CONCEPTE ȘI METODE DE ANALIZĂ SPATIALĂ IntroducereÎn geografie, la fel ca în orice alt domeniu de studiu, studiul începe prin colectarea câtorva informații de bază.  În cazul geografiei, acesta este răspunsul la intrebarea unde.   Cunoasterea   locurilor,   activitatilor   și   caracteristicilor   de   mediu   reprezinta primul   pas   în   abordarea   realitatii   dintr­o   perspectivă   geografică.   În   continuare, studiul   geografic   înseamnă   a   răspunde   la   alte   întrebări   importante:  De   ce  sunt oamenii   și   activitățile   localizate   în   anumite   regiuni?   Cum   caracteristicile   și activitățile dintr­un anumit loc interacționeaza pentru a face acest loc unic, și care sunt relațiile dintre diferite locuri? Ce factori sau forțe provoaca aceste distribuții de caracteristici și activități? Cum și de ce sunt aceste distribuții în schimbare? Și cum putem modifica aceste distribuții în beneficiul oamenilor?

Geografia este adesea menționată ca o știință spațiala. Literalmente, geografia înseamnă „descrierea pământului”, dar, de fapt, multe alte științe abordeaza, într­un fel   sau   altul,   acest   subiect.  Deci,   geografia   poate   fi   mai   bine  definită   ca   studiul comportamentului   spațial   al   societatii  umane,   al   relațiilor   spațiale   între   locuri,   a proceselor spațiale care creează sau mențin acele comportamente și relatii. Din punct de   vedere   spațial,   geografia   studiază   modul   în   care   elementele   sunt   distribuite, modul în care au loc mișcări, și modul în care procesele funcționează în spațiu.

Geografia este studiul interacțiunilor tuturor fenomenelor fizice și umane în locuri individuale și modul în care interacțiunile dintre locuri formeaza modele și organizeaza spațiul.  Convențional,  geografia  este   împărțita   în două  discipline de bază.• Geografia   fizică   studiază   caracteristicile   mediului   natural:   când   geografia   se 

concentrează pe subiecte cum ar fi clima, solul și vegetația, aceasta este o stiinta naturala.

• Geografia Umană  studiază  grupurile umane și activitățile lor, cum ar fi limba, industria, precum și construirea de orașe, fiind o știință socială. Geografia Umană este un domeniu larg de cercetare științifică  care cuprinde o gamă  variată  de subdomenii,  cum ar   fi  geografia  sociala,  economica,  politica,  culturala.  Dintre acestea, geografia economică este preocupata de modelele spațiale de producție, distribuție   și   consum de bunuri   și   servicii,  precum  și  de  variația  activităților economice în spatiu la diverse scari geografice, de la local la regional și global.

Geografia face trecerea de la științele fizice și științele sociale, astfel, ea are un puternic caracter interdisciplinar. Geografii investigheaza procesele care stau la baza tuturor   distribuțiilor   observate  și   modelelor.   Tehnologia   a   accelerat   ritmul   de schimbare,   și   cunoasterea   forțelor   schimbarii   este   esențială   pentru   înțelegerea   și gestionarea modelelor la nivel mondial care ar putea apărea în viitor.

Geografia moderna este similara cu alte domenii ale cunoașterii în conținut, dar distincta în abordare. Numărul mare de subiecte analizate de geografie este la fel de studiat de o gamă largă de discipline științifice (climatologie, hidrologie, știința 

solului, biologie, istorie, demografie, sociologie, economie, științe politice, și altele). Ceea ce distinge geografia de aceste discipline este abordarea sa unica, holistică și integratoare a cunoașterii.

Geografia oferă un mod de gândire și de înțelegere a lumii în care trăim. Nici o altă  disciplină  științifică  nu are această  abordare. Geografia este integratoare  în abordarea   sa   de   cunoaștere.   De   exemplu,   pentru   a   înțelege   foametea   în   Africa, geografii examineaza relațiile dintre climă, sol, practici agricole, creșterea populației, prețul alimentelor,  degradarea mediului,   instabilitatea politica,  razboaiele civile  și încă   alți   factori   relevanți.   Pentru   a   explica   criza   politica   din   Orientul   Mijlociu, geografii studiază interdependențele dintre resursele de apă și energie, diferențele în credințele   religioase,   modelele   de   evolutie   istorica,   legăturile   internaționale   ale grupurilor locale și  strategiile contradictorii  pentru realizarea creșterii  economice. Interdependenta dintre factorii care afectează regiunile lumii ne ajuta sa intelegem de   ce   oamenii   dezvolta   un   anumit   comportament   spațial.   Geografii   integreaza cunoștinte legate de forțele sociale, economice, politice, culturale și de mediu care modelează activitatea umană în locuri și regiuni din întreaga lume.

Concepte geografice de bazăGeografii folosesc termenul spațial ca un modificator esențial în definirea întrebărilor lor   și   formarea   conceptele.   Întrebările   geografice   au   punctul   de   plecare   în observațiile de bază despre localizarea și natura locurilor și cu privire la modul în care locurile sunt similare sau diferite unul de altul. Astfel de observații, deși par simple, sunt importante pentru intelegerea lumii în care trăim.

Geografii   colecteaza   și   analizeaza   informații   geografice,   dar   ele   se concentreaza pe diferite teme și folosesc abordări analitice variate:• Analiza areala integrează caracteristicile geografice ale unei zone sau un loc;• Analiza spațială subliniază interacțiunile dintre locuri;• Analiza sistemelor geografice se concentreaza pe înțelegerea interacțiunilor dintre mediul natural și societatea umana.

Conceptele de bază din geografie vor fi analizate în funcție de aceste trei linii de gândire. Deci, pentru analiza areala, conceptele de bază sunt: locul, pozitia sau localizarea și regiunea.

Locul,  un concept legat de localizarea geografica, se referă   la caracteristicile fizice și culturale. Fiecare loc are o combinație unică de caracteristici fizice și umane. Locul are pozitie geografica, dimensiune, atribute care se dezvoltă și se modifică în timp, este rațional structurat, interacționează  cu alte locuri și  poate forma regiuni bazate pe asemănările și diferențele dintre acestea.

Localizarea  poate   fi   absolută   sau   relativă.   Localizarea   absolută   este identificarea unui loc printr­un sistem precis și unanim acceptat de coordonate, de aceea   este   numita   uneori   localizare   matematica   și   este   descrisa   cu   referire   la 

latitudine și longitudine. Localizarea relativă este poziția unui loc în raport cu cea a altor locuri și activităti.

Localizarea   relativa   exprimă   interconectarea   spațială   și   interdependenta   și influenta   acestora   asupra   accesibilitatii.   Aceasta   ultima   caracteristica   poate   fi   o resursă   la   fel   de   valoroasă   ca   depozitele   minerale   sau   de   sol   fertil.   Locul   de amplasare relativă este aproape în continuă schimbare, prin modificări ale rutelor și tehnologii  de transport,  precum și  prin evolutia retelelor de comunicatii  care pot redistribui   continuu accesibilitatea.  Deschiderea  unei  noi   autostrăzi,  de  exemplu, stimulează dezvoltarea de noi locuinte și servicii pe marginea rutelor de transport, cum   ar   fi   mall­urile.   În   acelasi   timp,   cu   toate   acestea,   noua   autostrada   poate redirectiona fluxurile de transport care duceau spre mall­urile mai vechi, și astfel le separa de clienti. Orasele mari cresc în tările prospere de multe ori în cazul în care acestea sunt situate  în mod avantajos  în modelele nationale sau internationale de comert, dar zonele izolate se încadrează, de obicei, în spatele acestora și stagneaza. Una dintre cele mai mari redefiniri ale localizarii relative din istorie a avut loc atunci când europenii au învătat cum să navigheze în jurul Africii pentru a ajunge în Asia. O mare parte a comertului, care s­a desfasurat înainte prin călătorii lungi și dificile pe uscat în Asia și Africa a fost atras de zonele de coasta. Transportul terestru a fost înlocuit de transportul maritim, și astfel s­au dezvoltat noi orase litorale, cum ar fi Bombay (azi Mumbai) în India, Rangoon în Birmania (astazi Yangon în Myanmar) și Hong   Kong,   pe   litoralul   Chinei.   La   polul   opus,   cele   mai   importante   orase   din interiorul continentelor Eurasia și  Africa au intrat  în declin.  Unele dintre acestea, cum ar fi  Kashgar,  un oras vizitat de către exploratorul  Marco Polo  în secolul al XIII­lea, nu a mai recuperat importantă pe care o avea mai inainte. Modificările în tehnologia de transport  pot redistribui,  de asemenea,  accesibilitatea.   În anii  1950, Canalul Suez a fost principala cale de transport al petrolului din Orientul Mijlociu catre Europa de Vest.  Tancurile petroliere au crescut  în dimensiune atât  de mult încât nu au mai putut sa mai treaca prin canal, asa că au trebuit să navigheze în jurul Africii. Aceasta redirectionare a situat Cape Town între Golful Persic și Rotterdam, portul principal al Europei pentru importul de petrol. Noi afaceri în crestere au fost atrase   la   Cape   Town,   care   a   devenit   un   centru   înfloritor   pentru   aprovizionarea navelor și activitătile de reparatii navale. Un exemplu mai recent se referă la legătura finalizată   în   2000   peste   strâmtoarea   Oresund   dintre   Suedia   și   Danemarca,   care cuprinde o serie de poduri, o insula construita și un tunel. Orasele dintre Copenhaga pe   partea   daneză   și   Malmö   pe   partea   suedeză   sunt   acum   unite   într­   o   zonă metropolitană din mai mult de 3 milioane de oameni. Noua ruta de transport, care include atât o autostradă și o cale ferată, permite accesul în interiorul Europei din Peninsula Scandinavă pana în Peninsula Iberica. Amplasarea relativă a unui loc se poate   schimba,  de  asemenea,   în cazul   în care  scara   teritorială   a  organizării  unei activităti se schimbă. De exemplu, atunci când barierele comerciale dintre tări sunt eliminate, activitătile se redistribuie. Redistribuiri semnificative apar în America de 

Nord pentru ca economiile din Statele Unite, Canada și Mexic fuzioneaza prin noul acord   comercial   (NAFTA).   Un   alt   exemplu   vine   din   Europa,   în   cazul   în   care activitătile   se   readapteaza   de   la   o   scară   natională   a   organizarii   la   scara supranationala reprezentata de Uniunea Europeană.

Regiunea  este   o   zonă   definită   de   către   una   sau   mai   multe   caracteristici distinctive, cum ar fi clima, tipul de sol, limba, sau activitatea economică. Geografii definesc regiuni, prin descrierea și analiza asemănărilor și diferentele dintre ele. În ciuda variatiei largi de caracteristici fizice și culturale de pe tot globul, acestea sunt rational   aranjate   prin   procese   usor   de   înteles.   La   baza   regionalizarii   rămâne   un criteriu   specific   considerat   a   fi   critic   pentru   întelegerea   unicitatatii   unei   regiuni, precum   și   caracteristicile   sale   comune   cu   alte   regiuni   ale   lumii.   Toate   regiunile cunoscute sunt caracterizate prin localizare, dimensiune spațială, limite bine definite, și o anumită pozitie în ierarhia regiunilor. Geografii disting doua tipuri de regiuni.

• Regiunea formală  este cea care arată  uniformitate esentiala  în una sau mai multe caracteristici fizice sau culturale, cum ar fi o tară sau un lant muntos. 

• O regiune  functionala   (nodala),  prin  contrast,  este  definita  de   interactiuni între locuri, cum ar fi comertul sau comunicatiile. Cele mai populare exemple de regiuni functionale sunt zonele urbane. Uneori,   oamenii   confunda   regiunile   bazate   pe   fenomenele   naturale   cu 

regiunile definite pe baza unor criterii culturale. De exemplu, multi oameni se referă la Africa ca o regiune. Africa este un continent, dar mediul fizic nu este omogen,  iar multe popoare nu au aceeasi cultură  sau experiență  istorică. Din punct de vedere istoric,   Desertul   Sahara   a   împărtit   popoarele   mai   eficient   decat   a   facut­o   Marea Mediterană. Pentru vechii romani, de exemplu, Africa de Nord și Europa de Sud au format o singură regiune axata pe Marea Mediterană (cuvântul înseamnă „mijlocul lumii").   Africa   sub­sahariana   a   fost   o   regiune   separată,   distinctă   și   greu   sa   fie strabatuta. Cele două părti sunt încă incluse în regiuni distincte ale lumii, în timp ce criteriul de regionalizare a evoluat în timp (economic sau cultural).

Analiza spațială caută modele în distributia activitatilor umane și a proceselor de mediu de pe suprafața Pământului.

Distribuția  unui   fenomen   înseamnă   poziția   sa,   plasarea   sau   aranjamentul spațial.   Geografia   studiază   proprietătile   geometrice   ale   distributiilor   precum   și procesele   responsabile  pentru crearea  și  modificarea  acestor  distributii.  Geografii analizeaza   distributiile   și   folosesc   trei   termeni   pentru   a   le   defini:   densitatea, concentrarea și modelul spațial.

Densitatea  descrie   frecvența  de  apariție  a  unui   fenomen  în raport   cu  zona geografică.   Aceasta   este   de   obicei   exprimata   ca   un   număr   pe   kilometru   pătrat. Exemplele includ densitatea drumurilor (numărul de kilometri de drumuri pe kmp) și   densitatea   populației   (numărul   de   persoane   pe   kmp).   Multe   statistici   sunt raportate   la  unitatea  politică  de   referinta,   asa   cum  este   statul   sau   tara.   În  2000, populatia Rusiei a fost de 147 milioane, iar populația Belgiei a fost de 10 milioane de 

locuitori, astfel încât Rusia a avut de aproape 15 de ori mai multi oameni ca Belgia. Rusia,   cu   toate   acestea,   este   mult   mai   mare   decât   Belgia,   astfel   încât   densitatea populatiei din Rusia a fost doar de 9 persoane pe kmp., în timp ce cea a Belgiei a fost de 333 pe kmp., de 37 de ori mai mare decât a Rusiei. Ar trebui să se acorde atentie modului în care aceste cifre sunt interpretate, deoarece acestea nu reflectă variatiile interne  în distributia populatiei   în interiorul  frontierelor politice ale unei tări.  De exemplu,   densitatea   populatiei   în   Egipt   oferă   doar   o   evaluare   aproximativa   din cauza diferentelor uriase între Delta Nilului și sudul tării reprezentat prin deșert.

Concentrarea se referă la distribuirea unui fenomen într­o anumită zonă. Dacă acest lucru se găseste în imediata apropiere, atunci distributia este concentrata, dar în cazul în care este localizata la departare, distributia este dispersată. De exemplu, în multe părti ale lumii, fermierii trăiesc în sate și se deplaseaza spre terenurile de cultura,   în mediul   rural.  Deci,  populatia  este  concentrată   în sate.   În America  de Nord,  pe de altă  parte,  majoritatea fermierilor  trăiesc  în ferme izolate,  situate pe terenul pe care il exploatează, astfel încât populația este dispersată. 

Modelul   spațial  se   referă   la   aranjamentul   geometric   de   persoane,   orase, activităti, sau căile de comunicatie din cadrul unui teritoriu. De exemplu, în cele mai multe orase moderne, strazile sunt aranjate într­un model de grilă regtangulară, în timp ce în orasele mai vechi aspectul strazilor este mult mai neregulat.

Mișcarea înseamnă interactiune spațială. O lege de bază în geografie ne spune că în sens spațial, totul este legat de orice altceva, dar că relatiile sunt mai puternice atunci când elementele sunt mai aproape unul de celalalt. Deci, interactiunea dintre locuri scade în intensitate și frecventă pe masura ce distana dintre ele creste.

Distanța poate fi măsurată absolut, în termeni de mile sau kilometri, dar poate fi de asemenea măsurată în alte moduri. Ea poate, de exemplu, să fie măsurată în timp. Uneori poate fi mai rapid pentru a ajunge la un loc care este departe decat a ajunge   la   un   alt   loc,   care   este,   în   distanța   absoluta,   mai   aproape.   De   exemplu, diferenta dintre parcurgerea unei regiuni de campie   sau a uneia montane. O altă măsură poate fi costul necesar pentru a parcurge distanța. Transportul terestru este de obicei mai scump decat transportul pe apă, astfel două porturi care sunt departe unul de altul prin distanța absoluta pot fi aproape prin distanța evaluata  prin cost. Asa se explică de ce multe zone dens populate de pe Pamant sunt situate în lungul coastelor maritime sau cursurilor de apă. Grecia antică, de exemplu, a constat din orasele   din   jurul   Mării   Egee,   iar   Imperiul   Roman   s­a   dezvoltat   în   jurul   Mării Mediterane. Cunoasterea distantei relative este importanta  în lumea contemporană caracterizată de interdependente în crestere la nivel mondial, telecomunicatii rapide și reducerea timpului de călătorie între locuri.

Difuzia este procesul prin care un element sau caracteristică se răspândeste în timp și   în spatiu.  Orice  inovatie   ­  utilizarea unui   instrument,  o  noua moda,   sau dezvoltarea unei noi tehnologii – se naște intr­un anumit loc. Urmărirea difuziei de inovare   sugerează   modul   în   care   popoarele   și   culturile   interactionează   și   se 

influenteaza unul pe celalalt.  De exemplu,  Revoluția  Industrială  s­a difuzat de  la locul de origine din Anglia, la sfarsitul secolului al XVIII­lea în Europa și America de Nord  în secolul al  XIX­lea și   la cele mai multe alte părti  ale lumii  în secolul XX. Geografii  definesc trei moduri  de bază  de difuzie:  difuzie de relocare,  difuzie de vecinatate sau contagioasa și difuzie ierarhica. Difuzia de relocare apare intre locuri separate   în  spatiu.  Un   trib  nomad,  de  exemplu,   calatoreste   în  spatiu  până   când găseste un mediu fizic similar celui din care a plecat, și apoi se stabileste  în noul teritoriu. Acesta transferă, de asemenea, ideile și practicile din zona de origine în cea de destinatie.  Difuzia de vecinatate are loc dintr­un loc  în mod direct  într­un loc învecinat. În trecut, acest tip de difuzie era de multe ori descoperit de dispersia de stiluri   artistice   și   articole   de   moda   sau   răspândirea   epidemiilor   sau   crizelor economice. De exemplu, valuri succesive de holeră au atins diferite locuri din lume, în timpul secolului XX, cu raspandire din sud­estul Asiei catre Asia Centrală, Rusia și Europa Centrală și Africa. Uneori, difuzia nu apare adiacent în spațiu, ci în jos și în sus într­o organizare ierarhica. Ca regulă generală, mai multe informatii circulă  în sus și în jos printr­o ierarhie decât pe acelai nivel al ierarhiei. Societătile avansate prezintă,  de obicei, ierarhii bine dezvoltate ale oraselor și  putem studia modul  în care ierarhia a evoluat în timp. Odată ce o ierarhie este dezvoltata, difuzia oricărui fenomen specific  ar  putea  fi  urmărita  de   la  câteva mari  orase  până   la  mult  mai numeroase orase mici și sate. Harta celor mai frecventate rute interne aeriene din Statele Unite, de exemplu, reflectă ierarhia naională a oraselor. Pentru a zbura de la un oraș mic într­un alt oraș mic, un pasager poate să zboare mai întâi într­un oras mai mare din apropiere (care este o miscare în sus pe ierarhie), apoi de la acel oras mare la alt oras mare (miscare orizontala pe ierarhie) și în cele din urmă de la orasul mare   în   cel   mic   de   destinatie   (miscare   în   jos   pe   ierarhie).   Multe   fenomene   se difuzeaza ierarhic  în prezent.  Răspândirea unei  boli  sau a unei   inovatii  culturale poate fi de multe ori urmărita printre principalele metropole din lume înainte de a ajunge în jos, în orasele mai mici din fiecare tară. Această cale de difuzie dezvăluie interconectarea lumii.

Răspândirea unui fenomen poate fi oprită prin diferite bariere. Oceanele sau deșerturile   maresc   distanța   masurată   prin   cost   sau   timp   între   locuri.   Alte caracteristici topografice, cum ar fi munții sau văile au blocat comunicarea umana și au contribuit la izolarea culturală în cursul istoriei. În Asia munții Himalaya și văile adanci ale fluviilor Tongtian, Mekong sau Brahmaputra au facut călătoria pe uscat dintre China și India extrem de dificilă, astfel încât aceste două culturi și concentrari mari de populație sunt izolate una de alta. Alte bariere de difuzie culturala includ granitele politice și chiar și granitele dintre cele două regiuni culturale. Ostilitatea, neîncrederea, concurența pot reduce orice comunicare și schimburile între ele.

Sisteme naturale și umane

Pământul   este   privit  de   către  geografi   ca  un   set  de   sisteme   interdependente   de mediu   și   umane.   Un   sistem   este   un   grup   de   elemente   interdependente,   care interactionează   într­un   mod   regulat   pentru   a   forma   un   tot   unitar.   Modelele   de sisteme ii ajuta pe geografi sa vada cum sunt legate între ele diferite componente ­ cum o activitate, un proces,  sau un eveniment le afectează  pe celelalte. Geografia subliniază,   de   asemenea,   interactiunile   dintre   oameni   și   mediul   înconjurător. Activitătile umane sunt influentate de conditiile de mediu, dar oamenii, la rândul său modifica mediul fizic în care trăiesc. Societătile umane trebuie să se adapteze la conditiile locale climatice, de vegetatie, la resursele de apă, precum și alte atribute ale  mediului   local,  pe măsură  ce   învată  să  exploateze resursele  locale.  Societătile umane nu sunt, totusi, pasive. Societatea umană adaptează și modifică în mod activ și deliberat conditii naturale. Vegetatia care acoperă o mare parte a Pământului este reprezentata de culturile agricole sau păsune care este mentinută pentru beneficiul uman. Astfel, interactiunea dintre mediu și oameni este reciprocă ­ mediul afectează viata și culturile umane, iar oamenii modifica mediul natural.

POPULAȚIA MONDIALĂ

Evoluția recentă a populației pe globÎn octombrie 2011, populatia lumii a înregistrat 7 miliarde de persoane. În ceea ce priveste  evoluția  demografică,   secolul  XX a   reprezentat  o  etapă   aparte   în  istoria omenirii.   Progresul   remarcabil   în   agricultură,   industrie   și   stiintele   medicale   a contribuit la explozia demografică, mai ales în a doua jumătate a secolului XX. La începutul erei noastre, potrivit istoricilor, numărul populatiei a fost de 250 de mii de oameni. A fost nevoie de 18  secole pentru a ajunge la 1 miliard de locuitori. Din 1804 a fost nevoie de numai 123 ani pentru ca populatia lumii sa se dubleze (ajungand la 2 miliarde de oameni în 1927). După acest moment, creșterea populației a fost din ce în ce mai rapida: a fost nevoie de 33 ani pentru a atinge 3 miliarde de oameni  în 1960, de  14  ani  pentru a  ajunge   la  4  miliarde  de  oameni   în 1974,  de  13  ani  pentru a înregistra 5 miliarde în 1987 și 12 ani pentru a totaliza 6 miliarde de locuitori în 1999 (World Population Prospects,  1999 ).  Aceeasi  perioada de timp a fost necesara  și pana la adaugarea ceui de al saptelea miliard la populatia mondiala în 2011. 

Între 1995 și 2000, populația lumii a fost în crestere cu o rata de 1,3% pe an, adăugând în medie 77 de milioane de persoane în fiecare an. Aceeasi rata de crestere s­a   inregistrat   și   în  cursul   anilor   2000.  Recenta   cretere  este   mai  mică   decât   cele înregistrate   în   anii   1970   și   1980   (valoarea     cea   mai   mare   a   fost   înregistrată   în 1965­1970, când rata de crestere a fost de 2,04% pe an).

Diferențele dintre regiunile mari ale globului sunt extrem de ridicate: o rata de crestere comparabila cu cea mondiala se înregistrează în Asia, aproape dubla în Africa, mai mare decât media mondială în America Latină și Caraibe, mai mica în America de Nord.  Europa, pe de altă  parte,  are cea mai scăzută   rată  de crestere (0,03%) și Europa de Est are o rată negativă (­0,2%).

Tabel 1. Populatia regiunilor majore ale lumii, 1950, 2000 și 2050 (milioane locuitori, varianta medie de prognoza)

1950 2000 2050

Mondial 2 521 6 100 8 909

Regiuni dezvoltate 813 1 182 1 155

Regiuni în dezvoltare și subdezvoltate

1 709 4 719 7 754

Africa 221 (3)* 749 (2) 1 766 (2)

Asia 1 402 (1) 3 585 (1) 5 268 (1)

Europa 547 (2) 729 (3) 628 (4)

America Latina și Caraibe 167 (5) 504 (4) 809 (3)

America de Nord 172 (4) 305 (5) 392 (5)

Oceania 13 (6) 30 (6) 46 (6)

Sursa: Previziuni asupra populatiei  mondiale, ONU, 2000; * Cifrele din paranteze reprezintă poziția continentelor în ierarhia mondială.

Diferitele   rate   de   crestere   demografică   conduc   la   redistribuirea   populatiei lumii între zonele geografice majore și grupurile de tări. În timp ce în 1950, Europa și America de Nord au reprezentat 28,5% din populatia lumii, ponderea lor din totalul mondial a scăzut la 17% în 2000 și va scădea în continuare la 11% în 2050. În schimb, Africa a inregistrat o crestere a ponderii în populatia lumii de la 9% în 1950 la 13% în 1998 și se estimează că va ajunge la aproape 20% în 2050. Ponderile populatiei din Asia și America Latină sunt relativ mai stabile la aproximativ 60% si, respectiv, 10% din total.

Nouăzeci și sapte la sută din cresterea populatiei lumii are loc în regiunile mai putin dezvoltate.  În interiorul zonelor geografice majore,  cresterea populatiei  este inegal   distribuită.   Numai   10   tări   ale   lumii   au   contribuit   cu   60%   la   cresterea populatiei  în perioada 1995­2000. Primele două  tări au reprezentat mai mult de o treime din cresterea populatiei lumii: India 21%, iar China 15%. Următoarele opt tări sunt:  Pakistan,   Indonezia,  Bangladesh,  Filipine,  Nigeria,  Brazilia,  Mexic  și  Statele Unite ale Americii.

Tabel 2. Primele 10 tări care au contribuit la cresterea populatiei mondiale, 1995­2000(Cresteri anuale nete în mii)

Nr Țara Creșterea neta Procent Procent cumulat

1 India 15 999 20,6 20,6

2 China 11 408 14,7 35,3

3 Pakistan 4 048 5,2 40,5

4 Indonezia 2 929 3,8 44,2

5 Nigeria 2 511 3,2 47,5

6 SUA 2 267 2,9 50,4

7 Brazilia 2 154 2,8 53,1

8 Bangladesh 2 108 2,7 55,9

9 Mexic 1 547 2,0 57,9

10 Filipine 1 522 2,0 59,8

Subtotal 46 494 59,8 59,8

Total mondial

77 738 100 100

Sursa: World Population Prospects, ONU, 1999.

O privire mai atenta ne arată că 6 dintre tări sunt asiatice demonstrand faptul că   Asia   este   continentul   cel   mai   important   din   punct   de   vedere   al   exploziei demografice. O tară din Africa, două tări din America Latină și una din America de Nord   completeaza   lista.   În   ceea   ce   privește   dezvoltarea   economică,   lista   este dominata de țările în curs de dezvoltare (9 dintre ele) și doar una este dezvoltata. Aceasta este o dovadă  puternică  că  creșterea mare a populației  este caracteristică pentru țările în curs de dezvoltare. Luând ca referință rata anuală de creștere de 1,3% în ultima perioadă de 5 ani (1995­2000) reiese că există diferențe mari între țări în funcție de dezvoltarea lor economică. Cifrele variaza după cum urmează: 0,3% este rata   medie   de   creștere   pe   an   în   țările   dezvoltate,   de   1,6%   în   țările   în   curs   de dezvoltare și de 2,4% în țările cel mai puțin dezvoltate (World Population Prospects, 1999). Cum putem explica aceste diferențe? Țările dezvoltate sunt capabile să susțină creșterea   demografică,   dar,   în   schimb,   inregistreaza   o   evolutie   stabila,   iar   unele dintre ele chiar o scădere a populației. În același timp, tările în curs de dezvoltare și cele mai puțin dezvoltate nu au capacitatea de a face față creșterii presiunii umane asupra mediului și  a resurselor naturale limitate și totusi inregistreaza cresteri de populatie. Răspunsul este dat de procesul de tranziție demografică. Țările dezvoltate 

au   finalizat  acest  proces,   ele  au ajuns   la  punctul   în  care   rata  mortalității  și   rata natalității sunt aproximativ egale, iar populatia creste lent. Cele în curs de dezvoltare și țările cel mai puțin dezvoltate sunt încă în primele etape ale acestui proces.

Tranziția demograficăLa   începutul   istoriei   societatii   umane,   oamenii   au   descoperit   că   ar   putea   să   se refugieze într­un grup, și că cu atât mai mare era acet grup cu atat mai în siguranta au fost membrii sai. Ideea că puterea se află în număr a câștigat chiar mai mult teren în societățile  agricole,  deoarece cultivarea   terenurilor   implica  un numar mare de forța de munca, iar războaiele au fost castigate de armatele mai numeroase. Aceste cerințe economice de bază, împreună cu o capacitate tot mai mare a agriculturii de a hrani tot   mai multe persoane (o consecință a revoluției agricole) conduc la prima creștere a populației lumii. Dar ratele ridicate de natalitate au fost compensate  în mare parte de ratele de mortalitate la fel de mari și mult mai fluctuante. Foametea, războaiele și epidemiile au redus aproape ciclic populația lumii: de exemplu, ciuma din anii 1348­1350 a redus populația Europei cu un sfert; multe boli europene au migrat   odata   cu   populatia   în   continentele   nou   descoperite,   serviciile   medicale proaste și igiena precara au tinut populația sub control. Revoluția industrială a fost cea   care   a   permis   populației   lumii   să   crească   intens.   Aceasta   a   crescut productivitatea muncii în multe regiuni rezolvand problema foametei și malnutriției. A adus, de asemenea, imbunatatiri în domeniul ingrijirii medicale, astfel încât ratele de mortalitate au scăzut semnificativ. Ratele de natalitate au scăzut de asemenea, dar mult mai încet și populația lumii s­a dublat. Această creștere a populației mondiale este cunoscuta sub numele de „explozia demografică” și a ridicat multe întrebări cu privire la capacitatea planetei de a susține un număr tot mai mare de oameni.

Demografii cred că trecerea de la rate mare la rate scăzute a natalității, și de la o   speranta   de  viata  mare  au   generat   procesul   de  „modernizare   socială”   (World Resources,   2003).   Acest   complex   de   modificari   implica   îmbunptațirea   îngrijirii sanatății și accesul la planificare familială, accesul mai larg la educație în special în rândul   femeilor,   creșterea  economica  și   creșterea  nivelului  de   trai,   urbanizare  și creștere a oportunităților de angajare. Prin urmare, stabilizarea tendintei de evolutie a   populației   lumii   va   depinde   de   continuarea   sau   accelerarea   dezvoltării socio/economice  în majoritatea  țărilor  în curs de dezvoltare din lume. O serie de factori   ar   putea   împiedica   tranziția   demografică,   inclusiv   stagnarea   creșterii economice,   sărăcia  persistentă   sau  factorii   culturali   care   încurajează  dimensiunea mare a familiei, în ciuda creșterii prosperității. Dacă tranziția este blocata, populația mondială va continua probabil să crească de­a lungul secolului XXI.

