Tiberiu Florescu

Formă şi trans-formare urbană

16

Capitolul 2

ORGANISM URBAN ŞI FORMÃ URBANÃ

2.1. Conceptul de formă Conceptul de formă are abordări şi modalităţi diverse de inţelegere.

Preocuparea din cele mai vechi timpuri pentru înţelegerea lumii incojurătoare s-a concretizat în studierea lucrurilor şi fenomenelor pornind de la aparenţa şi modul de manifestare al acestora în spaţiu şi timp. Însăşi problema existenţială se reduce în esenţă la definirea formei sub care ni se infăţişează un lucru, un fenomen, o acţiune. Forma devine astfel elementul definitoriu pentru înţelegerea, determinarea şi delimitarea în spaţiu şi timp a elementelor lumii înconjurătoare.

Citat de Herni Focillon în lucrarea sa Viaţa Formelor1, Balzac spune într-unul din tratatele sale politice : “ Totul este formă, viaţa însăşi este o formă.” Focillon dezvolta cuvintele lui Balzac arătând mai departe despre forma în artă :

“Viaţa este formă, iar forma este modul de manifestare al vieţii. Raporturile dintre forme în natură nu pot fi pure contingenţă, iar ceea ce noi numim viată naturală se defineşte ca un raport necesar între formele fără de care ea nici nu ar exista. La fel se petrec lucrurile în artă. Relaţiile formale din cadrul unei opere sau dintre opere constituie o ordine, o metaforă a universului. […] Natura creează forme, imprimând obiectelor din care este alcătuită şi forţelor care le animă figuri şi simetrii, astfel încât nu o dată omul a văzut în ea opera unui Dumnezeu artist, inventator al unor combinaţii. Undele cu frecvenţa cea mai înaltă şi cele mai rapide au o formă proprie. Viaţa organică desenează spire, orbite, meandre, stele. Iar dacă vreau să o studiez încep cu forma şi variaţiile ei.”

Este dificil a încerca o definiţie completă, general valabilă, a noţiunii de formă (probabil că o asemenea definiţie atotcuprinzătoare nici nu există). Datorită complexitătii sale, pentru o mai bună înţelegere a tuturor sensurilor atribuite în lucrarea de faţă, forma va fi abordată aici prin prisma a trei feluri de definiţii : definiţii descriptive, definiţii morfologice, şi din punctul de vedere al înţelegerii ei în artă şi arhitectură. 1 Henri Focillon, Viaţa formelor, ed. Meridiane 1995, editia a II-a, traducere Laura Irodoiu Aslan, pag. 7-9


17

Dicţionarul explicativ al limbii romane (DEX) prezintă noţiunea de formă ca reprezentând “modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect, structura sa internă şi externă ; înfaţişare, aspect exterior ; proprietate a unei figuri determinată de raporturile dintre diferitele ei dimensiuni ; invelişul sonor al unui cuvânt”2. Aceasta a treia parte a definiţiei, dată de Dictionarul Explicativ al Limbii Române, este importantă pentru înţelegerea unuia dintre aspectele fundamentale ale noţiunii de formă – acela de înveliş.

Dealtfel, un alt dicţionar3 defineşte forma ca “aparenţa, aspect vizibil, ansamblu al contururilor unui obiect sau organism, rezultat prin structurarea părţilor sale componente”. Un al doilea sens conferit formei este acela al aparenţei exterioare ce conferă unei entităţi o anume specificitate , precum şi cel al “ansamblurilor contururilor unui obiect sau organism privite din punct de vedere estetic” . În fine, ea mai este definită în dicţionarul citat ca fiind “o materializare particulară şi concretă a unui fapt general, o manieră variabilă sub care o noţiune, un eveniment, o acţiune, un fenomen se prezintă”. Dicţionarul enciclopedic Larousse4 , pe langă sensul de aspect exterior, structură expresivă, contur, leagă noţiunea de formă de cea de gestaltism, ( din germ. Gestalt, structură), teorie psihologică şi filosofică ce refuză a izola fenomenele unele de altele pentru a le explica, considerându-le ansambluri indisociabile structurate ( forme).

În afara acestor definiţii descriptive, există unele referiri la concept ce incearcă o abordare morfologică, în sensul definirii formei ca obiect de studiu în cadrul teoriilor morfologice contemporane. Gaston Bachelard spunea că forma ˝ este însăşi libera diversitate ˝. În cartea sa ˝ Inventarea formelor˝ 5, Alain Boutot definea forma ca fiind “o realitate de nestăpânit, ceva care poate fi perceput, dar nu cuprins, deţinut, măsurat, cântărit. Pe scurt, este ceva care vorbeşte deopotrivă – sau chiar mai mult – inteligenţei şi simţurilor, raţiunii şi senzaţiilor˝ .

Dacă aceste două încercări de definire ale formei scot în evidenţă complexitatea caracteristică a noţiunii şi reliefează dificultatea delimitării unui obiect al cercetării, o altă definiţie, mai pragmatică şi mai riguroasă, defineşte forma [urbană] ca fiind”o ipostază analitică, la un moment dat, a unui organism [urban] ce consituie exprimarea structurii şi a elementelor sale morfologice. Ea se constituie în acelaşi timp ca un cadru secvenţial al unui fenomen [urban]˝ 6. Această definiţie înlesneşte abordarea noţiunii 2 Dicţionarul explicativ al limbii române –DEX, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998 3 Micro Robert, Dictionnaire du francais primordial, 1987, Paris 4 Le Petit Larousse, dicţionar enciclopedic, ed. 1995 5 Boutot Alain, Inventarea formelor, ed. Nemira, Buc. , 1997, pag.12 6 Sandu Alexandru, Teoria structurilor urbane, curs U.A.U.I.M. Bucuresti


18

de formă de către arhitectul urbanist, permitând totodată o abordare nu doar statică a noţiunii (luând în consideraţie doar calitatea sa de aspect exterior, contur, etc.), ci şi fenomenologică, în contextul unei evoluţii, a unor succesiuni de stări caracteristice, de ipostaze, faze, tranziţii ale unui obiect [arhitectural] de la concepţie la realizare, fenomen [urban] sau al unui organism [urban]. Asocierea noţiunii de formă cu cea de ipostază analitică, la un moment dat, permite, aşa cum vom vedea, studiul dinamicii formelor în contextul fenomenului urban şi a joncţiunii între teoriile morfologice, structura formelor complexe şi dinamica sistemelor.

O a treia categorie de definiţii ar putea-o constitui cele intâlnite în literatura de specialitate de arhitectură şi artă. Foarte vastă, aceasta categorie ar putea ea însăşi să facă subiectul unei cercetări separate, într-atât de complexă şi interesantă este prezenţa noţiunii de formă în cadrul istoriei artei, arhitecturii şi urbanismului.

