p. 1-5, 9, 10 al. 1 art. 448

CPP) – va adopta sentinţă de achitare, iar în cazurile prevăzute de p. 3 al. 1 art. 24 CPP

19

(expirarea termenului de prescripţie) şi p. 3 al. 1 art. 27 (în urma actului de amnistie) – va

adopta sentinţa de condamnare cu eliberarea condamnatului de pedeapsă.

Nici în legislaţia procesual-penală a României nu se nominalizează direct termenul

“sentinţă de încetare a procesului penal”, ci numai se stipulează în art. 345 CPP, că instanţa

hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz:

condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, indicându-se şi cazurile de pronunţare

a acestora.

Hotărârea instanţei de judecată privind încetarea procesului penal are semnificaţia

absolvirii inculpatului de răspundere penală şi de pedeapsă pentru temeiuri nereabilitatoare.

Astfel, absoluţiunea este o soluţie a instanţei de judecată, susţin I. Dolea şi D. Roman, prin

care cel acuzat se scuteşte de pedeapsă în cazurile cînd tragerea la răspundere penală este

împiedicată de anumite cazuri prevăzute de lege sau se dispune înlocuirea acesteia cu alte

modalităţi de răspundere (de exemplu cu caracter administrativ).

Încetarea procesului penal în faza judecării cauzei în prima instanţă constituie o soluţie

determinată de imposibilitatea sau inoportunitatea atingerii scopului procedurii în cauză.

Astfel, încetarea procesului penal se dispune într-o cauză unde se urmăreşte tragerea la

răspundere penală a inculpatului în cazul stabilirii unei circumstanţe ce împiedică

condamnarea persoanei ori aceasta nu este justificată reieşind din caracterul pericolului social

redus al infracţiunii şi persoanei, precum şi într-o cauză de reabilitare în privinţa unui decedat

când din circumstanţele cauzei rezultă vinovăţia acesteia. În acelaşi mod se dispune soluţia

încetării procesului într-o cauză de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical

faţă de o persoană care a săvârşit infracţiunea în stare de iresponsabilitate, dar prin caracterul

faptei săvârşite şi starea sănătăţii sale inculpatul nu prezintă un pericol pentru societate şi nu

are nevoie de tratament forţat.

Încetarea procesului penal în faza judecării cauzei este o modalitate de soluţionare a

cauzei în fond de către prima instanţă şi, respectiv, hotărârea se dispune prin sentinţă aşa cum

rezultă din al. 2 art. 341 şi din art. 332 CPP RM, dar nu prin încheiere. Până la modificările

aduse CPP RM prin legea din 10.04.1996 încetarea procesului se dispunea printr-o încheiere

sau ordonanţă a judecătorului. După intrarea în vigoare a acestei legi soluţia încetării

procesului penal se întocmea printr-o sentinţă de clasare în toate cazurile. Iar după intrarea în

vigoare a legii “Cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură penală al Republicii

Moldova” din 29 mai 2003, clasarea procesului penal se dispune de către procuror în faza

urmăririi penale prin ordonanţă motivată în cazul în care în cauză nu există învinuit; nu există

faptul infracţiunii; fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune; fapta nu întruneşte

elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor când infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană

juridică, precum şi în cazul în care a expirat termenul de prescripţie pentru tragere la

răspundere penală (art. 286, art. 275 al. 1 p. 1-3), iar soluţia încetării procesului penal în faza

judecării cauzei se întocmeşte prin sentinţă de încetare, în conformitate cu prevederile art.

341, care prevede că “instanţa hotărăşte asupra învinuirii înaintate inculpatului prin adoptarea

sentinţei de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal”, precum şi art. 332, în

care sunt expuse temeiurile de încetare a procesului penal în şedinţa de judecată.

Până la intrarea în vigoare a Legii din 9 decembrie 1994, art. 207 CPP RM (abrogat

prin această lege) prevedea posibilitatea încetării procesului în şedinţa dispozitivă în faza

trimiterii în judecată a învinuitului. Posibilitatea încetării procesului penal până la examinarea

cauzei în fond este prevăzută de CPP RM în vigoare la etapa punerii pe rol a cauzei penale

conform art. 350, care prevede că instanţa, prin sentinţă motivată, încetează procesul penal în

cauza respectivă dacă în şedinţa preliminară s-au constatat temeiurile prevăzute în art. 332.

Sentinţa de încetare a procesului penal se adoptă potrivit art. 391 CPP RM când

instanţa constată intervenirea unei situaţii din cele prevăzute în articolul sus-menţionat.

Soluţionarea negativă a cauzei penale de către instanţă în caz de necondamnare, prezintă

posibilităţi de rezolvare simetrice cu cele adoptate de procuror în cursul urmăririi penale.

Astfel, soluţiei de scoatere de sub urmărire, concretizează N. Volonciu, îi corespunde în faza

20

judecăţii hotărârea de achitare pronunţată de instanţă, iar celei de încetare a urmăririi penale

hotărârea de încetare a procesului penal.

Articolul 332 CPP RM în redacţia legii din 29 mai 2003 prevede temeiurile de încetare

a procesului penal în şedinţa de judecată şi anume circumstanţele indicate în articolele 275

pct. 2-9 CPP; 285 alineatul 1 pct. 1, 2, 4, 5 CPP; precum şi în cazurile prevăzute în articolele

53-60 din Codul penal. Din conţinutul acestei ipoteze rezultă următoarele cauze de încetarea

procesului penal care pot fi clasificate după caracterul şi consecinţele juridice în următoarele

categorii:

I. Cauze de încetare a procesului în acţiunea publică de tragere la răspundere

penală:

A. Cauze care exclud răspunderea penală:

1. fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;

2. fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia cazurilor

când infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană juridică;

3. există cel puţin una din cauzele, care înlătură caracterul penal al faptei (art. 35 din

Codul penal);

– legitima apărare;

– reţinerea infractorului;

– starea de extremă necesitate;

– constrângerea fizică sau psihică;

– riscul întemeiat;

B. Cauze care înlătură răspunderea penală sau pedeapsa:

1. a intervenit termenul de prescripţie;

2. dacă un act de amnistie a anulat aplicarea pedepsei pentru fapta săvîrşită;

3. a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare;

4. plângerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată sau părţile s-au împăcat

– în cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită numai în baza plângerii prealabile sau

legea penală permite împăcarea; 5. cazurile prevăzute de partea specială a Codului Penal.

C. Cauze unde organul de urmărire penală sau instanţa de judecată sau pronunţat

anterior asupra aceleiaşi fapte şi persoane:

1. în privinţa unei persoane există o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu

aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi

temeiuri;

2. în privinţa unei persoane există o hotărâre neanulată de neîncepere a urmăririi

penale sau de încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii;

D. Cauze de renunţare la aplicarea pedepsei sau de înlocuire a răspunderii penale:

1. fapta persoanei constituie o contravenţie administrativă;

2. există una din cauzele, care condiţionează eliberarea de răspundere penală (art. 54-

60 CP).

– liberarea de răspundere penală a minorilor;

– liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă;

– liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşirea

infracţiunii;

– liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă;

– liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei;

– liberarea condiţionată de răspundere penală;

– prescripţia tragerii la răspundere penală.

II. Cauze de încetare a procesului, unde nu se examinează chestiunea tragerii la

răspundere penală:

A. Cauze care nu justifică aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical:

1. persoana a săvârşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate şi nu este

necesară aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical;

21

B. Cauze de reabilitare a persoanelor decedate, dacă în procesul revizuirii sentinţei

de condamnare se confirmă vinovăţia acestuia.

În legislaţia procesual penală de până la adoptarea noului CPP RM ca temei de

încetare a procesului penal era prevăzut de asemenea inexistenţa faptului infracţional. La

elaborarea noului CPP RM s-a ţinut cont de faptul că acest temei este de reabilitare şi a fost

inclus în al. 1 art. 390 ca temei de adoptare a sentinţei de achitare.

Temeiurile de încetare a procesului penal indicate în punctele 1 şi 2 ale art. 275 CPP

RM sunt, totodată, prevăzute şi ca temeiuri de adoptare a sentinţei de achitare prevăzute în art.

390 aliniatul 1 pct. 3-4, în legătură cu care se pot face următoarele explicaţii. Dacă aceste

circumstanţe se descoperă până la începutul dezbaterilor judiciare, adică în şedinţa

preliminară, instanţa adoptă o sentinţă de încetare a procesului penal în baza art. 350 CPP

RM, iar dacă inculpatul se pronunţă împotriva încetării, procesul continuă până la capăt şi

instanţa, la sfârşitul dezbaterilor judiciare, adoptă o sentinţă de achitare. Acest fapt are o

deosebită importanţă la apariţia dreptului persoanei la repararea prejudiciului cauzat prin

acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor

judecătoreşti prevăzute de Legea din 25 februarie 1998, care prevede apariţia acestui drept în

cazul pronunţării sentinţei de achitare (articolul 4 al legii menţionate). Privitor la situaţia când

se descoperă că fapta nu este prevăzută de legea penală sau nu întruneşte elementele unei

infracţiuni este posibil cazul descris în al. 2 art. 332 CPP RM, potrivit cărui dacă “fapta

persoanei constituie o contravenţie administrativă, instanţa încetează procesul penal, cu

aplicarea sancţiunii administrative”.