Tranziția   demografică   reprezintă   un   proces   ireversibil   de   la   societatile tradiționale,   non­   industriale,   de   obicei   agrare  și   dominant   analfabete   care   sunt transformate de modernizare în societati industrializate, urbanizate și cu populatie educata. Efectul unei astfel de transformari la nivelul ratei de fertilitate este mediată 

prin   schimbări   în   normele  și   valorile   legate   de   copii,   părinti   și   familie.   Aceste modificări pot fi rezumate după cum urmează:•   valoarea   familiior   mari   devine   mai   puțin   importantă,   iar   costurile   fizice   și emotionale ale creșterii copilului sunt plasate mai central pe părinți ; • valoarea forței de muncă a copiilor scade atunci când familia nu mai este unitatea de producție de bază. În societățile agrare copii contribuie la forța de muncă agricolă de   la   vârste   fragede,   astfel   încât   acestia   sunt   de   obicei   considerati   ca   active economice.  Dar   în   mediile  urbane,   în   special   ca   urmare   a   introducerii   educației obligatorii  și restricțiilor privind munca copiilor, semnificația creșterii copilului s­a schimbat fundamental pentru părinți.• există oportunități mai mari într­o societate modernizata pentru femei, pentru a realiza un sprijin economic și satisfacție personală în afara rolurile de sotie și mama. Participarea femeilor pe piata muncii nu este compatibilă cu rata mare de fertilitate. • multe religii sustin în mod activ sau pasiv idealul familiilor mari, dar procesul de modernizare a societății umane este adesea însoțit de declinul de practici religioase și valoarea familiilor mari devine mai puțin importantă.• în societățile pre­industriale, există puține posibilități de avansare personala bazata pe o acceptare fatalistă a destinului. Dar odata cu diversificarea economică, apar noi oportunități  și  devine foarte apreciat  că  statutul   individual  poate fi  schimbat din punct   de   vedere   social.   Deschiderea   structurilor   de   clasă   permite   o   mai   mare mobilitate  socială  și  o   familie  mai  mica are mai  multe  șanse  de  a  urca  pe  scara socială. Copiii sunt astfel considerati ca fiind în competiție pentru resursele limitate de venit ale familiei, timp și efort cu bunurile și activitățile care determina statutul social.• ultima modificare este de reducere a mortalității, în special a copiilor mici, ca o componentă normala a procesului de dezvoltare. Impactul pe termen lung este de a reduce fertilitatea, deoarece mai multe nașteri intr­o familie nu mai sunt necesare pentru a asigura o dimensiune capabila să satisfacă necesitățile parentale de muncă, de securitate și de moștenire.

Alte modificări majore legate de atitudinea față de mărimea familiei, de vârsta de   căsătorie,   implicarea   femeilor   în   viața   socială,   libera   alegere   între   creșterea copiilor   sau   dezvoltarea   unei   cariere   profesionale   au   fost   adăugate   în   timpurile moderne   în  țările   dezvoltate.   Acestea   au   suferit   reduceri   majore   de   fertilitate, mortalitate  și ratele de creștere naturale în ultimele două secole. Fiecare dintre cei trei indicatori demografici avut un anumit timp de evolutie. Ca o regulă, în lumea dezvoltată, declinul mortalității precede scăderea fertilității cu aproximativ un secol, ceea ce duce la  înlocuirea tendinței stabile de evoluție cu explozia populației  din secolul al XIX –lea în Europa și America de Nord. În societățile pre­industriale, rata natalității este relativ constanta, în timp ce rata de mortalitate variază de la an la an, ca raspuns la epidemii  și la recoltele agricole variabile. După tranziție rolurile sunt inversate:  rata de mortalitate rămâne constantă   în timp ce fertilitatea oscilează   în 

raport  cu  schimbarile   culturale  și  economice.  Acest  proces  poate   fi   înțeles  ca  un răspuns la schimbările demografice, socio­economice, cu o mare varietate între țările dezvoltate: nu există nici o perioadă standard de timp necesar pentru trecerea prin etapele tranzitiei demografice, nici o reducere exactă a ratelor de fertilitate, nici un nivel   tipic   de   urbanizare,   de   alfabetizare   sau   bogatie   pentru   a   iniția   reducerea fertilității.

Același   proces   este   de   așteptat   să   aibă   loc   în   cazul  țărilor   în   curs   de dezvoltare. În ce măsură  și în ce interval de timp este greu de spus. Există dovezi puternice că unele țări în curs de dezvoltare au parcurs primele etape materializate în scăderea mortalității  și reducerea fertilității ca tările din America Latină. Dar nu există  nici  o garanție că  etapele ulterioare vor reproduce experiența europeană  și nord­americană   pentru   a   realiza   prin   scaderea   fertilitatii   niveluri   sustenabile ecologic   ale   populației.   Există   puncte   de   vedere   diferite   cu   privire   la   viitorul demografic al tărilor în curs de dezvoltare. Unii susțin că ritmul de modernizare în multe  țări din lumea a treia este mai rapid decât în țările dezvoltate din secolul al XIX­lea și că guvernele au capacitatea de a promova politici de control al fertilității. Mai sunt  și  alții  care consideră  că  fertilitatea este atât de profund inradacinata  în mostenirea culturală a țărilor mai puțin dezvoltate, incat reducerea sa este aproape un obiectiv imposibil de realiat. Două  tendințe noi apar  în  țările sărace:  ratele de fertilitate sunt în scădere mult mai repede decât s­a intamplat în  țările care astăzi sunt bogate, și rate totale de fertilitate nu sunt neapărat asociate cu îmbunătățirea veniturilor  și a nivelului de trai. Oricum, există trei factori care explică diferențele dintre modelul de tranziție demografică  a  țărilor dezvoltate  și a  țărilor în curs de dezvoltare:   rolul   tot   mai   mare   al   programelor   de   planificare   familială,   noile tehnologii   contraceptive  și   implicarea   mass­media   în   promovarea   familiilor   mai putin numeroase.

Raportul cu privire la Resursele mondiale ­ Tendințe critice ale populației  și bunăstării umane, lansat în 2003 de ONU, consideră că există două diferențe majore între  țările dezvoltate  și în curs de dezvoltare în ceea ce privește comportamentul demografic:1. Ratele de fertilitate. Declinul mai rapid al ratelor de fertilitate până în prezent a avut loc în țări care au realizat imbunatatiri majore în ratele de supravietuire pentru copii și nivelurile de învățământ și au implementat programe de planificare familiala (de exemplu, Columbia și Kenya). Aceste evoluții, la rândul lor, sunt adesea asociate cu creșterea   economică  și   schimbărilr   sociale,   inclusiv   drepturile   de   reproducere îmbunătățite, exodul rural­urban, noile structuri familiale, precum  și noile modele de ocupare a forței de muncă, în special modificările ratelor de participare a forței de muncă feminina. Scaderi importante de fertilitate sunt evidente  în țările în curs de dezvoltare   rapidă,   cum   ar   fi   Bangladesh,   Coreea   de   Sud,   Singapore   în   Asia,   și Columbia în America Latină. Astăzi, rata totală a fertilității în țările dezvoltate este de 1,6 copii la o femeie, cu toate acestea, este încă 3,1 copii la o femeie în țările în curs 

de dezvoltare. În cadrul grupului din urmă, diferențele sunt remarcabile. Thailanda a experimentat una dintre cele mai mari rate de dezvoltare economică ­ și una dintre cele mai mari  scăderi  ale ratei  de fertilitate din lume. Rata totală  de fertilitate  în Thailanda   a   scăzut   de   la   6,6   copii   la   o   femeie   în   anii   1955­1960   la   1,9   în   anii 1990­1995. În 1960, guvernul a lansat un program de planificare familială  și a luat masuri de control al natalitatii. Ca rezultat, rata de creștere a populației a scăzut de la un nivel record de 3,1 la suta la nivelul actual de 0.9 la sută. În țările mai sărace, experimentarea   acestui   tip   de   politica   demografica   ar   fi   dificilă.   Chiar  și   asa, programele   demografice  și   schimbările   sociale   au   început   să   reducă   ratele   de fertilitate în multe din țările mai puțin dezvoltate. De exemplu, Tanzania a cunoscut o scadere mica a ratei totale a fertilității, care a scăzut de la 6,8 copii la o femeie în 1960 la 5,9 copii la o femeie în 1990. Sprijinirea în continuare a țărilor și instituțiilor donatoare pentru programul de planificare familială a  țării, precum  și dezvoltarea educațională, sunt importante pentru continuarea acestor schimbari.

Schimbarea cea mai dramatică a ratei de fertilitate a fost în China, în cazul în care   rata   anuală   de   creștere   a   populației   naturale   a   scăzut   de   la   2,9   la   sută   la începutul anilor 1960 la sub 1 la suta la sfarsitul secolului 20. China este locuita de aproximativ 21% din populația lumii, astfel că declinul ratei de natalitate se resimte semnificativ la nivel global. În 1979, China a lansat o politică demografica  „o familie ­   un   copil”,   prin   oferirea   de   stimulente   pentru   a   reduce   fertilitatea,   cum   ar   fi recompensele   financiare  și   privilegiile   speciale   pentru   familiile   mici  și   sancțiuni pentru   familiile   care  nu   respecta  aceste   obiective.  Din  păcate,   s­au   raportat   mai multe abuzuri în aplicarea acestei strategii și China a renuntat la această politică. În 2002  a   introdus  un nou program prin care  cei   care  doresc  mai  mulți   copii   sunt obligați să plătească o „taxă de compensare socială”. Statisticile din China sugerează că politica oficială nu a functionat eficient, oricum: în 2000, 80% din copii chinezi sub 14 ani traiau în familii cu mai mulți copii. Politicile au fost aplicate mai strict în orașe decât   în   mediul   rural,   unde   nașterile   nu   sunt   declarate   deseori.   China   este determinată  să  continue să  reducă  rata natalității.  Aceasta a reușit  să  reducă  rata totală a fertilității la doar 1,8, dar aproape un sfert din locuitorii țării sunt sub 15 de ani, așa că numărul total de nașteri, probabil, va rămâne ridicat timp de mulți ani.

În concluzie,  rata natalității  brute  și  cea totala sunt  în scădere, dar rămâne relativ ridicata. Rata medie de fertilitate totala pentru  țările din Africa de Vest  în perioada 1995­2000, de exemplu, a fost de 6,1. În multe țări sărace, rămâne rațional din punct de vedere economic pentru cei  săraci  să  aibă  mai mulți  copii  ­  pentru aceleași motive ca și  în trecut pentru populațiile din țările bogate de astăzi. Se poate chiar argumenta că anumite  țări africane se confruntă cu lipsa forței de muncă în agricultură  și din cauza lipsei de capital pentru utilaje agricole, creșterea forței de muncă din mediul rural ar putea crește producția de alimente.2.   Speranța   de   viață.   Cele   mai   mici   rate   de   mortalitate   reflectă   în   primul   rând îmbunătățirea ratelor de supravietuire pentru copii și supravietuirea copilului este 

un factor determinant pentru dimensiunea familiei.  Țările în curs de dezvoltare au redus la jumătate decalajul sperantei de viata fata de țările industrializate în ultimii 40 de ani.  Țările cel mai puțin dezvoltate au inregistrat progrese mult mai mici  și speranța de viață din aceste  țări se situează la aproximativ 51 de ani. Cifrele sunt puternic corelate cu nivelul de dezvoltare economică: 78 ani pentru țările OCDE cu venituri mari, 68 ani pentru Europa de Est  și  CSI,  64 ani pentru  țările în curs de dezvoltare. Cea mai importantă cauză pentru reducerea speranței de viață este SIDA (Sindromul   Imunodeficienței   Dobândite).   Organizația   Națiunilor   Unite monitorizează 34 de  țări afectate în mare măsură de acest virus. Dintre acestea 29 sunt în Africa sub­Sahariana, 3 sunt în Asia (Cambodgia, India și Thailanda) și 2 în America Latină  și Caraibe ( Brazilia  și Haiti). Din cele 30 de milioane de persoane infectate în prezent în lume, 85% locuiesc în aceste 34 de țări. La sfârșitul anilor 1990, în cele 29 de țări africane, speranța de viață a scăzut la 47 de ani în loc de 54 de ani, în absența epidemiei de SIDA. Impactul demografic al SIDA este chiar mai dramatic în 9 țări dintre cele mai afectate, în care populația infectata reprezintă 10% sau mai mult din total: Botswana, Kenya, Malawi, Mozambic, Namibia, Rwanda, Africa de Sud, Zambia și Zimbabwe. În aceste țări, speranța medie de viață este estimată la 10 ani   mai   puțin   la   sfârșitul   anilor   1990   decât   ar   fi   fost   în   absența   SIDA   (World Population Prospects, 1999).

Cum putem intelege creșterea populației?Perspectiva   pesimistă.   În   mod   tradițional   aceasta   a   fost   gandită   ca   o   creștere   a populației tinuta sub control de mortalitatea variabilă. Primul om de stiinta care a adoptat acest punct de vedere a fost Thomas Robert Malthus. El a argumentat  în lucrarea sa „Eseu asupra principiului populației”, în 1798, că potentialul populației de a crește a fost mai mare decât cel al Pământului de a produce subzistență. El a ilustrat diferența sugerând că populația, atunci când nu exista niciun control, tinde să crească în progresie geometrica (2, 4, 8, 16, 32), dublandu­se, probabil, o dată la 25 ani, în timp ce furnizarea de produse alimente crește în progresie aritmetica (2, 3, 4, 5, 6). Teoria a fost reconsiderata în anii 1960 și 1970, atunci când fotografiile efectuate din spațiu au aratat că planeta este ca o nava spațiala. Aceasta are resurse limitate la bord,  astfel   încât  populația  umană  nu se poate extinde nelimitat,  sau planeta  va ramane pur  și  simplu fara  combustibil,  alimente  și  alte  sisteme vitale  de suport. Acest   punct   de   vedere   a   sporit   temerile  și   previziunile   privind   o   eco­catastrofă globală  și a generat o inflație de analize cu titluri apocaliptice: „Bomba populației”, „Născuti să moară de foame”, „Viitorul înfometat”, „Oamenii: o specie pe cale de dispariție”, cea mai cunoscuta dintre acestea fiind „Cercul care se închide”, de Barry Commoner și „Limitele Creșterii” de Meadows et al. la începutul anilor 1970. Ultima a   reușit   să   atragă   atenția   la  nivel  mondial.   Aceasta   a   oferit  un  model   bazat   pe interacțiunea la nivel mondial a cinci factori de bază (populație, producție agricolă, resurse   naturale,   producție   industrială  și   de   poluare),   care   determină   limitele 

creșterii. Studiul a fost primit favorabil de către biologi și ecologisti, dar viu criticat de   către   economiști  și   sociologi.   Primul   grup   a   fost   familiarizat   cu   creșterea exponențială   a   populațiilor   de   animale  și   de   plante   până   la   un   nivel   critic „încărcare”. Pe de altă parte, economiștii consideră că ipotezele cu privire la viitorul disponibilitatii resurselor nu iau în considerare modul în care sistemul de piață oferă stimulente   pentru   înlocuire,   reciclare  și   noi   metode   de   extracție.   Sociologii   au declarat   că   modelul   nu   da   atentie   heterogenitatii   sociale,   diferențelor   uriașe   în tranziția demografică, la faptul că ritmul de evoluție al populatiei nu este identic pe tot globul.Perspectiva optimista.  O sursă  de optimism este comportamentul uman, cealalta se referă la progresul tehnologic. În conformitate cu prima, omul are o poziție unică ca o   fiinta   extrem de  flexibila  și   adaptabila,   capabila   sa   limiteze   fertilitatea  umana, atunci când reducerea ratei mortalitatii determină populația să crească mai repede decât capacitatea mediului de a o susține. În astfel de condiții, o societate trebuie să­și recapete controlul asupra creșterii sale, astfel că  tinerea sub control a fertilitatii devine identificata cu un grup, asa cum este  și bunăstarea individuală. Acesta nu este un răspuns automat simplu, dar cuprinde întregul proces de schimbare socială prin care normele de comportament trebuie să fie concepute, difuzate pe scară largă și adoptate. Teoria se bazează pe presupunerea ca societatea umană se străduiește să mențină un echilibru. Într­o anumită măsură, este o expresie de auto­reglare, deși aceasta poateavea un decalaj de timp fata de creșterea populației din cauza inerției culturale,   care  variaza  de   la  o   societate   la  alta.  A  doua   sursă  de  optimism este capacitatea omului de a se adapta, de a inova, de a substitui, de a recicla. Deci, omul va găsi  întotdeauna cele mai bune metode de a exploata resursele naturale,  de a moderniza tehnologii  și echipamente pentru a le procesa într­un mod mai eficient, de  a  descoperi  noi  materiale  și   surse  de  energie,  de  a   îmbunătăți   calitatea  vieții umane. Teoria a fost criticata de către economiștii  radicali  și  marxiști pentru că  a ignorat rolul organizarii sociale a producției, distribuției  și consumului. Acestia au observat   că   doar   cei   săraci   sufera   de   foame,   că   deficitul   este   proiectat   pentru maximizarea profitului de capitalism și că sărăcia se datorează distribuției inegale a resurselor,  atât pe plan internațional  și   în interiorul națiunilor  și  nu se datoreaza limitelor fizice de producere a resurselor de viata. Cel mai bun exemplu este Brazilia, unde a fost înregistrată o creștere semnificativă a PIB­ului pe locuitor, dar nu a fost cea mai mare parte a populației care a beneficiat de aceasta, ci doar elitele locale. Creșterea economică nu a adus îmbunătățiri în viața locuitorilor săraci care traiesc la marginea oraselor.

Piramida populației. Structura populației pe grupe de vârstă și sex reprezinta un alt termen de comparatie a  populației.  Prin  gruparea mai multor generații  de oameni,  piramida populației evidențiază   impactul   de   „baby­boom”,   războaiele,   reducerile   ratei   natalității  și 

migrația externă. Piramida populației poate lua diferite forme în funcție de nivelul de   dezvoltare   economică.   Diferentele   sunt   semnificative.   De   exemplu,   o  țară   în creștere rapidă,   cum ar   fi  Kenya are cei  mai  mulți  oameni,   în grupele de vârstă tinara,   procentul   în   grupele   de   varsta   mai   mare   scade   succesiv,   obținându­se   o piramida cu laturile înclinate semnificativ. Dimpotrivă, în Suedia, o țară bogată, cu o rata foarte lenta de creștere a populatiei, populația este aproape egal împărțita între grupele de vârstă, conferind o formă cu laturi aproape verticale piramidei. Printre grupele cu populatie în varsta, ar putea exista un dezechilibru între bărbați și femei, din cauza speranței de viață mai mare a acestora din urmă.

Forma   piramidei   demografice   este   o   oglindă   a   trecutului   demografic   la nivelul unei  țari sau alteia.  Efectele războiului sunt evidente  în grupele de varsta reduse ca numar și a diferențelor intre sexe, masculin și feminin. Contrastele dintre piramidele caracteristice în medie tărilor din Africa sub­sahariană și Europei de Vest rezuma diferitele nivele de dezvoltare economica. Piramida demografica a statului Botswana   sugerează   gradul   în  care   forma  se  poate   schimba   rapid.  La   inceputul anilor 2000, aproximativ 44% din populatia Africii sub­sahariene avea vârsta sub 15 ani. Acest procent, cu toate ca a fost mai mic ca cel cu doar 5 ani în urmă  a anuntat scăderi dramatice posibile în anii care vor veni. O parte din scăderea preconizată va veni   ca   urmare   a   dezvoltării   economice  și   modificarea   deciziilor   privind dimensiunea   familiilor,   dar   pentru   unele  țări,   distorsiuni   piramidale   uriașe   vor rezulta din impactul demografic al SIDA. Până în 2020, este de asteptat modificarea piramidei „normale” din Botswana într­un „horn de populație”, în care adultii de 40 și 50 de ani nu ar avea pondere mai mare decat varstnicii de 60 și 70 de ani.

Piramida populației oferă o imagine demografica vizualizata rapidă avand o valoare   practică  și   predictivă.   De   exemplu,   procentul   din   populația   unei  țări   în fiecare grupă de vârstă influențează puternic cererea pentru bunuri și servicii pe care economia națională trebuie sa le ofere. O  țară cu un procent ridicat de tineri are o cerere mare pentru unități de învățământ și anumite tipuri de servicii de sănătate. În plus, desigur, o mare parte a populației este prea tânăra pentru a fi angajata pe piata muncii.  Pe de altă  parte,  o  populație  cu  un procent  mare de persoane  în vârstă necesită,  de asemenea,  de bunuri  și  de  servicii  medicale  specifice  pentru această grupă de vârstă și aceste persoane trebuie să fie susținute de o proporție mai mică de persoane angajate. Pot fi estimate, de asemenea, probleme viitoare care rezultă din politicile   sau   practicile   populației   prezente.   Regulile   stricte   privind   dimensiunea familiei  și  preferințele pe scară   largă  pentru copii  de sex masculin din China, de exemplu, arata o piramida în care ponderea bărbaților este mai mare. 

PerspectiveleProiecțiile  Națiunilor Unite  pentru 2050 variaza  intre  8 miliarde de oameni   și  11 miliarde de persoane. Varianta medie este de 9,4 miliarde de oameni pornind de la trei ipoteze principale: ratele de fertilitate vor continua să scadă, speranța de viață va 

continua să crească, iar  țările în curs de dezvoltare vor urma în linii mari tranziția demografica   deja   experimentata   de   lumea   industrializată.   Bazate   pe   tendințele demografice actuale, estimările arată o puternică încetinire a creșterii populației, la o rată de 0,87 la sută pe an în 2045­2050. Diferențele dintre cele două grupuri majore de  țări:  dezvoltate  și   în curs de dezvoltare vor continua să  crească.  În funcție de varianta  medie,   în 2045­2050   toate  țările   europene  și   Japonia  vor  experimenta  o creștere negativa a populației. China se va alătura acestui grup, din cauza politicii sale   demografice   restrictive.   Prin   contrast,   populația   din   regiunile   mai   puțin dezvoltate   va   crește   cu   două   treimi,   cel   mai   rapid   în   Africa   (World   Population Prospects, 1999). Ca urmare numărul de țări cu o populație de peste 100 de milioane de oameni va crește de la 10 în 2000 (China, India, Indonezia, Pakistan, Bangladesh, Japonia, Statele Unite ale Americii, Brazilia, Nigeria și Federația Rusă), la 18 în 2050 (India va prelua conducerea, celor menționate anterior li se vor adauga  și Etiopia, Republica Democrată Congo, Egipt în Africa, Filipine, Vietnam, Republica Islamică Iran, Turcia în Asia, Mexic în America Latină).

Care sunt implicațiile creșterii demografice în continuare mai ales din punctul de vedere al proiecției în varianta unei populații aproximativ duble în viitor? 

Creșterea populației este problematica în cazul în care țările par cel mai puțin capabile   să   gestioneze   consecințele   acesteia.   Problemele   majore   în   asigurarea conditiilor   de   baza   pentru   populația   în   crestere   includ   realizarea   de   venituri adecvate, securitatea alimentară, ocuparea forței de muncă, precum și furnizarea de servicii sociale de bază.  De   asemenea,   critica   este   buna   gestionare   a   resurselor naturale   care,   în   multe  țări   în   curs   de   dezvoltare,   încă   sprijină   în   mod   direct mijloacele de existență ale unei majorități a locuitorilor lor. Un număr semnificativ din populația lumii se confruntă deja cu deficiențe ale elementelor esențiale necesare pentru  o  viață   sănătoasă.  Aproximativ  1,3  miliarde  de  oameni   trăiesc   în  sărăcie absolută, 840 de milioane sunt subnutriti, 1,4 miliarde sufera din cauza lipsei de apă potabilă și 850 de milioane sunt adulți analfabeți (World Resources, 2003).

În multe regiuni ale lumii, creșterea populație accelerează rata de degradare a pădurilor, stocurile piscicole și solurile productive. Populațiile care traiesc sub riscul direct   legat   de   degradarea   mediului   sunt   concentrate   în  țările   cel   mai   puțin dezvoltate din Africa sub­sahariană  și  Asia de Sud,  precum  și   în unele părți  din America Latină. Creșterea populației, împreună cu expansiunea economică continuă, prezintă, de asemenea, riscuri la nivel global. Dacă populația lumii se va dubla  și veniturile   medii   continuă   să   crească,   este   probabil   ca   modelele   de   producție  și consum caracteristice penru grupurile sociale cu venituri medii și superioare vor fi adoptate pe scară mai largă în toată lumea în curs de dezvoltare. Impactul asupra mediului al activității economice necesare pentru a sprijini societățile moderne de consum   este   deja   foarte   mare.   În   cazul   în   care   consumatorii   de   mâine   folosesc resurse   și   genereaza  deșeuri   în  același   mod  ca  și   astăzi,   consecințele   în  ceea   ce privește schimbările climatice la nivel  mondial,  pierderile de resurse regenerabile 

vitale  și  poluarea   toxica  vor   fi   severe.  Raportul  World  Resources  a  ONU (1999) subliniază două concluzii principale: tările în curs de dezvoltare ar trebui să coreleze mai   eficient   explozia   demografică   cu   dezvoltarea   economică,   iar   modelele   de productie și de consum promovate de tările dezvoltate ar trebui să fie îmbunătățite în mod fundamental. 

Distributia populației mondialePopulatia lumii nu este distribuita uniform pe glob. Caracteristica cea mai izbitoare a modului   de   distributie   a   populației   este   inegalitatea.   Unele   zone   sunt   aproape nelocuite, altele sunt putin populate, iar altele contin aglomerari dense de populatie. Mai mult de jumătate din populația lumii este localizata ­ inegal concentrata ­  în zonele rurale. Aproximativ 45% sunt locuitori ai orașelor, însă, o parte în continuă creștere sunt rezidenți ai orașelor mari și foarte mari cu 1 milion de oameni sau mai mult.

Concluzii  mai  generale  pot   fi   trase din distribuția   inegală   a  populației.   În primul rând, aproape 90% din oameni trăiesc la nord de ecuator și două treimi din total, locuiesc la latitudini mijlocii situate  între 20  și 60° nord. În al doilea rând, o mare majoritate a locuitorilor lumii  ocupa doar o mică  parte din suprafața sa de teren. Mai mult de jumătate din oameni trăiesc pe o suprafata care reprezinta în jur de 5% din suprafata terestra, două treimi pe 10%,  și aproape 90% pe mai puțin de 20% din suprafata planetei. În al treilea rând, oamenii se concentrează în zonele de câmpie:   numărul   lor   scade   semnificativ   odata   cu   creșterea   în   altitudine. Temperatura,  durata   sezonului  vegetal,  pantele  și   eroziunea,   chiar   reducerile  de oxigen la altitudini foarte mari, toate par a limita locuirea la altitudini mai mari. O estimare este că între 50% și 60% din toti oamenii traiesc la altitudinimai mici de 200 de metri, o zonă care conține mai puțin de 30% din suprafața totală a terenurilor. Aproape 80% se concentreaza la altitudini mai mici de 500 de metri.  Deși  zonele joase sunt preferate pentru locuire, nu toate aceste zone sunt la fel de favorabile. Marginile continentale au atras cea mai densă locuire. Aproximativ două treimi din populația lumii este concentrată la 500 de kilometri de ocean, mare parte din ea pe câmpii  aluvionare  și  văile   râurilor.  Latitudinea,  ariditatea  și  altitudinea,  cu   toate acestea, limiteaza atractivitatea multor regiuni situate la malul mării. Temperaturile scăzute și soluri infertile limiteaza locuirea în regiunile arctice de coastă din emisfera de Nord. Coastele muntoase sau deșerturile sunt slab populate la orice latitudine, și unele depresiuni tropicale  și  văile râurilor care sunt mlăștinoase, pădurile ­   sunt populate inegal.

În regiunile terestre ale lumii,   în general favorabile pentru populare,  patru regiuni conțin grupuri mari de populație: Asia de Est, Asia de Sud, Europa și Statele Unite ale Americii de nord/sud­estul Canadei.

• Asia de Est, care cuprinde Japonia, China, Taiwan și Coreea de Sud este cea mai mare concentrare de populatie. Cele patru țări care o formează contin aproape 25% din populatia mondiala, iar în China traieste unul din cinci locuitori ai globului.• Asia de Sud este compusa în principal din țările asociate cu subcontinentul indian ­ Bangladesh, India, Pakistan, și statul insular Sri Lanka ­ deși unii sar putea adăuga la acestea și  țările din sud­estul Asiei ­ Cambodgia, Myanmar, și  Thailanda. Cele patru  țări   de   bază     concentreaza   o   cincime,     adica   21%   din   locuitorii   lumii. Concentrarile de populatie din Asia de Est și de Sud totalizeaza aproape o jumătate din populatia lumii.• Europa – de la sud, vest și est pana în Ucraina și o mare parte din Rusia Europeana ­ este a treia concentrare demografica, cu 13% din locuitorii planetei.• Mult mai mica este de concentrarea din nord­estul Statelor Unite ale Americii și Canada de Sud­Est .Alte concentrari mai mici, dar dens populate sunt găsite în întreaga lume: pe insula Java,   în  Indonezia,  de­a   lungul   fluviului  Nil   în Egipt  și   în regiuni  din  Africa  și America Latină.

Creșterea urbanăPopulația urbană a lumii este în prezent în creștere cu o rata de patru ori mai mare decat rata de crestere a populației rurale (World Resources, 2003). Între 1990 și 2025, numărul persoanelor care locuiesc  în mediul urban se va dubla la mai mult de 5 miliarde de oameni, în acest caz aproape două treimi din populația lumii va locui în orașe. Un procent estimat la 90% din această creștere va avea loc în țările în curs de dezvoltare. Urbanizarea este rapida în economiile cu creștere accelerata din regiunea Asia­Pacific, unde ritmul anual de creștere a populatiei urbane este mai mare de 4%. Cu toate acestea, cele mai rapide rate de urbanizare sunt acum în unele dintre țările cel mai puțin dezvoltate. Africa de Est are cea mai mare rată de creștere urbană din toate regiunile lumii: 5% pe an. Prin contrast, Europa a înregistrat o rată de 0,4% de creștere a populației urbane și America de Nord o valoare medie de 1,1% între 1995 și 2000.

Nivelul de urbanizare diferă foarte mult între regiunile importante ale lumii, dar  aproape   toate  țările   sunt   caracterizate  prin  două   tendnte   comune:  ponderea populației   lor   urbane   este   în   creștere  și   orașele   sunt   în   creștere.   Previziunile Organizației Națiunilor Unite anunță că populația urbană va deveni dominanta în toate regiunile lumii. Populația urbană este în creștere mult mai rapida în țările în curs de dezvoltare decât în economiile mai dezvoltate. În 1970, locuitorii din mediul urban au fost distribuiti aproximativ egal  între tările mai putin dezvoltate  și  țările mai dezvoltate ale lumii, dar se estimeaza ca pana în 2025 tările mai putin dezvoltate vor concentra 75% din populatia urbana totala.

