CENTRUL

UNIVERSITAR BRĂILA

PROFESOR UNIVERSITAR DOCTOR ION SCURTUMEMBRU TITULAR AL ACADEMIEI DE ŞTIINŢE

AGRICOLE ŞI SILVICE

PROTECŢIA ŞI LEGISLAŢIA MEDIULUI

NOTE DE CURSPENTRU STUDENŢII ANULUI III ŞI IV

SPECIALIZAREA DREPTDISCIPLINA DREPTUL MEDIULUI

UNIVERSITATEA "CONSTANTIN

BRÂNCOVEANU" PITEŞTI

ANUL UNIVERSITAR 2011-2012

PARTEA I –ELEMENTE DE PROTECŢIA MEDIULUI

TEMA 1DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

1.1.PRINCIPALELE PROBLEME CĂRORA OMENIREA TREBUIE SĂ LE GĂSEASCĂ SOLUŢII ÎN VIITORUL APROPIAT

Sintagma “DEZVOLTARE DURABILĂ” a fost utilizată prima dată în raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare elaborat în anul 1987 sub conducerea preşedintelui acestei comisii, doamna Gro Harlem Brundtland. De aceea raportul este adesea menţionat ca ,,raportul Brundtland” deşi oficial el s-a numit “Viitorul nostru comun”. În acest raport, Dezvoltarea Durabilă este definită ca “Dezvoltare care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile

necesităţi”.Dezvoltarea durabilă, numită în multe publicaţii “dezvoltare sustenabilă”este, în

ciuda definiţiei anterioare, aparent simplă, un concept foarte complex, care trebuie să se bazeze pe strategii generale de dezvoltare, care ţin cont de relaţiile între efectivul populaţiei planetei,asigurarea necesarului de hrană, energie, locuinţe, transport, educaţie,etc., luînd în calcul resursele naturale de care dispunem şi mai ales, protecţia mediului.

Necesitatea unor cunoştinţe privind protecţia mediului este din ce în ce mai actuală- întrucît degradarea mediului interesează în egală măsură atît ţările bogate cît şi pe cele sărace, atît oceanul planetar cît şi continentele, poluarea fiind astăzi un fenomen care ne afectează viaţa şi sănătatea şi pune în pericol existenţa generaţiilor viitoare. Pentru toţi specialiştii, pentru organele administrative dar şi pentru toţi cei care studiază economia şi managementul, abordarea problemelor de protecţia mediului are o mare însemnătate, întrucît ei trebuie să se familiarizeze cu problemele actuale ale economiei şi legislaţiei mediului, inclusiv adoptarea unor programe de protecţia mediului. Acestea generează de obicei costuri suplimentare pentru comunităţi sau companii, de aceea conducătorii de la toate nivelurile, respectiv managerii, trebuie să poată accesa proiecte de mediu cu finanţare din fonduri europene sau din fonduri naţionale, sau să găsească surse de finanţare la nivel local. Buna organizare a colectării deşeurilor dintr-o comunitate este prima etapă în efortul de păstrare a curăţeniei dar poate fi un pas spre reciclarea şi refolosirea a multor componente din metal, plastic sau sticlă , materiale care se obţin greu şi cu mari consumuri de energie.

Oricare conducător de întreprindere, mare sau mică,trebuie să ştie că pentru demararea oricărei activităţi economice trebuie obţinut un aviz de mediu, iar în unele

cazuri, se impune monitorizarea continuă a activităţii şi stabilirea impactului de mediu.

Problemele actuale ale omenirii

În prezent omenirea, în ciuda numeroaselor realizări ale ştiinţei şi tehnicii, se confruntă cu o serie de probleme globale deosebit de dificile:

- Suprapopularea;- penuria de hrană;- poluarea cu toate aspectele şi consecinţele sale; - schimbările climatice, mai ales încălzirea globală şi extinderea perioadelor de

secetă;- epuizarea resurselor de combustibili fosili şi minereuri;- instabilitatea economică, alternarea perioadelor de creştere economică şi a

perioadelor de criză economico-financiară;- dispariţia unor specii de plante, animale şi microorganisme şi pericolul

dispariţiei altora; - analfabetismul sau educaţia precară în unele zone ale lumii;- instabilitatea socială şi politică;- sistemul sanitar inadecvat şi revenirea în prim plan a unor boli considerate

eradicate, concomitent cu amplificarea unor maladii greu de stăpânit(SIDA, cancere, sau boli de nutriţie precum diabetul);

- pericolul unui război nuclear;- creşterea criminalităţii;- creşterea ameninţării terorismului, şi altele.Între aceste probleme un loc tot mai important îl ocupă degradarea accentuată a

mediului ambiant ca o consecinţă a dezvoltării activităţilor umane desfăşurate fără a ţine cont de regulile de protecţie a mediului. Ca urmare, în prezent ne confruntăm, în afara unor probleme globale de natură economico-socială, cu aceste probleme de degradare a mediului, ilustrate mai ales prin următoarele aspecte:

-schimbări climatice tot mai pronunţate şi mai dăunătoare;- deprecierea stratului de ozon;-accidente majore de natură industrială;- acidifierea apelor râurilor şi lacurilor;- pierderi în biodiversitate;-sporitea cantităţii de ozon troposferic şi alţi poluanţi oxidanţi;- gestionarea deficitară a apei dulci; -degradarea pădurii şi diminuarea suprafeţelor împădurite,;-instabilitatea zonelor de coastă; -acumularea deşeurilor şi gestiunea inadecvată a acestora; -stresul urban datorat poluării, zgomotului şi traficului aglomerat;- riscul chimic persistent în multe zone ale lumii; -pericolul iradierii nucleare, etc. Epoca actuală este aşadar o epocă a contrastelor, pentru că, pe lângă marile

rezultate obţinute în cercetarile spaţiale (să nu uităm că omul a ajuns pe lună), în

domeniul calculatoarelor şi a tehnologiei informaţiei, a progreselor uimitoare ale ingineriei genetice şi a multor alte descoperiri - mai persistă în lume zone afectate de foamete, conflicte sociale, conflicte religioase, tehnologii neeficiente în domeniul producerii şi utilizării energiei sau în domeniul agriculturii. Mai presus de toate, îngrijorarea majoră a oamenilor de ştiinţă dar şi a publicului larg, se îndreaptă spre fenomenele de degradarea mediului, care cunosc o amploare fără precedent şi de care depinde însăşi menţinerea condiţiilor de viaţă pe pământ.

Disfuncţionalităţile trebuie identificate, studiate, evaluate şi soluţionate, iar soluţionarea trebuie făcută în cel mai scurt timp.

Problemele globale ale omenirii pot fi clasificate cel puţin în patru categorii:- Sociale (Suprapopularea, penurie de hrană, analfabetism, instabilitate socială

şi politică,etc.);- Economice (epuizare resurse, instabilitate economică, pericolul crizelor

economice,etc);- Ambientale( poluare, schimbări climatice, dispariţii de specii);-Tehnice(pericolul războiului nuclear, tehnologii agricole deficitare, lipsa unor

soluţii pentru boli grave cum ar fi SIDA sau cancerul, etc.Intre ele există numeroase conexiuni şi interferenţe, de aceea problemele

trebuie văzute şi soluţionate conform unei strategii globale, complexe, asupra căreia trebuie să cadă de acord toate statele.

Cu toată diversitatea lor, problematicile de mediu depind in principal de 3 factori care se interacţionează:

Suprapopulaţie;Epuizarea resurselor;Poluarea.

Creşterea accelerată a populaţiei planeteiÎn privinţa creşterii populaţiei planetei, rata de creştere a populaţiei şi

previziunile pentru perioada imediat următoare sunt prezentate în tabelul 1.

Tabelul 1RATA DE CREŞTERE A POPULAŢIEI PLANETEI

Nr. de locuitori pe planetă

Anul Perioada necesară pentru dublarea populaţiei

1 miliard 1850 Toată istoria omenirii până la anul 18502 miliarde 1930 80 de ani4 miliarde 1975 45 de ani8 miliarde 2017 42 de ani

Este foarte clar că pentru a face faţă unei astfel de creşteri a populaţiei, concomitent cu rezolvarea într-o mai mare măsură a necesităţilor de hrană, locuinţe,

îmbrăcăminte, transport, etc. a fost nevoie de o mare mobilizare de resurse, dintre care unele, cum sunt combustibilii fosili, s-au diminuat considerabil.

Agricultura a fost ramura care în general a făcut faţă acestei mari provocări de creştere a populaţiei după al doilea război mondial.Până la sfârşitul secolului XX, sistemul alimentar modern a fost considerat una din cele mai mari reuşite ale umanităţii. Se producea mai multă hrană, (mai multă carne, mai multe cereale, fructe şi legume) mai ieftină, mai variată, mai sigură, mai avantajoasă şi mai de calitate decât oricând în istoria umanităţii.

Progresul agriculturii este ilustrat de faptul că deşi populaţia a crescut mai mult decât în alte perioade, cantitatea de hrană care revine în medie, fiecărei persoane este acum mai mare decât în urmă cu 50 de ani. Între 1950 şi anii 1990, producţia mondială de grâu, porumb şi alte culturi cerealiere a crescut de peste trei ori, ceea ce însemna că, deşi populaşia mondială era mai mult decât dublă, crescând de la 2,5 la 6 miliarde, volumul de alimente disponibile pentru fiecare individ a crescut de la 2400 la 2700 calorii pe zi. Desigur că media ascunde multe inegalităţi, totuşi disponibilul total de hrană a crescut. Explicaţia constă în generalizarea a două mari elemente de progres: pe de o parte, un progres genetic ilustrat de apariţia unor soiuri şi hibrizi noi de plante agricole, sau, - în cazul animalelor - de rase sau hibrizi cu mare potenţial productiv, iar pe de altă parte, de modernizarea tehnologiilor de producţie.

La plantele agricole, progresul cel mai evident a fost în cazul porumbului. Cu toate că pe plan mondial porumbul deţine de obicei poziţia a treia ca suprafaţă după grâu şi orez, interesul statului american pentru această cultură care găseşte condiţii excelente în câteva state americane, a condus la alocarea unor sume mari de bani în cercetarea posibilităţilor de creştere a capacităţii productive la această specie. Cercetările au fost oarecum uşurate de faptul că, la porumb, polenul este produs în paniculul care este separat de stigmatele aflate în ceea ce numim ,,ştiulete”. Ca urmare, se pot face uşor experienţe de hibridare aducând pe stigmate polen de la ată plantă decât cea care poartăstigmatele respective. Cercetările au arătat că în unele cazuri, seminţele obţinute din polenizarea porumbului cu polen străin sunt mult mai productive, ceea ce a condus la amplificarea cercetărilor.

S-a ajuns la concluzia că cele mai mari sporuri de producţie le dau hibrizii obţinuţi din parinţi sau linii consancvinizate, adică acele linii care , timp de 3-4 generaţii au fost polenizate numai cu polen propriu. Deşi această operaţie conduce la scăderea vigorii părinţilor, în mod aproape paradoxal, sămânţa obţinută din încrucişarea a două linii consancvinizate are o vigoare şi o capacitate de producţie mult superioară materialului iniţial din care s-au obţinut părinţii.Acest fenomen poartă denumirea de heterozis. Prin experienţe complexe asupra cărora nu vom insista aici, s-au determinat cele mai bune combinaţii, respectiv cupluri de părinţi care dau cei mai valoroşi hibrizi. Astăzi tehnica este generalizată în toată lumea iar producţia sporită de porumb a condus la dezvoltarea zootehniei şi creşterea proporţiei de alimente de origine animală în dieta modernă.

Interesul pentru fenomenul heterozis a devenit tot mai mare, pentru a vedea în ce măsură el se poate folosi şi la alte plante sau chiar la unele specii de animale. Prin descifrarea mecanismelor eredităţii, s-a reuşit destul de rapid să se găsească metode de producerea hibrizilor la foarte multe plante de cultură: sorg pentru boabe, floarea

soarelui, sfeclă de zahăr, tomate, ardei, castraveţi, morcov, ceapă, varză, conopidă, pepeni galbeni şi verzi, iar numărul speciilor se extinde continuu.

O altă cucerire a geneticii şi a ameliorării plantelor care a condus la creşterea producţiilor, a fost cea privind introducerea rezistenţei la o serie de boli. Mai cunoscute şi mai spectaculoase sunt aspectele legate de introducerea rezistenţei soiurilor de grâu la rugini.Ruginile grâului, respectiv rugina galbenă, rugina neagră şi rugina brună sunt boli produse de atacul a trei ciuperci patogene, care în urmă cu câteva decenii produceau mari pagube culturilor de grâu. Prin încorporarea unor gene de rezistenţă, majoritatea soiurilor actuale sunt imune la aceste boli, ca de altfel şi la alţi agenţi patogeni. Cu astfel de rezistenţe sunt înarmate acum foarte multe soiuri de la majoritatea speciilor, dar spectrul agenţilor patogeni, al raselor acestora şi al capacităţii lor de adaptare implică un efort continuu de cercetare.

A doua mare categorie de metode care au condus la creşterea producţiei de alimente o constituie tehnologiile modernizate. Oamenii de ştiinţă au descifrat mecanismul producţiei vegetale şi au stabilit factorii care pot influenţa creşterea producţiei. S-au dezvoltat tehnologii care folosesc îngrăşăminte chimice care conţin nu numai elementele de bază - azot, fosfor, potasiu- dar şi multe microelemente precum bor sau mangan. S-au construit mari sisteme de irigaţii care au permis aprovizionarea cu apă a culturilor şi s-au introdus o multitudine de substanţe chimice care combat buruienile, dăunătorii culturilor şi mulţi agenţi patogeni.

Sunt doar câteva din numeroasele acţiuni care au permis sporirea spectaculoasă a producţiei de alimente, la care se mai pot adăuga multe altele precum mecanizarea, construcţia de depozite, sere, avântul industriei alimentare, adăposturi moderne pentru animale şi perfecţionarea sistemelor de furajare şi îngrijire ale acestora.

Dar, se pare că odată cu această semi-victorie asupra foametei, au apărut şi multe elemente nedorite. Aceleaşi sisteme de aprovizionare care susţin piaţa alimentară globală şi care fac ca produsele proaspete să fie disponibile în orice emisferă, indiferent de anotimp, au favorizat atât transmiterea patogenilor cunoscuţi ai toxiinfecţiilor alimentare, cum ar fi E. Coli şi Salmonela cât şi a unor varietăţi de virus cum este cel al gripei aviare, care se modifică foarte rapid şi poate cauza o pandemie globală.

În ciuda incredibilei noastre productivităţi, aproape un miliard de oameni, adică unul din şapte, sunt afectaţi de ,, nesiguranţa alimentară”, ca să nu spunem direct de foamete sau malnutriţie. Numărul acestora se estimează că este în creştere cu 7,5 milioane pe an. Acolo unde nu se mai confruntă cu foametea, populaţiile se luptă cu efectele mai puţin dorite ale dietei moderne, precum obezitatea, bolile de inimă şi diabetul. În plus, multe dintre metodele care au creat această abundenţă, cum ar fi creşterea industrială a animalelor şi agricultura intensivă care foloseşte substanţe chimice, au degradat atât de mult capacitatea de producţie a sistemelor naturale, încât acum nu se ştie sigur cum o să hrănim cele circa 10 miliarde de oameni care vor popula planeta până la jumătatea acestui secol, ba, chiar mai mult, nu se ştie nici măcar pentru cât timp producţia alimentară va mai putea fi menţinută la nivelul actual. Fermierii care vor practica agricultura în viitor, vor fi nevoiţi să producă mai multă hrană fără a avea cele trei avantaje esenţiale de care au beneficiat fermierii din secolul XX, respectiv energie ieftină, apă din abundenţă şi condiţii climatice stabile.

O estimare rezervată arată că încălzirea globală, alături de frecvenţa schimbătoare a ploilor şi furtunilor, vor duce la scăderea producţiei de hrană la nivel global în condiţiile în care cererea este în creştere.

Însă cu mult înainte de asta, economia alimentară trebuie să treacă un prag la fel de critic: petrolul, care este cea mai importantă sursă energetică pentru producţia de alimente (este folosit drept combustibil pentru tractoare şi pentru mijloacele de transport, dar şi la fabricarea îngrăşămintelor şi pesticidelor), se împuţinează atât de mult şi devine atât de scump, încât este greu să mai putem să obţinem alimente ieftine.

Poate şi mai alarmant este faptul că fermierii rămân rapid fără apă. Agricultura consumă mai multă apă decât oricare sector, iar cererea tot mai mare epuizează resursele de apă cam peste tot în lume. În Africa de nord şi China, unde pânza de apă freatică scade atât de repede, fermierii trebuie să foreze puţuri la sute de metri adâncime. În Statele Unite, imensul acvifer Ogallala, cel mai mare lac subteran din lume şi resursa principală de apă pentru regiunea care se întinde de la Dakota de Sud la Texas şi de la Colorado la Missouri, este în pericol să sece în următorii 30 de ani.

Deja, epuizarea resurselor de apă determină ţările afectate să-şi reducă producţia agricolă şi, în schimb, să-şi importe apa în mod indirect, sub forma cerealelor produse în Statele Unite, Europa, Brazilia, Argentina şi alţi mari exportatori de acest tip. Desigur, aceste soluţii sunt temporare, căci este posibil ca aceşti mari exportatori să-şi epuizeze propriile resurse sau să le conserve pentru o perioadă mai lungă pentru propria populaţie.

A doua mare problemă care aşteaptă o rezolvare complexe este problema asigurării energiei.

Unul din principalele obiective ale politicilor energetice mondiale este dezvoltarea surselor regenerabile de energie ca o resursă energetică semnificativă şi nepoluantă

care au ca scop creşterea siguranţei în alimentarea cu energie, protejarea mediului înconjurător şi dezvoltarea la scară comercială a tehnologiilor energetice viabile în contextul dezvoltării durabile. Naţiunile din întreaga lume se confruntă cuprobleme grave în modul de a asigura resursele necesare pentru a genera electricitate şi de a

răspunde cererii în creştere asociată cu creşterea economică. Companiile de energie electrică trebuie să ia în considerare factori cum ar fi condiţiile diferite specifice fiecărei ţări, viabilitatea economică a fiecărei opţiuni, stabilitatea în alimentarea cu combustibil şi impactul problemelor de mediu.

Combinaţia optimă pentru o anumită regiune sau ţară poate fi compusă din mai multe posibile surse de combustibil - nuclear, gaze naturale, cărbune, petrol, hidroenergie şi energie regenerabilă -cuplate cu măsuri de eficienţă energetică.

  Nu există nici o formulă unică la nivel mondial pentru cel mai bun mix de opţiuni de aprovizionare cu energie. Fiecare ţară trebuie să depună eforturi pentru o soluţie optimă, care reflectă toate

posibilităţile, inclusiv resurse energetice disponibile pe plan local. O atenţie sporită ar trebui să fie, de asemenea, acordată reţelelor de transport pentru a optimiza utilizarea resurselor. Prin cele mai avansate tehnologii, expertiză şi experienţă în formularea celor mai bune soluţii de diversificare a surselor de aprovizionare cu energie, naţiunile în curs de dezvoltare şi companiile specializate contribuie la acest efort global şi se angajează să îmbunătăţească echilibrul dintre cerere şi furnizare, reducerea consumului de energie şi lupta împotriva încălzirii globale.

Într- o economie din ce în ce mai globalizată , problema energetică a unei ţări se realizează în contextul evoluţiilor şi schimbărilor care au loc pe plan mondial.Ţările in curs de dezvoltare, în principal China şi India, dar şi cele cu economii în tranziţie, exercită o mare presiune asupra cererii de energie la nivel mondial, datorită creşterii economice şi schimbărilor structurale din economie. Practic, în intervalul 1994 -2004 aceste ţări şi-au dublat cererea de petrol, iar în anul 2006 au depăşit 20 mil. de barili pe zi, ceea ce reprezintă aproximativ 40% din cererea mondială de petrol. Astfel, ponderea cererii de resurse primare de energie s-a schimbat, în sensul că cererea ţărilor cu economii în dezvoltare a evoluat de la 22% în 1970 la 39% în 2003, prognozele indicând ca aceste state, la orizontul anilor 2030, ar putea să domine cererea de energie. Cererea totală de energie în 2030 va fi cu circa 50% mai maredecât în 2003, iar pentru petrol va fi cu circa 46% mai mare. Rezervele certe cunoscute de petrol pot susţine un nivel actual de consum doar până în 2040, iar cele de gaze naturale până în 2070, în timp ce rezervele mondiale de huilă asigură o perioadă de peste 200 de ani, chiar la o creştere a nivelului de exploatare.

Din punct de vedere al structurii consumului de energie primară la nivel mondial, evoluţia şi prognoza de referinţă realizatăde Agenţia Internaţională pentru Energie (IEA) evidenţiază pentru următoarea decadă o creştere mai rapidă a ponderii surselor regenerabile, dar şi a gazelor naturale (care va depăşi cărbunele).

Se estimează că, aproximativ un sfert din nevoile de resurse energetice primare, la nivel global, vor fi acoperite în continuare de cărbune. Concomitent cu creşterea consumului de energie va creşte şi consumul de cărbune.

  În 2008, aproximativ 19% din consumul final de energie la nivel mondial a venit din surse regenerabile, cu 13% provenind din tradiţionala biomasă (mai ales lemn) care este folosită în principal pentru  încălzire, şi de 3,2% din hidroelectricitate. Energiile regenerabile noi (hidro mici, biomasa producătoare de metan, energia eoliană, solară,geotermală, şi biocombustibili) au reprezentat 2,7% şi sunt în creştere foarte rapid.

Ponderea energiilor regenerabile în  producţia de energie electrică   este în jur de 18%, cu 15% provenind din hidroelectricitate şi 3% din surse regenerabile noi. Energia eolian ă este în creştere la rata de 30% anual, la nivel mondial, cu o capacitate instalată   de158 de gigawati (GW) în 2009, şi este utilizată pe scară largă în Europa, Asia şi Statele Unite, fiind din ce în ce mai prezente şi în ţara noastră . La sfârşitul anului 2009, cumulat la nivel mondial, instalaţiile fotovoltaice au depăşit 21 GW şi sunt populare înGermania şi Spania. Centralele solare termice funcţionează în StateleUnite şi Spania, şi cel mai mare dintre acestea cu o putere de 354  megawati(MW) este centrala din deşert ul Mojave. Cea mai mare centrală care funcţionează pe bază de energie geotermală este în Gheizerele din California, cu o capacitate nominală de 750 MW.

Brazilia are unul dintre cele mai mari programe din lume de producere a energiei din surse regenerabile, care implică producţia de  etanol din trestie de zahăr, în această ţară etanolul reprezentând 18% din piaţa de combustibil. Etanolul este, de asemenea, disponibil pe scară largă în Statele Unite ale Americii.   Tehnologiile regenerabile sunt, de asemenea, potrivite pentru mediul rural şi zone îndepărtate.

La nivel global, s-a estimat că 3 milioane de gospodării primesc energie de la mici sisteme solare.S-au configurat sisteme micro-hidro în sate sau la nivel judeţean, servind în multe domenii. Mai mult de 30 de miliane de gospodării rurale obţin gazul necesar iluminatului şi pentru gătit din  biogaz obţinut în instalaţii reduse ca volum. Acest tip de instalaţii este destul de des întâlnit în China. Deşi majoritatea ţărilor şi-au propus o creştere a ponderii biomasei în producţia de energie, plantaţiile de culturi energetice nu s-au dezvoltat conform aşteptărilor. Pentru noile ţări admise în UE se observă totuşi o creştere importantă în valorificarea biomasei sprijinită într  - o anumită măsură de fondurile structurale.

În multe situaţii este vorba de înlocuirea gazului natural pentru încălzire cu biomasă. Cu toate progresele înregistrate, încălzirea bazată pe energie geotermală şi cea bazată pe biogaz se dezvoltă lent. Îmbunătăţirea eficienţei energetice, creşterea ponderii surselor regenerabile şi diversificarea surselor de alimentare cu energie primară reprezintă priorităţi generale pentru toate ţările importatoare de energie, inclusiv pentru ţara noastră.

A treia mare problemă care trebuie soluţionată pentru a avea şanse la dezvoltare durabilă este combaterea poluării. Poluarea,care însoţeşte cele mai multe activităţi antropice, a contribuit într-o mare măsură la deteriorarea condiţiilor de viaţă, dar despre aspectele legate de cauzele şi efectele poluării vom vorbi pe larg în cele ce urmează. Sunt principalele motive care reclamă

edificarea unei economii menită să contribuie la dezvoltarea durabilă, prin măsuri

coerente şi care trebuie înfăptuite cât mai rapid. Omenirea trebuie să facă faţă unor ameninţări potenţiale, printre care: criza

economică globală, criza energetică, criza apei dulci, criza alimentară, a unor conflicte armate, etc.

1.2.CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ ŞI STRATEGIA DE PROTECŢIE A MEDIULUI

Pentru depăşirea efectelor crizelor ambientale, omenirea de astăzi propune modelul de dezvoltare durabilă, ceea ce înseamnă o dezvoltare fără epuizarea resurselor, respectiv fără a se trece dincolo de limita de suportabilitate a ecosistemelor. Se admite aşadar că obiectivele economice trebuie să fie integrate cu cele de protecţie a mediului.

La întrebarea dacă se poate acorda prioritate creşterii economice, răspunsul cel mai adecvat este că pe termen scurt, da; dar pe termen lung, nu. Este esenţial ca în această etapă obiectivele economice şi cele ecologice să fie integrate încă de la început pentru a minimiza pagubele economico-ecologice.

În această etapă se simte tot mai acut necesitatea participării tuturor ţărilor la rezolvarea problemelor globale ale protecţiei mediului.

Prevenirea este întotdeauna mai bună şi mai economică decât tratarea, dar pentru aceasta trebuie instituite reguli clare şi principii de protecţie a mediului , iar în cazul

încălcării lor, cei vinovaţi trebuie să plătească. Dezvoltarea durabilă include cel puţin următoarele aspecte:

-Redimensionarea creşterii economice pentru o distribuţie mai echitabilă a resurselor;

-Eliminarea sărăciei (locuri de muncă, hrană, energie, locuinţă, sănătate);-Creşterea demografică rezonabilă;-Conservarea resurselor naturale;-Întreţinerea diversităţii ecosistemelor;-Reorientarea tehnologiilor şi ţinerea sub control a riscurilor;-Integrarea măsurilor privind mediul şi dezvoltarea, pe plan naţional, cu cele

din plan internaţional. În ultimii ani, conceptul dezvoltării durabile a devenit un obiectiv strategic pentru întreaga umanitate.

1.3.PROBLEMELE ACTUALE ALE MEDIULUI AMBIANT

Aşa cum aminteam, în ultima perioadă de timp au apărut tot mai multe semnale că deteriorarea mediului a intrat într-o fază tot mai accelerată, în care apar elemente neprevăzute şi efecte din ce în ce mai distrugătoare.Primele semne de stress se referă la schimbări climatice majore şi la schimbări în bilanţul general al apei.

Creşterea temperaturii medii anuale este un fapt care nu mai poate fi pus la îndoială. Într-un clasament al celor mai călduroşi ani de când există înregistrări

meteorologice, vom regăsi pe primele locuri anii din perioada 1990-2010. Conform temperaturilor reconstituite de climatologi, ultimul deceniu din secolul al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea constituie cea mai caldă perioadă din ultimii 2000 de ani . Epoca actuală este mai caldă cu câteva zecimi de grad față de maximul medieval.

România nu face excepție, la conferința „Măsuri de adaptare și reducere a impactului schimbărilor climatice” raportându-se creșteri ale temperaturii cu 0,5 °C în ultimul secol.

Efectul de seră este un fenomen natural prin care o parte a radiației terestre în infraroșu este reținută de atmosfera terestră.Termenul de „efect de seră” este folosit cel mai adesea în vorbirea curentă pentru a evidenția contribuția unor anumite gaze, emise natural sau artificial, la încălzirea atmosferei terestre prin modificarea permeabilității atmosferei la radiațiile solare reflectate de suprafața terestră. Principalele elemente responsabile de producerea efectului de seră sunt vaporii de apă, cu o pondere de 36 - 70 % urmați de dioxidul de carbon, cu o pondere de 9 - 26 %, metanul, cu o pondere de 4 - 9 % și ozonul, cu o pondere de 3 - 7 %. Alte gaze care produc efect de seră, însă cu ponderi mici, sunt protoxidul de azot, hidrofluorocarburile, perfluorocarburile și fluorura de sulf. Concentrația de CO2 a crescut de la 316 ppm( părţi per milion;1 ppm este egal cu 0,0001 %) în părți volumice în anul 1960 până la cca. 385 ppm în iarna anului 2007.

Activitatea umană în perioada industrializării a dus la acumularea tuturor acestor gaze, dar mai ales a dioxidului de carbon, ca urmare a arderii combustibililor fosili pentru transporturi, încălzire, climatizare, producerea curentului electric în termocentrale și în industrie. Creșterea emisiilor de CO2 este agravată de defrișări, care se datorează tot activității omului, defrișări care reduc cantitatea de CO2

absorbită de plante. De la începutul revoluției industriale concentrația de dioxid de carbon a crescut cu 32 %.

Efecte ale încălzirii

Efectele asupra atmosferei se manifestă prin creșterea evaporării apei, a precipitațiilor și a numărului furtunilor. Creșterea temperaturii duce la creșterea cantității de vapori de apă care poate fi conținută în atmosferă. Deși în secolul al XX-lea evaporarea s-a redus ca urmare a întunecării globale, în perioada actuală evaporarea crește datorită încălzirii oceanelor. Pentru a se realiza echilibrul circuitului apei în natură trebuie să crească și nivelul precipitațiilor. Creșterea precipitațiilor poate duce la intensificarea eroziunii în unele zone, de exemplu în Africa, ceea ce poate duce chiar la deșertificare, sau la favorizarea creșterii vegetației în zonele aride.

Efecte importante se manifestă şi asupra hidrosferei. Vârsta medie a ghețurilor arctice a scăzut în perioada 1988 - 2005 de la 6 la 3 ani. Încălzirea climei în această regiune este de cca. 2,5 °C, (în loc de 0,7 °C în medie pe planetă), iar grosimea medie a ghețurilor a scăzut cu 40 % în perioada 1993 - 1997 față de perioada 1958 - 1976. În 2007, observațiile din satelit au relevat o accelerare a topirii banchizei arctice, cu o scădere a suprafeței sale cu 20 % în decursul unui singur an.

Dacă tendința continuă, unele observatoare consideră că banchiza se va topi complet vara deja din 2013, în loc de 2030 cât se estima înainte.

Și în Antarctica apar fenomene de topire. Observații disparate indică de asemenea retragerea ghețarilor tereștri începând din anul 1800. Măsurători regulate au fost făcute începând din anul 1950 de către Serviciul Mondial de Urmărire a Ghețarilor.

Unul din efectele încălzirii globale este creșterea nivelului mării, efect care are două cauze:

-creșterea volumului apei prin dilatare în urma încălzirii; -adaosul de apă provenit din topirea ghețurilor din calotele polare și ghețarii

tereștri. Conform rapoartelor IPCC, în secolul al XX-lea, nivelul oceanelor a crescut cu

0,1 - 0,2 m, însă efectul de creștere va mai dura mult timp. Nu se pot face previziuni exacte, deoarece rezultatele depind de modelele emisiilor gazelor cu efect de seră. În ritmul actual, se prevede o creștere a nivelulul mării de 0,18 - 0,59 m la sfârșitul secolului al XXI-lea și de 2 m la sfârșitul secolului al XXIII-lea. Ridicarea nivelului mării duce la acutizarea problemelor inundațiilor, în special a zonelor foarte joase, cum sunt cele din Olanda, Bangladesh și la Veneția.

Încălzirea globală determină ridicarea temperaturii solului, ceea ce duce la uscarea lui, favorizând incendiile de pădure.

O altă consecinţă a creşterii temperaturii globale este cea a apariţiei unor furtuni distrugătoare, uragane, cicloane, mult mai des decât în alte perioade istorice. Sunt numeroase exemple precum cel din octombrie 1998 – când Uraganul Mitch a afectat America Centrală. În Honduras – o cantitate uriaşă de precipitaţii de circa 2000 mm, a căzut in timp foarte scurt; s-au format uriaşe râuri de noroi; s-au înregistrat 10.000 de morţi; s-a alterat tot stratul de sol fertil. Uraganul a distrus drumuri, poduri, clădiri iar pagubele au atins 85 miliarde USD.

Un alt exemplu este cel din august 2005 când Uraganul Katrina a lovit Coasta Golfului Mexic, în apropiere de New Orleans, cu valuri de 9 m, distrugînd majoritatea clădirilor; s-au înregistrat 1 milion de refugiaţi şi pagube materiale enorme.

Alte semne de stres ale mediului sunt legate de scăderea nivelului râurilor în perioadele călduroase, iar unele râuri sau fluvii ajung să fie secate complet. De exemplu, Fluviul Galben din China, cu o lungime de 4000 km, este utilizat atît de intens pentru irigat şi consum de apă pentru alte folosinţe, încît a secat deseori în ultimii ani.Cotele apelor sunt în scădere ca urmare a topirii mai rapide a zăpezii din zonele montane, a consumului ridicat de apă pentru irigaţii şi utilizări industriale sau a perioadelor îndelungate de secetă. Din acest motiv, în multe zone ale lumii populaţia se confruntă cu lipsa apei.

Spectrul dezechilibrelor mediului nu se opreşte aici. Asistăm în ultimele decenii la intensificarea fenomenului ploilor acide şi la distrugerea stratului de ozon din troposferă, ambele fenomene cu un impact negativ major asupra formelor de viaţă de pe Pământ.

Datorită exploatării tot mai intense a bogăţiilor naturale ale planetei, asistăm la afectarea bazei biologice, care se materializează cel mai adesea în următoarele aspecte:

-zonele de pescuit ajung în colaps ca urmare a exploatării resurselor piscicole într-un ritm mai mare decât capacitatea naturală de regenerare a acestora;

– pădurile se restrâng, pe de o parte datorită defrişărilor masive, iar pe de altă parte, ca urmare a condiţiilor climatice nefavorabile, al atacului de insecte şi boli, al impactului ploilor acide, etc.

– degradarea păşunilor, produsă atât din cauze naturale, dar cel mai adesea datorită depăşirii numărului de animale care se hrănesc pe aceeaşi suprafaţă de teren;

-eroziunea solului ca urmare a defrişării pădurilor, a lipsei vegetaţiei de pe terenurile în pantă sau ca urmare a lucrărilor agricole neraţionale;

– dispariţia unui număr mare de specii din floră şi faună este expresia tuturor acestor dezechilibre apărute, aşa cum am văzut, în urma activităţii antropice.

1.4.EDIFICAREA UNEI NOI ECONOMII MENITĂ SĂ CONTRIBUIE LA DEZVOLTAREA DURABILĂ

Am văzut aşadar că modul actual de conceperea activităţilor economice aAm văzut aşadar că modul actual de conceperea activităţilor economice a contribuit la numeroase fenomene de degradare a mediului. Oamenii de ştiinţă carecontribuit la numeroase fenomene de degradare a mediului. Oamenii de ştiinţă care

studiază cauzele acestor fenomene nedorite preconizează şi o serie de studiază cauzele acestor fenomene nedorite preconizează şi o serie de măsuri de întreprins:

1) Ecologie peste economie, respectiv necesitatea de a întreprinde toate activităţile economice cu respectarea strictă a normelor de protecţie a mediului; Specialiştii în protecţia şi dreptul mediului apreciază că întreaga economie făurită de om este parte componentă a mediului, din care se extrag materiile prime şi în care se reîntorc toate produsele care devin deşeuri după terminarea ciclului lor de viaţă. Ca urmare economia este considerată un subsistem al mediului care trebuie să respecte legităţile generale ale acestuia;

2) Modificări în modul de obţinere şi folosire a energiei; Trebuie întreprinse măsuri de creşterea eficienţei energetice dar şi modificarea ponderii surselor din care se obţine energia, fiind necesar să se pună un accent mai mare pe:

a)– Energie eoliană b) – Energie solarăc) – Conectarea la căldura pământului, respectiv o mai mare utilizare a energiei

geotermale.d) – Gazele naturale: un combustibil de tranziţie. Deocamdată, cu toate

succesele incontestabile ale ştiinţei şi tehnicii, combustibilii fosili (cărbunele, petrolul şi gazele naturale) continuă să deţină ponderea ca surse energetice. Dintre acestea, utilizarea gazelor naturale produce efectul poluant cel mai scăzut, ceea ce le face să fie preferate în toate cazurile unde se cere ca impactul asupra mediului să fie cât mai redus. Această sursă este considerată un combustibil de tranziţie spre utilizarea hidrogenului, considerat combustibilul viitorului - datorită abundenţei sale (se poate obţine prin descompunerea apei) şi faptului că este nepoluant. Specialiştii consideră

că reţeaua de transport şi distribuţie a gazelor va putea fi folosită în viitor, cu mici modificări, la transportul şi utilizarea hidrogenului.

Economia bazată pe Hidrogen -aceasta pare să fie direcţia dominantă a cercetărilor actuale şi speranţa de reducere a celor mai negative efecte ale poluării. Utilizarea hidrogenului ca sursă energetică ar constitui o variantă nepoluantă, pentru că motoarele care utilizează hidrogenul vor evacua în atmosferă, ca produs al reacţiei, doar apă.

3) Proiectarea economiei noilor materiale astfel încât procesele de obţinere a bunurilor necesare vieţii să utilizeze mai puţină energie, iar rolul reciclării materialelor să crească considerabil.

a) – Problema deşeurilor şi relaţia cu mediul ambiant este analizată de multe organisme internaţionale, dar şi de oamenii de ştiinţă, considerându-se că volumul imens de deşeuri, din care multe sunt extrem de periculoase, a contribuit în mare măsură la degradarea mediului. De aceea se propun, concomitent cu soluţii de diminuare a volumului de deşeuri, soluţii ecologice de gestionare a acestora şi de refolosire a componentelor utile.

b) – Rolul reciclării materialelor şi al reproiectării produselor este necesar să fie reanalizat. Deja au apărut numeroase firme care deţin soluţii foarte economice de reciclare a materialelor.