În cazul constatării faptului de împlinire a termenului de prescripţie sau dacă un act de

amnistie a anulat aplicarea pedepsei pentru fapta săvîrşită instanţa de judecată adoptă:

a) sentinţa de încetare a procesului penal, în cazul în care aceste circumstanţe au

intervenit până la începerea dezbaterilor judiciare sau în timpul lor;

b) sentinţa de condamnare cu eliberare de pedeapsă, dacă inculpatul se împotriveşte

adoptării soluţiei de încetare a procesului penal şi dezbaterile judiciare continuă până la

sfârşit. În acest caz instanţa va stabili faptul vinovăţiei persoanei spre deosebire de cazul

adoptării sentinţei de încetare unde instanţa de judecată nu se pronunţă asupra chestiunii

vinovăţiei.

Pe lângă cauzele de încetare a procesului penal în instanţa de judecată, conform art.

332 CPP RM, legea procesual-penală prevede şi alte situaţii, unde instanţa pronunţă soluţia

plasării. Astfel de circumstanţe sunt:

1. În privinţa unui minor care n-a atins vârsta de 18 ani, aplicându-se

măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute de art. 104 CP RM, art.

483 CPP RM;

2. În privinţa unei persoane bolnave mintal, faţă de care se soluţionează chestiunea

aplicării unor măsuri de constrângere cu caracter medical în cazurile indicate în art. 499 CPP

RM.

Pentru adoptarea sentinţei în privinţa persoanei care a săvârşit o faptă social

periculoasă în stare de iresponsabilitate sau care a avut dereglări psihice după săvârşirea

infracţiunii, care îl lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama şi a-şi controla acţiunile sale, în

sentinţa judiciară trebuie să fie stabilit incontestabil fapta social periculoasă prevăzută de

partea specială a CP RM a fost săvîrşită de persoana în cauză. Instanţa judecătorească trebuie

să aprecieze această faptă social periculoasă, să verifice şi să aprecieze probele prezentate la

cercetarea chestiunii privind capacitatea mintală a acestei persoane, caracterul şi gradul

tulburărilor psihice la momentul săvârşirii infracţiunii şi în timpul examinării cauzei în

judecată.

Dacă instanţa va ajunge la concluzia că anume această persoană a săvârşit fapta social

periculoasă prevăzută de legea penală în stare de iresponsabilitate, ea urmează să soluţioneze

22

chestiunea privind aplicarea unei măsuri de constrângere cu caracter medical prevăzută de art.

99 CP RM.

De asemenea în CPP RM este menţionat ca temei de încetare şi cazul când persoana a

renunţat benevol la săvârşirea infracţiunii în condiţiile prevăzute de Codul penal. Reieşind din

art. 56 CP RM ce reglementează renunţarea de bună voie de la săvârşirea infracţiunii,

persoana este supusă răspunderii penale numai în cazul, când o faptă efectiv săvîrşită de ea

întruneşte elementele unei alte infracţiuni. Din economia textului de lege menţionat rezultă că

persoana este absolvită de răspundere penală dacă fapta săvîrşită nu întruneşte elementele

constitutive ale unei infracţiuni, dar asemenea circumstanţă este prevăzută ca cauză de

încetare a procesului în p. 3 art. 275 CPP RM. Deci, prevederea expusă în lege a circumstanţei

renunţării de bună voie la săvârşirea infracţiunii ca un temei aparte de încetare a procesului

penal nu este justificată.

În art. 332 CPP RM ca temei de încetare a procesului penal în şedinţa de judecată este

prevăzut şi existenţa cel puţin a unei din cauzele, prevăzute de art. 35 CP RM, şi anume a

cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. După cum se vede, probabil s-a admis o

greşeală de tipar, deoarece cauzele care înlătură caracterul penal al faptei după natura lor sunt

cauze care exclud urmărirea penală şi răspunderea penală, deci sunt temeiuri de reabilitare de

unde rezultă că nu se poate de încetat procesul penal în baza lor şi instanţa de judecată va

adopta o sentinţă de achitare. Probabil că în art. 332 legislatorul a intenţionat să indice ca

temei de încetare a procesului penal în faza judecării cauzei nu p. 2 din al. 1 al art. 285 CPP

RM unde sunt expuse cauzele care exclud caracterul penal al faptei, ci p. 3 al aceluiaşi articol

care prevede încetarea procesului penal în privinţa unei persoane care nu a atins vârsta la care

poate fi trasă la răspundere penală. Este de menţionat faptul că cauzele care înlătură caracterul

penal al faptei pot servi ca temei de încetare a procesului penal în faza urmăririi penale, ceia

ce este prevăzut de art. 285 CPP RM.

Punctul 9 art. 275 CPP RM, prevăzut ca temei de încetare a procesului penal în art.

332 CPP RM “există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau,

după caz, exclud urmărirea penală” poate include aşa temeiuri ca:

a) cazurile din Partea specială din Codul penal al RM în care este prevăzută liberarea

de răspundere penală, şi anume: art. 217, al. 4 CP; art. 278 al. 6 CP; art. 280, al. 4 CP; art.

281, al. 2 CP; art. 290, al. 3 CP; art. 325, al. 4 CP; art. 334, al. 4 CP; art. 337, al. 2 CP; art.

362, al. 4 CP; art. 371, al. 5 CP.

b) imunitatea Parlamentară. Potrivit legii despre statutul deputatului în Parlament art.

10 “deputatul nu poate fi … trimis în judecată pe cauză penală ori contravenţională fără

încuviinţarea prealabilă a Parlamentului după ascultarea sa”.

c) cazul prevăzut de art. 26 CP RM de unde rezultă că răspunderii şi pedepsei penale

nu este supusă persoana care a săvîrşit pregătirea unei infracţiuni uşoare.

Privitor la temeiul de încetare a procesului penal în legătură cu liberarea condiţionată

de răspundere penală se poate spune că aceasta poate avea loc numai prin procedura specială

prevăzută în CPP şi deci este un temei de încetare. Procesul penal poate înceta şi în baza

temeiurilor “în legătură cu căinţa activă” şi “în legătură cu schimbarea situaţiei”, dacă

inculpatul nu se împotriveşte.

În cazul adoptării de către instanţă a sentinţei de încetare a procesului penal din

motivul lipsei componenţei infracţiunii, acţiunea civilă se lasă fără soluţionare, fapt ce nu

împiedică persoana care a înaintat acţiunea civilă de a o înainta în ordinea procedurii civile.

Privitor la cheltuielile judiciare în caz de încetare a procesului penal în urma împăcării

părţii vătămate cu învinuitul, inculpatul CPP RM în al. 5 art. 229 prevede că instanţa de

judecată le poate trece în sarcina părţii vătămate, a învinuitului, inculpatului sau numai a

uneia din părţi.

Odată cu încetarea procesului penal, instanţa de judecată va decide asupra:

23

– necesităţii de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter educativ, dacă temei

de încetare este faptul că inculpatul este minor (art. 332, al. 3 CPP RM);

– asupra sancţiunii administrative care urmează a fi aplicată faţă de inculpat dacă

încetarea procesului are loc în legătură cu tragerea la răspundere administrativă (art. 332, al. 3

CPP RM);

– revocării măsurii preventive şi a altor măsuri procesuale. Dacă inculpatul se află în

stare de arest, instanţa îl pune imediat în libertate chiar în sala şedinţei de judecată (art. 398,

al. 1 CPP RM);

– revocării măsurilor de asigurare a acţiunii civile şi a eventualei confiscări speciale,

dacă astfel de măsuri au fost luate (art. 396, al. 4 CPP RM);

– restituirea cauţiunii în cazurile şi modul prevăzut de lege (art. 350, al. 2 CPP RM).

Tema 5. Sentinţa de aplicare a unor măsuri de constrângere cu caracter

medical.

Măsurile de constrângere cu caracter medical, cuprinse în art. 99 din Codul penal, se

aplică de instanţa de judecată faţă de persoanele care au săvârşit fapte prejudiciabile,

prevăzute de legea penală, în stare de iresponsabilitate, precum şi faţă de persoanele care s-au

îmbolnăvit după săvârşirea infracţiunii de o boală psihică, din care motive ele nu-şi pot da

seama de acţiunile lor sau nu le pot dirija, în caz dacă aceste persoane prezintă pericol pentru

societate prin natura faptei săvârşite şi din cauza bolii lor.

Măsurile de constrângere cu caracter medical se aplică potrivit dispoziţiilor generale

ale prezentului cod, cu derogările şi completările din prezentul capitol.

În procesele având ca obiect faptele prejudiciabile, prevăzute de legea penală,

săvârşite de persoane în stare de iresponsabilitate, precum şi infracţiuni săvârşite de persoane

care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvârşirea faptei, se efectuează urmărirea penală.

La efectuarea urmăririi penale vor fi clarificate următoarele chestiuni:

1) timpul, locul, modul şi alte circumstanţe ale săvârşirii faptei prejudiciabile;

2) dacă faptă prejudiciabilă a fost săvîrşită de către acea persoană;

3) dacă persoana care a săvârşit fapta prejudiciabilă a suferit de boli psihice în trecut,

gradul şi caracterul bolii psihice în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile sau în timpul

cercetării cauzei;

4) comportamentul persoanei care a săvârşit fapta prejudiciabilă atât înainte, cît şi

după săvârşirea ei;

5) caracterul şi mărimea pagubei cauzate de fapta prejudiciabilă.