O caracteristică a urbanizarii de astăzi este continuarea tendinței de crestere a oraselor metropolitane tot mai mari. Numărul de mega­orașe (orașe, cu cel puțin 8 

milioane de locuitori) a crescut de la doar 2 în 1950 (Londra și New York), la 23 în 1995, cu 17 dintre ele în țările în curs de dezvoltare. Până în 2015, numărul acestora este   estimat   să   crească   la   36,   două   treimi   din   ele   fiind   situate   în   Asia   (World Resources, 2003). Zonele metropolitane se dezvolta pe suprafete foarte mari, uneori fuzionează  cu alte zone metropolitane de­a lungul coridoarelor puternic populate (Starea populației lumii, 2011). Tokyo apare ca cea mai mare zonă urbană din lume, cu  36.7  milioane de  oameni,  care  reprezinta  mai  mult  de  un sfert  din  populația Japoniei. Ierarhia de orașe în funcție de mărimea populației lor continuă cu: Delhi (India) ­ 22 de milioane, Sao Paulo (Brazilia) ­ 20 de milioane, Mumbai (Bombay, India) ­ 20 de milioane, Mexico City ( Mexic) ­ 19,5 milioane, New York ­ Newark (Statele Unite) – 19,4 milioane, Shanghai ( China) – 16,6, Kolkata (Calcuta, India) ­  15,5   milioane,   Dhaka   (Bangladesh)   –   14,6,   Karachi   (Pakistan)   ­   13   milioane   de persoane. În ultimele decenii, evoluția mega­orașelor a parcurs traiectorii  diferite: zonele metropolitane din  țările dezvoltate au continuat să  crească,  dar foarte lent (New York, Los Angeles, Tokyo, Osaka, Paris, Moscova),  în timp ce mega­orașele din tările în dezvoltare au crescut  în ritmuri accelerate. În comparație cu primele zece mega­orașe ale lumii, la începutul anilor 2000, Los Angeles a pierdut poziția de lider, în timp ce Delhi, Dhaka și Karachi au preluat conducerea. Fiecare din aceste orașe reflectă un model diferit de planificare și de guvernare și o compoziție diferită de bogăție și sărăcie.

Apariția de mega­orașe ­ un termen inventat inițial de către ONU în 1970 ­ a trezit previziuni sumbre de la începutul anilor 1980, care avertizau ca super­orașele au fost destinate să domine structura urbană mondială și să denatureze economiile și ierarhiile urbane din țările lumii.

Urbanizarea   prezintă   atât   oportunități,   cât  și   provocări.   Ritmul   actual  și amploarea schimbărilor ­ peste 60 de milioane de oameni sunt adăugate la populația urbană în fiecare an – pun la incercare de multe ori capacitatea guvernelor locale și naționale de a oferi servicii de bază pentru locuitorii din mediul urban. Se estimeaza ca 25 la 50 la suta din locuitorii din mediul urban  în  țările  în curs de dezvoltare trăiesc în periferii sarace dens aglomerate, fara acces la apă potabila, canalizare sau salubritate (World Resources, 2003). În astfel de situații, atât calitatea mediului  și a sănătății umane și bunăstarea sunt în pericol. Multe țări pun în aplicare politici care încearcă să abordeze noile cerințe generate de concentrarea tot mai mare de persoane în orașe prin capitalizarea beneficiilor generate de urbanizare,  cum ar fi creșterea economică și furnizarea eficientă a serviciilor.Migrația internaționalăMobilitatea spațială este unul dintre cele mai importante procese demografice care au influențat istoria și geografia omenirii. Inițial, mobilitatea a aparut  din dorința de a cuceri noi regiuni cu potențial  de dezvoltare ridicat.   Invaziile din antichitate  și migrațiile   din   Evul   Mediu   au   contribuit   la   definirea   regiunilor   lingvistice  și religioase de pe  tot  globul.  Europenii  au  început  să  exploreze  în mod sistematic 

lumea   începând   cu   secolele   XV   și   XVI,   deschizand   epoca   marilor   descoperiri geografice și, implicit, epoca de dezvoltare a imperiilor coloniale. America a intrat pe scena mondială  și migrarea în masă de la vechea la noua lume a creat noi forțe în termeni  de  putere  economică  și  demografică.   În  timpul  erei  moderne,  migrațiile internaționale,   voluntare   sau   forțate,   sunt   generate   de   diferențele   de   dezvoltare economică   (subdezvoltare,   sărăcie),   dezechilibrele   de   pe   piața   muncii   (șomaj), diferențele   de   comportament   demografic   (suprapopulare),   tensiunile   geopolitice (lovituri   de   stat,   anexiuni   teritoriale,   dictaturi,   apartheid),   persecutii   religioase (conflictele dintre catolici și protestanți).  Cauzele mișcările de populatie sunt clasificate în factori de respingere și de atractie. Primii ar putea include pierderea de locuri   de   muncă,   lipsa   de   oportunitate   profesionala,   supraaglomerarea,   sărăcia, războaiele, foametea, persecutia politica și religioasă. Factorii de atractie ar putea fi reprezentati de siguranța alimentară  și oportunitățile de locuri de muncă,  conditii mai   bune   climatice,   impozite   mai   mici,   mai   mult   spațiu,   libertatea   religioasă  și libertatea politică.

Migratia intra­  și intercontinentala a determinat amestecul de rase umane  și naționalități,  care au construit   împreună  noi  civilizații,  noi  structuri  demografice, mai echilibrate în ceea ce privește structura pe vârste și categoriile profesionale, noi comportamente sociale rezultate din procesele de integrare, asimilare  și segregare; integrarea comercială prin fluxurile de investiții de capital către țările de origine ale emigranților.

În   a   doua   jumătate   a   secolului   20,   modelele   de   migratie   s­au   schimbat fundamental:  mișcările   intercontinentale   fiind  înlocuite  de  cele   intra­continentale. Africa  a   fost   transformata  dintr­un  furnizor  de  muncă   intr­un spațiu  continental activ în ceea ce privește mobilitatea populației, în special la sud de Sahara. Minele din Republica Africa de Sud au atras muncitori imigranți din Botswana, Swaziland, Lesotho, Malawi, Zimbabwe și Mozambic; forța de muncă din Mali și Burkina Faso a fost canalizat pentru plantatiile de arahide, cacao  și  cafea din Coasta de Fildeș  și Senegal. Extracțiile de petrol din  țările din Golf au fost destinații frecvente pentru migranții din Egipt, Yemen, Siria, Liban, Iordania și teritoriile palestiniene. Orientul Îndepărtat,   foarte   diferit   ca   dezvoltare   economică  și   semnificatie   în   diviziunea internațională a muncii, este format din furnizori de migranti (Indonezia, Malaezia) și receptori (Japonia, Singapore). Europa a fost dominată de modelul nord­sud prin care forța de muncă din Italia, Spania, Grecia, Turcia a fost în căutare de oportunități de locuri de muncă mai bune în Franța, Marea Britanie, Germania, Olanda, Belgia. Mai   recent,   deschiderea   politică   a   Europei   de   Est  și   conflictul   etnic   din   fosta Iugoslavie, a adus noi fluxuri migratorii (croati în Germania și Austria, albanezi în Italia). Statele Unite ale Americii reprezintă un caz special de zonă de atracție pentru imigranti, cei mai multi dintre ei vin din Mexic în special pentru un loc de muncă în activitatile agricole sezoniere din California  și  Florida. Un flux recent de migranti este reprezentat de profesioniștii în tehnologie de top. În anul 2000, Statele Unite ale 

Americii au aprobat legislația care permite mai multe vize de muncă în fiecare an pentru personalul calificat. Din cele 81.000 de vize aprobate între octombrie 1999 și februarie 2000, 40% au fost pentru indieni  și mai mult de jumătate au fost pentru profesiile legate de tehnologia informatiei și inginerie. Un efect secundar a apărut în ultimul   timp:  un   tip  de  afaceri  promovate  de  diaspora.  O   legătură  puternică   în retelele   economice   între   Silicon   Valley   și   Bangalore   este   construita   de   diaspora indiana care investeste  în India cu rol  în facilitarea contactelor pentru accesul  pe piață.

Migrația   internaționala,   incluzând   atât   migrația   voluntară   pentru   motive economice sau de altă natură  și mișcarea involuntară  de refugiați este în creștere. Datele sunt incerte și tendințele sunt greu de urmărit, dar conform datelor furnizate de ONU, cel putin 120 de milioane de persoane (cu excepția refugiaților) au trăit sau au lucrat în afara  țării lor în anul 1990, reprezentand o creștere importanta fata de aproximativ 75 de milioane în 1965. Ritmul anual de creștere a imigrației a fost mai intens   în  țările   în curs  de dezvoltare,  și  aproximativ   jumătate  din  toate migrația internațională  are loc  în lumea  în curs de dezvoltare.  Cu toate acestea, rezidentii straini   au   reprezentat   doar   1,6   la   sută   din   populația   totală   a  țărilor   în   curs   de dezvoltare în 1990, dar 4,5 % din populația  țărilor dezvoltate. Astăzi, de exemplu, creșterea populației în țările membre ale OCDE este datorata nu de rate naturale de creștere, ci în mare parte de imigrație. Între 1990 și 1995, 45% din creșterea globală a populației   în  țările   dezvoltate   a   fost   determinată   de   imigrație,   iar   în   Europa proporția a fost de 88%. Aproximativ 16 milioane de imigranți legali non­europeni trăiau în  țările Uniunii  Europene  în anul 2003, reprezentând 7­10% din populația țării gazdă.

Având în vedere mișcările involuntare de populatie, numărul de refugiați din întreaga lume s­a dublat de la sfârșitul anilor 1980, deși a scăzut la aproximativ 14 de milioane  de  oameni   la  mijlocul  anilor  1990,  parțial   ca  urmare  a  programelor  de revenire. Numărul persoanelor dislocate, cele care au fost forțate să își părăsească locuințele   din   cauza   conflictelor   armate,   persecuției,   dezastrelor   naturale   sau provocate de om, dar au rămas în interiorul granițelor naționale, devine din ce  în mai mare. Din cauza numărului tot mai mare de războaie civile  și conflicte locale, numărul   de   persoane   dislocate   în   interiorul  țării   se   ridică   în   prezent   conform estimarilor la 30 de milioane la nivel mondial, cea mai mare parte concentrate fiind în 35 de  țări.  Africa este regiunea cea mai afectată,  cu până   la 16 de milioane de persoane   strămutate  în  interiorul  țărilor.  Sudanul  a   trecut  printr­un război  civil lung,   înregistrând   cel   mai   mare   număr   de   persoane   strămutate,   aproximativ   4 milioane de persoane, pentru că locurile lor de pășunat și de pescuit au fost distruse de luptă între armatele rebele rivale sau între rebeli  și guvern în partea de nord a țării.

Degradarea  și   deficitul   resurselor   de   mediu   pot   contribui   la   declanșarea migrației în masă. Creșterea populației, deficitul de terenuri și ciclurile succesive de 

secetă  și   inundații   au   încurajat   imigrarea   ilegală   a   aproximativ   10   milioane   de Bengali din Bangladesh în statele vecine Indiei. Afluxul a determinat resentimente locale, și mai mult de 4.000 de persoane au fost ucise într­o serie de ciocniri violente la începutul anilor 1980. Tensiunile continuă și astăzi. Cele mai afectate de imigrația ilegală   sunt,     desigur,  țările   dezvoltate.   Ele   încearcă   să   se   protejeze   împotriva imigrației   ilegale prin promovarea de  legi speciale,  ca  în Statele Unite,  unde este permis   un   număr   fix   de   imigranți   să   intre   în  țară   în   fiecare   an,   sau   în  țările vest­europene care au semnat la  începutul anilor 1990 un acord comun  în ceea ce privește imigrația ( așa­numitul acord Schengen).

Trebuie menționat, de asemenea, „exodul creierelor” realizat prin fluxurile de migratie ale forței de muncă cu înaltă calificare ­ medici, ingineri, oameni de știință. Principalele beneficiare ale acestor fluxuri au fost Statele Unite ale Americii, Canada, Marea  Britanie,  Australia   iar  principalele  țări  de  origine  au   fost   India,  Pakistan, Filipine, Sri Lanka și, mai recent, din fosta Uniune Sovietică și sateliții săi. De obicei, exodul de creiere este un rezultat al deciziei studenților și profesioniștilor care aleg să nu se întoarcă acasă după finalizarea cursurilor de instruire sau programelor de formare   în  țările   dezvoltate.   Aceste   fluxuri   sunt   semnificative   nu   din   cauza numărului absolut de persoane implicate dar, din cauza implicațiilor economice ale câștigurile relative  și pierderilor de personal cu înaltă calificare. Exodul de creiere din fosta Uniune Sovietică, a adăugat o nouă semnificație din cauza disponibilitatii ca oamenii de stiinta cu competențe relevante pentru tehnologia militară  și  arme nucleare și biologice sa migreze.

Statele  Unite  ale  Americii  profită   cel  mai  mult  de exodul  forței  de muncă calificate din alte  țări,  și  în fapt,  potentialul  științific național ar suferi fără  aceste fluxuri. Aproximativ o treime dintre laureații Premiului Nobel din SUA în științe au fost  născuți   în  străinătate.  Mii  de  oameni  de  stiinta,   ingineri  și   alți  profesioniști migreaza în Statele Unite în fiecare an, și aproximativ jumatate din tinerii străini care vin pentru educație  nu se mai   întorc  acasă.   Industriile  high­tech din America  se bazează  pe cele mai buni specialisti  din  lume. Aproape  jumătate din oamenii de știință  și   inginerii  care  lucrează   în California   în special   în Silicon Valley sunt de origine străină. Creșterea economică și dezvoltarea umanăCreșterea economică este un factor important în reducerea sărăciei  și generarea de resurse necesare pentru dezvoltarea umană  și protecția mediului. Există o corelație puternică   între   PIB­ul  pe   cap  de   locuitor  și   indicatorii   de   dezvoltare,   cum  ar   fi speranța de viață, mortalitatea infantilă, alfabetizarea adulților, drepturile politice și civile, precum și unii indicatori de calitate a mediului (World Resources, 2003). Cu toate  acestea,   creșterea  economică  nu garantează  dezvoltarea  umană.     Instituțiile civile functionale, drepturile individuale și de proprietate sigure, precum și servicii de sănătate  și  de educație sunt de asemenea vitale  pentru ridicarea standardelor 

generale   de   viață.   În   ciuda   neajunsurilor   sale,   totuși,   PIB­ul   rămâne   o   măsură aproximativa utila în evaluarea  bunăstării umane.

Economia mondială a crescut de aproximativ de cinci ori din 1950, o rată fără precedent   de   creștere   (World   Resources,   2003).   Economiile   industrializate   încă domină   activitatea   economică,   reprezentând   90%   din   PIB­ul   mondial.   Cu   toate acestea, o tendință remarcabilă în ultimii 25 de ani a fost creșterea rolului jucat de țările în curs de dezvoltare, în special țările dens populate din Asia de Est și de Sud .

Un   factor   important   în   această   dezvoltare   a   fost   integrarea   constantă   a economiei globale. De la al doilea război mondial, comerțul internațional a crescut în mod constant mai repede decât producția și reprezintă în prezent aproximativ 25% din PIB­ul mondial. Alte evaluari ale globalizării includ expansiunea enorma de pe piețele financiare internaționale, răspândirea de noi tehnologii care au revolutionat comunicațiile internaționale și au încurajat dezvoltarea de modele transnaționale de producție și de consum, precum și creșterea de patru ori a investițiilor străine directe care se localizeaza  în economiile  în curs de dezvoltare  și  de tranziție de­a lungul ultimului deceniu.

Cu   toate   acestea,   aceasta   imagine   de   ansamblu   mascheaza   disparitățile crescânde  între  țările   în curs  de  dezvoltare:  nu  toate  țările  au  fost   în măsură   să profite de avantajele globalizării. Începând cu 1980, economiile cu cea mai rapidă creștere   din   Asia  și   America   Latină   au   fost   caracterizate   prin   rate   ridicate   ale economisirii   interne,  dependența  în scădere  de  agricultură  și  o  creștere   rapidă   a comerțului, în special a exporturilor de produse. Economiile emergente ale lumii în curs de dezvoltare ­ cum ar fi Brazilia, China, Indonezia  și Mexic ­ au fost tot mai atractive pentru  finanțarea privată   ­   jumătate  din  fluxurile  de   investiții  directe  a mers   catre   aceste  țări,   la   mijlocul   anilor   1990.   În   plus,   din   cele   aproximativ   12 milioane  de   locuri  de  muncă   create  de   investițiile   corporațiilor   transnaționale   în țările în curs de dezvoltare, jumătate sunt în China.Alături de această creștere economică fără precedent, circa 100 de  țări au cunoscut un declin economic sau stagnare, în 70 dintre aceste țări, veniturile medii sunt mai mici astăzi decât erau în 1980. Printre factorii care au generat acest declin se numără dependența   continua   de   exporturile   de   produse   de   bază  și   scăderea   prețurilor materiilor   prime,   nivelurile   ridicate   de   îndatorare,   progresul   lent   al   reformelor politice  și   macroeconomice,   iar   în   unele  țări,   instabilitatea   politică  și   conflictele armate. Aceste circumstanțe au descurajat investițiile străine directe și au contribuit la  o   scădere  continuă  a  nivelului   real  al  asistenței  oficiale  pentru dezvoltare  din partea țărilor industrializate. Aceasta are o semnificatie importanta, având în vedere că  o astfel  de asistență   reprezintă  aproape două   treimi din fluxurile monetare  în țările cu venituri mici. În cazul economiilor în tranziție (Rusia și Europa Centrală și de Est), tulburările politice și economice de după căderea regimurilor comuniste au dus la scaderi accentuate a veniturilor și standardelor de viață dupa 1990.

RESURSELE NATURALE ALE LUMIIIntroducereO resursă naturală este creata prin procese naturale pe care oamenii le folosesc și ii confera  valoare.  O   substanță   este  parte  a  naturii  până   cand  societatea  umana   ii găsește   o   utilizare.   Resursele   naturale   sunt   subiecte   importante   pentru   studiul geografic,   deoarece   acestea   sunt   elemente   specifice   ale   atmosferei,   hidrosferei, biosferei  și   litosferei   cu   care   oamenii   interacționează.   Apariția  și   distribuția resurselor sunt rezultatul unor procese fizice asupra carora oamenii au un control redus   sau   nu   au   o   influenta   directă.   Dimpotrivă,   utilizarea   resurselor   naturale depinde în întregime de societatea umană. Oamenii folosesc de multe ori resursele naturale fără a ține seama de consecințele mai largi.

O resursă  naturală  este definita prin trei caracteristici ale societății: valorile culturale care fac ca oamenii să decidă ce produse sunt de dorit și acceptabile pentru utilizare,  nivelul   tehnologic  ar   trebui   să   fie   suficient  de  avasat  pentru a  permite utilizarea resurselor; sistemul economic determina dacă o resursă este accesibila din punct   de   vedere   al   costurilor.   Diferențele   dintre   societățile   umane   în   privinta valorilor   culturale,   nivelului   de   tehnologie  și   sistemului   economic   ne   ajuta   să înțelegem de ce o resursă poate fi valoroasa în unele tări și ignorata în altele. Acesta este  motivul  pentru   care  petrolul   este   strategic  pentru  nord­americani  mai  mult decât pentru alții, culturile de orez pentru chinezi, diamantele pentru sud­africani, pădurile pentru brazilieni sau aerul curat  pentru locuitorii din Tokyo.

În   fiecare   societate,   valorile   culturale,   nivelul   de   tehnologie,   precum  și sistemul economic interacționează  pentru a determina care elemente ale mediului fizic sunt resurse  și care nu sunt. Uraniul este un exemplu bun. Până în anii 1930, uraniul a fost o resursă  doar pentru că  sărurile sale produceau o glazura galbena folosita în olarit. După ce fizicienii germani si­au dat seama că o mare cantitate de energie este stocată în atomii de uraniu și ar putea fi eliberata prin fisiunea nucleară, uraniul a castigat valoare în producerea de arme în timpul celui de­al doilea război mondial.• Tehnologie. SUA și aliații săi, temându­se că Germania ar putea dezvolta o bombă nucleară, au început ceea ce a fost cunoscut sub numele de Proiectul Manhattan, un program   secret   pentru   a   dezvolta   tehnologia   de   producee   a   bombei   nucleare. Germania   a   capitulat   înainte   ca   Proiectul   Manhattan   sa­si   atinga   obiectivul,   dar tehnologia a fost  în cele din urmă  dezvoltata și   folosita pentru a câștiga războiul împotriva Japoniei;•   Sistem   economic.   După   al   doilea   război   mondial,   tehnologia   nucleară   a   fost aplicata pentru a genera energie electrică. Energia electrică generată nuclear a fost acceptata foarte lent pentru că a fost mai scumpa decât sursele alternative, dar după ce livrările de petrol din Orientul Mijlociu au fost amenintate în timpul anilor 1970, s­au construit mai multe centrale nucleare. Costul energiei nucleare este mult mai mare decat  costul uraniului, care este ieftin și abundent. Creșterile prețului energiei 

electrice în 2000 și 2001 și tensiunea politica care a continuat în Orientul Mijlociu, au crescut interesul pentru energia nucleară;•  Valorile   culturale.  Odata   cu   construcția  de   centrale  nucleare,  opinia  publica  a devenit   tot  mai preocupata de riscurile  asociate  cu acestea.   În urma accidentelor centralei electrice de la Three Mile Island din Pennsylvania în 1979 și de la Cernobîl, în Ucraina, în 1986, agențiile guvernamentale au reglementat siguranța instalațiilor nucleare mult mai atent.  Standardele   mai ridicate de siguranță  au crescut costul energiei nucleare într­un moment în care eforturile de conservare au reușit sa reduca cererea de energie electrică. Frica fata de pericolele energiei nucleare a împiedicat o creștere a industriei, chiar dacă riscurile sunt, probabil, mai mici decât cele în mod obișnuit acceptate în alte domenii ale economiei. Comenzile pentru noi centrale au încetat în Statele Unite, de exemplu, în anii 1980.

Resursele   naturale   ale   planetei   sunt   vitale   pentru   supraviețuirea  și dezvoltarea   populației   umane.   De   fapt,   nu   se   poate   imagina   viața   umană   fără aportul   de   resurse   umane.   Cu   toate   acestea,   aceste   resurse   sunt   limitate   de capacitatea Pământului de a le reînnoi. Resursele de apă dulce, pădurile și culturile agricole sunt regenerabile, cu condiția ca exploatarea să nu depășească regenerarea. Combustibilii fosili și minereurile metalice sunt neregenerabile. Deși multe efecte ale exploatării excesive sunt resimțite la nivel local, interdependența tot mai mare intre tări  și   comerțul   internațional   cu   resurse   naturale,   fac   ca   cererea  și   gestionarea durabilă sa devina o problemă globală.

În funcție de caracteristicile și de durata lor de viata, resursele naturale pot fi clasificate în regenerabile și neregenerabile :Resurse regenerabile ­ sunt înlocuite continuu, cel puțin într­o durată relevanta pentru viață  umană.  Exemplele includ energie solara,  eoliana, apa, padurea,  culturile de cereale, plantele medicinale.Resurse neregenerabile – se formează atât de încet, încât în scopuri practice, ele nu pot fi înlocuite atunci când sunt utilizate. Exemplele includ cărbunele, petrolul, gazele naturale,   precum  și   minereurile   de   uraniu,   plumb,   cupru  și   fier  și   multe   alte minerale.

Chiar  și  o  resursă   regenerabilă  poate  fi  epuizata    sau utilizata pana  la un punct în care nu mai poate fi folosita din punct de vedere economic. Singurele care nu   se   diminuează   sunt   energia   solară  și   derivatele   sale:   vântul  și   precipitațiile. Dimpotrivă, solurile pot fi erodate în totalitate sau speciile de animale pot fi complet exterminate.  Astfel,  unele  resurse sunt regenerabile doar dacă  sunt  gestionate cu atenție. O resursă regenerabilă poate fi utilizata în conformitate cu un nivel maxim de exploatare, respectiv volumul maxim sau rata de utilizare, care nu pune în pericol capacitatea sa de a fi reînnoita sau pentru a menține aceeași productivitate în viitor. Pentru pescuit  și silvicultură, acest nivel este marcat de o captură sau de recoltare egala cu creșterea netă  a stocului de  înlocuire. În cazul  în care nivelul maxim de 

exploatare este depășit, resursa regenerabilă devine neregenerabila ­ un rezultat ce în ce   mai   probabil   în   cazul   de   codului   Atlantic  și   altor   specii   de   pești.   Studiile Națiunilor Unite din anii 1990 au indicat că aproximativ 90 de milioane de hectare de teren sunt atât de afectate de utilizarea necorespunzătoare că acestea nu mai pot fi recuperate și că apa curată, proaspătă este pe punctul de a deveni mai rara și 80 de țări ale lumii se vor confrunta cu lipsa apei  în viitorul apropiat.

Resursele neregenerabile exista în cantități finite și fie nu sunt înlocuite prin procese naturale, ­ cel puțin nu într­un interval de timp de interes pentru societatea de   exploatare   ­   sau   sunt   înlocuite   într­un   ritm   mai   lent   decât   rata   de   utilizare. Epuizarea înseamnă timpul necesar pentru a consuma o proporțiede obicei de 80% dintr­o resursa. Nu este semnificativ sa vorbim despre exploatarea completa a unei resurse,   fiind   neeconomică   exploatarea   zăcămintelor   marginale,   din   cauza,   fie   a calitatii mai reduse, fie a inaccesibilitatii. Pentru a proiecta durata de viata a unui resurse neregenerabilă, se construiesc curbe de epuizare. Cea mai scurta durata de viata   este   asociata   cu   cea   mai   scurta   curba   atunci   când   o   resursă   este   extrasa, utilizata  și apoi deșeurile sunt aruncate. Durata de viață poate fi mai mare atunci când există îmbunătățiri în tehnologia de exploatare și unele resurse sunt reciclate. Desigur, cea mai lunga utilizare a unei resurse poate fi posibila atunci când în afară de reciclare  și   îmbunătățirea  mineritului,  societatea umană   face eforturi  pentru a reduce consumul pe locuitor și, prin urmare, cererea.

Altă posibilitate de a evita epuizarea unei resurse naturale este aceea de a crea un înlocuitor. Desigur, multe resurse nu au  înlocuitori  și unicitatea lor este esența valorii lor. Altele pot fi substituite, ca urmare a progresului  științific  și tehnologic. Substituirea   unei   substanță   cu   alta   este   importanta   în   stabilizarea   prețurilor   la resurse și limitarea problemelor cauzate de deficitul de resurse. În cazul în care un produs devine rar și mai scump, se gasesc de obicei alternative mai ieftine. O astfel de   substituire   este   esentiala   pentru   capacitatea   noastra   de   a   utiliza   resursele  pe perioade lungi,  fără  a  le epuiza  și   fără  scăderi  în standardul nostru de viață.  De exemplu, în 1970, când prețul cuprului a crescut rapid, a început să fie înlocuit cu PVC, un material plastic realizat din produse petrochimice. Deși în functie de ratele curente   de   utilizare   la   nivel   mondial   resursele   de   cupru   s­ar   epuiza   în   33   ani, constructorii  nu  isi   fac  griji   cu  privire   la  utilizarea  cuprului   în prezent  și  viitor. Reciclarea,   îmbunătățirea   tehnicilor   de   exploatare  și   reducerea   cererii  și   a consumului pe locuitor sunt mijloace eficiente pentru a extinde durata de viață  a resurselor neregenerabile și pentru a evita epuizarea lor.

Deși   societatea   umană   a   făcut   progrese   uriașe   în   utilizarea   eficientă   a resurselor  neregenerabile  și   substituirea   la  scară   largă   cu  materiale  mai   ieftine  a ignorat cumva utilizarea rațională a resurselor regenerabile. Este vorba de resurse, cum   ar   fi   apa   sau   aerul   care   nu   pot   fi   deținute   în   proprietate  și,   prin   urmare, controlate și gestionate. Atunci când dreptul de proprietate asupra unei resurse nu este specificat, resursa poate fi privita ca aparținând tuturor  și nimănui. Din punct 

de vedere al filozofiei economiei de piață, resursa este deci în proprietate comuna. Lipsa de drepturi de proprietate asupra aerului curat sau resurselor de apă dulce a condus   la   efecte   negative,   cum   ar   fi   ploile   acide  și   problemele   de   poluare transfrontaliere.   Acest   lucru   este   cunoscut   sub   numele   de   „tragedia   resurselor comune". De exemplu, o pășune mare deținută în comun de către mai multe păstori, fiecare dintre ei câștigandu­si traiul de pe urma pasunatului turmelor de vite. Știind că profiturile cresc pe masura ce turma de vite este mai numeroasa, fiecare pastor a încercat să crească dimensiunea turmei,  și, astfel, bovinele au început să pasuneze excesiv. Cum vitele au inceput sa moara de foame, nici unul dintre păstorii nu a mai obținut un profit. Tendința este de a utiliza o resursă cât mai repede posibil, înainte ca ceilalți să aibă acces egal. 

Resurse neregenerabileMineralele,   petrolul,   gazele   naturale  și   cărbunele   sunt   resurse   neregenerabile: utilizarea   lor   în   calitate  de   materii   prime  și   surse  de   energie   duce   la   epuizarea rezervelor Pământului. Cu toate acestea, perioada de timp  în care rezervele pot fi disponibile poate fi extinsa prin reciclarea sau îmbunătățirea eficienței de utilizare. În cele din urmă,  pana cand limitările  în măsura  în care procese mai eficiente ar putea extinde utilizarea stocurilor  de resurse neregenerabile  vor  fi  depasite,  care necesită   substituirea   cu   resurse   regenerabile,   vor   exista   restricții   cu   privire   la volumul de activități care pot fi susținute de stocurile existente. 

Resursele   naturale   sunt   „factori   de   producție".   Astfel,   ele   sunt   utilizate împreună  cu forța de muncă  și  alte forme de capital   în producerea de bunuri  și servicii. Geografia economică a resurselor naturale, locurile de producție și locurile de consum lor, este fundamental diferită de geografia economica a celor mai multi alți factori de producție. Diferența rezultă din faptul că, spre deosebire de forța de muncă,   mașini   sau   clădiri,   resursele   naturale,   exista   de   fapt,   ca   o   formă   de interacțiune între mediul fizic și societate.

Economiile bazate pe resurse naturaleNu   este   neobișnuit   să   vezi  țări   sau   regiuni   ca   fiind   „binecuvântate   cu   resurse naturale". În trecut, o astfel de binecuvântare a fost inteleasa ca un mod de a favoriza un grup select de  țări care au un avantaj cu privire la resursele naturale. În unele cazuri,   interacțiunea   dintre   piețele   de   export,   geografia   fizică,   schimbările tehnologice, și preferințele instituționale pentru sectoarele bazate pe resurse au oferit bazele  pentru modelul  de  populare  și  de difuzie  a  populației.  Teoria  dezvoltării discontinue este  axata pe exemplul  canadian.  Producția  discontinua,   formata din exploatarea  și  prelucrarea  primara  a   resurselor  naturale,   a   început  cu  zonele  de pescuit   din   Atlantic   în   secolul   al   XV­lea  și   începutul   secolului   al   XVI­lea,  și   a progresat   în   interiorul   tării   odata   cu   creșterea   cererii   europene   pentru   blană. Expansiunea în interiorul Canadei a avut loc ca răspuns la dezvoltarea industriilor 

de   prelucrare   a   lemnului,   de   cherestea  și   celuloza.   O  progresie   spre  vest   a   fost determinată de expansiunea agricolă care a urmat în preerii la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Exploatarea mineralelor și a resurselor petroliere au dus în cele din urmă   la o expansiun  în preeriile de vest  și   în Munții  Stâncoși.  Tranziția exploatării   intensive   a   resurselor   de   la   o   regiune   la   alta   a   dus   la   schimbări   în tehnologia de prelucrare a resurselor, a cererii de pe piețele externe, și accesibilitatea tot  mai  mare   în   interiorul  Canadei  a   fost  generata  de  expansiunea   cailor   ferate. Putem aprecia rolul resurselor naturale pentru dezvoltarea economică,   fie  în sens pozitiv,  fie negativ.  Dintr­o perspectiva optimista,  exporturile de resurse naturale pot   finanța   creșterea  și   diversificarea   economiei   naționale   într­un   mod   benefic. Dintr­o perspectivă pesimistă, dezvoltarea la nivel național ar putea suferi din cauza dependenței accentuate de un număr limitat de corporații multinaționale străine  și slabe interese interne care întârzie de fapt diversificarea economica, care ar conduce la o mai mare stabilitate economică.