4) Hrană suficientă pentru toţi este nu numai o deviză dar şi o direcţie de acţiune foarte complexă şi urgentă. Cu toate marile progrese ale acriculturii, există unele zone în lume unde o parte a populaţiei suferă de foame sau malnutriţie. De aceea sunt necesare măsuri urgente de analiză a situţiei mondiale, prezente şi viitoare sub raportul asigurării alimentelor - pe baza careia să se propună şi să se întreprindă măsuri de creşterea productivităţii terenurilor agricole şi a apei, dar şi de restructurarea economiei proteinelor şi eradicarea foametei. Este vorba în acest caz de elaborarea unor măsuri concrete de asigurare a surselor de proteină alimentară chiar şi în zonele unde proteinele de origine animală sunt mai dificil de obţinut.Este posibil în acest caz să fie utilizate într-o măsură mai mare proteinele vegetale, care sunt foarte valoroase, mai uşor de procurat, mai ieftine şi cu pierderi mai mici decît dacă acestea ar fi folosite pentru creşterea animalelor. În esenţă, este vorba de creşterea ponderii în alimentaţia umană a proteinelor provenind de la leguminoasele pentru boabe ( soia în primul rând, dar şi mazăre, fasole, linte, bob, năut, sau acele plante specifice fiecărei zone). Sporirea suprafeţelor cultivate cu plante leguminoase poate ameliora fertilitatea solurilor datorită proprietăţii acestui grup de plante de a trăi în simbioză cu bacteriile care fixează în sol cantităţi importante de azot atmosferic.Alte surse importante de proteină vegetală sunt reprezentate de grâu,cartof şi într-o oarecare măsură de porumbul îmbogăţit în aminoacizi esenţiali precum lizina sau triptofanul.

CALEA DE URMAT ÎN VIITOR

Planurile şi propunerile oamenilor de ştiinţă pentru dezvoltarea durabilă pe planetă, prevăd aşadar în esenţă câteva direcţii clare de acţiune:

1.Stabilizarea populaţiei;

2) Instrumente pentru restructurarea economiei în favoarea ecologiei şi a dezvoltării sustenabile ;

a) – Reglementări în domeniul controlului poluării cu toate componentele acestui fenomen complex:– legi, impozite pentru protecţia mediului, norme şi standarde de mediu, zonarea de mediu, etc.

b)Instrumente financiar-economice pentru reglementarea problemelor de mediu: taxe de poluare, subvenţii pentru tehnologii nepoluante;

c) Instrumente social-comunitare: educaţia ecologică, exemplul autorităţilor şi cel al comunităţilor, creşterea rolului ONG-urilor, etc.

d) – Adoptarea unei strategii globale de mediu.Planurile şi strategiile de dezvoltare durabilă prevăd încă multe alte componente

cum ar fi asigurarea necesarului de apă pentru întreaga populaţie, asigurarea sănătăţii, măsuri pentru conservarea biodiversităţii ş.a.

TEMA 2ECOLOGIA ŞI ARIA PREOCUPĂRILOR SALE

2.1. PROBLEMELE MEDIULUI AMBIANT ŞI ARIA PREOCUPĂRILOR ECOLOGICE

După cum este cunoscut, poluarea a devenit în zilele noastre un fenomen care afectează toţi factorii de mediu: atmosfera, mările şi oceanele, apele subterane şi de suprafaţă, solul. Efectele se resimt atât la nivel local sau regional dar există şi efecte globale dintre care cele mai cunoscute sunt distrugerea stratului de ozon, încălzirea globală şi ploile acide. Toate fenomenele de deteriorare a mediului şi în primul rând poluarea au contribuit la schimbarea climei, respectiv un ritm tot mai rapid de topirea gheţarilor şi ridicarea nivelului apelor din mări şi oceane, furtuni mai dese şi mai distrugătoare, perioade mai lungi de secetă.

Epuizarea resurselor de apă dulce este de asemenea un fenomen alarmant, cercetătorii stabilind că în prezent. în cazul apelor de suprafaţă volumul se diminuează cu 400 km³ anual. Pentru a satisface necesarul global al omenirii – de cca 18.700 km³/an ar trebui prelevat aproape jumătate din debitul anual al râurilor şi fluviilor care este estimat la 37.000 km³. Acest lucru nu este posibil din mai multe motive , mai ales că densitatea reţelei hidrografice nu este uniformă şi nu se suprapune peste zonele care au cel mai mare consum de apă. O bună parte din apa dulce necesară este prelevată din ape subterane al căror volum este estimat la cca 60.000 km³.

Toate aceste fenomene, la care se adaugă, aşa cum am văzut, multe altele, au condus la distrugerea ecosistemelor şi reducerea biodiversităţii.Tuturor acestor probleme, încercăm să le găsim rezolvarea, cu ajutorul unei ştiinţe, relativ noi, ECOLOGIA.

Ecologia este în primul rînd o ştiinţă o biologică, iar în definiţia sa clasică concepută de fondatorul acestei discipline, savantul german Ernst Haeckel (1866) se arată că ,,Ecologia reprezintă ştiinţa relaţiilor complexe ale organismelor cu mediul lor de viaţă”. Mediul cuprinde în sens larg toate condiţiile de existenţă, adică atât cele fizico-chimice cât şi cele biologice (relaţiile cu alte vieţuitoare). Pe parcursul dezvoltării ecologiei ca ştiinţă, domeniul său de cercetare s-a amplificat, astăzi ecologia fiind concepută mai ales ca o disciplină care se ocupă cu metodele de prevenire şi combatere a fenomenelor de degradare a mediului ( mai ales a poluării), dar şi de depistare a măsurilor de ordin alimentar, igienic sau comportamental care să îmbunătăţească starea de sănătate a omului. Caracterul său de ştiinţă care studiază relaţiile viţuitoarelor cu mediul nu se pierde însă nici în acest caz, ci mai degrabă se intră în probleme mai specifice. Se poate spune că ecologia –studiază economia vieţii şi relaţiile vieţuitoarelor cu mediul anorganic şi organic, relaţiile amicale sau inamicale ale organismelor care împart acelaşi habitat şi în acest cadru, lupta pentru existenţă.

Ecologia mai este definită şi ,,ştiinţă a ecosistemelor”, pentru că relatiile complexe ale vieţuitoarelor cu mediul, sunt studiate în cadrul ecosistemului.

Ecosistemul este considerat unitatea funcţională fundamentală a biosferei, întreaga lume vie fiind structurată în sisteme mai mult sau mai puţin complexe în care energia şi nutrienţii sunt vehiculaţi de la un nivel trofic la altul. Lumea vie poate fi privită în funcţie de organizarea sistemelor, astfel:

Individul- un singur organism viu dintr-o anumită specie; Populaţia - un număr mai mare sau mai mic de indivizi din aceeaşi specie care

împart acelaşi habitat; Biocenoza- un număr mai mare sau mai mic de indivizi din specii diferite care

împart acelaşi habitat; biocenoza reprezintă totodată componenta vie şi elementul esenţial al ecosistemului;

Biomul- totalitatea vieţuitoarelor care trăiesc pe o zonă foarte întinsă, dar cu unele caracteristici comune (ex.biomul african, biomul nord-american, etc.);

Biosfera –întreaga zonă a planetei în care întâlnim forme de viaţă sau totalitatea formelor de viaţă de pe Terra.

Ecosistemul este unitatea funcţională a biosferei care integrează într-un tot unitar, prin interacţiuni ale componentelor sale, un subsistem biotic (biocenoza) şi altul primar, fizic (biotopul). Termenul de ecosistem a fost introdus de A.G. Tanslay în 1935. Din punct de vedere funcţional, ecosistemul are 4 componente:

a. Substanţe abiotice (nutrienţi organici);b. Producători;c.Consumatori;d.Descompunători.Esenţa funcţionării unui ecosistem constă în antrenarea energiei solare şi a

substanţelor nutritive în circuitul biologic, unde se transformă în biomasă.Pe ansamblul globului pământesc, biocenoza este reprezentată de următoarele

componente: Fitocenoza – 95% din biomasa ecosistemului ; Zoocenoza – 2% din biomasa ecosistemului; Microbiocenoza – 3% din biomasa ecosistemului.Ecosistemele se pot clasifica după mai multe criterii. Astfel, după gradul de

antropizare deosebim următoarele tipuri de ecosisteme:-ecosisteme naturale în care influenţa omului este neglijabilă; astfel de

ecosisteme sunt din ce în ce mai rare, activitatea umană sau urmările acesteia fiind depistate pe aproape tot cuprinsul globului.Chiar şi în zonele aşa-zis ,,naturale” precum pădurile virgine sau apa oceanelor, au fost atinse într-o măsură mai mare sau mai mică de poluarea aerului sau a apei. În această categorie putem încă să încadrăm unele ecosisteme marine, sau continentale ( munţi, păduri întinse, deşerturi).

- ecosisteme modificate respectiv cele cu grad de antropizare redus sunt bine reprezentate ca întindere şi cuprind zone întinse de stepă, savană, tundră, zone montane, lacuri şi cursurile unor râuri, etc.

- ecosisteme amenajate (cu grad de antropizare ridicat), sunt reprezentate de agroecosisteme care la rândul lor pot fi: agrare (vegetale), adică terenuri agricole cultivate şi zooproductive, adică acele complexe naturale sau construite destinate creşterii animalelor. Tot în această categorie mai intră ecosistemele forestiere amenajate din diferite zone. Ecosistemele cu cel mai ridicat grad de anropizare sunt

ecosistemele urbane reprezentate de zone de locuit, zone de agrement şi zone industriale.

Lanţul troficLanţul trofic reprezintă căile prin care un organism îşi procură hrana, respectiv

transformarea şi transmiterea nutrienţilor de la o specie la alta. El reprezintă calea de vehiculare a substanţelor nutritive în biocenoză. În cadrul ecosistemelor se urmăreşte ordinea în care este vehiculată hrana şi transformările biochimice ale acesteia în urma trecerii de la un nivel trofic la altul. Prima verigă care intervine în lanţul trofic este reprezentată de producători – plantele verzi, care în procesul de fotosisinteză transformă, cu ajutorul energiei solare, substanţele anorganice (apa şi dioxidul de carbon), într-o moleculă organică, -glucoza- şi apoi prin alte reacţii complexe, se pot forma proteine, lipide sau polizaharide. Procesul de fotosinteză poate fi sintetizat astfel:

6 CO2+6 H2O +674 kcal = C6H12O6+6 O2

Substanţele sintetizate de producători trec în a doua verigă trofică, fiind asimilate de consumatorii de ordinul I (fitofagi) : insecte, mamifere ierbivore, păsări care se hrănesc cu seminţe sau alte produse vegetale, animale omnivore, microorganisme.

În continuare, pe lanţul trofic apar consumatori de ordinul II (carnivori; zoofagi), care se hrănesc cu organisme fitofage: păsări de pradă, mamifere carnivore, reptile etc. În multe cazuri, consumatorii de ordinul II pot deveni sursă de hrană pentru alte animale carnivore, mai mari sau mai feroce, caz în care aceştia pot fi definiţi ca fiind consumatori de ordinul III (zoofagi).

Ultimul nivel trofic este reprezentat de descompunători în care întâlnim microorganisme care se hrănesc cu material organic mort:ciuperci saprofage şi alte organisme detritivore (de obicei bacterii).

Biocenoza (totalitatea vieţuitoarelor care ocupă un anumit habitat) depinde în primul rând de randamentul fotosintezei. În cadrul ecosistemelor se stabilesc lanţuri trofice, ca de exemplu:

În câmpie: graminee – insecte-şopârla de câmp – şoim – ciuperci saprofage; În păduri: copaci (frunze)-omizi-ciocănitoare-uliul păsărelelor- ciuperci

saprofage; În bălţi şi lacuri: diatomee-răcuşori-păsări de baltă-uliul de baltă-organisme

detritivore; În mări: diatomee-crustacee-scrumbii-rechini-bacterii şi ciuperci saprofage. Din cele expuse rezultă că lumea vie, în primul rînd plantele- reprezintă unica

sursă de energie nutriţională, autoreglată prin legi naturale a căror cunoaştere şi respectare este absolut necesară pentru menţinerea vieţii pe pămînt. Orice dereglare a unei verigi din lanţul trofic al unui ecosistem conduce la dereglarea întregului ecosistem şi are repercusiuni şi asupra altor ecosisteme, având în vedere că ecosistemele sunt sisteme deschise, care fac schimburi de substanţă, energie şi informaţie cu sistemele învecinate. Analiza funcţionării ecosistemelor nu poate face abstracţie de cel de-al doilea component al acestora,- Biotopul care cuprinde totalitatea factorilor abiotici, inclusiv natura substratului terestru sau acvatic, tipul de sol, textura şi componentele minerale ale solului, tipul de apă (stătătoare,

curgătoare, dulce, sărată), condiţiile climatice,etc. Componentele biotopului pot fi grupate în:

factori geografici (poziţia geografică pe glob, latitudinea, expoziţiageografică); factori mecanici (vântul, mişcarea apei, curenţii oceanici, valurile, fluxul şi

refluxul, cutremurele, erupţiile vulcanice); factori fizici (temperatura, umiditatea, lumina); factori chimici (azotul, oxigenul, dioxidul de carbon, substanţele minerale din

sol).

2.2. PĂDUREA, CEL MAI MARE ŞI COMPLEX ECOSISTEM CUNOSCUT PE TERRA

Pădurile reprezintă o mare bogăţie naturală şi în acelaşi timp, unul din cele mai complexe ecosisteme cunoscute.Ele ocupă pe glob o treime din întinderea uscatului: din 11.337 mil. ha suprafaţă uscată a globului terestru, 3.779 mil. ha sunt terenuri forestiere, reprezentând: în Europa 32,4%; Africa 23,1%; America de Nord 31,9%; America Centrală 23,9%; America de Sud 53,1%; Rusia 41,1%; Asia 19,8%; Zona Oceanului Pacific 17,8%.

În ţara noastră, suprafaţa împădurită este de 6.390.536 ha (anul 2005), reprezentând 26,7% din teritoriul ţării. Acest procent este aşadar mai redus faţă de cel de pe glob şi din Europa, ceea ce ar necesita o mai bună gestionare a acestora în sensul interzicerii defrişărilor şi al adoptării de măsuri pentru împădurirea unor suprafeţe adecvate acestui mod de folosinţă. Suprafaţa împădurită a României se caracterizează printr-o repartiţie neechilibrată:

• 67% la munte;• 25% la deal;• 8% la câmpieCele mai mari procente de împădurire se întâlnesc în judeţele Suceava, Gorj,

Vâlcea etc. Judeţele cu cele mai scăzute suprafeţe împădurite sunt: Ilfov (3%), Călăraşi (4%), Constanţa, Brăila şi Teleorman (5%).

Pădurile României sunt compuse din:• foioase 70%, din care: fag 34% (circa 2 mil. ha); cvercinee (stejăriş) 18-20%

(cca. 1,1 mil. ha); diverse specii cu lemn tare 12%; diverse specii cu lemn moale 4,6%;

• răşinoase 30% (cca. 1,85 mil. ha), din care: molid 25%; brad 4%;altele 1%.Spre deosebire de materiile prime ale industriilor extractive (miniere,

hidrocarburi), principalul produs al pădurilor, lemnul, are proprietatea de a se regenera, ceea ce constituie întotdeauna o sursă sigură de materie primă pentru nevoi economice şi sociale. Pe lângă producţia de lemn, pădurile asigură o bună regularizare a debitului apelor, protejează solul contra eroziunilor şi a factorilor climatici dăunători, îndeplinesc variate funcţiuni de ordin estetico-sanitar. Din păduri se recoltează şi o gamă variată de produse nelemnoase, a căror valoare economică şi socială este mult apreciată.

Răspândirea şi compoziţia pădurilor în România

Din punct de vedere ştiinţific, arborii din pădurile noastre se împart în două categorii: foioase şi răşinoase.

Foioasele cuprind speciile de arbori şi arbuşti cu frunzele late şi turtite, care în marea majoritate a cazurilor se usucă şi cad toamna. Foioasele se mai caracterizează prin faptul că formează fructe adevărate care pot fi foarte diferite ca aspect. Fagul este specia cea mai importantă de foioase din ţară. El este foarte răspândit iar ca suprafaţă ocupată, se situează pe primul loc dintre toţi arborii noştri. După fag, vin ca importanţă speciile de stejar. Cei mai răspândiţi sunt stejarul pedunculat şi gorunul. Un lemn valoros este furnizat şi de paltini iar alte specii mult răspândite sunt arţarul tătăresc, apoi teiul cu speciile sale: argintiu, pucios, fluturesc.Mai rare sunt speciile: ulmul, pomii pădureţi, aninul, mesteacănul, plopul, salcia, salcâmul.

Răşinoasele ocupă în ţara noastră 1.856.000 ha şi sunt denumite astfel pentru că în organele lor şi în lemn se găseşte răşină. Ele au frunze aciculare, foarte înguste, deseori înţepătoare la vârf, care la majoritatea speciilor nu cad toamna, ci rămân în continuu verzi pe ramuri câţiva ani. Seminţele lor sunt cuprinse în nişte conuri, de aceea aceşti arbori se mai numesc şi conifere.

Pădurea – ansamblu de ecosisteme Pădurea îşi are clima sa proprie, vitalitatea sa proprie, diferenţiată de a mediului

ambiant. În cazul pădurii, biotopul şi biocenoza sunt atât de strâns conectate între ele încât nu pot fi separate în mod curent decât numai teoretic. Fiecare din aceste subsisteme au o componentă extrem de complexă.O reprezentare schematică a componentelor ecosistemului forestier este următoarea:

1. Biocenoza sau comunitatea organismelor vii este alcătuită din:a) Fitocenoza sau comunitatea plantelor care cuprinde: ansamblul arborilor

(arboretul); subarboretul cu una sau mai multe populaţii de specii de arbuşti;- seminţişul, format din plantule şi puieţi; pătura vie: arbuşti, ierburi, muşchi, ciuperci; microflora şi alte plante inferioare: din sol şi litieră, de pe trunchiuri şi coroane.

b) Zoocenoza. În păduri se întâlneşte o mare varietate de specii de animale de la mamifere mari (urs, lup etc.) până la reptile, acarieni, insecte etc.

2. Biotopul include ansamblul condiţiilor de mediu ale fitocenozelor şi ale zoocenozelor şi se compune din:

a) climatopul: energia radiată (terestră, solară etc.), precipitaţii, constituenţii aerului, mişcarea aerului, presiunea aerului etc.;

b) geotopul: relieful, altitudinea, expoziţia, panta, poziţia pe versant, substratul litologic etc.;

c) edafotopul (caracteristicile solului): resturi organice, caracteristicile edafice (profunzime, textură, schelet, structură etc.), componentele orizonturilor de natură organică, organominerală, influenţate mai mult sau mai puţin de natura materialului geologic din care a luat naştere solul.

Funcţionalitatea social-economică a ecosistemelor de pădure constă în capacitatea acestora de a furniza o serie de bunuri şi servicii pentru satisfacerea nevoilor umane exprimată prin capacitatea de a exercita un „rol funcţional” sau unele „funcţii social-economice”.

După funcţionalitatea lor, putem deosebi:1. păduri cu funcţie de protecţie a apelor;2. păduri cu funcţie de protecţie a terenurilor şi a solurilor;3.  păduri cu funcţie de protecţie contra factorilor climatici şi industriali

dăunători;4. păduri cu funcţii recreative;5. păduri cu funcţie de interes ştiinţific şi de conservarea fondului genetic

forestier.6. păduri în care funcţia principală este producţia de lemn.Pădurile îndeplinesc numeroase funcţii de reglare a regimului climatic, de

purificare a aerului şi alte efecte benefice, printre care şi o serie de efecte de moderare a extremelor climatice.Temperatura aerului şi a solului este influenţată efectiv de diferitele structuri ale pădurii ca de altfel şi umiditatea aerului. Pădurile contribuie la purificarea sau filtrarea aerului de praf, iar în procesul de fotosinteză absorb gaz carbonic din aer şi elimină oxigen. Arborii şi vegetaţia forestieră absorb poluanţi din atmosferă.

Pădurile au o însemnată capacitate de absorbţie (atenuare) sonoră (fonică )şi influenţează pozitiv ionizarea aerului.

Pădurile şi peisajele silvestre influenţează pozitiv psihicul uman. Avînd în vedere toate aceste funcţii ale pădurii, se constată numeroase

disfuncţionalităţi ecologice care apar în cazul distrugerea pădurii.Principalele consecinţe ale defrişării se datorează anulării funcţiilor de protecţie

exercitate de pădure. Un efect imediat îl constituie degradarea solului, ce se poate realiza prin diferite procese, în funcţie de zona geografică sau altitudinea la care ne situăm.

Astfel, pe pantele abrupte ale munţilor, se constată o creştere a torenţialităţii şi deci a eroziunii pluviale a solului;

Modificarea peisajului, prin efectuarea tăierilor rase, duce la scăderea valorii estetice a acestuia şi deci la diminuarea potenţialului turistic al zonei;

În zonele de câmpie, lipsa perdelelor forestiere permite antrenarea particulelor de sol de curenţii de aer, ce se deplasează cu viteze mai mari, astfel că în perioadele uscate cantitatea de sol transportată prin deflaţie devine apreciabilă;

Modificarea condiţiilor topoclimatice, prin defrişarea pădurii, se reflectă în valoarea parametrilor ce caracterizează regimul precipitaţiilor. Cantitatea totală a acestora poate înregistra scăderi considerabile, astfel încât se manifestă o aridizare treptată a topoclimatului, iar în cazuri extreme se poate ajunge chiar la deşertificare.

Ţinând seama de efectele inundaţiilor din 1970 şi 1975, statul nostru a adoptat în 1976 Programul naţional pentru conservarea şi dezvoltarea fondului forestier pe perioada 1976-2010. Programul prevede protejarea complexă a pădurilor prin următoarele măsuri:

reîmpădurirea suprafeţelor exploatate şi a celor care nu au destinaţii agricole cu specii de plante care să crească repede;

exploatarea raţională a pădurilor, corelarea tăierilor cu plantările; interzicerea în păduri a oricărei tăieri neavizate şi necontrolate de organele

silvice;

protejarea pădurilor prin buna gospodărire, prin interzicerea păşunatului în păduri, prin îngrijirea lor;

protecţia faunei din păduri etc.În anul 1996 a fost adoptată de Parlament, Legea 107, „Codul Silvic”, care

reglementează principalele aspecte de protecţie şi utilizare a pădurilor.

2.3.MENŢINEREA BIODIVERSITĂŢII

Prin biodiversitate se înţelege marea varietate de specii sau alţi taxoni de plante, animale şi microorganisme existente într-un habitat, diversitatea biocenozelor dintr-o anumită regiune (diversitate ecologică) sau variabilitatea genetică în cadrul unei specii.

Menţinerea biodiversităţii este deosebit de importantă pentru stabilitatea ecosistemelor.

Deteriorarea mediului, constructia de drumuri şi autostrăzi, practicarea agriculturii intensive şi mai ales despăduririle pot duce la dispariţia unor specii insuficient cunoscute, multe fiind posibil să conţină principii active valoroase pentru obţinerea de noi produse farmaceutice.

Flora spontană continuă să fie folosită pentru obţinerea de noi medicamente şi produse, iar crearea unor noi soiuri şi varietăţi de plante de cultură cu rezistenţă crescută la boli- se bazează în general pe încorporarea de material genetic provenit de la plantele care cresc spontan în natură.

În ultimii 3.000-10.000 de ani, biodiversitatea s-a aflat în faţa unui factor destabilizator foarte aciv – omul. Acesta încearcă să direcţioneze o parte însemnată a biodiversităţii în folosul său direct. Scăderea biodiversităţii se datorează cel mai adesea următoarelor 3 cauze:

- agricultura – activitate artificială, cu tendinţe de opunere în faţa biodiversităţii;- defrişările de spaţii;- poluarea mediului.O trecere în revistă a speciilor ameninţate cu dispariţia la nivelul Europei (1988)

a arătat că din 100 de specii de mamifere, 36 sunt ameninţate; la păsări, din 72 de specii luate în studiu, 34 sunt în pericol, la peştii de apă dulce, din 200 de specii, 23 sunt în pericol, iar la nevertebrate, din cele 200.000 specii, 20 sunt ameninţate cu dispariţia.

Adaptabilitatea organismelor la condiţii de viaţă mai puţin favorabile decât cele în care s-a produs evoluţia fiecărei specii reprezintă un fenomen foarte complex şi el reprezintă în esenţă finalitatea acţiunii factorilor evoluţiei asupra organismelor vii.

Capacitatea de adaptare a speciilor la anumite condiţii de viaţă prezintă o mare variabilitate. Majoritatea speciilor de plante şi animale au un potenţial limitat de adaptare. Viaţa acestora este legată de anumite nişe ecologice. Adaptarea, în adevăratul sens al cuvântului sau evoluţia unei populaţii implică transformarea structurii sale genetice, deci apariţia variaţiilor ereditare. Sursele variaţiilor genetice (ereditare) sunt: mutaţia, migraţia şi recombinarea.

Mutaţia este o modificare structurală a materialului genetic, care nu este produsă prin recombinare şi care se transmite din generaţie în generaţie

Mutaţiile cele mai frecvente sunt fie genice, atunci când se petrec schimbări în structura moleculară a genelor, fie cromozomale, atunci când se petrec modificări în structura cromozomilor ca, de exemplu, adăugiri, pierderi sau rearanjări de segmente cromozomale, sau genomale, când numărul de cromozomi de bază se multiplică de 3 sau mai multe ori (poliploidie).

În populaţia umană, ca urmare a acţiunii crescânde de poluare cu diferite radiaţii, numeroase gene suferă mutaţii în sens negativ. Consecinţele sunt sporirea deformaţiilor fizice, creşterea sterilităţii şi a mortalităţii. În prezent, datorită poluării din ce în ce mai mari a mediului înconjurător (aerul, apa, solul) şi a produselor agricole utilizate în hrana omului şi a animalelor, rata mutaţiilor nefavorabile pe unitate biologică într-o generaţie este în continuă creştere. Principalii factori nocivi sunt consideraţi a fi radiaţiile emise de sursele artificiale, gazele cu efect nociv emise în atmosferă, substanţele chimice care poluează solul, apa şi alimentele, o anumită categorie de medicamente etc.

Valorile biodiversităţii formează patrimoniul natural care trebuie folosit de generaţiile actuale fără a periclita şansa generaţiilor viitoare de a se bucura de aceleaşi condiţii de viaţă. Păstrarea suprafeţelor împădurite şi intervenţiile cât mai mici ale omului în ecosistemele forestiere, crează cadrul de viaţă propice pentru o serie de plante şi animale sălbatice, favorizând un echilibru natural între ecosisteme.Între ţările Uniunii Europene, România deţine deţine cea mai mare diversitate biogeografică. Pe teritoriul României se intersectaeză 5 regiuni biogeografice din cele 11 europene şi anume: alpină, continentală, panonică, pontică şi stepică. Ecosistemele naturale şi seminaturale reprezintă cca 47% din suprafaţa României. Au fost identificate în ţara noastră:

- cca. 60% din populaţia europeană de urs brun (Ursus arctos);- cca. 40% din populaţia europeană de lupi (Canis lupus);- cca. 40% din populaţia europeană de râşi (Lynx lynx).Prin valoarea ridicată a biodiversităţii pe care o deţine, România va aduce o

contribuţie importantă la realizarea Reţelei Ecologice Europene „Natura 2000”. Aceasta se compune din arii speciale de conservare. De altfel, România a aderat la Convenţia privind Protecţia Zonelor Umede de Importanţă Internaţională semnată la Ramsar în 1971 care prevede reducerea degradărilor progresive a zonelor umede şi conservarea florei şi faunei. În privinţa siturilor Ramsar, există cinci astfel de situri, respectiv Delta Dunării (din 1991), Insula Mică a Brăilei (din 2001), Lunca Mureşului şi Complexul piscicol Dumbrăviţa (din anul 2006), Complexul Techirghiol (din 2008).

Ca şi în alte ţări, în România situaţia multor grupe de specii este îngrijorătoare, multe specii fiind pe cale de dispariţie sau având condiţii de viaţă tot mai dificile. Astfel în privinţa stării speciilor de peşti din România la nivelul anului 2004 se estimează că 6% sunt specii periclitate, 8% sunt specii vulnerabile, 6% au statut de specii rare iar 80% din specii sunt neafectate.

2.4.FACTORII DE MEDIU ŞI VULNERABILITATEA LOR

În procesul de individualizare a ecologiei ca disciplină biologică – importanţa omului în modificarea ecosistemelor şi chiar în periclitarea condiţiilor de viaţă este recunoscută din ce în ce mai mult, cu argumente dintre cele mai solide. De altfel, recunoscându-se alterarea definitivă a condiţiilor de viaţă pentru multe animale şi plante ameninţate cu dispariţia, s-a pus problema înfiinţării unor arii protejate. Ele au ca scop punerea la adăpost de distrugeri a unor locuri, formaţiuni naturale şi biocenoze de valoare deosebită.

Începutul a fost făcut în anul 1872 – când Congresul American decretează Parcul Yellostone primul parc naţional din lume.Treptat, alte parcuri regionale şi rezervaţii naturale apar în întreaga lume, inclusiv în România. Totodată, ca rod al preocupărilor societăţii civile de păstrare a condiţiilor normale de viaţă pe planetă, au fost înfiinţateîn majoritatea statelor numeroase societăţi, asociaţii, cluburi etc. (ONG) cu scopul protejării mediului.

Conştiinţa ecologică a început să se manifeste mai ales după apariţia unor lucrări cu mare impact asupra publicului, care avertizează asupra pericolelor poluării şi distrugerii mediului. Unele dintre cele mai cunoscute sunt:

Rachel Carson – Primăvara tăcută (1962); Jean Dorst – Înainte ca natura să moară (1969); Barry Commoner – Cercul care se închide (1972); Numeroasele lucrări ale lui Lester Brown (Eco-economia, Planul B,

coordonarea lucrărilor anuale intitulate ,,Starea Lumii”ş.a.) Al.Gore-Pămîntul în cumpănă(1994),etc.Secolul 20 este marcat de apariţia unor organisme centrale (autorităţi) de

protecţia mediului în majoritatea statelor (ministere, direcţii generale) iar protecţia mediului devine devine tot mai mult o problemă internaţională recunoscându-se astfel faptul că poluarea factorilor de mediu nu are graniţe, iar un accident chimic sau radioactiv poate afecta zone foarte întinse, care pot fi situate în mai multe state.Din acest motiv au fost convocate mai multe conferinte mondiale(summit-uri) care au analizat situaţia protecţiei mediului şi au propus o serie de măsuri de prevenire şi combatere a degrădării mediului. Au fost semnate numeroase convenţii internaţionale sau convenţii bilaterale.

Pentru gestionarea problemelor complexe de mediu au fost înfiinţate unele organisme internationale, dintre care amintim:

Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE); Comisia ONU pentru Mediu şi Dezvoltare; Directoratul pentru mediu în cadrul UE, etc.La nivel statal şi internaţional a apărut o legislaţie specifică privind protecţia

mediului.Aşa cum am văzut, degradarea mediului şi mai ales poluarea, afectează toţi

factorii de mediu, de aceea vom trece în revistă câteva trăsături de bază ale acestora, pentru a înţelege mai clar cum se produc fenomenele de degradare şi care este efectul lor.

SOLUL este învelişul subţire al planetei format pe roca mamă în urma a numeroase procese fizice, chimice şi biologice ca de ee exemplu:

Procese fizice: fragmentarea prin îngheţ şi dezgheţ; Procese chimice: oxidări, reduceri, formări de săruri; Procese biologice: apariţia materiei organice.Toate aceste procese poartă denumirea de procese de solificare.În funcţie de

zona climatică, tipul de rocă mamă şi intensitatea proceselor de solificare, există mai multe tipuri de sol,la noi în ţară înregistrându-se peste 100 de tipuri. Cele mai fertile, cu un conţinut mare de materie organică sub formă de humusşi cu o reacţie (pH) neutră sunt solurile cernoziomice formate mai ales în zonele de câmpie, aşa cum sunt condiţiile din Bărăgan.

Solul este un sistem complex de viaţă în care trăiesc milioane de microorganisme cu rol foarte important în circulaţia elementelor (mineralizarea substanţei organice, fixarea azotului etc. De aceea orice perturbare a activităţii microorganismelor din sol cauzată de factori de poluare , inundaţii persistente, secete prelungite,etc. poate să scadă în mod dramatic potenţialul de fertilitate al solului cu efecte grave asupra asigurării cu alimente a populaţiei.

HIDROSFERA reprezintă masa totală de apă liberă în stare lichidă sau solidă de pe suprafaţa Pămîntului precum şi, sub, sau deasupra acestei suprafeţe. În privinţa structurii resurselor de apă se poate spune că teoretic,planeta dispune de resurse imense de apă estimate la1,37 miliarde km cubi; din această mare cantitate, 97,2% este reprezentat de mări şi oceane iar apele de la suprafaţa solului au un volum de 30.000 km cubi; Volumul de apă subterană = cca 29 milioane km cubi, din care 65 mii Km cubi mai aproape de suprafaţă, deci mai uşor de folosit. Volumul mediu al apelor curgătoare = 1230 km cubi, o bună parte din acesta fiind utilizat în scopuri multiple. Acesta este un volum static, dar dacă ne referim la debitul mediu anual, respectiv cantitatea de apă care se scurge prin râuri şi fluvii, aceasta ajunge la cca 37.000 km³.

Dacă am face o comparaţie între volumele diferitelor forme de apă ale Planetei, vom vedea că dintr-un volum total considerat =100%,apa dulce=3%,din total, din care apa din gheţari=68,7%, apa din subteran=30,1% iar apa de suprafaţă=o,2%. La rândul său, apa de suprafaţă se găseşte în proporţie de 87% în lacuri, 2% în rîuri şi 11% în bălţi şi mlaştini .

Consumul de apă al oamenilor diferă în funcţie de zonă şi de gradul de dezvoltare al fiecărei ţări, de la cca 3 litri / zi în zonele aride ale Africii la 1050 litri / zi în New York;

Agricultura consumă cca 80% din apa folosită de către oameni (în anul 2000 s-au consumat cca 11.400 km cubi pentru agricultură);

Necesarul estimat pentru toate folosinţele (agricultură, industrie, necesităţi menajere, etc.) ≈ 18 – 19.000 km cubi (respectiv cca 50% din debitul tuturor râurilor şi fluviilor). Deşi stocul existent depăşeşte de câteva ori necesarul calculat (în ţara noastră de cca 6 ori),sunt numeroase probleme legate de asigurarea populaţiei cu apă potabilă sau pentru folosinţe industriale şi agricole.

Problemele hidrosferei sunt aşadar numeroase, putând identifica printre altele: Reducerea cantităţii de apă dulce disponibilă; Anual volumull de apă dulce se

diminuează cu 400 km³, ca urmare a topirii rapide a gheţarilor continentali; Poluarea apei de suprafaţă, aspect asupra căruia se va reveni;.

Poluarea mărilor şi oceanelor; Reducerea nivelului pânzei de apă freatică, ca urmare a pompărilor excesive.Organismele vii – în special plantele au un rol major

în circuitul apei, mai ales plantele, care prin evapotranspiraţie, extrag din sol cantităţi mari de apă care sunt eliberate în atmosferă. De aici rezultă şi locul foarte important al pădurii în economia apei. Putem de asemenea remarca adaptarea organismelor la regimuri hidrice foarte diferite, de exemplu plante de apă şi plante xerofite, dar şi extraordinara varietate a animalelor care trăiesc pe uscat, în apele dulci sau în apele mărilor şi oceanelor.

ATMOSFERA respectiv învelişul de aer al planetei are o masă = 0,000001 din masa globului pământesc şi o grosime de cca. 1.000 km dar, pe măsură ce ne îndepărtăm de pământ, atmosfera este tot mai rarefiată, aşa că, de fapt, contează numai stratul de la 0-10 sau de la 10-20 km înălţime. Forma generală a masei atmosferice este asemănătoare Pământului, dar forma eliptică este mai pronunţată în cazul atmosferei, datorită forţei centrifuge şi forţelor de coeziune mai slabe. Rezultă că atmosfera este mult mai subţire deasupra polilor şi are o grosime mai mare deasupra ecuatorului.În structura sa pe înălţime, se pot determina mai multe straturi atmosferice, deosebite prin mai multe caracteristici. Trecerea de la un strat la altul nu se face brusc, ci există zone de tranziţie (aşa numitele,,pauze”).

Primul strat, numit Troposfera (tropos= apropiat) se consideră stratul de la 0 la 10 km dar în fapt,între 0 km deasupra munților înalți și 7 km în zona polară și 17 km la tropice (inclusiv tropopauza). Ea are o grosime medie de ≈11 km (1/600 din raza de 6371 km a Pământului). Troposfera constituie 3/4 din masa totală a atmosferei şi este un amestec omogen de gaze în care predomină azotul (78,2%), urmat de oxigen (20,5%), argon (0,92%), dioxid de carbon (o,o3%) şi alte gaze rare.În troposferă temperatura scade cu înălţimea (1°C la fiecare 180 m).

În cel de-al doilea strat, numit Stratosfera şi care se întinde între 7 - 17 până la 50 km (inclusiv stratopauza), gazele sunt stratificate. Stratosfera conține pătura de ozon care absoarbe cea mai mare parte a radiațiilor ultraviolete. Dacă ar pătrunde în totalitate până la suprafața terestră, aceste radiații ar distruge viața de pe planetă. În stratosferă temperatura creşte până la 50 km, apoi scade puternic.

Mezosfera este un alt strat al atmosferei terestre care se desfășoară între 50 și 85 km. și este caracterizată printr-un aer extrem de rarefiat și prin scăderea rapidă a temperaturii, care atinge -90 °C spre limita superioară, numită mezopauză.