Dacă în artă, aşa cum arăta Henri Focillon, forma a fost adeseori percepută şi definită ca sugestie a altor forme, fiind legată mai puţin de aparenţă şi mai mult de simbol şi semnificaţie, în arhitectură ea a fost legată întotdeauna de expresia materializării obiectului de arhitectură, însoţită de toate conotaţiile sale, definind astfel forma arhitecturală. În abordarea urbanistică, forma [urbană] presupune înţelegerea complexă a tuturor elementelor ce intervin în manifestarea existenţială a cadrului urban şi a vieţii urbane, în sensul definirii acestor concepte potrivit capitolelor următoare.

Fără a avea pretenţia de a epuiza toate abordările existente, vom prezenta foarte pe scurt câteva aspecte esenţiale privind conceptul de formă în arhitectură, considerându-le ilustrative pentru gândirea arhitecturală şi percepţia asupra termenului.

Probabil că cea mai cuprinzătoare definiţie a formei arhitecturale aparţine lui Walter Gropius care în 19197 definea forma arhitecturală ca fiind echivalentul pentru “noua construcţie a viitorului, care va fi totul intr-o formă – arhitectură şi sculptură si pictură˝. Aceasta definiţie pune accentul pe caracterul de ansamblu de calităti interdependente al formei, care alcătuiesc, individualizează şi definesc obiectul arhitectural. Tot la începutul anilor 1920, Ylia A. Golosov făcea distincţie, în legătură cu aparenţa unui obiect [arhitectural] între noţiunea de masă şi cea de formă8 :

˝În compoziţiile formate din grupuri de clădiri sau clădiri individuale, trebuie făcută deosebirea între masă şi formă…să cădem de acord asupra faptului că, prin 7 Walter Gropius, Staatlisches Bauhaus din Weimar. Manifest si Program. – Funcţiune şi formă, ed. Meridiane, 1989, pag. 180-186 8 Idem, pag. 187 si urm


19

aceasta noţiune [de masă] vrem să înţelegem una din cele mai simple forme spaţiale, care nu posedă conţinut, ceea ce înseamnă că nu este încă rezultatul vreunei idei arhitecturale subiective. Masa de construcţie nu are conţinut în sine şi nu exprimă încă o idee determinată. De aceea este, în formele ei, total liberă şi lipsită de răspundere.[…] Cu alte cuvinte : « masa de construcţie » este cea mai simplă formă spaţială. Ea nu este purtătoarea unui conţinut subiectiv, intern, arhitectural. Ea este independentă faţă de aceasta. În timp ce masa nu poartă un conţinut în sine, nu are responsabilitate faţă de acesta şi este, în general, independenta faţa de el, lucrurile stau exact invers în ceea ce priveşte forma : ea este dependentă de conţinut şi trebuie să-i corespundă, ea îl exprimă.[ …] Forma este expresia substanţei, conţinutului oricărui lucru. Ea este delimitarea aspectului. Forma ahitecturală este expresia ideii arhitecturale.˝

Alte definitii arhitecturale ale formei o desemnează ca “rezultat al comenzii, adică element şi inovatie˝ (El Lissitzky, 1924) sau “rezultatul funcţiei, pe care o transcede, în măsura în care poate fi secondată de imaginaţie˝ (Frank Lloyd Wright, 1953)9.

Aşadar forma arhitecturală poate fi interpretată ca fiind pe de o parte forma de exprimare aparentă a unei entităti (obiect arhitectural sau urban) şi în acelaşi timp o rezultantă de stare a acestuia (sumă de condiţionări specifice transpuse în real, determinări de factură funcţională sau spaţială exprimate la un moment dat).

În sensul abordării sistemice a organismului urban, o evoluţie a unei forme [urbane] determină (dă naştere) unui fenomen urban, prin succesiunea stărilor sale de tranziţie, care, asemenea secvenţelor de pe pelicula unui film, dau naştere prin derularea lor unor cadre evolutive, alcătuind porţiuni din acel film al existenţei urbane. Vom arăta în capitolele următoare cum aceste cadre (porţiuni existenţiale din viaţa organismului urban ce definesc procesul numit fenomen urban) sunt caracterizate de continuitate, reprezentând o dezvoltare lineară, sau cum datorită unor momente de discontinuitate, ele se incheie, marcând trecerea la o noua etapă, prin nasterea altor forme urbane.

Pornind de la definiţia generală a termenului, morfologia urbană se constituie ca parte a sistemului complex numit organism urban, exprimată prin două planuri de manifestare : cel al vieţii urbane (ca suma de activităţi) şi cel al cadrului urban (ca sumă de localizări)10.

Prin morfologie dictionarele curente desemnează un “complex de discipline ale ştiintelor naturii care studiază forma exterioară şi structura internă a organismelor sau o parte a structurii gramaticale constituită din totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor ; parte a gramaticii care se ocupă cu studiul acestor reguli”. Forma urbană nu poate fi 9 Idem, pag. 119 si 190 10 Alexandru Sandu - Teoria structurilor urbane, curs U.A.U.I.M. Bucuresti


20

redusă, în inţelesul ei, doar la elementul de formă exterioară - volumetrie spatială, ea desemnând / înglobând orice concretizare în static sau dinamic a fenomenului urban, putând include forme spaţiale, forme de organizare teritorială, forme de viată urbană (psiho-socială, economică, s.a.), etc.

2.2. Reprezentările formale ale orasului. În sensul celor aratate mai sus, înţelegerea arhitectural-urbanistică

a formei urbane înseamnă abordarea atât calitativ- secventială a acesteia – aspect exterior, contur, formă de manifestare exterioară, aparenţă - cât şi fenomenologică, în contextul unei evoluţii (pozitive sau negative) a organismului urban, considerând această evolutie o succesiune de stări, ipostaze, faze, tranziţii ale formei urbane. Abordarea secvenţiala a formei urbane conduce către studiul acesteia atât ca manifestare spaţiala, de cadru construit, cât şi ca ipostază la un moment dat a organismului urban, ce se materializează în planul existentei urbane. Studiul acestor manifestări ale formei urbane este legat de reprezentarea acesteia în cadrul unor modele sau reprezentări cu caracter formal. Ne vom apleca în cele ce urmează asupra a patru aspecte importante :

Ce sunt reprezentările formale ale orasului? Cum putem descrie concret forma urbană? Care sunt atributele (componentele) formei urbane? Cum le putem reprezenta / folosi pentru înţelegerea sau modelarea structurii urbane? Reprezentări formale – elemente definitorii. Prin reprezentare formală a oraşului vom desemna acele forme

spaţiale abstracte ce au ca scop reliefarea elementelor esenţiale pentru înţelegerea naşterii (formării), funcţionării şi evoluţiei oraşelor din punctul de vedere al manifestării existenţiale ale acestora, adică al formei urbane.