Prețurile   fluctuante   de   pe   piețele   internaționale   pot   genera   „sindromul olandez” pentru că a fost observat pentru prima oara în  Țările de Jos ca urmare a creșterilor prețului petrolului, la mijlocul anilor 1970  și din nou la începutul anilor 1980.   Cauzele   bolii   olandeze   sunt   trei.   Una   este   legată   de   inflația   cauzată   de creșterea rapidă a cheltuielilor, ca răspuns la creșterea rapidă a veniturilor bazate pe resurse naturale. Cheltuielile sunt deseori cauzate de produse care nu pot fi furnizate imediat sau produse cu usurinta pe piața internă, și de multe ori de servicii ale caror preturi sunt în crestere, dar nu și în cantitate sau calitate. Cea de a doua problemă apare din evolutia factorilor din alte sectoare economice, deoarece acestea sufera pe de urma concentrarii  bogăției în resurse naturale. În acest caz, resursele naturalle duc   la   concentrare  și   specializare   în   economie   în   detrimentul   diversificarii. Aprecierea   monedei   este   de­a   treia   problema.   Cresterea   valorii   monedei  țării exportatoare se  datoreaza creșterii    exporturilor  de resurse,  de aceea devine mai dificil  de a exporta alte produse.  Se pare că  specializare economică,  mai degrabă decât diversificarea este încurajata de creșterea în sectorul resurselor naturale.

În plus, a fost identificat, de asemenea, un „blestem al resurselor”, care pare a afecta  țările care devin prea dependente de sectoarele bazate pe resurse naturale. Blestemul este că bogăția resurselor naturale împiedică creșterea economică în multe țări,  mai degrabă  decât  o  încurajează.  Exporturile din sectorul  de resurse sunt  în imposibilitatea de a susține cerințele de venituri publice ale unei țări  și cerințele de schimb   valutar   pentru   foarte   mult   timp,   dar   interesele   înrădăcinate   fac   dificila modificarea   politicii   de   productie,   astfel   încât   aceasta   sa   contribuie   mai   mult   la economia națională.  Resursele  țării,  care au fost  văzute ca o sursă  consistentă  de avere se dovedesc a fi un blestem care subminează diversificarea și creșterea în alte sectoare.Sectorul   resurselor   naturale   este   marcat   de   o   „cursa   tehnologica”,   cu   expresie geografică.   Cursa   tehnologica   se   referă   la   dezvoltarea   constantă   a   tehnologiei 

necesare   pentru   a   menține   nivelul   de   productie   prin   exploatarea   resurselor   de calitate mai redusa. Progresul tehnologic ridică în mod eficient calitatea resurselor prin reducerea costurilor, dar scăderea relativă  a calității în stocurile rămase gace necesar  un   progres   tehnologic  suplimentar  pentru a   susține productia.  Expresia geografică   a   „cursei”   tehnologice   implică   extinderea   constantă   a   zonelor   de explorare a resurselor naturale  și  de extracție.  Colonizarea din Africa  s­a axat  în mare parte pe exploatarea resurselor naturale de către puterile europene. Trecerea de  la  exploatarea  resurselor  naturale  din centru  la  periferie  a   fost   faza  inițială  a globalizării economice reale. Staniul  și cuprul din America de Sud  și petrolul din Orientul  Mijlociu  au stat   la  baza   formării  unora dintre  primele  și  cele  mai  mari corporații din lume. Globalizarea accelerată a sectorului resurselor naturale a afectat dramatic  un număr  mare  de  economii   locale,  deja  supuse problemelor   legate de costurile în creștere. Economiile locale sunt afectate de un ciclu de crestere inițială și declin final.  Prima parte a ciclului constă  din explorare,  descoperire,  și  un boom economic inițial pe masura ce resursa „devine” și este adusa pe piață. A doua etapă este   una   de   funcționare   profitabilă   a   rezervelor   locale,   menținută   prin   creșterea intensității capitalului și a aplicațiilor de inovare tehnologică. A treia și ultima etapă este de epuizare în sens economic, care apare atunci cand resursa locală este înlocuit fie de alte surse sau de un material înlocuitor. Faza de declin a ciclului   resurselor este în concordanță cu declinul calității acestora, care are loc odata cu exploatarea continuă. Declinul în calitate exprimat prin creșterea costurilor de extracție, rafinare și  chiar de distribuție cauzeaza scaderea valorii  economice  într­un anumit  loc de exploatare. Ca rezultat, are loc relocarea geografică a exploatării resurselor. Scaderea nivelului de ocupare a forței de muncă și al veniturilor conduce în sectorul bazat pe resurse   la  o  pierdere  de  sprijin  pentru  alte  părți   ale  economiei   regionale  și  deși anterior regiunea era   în plină  expansiune poate cădea  în declin  sever  pe  termen lung.   Din   acest   punct   de   vedere,   economiile   locale   bazate   pe   resurse   sunt „dependente”,   în sensul  că  nu reușesc,  de  obicei,   sa   retina  activitatile  bazate  pe resurse   pentru   a   raspunde   eficient   la   schimbările   economice.     Amenințate   de pierderea   locurilor   de   muncă,   economiile   locale   de   multe   ori   devin   mai „productive”, prin renunțarea la creșterile salariale și relaxarea normelor de muncă și a standardelor de siguranță prin intermediul practicilor de subcontractare.

Minerale strategiceTermenii   „epoca   fierului”   sau   „epoca   bronzului”,   surprind   importanța  anumitor minerale   în   dezvoltarea   civilizatiei   umane   în   trecut.   Mineralele   sunt   la   fel   de esențiale   pentru   civilizația   umana   ca   resursele   vegetale,   animale,   de   apă  și   de energie. Ele sunt prezente în aproape fiecare produs fabricat,  și chiar dacă valoarea lor poate fi o mică parte din valoarea totală a unui bun finit, aceste produse nu pot fi făcute fără minerale. Pământul are 92 de elemente chimice care apar în mod natural, dar crusta este compusa predominant din 8 elemente: oxigen, siliciu, aluminiu, fier, 

calciu,   sodiu,   magneziu,   potasiu.   Aceste   elemente,   precum  și   cele   mai   rare,   se combina  pentru  a   forma  mii  de  minerale,   fiecare   cu  propriile   sale  proprietăți  și model de distribuție la nivel mondial.

Concentrarea spațială puternică a rezervelor. Distribuția geografică a mineralelor depinde de trei factori principali: fundamentul geologic din fiecare regiune a lumii este   specific   prin   asigurarea   sau   nu   a   condițiilor   favorabile   pentru   formarea   de minerale; cadrul economic general poate juca ca un factor favorabil sau restrictiv în explorări  geologice  și  descoperirea de minereuri;  politica economică  națională,   în conformitate   cu  obiectivele   sale,  poate  acționa  pentru  exploatarea   rapidă   sau  pe termen lung, utilizarea durabilă  a resurselor neregenerabile (Rusia cu mai puține rezerve cunoscute de petrol brut exporta mai mult decat Arabia Saudită cu cele mai mari rezerve de petrol cunoscute).

Cele mai recente statistici  oferă  date cu privire la 16 minerale strategice  în ceea ce privește  localizarea,  producția  și  disponibilitatea.  Acestea sunt:  minereuri neferoase   (   aluminiu,   cupru,   plumb,   zinc,   nichel,   mangan,   staniu)  și   minereuri feroase   (fier),  metale  prețioase   (argint,  aur,  platină)  și  metale   rare   (crom,  cobalt, mercur,  molibden,   tungsten).  Doar  cinci  țări   ­  Australia,  Canada,  Africa  de  Sud, Statele Unite și fosta Uniune Sovietică ­ sunt producători importanți de 5% sau mai mult  din  cel  puțin  șase  minerale   strategice  vitale  pentru   industria  de  apărare  și tehnologia modernă. Un număr mai mare de tări în principal țări din lumea a treia sunt mari producători de 5% sau mai mult de unul pana la cinci minerale necesare industriei moderne. Acestea sunt: Mexic, Brazilia, Peru, Bolivia și Chile în America Latină,  Zair,  Zambia,  Zimbabwe,  Namibia  și  Botswana  în Africa,   India,  China  și Indonezia în Asia. Dintre principalele țări care detin minerale doar câteva ­ în special Statele Unite  și   fosta Uniune Sovietică   ­  sunt,  de asemenea, mari producatoare  și consumatoare.  Celelalte   tări  producatoare  și   consumatoare  ­   Japonia  și  țările  din Europa   de   Vest   ­   au   deficit   de   minerale   strategice.   Concentrarea   geografică   de minerale strategice într­un număr limitat de țări este remarcabila, avand în vedere ca procentul de 5 la sută este foarte scăzut evaluand o contribuție redusă la producția mondială.

Curbele de epuizare. Cât de bună este furnizarea de minerale strategice la nivel mondial?  O evaluare   recenta  arată   că,   la   ratele  actuale  de  consum,   rezervele  de minerale strategice, vor dura mai puțin de 20 de ani pentru aur, argint, mercur  și staniu, mai mult cele de cupru, plumb și zinc, peste 100 de ani cele de nichel, cobalt, fier și platină. Desigur, în cazul în care ratele de consum vor crește, toate mineralele strategice selectate vor avea curbe de epuizare mai scurte, de mai puțin de 100 de ani și jumătate dintre acestea vor fi epuizate în următorii 20 de ani (cupru, aur, plumb, mercur, argint, zinc, staniu).

Niveluri de consum inegale. Disparitățile dintre țări în ceea ce privește nivelurile de consum sunt imense. Pe cap de locuitor, americanii folosesc mai multe minerale decât   orice   alte   persoane.   Ei   consumă   aproape   o   treime   din   mineralele   lumii 

reprezentand     mai   puțin   de   5%   din   populația   lumii.   În   cazul   în   care   întreaga populație   mondială   ar     utiliza   metale   în   același   ritm   ca   Statele   Unite   în   1990, producția mondială de fier ar trebui să crească de 75 de ori, cea de cupru de 100 de ori, și cea de cositor de 250 de ori.

Creșterea nivelului de dependență. Modelele de distribuție inegală  și curbele de epuizare pot contribui la creșterea nivelului de dependență de minerale importate. Dacă   se măsoară   în funcție de procentul  de  import,  dependența Statelor  Unite  a crescut de la o medie de 54% în 1960 la 78% în 1990. Statele Unite ale Americii nu sunt dependente doar de importuri pentru mai mult de 50% din mineralele pe care le consumă,  dar,  de asemenea, depinde foarte mult de unele  țări  pentru anumite minerale. Statele Unite importă  cele mai multe minerale din  țări  precum Canada, Brazilia  și  Africa  de  Sud.   În 1985,  Statele  Unite  au  importat  33% din  manganul consumat, 45% din platină și 56% din crom din Africa de Sud. În 2011, furnizarea a mai mult de o jumătate din consumul american de 43 de produse minerale a venit din   importuri,   iar   SUA   a   fost   de   dependenta   100%   pentru   19   dintre   acestea. Dependența de   importuri  din SUA a crescut   semnificativ  din  1978,  anul   în care această informație a fost semnalată pentru prima dată. La acel moment, SUA a fost în proporție de 100%  dependentă de importul a 7 produse minerale și mai mult de 50% dependenta de   importul  a  25  de produse minerale.   În 2011,  SUA a  fost  un exportator net de 18 produse minerale ceea ce înseamnă ca mai multe dintre aceste produse minerale, produse pe plan intern au fost exportate decât importate. Cifra a rămas   relativ   stabil,   cu   exporturi   nete   de   18   produse   minerale   din   1978   (US Geological Survey ­ Mărfuri minerale 2012).

Dependența de exporturile de minerale și de nivelul de dezvoltare economică influenteaza industria metalelor. Ratele de creștere sunt direct afectate de ciclul de afaceri   la   nivelul   fiecarei  țări,   precum  și   de   condițiile   economice   globale.   Rolul resurselor naturale a evoluat în timp, ele rămân în continuare unul dintre cei mai importanți   factori   de   producție,   împreună   cu   forța   de   muncă  și   capitalul,   dar importanța lor a fost diminuată începînd cu 1970 în favoarea cunoașterii și inovării. Tehnologiile de producție consumă  mai  puțină  energie,  materii  prime  și   forța de muncă  și  mai  mult   capital,   cunoștințe  și   inovatii.  Există  o   corelație   strânsă   între subdezvoltare și dominarea economiilor naționale de minerit și a balanței comerciale de exporturile de materii prime. De obicei, subdezvoltarea economică este asociată cu  dependența de  exporturile  de materii  prime din două   cauze:   în primul  rând, poziția dominantă a exporturilor de materii prime sugerează lipsa unei industrii de prelucrare la nivel național  și, implicit, a activităților cu valoare adăugată  mare  și posibilităților   de   diversificare   a   exporturilor   pe   termen   lung;   în   al   doilea   rând, prețurile  materiilor  prime pe piețele   internaționale sunt   foarte  fluctuante,   fiind o sursă de vulnerabilitate economică pentru țările exportatoare. Cele mai multe țări ale lumii, care se bazează pe exporturile de produse primare sunt printre cele mai sărace și   în declin,   sau  în  cel  mai  bun  caz,  au venituri  nesigure  de  pe  piețele  externe. 

Resursele   naturale,   de   obicei,   se   confruntă   cu   declin   din   punct   de   vedere   al comerțului pe piețele internaționale, ceea ce înseamnă ca valoarea lor de export tinde să scadă față de valoarea produselor  și serviciilor importate. De multe ori, chiar  și expansiunea   rapidă   a   exploatării   resurselor   naturale  și   a   exporturilor,   rezultând într­un proces de creștere a producției cu scăderea veniturilor nu pentru a compensa scăderea prețurilor de pe piețele internaționale. Banca Mondială, în raportul său din 2000,   World   Economic   Outlook,   menționeaza   printre  țările   care   depind   de exporturile de minerale: trei țări care depind de exporturile de cupru (Zambia, Chile și Peru)  și două cu privire la exporturile de aur (Ghana  și Guyana). Cu o singură excepție,   Chile,   toate   celelalte  țări   sunt   clasificate   de   către   Fondul   Monetar Internațional   ca  țări   subdezvoltate.   Prețurile   materiilor   prime   în   afara combustibililor   fosili  au  arătat   creșteri  modeste  de   la   începutul  anului  1999,  dar rămân în continuare mult sub mediile lor din perioada 1995­1997. Prețurile celor mai multe metale, de exemplu, au crescut deja de la cele mai mici niveluri de la mijlocul anului 1999, dar creșterile au fost mai puțin decât ar fi de așteptat, având în vedere creșterea cererii la nivel mondial. De exemplu, până la sfârșitul lunii august 2000, prețul   cuprului   a   rămas  aproximativ   cu  30%  sub  media  din  1995­1997,   în  parte reflectând, până recent, nivelul ridicat al stocurilor. Aceasta slăbiciune continuă este, de asemenea datorată ritmului lent în care livrările acestor mărfuri s­au adaptat la condițiile de piață în schimbare. Se așteaptă ca prețurile metalelor să crească, dar sa rămâna sub valorile maxime anterioare, cu excepția nichelului, care a depășit prețul mediu din 1995­1997. 

Resurse energeticeNivelurile inegale de producție și de consum de energieConsumului mondial de energie a crescut de șase ori în perioada 1950­1990. Rata de creștere anuală a consumului de energie de 2,2% la începutul secolului a crescut mai mult de două ori între 1950 și 1970, dar a revenit la cifra anterioară între 1970 și 1990, după creșterea prețurilor petrolului la începutul anilor 1970.

Cea   mai   mare   parte   din   energia   produsa   comercial   este   din   resurse neregenerabile, precum și din surse de energie regenerabile, în special lemn și turba care sunt utilizate direct de către producători, oameni din mediul rural  în special săraci din  țările subdezvoltate. Deși nu există  un interes în creștere în dezvoltarea energiei regenerabile din cauza deficitului tot mai mare de combustibili fosili ușor accesibili, energia comerciala reprezinta nucleul de utilizare a energiei în momentul de   față.   Doar   un   numar   mic   de  țări   produc   mai   multă   energie   decât   consumă comercial.  Primele  10  țări  care au un surplus  de  energie,  ordonate  în funcție  de dimensiunea   acestui   surplus,   sunt   Arabia   Saudită,   Mexic,   Iran,   Venezuela, Indonezia, Algeria, Kuweit, Libia, Qatar, Nigeria și Emiratele Arabe Unite. Aproape o jumătate din toate  țările africane sunt sărace în energie.  Și multe dintre cele mai 

mari puteri industriale ale lumii ­ în special Japonia, mai multe  țări din Europa de Vest, și Statele Unite ale Americii ­ consuma mai multă energie decât produc.

Statele Unite este lider mondial în consumul total de energie, dar Canada și Norvegia   sunt   cei   mai   mari   consumatori   pe   cap   de   locuitor.   Cu   doar   5%   din populația lumii, Statele Unite consumă aproximativ un sfert din energia lumii. Prin contrast,  țările   subdezvoltate   consuma,   de   asemenea,   aproximativ   un   sfert   din energia produsa la nivel mondial, dar ele contin 78% din populație. Astfel, există o relație  stransa  între consumul de energie  și  venitul  pe cap de  locuitor.  Cele  mai multe dintre tările sărace sunt țări subdezvoltate care au o cantitate mica de energie, cu   mult   sub   nivelurile   compatibile   chiar   și   cu   un   nivel   moderat   de   dezvoltare economică. Acestea nu au bani pentru a cumpăra o cantitate mai bine de energie. Consumul de energie comerciala în țările industrializate a fost la un nivel constant ridicat,   fiind reprezentat  de petrol care asigura 40% din totalul  energiei  utilizate, urmat de cărbune și gaze naturale, fiecare cu ponderi de aproximativ 30%. În țările în curs de dezvoltare, consumul de energie comerciala a fost la un nivel scăzut, dar în creștere. Cărbunele este cel mai important în  țările non­ exportatoare de petrol. Gazul natural este o sursă mult mai puțin importantă de energie în cazul acestor tări.

Modele extrem de concentrate de combustibili fosiliRezervele   minerale   reprezinta   depozitele   cunoscute   care   pot   fi   extrase   în   mod profitabil prin utilizarea tehnologiilor actuale. Unele regiuni au rezerve abundente, în timp ce altele nu au deloc. Deoarece ele sunt disponibile numai în medii geologice specifice,  distribuția   lor  este  foarte  inegală.  Sursele  de energie neregenerabile,  de asemenea,   cunoscute   sub   numele   de   combustibili   fosili:   cărbune,   petrol  și   gaze naturale, reprezintă captarea energiei solare de plante și animale, în timp geologic și depozitarea acestora în formă de compuși de hidrocarburi în roci sedimentare din scoarța terestră.

Cărbunele a fost primul ca importanță și este în continuare cea mai abundenta resursa dintre combustibilii minerali. Ca primul dintre cele mai importante surse de energie   industriala,   depozitele   de   cărbune   au   fost   anterior   foarte   importante   în atragerea de industrii de prelucrare și urbanizare în țările în curs de industrializare. Deși cărbunele este o resursa neregenerabila, rezervele mondiale sunt atât de mari ­ de ordinul a 10.000 de miliarde de tone ­ fiind resursa a carei speranța de viață se măsoară în secole, nu în durata mult mai scurta, cum este cea de obicei mentionata pentru petrol  și  gaze naturale. La nivel mondial, depozitele cele mai extinse sunt concentrate în latitudinile medii industrializate din emisfera nordica. Primele 10 cele mai bogate țări în zăcămintele de cărbune reprezintă 90% din totalul mondial. Două țări,  Statele  Unite  și  China,   contribuie   cu  ponderi  aproximativ  egale    de  50%  la producția totală de cărbune a lumii la începutul secolului 21.

Petrolul, prima data extras comercial în anii 1860, atât în Statele Unite cît și în Azerbaidjan, a devenit o sursă de energie și o componentă principală a industriilor 

extractive  doar   la   începutul   secolului  XX.  Rapiditatea  adoptării   sale   ca   sursă  de energie preferata și materie primă importantă într­o serie de industrii de la plastic la îngrășăminte, împreună  cu dimensiunea redusă  și viteza de epuizare a rezervelor cunoscute  și   probabile,   sugereaza   ca   petrolul   nu   poate   reține   în   mod   continuu pozitia sa importanta   în bugetul producerii de energie al unei  țări. Estimarile din 2000 au fost că puțin mai mult de 1000 de miliarde de barili ar putea fi clasificate ca rezerve sigure, și alte 900 de miliarde pot exista în reserve probabile. Topul primelor 10 cele mai bogate tări totalizeaza 85% din totalul mondial al rezervelor de petrol.

Consideranând rezervele cunoscute și o rată constantă de extracție, rezervele sigure ar dura doar aproximativ 40 de ani. Experții sunt insa optimiști susținând că volatilitatea prețurilor, efectele negative ale emisiilor de dioxid de carbon, precum și scăderea constantă a prețurilor surselor alternative de energie, ca cea solară și altele, vor reduce cererea de petrol cu mult înainte ca disponibilitatea rezervelor sa devina o problemă. La nivel mondial, petrolul  a reprezentat 47% din energia comerciala în 1973, dar a scăzut la 40% până în 2001 ca o reflectare a costurilor sale în creștere și măsurilor de conservare pentru a compensa aceste creșteri. Petrolul este printre cele mai inegal distribuite resurse energetice majore. Șaptezeci și cinci la sută din rezerve s­au dovedit a fi concentrate în doar 7  țări, iar 83% în numai zece. Iranul  și statele arabe din Orientul Mijlociu controleaza aproape două treimi din totalul mondial. 

Gazele naturale sunt considerate resurse energetice aproape perfecte. Sunt un combustibil foarte eficient, versatil, care necesită puțina prelucrare și este inofensiv pentru   mediu.   Geologii   estimează   că   rezervele   de   gaze   sigure   mondiale   sunt suficiente pentru a rezista până la sfârșitul secolului 21 avand în vedere nivelul de consum al  anului  2000.   În cazul   în care se adaugă   resursele  care pot  fi  găsite  și extrase la prețuri mult mai mari, atunci ele ar putea dura încă 200 de ani. Rezervele sunt foarte inegal distribuite, de asemenea, primele 10 țări bogate reprezintă 76% din totalul mondial. În cazul gazelor, inegalitățile de aprovizionare nu sunt atât de ușor de rezolvat prin  circulația internaționala masiva. Ca și petrolul, gazele naturale sunt transportate avantajos prin conducte, dar spre deosebire de petrol nu se transporta în comerțul internațional pe mare decat în conditii speciale. Transportul transoceanic implică echipamente costisitoare pentru lichefiere  și nave speciale care să mentina condiții  de   temperatură  adecvate.   În cazul   în care combustibilul  a   inceput  sa   fie transportat,   chiar  și   la   nivel   internațional,   prin   conducte,   consumul   a   crescut dramatic. La nivel mondial,   consumul de gaze a crescut cu mai mult de 60%  între 1974 și 2000, ajungand la 25% din consumul de energie la nivel mondial.

Exporturile   de   petrol  și   de   nivelul   de   dezvoltare   economică.   Cu   foarte   puține excepții,  țările   dependente   de   exporturile   de   minerale  și   combustibil   sunt considerate a fi tările cu venituri mici de Banca Mondială. Chiar  și multe  țări cu o dependență mare de exporturile de petrol, deci de o resursă strategică cu preturi în crestere, înregistrează un indice de dezvoltare umană foarte scăzut (Nigeria, Angola, Yemen, Republica Democratică  Congo),  sau unul mediu (Libia,  Gabon, Camerun, 

Algeria).  Numai  cateva  țări  dependente  de  exporturile  de  petrol  se  bucură  de  o dezvoltare umană ridicată, cum ar fi cele situate în Orientul Mijlociu (Qatar, Bahrain, Kuweit) sau în Europa de Nord ( Norvegia). Banca Mondială, în raportul său din 2000, World Economic Outlook a identificat 22 de țări în care exporturile de petrol reprezinta mai mult de 20% din totalul exporturilor. Dependența de export se referă la  exporturile  nete  de  petrol  ca  un  procent  din   totalul  exporturilor  de  bunuri  și servicii   (medie   pe   1995­1997).   Valorile   cele   mai   mari   sunt   înregistrate   de   către Nigeria (92%), Libia (91%), Oman (90%), Angola  și Yemen ( 87 %), Kuweit (85%), Republica   Congo   (84%),   Arabia   Saudita   (83%).   Alte  țări   se   alătura   grupului: Republica Islamică  Iran, Gabon, Guineea Ecuatorială, Venezuela, Republica Arabă Siriană,   Algeria,   Qatar,   Emiratele   Arabe   Unite,   Brunei   Darussalem,   Camerun, Ecuador, Bahrain, Norvegia și Rusia.

Cu toate acestea,  țările puternic dependente de exporturile de petrol sunt la fel de vulnerabile. În cazul Omanului, Libiei și Nigeriei, unde exporturile de petrol reprezinta aproximativ 90% din exporturile nete, scăderea prețurilor la petrol în 1998 a cauzat scaderea veniturilor provenite din exporturi cu până la 28%. Când prețurile au revenit în 1999­2000, exportatorii de combustibil au recuperat aceste pierderi  și până în anul 2000 toate aceste țări au inregistrat castiguri substanțiale de  25%, și mai mult în aproximativ o jumătate din  țări.  Creșterea recentă  a prețurilor la petrol a adus relazare bugetara pentru țările cu venituri mai mici. În același timp, creșterea prețurilor petrolului reprezintă  provocări pentru factorii de decizie care au nevoie pentru a se asigura că creșterea veniturilor din petrol nu sunt irosite. De exemplu, Camerun,  unde  petrolul   a   reprezentat  30% din  exporturi,   a   răspuns   la   creșterea recentă  a prețurilor la petrol,  la un moment  în care prețurile la cafea  și  cacao au rămas reduse, permițând cheltuielilor guvernamentale să crească ușor în anul fiscal curent,   comparativ  cu  bugetul,   în  timp ce  dedică   cea  mai  mare  parte  a  creșterii veniturilor neprevăzute pentru reducerea  împrumuturilor bancare.

Importurile de petrol și politicile energetice mai mult sau mai puțin protecționiste. În schimb, există o dependență puternică a țărilor dezvoltate de importurile de petrol, ceea   ce   afectează   relațiile   internaționale   între  țările   dezvoltate  și   subdezvoltate. Țările  dezvoltate  promoveaza  politici  diferite   în  ceea   ce  privește  dependența  de petrol. Într­un grup, există   Japonia  și  unele  țări  vest­europene (Franța, Germania, Italia), unde procentul din consumul total de petrol importat este de 100%. Petrolul importat din Golful Persic reprezinta 60% în Japonia, 50% în Italia, 30% în Franța și 10% în Germania. O politică energetică total diferit este promovată de Statele Unite ale Americii.  Deoarece Statele Unite au fost afectate grav de embargoul din 1973 asupra petrolului arab și petrolul importat ca o parte din cererea totală a crescut de la 11% în 1960 la 50% la mijlocul anilor 1970, liderii politici au optat pentru o politică națională  de auto­ suficiență  pentru a pune capăt  dependenței SUA de furnizorii nesiguri de petrol. Președintele Richard Nixon a implementat o astfel de politică în 1973,   iar  patru  ani  mai   târziu,  președintele   Jimmy  Carter  a   reafirmat  politica  și 

scopurile sale. În 1985, președintele Ronald Reagan, de asemenea, a aprobat această politică, dar a cerut o minima intervenție a guvernului  și o mai mare încredere în forțele pieței pentru a furniza necesarul de energie actual și viitor. Deși Statele Unite ale   Americii   sunt   dependente   de   importurile   de   petrol,   cea   mai   mare   parte   nu provine  din Orientul  Mijlociu.  Statele  Unite   importă   37% din petrolul  pe  care   il consuma,   dar   numai   4%   provine   din   Golful   Persic.   Statele   Unite   au   evitat dependența de un numar redus de surse  și a stimulat diversificarea importurilor. Diversificarea este fundamentala pentru înțelegerea geografiei economice a piețelor de   energie   la   nivel   mondial.   O  țară   importatoare   de   petrol   care   achiziționeaza importurile dintr­o singură  țară ar putea produce efectul de plafonare politica și de preț  pentru  țara exportatoare.   În schimb,  în cazul  în care o  țară  exportatoare   se bazeaza în întregime pe un singur client, atunci națiunea exportatoare ar fi în situația nedorită în care clientul dicteaza prețul, exercitand o influență politică considerabilă asupra națiunii exportatoare.

Statele Unite ale Americii sunt diversificate din punct de vedere al surselor de unde   petrolul este cumpărat. În același mod, Orientul Mijlociu este diversificat ca piete unde vinde petrolul brut. La fel ca și cartelul OPEC care poate influența uneori prețul mondial al petrolului prin limitarea livrărilor de țiței, la fel Statele Unite ale Americii,   fiind   cel   mai   mare   importator   mondial   de   petrol   brut,   are   o   poziție puternică  pe piata  mondiala.  Din cantitatea  totala de  țiței  exportat   în lume,  19% ajunge în Statele Unite. Canada a permis să  fie plasata într­o relație cu un singur cumpărător,  cu Statele Unite. Aproximativ 98% din țițeiul canadian exportat ajunge în Statele  Unite.  Din cauza  proximitatii,  Statele  Unite  pot  oferi  cel  mai  bun pret pentru Canada. Nu același lucru ar putea fi, de asemenea, spus despre vecinul de la sud al Statelor Unite, Mexicul, care vinde mai puțin de jumătate din exporturile sale de  țiței în Statele Unite ale Americii. Mexic este mai diversificat prin vânzarea de 30%   din   exporturile   sale   către   Europa   de   Vest  și   12%   în   Japonia.   Includerea Mexicului în NAFTA ar trebui să inverseze această politică care să conducă la o mai mare dependență a Mexicului de piața de energie din SUA.

Japonia este cel mai puternic dependentă  de Orientul Mijlociu, cu 68% din necesarul de petrol brut provenind din această regiune. Pe de o parte, Japonia poate sa­si asume un  risc energetic mai mare decât Statele Unite. Pe de altă parte, Japonia poate considera ca riscul este destul de scăzut, crezând că Statele Unite nu vor tolera întreruperi   în   fluxul   de  țiței   din   Orientul   Mijlociu,   reducând   astfel   propria vulnerabilitate.

