Geografie Economica Mondiala

RESURSELE UMANE ALE TERREI

CUPRINS

Evoluţia numărului populaţiei Terrei

În prezent, populaţia Terrei a depăşit 6 miliarde de locuitori (octombrie 1999), cifră obţinută prin însumarea populaţiei ţărilor lumii şi a teritoriilor dependente.

Tabelul nr. 1

Teritoriul, populaţia şi densitatea populaţiei pe mari regiuni geografice (1998)

 

 

Suprafaţa1

(mil. km2)

Ponderea

Populaţia (mil. loc.)

Ponderea în populaţia mondială (%)

Densitatea populaţiei

(loc/km2)

Europa2

5,7

3,5

507

8,8

88,9

Africa

29,6

20,6

732

12,7

24,7

America

38,5

26,8

787

13,6

20,4

Antarctica

13

9

-

-

-

Asia3

30,9

18,7

3 428

59,4

110,9

Oceania

8,4

5,8

29

0,5

3,4

Total mondial

143, 5

100

5 772

100

44,21

1) Fără Antarctica.

2) Fără Rusia (17 000 000 km2, 11,8% din uscatul planetar ;

150 000 000 loc., 2,6% din populaţia mondială; densitatea populaţiei:8,8).

3) Ţările Asiei fără ex – URSS (285 mil. loc.).

Sursa: Images économiques du monde, 1998.

Se preconizează, în continuare, o creştere a populaţiei planetei care ar urma să se stabilizeze, la cifra de 12 miliarde de locuitori, abia la mijlocul secolului al XXI-lea.

Tabelul nr. 2

Dinamica populaţiei planetei pe mari regiuni geografice (mil.loc. 1650 - 1996)

Regiunea geografică

1650

1750

1850

1900

1950

1980

1996

Europa1-2

100

140

265

400

392

484

800

Africa

100

95

95

118

272

570

732

America

13

12

59

144

332

614

784

Asia

3 35

476

754

932

1 368

2 501

3528

Oceania

2

2

2

6

12

23

29

Ex-U.R.S.S.2

-

-

-

-

180

266

-

Total mondial

550

725

1 175

1 600

2 556

4 458

5772

1. În perioada 1950 - 1996 fără partea europeană a ex-U.R.S.S.

2. Europa şi ex – URSS în 1996.

3. Pentru anii 1650, 1750, 1850 şi 1900 populaţia părţii europene este inclusă în Europa, iar cea a părţii asiatice la Asia.

Sursa: The World Almanac and Book of Facts 1995 şi Quid 1998.

În concluzie, dacă ne gândim la faptul că, la mijlocul secolului trecut, Terra adăpostea doar un miliard şi ceva de oameni şi că astăzi "suportă" de patru ori mai mulţi, vom realiza de ce se vorbeşte atât de intens de "explozia demografică". Omenirii i-a trebuit o jumătate de milion de ani - dacă nu mai mult - pentru a atinge primul miliard de locuitori şi numai cu ceva mai mult de un secol pentru a se apropia de al şaselea.

În prezent, rata de creştere a populaţiei mondiale s-a redus faţă de perioadele anterioare (1,64% în anii 1993-1995 faţă de 2,04% în intervalul 1965-1970 şi 1,85% în întreaga perioadă 1950-1990) şi, potrivit proiectărilor demografice ale O.N.U., va continua să se micşoreze, ajungând cu ceva mai puţin de 1% în anii 2020-2025. Cu toate acestea, în viitor sporul anual va fi, totuşi, ridicat (75-80 milioane de locuitori pe an), datorită uriaşului potenţial de creştere acumulat de omenire. În ultimele secole sporul natural anual a crescut de la 3 milioane de locuitori în 1750 la 7 milioane în 850, apoi 45 milioane în 1950 şi 85 - 90 milioane în anii 1990 - 1995 (chiar 93 de milioane în 1993).

Tabelul nr. 3

Dinamica populaţiei mondiale în perspectiva apropiată (1970 - 2025)

Regiunea geografică

Populaţia (mil.loc.)

1970

1990

2000

2025

Africa

345

795

867

1 597

America1

511

727

832

1 089

Asia

2065

2 994

3 713

4 913

Europa2

402

499

510

515

Oceania3

19

26

30

38

Ex-U.R.S.S.

243

291

308

352

Total Terra

3 632

5 333

6 261

8 504

1) Inclusiv Hawaii.

2) Fără ex-U.R.S.S.

3) Fără Hawaii.

Sursa: ONU, 1998.

Ritmul de creştere a populaţiei nu este uniform pe întreaga planetă, cunoscând de fapt mari diferenţieri pe regiuni geografice. Astfel, în perioada 1980-1985, faţă de valoarea medie, care a fost de 1,7%, s-au înregistrat valori mai ridicate în Africa (2,9%), America Latină (2,3%) şi Asia de Sud (2,2%) şi mai scăzute în Oceania (1,5%), C.S.I. (1%), America de Nord (0,9%) şi mai ales în Europa (0,3%). În perioada 1990-1995 indicele creşterii populaţiei a înregistrat valoarea de 1,6%. 

Repartiţia geografică a populaţiei

Repartiţia geografică a populaţiei pe suprafaţa planetei este condiţionată de mai mulţi factori: condiţiile fizico-geografice (relief, climă, hidrografie, resurse naturale etc.), nivelul de dezvoltare social-economică, condiţiile istorice, caracteristicile demografice etc. În funcţie de modul în care aceşti factori au influenţat şi influenţează pe întreaga planetă răspândirea populaţiei, s-au conturat zone având o concentrare puternică şi zone slab populate. Diferenţieri există atât pe mari regiuni geografice (continente), cât şi în cadrul acestora. Astfel, Asia, care ocupă mai puţin de o cincime din suprafaţa uscatului planetar (fără partea asiatică a Comunităţii Statelor Independente), deţine aproape trei cincimi din populaţia planetei, în timp ce Africa, a cărei întindere reprezintă aproape o pătrime din suprafaţa uscatului, concentrează doar 1/7 din populaţia Terrei. În prezent ambele continente se înscriu în rândul regiunilor geografice cu o rată ridicată de creştere a populaţiei, dar, în trecut, au cunoscut condiţii social-istorice în bună măsură diferite care, în cazul Africii, au determinat stagnarea sau chiar scăderea creşterii demografice (în primul rând datorită sclavilor negri trimişi în America). Un caz aparte este Antarctica, continent care deţine aproape o zecime din suprafaţa uscatului planetar dar este, practic, nelocuit (exceptând personalul staţiunilor de cercetări ştiinţifice), factorul restrictiv determinant fiind reprezentat de condiţiile naturale vitrege.

O imagine sugestivă privind resursele demografice oferă compararea populaţiei ţărilor.

Tabelul nr. 4

Cele mai populate ţări ale lumii, dinamica populaţiei lor în perioada 1970-1997-2020 estimare pentru anul 2020.

Nr. crt.

Ţara

Populaţia (mil. loc.)

Locul pe glob în 1997 (în paranteze în 2020)

1970

1980

1997

2020

1.

China

831

996

1 236,7

1 425

1 (1)

2.

India

540

637

969,7

1 321

2 (2)

3.

SUA

205

228

267,7

323

3 (3)

4.

Indonezia

118

146

204,3

267

4 (4)

5.

Brazilia

93

121

160,3

197

5 (8)

6.

Rusia

130

138

147,3

159

6 (9)

7.

Pakistan

65

83

137,8

251

7 (5)

8.

Bangladesh

65

89

126,1

210

8 (7)

9.

Japonia

103

117

122,2

126

9 (12)

10.

Nigeria

57

81

107,1

216

10 (6)

Sursa: The World Almanac and Book of Facts,1998.

Din tabelul de mai sus reiese o puternică, mare, concentrare a populaţiei într-un număr restrâns de ţări. Numai cele zece state cele mai populate ale planetei concentrează trei cincimi din populaţia Terrei, celorlalte peste 180 de ţări, plus teritoriile dependente şi neautonome, revenindu-le doar două cincimi. Ca o expresie a concentrării populaţiei este şi mai semnificativ faptul că numai două ţări, China şi India, concentrează aproape două cincimi din întreaga populaţie a globului pământesc.

Se poate constata că dintre cele 10 ţări cu o populaţie de peste 100 milioane de locuitori, doar trei (S.U.A., Japonia, Federaţia Rusă) nu fac parte din categoria ţărilor în dezvoltare. De altfel şi din cel de al doilea grup de ţări populate (între 50 şi 100 milioane de locuitori), cu excepţia Germaniei (80 mil.), Italiei, Regatului Unit, Franţei (fiecare având aproape 60 mil.) şi Ucrainei (peste 50 mil.loc.), celelalte sunt ţări în dezvoltare: Mexic (circa 95 mil.loc.), Vietnam, Filipine (peste 70 mil.loc.), Iran, Turcia, Egipt, Thailanda (peste 60 mil.loc.), Ethiopia (peste 50 mil.loc.)

Densitatea populaţiei

Acest indicator exprimă raportul dintre numărul locuitorilor la un moment dat şi suprafaţa teritoriului pe care îl ocupă. La nivelul uscatului planetar este, în prezent, cu ceva peste 44 locuitori /km2, dar există diferenţieri teritoriale foarte mari, atât pe regiuni geografice, cât şi pe ţări şi în cadrul ţărilor.

Pe continente, valori peste media mondială înregistrează doar Asia (127 loc./km2) şi Europa (103 loc./km2). Celelalte continente au următoarele valori: Africa (29 loc./km2), America (18 loc./km2) şi Oceania (3 loc./km2); în ceea ce priveşte C.S.I., densitatea populaţiei este de 13 loc./km2.

Pe ţări, cu excepţia unor ministate (Monaco - peste 15 000 loc./km2, Singapore circa 5 000 loc./km2 ş.a.) şi teritorii dependente (Macao - peste 30 000 loc./km2), reduse ca întindere, cele mai mari densităţi se înregistrează într-o serie de ţări asiatice (Bangladesh peste 800 loc./km2), Coreea de Sud (410 loc./km2), Japonia (330 loc./km2), India, Sri Lanka (aproape 300 loc./km2), Filipine, Vietnam (peste 200 loc./km2) ş.a. Pe alte continente, densităţi de peste 200 loc./km2 se înregistrează în puţine ţări: în Europa (Olanda - aproape 400 loc./km2, Belgia - peste 300 loc./km2, Regatul Unit, Germania, Italia - toate peste 200 loc./km2), Africa (Rwanda, Burundi), America (El Salvador, Haiti). Cele mai reduse densităţi se înregistrează în ţări, de regulă întinse, care dispun de condiţii naturale mai puţin propice locuirii, fie deşerturi şi semideşerturi (Australia şi Namibia - fiecare cu câte 2 loc./km2, Algeria şi Sudan cu câte 10 loc./km2 ), fie păduri ecuatoriale (Zair - 16 loc./km2, Brazilia - 18 loc./km2).

Pe regiuni geografice, densităţi foarte mari (peste 1 000 loc./km2 de regulă, dar ajungând la câteva mii de locuitori pe km2) se înregistrează în zona văilor unor mari fluvii (Nil, Gange, Brahmaputra, Indus, Huanghe, Mekong, Tigru, Eufrat ş.a.) - văi ce au adăpostit, de altfel, din vechi timpuri, strălucite civilizaţii -, în unele câmpii (Câmpia Chinei de Est, Câmpia Padului ş.a.), insule (Java din Arhipelagul Indonezian, Honshu din Arhipelagul Japonez), în unele regiuni puternic industrializate (Rhur în Germania, sud-estul Angliei, regiunea Marilor Lacuri şi litoralul atlantic al S.U.A. în America de Nord, sud-estul Braziliei ş.a.), în jurul marilor metropole. Iar cele mai reduse densităţi există în regiunile deşertice şi semideşertice (Sahara, Australia de Vest, Gobi ş.a.), pădurile ecuatoriale (Amazonia, bazinul Congo - ului), regiunile reci arctice şi antarctice.