Ele ne vor ajuta la inţelegerea unei categorii particulare de spaţii, determinante pentru manifestarea formei urbane, şi anume spaţiile formale. Aceste reprezentări formale pot fi exprimate printr-o schemă teoretică sau printr-un modeli .


21

Există însă mai multe categorii de modele în care se pot înscrie aceste reprezentări formale. Trecerea lor în revistă are rolul de a prezenta modul de înţelegere a formei urbane până la acest moment.

După Antoine Bailly, putem distinge două categorii de modele ale oraşului, de natură diferită: modelele de simulare şi modelele matematiceii. Aşa cum sunt prezentate în lucrarea lui Antoine Bailly11, teoriile matematice (cu predilecţie cele ale ierarhiilor urbane) au meritul esential că oferă o imagine organizată a sistemelor urbane şi că au suscitat numeroase cercetări în anii 60 ai secolului trecut. Studiile de acest fel s-au înmulţit în acea perioadă mai întâi în Statele Unite, apoi în alte ţări anglo-saxone, pentru a se generaliza apoi în anii 70 la nivel mondial. Majoritatea studiilor se concentrau asupra a două direcţii : fie către formularea mai aprofundată a teoriei locurilor centraleiii, fie în a verifica schemele teoretice prin intermediul studiilor empirice.

Având în vedere cantitatea considerabilă de informaţii asupra mediului urban, analiza factorială de exemplu este o metodă care permite disocierea acestor informaţii, pornind de la existenţe materiale subadiacente, explicând evoluţia unui fenomen. Cu ajutorul seriilor statistice ce descriu rezidenţa, deplasările sau confortul, se poate estima gradul de urbanizare al unui teritoriu. Dacă variabilele rezidenţă şi deplasare variază în mod concomitent între două arii geografice învecinate, există o corelare între ele, aceste variabile nefiind independente. Ele relevă existenţa unei dimensiuni subadiacente12.

Lucrarea de faţa nu işi propune să aducă în discuţie modelele matematice existente ale oraşului de-a lungul timpului, căci ele încearcă să descrie organismul urban în ansamblu, nefacând trimitere directă la noţiunea de formă urbană. Desigur că înţelegerea şi interpretarea lor poate conduce la concluzii importante privind manifestările organismului urban, implicit la fenomenul urban şi forma urbană. Însă analiza secvenţială a fenomenului urban, pentru surprinderea acelei ipostaze caracteristice – forma urbană, nu poate avea loc apelând la aceste modele, ele constituind modele globale în care analiza stărilor succesive este determinantă. Reprezentările formale încearcă să descrie starea sistemului, atât din punct de vedere al configuraţiei spaţiale, cât şi fenomenologic, existenţial. În acelaşi timp, modelul se poate constitui intr-un model formal sau într-un model continuuiv.

11 Antoine Bailly – L’Organisation urbaine, Centre de Recherche d’Urbanisme, Paris 1975, Cap III. Les modeles, pag. 10. 12 Antoine Bailly, L’organisation urbaine, theories et modeles, Centre de recherche d’Urbanisme, Paris, 1975, Cap. 5 – Les theories mathematiques des hierarchies urbaines, pag. 65 si urm.


22

Aceste două categorii de modele, întâlnite în lucrarea lui Réné Thom13 sunt importante pentru înţelegerea proceselor trans-formale ale formelor urbane, datorită componentei cinematice în cazul primelor, şi al conservării proprietăţilor în cazul ultimelor. Despre aceste procese vom vorbi în capitolele următoare. În lucrarea “Representer la ville”14Antoine Bailly defineşte reprezentările teoretice ale oraşului ca fiind instrumente formale (bazate deci pe conceptul de formă, în sensul abordării sistemice a acesteia) apte de a descrie şi a explica fenomenele geografice şi economice ce caracterizează spaţiul urban.

Aceste reprezentări, (fiind forme spaţiale abstracte, aşa cum am arătat mai sus) se bazează în abordarea lor pe două categorii de componente spaţiale : pre-locurile sau locurile – elemente spaţiale fără conţinut, eventual afectate de suprafeţe, caracterizate prin atribute de stoc (populaţie, statut social dominant, nivel al serviciilor, etc) sau de flux (migraţii alternante) simple sau compuse, si distantele – elemente spaţiale ce separă pre-locurile sau locurile unele de altele, măsurabile în unităţi de spaţiu sau de timp.

Locurile sunt definite astfel ca unitaţi spaţiale considerate indivizibile a priori prin convenţie la un moment dat al discursului teoretic şi pentru nevoile acestui discurs. Atributele acestora sunt : densitate ridicată, intensitaţi mari de flux, existenţa interacţiunilor, accesibilitate, atractivitate, centralitate (calitate ce însumează densitatea şi accesibilitatea).

Distanţele sunt definite, aşa cum arătam, ca distanţe funcţionale – măsurabile în unităţi monetare sau de timp şi distanţe itinerare – aproximări simple ale distanţelor reale, definite ca distanţe rectilinii, distanţe radiale, periferice, circum-radiale sau arc-radiale.

Distanţa rectilinie, adaptată în mod particular tramelor rectangulare, a fost dezvoltată în special pornind de la reprezentarea deplasărilor în oraşele nord-americane.

In lucrarea Penser la villes, theories et modeles ( cap I, - La villes et ses representations formelles, vezi bibliografie) este amintit principiul estimării distanţei rectilinii de la locul A la locul B prin suma lungimilor deplasărilor ce trebuie făcute paralel cu axele unui sistem ortogonal, fără întoarceri înapoi.

Trebuie specificat totodată faptul că reprezentarea formală a oraşului reprezintă o categorie aparte de reprezentare, diferită de alte modele ce îl descriu pe acesta. Catherine Baumont si Jean-Marie 13 Rene Thom – Stabilite structurele et morphogenese, Intereditions, Paris, 1984 14 Antoine Bailly – Representer la ville, ed. Economica, Paris, 1995


23

Huriot15 fac distincţie între acest tip de reprezentare şi alte două, distincte : modelul perceptiv – reprezentare mentală constituită în conformitate cu modul în care individul se raportează, trăieşte şi se deplasează în cadrul oraşului, şi modelul de dezvoltare – reflexie a strategiilor şi măsurilor necesare pentru evoluţia oraşului.