Din cauza embargoului arab din 1973, țările dezvoltate au stabilit rezerve de petrol strategice ( SPR ). În cazul Statelor Unite, în 1977 echivalentul a numai o zi de import de petrol a fost depozitat în SPR. Dar aceasta a crescut la 115 zile în 1985. Din 1985, împreună cu îmbunătățirile de pe piața internațională a petrolului  a scăzut la 81 zile.  În timpul iernii 1976­1977 combinația dintre temperaturile sub cele normale și  deficitul  de combustibil  a   fost  devastator  în Statele Unite  ale Americii.  Mii  de 

fabrici au ajuns sa functioneze la nivelul de avarie sau s­au inchis și mai mult de 3 milioane de muncitori au fost concediați. Numărul de zile echivalent al importurilor din SPR „poate fi   interpretată  ca o măsură  de securitate percepute și  garantie  în cazul întreruperii legăturilor de furnizare. Studiu de caz: rezervele mondiale și productia de petrol În timpul secolului 20,  extractia și  prelucrarea petrolului  a dominat producția de energie la nivel mondial. La începutul secolului 20, petrolul a reprezentat doar 10% din producția mondială  de energie,  dar după  al  doilea război  mondial  a devenit sursa  principala  de  energie,  datorită  utilizărilor  sale  diversificate  și  costurilor  de transport mai ieftine în comparație cu cel mai apropiat competitor, cărbune. Secolul al 19­lea este de obicei asociat cu importanța dominanta a cărbunelui și colonialismul tradițional  dezvoltat  de  Europa  de  Vest,   în  același  mod,   secolul  20  este  poreclit „secolul  petrolului  ”  și   este  asociat   cu   imperialismul  agresiv  al  SUA.  Extragerea comerciala a început în 1857, în Titusville, Pennsylvania, dar cel mai inalt varf a fost înregistrat  în perioada de după  al  doilea război mondial. Cererea tot mai mare a țărilor   dezvoltate  și   în   curs   de   dezvoltare,   înregistrând   rate   ridicate   de industrializare,   a   exercitat   o   presiune   considerabilă   pe   piața   internațională  și decalajul dintre cerere  și ofertă a fost redus cu explorarea de noi rezerve de petrol brut.Rezervele de petrol brut.Ca urmare a cererii în crestere, rezervele mondiale de petrol au crescut de 35 de ori în a doua jumatate a secolului 20, de la 4 miliarde tone în 1939 la 140 miliarde tone în anul 2000, disponibile raportate la ratele curente de consum, în următorii 40 de ani. Creșterea constantă a fost posibilă prin descoperirea rezervelor uriase de petrol, cum ar   fi:   Kirkuk,   Mossul   în   Irak,   Aga   Jhari   în   Iran;   Burgan   din   Kuweit,   Ghawar, Safanyah în Arabia Saudită, Hassi Messaoud în Algeria, Rainbow Lake în Canada ; East Texas, Prudhoe Bay Alaska în Statele Unite, Marea Nordului.

Descoperiri  mai recente au fost   făcute  în Hedinia ­  Noua Guinee,  Tarim ­ China, Dai Hung ­ Vietnam, în partea de nord a Peninsulei Alaska ­ Statele Unite ale Americii. Rezervele importante de petrol offshore au început să fie exploatate în mai mult de 50 de mări ale lumii: Marea Nordului, Marea Caspică, Marea Barents, Marea Chinei de Est, Marea Neagră, și, mai recent, în Golful Guineea din 1994.

Principalele regiuni clasificate în funcție de volumul rezervelor de petrol brut sunt: Golful Persic   în Orientul Mijlociu, Golful Mexic  și regiunea Midcontinent în Statele Unite, Alberta din Canada, regiunea Volga ­ Ural în Rusia, laguna Maracaibo și   bazinul   inferior   al   fluviului   Orinoco   în   Venezuela,   regiunile   pre­   Anzi   din Columbia  și   Ecuador,   bazinul   inferior   al   fluviului   Huanghe   în   China  și   Marea Nordului.Rezervele  mondiale  de  petrol   sunt   situate   în  aproximativ  80  de  țări,  dar  numai câteva dintre ele au rezerve importante. Primii producatori de petrol

Aproximativ 70 de țări ale lumii sunt producătaore de petrol, dar numai 21 dintre ele depășesc   1%   din   total.   Încă   o   dată,   concentrarea   geografică   este   principala caracteristica a distribuției spațiale la nivel global. 

Arabia Saudită Rezervele de petrol se află în partea de est a  țării, în special de­a lungul coastei Golfului Persic și în Rub al Khali la sud. Cele mai multe activități economice sunt concentrate într­o centură lată în partea centrală a peninsulei, de la orasul Dharhran care s­a dezvoltat pe baza industriei petroliere la Golful Persic, prin capitala națională Riyadt pana în vest la Mecca ­ zona Medina în apropierea Mării Roșii.  Atunci  când boom­ul  petrolului  a  ajuns   la  maxim  în anii  1950,  muncitorii străini au fost adusi (în prezent există  aproximativ 5 milioane de persoane, multe dintre ele shiite), pentru a lucra în câmpurile petroliere, porturi și fabrici. Investițiile industriale legate de petrol ( industria petrochimică, fabricarea materialelor plastice) au fost stimulate  în zonele periferice,  cum ar fi Jubail  în Golful Persic, precum  și porturile  de   la  Marea  Roșie   la  Yanbu,   lângă  Medina,  și   Jiddah,   în  apropiere  de Mekka ( Mecca).

Regiunea   majoră   producătoare   de   petrol   din   Arabia   Saudită   este   cîmpul petrolier Ghawar, situat în apropiere de Golful Persic și care acoperă o suprafață de 100 kmp. Principalele puncte de extracție sunt la Ghawar, Haradt, Riyadt și petrolul este prelucrat în apropiere ­ de mari rafinarii. Cea mai importanta este Ras Tanurah, cu o capacitate de procesare de mai mult de 500 de mii de barili pe zi. Multe din rafinăriile mari din Orientul Apropiat  și Mijlociu (capacitatea de prelucrare este de peste 200 de mii de barili pe zi) sunt situate în Arabia Saudită ­ Ras Tanurah, Yanbu, Rabigh, Jubail). Două conducte importante sunt exploatate în întreaga țară: prima de la Ghawar la Ras Tanurah  și apoi la portul libanez Saida, iar a doua la Yanbu pe malul Mării Roșii și apoi prin Canalul Suez la Marea Mediterană.

În Statele Unite  există cinci mari regiuni producătoare de petrol: Golful Mexic și   Delta   fluviului   Mississippi   (Texas  și   Louisiana),   Midcontinent   (Oklahoma   și Kansas),   Platoul   Appalachian   (Pennsylvania,   Ohio,   Kentucky   și   Illinois),   Muntii Stancosi (Wyoming, Utah, New Mexico),  și în cele din urmă Alaska, cel mai recent deschis camp petrolier. Există mai mult de 250 de rafinării din Statele Unite și Puerto Rico situate în apropierea  câmpurilor petroliere, în piețelor de consum sau în locuri intermediare. Datorită locației orientate către piață a celor mai multe rafinării, 75% din țiței extras este livrat prin conducte. Prin urmare, Statele Unite ale Americii detin o retea de conducte de 250,000 mile, prin care se transporta zilnic, mai mult de 10 de milioane de barili de țiței sau petrol rafinat între punctele de origine și de consum majore.   Stadiul   actual   al   tehnologiei   conductelor   este   ilustrat   cel   mai   bine   de conducta petroliera Trans­Alaska, cel mai mare proiect de construcție privata din istorie deschis în 1977. ConductaTrans ­ Alaska transporta 800 mile de la Prudhoe Bay  în Alaska Arctic North Slope la portul Valdez pe coasta de sud a peninsulei Alaska. Capacitatea de transport este mai mult de 10 la suta din intreaga capacitate de transport a conductelor preexistente). Există mai multe concentrari de rafinării: 

de­a lungul coastei Golfului Mexic (Houston, Texas City, Beaumont, Baton Rouge, și Galveston), tarmul Atlanticului de nord­est (New York, Baltimore, Boston), regiunea Marilor Lacuri (Chicago, Toledo, Cleveland), Midcontinent (Tulsa)   și  de­a lungul coastei din Peninsula California.

Rusia  are   3   mari   regiuni   producătoare   de   petrol.   În   ordine   cronologică, acestea sunt: regiunea Mării Caspice, cea mai veche, a înregistrat recent o scădere a producției de petrol din cauza rivalității între țările riverane (Rusia, Turkmenistan, Azerbaidjan,   Kazahstan),   regiunea   Volga   ­   Ural,   unde   centrele   de   extracție   sunt răspândite   între  Perm  și  Volgograd,  deschisa   în 1945     și   Siberia  de  Vest,   a   fost deschisă   în   1955­1960   cu   extracții   de­a   lungul   cursului   inferior   al   fluviului   Obi (regiunea Tiumen la Surgut și Mamomtovo). Există aproximativ 30 de rafinarii mari și o rețea de conducte care leaga vestul Siberiei de Moscova  și Sankt Petersburg  și regiunea Volga ­ Ural de Irkutsk și Odessa.

PerspectiveleLa ratele actuale ale consumului, rezervele de petrol sunt disponibile în următorii 40 de ani, cu alte cuvinte, rezervele mondiale de petrol sunt de aproximativ 40 de ori mai mari decat producția anuală mondială de petrol. Rezervele de petrol din SUA sunt mai puțin de nouă ori producția sa anuală. Probabil, noi rezerve dovedite vor fi adăugate   la  stocul  mondial   în următorii  40  de  ani,  cu   toate  acestea,  modelul  de distribuție din întreaga lume indică o schimbare a efectului de plafonare care va fi evident  în următoarele două  generații.  În cazul  în care nu se face nimic pentru a schimba tendintele actuale, piața de petrol la nivel mondial va avea probleme severe în anul 2025. La rata actuală de export, Africa și America Latină nu vor mai fi mari exportatori   în   2025.   Orientul   Mijlociu   va   fi   atunci   singurul   exportator   major   de petrol. Dependența de importuri din America de Nord, Europa de Vest și Japonia va crește  dramatic.  Până   în  2025,   cererea  va  depăși   capacitatea  de  producție.  Acest scenariu   pesimist   ar   putea   fi   schimbat   prin   creșterea   masurilor   de   conservare, folosirea   de   combustibili   alternativi  și   îmbunătățirea   tehnicilor   de   extractie   a petrolului. 

AGRICULTURAIntroducereAgricultura este, de departe, cel mai important sector al activităților economice din lume: se folosește o treime din suprafața totală  de teren  și  are 45% din populația activă implicată. Preponderență sa este evidentă în țările în curs de dezvoltare, dar relativă în economiile țărilor dezvoltate. În medie, în țările dezvoltate, mai puțin de 10%   din   populația   ocupată   este   angajată   în   agricultură  și   contribuie   cu   un   mic procent la venitul național. Dimpotrivă, în multe țări în curs de dezvoltare mai mult de jumătate din populație depinde de agricultura pentru sustinerea vietii  și aceasta este   cel   mai   important   factor   care   contribuie   la   venitul   național.   În   toate  țările 

agricultura   este   utilizatorul   principal   de   terenuri  și   până   la   30%   din   venitul disponibil este cheltuit pe alimente.  A fost estimat că există peste 250 de milioane de fermieri   în  lume.  Cel  puțin  1000  de  specii  de  plante   și   animale  sunt  utilizate  și crescute într­o varietate de moduri. Diferențele uriașe privesc nu numai nivelul de modernizare, dar, de asemenea, organizarea și condițiile sociale. Mulți fermieri din țările  dezvoltate   sunt  bogați  și  de  succes,  dar   în unele  părți  din  America  Latină țăranii nu dețin pământul  și  muncesc  în condiții  care nu sunt departe de sclavie. Chiar mai izbitoare sunt diferențele de productivitate. Un lucrător agricol american poate produce suficiente alimente pentru a hrăni aproape cincizeci de alți oameni, dar de­a lungul Africii și Asiei mulți fermieri muncesc din greu pentru ei și familiile lor.       În ultimii 35 de ani, agricultura la nivel mondial a făcut progrese remarcabile în extinderea resurselor alimentare mondiale.  Deși  populația mondială  s­a dublat  în această   perioadă,   producția   de   alimente   a   crescut   chiar   mai   rapid,   astfel   încât terenurile cultivate și pășunile din lume pot susține 1,5 milioane de oameni în plus (World Resources, 2002­2004). Perspectivele de hranire a peste 3 miliarde de oameni în  următorii   25­30   de   ani   reprezintă   o  provocare  și   mai  mare.   Pe   termen   scurt, experții estimează că va exista un stoc adecvat de alimente la nivel mondial, dar că problemele   cu   distribuția   de   alimente   vor   duce   la   sute   de   milioane   de   oameni subnutriți. În anul 2000, aproximativ 840 de milioane de oameni au fost subnutriți de pe tot globul, concentrați în Europa de Sud și Asia de Est (Banca Mondială, 1996). Pe termen   lung,   alte   probleme   ridică   probleme.   Rata   de   creștere   a   producției   de alimente   la   nivel   mondial   a   început   să   încetinească.   În   plus,   ratele   ridicate   de pierdere   ale   produselor   alimentare   pe   timp   de   recoltare,   depozitare,   distribuție persistă.   Între timp,  eroziune  și  alte   tipuri  de degradare a  solului  continuă   să   ia milioane de hectare din productie (World Resources, 2002­2004).

Distribuția de teren cultivabilTerenul arabil este o resursă­cheie a dezvoltării economice. Mai mult de jumătate din suprafața   pământului   nu   este   potrivită   pentru   orice   formă   de   producție   a agriculturii.  Dacă  excludem regiuni  care au un sezon de creștere prea scurt   (mai puțin de 90 de zile), sunt prea uscate (mai puțin de 25 cm precipitații anuale ), sau montane (altitudini de peste 500 m ),  în care agricultura nu este absentă, dar este doar marginală,  rezultă  că  distribuția de teren cultivabil din lume este extrem de inegală.  Acesta   este   concentrat   în  Europa,  partea   central­vestică  din  Rusia,   estul Americii  de Nord,  zona de coastă  din Australia,  America Latină,  Africa de Vest, India și estul Chinei. Nu toate terenurile cultivabile sunt de aceeași calitate. Terenul agricol are o capacitate specifică: populația maximă care ar putea fi hraniti cu o dieta minim   de   zi   cu   zi,   având   în   vedere   solurile  și   clima.   FAO   a   măsurat   în   2000, capacitatea de transport a țărilor în curs de dezvoltare, luând în considerare datele 

de sol și climă, nivelul de intrări tehnologice. Rezultatele arată că în țările în curs de dezvoltare sunt potențial capabile să susțină populația. Pentru fiecare țară în parte, rezultatele nu sunt atât de reconforțante.  Mai mult de 60 de  țări sunt  într­o stare critică, inclusiv întreaga regiune din sud­vestul Asiei. Estimarea generală a FAO este prea optimistă având în vedere că tot pământul cultivabil este utilizat în mod eficient și numai pentru a obține culturi alimentare. În realitate, terenul este, de asemenea, dedicat altor scopuri (fibre  și alte culturi nealimentare )  și se pierde continuu prin amplificarea defrișărilor  și suprapășunat ­ un total de aproximativ 1,2 miliarde de hectare doar în ultima jumătate de secol.

Sisteme agricoleAgricultura la nivel mondial este caracterizată prin anumite modele spațiale. Acestea nu reflectă numai posibilitățile de mediu, dar, de asemenea, nivelurile de tehnologie, oportunitățile de piață,  precum  și  politicile agricole.  De fapt,  mozaicul de regiuni agricole al lumii prezintă un grad foarte ridicat de specializare. În țările în curs de dezvoltare   cu  venituri  mici,   agricultura  are  circa  70   la  80% din   totalul   forței  de muncă și reprezintă 34­45 % din PIB, în economiile dezvoltate, agricultura are în jur de 7% din forța de muncă  și reprezintă aproximativ 3% din PIB. Australia, Canada, Franța și SUA ­ în ciuda acestor diferențe enorme, sunt cei mai mari exportatori de alimente, Fluxurile comerțului cu produse agricole s­au schimbat în ultimii ani. Până în 1950 fluxurile dominante erau cele de cereale alimentare  în Europa de Vest. În prezent,   fluxurile  majore provin din Canada  și  Statele  Unite ale  Americii  și  sunt direcționate către Rusia, Japonia și, din ce în ce, către țările în curs de dezvoltare cu venituri   medii.   O   parte   tot   mai   mare   din   producția   de   alimente   din   lume   este comercializat  pe  plan   internațional   ca  urmare  a   îmbunătățirii  de   transport  și  de depozitare a alimentelor. Unii dintre principalii exportatori de anumite culturi nu sunt producători majori ceea ce arată că producția de alimente pentru export este o afacere extrem de dinamică. De exemplu, Statele Unite ale Americii a produs doar 2% din totalul recolta mondială  de orez  în 2001, dar a reprezentat 10% din toate exporturile   de   orez   lume   pentru   că  țările   asiatice   sunt   mari   producători  și consumatori.  Acest lucru explică  de ce doar o  șesime din producția mondială  de grâu intră de obicei în comerțul mondial.        Problema   alimentară   este   aprig   dezbătută   la   diferite   instanțe   naționale  și internaționale.   Cel   puțin   840   de   milioane   de   oameni   din   întreaga   lume   sunt subnutriți,  500 de milioane dintre ei  suferă  de foame cronică.  Direct sau indirect, malnutriția provoacă moartea a mai mult de 13 de milioane de copii sub vârsta de cinci în fiecare an. În ceea ce privește consumul de calorii pe cap de locuitor, există diferențe   enorme   între  țările   cu   venituri   mici   (Etiopia,   Somalia,   Mozambic,   cu valorile   cele   mai   mici   )  și   economiile   industriale   avansate   cu   valori   duble   în comparație cu țările sărace ale lumii. Lipsa de alimente este, de obicei, explicată ca un rezultat al instabilității climatice, ineficienței în alocarea și transportul de produse 

alimentare,  și   suprapopulare.  De  fapt,  producția  de alimente  în  țările   în curs  de dezvoltare a crescut mai repede decât  populația.  Deci,  mulți   susțin că  principala sursă de instabilitate producția de alimente este legată de deciziile axate pe profit motivate  și   de   considerente   politice   interne  și   externe   în   principalele  țări exportatoare   de   cereale.   Cu   toate   acestea,   problema   alimentară   este   departe   de previziunile   pesimiste   ale   lui   Malthus   făcute   la   sfârșitul   secolului   al   18­lea. Înfometarea în masă nu a avut loc și acest lucru a fost, în mare parte, un rezultat al Revoluției  Verzi.  La  mijlocul   secolului  20,  un  efort   intens  a   fost   lansat  pentru  a dezvolta   noi   soiuri   de   cereale  și   sisteme   agronomice   asociate   pe   care   statele dezvoltate să le implementeze în țările în curs de dezvoltare. S­au creat noi soiuri de grâu și orez, mai rezistente la boli și dăunători, mai productive și care în scurt timp au fost introduse în multe țări în curs de dezvoltare. Unele dintre ele au devenit mari exportatori deși populația lor a înregistrat o creștere explozivă (India, Pakistan). De fapt,  Revoluția  Verde  a   continuat  procesul  de   revoluție  științifică   în  agricultură, început la sfârșitul secolului al 18­lea, cu inventarea de noi pesticide și îngrășăminte, tehnici de reproducere îmbunătățite, mașini agricole eficiente. În ultimii 30 de ani, producția de cereale totală mondială a crescut cu 72%. Mai mult de trei sferturi din această creștere a producției sa datorat creșterii randamentelor mai degrabă decât extinderi din terenurile agricole. Pentru Asia  în ansamblu, randamentele la cereale au crescut cu mai mult de 40% între 1980 și sfârșitul secolului, în special ca urmare a creșterii dinn China și India. În America de Sud creșterile au fost de 35 % în aceeași perioadă. Creșterile în producția de cereale au însemnat, de asemenea, o sursă de alimente   îmbunătățite,   vitală   în   zonele   dens   populate;   zonele   de   agricultura   de subzistență depind în mare măsură de orez  și grâu cultivate. în China recoltele de orez au crescut cu două treimi și producția de grâu din India s­a dublat între 1970 și sfârșitul anilor 1990. Orezul păstrează o importanță strategică pentru aprovizionarea cu alimente din lume. Acesta se află la baza a agriculturii de subzistență și de diete a populației din Sri Lanka și India, în Taiwan, Japonia, și Coreea. Acesta este crescut în peste 80% din suprafața cultivată în Bangladesh, Thailanda și Malaezia și peste 50 % în alte  șase  țări  din Asia. Este folosit  aproape exclusiv pentru consumul uman  și asigură între 25%  și 80 % din calorii din dieta de zi cu zi la peste 2,8 miliarde de asiatici, aproape jumătate din populația lumii.     În prezent, agricultura are două forme opuse: de subzistență ­ agricultură pentru sine  și   familie,   eventual  hrană  pentru  animale,  precum  și   comercială   ­   ridicarea produselor alimentare ca un produs de vânzare. Multe dintre societățile umane au evoluat de  la producători  auto­suficienți   la comerț.  Au  început prin schimbul de produse,   apoi   specializarea  și   creșterea   producției  și   în   cele   din   urmă   de tranzacționare   culturile.   Subzistență   este   diferită   de   cea   comercială.   Principala diferență este legată de nivelul de modernizare în muncă. Agricultura de subzistență se   bazează   de   obicei   pe   un   volum   imens   de   muncă   umană,   dar   puțină   putere animala sau mecanizată. Este scăzută în tehnologie și, prin urmare, productivitatea 

este de asemenea redusă,   iar  în cele mai multe dintre cazuri, allimentele obținute sunt   consumate   de   către   agricultorii   înșiși.   Dimpotrivă,   agriculturile   comerciale moderne se bazează  pe investiții de capital în mașini, produse chimice, semințe  și animale.

Regiuni agricole ale lumiiPotrivit  FAO,  în anul 2000,  aproximativ 11% din suprafața  totală  de teren a  fost dedicată   pentru   cultivare  și   26%   pentru   pășuni   permanente.   Există   domenii non­agricole  mari  situate  în cea mai mare parte  a Canadei,  bazinul  Amazonului, deșertul Sahara, nordul Peninsulei Scandinave și Rusia, partea centrală a Australiei. Principalele culturi sunt cereale (grâu, porumb, orz, ovăz, orez, secară  și sorg )  și cartofi. Ambele au fost cultivate din cele mai vechi timpuri și au ajutat la  creșterea civilizațiilor antice. De exemplu, grâul și orzul au fost cultivate în Orientul Mijlociu în urmă cu aproximativ 10.000 de ani, porumbul a fost cultivat de mexicani în urmă cu 9000 ani, orezul de chinezi  în urmă  cu 8000 ani  și cartofii de sud­americani  în urmă cu 7000 ani.

Zece tipuri de regiuni agricole pot fi definite la nivel mondial. Zona pastorală nomadă acoperă Africa de Nord, Peninsula arabă, sud­vest și Asia Centrală. Această regiune este caracterizată prin auto­suficiență, nomazi, creșterea animalelor pe care le consumă sau să le schimbă pentru cereale. Există 12­15 milioane nomazi pastorali azi  și  mulți  sunt  împotriva stabilirii   într­un loc anume sau vor să  continue să  se miște numai în limitele fixate de guverne. Zonele agricole de subzisten   ț  ă includ țări din America  Centrală  și  părți  din  America  de Sud (în Columbia,  Ecuador,  Peru, Guyana, de­a lungul coastei braziliene ), partea centrală a Africii, Podisul Anatoliei, unele   regiuni  din   sud­estul  Asiei   (în Myanmar  și  Laos,   cea  mai  mare  parte  din Indonezia, Papua Noua Guinee, și Filipine ). Ea se bazează pe cultivarea în special în zonele tropicale, unde terenul este utilizat folosind metode rudimentare. Nutrienții din sol sunt epuizați rapid, astfel încât aceste zone pot sprijini niveluri scăzute ale populației sau provoca daune mediului. Cele două tipuri de regiuni agricole, deși acoperă   zone  impresionante ale   spațiului   locuit   sunt   în general   slab  populate,  și astfel   susține  un   număr   redus   de  oameni.  Regiunea   cu   zone   irigate  pe   terenuri uscate, acoperă o gamă largă de stiluri agricole, din domeniile intens productive din California   pînă   la   cele   de   subzistență   precum   oazele   din   Sahara.   Un   alt   tip   de agricultura de subzistență este determinat de  agricultura intensivă bazata pe orez. Regiunile sunt situate în estul, sudul și sud­estul Asiei și se caracterizează prin loturi mici plantate de către fermieri individuali. Ei folosesc munca individuală alături de puterea animalelor. Aproximativ jumătate din populația lumii subzistă parțial sau în întregime pe baza orezului umed (orez, care este cultivat  în Asia ).  Orezul umed ocupă un procent relativ mic al terenului, dar aceasta este cea mai importantă sursă de hrană în sud­estul Chinei, India de Est,  și o mare parte din Asia de Sud­Est. În China și Taiwan două recolte de orez pot fi recoltate pe an, dar în India, orezul este 

alternat cu alte cereale în timpul sezoanelor umede și uscate. Cereale mixte din Asia și leguminoasele cresc în regiunile mai reci și mai uscate decât cele favorabile pentru orez în creștere ca nord­estul Chinei sau centrale India. O altă regiune se bazează pe cultivarea de fasole, mazăre, linte, soia, cu un conținut bogat de proteine, în regiunile sărace sau în cazul în care religia interzice consumul de carne. Agricultura mixtă din regiuni bazate pe creșterea animalelor este caracterizată de o agricultură comercială bazată pe rotația culturilor  și creșterea animalelor. Fermele mixte reprezinta forma dominantă de agricultură în mare parte din lumea de astăzi, deși, în unele regiuni, cum ar fi America de Nord, se concentrează pe producție mai specializate, cele mai importante culturi fiind de porumb, soia  și lucernă. Acestă agricultură este extrem de  productivă  și   este   folosită   atât  pentru  consum uman cît  și  hrana  animalelor. Preeriile   din   regiunile   agricole   de   cereale  sunt   bazate   pe   fermele   de   cereale comerciale cultivate în primul rând pentru consumul de către oameni. Pe scară largă, producția  de  cereale  comerciale   se  găsește   într­un număr  mic  de  țări,   cum ar   fi Statele Unite, Canada, Argentina, Australia, Rusia, și Ucraina. Această producție este dominată de grâu. Grâul este în prezent cea mai importantă cereală din producția mondială  de alimente  și  oferă  o bază  pentru mai mult de o treime din populația lumii   (Bergman,  Renwick,   2005).   Producția  de   cereale  pe   scară   largă   este   foarte mecanizată și se desfășoară în ferme de mari dimensiuni. Regiunile de tip fermă sunt specializate   în pășunat  comercial  de  animale  pe  arii   extinse.  Ele   sunt,  de  obicei, zonele aride sau semiaride, unde vegetația este prea rară sau solul prea sărac pentru a sprijini culturile. Partea de vest a Statelor Unite, mari părți din Argentina, Brazilia și   Uruguay   sunt   dedicate   pentru   pășunat   bovine  și   ovine.   Fermele   sunt,   de asemenea, speciale pentru zonele centrale din Australia, Noua Zeelanda, Africa de Sud,   Orientul   Mijlociu  și   în   Europa   doar   în   Spania  și   Portugalia.  Agricultura mediteraneană  este situată în regiunile de pe coastele de vest ale continentelor, la aproximativ  30­40   °   latitudine  nord  și   sud  din   jurul  Mării  Mediterane,   în  sudul Californiei, centrul Chile, Africa de Sud de sud­vest, sud­vest și Australia. Datorită caracteristicilor climatice, creșterea animalelor este doar o sursă secundară de venit pentru fermieri. În regiunile muntoase și deluroase se practică transhumanța, adică transferul   turmelor   din   câmpiile   de   coastă   la   pășunile   de   pe   dealuri.   Cele   mai importante culturi sunt de măsline, struguri  și alte fructe  și legume, în mare parte cultivate pentru consumul uman. Două   treimi din vin este produs  în  țări  care se învecinează   la  Marea  Mediterană,   în special   Italia,  Franța  și  Spania.  Alte  regiuni mediteraneene, cum ar fi California, sunt specializate  în fructe citrice, nuci  și  alte fructe (mere, piersici, prune  și fructe similare).  Regiuni agricole de tip planta   ț  ie  se găsesc  în zonele tropicale din America Latină,  Africa  și  Asia,  de foarte multe ori deținute sau exploatate de către europeni sau nord­americani, dar lucrate de angajați locali. Culturile sunt cultivate în principal pentru vânzare în țările bogate. Plantații din America Latină cultivă cafea, trestie de zahăr și banane, în timp ce cele din Asia sunt de aprovizionare pe piața internațională cu cauciuc și ulei de palmier.

Regiuni agricole ­ un studiu de caz: centura de porumb, SUASelecția aceastei regiuni nu este la întâmplare: Statele Unite ale Americii sunt cel mai important   producător   agricol   din   lume,   deși   capacitatea   sa   de   dezvoltare suplimentară a culturilor de producție și creșterea animalelor este restricționată prin acorduri internaționale. Statele Unite ale Americii reprezinta un producător de top la mai multe produse agricole: furnizează mai mult de jumătate din producția de soia din lume, aproape jumătate din recolta mondială de porumb, mai mult de o treime din totalul de fructe citrice livrate pe piața internațională, un sfert din producția de carne,   o   optime   din   recolta   de   grâu   din   lume.   SUA   joacă   un   rol   important   în comerțul internațional cu produse agricole și alimentare, acestea reprezintă 80 % din exporturile totale soia, 50% din exporturile de porumb, 30% din exporturile de grâu și  la Bursa de Valori din Chicago determina cursul lumii   agricole prin tranzacții bursiere.   Agricultura   americană   este   unul   dintre   cele   mai   relevante   exemple   de agricultură comercială la nivel mondial, beneficiază de resurse diversificate și uriașe, fermele   sunt   la     scară   largă   de   până   la   2000   de   hectare   ­   ferme,   capacități semnificative  de  procesare bazate pe   tehnologii  de nivel   înalt,   rețele  eficiente  de distribuție  și   vânzare.   Serviciile   de   consultanță   pro­active,   investiții   federale   în sisteme de irigare, măsuri de protecție a solului ), stimulente financiare (nivel scăzut de   impozite,   credite   cu   dobândă   redusă,   ajutor   în   caz   de   dezastre   naturale   au transformat agricultura americană în sursă frecventă de supraproducție. Începând cu anii 1980, în timpul administrației Reagan, reglementări specifice au fost elaborate în încercarea de a limita efectele negative ale supraproducției agricole.       Cea mai importantă regiune din Statele Unite se află în zona Marilor Cîmpii, în partea centrală a țării și se extinde de la nord la sud. Marile Campii sunt situate între Munții Appalachi la est, Munții Stîncoși spre vest, Marile Lacuri la nord  și Golful Mexic la sud. Ele sunt dominate de altitudini mici  și  peisaj monoton. Altitudinile scad de la nord la sud și de la est la vest, și oferă o mare varietate de arii climatice, surse de apă  și sol. Situat la est de meridianul de 100 °, câmpiile  și platourile sunt traversate de către afluenții fluviului Mississippi și reprezintă cel mai bogat domeniu din lume al agriculturii comerciale. Drumul în preerie și pînă la Centura de porumb era în trecut lung și dificil. Terenul e potrivit pentru agricultura la scară largă bazata pe   mecanizare,   dar   forța   de   muncă   a   fost   insuficientă.   Legile   care   încurajează producția de porumb  și construcția de căi  ferate la mijlocul secolului al 19­lea au deschis piețele mari. Mecanizarea a fost accelerată de lipsa acută a forței de muncă. Efectele   combinate   ale   revoluției   industriale  și   agricole   au   transformat   regiunea radical.   Experimente  și   inovațiile   tehnologice   au   ajutat   productivitatea   muncii agricole. Unele dintre cele mai renumite companii, chiar și în zilele noastre, proven din regiune. Exemple sunt John Deere, companie înființată în 1837, care a dezvoltat un   puternic   plug   eficient   în   solurile   de   preerie   sau   Caterpillar,   cea   mai   mare 

companie de tractoare, care s­a mutat în regiune la sfârșitul anilor 1920 pentru a fi în centrul pieței sale.    Regiunea este alcătuită din trei centuri desfășurate la nord la sud: centura de lapte, centura de porumb și centura de bumbac. Aproape de Marile Lacuri climatul rece și umed favorizează creșterea animalelor și de cereale pentru a hrăni vitele. Centura de lactate   furnizează   aproape   întreaga   producție   de   lapte   a  țării.   Partea   de   mijloc reprezintă regiunea tradițională de creștere a porumbului și de creștere extensivă de vaci  și porci. Aceasta este organizată în agricultură pe scară largă, bine echipată  și extrem de productivă. Centura de porumb este un simbol al agriculturii americane. La sud cu veri calde și umede este dominată de plantații de bumbac. Exodul forței de afro­americane de muncă, schimbările sociale  și economice, competiția cu zona californiană  și   de   bumbac   din   Asia   au   indus   modificări   în   structura   agricolă   a regiunii. Centura de bumbac a evoluat de la cultura de bumbac la alte culturi, cum ar fi tutun, cereale, soia, arahide și legume.    Centura de porumb acoperă o suprafață de 1.500 km pătrați la est la vest și de 500 de km patrati de la nord la sud. Chiar  și în anii mai răi, realizează o recolta de un sfert din producția mondială de porumb. Concentrează aproximativ 10 milioane de locuitori din partea de vest a statelor Ohio, părțile nordice ale Indiana, Illinois  și Iowa,  Minnesota sudul  și  estul  Dakota de Sud  și  Nebraska.  Cele  mai  mari  zone dedicate creșterii de porumb aparțin Illinois și Iowa. Centura de porumb are funcții regionale importante. Deși este, de asemenea, bogată în resurse energetice, în special cărbune  și   petrol,   regiunea   rămâne   o   zonă   rurală,   dominată   de   creșterea porumbului.   Acest   lucru   face   din   cereale   cel   mai   important   element   pentru continentul american, fiind parte a civilizației pre ­ columbiene, fiind venerat la fel de mult  ca  și  grâul   în lumea antică  mediteraneană.  Porumbul cultivat   în această regiune  este   în mare  parte  utilizat  pentru hrana  animalelor  și  mai  puțin  pentru consumul uman direct în conformitate cu obiceiul de dieta al populației americane bogate în proteine animale și a standardelor de trai mai ridicat. Aceasta explică de ce centura  de  bumbac  nu este   caracterizată  prin  monocultura  de  porumb,  dar   este dominată   de   producția   de   carne   de   porc.   Sistemul   de   cultură   se   bazează   pe alternanța   de   porumb  și   soia,   grâu,   ovăz.   Acestea   sunt   cultivate   în   funcție   de caracteristicile climatice: grâu de toamnă în sud, ovăz, în nord. Centura de porumb este   o   regiune   vastă,   slab   populată   cu   densitate   medie   de   15   locuitori   pe   kmp. Regiunea, mai mică  decât cea mai mare parte a regiunilor agricole europene, care datează din urmă cu mai mulți ani, este integrată  într­un cadru regional mai larg având centrele de decizie în marile orașe  și porturi din regiunea Marilor Lacuri  și Atlanticul de Nord ­ Est. Inițial, dezvoltarea regiunii a fost declanșaăt de către căile de apă   interioare  și,  ulterior, de către principalele căi  ferate.  Cele mai importante orașe din regiune se află   la  intersecția căilor ferate.   În general,  ele sunt orașe de dimensiuni  medii   care  acționează   în calitate  de   locuri  de  piață  pentru centre  de creștere a animalelor  și  de prelucrare pentru industria alimentară.  Dintre acestea, 

Omaha (Nebraska ), cu o populație de 570 de mii de oameni, are toate  șansele să devină cel mai mare centru de comercializare a animalelor, din cauza uriașelor sale abatoare  și   întreprinderi   de   prelucrare   a   produselor   alimentare.   Acesta   este   un exemplu de succes  de combinarea a două   componente majore:  mediul  natural  și investiții de capital.