Mişcarea naturală a populaţiei

Creşterea numerică a populaţiei este rezultatul sporului natural, care reprezintă diferenţa dintre natalitate (numărul de naşteri la 1 000 de locuitori) şi mortalitate (numărul de decese la 1 000 de locuitori). În perioada 1980-1985 sporul natural, la nivel planetar, a fost, în medie, de 16,6‰ (sau o rată medie anuală de creştere de 1,7%), înregistrându-se însă mari diferenţieri regionale, cu valori peste media pe glob în zonele cu ţări în dezvoltare (Africa 29,3‰, America Latină 23,4‰ , Asia de Sud 21,7‰ ) şi cu mult sub aceasta în regiunile dezvoltate (Europa 3‰, America de Nord 7‰ , C.S.I. 9,6‰ ).

Populaţia mondială creşte, anual, cu circa 77 milioane de locuitori sau, altfel spus, cu 212 000 zilnic şi 880 în fiecare oră. La această creştere, aportul cel mai important ( circa 90%) îl au regiunile mai puţin dezvoltate.

Pe ţări diferenţierile sunt şi mai accentuate: de la unele cu un spor natural ce depăşeşte 20‰ (India, Iran, Egipt ş.a.) sau chiar 30‰ (Kenya) ori peste 40‰ (Libia, Iraq, Siria ş.a.) la altele cu spor negativ (numărul deceselor îl depăşeşte pe cel al naşterilor): Germania, Ungaria, Ucraina, Federaţia Rusă, Croaţia, Cehia, Bulgaria, Austria, Danemarca ş.a.; în ultimii ani şi România se înscrie în rândul ţărilor cu spor natural negativ (-2,5‰ în 1996). Ţările cu un spor natural ridicat au posibilitatea de a-şi asigura, în viitor, resurse umane corespunzătoare.

Mobilitatea teritorială a populaţiei

În prezent, în ansamblu, se remarcă deplasările de populaţie din ţările în dezvoltare, principalele fluxuri fiind dinspre America Latină spre S.U.A., din Africa şi Asia spre Europa, iar mai recent, din Europa Centrală şi de Est spre Europa Occidentală. Principalele ţări "primitoare" (deci cu solduri pozitive ale migraţiei) se află în America de Nord anglo-saxonă (S.U.A. şi Canada), Oceania (Australia şi Noua Zeelandă), Europa Occidentală (Finlanda, Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Belgia ş.a.). Un caz aparte în ceea ce priveşte soldul pozitiv al migraţiei, l-a reprezentat, mai ales în perioada 1960-1980, o serie de state din regiunea Golfului Persic (Emiratele Arabe Unite, Qatar, Kuwait, Bahrain, Oman şi Arabia Saudită), explicaţia fenomenului fiind dată de industria petrolieră (atragerea de forţă de muncă în acest domeniu) şi de legislaţia de încurajare a imigraţiei.

 

Urbanizarea

Procesul de urbanizare nu s-a produs în acelaşi ritm pe tot globul pământesc şi nu a atins aceeaşi amploare în diferite regiuni ale planetei.

Pe mari regiuni ale planetei, se remarcă diferenţe considerabile: regiuni puternic urbanizate, în care populaţia urbană depăşeşte două treimi din totalul populaţiei (Europa, inclusiv C.S.I., America Latină, America de Nord şi Oceania - în ultimele două apropiindu-se de 80%) şi, la polul opus, regiuni cu o pondere redusă, respectiv mai puţin de o treime din populaţie (Africa, Asia de Sud, Asia de Est).

În această a doua jumătate a secolului nostru s-a manifestat, pe cuprinsul planetei, o adevărată explozie urbană, care este rezultatul unei multitudini de factori, între care dezvoltarea demografică accelerată, puternica industrializare, mecanizarea agriculturii (care eliberează o însemnată cantitate de forţă de muncă) şi, nu în ultimă instanţă, mirajul pe care-l reprezintă oraşul în general ca simbol al civilizaţiei. Drept urmare, oraşele existente cresc - orăşelele se transformă în adevărate oraşe, oraşele în metropole şi acestea, la rândul lor, în aglomeraţii urbane.

Una din trăsăturile actuale ale fenomenului urban o constituie proliferarea oraşelor mari (tot mai multe fiind milionare sau multimilionare) şi a aglomeraţiilor urbane. Numărul oraşelor de peste un milion de locuitori depăşeşte în prezent 300, din care jumătate au cel puţin două milioane de locuitori.

Un alt fenomen caracteristic epocii actuale îl reprezintă formarea megalopolisurilor, respectiv imense concentrări urbane cu câţiva mari poli de atracţie şi numeroase centre urbane, mai mari sau mai mici, care gravitează în jurul acestora. În prezent s-au constituit circa 30 megalopolisuri, printre cele mai reprezentative fiind: BOSWASH (Boston-Washington cu 50 mil. loc. desfăşurat pe 140.000 km), din nord-estul S.U.A., Tokaido (70 000 km2, peste 70 mil.locuitori), în insula japoneză Honshu, Megalopolisul brazilian (peste 40 milioane de locuitori), cel mai dinamic între marile concentrări urbane ale lumii ş.a.

Tabelul nr. 6.

Alte arii metropolitane importante sunt:

 

Nr

crt

 

Aria metropolitană

 

Ţara

Populaţia (mil.loc.)

1995

2000

1

Ciudad de Mexico

Mexic

24,0

27,9

2

Sao Paulo

Brazilia

21,5

25,4

3

Seoul

Coreea de Sud

19,1

22,0

4

New York

S.U.A.

14,6

14,6

5

Osaka-Kobe-Kyoto

Japonia

14,1

14,3

Sursa: U.S. Bureau of the Census International Data Base.

ROMÂNIA

Populaţia României a fost, în anul 1997, de 22,6 milioane locuitori. Pe ansamblu populaţia ţării a crescut continuu în decursul acestui secol, practic dublându-se: de la 10 mil. în 1891 şi 12,8 mil. în 1912 la 22,7 mil. în 1992 (revenind o densitate de 95 loc/km2). Totuşi, după 1 ianuarie 1990 numărul populaţiei a scăzut, pentru prima dată după cel de al doilea război mondial, soldul negativ al emigraţiei (circa 100 000 de persoane în 1990,

30 000 - 45 000 în 1991-1992, apoi în scădere, sub 20 000 de persoane anual) depăşind excedentul natural al populaţiei.

Tabelul nr. 7

Dinamica populaţiei României la recensăminte este:

Anul

Numărul de locuitori

Anul

Numărul de locuitori

1859

8 600 000

1956

17 489 450

1891

10 000 000

1966

19 103 163

1912

12 768 399

1977

21 559 910

1930

14 280 729

1992

22 760 449

1948

15 872 642

 

 

Sursa: Anuarul Statistic al României, 1996.

Sporul natural al populaţiei a cunoscut oscilaţii foarte mari în acest secol, fiind ridicat în perioada dinaintea celui de al doilea război mondial (peste 14‰ ), în deceniul al şaselea (10-14‰ ) şi începând cu anul 1967 (an în care se atinge un nivel record de 18‰ , datorită măsurilor legislative de interzicere a avortului). A scăzut apoi tot mai mult, datorită în principal reducerii natalităţii, ajungându-se la un spor natural de numai câteva procente (3‰ în 1990) şi apoi un spor natural negativ începând cu 1992; de exemplu -2,5‰ în 1996. Aceste spor natural va contribui, pe termen lung, la diminuarea resurselor umane ale ţării în general şi, totodată, la "îmbătrânirea" progresivă a populaţiei.

 

 

În legătură cu acest ultim aspect este semnificativă structura populaţiei pe grupe de vârstă, cu o tendinţă de îmbătrânire.

În ceea ce priveşte structura populaţiei pe medii, predomină cea urbană (55% în 1996) care, în ultimii ani, a depăşit-o pe cea rurală caracteristică întregii istorii a României de până acum.

Structura naţională indică faptul că România este un stat naţional unitar, ponderea populaţiei de naţionalitate română fiind de aproape 90% (89,4% la recensământul din 1992); aceasta este urmată ca pondere, de maghiari (7,1%), ţigani (1,7%), germani (0,51%), ucraineni (0,3%).

În ceea ce priveşte mobilitatea teritorială a populaţiei, în ultimele decenii au avut loc deplasări de populaţie din mediul rural în mediul urban şi din zonele mai puţin dezvoltate şi cu un spor natural ridicat (Moldova) spre cele mai dezvoltate şi cu un spor natural foarte scăzut (Banat) sau scăzut (sudul Transilvaniei).

Reţeaua de localităţi cuprinde peste 12 000 de sate (grupate în circa 2 700 de comune) şi 262 oraşe, din care 81 cu rang de municipiu.

Reţeaua urbană este puternic marcată de existenţa unui oraş foarte mare, Bucureşti, care concentrează peste două milioane de locuitori şi un număr tot mai mare de oraşe având peste 100 000 de locuitori

CĂRBUNII

Rezervele mondiale de cărbuni şi repartiţia lor geografică | Evoluţia producţiei mondiale de cărbune

Repartiţia geografică a producţiei carbonifere

CUPRINS

 Rezervele mondiale de cărbuni şi repartiţia lor geografică

Cărbunii reprezintă una dintre cele mai importante substanţe minerale utile. Se remarcă, între combustibilii minerali, prin volumul mare al rezervelor sigure, vechimea exploatării şi utilizările variate, fiind nu numai o valoroasă sursă de energie primară, ci şi materie primă pentru industria chimică.

În ceea ce priveşte repartiţia geografică a rezervelor, aceasta este foarte inegală , 95% fiind concentrate în emisfera nordică şi numai 5% în cea sudică (în principal în ţări ca Australia, Asia de Sud, Columbia, Brazilia); în emisfera nordică zăcămintele sunt concentrate între latitudinile de 35 şi 600. Numai trei state deţin peste 80% din rezervele probabile: CSI, SUA şi China, sursele dând însă ponderi diferite în ceea ce priveşte cele trei state, unele plasând CSI–ul pe primul loc (cu cca. 60%), altele China. Există, totodată, şi mari zone geografice care au foarte mici rezerve ca, de exemplu, Africa (2,7%), America de Sud (1,2%), Oceania (1,1 %).

Evoluţia producţiei mondiale de cărbune

Producţia carboniferă s-a caracterizat printr-un ritm de creştere foarte ridicat până în 1913 (secolul al XIX–lea fiind numit de altfel “secolul cărbunelui”), când cărbunele domina sursele energetice (90% în balanţa purtătorilor de energie primară). După această dată, producţia evoluează mai lent sau chiar stagnează, ca urmare a creşterii ponderii hidrocarburilor. În schimb, odată cu “criza petrolului”, declanşată în anul 1973, are loc o ameliorare a industriei carbonifere mondiale, care se revigorează; un aspect important l-a constituit reconsiderarea cărbunilor inferiori, utilizaţi tot mai mult în termocentrale.

Tabelul nr. 1

Evoluţia producţiei mondiale de cărbuni

                                                                     - în milioane tone -

 

1890

1913

1938

1950

1980

1991

1996

Huilă

474

1 215

1 178

1 439

2 733

3 570

3 730

Lignit

38

125

262

792

996

1 430

918

Total

512

1 340

1 440

2 231

3 699

5 000

4 648

Repartiţia geografică a producţiei carbonifere

Producţia carboniferă – de regulă în jur de 5 miliarde de tone – este mult mai concentrată decât cea petrolieră: trei state, respectiv China, SUA şi CSI, deţin mai mult de jumătate (55%) din producţia mondială.