Totodată, capitolul de faţă nu îşi propune expunerea ori analiza tuturor teoriilor şi modelelor de reprezentare ale oraşului existente până acum. Reprezentative sunt cele propuse de trei teoreticieni ai urbanismului : Von Thunen, Christaller, Losch, Reynaud16.

Nu vom face aici nici abordarea istorică a reprezentărilor formale ale oraşului cu referire la elementele formale definitorii ale acestora şi ale semnificaţiei lor de-a lungul istoriei (axa – element unificator; sageata – sensul dat; cercul – perfecţiunea şi protecţia; triunghiul – dinamism şi fecunditate; hexagonul – echilibru şi optimizare; pătratul – ordine şi stabilitate; mandala – simbolul totalităţii, vezi fig.3 ), căci abordarea tuturor acestora ne-ar îndepărta de la scopul nostru. Dorim doar să subliniem faptul că în accepţiunea unei abordări geografice17, construcţia unei reprezentări formale a oraşului (singura existentă până acum), trebuie să utilizeze un aparat tehnic şi conceptual care să definească şi să combine într-o manieră particulară locuri18 încărcate de atribute, şi distanţe, pentru a descrie forme simple sau complexe. Această accepţiune, bazată pe noţiunile de locuri şi distanţe, stă la baza multor studii de urbanism recente, care reliefează faptul că în abordarea actuală, înţelegerea organismului urban şi în consecinţă stabilirea măsurilor ce se impun pentru prognoza evoluţiei formei urbane, se sprijină pe noţiunile de locuri, reţele şi sistemev .

15 Catherine Baumont si Jean-Marie Huriot – ,,La ville et ses representations formelles” – Penser la ville, Theories et modeles, ed. Economica,Anthropos, Paris, 1996 16Aceste modele sunt prezentarte pe larg in capitolul ,,Theoriser la ville” p.107 -163 semnat

Denise Pumain, Marie-Claire Robic în volumul ,,Representer la ville” - Pierre-Henri Derycke, Jean-Marie Huriot, Denise Pumain, ed. Economica, Paris, 1996, şi de către Antoine Bailly în lucrarea ,,L’Organisation urbaine”

17 Idem 18 vezi noţiunea de loc în structura urbană la Alexandru Sandu – Teoria structurilor urbane


24

2.3. Forma şi definirea spaţiului formal. Procesele trans-formalevi. Noţiunea de spaţiu formal.

Înţelegerea formei urbane nu poate avea loc în sensul unei abordări

morfologice fără definirea spaţializării acesteia în cadrul existenţei urbane. Spaţializarea formei urbane înseamnă definirea caracteristicilor spaţiului real şi virtual pe care forma urbană îl determină, îl ocupă şi îl defineşte, determinând diferite categorii spaţiale. Spre deosebire de alte categorii de forme, forma urbană în ansamblu este evident o formă evolutivă, în continuă transformare.

Evoluţia formei urbane este determinată de insăşi evoluţia societăţii umane, ce conduce la transformări ale manifestării formei urbane în timp. Aceste transformări pot avea caracter de continuitate (în care

Fig. 3 – Mandala tibetană, care reuneşte pătratul ce simbolizează palatul şi cercul, care reprezintă cosmosul. Cele patru porţi ale palatului corespund punctelor cardinale.


25

succesiunea de formă urbană se manifestă prin evoluţie dintr-o formă într-o altă formă ce o succede, păstrând toate elementele constitutive ale formei iniţiale, având caracter liniar) sau de discontinuitate (transformările sunt determinante pentru schimbarea caracterului formei, în decursul procesului având loc mutaţii ale elementelor constitutive ce conduc la apariţia unei alte forme). Procesele din prima categorie au fost numite procese trans-formale. Cea de a doua categorie de procese sunt legate direct de noţiunea de mofogeneză, şi vor face obiectul unuia dintre capitolele următoare.

Procesele trans-formale sunt procese evolutive (în sens pozitiv sau negativ), în urma cărora unele dintre elementele constitutive ale unei forme suferă o transformare continuă, având ca rezultat un izomorfism19. Aceasta înseamnă că forma iniţială îşi păstrează caracterul, suferind un proces de evoluţie manifestat prin creştere sau descreştere, proces în urma căruia forma rezultată decurge din forma iniţială. Importanţa definirii proceselor trans-formale este esenţială pentru operarea cu un nou concept, topologia urbanistică, şi pentru definirea categoriilor de forme căreia aceasta se aplică, forme în a căror alcătuire intră cu rol determinant diferite categorii de spaţii formale.

Prin noţiunea de spaţiu formal vom inţelege un subansamblu de elemente (fizice sau non-fizice, adică elemente de cadru urban sau de viată urbană) localizate în cadrul organismului urban şi care au o suprafaţă aferentă ca teritoriu în care îşi manifestă existenţa, ce alcătuiesc un sistem coerent, de importanţă vitală pentru definirea respectivei forme urbane. Aşadar orice formă urbană, indiferent de mărimea ei, devine perceptibilă prin materializarea într-un spaţiu, denumit spaţiu formal. Între spaţiul formal şi forma urbană există o relaţie de reciprocă determinare aşa cum vom arăta în capitolul 5 al lucrării.

Întrebarea care se pune este : care categorii de spaţii pot fi definite ca spaţii formale? Aşa cum arăta Antoine Bailly, cu referire la spaţiul urban fizic, “un spaţiu definit cu ajutorul unui ansamblu de locuri, o funcţie-distantă şi eventual o măsură de suprafaţă constituie un instrument de reprezentare general tradus, cu diferite specificaţii, ce fac apel la geometria euclidiană sau la topologie”20 .

În contextul acestei definiri a spaţiului şi al geometriei euclidiene, Bailly defineşte următoarele categorii spaţiale:

19 vezi definiţie izomorfism, Glosar de termeni 20 Antoine Bailly – Representer la ville, ed. Economica, Paris, 1995, Cap. III – Metodologia reprezentării teoretice, paragraful 4 – Proprietati si forme ale spatiului urban


26

• spaţiu continuu: luând în studiu un subansamblu L de locuri ce ocupă o anumită suprafaţă proprie din spaţiul euclidian (cu două dimensiuni), pentru un tip de deplasare specificat, acesta este continuu dacă şi numai dacă pentru oricare cuplu de locuri ce-i aparţin există cel puţin un itinerar realizabil între ele, conţinut în întregime în L.