Agricultura în țările bogate și cele săraceÎn   general,  țările   bogate   subvenționează   producția  și   exportul   de   produse alimentare. Ele au stabilit tărife ridicate (impozite pe bunurile importate) pentru a proteja piețele împotriva importurilor de produse alimentare din  țările sărace. Ele dau, de asemenea, agricultorilor plăți directe compensatorii. În fiecare an, membrii Uniunii   Europene,   SUA  și   Japonia   cheltuiesc   sume   mari   de   bani   pentru   a subvenționa produsele agricole. Ca urmare, fermierii din multe  țări bogate produc excedente de produse alimentare, pe care le exportă sau vînd pe piețele mondiale la prețuri   sub   costurile   de  producție   (o   practică  numită   dumping).   Ele   încurajează producția   de   surplusurile   agricole   din   multe  țări   bogate  și   descuraja   creșterea producției   în  țările   sărace.  Agricultorii  din  țările   sărace  nu  pot   exporta   în  țările bogate și  nici  nu au posibilitatea  de a concura pe piețele  lor naționale.   În aceste condiții,  guvernele multor  țări  sărace neglijează  să   investească   în propriile zonele rurale și, prin urmare, agricultura rămâne la nivelul de subzistență.      Țările bogate aleg să subvenționeze agricultura pentru un număr de motive: unii încearcă să atingă obiectivul autosuficienței în producția de alimente ca o măsură de securitate națională, alții au ca scop să păstreze comunitățile lor agricole tradiționale și   de   a  ține   sub   control   migrarea   de   la   rural   la   urban;   în   special   cele   puternic urbanizate, se bucura de peisaje agricole  și încearcă să păstreze zone verzi în jurul orașelor, numit greenbelts.       Dimpotrivă,  țările sărace trebuie să  se confrunte cu probleme grave legate de producția  agricolă.  Acest   lucru este,  de obicei,   împiedicat  de   lipsa de  stimulente financiare, prin sisteme de proprietate asupra terenurilor care generează inegalitățile sociale  și   de   producție   Unele  țări   sărace   nu   se   concentreze   pe   culturi   destinate consumului   local,   dar   în   schimb   preferă   să   dezvolte   culturile   de   vânzare   în străinătate.   De   exemplu,   Senegal   exportă   alune,   cacao   Coasta   de   Fildeș,   Angola cafea, tutun, Zimbabwe și Kenya ceai și flori, în timp ce disponibilitatea produselor alimentare  în aceste  țări  este scăzută.   În  țările  sărace problema alimentară  este o consecinta de sărăciei  și  a inegalităților. Potrivit Băncii  Mondiale,  trei sferturi din lume   sunt   „absolut   săraci”   (cei   care   nu   pot   să   mențină   un   standard   nutrițional minim ) trăiesc în Asia și mai mult de patru cincimi din ei trăiesc în zonele rurale. În unele zone, țăranii isi completeaza veniturile lor prin trecerea la culturile de droguri. Zonele izolate din Turcia,  Liban  și  Myanmar sunt surse importante de cocaină  și heroină destinate pentru piețele americane și europene. În cele trei țări din America Latină, Peru, Bolivia și Columbia, exporturile de cocaină, heroină  și marijuana sunt 

estimate să aducă în 600 de milioane de dolari SUA pe an. Deși joacă roluri diferite în economiile  naționale,  agricultura este   încă  o  sursă  de concurență  puternică  și, uneori, relațiile economice și politice sunt dure între țările sărace și cele bogate.

INDUSTRIA ­ O COMPONENTĂ MAJORĂ A ECONOMIEI MONDIALEModificări structurale și spațiale recente ale industriei mondialeDeși  nu există  practic nicio  țara  în lume care sa nu aiba cel puțin o activitate de producție,   distribuția   industriei   pe   plan   mondial   prezintă   diferentieri   geografice enorme. Majoritatea covârșitoare a producției este concentrată într­un număr relativ mic de  țări.  Patru cincimi din producția industriala mondială  sunt concentrate  în America de Nord, Europa de Vest și Japonia. Cea mai puternica dovada este dată de lista țărilor incluse în „clasamentul mondial” al producatorilor industriali elaborata de către UNIDO la sfârșitul anilor 1990: Statele Unite ale Americii (24,8%), Japonia (20), Germania (11,8), Franța, Marea Britanie, Coreea de Sud, Brazilia, China, Italia, și Canada.   Primele   zece  țări   reprezintă   77,5%   din   producția   industriala   mondială. Există unele concluzii care se desprind din această listă: în primul rând productia industriala este foarte concentrată  la nivel global. În al doilea rând, cea mai mare parte a producției industriale este asigurată de  țările dezvoltate. În al treilea rând, situația  actuală   este   substanțial  diferită  de  cea  de  acum 40  de  ani.   În anii   1960, clasamentul a fost realizat exclusiv din țările dezvoltate. La sfârșitul anilor 1990, lista a cuprins, de asemenea, țări în curs de dezvoltare, cum ar fi Coreea de Sud, Brazilia și China. Între anii 1960 și 1990, ponderea țărilor dezvoltate din producția industriala mondială a scăzut de la 95% la 77%, în timp ce cea a țărilor în curs de dezvoltare a crescut   de   patru   ori,   de   la   un   nivel   de   bază   foarte   scăzut   la   aproximativ   23%. Migrația   activităților   industriale   din   vechile   nuclee   la   cele   noi   se   datorează  mai multor cauze :• în primul rând, dificultățile structurale ale  țărilor dezvoltate, la începutul anilor 1970 a determinat căutarea de contexte economice mai favorabile;•   în   al   doilea   rând,   avantajele   comparative   ale  țărilor   în   curs   de   dezvoltare, reprezentate de forța de muncă ieftină și politicile sociale mai puțin protecționiste au fost factori de atracție puternica pentru investiții internaționale;• în al treilea rând, companiile multinaționale și­au consolidat puterea lor economică în   economia   mondială  și   strategiile   lor   de   localizare   au   inclus  țările   în   curs   de dezvoltare printre destinațiile preferate;•   în  al  patrulea   rând,  procesul  de  de­teritorializare  a   finanțelor   internaționale  a devenit   mult   mai   intens,   stimulând   circulația   capitalurilor   pe   tot   globul   prin eliminarea de cele mai multe bariere comerciale.Cu toate acestea,  în cele două  mari categorii  – tări  dezvoltate  și  țările  în curs de dezvoltare ­ a existat o mare variație în ceea ce priveste productia industriala.A). Schimbari în vechile economii industrializate. Trei tendințe majore sunt evidente:

• Scăderea substanțială a ponderii în producția industriala a lumii a Statelor Unite ale  Americii:   la   începutul   anilor   1960  a   produs   40%  din   producția  mondială,   la sfârșitul anilor 1990 ponderea sa a scăzut la mai puțin de 25%. Chiar și așa, Statele Unite   ale   Americii   rămân   cel   mai   mare   producător   industrial   din   lume  și   a inregistrat rate anuale mai mari de creștere decât Europa de Vest.• Performanța industriala inegală a economiilor vest­europene. Ca grup, țările vest­ europene au avut rate mult mai mici incepand cu 1970, cu unele  țări care prezintă rate   negative   (Marea   Britanie   în   timpul   anilor   1970,   Franța   în   anii   1980  și   în Germania în prima jumătate a anilor 1990).• Creșterea din Japonia. De departe performanța industriala cea mai spectaculoasa dintre   toate   națiunile   industrializate   în   perioada   postbelică   ­   cel   puțin   până   la începutul anilor 1990 ­ a fost cea a Japoniei. În 1960, Japonia s­a clasat pe locul al cincilea în clasamentul mondial  cu 5,5% din totalul producției mondiale, la sfârșitul anilor 1990 a inregistrat o pondere de 4 ori mai mare din total. Rata de creștere a fost cea mai mare dintre toate țările dezvoltate de­a lungul perioadei.

B). Economiile în tranziție din Europa și din fosta URSS. Din 1989, a existat o dezvoltare semnificativă pentru geografia în schimbare a producției manufacturiere. Colapsul politic în regiune a produs un nou grup de așa­numitele „economii în tranziție”, cu performanțe   negative   în   sectorul   de   producție.   În   1985,   de   exemplu,   URSS   a reprezentat aproape 10% din producția industriala mondiala, în 1995 ponderea a fost de numai 1,5%.  Țările din Europa Centrală  și de Est au cunoscut, de asemenea, o scădere: în 1985 au produs 3,5%, iar în 1995 doar 1,6%.

C).  Schimbări în economiile de piață în curs de dezvoltare. Deși ponderea a crescut de 4 ori, economiile în curs de dezvoltare constituie un grup extrem de variat. Ratele de creștere ale producției au fost mai ridicate în est și sud­estul Asiei și cel mai mic în Africa sub­sahariana. Ratele de creștere din America Latină  și din Asia de Sud au fost între aceste două extreme, dar cu o variabilitate a creșterii producției mult mai mare   în America  Latină.  De   fapt,  doar  un  număr   relativ  mic  de  țări   în curs  de dezvoltare, așa­ numitele economii nou de industrializare (NIEs ) pot fi considerate ca centre importante de producție industriala pe scara mondială.  Mai mult, există diferente   în   creștere   între  țările   din   sud  și   sud­estul   Asiei  și   celelalte.   În   1980, Brazilia,   Argentina,   Mexic  și   Spania   au   fost   centrele   cele   mai   importante   de producție industriala în comparatie cu economiile sud­est asiatice, în afară de China. De la mijlocul anilor 1990, această situație s­a schimbat dramatic. De­a lungul anilor 1960,   1970  și   1980,   cei   patru   „tigrii”   economiile   din   Coreea   de   Sud,   Taiwan, Singapore  și  Hong Kong au dominat cresterea industriala.  Mai recent,   în alte  țări estul  și   sud­estul   Asiei,   în   special   în   Malaezia,   Thailanda,   Indonezia  și   China cresterea a fost extrem de rapida. Este de remarcat faptul că,  ratele de creștere a productiei industriale  în estul  și sud­estul Asiei au rămas la un nivel ridicat de­a 

lungul   anilor   1970  și   1980,   în   timp   ratele   inregistrate   de   multe   dintre   cele   mai importante  economii   industrializate  au  scăzut   la   jumătate   sau mai  puțin   fata  de nivelurile din 1960.

Schimbările structurale și spațiale în cadrul economiilor dezvoltateCa o regulă,   începând cu  începutul anilor 1970,  țările dezvoltate au experimentat schimbări fundamentale în modul în care sunt organizate activitățile industriale  și de muncă. Procesul de dezindustrializare a implicat reducerea locurilor de muncă în industrie,   prin   pierderi   în   numărul   de   forță   de   muncă   industriala,  și   nu dezindustrializarea economiilor naționale ale țărilor dezvoltate. Acestea rămân încă incluse în liga mondiala a producătorilor industriali, dar reușesc să sustina creșterea producției concomitent cu scaderea forței de muncă. Procesul a fost considerat a fi o parte a procesului  de evoluție normală  a  economiilor  capitaliste  de  la stadiul  de tinerete   la   cel  de  maturitate.  Procesul  de  dezindustrializare  presupune  practic  o schimbare la nivelul locurilor de muncă, prin transferul acesteia de la producție la servicii. Se bazează nu numai pe modificările cantitative, ci și pe schimbări calitative, în   egala   masura.   Multe   economii   de   piață   dezvoltate   se   confruntă   cu reindustrializarea, ca urmare a diferitelor procese legate de noi investiții și creștere. Acestea includ o renaștere a firmelor   mici, o creștere rapidă a industriei de înaltă tehnologie,   adoptarea   pe   scară   largă   a   noilor   tehnologii   bazate   pe   computer   în industriile   existente,  și  un  val    nou  de   fluxuri  de   investiții  multinaționale,   între nucleele economiei mondiale: Statele Unite, Europa de Vest și Japonia.

Schimbările structuraleDe   la   începutul   secolului   20   capitalismul   industrial   a   suferit   schimbări fundamentale. Progresele în transporturi și telecomunicații au crescut capacitatea și eficiența   economiei  și   au   facilitat   integrarea   funcțională   a   întreprinderilor  și   a regiunilor   într­un   ritm   fără   precedent.   Marile   companii   cu   sediul   în   cele   mai importante   centre   metropolitane   au   fost   cel   mai   bine   plasate   pentru   a   exploata capacitatea sporită  și eficiența sistemului economic. În acest mod, au exploatat, de asemenea,   noile     principii   de   organizare   economică,   bazate   pe   o   diviziune   mai intensivă   a   forței   de   muncă,   a   liniilor   de   asamblare   (Fordism)  și   a   gestionarii științifice a fortei de munca (Taylorism). Creșterile rezultate în materie de eficiență și productivitate a însemnat că multe bunuri ar putea fi produse în masă la prețuri mici pentru piețele  de masă.  Combinația  rezultata  ca urmare a  producției  de masă  și consumului  de masă  este,   în general,  menționată   ca  Fordism,  după  Henry Ford, producătorul de automobile care a contribuit la modul în punere în aplicare a acestor modificări. Acest nou regim de acumulare a facut necesara existenta companiilor ce în ce mai mari. Valuri de fuziuni ale companiilor au transformat curând structura de afaceri   a   economiei,   rezultând   într­un   număr   relativ   mic   de   corporații   foarte 

puternice care domină economia. Sistemul fordist a functionat excepțional de bine de la începutul secolului 20 pana la începutul anilor 1970, când criza a apărut brusc, aruncând în sens invers boom­ul industrial de după război. Ritmul lent de creștere economică și scăderea constantă a profiturilor, în special în țările de bază industriale ale OCDE, au fost asociate cu scăderea cererii pentru bunurile de capital, inclusiv de transport,   constructii,  miniera   și   de   fabricatie   (nave,  mașini,  mașini­unelte,   oțel). Creșterea nivelului de inflație a generat creșterea costurilor forței de muncă, astfel implicând investiții   tehnologice majore.  Inflația ridicată  a însemnat,  de asemenea, reduceri ale profiturilor  și acumularea de capital. Acest lucru a dus la o mai mare dependență de investiții financiare, prin intermediul sectorului bancar. Aceasta, la rândul   său,  a   crescut   ratele  dobânzilor   care  a   intarziat  progresul   tehnologic.  Ca urmare,  atat   industriile consumatoare  intensiv de capital  (oțel,  construcții  navale, vehicule,  aparate)  și   industriile consumatoare intensiv de forța de muncă   (textile, îmbrăcăminte, încălțăminte ) au intrat în declin accentuat. Consolidarea, de­a lungul anilor 1960, a valorilor sociale asociate cu furnizarea de asistență socială și protecția mediului, deși au determinat crearea de noi piețe pentru anumite produse și servicii, au ridicat, de asemenea, costurile industriale și au contribuit la o sarcină fiscală mai mare   atât   care   a   afectat   atat   consumatorii,   cât  și   producătorii.   Introducerea   de inovații  și schimbări tehnologice ca răspuns la escaladarea costurilor cu energia  și forța de muncă au creat efecte de feed­back prin care cererea a scazut în activitățile industriale tradiționale.  Modelele   de   economisire   a   energiei   în   transport  și încălzire,  de exemplu, au redus cererea de oțel, în timp ce inovatiile  în domeniul microelectronicii   au   redus   cererea   de   produse   electro­mecanice.   Îmbunătățirea tehnicilor   de   producție   (linii   de   asamblare   controlate   electronic,   mașini­unelte automate, sisteme de cusut computerizate, robotica ), a permis un grad mai fin de specializare   în   mai   multe   procese   de   producție  și   a   facilitat   rutinizarea   multor activitati. Acest lucru a făcut mai ușor pentru manageri să profite de noi surse de muncă  mai ieftină  și  mai puțin militanta.  Progresele  în fabricarea  și  utilizarea de materiale   sintetice   au   extins,   de   asemenea,   capacitatea   de   localizare   de   multe industrii,  deoarece materiile prime au fost   în mod tradițional  cele mai restrictive dintre toti factorii de producție. Toate aceste schimbări organizaționale a adus un nou sistem de producție,  Neo ­ Fordism, bazat pe flexibilitate, noi tehnologii, noi forme de cooperare între firme.

Schimbările spațialeSchimbările   structurale   au   adus   modificari   spațiale   la   diferite   scări   geografice: regionale  și  metropolitane.  Descentralizarea regională  este  un rezultat  al  migrarii unor   firme,   împreună   cu   transferul   capacitatilor   de   producție   și   închiderile   de intreprinderi   în  regiunile  centrale   și   regiuni  metropolitane  și  deschiderea  de  noi centrale sucursale ( sau extinderea celor existente) în orașe și regiuni aflate în declin 

sau periferice. Rezultatul a fost crearea de așa­numitele „economii bazate pe filiale”, în regiunile marginale din cele mai multe țări dezvoltate.

Se poate face o distincție utilă între industrializarea difuză și industrializarea bazată   pe   sucursale.  Prima   a   fost   îndreptată   spre   rezervele   de   forță   de   muncă necalificată în regiunile rurale periferice, în timp ce cea din urmă a fost îndreptată spre rezervele de forța de muncă calificata din regiunile industriale în declin. Italia centrală și de nord­est oferă exemple clasice de industrializare difuza, în mare parte rezultată  din descentralizarea companiilor  din zona Milano­Torino,  ca  răspuns la creșterea   deficitului,   costurilor  și   militantismulului   fortei   de   muncă.   De   obicei, industrializarea  difuza   implică   activități   în care costurile   forței  de muncă   sunt  o parte   importantă   a   costurilor   de   producție   globale  și   în   care   nu   exista   interes economic pentru reducerea costurilor forței de muncă prin schimbările tehnologice. Principalele atracții din zonele rurale pentru astfel de activități sunt: disponibilitatea forței de muncă relativ ieftine, preturile mai mici ale terenurilor ușor de dezvoltat, niveluri mai scăzute de impozitare, niveluri scăzute de sindicalizare.

Industrializarea   bazata   pe   filiale   implică   de   obicei,   activități   care   necesită inputuri semnificative de tehnologie și de calificare ( sau, cel puțin cu experiență ), a fortei de muncă și un anumit grad de centralitate, în scopul de a asambla și distribui materii  prime  și  produse finite.  Exemple relevante sunt  furnizate de multe orașe textile ­ Dundee și Rochdale în Regatul Unit și Amiens  în Franța ­ unde filiale într­o varietate de industrii „ușoare” (de la baterii auto, case de marcat  și camere pentru anvelope, ceasuri de mână  și echipamente electrice) s­au mutat pentru a profita de surplusul de muncă, spațiul industrial mai ieftin și o infrastructură existenta deja. În timp ce în multe locuri economiile bazate pe filiale au vizat activitățile de asamblare, altele au atras,  de asemenea,  funcții  de procesare a  informațiilor  și  de comerț  cu ridicata. Iată câteva exemple: Omaha, Nebraska a devenit un call center, Sioux Falls, Dakota  de  Sud este  acum un centru de  operațiuni  de   creditare  pentru  Citicorp, Roanoke, Virginia este un centru pentru o serie de operațiuni de comandă prin poștă și   de   cumpărături   TV.   Cele   două   procese   combinate   cu   fuziuni  și   achiziții   au însemnat   că  descentralizarea   regională   a   ajuns   să   fie   caracterizata  prin   creșterea nivelului  de control  extern.  În regiunea de nord a Angliei,  de exemplu,  78% din ocuparea forței de muncă industriala în 1973 a fost controlată de către companii cu sediul în afara regiunii, în comparație cu 57% zece ani mai devreme. 

Descentralizarea metropolitana (exodul industriei și ocupării forței de muncă din zonele urbane în suburbii), a început să domine modelele de dezvoltare urbană într­ un număr de țări dezvoltate din 1970. Activitățile industriale au părăsit zonele urbane din mai multe cauze: facilități inadecvate pentru noile tehnici de producție și depozitare  și  metodele de  încărcare  și  descărcare marfa; accesibilitate limitată  din cauza   străzilor   înguste,   blocajele   de   trafic,   lipsa   zonelor   de   parcare;   terenuri   cu preturi mari și stocuri limitate pentru extinderea activității; vecinatati incompatibile între   zonele   industriale  și   rezidenția,   emisia   de   poluanți   în   aer,   apă  și   sol  și 

disfuncționalități  de   mediu.  Transferul   industriei  de   la   centru   la  periferie  a   fost susținută de politica de planificare urbană cu scopul de a zonifica și separa funcțiile urbane.   Cele   mai   bune   exemple   sunt   Londra  și   Paris,   care   au   pierdut   o   parte considerabilă a forței de muncă industriale în timpul anilor 1970. Mii de locuri de muncă în industrie au fost înlocuite, doar parțial, de servicii  și activități legate de industrie.  La   sfarsitul   anilor  1970,  zonele  urbane  au  fost  dominate  de   servicii  și anumite  industrii  orientate  spre piețele  metropolitane  (mobilier,  ceasuri,  bijuterii, moda, pantofi). Alte sectoare de producție compatibile cu caracteristicile spațiului urban sunt industriile de inalta tehnologie și au fost amplasate în parcuri industriale și tehnologice.

Studiu   de   caz:   Sunbelt,   Statele   Unite   ale   Americii.  Descentralizarea   regionala  și metropolitană   au   generat   o   dinamică   multi­dimensionala   de   schimbare   spațială. Creșterea   regiunii   Sunbelt   oferă   un   exemplu   bun.   Fenomenul   Sunbelt   poate   fi interpretat   ca   produsul   combinat   al   industrializarii   difuze  și   descentralizarii metropolitane. O astfel de interpretare este susținută de tipologia locurilor de muncă care caracterizează creșterea regiunii Sunbelt: 1. de locuri de muncă de producție în filiale în industrii cum ar fi textila, îmbrăcăminte și electronice; 2. de locuri de muncă de producție în filiale bazate pe plan local în industriile în creștere ­ în principal în hardware,   instrumente  științifice,   industria   aerospațială,  și   substanțe   chimice  și materiale plastice; 3. de locuri de muncă în servicii de catering, atât pentru aceste industrii  cat  și  a populației  care a crescut prin   atragerea populatiei   la varsta de pensionare. În termeni foarte generali, se pare că statele Sunbelt periferice  și semi­ periferice, cum ar fi Arizona, California, Carolina și Texas au putut să beneficieze de avantaje   relative   în   ceea   ce   privește   costurile   forței   de   muncă,   sindicalizare   de muncă,   costurile   terenurilor,   costurile   de   energie,   impozite   locale,   capacităților administrației publice locale și a modelelor de cheltuieli federale. În plus, orașele din Sunbelt  s­au dovedit  atractive pentru industrii,  deoarece nu au avut o moștenire legata de ineficienta și infrastructura în declin.

De la vechi la noi spații industrialeUna dintre cele mai izbitoare schimbări globale în cadrul economiilor dezvoltate a fost  declinul   forței  de  muncă   în  industriile   traditionale  de  producție   industrială. Inițial, aceasta a luat forma unui declin relativ: creștere în perioada boom­ului de după război a fost mult mai mare în sectorul serviciilor în cele mai multe economii decât a fost în sectorul de producție. Odata cu globalizarea activității economice, cu toate acestea, a existat un declin absolut al ocupării forței de muncă în activitatile producției   de   bază.   În   timp   ce   în   1960   producția   în   15  țări   OCDE   cele   mai industrializate a generat între 25  și 42 % din PIB­ul lor  și au reprezentat proporții similare în structura fortei de muncă, cifrele comparabile pentru 1990 s­au situat în intervalul de 15 până la 25%.

Declinul a fost cel mai pronunțat în  țările industrializate   din nord ­ vestul Europei. În Regatul Unit, de exemplu, mai mult de 1 milion de locuri de muncă din industrie au dispărut  între 1966  și  1976: o scădere de 13%. Acest  declin a afectat aproape   fiecare   sector   de   producție:   nu   doar   pilonii   tradiționali   din   sectorul construcțiilor   navale,   fabricarea   metalelor,   ingineria   mecanică,  și   textila   dar,   de asemenea,   sectoare   care   fusesera   în   creștere   ­   autovehicule  și   inginerie   electrică. Regiunea cea mai grav afectată a fost  West Midlands și regiunile periferice, cum este Lancashire.

În   Statele   Unite   cel   mai   bun   exemplu   este   cel   al  Centurii   manufacturiere (Manufacturing  Belt),   care  după   ani  de  declin   industrial   acut   s­a   transformat   în Centura de Rugina (Rust Belt). Regiunea cea mai industrializata din Statele Unite se află la sud de Marile Lacuri  și țărmul Atlanticului de nord, dominant reprezentata de centre de producție de consum, precum: Chicago, Milwaukee, St Louis, Detroit, Pittsburgh,   Cincinnati,   Baltimore,   New   York,   Philadelphia,   Boston.   Consolidarea centurii   industriale   ca   inima   economiei   americane   a   fost   rezultatul   avantajelor inițiale de localizare. Cu piețele sale mari, rețelelor de transport bine dezvoltate  și accesul la rezervele de cărbune din apropiere, a reprezentat localizarea ideala pentru a profita de cresterea cererii de bunuri de consum, creșterea eficienței sistemului de telegraf și serviciile poștale, progresele tehnologice și industriale care au determinat la   randul   lor   creșterea   economiilor   de   scară  și   a   economiilor   externe,   care   a caracterizat   sfârșitul   secolului   al   19­lea.   Efectul   general   a   fost   dublu:     orașele individuale au început să se specializeze, în calitate de producători care au fost în măsură să abordeze piețele naționale, mai degrabă decât pe piețele regionale, această specializare a oferit baza pentru creșterea fluxurilor de marfă între orașe individuale, cu   caracter   obligatoriu   pentru   integrarea   economica   a   regiunii.   Transformarea Centurii manufacturiere în „Centura de rugina”, adică cea mai grav afectata regiune industriala  s­a datorat mai multor factori:• o economie globală în evoluție ­ boom­ul de după război în Statele Unite a început să încetinească la începutul anilor 1970 în fața concurenței în creștere ale economiilor reconstruite  din Europa de Vest  și   Japonia.  Acest   lucru a  afectat   în primul  rând industria de încălțăminte, textile, oțel, automobile  și, apoi, în mijlocul anilor 1970, industriile   de   mașini­unelte  și   construcții   navale   au   simțit   impactul,   în   timp   ce industriile   de   rafinare,   chimica  și   semiconductori   au   fost   afectate   de   creșterea concurenței la începutul anilor 1980;•   ciclul   de   afaceri   internaționale   ­   regiunea   a   fost   dominată   de   economiile producatoare de bunuri  ale căror cicluri  de viață  au intrat   în faza de maturitate. Reducerea activităților  și relocarea în medii sociale  și economice mai favorabile au fost necesare ;• un mediu federal în schimbare ­ redistribuirea de ajutor federal pentru regiunile înapoiate a contribuit la schimbarea modelului de dezvoltare economică regională.

Neo ­ Fordismul se bazează pe noi industrii și tehnologii care au creat diferite peisaje   economice   fata   de   cele   anterioare.   Semiconductorii  și   software­ul   de calculator,   biotehnologiile,   robotica   sunt   dezvoltate   în   complexe   orientate   spre tehnologie, sau tehnopoli. Există multe exemple pe tot globul: Silicon Valley, Santa Clara County, la sud de San Francisco, Orange County, la sud de Los Angeles, Route 128 din Boston în Statele Unite ale Americii; Cambridge, Coridorul M4   și Silicon Glen   în   Marea   Britanie.   Ele   pot   varia   în   natura,   originea  și   dezvoltarea   lor.   De exemplu,   în   timp   ce   în   Silicon   Valley   s­au   bazat   inițial   pe   parteneriatul universitate­industrie  și cheltuielile guvernamentale pentru cercetare  și dezvoltare, au evoluat în special cu ajutorul unor contracte militare; Silicon Glen a aparut ca o localizare   de   producție   atractivă   pentru   companii   multinationale   din   SUA   care deservesc   piețele   britanice  și   europene.   Strategia   de   localizare   a   companiilor multinaționale a influențat, de asemenea, apariția de tehnopoli ca cel francez Sophia Antipolis.  Tehnopolii   japonezi  au   fost  un  rezultat  al  politicii  guvernamentale  de descentralizare a industriei urban și pentru a sprijini dezvoltarea regională.