Aceleaşi trei state realizează, împreună, mai mult de două treimi din producţia mondială de cărbune superior: China – 33% (întreaga sa producţie fiind de acest fel), SUA – 1/5 din producţia mondială (în ultimii ani întreaga producţie este de cărbune superior), CSI – cca. 15%; alţi producători mai însemnaţi de cărbune superior sunt India (cca. 270 mil. tone), Africa de Sud, Australia şi Polonia (fiecare cu cca. 200 mil. tone).

Tabelul nr. 3

 

Producţiile cele mai importante se realizează în:

Ţara (producţia)

(mil. tone 1996)

Ţara

(mil. tone 1996)

China

1379,0

Ucraina

70,0

SUA

967.0

Cehia

60,0

India

271,0

Grecia

58,0

Rusia

260,0

Turcia

54,0

Germania

241,0

Marea Britanie

49,0

Africa de Sud

204,0

Indonezia

40,0

Polonia

200,00

România

36,0

Australia

195,0

Bulgaria

30,0

Kazahstan

77,0

R.D.P. Coreeană

30,0

Canada

76,0

Columbia

29,0

Total mondial 4648,2 mil. tone

Sursa: Images économiques du monde, 1998.

EUROPA ( inclusiv CSI). Continentul european care multă vreme s-a situat pe primul loc în ceea ce priveşte participarea la producţia mondială (peste 50% înainte de 1980), în prezent a fost depăşit de Asia (chiar şi fără partea asiatică a CSI), reuşind să participe doar cu cca. 1/3 la producţia mondială.

CSI se înscrie între cele mai mari producătoare de cărbuni din lume, deţinând, totodată, între 1/3 şi 2/3 din rezervele mondiale certe şi probabile, din care 90% sunt localizate în partea asiatică a ţării.

Producţia a evoluat de la 66 mil. tone în 1940 la 260 mil. tone în 1950, pentru ca, în anul 1991, să atingă 700 mil. tone (70% cărbune superior), urmând apoi o uşoară scădere (650 mil. tone în 1992 şi cca. 500 mil. tone în 1996 din care cca. 400 mil. t.), dar menţinându-se ca al treilea producător mondial.

În partea europeană cele mai importante exploatări carbonifere sunt la Doneţk sau Donbas, din Ucraina, care participă cu aproape un sfert la producţia CSI. Bazinul este localizat în apropierea zăcămintelor de minereu de fier de la Krivoi-Rog şi Kerci şi a unor importante căi de transport (Marea Neagră, Canalul Volga – Don). Un alt bazin este cel al Moscovei, care participă cu cca. 10% la producţia ţării şi conţine numai cărbuni energetici. Prezintă importanţă deosebită, fiind localizat în zona industrială a Moscovei.

Bazinul Peciora, care deţine mari rezerve de cărbuni cocsificabili, este situat în nord – estul părţii europene a CSI (practic nordul părţii europene a Federaţiei Ruse), în bazinul fluviului Peciora din zona arctică, fiind cunoscut sub numele de “Donbasul Polar”. Alimentează cu cărbune regiunea industrială a Sankt–Petersburgului (fostul Leningrad). Mai multe bazine carbonifere există în Munţii Urali, în mare parte cu cărbuni energetici, excepţie făcând bazinele Kizel şi Celiabinsk, de unde se extrage cărbune cocsificabil. Rolul acestora este deosebit pentru regiunea industrială a Uralului, prezentând şi marele avantaj că se exploatează la zi.

În partea asiatică, unde sunt concentrate 90% din rezervele de cărbune ale CSI – ului, cel mai mare bazin în exploatare este Kuzneţk (Kuzbas), situat în bazinul râului Obi, pe afluentul său Tomi.

Bazinul Karaganda, situat la nord de lacul Balhaş, în Kazahstan, participă cu cca. 1/10 la producţia ţării şi conţine atât huilă cocsificabilă, cât şi cărbune brun.

Alte bazine carbonifere din partea asiatică sunt: Ekibastus din Kazahstan, Minusinsk, în sudul Siberiei Occidentale, Kansk–Acinsk din bazinul superior al Eniseiului (cu mari exploatări în carieră), Ceremhovo în vestul lacului Baikal, Tunguska în partea central – siberiană, cel de pe cursul mijlociu al fluviului Lena. În extremul nord se află bazinele din peninsulele Taimîr, Indighirka şi Kolîma, cu zăcăminte care, în prezent, sunt mai puţin exploatate, iar în Extremul Orient bazinele Bureia, Sucean şi cele din insula Sahalin.

Germania. Germania (practic cele două Germanii – de vest şi, respectiv, de est) a extras multă vreme în jur de 500 mil. t. anual dar, în ultimii ani, şi-a redus producţia la cca. 350 mil. t. în 1991 şi sub 300 mil. t. din1993. În 1996, producţia a scăzut la 242 mil. t., din care 187 mil. t. lignit şi cărbune brun (locul I pe glob la această categorie de cărbuni). Zăcămintele de cărbune inferior sunt concentrate îndeosebi în partea estică, în bazinele Saxono – thuringian (sau al Elbei), cu cea mai mare participare (peste 1) la producţia totală a ţării, şi Lauchhammer, acesta din urmă având rezerve mai importante.

În ceea ce priveşte cărbunii superiori (doar 54,0 mil. t. în 1996) se remarcă bazinul Rhur – situat în vest şi axat pe râul omonim, afluent al Rhinului – unul dintre cele mai mari din lume, cu rezerve importante de huilă (cca. 20 miliarde de tone) fiind cel mai mare complex carbonifer din Europa Occidentală

Polonia, având o producţie mai mare anterior (de exemplu 250 mil. t. în 1991), a extras 200,0 mil. tone în anul 1996, din care 2/3 cărbune superior. Deţine cele mai mari rezerve de huilă din Europa Centrală, iar în ceea ce priveşte producţia de huilă s-a situat multă vreme pe locul 4 în lume – în ultimii ani pe locul 7. Zăcământul huilifer cel mai important, se află în sudul ţării, în Silezia Superioară (deţine 9/10 din rezerva de huilă a Poloniei). Participă cu cca. 3/4 la producţia totală a ţării şi cu peste 90% la cea de huilă.

Huilă cocsificabilă se mai exploatează, dar în cantităţi mai mici, în Silezia Inferioară – în bazinul Walbrzych (cca. 5%). De asemenea, în podişul Lublin s-a trecut la exploatarea cărbunilor superiori. Cărbuni inferiori se mai exploatează din voievodatul Poznan şi Silezia Inferioară. Polonia deţine mari zăcăminte de turbă în nord - estul ţării, în Mazuria.

În Cehia rezervele sunt mai modeste, cu predominanţa cărbunilor bruni şi a ligniţilor, ceea ce se reflectă şi în producţie (80% din totalul de peste 60 mil. tone extrase). Cel mai mare bazin carbonifer, este cel din Silezia Cehă (Ostrava – Karvina); a doua bază huiliferă o constituie Boemia şi Moravia, cu bazine mici (Kladno, Plsen). A treia bază carboniferă o constituie Boemia de Nord (bazinele Most şi Sokolov), cu cea mai mare participare la producţia ţării.

Marea Britanie

În Marea Britanie se exploatează în exclusivitate cărbuni superiori, cocsificabili. Producţia, multă vreme deosebit de constantă, respectiv în jur de 100 mil. tone huilă, ceea ce înseamnă, totuşi, mai puţin de jumătate din producţia dinaintea primului război mondial, a scăzut în ultimii ani (87 mil. tone în 1993, respectiv 49 mil. tone în 1996). Există cinci bazine carbonifere mai importante: bazinul Scoţiei (Scotland), Northumberland, Yorkshire, Lancashire şi Ţara Galilor (Wales), care deţin huilă cocsificabilă de diferite tipuri. Aproximativ 2/3 din producţie provine din bazinele: Northumberland, Yorkshire şi Ţara Galilor.

AMERICA DE NORD. Această regiune a planetei participă cu aproape 1/5 la producţia mondială, remarcându-se Statele Unite ale Americii, care, prin producţia lor de cca. 970 mil. tone în 1996 (din care peste 90% cărbune superior), se situează pe locul al doilea în producţia mondială; multă vreme a ocupat primul loc, dar, în ultimii ani, au fost depăşite de China. Rezervele SUA sunt estimate a fi între 2 900 şi 3 900 mld. tone (inclusiv cele până la 1 800 m adâncime).

Cel mai important este Complexul carbonifer apalaşian, din estul ţării, axat pe Munţii Apalaşi, care se desfăşoară din statul Pennsylvania, în nord, până în statul Alabama, în sud.

A doua bază carboniferă este cea din bazinul mijlociu al fluviului Mississippi, în care zăcămintele sunt cantonate în statele Ohio, Illinois, Indiana şi Kentucky (din estul fluviului) şi în statele Iowa, Missouri, Nebraska, Kansas şi Oklahoma (în vest). Participarea acestui bazin la producţie este mică (15%).

A treia bază carboniferă o constituie bazinele din vest (îndeosebi Wyoming, Colorado, Utah, North Dakota), care participă cu aproape jumătate la producţia ţării.

Pe întreg continentul american mai există doar un singur producător mai reprezentativ, respectiv Canada: cca. 75,0 mil. tone, îndeosebi în provinciile Alberta, British Columbia şi Saskatchewan.

ASIA. Pe acest continent există doi mari producători de cărbuni: China şi India.

China este, în prezent, prima producătoare din lume (cca. 1 380,0 mil. tone în 1996), participând cu aproape 1/3 la producţia mondială. Producţia a cunoscut mari ritmuri, crescând de la 30 mil. tone în 1950, la peste un miliard de tone în prezent. Cele mai mari bazine cu cărbuni superiori sunt localizate în nordul şi estul

Chinei. În sud-estul şi centrul Chinei există mai cu seamă zăcăminte de cărbuni bruni. Fiind la adâncime mică, multe din exploatări se fac la zi.

Principalele exploatări se fac în China de Nord - Est (Manciuria), la Fushun (una din cele mai mari exploatări la zi din lume) şi Benxi, în China de Nord (în provinciile Shanxi şi Shenxi) sunt bazinele Taiyuan şi Datong. Sunt importante, de asemenea , exploatările din China Centrală (în provincia Honan), cele din China de Est şi China de Sud – Est, din provinciile Yunan şi Hunan.

India (270 mil. tone , în cea mai mare parte – cca. 95% - cărbune superior, a doua producătoare de pe continent, după China), deţine mari zăcăminte de huilă, concentrate în nord - estul ţării, în statele Bihar, Assam şi Madhya–Pradesh şi în Bengalul de Vest. Zăcăminte de huilă, în exploatare, mai există în apropiere de Hyderabad şi Madras, în zona peninsulară a Indiei.

În Africa , marea producătoare este Africa de Sud (cca. 200 mil. tone în 1996, în exclusivitate huilă). Cel mai important bazin carbonifer se află în Transvaal (Withbank), asigurând cea mai mare parte a producţiei ţării.

AUSTRALIA are rezerve apreciabile de huilă şi lignit şi o producţie de peste 200 mil. tone (204 mil. tone în 1996, din care peste 3/4 cărbune superior), producţia având tendinţe de creştere (sub 200 mil. tone înainte de 1990), în vederea asigurării consumului intern şi a exportului. Zăcămintele sunt concentrate în partea de est, de-a lungul Cordilierei Australiene, în statele New South Wales=Noua Galie de Sud (deosebit de important este bazinul Sydney, unde se exploatează numai huilă), Queensland şi South Australia = Australia de Sud, unde se fac cele mai mari exploatări în carieră.

ROMÂNIA.

Producţia a scăzut mult în ultimii ani, înregistrându-se doar 31,2 mil. tone în 1991 ( din care 3,2 mil. tone huilă şi restul lignit şi cărbune brun). Ulterior a crescut, ajungând la 38,9 mil. tone în 1993 (din care 4 mil. tone huilă), înregistrând ulterior o uşoară scădere, respectiv 36,1 mil tone (din care 1,3 mil. tone huilă) în 1996.