Urmează,,Termosfera” numită și „ionosferă” între 80 și 640 km; denumirea de „termo-” este legată de creșterea relativ bruscă a temperaturii cu altitudinea, iar cea de „iono-” de fenomenul de ionizare a atomilor de oxigen și azot existenți, care astfel devin buni conducători de electricitate și au influență asupra transmisiilor radio. Ultimul strat atmosferic este numit ,, Exosfera” şi se întinde între 500 și 1000 km până la ca. 100.000 km cu o trecere la spațiul interplanetar.

Există şi alte posibile împărţiri ale atmosferei în straturi, luând în consideraţie diferite caracteristici ale acesteia. Astfel, după modul de dispunere a gazelor, putem deosebi doar două straturi, homosfera , care se întinde de la 0 la 100 km şi în care există un amestec omogen de gaze şi heterosfera, care se întinde dincolo de limita a 100 km şi în care apar o serie de straturi alcătuite predominant din unul sau mai multe

gaze (între 100 şi 400 km predomină azotul molecular, între 400 şi 1100 km predomină oxigenul, apoi locul lor este luat de heliu şi hidrogen).

Problemele atmosferei Ca urmare a activităţii antropice şi a poluării din diferite surse se constată:- creşterea conţinutului în CO2, CH4 şi alte gaze cu efect de seră.- Scăderea cantităţii de ozon din stratosferă;- Îmbogăţirea troposferei cu gaze poluante, cu capacitate mare de oxidare (ozon

troposferic);- Scăderea pH în masele de nori – apariţia ploilor acide;- Scăderea nivelului de transparenţă;- Creşterea numărului de zone şi zile cu smog.

TEMA 3POLUAREA

Poluarea este fenomenul contemporan care însoţeşte într-o măsură mai mare sau mai mică toate activitîţile economice şi provoacă multe modificări negative ale factorilor de mediu, ajungându-se până la periclitarea condiţiilor de viaţă pe Terra. În general poluarea are urmîtoarele caracteristici:

Este strâns legată de impactul activităţii umane asupra mediului; Afectează toţi factorii de mediu; Are efecte imediate sau pe termen lung; Efectele se manifestă asupra sănătăţii populaţiei dar există şi o serie de pierderi

economice;Dintre tipurile de poluare cu efecte grave asupra stării de sănătate, putem

menţiona :-prezenţa plumbului în aer şi în sol, provenind de la topitoriile de plumb şi zinc

şi de la mijloacele de transport ca urmare a folosirii vreme îndelungată a benzinei cu plumb;

-pulberi sedimentabile în atmosferă provenind din sobe, întreprinderi, centrale electrice şi de termoficare, combinate metalurgice sau de producerea cimentului;

- bioxid de sulf şi alte gaze, în special în combinaţie cu pulberi.Alte consecinţe importante asupra sănătăţii sunt provocate de:-nitraţii din apă – proveniţi de la complexe de îngrăşare a animalelor proiectate

sau întreţinute necorespunzător, sau în urma în urma aplicării inadecvate a îngrăşămintelor chimice sau organice, şi din alte cauze;

-contaminarea apei şi alimentelor cu substanţe toxice chimice sau metale grele, în urma depozitării necorespunzătoare a deşeurilor.

-poluarea poate provoca o serie de distrugeri ale capitalului fizic şi a resurselor naturale, implicit scăderea productivităţii terenurilor arabile, a pajiştilor şi pădurilor;

-scăderea biodiversităţii şi a resurselor din zonele acvatice (lacuri, râuri), a ecosistemelor de coastă şi marine sau a habitatelor din păduri şi zone montane.

3.1.CAUZELE ŞI CONSECINŢELE POLUĂRII MEDIULUI AMBIANT

Deteriorarea mediului este o problemă apărută şi accentuată odată cu accelerarea creşterii demografice, care a determinat o antropizare a unor zone din ce în ce mai mari. Fenomenul care este astăzi, cel mai adesea asociat cu degradarea mediului, este poluarea, fenomen care s-a intensificat după apariţia revoluţiei industriale şi care are multiple consecinţe negative de ordin ecologic, social şi economic.

Conform definiţiei formulate de Consiliul OCDE în 1974, poluarea reprezintă “introducerea de către om, direct sau indirect, de substanţe sau energie în mediu, care antrenează consecinţe prejudiciabile de natură a pune în pericol sănătatea umană, a vătăma resursele biologice şi ecosistemele, a aduce atingeri agrementelor ori a împiedica alte utilizări legitime ale mediului”

Prin substanţe şi energie se înţeleg nu numai materiale solide, lichide sau gazoase, dar şi zgomotul, vibraţiile, căldura şi radiaţiile.

Legea 265/2006, respectiv Legea Protecţiei Mediului din România, utilizează noţiunea de “deteriorare a mediului”, înţelegându-se prin aceasta “alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii naturale şi antropizate, afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii, cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului”

În categoria poluanţilor pot fi înglobate substanţe din clase foarte diverse: substanţe care se găsesc în cantităţi mici în natură (petrol, substanţe radioactive, ş.a.), substanţe rezultate din prelucrarea acestora (în special prin arderea cărbunelui şi petrolului apar gaze poluante precum CO2, CO, SO2, etc.); substanţe noi, apărute prin sinteze chimice (pesticidele, freonii , detergenţii şi multe altele).

După natura poluanţilor se produc fenomene de poluare chimică, fizică, termică, sonoră şi radioactivă.

Poluarea chimică poate fi produsă, printre altele, de următoarele categorii de poluanţi:

- derivaţi ai clorului;- hidrocarburi lichide;- derivaţi ai sulfului;- derivaţi ai metalelor grele (Pb, Cd, etc.);- fluoruri;- materii plastice;- pesticide şi alţi compuşi de sinteză;- materii organice in curs de fermentatie,etc.Poluarea biologică are loc prin modificări ale biocenozelor ca urmare a unor

invazii de specii animale şi vegetale într-un anumit ecosistem sau ca urmare a contaminării microbiologice a unor medii.

Poluarea estetică are loc prin degradarea peisajelor;Poluarea termică este provocată în urma deversării în râuri sau lacuri a

lichidelor calde, de exemplu a apei de răcire de la termocentrale.Poluarea sonoră (fonică) este exprimată prin zgomot sau emisiune de sunete cu

vibraţii neperiodice, de o anumită intensitate şi care poate produce numeroase efecte asupra sănătăţii, de la disconfort până la surzenie sau boli psihice.

Câteva îndeletniciri umane majore generează poluarea în lumea contemporană: industria (inclusiv sistemele de producere a energiei) cu modul de viaţă urban pe care îl promovează, agricultura intensivă şi transporturile.

Consecinţele degradării mediului sunt extrem de numeroase.Din punct de vedere spaţial, impactul activităţii umane asupra mediului poate avea o întindere locală, regională, sau planetară.

Astfel, la nivel local consecinţele poluării pot fi:- mirosuri dezagreabile;- zgomote deranjante;

- substanţe chimice în aer sau în sursele de apă care pot afecta starea de sănătate a oamenilor sau a vieţuitorelor din zonă ;

- prezenţa deşeurilor,cel mai adesea a gunoaielor menajere;- poluare estetică.La nivel regional se pot depista consecinţe ale unor poluări produse la distanţe

mari, ca de exemplu:- accidente chimice sau de la centralele nucleare;- poluarea apei, atunci când un curs al râului sau fluviului afectat tranzitează

zone întinse, uneori pe cuprinsul mai multor state;;- poluarea aerului cu surse de mari dimensiuni sau cu poluanţi persistenţi;La nivel global – principalele fenomene sunt reprezentate de:- efectul de seră ( încălzirea globală);- distrugerea păturii de ozon;- apariţia ploilor acide;- poluarea mărilor şi fluviilor;- scăderea biodiversităţii, etc

3.2. INFLUENŢA POLUĂRII ASUPRA FACTORILOR DE MEDIU

Poluarea apei Poluarea apelor reprezintă o schimbare a compoziţiei acestora, care le face

dăunătoare pentru sănătatea oamenilor, neadecvate pentru întrebuinţarea economică sau recreativă şi duce la deteriorarea florei şi faunei.Poluarea apei constituie orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei peste o limită admisibilă stabilită, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate.

Sursele poluarii apelor sunt multiple şi se pot clsifica după mai multe criterii.Apele de suprafaţă pot fi poluate datorită deversării de ape industriale cu descărcare continuă sau intermitentă şi care au sau nu un anumit grad de epurare, precum şi de apele orăşeneşti ce deversează continuu. Sursele de poluare pot fi:- surse concentrate, adică acele surse fixe, al căror amplasament, debit şi eventual compoziţie sunt cunoscute,-şi- surse dispersate – constituite din apele de precipitaţii sau şiroaie care spală suprafeţele localităţilor, drumurilor, depozitelor,etc. şi care apar întâmplător, necunoscîndu-se volumul şi compoziţia acestora:

Referitor la apele subterane, sursele de impurificare provin din ape saline gaze sau hidrocarburi care ajung în pânza de apă freatică în urma unor lucrări miniere sau foraje, infiltraţii de la suprafaţa solului, etc. În general se apreciază că apele subterane pot primi cam acelaşi gen de poluanţi ca şi apele de suprafaţă numai că prpagarea poluanţilor se face în timp mai îndelungat. De aici apare necesitatea existenţei zonelor de protecţie pentru perimetrele din care este prelevată apa potabilă.

Principalele forme de poluare a apei sunt:- poluarea cu materiale organice şi nutritive;- poluarea cu substanţe toxice;- poluarea cu materiale în suspensie;- poluarea bacteriană;- poluarea termică, etc.

În cazul poluării organice principalele surse sunt deversările menajere din marile oraşe, industria celulozei şi hârtiei, industria agroalimentară, ş.a. Materiile organice sunt degradate de către bacterii care au nevoie de oxigen, consumul masiv al acestui element determinând moartea peştilor.Descompunerea substanţelor organice are loc atât prin acţiunea microorganismelor, cât şi prin intermediul unor procese chimice, ambele însă consumatoare de oxigen. Ca produşi de descompunere a substanţelor organice rezultă fenoli, amine, uree, amoniac, hidrogen sulfurat, nitraţi, nitriţi, ş.a. În cazul în care apele sunt poluate cu materii nutritive de tipul nitraţilor sau fosfaţilor se favorizează proliferarea algelor, care se descompun apoi rapid, ambele procese fiind mari consumatoare de oxigen.

Materiile nutritive în exces (nitraţi, fosfaţi). provoacă fenomenul de eutrofizare a apelor curgătoare line, lacurilor ori mărilor.

Aceasta se datorează faptului că excesul de nutrienţi favorizează o proliferare, chiar o explozie de alge care se descompun rapid, consumând enorme cantităţi de oxigen. Fără oxigen, apa devine locul unor procese de fermentaţie şi putrefacţie („moartea” apelor) cel mai adesea peştii murind asfixiaţi.

Trebuie adăugat faptul că pânzele de alge superficiale pot priva mediul acvatic de lumină şi că unele alge, în special în mediul marin, pot fi ele însele toxice. Fenomenul eutrofizării s-a accelerat în ultimii ani, fiind prezent mai ales în perioadele calde şi în apele stătătoare.

Delimitarea zonelor de poluare se face prin urmărirea unor indicatori de poluare care caracterizează calitativ şi cantitativ substanţele poluante deversate şi recepţionate de râu. Dintre indicatorii de poluare cei mai utilizaţi sunt: materiile în suspensie, consumul biochimic de oxigen la 5 zile (CBO5), oxigenul dizolvat, consumul chimic de oxigen (CCO), materiile oxidabile, mineralizarea totală sau specifică, colimetria (numărul de bacterii coliforme care se găseşte într-un litru de apă).

În numeroase cazuri, pe lângă aceşti indicatori de poluare, cunoscuţi sub denumirea de salubritate, sunt luaţi în considerare şi indicatori de poluare specifică. Aceştia reflectă gradul de încărcare a apelor emisarilor cu poluanţi nocivi sau caracteristici pentru apele uzate evacuate

În cazul poluării aerului, există atât cauze naturale cât şi cauze antropice. Între cauzele naturale cel mai important rol îl are vulcanismul, în timp ce principalele cauze antropice sunt următoarele:

- arderea combustibililor fosili în urma cărora sunt emise în atmosferă gaze precum: CO2, CO, SOX, NOX, N2O;

- compuşii organici volatil (COV);- traficul auto;- activitatea din rafinării sau instalaţii de petrochimie;- instalaţii de chimie organică şi anorganică;- industria materialelor de construcţii.Compuşii chimici din atmosferă sunt responsabili pentru deteriorarea stării de

sănătate, erodarea clădirilor şi degradarea parţială a pădurilor. Poluanţii gazoşi şi vaporii pot provoca îmbolnăviri respiratorii, sanguine, hepatice, ale sistemului nervos, cu acţiune asupra pielii, etc.Efectele poluanţilor sub formă de aerosoli sunt de natură iritantă, toxică, alergică, infectantă, şi de scădere a rezistenţei generale a

organismului. Consecinţele poluanţilor asupra plantelor sunt numeroase , de la arsuri pe frunze, depunerea unor particule poluante pe frunze care încetinesc fotosinteza până la ofilire şi uscare ca urmare a perioadelor de secetă, caniculă şi insolaţie puternică, apărute ca urmare a schimbărilor climatice,etc.Alte efecte negative ale poluării atmosferei: modificarea factorilor meteorologici, reducerea vizibilităţii, coroziunea mai intensă a construcţiior.

Există posibilitatea ca atmosfera să se autopurifice într-o anumită măsură, mai ales în urma căderii unor ploi sau ninsori. Autoepurarea se bazează pe transportul şi depunerea poluantului în alte medii, pe diluţia mai mare a poluantului în aer sau pe apariţia unor procese chimice care duc la pierderea caracterului toxic al unor substanţe.

Poluarea soluluiNoţiunea de poluare a solului include toate fenomenele şi procesele care

afectează capacitatea bioproductivă a solului, respectiv fertilitatea acestuia. Poluarea nu include numai fenomenele foarte bine delimitate (de exemplu deversarea de petrol) ci şi fenomenele mai difuze ca de exemplu acidifierea treptată a solului sub efectul aplicării îngrăşămintelor chimice cu reacţie acidă sau sărăturarea în cazul utilizării neraţionale a irigaţiei. Măsurile de evitare a degradării solului se referă la metode preventive al căror cost este mai scăzut decât cel al măsurilor de depoluare. Când se face referire la poluarea solului trebuie să avem în vedere o gamă mult mai largă de efecte şi consecinţe ale degradării solului în strânsă legătură şi interdependenţă cu ceilalţi factori ai mediului înconjurător, cu activitatea umană, calitatea vieţii omului, cu întreaga ecosferă. În cazul solului care este o componentă complexă, unde factorii constituenţi se află într-un echilibru, acest echilibru nu se poate reface aşa de repede după perturbarea sa prin poluare, chiar după înlăturarea cauzei.

În afara poluării propriu-zise prin deversarea unor substanţe sau soluţii în care se găsesc substanţe toxice, degradarea solului mai este determinată şi de eroziune, alunecări de teren, compactare de suprafaţă sau acoperirea solului cu diverse materiale (halde de cenuşă de la termocentrale, halde de steril de la flotarea minereurilor, halde de fosfogips, depozite de deşeuri, etc.).

Consecinţele poluării solului sunt foarte numeroase şi se pot regăsi chiar după o lungă perioadă de la producerea poluării.

Dintre efectele importante ale poluării putem remarca: -diminuarea rezervei de humus;-poluarea cu fluor, element care se găseşte deseori în îngrăşămintele fosfatice,

distruge microorganismele din sol şi diminuează capacitatea de fixare a azotului;-utilizarea excesivă a pesticidelor, mai ales a celor cu grad ridicat de toxicitate,

prin depăşirea concentraţiilor sau cantităţilor poate provoca efecte negative asupra mediului şi vieţuitoarelor prin:

-afectarea lanţurilor trofice;- favorizarea apariţia altor dăunători decât cei care au fost înlăturaţi;- determină mutaţii genetice, inclusiv apariţia unor patogeni mai rezistenţi la

pesticide;-distruge microorganismele utile şi râmele;

Poluarea radioactivăRadioactivitatea a crescut ca urmare a exploziilor atomice, a centralelor nuclear-

electrice răcite cu apă, a deşeurilor radioactive transportate la distanţe mari sau depozitate pe fundul oceanelor etc. Poluarea cu radiaţii este o formă specială de poluare datorită emisiei şi propagării în spaţiu a unor radiaţii, capabile să producă efecte fizice, chimice şi biologice asupra organismelor vii.

Pe Terra există un fond de radiaţii global datorat surselor de iradiere naturală, care este suportat de organismele vii, datorită obişnuinţei dobândite de-a lungul timpului.

Sursele naturale de iradiere sunt constituite din roci naturale existente în scoarţă, şi un flux de raze cosmice constituite din diferite particule elementare şi provenite din spaţiul cosmic, sau prin interacţiune cu atmosfera înaltă.

Din punct de vedere al efectelor poluante, cele mai periculoase sunt radiaţiile X (Roëntgen) şi (gamma), denumite şi radiaţii penetrante, caracterizate, în cadrul spectrului de radiaţii electromagnetice, prin lungimi de undă scăzută şi frecvenţe, respectiv energii, ridicate. Efectele poluării cu radiaţii se fac resimţite, în toate cazurile, în atmosferă, apă, sol, influenţând organismele vii, uneori prin acumulări pe lanţ trofic.

Efectele acestei poluări pot fi directe – ca urmare a interacţiunii lor cu suportul biologic, modificându-se compoziţia şi structura materiei, însoţită uneori de mutaţii genetice şi indirecte – când nu este afectată structura biologică, dar este afectat mediul în care aceasta este plasată (deci biotopul, nu biocenoza).

În general, efectul nociv al radiaţiilor depinde de tipul de radiaţie, energia radiaţiei şi durata de iradiere, determinând:

efecte pe termen scurt, după o iradiere puternică (boala radiaţiilor, deces); efecte pe termen lung, pe seama acumulării unor iradieri slabe, dar care se

manifestă timp îndelungat (creşte riscul de cancer etc.); efecte genetice, care se manifestă la urmaşii părinţilor iradiaţi.În prezent, se consideră că poluarea radioactivă se manifestă în două moduri: prin iradiere, când un individ/obiect este supus acţiunii radiaţiilor emise de o

sursă radioactivă; prin contaminare, când un individ/obiect intră în contact cu un corp radioactiv.

Această contaminare este deosebit de gravă când praful sau obiectele contaminate (fructe, legume, lapte) pătrund în organism. Anumite elemente radioactive se fixează în oase sau în organe şi emit radiaţii, atâta timp cât sunt prezente în organism, producând îmbolnăviri grave, ireversibile.

3.3. FENOMENE DE POLUARE LA NIVEL PLANETAR

Ploile acide

Ploile acide se formează ca rezultat al poluării atmosferei cu oxizi de azot şi mai ales de sulf, rezultate în procesele de ardere a combustibililor sau la combustia motoarelor cu ardere internă.

Aciditatea şi alcalinitatea sunt măsurate pe o scală numită scala pH şi valorile pH-ului se întind de la 1 la 14; pH-ul =1 este extrem de acid, iar pH-ul = 14 este extrem de alcalin; pH-ul = 7 este neutru .

pH-ul normal al ploii este 5,6. Aversele din multe zone europene sunt descrise ca ploi acide, având valori ale pH-ului sub 5,6, iar în unele cazuri chiar mult mai mici.

În anumite zone ale lumii, cum ar fi Scandinavia, unde solul are o aciditate naturală crescută, efectul ploilor acide a fost devastator. În sudul Norvegiei, 33.000 km2 de lacuri au fost afectate de ploile acide. Când lacurile devin prea acide, metalele toxice cum ar fi aluminiul, plumbul, mercurul şi cadmiul se dizolvă în apă cauzând probleme foarte serioase mediului şi sănătăţii omului.

Ploile acide ameninţă şi existenţa multor specii de plante şi animale pe întinsul Europei. Lichenii, pietrele şi zidurile sunt ameninţate în aceeaşi măsură. Copacii sunt printre cei mai afectaţi, frunzele prezentând arsuri. Alt efect distructiv al precipitaţiilor acide este îndepărtarea nutrienţilor esenţiali din sol prin dizolvarea combinaţiilor şi spălarea în straturile mai profunde.

Efectele ploilor acide asupra apei:– afectarea organismelor din fiecare nivel trofic major; fitoplanctonul şi

comunităţile de nevertebrate sunt simplificate prin reducerea numărului de specii, algele perifite acumulându-se în râurile acide iar descompunerea materialelor organice fiind inhibată la pH coborât.

– populaţiile de peşte sunt sever afectate (în special somonul şi păstrăvul); la pH mai mic decât 5,5–6,0 capacitatea de reproducţie a peştilor începe să scadă (icrele fiind sensibile la acidifiere),

– bacteriile mor la pH coborât iar ciupercile se înmulţesc;– aciditatea ridicată solubilizează mai multe elemente depuse în sedimente (Al,

Mn, Cd, Ni, Hg, Cu şi Pb), devenind toxice pentru peşti.Principalele efecte ale creşterii acidităţii asupra solului constau în:- reducerea capacităţii de schimb cationic;- mobilizarea ionilor de aluminiu;- degradarea mineralelor primare;- reducerea activităţii biologice;- pierderea de cationi bazici;- pierderi de K, Ca, Na, Mg, Mn, Al, precum şi acumulări de SO4 şi H+

Contactul ploii acide pe frunze conduce la distrugerea cuticulei, a celulelor epideri de pe suprafaţa superioară a frunzei, şi, în final, ambele suprafeţe ale frunzei sunt afectate. Răspunsul frunzei la precipitaţiile acide este dependent de: durata şi frecvenţa expunerii, intervalul dintre ploi, intensitatea ploii şi mărimea picăturilor;

- afectarea procesului de creştere a plantelor (ploi cu pH sub 4), cultura de sfeclă de zahăr fiind cea mai sensibilă;

În cazul mai multor ţări, inclusiv în cazul României, cea mai mare parte a depunerilor de sulf provin din emisii realizate dincolo de graniţele statelor respective.

Clădirile şi monumentele sunt de asemenea afectate de ploaia acidă. Când mari cantităţi de astfel de precipitaţii au căzut la mijlocul anilor ’80 peste Montreal (Canada), pietrele din care erau construite casele s-au transformat într-o masă spongioasă .

Încălzirea globală

În urma activităţii economice se constată o creştere continuă a concentraţiei în atmosferă a unor gaze precum dioxidul de carbon, dioxidul de azot, metanul, ozonul şi clorofluorocarboni – gaze care au proprietatea de a înmagazina căldura reflectată de Pământ. Astfel odată cu creşterea concentraţiei acestor gaze apare şi creşterea temperaturii globale, efect supranumit şi “efect de seră”.

Efectul de seră este o formulă care desemnează actualul proces de creştere globală a temperaturii atmosferei, respectiv de încălzire globală. Expresia îşi are originea în similitudinile care se pot face între o seră acoperită cu sticlă sau plastic şi acumularea în atmosferă a unor gaze care au practic acelaşi efect.

Pământul este înconjurat de atmosferă, care este un amestec constituit din gaze şi vapori de apă. Căldura provenită de la Soare este în mare parte reflectată de scoarţa terestră, pierzându-se apoi în spaţiu. Gazele care formează atmosfera - în mare parte oxigen şi azot - au calitatea de a capta căldura razelor cu lungime mare de undă, realizând astfel efectul natural de seră al Pământului şi menţinerea vieţii pe Pământ, în condiţiile pe care noi le considerăm normale. Fără această calitate a atmosferei, Terra ar fi cu 33 C mai rece, viaţa devenind astfel imposibilă.

O dată cu creşterea concentraţiei de gaze ce produc efectul de seră, o cantitate mai mare de căldură este înmagazinată în aer, rezultatul direct al acestui proces fiind creşterea temperaturii globale.

De pe urma activităţii umane rezultă o serie de gaze ce îşi măresc continuu concentraţia în atmosferă. o mare parte din aceste gaze – dioxid de carbon, metan, dioxid de azot, clorofluorocarboni şi ozon – au calitatea (sau defectul) de a înmagazina căldura reflectată de Pământ. Astfel, încet dar sigur, temperatura Terrei este în pericol de a creşte. Principalul element responsabil de producerea efectului de seră sunt vaporii de apă, cu o pondere de 36 - 70 %, urmați de dioxidul de carbon, cu o pondere de 9 - 26 %, metanul, cu o pondere de 4 - 9 % și ozonul, cu o pondere de 3 - 7 %. Alte gaze care produc efect de seră, însă cu ponderi mici, sunt protoxidul de azot hidrofluorocarburile, perfluorocarburile și fluorura de sulf. Având în vedere rolul pozitiv al vaporilor de apă în atmosferă precum şi faptul că ponderea medie a acestora în atmosferă rămâne aproape neschimbată, atenţia oamenilor de ştiinţă se îndreaptă spre celelalte gaze cu efect de seră, acăror pondere ăn atmosferă a crescut în ultimii 100 de ani.

Schimbările climaticeClima terestră este rezultatul unui complex de reacţii între atmosferă, oceane,

pământ, gheaţă, zăpadă şi alţi factori naturali. Totalitatea acestor procese nu este pe deplin cunoscută de către specialişti. Acum este cunoscut faptul că activitatea umană provoacă climatului serioase dereglări pe termen lung. Media temperaturii globale a crescut în ultimii 100 de ani cu aproximativ 0,5 C. O mare parte a acestei probleme este cauzată de gazele ce produc efectul de seră. Prezicerile savanţilor arată că media temperaturii globale va creşte cu 1 C/an până în anul 2030 şi cu 3 C până la sfârşitul secolului viitor. Rezultatele unui asemenea eveniment ar fi catastrofale!

Principalele gaze care provoacă efectul de serăDioxidul de carbon (CO2)Dioxidul de carbon este un gaz obişnuit al atmosferei noastre. Există un echilibru

foarte important între cantitatea de CO2 expirată de animale şi cea absorbită de plante în timpul fotosintezei. Înaintea revoluţiei industriale, atmosfera Terrei conţinea aproximativ 280 ppm CO2. Astăzi, această cantitate a atins 370 ppm, adică cu 32% mai mult1. În cazul în care lucrurile vor continua aşa, cantitatea de CO2 se va dubla până la mijlocul secolului XXI.

De unde provine dioxidul de carbon ? din procesele de producere a energiei, prin arderea cărbunelui, petrolului şi

gazelor naturale în termocentrale. Energia este produsă în cea mai mare parte prin arderea combustibililor fosili, deşi multe din metodele utilizate sunt ineficiente.

 din transport. Folosirea autoturismelor – peste 860 milioane în întreaga lume – provoacă o mare poluare cu CO2. Un autoturism produce anual o cantitate de 4 ori mai mare de CO2 decât greutatea sa.

 din procesele industriale. Aceste procese depind aproape în totalitate de arderea combustibililor fosili.

 prin distrugerea pădurilor. Arderea pădurilor eliberează o mare cantitate de CO2 în atmosferă. Tăierea lor scade absorbţia de CO2 folosit în procesul de fotosinteză, stricând astfel echilibrul natural.

Clorofluorocarbonii (CFC)Aceste gaze produse artificial, au fost utilizate mult timp în sistemele de răcire

şi izolare ale frigiderelor şi congelatoarelor, ale aparatelor de aer condiţionat din case şi maşini şi pentru spălarea circuitelor electronice ale calculatoarelor. Ele sunt de 1000 ori mai efective în înmagazinarea căldurii decât CO2, şi contribuie la procesul de încălzire globală. Rămân în atmosferă timp foarte îndelungat şi sunt în acelaşi timp principalele gaze responsabile pentru distrugerea păturii de ozon.

Metanul (CH4)Metanul este eliberat în principal prin descompunerea materiei organice. De

asemenea, el este produs de agricultură, în urma cultivării orezului şi a creşterii vitelor (procesele digestive ale vitelor produc o cantitate foarte mare de metan). Alte surse de metan sunt arderea pădurilor, mineritul şi îngroparea materiilor organice în gropile de gunoi. Deşi metanul se găseşte în cantităţi mai mici decât CO2, este un gaz cu un efect de seră mai puternic decât acesta. Cantităţi foarte mari de metan sunt acumulate sub straturile îngheţate de la Polul Nord, iar topirea zăpezilor ar aduce în atmosferă o doză suplimentară de metan care ar accelera încălzirea globală.

Ozonul (O3)Ozonul este foarte folositor în straturile superioare ale atmosferei, apărându-ne de

periculoasele raze ultraviolete. Dar ozonul poate apare şi în straturile inferioare atmosferice – în troposferă – unde are un efect nociv asupra sănătăţii oamenilor şi se comportă ca un gaz ce produce efectul de seră. Gazele de eşapament ale autoturismelor conţin monoxid de carbon, hidrocarburi şi oxizi de azot care, sub influenţa radiaţiilor

1 După estimări recente, în anul 2004 nivelul CO2 din atmosferă a fost de 336 ppm; deşi mai scăzut decât cel estimat iniţial, acesta este totuşi cel mai ridicat nivel din ultimii 740.000 ani (Lester Brown, Planul B, Ed. Tehnică, 2006)

solare, produc ozon. Depăşirea concentraţiei de ozon din troposferă provoacă arsuri pe frunzele plantelor şi alte efecte negative.

Efectele încălzirii globale Creşterea nivelului mărilor şi oceanelor – acest fapt va fi datorat topirii gheţarilor,

calotelor glaciare şi a altor zone reci, cum ar fi Groenlanda, nordul Canadei, nordul Rusiei. Se presupune o creştere cu aproximativ 20 cm până în anul 2030 şi cu 65 cm până la sfârşitul secolului actual. Astfel, zone care se află sub nivelul mării şi zone de coastă cum ar fi Bangladesh, Olanda, Insulele Maldive ş.a. vor dispărea sub ape. După unele estimări ar fi afectate peste 100 milioane de persoane, datorită inundaţiilor Apele mărilor şi oceanelor vor înainta de-a lungul bazinelor fluviale, provocând mari inundaţii; sarea acestor ape va distruge multe specii de plante şi animale ce trăiesc de regulă în jurul râurilor şi fluviilor.

Efecte asupra habitatelor şi vieţii – schimbările climatice datorate încălzirii globale vor influenţa foarte grav un număr mare de specii de plante şi animale. Foarte multe vor dispărea2, înmulţindu-se în schimb o serie de dăunători – şobolani şi ţânţari. Pădurile vor fi foarte sever marcate de aceste schimbări. Copacilor le trebuie un timp îndelungat pentru creştere şi nu se adaptează rapid schimbărilor. Pădurile tropicale, deja în declin, vor avea enorm de suferit datorită schimbării sezoanelor ploioase.

Culturile – o creştere cu 2 C produce mari pagube culturilor, în special celor de grâu. Încălzirea globală va provoca accentuarea fenomenului de înfometare a populaţiei – astăzi există aproximativ 400 milioane de oameni afectaţi de acest fenomen – ţinându-se seama şi de creşterea demografică prognozată.

Rezervele de apă potabilă – vor fi de asemenea ameninţate de încălzirea globală, acest fenomen provocând scăderea lor.

Topirea gheţii reprezintă una din manifestările cele mai vizibile ale încălzirii globului. De exemplu, în Oceanul Arctic gheaţa se topeşte repede. Dacă în 1960 grosimea gheţii arctice era în medie de 2 m, în 2001 ea ajunge doar la 1 m, iar suprafaţa îngheţată a scăzut cu 6 procente.

Groenlanda pierde anual 51 miliarde m3 de apă prin topirea gheţii, situaţie cu care ne întâlnim şi în continentul Antarctic. De asemenea, gheţarii alpini se topesc peste tot în lume, masa de zăpadă şi gheaţă restrângându-se în principalele zone alpine ale planetei: Munţii Stâncoşi, Anzi, Alpi şi Himalaia.

Ca rezultat vor cădea mai multe ploi în sezonul ploios, se va reduce masa de gheaţă şi zăpadă şi se va topi mai puţină zăpadă pentru alimentarea râurilor în sezonul secetos, ceea ce ar afecta alimentarea cu apă a circa 1 miliard de persoane.

În acest caz, se vor restrânge resursele de apă pentru irigaţii în timpul verii, iar alimentarea cu apă a marilor oraşe va avea de suferit.

Dacă pătura masivă de gheaţă şi zăpadă din Himalaia continuă să se topească, va fi afectată alimentarea cu apă a majorităţii populaţiei asiatice. Toate marile fluvii ale regiunii – Indus, Gange, Mekong, Yangtze şi Fluviul Galben izvorăsc din Himalaia, iar de alimentarea cu apă din aceste fluvii depinde o parte a populaţiei din India, Pakistan, Bangladesh, Vietnam şi China.2 Se estimează că în urma încălzirii globale ar putea dispărea 40% din fauna mondială (raport al guvernului britanic, octombrie 2006)

Sănătatea umană – va fi afectată de creşterea temperaturii prin accentuarea sau revenirea unor boli specifice mediului tropical – de exemplu malaria.

Alte efecte sunt legate de schimbări ale elementelor meteorologice şi posibile migrări ale populaţiei din zonele de coastă spre interiorul continentelor.

La sfârşitul anului 2006, într-un raport al guvernului britanic privind schimbările climatice, se arată că acestea riscă să provoace o criză economică fără precedent. Raportul avertizează că dacă nu vor fi adoptate măsuri drastice pentru oprirea actualelor tendinţe dezastruoase, lumea ar putea fi confruntată cu cea mai mare criză economică din istorie. PIB-ul global ar putea scădea cu până la 20%, ceea ce ar echivala cu o pierdere fantastică de până la 3,6 milioane de miliarde de lire sterline (3,6 trilioane). În schimb, dacă s-ar întreprinde de pe acum măsuri în direcţia reducerii emisiilor de gaze poluante, în primul rând dioxid de carbon, costul ar reprezenta doar 1% din PIB-ul mondial.

Degradarea păturii de ozonOzonul este o moleculă simplă, constituită din trei atomi de oxigen. Concentraţia

sa maximă este întâlnită la aproximativ 30 km înălţime, în zona numită stratosferă, şi poartă numele de „pătura de ozon”. Rolul acestei pături este esenţial pentru menţinerea vieţii pe Pământ, ea oprind razele ultraviolete (UV) venite de la Soare. Dintre acestea, cele mai periculoase pentru viaţă sunt ultravioletele B (UVB).

În 1974, doi oameni de ştiinţă americani au descoperit că substanţele chimice numite clorofluorocarboni (CFC), pot distruge molecula de ozon. Începând cu acea dată, specialiştii au demonstrat că CFC-urile şi alte substanţe chimice distrug stratul de ozon al Terrei, având consecinţe foarte grave asupra vieţii. În anul 1985, oamenii de ştiinţă ce efectuau studii asupra Antarcticii, au descoperit o „gaură” în stratul de ozon. Această „gaură” reprezintă o zonă în care concentraţia de ozon este mai mică decât cea normală.

CFC-urile au fost produse pentru prima oară în jurul anilor 1930, fiind folosite pe scară industrială ca agenţi de răcire. Înaintând în timp, s-au găsit aplicaţii ale CFC-urilor pentru spălarea materialelor plastice, a metalelor şi a componentelor electronice, ca propulsori în spray-uri, agenţi de spumare pentru spume industriale şi poliuretani. Avantajele lor păreau a fi incontestabile: nu sunt toxice pentru oameni, sunt neinflamabile, uşor solubile, au preţ de producţie scăzut, ceea ce a făcut ca producţia lor să ajungă la milioane de tone anual.

CFC-urile sunt în general foarte stabile din punct de vedere chimic, dar în momentul în care pătrund în stratosferă, sunt desfăcute de către radiaţiile ultraviolete venite de la Soare. Radicalul clor (Cl) este foarte agresiv chimic şi este responsabil pentru desfacerea moleculei de ozon. Rămâne în atmosferă o perioadă îndelungată, timp în care distruge mai mult de 100.000 molecule de ozon. CFC-urile nu sunt singurele substanţe ce distrug pătura de ozon, dar asupra lor se îndreaptă cea mai mare atenţie din cauza potenţialului ridicat de distrugere al ozonului şi a vieţii lungi a moleculelor CFC. Există şi alte substanţe cu rol distructiv asupra ozonului, substanţe înglobate în categoria ODS:

Fluorocarboni (FC) – sunt similari CFC-urilor, dar nu conţin clor, şi deci nu au un potenţial ridicat de distrugere a ozonului. Însă, ei au capacitatea de a înmagazina căldura, contribuind astfel foarte mult la accentuarea încălzirii globale.

Halonii – sunt substanţe chimice halogenate în întregime, având o perioadă de viaţă relativ lungă. Prin desfacerea lor în stratosferă se eliberează atomi de brom, care sunt de 10-100 ori mai agresivi decât clorul în ceea ce priveşte efectul distructiv asupra moleculei de ozon. În afară de haloni, care sunt folosiţi la sistemele de răcire ale frigiderelor, o altă sursă de brom este bromura de metil, folosită ca pesticid.

Distrugerea ozonului este un proces extrem de complex. Substanţele periculoase pentru stratul de ozon, ca de exemplu CFC-urile, scapă din sistemele de răcire, din spray-urile care conţin freon sau din procesele industriale în care se utilizează, urcând în straturile superioare ale atmosferei (un proces relativ îndelungat care poate dura până la 10 ani). Aici sunt atacate de către razele ultraviolete solare, eliberând un atom de clor (sau brom). Clorul eliberat se ataşează curând unei molecule de ozon, legându-se de unul din atomii de oxigen al acestuia – pe care îl desface, lăsând în urma lui o moleculă obişnuită de oxigen. Monoxidul de clor este instabil chimic şi se desface rapid. Atomul de oxigen liber se ataşează unei alte molecule de oxigen. Atomul de clor rămâne liber în atmosferă şi se ataşează altor molecule de ozon, continuând acţiunea de distrugere pe o perioadă mai mare de 100 ani. Clorul reacţionează ca un catalizator – substanţă ce provoacă reacţii chimice fără a suporta el însuşi nici o schimbare.

Gaura de ozon apare în momentul în care concentraţia atomilor de clor depăşeşte 1,5-2 părţi pe miliard.