Industrializarea țărilor în curs de dezvoltare.Modele diferite de evoluție. În anii 1950 și 1960 strategiile de dezvoltare ale multor LDC   (țări   mai   puțin   dezvoltate)   au   pus   un   accent   considerabil   pe   industria prelucrătoare, care a fost considerata motorul de creștere pentru economia mondială. În timpul anilor 1970, multe tări situate la periferie la nivel mondial și unele dintre cele   mai   puțin   dezvoltate   s­au   angajat   pe   strategii   de   dezvoltare   orientate   spre export. Acesta a fost, de asemenea, momentul de când disparitățile dintre țările cel mai  puțin  au   crescut   substanțial.  Mai  multe  grupuri  de   tări   au  apărut  și  pot   fi distinse.   În   primul   rând,   exista   tări   în   dezvoltare   care   au   crescut   rapid  și   sunt exportatoare importante de bunuri industriale. Acestea includ tări care au dezvoltat procesul de industrializare mai de timpuriu, cum ar fi Coreea de Sud, Taiwan,  și Hong Kong  și  alte tări  mai noi, preponderent  în Asia (Malaezia,  Thailanda),  dar, inclusiv  Turcia  și  Mexic.  Apoi,  există  un grup de  țări  care a cunoscut  o creștere rezonabilă până la sfârșitul anilor 1970, dar din cauza unor datorii mari au stagnat în anii 1980. Exemplele ar include Argentina, Brazilia, Filipine și Maroc. Putine țări din acest grup cu probleme de datorii mai puțin grave, Costa Rica și Columbia, au reușit să­și   continue  diversificarea   lor  economică  departe  de  produsele  de  bază.  Un  al treilea grup rămâne foarte dependent de exporturile de materii prime, în conditiile în care cererea de export a rezistat destul de bine. Exemplele includ exportatori de petrol, cum ar fi Nigeria, Irak, Ecuador,  și Camerun, precum și exportatorii de alte produse, cum ar fi Bolivia și Jamaica.

Creșterea ponderii în comerțul internațional de produse industriale.Ca urmare a industrializării în creștere, în 1960 exporturile de produse fabricate din țările cel mai puțin dezvoltate a crescut rapid, de la aproximativ 3 miliarde de dolari 

în 1960 la peste 9 miliarde de dolari în 1970. În anii 1970 creșterea a fost chiar mai rapid. Prin 1980 în tările mai putin dezvoltate, exporturile au reprezentat mai mult de US $ 80 miliarde de euro, sau mai mult de 9% din totalul mondial. Una dintre caracteristicile cele mai notabile din perioada 1960­1980, cu toate acestea,  și poate chiar mai notabil de atunci, a fost polarizarea performanței  și perspectivelor  între diferite grupări regionale ale țărilor cel mai puțin dezvoltate. Mai mult de 80% din totalul exporturilor țărilor cel mai puțin dezvoltate provine de la zece tări (Brazilia, China, Hong Kong, India, Malaezia, Mexic, Pakistan, Singapore, Coreea de Sud  și Taiwan).   În cele  mai  multe  dintre  aceste  cazuri,  mai  ales  Hong Kong,  Malaezia, Mexic,   Singapore,   Coreea   de   Sud  și   Taiwan,   creșterea   industrială   a   condus   la dezvoltarea   zonelor   orientate   spre   export,   mai   degrabă   decât   substituirea importurilor (protecție). Începând cu 1980, acest model a devenit instituționalizat cu cea mai mare parte a investițiilor străine directe, de creditare bancara și comerciala cu privire la producția industriala în afara concentrarilor din Asia de Est, părți din America Latină  și Europa de Est. Mai mult de 60% din toate exporturile tărilor în dezvoltare și mai putin dezvoltate sunt vândute în tările dezvoltate.

Industrializarea ­ un mod de a scăpa de subdezvoltare.Atenția centrală acordată de mai multe țări periferice pentru industrie este în parte un rezultat  al  prestigiului  acestui  sector,  care este considerat semnul distinctiv al dezvoltării. În primul rând, în comparație cu agricultura, industria este în măsură să ofere   efecte   multiplicatoare,   efecte   de   stimulare   în   comparatie   cu   alte   activități economice. În al doilea rând, agricultura este asociata cu conservatorismul, în timp ce industria este un semn de modernizare. Dinamismul este mai aproape legat de industrie   decât   de   alte   sectoare   economice.   În   al   treilea   rând,   productivitatea industriei  este  mai mare decât  cea  a agriculturii  și  profiturile  sunt  în consecință. Acestea  sunt  cele   trei  mituri   care  au contribuit  pentru a   transforma  industria   în singura cale reală de a progresa. Ca rezultat, industria joacă un rol important în cele mai   multe   strategii  și   planuri   nationale   de   dezvoltare   ale  țărilor   în   curs   de dezvoltare. Prin alegerea industriei ca cel mai bun mod de a se dezvolta, guvernele din țările în curs de dezvoltare au încercat să rezolve problemele practice cu care se confruntau.   În   primul   rând,   a   fost   schimbul   inegal   în   relațiile   comerciale internaționale   dintre   produsele   de   bază  și   produse   fabricate.   Prețurile   mici  și fluctuante   ale   produselor   agricole  și   materiilor   prime   pe   piețele   mondiale   au încurajat guvernele să susțină dezvoltarea industriei. În al doilea rând, multe țări în curs de dezvoltare au cunoscut o migrație rural ­ urban pe scară   largă  din cauza deteriorarii condițiilor de viață din mediul rural și disponibilitatii serviciilor publice mai bune în zonele urbane. Multe orașe si­au crescut rapid populatia, fără a oferi oportunități de locuri de muncă corespunzătoare. Șomajul masiv sau subocuparea și rezultatele   negative   ale   creșterii   exodului   de   creiere   au   stimulat   dezvoltarea industriei.   Expansiunea   ocupării   forței   de   muncă   în   industria   prelucrătoare   a 

devenit,   în cele  mai multe cazuri,  un imperativ național   important.  Un al   treilea stimulent pentru industrializare vine de la activitățile de consolidare a statului de catre elitele naționale. Industrializarea naționala poate fi un obiectiv de prestigiu în jurul   caruia   populațiile   naționale   pot   fi   mobilizate.   Toate   guvernele   sunt,   de asemenea, sub presiunea de a se industrializa,  în scopul de a concura cu alte  țări. Presiunea  vine  de   la  ambele  elite   interne,   în special  militare,  și  de   la  aliații  din străinătate. Accentul pe industria grea, fără îndoială, derivă din această presiune.

Eforturile naționale de industrializare, care au avut loc în urma decolonizarii au avut efecte limitate până la sfârșitul anilor 1960, cu excepția acelor  țări cu piețe interne de mari dimensiuni  și a politicilor sustinute de substituire a   importurilor (Mexic, Brazilia). Răspândirea  și intensificarea industrializarii de la sfârșitul anilor 1960   au   coincis   intr­o   anumită   măsură,   cu   rata   în   scădere   a   profitului   în  țările industrializate  și trecerea în consecință, a strategiilor firmelor multinationale de la forme   caracterizate   de   salariu   mare   și   consum   mare   de   producție   în  țările industrializate   (Fordism)  spre   forme spațial  descentralizate  de  producție,   în care forța   de   muncă   cu   salarii   mici   sunt   importante   în   anumite   faze.   Acest   lucru sugerează că de fapt contextul global în schimbare a fost fundamental în stimularea extinderii recente a industriei prelucrătoare din anumite tări mai putin dezvoltate.

Forță de muncă ieftină a fost un stimulent important pentru investiții străine directe   din  țările   dezvoltate.   Diferențele   de   câștiguri   salariale   medii   orare   din industria prelucrătoare au fost  uriașe.  Prețul  scăzut al   forței  de muncă  nu a fost singurul stimulent pentru industrializare în țările în curs de dezvoltare. Cele mai de succes   (Coreea   de   Sud,   Taiwan,   Singapore  și   Hong   Kong)   au   fost  țări   în   care investițiile de stat și locale s­au  adaugat la investiții străine masive. Mai mult decât atât, ele sunt cele în care o mare parte a investițiilor străine a fost în formă de credit bancar privat, mai degrabă decât de investiții directe. Astfel, au menținut mai mult control   local   asupra   deciziilor   de   investiții.   În   plus,   aranjamente   geopolitice   ai privilegiat Coreea de Sud și Taiwan, pentru care Statele Unite ale Americii au fost importante  în deschiderea piețelor americane  și punerea la dispoziție a ajutorului american  și   investiții   în   schimbul   rolului   mai   departe   al  țărilor   est­asiatice     în echilibrarea puterii economice  și politice crescânde a Chinei  și Uniunii Sovietice la acel moment.

Diverse strategii de industrializare În general, o țară în curs de dezvoltare poate exercita una sau mai multe din cele trei tipuri de bază ale strategiei de industrializare:• procesarea locală și exporturile de mărfuri autohtone ;• substituirea importurilor prin industrializare ­ fabricarea de produse care altfel ar fi importate, bazate pe masuri protecționiste împotriva acestor importuri;• industrializare orientata spre export .

Alegerea  uneia  dintre  alte   strategii  depinde  de  o   serie  de   factori:  dotarea economiei  cu resurse  (atât   fizice,  cât  și  umane),  dimensiunea sa  (în special  piața internă), contextul său internațional (în special rata de creștere a comerțului mondial și   a  politicilor  companiilor  multinationale);  și   atitudinea  guvernului  național.  De exemplu, nu toate țările în curs de dezvoltare dispun de dotare cu resurse naturale care ar putea sta la baza unei industrii de prelucrare locale. Chiar și cele care au un astfel  de activ pot avea dificultăți   în stabilirea unei   industrii   locale.  Desigur,  nici Singapore nici Hong Kong a bazei materiale pentru a susține o astfel de strategie.  

Dar,   chiar  și   în  țări   precum   Brazilia,   în   care   produsele   de   bază   sunt   un element important în economie, industrializare a urmat un drum destul de diferit. Modelul   general   de   industrializare   a   fost   unul   care   a   pus   accent   inițial   pe substituirea importurilor, urmat eventual de o schimbare a politicilor orientate spre export.

În perioada   interbelică  și  după   al  doilea   război  mondial,  țările   în curs  de dezvoltare s­au confruntat cu probleme economice uriașe. În special, industriile în faza initiala de dezvoltare s­au confruntat cu concurența importurilor mai eficiente ale producătorilor din  țările dezvoltate. Ca rezultat, un număr de  țări ­ în special țările din America Latină mai mari, cum ar fi Brazilia și Mexic ­ au urmărit o politică explicită  de substituire a  importurilor.   În perioada de după   război,  țările asiatice mari, cum ar fi India, precum și cele mai mici, cum ar fi Coreea de Sud, Taiwan și Filipine, au început să urmeze o cale similară. Scopul substituirii importurilor a fost de a proteja industriile incipiente ale unei națiuni, astfel încât structura industrială globală ar putea fi dezvoltata și diversificata și dependența de tehnologia și capitalul strain redusa. S­au impus tărife foarte ridicate în aceste sectoare, alese de protecție (cote de import, licențe), precum și stimulente pentru a încuraja producția internă. Strategia de substituire a importurilor a avut, de asemenea, dezavantaje. În cazul în care piața internă  a fost mica, producția locală  de bunuri de consum nu ar putea realiza economii de scară corespunzătoare, astfel încât prețurile de pe piața internă au rămas ridicate. Mai mult, dependența țărilor în curs de dezvoltare cu privire la importurile  de  bunuri   intermediare  și   de   capital   a   fost   încă   ridicata  și   a   impus constrângeri financiare.

În   timpul   anilor   1950,   dar   mai   ales   în   anii   1960,   strategia   bazată   pe substituirea importurilor nu a părut să fie în măsură, doar pe cont propriu, pentru a conduce   la   îmbunătățiri   majore   ale   performanței   industriale   în  țările   în   curs   de dezvoltare. În același timp, procesele globale specifice care au avut loc au condus la încurajarea   producției   industriale   orientate   spre   export:   liberalizarea  și   creșterea comerțului mondial, contracția distanței geografice prin progresele tehnologiilor de transport  și   comunicațiilor,   răspândirea   globală   a   corporațiilor   multinaționale  și creșterea rapidă a interesului în a căuta localizari de producție cu costuri reduse ale fortei de munca. Resursa interna majoră pe care se bazează industrializarea orientata spre export a fost cea a ofertei de muncă, nu numai prin costuri relative reduse, dar, 

de   asemenea,   prin   capacitatea   de   adaptare  și   de   foarte   multe   ori   docilitatea   sa relativă. În general, tările din America Latină au fost mai restrictive în atitudinile lor fata de   investitiile straine directe  în comparatie cu tările din Asia, deși au existat schimbări recente în multe politici de investiții liberale din America Latină. Inițial, politicile cele  mai restrictive au fost  operate de către cele  cinci  state  membre ale Pactului Andin (Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru  și Venezuela). Printre țările din Asia,  diferențele   sunt  de asemenea   importante:  atât  Singapore  și  Hong Kong au operat politica „ușilor deschise”,  în timp ce Taiwan  și Coreea de Sud au fost mai restrictive. Politica guvernamentală în special cea coreeana a promovat reguli stricte, în scopul de a  încuraja industria națională  și  dezvoltarea de conglomerate uriașe bancare și de productie industriala.

Recent,   cele   mai   importante  țări   din   Asia   au   încercat   pentru   a   elimina imaginea lor de bazine de muncă ieftine sa modernizeze structurile lor economice de calificare mai mare  și  un nivel tehnologic mai sofisticate.  Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud  și Taiwan investesc masiv în educație  și formare profesională  și în domeniul tehnologiei informației.

Noi spații industriale din  țările în curs de dezvoltare. Dintre toate măsurile folosite de către  țările în curs de dezvoltare de a stimula industriile de export  și de a atrage investiții străine una singura  în special ­ zonele de productie orientate spre export ­ a primit o atenție deosebită. Acestea sunt enclave de export în care se aplică facilitati speciale: stimulente pentru investiții speciale și concesii comerciale; exceptare de la anumite tipuri de legislație; furnizarea de infrastructura și   servicii fizice (drumuri, surse de alimentare, facilități de transport, preturi reduse de  inchiriere a cladirilor); lipsa de restricții în proprietate străină.  Există aproape 200 de zone orientate spre export în funcțiune foarte diferite în mărime  și ocuparea forței de muncă. Acestea variază de la evoluții extinse din punct de vedere geografic la câteva fabrici mici, sau de la mai mult de 30.000 de lucrători la puțin mai mult de 100 de muncitori. Hong Kong  și   Singapore   sunt   în   intregime  zone   libere,  dar   cu  activități  de  prelucrare orientate spre export concentrate într­un număr de proprietăți industriale. Celelalte concentrari principale sunt în Taiwan, Malaezia, Coreea de Sud și Filipine. Cel mai interesant model  de dezvoltare recent  în Asia este stabilirea de astfel  de zone  în China. Până  în prezent, cel puțin, zonele orientate spre export nu au jucat un rol important în programele de industrializare ale  țărilor Americii de Sud, cu excepția Columbiei.  Cea mai importantă  țară   industriala  în America Latină,  Brazilia  are o singura zona și aceasta se află în Manaus în Amazonia, departe de centrul economic de greutate al țării. Mexicul a dezvoltat cel mai mare program de zone orientate spre export situate, în principal de­a lungul frontierei cu Statele Unite .

Orașele metropolitane din Asia de Sud  și  de Sud­Est  și  America Latină  au atras   cea  mai   importanta  concentrare  a   investitiilor   straine  directe.  Concentrarea metropolitana variază de la aproape 100% în Thailanda la 62% în Malaezia cu privire 

la capital;  și de la 99%  în Thailanda la aproximativ 30%  în Malaezia cu privire la întreprinderi și locuri de muncă. În Taiwan și Coreea de Sud preferințele ISD pentru a  se   localiza  au  fost  capitalele  și   centrele   regionale.   Într­o  serie  de  zone urbane, există,  de asemenea,  complexe industriale incipiente similare clusterelor de  înaltă tehnologie  din  țările  dezvoltate.  Ele   sunt  alcătuite  din   investitii  de  capital   străin (american și japonez) și la nivel local uzinele de asamblare și constelația de activități în jurul acestora. Hong Kong, Manila, Seul, Singapore, Penang, Taipei toate au astfel de complexe de productie industriala. Mai mult, există, de asemenea, exemple de tehnopoli în țările în curs de dezvoltare cu rol de conducere a sistemelor industriale. S­au dezvoltat industriile high­tech, în strânsă colaborare cu universități și centre de cercetare.  Cele mai semnificative sunt:  Seul ­  Inchon, Taipei,  Hsinchu,  Singapore, Shanghai, São Paulo.

Posibilitatea  de  industrializare  în  întreaga periferie  a  economiei  globale   în condițiile  actuale  este   limitată.  Procesul  de  creștere   industrială  nu este  o  difuzie liniară răspândita în întreaga lume. Într­adevăr, există un număr de cazuri, în care nu   se   inregistreaza   cresterea   activititatilor   industriale   (în   mare   parte   în   Africa sub­sahariana),  dar,  de asemenea,  de stagnare  (Yemen,  Nicaragua)  și  chiar  și  de dezindustrializare în Argentina. 

SERVICIILE ÎN ECONOMIA GLOBALĂUna dintre cele mai importante evoluții din ultimele decenii în economia mondială a fost creșterea rapidă a industriei de servicii. Multe activități din sectorul de servicii au urmat celei de producție din țările bogate și au început să se mute în țări care sunt relativ sărace. Corporații multinaționale din țările dezvoltate au nevoie de asistenți și operatorii de calculator și în telecomunicații pentru a le permite să ajungă la bazinele de muncă educată  și calificată oriunde ar fi. American Airlines a înființat prima sa filială a prelucra datele de la resturile de bilete pe insula din Caraibe din Barbados în 1983. Barbados a captat prelucrarea datelor pentru mai multe tipuri de societăți, cum ar fi asigurări  de sănătate pentru angajatori  și  companii de asigurări.  Astăzi,  mai mulți oameni lucrează în procesarea de date decât pe plantațiile de zahăr istorice ale insulei.     Serviciile sunt din ce în ce mai mult principala sursă de locuri de muncă în toate economiile de piață dezvoltate  și în multe  țări în curs de dezvoltare, de asemenea. Poate mai mult decât  oricare altă  economie, Statele Unite ale Americii  a ajuns la statutul  de   postindustrializare.   Sectorul   primar   a   scăzut  de   la  66%   din   forța  de muncă în anul 1850 la 2% în 2000 și în sectorul de servicii a crescut de la 18% la 80% în   aceeași   perioadă.   Comerțul   internațional   cu   servicii   comerciale   s­a   accelerat pentru a deveni o forță  motrice importantă  în sistemul comercial global.  Sectorul serviciilor  a   fost,  de  asemenea,   interesat  de  atragerea  unei  părți   tot  mai  mare  a investițiilor străine directe mondial. Fără îndoială, prin urmare, serviciile au devenit 

tot mai internaționalizate. Exporturile mondiale de servicii comerciale au totalizat 1500 miliarde dolari în 2001, circa 20% din comerțul mondial. În ciuda ponderii tot mai mari de servicii globale de comerț deținute de către țările în curs de dezvoltare, comerțul mondial cu servicii este încă dominat de un număr foarte mic de state, în special cele mai avansate. Cel mai mare contribuitor la comerțul mondial cu servicii este SUA, cu o pondere de 15% în anul 2000. Contrastele dintre statele cu venituri ridicate  și   statele   cu   venituri   reduse   sunt   importante.   La   un   alt   nivel,   statul Singapore a avut o pondere de 1,4% din comerțul mondial de servicii, similar cu cel de   Africa   sub­sahariană   (1,5%),   așa   cum   arată   datele   Băncii   Mondiale.   În   acest proces, serviciile devin, de asemenea, o preocupare majoră de dezbatere politică în cadrul negocierilor comerciale internaționale din cadrul Rundei Uruguay a GATT. Unul dintre principalele motive pentru durata prelungită a Rundei Uruguay a fost eșecul de a conveni cu privire la comerțul internațional de servicii. Țările dezvoltate, conduse de Statele Unite, au presat pentru includerea serviciilor într­ un nou acord GATT. Obiectivele lor au fost de a asigura un acces larg la piețele din țările în curs de   dezvoltare   pentru   servicii.   La   rândul   lor,  țările   în   curs   de   dezvoltare   s­au preocupat   să­și   protejeze   industriile   de   servicii.   Unele   industrii   de   servicii   sunt considerate ca fiind sensibile, fie din punct de vedere cultural sau strategic,  și sunt strâns controlate  și   reglementate de către  guvernele naționale.  Țările  singure pot specifica acele servicii care doresc să fie scutite de la principiile non­ discriminatorii. Aceste scutiri rămân în vigoare timp de zece ani de la data de acord, dar trebuie să fie supuse de renegociere în reuniuni la nivel înalt de comerț internațional. Probleme majore  au avut   loc   în anumite   sectoare  de  servicii,   în special   servicii   financiare, servicii  de  transport  și   servicii  de audio­  vizual.   În conformitate  cu un acord de compromis, negocierile din aceste sectoare urmeaza să continue și după încheierea Rundei Uruguay.

Natura diversificată a activitatilor de serviciiÎn   opoziție   cu   bunurile   fabricate,   serviciile   sunt   considerate   ca   fiind   intangibile, perisabile, necesită consumul în același timp și loc ca producția lor. Cele mai multe servicii, prin această definiție nu sunt negociabile. Serviciile variază de la activități de cunoaștere și informare extrem de sofisticate, realizate atât în organizațiile private și sectorul public, la serviciile de bază de curățare și întreținere. Acestea mai includ elemente de distribuție și de divertisment cu amănuntul și cu ridicata, precum și de îngrijire a sănătății  și servicii de educație. Acestea cuprind activități de construcții, activitățile   de   transport,   activități   financiare,   activități   de   comunicare,   servicii profesionale.   Aici   este   o   listă   detaliată   a   serviciilor   pe   tipuri,   după   cum   a   fost considerate de GATT:       •  Servicii   financiare   ­   servicii  bancare,   serviciile  de  credit,   servicii   legate  de administrarea  piețelor   financiare  sau  a  piețelor  de  valori  mobiliare   (brokeraj,  de 

administrare a portofoliului), alte servicii financiare (de schimb valutar, consultanta financiara);    • Servicii de asigurare ­ asigurare privind transportul de marfă, de asigurare non­ marfă (asigurări de viață, pensii, bunuri, răspundere civilă), Servicii de reasigurare;       • servicii de transport ­ Servicii de transport de marfă, servicii de transport de călători,   servicii   charter,   agenții   de   turism  și   servicii   de   ghizi,   de   închiriere   de vehicule;       •  Comerț,  hoteluri  și   restaurante   ­   servicii  de  comerț  cu   ridicata,   comerț  cu amănuntul, hoteluri  și servicii de cazare similare, produse alimentare și băuturi de servicii de servire;    • Servicii legate de sănătate ­ Servicii de sănătate umană (spitale, servicii medicale și stomatologice), servicii veterinare;       • Servicii de afaceri ­ închiriere / leasing de echipamente, servicii imobiliare, de instalare  și   de   muncă   de   asamblare,   servicii   profesionale   (servicii   juridice,   de contabilitate,   servicii   de   management,   publicitate,   cercetare   de   piata,   servicii   de proiectare, servicii de calculator);        •   Servicii   de   comunicații   ­   servicii   poștale,   servicii   de   curierat,   servicii   de telecomunicații (telefon, telegraf, radio, televiziune, transmisie de date), alte servicii de comunicare (servicii de știri și agenții de presă, bibliotecă și arhivă);    • Servicii de construcții ­ Lucrări de pregătire a site­ului, constructii noi, instalare și asamblare, finalizarea construirea, întreținerea și repararea structurilor fixe);

• Servicii de învățământ• Servicii personale ­ de curatenie și intretinere, ingrijire medicala, servicii de 

îngrijire de zi;• Servicii recreative și culturale.

     Modul tradițional de clasificare a acestui grup incredibil de eterogen de activități este   de   a   le   vedea   ca   parte   a   unei   secvențe   de   activități   economice   ­   primare, cuaternare, secundare, terțiare și ­ în care fiecare element este îndepărtat și mai mult de la implicarea directă  cu resurse fizice ale pământului. O diferență  majoră  între aceste   sectoare  este  considerată   a   fi  de  natura   specială   a   tranzacțiilor  pe  care   le efectuează, în special materialul lor sau de natura non­materială. Astfel, sectoarele primare și secundare sunt caracterizate de fluxuri de materii și de produse materiale. Sectorul   cuaternar  este  considerată   ca   fiind   transmiterea,  primirea  și  prelucrarea informațiilor, mai degrabă decât conecentrare pe materiale; părțile sale componente sunt   legate   între  ele  prin   fluxuri  de   informații,  prin   intermediul  mass­media  de comunicare,   precum  și   prin   contact   direct   față­în­față.   Acest   tip   de   clasificare   a activităților   economice   încurajează   o   schimbare  și  dezvoltare:   ca   societățile   să   se deplaseze în sus pe scara de dezvoltare, echilibrul activităților lor economice se mută mai departe și mai departe către sectorul cuaternar. Economia mondială nu este atât 

de   simplă  și   acest   tip   de   clasificare   sectorială   este   insuficienta   pentru   captarea interdependențelor din lumea reală.    Cum sectorul serviciilor a devenit tot mai semnificativ ­ chiar dominant ­ în multe economii,   în   special   în   ceea   ce   privește   contribuția   la   PIB  și   ocuparea   forței   de muncă, apare o abordare destul de diferită la serviciile de clasificare. Serviciile pot fi separate în două categorii:    • servicii de larg consum;    • servicii pentru producatori (sau de afaceri).       Această clasificare se bazează pe ceea ce este considerat a fi rezultatul final sau direcționat   către   client   al   serviciului   special.   Oricum,   distincția   nu   este   clară, deoarece există unele servicii care sunt fie servicii de producători sau de servicii de consum,  dar  multe   servicii   se  aplică   la  ambele  categorii   în acelasi   timp.  Cu alte cuvinte, cele mai multe servicii sunt amestecate. Exemple evidente sunt servicii de transport  și de comunicare, hoteliere, multe servicii financiare, asigurări, juridic și servicii de contabilitate.  Caracterul   extrem   de   eterogen   de   servicii   a   condus   la   identificarea   a   trei componente diferite: terțiare, cuaternare și quinare. Prima categorie constă în afaceri și de muncă specializată care oferă servicii în sectoarele primare și secundare, pentru comunitate  și pentru persoanele fizice. În țările avansate, în creștere de consum de energie  și costuri ale forței de muncă, de creștere a CTN, transferul de tehnologie către țările în curs de dezvoltare, precum și externalizarea industriei de prelucrare și asamblare   s­a   schimbat,  de  asemenea,   structura  și  modelul   economiei  mondiale. Avantajele de producție au fost înlocuite cu activități de servicii  și de informare  și stadiul lor de dezvoltare este recunoscut a fi de tip postindustrial. A doua categorie de servicii cuaternare include forma avansată de servicii care implică cunoștințe de specialitate,   abilități   tehnice,   capacitatea   de   comunicare   sau   de   competență administrativă.  Personalul „gulere albe” reprezintă  serviciile cuaternare care sunt efectuate în educație, administrația centrală, sănătate, cultură și birouri de brokeraj. A   treia   categorie  este   reprezentată  de  activitățile  quinare   ­   aptitudini   speciale  și extrem de plătite ale directorilor de top, oficiali guvernamentali, oameni de știință, de cercetare, consultanți financiari și juridici, denumite generic „gulere de aur".

Internaționalizarea serviciilor și apariția conglomeratelor de servicii transnaționaleInternaționalizarea a avut loc în servicii în moduri diferite. Pentru multe industrii de servicii, în special cele care sunt intrări intermediare în lanțul de producție  și cele care sunt activități de circulație, stimulul inițial pentru internaționalizarea lor a fost creșterea rapidă și răspândirea globală a CTN în industriile de prelucrare. Cum CTN de producție au proliferat la nivel global, de asemenea, s­au dezvltat marile bănci, agențiile de publicitate, firmele juridice, companii de proprietate (RE), companiile de asigurări, societăți de transport, lanțurile de călătorie și de cazare, firme de închiriere de   mașini  și   a   întreprinderilor   de   carduri   de   credit.   În   multe   privințe, 

internaționalizarea procesului de fabricație și de activități de servicii  și de afaceri a devenit un proces care se consolidează reciproc.În alte cazuri, cele mai importante corporații de servicii de afaceri au avut tendința de a urma clientii în străinătate. Pe de altă parte, existența unei rețele globale extinse a societăților de servicii de afaceri va   ajuta   pentru   a   ghida   evoluția   ulterioară   a   corporațiilor   transnaționale   de producție. În acest fel, apare o relație simbiotică dezvoltată. Deoarece aceste servicii au devenit ele însele internaționalizate, ele au acționat, de asemenea, ca un stimul pentru internaționalizarea altor activități de servicii, astfel încât procesul nu mai este pur  și simplu unul dintre serviciile de fabricație. Dar, ca  și în cazul procesului de fabricație, există o schimbare similara de activități de servicii de la centru la  țările periferice. Contabilii locali din India  și Filipine care lucrează pentru firma Ernst & Young calculau taxele pentru SUA și la nivelul mondial al clienților firmei. În 2003, în mai multe state din SUA ” liniile de asistență  „, s­au situat  în Mumbai, India, conectate la linii de ajutor pentru apeluri gratuite.   În ciuda la distanțe geografice mari,   timpul  și   distanța   de   cost   pentru   aceste   locuri   sunt,   pentru   transmisiile electronice, neglijabile. Costurile de transmitere prin cablu au scăzut cu 80% doar între 1999 și 2003.        Cele   mai   multe   companii   de   servicii   sunt   organizații   cu   un   singur   produs, specializat ce este furnizat în multe  țări diferite, printr­o rețea de filiale, sucursale, asociații   în   participațiune  și   alte   forme   de   parteneriate.   Cu   toate   acestea,   unele servicii  sunt  complementare  la alte servicii.  Să   luăm, de exemplu,  relațiile  dintre companiile aeriene și lanțuri hoteliere internaționale, între diferite tipuri de servicii financiare, între contabilitate și consultanță în management, între publicitate, relații publice și mass­media de comunicare. Prin urmare, a existat o puternică dezvoltare a conglomeratelor   de   servicii   transnaționale:   firmele   care   operează   pe   plan internațional  într­o serie de  industrii  de servicii  conexe  și  au scopul de a oferi  o „afacere la pachet pe plan global".       Un exemplu bun este  dezvoltarea recentă  a   industriei  de publicitate   la  nivel mondial. Printr­o serie de achizitii  agresive și  fuziuni,   încă  de la  începutul anilor 1980, cele mai importante agenții de publicitate au încercat să devină jucători globali adevărați  cu o vastă   rețea de birouri peste mări.  Ele oferă  un pachet global  care include   publicitate,   marketing,   promovare,   servicii   media,   relatii   publice, consultanta   de   management  și   funcții   similare.   Motivul   care   stă   la   baza   acestei strategii   este   că   ea   crește  potențialul   firmei  de   a   servi   clientii   la   nivel   mondial, oferind un pachet integrat de servicii într­ o singură operațiune coordonată.       În prezent, există un număr mic de mari conglomerate de servicii de marketing; fiecare se bazează pe un nucleu de companii de publicitate la nivel mondial  și alte operațiuni.   Cei   mai   importanti   jucatori   sunt   companiei   britanice,   WPP,   două companii de Statele Unite ale Americii (Omnicom și Interpublic ), și firma japoneză, Dentsu. Grupul WPP, cu sediul în Londra, este cel mai mare dintre aceste grupuri, are angajați de 20.000 de oameni în 780 de birouri din 83 de  țări. A crescut foarte 

rapid în 1980 printr­o serie de fuziuni și achiziții. WPP detine două dintre cele mai mari agenții de publicitate din lume, împreună cu relații publice majore, cercetare de piață și firme de consultanță strategică de marketing.    Conglomeratele de servicii transnaționale nu sunt un fenomen recent. Companiile japoneze comerciale generale (sogo shosha) sunt exemplele cele mai remarcabile ale acestei forme de organizare cu o istorie lungă în dezvoltarea economiei japoneze. Ele au fost deosebit de influente în dezvoltarea de investiții directe străine. Traducerea comună a termenului este o companie generală de comercializare, dar Sogo shosha sunt mai mult decât atât.  Șase astfel de structuri shosha Sogo ­ Mitsubishi, Mitsui, Itochu,   Marubeni,   Sumitomo,   Nissho   ­   Iwai   ­   sunt   conglomeratele   comerciale, financiare și industriale uriașe. Ele operează printr­o rețea masivă de filiale și mii de companii   legate   de   pe   tot   globul.   Dimensiunea   lor   impresionante  și   amploarea operațiunilor   lor   geografice   le­au   dat   o   importanță   enormă,   atât   în   afacerile economice,   Japonia  și   în   economia   globală   în   ansamblu.   Fiecare   dintre   cei   mai importanti shosha sogo se ocupă de zeci de mii de produse diferite. La  începutul anilor 1990, au fost responsabile pentru aproximativ 70 % din totalul importurilor din   Japonia  și   de   40   %   din   exporturile   japoneze.   Sogo   shosha   au   fost   primele companii japoneze capabile să investească pe scară largă în afara Japoniei.