Repartiţia geografică a bazinelor carbonifere. Huila este cărbunele superior de bază al ţării noastre, antracitul găsindu-se în cantităţi neînsemnate (la Schela, jud. Gorj). Principalele bazine huilifere se află în Depresiunea Petroşani şi în Munţii Banatului.

Bazinul Petroşani, situat pe cursul superior al Jiului, în depresiunea cu acelaşi nume, este cel mai mare bazin huilifer al ţării, în cadrul lui obţinându-se peste 80% din producţia naţională de huilă. El are însă dimensiuni reduse (45 km lungime şi între 3 şi 10 km lăţime).

În Munţii Banatului, deşi prospecţiunile geologice recente au pus în evidenţă noi zăcăminte, rezervele huilifere sunt, practic, destul de neînsemnate. În plus, ele sunt situate la adâncimi foarte mari şi dispun de o tectonică complicată (la Anina fiind cea mai dificilă din întreaga ţară). Exploatările de aici prezintă două concentrări: una în apropiere de Reşiţa, la Anina, Doman, Secu ş.a., şi alta în vecinătatea defileului Dunării, la Baia Nouă, Cozla, Bigăr ş.a.

În ceea ce priveşte cărbunii inferiori, lignitul este tipul de cărbune reprezentativ pentru ţara noastră. Cea mai mare parte a rezervelor se concentrează în Podişul şi Subcarpaţii Getici, unde există mai multe bazine:

1. Bazinul Motru – Jilţ – Rovinari, situat în Podişul Getic, se

întinde de la Valea Jiului (în est) şi până la Valea Motrului (în vest). Este cel mai mare bazin carbonifer al ţării, deoarece deţine cea mai mare parte a rezervelor de lignit şi asigură cca. 50% din totalul producţiei de cărbune energetic al ţării.

2. Bazinul Husnicioarei, situat în Podişul Mehedinţi, puţin mai

la vest de bazinul Motru – Rovinari, cu exploatări atât în subteran, cât şi la zi: Husnicioara şi Zegujani.

3. Bazinul Alunu – Berbeşti, amplasat în Subcarpaţii Gorjului şi Vâlcii, cu exploatări în carieră şi în subteran.

 

Alte bazine carbonifere:

- Bazinele Munteniei Centrale subcarpatice: Schitu – Goleşti (exploatări la Berevoieşti, Godeni, Poenari, Jugur ş.a., Şotânga, Doiceşti, Filipeştii de Pădure), bazinul Ceptura în extremitatea estică a zonei, cu exploatări modeste.

- Bazinul Barcău – Crasna, localizat în nord – estul Crişanei, cu exploatări la: Popeşti, Voivozi, Borumlaca, Vărzari, Sărmăşag.

- Bazinul Baraolt, situat în depresiunea cu acelaşi nume (jud. Covasna), are exploatări în subteran şi în carieră în centrele Vârghiş şi Căpeni.

- Bazinul Valea Crişului, amplasat în vecinătatea oraşului Sfântu Gheorghe, cu exploatări în carieră (la numai 50 m).

- Bazinul Sinersig – Vişag, în Câmpia Lugojului.

Cărbunii bruni au în ţara noastră rezerve reduse, principalele bazine fiind: Comăneşti, din depresiunea omonimă din Carpaţii Orientali, cu exploatări la Leorda, Dărmăneşti, Asău; Almaşului, situat în depresiunea cu acelaşi nume de la poalele Munţilor Apuseni, cu minele: Surduc, Cristolţel, Tămaşa ş a.; Brad – Ţebea, localizat în depresiunea Brad din Munţii Apuseni.

PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

Exploatarea industrială a petrolului | Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor geografică

Repartiţia geografică a rezervelor certe de petrol | Repartiţia geografică a producţiei petroliere

Industria de rafinare a petrolului | Repartiţia geografică a exploatărilor petroliere

CUPRINS

 Exploatarea industrială a petrolului

Ca materie primă ce a mobilizat în jurul său atâtea energii şi a revoluţionat tehnicile industriale şi de transport, petrolul a fost semnalat cu mult înainte de începerea exploatării pe scară industrială. Încă din antichitate (cu 3 000 de ani î.Hr.) Herodot, Plutarh şi Strabo au făcut în, lucrările lor, menţiuni asupra existenţei petrolului în regiuni din zona Golfului Persic.

Este plasată la jumătatea secolului al XIX-lea datorită sistemului de forare prin sonde mecanice experimentat în S.U.A., apoi în Rusia şi România, descoperirii sistemului de separare a petrolului lampant (Franţa, 1854) şi construirii primelor rafinării.

Alături de România care este prima ţară din lume cu o producţie de petrol înregistrată statistic (1857), cu exploatări în văile râurilor Prahova şi Trotuş, se înscrie prin contribuţiile sale Polonia.

Sfârşitul secolului al XIX-lea consemnează apariţia primelor societăţi petroliere cu rol deosebit în extinderea exploatărilor petrolifere şi constituirea unor noi căi de transport a petrolului la consumator.

Această etapă incipientă conturează deja câteva regiuni de bază ale producţiei pe Terra: Pennsylvania (S.U.A.), Baku, Caucazul de Nord şi Emba (Rusia), Valea Prahovei (România), ş.a.

Petrolul va deţine un rol important ca resursă energetică, după anul 1930 învingând definitiv în competiţia cu cărbunele. El câştigă tot mai mult teren după cel de al doilea război mondial datorită dezvoltării rapide a petrochimiei. Ponderea sa a crescut de la 10% din totalul energiei consumate în 1910 la 20% în 1938, 45% în 1980, după care în intervalul 1981-1993 are o evoluţie oscilantă, între 43-46%.

Perioada postbelică conturează, în fapt, schimbările substanţiale în repartiţia geografică a producţiei mondiale prin apariţia marilor regiuni petrolifere actuale: zona Golfului Persic, zona Golfului Mexic, zona centrală americano-canadiană, zona Mării Caraibilor, Africa de Nord, zona Golfului Guineii, Asia de Sud - Est, zona Volga-Ural, Siberia de Vest; în România s-a impus regiunea Podişului Getic.

Dezvoltarea explozivă a producţiei de petrol şi odată cu aceasta a ponderii absolute a acestuia în balanţa energetică a lumii, a alimentat apariţia noii politici petroliere, manifestată prin limitarea profiturilor companiilor străine, naţionalizarea totală sau parţială a industriei petroliere, stabilirea unui preţ de cost echitabil faţă de cel al altor materii prime, grija de protejare a rezervelor, toate creând veritabile dificultăţi ţărilor puternic industrializate. Criza energetică apărută, pe acest fond, în anii 1970-1974 nu s-a datorat, deci, diminuării sau epuizării rezervelor de petrol, fiind, în fapt, o criză a noilor raporturi economice şi politice ale ţărilor producătoare şi consumatoare de petrol.

Rolul decisiv în conturarea şi promovarea politicii mondiale în domeniul petrolului revine Organizaţiei ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), creată în 1960 la Baghdad de către Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela. Surse recente arată că producţia de petrol a statelor membre ale OPEC a fost devansată de celelalte state producătoare cu circa 14 milioane barili zilnic. Acestea acoperă 42,1 milioane barili/zi dintr-o cerere totală zilnică de 69,3 milioane barili/zi.

Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor geografică

În ultimii ani rezervele de petrol ale Terrei au înregistrat un uşor recul datorită creşterii producţiei, ajungând în 1994 la circa 137 miliarde de tone, din care ţărilor OPEC le reveneau 105 miliarde. Raportată la producţia mondială a aceluiaşi an (3,15 miliarde tone) rezervele actuale pot acoperi consumul pentru circa 43 ani3.

Extinderea activităţilor de explorare petrolieră pe aproape întreaga planetă a determinat conturarea marilor regiuni deţinătoare de rezerve: Golful Persic, Sahara, Golful Mexic, Midcontinent (S.U.A.), Alberta (Canada), Volga-Ural (Rusia), laguna Maracaibo şi bazinul Orinoco (Venezuela), zonele preandine din Columbia şi Ecuador, Marea Nordului, bazinul inferior al Fluviului Galben (China) ş.a.

Din rezervele sigure de petrol ale Terrei în anul 1994, 66,4% erau cantonată în spaţiul geografic al Orientului Mijlociu, 25,9% revenind Arabiei Saudite. OPEC deţinea în acelaşi an 76,8% din rezervele mondiale.

Potrivit revistei "Oil and Gas", rezervele mondiale de petrol au crescut spectaculos: cu 27% sau 190 miliarde barili, o cantitate suficientă pentru a asigura consumul mondial pe încă nouă ani. Estimările astfel realizate arată o rezervă de 887,35 miliarde de barili în 1988, faţă de 697,45 miliarde de barili în 1987. Creşterea este datorată atât marilor descoperiri, cât mai ales reevaluării resurselor, semnificative fiind, astfel, creşterea rezervelor înregistrate de Venezuela (de la 28 la 56 miliarde de barili) şi Abu Dhabi (de la 25,26 la 92,2 miliarde de barili).

Repartiţia geografică a rezervelor certe de petrol

Asia deţine 70,6% din rezervele mondiale, dintre care 66,4% numai în Orientul Mijlociu. Cele mai mari deţinătoare de rezerve din Orientul Mijlociu sunt: Arabia Saudită, urmată de Irak (11%), Emiratele Arabe Unite (9,6%), Kuweit (9,5%), Iran (9,1%). În acelaşi perimetru geografic rezerve importante deţin R.P.Chineză (2,4%), India şi Indonezia.

Europa deţine 7,4% din rezervele certe incluzând şi ex-U.R.S.S.

(5,6% din rezerve). Tot aici se remarcă Norvegia şi Marea Britanie pentru rezervele situate în platourile continentale ale mărilor Nordului şi Norvegiei.

America de Nord posedă 3,1% din totalul rezervelor certe de petrol ale lumii, concentrate în regiunile petroliere din S.U.A. (2,7%) şi Canada.

Africa deţine 6,6% din rezerva mondială, îndeosebi datorită contribuţiei zăcămintelor plasate în Libia (2,9%) şi Nigeria (1,5%). Acestora li se asociază cele din Algeria, Egipt şi Angola.

America Latină deţine 12,6% din rezervele Terrei, concentrate în special pe teritoriul Venezuelei (6,4%) şi Mexicului (4,8%).

Australia şi Oceania se înscriu ca un areal geografic care "vine din urmă", rezervele sporind de aproape 7 ori în ultimul deceniu, urmare a explorărilor efectuate în zona platoului continental circumaustralian şi a unor insule din Pacific (Noua Guinee, Noua Zeelandă).

Producţia mondială de petrol a fost în anul 1996 de 3,13 miliarde tone, un sfert din aceasta fiind obţinută din zăcăminte situate în platformele continentale. Ultimii ani relevă o "staţionare" şi chiar un uşor recul al producţiei datorate unei "modelări" a consumului în procesele de combustie în deplină corelaţie cu promovarea unor politici protecţioniste, mai ales de către marii producători şi exportatori (ţările OPEC).

Tabelul nr. 2

Repartiţia producţiei de petrol în principalele state producătoare ale Terrei

 

Nr. crt.

Ţara

Producţia (mil. T.)

1978

1988

1996

1996

(% din total mondial)

1.

Arabia Saudită

422,3

245,5

428,8

12,8

2.

SUA

480,0

426,0

383,2

11,5

3.

Ex – URSS

572,5

650,0

351,6

10,3

4.

Iran

264,5

120,0

183,8

5,5

5.

Mexic

66,2

131,0

163,6

4,9

6.

Venezuela

115,7

86,4

162,4

4,9

7.

China

104,0

140,0

158,5

4,7

8.