CFC-urile ajunse în atmosferă pot rezista sute de ani până în momentul în care sunt dscompuse de către razele ultraviolete solare, devenind astfel periculoase.

Creşterea nivelului radiaţiilor UVB ar provoca consecinţe dezastruoase oricărei forme de viaţă de pe planetă, inclusiv oamenilor:

arsuri grave în zonele expuse la soare; scăderea activităţii şi implicit a efectivităţii sistemului imunitar, care are ca rezultat o

creştere semnificativă a procentului de infecţii şi cancer al pielii; creşterea procentului de cataracte şi orbiri; scăderea efectivităţii programelor de vaccinare, în special la copii.Creşterea concentraţiei de raze UVB provoacă micşorarea dimensiunilor

frunzelor la plante care devin astfel mai vulnerabile la dăunători şi boli. Valoarea culturilor scade; reducerea productivităţii culturilor ar avea consecinţe mult mai negative asupra cantităţii de hrană, mai ales în ţările în curs de dezvoltare.

Efectele asupra vieţii marine se concentrează mai ales asupra planctonului – o serie de plante şi animale microscopice şi macroscopice, dar cu dimensiuni extrem de mici, care trăiesc în suspensie aproape de suprafaţa apei. Animalele care se hrănesc cu plancton ar scădea ca număr datorită dispariţiei surselor trofice. Răpitorii şi-ar reduce şi ei numărul, din aceeaşi cauză, iar cantitatea de peşte comestibil ar scădea foarte mult.

Ca urmare a acumulării acestor date, au fost puse la punct o serie de măsuri de limitare a utilizării substanţelor care atacă ozonul, prin acorduri internaţionale, Protocolul de la Montreal, semnat în 1987 a însemnat un mare pas înainte. Prin acest protocol ratificat până la urmă de toate statele s-au stabilit etape precise de scoatere din fabricaţie şi apoi din utilizare toate substanţele care aduc prejudicii stratului de ozon.

TEMA 4

MĂSURI DE SUPRAVEGHERE A CALITĂŢII MEDIULUI ŞI DE REDUCERE A POLUĂRII

4.1.MONITORINGUL MEDIULUI

Monitoringul mediului reprezintă un ansamblu de operaţiuni privind supravegherea, evaluarea, prognozarea şi avertizarea în legătură cu evoluţia sistemelor naturale, cu scopul intervenţiei în timp util pentru menţinerea stării de echilibru al mediului

Monitoringul factorilor de mediu reprezintă mai mult decât o supraveghere continuă a calităţii factorilor de mediu, procesul reclamând în acelaşi timp şi aspecte privind prognozarea şi avertizarea factorilor de decizie şi a populaţiei privind dereglările majore ale calităţii mediului în vederea adoptării unor măsuri adecvate.

Ca instrument al activităţii manageriale, monitoringul mediului presupune satisfacerea următoarelor cerinţe:

generarea unui flux informaţional necesar adoptării unor decizii eficiente; asigurarea unui caracter integrat al informaţiilor despre mediu; posibilitatea procesării datelor din diverse sectoare ale mediului, respectiv

compatibilitatea acestor date.Generarea fluxului informaţional prin sistemul de monitorizare a calităţii

mediului are loc pe măsură ce se desfăşoară activităţile de prelevare şi analiza acestora, întocmirea rapoartelor şi formularea concluziilor şi deciziilor privitoare la calitatea factorilor de mediu.

În funcţie de rolul pe care îl au în propagarea, transformarea şi acumularea unor poluanţi, sectoarele de investigaţie se pot grupa în următoarele 3 categorii:

a) Surse şi vectori de propagare a poluării: surse de poluare naturală respectiv antropică (industrie, agricultură, transporturi), apa, aerul şi fenomenele meteorologice;

b) Interfaţa de contact: sol, sedimente, deşeuri;c) Medii de bioacumulare: floră şi faună terestră şi acvatică, resurse naturale,

zonele umede, influenţe asupra biodiversităţii şi sănătăţii publice etc.Pe măsură ce protecţia mediului a devenit o preocupare primordială a statului,

respectiv după anul 1990 şi cu deosebire sub imboldul alinierii României la politicile şi strategiile de mediu europene, sistemul de monitoring al mediului s-a concretizat într-o formă unitară. A apărut astfel Sistemul de Monitoring Integrat al Mediului din România (SMIR).

Sistemul de Monitoring Integrat al Mediului din România (SMIR) reprezintă un instrument al activităţii manageriale în domeniul mediului, asigurând un flux informaţional structurat atât pe sectoare specifice (apă, aer, sol etc.) cât şi pe calitatea mediului, folosirea şi starea resurselor naturale.

Obiectivul fundamental al SMIR îl, constituie fundamentarea unui sistem adecvat de supraveghere a calităţii mediului în România, pentru controlul influenţelor antropice, redresării ecologice a zonelor puternic afectate de

poluare, dezvoltării social – economice durabile şi al fundamentării măsurilor de protecţie şi inginerie a mediului.Datele care se obţin în cadrul SMIR sunt disponibile pentru reţeaua internaţională de supraveghere a calităţii mediului (Global Environmental Monitoring System – GEMS). Acesta reprezintă un instrument al Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu, instituit în urmă cu circa 3 decenii la Conferinţa Interguvernamentală pe Probleme de Mediu de la Nayrobi, în 1974.

Componentele sistemului de MonitoringPentru fiecare din cele 3 categorii de sectoare de investigaţii, în cadrul

monitoringului integrat al mediului se acţionează prin 3 subsisteme respectiv reţeaua de supraveghere (subsistemul „Monitoring”), reţeaua de analiză şi interpretare a datelor (subsistemul „Laborator”) şi sistemul de prelucrare generală a datelor (subsistemul „Management informatic”).

În cadrul subsistemului „Monitoring” există o reţea de supraveghere alcătuită din următoarele structuri:

- Reţeaua pentru supravegherea calităţii apelor;- Reţeaua pentru supravegherea calităţii aerului;- Reţeaua pentru supravegherea ploilor acide;- Reţeaua pentru supravegherea radioactivităţii;- Reţele de informaţii privind calitatea solului, vegetaţiei, faunei, sănătăţii

umane.Pentru fiecare sector de investigaţie densitatea reţelei, frecvenţa activităţii de

supraveghere, indicatorii urmăriţi şi alte caracteristici se diferenţiază în funcţie de anumite criterii.

Subsistemul “Laborator” reprezintă o activitate complexă şi costisitoare întrucât se utilizează metode moderne de analiză, iar datele obţinute trebuie să fie compatibile pentru prelucrare la nivel naţional sau internaţional. Se apreciază că nivelul cheltuielilor pentru activitatea de analiză reprezintă cca. 3/4 din totalul cheltuielilor monitoringului integrat.

Laboratoarele de analiză a calităţii aerului, apei, solului etc. pot fi: laboratoare de bază, la nivelul Agenţiilor de Protecţie a Mediului care au rolul de recoltare de probe şi efectuarea de măsurători care nu necesită neapărat aparatură de mare performanţă; laboratoare de specialitate localizate de obicei la nivelul filialelor Companiei Naţionale „Apele Române”; Laboratoare Naţionale de Referinţă cuprinse în programe internaţionale de monitoring.

Monitoringul integrat al apei se împarte, în prezent, în patru arii de investigaţie: apa, sedimentele, suspensiile şi biocenozele, pentru fiecare arie urmărindu-se o serie de indicatori specifici.Pentru apa propriu-zisă reţeaua de prelevare a probelor are o densitate mai mare şi o frecvenţă de prelevare a probelor şi de efectuare a măsurătorilor superioară celei de monitorizare a sedimentelor şi suspensiilor.

Monitoringul biocenozelor acvatice oferă posibilitate de supraveghere şi analiză a mediilor de bioacumulare şi bioconversie şi oferă date privind sinergia pe termen lung a unor fenomene de mediu şi impactul de lungă durată a ecotoxicităţii acvatice.

În practică, reţeaua naţională de observaţii pentru gospodărirea apelor cuprinde următoarele 5 componente:

- ape curgătoare de suprafaţă;

- apă stătătoare;- ape marine litorale;- ape subterane;- ape uzate.Pentru fiecare din aceste componente, în vederea realizării activităţii de

monitoring sunt necesare proiectarea reţelei de staţii sau secţiuni de control şi elaborarea cadrului metodologic de generare a fluxului de date şi informaţii.

Astfel, pentru apele curgătoare de suprafaţă au fost alese un număr de 270 secţiuni de control amplasate după o serie de criterii: importanţa cursului de apă la scară naţională, gradul de omogenizare al apei, asigurarea posibilităţilor de măsurare a debitelor, existenţa unor condiţii corespunzătoare de acces şi lucru. Pentru fiecare punct de recoltare a probelor se stabilesc indicatorii care vor fi analizaţi: fizico-chimici, biologici şi bacteriologici.

Sistemul indicatorilor fizico-chimici cuprinde în general următoarele elemente: temperatura, pH-ul şi concentraţiile elementelor O2, Ca, Mg, Na, NO3, Fe. Pe lângă aceşti indicatori fizico-chimici generali mai există şi unii indicatori specifici care se determină diferenţiat, în funcţie de condiţiile particulare ale fiecărei zone controlate.

Indicatorii bacteriologici care se determină cel mai adesea sunt: numărul total de bacterii care se dezvoltă la 37O C şi numărul total de bacterii coliforme care se dezvoltă la aceeaşi temperatură.

În ceea ce priveşte monitoringul apelor stătătoare acesta are, în general, aceleaşi obiective şi metode de lucru ca şi monitoringul apelor curgătoare. Pentru realizarea la scară naţională a acestui subsistem au fost alese lacurile naturale sau cele artificiale (de acumulare) care prezintă un interes major din punct de vedere al volumelor de apă şi al ecosistemelor care depind de sursa de apă. În prezent, reţeaua de monitorizare cuprinde 49 de lacuri, din care 23 de lacuri naturale şi 26 de lacuri artificiale.

În privinţa monitoringului apelor marine litorale există, de asemenea, o serie de diferenţieri. Reţeaua se compune din 12 staţii reprezentative amplasate de-a lungul litoralului românesc la Mării Negre. În fiecare zonă se recoltează probe de suprafaţă din 3-4 puncte, iar din zonele de larg se recoltează proba şi de la adâncimi de circa 200 m.

Pentru monitoringul apelor subterane, activitatea se desfăşoară în cadrul marilor bazine hidrografice pe unităţi morfologice, iar în cadrul acestora pe structuri acvifere, prin intermediul staţiilor hidrogeologice care au în componenţa lor unul sau mai multe foraje de observaţie. Reţeaua numără circa 270 de staţii. Indicatorii de calitate a apei freatice sunt următorii:

- indicatori fizico-chimici generali, care se determină obligatoriu în toate secţiunile de control (temperatură, culoare, miros, pH, oxigen, CO2, CCO, Mn, H2S, Ca, Mg, Fe);

- indicatori fizico-chimici specifici, care se determină doar în acele puncte în care calitatea apei freatice este susceptibilă la alterări datorită impactului unor surse de poluare exterioare (amoniu, nitriţi, fosfaţi, sulfuri, cianuri, fenoli, detergenţi, Cr, Cu, Hg, F, pesticide.

Subsistemul de monitoring al calităţii aerului îndeplineşte, în general, acelaşi obiective ca în cazul celorlalte subsisteme de monitorizare, respectiv evaluarea şi obţinerea datelor necesare deciziilor de management al protecţiei calităţii aerului. România, ca ţară membră a Uniunii Europene trebuie să respecte Directiva Cadru 96/62/CE privind evaluarea şi managementul calităţii aerului şi ale directivelor care derivă din aceasta.

Ţara noastră trebuie să fie capabilă să asigure date de mediu, respectiv date despre calitatea aerului ambiental în formatul şi de calitatea cerute de Agenţia Europeană de Mediu. Este, deci, nevoie ca mai ales localităţile mari să fie dotate cu echipamentul necesar monitorizării calităţii aerului, în timp real şi respectând cerinţele Uniunii Europene.

Prima aglomerare din România care are o astfel de reţea este Bucureştiul. Acesta cuprinde următoarele staţii:

- o staţie de fond regională (Baloteşti);- o staţie de fond suburbană (Măgurele);- o staţie de fond urbană (la Agenţia de Protecţie a Mediului Bucureşti);- 2 staţii de trafic în zone aglomerate;- 3 staţii în zonele industriale ale capitalei.Datele prelucrate sunt afişate în 6 puncte ale Capitalei.Principalii poluanţi măsuraţi şi monitorizaţi sunt SO2, NOx, CO, O3, benzen,

plumb şi pulberi. O parte din poluanţi sunt monitorizaţi cu aparatura automată (CO, SO2, NO2, O3), în timp ce pentru alţii, ca de exemplu pentru pulberi, determinările se bazează pe analiza unor probe prelevate.

Sursele de poluare a aerului sunt, în principal, sursele fixe industriale şi circulaţia auto, în special de-a lungul marilor artere şi, cu deosebire, traficul greu.

În privinţa obiectivelor industriale, gama substanţelor evacuate în mediu din procesele tehnologice este foarte variată: pulberi organice şi anorganice care au şi conţinut de metale, gaze şi vapori, solvenţi organici, funingine etc. Se apreciază că la nivelul oraşului Bucureşti, ca urmare a proximităţii unor obiective industriale este expusă la poluarea cu diferite noxe o populaţie de 350.000 persoane pe o suprafaţă de circa 44 km².

De asemenea, poluarea aerului cauzată de traficul auto este determinată de câteva sute de compuşi diferiţi. În urma unor studii recente au fost evidenţiaţi peste 150 de grupuri de compuşi. Monitorizarea se concentrează însă numai pe acei poluanţi care au cel mai larg impact asupra sănătăţii umane. S-a determinat că nivelurile de poluare a aerului datorate traficului auto sunt foarte variabile în timp şi spaţiu. Impactul cel mai mare apare în zonele construite şi cu artere de trafic supraaglomerate, unde dispersia poluanţilor este dificil de realizat.

Alte surse de poluare a aerului, care se cer monitorizate prin puncte în care se urmăresc indicatori specifici, sunt şantierele de construcţii, betonierele, centralele electrotermice. Acestea din urmă reprezintă surse majore de poluare a aerului prin modul de funcţionare cu combustibili lichizi ce au conţinut ridicat de sulf, deversând în atmosferă importante cantităţi de SO2, NOx, CO, CO2, pulberi, fum şi cenuşă care poate fi spulberată.

În afara acestor surse mari, atmosfera marilor oraşe mai este poluată şi de numeroase surse difuze. Acestea sunt reprezentate de numeroase centrale termice uzinale, de bloc sau individuale.

Noile achiziţii cu care s-au dotat Agenţiile Regionale de Protecţie a Mediului, precum şi cele care vor intra în funcţiune în anii viitori vor contribui la o mai bună cunoaştere a problemelor de poluare a atmosferei şi la adoptarea de decizii adecvate.

Monitoringul solurilor este parte componentă a Sistemului Naţional de Monitoring. Creşterea nevoii de alimente, pe plan mondial, accentuează necesitatea utilizării raţionale a solului.

Ca urmare a unor factori naturali sau antropici, solurile din România sunt afectate de diferite fenomene negative. Cunoaşterea acestor probleme, evaluarea lor ca amploare, gravitate, tendinţă, reprezintă o condiţie pentru a asigura intervenţii justificate şi operative pentru păstrarea calităţii solurilor. Monitorizarea calităţii solului se face prin intermediul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale care are ca organism de specialitate Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie şi Agrochimie. Potrivit datelor furnizate de sistemul de monitoring al calităţii solurilor, cea mai mare parte a solurilor agricole este afectată de unul sau mai multe fenomene dăunătoare, cum sunt: eroziunea solului prin apă (7 milioane de hectare, inclusiv alunecări de teren pe 700 mii ha) cu pierderi anuale de circa 150 milioane tone de sol, inclusiv 1,5 milioane tone humus şi 0,5 milioane tone de elemente nutritive (NPK); o suprafaţă de 4,5 milioane hectare este afectată de conţinutul redus sau foarte redus de fosfor; 3,4 milioane ha au conţinut scăzut în azot; pe 2,3 milioane ha se manifestă aciditate puternică şi moderată.

Alte fenomene negative care afectează solurile sunt salinizarea secundară (100 mii ha), poluare cu pesticide (50 mii ha), secetă frecventă (3,9 milioane ha), exces periodic de umiditate (900 mii ha) etc.

Activitatea de monitoring al solului are ca obiective:- identificarea, caracterizarea, delimitarea arealelor afectate de anumite procese

care împiedică funcţionarea normală a solului;- evidenţierea cerinţelor pe baza cărora se stabilesc tehnologiile specifice de

protecţie şi ameliorare a solului;- reconstrucţia ecologică a teritoriului (menţinerea echilibrelor ecologice).Sistemul de monitoring al calităţii solurilor agricole şi forestiere din România a

adoptat principiile metodologice ale sistemului paneuropean GEMS-UNEP şi ale Sistemului Informaţional Geografic (GIS).

Sistemul se bazează pe o reţea naţională a „siturilor” de referinţă, care constă într-un caroiaj de 16x16 km şi se întinde pe toată suprafaţa ţării. Există trei niveluri de intensitate a investigaţiilor:

-Nivelul I – se efectuează profile de sol în nodurile reţelei rezultând un total de 960 de profile, din care 720 pe terenuri agricole şi 240 pe terenuri forestiere;

-Nivelele II şi III constau în investigaţii mai detaliate şi, respectiv, în mărirea punctelor de control în zonele în care s-au depistat concentraţii sporite de poluanţi.

Analizele efectuate sunt fizice, chimice şi biologice.

4.2.AUDITUL DE MEDIU

Auditul de mediu reprezintă un proces de determinare şi examinare, implicând analize, teste şi confirmări, al cărui scop este de a verifica în ce măsură o întreprindere în ansamblu sau anumite structuri componente ale acesteia, respectă cerinţele legale, locale sau naţionale, de protecţie a mediului. Pentru ţările cu o economie dezvoltată, auditul de mediu este specific tuturor categoriilor de întreprinderi, completând astfel managementul global al acestora.

Sistemul de management de mediu al unei întreprinderi trebuie să permită echipei de conducere să se asigure că:

- întreprinderea respectă, prin întreaga sa activitate, toate prevederile actelor normative pe linia protecţiei mediului;

- activităţile interne, organizarea şi structurarea întreprinderii, procedurile interne pe linia preocupărilor de protecţia mediului sunt clar definite;

- riscurile de mediu ale întreprinderii sunt cunoscute şi se află sub control;- întreprinderea are fondurile şi serviciile de mediu asigurate; Auditul de mediu al unei întreprinderi presupune desfăşurarea următoarelor

activităţi de pre-audit, audit propriu-zis şi post-audit.În activităţile de pre-audit sunt incluse:- selecţia sectoarelor ce vor fi analizate;- alegerea echipei de audit;- elaborarea planului, scopului şi graficului de desfăşurare a auditului;- alocarea resurselor;- întocmirea formularelor şi obţinerea de informaţii premergătoare asupra

sectoarelor ce urmează să fie analizate.În etapa activităţilor de audit propriu-zis sunt incluse mai multe subetape:- înţelegerea sistemului şi procedurilor interne de management;- analiza detaliată a fiecărui sector din punct de vedere al respectării prevederilor

de protecţia mediului;- precizarea punctelor tari şi a celor slabe în procedurile interne de management;- sintetizarea evidenţelor auditului.Activităţile de post-audit cuprind:- înaintarea raportului de audit la departamentul superior;- identificarea soluţiilor;- pregătirea recomandărilor;- stabilirea responsabilităţilor pentru acţiunile colective; - stabilirea graficului de acţiune.Auditul de mediu trebuie aplicat la toate întreprinderile cu activitate economică

şi cu efecte negative asupra mediului şi la toate tipurile de activităţi, stimulând astfel preocuparea responsabilului unităţii pentru managementul de mediu al întreprinderii.

Auditul unei întreprinderi poate fi organizat ca:- audit intern prin nominalizarea unei echipe de specialişti din întreprindere

(posibil şi cu colaboratori externi), prin care conducerea se asigură că în interiorul întreprinderii este respectată legislaţia şi standardele de mediu, prevederile actelor de reglementare a activităţii din punct de vedere al mediului (acord, autorizaţie) etc.

-audit extern, realizat de o echipă de specialişti din exteriorul întreprinderii în colaborare cu serviciile implicate în activitatea de mediu din întreprindere; prin acesta se verifică, cu obiectivitate, în ce măsură sunt respectate şi realizate condiţiile menţionate mai sus. Se certifică, de asemenea, modul de implicare şi conştientizare a personalului angajat în aceste probleme; se verifică relaţiile existente între servicii ce contribuie la funcţionarea corespunzătoare a managementului de mediu, financiar, administrativ etc.

În timp, această activitate va căpăta o anumită periodicitate şi se repetă ori de câte ori întreprinderea se restructurează, introduce noi tehnologii, realizează noi produse etc. De precizat că atât la nivelul Uniunii-Europene, cât şi în ţara noastră, se află în curs de derulare adoptarea unor standarde de definire a principalelor elemente legate de auditul de mediu. Aceste standarde sunt:

- ISO/DIS 14010; - ISO/DIS 14011; - ISO/DIS 14012 (Linii directoare pentru auditul de mediu, principii generale,

proceduri de audit)Conţinutul şi obiectivele auditului de mediuŢinând cont de conţinutul său, se poate aprecia că activitatea de ecoaudit are

următoarele obiective principale:- evaluarea măsurii în care managementul sistemelor şi echipamentelor

ecologice funcţionează la parametrii proiectaţi în concordanţă cu cerinţele respectării condiţiilor de menţinere a echilibrelor sistemelor naturale;

- evaluarea gradului de respectare a politicii şi normelor întreprinderii în materie de restricţii ecologice;

- evaluarea gradului de respectare a legilor şi reglementărilor în domeniu;- diminuarea expunerii oamenilor la riscurile datorate degradării mediului.a) presiunea exercitată asupra mediului ca sistem:- istoricul zonei de desfăşurare a activităţii întreprinderii; - sistemul tehnologiilor, respectiv al resurselor utilizate;- sistemul de depozitare al materialelor: depozite amenajate la suprafaţa solului,

depozite amenajate în subsol;- emisii atmosferice;- evacuarea apelor uzate;- deşeurile solide şi lichide rezultate rezultate şi care reprezintă un risc ecologic

major;- reziduuri de azbest; - evacuarea deşeurilor în interiorul sau în afara zonei de desfăşurare a activităţii;- măsurile de prevenire a deversării produselor petroliere şi chimice;- existenţa acordului sau autorizaţiei de mediu, a permiselor de poluare etc.b) riscul la care sunt supuşi muncitorii:- expunerea personalului la aerocontaminanţi, factori fizici şi chimici agresivi;- informarea personalului în legătură cu riscurile la care este supus şi

posibilităţile de diminuare şi evitarea riscurilor;- metodele şi mijloacele de verificare a sistemelor de ventilaţie;- asigurarea echipamentului de protecţie individuală;

- instituirea programelor de supraveghere medicală;- mijloacele şi instrumentele de acordare a primului ajutor;- prezentarea şi explicarea obligaţiilor legale ale personalului în legătură cu

protecţia muncii;- asigurarea dreptului personalului de a informa conducerea întreprinderii în

legătură cu unele riscuri.c) riscurile la care sunt supuşi consumatorii:- existenţa programului de securitate privind respectarea condiţiilor de fabricaţie; - controlul calităţii produsului;- sistemul de ambalare, stocare, expediere a produsului;- proceduri de retragere a produsului de pe piaţă;- informarea clientului în legătură cu manipularea şi utilizarea produsului; - sistemul de etichetare ca formă de comunicare în legătură cu parametrii

produsului;- derularea programului de formare şi informare a vânzătorilor; - controlul la nivelul verigilor fluxului de fabricaţie;- publicaţii, publicitate în legătură cu produsul oferit consumatorului.d) strategia de asigurare a securităţii activităţii în întreprindere:- politica şi regulile de asigurare a securităţii muncii, producţiei şi protecţiei

mediului; - anunţarea şi înregistrarea evenimentelor „accidente”; - anchetarea şi analizarea condiţiilor de producere a unui accident; - reguli speciale de acces în locuri periculoase; - verificarea echipamentelor electrice, a conductelor de transport, intervenţia în

caz de avarii etc.- viteza de reacţie în situaţii de urgenţă;- comunicarea, informarea în legătură cu strategia securităţii activităţii.Tipurile şi avantajele auditului de mediuŢinând cont de contextul în care se realizează evaluarea performanţei ecologice

a unei activităţi, literatura de specialitate consemnează următoarele tipuri de ecoaudit:- auditul de mediu prealabil cumpărării;- auditul de mediu prealabil vânzării;- auditul de mediu transversal. Datorită costurilor mari ocazionate de realizarea ecoauditului complet, precum şi

în cazul unor acuzaţii punctuale la adresa întreprinderii, în contextul unor posibile daune provocate mediului, s-a conturat ideea auditului de mediu transversal, respectiv a unui audit de mediu parţial. Aceasta constă în expertizarea unei probleme specifice (cum ar fi aceea a deşeurilor), dar care reflectă natura mai mult sau mai puţin ecologică a întregii activităţi cu implicaţii asupra imaginii întreprinderii.

În practică, există trei tipuri de audit:1) Auditul internAuditurile interne, realizate de organizaţie, sunt un instrument al

managementului de mediu general, prin care se controlează riscurile identificate ale organizaţiei:

- expunerea la riscul de urmărire în justiţie pentru poluarea mediului;

-expunerea la costuri suplimentare (amenzi, cheltuieli de remediere etc).2) Auditul furnizorilorAuditurile furnizorilor sunt deci şi ele instrumente ale managementului general

al companiei, deoarece identifică:- furnizorii care expun clientul la riscurile şi performanţele de mediu asociate

produsului;- produsele şi serviciile externe furnizate care necesită controale suplimentare

din partea clientului, stabilindu-se zona care generează costuri suplimentare şi riscuri pentru organizaţie.

3) Audituri externe de certificare Validarea externă a SMM-ului implementat de organizaţie se face de obicei la

presiuni interne sau externe, printr-o evaluare independentă, care conduce la certificarea acestui sistem, demonstrând public că acest SMM este conform standardului internaţional cunoscut, respectiv ISO 14.001.

Acest audit, ca instrument al managementului general al organizaţiei, permite acesteia:

- să demonstreze sectorului de piaţă pe care acţionează sau chiar şi altor pieţe, că s-au efectuat în permanenţă controale şi îmbunătăţiri ale performanţelor de mediu, conform prescripţiilor din standardul menţionat;

- să pătrundă într-un sector de piaţă sensibil la problemele de mediu;- să evite potenţialele costuri şi multiplele audituri de mediu ale furnizorilor.Odată cu dezvoltarea „Sistemelor de management de mediu”,Organizaţia

Internaţională de Standardizare ( ISO), a trecut la elaborarea standardelor din seria ISO 14000, menite să asigure gestionarea corespunzătoare a problemelor de mediu, tot mai numeroase, pe care le generează activităţile sociale şi economice, în această etapă de dezvoltare deosebita a societăţii umane.

Seria de standarde 14000 descrie principiile de bună practică ale managementului de mediu ca parte integrantă a managementului general de organizaţie (companie, societate comercială etc).

Scopul final al SMM, proiectat şi implementat, este ca activităţile organizaţiilor sau companiilor, să reducă impactul asupra factorilor de mediu din zona de amplasare prin prevenirea poluării.

Standardul ISO 14001 trebuie acceptat ca un document cu următoarele trăsături:- este generic - se aplică în acelaşi mod în orice tip de unitate fie că este fabrică,

service sau şcoală;- este proactiv - include o abordare anticipată/preventivă;- este voluntar - include reguli şi proceduri care după acceptare trebuie urmate şi

respectate;- este continuu - urmăreşte îmbunătăţirea permanentă a performanţelor prin

monitorizarea şi elaborarea unor măsuri de corecţie;- este argumentat - este bazat pe un sistem de proceduri bine documentate.

4.3. INSTRUMENTE ADMINISTRATIVE PENTRU PROTECŢIA MEDIULUI

Tipuri de instrumenteÎn politica de protecţie a mediului este necesar să fie stabilite priorităţile asupra

cărora se vor îndrepta planurile de acţiune. Pentru ca politica de mediu să aibă succesul scontat este necesar, de asemenea, să alegem cele mai adecvate instrumente de aplicare. Acestea variază de la instrumente de impunere şi control până la instrumente ale economiei de piaţă. Din prima categorie fac parte metode de eliberare a unui permis de poluare – până la o limită stabilită – urmată de o monitorizare atentă din partea organismelor de control. Din cea de-a doua categorie fac parte instrumente precum impozitele sau taxele pe poluare, vinderea sau cumpărarea dreptului de a polua etc.

Instrumentele politicii de mediu pot fi definite ca mecanisme care stau la dispoziţia guvernelor, prin care acestea pot influenţa populaţia şi organizaţiile în direcţia atingerii obiectivelor şi scopurilor dorite. Fiecărui instrument îi corespunde un anumit mijloc de implementare sau mai multe mijloace care pot ajuta alegerea strategiei şi metodelor. Unele mijloace se pot aplica mai multor tipuri de instrumente ale politicii, de exemplu cercetarea, educaţia, metodele statistice.

Se pot defini următoarele instrumente şi mijloace de implementare:a) Instrumente administrative (reglementări de mediu). Acestea se pot

implementa prin următoarele mijloace:- legi şi normative;- activitate de cercetare;- impozite;- informaţie;- management de proiect.b) Instrumente financiar-economice:- management de proiect;- taxe;- informaţie;- activitate de cercetare.c) Instrumente social-comunicative:- educaţionale;- motivaţionale;- informaţie;d) Instrumente tehnice:- norme;- cercetare;- tehnologii;- monitorizare.a. Reglementări de mediuÎn reglementările pentru mediu, accentul cade pe legi şi reglementări cadru,

precum şi pe normative şi instrucţiuni subsidiare. În structura unor legi ale

managementului integrat de mediu trebuie să fie reglementate următoarele elemente şi aspecte:

Definiţiile conceptelor şi domeniul de aplicare; Aspecte instituţionale (Autorităţi centrale, locale, atribuţii); Aspecte internaţionale; Planificarea; Norme şi standarde; Zonarea de mediu; Evaluarea impactului asupra mediului; Activităţile firmelor şi modul lor de administrare în raport cu mediul; Cerinţele produselor în raport cu mediul; Abordarea diferitelor probleme specifice fiecărui factor de mediu (tipurile de

solicitări ale mediului) – respectiv problemele deşeurilor, poluarea apei, radioactivitatea etc.

Monitorizarea factorilor de mediu, inclusiv cerinţele pentru măsură-tori şi înregistrări;

Procedura de acordare a licenţelor şi permiselor; Responsabilităţile şi răspunderea faţă de risc; Sancţiuni pentru neconformare, etc În România există un pachet de legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, ordine ale

diferitelor ministere care reglementează aspecte privind protecţia mediului. Cele mai cuprinzătoare sunt: Legea 265/2006 – Legea privind protecţia mediului, revizuită şi republicată în mai multe rânduri pentru a se conforma prevederilor aquis-ului european; Legea nr. 26/1996 – Codul Silvic; Legea nr. 107/1996 – Legea apelor,etc.

La momentul actual, autoritatea centrală care coordonează activitatea de protecţia mediului este Ministerul Mediului şi Pădurilor, organizat în actuala formă în anul 2009 în baza Hotărârii de Guvern nr. 1635-/2009.

Ministerul Mediului şi Pădurilor are în subordine, sub autoritate sau în coordonare următoarele unităţi:

a)unităţi în subordonare directă: Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului www.anpm.ro Garda Naţională de Mediu www.gnm.ro Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării www.ddbra.rob) unităţi în coordonare: Administraţia Fondului pentru Mediu www.afm.ro Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecţia Mediului ICIM

Bucureşti www.icim.ro Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare Marină "Grigore Antipa" -

Constanţa www.rmri.ro Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare Delta Dunării - Tulcea

www.indd.tim.ro Administraţia Naţională Apele Române www.rowater.roc) unităţi care funcţionează sub autoritatea ministerului: Administraţia Naţională de Meteorologie www.inmh.ro Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva www rosilva.ro

Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului,coordonează 8 agenţii regionale şi 34 de agenţii judeţene pentru protecţia mediului.

b) Instrumente financiar-economiceMecanismele economice ale pieţei pot avea o puternică influenţă pozitivă în

direcţia protecţiei mediului. Ele pot stimula un comportament raţional pentru mediu şi conduc la obţinerea de fonduri pentru aplicarea politicii de mediu.

Instrumentele financiar-economice pot fi de mai multe tipuri: stimulente, sancţiuni sau impozite. Instrumentele financiar-economice utilizate cel mai frecvent sunt taxele şi amenzile pentru emisiile de poluanţi. Există două tipuri de taxe: primele se percep pentru permisul de a emite poluanţi şi sunt destinate să acopere cheltuielile administrative şi costul monitorizării necesare oricărui sistem de protecţia mediului; a doua categorie sunt taxe de poluare legate de nivelul daunelor provocate de emisii.

c) Instrumente social-comunicativeMecanismul instrumentelor social-comunicative din domeniul mediului include

măsuri destinate schimbării comportamentale, care include atât respectul faţă de lege cât şi unele reglementări proprii, liber consimţite. Acest fapt se realizează prin acorduri voluntare, conform dreptului privat şi pot fi adoptate între ţări, între instituţii guvernamentale şi între întreprinderi.

4.4. FONDUL PENTRU MEDIU

Un instrument deosebit de util şi eficient în realizarea şi materializarea unor acţiuni sau proiecte de anvergură s-a dovedit a fi Fondul pentru Mediu.

Fondul pentru Mediu a fost iniţiat şi dezvoltat ca un concept economic, aplicabil în economiile în tranziţie pentru antrenarea de resurse suplimentare şi susţinerea financiară a acţiunilor de protecţie a mediului în ţări având la momentul respectiv multe priorităţi şi necesităţi de ordin socio-economic şi în care problemele de mediu nu au avut posibilitate de a deveni probleme prioritare.

În România, Fondul pentru Mediu a fost constituit în conformitate cu prevederile Legii 73/2000 şi este gestionat de Administraţia Fondului pentru Mediu. El se constituie ca un instrument economico-financiar destinat susţinerii şi realizării proiectelor prioritare pentru protecţia mediului, în conformitate cu normele de mediu în vigoare.

Administraţia Fondului pentru Mediu (AFM), instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral din venituri proprii, în coordonarea Ministerului Mediului şi Pădurilor, răspunde de gestionarea Fondului pentru mediu, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă (OUG) nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu (publicată în M.Of. nr. 1193/30 decembrie 2005), cu modificările şi completările ulterioare.

Fondul pentru mediu este un instrument economico-financiar destinat susţinerii şi realizării proiectelor pentru protecţia mediului, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare în domeniul protecţiei mediului. Acesta este un fond public, deductibil din punct de vedere fiscal, iar veniturile lui constituie venituri publice, ce fac parte din bugetul general consolidat, constituite printr-o lege specială care stabileşte şi destinaţiile acestora.

Veniturile Fondului pentru Mediu se constituie conform art. 8, din Legea 73/2000 privind Fondul pentru mediu, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi art 9 din Ordonanţa de urgenţă nr. 196/22.12.2005 privind Fondul pentru mediu:

a) o contribuţie de 3% din veniturile realizate din vânzarea deşeurilor metalice feroase şi neferoase, inclusiv a bunurilor destinate dezmembrării, obţinute de către generatorul deşeurilor, respectiv deţinătorul bunurilor destinate dezmembrării;

b) taxele pentru emisiile de poluanţi în atmosferă, datorate de operatorii economici deţinători de surse staţionare a căror utilizare afectează factorii de mediu, în cuantumul prevăzut în reglementările specifice;

c) taxele încasate de la operatorii economici utilizatori de noi terenuri pentru depozitarea deşeurilor valorificabile;

d) o contribuţie de 2 lei/kg, datorată de operatorii economici responsabili, pentru diferenţa dintre obiectivele anuale de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie a deşeurilor de ambalaje prevăzute în legislaţia în vigoare şi cantităţile efectiv valorificate sau incinerate cu recuperare de energie;

e) o contribuţie de 2% din valoarea substanţelor clasificate prin acte normative ca fiind periculoase pentru mediu, introduse pe piaţa naţională de către operatorii economici;

f) o contribuţie de 2% din veniturile realizate din vânzarea masei lemnoase şi/sau a materialelor lemnoase obţinute de către administratorul, respectiv proprietarul pădurii, cu excepţia lemnelor de foc, arborilor şi arbuştilor ornamentali, pomilor de Crăciun, răchitei şi puieţilor;

i) o contribuţie de 2 lei/kg anvelopă, datorată de operatorii economici care introduc pe piaţa naţională anvelope noi şi/sau uzate destinate reutilizării, pentru diferenţa dintre cantităţile de anvelope corespunzătoare obligaţiilor anuale de gestionare prevăzute înlegislaţia în vigoare şi cantităţile efectiv gestionate;

j) o contribuţie de 3% din suma care se încasează anual pentru gestionarea fondurilor de vânătoare, plătită de către gestionarii fondurilor de vânătoare;

k) donaţii, sponsorizări, asistenţă financiară din partea persoanelor fizice sau juridice române ori străine şi a organizaţiilor sau organismelor internaţionale;

l) sumele încasate din restituirea finanţărilor acordate, dobânzi, penalităţi de orice fel, alte operaţiuni financiare derulate din sursele financiare ale Fondului pentru mediu;

m) sumele încasate de la manifestări organizate în beneficiul Fondului pentru mediu;

n) cuantumul taxelor pentru emiterea avizelor, acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu;

o) dobânzi şi penalităţi de orice fel datorate de către debitorii Fondului pentru mediu.

p) o contribuţie de 100 lei/tonă, datorată de unităţile administrativ-teritoriale începând cu data de 1 iulie 2010, în cazul neîndeplinirii obiectivului anual de diminuare cu 15% a cantităţilor de deşeuri municipale şi asimilabile, colectate şi trimise spre depozitare;

q) ecotaxa, în valoare de 0,1 lei/bucată, aplicată pungilor şi sacoşelor pentru cumpărături, cu mâner integrat sau aplicat, fabricate din materiale obţinute din resurse neregenerabile;

r) taxa pe poluare pentru autovehicule;s) o taxă de 2 lei/l, aplicată uleiurilor ce fac obiectul Hotărârii Guvernului nr.