Serviciile financiare în economia mondialăSistemul financiar a suferit o revoluție profundă în modul de organizare, în structura de bănci și instituții financiare, în viteza și modul în care fluxurile de bani în întreaga lume. Schimbări  masive au fost  și  au loc atât   în natura  și  compoziția  de servicii financiare  cît  și   în măsura   în care acestea au devenit   internaționalizate.  Sistemul financiar global a devenit extrem de complex și extrem de volatil. Ramificațiile sale pentru   întreaga   economie   globală   sunt   atât   de   mari,   practic,   din   două   motive: serviciile   financiare   sunt   servicii   de   circulație   ­   ele   sunt   fundamentale   pentru funcționarea   fiecărui   aspect   al   sistemului   economic,   multe   dintre   activitățile financiare sunt speculative ­ investiții financiare menite să facă profituri pe termen scurt și lung scopuri în sine. Prin urmare, schimbările la nivelul geografiei fluxurilor de   investiții   de   portofoliu   internațional   afectează   în   mare   măsură   bunăstarea financiară a economiilor naționale.       Un număr mic de bănci a  înființat câteva operațiuni peste mări,  spre sfârșitul secolului al 19­lea. Chiar și în prima parte a secolului 20, rețeaua internațională a fost foarte limitată. Aproape toate operațiunile bancare internaționale au fost coloniale, o parte fiind răspândită de imperiul britanic,altele fiind activități de afaceri olandeze, franceze și germane. În 1913, cele patru banci mari din SUA au avut doar șase filiale peste mări. De 1920 numărul de sucursale a crescut la aproximativ o sută, dar au existat puține schimbări pînă în anii 1960. În această perioadă, Citibank a avut, de departe, rețeaua internațională cea mai extinsă dintre toate bancile din SUA. Ca și în cazul   CTN   din   industria   prelucrătoare,   extinderea   cea   mai   spectaculoasă   a 

sistemului bancar transnațional a avut loc  în anii 1960  și  1970. Din nou, creșterea inițială a fost dominată de firmele din SUA, ceea ce duce la reflectarea rolului central al Statelor Unite în sistemul financiar și comercial internațional de după război și, de asemenea, la proliferarea rapidă a CTN aparținînd Statelor Unite. Băncile europense și mai târziu cele japoneze au internaționalizat din ce în ce mai mult operațiunile lor. Numărul filialelor străine ale băncilor a crescut de la 202  în 1960 la 1928  în 1985. Creșterea în această rețea internațională a fost deosebit de rapidă în anii 1960 și 1970. În același timp, compoziția geografică a rețelei bancare internaționale s­a schimbat. În Statele Unite ale Americii băncile au devenit mai puțin dominante decât în anii 1960  și  1970,   în timp ce băncile  europene  și   japoneze  au crescut   la  dimensiunea rețelelor de sucursale internaționale. În 1975, au existat doar două bănci japoneze din lume, top zece (locul al  șaptelea  și  al zecelea). De la sfârșitul anilor 1980, bancile japoneze au ocupat nu mai putin de sapte din locurile de top.       De la mijlocul anilor 1990, poziția s­a schimbat dramatic pentru un număr de motive. În primul rând, băncile japoneze au suferit foarte mult din prăbușirea pieței japoneze la începutul anilor 1990. Au împrumutat masiv în anii de boom din 1980, multe   dintre   marile   bănci   japoneze   au   trebuit   să   facă   elimine   din   stocurile   de lichidități din bilanțurile lor pentru a acoperi pierderile cu aceste împrumuturi mari. În al doilea rând, o serie de fuziuni bancare foarte mari au avut loc la mijlocul anilor 1990. De exemplu, șase dintre cele mai mari banci din lume au fost reduse la numai trei, prin fuziune. În Statele Unite, exemple sunt: Chemical Banl și Chase Manhattan au fuzionat în cea mai mare bancă la nivel național, în Japonia Mitsubishi Bank și Banca din Tokyo au fuzionat pentru a forma cea mai mare bancă din lume. Evoluțiile recente arată că băncile japoneze și­au pierdut o parte din poziția dominantă.       Internaționalizarea bancara a contribuit la o formă de „colonialism electronic”, prin  care băncile  europene,  americane  și   japoneze mari  exercită   controlul  asupra economiei mondiale. Integrarea tot mai mare  în economia mondială poate fi astfel văzută ca atît cauză cît și efect de internaționalizare bancară.

Geografia FinanțelorConcentrarea   geografică   a   activităților   financiare   de   nivel   superior   a   determinat apariția unor centre financiare internaționale. Structura sistemului financiar global este din ce  în ce  în ce mai bine articulată  de­a lungul axei New York ­ Londra ­ Tokyo.   Există  și   alte   22   de   orașe   etichetate   ca   centre   financiare   internaționale. Distribuirea lor geografică este după cum urmează: Toronto, Chicago, San Francisco și Mexico City, în America de Nord, de la Rio de Janeiro și São Paulo, în America de Sud, Bombay, Singapore, Hong Kong  în Asia, Melbourne  și  Sydney,  în Australia, cele   mai   importante   din   Europa   sunt   Amsterdam,   Paris,   Bruxelles,   Hamburg, Düsseldorf, Frankfurt, Viena, Zürich, Basel, Roma, Madrid. Cele douăzeci și cinci de orașe controlează în mod eficient aproape toate tranzacțiile financiare din lume. Ele sunt mai mult decît doar centre financiare. 

    Aceste orașe la nivel mondial sunt, într­adevăr, punctele de control ale sistemului economic global. În afară  de similitudinile lor, centrele financiare globale nu sunt identice. Fiecare are caracteristici distinctive, care reflectă caracteristicile lor istorice și geografice specifice. Londra este mai internațional decât New York, atât în termeni de schimb valutar cît și de tranzacții. Cifra de afaceri de zi cu zi de pe piața valutară din Londra este aproape la fel de mare ca cifra de afaceri din New York  și Tokyo împreună.  Mai  multe  cauze  au  determinat  o  mai  mare   importanță   a  Londrei   ca centru financiar global: evoluția istorică  a orașului ca un centru mondial a creat o paletă mare de competențe relevante și o concentrare unică a instituțiilor legate într­ o zonă geografică foarte mică, poziția spațială intermediară între alte două centre de conducere ; mediul de reglementare care a încurajat creșterea bancilor internaționale și este dispus favorabil față de bancherii internaționali ; este centrul monedei Euro și al piețelor de euro­obligațiuni.    Natura speculativă a tranzacțiilor financiare și a fluxurilor alături de dorința de a dezvolta sistemele de reglementare au condus la dezvoltarea unui număr de centre financiare offshore. Centrele financiare offshore sunt împrăștiate pe tot globul, într­o serie de locuri mici, insule și micro ­state; au început să fie dezvoltate în anii 1970. Cu puține excepții, singurul motiv pentru existența unor astfel de centre este de a oferi  servicii   în afara ariei  de reglementare a  jurisdicțiilor naționale.  Ele oferă,  de asemenea,   pe   piețele   discrete   posibilitatea   de   a   tranzacționa   valute,   obligatiuni, imprumuturi și  alte instrumente financiare,  fără  a  intra  în atenția autorităților de reglementare sau a concurenței. De exemplu, deși Insulele Cayman are în jur de 550 de bănci din întreaga lume, doar 69 dintre acestea au de fapt o prezență fizică acolo. Depozitele de USD450 miliarde de euro sunt scutite de taxe printr­un decret regal acordat de regele George III, în 1798, după ce oamenii din Cayman au salvat un prinț britanic. O mare concentrare de centre financiare offshore este situată  în America Centrală  și Caraibe. Cele mai importante sunt: Bermuda, Bahamas, Insulele Virgine Britanice, Montserrat, Barbados, Costa Rica, Panama. Ultimele două au caracteristici speciale.  Costa Rica este un paradis fiscal  și  un paradis pentru ” pensionados „, pensionari din America de Nord, care se bucură de statutul de imigrant, un sistem public de sănătate,  fără   impozite pe pensii,  dividende sau alte câștiguri.  În 1995, aproximativ 50.000 de foști rezidenți canadieni  și aproximativ 120.000 de locuitori din SUA s­au mutat pe viață în Costa Rica. Panama a devenit un important centru de spălare  a  banilor  pentru  dealeri  de  narcotice   în  anii  1980.   În  Europa  de  Vest  și Europa de Sud locațiile preferate sunt micro ­state precum Liechtenstein, Andorra, Luxemburg, Monaco sau insule, cum ar fi Insula Man, Malta. O altă concentrare este în estul Mediteranei  și Orientul Apropiat (Cipru, Liban, Kuweit, Bahrain). Ultimul exemplu este sheikdom­ul Golful Persic, odată faimos pentru pescuitul de perle. În anii 1970, a devenit un paradis fiscal și de la mijlocul anilor 1990 activele bancare au ajuns   la   aproape   USD70   miliarde   de   euro.   Asia   de   Sud­Est   reprezintă   o   altă concentrare mare  în Taipei,  Manila,  Hong Kong, Singapore.  În cele din urmă,  un 

ultim exemplu este în Oceania (Vanuatu, Nauru, Tonga, Samoa de Vest). Vanuatu nu are  legi   împotriva  spălării  de  bani,  nici  un control  de schimb valutar,  și  nici impozit pe venit personal sau corporatist.  Aproximativ USD50 milioane trec prin băncile sale în fiecare zi. US Internal Revenue Service estimează că aproximativ 300 de miliarde de dolari sunt trecute prinn centre financiare offshore,  în fiecare an, ca urmare a schemelor de evaziune fiscală. În general, aproximativ 60% din toti banii din lume sunt în astfel de centre financiare.

REGIONARE ECONOMICO­GEOGRAFICĂMacro­regiuni economico­geografice pe globMarile regiuni economico­geografice ale globului sunt diferenţiate pe baza unui set complex   de   criterii   sociale,   economice,   culturale,   politice.   Sunt   definite   de caracteristici comune care le conferă individualitate, dar şi de particularităţi care le diferenţiază tranşant de celelalte. Regiunile diferă ca mărime, ca populaţie, ca nivel de dezvoltare, ca potenţial. Unele sunt reprezentative pentru industrializarea recentă (Asia   de   Sud­Est),   altele   pentru   subdezvoltare   economică   şi   umană   (Africa sub­sahariană), altele pentru supremaţia economică şi hegemonia politică (America de   Nord),   sau   altele   pentru   transformările   radicale   şi   profunde   pe   care   le înregistrează   în   prezent   (Europa   de   Est   şi   spaţiul   ex­sovietic).   Desigur,   datorită nivelului   spaţial   de   analiză,   funcţionalitatea   de   ansamblu   este   criteriul   relevant pentru   delimitarea   regiunilor   economico­geografice,   în   timp   ce   omogenitatea   şi unicitatea trebuie interpretate cu prudenţă. Se remarcă numeroase caracteristici care conferă   identitate   fiecărei   regiuni   economico­geografice   –   nivel   de   dezvoltare economică,   specializare,   comportament   demografic,   apartenenţă   culturală   sau religioasă. Tot aceleaşi caracteristici, însă, deosebesc o regiune economico­geografică de   celelalte.   Având   în   vedere   gradul   de   generalizare,   diferenţierea   regiunilor economico­geografice   trebuie   să   se   bazeze   pe   un   indicator   macro­economic, Produsul Naţional Brut pe locuitor fiind cel mai relevant în acest sens. Prin prisma variaţiei acestui indicator se disting 8 regiuni economico­geografice pe glob: America de Nord, America Latină şi Caraibe, Europa de Vest, Europa de Est şi CSI, Africa de Nord   şi   Asia   de   Sud­Vest,   Africa   sub­sahariană,   Asia   de   Sud­Est   şi   Pacifică, Australia şi Oceania. 

America   de   Nord,   denumită   şi   America   anglo­saxonă,   cuprinde   Canada   şi Statele   Unite   ale   Americii,   fiind   exclus   din   acest   spaţiu   economic   Mexicul   care, datorită  în primul rând caracteristicilor culturale este inclus Americii Latine. Cele două ţări se caracterizează prin economii mature, stabile, bazate pe activităţi agricole performante, activităţi industriale dinamice şi moderne, activităţi terţiare în continuă expansiune şi creştere. Resursele naturale foarte generoase, de la cărbuni, petrol, la terenuri agricole fertile, la potenţial hidroenergetic şi suprafeţe forestiere întinse au contribuit alături de accesibilitatea şi varietatea căilor de comunicaţie la dezvoltarea 

timpurie a economiei canadiene şi americane. Regiunea porumbului este continuată de regiunea bumbacului sau de cea a grâului, contrând împreună importante regiuni agricole în care culturile vegetale cu productivitate ridicată se combină cu creşterea intensivă   a   animalelor.   Regiunea   industrială   „clasică”   a   continentului nord­american, „Manufacturing Belt” situată de o parte şi de alta a Marilor Lacuri şi extinsă până la litoralul nord­atlantic a reprezentat pentru mult timp una dintre cele mai   importante   concentrări   industriale   ale   lumii.   Deşi,   activităţile   industriale dinamice şi moderne au migrat spre sudul SUA, conturând „the Sun Belt” pe coasta pacifică   între Los Angeles şi  San Francisco şi   în Peninsula Florida,  totuşi  nordul, după o lungă perioadă de adaptare la contextul economic internaţional, se menţine ca  o  puternică   regiune  industrială.”Silicon Valley”,  cea  mai  mare  concentrare  de industrii   de   vârf   (aeronautică,   telecomunicaţii,   microelectronică,   sisteme informaţionale)  din SUA, a fost prima regiune definită  de analişti  ca tehnopol  în lume,   reprezentând   arhetipul   pentru   această   categorie   de   regiuni   industriale. Serviciile superioare sunt concentrate în marile oraşe nord­americane, care au servit drept model pentru definirea megalopolisurilor de geograful francez Jean Gottmann în 1961,  reprezentând  în prezent  unele din „oraşele  globale” ale   lumii,  centre de comandă şi control ale economiilor lor naţionale, sedii ale marilor corporaţii şi bănci internaţionale.   Economia   nord­americană   este   una   din   sursele   mondiale   ale investiţiilor   şi   finanţelor   internaţionale,   cu   o   contribuţie   remarcabilă   la   fluxurile comerciale pe glob şi la intensificarea procesului de globalizare. 

America Latină şi Caraibe reprezintă un vast spaţiu economic care dispune de importante resurse naturale, de la petrol în Venezuela, la minereu de fier în Brazilia, la   cupru   în   Chile,   până   la   imensa   pădure   ecuatorială   braziliană   şi   pampasul argentinian. Explozia demografică  caracteristică acestui continent a dus la apariţia unor mari concentrări urbane pe coasta atlantică şi la popularea Munţilor Anzi până la   înălţimi   de   peste   4000   m.   În   acest   sens,   printre   extremele   geografice   proprii Americii de Sud se numără capitalele Columbiei (Bogota), Ecuadorului (Quito), sau Boliviei (La Paz) situate la altitudini cuprinse între 2000­4000 m. Din punct de vedere fizico­geografic, acest spaţiu se impune prin vastitatea continentului sud­american, prin istmul care leagă America de Nord de cea de Sud, prin arhipelaguri şi insule localizate  în „Mediterana americană”.  America Centrală  se caracterizează  printr­o economie tradiţională  bazată  pe agricultură  şi   industrii  de prelucrare primară,  cu nivel redus de dezvoltare economică şi umană. Multe din ţările central­americane (Guatemala,   Honduras,   Nicaragua)   se   află   încă   în   faza   tradiţională   a   tranziţiei demografice, caracterizată prin rate înalte de natalitate şi mortalitate, situate la baza ierarhiei mondiale din punct de vedere a dezvoltării umane. Insulele Antilele Mari şi Mici sunt caracterizate prin economii naţionale în care sectorul cel mai activ este cel turistic.   Insulele  Martinique,  St.  Lucia,  Guadeloupe,  Grenada,  Mont  Serrat     sunt destinaţii preferate de turiştii nord­americani sau vest­europeni. În unele din aceste ţări   funcţionează   „paradisuri   fiscale”,   ca  cele  din  Belize,  Costa  Rica  sau   Insulele 

Cayman care, prin lipsa impozitelor şi taxelor atrag un număr mare de companii şi bănci internaţionale sau ca cel din Panama care s­a transformat în anii '80 în cel mai important centru financiar internaţional de spălare a banilor murdari proveniţi din comerţul   cu   droguri.   America   de   Sud,   cu   un   tezaur   cultural   impresionant,   se remarcă prin contraste economice, printr­o presiune umană asupra mediului natural care,   pe   alocuri,   îmbracă   forme   severe,   prin   dezechilibre   sociale.   Agricultura dominată de uriaşe „haciendas”, activităţile industriale concentrate doar  în câteva areale (São Paulo ­ Rio de Janeiro ­ Belo Horizonte în Brazilia, Buenos Aires ­ Rosario în Argentina sau Santiago­Valparaiso  în Chile),  aglomeraţiile  urbane formate din cartiere luxoase, bogate şi periferii sărace cunoscute sub numele de „favelhas” sunt doar câteva din coordonatele economico­geografice care definesc America Latină.

Europa de Vest, unul din polii de creştere ai economiei mondiale, a parcurs în ultimul timp un proces dificil de integrare regională, economică şi socială, început imediat după  cel  de­al doilea război mondial şi  extins  în prezent şi  asupra părţii estice a continentului. Nucleu al revoluţiei industriale, Europa de Vest beneficiază de resurse minerale şi energetice limitate, dar se impune pe scena economică mondială prin inventivitate tehnologică şi inovaţii organizatorice. Considerată „inima” lumii din punct de vedere economic şi geopolitic, Europa de Vest este formată dintr­un centru, reprezentat prin ţările din vestul continentului şi periferii localizate în sud (ţările mediteraneene) şi nord (ţările scandinave). Cu o populaţie stagnantă, aflată în faza de modernitate a tranziţiei demografice, Europa de Vest reprezintă un punct de atracţie   pentru   forţa   de   muncă   din   ţările   aflate   în   sfera   sa   de   influenţă.   Cu   o agricultură performantă reglată printr­o politică comunitară, cu o industrie inovativă şi dinamică reprezentată prin cea mai mare concentrare de tehnopoli din lume, cu regiuni turistice dispersate din Peninsula Scandinavică până în Munţii Alpi şi ţărmul Mării Mediterane, economia vest­europeană se distinge prin complexitate, eficienţă şi  competitivitate.  Aflată   în topul  ierarhiei  mondiale  în producţia de  ţiţei  şi  gaze naturale (Norvegia),  de minereu de fier  (Suedia),  de oţel   (Germania şi   Italia),  de automobile (Germania), Europa de Vest se caracterizează prin existenţa unora dintre cele mai vechi regiuni industriale ale lumii, cu o diversitate remarcabilă, de la cele carbonifere (Midlands ­ Marea Britanie, Pas­de­Calais – Franţa, Ruhr – Germania) şi metalurgice (Yorkshire – Marea Britanie, Lorena – Franţa) la cele industrial­portuare (Rotterdam­Europoort – Olanda), sau urban­industriale (oraşele din nordul Italiei, sud­estul Angliei, vestul Germaniei). Restructurarea economică a acestor regiuni a fost profundă,  conducând la apariţia unor numeroşi   tehnopoli situaţi   în regiunea pariziană,   în apropierea metropolei   londoneze,   în regiunea germană  Ruhr sau  în nordul Italiei (Milano ­ Torino). Londra, Paris, Roma sunt doar câteva dintre „oraşele milionare” ale Europei de Vest care formează  împreună vestita „banană  albastră” cea mai intens urbanizată regiune a continentului european.

Europa  de  Est   şi   spaţiul   ex­sovietic  reprezintă  una  dintre  cele  mai  dinamice regiuni economice ale globului prin complexitatea şi profunzimea transformărilor în 

curs. Ţările est­europene şi cele din fosta Uniune Sovietică experimentează ceea ce analiştii numesc „perioadă de tranziţie”, de trecere de la economia planificată la cea de piaţă, care implică un nou sistem de proprietate, adaptări structurale, noi forme instituţionale   şi   de   organizare   a   economiei,   un   nou   cadru   juridic   şi   legislativ. Agricultura   trece   de   la   marile   ferme   de   stat   la   micile   exploataţii   individuale, industria de la specializarea în produse destinate în special pieţei CAER, la producţii competitive pe piaţa internaţională, activităţile terţiare se diversifică şi sunt integrate fluxurilor mondiale.  Ţările est­europene sunt destinaţii  preferate ale investitorilor vest­europeni,   dar   şi   nord­americani   sau   asiatici,   unele   reuşind   să­şi   valorifice avantajele comparative, altele nu. Chiar dacă la fel de frământat din punct de vedere economic şi social, spaţiul ex­sovietic rămâne avantajat de resursele naturale bogate şi de infrastructura industrială: regiunea Moscovei, Volga ­ Ural, Kuzneţk,  Donbass se menţin ca importante concentrări de activităţi productive pe plan mondial. 

Africa de Nord şi Asia de Sud­Vest, deşi foarte eterogenă din punct de vedere al potenţialului   natural,   al   dezvoltării   economice   şi   umane,   constituie   o   regiune omogenă din punct de vedere cultural, religios, demografic, fiind, deseori, definită ca „lumea arabă”, „lumea islamică” sau „Orientul Apropiat”. Nici una dintre aceste denumiri nu este valabilă în exclusivitate: turcii, iranienii, israelienii nu sunt arabi, există  ţări în care religia islamică nu este majoritară, iar numele de orient nu este corect  decât  din  perspectiva vestică.  „Leagăn” al  primelor  civilizaţii,  acest  spaţiu economic prezintă câteva trăsături comune. Una dintre acestea se referă la prezenţa zăcămintelor   de   petrol,   care   în   Orientul   Apropiat   reprezintă   2/3   din   rezervele mondiale,   cărora   li   se   adaugă   cele   din   ţările   nord­africane   (Libia,   Algeria). Descoperirea   resurselor   petroliere   şi   conturarea   acestei   regiuni   ca   cea   mai importantă   regiune petrolieră  a  globului  au contribuit   la  schimbarea raporturilor tradiţionale   dintre   ţările   dezvoltate   şi   cele   în   dezvoltare,   la   reglarea   relaţiilor economice   şi   politice   utilizând   ca   armă   diplomatică   –   petrolul   ca   în   cazul evenimentelor   care  au  declanşat   criza  energetică  mondială   în  octombrie  1973,   la apariţia  unor   ţări   cu  PIB  ridicat  deşi   sunt  dependente  de  exportul  de  petrol,   ca Bahrein, Kuwait, Qatar. Ţările Golfului sunt caracterizate prin industria de extracţie şi   de   prelucrare   a   petrolului,   în   special,   în   timp   ce   ţările   Maghrebului   (Maroc, Tunisia,  Algeria,  Libia)  sunt  definite  de activităţile   turistice   (primele două)  şi  de industria   petrolieră   (ultimele   două).   Agricultura,   dezavantajată   de   condiţiile climatice   aride,   este     dezvoltată   de­a   lungul   ţărmului   mediteraneean   şi   în bine­cunoscuta deltă a Nilului.

Africa   sub­sahariană  se   individualizează   ca  una  din   cele  mai   subdezvoltate regiuni  ale   lumii  din  punct  de  vedere  economic.  Foste  colonii  engleze,   franceze, olandeze,   belgiene,   portugheze,   dar   devenite   independente   în   jurul   anului   1960 cunoscut sub numele de „anul Africii”, ţările situate la sud de Deşertul Sahara se confruntă cu severe dezechilibre economice şi sociale. Subdezvoltarea economică şi umană este relevată de diferenţele dintre PIB înregistrat de aceste ţări, de 1640 de 

dolari pe locuitor în comparaţie cu media mondială de 6980 dolari pe locuitor în anul 2000. Dacă în a doua jumătate a secolului XX, America de Sud sau Asia de Sud­Est au fost integrate  în economia mondială, ţările sub­sahariene au rămas la periferia acesteia. Cu excepţia Africii de Sud, ţară cu un nivel mediu de dezvoltare, celelalte ţări   ale   regiunii   sunt   ţări   au   economii   rudimentare,   bazate   pe   agricultură   de subzistenţă în cea mai mare parte şi pe industrii de prelucrare primară a resurselor minerale sau agricole, fiind afectate de sărăcie, foamete, malnutriţie, SIDA (dintre cele 34 de ţări monitorizate de Organizaţia Mondială  a Sănătăţii în care peste 2% din populaţia adultă este bolnavă de sindromul imuno­deficitar, 29 sunt situate în Africa sub­sahariană). Unele din ţările africane primesc în mod regulat ajutoare financiare de   la   organizaţiile   internaţionale,   ca   Burundi,   Gambia,   Malawi,   Guineea­Bissau, Mauritania,   Mozambic,   Tanzania,   Zambia   care   la   mijlocul   anilor   90   au   primit ajutoare reprezentând 25% din PIB­ul acestora. Precaritatea dezvoltării economice este accentuată şi de demografia foarte activă a acestor ţări, care se individualizează prin rate foarte înalte de natalitate şi fertilitate. Explozia demografică  accentuează presiunea antropică asupra mediului natural, conducând la dezechilibre grave ale raportului populaţie – resurse,  situaţie agravată  şi  de numărul mare de persoane dislocate (16 milioane de persoane din cele aproape 30 de milioane  înregistrate pe plan   mondial)   în   interiorul   graniţelor   naţionale   din   cauza   dezastrelor   naturale, războaielor civile sau persecuţiilor religioase. 

Asia de Sud­Est şi Pacifică  reprezintă unul dintre noile nuclee de creştere ale economiei mondiale. Cu un uriaş  volum de populaţie, aceste ţări sunt definite de cultura   orezului,   una   din   culturile   agricole   strategice   ale   globului,   de   industrii tradiţionale (textilă şi a confecţiilor) şi de vârf (electronică, industria automobilelor), de   concentrări   impresionante   de   capital   şi   investiţii.   Politicile   voluntare   de industrializare   promovate   de   ţările   asiatice   începând   cu   anii   '70   au   determinat apariţia   „ţărilor   atelier”   denumite   şi  dragonii  sau  tigrii   asiatici,   reprezentate   de Taiwan,  Hong Kong,  Singapore   şi  Coreea  de  Sud,  urmate  de   ţările  din  „a  doua generaţie de ţări industrializate” – Malaysia, Filipine, Indonezia şi Thailanda şi, mai recent de China, ţara cu cele mai intense ritmuri de dezvoltare industrială în prezent. Decolarea industrială a acestor ţări s­a bazat pe programe educaţionale active care au ridicat nivelul calitativ al forţei de muncă,   transferând avantajele comparative ale regiunii de la forţa de muncă ieftină la inovaţie tehnologică, acumulare de capital, industrii  de vârf.  Atuurile  acestor   ţări   se  datorează  şi  dezvoltării  unor  „zone de export”,   ca   cele   din   Taiwan,   Singapore,   Coreea   de   Sud   şi   China   sau   a   unor „paradisuri fiscale” ca cel din Labuan, Malaysia, dezvoltat pentru a atrage afaceri din   Japonia   şi   Hong   Kong.     Japonia,   unul   dintrele   cele   3   centre   ale   economiei mondiale   (SUA,   Uniunea   Europeană   şi   Japonia)   se   caracterizează   prin   activităţi industriale   şi   terţiare   de   vârf,   printr­o   influenţă   economică   extinsă   în   sud­estul asiatic, prin investiţii şi filiale nu numai în ţările vecine, dar şi în America de Nord, Europa de Vest şi, mai recent în cea de est. La polul opus se află celelalte ţări sud­est 

asiatice caracterizate prin nivele reduse de dezvoltare economică, cu datorii externe semnificative, cu explozie demografică impresionantă. Prognozele ONU avertizează asupra pericolului pe care îl reprezintă populaţia în creştere şi concentrarea acesteia în   mari   oraşe   pentru   dezvoltarea   umană   şi   economică.   Bombay   (India),   Manila (Filipine), Jakarta (Indonezia), Dhaka (Bangladesh) sunt câteva din oraşele milionare ale lumii care vor înregistra o creştere de 50% a populaţiei până în anul 2015.

Australia şi Oceania  reprezintă  o regiune economică  compusă  din Australia, Noua Zeelandă  şi  arhipelagurile  Melanesia,  Polinezia  şi  Micronezia,  caracterizată printr­o relativă   izolare faţă  de nucleele majore ale economiei mondiale.  Cu toate acestea, continentul australian, deşi dens populat doar de­a lungul ţărmurilor, este caracterizat printr­un nivel ridicat de dezvoltare economică.  Resursele minerale şi energetice   importante,   reprezentate  prin   cărbuni,   fier,   cupru,   zinc,   aur   şi   argint, uraniu   au   stat   la   baza   dezvoltării   unei   industrii   de   prelucrare   diversificată   şi performantă.  Agricultura australiană  şi  neo­zeelandeză  se remarcă   în special prin creşterea intensivă a animalelor, care plasează aceste ţări în topul ierarhiei mondiale la  producţia  de   lactate,  de   carne   şi  de   lână.  Metropolele  australiene  Melbourne, Sydney,   Adelaide,   Perth   se   remarcă   prin   concentrarea   mare   de   populaţie,   de activităţi economice şi fluxuri financiare şi de informaţie.  Insulele incluse în această regiune se careacterizează  prin  activităţi   agricole  şi   turistice,  mai  puţin  prin  cele industriale.  Şi   în acest  spaţiu  economic  funcţionează  paradisuri   fiscale  menite  să atragă fluxuri de capital şi investiţii, ca cel din Insula Vanuatu, Noile Hebride în care aproximativ   50   milioane   de   dolari   SUA   sunt   tranzacţionaţi   zilnic   prin   filialele bancare localizate în insulă.    

Regiunile economico­geografice ale lumii se disting prin marea lor diversitate, prin   istoria   particulară,   prin   funcţionalitate   şi   ritmuri   şi   tendinţe   de   evoluţie specifice. Mai importante sau mai puţin importante, dezvoltate sau subdezvoltate, aflate   în   ascensiune   sau   în   declin,   regiunile   economico­geografice   ale   lumii contribuie   la   conturarea   economiei   mondiale,   influenţând­o   prin   traiectoriile   lor caracteristice dar aflate şi sub influenţa mecanismelor economice globale.