Persoana în cauză va fi supusă unei expertize psihiatrice judiciare numai dacă există

suficiente date care arată că anume această persoană a săvârşit infracţiunea, pentru care se

efectuează urmărirea penală.

La constatarea faptului de îmbolnăvire a persoanei în privinţa căreia se efectuează

urmărire penală şi care se află în stare de arest, judecătorul de instrucţie dispune, în temeiul

demersului procurorului, internarea ei în instituţia psihiatrică, adaptată pentru deţinerea

persoanelor arestate, dispunând, totodată, revocarea arestului preventiv. Despre ameliorarea

ulterioară a stării sănătăţii persoanei internate în instituţia psihiatrică, administraţia instituţiei

înştiinţează imediat procurorul care conduce urmărirea penală în cauza respectivă.

Internarea în instituţia psihiatrică a persoanelor care nu se află în stare de arest se

efectuează în condiţiile prevăzute în art.152, cu asigurarea garanţiilor specificate în art.501

alin.(1).

Dacă, la urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite cu participaţie, se constată că

cineva din participanţi a săvârşit fapta în stare de iresponsabilitate sau după săvârşirea

infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală psihică, cauza în privinţa acestuia poate fi disjunsă în

dosar separat.

24

Persoana în privinţa căreia se desfăşoară procedura de aplicare a măsurilor de

constrângere cu caracter medical, dacă, prin concluzia expertizei psihiatrice judiciare, s-a

constatat că caracterul şi gradul de îmbolnăvire a ei nu o împiedică, dispune de drepturile

prevăzute în art.66, care se aplică în mod corespunzător. Persoanei menţionate se înmânează

informaţie în scris privitor la drepturile sale, fapt despre care se face menţiune în procesul-

verbal respectiv.

La procedura privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical,

participarea reprezentantului legal al persoanei căreia îi vor fi aplicate aceste măsuri este

obligatorie.

Este recunoscut reprezentant legal al persoanei în privinţa căreia se efectuează

procedura de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical una din rudele

apropiate ale acesteia, iar în lipsa lor, o altă persoană, prin ordonanţa organului de urmărire

penală sau încheierea instanţei de judecată.

Reprezentantul legal beneficiază de drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.78, care se

aplică în mod corespunzător. Despre înmânarea reprezentantului legal a informaţiei în scris

privitor la drepturile şi obligaţiile lui, precum şi despre explicaţiile necesare ce i s-au dat, se

face menţiune în procesul-verbal respectiv.

În procedura de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical, participarea

apărătorului este obligatorie din momentul adoptării ordonanţei prin care s-a dispus efectuarea

expertizei în staţionarul instituţiei psihiatrice în privinţa persoanei referitor la care se

desfăşoară procedura, dacă apărătorul nu a fost admis mai înainte în acest proces. Din

momentul intrării apărătorului în proces, el are dreptul la întrevederi cu persoana interesele

căreia le apără, fără a se limita numărul şi durata lor, dacă starea sănătăţii acesteia nu

împiedică întrevederile. Apărătorul dispune şi de celelalte drepturi prevăzute în art.68, care se

aplică în mod corespunzător.

După terminarea urmăririi penale, procurorul, prin ordonanţă, decide:

1) încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art.285 sau în cazurile când din

caracterul faptei şi starea psihică a celui care a săvârşit-o rezultă că această persoană nu

prezintă pericol pentru societate;

2) trimiterea cauzei în instanţa de judecată dacă s-a constatat că există temeiuri de a se

aplica faţă de cel care a săvârşit infracţiune măsuri de constrângere cu caracter medical.

Ordonanţa de trimitere a cauzei în instanţa de judecată, în afară de prevederile art.255,

trebuie să conţină toate circumstanţele cauzei stabilite la urmărirea penală, temeiurile pentru

aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, precum şi argumentele apărătorului

şi ale altor persoane care resping temeiurile de aplicare a acestor măsuri, dacă acestea au fost

expuse.

Despre încetarea procesului sau trimiterea cauzei în instanţă organul de urmărire

penală informează persoana în privinţa căreia se desfăşoară procedura, dacă caracterul şi

gradul de îmbolnăvire nu o împiedică de a participa la acţiuni procesuale, reprezentantul legal

şi apărătorul ei, precum şi partea vătămată. Persoanelor menţionate li se explică dreptul de a

lua cunoştinţă de materialele dosarului şi li se comunică când şi unde pot să-şi realizeze acest

drept. Modul de prezentare a materialelor dosarului, de depunere a cererilor şi de soluţionare a

lor se reglementează de prevederile art.294 şi 295.

Ordonanţa de încetare a procesului penal se adoptă în conformitate cu prevederile

art.285. În caz de încetare a procesului, dacă persoana respectivă, prin caracterul faptei şi

starea psihică, nu prezintă pericol pentru societate, dar este recunoscută alienată mintal,

organul de urmărire penală comunică despre aceasta organelor locale de ocrotire a sănătăţii.

Copia de pe ordonanţa de trimitere a cauzei în instanţa de judecată se înmânează

reprezentantului legal al persoanei în privinţa căreia se efectuează procedura.

Judecătorul căruia i-a fost repartizată cauza fixează data examinării ei în şedinţa de

judecată, anunţă pe procuror, apărător şi reprezentantul legal al persoanei a cărei cauză

urmează a fi judecată şi dispune citarea martorilor, părţii vătămate, iar dacă este necesar, şi a

25

expertului. Instanţa are dreptul să dispună chemarea la şedinţa de judecată a persoanei a cărei

cauză urmează să fie judecată în cazul în care caracterul şi gradul de îmbolnăvire nu

împiedică prezentarea ei în instanţă.

Judecarea cauzelor trimise instanţei în baza art.495 se face în şedinţă de judecată,

potrivit dispoziţiilor din Partea specială titl.II cap.I şi III, cu participarea obligatorie a

procurorului şi apărătorului. La şedinţa de judecată trebuie să fie verificate probele care

dovedesc că persoana în cauză a săvârşit sau nu fapta prejudiciabilă prevăzută de legea

penală, ascultate concluziile experţilor asupra stării psihice a inculpatului şi controlate alte

circumstanţe care au importanţă esenţială pentru soluţionarea chestiunii privind aplicarea

măsurilor de constrângere cu caracter medical. După terminarea cercetării judecătoreşti,

instanţa ascultă opiniile procurorului, părţii vătămate, apărătorului şi reprezentantului legal.

Instanţa de judecată soluţionează cauza prin sentinţă. La adoptarea sentinţei, instanţa

trebuie să soluţioneze următoarele chestiuni:

1) dacă a avut loc fapta prejudiciabilă prevăzută de legea penală;

2) dacă fapta aceasta a fost săvîrşită de persoana cauza căreia se judecă;

3) dacă această persoană a săvârşit fapta prejudiciabilă în stare de iresponsabilitate;

4) dacă, după săvârşirea infracţiunii, această persoană s-a îmbolnăvit de o boală

psihică, care o face să nu-şi dea seama de acţiunile sale sau să nu le poată dirija, şi dacă

această boală nu este o tulburare nervoasă temporară care cere doar suspendarea procesului;

5) dacă trebuie aplicată vreo măsură de constrângere cu caracter medical şi care

anume.

La adoptarea sentinţei, instanţa, de asemenea, soluţionează şi chestiunile prevăzute în

art.385 alin.(1) pct.10)-13) şi 15).

Dacă consideră dovedit faptul că persoana în cauză a săvârşit o faptă prejudiciabilă,

prevăzută de legea penală, în stare de iresponsabilitate sau că această persoană, după ce a

săvârşit infracţiunea, s-a îmbolnăvit de o boală psihică cronică, care o face să nu-şi dea seama

de acţiunile sale sau să nu le poată dirija, instanţa de judecată adoptă, conform art.23 din

Codul penal, fie o sentinţă de absolvire a acestei persoane de pedeapsă sau, după caz, de

răspundere penală, fie de liberare de pedeapsă şi de aplicare faţă de ea a unor măsuri de

constrângere cu caracter medical, indicând care anume din ele trebuie aplicată, sau o sentinţă

de încetare a procesului şi de neaplicare a unor astfel de măsuri în cazurile când, prin

caracterul faptei săvârşite şi starea sănătăţii sale, persoana nu prezintă pericol pentru societate

şi nu are nevoie de tratament forţat. În astfel de cazuri, instanţa anunţă despre bolnav organele

de ocrotire a sănătăţii.

Dacă găseşte că starea de iresponsabilitate a persoanei a cărei cauză se judecă nu a fost

dovedită sau că boala persoanei care a săvârşit infracţiunea nu împiedică pedepsirea ei,

instanţa, prin sentinţă, clasează procedura privind aplicarea măsurilor de constrângere cu

caracter medical, restituind cauza procurorului pentru urmărirea penală în procedură generală.