235/2007 privind gestionarea uleiurilor uzate; s) Administraţia Fondului gestionează şi alte venituri aprobate prin hotărâre a

Guvernului.t) Administraţia Fondului gestionează un cont separat, la Trezoreria Statului, în

care se încasează, începând cu data de 1 ianuarie 2011, de la producătorii de echipamente electrice şi electronice, respectiv de la organizaţiile colective sumele reprezentând garanţia constituită conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 448/2005 privind deşeurile de echipamente electrice şi electronice, cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru a îndeplini obligaţiile asumate de România în procesul de negociere a Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană, Administraţia Fondului pentru Mediu finanţează, în principal, următoarele categorii de proiecte:

a) controlul şi reducerea poluării aerului, apei şi solului, inclusiv prin utilizarea unor tehnologii curate;

b) protecţia resurselor naturale;c) gestionarea deşeurilor, inclusiv a deşeurilor periculoase;d) protecţia şi conservarea biodiversităţii;e) educaţia şi conştientizarea publicului privind protecţia mediului. Fondul pentru mediu, aşa cum este reglementat în actele normative în vigoare,

reprezintă un instrument util destinat finanţării proiectelor de protecţia mediului, asigurând resursele financiare necesare pentru implementarea efectivă a legislaţiei privind protecţia mediului înconjurător, armonizat cu prevederuile acquis-ului comunitar.

4.5. EVALUAREA IMPACTULUI DE MEDIU

Tipurile de bilanţ de mediuCunoaşterea detaliată a tuturor modificărilor pe care activitatea economico –

socială le provoacă în mediul înconjurător este foarte utilă pentru propunerea unor măsuri adecvate de protecţie. Studiile privind impactul unor activităţi asupra mediului se fac înainte de începerea activităţii (respectiv în faza de proiect), fie în perioada de activitate când se pot face bilanţuri de mediu sau activităţi de audit ecologic.

Identificarea, estimarea şi aprecierea fenomenelor ecologice cuprinde mai multe tipuri de activităţi care se pot grupa în conceptul „Evaluarea impactului ecologic”. Există mai multe definiţii ale principalelor acţiuni care intră în această sferă, dintre care le vom prezenta pe cele mai importante.

Studiul de impact reprezintă investigarea ştiinţifică a efectelor complexe ce rezultă sau ar rezulta din relaţia unei activităţi ce se intenţionează să fie promovată cu mediul înconjurător, în vederea recomandărilor măsurilor de minimalizare a efectelor

negative a acestei relaţii în cadrul obţinerii acordului de mediu. Rezultă că studiile de impact se realizează înaintea intrării în funcţiune a unui obiectiv.

Bilanţul de impact reprezintă procedura de a obţine informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative, cumulate, prezente, anterioare şi anticipate, care fac parte din acţiunea de autorizare a unei activităţi existente.

Pentru întocmirea bilanţului de mediu există mai multe etape sau proceduri în funcţie de volumul de informaţii necesar autorizării, stabilirii volumului noxelor etc. Putem astfel identifica următoarele proceduri:

Bilanţul de mediu de nivel 0 (BM 0). Este alcătuit dintr-o fişă de verificare care conţine elemente caracteristice activităţii şi care permite autorităţii de mediu competente să identifice şi să stabilească necesitatea efectuării unui bilanţ de mediu sau de privatizare a unei societăţi comerciale.

Bilanţul de mediu de nivel 1 (BM I). Studiul de mediu constă din culegerea de date şi documentare (fără prelevare de probe şi fără analize de laborator), rezultand un document care include toate elementele analizei tehnice a aspectelor de mediu pentru luarea unei decizii privind dimensionarea impactului de mediu potenţial sau efectiv de pe un amplasament.

Bilanţul de mediu de nivel 2 (BM II). Se obţine din investigaţii asupra unui amplasament, efectuate în cadrul unui bilanţ de mediu, pentru a cuantifica dimensiunea poluării prin prelevări de probe şi analize fizice, chimice sau biologice ale factorilor de mediu.

Componentele şi etapele evaluării impactului ecologicImpactul ecologic poate fi evaluat printr-o multitudine de activităţi care se pot

desfăşura în diferite etape. În general, acestea sunt următoarele:a) Analiza preliminară. În această etapă se identifică, se selectează obiectivele şi

se delimitează aria impactului ecologic.b) Etapa identificării efectelor în care se analizează sistemul integral şi pe

componentele care generează impactul de mediu, ariile de impact şi se descriu efectele potenţiale sau reale.

c) Etapa estimării efectelor, în special a mărimii şi importanţei acestora.d) Etapa proiectării acţiunilor şi strategiilor în care sunt identificate acţiunile

menite să contracareze efectele negative sau care stimulează efectele pozitive şi sunt proiectate strategiile de acţiune (etape, fonduri).

e) Evaluarea complexă şi propunerea planului de acţiune, comunicarea şi mediatizarea rezultatelor, transmiterea acestora la factorii de decizie.

Structura unui raport de evaluare a impactului ecologicUn raport de evaluare care să dea dimensiunea şi impactul de mediu al unei

activităţi trebuie să urmărească în general un mod de întocmire care să-l poată face util şi uşor accesibil. De aceea, pentru acest gen de rapoarte s-a standardizat următorul mod de întocmire:

Titlul şi informaţii generale;Rezumatul raportului;Cuprinsul raportului: acesta va cuprinde următoarele capitole: scopul şi

necesitatea acţiunii, alternativele incluzând acţiunile propuse, consecinţele ecologice ale alternativelor, comentarii, lista colaboratorilor.

Conţinutul cadru al studiilor de impacta) Date generale: profilul de activitate şi denumirea firmei, amplasamentul,

titularul activităţii sau al proiectului;b) Descrierea activităţii propuse; c) Amplasarea în mediu;d) Aşezările umane şi alte obiective de interes public;e) Sursele de poluanţi şi protecţia factorilor de mediu; f) Impactul produs asupra mediului înconjurător:-dispersia poluanţilor şi tipul acestora;- aria de extindere şi modificările calitative ale poluanţilor;- modul specific de acţiune al poluanţilor şi posibilele efecte, negative sau

pozitive;- modul de reducere a impactului produs de poluare asupra fiecărui factor de

mediu (prin tehnologie, lucrări, dotări şi măsuri speciale sau suplimentare pentru reţinerea poluanţilor).

g) Evaluarea impactului şi concluzii; se vor formula concluzii privind gradul de afectare al factorilor de mediu şi al sănătăţii populaţiei, precum şi asupra efectelor benefice ale proiectului sau activităţii.

Studiul se încheie cu recomandări fundamentale legate de îmbunătăţirea proiectului, eventual de schimbarea amplasamentului, introducerea de tehnologii alternative, dotări şi amenajări speciale sau chiar, în cazuri justificate, de renunţare la activitatea propusă.

Întocmirea bilanţurilor de mediuBilanţurile de mediu reprezintă procedura de a stabili pentru un agent economic

sau o activitate în general cauzele şi consecinţele efectelor negative, anterioare şi prezente asupra mediului, ca urmare a activităţii sale.

Se întocmesc trei tipuri de bilanţ de mediu (BM 0, BM I şi BM II), în ordine, respectiv în cascadă, în funcţie de impactul potenţial sau real al fiecărei activităţi. În situaţia în care nu există un impact negativ asupra mediului se poate elibera autorizaţia de funcţionare doar după completarea formularelor cerute de BM 0. În situaţia în care există un impact potenţial de mediu, se solicită BM de nivel 1 sau 2.

Conţinutul bilanţului de mediu 0 (BM 0)BM 0 se caracterizează prin următoarele:-cerinţe minime când este puţin probabilă existenţa unui impact;- se execută de către titularul activităţii care va completa o fişă tip (relativ simplă

ca volum de informaţii);- informaţiile prezentate vor fi susţinute cu acte, eventual cu dovezi fotografice.În absenţa impactului de mediu se poate elibera autorizaţia iar la un impact

potenţial de mediu se solicită BM I sau II.Conţinutul bilanţului de mediu IÎn termeni generali, secţiunile bilanţului de mediu de nivel I trebuie să identifice

domeniile în care impactul asupra mediului produse de amplasamentele şi instalaţiile analizate, poate fi semnificativ. Lucrările se vor concentra asupra modului de conformare cu prevederile legislaţiei existente sau în curs de adoptare.Domeniile de analiză ale BM I sunt următoarele:

• utilizarea terenului în zona amplasamentului obiectivului în vecinătatea acestuia;

• istoricul zonei;• posibilitatea poluării solului;• depozitarea deşeurilor;• condensatori / transformatori electrici;• securitatea zonei;• măsuri de pază împotriva incendiilor;• protecţia muncii şi igiena locului de muncă;• evacuarea apelor uzate;• emisii atmosferice;• impactul zgomotului;• proximitatea reţelelor de înaltă tensiune.Finalizarea bilanţului de mediu de nivel I se face prin raportul la bilanţ care

reprezintă o sinteză şi analiză tehnică de esenţă care să permită autorităţii de mediu să aprecieze în ce măsură activitatea analizată prezintă sau nu dovada unei poluări potenţiale semnificative. Raportul nu trebuie să reia informaţiile primare prezentate în raport ci să facă un rezumat succint al acestora, să interpreteze datele şi să formuleze concluzii şi recomandări

Conţinutul bilanţului de mediu IIAşa cum am arătat, în bilanţul de mediu I studiile sunt legate de aspecte care

reies în urma analizei activităţilor, sectoarelor şi tehnologiilor, fără a se proceda la prelevări de probe şi analizele de laborator ale acestora. Bilanţul de mediu de nivel II reprezintă o etapă superioară de analizare a unei activităţi în raport cu cerinţele de mediu. În această etapă se adâncesc şi se clarifică natura şi intensitatea poluării prin prelevări de probe şi analize corespunzătoare. Condiţiile de prelevare stabilesc secţiunile (respectiv amplasamentele punctelor de prelevare), frecvenţa de prelevare pentru fiecare zonă sau factor, numărul de probe, etc. Aceste elemente vor ţine cont de efortul financiar necesar pentru toate analizele relevante, durata tuturor activităţilor impuse de realizarea acestor cerinţe, dotarea materială şi aparatura necesară pentru realizarea unor astfel de investigaţii.

Finalizarea evaluării de nivel BM II se face prin raportul la bilanţul de mediu. Acesta este organizat în două mari părţi:

- Descrierea investigaţiilor şi rezultatelor acestora;- Concluzii şi recomandări privind soluţiile de reducere a poluării.Finalizarea procedurii de autorizare a unei activităţi constă în valorificarea

rapoartelor la bilanţurile de mediu prin întocmirea unui Program pentru conformare.Necesitatea acestui program se stabileşte de către autoritatea de mediu când este evidenţiată o situaţie de neconformitate raportată la standardele sau reglementările în vigoare. Programul pentru conformare este negociat între Autoritatea de mediu şi agentul economic care, de altfel, este şi cel care îl întocmeşte.

TEMA 5ECO-ECONOMIA

O economie este suportabilă, doar dacă respectă principiile ecologiei. Pentru ca o economie să susţină progresul, ea trebuie să satisfacă principiile fundamentale ale ecologiei. Dacă nu le satisface, atunci economia va intra în declin şi în cele din urmă va colapsa.

Piaţa nu recunoaşte conceptele ecologice de producţie suportabilă şi nici nu respectă echilibrul naturii. De exemplu, piaţa nu acordă atenţie dezechilibrului în creştere continuă dintre emisia de carbon şi capacitatea naturii de a fixa carbonul, şi, cu atât mai puţin rolului pe care îl joacă arderea combustibililor fosili în crearea dezechilibrului. Pentru majoritatea economiştilor, o creştere a nivelului atmosferic al dioxidului de carbon (C02) este de mică importanţă. Pentru un ecologist, o asemenea creştere - generată de utilizarea combustibililor fosili - constituie un semnal pentru necesitatea trecerii către alte surse de energie, în scopul de a evita creşterea temperaturilor, topirea gheţii şi ridicarea nivelului mării.

O eco-economie este o economie care satisface cerinţele noastre, fără a nimici perspectivele generaţiilor viitoare de a-şi realiza cerinţele lor, după cum a subliniat Comisia Brundtland în 1985. O economie durabilă respectă producţia suportabilă a ecosistemelor de care depind: zonele piscicole, pădurile, păşunile şi terenurile agricole. O anumită zonă piscicolă poate suporta o recoltare de o anumită mărime, dar dacă exploatarea zonelor piscicole excede producţia suportabilă, chiar cu o valoare minimă - să zicem, cu 2% pe an - stocurile de peşte încep să se reducă şi, în cele din urmă vor dispărea. Atâta timp cât recolta nu depăşeşte producţia suportabilă, ea poate fi menţinută pe perioade nedefinite. Acelaşi lucru este valabil pentru păduri şi păşuni.

Natura se bazează pe echilibre. Acestea includ echilibrele dintre eroziunea solului şi formarea noului sol, dintre emisia de carbon şi fixarea carbonului ş.a.m.d. În natură, deşeul unui organism constituie suportul vital al altuia. Nutrienţii sunt permanent reciclaţi.

Ecologiştii apreciază rolul fotosintezei, procesul prin care plantele convertesc energia solară în energia biochimică care reprezintă suportul vieţii pe planeta noastră. Orice fenomen care reduce producerea fotosintezei, cum ar fi deşertificarea, asfaltarea terenurilor productive sau creşterea acidităţii lacurilor datorită ploilor acide, reduce şi productivitatea planetei .

Serviciile furnizate de ecosisteme pot, uneori, sa fie mai valoroase decât bunurile, iar valoarea serviciilor trebuie calculată şi încorporată în semnalele pieţei, pentru a fi protejate. Deşi evaluarea serviciilor nu este un lucru simplu, orice estimare rezonabilă este de departe mai bună decât presupunerea că ele nu costă nimic, aşa cum se întâmplă în prezent.

O pădure situată în bazinul superior al unui curs de apă poate furniza servicii cum sunt controlul debitului şi reciclarea precipitaţiilor înspre interiorul uscatului, servicii care sunt de câteva ori mai valoroase decât producţia ei de masă lemnoasă..

Semnalele pieţei nu reflectă asta, din cauză că cei care taie copacii nu suportă costurile reducerii serviciilor pădurii.

Convertirea economiei într-o eco - economie constituie o provocare extraordinară. Scara creşterii economice mondiale evidenţiază dimensiunile provocării. Creşterea producţiei mondiale de bunuri şi servicii de la 6.000 de miliarde de dolari în 1950 la 43.000 de miliarde de dolari în 2000 a provocat o devastare a mediului, la o scară pe care cu greu ne-am fi putut-o imagina cu o jumătate de secol în urmă. Dacă economia mondială va continua să se dezvolte cu rata de 3 procente pe an, producţia de bunuri şi servicii va creşte de 4 ori în următoarea ju- mătate de secol, atingând valoarea de 172.000 de miliarde de dolari.

Deşi conceptul de dezvoltare durabilă a apărut cu un sfert de veac în urmă, nici o ţară nu are o strategie de construire a unei eco-economii pentru a reechilibra balanţa de carbon, pentru a stabiliza populaţia şi cotele apelor şi pentru a-şi conserva pădurile, solurile şi diversitatea regnului vegetal şi animal. Putem găsi anumite ţări care au succes într-unul sau mai multe elemente de restructurare, dar nici una dintre ele nu progresează în mod satisfăcător pe toate fronturile.

Dintre toate ţările, Danemarca este liderul eco-economiei. Ea şi-a stabilizat populaţia, a interzis construirea de termocentrale pe cărbune, a interzis utilizarea recipientelor de unică folosinţă pentru băuturi, şi, acum, 15 procente din energia electrică o produce folosind forţa vântului. În plus, şi-a restructurat reţeaua de transport urban: 32 de procente din toate deplasările prin Copenhaga se fac cu bicicleta. Danemarca, însă, încă nu este aproape de un echilibru între emisia de carbon şi fixarea lui, dar se îndreaptă spre această realizare.

Principalele direcţii ale eco-economiei sunt următoarele:

- Stabilizarea populaţiei globului la o dimensiune suportabilă de cătreplanetă;- echilibrarea producţiei de CO2 cu capacitatea biologică de fixare a acestuia; -

reducerea consumului de combustibili fosili şi creşterea producţiei de energie neconvenţională (energie solară, eoliană, centrale electrice şi automobile care consumă hidrogen);

- Reducerea eroziunii solului;- Regenerarea pădurilor;- Utilizarea mai raţională a apei în agricultură;- Reutilizarea deşeurilor;- Reducerea poluării:- Restructurarea industriei: înmulţirea fermelor piscicole, fabricarea bicicletelor,

construcţia fermelor eoliene, producerea hidrogenului şi fabricarea de motoare pe bază de hidrogen pentru automobile (motoare celulare), fabricarea de celule solare, împăduriri şi plantaţii forestiere pentru exploatarea lemnului, etc.

Vor exista şi activităţi care vor regresa în eco-economie: extracţia cărbunelui şi petrolului, scăderea numărului de centrale electrice nucleare, defrişarea suprafeţelor forestiere, fabricarea produselor de unică folosinţă,fabricarea automobilelor clasice.

Oportunităţi pentru investiţii:investiţii în energie regenerabilă:Se consideră că în momentul actual există tehnologii pentru înlocuirea, într-o măsură însemnată, a

sistemelor de producerea energiei pe bază de combustibili fosili cu sisteme de producere a energiei din surse regenerabile, dar sunt necesare investiţii foarte mari.

Energia eoliană este în continuă dezvoltare, câteva exemple fiind semnificative:- Danemarca obţine 15% din energia electrică de la turbinele eoliene;- În Germania, landul Schleswig-Holstein – 20% din totalul energiei produse,

provine din surse eoliene;- Provincia Navarra din Spania – 22% din energia consumată provine din

centrale eoliene.În capacitate absolută de generare, lider mondial rămâne Germania (peste 6.000

megawaţi) urmată de SUA (~ 3.000), Spania, Danemarca etc. Preţul mediu pe Kw produs s-a redus în ţările mari producătoare de la 38 cenţi în 1980 la cca. 4 cenţi în prezent.

Franţa a propus pentru 2010 producerea a 5.000 megawaţi pe baza energiei eoliene. Programe importante mai au: Marea Britanie, Argentina, China, India etc. Pentru Europa, Asociaţia Europeană pentru Energie Eoliană estimează că în anul 2011 capacitatea de producţie a energiei electrice pe baze eoliene va atinge ~ 50.000 megawaţi.

O altă posibilitate de reducere a consumului de combustibil fosil este creşterea producţiei de energie solară.

Descoperirea în 1952, (Laboratoarele Bell, New Jersey), a posibilităţii de transformare a energiei solare în energie electrică a creat o serie de noi oportunităţi. Iniţial a fost folosită doar pentru alimentarea sateliţilor, apoi pentru calculatoare de buzunar şi alte aparate mici. Utilizarea s-a extins pentru alimentarea cu electricitate mai ales pentru localităţi sau utilaje izolate (exemplu pentru pompe de extragere a apei). Montarea cea mai simplă se face pe acoperişurile caselor, sau pe o parte a pereţilor expuşi la soare. Acoperişul unei clădiri devine astfel o mică centrală electrică. În Japonia se estimează că, în urma descoperirii unui nou material cu proprietăţi fotoelectrice, se poate dezvolta producerea energiei electrice până la 4.600 megawaţi în vitorii ani. În Germania, SUA, Elveţia, unele clădiri au încorporate în faţade materiale fotoelectrice pentru generarea electricităţii.

Vânzările mondiale de celule solare au un ritm de creştere din ce în ce mai mare. În ultimii ani, producţia de celule solare înregisrează în Japonia, după unele date, o capacitate totală de peste 80 megawaţi/an, în SUA - peste 60 megawaţi/an, iar înEuropa – peste 40 megawaţi/an. Preţul este încă ridicat, dar se estimează că va scădea (în prezent este de circa 3.500 USD/ Kw instalat)

Utilizarea energiei termale

Iniţial energia geotermală s-a folosit doar pentru băile termale. S-a utilizat prima dată în producerea energiei electrice, în 1904, în Italia. În decursul anilor, activitatea s-a amplificat, în anul 2000 cca. 9.000 de megawaţi fiind produşi, pe plan mondial, prin utilizarea energiei geotermale.

Pe locul I se află SUA cu cca. 3.000 megawaţi instalaţi (1% din producţie). Alte state: Filipine (26% din producţia de energie electrică), Nicaragua (28%) etc. Programul energetic al SUA prevede o creştere a ponderii acestui tip de energie până la 20% în anul 2020.

Energia nucleară, deşi ieftină în aparenţă, nu mai este în prezent atractivă datorită costurilor mari generate de dezactivarea centralelor vechi şi a problemelor care se pun la stocarea reziduurilor de la combustibilul nuclear folosit.

În ecoeconomie, hidrogenul va fi combustibilul predominant care va înlocui petrolul. Pentru aceasta el trebuie să fie produs şi stocat.Producerea pe poate baza pe procedeul de electroliză al apei folosind energia electrică generată de centralele eoliene

Proiectarea economiei noilor materiale

Pe plan mondial se prelucrează anual 26 de miliarde de tone de materiale, din care 20 miliarde tone sunt alcătuite din piatră, pietriş şi nisip, utilizate pentru construcţii şi drumuri şi 1 miliard de tone de minereu de fier . Prelucrarea unor materiale, ca de exemplu bijuteriile din aur, necesită mai cantităţi de materiale. De exemplu, 1 g de aur se obţine din prelucrarea a 200-400 kg minereu, cel mai adesea prin spălare cu cianură. Prelucrarea vastelor cantităţi de minereuri pentru a produce metale înseamnă poluarea locală a aerului şi apei.

Biocombustibilul

Determinată la început de şocurile de pe piaţa petrolului din anii 1970, producţia de biocombustibili – în principal producţia de etanol din trestie de zahăr, în Brazilia, şi din porumb, în Statele Unite – s-a dezvoltat rapid timp de câţiva ani, trecând apoi printr-o perioadă de stagnare în anii 1990. După 2000, când preţul petrolului a început să crească, aînceput să capete din nou elan. Între timp, Europa, în frunte cu Germania şi Franţa, a început să extragă biomotorină din rapiţă.

Producţia de biocombustibili în 2005 a atins aproape 2 % din consumul mondial de benzină. Din 2000 până în 2005, producţia de etanol la nivel mondial a crescut de la 4,6 la 12,2 miliarde galoane, o creştere cu 165 %, iar tendinţa este în continuare de creştere.

Producţia de biomotorină, care a pornit de la 251 milioane galoane, a ajuns la 790 milioane galoane în 2005, deci mai mult decât triplul cantităţii iniţiale. Brazilia, care utilizează trestia de zahăr ca materie primă pentru etanol, produce în jur de 4 miliarde galoane anual, satisfăcând astfel 40% din cererea internă de combustibili auto.

Statele Unite, care utilizează porumbul ca materie primă, a produs 3,4 miliarde galoane etanol în 2004, aceasta reprezentând puţin sub 2% din combustibilul necesar vastului său parc auto.

Previziunile pentru anii următori arată că producţia de etanol în Statele Unite o va depăşi pe cea din Brazilia, cel puţin temporar. În SUA producţia de biocombustibil creşte rapid datorită subvenţiei de 1 dolar / galon.

Europa se situează pe locul trei la producţia de etanol, “partea leului” fiind deţinută de Franţa, Marea Britanie şi Spania. Distileriile din Europa utilizează, în cea mai mare parte, trestie de zahăr, grâu şi orz.

India, cel de-al doilea producător mondial de trestie de zahăr, operează în momentul de faţă cca 20 de instalaţii de producere a etanolului şi estimează punerea la punct a altor câteva în anii următori. De asemenea, în China sunt în funcţiune cel puţin patru instalaţii de producere a etanolului, estimate a produce până la 360 milioane galoane de etanol combustibil, în cea mai mare parte din porumb şi grâu.

Dacă etanolul se produce în special din trestie şi porumb în ţări precum Statele Unite, Brazilia, India, Columbia - Europa s-a orientat spre producerea biocombustibilului utilizat de motoarele Diesel. În acest domeniu, Europa este lider, bazându-se pe uleiul de rapiţă, care are condiţii bune de producţie în multe ţări europene, inclusiv în România.

Astfel, Germania produce anual în medie cca 350 milioane galoane de biocombustibil Diesel – reprezentând 3% din procesul propriu şi producţia este în creştere. Franţa cu 180 200 milioane galoane produse anual, îşi propune să crească producţia la cca 300 milioane galoane.

Pentru a înţelege mai bine dimensiunile fenomenului, reamintim câteva echivalenţe:

1 galon SUA = ≈ 3,78 l; 1 baril SUA = 42 galoni = 158,98 l O altă opţiune pentru producerea etanolului, poate şi mai promiţătoare, este

utilizarea de enzime în vederea descompunerii materialelor celulozice, cum ar fi iarba de preerie, o plantă perenă ce creşte viguros, sau copaci care cresc rapid, cum ar fi plopii hibrizi. Deosebit de important este existenţa unui echilibru între diferitele modalităţi de producere a energiei. Dacă se vor extinde prea mult culturile de trestie de zahăr în ţări ca Indonezia sau Malaezia, va apărea o scădere accentuată a biodiversităţii. Oricum, agricultura, care trebuie să asigure hrana la 6,5 miliarde oameni trebuie să facă faţă şi acestei provocări.

TEMA 6PĂSTRAREA BIODIVERSITĂŢII

6.1. INDICATORI AI BIODIVERSITĂŢII

Biodiversitatea reprezintă variabilitatea, respectiv aspectul extrem de deosebit morfologic şi fiziologic al organismele vii provenite din ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi al complexelor ecologice din care acestea fac parte. Specii de toate tipurile sunt ameninţate de distrugerea habitatului, în principal prin pierderea pădurilor tropicale. Alterarea habitatului din cauza creşterii temperaturii, a poluării chimice sau a introducerii de specii exotice poate, de asemenea, decima atât speciile vegetale, cât şi pe cele animale.

Dispariţia treptată a diferitelor forme de viaţă alterează ecosistemul, diminuând serviciile furnizate de natură, cum sunt polenizarea, răspândirea seminţelor, controlul insectelor şi ciclurile nutritive.

Se apreciază că, în prezent, sunt în pericol iminent de extincţie cca. 12% din cele aproape 10.000 de specii de păsări, 24% din cele 4763 de specii de mamifere ale planetei şi cca. 30% din cele 25.000 de specii de peştI. Dintre mamifere, cele 600 de specii de primate cunoscute sunt la limita de risc.

În general, pentru aprecierea biodiversităţii unui anumit ecosistem, se utilizează diferiţi indici ecologici. Indicele de diversitate este raportul dintre numărul total de specii şi numărul de indivizi dintr-o biocenoză. Varietatea specifică apreciază numărul de specii observate într-o populaţie pe unitatea de suprafaţă. Alţi indici de diversitate specifică exprimă „varietatea specifică” printr-un simplu raport între densitatea specifică (S) şi numărul total de indivizi (N).

Păstrarea biodiversităţii este un imperativ major al lumii contemporane. Dacă între anii 1900-1960 rata de dispariţie a speciilor a fost evaluată la o specie pe an, în deceniul al optulea a ajuns la 100 de specii pe an –, iar către anul 2000, circa 3000 de specii anual.Consecinţele sunt incalculabile, aceste specii fiind valori definitiv pierdute din patrimoniul natural al Terrei şi din cel ştiinţific.

Menţinerea biodiversităţii la un anumit nivel calitativ se realizează prin crearea de arii protejate (parcuri naţionale, rezervaţii etc.), prin programe de cercetare şi administrare judicioasă a unor ecosisteme ameninţate etc.

6.2.ARII PROTEJATE ŞI REZERVAŢII NATURALE ÎN ROMÂNIA

Începutul problematicii de protecţie a naturii care s-a dezvoltat, ulterior, în domeniul larg al protecţiei mediului ambiant, a reprezentat în prima etapă o atitudine civică, estetică şi ştiinţifică pentru protecţia unor frumuseţi şi a unor resurse naturale. Printre pionierii recunoscuţi în domeniul ocrotirii naturii, care au trăit la sfârşitul secolului al XIX-lea, au fost: botanistul D. Grecescu, medicul balneolog I. Bemarth şi pictorul N. Grigorescu, sprijiniţi apoi de competenţa oamenilor de ştiinţă D. Brândză, S. Mehedinţi, I. Lichiardopol, P. Antonescu , Gr. Antipa, I. Prodan ş.a., care au luat atitudine (P. Antonescu la Congresul Naţional de Agricultură de la Viena - 1907) şi au

făcut propuneri concrete pentru protejarea unor peisaje naturale, a unor specii de plante, păsări şi animale rare, declarate ulterior monumente ale naturii.

Aceste iniţiative au fost dezvoltate ulterior prin înfiinţarea unor asociaţii, precum „Societatea de turism şi protecţia naturii” (1920), care a propus împrejmuirea unor rezervaţii şi înfiinţarea de parcuri naţionale în România.

Rezultatul acţiunii acestor pasionaţi oameni de ştiinţă s-a concretizat la Cluj, în 1928, la „Congresul naturaliştilor din România”unde s-a propus şi apoi s-au făcut demersuri pentru convingerea autorităţilor de necesitatea unei legi speciale pentru ocrotirea comorilor naturale, lege votată la 7 iulie 1930, ca prima lege de protecţie a naturii, deci, a mediului, din România.

Efectul acestei legi nu a întârziat să apară, mai întâi prin organizarea „Comisiei monumentelor naturii", apoi a unui birou cu atribuţii ştiinţifice şi administrative. Ulterior, s-au organizat comisii regionale pentru ocrotirea naturii la Cluj (1933), la Craiova (1936) şi la Iaşi (1938) a căror muncă s-a concretizat, în perioada 1930-1943, prin declararea unui număr de 36 de rezervaţii naturale, cu o suprafaţă totală de cca. 15.000 ha, în care s-a interzis distrugerea unor plante şi animale rare.

Între rezervaţiile naturale se numără o parte din rezervaţiile principale din zona carpatică: Pietrosul Rodnei, Piatra Craiului, Valea Bâlei din Făgăraş, Parângul, Codrul Secular Slătioara, Pădurea Mociar, Dosul Laurului, Pădurea Letea.

În anul 1935, a fost înfiinţat Parcul Naţional Retezat cu o suprafaţă de 13.000 ha, care cuprinde păduri semivirgine, peisaje alpine, lacuri glaciare, păşuni alpine, precum şi diferite specii valoroase de plante şi animale. Dintre lacurile glaciare, de o rară frumuseţe, amintim Bucura care are o suprafaţă de 12 ha şi Zănoaga - cel mai adânc din ţară - având 22,5 m adâncime. În prezent Parcul Naţional Retezat are o suprafaţă de 38.000 ha, din care 18.000 ha constituie rezervaţia integrală.

Alături de parcuri şi rezervaţii naturale, Comisia monumentelor naturii a mai propus trecerea în regim de protecţie, ca monumente ale naturii a unor specii de plante şi animale ameninţate cu dispariţia.

Dintre plantele ocrotite amintim: floarea de colţ, bujorul românesc de la Comana, nufărul de la Băile 1 Mai - Oradea, mesteacănul pitic, laurul, tisa etc.

Dintre animalele apărate de lege menţionăm: egretele, pelicanii, păsările răpitoare, dropia, cocoşul de munte, râsul, capra neagră etc. În anul 1950, prin Decretul nr. 237 din 7 octombrie, completat prin HCM nr. 518 din 1954, s-a legiferat afilierea Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii pe lângă Prezidiul Academiei Române. Totodată, s-a stabilit pentru prima dată, prin lege, că monumentele naturii sunt bunuri naţionale cu rol ştiinţific şi de educare. Astfel numărul rezervaţiilor a crescut de la 34 (1944) cu o suprafaţă de 15.000 ha la 130 (1965) cu o suprafaţă de 75.000 ha. În prezent, sunt ocrotite peste 450 teritorii cu o suprafaţă de peste 2.020 mii ha.

După trecerea la Academie, Comisia Monumentelor Naturii a desfăşurat o activitate prodigioasă sub conducerea prof. Valeriu Puşcariu (format la şcoala lui E. Racoviţă), colaborator al prof. Nicolae Botnariuc, membru al Academiei Române.

Ca urmare a propunerilor ştiinţifice fundamentate ale Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii de pe lângă Prezidiul Academiei Române au fost decretate, în anul 1990, 11 parcuri naţionale: Munţii Rodnei, Munţii Călimani, Muntele Ceahlău, Munţii Piatra Craiului, Masivul Cozia, Domogled- Valea Cernei, Cheile Nerei –

Beuşniţa, Semenic - Cheile Caraşului, Cheile Bicazului - Lacul Roşu, Munţii Apuseni, Delta Dunării şi două parcuri naturale: Bucegi, Grădiştea Muncelului - Cioclovina.

În anul 1979, la a IV-a sesiune a Consiliului Internaţional de Coordonare a Programului „Om-Biosferă", s-a propus ca Parcul Naţional Retezat şi rezervaţiile ştiinţifice Pietrosul Mare din munţii Rodnei şi Roşca-Letea din Delta Dunării să fie incluse în reţeaua internaţională a rezervaţiilor biosferei, propunere materializată în ianuarie 1980, prin semnătura directorului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO).

Ocrotirea naturii a devenit, astăzi, în România, o problemă care se bucură de atenţia cuvenită. Oamenii de ştiinţă - biologi, chimişti, geografi, geologi, agronomi şi silvicultori - au dus o muncă metodică de cercetare ştiinţifică, abordând numeroase teme inspirate din rezervaţiile naturale, contribuind şi în acest fel al cunoaşterea şi ocrotirea lor. Numărul total de arii protejate în ţara noastră este în prezent de cca 1000.

6.3 PARCURILE NAŢIONALE ŞI ARIILE PROTEJATE (REZERVAŢIILE)

Ariile protejate reprezintă suprafeţele de teren, care au sau reprezintă o bogăţie naturală specifică. Pentru acest fapt sunt supuse unui regim special având ca scop conservarea resurselor naturale, a diversităţii biologice precum şi menţinerea stabilităţii ecologice a regiunilor limitrofe.Ariile protejate constituie un model de utilizare raţională a terenurilor marginale, a suprafeţelor antropizate, au supraveghere continuă şi servesc atât pentru cercetare cât şi pentru educaţia cetăţenilor în spiritul grijii faţă de natură, concomitent cu o utilitate publică pentru recreere şi turism.

Clasificarea ariilor protejateÎn funcţie de obiectivele şi elementele care le caracterizează, s-au definit zece

categorii (tipuri) de arii protejate:În ultima perioadă, pentru simplificare ariile protejate se împart în 6 grupe

principale. Acestea sunt următoarele:1. Rezervaţii ale biosferei2. Parcuri naţionale3. Parcuri naturale4. Rezervaţii ştiinţifice5. Rezervaţii naturale6. Monumente ale naturiiDatele statistice cu privire la ariile protejate sunt prezentate în tabelul 4.• Rezervaţiile biosfereiAceste rezervaţii includ zone ale biosferei în care s-au luat măsuri de protecţie,

în scopul menţinerii proceselor naturale într-o stare netulburată, pentru a avea exemple reprezentative ecologice ale mediului natural; sunt incluse într-un program ştiinţific internaţional.

Tabelul 2Suprafaţa ariilor protejate în România, anul 2007

Nr. Tipul de arie protejată Număr Suprafaţa (ha)1. Rezervaţii ale biosferei 3 664.4462. Rezervaţii ştiinţifice 55 111.2773. Parcuri naţionale 13 318.9174. Monumente ale naturii 234 7.7055. Rezervaţii naturale 617 204.3556. Parcuri naturale 14 757.537TOTAL 2.064.237

Rezervaţiile biosferei sunt desemnate exclusiv pentru a proteja regiuni unice. Importanţa lor este diferită, în special în legătură cu cercetarea ştiinţifică, accesibilitatea, supravegherea continuă, activităţi formative instructive, şi demonstraţii, fără a se omite scopul de conservare. În aceste cazuri, elementul uman este vital pentru funcţionarea rezervaţiilor biosferei.

Pe teritoriul ţării noastre au fost declarate trei rezervaţii ale biosferei (tabelul 3).

Tabelul 5Rezervaţiile biosferei din România

Nr. crt.

Denumire Judeţul Suprafaţa (ha)

Act normativ de înfiinţare

1. Delta Dunării

Tulcea / Constanţa

580.000 Legea 82/1992

2. M-ţii Retezat

Hunedoara 38.047 HCM 593/1935

3. M-ţii Rodnei Maramureş 46.399 OMM 7/1990TOTAL 664.446

• Parcurile naţionaleSunt, în general, suprafeţe mari, care pot include mai multe ecosisteme

nemodificate sau puţin modificate prin exploatarea de către om. În aceste ecosisteme, speciile vegetale şi animale şi sit-urile geomorfologice, precum şi habitatele, prezintă un interes special din punct de vedere ştiinţific, educativ, sau recreativ, deoarece cuprind peisaje naturale de mare valoare estetică.

Respectarea entităţilor ecologice, prin măsuri luate de autorităţi competente la nivel de stat, împiedică, reduc sau elimină, pe cât posibil, pe întreaga suprafaţă, exploatările sau ocupaţiile antropice diverse, precum activităţile agropastorale, miniere, vânătoarea, pescuitul, efectuarea de construcţii de interes public, transport, comunicaţii energetice etc., activităţile imobiliare comerciale sau industriale.

Vizitarea şi turismul se fac în condiţiile stabilite prin reglementări specifice numai în scopuri recreative, educative şi culturale.