Norvegia

17,0

55,7

156,6

4,7

9.

Marea Britanie

54,0

173,0

131,3

3,9

10.

Emiratele Arabe Unite

89,2

81,9

117,3

3,5

Sursa: Britannica Book of the Year 1990 (prelucrare); J.P.Allix, J.Soppelsa - Images de la Terre et des Hommes, Belin, Paris, 1981, p.136-138; Petroleum Economist, nr.9/1989, p.300 (prelucrare); Images économique du monde, Edition SEDES, Paris, 1998.

Repartiţia geografică a producţiei petroliere

Orientul Mijlociu şi Apropiat concentrează cea mai mare parte a rezervelor certe ale lumii şi are cea mai importantă pondere în producţie (fig. 1).

Petrolul exploatat în acestă zonă este în cea mai mare parte uşor şi foarte uşor, deci cu vâscozitate redusă, situat la adâncimi mici (în medie între 300 şi 2 000 m). Aceasta explică productivitatea mare a instalaţiilor de extracţie (700-1 000 t/zi) şi costul redus al acesteia. Acestor prerogative se asociază poziţia geografică favorabilă a exploatărilor, în proximitatea Golfului Persic până în platoul continental al acestuia, 35% din producţia mondială submarină fiind obţinută în această zonă.

Arabia Saudită, cea mai mare deţinătoare de rezerve certe din zonă şi lume, ocupă locul întâi şi la producţie.

Zăcămintele şi exploatările sunt concentrate în vecinătatea şi pe litoralul Golfului Persic. Mai important este marele câmp petrolier Ghawar, situat spre interior la 50-100 Km de ţărm, un zăcământ tipic cu structură anticlinală dispus pe o suprafaţă de peste 200 Km.p. şi cantonând peste 10 miliarde de tone petrol, constituind din acest punct de vedere unul din marile zăcăminte ale lumii. Exploatările mai importante se fac la: Ghawar, Haradh, Abqaiq şi Riyadh.

Litoralul Golfului Persic, între Dhahran (sud) şi Safaniyah (nord), reprezintă a doua zonă cu exploatări terestre şi submarine. Deosebit de productive sunt zăcămintele de la Ras Tannurah, Safaniyah şi Manifa, care dau peste jumătate din producţia submarină de petrol a Orientului Mijlociu.

Iranul - cea mai veche producătoare din zonă - şi-a scăzut simţitor producţia (de la 300 milioane de tone în 1973 la 120 milioane tone în 1988), ca o consecinţă directă a războiului purtat cu Irakul şi a unor măsuri protecţioniste proprii. În ultimii ani producţia înregistrează un reviriment (183,8 mil. tone în 1996).

Exploatările mai importante se fac în sud-vestul ţării în spaţiul dintre Munţii Zagros şi Golful Persic la Gurren, Marun şi Ahwaz. A doua zonă este situată la graniţa cu Irakul.

Importante magistrale de conducte leagă centrele de producţie cu rafinăria din Abadan şi cele de la Isfahan şi Teheran, precum şi cu terminalul situat în insula Karq (tabelul nr.4).

Irakul dispune de zăcăminte importante în nordul ţării, pe aliniamentul Mossul-Kirkuk-Khanaquin, care deţine cele mai mari rezerve ale ţării. Există exploatări şi în sud, în câmpurile petroliere: Rumaila, Mufthia şi Basrah până la Golful Persic, de unde zăcămintele se continuă în platoul continental.

Kuweitul - stat cu un teritoriu foarte mic (16 000 Km.p.), este unul din primii deţinători de rezerve şi producători ai lumii. Aici se află unul dintre cele mai productive zăcăminte ale lumii – Burgan - , situat în sudul ţării, în apropierea Golfului Persic.

Emiratele Arabe Unite s-au impus rapid (exploatările au început după 1960) ca un mare producător (50% în exploatări submarine). Producţia se realizează în cea mai mare parte în emiratul Abu-Dhabi, în extracţiile terestre din câmpul petrolier Murban şi în cele submarine de la Zekum. Alte exploatări sunt în emiratul Dubai. Între ceilalţi producători din zonă se detaşează statele Oman, Qatar şi Bahrein, ultimele două cu producţii mai mici.

A doua zonă producătoare de petrol a lumii este America de Nord (circa 500 milioane tone în 1994), 80% din petrolul extras provenind din S.U.A.

Între marile zone de exploatare se distinge regiunea Golfului Mexic, cuprinzând sudul statului Texas şi statul Louisiana, care concentrează o treime din rezerve şi asigură peste 40% din producţia naţională. Extracţia se realizează deopotrivă pe uscat, în delta fluviului Mississippi şi în perimetrul Lake Charles (Louisiana), cât şi submarin în centrele Corsicana, East Texas şi Taylor, în apropierea litoralului statului Texas.

A doua zonă petrolieră, situată în Middlecontinent, concentrează 35% din totalul rezervelor certe ale ţării şi participă cu 30% la producţie. Mai importante sunt exploatările din statul Texas (Panhandle - în nord, Ranger, Sweetwater, Electra - în partea central - estică), Oklahoma (în jurul oraşelor Oklahoma City, Ponca City şi Wichita), Kansas şi Arkansas. Mai nou exploatările s-au extins în statul New Mexico.

Zona petrolieră din regiunea montană din vestul S.U.A. cuprinde exploatările din statele California (bazinele Los Angeles, St.Joaqin şi Santa Maria-submarin), Colorado, Utah, New Mexico. O altă zonă este sudul Marilor Lacuri, cu statele Illinois, Indiana şi Michigan, fiind importantă ca prima furnizoare de petrol pentru marea aglomeraţie industrială de la sud de Marile Lacuri.

După 1960 începe exploatarea petrolului în Alaska, în zăcămintele terestre şi submarine din nord (Prudhoe Bay), iar mai recent în sud (Cook Inlet). Condiţiile specifice ale climatului polar şi subpolar fac ca exploatările şi transportul petrolului să fie mai scumpe.

S.U.A. se situează pe locul doi în lume pentru producţia submarină de petrol, după Arabia Saudită. Dispune de cea mai vastă reţea de conducte, depăşind 275 000 km. Importante magistrale de transport pleacă din Middlecontinent spre Marile Lacuri (Oklahoma City - Chicago), spre regiunea "Megalopolisului" atlantic (Oklahoma City - New York) şi spre Golful Mexic (Oklahoma City - Dallas - Houston).

Canada, ţara cu rezerve modeste ce pot acoperi consumul pentru mai puţin de 10 ani, a produs în 1996 aproximativ 92 milioane de tone. Cea mai mare parte a producţiei (75%) a fost realizată în provincia Alberta (Pembina, Readwater, Judy Creek, Rainbow Lake), apoi în provinciile vecine, Saskatchewan şi Columbia Britanică.

Explorări recente au evidenţiat rezerve importante în nord, în delta fluviului Mackenzie, precum şi în platoul continental al Mării Beaufort (asociat cu gaze naturale).

America Latină se înscrie ca spaţiul geografic ce a înregistrat o dinamică accentuată în ultimele decenii, producţia sa depăşind astăzi 400 milioane de tone. Principalii producători sunt Mexic şi Venezuela, care deţin circa 75% din producţie.

În Mexic se disting trei zone petroliere, dintre care două sunt situate în Peninsula Yukatan. Prima este zona Campo de Reform. A doua este situată pe litoralul vestic al Golfului Mexic, unde exploatările au luat amploare. În sfârşit, de menţionat zona Golfului Campeche (cu zăcăminte submarine), situată în nordul Peninsulei Yukatan.

Pe teritoriul Venezuelei se disting două zone importante: prima este cea a lagunei Maracaibo, cu exploatările principale la Mene Grande, Cabimas, Lagunillas, Mara, Tra Juana ş.a.; a doua zonă este Oriente, situată pe cursul mijlociu al fluviului Orinoco (Oficina, Jusepin, El Temblador ş.a.).

Argentina ocupă locul doi între producătoarele din America de Sud. Producţia este obţinută în sudul ţării, cu extracţii în Podişul Patagoniei, arhipelagul Tierra del Fuego şi partea central-nordică, între localităţile Salta şi Mendoza.

În America de Sud se cuvin menţionate pentru producţiile obţinute: Trinidad-Tobago (producător vechi), Ecuador, Peru, Columbia şi Brazilia, ultima cu mari disponibilităţi de rezerve în Amazonia.

Europa de Est se situează foarte aproape ca producţie de America Latină, fiind a patra zonă producătoare a lumii. Din cele 406 milioane tone extrase în 1994, 92% revin Ex-URSS, spaţiu geografic cu tradiţie în exploatarea petrolului, zona caspiană, reprezentată de oraşul Baku, fiind între primele în care a apărut extracţia industrială a petrolului.

Prima zonă de extracţie este Siberia de Vest ("al treilea Baku"), cu zăcămintele situate în ţinutul Tiumeni, pe cursul inferior al fluviului Obi. Exploatările mai importante se fac în perimetrele Surgut şi Mamontovo.

În partea europeană cea mai mare parte a producţiei se obţine în zona Volga-Ural, denumită şi "al doilea Baku” remarcându-se exploatările de la Romaskino, Sugorovo şi Tuimazî, precum şi cele de la Kuibâşev şi Volgograd în partea de sud-vest. Recent (1988) a intrat în exploatare un mare zăcământ la Tengiz, în vestul Kazahstanului.

Celelalte subzone ale părţii europene sunt: Caucazul de Nord şi vecinătăţile sale nordice (Baku I), cu exploatări terestre şi submarine concentrate în perimetrul Baku – Groznîi - Maikop; Republica Belarus (Mozîr), Ucraina (Poltava) şi bazinul Peciora.

În partea asiatică, se mai exploatează petrol pe ţărmul nordic şi estic al Mării Caspice în zonele Emba şi, respectiv, peninsula Mangîşlak şi zona Okarem, ultima în Turkmenistan. Mici exploatări sunt plasate în Valea Fergana (Uzbekistan) şi în Insula Sahalin în Extremul Orient rus, la Marea Japoniei.

În Europa Occidentală se remarcă Marea Britanie, a treia producătoare europeană după ex-URSS, cu toate că exploatările sale sunt mai recente, după anul 1970. Petrolul se extrage numai submarin din largul Mării Nordului.

Norvegia, locul al doilea la producţie în Europa, îşi plasează exploatarea petrolului în acelaşi orizont de timp cu Marea Britanie. Exploatările sunt situate în platforma Mării Nordului, extinse mai recent în Marea Norvegiei până în nord la Marea Barents, unde au fost depistate rezerve importante. Extracţia de petrol gravitează în jurul marelui areal Ekofisk, cu cele 14 platforme de producţie, unele dintre acestea de mare productivitate (Ekofisk Area, Gullfaks, Statfjord, Ula, Valhall ş.a.), precum şi altele intrate în exploatare după 1990 (Gydo, Snorre, Hod ş.a.)

Extremul Orient şi Oceania au produs în 1996 circa 390 mil. tone petrol, aproape jumătate extrase în R.P.Chineză, ţară cu o producţie relativ recentă (1939) dar a cărei producţie a evoluat rapid, de la 104 mil.tone în 1978 la 158,5 mil.tone în 1996.

Exploatările importante ale ţării sunt situate în China de Nord (Tacheng) şi Regiunea Shengli (delta fluviului Huanghe), această regiune prin dezvoltarea din ultima perioadă a unor câmpuri petroliere (Liufanjia, Chunhua, Shengtud ş.a.) având o contribuţie importantă la producţia naţională. Zăcămintele se continuă şi submarin în Golful Bohai unde se concentrează, de altfel, cea mai mare parte a rezervelor chineze (3,2 miliarde de tone). Alte zone de extracţie sunt: China de Nord-Vest (Regiunea Xinjiang) şi provincia Hebei (China de Nord). Indonezia este cea mai importantă producătoare de petrol din sud-estul Asiei şi una dintre cele mai vechi de pe continent. Cea mai mare parte a producţiei se obţine în Insula Sumatera, precum şi în insulele Kalimantan (sud-est) şi Java. O treime se realizează în exploatările submarine din nord-vestul insulei Java şi strâmtoarea Sulawesi.