În cazul în care participarea persoanei la săvârşirea infracţiunii nu a fost dovedită,

precum şi în cazul în care se constată circumstanţele prevăzute în art.285, instanţa dă o

sentinţă de încetare a procesului penal pe temeiurile constatate de ea, indiferent de existenţa şi

caracterul bolii persoanei, şi anunţă despre aceasta organele de ocrotire a sănătăţii. Prin

sentinţa sa instanţa rezolvă şi chestiunile indicate în art.397.

Sentinţa instanţei de judecată privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter

medical poate fi atacată cu apel sau, după caz, cu recurs în instanţa de judecată ierarhic

superioară de către procuror, apărător, partea vătămată sau reprezentantul ei, reprezentantul

persoanei a cărei cauză s-a judecat.

Instanţa de judecată periodic, dar nu mai rar de o dată la 6 luni, verifică necesitatea

continuării aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical. Dacă, în urma însănătoşirii

persoanei care a fost declarată iresponsabilă sau în urma ameliorării stării sănătăţii ei, nu mai

este necesar de a se aplica în continuare măsura de constrângere cu caracter medical dispusă

anterior, instanţa de judecată, la propunerea medicului-şef al organului de ocrotire a sănătăţii,

26

căruia îi este subordonată instituţia medicală unde este deţinută persoana dată, propunere

bazată pe avizul unei comisii medicale, examinează, în conformitate cu art.469-471,

chestiunea încetării ori schimbării măsurii de constrângere cu caracter medical. Dispoziţiile

menţionate se aplică şi faţă de persoana care, după săvârşirea infracţiunii, s-a îmbolnăvit de o

boală psihică cronică dacă această persoană, în urma ameliorării ce s-a produs în starea

sănătăţii ei, nu mai are nevoie de măsurile de constrângere cu caracter medical, cu toate că

rămâne alienată mintal.

Cererea de verificare, încetare sau schimbare a măsurilor de constrângere cu caracter

medical o poate depune persoana care a fost declarată iresponsabilă, rudele ei apropiate,

precum şi alte persoane interesate. În cazurile acestea, instanţa cere de la organele respective

de ocrotire a sănătăţii aviz motivat referitor la starea sănătăţii persoanei în privinţa căreia s-a

depus cererea. Chestiunile menţionate în acest articol se soluţionează de instanţa care a dat

încheierea de aplicare a măsurii de constrângere cu caracter medical sau de instanţa de la locul

unde se aplică această măsură, în condiţiile prevăzute în art.470 şi 471.

Dacă persoana în privinţa căreia s-a aplicat o măsură de constrângere cu caracter

medical, pe motiv că după săvârşirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală psihică, se va

însănătoşi, faptul acesta fiind constatat de o comisie medicală, instanţa de judecată, pe baza

avizului instituţiei medicale, dă, potrivit art.469-471, o încheiere de revocare a măsurii de

constrângere cu caracter medical şi soluţionează chestiunile privind trimiterea dosarului către

procuror pentru continuarea urmăririi penale sau, după caz, instanţei respective pentru

judecarea cauzei. Timpul aflării în instituţia medicală se include în termenul pedepsei.

Dacă inculpatul suferă de alcoolism cronic sau narcomanie şi infracţiunea săvîrşită de

el are legătură cu această circumstanţă, instanţa de judecată, pe lîngă pedeapsa pentru

infracţiunea săvîrşită, poate, în condiţiile art.103 din Codul penal, dispune aplicarea unui

tratament forţat. Încetarea tratamentului forţat se dispune, la propunerea instituţiei medicale

respective, de instanţa care a pronunţat sentinţa cu privire la tratamentul forţat sau de instanţa

în raza teritorială a căreia se află locul unde se aplică această măsură.

Tema 6. Sentinţa în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o tranzacţie încheiată între procuror şi

învinuit sau, după caz, inculpat, care şi-a dat consimţământul de a-şi recunoaşte vina în

schimbul unei pedepse reduse. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se întocmeşte în scris, cu

participarea obligatorie a apărătorului, învinuitului sau inculpatului în cazul infracţiunilor

uşoare, mai puţin grave şi grave. Este interzis instanţei de judecată să participe la discuţii de

recunoaştere a vinovăţiei.

Instanţa de judecată este obligată să constate dacă acordul de recunoaştere a vinovăţiei

a fost încheiat în condiţiile legii, în mod benevol, cu participarea apărătorului şi dacă există

suficiente probe care confirmă condamnarea. În funcţie de aceste circumstanţe, instanţa poate

să accepte sau nu acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei

poate fi iniţiat atât de către procuror, cît şi de către învinuit, inculpat şi apărătorul său.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi încheiat în orice moment după punerea

sub învinuire până la începerea cercetării judecătoreşti. În cazul infracţiunii săvârşite cu

participaţie, cauza în privinţa persoanei care a semnat acordul de recunoaştere a vinovăţiei,

acceptat de către instanţa de judecată, se disjungă, formând un dosar separat.

La iniţierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul trebuie să ia în

considerare următoarele circumstanţe:

1) voinţa învinuitului, inculpatului de a coopera la efectuarea urmăririi penale sau

acuzarea altor persoane;

27

2) atitudinea învinuitului, inculpatului faţă de activitatea sa criminală şi de

antecedentele penale;

3) natura şi gravitatea acuzaţiei înaintate;

4) căinţa sinceră a învinuitului, inculpatului şi dorinţa lui de a-şi asuma

responsabilitatea pentru cele comise de el;

5) voinţa liberă şi benevolă a învinuitului, inculpatului de a-şi recunoaşte vinovăţia cît

mai prompt şi de a accepta o procedură restrânsă;

6) probabilitatea de a obţine condamnarea în cazul respectiv;

7) interesul public de a obţine o judecare mai operativă cu cheltuieli mai reduse.

În cazul în care procurorul iniţiază procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei de

către învinuit, inculpat, el se adresează apărătorului şi învinuitului, inculpatului cu această

iniţiativă. Apărătorul, în condiţii confidenţiale, discută cu învinuitul, inculpatul:

1) toate drepturile procesuale de care dispune învinuitul, inculpatul, inclusiv:

a) dreptul la un proces complet, rapid şi public şi că, pe durata acestui proces, el

beneficiază de prezumţia nevinovăţiei atâta timp cît vinovăţia sa nu îi va fi dovedită în mod

legal, asigurîndu-i-se toate garanţiile necesare pentru apărarea sa;

b) dreptul de a prezenta dovezi în favoarea sa;

c) dreptul de a solicita audierea martorilor acuzării în aceleaşi condiţii ca şi martorii

apărării;

d) dreptul de a nu spune nimic şi de a nu fi obligat să se autoincrimineze;

e) dreptul de a depune declaraţii, de a încheia acord de recunoaştere a vinovăţiei şi de

a renunţa la declaraţia de recunoaştere a vinovăţiei;

2) toate aspectele cazului, inclusiv ordonanţa de punere sub învinuire sau, după caz,

rechizitoriul;

3) toate posibilităţile de apărare de care ar trebui să beneficieze în cazul respectiv;

4) pedeapsa maximă şi minimă care poate fi aplicată în cazul recunoaşterii vinovăţiei;

5) obligaţia învinuitului, inculpatului, în caz de încheiere a acordului de recunoaştere a

vinovăţiei, de a depune jurământ în faţa instanţei că va face declaraţii veridice privitor la

infracţiunea pusă sub acuzaţie şi că aceste declaraţii vor putea fi folosite într-un alt proces

împotriva sa pentru declaraţii false;

6) faptul recunoaşterii vinovăţiei nu este consecinţă a aplicării violenţei sau

ameninţării.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei trebuie să conţină răspuns la toate întrebările

specificate la alin.(2) din prezentul articol, precum şi cele enumerate la art.506 alin.(3).

Răspunsurile sînt consemnate de învinuit, inculpat. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este

semnat de procuror, învinuit, inculpat şi apărătorul acestuia astfel ca semnăturile să fie pe

fiecare pagină a acordului.

Acordul încheiat de procuror trebuie să fie aprobat de către procurorul ierarhic

superior, care verifică respectarea legii la încheierea acestuia. Apărătorul certifică separat, în

scris, declaraţia că acordul de recunoaştere a vinovăţiei de către învinuit, inculpat a fost

examinat de el personal, că procedura de încheiere a lui, prevăzută de prezentul articol, a fost

respectată şi că recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit, inculpat rezultă din înţelegerea lor

confidenţială anticipată. Înainte de prezentarea în judecată a cauzei cu acord de recunoaştere a

vinovăţiei, învinuitului şi apărătorului său le sînt prezentate materialele dosarului pentru a lua

cunoştinţă de ele, conform prevederilor art.293 şi 294, precum şi li se înmânează rechizitoriul.