• spaţiu discontinuu: reuneşte puncte izolate; pentru orice fel de itinerar între acestea trebuie părăsit spaţiul respectiv

• spaţiu reţea: ansamblu unitar alcătuit prin reuniunea unui numar finit de curbe simple care nu au ca puncte comune decât extremităţile

• spaţiu omogen: un atribut al acestui spaţiu are aceeaşi valoare în toate locurile

• spaţiu izotrop (într-un loc) : pentru un atribut dat, acesta din urmă are aceeaşi valoare la o distanţă dată din acel loc în toate direcţiile Este interesant de remarcat faptul că, aşa cum sublinia şi Bailly,

utilizarea spaţiului euclidian cu două dimensiuni împreună cu ipoteze de omogenitate şi izotropie duc cel mai frecvent la reprezentarea oraşului prin forme simple şi regulate (Christaller, Losch). Aceste modele de reprezentare conduc la o idealizare a proceselor ce au loc în cadrul formei urbane, constituind doar modele teoretice ce nu ţin seama de dferenţierea spaţială din cadrul acestuia. Alexandru Sandu21, vorbind

21 Alexandru M. Sandu – Teoria structurilor urbane, Bucuresti, I.A.I.M., 1976, Cap. IV.2. Diferenţiere spaţiala urbană, pag. 194]

• A • B

• C

• D

• E

• F

• A • B

• C

• D

• E

• F


27

despre diferenţierea spatială în cadrul oraşului, distinge două categorii de spaţii : spaţii omogene şi spaţii heterogene.

Spaţiul urban omogen este prezentat ca un spaţiu artificial, care are ca şi în cazul definiţiei lui Bailly un caracter uniform, iar în opoziţie cu acest tip de spaţiu este prezentat spaţiul heterogen, ce “rezultă firesc din desfăşurarea spaţiului urban, adică un spaţiu diferenţiat, chiar în interiorul lui sau diferenţiat faţă de un alt spaţiu din cadrul aceluiaşi organism urban”22. Citându-l pe Lefebvre, autorul arată că un spaţiu omogen nu poate fi în principiu caracteristic pentru fenomenul urban, acesta neputând să genereze în evoluţia sa spaţii urbane uniforme, lipsite total de elemente particularizante.

Fără a contrazice afirmaţia de mai sus, vom arăta în capitolul trei că totuşi spaţiile omogene, dacă sunt şi continue, pot sta la baza definirii unor anumite categorii de forme urbane (pe care le vom numi forme urbane elementare), într-adevar însă, neputând a constitui în sine, fără asociere cu alte categorii de elemente, suportul definitoriu pentru forma de manifestare a intreg organismului urban (numită formă urbană complexă).

În cadrul formei urbane, luând organismul urban în totalitatea sa ca o exprimare concretă a formei urbane, Al. Sandu arată că distingem trei categorii de spaţii în raport cu conceptul general de diferenţiere spaţială - spaţii izotopice, spaţii heterotopice şi spaţii utopice.

Spaţiile izotopice sunt spaţii care relevă un acelasi loc, deci spaţii concepute în acelaşi fel, spaţii care se dovedesc legate între ele prin aceleaşi trăsături caracteristice, spaţii care pot fi identicevii. În paragrafele următoare vom defini o categorie de forme urbane care pot constitui materializarea acestor spaţii (acele forme urbane elementare).

Spaţiile urbane heterotopice sunt spaţii care relevă locuri diferite, sustinându-se fiecare prin caracteristici funcţionale, spaţiale şi de cuprindere diferite. Ele pot sta la originea diferenţierii formelor urbane, constituind materializarea a ceea ce vom defini în paragrafele următoare ca fiind forme urbane complexe.

Spaţiile urbane utopice sunt spaţii care au o caracteristică aparte. Ele sunt definite ca spaţii simbolice, ce realizează la nivelul conceptului o legatură între izotopia şi heterotopia urbană. Care dintre aceste categorii de spaţii aratate mai sus pot fi spaţii formale? În mod necesar spaţiile continue. Spaţiile discontinue nu, pentru că prin definitie o simplă mulţime izolată de elemente nu poate alcătui o formă, dacă aceste elemente nu sunt legate între ele prin relaţii structurale stabile. Dealtfel toate 22 Idem


28

categoriile de spaţii arătate mai sus, dacă îndeplinesc condiţia de spaţii continue, pot constitui spaţii formale.

Diversitatea lor poate sta la baza unei posibile clasificări a formelor urbane, apelând la noţiunea de specificitate:

“Ca surprindere a formei urbane, specificitatea se refera nu la o formă înţeleasă metafizic, ci la o totalitate de manifestări îmbrăcând o multitudine de exprimări statice şi dinamice.” (Al. Sandu)

2.4. Modelul constitutiv al organismului urban şi forma urbană. Conceptele de organism urban şi formă urbană sunt abordate în

lucrarea de faţa în sensul Teoriei Structurilor Urbane profesorului arhitect Alexandru Sandu. Aceasta abordare constituie baza de pornire pentru cercetarea ce face obiectul acestei lucrări. Modelul constitutiv al organismului urban este prezentat în cele ce urmează (preluată din lucrarea mai sus amintită). El infăţisează organismul urban ca o coroborare în plan existenţial a structurii urbane şi a manifestării urbane, în strânsă corelare cu conceptele de formă şi fenomen urban. Forma urbană este înţeleasă ca o ipostază analitică, la un moment dat a unui organism urban, ce constituie exprimarea structurii şi a elementelor sale morfologice. Ea se constituie în acelaşi timp ca un cadru secvenţial al unui fenomen urban .

Aşa cum arată autorul teoriei, “structura urbană este în fapt o manifestare combinatorie, în sensul că ea integrează o serie de elemente specifice vieţii urbane. Aceasta manifestare combinatorie se exprimă prin forma urbană, întelegând această formă urbană drept concretizare în timp şi spaţiu a fenomenului urban.”23 În acelaşi timp, se arată că “existenţa urbană este o manifestare a formei urbane, aceasta fiind inclusă conceptual şi practic fenomenului urban. Forma urbană nu poate fi redusă, în întelesul ei, doar la elementul de volumetrie spatială, ea desemnând / înglobând orice concretizare în static sau dinamic a fenomenului urban, putând include forme spaţiale, forme de organizare teritorială, forme de viaţă urbană (psiho-socială, economică, s.a.), etc.”

Conform Teoriei Structurilor Urbane24, forma urbană are un caracter dialectic, reflectând, în fapt, evoluţia fenomenului urban. Aşa cum reiese din demonstraţie, trăsăturile formei urbane sunt:

23 Teoria structurilor urbane, cap. IV – Fenomen si formă urbană 24 Op. Cit., subcapitolul IV.1.3. - ‚,Dialectica formei urbane”


29

• capacitatea de a se exprima foarte diferit, fie în concret în cadrul unei existenţe urbane (prin imagine, mişcare, sunet, etc) fie în abstract – imaginativ (grafic prin mijloace matematice, verbal prin concept psiho-sociologic, statistic, etc.)