Accesibilitatea publicului în interiorul parcului este delimitată pe zone în care se admite construcţia de drumuri, de clădiri necesare primirii turiştilor sau

serviciilor de administrare a parcurilor. Situaţia parcurilor naţionale din România la nivelul anului 2004 este prezentată în tabelul 4.

Tabelul 4Situaţia parcurilor naţionale în România

Denumirea parcului Judeţele pe teritoriul

cărora se află

Suprafaţa (ha)

1. Retezat HD 38.0472. Rodna BN, MM, SV 46.3993. Domogled – Valea Cernei CS, MH, GJ 60.1004. Cheile Nerei – Beuşniţa CS 37.1005. Semenic – Cheile Caraşului CS 36.6656. Ceahlău NT 8.3967. Călimani BN, MS, SV 24.0418. Piatra Craiului AG, BV 14.8009. Cheile Bicazului – Hăşmaş HR, NT 6.57510. Cozia VL 17.10011. Munţii Măcinului TL 11.32112. Buila – Vânturariţa VL 4.18613. Defileul Jiului GJ, HD 13.782Total suprafaţă 318.917

• Parcurile naturale sunt arii naturale protejate în scopul conservării unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura, a creat, de-a lungul timpului o zonă distinctă de mare valoare peisagistică şi culturală, deseori cu mare diversitate biologică.

Suprafaţa totală a acestor parcuri este de 757.537 ha (în anul 2007) iar cele mai importante parcuri naturale din România sunt prezentate în tabelul 5.

Tabelul 5Principalele parcuri naturale din România (anul 2007)

Zona Judeţele pe teritoriul cărora se

află

Suprafaţa (ha)

1. Grădiştea Muncelului – Cioclovina HD 10.0002. Porţile de Fier CS, MH 115.6563. Munţii Apuseni AB, BH, CJ 75.7844. Balta Mică a Brăilei BR 17.5295. Bucegi AG, BV, DB, PH 32.6636. Munţii Maramureşului MM 148.8507. Geoparcul Platoul Mehedinţi MH 106.000

• Rezervaţiile ştiinţifice (Rezervaţii naturale integrale)Sunt incluse, de obicei, ecosistemele care cuprind specii de importanţă ştiinţifică

reprezentative pentru regiuni naturale deosebite, zone cu particularităţi biologice sau

geologice remarcabile ca, de exemplu, ariile pentru conservarea resurselor genetice. Mărimea acestor arii este stabilită astfel ca să le asigure integritatea. Procesele naturale trebuie să se desfăşoare în absenţa totală a intervenţiilor directe ale omului. Accesul publicului şi turismul sunt, în general, interzise. Exemple: peisajul lacustru marin Nuntaşi-Istria-Tusla (1610 ha), Cetatea Istria Grindul Saiele (350,0 ha - jud. Constanţa), Bucegi - Abruptul Prahovean (3.748 ha - jud. Prahova), Peştera Muierii (19,0 ha), Peştera Cloşani (15,6 ha-jud. Gorj) etc.

• Monumente ale naturiiAceastă categorie conţine unul sau mai multe elemente particulare de importanţă

naţională excepţională, dar care nu ocupă suprafeţe mari. Ca urmare, suprafaţa rezervată se va extinde numai atât cât este necesar pentru a-i asigura integritatea. Pot prezenta interes pe plan turistic sau pentru odihnă. Multe exemplare de arbori rari sau cu vârste înaintate sunt declarate de asemenea monumente ale naturii.

• Rezervaţii de conservare a naturiiAu ca scop principal protecţia unor „sit-uri sau habitate" deosebite sau esenţiale

pentru fauna sedentară sau migratoare de importanţă naţională sau mondială. Dimensiunile acestor rezervaţii pot fi relativ limitate şi includ zone de cuibărit, biotopuri marine sau lacuri, păduri sau terenuri înierbate etc. Uneori pot fi necesare intervenţii ale omului, pentru a asigura condiţii optime speciilor sau comunităţilor de specii etc. Producţia de resurse exploatabile şi regenerabile poate să aibă un rol secundar.

Aceste terenuri pot fi proprietatea statului, a organizaţiilor sau asociaţiilor cu scop lucrativ, persoanelor private etc., cu condiţia asigurării măsurilor de ocrotire. Exemple: Vulcanii noroioşi de la Pâclele Mari şi Mici(30,0 ha - jud. Buzău), Dunele de la Agigea (25,0 ha), lacul Agigea (86,8 ha), Pădurea Hagieni (392,9 ha - jud. Constanţa).

• Peisaje terestre sau marine protejate. În această categorie se includ două tipuri: a) peisaje cu calităţi estetice deosebite, rezultate din interacţiunea om-natură (ex.: forme tradiţionale de utilizare a spaţiului legate de agricultură, păşunat etc.) şi b) zone naturale pe care omul le-a amenajat pentru odihnă sau turism ca peisaje de-a lungul coastelor mării, a lacurilor, de-a lungul râurilor, în regiuni colinare, de munte etc.

Acestea se pot amenaja ca locuri de importanţă naţională pentru odihnă. Pot fi proprietate privată sau domeniu de utilitate publică. Exemple: Pădurea de Aramă (20,0 ha), Pădurea de Argint (0,5 ha - jud. Neamţ), Tăul fără fund de la Bâgu (4,0 ha - jud. Alba), Muntele Tâmpa (188,2 ha), Pădurea şi mlaştinile eutrofe de la Prejmer (252,0 ha. jud. Braşov).

6.4. UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI PROTECŢIA MEDIULUI ÎN ROMÂNIA

După cum este cunoscut, în Uniunea Europeană protecţia mediului se bucură de o atenţie deosebită. În aproape toate statele dezvoltate din Europa s-a trecut de la faza industriei energofage şi puternic poluante la faza promovării industriilor ecologice, a utilizării carburanţilor cu cel mai redus grad de poluare, a promovării ecotehnicilor în toate activităţile.

Încă de la începutul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, România şi-a propus ca printr-o serie de măsuri legislative şi organizatorice să reducă decalajul care o separă de realizările din Europa în domeniul protecţiei mediului.

În ultimii ani au fost făcute o serie de progrese semnificative în privinţa capacităţii administrative de protecţie a mediului şi a organizării profesionale în domeniu. .

În domeniul legislaţiei orizontale, s-a finalizat metodologia cu privire la participarea publică la luarea deciziilor de mediu dar s-a subliniat necesitatea ca toată legislaţia să se transpună în practică fără întârziere.

În domeniul managementului deşeurilor a fost finalizată transpunerea acquis-ului. A fost întărită capacitatea administrativă, nivelul regional fiind în prezent mai bine pregătit pentru a implementa acquis-ul comunitar în domeniul deşeurilor. S-au elaborat proiectele Planurilor Regionale de Management a Deşeurilor şi s-au luat o serie de alte măsuri importante în direcţia implementării directivelor privind depozitele de deşeuri, deşeurile din ambalaje şi cele provenind echipamentele electrice şi electronice. Totuşi mai este necesară îmbunătăţirea funcţiilor de asistenţă şi consultanţă la nivel naţional.

O serie de măsuri importante de implementare au fost luate în privinţa identificării zonelor de capturare a apei potabile şi a elaborării unui nou registru al sistemelor de colectare şi de tratare a apei menajere. Au fost continuate investiţiile în infrastructură, fiind elaborată şi o nouă strategie financiară.

În domeniul poluării industriale au fost înregistrate progrese în procesul de emitere a permiselor integrate pentru instalaţiile care fac obiectul Directivei privind Prevenirea şi Controlul Integrat al Poluării.

Autoritatea centrală de protecţia mediului are în vedere ca în permanenţă să se urmărească obiectivele:

1. întărirea managementului ecologic;2. conştientizarea opiniei publice;3. pregătirea de specialitate a funcţionarilor din domeniu;4. furnizarea de sprijin logistic tuturor unităţilor cu probleme;5. dotarea cu echipamente pentru monitorizarea calităţii factorilor de mediu etc.Agenţia Naţională de Protecţia Mediului, împreună cu MMDD implementează o

serie de proiecte internaţionale cu valori foarte mari. Un alt segment al societăţii civile, activ în domeniul protecţiei mediului, este

învăţământul românesc, prin introducerea dimensiunii ecologice în programa de învăţământ. Uniunea Europeană finanţează numeroase astfel de proiecte, ce vizează, între altele:

- restructurarea universităţilor, astfel încât să se introducă noi cursuri şi specializări pe problemele mediului;

- pregătirea de scurtă şi lungă durată, atât a profesorilor, cât şi a studenţilor, atât în ţară, cât şi în universităţi partenere din Uniunea Europeană;

- dotarea cu echipamente moderne logistice, informatice şi de laborator;- introducerea dimensiunii multidisciplinare în învăţământul ecologic;- crearea de parteneriate de lungă durată cu mediul întreprinderilor.

PARTEA A II-AELEMENTE DE DREPTUL MEDIULUI

TEMA 7OBIECTUL, SISTEMUL, METODELE ŞI

DEFINIŢIA DREPTULUI MEDIULUI;

Problemele care fac obiectul cursului de ,,Dreptul mediului”- Geneza dreptului mediului:- evoluţia principiilor;- reglementările sectoriale;- regimul autorizaţiilor de mediu;- tehnicile de protecţie a factorilor de mediu;- formele de răspundere şi sancţionare în cazul încălcării reglementărilor de

protecţie a mediului.

7.1. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA DREPTULUI MEDIULUI

Dreptul mediului a apărut ca rezultat al eforturilor oamenilor de ştiinţă pentru stoparea crizei ecologice şi a fenomenelor antropice negative în vederea reducerii graduale a conflictului fundamental dintre biosferă (ecosferă) şi tehnosferă.

Evoluţia Dreptului mediului este marcată de conferinţele mondiale privind mediul şi dezvoltarea de la Stockholm (1972), Rio de Janeiro (1992) şi Johannesburg (2002). La aceste forumuri mondiale au fost elaborate documente de importanţă capitală în perspectiva dezvoltării durabile. Adunarea Generală a ONU din anul 2005 a abordat de asemenea problemele mediului şi dezvoltării durabile, probleme care se regăsesc şi pe agenda a multor întâlniri regionale.

Documentele elaborate cu ocazia acestor conferinţe au contribuit la formarea Dreptului mediului ca instrument de luptă juridică pentru consolidarea unei economii ecologice, pentru continuarea vieţii pe Pământ.

Criza mediului este una din cele mai mari probleme ale lumii contemporane, afectând nu numai generaţia actuală, dar şi pe cele viitoare (vezi şi cap.1.1).

La nivel mondial, complexitatea crizei ecologice a fost semnalată la Conferinţa Mondială privind Mediul şi Dezvoltarea de la Stockholm în anul 1972. Documentele elaborate la această conferinţă au constituit linii directoare pentru direcţionarea acţiunilor globale pentru protecţia mediului.

A urmat Conferinţa de la Rio în anul 1992, care a elaborat un document de mare importanţă intitulat ,,Agenda 21”, menit să promoveze principiile eco-economiei pe parcursul secolului 21. Pornind de la starea universală a mediului, Agenda 21 propune un nou ,, modus vivendi” al omului cu natura, fundamentat pe o lume ,,curată, fertilă, locuibilă, justă şi prosperă”. Aceste cinci obiective universale constituie cele cinci teme ale ,,Agendei 21”. Tematica Agendei 21 a reuşit să-i facă pe conducătorii de state şi opinia publică să conştientizeze faptul că protecşia naturii este o necesitate imediată, ecologia fiind acceptată ca un fundament al dezvoltării.

În prezent, un aşa-numit Dosar ecologic al Terrei ar cuprinde cel puţin următoarele 6 probleme:

a) consecinţele activităţii industriale, respectiv poluarea apei, aerului, solului şi perturbarea condiţiilor de viaţă ale omului şi a ale celorlalte vieţuitoare de pe planetă;

b) perturbări esenţiale şi ireversibile ale echilibrului ecologic al biosferei;c) distrugerea şi epuizarea unor resurse de neînlocuit;d) invazia deşeurilor , atât pe uscat cât şi în mări şi oceane;e) deficienţe în gestionarea mediului, cu consecinţe periculoase pe termen lung,

pentru calitatea vieţii sau chiar pentru continuarea vieţii pe Pământ.f) Probleme grave privind alimentaţia şi sănătatea populaţiei care trăieşte în

ţările lumii a treia, confruntată cu consecinţele subdezvoltării.Reprezentantul României la Conferinţa de la Rio a arătat că şi în România,

problematica mediului este pe lista priorităţilor, pentru că ne confruntăm cu eroziunea solului, despăduriri, salinizarea şi alcalinizarea solurilor irigate, poluarea solului şi a apei, pierderile în anumite ecosisteme, degradarea şi poluarea zonelor de coastă şi a plajelor, utilizarea unor tehnologii poluante, etc. Suntem tot mai afectaţi de problematica ploilor acide, de evacuarea şi transferul deşeurilor toxice, de riscul nuclear cauzat de accidente posibile la reactoarele unor centrale nucleare care funcţionează pe baza unor tehnologii nesigure. Suntem profund îngrijoraţi de degradările care pot apărea în echilibrul mediului ambiant, prin accentuarea efectului de seră la nivel global şi de transformarea teritoriului unor state în platforme de depozitare a deşeurilor poluante.

Nimic nu va putea fi gândit în domeniul industrial, economic, al circulaţiei, al habitatului, fără o evaluare din punct de vedere al mediului. Doar coordonarea ambilor factori-economia şi ecologia- va putea să asigure o dezvoltare durabilă a omenirii.

Actul Unic European defineşte politica mediului pe baza următoarelor principii:- principiul acţiunii preventive;- principiul evitării efectelor negative la sursă;- principiul penalizării financiare a poluatorilor;- principiul integrării metodelor de protecţie;- principiul precauţiei;- principiul înaltului nivel al protecţiei.Prin Actul Unic European, se stabileşte:- acţiunile desfăşurate într-un stat nu trebuie să dăuneze mediului dintr-o altă ţară;- efectele politicilor comunitare în materie de mediu trebuie să ţină seama de

interesele fiecărui stat;- Uniunea Europeană şi statele membre trebuie să acţioneze conjugat în cadrul

organizaţiilor internaţionale şi să promoveze o politică coerentă în domeniul protecţiei mediului;

- pentru fiecare categorie de poluare este necesar să se stabilească nivelul acţiunilor: local, regional sau internaţional, în funcţie de tipul de poluare şi de zona geografică afectată.

La reuniunea de la Johannesburg din anul 2002, s-au făcut de asemenea referiri privind necesitatea dezvoltării durabile: Mediul înconjurător continuă să sufere

datorită pierderii biodiversităţii, epuizării stocurilor de peşte, înaintării deşerturilor, efectelor adverse ale schimbărilor climatice, dezastrelor naturale tot mai frecvente şi mai devastatoare şi amplificării poluării.

În Tratatul de aderare al României la Uniunea Europeană, ţara noastă a obţinut o serie de perioade de tranziţie pentru a se alinia la standardele europene în domeniul protecţiei mediului.

7.2 OBIECTUL, SISTEMUL, METODELE ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI MEDIULUI

Obiectul Dreptului mediuluiDreptul mediului cuprinde relaţiile sociale privind activitatea omului în

biosferă, la toate nivelurile acesteia, respectiv reglementarea juridică a relaţiilor sociale ce se nasc în procesul activităţii umane, cu impact negativ asupra mediului şi cu luarea în considerare a contradicţiilor dintre biosferă şi tehnosferă.

În sistemul de drept românesc, dreptul mediului este o ramură de drept distinctă, formatã din totalitatea normelor juridice care reglementeazã relaţiile dintre persoane stabilite în legãtură cu protecţia şi dezvoltarea mediului.

Trăsăturile specifice dreptului mediului sunt reprezentate de:- ramură de drept distinctă în sistemul nostru de drept;- ramură de drept formată din norme juridice specifice, ce prezintã trăsături

comune;- normele dreptului mediului reglementeazã relaţiile sociale formate în procesul

de prevenire a poluãrii, în ameliorarea şi dezvoltarea mediului, în sancţionarea faptelor poluante.

Cu toate eforturile depuse pe plan mondial, deteriorarea mediului continua în ritm rapid, ceea ce necesită eforturi mai mari pentru edificarea unei dezvoltări durabile. Elaborarea tehnologiilor pentru diferite activităţi economice implică soluţii noi care să întrevadă întregul ciclu de viaţă al produselor, inclusiv posibilitatea de reciclare a componentelor unui produs scos din uz. În atitudinea omului faţă de natură trebuie să se ţină seama de faptul că biosfera este un sistem cu multiple relaţii între componente. Astfel, solul furnizează elementele minerale pe care le preia din mediul mineral şi le cedează plantei. Aceasta preia elementele minerale din sol şi cu ajutorul energiei solare le transformă în materie organică, în acelaşi timp fixând şi o importantă cantitate de energie cosmică. Lumea animală şi omul sunt beneficiarii acestei producţii primare de substanţă organică şi de energie fixată, acestea putând parcurge mai multe etape, conform lanţului trofic.

După aproape două secole, de când activitatea industrială s-a intensificat din ce în ce mai mult, iar poluarea a ajuns la cote foarte ridicate, ne aflăm acum în faţa unei revoluţii ecologice al cărui scop este armonizarea omului cu natura.

Dreptul mediului face parte din arsenalul de mijloace de luptă împotriva deteriorării mediului. Obiectul său îl reprezintã relaţiile sociale ce se nasc în legătură cu conservarea şi dezvoltarea mediului natural şi artificial.

Relaţiile sociale reglementate de normele dreptului mediului sunt:

• relaţii sociale stabilite în scopul prevenirii poluării mediului şi producerii pagubelor ecologice;

• relaţii sociale formate în scopul evitării producerii unor daune ecologice;• relaţii sociale stabilite în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de mediu;• relaţii privitoare la structura organizatoricã a protecţiei mediului.

7.3. SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI MEDIULUI

În sistemul ştiinţei dreptului mediului sunt cuprinse o parte generală şi o parte specială. Partea generală cuprinde obiectul, izvoarele,raportul juridic, o serie de principii generale, conceptele fundamentale şi tehnicile juridice de protecţie a mediului.

Partea specială cuprinde:a) protecţia sectorială a mediului, temenul sectorial vizând factorii de mediu şi

anume solul ( subsolul),apele dulci şi cele marine, atmosfera, clima, flora şi fauna- ultimele două integrate în conceptul biodiversităţii;

b) protecţia transectorială a mediului, având în vedere regimul juridic al energiei nucleare, al substanţelor chimice toxice şi al deşeurilor periculoase.

c) formele răspunderii juridice în dreptul mediului –contravenţională, penală şi civilă.

7.4. METODA DE REGLEMENTARE ÎN DREPTUL MEDIULUI

Metoda de reglementare în dreptul mediului reprezintã poziţia sau atitudinea pe care statul o alege pentru reglementarea relaţiilor sociale de mediu. Relaţiile sociale privind protecţia şi dezvoltarea mediului sunt reglementate prin norme imperative, obligatorii, de la care nu se poate deroga.

Statul intervine în mod autoritar şi direct în reglementarea juridică a raporturilor sociale de mediu datorită faptului că protecţia şi dezvoltarea mediului reprezintă o problemă de interes naţional.Dreptul mediului prezintă anumite particularităţi în raport cu alte ramuri de drept. Prima particularitate este aceea că normele juridice de drept al mediului au caracter obligatoriu iar raporturile juridice sunt raporturi de conformare care stabilesc obligaţii certe pentru toţi utilizatorii de mediu. Drepturile şi obligaţiile din conţinutul raporturilor juridice se nasc prin efectul legii. O altă caracteristică a normelor juridice constă în aceea că obligaţiile din conţinutul raporturilor juridice de drept al mediului au un caracter tehnic.

Metoda principală de reglementare în dreptul mediului este cea a ecostandardelor, formată din următoarele categorii de norme:

a) norme sau ecostandarde de emisie;b) norme sau ecostandarde de imisie sau de calitate a factorilor de mediu;c) norme sau ecostandarde de procedeu (stabilesc parametrii de funcţionare al

unei instalaţii în vederea eliminării sau diminuării poluării) bazate pe cele mai bune tehnologii disponibile. Aceste norme sunt cuprinse în acordul sau autorizaţia de mediu.

d) norme sau ecostandarde de produs , care stabilesc proprietăţile fizice şi chimice ale produselor, regulile decirculaţie ale acestora, condiţii de securitate şi utilizare.

7.5. DEFINIŢIA DREPTULUI MEDIULUI

Aşa cum am precizat anterior, Dreptul mediului s-a dezvoltat mai ales după apariţia Raportului Bruundtland consacrat principiilor dezvotării durabile.

Dreptul mediului este acea ramură de drept public din sistemul naţional al dreptului care cuprinde normele juridice consacrate de legiuitor pentru reglementarea relaţiilor sociale având ca obiect obligaţiile utilizatorilor de mediu pentru asigurarea protecţiei,conservării şi exploatării durabile a resurselor încorporate în biosferă la nivel sectorial, intersectorial, transsectorial şi intergeneraţional, precum şi formele răspunderii pentru prejudiciile aduse valorilor de mediu.

7.6. DREPTUL LA MEDIU- DREPT FUNDAMENTAL AL OMULUI

Constituţia României înscrie dreptul la un mediu sănătos printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Textul articolului 35, din forma revizuită în 2003 a Constituţiei are următorul cuprins:

,,1.Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.

2.Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.3. Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul

înconjurător”.Acest text reprezintă fundamentul juridic pentru celelalte acte normative emise la

nivel naţional. Referiri mai mult sau mai puţin precise la dreptul omului la un mediu sănătos sunt cuprinse şi în multe documente internaţionale. Aşa de pildă, Convenţia privind diversitatea biologică, semnată la Rio de Janeiro în 1992 menţiona ideea că ,,menţinerea diversităţii biologice este o preocupare comună a umanităţii”, în timp ce ,,Declaraţia de la Rio” aprecia că ,,protecţia mediului constituie o parte integrantă a procesului de dezvoltare”. În acelaşi sens s-a pronunţat şi ,,Declaraţia de la Johannesburg” din anul 2002, menţionând cerinţa soluţionării problemelor mediului în contextul intensificării eforturilor pentru o dezvoltare durabilă.

Constituţia europeană acordă şi ea o însemnătate deosebită problemelor mediului de viaţă.

Din punct de vedere al titularilor dreptului la un mediu sănătos, pot fi titulari ai acestui drept orice subiecte individuale de drept, persoane fizice şi juridice. Persoanele juridice asupra cărora se extinde acest drept au în acelaşi timp obligaţia de a respecta normele de protecţie a mediului.Totodată, toate persoanele fizice sau juridice au şi dreptul corelativ de a pretinde respectarea acestor norme de către stat sau de către toţi agenţii economici (de pildă, o crescătorie piscicolă poate pretinde despăgubiri dacă o unitate industrială situată în amonte a poluat un râu care alimentează crescătoria).

Aşadar, conţinutul dreptului la un mediu sănătos, conform constituţiei României, implică atât drepturi cât şi obligaţii.

TEMA 8

IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI, PREMISĂ A NAŞTERII RAPORTURILOR JURIDICE DE DREPT AL MEDIULUI

8.1. IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI ŞI CLASIFICAREA LOR

Izvoarele de drept al mediului au fost încorporate în ramura de drept administrativ, pentru că Dreptul mediului, ca ramură de drept autonomă- a fost recunoscut după anul 1980.

Deşi o ramură autonomă, Dreptul mediului îşi păstreză în continuare caracterul de drept administrativ, din care de altfel provine. Natura juridică a normelor de Drept al mediului este dată de poziţia de subordonare în care sunt plasaţi utilizatorii de mediu-persoane fizice sau juridice- faţă de autorităţile centrale şi locale cu atribuţii instituţionalizate pentru protecţia mediului.

Spre deosebire de normele juridice de drept civil, guvernate de principiul egalităţii, normele juridice de drept al mediului instituie obligaţii de conformare şi subordonare, a căror nerespectare atrage sancţiuni specifice.

În perioada socialistă, în ţara noastră nu a existat o legislaţie privind protecţia mediului corespunzătoare ritmului industrializării, astfel că multe zone ale ţării au fost intens poluate.

După Summitul de la Stockholm, din 1972, a fost adoptată şi în ţara noastră o lege a protecţiei mediului, destul de cuprinzătore ( Legea 9/1973), dar care a fost aplicată doar sporadic. Abia după anul 1989 protecţia mediului a fost reconsiderată,şi a apărut prima legede inspiraţie europeană în domeniul protecţiei mediului (Legea 173/1995).

Izvoarele dreptului mediului. Izvoarele dreptului mediului sunt de două categorii:

- Izvoare materiale- izvoare formaleIzvoarele materiale sunt constituite din factorii de configurare a dreptului

mediului constând în mediul în ansamblul său, ecofactorii de mediu şi fenomenele de poluare care generează relaţiile sociale de protecţie a acestor factori de configurare.

Izvoarele formale au în vedere forma pe care o îmbracă actele normative consacrate reglementărilor de mediu.

Având în vedere prevederile art. 35 din constituţie, dreptul la un mediu sănătos a căpătat dimensiunile unui drept fundamental al omului. În consecinţă, se aplică prev. art. 20 din constituţie care statuează că dispoziţiile în materie vor fi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu celelalte tratate internaţionale. Acelaşi art. 20 din constituţie arată că în materie de drepturi, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazurilor când prevederile naţionale sunt mai favorabile.

Clasificarea izvoarelor de drept al mediului 1. După criteriul clasificării legale deosebim următoarele izvoare:

• Constituţia României;• a resurselor naturale;• informarea si participarea publicului la luarea deciziilor, precum si accesul la

justitie in probleme de mediu;• dezvoltarea colaborarii internationale pentru protectia mediului.2. Deasemenea, legea stabileşte modalitatile de implementare a principiilor si a

elementelor b)Tratatele internaţionale;• Legile;• Ordonanţele Guvernului;• Hotărârile de Guvern;2.Clasificarea după modul de protecţie a factorilor de mediu:• Protecţia singulară a unui factor de mediu;• Protecţia inter-sectorială ( a mai multor factori)• Protecţia trans-sectorială a factorilor în faţa poluării chimice, nucleare sau a

poluării transfrontaliere. În privinţa izvoarelor externe ale dreptului mediului, legislaţia mediului din ţara

noastră trebuie să se alinieze şi tratatelor internaţionale de drept al mediului ratificate de România.Cele mai cunoscute tratate care au în vedere şi măsuri de protecţie a mediului sunt:

- Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană (1957);- Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

EURATOM (1959);- Actul Unic European (1986);- Tratatul de la Maastricht (1992);- Tratatul de la Amsterdam ( 1997);- Tratatul de la Nisa (2000);- Constituţia Europeană, care, la Art.II-97 prevede că ,,politicile Uniunii rebuie

să prevadă un înalt grad de protecţie a mediului şi îmbunătăţire a calităţii acestuia” Izvoarele interne cu relevanţă în domeniul dreptului mediului sunt:- Constituţia României revizuită în anul 2003. Rolul Constituţiei, ca izvor de

drept în domeniul protecţiei mediului poate fi pus în evidenţă prin examinarea prevederilor cuprinse în capitolul ,,Drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor”. Între aceste drepturi şi libertăţi se află şi cele care instituie obligaţii corelative privind protecţia mediului.

- Legea. Cu privire la izvorul de drept reprezentat în forma legii, ne vom referi la Legea 265/2006 care transpune în plan legislativ Ordonanţa de Urgenţă a Guvenului nr. 195/2005, modificată prin alte câteva acte normative. Aceasta este legea-cadru de protecţie a mediului şi reglementează raporturile sociale privind protecţia şi conservarea mediului din perspectivă sectorială şi transsectorială. Legea consideră mediul că mediul este un obiectiv de interes public major, iar protecţia acestuia pe baza principiilor şi elementelor strategice va contribui la dezvoltarea durabilă.

Conform acestei ordonanţe, statul recunoaste oricarei persoane dreptul la un mediu sanatos si echilibrat ecologic, garantand in acest scop:

a) accesul la informatia privind mediul, cu respectarea conditiilor de confidentialitate prevazute de legislatia in vigoare;

b) dreptul de asociere in organizatii pentru protectia mediului; c) dreptul de a fi consultat in procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea

politicii si legislatiei de mediu, emiterea actelor de reglementare in domeniu, elaborarea planurilor si programelor;

d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizatiilor pentru protectia mediului, autoritatilor administrative si/sau judecatoresti, dupa caz, in probleme de mediu, indiferent daca s-a produs sau nu un prejudiciu;

e) dreptul la despagubire pentru prejudiciul suferit.Legea mai stabileşte că protectia mediului constituie obligatia si

responsabilitatea autoritatilor administratiei publice centrale si locale, precum si a tuturor persoanelor fizice si juridice.

Autoritatile administratiei publice centrale si localetrebuie să prevadă in bugetele proprii fonduri pentru indeplinirea obligatiilor rezultate din implementarea legislatiei comunitare din domeniul mediului si pentru programe de protectie a mediului şi săcolaboreze cu autoritatile publice centrale si teritoriale pentru protectia mediului in vederea îndeplinirii sarcinilor care le revin.

În conţinutul legii sunt stabilite:1. principiile dreptului mediului, din care enumerăm:a) principiul integrarii cerinţelor de mediu in celelalte politici sectoriale;b) principiul precauţiei in luarea deciziei;c) principiul acţiunii preventive; d) principiul retinerii poluantilor la sursa;e) principiul "poluatorul plateste";f) principiul conservarii biodiversitatii si a ecosistemelor specifice cadrului

biogeografic natural;g) utilizarea durabila strategice care sunt:

prevenirea si controlul integrat al poluarii prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activitatile cu impact semnificativ asupra mediului;

adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerintelor politicii de mediu;

corelarea planificarii de amenajare a teritoriului si urbanism cu cea de mediu;

efectuarea evaluarii de mediu inaintea aprobarii planurilor si programelor care pot avea efect semnificativ asupra mediului;

evaluarea impactului asupra mediului in faza initiala a proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului;

introducerea si utilizarea parghiilor si instrumentelor economice stimulative sau coercitive;

rezolvarea, pe niveluri de competenta, a problemelor de mediu, in functie de amploarea acestora;

promovarea de acte normative armonizate cu reglementarile europene si internationale in domeniu;

stabilirea si urmarirea realizarii programelor pentru conformare; crearea sistemului national de monitorizare integrata a calitatii mediului; recunoasterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea

etichetei ecologice; mentinerea si ameliorarea calitatii mediului; reabilitarea zonelor afectate de poluare; incurajarea implementarii sistemelor de management si audit de mediu; promovarea cercetarii fundamentale si aplicative in domeniul protectiei

mediului; educarea si constientizarea publicului, precum si participarea acestuia in

procesul de elaborare si aplicare a deciziilor privind mediul; dezvoltarea retelei nationale de arii protejate pentru mentinerea starii

favorabile de conservare a habitatelor naturale, a speciilor de flora si fauna salbatica ca parte integranta a retelei ecologice europene - Natura 2000;

aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilitatii si etichetarii organismelor modificate genetic;

inlaturarea cu prioritate a poluantilor care pericliteaza nemijlocit si grav sanatatea oamenilor.

3. Legea defineşte foarte mulţi termeni, în scopul înlăturării oricărei confuzii;4. În cuprinsul legii sunt stabilite procedura autorizării activităţilor economice şi

sociale cu impact asupra mediului şi regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase;5. O importanţă deosebită este acordată în Legea Protecţiei Mediului protecţiei

resurselor naţionale şi conservării biodiversităţii ( ape şi ecosisteme acvatice, atmosferă, sol, subsol şi ecosisteme terestre, ariile protejate şi monumentele naturii, aşezările umane).

6. Ultimele capitole din lege se referă la atribuţiile centrale şi locale de mediu şi formele de răspundere pentru încălcarea normelor Dreptului mediului.

Legile speciale de drept al mediului reglementează în detaliu protecţia sectorială şi trans-sectorială a mediului,

Alte reglementări de protecţie a mediului sunt cuprinse în ordonanţe de guvern, hotărâri de guvern sau ordine ale ministruluiMediului şi Dezvoltării Durabile.

Cu titlu de exemplu, enumerăm câteva din aceste reglementări:• Ordonanţă de urgenţă nr. 152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al

poluării; Ordonanţă nr.24/2000 (27 ianuarie 2000) (MO nr.38/29.01.2000) pentru

acceptarea Amendamentului la Protocolul de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon adoptat la Copenhaga la 25 noiembrie 1992;

Ordonanţă nr. 47/1994 privind apărarea împotriva dezastrelor , etc. Hotărâre nr.939/2010 privind unele măsuri pentru aplicarea prevederilor

Regulamentului (CE) nr. 842/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 mai 2006 privind anumite gaze fluorurate cu efect de seră

Hotărâre nr. 124/2003 (30.01.2003) privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului cu azbest ( MO nr. 109/20.02.2003)

8.2. RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT AL MEDIULUI

Dreptul mediului are ca finalitate îndeplinirea unor funcţii majore:- Organizarea şi instituţionalizarea acţiunii sociale de protecţie şi ameliorare a

mediului;- Promovarea obiectivelor dezvoltării durabile;- Funcţia de protecţie şi ameliorare a mediului;- Funcţia de promovarea cooperării internaţionale în domeniul protecţiei

mediului.La fel ca în celelalte ramuri ale dreptului, la nivelul raporturilor juridice de drept

al mediului se identifică aceleaşi elemente : subiectele, conţinutul şi obiectul raporturilor juridice de drept al mediului, se nasc, se transmit, se modifică şi încetează în conformitate cu normative normele juridice ale acestei ramuri de drept.

Subiectele raporturilor juridice de drept al mediului Pentru domeniul dreptului mediului, subiectele sunt reprezentate de toate persoanele fizice şi juridice, respectiv de toată populaţia ţării. În ceea ce priveşte Statul român, acesta este subiect de drept în raporturile de mediu, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. În raporturile juridice de drept al mediului, caracterizate prin subordonarea părţilor, obligaţia de subordonare sau conformare revine utilizatorilor de mediu, care apar ca subiecţi calificaţi în cadrul acestor raporturi.

Utilizatorii de mediu sunt monitorizaţi pentru a se constata dacă respectă ecostandardele prevăzute de lege şi menţionate în licenţă, acord sau autorizaţie de mediu.

În raporturile juridice de control apare ca subiect activ autoritatea de mediu abilitată pentru exercitarea funcţiilor de monitorizare şi control.

Conţinutul raportului juridic de drept al mediului Conţinutul raportului juridic de drept al mediului este format din obligaţiile

juridice impuse de actele ce constituie izvoare de drept al mediului şi drepturile recunoscute de lege utilizatorilor de mediu.

În abordarea conţinutului raporturilor juridice se foloseşte sintagma ,,drepturi şi obligaţii”. În Dreptul mediului, prevalenţa o au obligaţiile impuse prin normele juridice de drept al mediului.

Obiectul raportului juridic de drept al mediuluiObiectul raportului juridic de drept al mediului se particularizează prin

caracterul tehnic al acţiunilor.Acţiunile cu caracter tehnic se fundamentează în concepţia modernă a dreptului

mediului, prin introducerea în procesele tehnologice, a celor mai curate tehnologii, la preţuri neexcesive.

Clasificarea raporturilor juridice de Drept al mediuluiCriteriile de clasificare a raporturilor juridice de Drept al mediului pot fi grupate

într-un sistem astfel:1. criteriul prevenirii fenomenelor poluatoare, fundamentat pe procesul de

monitorizare integrată a emisiilor şi imisiilor; acestui criteriu îi corespunde tipul raporturilor juridice de prevenire a fenomenelor de poluare antropică.

2. criteriul precauţiei în luarea deciziilor cu impact negativ asupra mediului, fundamentat pe studiile de risc, studiul de impact şi auditul de mediu căruia îi corespunde tipul raporturilor juridice de autorizare a activităţilor antropice cu impact asupra mediului;

3. criteriul conservării şi exploatării raţionale a resurselor căruia îi corespunde tipul raporturilor juridice de conformare a utilizatorilor de mediu la exploatarea resurselor naturale alocate şi contigentate.

4. criteriul prevalenţei asigurării mediului sănătos căruia îi corespunde corespunde tipul raporturilor juridice referitoare la protecţia aşezărilor umane.

5. criteriul răspunderii juridice pentru vătămările şi prejudiciile ecologice căriua îi corespunde tipul raporturilor juridice de răspundere contravenţională, penală şi civilă.

TEMA 9PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI

Principiile dreptului mediului sunt acele reguli juridice de maximă generalitate care transgresează integral reglementările juridice specifice dreptului mediului, regăsindu-de în fiecare instituţie juridică a acestei ramuri de drept. Principiile reprezintă idei călăuzitoare ce exprimă adevăruri faţã de care activitatea legislativã şi desfăşurarea activităţilor de protecţie şi dezvoltare a mediului trebuie să fie conforme. Principiile cuprind reguli ce exprimăesenţa politicii de mediu a statului şi pot fi deduse fie pe cale de interpretare a reglementãrilor legale, formulate în doctrinã, fie pot fi formulate direct în normele juridice.

Principiile fundamentale ale dreptului mediului sunt: Principiul prevenirii poluãrii presupune atât activităţi de prevenire a producerii

poluării sau degradării mediului, cât şi activităţi de limitare sau eliminare a efectelor dãunătoare ale poluării, însoţite de stabilirea responsabilitãţilor şi sancţiunilor ce se impun.

Principiul precauţiei în luarea deciziilor de cãtre autoritãţile cu atribuţii în protecţia mediului. Precauţia ca mãsurã de prudenţã, trebuie sã caracterizeze luarea oricãrei decizii în domeniul protecţiei mediului în scopul excluderii oricãror riscuri de poluare.

Principiul conservãrii biodiversitãţii şi a ecosistemelor presupune protecţia ecosistemelor, conservarea biodiversitãţii, precum şi utilizarea şi gospodãrirea durabilã a resurselor naturale ale mediului.

Principiul “poluatorul plãteşte” exprimã ideea cã cel ce polueazã va suporta rigorile legii indiferent dacã este culpabil sau nu.