Instanţa de judecată examinează acordul de recunoaştere a vinovăţiei în şedinţă

publică, cu excepţia cazurilor în care, conform legii, şedinţa poate fi închisă. Şedinţa de

judecată începe cu respectarea prevederilor art.354, 356 şi 361. Instanţa trebuie să constate,

consemnând în procesul-verbal al şedinţei, pe lângă datele prevăzute în art.336 care se aplică

în mod corespunzător, şi următoarele:

1) dacă există declaraţia apărătorului cu privire la dorinţa învinuitului, inculpatului de

a încheia acord de recunoaştere a vinovăţiei;

28

2) dacă poziţia apărătorului corespunde cu poziţia învinuitului, inculpatului;

3) faptul că instanţa solicită inculpatului să depună în scris jurământul, în condiţiile

art.108, precum şi că el va face declaraţii, dacă acceptă să depună jurământ;

4) inculpatul este chestionat sub jurământ în următoarele privinţe:

a) dacă înţelege că se află sub jurământ şi că dacă depune declaraţii false, acestea pot

fi ulterior folosite într-un alt proces împotriva lui pentru depunere de declaraţii false;

b) numele, prenumele, data, luna, anul şi locul naşterii, domiciliul, starea familială şi

alte date de anchetă prevăzute în art.358;

c) dacă a fost recent supus unui tratament pentru vreo afecţiune mintală sau de

dependenţă de droguri sau de alcool. În cazul în care răspunsul este afirmativ, se

concretizează, întrebându-i pe apărător şi inculpat dacă inculpatul este capabil de a-şi expune

şi adopta poziţia sa;

d) dacă nu se află în prezent sub influenţa drogurilor, medicamentelor sau băuturilor

alcoolice de orice natură. În cazul în care răspunsul este afirmativ, se procedează după cum e

prevăzut la lit. c);

e) dacă a primit ordonanţa de punere sub învinuire şi rechizitoriul şi dacă le-a discutat

cu apărătorul său;

f) dacă este satisfăcut de calitatea asistenţei juridice acordate de apărătorul său;

g) dacă, în urma discuţiilor lui cu apărătorul, inculpatul doreşte să se accepte acordul

de recunoaştere a vinovăţiei;

5) la examinarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa, de asemenea,

constată:

a) dacă învinuitul, inculpatul a avut posibilitatea de a citi şi discuta cu avocatul său

acordul privitor la poziţia sa până la semnarea acestuia;

b) dacă acest acord reprezintă o expresie integrală a înţelegerii inculpatului cu statul;

c) dacă inculpatul înţelege condiţiile acordului cu privire la poziţia sa;

d) dacă nu i-a făcut cineva învinuitului, inculpatului alte promisiuni sau asigurări de

altă natură pentru a-l influenţa de a adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza

respectivă;

e) dacă nu a încercat cineva să-l forţeze pe învinuit, inculpat, sub orice formă, pentru a

adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă;

f) dacă inculpatul recunoaşte vinovăţia din dorinţă proprie, întrucât el este vinovat;

g) dacă în cazul în care acordul încheiat se referă la o infracţiune gravă, inculpatul

înţelege că recunoaşte învinuirea de comitere a unei infracţiuni grave;

h) dacă a luat cunoştinţă de materialele şi probele administrate în cauză;

6) instanţa urmează să informeze inculpatul şi cu privire la următoarele:

a) sancţiunea maximă posibilă prevăzută de lege şi orice sancţiune minimă obligatorie

pentru infracţiunea respectivă;

b) dacă îi va fi aplicată o pedeapsă condiţionată şi va încălca condiţiile respective, el

va executa pedeapsa reală;

c) instanţa este în drept să hotărască ca inculpatul să compenseze părţii vătămate

prejudiciul cauzat, precum şi cheltuielile judiciare;

d) dacă acordul va fi acceptat, inculpatul va putea ataca sentinţa numai privitor la

pedeapsa fixată şi la încălcările procedurale;

e) faptul că, prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul se

privează de dreptul la judecată în procedura deplină, cu respectarea prezumţiei nevinovăţiei,

drept prevăzut în art.66.

După îndeplinirea prevederilor prezentului articol, instanţa întreabă inculpatul dacă

susţine sau nu poziţia sa privitor la acordul de recunoaştere a vinovăţiei. În cazul în care

inculpatul susţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, el face declaraţii în instanţă despre

ceea ce a săvârşit în legătură cu învinuirea ce i se incriminează şi atitudinea sa faţă de probele

anexate la dosar. Atunci cînd inculpatul nu susţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, el are

29

dreptul de a renunţa la declaraţia sa privitor la infracţiunea pusă sub învinuire. În acest caz,

instanţa dispune judecarea cauzei în procedură deplină. Procesul-verbal al şedinţei de judecată

desfăşurată în condiţiile prezentului articol se contrasemnează de către inculpat pe fiecare

pagină, iar declaraţia privitor la fapta săvîrşită de el şi privitor la probele anexate la dosar se

consemnează în conformitate cu dispoziţiile art.337.

În cazul în care instanţa este convinsă de veridicitatea răspunsurilor date de inculpat în

şedinţa de judecată şi ajunge la concluzia că recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat este

făcută în mod liber, benevol, conştient, fără presiune sau teamă, ea acceptă acordul de

recunoaştere a vinovăţiei şi admite baza faptică a infracţiunii în legătură cu care inculpatul îşi

recunoaşte vinovăţia.

Soluţia instanţei se consemnează în procesul-verbal prin încheiere. În cazul în care

instanţa nu acceptă acordul de recunoaştere a vinovăţiei, încheierea privind refuzul de a

accepta acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată de părţile care au semnat acordul

cu recurs în termen de 24 de ore, despre ce ele fac declaraţie îndată după pronunţarea

încheierii. În cazul în care părţile care au semnat acordul, după pronunţarea încheierii, declară

că nu vor ataca încheierea respectivă, instanţa dispune judecarea cauzei în procedură deplină

conform prevederilor prezentului cod. Dacă martorii s-au prezentat potrivit citaţiilor şi dacă

procesul poate avea loc, instanţa judecă cauza în procedură deplină imediat.

În cazul adoptării de către instanţă a încheierii prin care a fost acceptat acordul de

recunoaştere a vinovăţiei, instanţa procedează la dezbaterile judiciare privitor la măsura de

pedeapsă. Dezbaterile judiciare se compun din discursurile procurorului, apărătorului şi

inculpatului care pot lua încă o dată cuvântul în formă de replică.

Sentinţa în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei se adoptă în condiţiile

prevăzute de prezentul cod, cu derogările din prezentul articol. Partea introductivă a sentinţei,

în afară de datele expuse în art.393, conţine menţiunea despre judecarea cauzei prin acordul

de recunoaştere a vinovăţiei.

Partea descriptivă a sentinţei trebuie să cuprindă:

1) descrierea faptei prejudiciabile recunoscută de inculpat şi considerată ca fiind

dovedită, indicându-se modul săvârşirii ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi

consecinţele infracţiunii;

2) probele prezentate de procuror şi acceptate de inculpat pe care se întemeiază

sentinţa;

3) indicaţiile asupra circumstanţelor care atenuează sau agravează răspunderea;

4) încadrarea juridică a faptei pentru care se condamnă inculpatul;

5) motivarea pedepsei stabilite;

6) soluţionarea chestiunilor legate de condamnarea cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei, dacă este cazul;

7) motivele pe care este întemeiată hotărârea instanţei cu privire la acţiunea civilă sau

la repararea pagubei materiale cauzate de infracţiune, precum şi la cheltuielile judiciare.

La stabilirea pedepsei, individualizarea acesteia se efectuează reieşindu-se din limita

maximă a celei mai aspre pedepse prevăzute de legea penală pentru infracţiunea respectivă,

reduse cu o treime, fiind aplicabile prevederile art.75-79 din Codul penal.

Dispozitivul sentinţei trebuie să conţină menţiunile prevăzute în art.395, care se aplică

în mod corespunzător.

La adoptarea sentinţei, instanţa trebuie să soluţioneze şi chestiunile menţionate în

art.397 şi 398. Sentinţa adoptată poate fi atacată cu recurs, invocându-se doar erorile

procesuale şi măsura de pedeapsă stabilită. Recursul se judecă de către instanţa ierarhic

superioară în conformitate cu prevederile art.447 şi 448. În cazul în care instanţa de recurs, la

judecarea recursului declarat în conformitate cu art.507 alin.(3), constată ilegalitatea încheierii

atacate, ea dispune trimiterea cauzei la rejudecare instanţei de fond.

30

Tema 7. Sentinţa de respingere a cererii cu privire la revizuire a procesului

penal.

Hotărârile judecătoreşti irevocabile pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura

penală, cît şi cu privire la latura civilă. Dacă hotărârea judecătorească se referă la mai multe

persoane sau mai multe infracţiuni, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau

dintre făptuitori.

Revizuirea poate fi cerută în cazurile în care:

1) s-a stabilit, prin hotărâre irevocabilă, că martorul a făcut cu bună ştiinţă declaraţii

mincinoase sau expertul a prezentat cu bună ştiinţă concluzii false, sau că corpuri delicte,

procese-verbale privind acţiunile de urmărire penală sau judecătoreşti ori alte documente sînt

false, sau că a fost făcută intenţionat o traducere greşită, ceea ce a avut ca urmare adoptarea

unei hotărâri neîntemeiate sau contrare legii;

2) s-a stabilit, prin hotărâre rămasă definitivă, că judecătorii şi procurorii au comis, în

cursul judecării acestei cauze, abuzuri ce constituie infracţiuni;

3) s-a stabilit, prin hotărâre rămasă definitivă, că persoanele care au efectuat urmărirea

penală în cauză au săvârşit abuzuri, ce constituie infracţiuni, care au dus la pronunţarea unei

hotărâri neîntemeiate sau contrare legii;

4) s-au stabilit alte circumstanţe de care nu avea cunoştinţă instanţa atunci când a dat

hotărârea şi care, ele însele sau împreună cu circumstanţele stabilite anterior, dovedesc

nevinovăţia celui condamnat sau că acesta a săvârşit o infracţiune mai puţin gravă sau mai

gravă decât acea pentru care a fost condamnat, sau dovedesc vinovăţia celui achitat sau a

persoanei cu privire la care s-a dispus încetarea procesului penal;

5) două sau mai multe hotărâri judecătoreşti irevocabile nu se pot concilia.