Continentul african concentrează importante rezerve (9,2 miliarde tone), având o contribuţie relevantă la producţia mondială. Pe teritoriul său s-au conturat două mari zone petroliere: una în nord, cu exploatările situate, în cea mai mare parte, în Sahara şi alta în regiunea Golfului Guineii, cu prelungire spre sud.

Libia, primul deţinător de rezerve al Africii (4 miliarde tone), şi-a micşorat producţia în ultimele două decenii, de la 97 milioane tone în 1978 la 69 milioane tone în 1996. Prima zonă de exploatare este situată în centrul şi nord-estul ţării, în Deşertul Libiei, cu principalele exploatări la Dahra, Zelten, Amal, Raguba, Sarir ş.a.; zona este legată de litoralul Mediteranei în vederea exportului (Port Brega, Marsa-el-Brega, Ras-Laun, Flavia) şi rafinării petrolului (Es Sider, Tripoli ş.a.). A doua zonă, cu producţie modestă, este situată la graniţa cu Algeria.

Algeria, deţine rezerve mai mici (0,9 miliarde tone), având o producţie în scădere. Rezervele sale sunt cantonate în est, la graniţa cu Libia, unde se disting cele două grupări de centre: Hassi Messaoud (Nezla, Messdar, Gassi Touil ş.a.) în nord şi Edjeleh (Alrar, Askarene, Zarzaitine ş.a.) în sud.

Egiptul, cunoaşte o creştere sensibilă a producţiei de petrol (de la 25 milioane tone în 1978 la 45 milioane tone în 1996), dispunând de zăcăminte în Peninsula Sinai şi Golful Suez (Morgan, Belayim, July, Ras Fanar ş.a.) cu zăcăminte complexe - terestre şi submarine.

Zona Golfului Guineii, cu prelungirea sa sudică realizează cea mai mare parte din producţia submarină a Africii. Nigeria, primul producător african, are exploatări îndeosebi pe continent, cele mai importante fiind în sud-vestul ţării pe un aliniament Bonny-Port Harcourt-Warri-Escravos, care începe şi se termină la Oceanul Atlantic. Exploatările submarine sunt situate în sud-est şi în extremitatea sud-vestică a ţării.

 

Industria de rafinare a petrolului

Industria de rafinare a ţiţeiului este astăzi una dintre ramurile industriale foarte importante, dezvoltate pe tot globul.

La finele anului 1993 pe Terra erau în funcţiune 712 rafinării, dispuse în 114 ţări cu o capacitate de prelucrare ce depăşea 73 milioane barili/zi. Dintre acestea, 507 rafinării sunt concentrate în 28 de state ale lumii, fiecare cu o capacitate ce depăşea 500 000 barili/zi (tabelul nr.5), cele mai numeroase fiind amplasate în S.U.A. (184), Japonia (41) şi Rusia (29).

Mari proiecte de amenajare a unor capacităţi de rafinare sunt în derulare în Orientul Mijlociu, Bandar Abbas şi Arak, în Iran, Rabigh şi Quesim, în Arabia Saudită, extinderea rafinăriei Abadan din Iran, de la 6,5 la 19 milioane tone/an, precum şi în India (Karnal şi Mangalore), Indonezia (West Java), S.U.A. (Valdez), Mexic (Lazaro Cardenas), Venezuela ş.a.

În America de Nord, S.U.A. dispune de cea mai mare capacitate de rafinare din lume. Rafinăriile sunt grupate în câteva zone reprezentative: Golful Mexic şi vecinătăţile (Houston, Texas City, Beaumont, New Orleans, Baton Rouge, Galveston ş.a.); nord-estul atlantic (New York, Baltimore, Boston ş.a.); Marile Lacuri (Chicago, Toledo, Cleveland); Middlecontinent (Tulsa, Ponca City, Sugar Creek, Cushing ş.a.) şi zona litoralului vestic (El Segundo, Martinez, Carson).

În Canada, marile capacităţi de rafinare sunt plasate în nordul Marilor Lacuri: Montreal (între cele mai mari din ţară), Sarnia, St.John şi Halifax (în zona atlantică). Capacităţi mai mici sunt în vest (Vancouver).

Mexicul rafinează petrol, în general, pentru sine, la Ciudad Madera şi Salamanca (în centru) şi Salina Cruz (în extindere pentru dublarea capacităţii).

Europa Occidentală constituie o altă zonă cu puternică industrie de rafinare. În cadrul acesteia, se remarcă Italia, cu mari rafinării amplasate în porturile Milazzo, Priolo (ambele în Sicilia), Cagliari, Porto Torres (în Sardinia) şi Genova. Mari capacităţi sunt situate în nordul industrial, în apropiere de Milano, Torino şi Novarra.

În Franţa se disting patru mari concentrări ale industriei de rafinare: 1) Zona Marsilia; 2) Sena inferioară, cu cea mai mare capacitate de rafinare din ţară (Gonfreville); 3) Estuarul Gironde (Bordeaux) şi 4) Zona Parisului. Alte capacităţi sunt amplasate în porturile Donges (estuarul Loirei) şi Dunkerque.

Germania concentrează pe teritoriul său următoarele grupări:

a) Renano-Westfaliană (Köln, Gelsenkirchen, Wesseling, Godorf, Dinslaken); b) sudul ţării (Karlsruhe, Ingolstadt, Neustadt) şi c) nordul ţării, mai ales în porturile Hamburg, Bremen şi Wilhelmshaven.

Marea Britanie dispune de rafinării mari pe litoral, mai importante fiind concentrările: estuarul Tamisei (Shellhaven, Coryton ş.a.); sudul ţării Galilor (Milford Haven, Pembroke ş.a.); ţărmul Mării Nordului spre care converg conducte din platoul continental (Nord Tees, Teesport, Immingham ş.a.). În portul Southampton (la Marea Mânecii) şi centrul Fawley funcţionează cele mai mari rafinării din ţară.

În Olanda, în portul Rotterdam se află una dintre cele mai mari capacităţi din lume - rafinăria Pernis.

Spania şi-a dezvoltat o puternică industrie de rafinare portuară atât pe litoralul maditeraneean (Cartagena), cât şi pe cel nord-atlantic (Bilbao şi La Coruna).

În celelalte ţări din Europa de Vest capacităţi importante sunt plasate în Belgia (Antwerpen şi Gand), Suedia (Göteborg), Norvegia (Oslo) ş.a.

În rândul ţărilor din est, cea mai mare capacitate de rafinare revine Comunităţii Statelor Independente, cu deosebire Rusiei, locul doi mondial cu o capacitate de rafinare de aproape 6,5 milioane barili/zi. Numeroase rafinării sunt situate în zonele de extracţie: Baku şi Groznîi (Caucazul de Nord), Ufa (cea mai mare rafinărie a lumii, cu aproape 500 000 barili/zi), Işimbai, Saratov, Kuibîşev şi Volgograd (între Volga şi Ural), Gurievr (Emba). Alte rafinării sunt amplasate pe traseul conductelor magistrale: Iaroslavl, Gorki, Riazan (pe traseul Volga-Ural-Moskova), Krasnoiarsk, Angarsk, Omsk, Habarovsk, Vladivostok (de-a lungul conductelor siberiene), Mozîr (pe conducta "Prietenia"). Capacităţi mai mici sunt situate în porturile de la Marea Neagră (Odessa, Batumi), Marea Baltică (Sankt-Petersburg) şi Oceanul Pacific (Nikolaevsk).

În Asia, Japonia este a treia ţară din lume după capacitatea de rafinare, integral amplasată în porturi. Se evidenţiază, astfel, zona capitalei (Chiba, Kawasaki, Yokohama), zona porturilor Kobe-Nagoya şi unele porturi de pe coasta de sud-vest a insulei Honshu şi cea de nord-vest a insulei Kyushu.

Tot pe continentul asiatic se pot evidenţia capacităţile existente în Indonezia, India şi Singapore.

America de Sud şi Centrală cuprinde numeroase capacităţi în Venezuela (Arabo), Trinidad-Tobago (Pointe-a-Pierre), Argentina (La Plata) şi Brazilia (Recife).

Orientul Mijlociu şi Apropiat reprezintă regiunea geografică cu cele mai mari remanieri privind capacităţile de rafinare, aflate în continuă extindere, ponderea acestei zone crescând de la 5% la aproape 8%. Mai importante sunt rafinăriile din Iran (Isfahan, Abadan), Arabia Saudită (Ras Tannurah şi cele în construcţie), Kuwait (Al Ahmadi), Irak (Daura, Basra), Siria (Banias) ş.a.

Cele mai mari capacităţi de rafinare din Africa sunt în Africa de Sud (Durban), Algeria (Skikda), Egipt (Alexandria şi Suez), Nigeria (Cadouma).

Australia are rafinării importante în porturile Melbourne, Sydney, Brisbane şi Kwinana (în sud-vest).

ROMÂNIA

Se înscrie ca un producător tradiţional de petrol al Terrei, acesta fiind cunoscut încă din timpul dacilor şi exploatat, mai apoi, în secolele XV - XVII în stare naturală, în gropi, în Subcarpaţii Moldovei şi ai Prahovei.

În anul 1857 România se înscrie ca prima ţară cu o producţie de petrol înregistrată statistic. După apariţia în anul 1840 a primei distilerii (găzării), în anul 1857 la Râfov (lângă Ploieşti) a intrat în funcţiune rafinăria lui Teodor Mehedinţeanu, marcând astfel începuturile industriei româneşti de rafinare a petrolului. Un an mai târziu, Bucureştiul era iluminat cu petrol lampant fiind a patra localitate din Europa şi din lume.

Cea mai mare producţie de petrol este obţinută în anul 1938, 8,7 milioane tone, România situându-se pe locul patru în lume. Aproape integral producţia era obţinută în zona Prahovei (99%) şi în bazinul Tazlăului din Moldova.

Rezervele ţării noastre sunt apreciate la circa 250 milioane tone, în scădere, deşi în ultimii ani, datorită intenselor activităţi de prospectare, s-au descoperit noi rezerve, îndeosebi în Subcarpaţii şi Podişul Getic, Câmpia Română, Câmpia de Vest ş.a.

 

Repartiţia geografică a exploatărilor petroliere

Sub raportul mărimii rezervelor şi al ponderii în producţia mondială, arealul dintre Carpaţi şi Dunăre rămâne în continuare cel mai important (70%). Zonele importante de producţie sunt:

A) Zona Podişului şi Subcarpaţilor Getici.

Situată între Dâmboviţa şi Jiu, este prima zonă intrată în exploatare după 1950, cuprinzând patru grupări de centre de extracţie:

1. Gruparea din jurul oraşului Piteşti cu exploatări la: Oarja, Drăganu, Poiana Lacului, Săpata, Merişani ş.a.

2. Gruparea Vâlcii, între Olt şi Olteţ, mai importante fiind centrele de extracţie Băbeni, Tomşani, Alunu ş.a.

3. Gruparea dintre Târgu Jiu şi Craiova cu exploatări la: Ţicleni, Bâlteni, Stoina, Bibeşti, Gherceşti, Melineşti, Iancu Jianu, Turburea, Brădeşti ş.a. - 50% din producţie obţinându-se din exploatări la mare adâncime (4 000 - 6 000 m).