Principiul cooperãrii aplicabil în domeniul protecţiei mediului între cei ce deţin, administreazã şi folosesc factorii de mediu pornind de la premisa dupã care lupta împotriva poluãrii, pe plan intern, este eficientã numai dacã între stat, agenţii economici, organele nestatale şi cetãţeni existã o cooperare în acest sens. Luînd în considerare realitatea cã poluarea nu are frontierã, se impune cu necesitate şi cooperarea internaţionalã între state dar şi între diferitele organizaţii şi organisme internaţionale în scopul prevenirii şi înlãturãrii efectelor poluãrii.

Principiul prioritãţii sãnãtãţii şi vieţii oamenilor exprimã ideea dupã care omul este cel mai important element al mediului, el ocupînd o poziţie centralã în mediul natural, ceea ce impune protecţia vieţii şi sãnãtãţii sale prin toate mijloacele.

Principiul “utilizãrii durabile” semnificã obligaţia generalã de a conserva şi proteja mediul, ca şi patrimoniu comun al umanitãţii, în scopul menţinerii sale, cel puţin în starea în care a fost moştenit şi a transmiterii sale, generatţiilor urmãtoare.

Principiul dezvoltãrii armonioase a activitãţilor economico-sociale şi de protecţie a mediului exprimã cerinţa integrãrii activitãţii de protecţie a mediului în complexul activitãţilor economic- sociale, a realizãrii unei armonii între aceste activitãţi, în scopul satisfacerii intereselor globale.

Valorile protejate se unesc în conceptul ,,biosferei”, definită ca înveliş viu al Terrei, format din totalitatea structurilor biotice, care, împreună,formează sistemul valorilor de mediu. Sistemul valorilor de mediu a dat naştere conceptului

de ,,patrimoniu comun al umanităţii”, întrucât la multe resurse naturale au acces toate statele.

Pornind de la acest aspect, s-a diferenţiat şi natura tratatelor internaţionale. Se evidenţiază faptul că tratatele cu importanţă globală au natura unor tratate legi. Acestea au drept cauză juridică interesul comun al întregii umanităţi, în timp ce tratatele –contracte au drept cauză juridică interesele părţilor contractante, supuse principiilor reciprocităţii.

Între documentele care au proclamat principii de drept al mediului, se numără:- Declaraţia de la Stockholm- 1972, care a proclamat datoria fiecărui om de a

ptoteja şi a ameliora mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare, iar statele trebuie să ia măsuri de evitare a poluării oricărui factor de mediu. O atenţie deosebită trebie acordată evitării poluarii mediului marin.

În 1992, Carta Mondială a Naturii adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a proclamat mai multe principii, printre care:

- Cooperarea între state;- Stabilirea de norme pentru produse şi proceduri de fabricaţie nepoluante;- Punerea în practică a unor dispoziţii juridice internaţionale pentru protecţia - mediului;- Asigurarea că activităţile unui stat nu periclitează calitatea mediului din alte

state, şi alte câteva principii.La noi în ţară, Ordonanţa de Urgenţă a Guvrnului nr. 195/2005, legiferată prin

Legea 265/2006, cu modificările şi completările ulterioare, conţine reglementări exprese privind activitatea de protecţie a mediului. Legea în cauză subliniază necesitatea strategiilor de mediu, fundamentate cu prioritate pe înlăturarea poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor, crearea sistemului naţional de monitorizare a calităţii mediului, reconstrucţia zonelor deteriorate, etc.

De asemenea, în Ordonanţa 195/2005, în capitolul I sunt enunţate principii fundamentale care stau la baza reglementărilor juridice privind protecţia mediului:

a) principiul integrarii cerintelor de mediu in celelalte politici sectoriale;b) principiul precautiei in luarea deciziei;c) principiul actiunii preventive;d) principiul retinerii poluantilor la sursa;e) principiul "poluatorul plateste";f) principiul conservarii biodiversitatii si a ecosistemelor specifice cadrului

biogeografic natural;g) utilizarea durabila a resurselor naturale;h) informarea si participarea publicului la luarea deciziilor, precum si accesul la

justitie in probleme de mediu;i) dezvoltarea colaborarii internationale pentru protectia mediului.În continuare, vom face câteva referiri la aceste principii.

Principiul precauţiei în luarea deciziilor. Acest principiu s-a născut din necesitatea de a preveni consecinţele negative pentru mediu cauzate de activităţile antropice, şi cu deosebire de activitatea poluantă a industriilor de risc. Principiul are în vedere raportul de cauzalitate în care decizia iniţierii şi realizării unei activităţi de

risc poate fi cauza unor consecinţe negative pentru mediu, având ca efect distrugerea,degradarea sau poluarea unor factori de mediu. Principiul se regăseşte atât în Rezoluţia Conferinţei pentru Mediu de la Rio de Janeiro, în documentele Conferinţei penrtu Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg, cât şi în Tratatul de la Maastricht. Activităţile antropice cu potenţial poluant nu se pot desfăşura decât în temeiul unei autorizaţii sau al unui permis care să specifice condiţiile legale în care se va desfăşura activitatea.

Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi al producerii daunelor se află în strânsă relaţie cu principiul precauţiei. Legea 265/2006 defineşte riscul ecologic ca fiind probabilitatea producerii unor efecte negative asupra mediului, care pot fi prevenite, pe baza unui studiu de evaluare. Pentru orice instalaţie complexă,ca de exemplu o platformă de foraj marin sau o centrală nucleară,trebuie pusă întrebarea ,,ce risc prezintă ea pentru oameni şi mediu” Mai întâi trebuie definit conceptul de hazard, care se poate defini ca ,,o sursă de pericole”. Riscul mai poate fi definit ca un raport între hazard şi protecţie, între ele fiind un raport invers proporţional. Cu cât protecţia va fi mai mare, cu atât evenimentul nedorit se va produce mai greu, iar riscul va fi mai mic.

Protecţia este un ansamblu de măsuri manageriale şi tehnice capabile să diminueze sau să înlăture gradul de deteriorare totală sau parţială a sistemului analizat.

Riscul este determinat prin studiul de risc, încorporat în studiul de impact, în faza de cercetare a proiectului de investiţie şi se transformă într-o obligaţie de constituire a fondului de indemnizare a victimelor sau în fundamentarea sistemelor de asigurare.

Principiul conservării biodiversităţii şi a cadrului geografic natural. Acest principiu are în vedere biodiversitatea sub cele trei aspecte:

a) menţinerea proceselor ecologice esenţiale ale sistemului de suport al vieţii;b) utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor;c) prezervarea diversităţii genetice;În concepţia Ordonanţei 195/2005, răspunderea pentru aplicarea principiului

revine autorităţii centrale pentru protecţia mediului. Autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează –pe baza legii şi cu consultarea autorităţilor centrale de specialitate- reglementări tehnice privind măsurile de protecşie a ecosistemelor şi a biodiversităţii. La proiectarea lucrărilor care pot să modifice cadrul natural al unei zone, este obligatorie procedura de evaluare aimpactului asupra mediului, după care vor fi avansate soluţii tehnice de menţinere a zonelor de habitat natural şi de conservare a funcţiilor ecosistemelor vegetale şi animale. Protejarea unor specii de organisme rare sau ameninţate cu dispariţia, precum şi măsurile stabilite de autorităţile pentru protecţia mediului sunt prioritare în raport cu alte interese. Criteriile pentru instituirea ariilor protejate şi de conservare a biodiversităţii sunt stabilite de autoritatea centrală pentru protecţia mediului cu consultarea Academiei Române şi a Comisiei Naţionale UNESCO.

Principiul ,,Poluatorul plăteşte”. Principiul ,,poluatorul plăteşte” a apărut ca un principiu economic, legat de necesitatea ca suportare costurilor poluării să revină poluatorului, care este şi beneficiarul direct al rezultatelor activităţii economice. În

legislaţia românească, acest principiu a fost consacrat pentru prima dată în Legea Protecţiei mediului nr.137/1995.

Poluarea este definită ca ,, introducerea directa sau indirecta a unui poluant care poate aduce prejudicii sanatatii umane si/sau calitatii mediului, dăuna bunurilor materiale, ori cauza o deteriorare sau o impiedicare a utilizarii mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”.

Practic, în cazul introducerii în mediu a unor substanţe sau energii, pot fi cauzate pagube ecosistemelor şi mediilor de viaţă. Aşa cum am văzut în prima parte acursului, există mai multe criterii de clasificare a tipurilor de poluare. Astfel, poluarea poate fi naturală sau artificială; după mediul în care acţionează, poate fi poluare acvatică, atmosferică sau a solului;

Poluantul - reprezintă în concepţia legii- orice substanta sau preparat sub forma solida, lichida, gazoasa sau sub forma de vapori ori de energie, radiatie electromagnetica, ionizanta, termica, fonica sau vibratii care, introdusa in mediu, modifica echilibrul constituentilor acestuia si al organismelor vii si aduce daune bunurilor materiale.

După natura poluantului, deosebim un tip de poluare fizică datorată zgomotelor diferitelor instalaţii, maşini, agregate sau traficului intens, sau deversării unor lichide sau gaze calde în apă sau în alte medii, eliminarea în aer a prafului de la fabricile de ciment sau alte tipuri de pulberi eliberate de instalaţiile industriale;

Alte tipuri de poluare sunt reprezentate de poluarea chimică, respectiv de introducerea în mediu a unor substanţe din diferite categorii chimice şi care pot avea un potenţial poluant puternic (vezi capitolul destinat acestui subiect în partea I a cursului). Poluarea biologică este determinată de introducerea în mediu a unor forme de viaţă care nu sunt specifice mediului respectiv sau crearea de condiţii pentru înmulţirea exagerată a unor bacterii, ciuperci, virusuri cu potenţial patogen sau alge care se port înmulţi exagerat în apă, consumând oxigenul necesar peştilor, etc.

Poluarea radioactivă este un tip de poluare foarte periculos pentru că este invizibilă dar poate avea efecte nefavorabile dezastruoase asupra organismelor care pot cauza moartea sau pot duce la mutaţii care se pot transmite la generaţiile ulterioare. Noţiunea de poluare este completată în textul ordonanţei de urgenţă 195/2005 cu cea de deteriorare a mediului definită ca fiind ,, - alterarea caracteristicilor fizico-chimice si structurale ale componentelor naturale si antropice ale mediului, reducerea diversitatii sau productivitatii biologice a ecosistemelor naturale si antropizate, afectarea mediului natural cu efecte asupra calitatii vietii, cauzate, in principal, de poluarea apei, atmosferei si solului, supraexploatarea resurselor, gospodarirea si valorificarea lor deficitara, ca si prin amenajarea necorespunzatoare a teritoriului”.

Noţiunea juridică a poluatorului ca subiect în raporturile juridice de Drept al mediului

Poluatorul este persoana fizică sau juridică, care reprezintă un factor de decizie în materie economică, promotorul şi beneficiarul unei activităţi antropice care au ca efecte secundare, - uneori destul de însemnate- fenomene de poluare a mediului.

Noţiunea juridică a plăţii este legată de definirea prejudiciului. Acesta este definit ca ,, efectul cuantificabil in cost al daunelor asupra sanatatii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanti, activitati daunatoare ori dezastre”. Pentru a imputa poluatorului costurile consecinţelor activităţii sale, autorităţile publice pot recurge la mai multe instrumente, care, luate izolat, nu asigură acceaşi eficacitate, şi, de aceea sunt utilizate de regulă, conjugat.

Condiţ iile cerute pentru efectuarea plăţii sunt:- existenţa unei obligaţii;- persoana celui care face plata;- persoana celui care primeşte plata;- obiectul plăţii;- împrejurările în care se face plata;- inexistenţa unui obstacol la efectuarea plăţii.În afara principiilor enunţate, şi care se mai numesc şi principii interne, în

tratatele internaţionale sau în documentele internaţionale de protecţia mediului mai sunt enunţate şi alte principii, cu efecte în relaţiile internaţionale, numite principii externe.

Mai cunoscute sunt următoarele:- Principiul conform căruia un stat nu trebuie să aducă prejudicii mediului altor

state;- principiul bunei vecinătăţi între state;- principiul cooperării şi informării între state;- principiul protejării patrimoniului comun.

TEMA 10CONCEPTE JURIDICE SPECIFICE DREPTULUI MEDIULUI

10.1.SITUAŢIA ACTUALĂŞtiinţa juridică a Dreptului mediului utilizează un aparat conceptual propriu,

prin intermediul căruia reflectă, în plan gnoseologic şi al comunicării de specialitate, realităţile juridice proprii. Astfel, actele normative de drept intern, precum şi convenţiile internaţionale consacrate protecţiei mediului, îşi definesc termenii pe care îi utilizează, le stabilesc conţinutul şi sensul, înlăturând orice altă interpretare în afara celei stabilite de legiuitor sau, în cazul convenţiilor internaţionale, de părţile convenţiei.

Definirea conceptelor în legislaţia de mediu este frecventă, având în vedere vastitatea domeniului de reglementare, care prezumă un limbaj juridic inspirat şi format pe baza conceptelor din ştiinţele aflate în infrastructura Ştiinţei Dreptului Mediului şi cu care aceasta se află în relaţii interdiscilplinare. Comparativ cu alte ştiinţe de drept (aparţinând dreptului public sau dreptului privat), ştiinţa dreptului mediului este cea mai bogată în concepte juridice noi. Se poate vorbi de un limbaj juridic specific dreptului mediului.

Conceptele juridice de Drept al Mediului pot fi clasificate după sfera lor de aplicare şi după domeniile la care se referă, în concepte juridice generale care acoperă întregul domeniu al Dreptului Mediului, concepte juridice sectoriale, specifice fiecărui sector de mediu protejat şi concepte juridice trans-sectoriale, specifice domeniului prevenirii şi combaterii fenomenelor de poluare cu acţiune transversală

Astfel, sunt concepte generale: mediul, dezvoltarea durabilă, autorizaţia de mediu, degradarea mediului, studiul de impact, studiul de risc, auditul de mediu, ecostandardele de mediu ş.a.; sunt concepte sectoriale cele utilizate în limbajul juridic caracteristic protecţiei sectoriale: biodiversitate, atmosferă, sistem climatic, sol, subsol, rezervaţia biosferei, mediul marin, s.a. Sunt concepte trans-sectoriale cele care sunt create şi utilizate pentru domeniul poluării transfrontaliere, cum sunt : energie nucleară, radiaţii ionizante, substanţe toxice, deşeuri, accident nuclear, s.a.

În domeniul protecţiei mediului au loc la anumite interval o serie de conferinte şi conventii care pot îmbrăca aspectul unor Conferinte Mondiale (Summit-uri), întîlniri pentru încheierea unor Convenţii Internaţionale sau Convenţii Bilaterale, etc.

De asemenea, există o serie de organisme internationale implicate în programele de protecţia mediului, precum:

- Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE);- Comisia ONU pentru Mediu şi Dezvoltare;- Directoratul pentru mediu în cadrul UE.În acelaşi timp există preocupări tot mai vizibile pentru îmbunătăţirea legislaţiei

la nivel statal şi internaţional privind protecţia mediului.

10.2. CONCEPTE JURIDICE GENERALE. PARTICULARITĂŢILE NORMELOR - DEFINIŢII

În Dreptul mediului sunt utilizaţi o serie de termeni a căror semnificaţie este prezentată în continuare.

ACORD DE MEDIU - decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului care dă dreptul titularului de proiect să realizeze proiectul. Acordul de mediu este un act tehnico-juridic eliberat în scris, prin care se stabilesc condiţiile de realizare a proiectului, din punct de vedere al protecţiei mediului;

AUTORIZAŢIE DE MEDIU - act tehnico-juridic eliberat de autorităţile competente pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare a unei activităţi existente sau pentru punerea în funcţiune a unei activităţi noi pentru care anterior a fost emis acord de mediu.

AVIZUL DE MEDIU PENTRU PLANURI ŞI PROGRAME - act tehnico-juridic eliberat de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia mediului în planul sau programul supus adoptării.

BILANŢ DE MEDIU - lucrare elaborată de persoane fizice sau juridice atestate conform legii, care conţine elementele analizei tehnice prin care se obţin informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative cumulate, anterioare, prezente şi anticipate, în scopul cuantificării impactului de mediu efectiv de pe un amplasament; în cazul în care bilanţul de mediu identifică un impact semnificativ, acesta va fi completat cu un studiu de evaluare a riscului.

EFLUENT - orice formă de deversare în mediu, emisie punctuală sau difuză, inclusiv prin scurgere, jeturi, injecţie, inoculare, depozitare, vidanjare sau vaporizare.

MONITORIZAREA MEDIULUI - supravegherea, prognozarea, avertizarea şi intervenţia în vederea evaluării sistematice a dinamicii caracteristici lor calitative ale factorilor de mediu, în scopul cunoaşterii stării de calitate şi a semnificaţiei ecologice a acestora, a evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale schimbărilor produse urmate de măsuri care se impun;

PREJUDICIU - efect cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare, accidente ecologice sau fenomene naturale periculoase;

PROGRAM PENTRU CONFORMARE - plan de măsuri cuprinzând etape care trebuie parcurse în intervale precizate prin prevederile autorizaţiei de mediu de către titularul activităţii, sub controlul autorităţii competente pentru protecţia mediului, în scopul respectării reglementărilor privind protectia mediului:

RAPORT DE MEDIU - parte a documentaţiei anumitor planuri sau programe, care identifică, descrie şi evaluează efectele posibile asupra mediului ale aplicării acestora şi alternativele sale raţionale, luând în considerare obiectivele şi aria geografică aferentă.

SISTEM DE MANAGEMENT DE MEDIU - componentă a sistemului de management general, care include structura organizatorică, activităţile de planificare, responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele şi resursele pentru elaborarea, aplicarea, realizarea, analizarea şi menţinerea politicii de mediu.

STUDIU DE EVALUARE A IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI - lucrare elaborată de persoane fizice sau juridice atestate conform legii, prin care se identifică cauzele şi efectele negative asupra mediului ale unor proiecte cu impact semnificativ în cadrul procesului de evaluare a impactului asupra mediului.

STUDIU DE EVALUARE A RISCULUI - lucrare elaborată de persoane fizice sau juridice atestate conform legii, prin care se realizează analiza probabilităţii şi gravităţii principalelor componente ale impactului asupra mediului şi se stabileşte necesitatea măsurilor de prevenire, intervenţie şi/sau remediere. Studiul de evaluare a riscului face parte din evaluarea impactului asupra mediului.

NORME – DEFINIŢII ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI ATMOSFEREIPRAG DE ALERTĂ - nivelul peste care există un risc pentru sănătatea

oamenilor în urma unei expuneri de scurtă durată şi faţă de care trebuie să se ia măsuri imediate, conform legislaţiei în vigoare;

VALOARE LIMITĂ - nivel fixat pe baza cunoştinţelor ştiinţifice, în scopul evitării, prevenirii sau reducerii efectelor dăunătoare asupra sănătăţii omului sau mediului ca întreg, care se atinge într-o perioadă dată şi care nu trebuie depăşit după ce a fost atins;

VALOARE ŢINTĂ - nivel fixat în scopul evitării unor efecte dăunătoare pe termen lung asupra sănătăţii umane sau asupra mediului ca întreg, care trebuie atins acolo unde este posibil într-o perioadă dată;

VALORI LIMITĂ DE EMISII - concentraţia sau masa substanţelor poluante în emisiile provenite de la surse pe parcursul unei perioade precizate şi a cărei depăşire nu este permisă;

NORME – DEFINIŢII ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI MARIN

APELE MARITIME INTERIOARE ALE ROMÂNIEI - sunt suprafeţele de apă situate Între ţărmul mării şi liniile de bază ale mării teritoriale;

MAREA TERITORIALĂ - cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine (22.224 m), măsurată de la liniile de bază;

LIMITA EXTERIOARĂ A MĂRII TERITORIALE este linia care are fiecare punct situat la o distanţă de 12 mile marine, măsurată de la punctul cel mai apropiat al liniilor de bază. Nerespectarea acestei interdicţii atrage, în primul rând, răspunderea contravenţională a celor vinovaţi;

LINIILE DE BAZĂ sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului, inclusiv ale ţărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente;

LINIA CONTIGUĂ A ROMÂNIEI este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre largul mării până la distanta de 24 mile marine, măsurată de la liniile de bază stabilite în art.2; În zona sa contiguă, România exercită controlul pentru prevenirea şi reprimarea încălcări i lor, pe teritoriul său, ale legilor şi reglementărilor sale din domeniul vamal, fiscal, sanitar şi al trecerii frontierei de stat;

TEMA 11TEHNICILE JURIDICE COMUNE DREPTULUI MEDIULUI

Prin ,,tehnici juridice” se înţelege totalitatea procedeelor întrebuinţate în dreptul pozitiv al mediului. Acestea sunt instrumentele legale care asigură finalitatea reglementărilor juridice de drept al mediului.

Aşa cum am văzut, mediul este o noţiune fundamentalã şi atotcuprinzãtoare prin care se înţelege lumea vie şi cea neînsufleţitã, în principiu, aproape tot ce înconjoarã omul. Mediul şi factorii de mediu sunt afectaţi în cea mai mare mãsurã de poluare, capabilã sã afecteze şi sã deterioreze echilibrul ecologic. Pornind de la faptul cã poluarea mediului este consecinţa situaţiei economice a unei ţãri sau regiuni, este necesar ca mãsurile de prevenire şi de protecţie a mediului sã reprezinte un factor al oricãrui proces economic al oricãrui popor.

Protecţia mediului este acea activitate umanã ce are ca scop concret prevenirea poluãrii, menţinerea şi îmbunãtãţirea condiţiilor de viaţã pe Pãmînt. Sarcina protecţiei mediului aparţine întregii societãţi şi se realizeazã în interesul întregii omeniri. Aceasta este privitã sub două aspecte şi anume:

- protecţia mediului are ca sarcinã generalã descoperirea cauzelor şi surselor poluãrii, stabilirea modalitãţilor de prevenire, reducere şi înlãturare a efectelor poluãrii;

- protecţia mediului are ca sarcinã concretã, protecţia diferitelor elemente componente ale mediului natural şi artificial.

Principalele tehnici juridice din Dreptul mediului1. Tehnica juridică a ecostandardelor;2. Tehnica listelor;3. Studiul de impact;4. Bilanţul de mediu;5. Programul de conformare;6. Procedura de informare şi consultare,7. Tehnica zonării.

1.Tehnica juridică a ecostandardelor;Ecostandardele sunt norme fixe care cuprind prescripţii juridice şi tehnice

stabilind regimul juridic şi valorile cantitative ale substantelor poluante ( sau deşeuri) ce pot fi extenate. Au fost stabilite 4 tipuri de ecostandarde:

1.1.Ecost. de calitate a mediului (imisie);1.2. Ecost. de emisie; 1.3. Ecostandarde de procedură ( tehnologiile aplicate);1.4. Ecostandarde de produse

1.1.Ecostandarde de calitate a mediului (imisie). Normele de calitate a mediului sunt acele norme tehnice prin care se fixează nivelurile maxime admisibile ale poluării mediilor receptoare ca: apa,aerul, solul şi subsolul; Analiza concentraţiei unor poluanţi se face cu ajutorul unor metode ştiinţifice şi tehnice diferite de la un

mediu la altul, de la un poluant la altul. Pentru determinarea gradului de poluare a aeruluise folosesc, de exemplu:

• - metode globale ( pentru toţi poluanţii);• -metode de detaliu ( pentru un anume poluant);• -metode fizice;• -metode chimice,• Metode biologice.• Pentru determinarea poluanţilor din apă sau de pe suprafaţa solului se folosesc

de asemenea metode specifice. 1.2. Ecostandardele de emisieEcostandardele de emisie sunt acele norme care stabilesc cantitatea şi

concentraţia de poluant care poate fi emisă de o instalaţie sau de o sursă dată ( fixă sau mobilă). Ecostandardele de emisie se stabilesc prin măsurarea cantităţii de poluant în unitatea de timp sau în cursul unei operaţii. De regulă, aceste norme se aplică instalaţiilor fixe, sursele mobile de poluare intrând sub incidenţa normelor de produse.

1.3. Ecostandarde de procedură ( tehnologiile aplicate) Normele de procedură au ca obiect definirea unui număr determinat de cerinţe la care trebuie să răspundă o instalaţie fixă, pentru ca aceasta să nu afecteze negativ mediul prin funcţionarea ei. Unei uzine îi poate fi impus, de exemplu un anumit tip de instalaţie de epurare, un anumit procedeu de producţie sau anumite limite în timp, pentru funcţionare. Verificarea respectării acestor norme se face periodic de către organele de specialitate.

1.4. Ecostandarde de produseEcostandardele de produse au ca obiect stabilirea cantităţii şi concentraţiei de

poluant care poate fi emisă de un produs ca urmare a proprietăţilor sale fizico-chimice. La nivel mondial se tinde spre o unificare a marcajelor şi regulilor care trebuie respectate pentru anumite produse în scopul evitării unor accidente care pot afecta serios mediul, viaţa şi sănătatea oamenilor.

2. Tehnica juridică a listelorConform Convenţiei de la Londra (1972) pentru prevenirea poluarii marine,

sunt catalogate materialele şi substanţele care prin caracteristicile lor intră în reacţie cu apa mării, cu efecte negative.Catalogarea lor ţine de două elemente: proprietatea substanţei de a persista şi gradul de toxicitate. Pornind de la aceste elemente, Convenţia utilizează tehnica listelor: lista neagră care enumeră substanţele cele mai periculoase şi lista gri care cuprinde substanţele cu un grad de nocivitate mai redus. Lista neagră conţine denumirile substanţelor foarte periculoase ca: mercurul şi compuşii săi, compuşii organo-halogenaţi, cadmiul şi compuşii săi, deşeurile foarte radioactive, materialele şi reziduurile rezultate în urma fabricării şi testării armelor biologice şi chimice. Acestora li se adaugă materialele care nu se descompun sau se descompun foarte greu (plastic, plase, frânghii,etc.). Pe lista neagră mai figurează petrolul brut, motorinele grele,uleiurile de gresaj şi alte produse cu efect nociv asupra florei şi faunei acvatice. Conform prevederilor Convenţiei, imersiunea acestor substanţe şi materiale este interzisă.

Lista gri enumeră substanţele a căror imersiune este supusă eliberării prealabile a unui permis specific. Lista cuprinde deşeurile care conţin arseniu, plumb, zinc, cupruşi compuşii acestora, cianuri, fluor, pesticide ş.a., precum şi obiecte precum containere, deşeuri metalice, alte deşeuri voluminoase ce ar putea fi depozitate pe fundul mării.

3.Tehnica juridică a studiului de impact

Prin impact asupra mediului se înţelege orice efect direct sau indirect al unei activitãţi umane desfãşurate într-o anumitã zonã, care produce o schimbare a sensului de evoluţie a calitãţii mediului şi a ecosistemelor, schimbare care poate afecta sãnãtatea omului, integritatea mediului, a patrimoniului cultural sau a condiţiilor socio-economice.

Obiectivele “studiului de impact” au în vedere: -modurile de amplasare a obiectivului în mediu;-modificãrile posibile ce pot interveni în calitatea factorilor de mediu prin

promovarea proiectului sau activitãţii;- nivelul de afectare a factorilor de mediu, a sãnãtãţii populaţiei şio a riscului

declanşãrii unor accidente sau avarii cu impact major asupra mediului;- modul de încadrare în reglementãrile legale privind protecţia mediului;-măsurile compensatorii;- posibilitãţile de acceptare sau nu a proiectului sau activitãţii.Pentru efectuarea “studiul de impact”, Autoritatea Teritorialã pentru Protecţia

Mediului, împreunã cu titularul proiectului sau activitãţii analizeazã scopul activitãţii propuse şi stabileşte dacã proiectul sau activitatea poate fi reglementatã pe linie de protecţie a mediului.

Fazele procedurii de evaluare a impactului asupra mediului sunt:- cererea, însoţitã de descrierea proiectului;- încadrarea acţiunii propuse în tipurile de activitãţi care se supun sau nu

studiului de impact asupra mediului;- analiza scopului acţiunii propuse;- întocmirea îndrumarului cu problemele rezultate pe baza analizei fãcute;- prezentarea de cãtre titularul proiectului sau al activitãţii a raportului privind

studiul de impact asupra mediului;- analiza preliminarã a raportului de cãtre Autoritatea pentru Protecţia Mediului

şi acceptarea sau dispunerea motivatã a refacerii acestuia;- aducerea la cunoştinţa publicã a raportului;- decizia finalã a autoritãţii de mediu;- eliberarea sau respingerea motivatã a acordului sau autorizaţiei.Studiul de impact este un acord provizional ce anticipeazã apariţia efectelor

complexe, generînd scenarii şi strategii de acţiune şi este obligatoriu pentru obţinerea autorizaţiei de mediu. Evaluarea impactului asupra mediului identifică, descrie şi evaluează în mod corespunzător şi pentru fiecare caz, efectele directe şi indirecte ale proiectului asupra următorilor factori:

• a) Fiinţe umane, floră şi faună;• b) sol, apă, climă şi peisaj;

• c) bunuri materiale şi patrimoniul cultural;• d) interacţiunea între cei trei factori menţionaţi. Evaluarea impactului asupra mediului este o operaţiune de pregătire a

documentaţiei privind fezabilitatea proiectului. Studiul de impact trebuie dublat şi de studiul de risc în cazul obiectivelor care prezintă risc industrial ecologic major.

Beneficiarii studiului de impact• investitorii sau titularii de investiţie; • Instituţiile abilitate cu competenţe de avizare a începerii investiţiei şi de

autorizare a funcţionării;• Publicul, respectiv reprezentanţii locali ai populaţiei din zonele de

impact;• Specialiştii- persoane fizice sau juridice abilitate în elaborarea

studiilor de impact;• Consilierii din diferite instituţii,• Mass media Fundamentarea principială a studiului de impact. Studiul de impact

transpune în practică principiul precauţiei în luarea deciziilor, respectiv pentru a preveni consecinţele negative pentru mediu, cauzate de activităţi economice care pot provoca fenomene de poluare, în primul rând de industriile de risc. Indicatorii ecologici şi socio-economici ai studiului de impact se referă la câteva aspecte. Evaluarea unui sistem destabilizat trebuie să includă un mod de a cuantifica avantajele sau dezavantajele realizate, prin compararea câştigului economic şi social cu pierderea ecologică.

Principalii indicatori avuţi în vedere sunt: a) ecologici sau de mediu, grupaţi pe factori de mediu sau pe alte criterii;b) socio-economici, care se pot subdiviza în:- Indicatori pentru economie (investiţii, venit rezultat, cresterea numărului de

locuri de muncă);-indicatori sociali-indicatori pentru sănătate şi hrană;- Indicatori pentru cultură.etc. Procedura de autorizareCererea de acord de mediu este obligatorie pentru investiţiile noi, pentru

modificarea celor existente şi pentru activităţile prevăzute în anexele Legii protecţiei mediului. Activităţile pentru care se cere acordul de mediu fac parte din urmîtoarele domenii: transporturi, energie, costrucţii hidrotehnice, eliminarea deşeurilor şi a ambalajelor, apărarea naţională, sport, turism, agremenent, industrie. Cererea de autorizare este obligatorie la punerea în funcţiune a obiectivelor noi care au acord de mediu.

4. Tehnica bilanţului de mediuBilanţul de mediu este o instituţie de drept al mediului care îndeplineşte funcţii

de corectare a deciziilor a căror aplicare a determinat depăşirea unor standarde de

mediu. Scopul este stabilirea cauzelor care au determinat depăşirea stadardelor de poluare. Se determină:

-impactul asupra mediului, dacă se continuă activitatea în aceeaşi parametri;-stabilirea unui mod de acţiune şi a unor măsuri care să asigure respectarea

normelor şi standardelor de mediu în vigoare. 5.Tehnica programului de conformareLa elaborarea programului de conformare se iau în considerare în primul rând

constatările şi sarcinile stabilite de organul de control care răspunde de protecţia factorilor de mediu şi a altor organisme de stat şi publice.

-Titularul activităţii întocmeşte un program de conformare cu termene realizabile, cu responsabilităţi şi identificarea celor care răspund de aplicarea planului.

-Programul se prezintă la autoritatea teritorială pentru protecţia mediului. Aceasta îl acceptă sau dispune completarea şi refacerea acestuia.

6.Tehnici juridice comune privind combaterea poluării transfrontaliere• Procedura informării respectiv difuzarea de date şi informaţii asupra

măsurilor întreprinse sau avute în vedere de către o ţară, • Procedura consultării reprezintă strângerea de date, păreri şi observaţii de

către o ţară care poate afecta mediul transfrontalier - din statele care sunt sau ar putea fi afectate de un proiect cu un anumit risc.

• Se ţine seama în măsura posibilităţilor de aceste păreri şi se furnizează ţărilor care solicită acest lucru, planul de măsuri luate după consultare.

TEMA 12PROTECŢIA JURIDICĂ A BIODIVERSITĂŢII

12.1. BIODIVERSITATEA

Bunurile şi serviciile esenţiale în societatea umană depind de varietatea şi variabilitatea genelor, speciilor, populaţiilor şi ecosistemelor. Resursele biologice se folosesc pentru hrană sau pentru obţinerea hainelor ( bumbac, in,cânepă, etc.), pentru construcţii (lemnul), pentru obţinerea de medicamente sau pentru înfrumuseţarea habitatelor (specii decorative- flori, arbori, arbuşti). Nu trebuie uitat că în afară de speciile vegetale, în rândul resurselor biologice intră toate speciile animale şi microorganismele. Aceste resurse se află în ecosistemele naturale ale pădurilor, savanelor, păşunilor, râurilor, lacurilor şi mărilor. Resurse biologice se mai găsesc şi în câmpurile cultivate , în grădini, în băncile de gene sau în grădinile botanice sau zoologice.

Valorile biodiversităţii formează patrimoniul natural care trebuie folosit de generaţiile actuale fără a periclita şansa generaţiilor viitoare de a se bucura de aceleaşi condiţii de viaţă. Păstrarea suprafeţelor împădurite şi intervenţiile cât mai mici ale omului în ecosistemele forestiere, crează cadrul de viaţă propice pentru o serie de plante şi animale sălbatice, favorizând un echilibru natural între ecosisteme . Între ţările Uniunii Europene, România deţine deţine cea mai mare diversitate biogeografică. Pe teritoriul României se intersectaeză 5 regiuni biogeografice din cele 11 europene şi anume: alpină, continentală, panonică, pontică şi stepică. Ecosistemele naturale şi seminaturale reprezintă cca 47% din suprafaţa României. Au fost identificate în ţara noastră:

- cca. 60% din populaţia europeană de urs brun (Ursus arctos);-cca. 40% din populaţia europeană de lupi (Canis lupus);- cca. 40% din populaţia europeană de râşi (Lynx lynx).Prin valoarea ridicată a biodiversităţii pe care o deţine, România va aduce o

contribuţie importantă la realizarea Reţelei Ecologice Europene „Natura 2000”. Aceasta se compune din arii speciale de conservare. De altfel, România a aderat la Convenţia privind Protecţia Zonelor Umede de Importanţă Internaţională semnată la Ramsar în 1971 care prevede reducerea degradărilor progresive a zonelor umede şi conservarea florei şi faunei. În privinţa siturilor Ramsar, există cinci astfel de situri, respectiv Delta Dunării (din 1991), Insula Mică a Brăilei (din 2001), Lunca Mureşului şi Complexul piscicol Dumbrăviţa (din anul 2006), Complexul Techirghiol (din 2008).

Cu toate progresele înregistrate în domeniul protecţiei mediului, ca şi în alte ţări, în România situaţia multor grupe de specii este îngrijorătoare, multe specii fiind pe cale de dispariţie sau având condiţii de viaţă tot mai dificile. Astfel, în privinţa stării speciilor de peşti din România,la nivelul anului 2004 se estimează că 6% sunt specii periclitate, 8% sunt specii vulnerabile, 6% au statut de specii rare iar 80% din specii sunt neafectate.

Supraexploatarea diversităţii biologice a lumii continua ca urmare a distrugerii habitatelor, a recoltării excesive , a poluarii şi a introducerii unor specii în alte areale decât cele de origine. La nivel naţional se acţionează pentru :

-elaborarea strategiei pentru conservarea şi folosirea biodiversităţii;-organizarea cercetărilor privind importanţa biodiversităţii;-încurajarea metodelor tradiţionale de agricultură şi silvicultur ă care păstrează

biodiversitatea.

12.2. CADRUL JURIDIC ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI BIODIVERSITĂŢII.

România a aderat la Convenţia privind patrimoniul mondial, cultural şi natural adoptată la Conferinţa generală UNESCO, Paris, 1972, prin Decretul 187 din 30 martie 1990. Cu această ocazie, Delta Dunării a fost declarată rezervaţie a biosferei. Prin Legea nr.5 din 25 ianuarie 1991, România a aderat la Convenţia de la Ramsar asupra zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice. Prin lege, în ţara noastră au fost stabilite 5 rezervaţii sau situri Ramsar: Delta Dunării; Balta Mică a Brăilei; Lacul Techirghiol; Lunca Mureşului; Complexul piscicol Dumbravita din Jud. Braşov.

Tehnicile de protecţie şi conservare a biodiversităţiiPrincipiile gestionării ecosistemelor au fost stabilite prin Convenţia de la

Camberra privind conservarea florei şi faunei Antarcticii (1920):• Principiul prevenirii reducerii numărului oricărei populaţii sub nivelul

stabilităţii echilibrului necesar perpetuării speciei;• Menţinerea raporturilor ecologice între populaţiile exploatate;• Prevenirea modificărilor sau diminuarea la minim a riscului de modificări ale

ecosistemelor.• Salvarea speciilor de floră şi faună constituie principalul motiv al creării de

zone protejate. Tehnici de protecţie- Contingentarea, respectiv stabilirea predeterminată a numărului de

specimene care pot fi prelevate, ţinându-se cont eventual de vârsta şi sexul lor. Se aplică cu deosebire pentru: balene, conform Convenţiei de la Washington,1946; foci, conform Convenţiei de la Washington, 1918; homar, conform Acordului între SUA şi Japonia din 1964, ş.a.