Dacă nu se poate da hotărâre din cauza că s-a împlinit termenul de prescripţie a

incriminării sau s-a declarat un act de amnistie sau din cauza că unele persoane au fost

graţiate, precum şi din cauza decesului învinuitului, circumstanţele prevăzute la alin.(3)

pct.1)-3) se stabilesc printr-o cercetare efectuată potrivit prevederilor art.443 şi 444.

Revizuirea unei hotărâri de achitare, de încetare a procesului penal, precum şi

revizuirea unei hotărâri de condamnare pentru motivul că pedeapsa este prea uşoară sau

pentru că celui condamnat trebuie aplicată legea privitoare la o infracţiune mai gravă, se pot

face numai înăuntrul termenelor de prescripţie a incriminării, stabilite în art.60 din Codul

penal, şi cel mai târziu până la un an de la descoperirea circumstanţelor prevăzute în art.458

alin.(3). Revizuirea în favoarea condamnatului a unei hotărâri de condamnare, în caz de

descoperire a circumstanţelor prevăzute în art.458 alin.(4), nu este limitată de nici un termen.

Decesul celui condamnat nu împiedică revizuirea procesului penal, în urma descoperirii

circumstanţelor prevăzute în art.458 alin.(4), dacă este vorba de reabilitarea condamnatului.

Procedura de revizuire se deschide în baza cererii adresate procurorului de nivelul

instanţei care a judecat cauza în fond. Cerere de revizuire poate declara:

1) oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale;

2) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după decesul acestuia.

Cererea de revizuire se face în scris, cu arătarea motivului de revizuire pe care se

întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia. Organele de conducere sau

conducătorii persoanelor juridice care au cunoştinţă despre vreo faptă sau circumstanţele ce ar

motiva revizuirea sînt obligate să sesizeze procurorul. Procurorul poate din oficiu să iniţieze

procedura revizuirii. Dacă există vreunul din temeiurile prevăzute în art.458, procurorul, în

31

limitele competenţei sale, dă o ordonanţă de deschidere a procedurii de revizuire şi efectuează

cercetarea circumstanţelor sau dă o însărcinare în acest scop ofiţerului de urmărire penală. În

cursul cercetării circumstanţelor noi descoperite se pot efectua, cu respectarea dispoziţiilor

prezentului cod, audieri, cercetări la faţa locului, expertize, ridicări de obiecte sau documente

şi alte acţiuni de urmărire penală care vor fi necesare.

Dacă lipsesc temeiurile prevăzute la art.458, procurorul emite o ordonanţă de refuz în

deschiderea procedurii de revizuire, ordonanţă care este susceptibilă de a fi atacată în modul

prevăzut la art.313.

În tot timpul efectuării cercetării circumstanţelor noi descoperite, Procurorul General

este în drept de a înainta demers de suspendare a executării hotărârii în limitele cererii de

revizuire.

După terminarea cercetării circumstanţelor noi, procurorul înaintează toate

materialele, împreună cu concluziile sale, instanţei care a judecat cauza în fond, iar dacă

temeiul cererii de revizuire constă în existenţa unor hotărâri judecătoreşti ce nu se pot

concilia, materialele se înaintează la instanţa competentă conform dispoziţiilor art.42.

După primirea materialelor trimise de procuror, preşedintele instanţei le repartizează,

conform prevederilor art.344, pentru examinare. Judecătorul care a primit materialele fixează

termen pentru examinarea cererii de revizuire în vederea admiterii revizuirii, cu citarea

părţilor interesate.

Când persoana în favoarea sau defavoarea căreia s-a cerut revizuirea se află în stare de

arest, chiar într-o altă cauză, preşedintele şedinţei de judecată dispune aducerea ei la judecată

şi solicită coordonatorului oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică

Garantată de Stat desemnarea unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat dacă

aceasta nu are apărător.

La termenul fixat, instanţa, ascultând părţile prezente, examinează chestiunea dacă

cererea de revizuire a fost făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele

administrate în cursul cercetării efectuate rezultă date suficiente pentru admiterea revizuirii.

Instanţa poate verifica oricare din probele pe care se întemeiază cererea sau poate, când este

necesar, să administreze probe noi la cererea părţilor. Persoanele prevăzute în art.458 alin.(3)

pct.1)-3) nu pot fi audiate ca martori în cauza supusă revizuirii.

Instanţa, în baza celor constatate, dispune, prin încheiere, admiterea cererii de

revizuire sau, prin sentinţă, respingerea acesteia.

Tema 7. Sentinţa pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

E de menționat, că procedura simplificată a judecării cauzelor penale pe baza probelor

administrate în faza de urmărire penală reprezintă de fapt o procedură abreviată ce are la bază

o pledoarie de vinovăţie şi poate fi aplicată dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele

condiţii:

1) cererea inculpatului să intervină până la începerea cercetării judecătoreşti în prima

instanţă;

2) cererea inculpatului trebuie să conţină menţiune privind recunoaşterea totală şi

necondiţionată a faptei/faptelor incriminate în legătură cu care a fost diferit justiţiei şi

renunţarea la dreptul de a solicita examinarea altor probe;

3) probele administrate în faza de urmărire penală să fie suficiente şi de natură să

permită stabilirea unei pedepse.

32

Conform art. 3641 alin. (1) CPP, inculpatul poate solicita judecarea cauzei conform

procedurii simplificate printr-un înscris autentic.

Având în vedere şi conţinutul declaraţiei, reiese că aceasta trebuie să fie expresă şi

neechivocă. Înscrisul autentic al inculpatului va cuprinde atît recunoaşterea faptei/faptelor

descrise în rechizitoriu, cît şi solicitarea ca judecata să se facă în baza probelor administrate în

faza de urmărire penală. Caracterul neechivoc al recunoaşterii impune ca înscrisul să cuprindă

o manifestare de voinţă suficient de clară, prin referire la faptele reţinute prin rechizitoriul,

solicitarea ca judecata să se facă în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale,

precizarea cunoaşterii şi însuşirii acestor probe, precum şi renunţarea la administrarea altor

probe. Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ, ținând seama că declaraţia inculpatului nu

este un act formal, ci şi unul substanţial, de fond.

Conform art.3641 alin.(1) CPP, recunoaşterea celor săvârșite de inculpat vizează

totalitatea faptelor reţinute în rechizitoriul. Recunoaşterea parţială, constând fie în

recunoaşterea săvârșirii faptei în alte împrejurări sau în altă calitate, fie în recunoaşterea doar

a unor fapte din cele descrise în rechizitoriul, face inaplicabilă procedura simplificată.

Nu sunt aplicabile dispoziţiile art.3641 CPP în condiţiile în care, deşi inculpatul a

recunoscut fapta reţinută în sarcina sa, a contestat cuantumul prejudiciului produs prin

comiterea acesteia, cuantum ce reprezintă element al formei calificate a infracţiunii comise.

Inculpatul trebuie să recunoască şi încadrarea juridică a faptei/faptelor aşa cum a/au fost

reţinute în rechizitoriu. În cazul cînd inculpatul contestă încadrarea juridică a faptei, nu pot fi

aplicate dispoziţiile art. 3641

CPP.

Prevederile art. 3641 CPP impun, cît se poate de clar, ca declaraţia de recunoaştere a

faptei/faptelor reţinută în rechizitoriul să fie însoţită de o solicitare de judecare a cauzei în

baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte.

Formulând solicitarea de a judeca cauza în baza probelor administrate în fază de

urmărire penală, inculpatul renunţă neechivoc la dreptul de a interoga martori în faţa instanţei.

Renunţarea nu este contrară art.6 §3 lit. d) din Convenţia Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dreptul consacrat de aceste dispoziţii

neavând caracter absolut.

Precizarea în declaraţia inculpatului, precum că acesta cunoaşte şi îşi însuşeşte probele

administrate în faza de urmărire penală, este necesară, deoarece renunţarea la audierea publică

a martorilor trebuie făcută în cunoştinţă de cauză.

Din formularea alineatului (1) al articolului 3641

CPP rezultă că declaraţia făcută într-un

înscris autentic poate fi realizată doar în faţa primei instanţe şi pînă la începerea cercetării

judecătoreşti. Legea instituie astfel un termen de decădere, a cărui nerespectarea e sancţionată

cu respingerea, ca tardivă, a cererii de judecare a cauzei în procedura simplificată.