• caracterul activ al formei urbane, acest caracter evidenţiind trei laturi, şi anume : selectivitate cu caracter istoric, o capacitate de reunire a unor conţinuturi diferite, o posibilitate de a indica o anumită strategie urbană.

• determinarea spatio-temporală a formei urbane, înţelegând prin aceasta că forma urbană nu este ceva a priori, indiferent de spaţiu şi timp

Într-o abordare sistemică, operarea cu ajutorul conceptului de formă urbană ţine seama de următoarele afirmaţii :

- fenomenul urban ca sistem se defineşte numai prin intermediul formei urbane, fapt care conduce la ideea cunoaşterii şi dirijării fenomenului urban prin analiză atentă, coroborată, a manifestărilor de orice fel ale formei urbane

- dacă fenomenul urban are o desfăşurare continuă, infinită prin multitudinea tipologică, spaţială şi temporală a succesiunilor sale fenomenologice, forma urbană care îl reflectă are momente cel puţin de stagnare, dacă nu chiar de discontinuitate, datorită stabilitătii şi chiar fixităţii manifestărilor ei

- forma urbană acuzând, printre altele, diferenţierea spaţială, cu toate aspectele pe care aceasta le implică, se relevă într-o convergenţă de spaţii, de obiecte, de produse si de interese care se constituie pe de o parte într-o existenţă urbană materială, iar pe de altă parte, într-o conştiinţă socială urbană, de abia din integrarea acestora rezultând acele aşa-numite semne ale urbanităţii

- se desprinde rolul acestor semne ale urbanităţii în definirea globală a calităţii vieţii, situaţie în care se poate evidenţia o relaţie complexă de determinare între forma urbană şi calitatea vieţii, ca una dintre principalele relaţii între calitatea vieţii pe de o parte, şi procesele de dezvoltare, pe de altă parte, în condiţiile actualei dezvoltări a societăţii umane, forma urbană constituindu-se ca factor fundamental de mediu. Organismul urban se constituie astfel ca rezultat al unui proces continuu de dezvoltare, definit prin acumularea treptată, adiacentă sau suprapusă a unor existente urbane.


30

2.5. O nouă definire, mai cuprinzătoare, a formei urbane. Ca urmare a celor tuturor celor arătate anterior, se impune o

sinteză a înţelegerii conceptului de formă urbană, în încercarea de a o defini mai precis. Această definire are în vedere, pe de o parte, o abordare sistemică, pe de altă parte caută să reducă la esenţă forma urbană, exprimând elementele sale constitutive în raport cu spaţializarea lor (deci cu spaţiul formal, în sensul celor arătate mai înainte), considerând această spaţializare ca atribut definitoriu pentru forma urbană. În epoca contemporană, forma urbană constituie o manifestare deosebit de complexă la nivelul spaţializării organismului urban. Evoluţia actuală a formelor urbane relevă o complexitate ce face imposibilă delimitarea exactă a manifestării spaţiale a organismului urban. De aceea, în definirea formei urbane actuale, limitele spaţiale, ca “graniţe” fizice ale formelor urbane, nu mai pot fi luate în consideratieviii.

În acest context, studiul formei urbane presupune definirea sistemică a acesteia în raport cu principalele elemente constitutive şi cu identificarea manifestărilor spaţiale ale acestora, fără a mai fi necesară luarea în consideraţie a existenţei sau non-existenţei limitelor fizice.

Aglomeraţiile urbane de astăzi relevă imposibilitatea materializării concrete a limitelor fizice ale formei urbane. ( Sydney, Australia)


31

În consecinţă, noţiunea de formă urbană poate fi definită ca un continuu relaţional alcătuit dintr-un ansamblu de elemente primare – “locurile” , interrelaţionate între ele prin componente spaţiale esenţiale – “distanţele”, acestea din urmă putând fi itinerarii – distanţe fizic măsurabile, exprimând pozitia relativă între elementele sistemului, sau distanţe “funcţionale” exprimate prin raporturile ce se stabilesc între elemente.

Studiul evoluţiei formei urbane presupune aşadar studiul transformărilor suferite de componentele acesteia (“locuri” şi “distanţe”) în urma carora acestea se modifică, dar şi al proprietăţilor ce rămân nemodificate (care se conservă ) în decursul acestor transformări.

Studiul formei urbane face apel în primul caz la studiul dinamicii urbane exprimate prin suscesiunea de manifestări ale organismului urban (forme urbane), succesiune ce are ca rezultat fenomenul urban, iar în al doilea caz la noţiunea de topologieix , o extindere a acestui ultim tip de abordare din punct de vedere arhitectural urbanistic conducând la introducerea unei noi noţiuni, aceea de topologie urbanisticăx pe care o vom detalia în capitolele următoare.

Complexitatea organismului urban face ca insăşi forma sa globală de manifestare – forma urbană – să fie în fapt un sistem complex ale carui elemente sunt tot forme urbane. Aceasta deosebire de scară face ca studiul formei urbane să trebuiască a porni de la diferenţierea scărilor de observaţie şi abordare, în raport cu care poate fi stabilită evoluţia şi importanţa tuturor categoriilor de forme urbane în studiul raportului continuitate / discontinuitate în evoluţia organismului urban.

Problema continuitate / discontinuitate relativ la forma urbană poate fi abordată pe mai multe planuri, dintre care lucrarea de faţă abordează trei planuri principale :

1. în raport cu alcătuirea formei urbane, a relaţiilor între elementele constitutive, având ca urmare posibilitatea de clasificare a acestora după diferite criterii, luând în consideraţie

- diferitele scări de observaţie (forma urbană globală / forma arhitecturală )

- particularitaţile constitutive exterioare : contur uniform / neuniform ; (categorii particulare de forme, fractali, etc);

- complexitatea exterioară, “invelişul” formei, defapt caracteristicile limitelor şi a sensibilitătii acestora: statică / metabolică

- complexitatea internă şi categoriile de spaţii care le exprimă (spaţii izotopice / heterotopice) care conduc la clasificări în categorii de


32

forme urbane : elementare / complexe, exprimând componente de formă urbană;

- modul de interacţiune între diferitele tipuri de forme urbane, care poate poate conduce la apariţia discontinuităţilor de formă urbană

2. în raport cu timpul, relativ la evoluţia formei urbane, şi aici sub două aspecte :

- în considerarea evoluţiei lineare (Topologie urbanistică) evoluţie ce prin natura formei urbane are loc pe o perioadă scurtă, determinată de timp, sau