4. Gruparea Oltului (din Podişul Getic) cu exploatările de la Drăgăşani, Teslui, Verguleasa, Oporelu, Corbu ş.a.

B) Zona Câmpia Dunării, ce asigură astăzi 25% din producţia ţării, deşi producţia a debutat aici după 1960. Rezervele principale sunt cantonate la est de Olt, unde se conturează şi cele mai importante perimetre de extracţie:

1. Perimetrul teleormănean, gravitând în jurul oraşului Videle, cuprinde unul dintre zăcămintele mari ale ţării noastre (Blejeşti-Videle-Bălăria-Cartojani), dar care prezintă un grad mare de vâscozitate şi un indice redus (13-33%) de recuperare a petrolului din zăcământ.

2. Perimetrul Urziceni-Galaţi, cu o mare dispersie a centrelor de exploatare. Extracţia se realizează la Ulmu, Pogoanele, Lişcoteanca, Oprişeneşti, Independenţa ş.a.

C) Zona Subcarpaţilor dintre Dâmboviţa şi Buzău, o zonă veche de exploatare, cu zăcăminte aflate în stadiu avansat de epuizare, ceea ce implică adâncimi de foraj şi extracţie din ce în ce mai mari. În cuprinsul zonei exploatările prezintă trei concentrări importante:

1. Concentrarea Dâmboviţei, cu exploatările din proximitatea oraşului Târgovişte: Răzvad, Teiţ, Aninoasa, Gura Ocniţei, Ochiuri ş.a.

2. Concentrarea Prahovei, cu centre care gravitează în jurul oraşului Ploieşti: Băicoi, Moreni, Boldeşti, Ţintea, Podeni ş.a.

3. Concentrarea Subcarpaţilor Buzăului, cu exploatările Berca, Tisău, Beceni, Sărata Monteoru ş.a.

D) Zona Câmpiei de Vest dispune de zăcăminte şi exploatări modeste. Extracţiile se concentrează în sud, de o parte şi de alta a Mureşului (Zădăreni, Pecica - în nord; Satchinez, Variaş, Ortişoara, Şandra, Călacea, Biled - în sud) şi în nord între văile Crişului Repede şi Someşului (Supalcu de Barcău, Abrămuş, Borş). În această ultimă zonă se extrag în general petroluri vâscoase.

E) Zona Subcarpaţilor Moldovei se evidenţiază prin exploatările din bazinul Tazlăului, unele dintre cele mai vechi din ţară, continuate în zona carpatică. Mai importante sunt cele de la Modârzău, Tescani, Moineşti, Lucăceşti, Zemeş ş.a., depresiunea Târgu Neamţ este un al doilea sector, mai nou, al zonei cu exploatări la Pipirig.

Zăcăminte mai noi, aflate în stadiu incipient de exploatare sunt situate în depresiunile Târgu Secuiesc (Ghelinţa), Comandău şi Baraolt, la curbura internă a Carpaţilor.

În anul 1987 a fost consemnată extracţia primei cantităţi de petrol din Platforma continentală a Mării Negre.

În anul 1993 România a extras 6,7 milioane tone de petrol, producţia fiind în sensibilă scădere.

Industria de rafinare a cunoscut o puternică dezvoltare, capacitatea totală actuală fiind de peste 32 milioane tone/an. Combinate complexe funcţionează la Oneşti, Piteşti şi Brazi - Ploieşti, precum şi la Midia-Năvodari, pentru rafinarea petrolului din platforma continentală a Mării Negre şi din import. Rafinării cu capacităţi mai mici sunt amplasate la Ploieşti, Teleajen, Câmpina, Braşov (ultimele trei pentru producţia de lubrifianţi), iar în Câmpia de Vest la Suplacu de Barcău, unde se rafinează petrolurile grele din zonă.

GAZELE NATURALE

Rezervele de gaze naturale şi repartiţia lor pe mari zone geografice

Producţia şi repartiţia geografică a exploatărilor gazeifere

Repartiţia geografică a exploatărilor  | Dinamica producţiei şi perspectivele ei

CUPRINS

 

 

 

Rezervele de gaze naturale şi repartiţia lor pe mari zone geografice

Din cele 67 000 md. mc. rezerve sigure, cea mai mare parte (34,5%) se află în C.S.I. Urmează apoi Orientul Mijlociu şi Apropiat (20,6%), în cadrul căruia se remarcă Iranul (15,6% din totalul rezervelor certe de gaze naturale mondiale). Pe locul trei în ierarhia mondială a zonelor mari deţinătoare de rezerve gazeifere certe se situează America de Nord, cu 13,8% din totalul mondial, din care cca. 8,5% sunt cantonate pe teritoriul S.U.A. (Canada şi Mexicul dispun de rezerve mult mai mici: 2,7% şi, respectiv, 2,5%). Africa urmează pe locul patru (9,2%), cea mai mare parte a rezervelor fiind amplasată pe teritoriul Algeriei (5,2% din totalul mondial), apoi al Nigeriei (2,2%),Libiei (1,3%).

Europa (exclusiv C.S.I.) ocupă locul următor (6,2 % din totalul rezervelor certe gazeifere naturale ale lumii). Din acestea 5,1% aparţin Europei Occidentale, în cadrul căreia Olanda se situează pe primul loc (2,5%), fiind urmată de Marea Britanie şi Norvegia.

Circa 11% din totalul mondial de rezerve le deţin Malaysia, China, Indonezia şi Pakistanul, iar în America de Sud (3,3% din totalul rezervelor de gaze naturale certe ale lumii), Venezuela, căreia îi revin majoritatea; Australia şi Noua Zeenlandă dispun abia de 1,5%din totalul rezervelor certe ale globului.

 

Producţia şi repartiţia geografică a exploatărilor gazeifere

Producţia de gaze naturale a sporit considerabil, ajungând în anul 1996 la 2 310,4 mld.mc.

Tabelul nr. 1

Dinamica producţiei mondiale de gaze naturale (md. mc.)

Anul

1960

1965

1970

1975

1980

1985

1996

Producţia

470

700

1 082

1 300

1 474

1 591

2 310

EUROPA. Cea mai mare parte a rezervelor de gaze naurale revine C.S.I. (35% din rezervele mondiale), unde sunt concentrate, de fapt, mai ales în partea asiatică.

C.S.I. este cel mai mare producător mondial de gaze naturale, cu cele peste 714,3 md. mc. exploatate în 1996. Producţia este asigurată în cea mai mare parte de trei ţări membre ale C.S.I: Rusia (601 md. mc., oricum locul 1 pe glob), Uzbekistan (49 md. mc.), Turkmenistan (35,2 md.mc.). În partea asiatică se remarcă Siberia de Vest, în cuprinsul căreia zăcămintele gazeifere se concentrează pe cursul mijlociu şi inferior al fluviului Obi, continuându-se şi submarin, în mai tot cuprinsul ţărmului Mării Kara. Multe din extracţiile terestre sunt situate la latitudini polare cu climat rece, în ţinuturi mlăştinoase, ceea ce face dificilă exploatarea şi transportul. În viitor se are în vedere şi valorificarea zăcămintelor submarine. Se remarcă zăcământul Urengoi şi Orenburg, din sudul munţilor Ural. În zona Asiei Centrale principalele zăcăminte şi exploatări fiind cantonate pe teritoriul Uzbekistanului şi Turkrmenistanului.

Partea europeană cuprinde exploatări în Ucraina subcarpatică, Povoljia (cursul mijlociu al Volgăi), Podişul Stavropol (nordul Caucazului) şi zonele Orenburg (sud-vestul Uralului de Sud).

EUROPA OCCIDENTALĂ Se impun, în special, zăcămintele din Marea Nordului, cu mari rezerve, constituite din gaze de sondă. Olanda, care a început exploatarea gazelor naturale în 1950, a ajuns astăzi o mare producătoare mondială, cu cei circa 90 mld.mc. exploataţi (1996) ocupând locul al cincilea. Cel mai important zăcământ se află în perimetrul Sclochteren-Gröningen, din nord-estul ţării, care deţine cea mai mare parte a rezervelor ţării;

Marea Britanie are exploatări în câmpurile Leman Bank, Viking ş.a.; zăcămintele terestre se află în Scoţia (zona Edinburgh) şi Anglia (Yorkshire). Producţia a crescut în ultimii ani, ajungând la 90,5 mld.mc. în 1996, ceea ce o plasează pe locul al patrulea pe glob.

Norvegia, care a început destul de recent exploatarea (1978), s-a impus deja ca o producătoare însemnată a continentului (41 mld.mc.). Exploatările se fac numai în Marea Nordului, în zonele Ekofisk, Frigg, Cod ş.a..

Germania, o altă producătoare de gaze din Europa Occidentală (cca 20 mld.mc.), face extracţii în Câmpia Saxoniei Inferioare din nordul ţării (zona Weser-Ems) şi în Bavaria (zona Molasse de la est de München).

Italia (17 mld.mc.) realizează majoritatea producţiei din Câmpia Padului, exploatări făcându-se şi în nordul Mării Adriatice.

Franţa dispune de modeste exploatări (8-10 mld.mc), localizate în sud-vestul ţării (Lacq).

AMERICA DE NORD concentrează unele dintre cele mai însemnate zăcăminte gazeifere ale lumii (cca.10 000 mld.mc.), cantonate îndeosebi în SUA (cu ceva mai mult de jumătate din total). Prin cele 541 mld.mc. în 1996 (mai înainte producţia fiind ceva mai ridicată – de exemplu 550 mld.mc. în 1980) se situează pe locul al doilea pe glob. Cele mai de seamă exploatări se găsesc în zona Golfului Mexic, unde se realizează 2/3 din producţia naţională. Baza o constituie statele Texas şi Louisiana. A doua zonă de exploatări gazeifere din SUA este Middlecontinent, cu două concentrări, una sudică, cu statele Oklahoma şi Kansas, şi alta nordică   cu statele Dakota de Nord şi Dakota de Sud. O altă zonă importantă de exploatare gazeiferă se află în vest, în Munţii Stâncoşi, pe teritoriul statelor California (cu unul dintre cele mai mari zăcăminte din lume), New Mexico, Wyoming şi Colorado. Exploatarea gazelor naturale se face în zona Munţilor Apalaşi (statele Pennsylvania şi Virginia de Vest), precum şi în Alaska de Sud.

SUA se evidenţiază prin cea mai extinsă reţea de transport şi distribuţie a gazelor naturale, totalizând 1,5 milioane km. Numeroase conducte, de lung traseu, leagă câmpurile gazeifere din zona Gofului Mexic şi din Middlecontinent cu importante regiuni mari consumatoare (regiunea Marilor Lacuri, nord-estul atlantic ş.a.).

Canada este, cu cele 163 mld.mc. exploatate în 1996, a doua producătoare de pe continent şi a treia de pe glob. Extracţiile de gaze se fac în provinciile Alberta, Saskatchewan şi British Columbia. Însemnate rezerve s-au descoperit mai recent în zona arctică.

Mexicul este cunoscut de multă vreme ca o ţară cu industrie gazeiferă. Producţia lui a scăzut, însă, în ultimul timp, înregistrând numai 29,0 mld.mc. în 1996, faţă de peste 35 mld.mc. mai înainte. Rezervele şi exploatările cele mai însemnate se află în extremitatea nord-estică, la graniţa cu S.U.A (gaz metan), şi în extremitatea sudică, Poza Rica şi zona istmului Tehuantepec (gaze de sondă).

În ASIA se remarcă ORIENTUL MIJLOCIU şi APROPIAT, care dispune de mari rezerve ( 1/5 din cele mondiale). Cele mai mari rezerve le deţin, în ordine, Iranul, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită. În prezent principalul producător din zonă este Arabia Saudită ( 41,0 mld.mc. din 1996), depăşind Iranul (38,0 mld.mc.), care multă vreme a deţinut supremaţia; al treilea producător din zonă sunt Emiratele Arabe Unite ( cca 26 mld.mc.). Alţi producători din zonă sunt Iraqul şi Kuweitul (5-6 mld.mc.).