Începerea cercetării judecătoreşti este marcată întotdeauna de citirea rechizitoriului în

conformitate cu prevederile art.366 CPP, moment procesual deosebit de important, care

stabileşte pragul pînă la care se poate aplica procedura simplificată de judecată prevăzută de

art. 3641 CPP

Această sancţiune va interveni doar dacă nerespectarea termenului îi este imputabilă

inculpatului. Prin urmare, în cazul în care unul dintre inculpaţi a lipsit justificat la termenul la

care s-au admis cererile coinculpaţilor de judecare a cauzei conform procedurii simplificate,

acesta poate beneficia în continuare de prevederile art. 3641 CPP.

Instanţa de judecată verifică dacă declaraţia care este cuprinsă într-un înscris autentic

întruneşte condiţiile cerute, este făcută în cunoştinţă de cauză şi însoţită de solicitarea de

judecarea cauzei în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Dacă se constată că

cererea este incompletă, instanţa va solicita inculpatului să aducă lămuririle necesare şi, după

caz, să o completeze. Instanţa de judecată va explica inculpatului consecinţele opţiunii de a fi

judecată cauza în conformitate cu procedura care este reglementată de prevederile art.3641

CPP.

33

Instanţa de judecată va adresa inculpatului care a depus o cerere de judecare a cauzei în

procedura simplificată întrebarea, dacă îşi susţine declaraţia precum că recunoaşte în totalitate

faptele indicate în rechizitoriu şi dacă solicită ca judecata să aibă loc pe baza probelor

administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi asupra cărora nu are obiecţii,

consemnând această declaraţie în procesul-verbal al şedinţei de judecată, ce este semnat de

către inculpat şi avocatul său. În cazul cînd inculpatul este minor, această declaraţie în

procesul-verbal se semnează şi de către reprezentantul legal al minorului. După aceasta,

preşedintele şedinţei de judecată acordă cuvînt procurorului, părţii vătămate, părţii civile,

părţii civilmente responsabile şi apărătorului pentru a-şi expune opiniile asupra cererii

formulate.

Important de reținut, că atunci cînd declaraţia de judecare a cauzei penale în procedura

prevăzută de art. 3641 CPP s-a făcut în cadrul şedinţei preliminare, la momentul exercitării

prevederilor art. 364 CPP, preşedintele şedinţei de judecată anunţă părţile că, conform

încheierii adoptate anterior, cauza va fi judecată în procedura simplificată pe baza probelor

administrate la faza urmăririi penale. Dacă la punerea pe rol a cauzei penale, inculpatul ori

apărătorul lui nu au solicitat judecarea cauzei în procedura prevăzută de art.3641 CPP, acest

drept poate fi valorificat în partea pregătitoare a şedinţei, până la începerea cercetării

judecătoreşti, după realizarea măsurilor enumerate în art.354-363 CPP.

Din prevederile art.3641 alin.(4) CPP rezultă că procedura simplificată este aplicabilă

doar dacă din probele administrate în cursul urmăririi penale reiese că faptele inculpatului

sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei

pedepse. Din conţinutul acestei norme desprindem că aplicarea procedurii simplificate este

posibilă numai atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta

există, constituie infracţiune şi a fost săvârșită de inculpat.

În felul acesta, suficienţa probatoriului urmează să fie examinată de judecător sub

aspectul concludentei, pertinenţei şi utilităţii probelor acumulate, deoarece regula potrivit

căreia mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal în cadrul

oricărei proceduri, fie că e generală sau specială. Insuficienţa probatoriului nu poate fi

complinită sau acoperită prin declaraţia inculpatului de recunoaştere a faptelor.

Cînd această condiţie nu este îndeplinită, instanţa va respinge cererea de judecare a

cauzei în procedura simplificată. În situaţia în care insuficienţa probatoriului se constată abia

cu prilejul deliberării, cauza va fi repusă pe rol şi judecată în procedura generală.

Conform alin.(7) al art. 3641 CPP, după încheierea dezbaterilor, respectând ordinea de

soluţionare a cauzei potrivit art.338 CPP, instanţa purcede la deliberare şi adoptarea sentinţei

în conformitate cu prevederile art.382-398 CPP, avându-se în vedere că poate fi adoptată atît

sentinţa de condamnare, cît şi de achitare ori de încetare a procesului penal, supuse căilor de

atac în condiţii generale.

În procedura simplificată, prevăzută de art.3641

CPP, instanţa poate pronunţa o soluţie

de încetare a procesului penal în cazurile prevăzute în art.285 alin.(2) CPP, iar soluţia de

achitare poate fi pronunţată numai în cazul cînd fapta conţine formal semnele infracţiunii, dar,

fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni, situaţia

reglementată de prevederile art.14 alin.(2) Cod penal. La fel, instanţa poate pronunţa o soluţie

de achitare sau de încetare a procesului penal în cazurile cînd procurorul, în baza ar.320

alin.(5) CPP, renunţă parţial sau integral de la învinuire.

Conform alin.(9) al art.3641 CPP, în caz de respingere a cererii privind judecarea cauzei

pe baza probelor administrate la faza urmăririi penale, instanţa dispune judecarea cauzei în

procedură generală.

Sentinţa se adoptă potrivit regulilor generale prevăzute în art.392-396 CPP, cu

soluţionarea chestiunilor menţionate în art.397 şi 398 CPP.

Partea introductivă a sentinţei, în afară de datele expuse în art.393 CPP, conţine

menţiunea despre judecarea cauzei pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Partea descriptivă a sentinţei de condamnare trebuie să cuprindă:

34

- descrierea faptei prejudiciabile recunoscute de inculpat şi considerate ca fiind

dovedită, indicându-se modul săvârșirii ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi

consecinţele infracţiunii;

- analiza probelor prezentate de procuror şi acceptate de inculpat pe care se întemeiază

sentinţa;

- indicaţiile asupra circumstanţelor care atenuează sau agravează pedeapsa;

- încadrarea juridică a faptei pentru care se condamnă inculpatul;

- menţiunea referitor la recidivă;

- stabilirea limitelor pedepsei calculate conform prevederilor art.3641 alin.(8) CPP şi

motivarea pedepsei aplicate;

- soluţionarea chestiunilor legate de condamnarea cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei, dacă este cazul.

Potrivit alin.(8) al art.3641 CPP, inculpatul care a recunoscut săvîrşirea faptelor

imputate în rechizitoriu şi a solicitat judecarea cauzei pe baza probelor administrate în faza

urmăririi penale beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de

lege în cazul pedepsei cu închisoare şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă

prevăzute de lege în cazul pedepsei cu amendă ori cu muncă neremunerată în folosul

comunităţii.

Analizând sintagma “limitelor de pedeapsă prevăzută de lege” deducem că legiuitorul a

avut în vedere că pedeapsa, în cazul în care este închisoarea, se reduce cu o treime din

maximul şi din minimul prevăzut de sancţiune, stabilindu-se noi limite cu care trebuie să

opereze instanţa de judecată la stabilirea pedepsei inculpatului.

În cazul condamnării inculpatului minor, instanţa va stabili limitele de pedeapsă ce

urmează a fi aplicată minorului (art.70 alin.(3) Cod penal), avînd în vedere că termenul

maxim al închisorii, prevăzut de legea penală pentru infracţiunea săvîrşită, se reduce la

jumătate.

35

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

a) Actele normative:

1. Constituţia din 29.07.1994.

2. Codul de procedură penală din 14.03.2003.

3. Codul penal din 18.04.2002.

b) Hotărâri explicative:

1. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova privind sentinţa

judecătorească nr. 5 din 19.06.2006.

2. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la aplicarea

prevederilor art. 364/1 CPP de către instanţele judecătoreşti nr. 13 din 16.12.2013.

3. Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova cu privire la unele

chestiuni de procedură care au apărut în cadrul executării sentinţelor nr.14 din 20.12.1993.

4. Hotărârea Plenului judecătoriei supreme a Republicii Moldova cu privire la practica de

stabilire a pedepsei pentru săvârşirea mai multor infracţiuni sau în cazul mai multor

sentinţe nr.13 din 20.12.1993.

c) Literatura de specialitate:

1. Buneci P. Drept procesual penal. Partea specială. – Bucureşti.: Editura Fundaţiei

„România de Mâine”, 2003.

2. Bulai C. Explicaţii teoretice al C.P.P. romăn. Partea specială. Vol. III. – Bucureşti.:

Editura Academiei B.S.R., 1976.

3. Cuciurcă A. Sentinţa ca act al justiţiei penale/Teză de doctor în drept. Chişinău, 2005.

4. Dolea I., Roman D. Clasarea procesului penal în faza judecării cauzei. / USM, Chişinău,

2000.

5. Fletcher Gh., Dolea I. Concepte de bază ale justiţiei. – Chişinău.: Editura ARC, 2001.

6. Gorgăneanu I. Prezumţia de nevinovăţie. – Bucureşti.: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1997.

7. Mazîlu D. Teoria generală a statului şi dreptului. – Bucureşti.: Editura ALL BECK, 1999.

8. Mihai Gh., Motica I. Fundaamentele dreptului – Teoria şi filosofia dreptului. – Bucureşti.:

Editura ALL BECK, 1997.