- în cazul aparţtiei discontinuităţilor (a morfogenezei) în evolutie ce conduce la modificarea formei şi naşterea altei forme), conducând la discutarea mai multor situaţii, în funcţie de factorii de morfogeneză. Particularizare în acest caz a factorilor ce duc la apariţia discontinuitaţilor – riscurile urbane (riscuri “interne”)

3. în raport cu contextul, în considerarea factorilor externi (naturali, economici, sociali, administrativi, politici) legaţi de context – definit ca spaţiu suport general de materializare a formei respective.

a. continuitatea (linearitatea) relaţiilor formă / context duce la evoluţia liniară (continuitate) a acesteia în raport cu contextul ;

b. apariţia perturbaţiilor ce modifică aceste relaţii de schimb conduc la modificarea formei prin adaptare la noile conditii de existenţă (la context) şi deci la morfogeneză. Particularizare în acest caz a factorilor ce duc la apariţia discontinuităţilor – riscurile naturale şi antropice - riscuri “externe” formei urbane

În cele ce urmează, vom aborda problema continuitate / discontinuitate la nivelul fiecăruia dintre cele trei planuri enunţate.


33

ANEXE EXPLICATIVE la capitolul 2 i.”Un model este o copie redusă a lumii, o aplicatie experimentală bazată

pe o teorie. Este un filtru prin care putem vedea lumea. Dacă acest filtru este bun, el ne permite sesizarea unei realităti structurate ce nu părea a fi inainte de a-l utiliza decat haos” - Antoine Bailly – L’Organisation urbaine, Centre de Recherche d’Urbanisme, Paris 1975, Cap III. Les modeles, pag. 10. În sensul acestei afirmatii, lucrarea de fată încearcă prezentarea formei urbane într-o nouă abordare urbanistică, pentru a putea descrie mai fidel fenomenul urban.

ii.”Modelele matematice stabilesc un izomorfism (vezi definitie izomorfism) între diverse fenomene ale lumii reale. Dar adesea, ca urmare a analizei aprofundate şi a frecvenţei proceselor, nu reuşim să generalizăm şi să aplicăm teoria fenomenului concret. Simularea permite deseori surmortarea acestei dificultăţi. Cunoaştem situaţia globală şi procesele în derulare; ignorăm aportul lor la procesul general. Atribuind fiecăruia reguli contextuale, este posibil de a utiliza sistemele informatice pentru a reconstrui procesul. Incercăm astfel să vedem în ce măsura regulile utilizate permit redarea evoluţiei reale.” (Antoine Bailly – L’organisation urbaine, theories et modeles, Centre de recherche d’Urbanisme, Paris, 1975, pag. 11 – 15, citând din lucrarea lui Claval, 1972 a, pag. 22)

iii.Aceste modele sunt prezentarte pe larg în capitolul “Theoriser la ville” p.107 -163 semnat Denise Pumain, Marie-Claire Robic în cadrul volumului “Representer la ville” - coordonatori Pierre-Henri Derycke, Jean-Marie Huriot, Denise Pumain, ed. Economica, Paris, 1996, şi de către Antoine Bailly în lucrarea “L’Organisation urbaine”

iv.Modelul formal este acel model care a priori este constituit din două părti : una cinematică (cinematica se ocupă cu studiul mişcării, reprezentată în cazul nostru de transformare, de evolutia formei) pentru care obiectivul este de a descrie formele/stările procesului considerat şi o alta dinamică, ce are ca scop descrierea evoluţiei temporale între aceste forme (stări). În cadrul sistemului formal elementele sistemului considerat evoluează păstrând simetria iniţială a sistemului; transformarea / evoluţia acestuia este însă vizibilă. În cazul în care în urma unei variaţii Λ foarte mici de stare “aparenţa” sistemului din punct de vedere fenomenologic nu suferă nici o schimbare, avem de-a face cu un model continuu.


34

v. În lucrarea “Documentare privind proiecte urbane in Franţa” – Centrul de Documentare pentru Construcţii, Arhitectură, Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, Bucureşti 2002, arh. Ileana Mihăilescu împreună cu un colectiv de autori abordează în capitolul „Scările orasului: de la măsura la scop” (pag 37 – 47) noţiunea de scară teritorială ca unul din elementele fundamentale utilizate de urbanişti pentru studiul şi organizarea programelor de acţiune în teritoriu. Problema corelării acestor scări în cadrul planurilor şi proiectelor de urbanism intervine însă în mod diferit, odată cu interpretarea teritoriului ca o juxtapunere de suprafeţe independente unele faţă de altele sau ca o reţea de puncte de importanţe diferite. Este justificată poziţia potrivit căreia în prezent se pune problema abandonării ideii de întrepătrundere a scărilor teritoriale şi a situării proiectului urban în miezul demersului de planificare. Trecând în revistă scara unităţilor de referinţă ca element de abordare urbanistică - celula de locuire (Le Corbusier), unitatea de locuire (gruparea unităţilor de bază – locuinţele şi alăturarea infrastructurii şi serviciilor), unitatea de vecinătate (grupuri de unităti rezidenţiale legate pentru a funcţiona de un spaţiu verde, şcoală primară, centru comercial, dotări culturale), cartierul (ansamblu mai vast, cu populaţie mai numeroasă, ce adăposteşte colegiul, casa pentru tineri şi săli de spectacole), aglomeraţia (grupare de cartiere cu funcţionare autonomă, nivelul la care se amplasează marile echipări precum primăria, casa de cultură, muzeul, liceul, universitatea) autorii prezintă doctrina ce a marcat practica de urbanism pâna la sfârşitul anilor 1970 : “Oraşul visat de promotorii politicii marilor ansambluri era o federaţie de mici comunităti independente unele de altele. Aglomeratia urbană era prin definiţie multipolară”.[…] Practica de urbanism “se baza defapt pe o muncă de decupare a spaţiului (zonificarea), care să conducă la delimitarea unor zone între care trebuie repartizate în mod echilibrat populaţiile, activităţile, locuinţele şi infrastructurile. Se ajunge astfel la repartizarea sarcinilor între diferitele nivele de planificare” (pag. 39). Este prezentată ca alternativă noţiunea de reţea caracterizată prin suprapuneri şi intrepatrunderi: “ Este vorba despre intensităţi si concentrări, legate de prezenţa anumitor activităţi sau de anumite forme de locuire, de fluxuri de circulaţie, de obiceiuri şi valori funciare […]. Nucleul urban este caracterizat printr-un sistem de activităţi cu grad înalt de comunicare într-un spaţiu limitat, ceea ce permite o mare concentrare de posibilităţi“.