Cel mai important producător asiatic rămâne, în continuare, Indonezia (64,0 mld.mc. în 1996), cu principalele exploatări în insulele Sumatera şi Kalimantan. Intrată mai recent în rândul producătorilor în domeniu, China exploatează anual cca 20,0 mld.mc., îndeosebi în bazinele de hidrocarburi din nord – vestul ţării.

În AFRICA cele mai importante exploatări de gaze naturale se află în nord, suprapunându-se Saharei. Cel mai important producător este Algeria, cu cca 60 mld.mc. anual în ultima vreme, în prezent principalele exploatări sunt concentrate în partea nordică (Hassi R’Mell, Ain Salah ş.a); se fac extracţii şi din partea sudică. Alţi producători din zonă sunt Libia, cu 14-15 mld.mc. anual (un important zăcământ aflându-se la Marsa Brega), şi Egiptul (cca 5 mld.mc.).

În deceniul al nouălea, AUSTRALIA a devenit o producătoare tot mai importantă (42 mld.mc. în 1996, faţă de 9,6 mld.mc. în 1980).

ROMÂNIA

Pentru ţara noastră, gazele naturale reprezintă una din cele mai importante resurse naturale ale subsolului. Există atât gaz metan, cât şi gaze de sondă. Gazul metan din ţara noastră are un procent foarte ridicat de metan (între 98 şi 99,7%), iar puterea calorică este cuprinsă între 8 500 – 9 500 kcal / mc.

Rezervele de gaze naturale ale ţării noastre sunt destul de mici: între 160 şi 350 mld.mc., în funcţie de sursă 

Repartiţia geografică a exploatărilor

Gazul metan se găseşte numai în Podişul Transilvaniei, iar gazele de sondă sunt concentrate îndeosebi în zonele extracarpatice.

Se deosebesc mai multe zone de exploatare, cele mai multe fiind în exteriorul arcului carpatic.

I. Podişul Transilvaniei (inclusiv depresiunile submontane) este cea mai importantă zonă de extracţie, dispunând mai ales de gaz metan. Structurile gazeifere au grosimi de cca. 2 000 m. Ele sunt cantonate în roci nisipoase de vârstă miocenă, roci care, din punct de vedere tectonic, formează domuri. În cuprinsul Podişului 

Transilvaniei se pot deosebi două grupări ale centrelor de extracţie şi anume:

a. gruparea dintre Mureş şi Someş (Câmpia Transilvaniei), cu

centrele: Sărmăşel, Şincai, Zau de Câmpie, Sângiorgiu de Câmpie, Puini ş. a.;

b. gruparea dintre Mureş şi Târnave, cu centrele: Delenii, Bazna,

Cetatea de Baltă, în vest, iar în est cu Dumbrăvioara, Miercurea Nirajului (toate în apropiere de Târgu Mureş), Sângiorgiu de Pădure, Nadeş, Cristuruş Secuiesc ş. a.

II. Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic. În sectorul de la est de Olt se pot evidenţia următoarele centre de exploatare a gazelor de sondă: Boldeşti, Boteşti (în apropiere de Târgovişte) şi Ciureşti, iar în cel de la vest de Olt, Drăgăşani, Bustuchin, Ţicleni, Bibeşti, cele de la Drăgăşani şi Bustuchin fiind foarte productive.

III. Câmpia Română ( dispune şi de unele exploatări de gaz metan) cu următoarele centre: Urziceni, Jugureanu, Padina, Lişcoteanca, Oprişeneşti şi Independenţa, în sectorul dintre Urziceni şi Galaţi, precum şi unele din zona Videle şi din apropierea Craiovei (Gherceşti şi Işalniţa). În zona de contact a Subcarpaţilor cu Câmpia Română se fac exploatări la Gura Şuţii, Ariceşti, Măneşti şi Finta (gaze de sondă).

IV. În Câmpia de Vest, mai însemnate sunt exploatările de la Călacea în sectorul extracţiilor petrolifere din vecinătatea Mureşului şi Abrămuţ în cel dintre Crişul Repede şi Someş.

Alte zăcăminte, mai puţin însemnate, se află în Depresiunea Târgu Secuiesc (la Ghelinţa) şi în Podişul Moldovei (Găiceanca, Secuieni).

 

Dinamica producţiei şi perspectivele ei

Producţia de gaze naturale a României a crescut de la 2,1 mld.mc. în 1938 (din care 1,8 mld.mc. de sondă) la 32,95 mld.mc. în 1989 (din care 10,73 mld.mc. gaze asociate), ocupând locul al şaselea pe glob. Producţia ţării noastre este în scădere în ultima vreme (atinsese 38 – 40 mld.mc. în anii 1980 – 1985, dar numai 25 mld.mc. în 1992 şi 18,1 mld.mc. în 1996); producţia de gaze de sondă s-a stabilizat la 11 – 12 mld.mc., scăzând cea de gaz metan

ENERGIA ELECTRICĂ PE GLOB

Energia electrică pe glob | Folosirea căldurii scoarţei terestre (geotermia)

Repartiţia geografică a producţiei mondiale de energie electrică

CUPRINS

 

 

 Energia electrică pe glob

Industria energiei electrice a apărut şi s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, marcând unul dintre cele mai importante evenimente în revoluţionarea tehnologiilor din economia mondială.

Datele statistice atestă o creştere a producţiei mondiale de energie electrică de la 40 miliarde kW/h cât prezenta în anii dinaintea primului război mondial la peste 3 800 miliarde kW/h în anul 1967, depăşind 12 800 miliarde kW/h în 1995. Această creştere rapidă se explică prin extinderea ariei sale de aplicabilitate: industrie, consumul casnic, transporturi, agricultură, telecomunicaţii, consumul public etc.

Calculată pe locuitor, producţia mondială de energie electrică a evoluat de la 6 kWh în anul 1900 la circa 1 000 kWh în 1965, depăşind 2 200 kWh în 1996. Această medie se prezintă foarte diferenţiat pe continente şi ţări, existând un mare decalaj între statele industrializate şi cele slab dezvoltate. Astfel, producţia de energie electrică pe locuitor este în Norvegia de peste 20 000 kWh, în Canada, Islanda, Suedia de 17 000 kWh, în S.U.A. de 11 500 kWh, în Germania de 7 500 kWh. În acelaşi timp, producţia de energie electrică pe locuitor oscilează, în Africa, între 3 500 kWh în Republica Africa de Sud şi 20-25 kWh în Somalia, Mali, Burkina Faso. În America Latină această diferenţă este cuprinsă între 2 500 kWh în Venezuela, 2 000 kWh în Brazilia şi 180-250 kWh în Paraguay, Ecuador, Bolivia, iar în Australia şi Oceania între 8 200 kWh şi 100-150 kWh Papua - Noua Guinee.

Tabelul nr. 1

Primii 10 producători mondiali de energie electrică în anul 1995 sunt:

Nr. crt.

Ţara

Producţia

mil. kWh

Ponderea în totalul mondial

%

1.

SUA

3 535 731

27,51

2.

Japonia

992 500

7,72

3.

China

983 750

7,65

4.

Rusia

862 700

6,71

5.

Canada

547 870

4,26

6.

Germania

534 189

4,15

7.

Franţa

492 300

3,83

8.

India

380 100

2,95

9.

Marea Britanie

333 369

2,59

10.

Brazilia

260 680

2,02

11.

Italia

243 258

1,89

12.

Ucraina

194 000

1,50

13.

Africa de Sud

187 700

1,45

14.

Coreea de Sud

184 659

1,43

15.

Australia

173 000

1,34

 

Total mondial

12 852 000

 

Sursa: Images économiques du monde, 1998

În ceea ce priveşte materiile prime care stau la baza producerii curentului electric, acestea pot fi clasificate în surse de energie convenţională (petrol, gaze naturale, cărbuni, şisturi bituminoase) şi surse neconvenţionale (energie solară, puterea vântului, maree, curenţi, energie nucleară, hidroenergie, vulcani, biomasă). În ultimii ani se observă o tendinţă continuă de creştere a participării centralelor care folosesc energie neconvenţională.

În structura producţiei de energie electrică se observă, astfel, o tendinţă continuă de creştere a ponderii energiei nucleare, de la 5,3% în 1975 la 20% în 1994 (18% în 1995), menţinerea unei proporţii stabile a energiei hidraulice şi reducerea ponderii energiei de origine termică.

Termocentralele continuă să furnizeze cea mai mare parte din energia utilizată astăzi pe glob (65%); amplasarea termocentralelor s-a făcut fie în apropierea zonelor de consum, fie în locuri unde se află materia primă.

Hidrocentralele.

Repartiţia pe state a potenţialului hidroenergetic amenajabil tehnic se prezintă astfel: C.S.I. (2 154 md.kWh anual), urmate de China (2 100), R.D. Congo (1 950), Brazilia (1 927), S.U.A. (1 850), Canada (900). Există şi state cu suprafeţe mici care valorifică aproape integral aceste surse. Astfel, în Elveţia energia apelor este utilizată aproape în proporţie de 100%.

Energia nucleară. Ţările cu cea mai mare putere instalată de origine nucleară sunt: S.U.A. (100 000 MW cu 110 reactori), Franţa (50 000 MW cu 55 reactori), C.S.I. (35 000 MW cu 60 reactori), Japonia (30 000 MW cu 37 reactori), Germania (20 000 MW cu 21 reactori), Canada (15 000 MW cu 18 reactori), Marea Britanie (12 000 MW cu 38 reactori). Referitor la producţia mondială de energie nucleară, primul loc îi aparţine S.U.A. cu 28,8% din totalul mondial (în anul 1995), urmată de Franţa cu 17%, Japonia 12,3%, C.S.I. 10%, Germania 6,3%.

Energia mareelor (cărbunele verde). Repartiţia neuniformă a resurselor energetice pe suprafaţa pământului, caracterul lor limitat, a impus căutarea unor noi posibilităţi de transformare a forţei hidraulice în energie electrică. Astfel, în balanţa energetică a apărut un nou furnizor, al cărui potenţial s-a impus atenţiei: mareele, respectiv folosirea mişcărilor diurne de înaintare şi retragere a apelor mării de la ţărm (flux şi reflux).

Energia mareelor prezintă avantajul de a fi inepuizabilă, dar fenomenul care se produce este discontinuu, iar posibilităţile de utilizare limitată.

O primă etapă în folosirea acestui potenţial a reprezentat-o darea în exploatare în 1966, la Rance (golful Saint - Malo), a primei uzine mareomotrice producătoare de energie electrică din lume (240 MW). Noi uzine au fost construite în golful Mont Saint – Michel.

Centrale electrice mareomotrice mult mai mici s-au construit în C.S.I. (în golful Kislaia din peninsula Kola), China, R.D.P. Coreeană, Canada, Marea Britanie, India, Australia.

O importantă sursă de energie o constituie resursele termice marine obţinute din diferenţa de temperatură dintre stratele de apă marină de suprafaţă (0 - 100 m) şi cele de profunzime (900 - 1 000 m) care trebuie să fie de minimum 18 C. Prima centrală de acest tip a funcţionat la Matanzas (Cuba), încă din 1930, cu o putere de 22 kW, urmată de o alta la Abidjan (Côte d’Ivoire).

Energia solară. Dintre toţi purtătorii de energie inepuizabilă, radiaţia solară reprezintă sursa cea mai importantă. Energia solară nu produce zgomot, nici fum sau reziduuri, procesul helioterm este practic scutit de uzură şi nu necesită nici un fel de întreţinere. Soarele furnizează pământului o cantitate uriaşă de energie (1021 kilocalorii anual). Din această energie, planeta nu consumă în mod util decât foarte puţin: plantele 0,015%, iar oamenii 0,001% sub formă de hrană. Într-o singură zi, soarele trimite asupra planetei noastre o cantitate de energie superioară celei pe care a obţinut-o