9. Mrejeru T. Drept procesual penal. – Bucureşti.: Editura SYLVA. 2001.

10. Păvăleanu V. Drept procesual penal. – Bucureşti.: Editura Lumina Lex, 2002.

11. Pop T. Drept procesual penal. Partea specială. Vol. IV. – Cluj, 1998.

12. Rusu V. Particularităţi de procedură penală în privinţa minorilor. – USM „ A. Russo”. –

Chişinău.: Editura Pontos, 2001.

13. Volonciu N. Drept procesual Penal. – Bucureşti.: Editura didactică şi pedagogică, 1972.

14. Volonciu N. Drept procesual Penal. – Bucureşti.: Editura Tipografia Universităţii, 1987.

15. Volonciu N. Tratat de procedură penală. Partea specială. Vol. III. - Bucureşti.: Editura

PAIDEIA, 1994.

16. Агеева Г.Н. Приговор советского суда – акт социалистического правосудия. М.,

Издательство ЮЗИ, 1957.

17. Александрова З.Е. Словарь синонимов русского языка: Практический справочник.

М., 1989

18. Альперт С.А. Постановление приговора // Советский уголовный процесс, Киев,

1983.

19. Бажанов М.И. Изменения обвинения в советском уголовном процессе. М.:

Юридическая литература, 1954.

20. Безлепкин Б.Т. Вопросы реабилитации на предварительном следствии. Горький,

1975.

36

21. Бибило В.Н. Конституционные принципы правосудия и их реализация в

стадии исполнения приговора. Минск.: Университетское, 1986.

22. Болдырев В.А. Научно-практический комментарий к Основам уголовного

судопроизводства. М., 1961.

23. Бушуев Г.И. Совещание судей при постановлении приговора. М., 1988.

24. Гродзинский М.М. Доказательства в советском уголовном процессе.

«Государственный обвинитель в советском суде». М.: Госюриздат, 1954.

25. Грошевой Ю.М. Правовые свойства приговора – акта социалистического

правосудия. Харьков, 1978.

26. Давыдов П.М., Мирский Д.Я. Прекращение уголовных дел в советском уголовном

процессе. М.: Госюриздат, 1963.

27. Дуюнов В.К. Освобождение от уголовной ответственности и от уголовного

наказания. Тольятти, 2001.

28. Добровольская Т.Н. Принципы советского уголовного процесса. М.: Юридическая

литература, 1971.

29. Дорохов В.Я., Николаев В.С. Обоснованность приговора. М., Юриздат, 1959.

30. Дубинский А.Я. Прекращение уголовного дела в стадии предварительного

расследования. Киев, 1957.

31. Заблоцкий В.Г. О соотношении требований обоснованности и истинности

обвинительного приговора с правилом о толковании сомнений в пользу

подсудимого. - «Труды Иркутск. Ун-та», т. 85, серия юрид., вып. X, ч. 4, 1970.

32. Зубарев В., Крысин Л., Статус В. Язык и стиль обвинительного заключения. М.,

1976.

33. Карпушин М.П., Курляндский В.Н. Уголовная ответственность и состав

преступления. М.: Юридическая литература, 1974.

34. Кобликов А.С. Судебный приговор. М., 1966.

35. Куцова Э.Ф. Приговор. М., 1962.

36. Ларин М.Л. Оправдание подсудимого. М.: Юридическая литература, 1982.

37. Либус И.А. Охрана прав личности в уголовном процессе. Ташкент, 1975.

38. Лупинская П.А. Решения в уголовном судопроизводстве. М., 1976.

39. Мазалов А. Гражданский иск в уголовном процессе. М., 1977.

40. Маликов М.Ф. Проблемы судебного приговора. Уфа, 1987.

41. Маликов М.Ф. Эффективность приговора в советском уголовном процессе: Учебное

пособие. Уфа: БГУ, 1980.

42. Маликов М.Ф. Оправдательный приговор в советском уголовном процессе

//Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Казань,

1973.

43. Мартынчик Е.Г. Основы формирования приговора в советском уголовном процессе.

Кишинев: Штиинца, 1989.

44. Матвиенко Е.Л. Приговор суда и его исполнение. Минск.: Высшейш. шк., 1968.

45. Матвиенко Е.А., Бибило В.Н. Уголовное судопроизводство по исполнению

приговора. Минск, 1982.

46. Мизулина Е.Б. Уголовный процесс: концепция самоограничения государства.

Тарту, 1991.

47. Мирецкий С. Г. Приговор суда. М., 1989.

48. Михайлова Т.А. Производство по применению принудительных мер медицинского

характера. М., 1987.

49. Михлин А.С. Последствия преступления. М., 1969.

50. Мотовиловкер Я.О. Некоторые вопросы теории советского уголовного процесса в

свете нового уголовно-процессуального законодательства. Ч. II, Кемерово, 1964.

51. Мотовиловкер Я.О. Проверка законности и обоснованности приговора. Ярославль,

1975.

37

52. Надь Л. Приговор в уголовном процессе. М., 1982.

53. Нажимов В.П. Приговор // Уголовный процесс // Под ред. Н. С. Алексеева, М., 1972.

54. Нажимов В.П. Справедливость как принцип советского уголовного процесса и

важнейшее свойство приговора // Развитие процессуального законодательства.

Воронеж, 1987,

55. Николюк В.В., Кальницкий В.В. Уголовно-процессуальная деятельность по

применению принудительных мер медицинского характера. Омск, 1990.

56. Ногин Н.В., Раткуллин Р.Н. Предварительное следствие в советском уголовном

процессе. М., 1965.

57. Оганесян Р.М. Оправдательный приговор в советском уголовном процессе. Ереван,

1972.

58. Пастухов М.И. Оправдание подсудимого. Издательство: Университетское, Минск,

1985.

59. Перлов И.Д. Приговор в советском уголовном процессе. М., 1960.

60. Полянский Н.Н. Вопросы теории советского уголовного процесса. М., 1956.

61. Радьков В.П. Приговор в советском суде. М., 1959.

62. Сабанин С.Н. Проблемы повышения эффективности институтов освобождения от

уголовной ответственности или наказания // Автореферат диссертации кандидата

юридических наук.

63. Светлов А.Я., Чангули Г.И. Проверка законности и обоснованности приговора.

Киев, 1991.

64. Седлецкий Ю.Н. Оправдательный приговор и его общественно-политическое

значение//Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук.

М., 1988.

65. Скворцов Н.И. Оправдательный приговор с прекращением дела в суде по

реабилитирующим основаниям в советском уголовном процессе. М., 1971.

66. Смирнов Л.Н. Научно-практический комментарий уголовно-процессуального

кодекса РСФСР. М., 1970.

67. Старченко А.А. Логика в судебном исследовании. М.: Госюриздат, 1958.

68. Строгович М.С. Истины судебного приговора. М., 1974.

69. Строгович М.С. Проверка законности и обоснованности приговора. Изд. АН СССР,

М., 1956.

70. Строгович М.С. Соотношение предварительного следствия и судебного

разбирательства, и некоторые вопросы защиты в советском уголовном процессе. Л.,

1967.

71. Строгович М.С. Курс советского уголовного процесса. Т. 1, М., 1968.

72. Строгович М. С. Курс советского уголовного процесса. Т. 2, М., 1970.

73. Улицкий С.Я. Проблемы принудительных мер медицинского характера.

Владивосток, 1973.

74. Фаткуллин Ф.Н. Обвинение и судебный приговор. Казань, 1965.

75. Чельцов М.А. Советский уголовный процесс. М., 1962.

76. Щерба С.П. Расследование и судебное разбирательство по делам лиц, страдающих

физическими и психическими недостатками. М., 1975.

77. Эдилян А.Г. Реабилитация в советском уголовном процессе // Диссертация

кандидата юридических наук. М., 1977.

78. Экимов A.M. Справедливость социалистического права. Л., 1980.

79. Якуб М.Л. Демократические основы советского уголовно-процессуального права.

Изд. МГУ, М., 1960.

80. Уголовно-процессуальное право РФ: Учебник/Отв. ред. Лупинская П.А. – М.:

ЮРИСТЪ, 1998.

81. Уголовный процесс. Гуценко К.Ф. М.: Зерцало, 2000.

82. Уголовный процесс западных государств. Гуценко К.Ф. – М.: Зерцало, 2001.

38

83. Уголовный процесс. Учебник под ред. Гуценко К.Ф. - М.: Зерцало, 1998.

84. Уголовный процесс. Р.Х. Якунов. Учебник под ред. В.Н. Галузо – М.: Зерцало, 1999.

85. Уголовный процесс. Кобликов А.С. - М.: НОРМА-ИНФРА, 1999.

86. Уголовный процесс. Буробин. - М.: НОРМА, 2000.

87. Уголовный процесс. Учебник под ред. Н. Смирнова. М., 1997.

88. Научно-практический комментарий УПК РФ. М.: СПАРК, 1997.

89. Научно-практический комментарий к УПК РСФСР под ред. В.М Лебедева, В.П.

Божьева. М.: СПАРК, 1997.

90. Комментарий к Уголовно-процессуальному кодексу Российской Федерации //Под

ред. И.Л. Петрухина. М.: ООО “ТК Велби”, 2002.

91. Российское уголовное право /Учебник под ред. В.Н. Кудрявцева, А.В. Наумова. М.:

СПАРК, 1997.

92. Настольная книга судьи/Под ред. А.Ф. Горкина. М., 1972.