35

Confirmarea acestui tip de analiză are loc prin lucrările geografilor, care stabilesc faptul că nu există locuri privilegiate a priori, ci puncte nodale, condensări, determinate de locuri de adunare, puncte ce produc discontinuităţi în distribuţia populaţiei, a activităţilor şi a valorilor : “Diferenţierile spaţiale par prin urmare a fi fost inventate de oameni, iar centralitatea, înainte de a fi un loc, este un sistem de relaţii. […] Practicile de urbanism bazate pe decupaj si zonificare, chiar dacă aspiră la cuprinderea globală şi stăpânirea oraşului, pot tot mai greu să reflecte complexitatea structurii urbane.”(pag. 42). Potrivit aceluiaşi studiu, apare necesară o confruntare între abordările sectoriale. După cum reiese din paginile următoare (pag. 42, 43) , pe acelaşi tip de demers se sprijină şi analizele morfo-tipologice preconizate de şcolile italiene şi franceze, precum şi unele din inovaţiile mai recente din domeniul elaborării planurilor de urbanism, exemplificat fiind acest fapt printr-o lege regională din Toscana, datând din 1992, prin care se propune inlocuirea zonificării cu observaţii asupra teritoriului bazate pe recunoaşterea sistemelor şi locurilor : “Analiza sistemelor de mobilitate, ale peisajului, ale locuirii, ale productiei economice şi ale centralităţii, conduce la crearea mai multor hărţi, a căror scară poate depăşi nivelul comunal. Suprapunerea acestor planuri permite identificarea locurilor care sunt în acelaşi timp şi teritorii construite, produse ale istoriei şi direct perceptibile de locuitori, şi puncte care aparţin unor sisteme. Fiecare din aceste locuri se defineşte de un ansamblu de “prestaţii” : caracteristici fizice (deschidere sau inchidere, continuitate sau discontinuitate, densitate, permeabilitate a ţesutului) accesibilitate, prezenţa infrastructurilor şi serviciilor, valorile patrimoniale sau peisagistice… Intervenţia publică trebuie prin urmare să consolideze, să amelioreze şi să diversifice aceste prestaţii.” Ca o concluzie a studiului adus în discuţie apare ideea că “abordarea oraşului prin prisma zonificării, al unui decupaj al spaţiului în unităti independente, explică faptul că trecerea de la un nivel teritorial la altul era perceput ca o simplă problemă de traducere din limbajul previziunii în cel al dreptului, de transcriere a unor norme şi reguli în obiective operationale. Aceasta conceptie este însă prea puţin compatibilă cu funcţionarea societăţilor contemporane, în care modalităţile de luare a deciziilor ţin mai degrabă de o bună guvernare şi nu de guvern. A devenit deci insispensabilă construirea de noi imagini reprezentative pentru a întelege şi a acţiona asupra oraşului, sprijinindu-se pe noţiunile de locuri, reţele şi sisteme.


36

Teritoriul nu mai apare ca un continuum, ci ca un ansamblu de puncte mai mult sau mai putin legate între ele. Urbanismul urmăreste deci mai putin să creeze un spaţiu omogen, cât să amelioreze prestaţia fiecăruia dintre nodurile care compun reţeaua. Activitatea de proiect, cea care caută să analizeze şi să transforme un sit anumit, joacă un rol central în demersurile contemporane de planificare urbană.” (sublinierea autorilor).

vi.Un sistem de forme în evoluţie suferă un proces trans-formal dacă răspunde următoarelor condiţii : - pentru un sistem formal P, orice stare A poate fi caracterizată printr-un sistem de caracteristici a ale sistemului P - dacă în decursul timpului starea A se transformă în starea B, B de asemenea poate fi definită de un ansamblu de parametrii b ai sistemului P în aşa fel incât B se deduce formal din A în interiorul sistemului P. Aşadar există o aplicaţie bijectivă ale componentelor lui P în ansamblul formelor reprezentate de evoluţia sistemului, adică nu apar elemente noi, iar cele existente evoluează în interiorul sistemului

vii. Autorul arată că “înţelegerea topiei ca mai mult decât doar o configuraţie spaţială, socială, cinematică, etc., o configuraţie complexă prin faptul că se referă la toate manifestările formei urbane, pe un anumit plan de esenţializare; topia urbană este o schemă a formei urbane, care se realizează mental pornind de la (ne)identitatea existenţelor urbane.”

viii. De-a lungul istoriei asezărilor umane, până în secolul XX, una dintre caracteristicile fundamentale ale oraşului era definiţia spatială a acestuia, caracterul său finit. Aşa cum arăta Teodor Gheorgiu “societăţile tradiţionale nu puteau concepe întemeierea unei aşezări fără o delimitare fermă. Zidul de incintă, şanţul de apărare, palisada sau pur şi simplu limita proprietăţii au existat iniţial din raţiuni religioase, la care s-au adăugat cele legate de securitate. Aşa se explică perenitatea acestui concept în întreaga istorie a urbanisticii premoderne, de la cea sumero-babiloniană, hitită, egipteană, până la cea grecească, etruscă şi romană. Limita oraşului medieval s-a dovedit la fel de importantă, cu atât mai mult cu cât în Europa, mai ales, ea separa oamenii liberi de cei neliberi. Exista, oricum, un contur al oricărei asezări, indiferent de statut.” Astăzi, problema aglomeraţiilor urbane relevă problema limitelor controlabile sau previzibile, organismul urban – orasul – fiind din ce în ce mai greu de delimitat spaţial de asezările adiacente impreună cu care alcătuieste o aglomeraţie urbană. (Teodor O. Gheorghiu, Locuire şi


37

neAsezare, ed. Paideia, Bucuresti, 2002, Cap. Involuţia : oraş-aglomeraţie urbană – o fatalitate ?, pag. 141 si urm.)

ix.Topologia este acea ramură a matematicii ce are ca scop studiul proprietăţilor geometrice ce se conservă prin deformare continuă.(Dictionar enciclopedic Larousse). Geometrie de poziţie, independentă de formă şi mărime (Dictionar Micro Robert). Ramură a matematicii care studiaza proprietaţile mulţimilor de puncte neschimbătoare faţă de unele transformări (DEX).

x. Prezenta lucrare încearcă definirea noţiunii, conturarea problematicii şi a obiectului de studiu pentru această posibilă nouă ramură a urbanismului, negăsind în literatura de specialitate o abordare în această direcţie. In acelasi timp, a încercat să se rezume la a introduce acest concept în cadrul cercetării, încercând să-l definească, utilizându-l în cadrul studiului formei urbane în stransă legatură cu relaţia continuitate/discontinuitate în evoluţia acesteia.

Documents

Tiberiu Florescu