- metoda interzicerii oricărei prelevări. Exemple: Convenţia de la Berna din 1979 referitoare la conservarea vieţii sălbatice, care interzice distrugerea formelor de floră şi faună din speciile strict protejate.

- interzicerea unor mijloace de vânătoare sau pescuit prevăzute în Convenţia de la Berna,1979.

- perioade de închidere a sezonului de vânătoare sau pescuit;- reglementarea comerţului cu specii sălbatice

PROTECŢIA FAUNEI SÃLBATICE.Globalizarea concepţiilor a condus la prefigurarea gestionãrii speciilor sãlbatice

nu numai izolat, ci şi în cadrul ecosistemelor. Una dintre dispoziţiile cele mai

perfecţioniste şi semnificative este reprezentat de textul art. 2 alin. 2 din Convenţia de la Canberra (20 mai 1920) privind conservarea florei şi faunei Antarcticii, care enunţã principiile conservãrii speciilor sãlbatice, avînd ca habitat Antarctica. Instrumentul juridic ce cuprinde cele mai bune soluţii pentru problemele pe care le ridicã conservarea speciilor sãlbatice este Acordul ASEAN din 9 iulie 1985.

Contigenarea = este una din tehnicile cele mai perfecţioniste de gestionare a speciilor de florã şi faunã constînd în stabilirea predeterminatã a numãrului de specimene care pot fi prelevate, ţinîndu-se cont, eventual, de vîrsta şi de sexul lor, precum şi de repartiţia acestei cantitãţi printre speciile care pot fi explorate. Convenţia pentru protejarea focilor în apele Pacificului septentrional, semnatã la Washington, la 7 iulie 1918, aplicã acest sistem.

Convenţia de la Berna din 1979 – interzice culegerea, adunarea, tãierea, dezrãdãcinarea intenţionatã a plantelor strict protejate şi prevede interzicerea distrugerii speciilor din fauna sãlbaticã strict protejatã. O anexã specialã enumerã mijloacele şi metodele de vînãtoare şi alte forme de exploatare interzise separat:

-pentru mamifere = capcanã, groapã, exploziv, plase, otrãvuri şi momeli otravite, gazare, afumare, etc;

-pentru pãsãri = ramuri înmuiate în clei, pãsãri vii orbite sau mutilate, folosite ca momealã, surse luminoase artificiale, oglinzi, etc.

Tratatul semnat la Oslo la 22 noiembrie 1957 prevede mãsuri restrictive privind vînarea focilor în Atlanticul de Nord-Est, iar Acordul dintre Canada şi Norvegia, semnat la 15 iulie 1971, prevede restricţii privind vînãtoarea de foci şi conservarea populaţiei acestei specii în Atlanticul de Nord-Est.

O convenţie europeanã referitoare la protecţia animalelor în transportul internaţional a fost adoptatã la Paris, la 13 dec. 1968, deşi ea nu se referã la animalele sãlbatice decît în o parte din clauzele sale, un anumit numãr de dispoziţii este comun şi animalelor vizate, fie cã sunt domestice, fie cã sunt sãlbatice.

12.3. REGIMUL ARIILOR PROTEJATE ŞI A MONUMENTELOR NATURII

Aşa cum am arătat anterior,aria protejatã reprezintã zona delimitatã geografic, cu elemente naturale rare sau în procent ridicat, desemnatã sau reglementatã şi gospodãritã astfel încît sã atingã unele obiective specifice de conservare.Sistemul naţional de arii protejate cuprinde parcuri naţionale, rezervaţii naturale şi ale biosferei, monumente ale naturii şi altele. Conform Ord. de Urg. nr. 236/2000, aria protejatã este definitã ca fiind zona cu perimetrul legal stabilit ce are un regim special de ocrotire şi conservare, zonã în care existã specii de plante şi animale sãlbatice, elemente şi formaţiuni biografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altã naturã, cu valoare ecologicã, ştiinţificã sau culturalã deosebitã.

Constituirea ariilor protejate şi declararea de monumente ale naturii ocupã un loc important în cadrul modalitãţilor, al mijloacelor de protecţie şi conservare a naturii. Reiterăm pe scurt principalele tipuri de arii protejate:

a). Rezervaţiile naturale sunt zone de o frumuseţe particularã ce cuprind elemente sau specii animale sau vegetale ce posedã caracteristice unice, reprezentative. Ele cuprind suprafeţe de teren sau de apã, destinate conservãrii unor

medii de viaţã caracteristice. Existã rezervaţii naturale forestiere, botanice, geografice, speologice, ornitologice, zoologice, maritime, etc. Ele sunt supuse unui regim de protecţie strict din partea statului, fiind interzise activitãţile şi accesul omului, cu excepţia scopurilor ştiinţifice.

b). Parcurile naturale sunt suprafeţe mari de teren supuse controlului statului, avînd limite stabilite ferm. Accesul publicului este permis, însã vînãtoarea şi pescuitul sunt permise numai în anumite condiţii.

c). Rezervaţiile ştiinţifice cuprind ecosisteme deosebite, specii de plante şi animale de importanţã ştiinţificã naturalã, ce reprezintã subiect de studiu pentru cercetarea şi cunoaşterea ştiinţificã.

d). Monumentele naturii => cuprind specii de plante şi animale rare sau pe cale de dispariţie, arbori seculari, fenomene geologice unice de interes ştiinţific sau peisagistic (peşteri, chei, cascade). Ele desemneazã un element natural individualizat, concret şi fac parte din ariile protejate.

Pentru asigurarea mãsurilor speciale de protecţie a bunurilor patrimoniului natural, se instituie un regim juridic diferenţial pentru categoriile de arii protejate stabilite la nivel naţional şi internaţional.

Persoanele fizice şi juridice au urmãtoarele atribuţii în ceea ce priveşte regimul juridic general al ariilor protejate:

- sã respecte statutul suprafeţelor limitrofe ariilor protejate, monumentelor naturii pe care s-au identificat elemente ce necesitã a fi ocrotite;

- sã gospodãreascã ecologic şi durabil suprafeţele pe care le deţin în calitate de proprietari şi care sunt declarate arii protejate sau monumente ale naturii;

- sa nu culeagã şi sã nu comercializeze plante declarate monumente ale naturii;- sã nu captureze, deţinã sau sã comercializeze animale declarate monumente

ale naturii;- sã nu disloce, deţinã sau sã comercializeze piese mineralogice, speologice,

paleologice, ce provin din locuri declarate monumente ale naturii;- sã nu introducã în ţarã, cu excepţia celor prevãzute de lege, culturi de

microorganisme, plante şi animale vii, fãrã acordul autoritãţii centrale pentru protecţia mediului.

Toate suprafeţele terestre şi acvatice ce aparţin domeniului public şi care datoritã valorii patrimoniului natural, necesitã instituirea regimului de arie protejatã, vor rãmîne în proprietatea statului şi vor dobîndi regim de protecţie. Modul de constituire şi de administrare a ariilor protejate va lua în considerare interesele comunitãţilor locale în scopul pãstrãrii practicilor şi cunoştinţelor tradiţionale locale în valorificarea acestor resurse în beneficiul lor.

Ariile naturale protejate se evidenţiazã în planurile naţionale şi în zonele de amenajare teritorialã şi de urbanism.

Potrivit art.18 din Ord. de Urg. nr. 236/2000 – administrarea ariilor protejate se face prin:

- structuri ale administraţiei special constituite;- regii autonome;- companii;- societãţi naţionale şi comerciale;

- autoritãţi ale administraţiei locale;- servicii descentralizate ale administraţiei publice centrale;- instituţii de cercetare, de învãţãmînt, ştiinţifice;- muzee;- organizaţii non-guvernamentale;- persoane fizice cu calitatea de custode, pentru ariile ce aparţin domeniului

public şi nu necesitã structuri ale administraţiei special constituite.Legea nr. 265/2006 dispune cã menţinerea şi dezvoltarea reţelei naţionale de arii

protejate şi de monumente ale naturii are drept scop, conservarea unor habitate naturale, a biodiversitãţii, a structurilor cu valoare ecologicã, ştiinţificã şi peisagisticã.

Pe plan internaţional există o serie de documente, rezoluţii ale unor conferinţe sau convenţii internaţionale prin care se instituie obligaţii de constituire şi gestionare a ariilor protejate. Printre acestea enumerăm:

• Conferinţa Generalã ONU de la Stockholm 1972 unde s-au adoptat Recomandãrile ce reglementeazã protecţia ariilor şi monumentelor naturii. Se cere guvernelor sã-şi uneascã şi coordoneze eforturile pentru gospodãrirea zonelor protejate, sã încheie acorduri în domenii ca: schimbul de informaţii, dispoziţii legislative de interes mondial, protecţia plantelor şi animalelor, reglamentãri privind pescuitul, vînãtoarea, etc.

• La Conferinţa ONU şi UNESCO pentru Educaţie, Ştiinţã şi Culturã de la Paris din 1972 s-a adoptat Convenţia privind patrimoniul cultural şi natural care şi-a propus sã realizeze o reunificare şi reconciliere între patrimoniul cultural şi cel natural, considerate componente ale patrimoniului universal, pentru a cãrui ocrotire trebuie sã coopereze întreaga comunitate internaţionalã;

• Convenţia asupra protecţiei naturii în Pacificul de Sud – 1976 recomandã crearea de zone protejate, parcuri şi rezervaţii naţionale în aceastã zonã a globului;

• Convenţia Bennelux în domeniul conservãrii naturii şi al protejãrii peisajelor din 1982 propune delimitarea şi acordarea unui statut special zonelor protejate transfrontaliere şi a zonelor importante pentru speciile migratoare;

• Acordul Internaţional asupra pãdurilor tropicale, Geneva, 1983;• Convenţia asupra conservãrii naturii şi a resurselor naturale, Kuala Lumpur, 1985

– care prevede 2 categorii de zone protejate, respectiv parcurile naţionale şi rezervaţiile.

12.4. REGIMUL JURIDIC DE PROTECŢIE ŞI CONSERVARE A REZERVAŢIEI BIOSFEREI DELTA DUNÃRII.

Prin lungimea şi volumul sãu de apã, Dunãrea este al II-lea fluviu din Europa şi unul dintre cele mai importante la nivel internaţional.

În scopul opririi proceselor de degradare a Deltei Dunãrii şi a reconstrucţiei sale ecologice, au fost luate o serie de mãsuri, inclusiv legislative. Astfel, prin Decretul nr 103/1990 s-a dispus oprirea lucrãrilor de aplicare a programului de amenajare şi exploatare integralã a Deltei, în scopul elaborãrii de studii ce cuprind mãsuri pentru utilizarea raţionalã, redresarea şi menţinerea echilibrului în zonã. Prin Decretul 187/1990 ţara noastrã a aderat la Convenţia privind patrimoniul mondial, cultural şi natural iar Delta Dunãrii a fost înscrisã în 1991 pe lista patrimoniului mondial, fiind

declaratã rezervaţie a biosferei. Delta Dunãrii a fost înscrisã şi pe lista aferentã Convenţiei asupra zonelor umede de la Ramsar/1972 prin care i s-a stabilit un regim naţional şi internaţional de protecţie şi conservare.

Delta Dunãrii este o regiune de importanţã naţionalã şi internaţionalã, dar care este şi foarte fragilã, fiind supusã poluãrii sub diferite forme dar şi unei exploatãri naţionale cu consecinţe negative. Avînd calitatea recunoscutã de patrimoniu natural mondial şi de zonã umedã de importanţã internaţionalã, Delta Dunãrii trebuie supusã unui regim de protecţie şi dezvoltare durabilã. Legea nr. 82/1993 – priveşte constituirea Rezervaţiei Deltei Dunãrii şi cuprinde dispoziţii referitoare la regimul general şi special de protecţie, regimul de administrare şi regimul sancţionator. Pe lîngã sistemul complex de protecţie şi conservare a Deltei Dunãrii, Legea nr. 82/1993 cuprinde şi un ansamblu de sancţiuni juridice (contravenţionale, civile, penale) menite sã contribuie la asigurarea aplicãrii şi respectãrii sale. Regimul juridic general al Deltei Dunãrii este completat şi de prevederile documentelor internaţionale în materie (ratificate de ţara noastrã), în scopul menţinerii echilibrului ecologic, a stabilirii unor mãsuri de gestionare şi dezvoltare durabilã a acestei resurse naturale.

12.5. STRUCTURA ZONALĂ A REZERVAŢIILOR BIOSFEREI ŞI A PARCURILOR NAŢIONALE

Pentru realizarea funcţiilor de administrare, conservare , refacere şi protecţie a rezervaţiilor biosferei şi a altor zone protejate de maxim interes, suprafaţa este împărţită pe zone, fiecare având un regim juridic special.

a) Zonele cu regim de protecţie integrală care cuprind formaţiuni fizice şi biologice care au o valoare universală excepţională din punct de vedere ştiinţific sau estetic; habitatele speciilor de animale şi vegetale ameninţate, care au o valoare excepţională. În aceste zone se pot desfăşura activităţi umane care au ca obiectiv cercetarea evoluţiei, conservarea calităţilor mediului, monitorizarea evoluţiei factorilor de mediu, realizarea acţiunilor de pază şi control.

b) Zonele tampon cuprind suprafeţe de teren care înconjoară zonele strict protejate. Ele au caracteristici biologice apropiate de cele ale zonei pe care o înconjoară, îndeplinind funcţia de limitare a impactului activităţilor umane asupra zonei cu regim de protecţie integrală. Pe teritoriul zonelor tampon se pot desfăşura, pe baza autorizaţiei emise de administraţia zonei protejate, următoarele activităţi: valorificarea unor resurse vegetale prin tehnologii nepoluante, practicarea pescuitului cu mijloace şi tehnologii tradiţionale, păşunatul animalelor, practicarea turismului ecologic, realizarea unor activităţi de cercetare ştiinţifică.

c) zonele economice cuprind teritoriul rămas din rezervaţie după delimitarea zonelor de protecţie integrală şi a zonelor tampon. În cadrul lor se desfăşoară activităţi economice şi sociale în concordanţă cu normele de protecţie şi conservare a valorilor patrimoniului natural al rezervaţiei. Acest statut se aplică atât la terenurile din domeniul privat cât şi la cele din domeniul public. Populaţia locală poate desfăşura unele activităţi de valorificare a resurselor regenerabile, recoltarea fînului, păşunat, cultivarea unor suprafeţe de teren.

TEMA 13PROTECTIA JURIDICĂ A MEDIULUI MARIN

13.1.REGLEMENTĂRILE INTERNAŢIONALE

Oceanul Planetar este estimat la o capacitate de 1,4 miliarde km cubi de apă, iar bogăţiile încorporate în oceanul Planetar şi în subsolul său nu pot fi estimate. S-ar putea pescui anual 220 milioane de tone de peşte, echivalentul a jumătate din necesarul de proteine al întregii lumi, iar rezervele de petrol submarin sunt cifrate la multe zeci de milioane de tone.Potrivit estimărilor, pe fundul Pacificului s-ar găsi peste 1,5 miliarde tone de minereuri care conţin mangan, fier, cupru, nichel şi cobalt. De asemenea,o inepuizabilă bogăţie minerală o constituie sărurile din apa de mare – 35 kg la metrul cub de apă.

Protecţia mediului marin este una din problemele globale ale societăţii internaţionale, având în vedere importanţa excepţională a mărilor şi oceanelor. Ca o consecinţă a desfăşurării activităţilor de exploatare a resurselor, au apărut şi cazuri de poluare marină, având drept cauze, spre exemplu, imersia de deşeuri a căror eliminare pe pământ ar fi mai dificilă ori mai costisitoare, spălarea cisternelor petroliere în marea liberă cu aruncarea reziduurilor uleioase în mare,etc. Mare parte a deşeurilor lumii ajung în mări şi oceane pe diverse căi - cel mai adesea fiind transportate de râuri şi fluvii. O evaluare privind anii '80, estima deversarea a 80 de miliarde de tone de deseuri anual. Cauzele poluãrii marine sunt diverse şi pot fi voluntare sau accidentale.

Poluarea mediului marin a devenit o problemã universalã, globalã, indiferent dacã poluarea are caracter regional sau mondial. Protejarea mediului marin se face în mare mãsurã cu ajutorul unor imstrumente juridice multilaterale, universale şi regionale, prin care se încearcã coordonarea activitãţilor statelor în cadrul conferinţelor şi organismelor internaţionale ce au loc în astfel de scopuri.

Dintre reglementãrile internaţionale putem aminti:• Convenţia ONU privind dreptul mãrii, din 1982, de la Montego Bay;• Convenţia internaţionalã pentru prevenirea poluãrii apelor mãrilor prin

hidrocarburi, de la Londra, din 1954 – este primul document internaţional consacrat exclusiv prevenirii poluãrii mãrii, a pus bazele adoptãrii mãsurilor de prevenire a poluãrii mãrilor cu petrol de la nave;

• Convenţia asupra platoului continental, din 1958, de la Geneva unde se recunoaşte dreptul suveral a; statelor riverane de a-şi exporta resursele sale naturale fãrã sã stînjeneascã navigaţia;

• Convenţia internaţionalã asupra intervenţiei în marea liberã în caz de accidente cu hidrocarburi de la Bruxelles, din 1969;

• Convenţia asupra rãspunderii civile pentru prejudiciile datorate poluãrii cu hidrocarburi, din 1969-reglementeazã dreptul victimelor de a fi despãgubite în aceste cazuri, responsabilitatea navei, cauzele exoneratoare de rãspundere, limitele materiale ale rãspunderii, etc.;

• Convenţia asupra creãrii unui fond internaţional de indemnizare pentru pagubele produse prin poluarea cu hidrocarburi din 1971;

• Declaraţia Adunãrii Generale a ONU asupra principiilor privind fundul mãrilor şi oceanelor, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale, din 1971;

• Convenţia referitoare la prevenirea poluãrii marine cauzate de operaţiuni de imersare efectuate de nave şi aeronave de la Oslo, din 1972;

• Convenţia internaţionalã pentru prevenirea poluãrii de cãtre nave, de la Londra, din 1973 – are ca obiectiv conservarea mediului marin prin eliminarea completã a poluãrii internaţionale cu substanţe petroliere.

• Convenţia asupra prevenirii poluãrii marine de origine teluricã, de la Londra, din 1973;

• Tratatul privind interzicerea instalãrii unor arme nucleare şi al altor arme de distrugere în masã pe fundul mãrilor şi oceanelor, încheiat între Moscova, Londra şi Washington, în 1971.

La 3 noiembrie 1995, la Washington, 111 state au adoptat Programul mondial de acţiune pentru protecţia mediului marin contra poluării provenite din activităţi terestre. Urmărind mai ales protecţia zonelor de coastă şi maritime, documentul se bazează atât pe documentele cuprinse în Agenda 21 - adoptată la Rio, cât şi pe obligaţiile de prevenire şi control impuse de Convenţia de la Montego - Bay, din 1982.

Acest Program contribuie la dezvoltarea noilor abordări internaţionale de gestiune integrată a zonelor de coastă şi controlul regional al poluărilor maritime.

Prima convenţie regională consacrată unei probleme rezultată din poluarea marină a fost semnată la Bonn, la 9 iunie 1969, şi a stabilit principiile şi metodele de cooperare, între opt state europene, în privinţa combaterii poluării Mării Nordului prin hidrocarburi, extinsă în 1983 şi asupra altor substanţe periculoase, urmată de convenţiile de la Copenhaga - 1971, încheiată între 4 ţări nordice- sau de la Oslo - 1974, privind prevenirea poluărilor prin imersia deşeurilor, într-o parte a oceanului Atlantic şi Arctic.

Această zonă geografică este protejată de poluarea marină de origine tehnică prin Convenţia semnată la Paris, în 1974, şi amendată în 1986.

O importanţă deosebită, a avut-o lansarea de către PNUE, în anul 1972, a Programului pentru "mările regionale".

Rezultatul l-a reprezentat un ansamblu de instrumente, compuse,cel mai adesea, dintr-un plan şi o convenţie generală pentru protecţia mediului marin, însoţite de protocoale consacrate unor probleme, precum imersia deşeurilor, cooperare în caz de accidente, poluare telurică a solului şi subsolului.

Primul dintre aceste ample documente a fost încheiat la 16 februarie 1976, la Barcelona, pentru protecţia Mării Mediterane contra poluării, însoţit de 4 protocoale speciale - relative la:

- prevenirea poluării mării prin operaţiile de imersiune efectuate prin nave şi aeronave;

- cooperarea în materie de luptă împotriva poluării prin hidrocarburi şi alte substanţe vătămătoare, în caz de situaţie critică;

- protecţia mării contra poluării de origine telurică;- arealele special protejate ale Mediteranei.

13.2. CONVENŢIA DE LA MONTEGO-BAY

Cea de-a treia Conferinţă ONU asupra dreptului mării, care a avut loc în localitatea Montago-Bay din Jamaica în anul 1982 , a reuşit ca în urma unor negocieri complexe, susţinute şi îndelungate, să "producă" un nou drept al mării, consacrat printr-o singură convenţie. Convenţia din 1982 constituie unul dintre cele mai importante şi cuprinzătoare instrumente de drept internaţional, fiind primul tratat cuprinzător, care se ocupă cu fiecare aspect al utilizărilor şi protectiei resurselor mărilor şi oceanelor. Scopul convenţiei este de a institui reguli uniforme cu privire la folosirea mărilor şi oceanelor, evitând conflictele şi contribuind la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Drepturile statelor riverane şi arhipelagice Pentru prima oară este reglementat Statutul juridic al statelor riverane şi

arhipelagice în raport cu marea teritorială, zona economică exclusivă, platoul continental şi marea liberă. Statele riverane au suveranitatea şi o exercită asupra mării teritoriale până la 12 mile marine, iar navele tuturor statelor, riverane sau neriverane, se bucură de dreptul de trecere inofensivă în marea teritorială.

Navele şi aeronavele tuturor statelor au dreptul de "trecere în tranzit", prin strâmtorile care servesc navigaţiei internaţionale. Statele riverane la strâmtori îşi exercită suveranitatea sau jurisdicţia şi reglementează navigaţia şi alte aspecte ale pasajului. Statele riverane au dreptul într-o zonă de până la 200 de mile marine denumită "zona economică exclusivă", asupra resurselor naturale biologice şi nebiologice şi unor alte activităţi economice;

Statele arhipelagice - constituite din unul sau mai multe arhipelaguri sau din alte insule - au suveranitatea asupra apelor situate în interiorul liniilor de bază, trasate între punctele cele mai îndepărtate ale insulelor.

Toate statele se bucură de aceleaşi libertăţi şi au aceleaşi obligaţii în ce priveşte marea liberă - zona aflată dincolo de jurisdicţia naţională. Fundul mărilor şi al oceanelor şi subsolul acestora - dincolo de platoul continental - cu resursele lor, constituie patrimoniul comun al omenirii, concept nou instituit prin Convenţie. Pentru gestionarea acestora s-a creat o organizaţie internaţională în domeniu, cu sediul în Jamaica, şi statele trebuie să se conformeze regulilor şi principiilor care guvernează această zonă.

Toate statele sunt obligate să adopte măsuri spre a gestiona şi conserva resursele biologice. Statele sunt obligate să prevină şi să controleze poluarea marină şi poartă răspunderea pentru pagubele cauzate prin încălcarea obligaţiilor lor internaţionale în legătură cu combaterea poluării.

Între statele care nu au semnat Convenţia din 1982, se numără Ecuador, lran, Israel, Peru şi SUA; alte state, precum Republica Dominicană, Canada, Columbia, El Salvador sunt numai state semnatare, nefiind deci, obligate prin convenţie ca state părţi. Ca atare, asemenea state nu au procedat la conformarea legislaţiei în domeniul mediului înconjurător cu dispoziţiile Convenţiei. În acest sens, SUA, ca şi alte state industrializate persistă în a menţine pentru delimitarea platoului continental, vechile criterii care sunt incompatibile cu dreptul modern al mării

Zona teritoriilor submarine şi a resurselor salePartea a XI-a din Convenţie, care se referă la zona teritoriilor submarine şi

resursele sale, la fundul mărilor şi oceanelor şi subsolurilor de dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale - denumită "zonă" - şi la resursele sale (art.133-191 din Convenţie), a fost pusă în discuţie la 4 ani de la adoptarea Convenţiei, respectiv în 1986. Dispoziţiile părţii a XI-a şi ale Anexei nr. III, care se referă la reglementarea explorării şi exploatării mineralelor în zonă, au fost considerate, în special, de către statele industrializate ca un obstacol în calea acceptării universale a Convenţiei.

Acordul din 1994, deşi precizează că se referă la aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei din 1982, în realitate, are funcţiile unui acord de modificare. Potrivit art.2 al Acordului "în cazul oricărei incompatibilităţi între acord şi partea a XI-a, vor prevala prevederile Acordului". Art. 4 se referă la "exprimarea consimţământului statelor sau a altor entităţi de a deveni părţi la Convenţie, respectiv la acord".

România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării şi a aderat la Acordul referitor la aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiat la Montego-Bay, prin Legea nr.110 din 10 octombrie 1996.

13.3.FORMELE DE POLUARE A MEDIULUI MARIN

Poluarea mediului marin este consecinţa diversificării utilizării de către om a acestui mediu, începând cu utilizările paşnice şi terminând cu utilizarea mediului marin pentru experienţe nucleare.

Pentru a înţelege reglementările internaţionale existente în domeniul protecţiei mediului marin împotriva poluării, este indispensabil să aruncăm o privire asupra evoluţiei istorice după primul Război Mondial cu privire la utilizările mării începând cu utilizarea tradiţională privind pescuitul, care a cunoscut o expansiune fără precedent. Practicat milenii de-a rândul, pescuitul maritim s-a transformat întro măsură considerabilă în pescuit industrial, extinzându-se până în mările antarctice. Se estimează că recolta de peşte depăşeşte anual 70 de milioane de tone, cantitate ce afectează capacitatea de reproducere a acestor resurse.

Alături de exploatarea excesivă, la diminuarea resurselor biologice ale mării se adaugă noile utilizări ale mării, care privesc intensificarea traficului maritim şi poluarea lui de către nave, exploatarea fundului mărilor pentru extragerea hidrocarburilor, descoperirea nodulilor polimetalici pe fundul oceanelor, care constituie rezerve încă neatacate în mod extensiv. La toate acestea se adaugă utilizarea masivă a mării ca bloc de depozitare pentru deşeuri, mii de tone de materiale fiind descărcate sau evacuate în cursul voiajului unei nave.

În rândul cauzelor de poluare se află şi numeroasele accidente petroliere în mare, unele fiind adevărate catastrofe.

Formele de poluare a mediului marin sunt clasificate în următoarele categorii: poluarea de către nave; poluarea de origine atmosferică şi transatmosferică; poluarea prin imersiunea deşeurilor; poluarea rezultată din explorarea şi exploatarea fundului mării şi a subsolului său; poluarea telurică.

Până la adoptarea de către Naţiunile Unite a Convenţiei de la Montego-Bay, problematica prevenirii poluării mediului marin a fost abordată la nivel de convenţii regionale.

Poluarea de către naveCadrul general al reglementărilor internaţionale în materie este stabilit de

Convenţia privind dreptul mării, completată prin Convenţia de la Londra, din 2 noiembrie 1975 privind prevenirea poluării de către nave (MARPOL), care se referă la toate sursele de poluare, datorită exploatării navelor. Toate aceste reglementări şi măsurile care s-au prevăzut privesc limitarea, pe cât posibil, a poluării produse de nave, în special prin exploatarea "curată"; prevenirea accidentelor şi acţiunea corespunzătoare în caz de urgenţă, asigurarea securităţii operaţiilor pe mare, prevenirea deversărilor de deşeuri.

Poluarea de origine atmosferică ori transatmosfericăRegimul juridic de prevenire şi combatere a acestui tip de poluare marină este

stabilit, În principal, de două articole ale Convenţiei privind dreptul mării. Potrivit art. 212, în scopul de a preveni, reduce ori combate poluarea mediului marin de origine atmosferică ori transatmosferică, statele adoptă legi şi regulamente aplicabile spaţiului aerian asupra căruia exercită suveranitatea, precum şi navelor aflate sub pavilionul lor ori navelor ori aeronavelor înmatriculate de acestea.

Poluarea mediului marin prin imersiunea deşeurilor Prevederile generale cuprinse în Convenţia din 1982 sunt completate cu o serie

de reglementării regionale. Astfel, Convenţia de la Londra privind prevenirea poluării mărilor rezultată din imersia de deşeuri - 1972, vizează controlul şi reglementarea internaţională a aruncărilor de deşeuri deosebit de nocive pentru mediu - înscrise pe lista neagră. O altă convenţie consacrată domeniului este Convenţia de la Oslo, semnată la 15 februarie 1972, având ca obiect prevenirea poluării marine prin operaţiuni de imersiune. Convenţia foloseşte tehnica listelor (neagră, cenuşie şi albă) după starea de toxicitate a substanţelor imersate.

Poluarea telurică. Poluarea telurică a mediului marin îşi are originea în deversarea deşeurilor de către cursurile de apă ce se varsă în mare. Noţiunea de "poluare telurică" a apărut în reglementările internaţionale în anul 1974, prin Convenţia de la Paris asupra poluării marine de origine telurică, semnată la 4 iunie, care este cea mai complexă convenţie în materie. Reglementările internaţionale privind prevenirea poluării telurice au la bază realitatea că toate cursurile de apă se varsă în mare după ce colectează apele afluenţilor lor, în poluarea telurică fiind implicat întregul mediu acvatic.

În cazul fluviilor internaţionale care traversează mai multe state, prevenirea poluării telurice poate fi realizată numai prin cooperarea statelor riverane. În acest sens, Convenţia asupra dreptului mării a stabilit concepţia potrivit căreia poluarea telurică nu poate fi învinsă decât dacă toate statele riverane iau măsuri pentru prevenirea evacuării substanţelor toxice, nocive şi a substanţe lor nedegradabile. Astfel, în art.194 pct. 3 lit. a din Convenţie se prevede că "măsurile ce trebuie luate în aplicarea obiectivului privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului marin trebuie să limiteze, pe cât posibil, evacuarea de substanţe toxice, dăunătoare

sau nocive, mai ales de substanţe nedegradabile, provenind din surse terestre, din atmosferă ori prin atmosferă sau prin imersiune.

13.4. CONVENŢIA PRIVIND PROTECŢIA MĂRII NEGRE

Aproape o treime din zonele de uscat ale Europei au legături cu Marea Neagră. Este o zonă ce are tangenţă cu teritoriile din 17 ţări, 13 oraşe mari şi circa 160 de milioane de oameni. Aici se varsă marile fluvii europene: Dunărea, Niprul şi Donul, iar singura legătură cu oceanele lumii este Strâmtoarea Bosfor, cu doar 70 de metri adâncime şi 700 de metri lăţime, în timp ce adâncimea Mării Negre depăşeşte, în unele locuri 2 km. Datorită acestor condiţii de mediu, apele Mării Negre sunt "moarte" sub adâncimea de 180 de metri, aceasta devenind cel mai mare bazin anoxic (lipsit de viaţă) din lume. Întregul ecosistem este într-un proces avansat de degradare; introducerea accidentală de faună, distrugerea resurselor estetice ale litoralului, supraexploatarea resurselor, sunt realităţi evidente. Intensificarea cooperării subregionale şi apariţia unor noi probleme au reclamat adoptarea unui regim special de ocrotire împotriva degradării mediului marin. În acest context, la 21 aprilie 1992, la Bucureşti a fost semnată de către reprezentanţii statelor riverane (Bulgaria, Georgia, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina), Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării, însoţită de trei protocoale adiţionale.

Câmpul geografic de aplicare a convenţiei cuprinde marea teritorială şi zona economică excIusivă din Marea Neagră a fiecărei părţi contractante. Convenţia reafirmă ca principii generale, în raporturile dintre statele părţi, deplina egalitate în drepturi şi îndatoriri, respectarea suveranităţii naţionale, independenţa, neamestecul în treburile interne, avantajul reciproc şi alte asemenea principii şi norme corespunzătoare ale dreptului internaţional.

Convenţia privind Marea Neagră a instituit o nouă structură instituţională de cooperare permanentă, respectiv Comisia pentru protecţia mediului marin al Mării Negre, cu sediul la Istambul. Comisia este formată din reprezentanţi ai statelor părţi - care se bucură de privilegii şi imunităţi diplomatice în conformitate cu dreptul internaţional, iar preşedinţia se asigura prin rotaţie, de către fiecare parte contractantă.

Convenţia consacră (art.VI) angajamentul fiecărei părţi contractante de a preveni poluarea mediului marin al Mării Negre prin orice sursă cu substanţe periculoase şi materiale - stabilite într-o anexă, printre care: mercur, cadmiu, plumb şi compuşii acestora.

Faţă de o altă formă de poluare, cea de pe nave, părţile contractante se obligă să adopte, individual sau în comun, toate măsurile adecvate pentru prevenirea, reducerea şi controlul acesteia, în conformitate cu regulile şi standardele internaţionale adoptate (art.VIII).

13.5. PROTECŢIA MĂRII NEGRE ÎN DREPTUL INTERN

În ceea ce priveşte protecţia mediului maritim, în dreptul intern, art.148 din Legea nr.17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării

teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României interzice poluarea apelor maritime interioare şi a mării teritoriale, precum şi a atmosferei de deasupra acestora, prin deversarea, aruncarea, scufundarea sau degajarea de pe nave sau alte instalaţii plutitoare sau fixe, de pe aparate de zbor, precum şi de pe alte surse aflate pe ţărm, a unor substanţe sau reziduuri de substanţe toxice, radioactive, hidrocarburi, precum şi altor substanţe dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea omului, ori pentru flora şi fauna mării, sau alte reziduuri ori materiale care pot să producă pagube ţărmului· românesc, ori să creeze obstacole în calea utilizării legitime a mării. Dincolo de regimul contravenţional, Legea nr.17/1990 reglementează şi dreptul autorităţilor române competente de a aplica, dacă va fi cazul, în paralel cu sancţiunea amenzii - şi alte măsuri de constrângere administrativă, cum ar fi, inspectarea obligatorie a navei - când aceasta a refuzat să prezinte explicaţii în legătură cu faptele care îi sunt imputate privind protecţia mediului marin - şi reţinerea navei, spre a se deschide o acţiune împotriva acesteia, în conformitate cu legislaţia română (art.32 - 33).

În acelaşi context, se înscrie şi dreptul autorităţilor române competente de a adopta măsurile necesare - corespunzătoare cu paguba efectivă sau cu ameninţarea pe care o reprezintă - în scopul apărării împotriva poluării sau a ameninţării cu poluarea atunci când în apele maritime interioare sau în marea teritorială a României are loc o coliziune de nave, o eşuare sau o altă avarie maritimă, iar acţiunile legate de un asemenea eveniment pot avea consecinţe dăunătoare pentru apele maritime interioare şi marea teritorială sau pentru ţărmul românesc.

În cazul în care s-au comis fapte pentru care legea română prevede arestarea comandantului navei străine sau reţinerea acestuia, autorităţile române competente au obligaţia de a înştiinţa imediat oficiul consular sau misiunea diplomatică ale statului sub pavilionul caruia este inregistrata nava, despre măsurile luate.

Nava reţinută şi echipajul său vor fi eliberate îndată ce a fost depusă o cauţiune corespunzătoare, potrivit reglementărilor legale în vigoare. În contextul în care, prin Legea nr.110/1996, România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego-Bay - Jamaica la 10 decembrie 1982, şi a aderat la Acordul referitor la aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la New York, la 28 iulie 1994, în virtutea Constituţiei României, Partea a XII-a "Protejarea şi conservarea mediului marin" din Convenţie, se aplică în mod corespunzător

13.6. ALTE MĂSURI DE PROTECŢIE A MĂRII NEGRE

În realizarea şi chiar în completarea semnificaţiilor Convenţiei din 1992, statele riverane au semnat şi aplică şi alte documente menite să promoveze Cooperarea multilaterală în materie. S-au elaborat şi se implementează o serie de programe în diferite domenii de activitate.

La programul internaţional de cercetări în Marea Neagră-CoMSBlack 139 au participat Bulgaria, Georgia, România, Federaţia Rusă, S.U.A, Turcia şi Ucraina.

Programul de gestionare ambientală şi protecţie a Mării Negre, al facilităţii globale pentru mediu (GEF)140 vizează Marea Neagră, Marea de Azov, zonele

costiere ale ţărilor riverane şi bazinele de drenaj ale fluviilor tributare , exceptând Dunărea - pentru care există un program GEF separat.

Programul privind interacţiunea dintre fluviul Dunărea şi partea nordvestică a Mării Negre – EROS - 2000 propus în 1994, la Paris, cu contribuţia Uniunii Europene, are ca obiectiv desfăşurarea de cercetări asupra calităţii mediului în regiune, la care participă specialişti din ţările riverane, din Franţa, Belgia, Germania şi Marea Britanie.

Planul strategic de acţiune pentru protecţia Mării Negre (1992) a fost semnat de reprezentanţii statelor riverane - Bulgaria, Georgia, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina – “În spiritul declaraţiei de la Rio”. Documentul cuprinde un set de principii, politici şi acţiuni menite să conducă la amplificarea cooperării regionale în direcţia sporirii sănătăţii mediului, pentru populaţia riverană şi conservării ecosistemului Mării Negre.

TEMA 14PROTECTIA JURIDICĂ A APELOR

14.1. MĂSURI GENERALE DE PROTECŢIE A APELOR

Cu toate că apa acoperã o bunã parte din suprafaţa Terrei ,97% din ape sunt sãrate şi localizate în mări şi oceane – şi doar 3% ape dulci – localizate în calote de gheaţã, spaţii subterane, lacuri, fluvii, rîuri, atmosferã, etc. Din acest motiv, pentru protecţia surselor de apă dulce este nevoie de adoptarea unor metode speciale. Apa este importantã pentru esenţa vieţii şi pentru înfãptuirea tuturor activitãţilor umane, fiind folositã în alimentaţie, agriculturã, industrie, servicii, dezvoltarea urbanisticã, transport şi navigaţii. Datoritã importanţei deosebite a apei pentru existenţa vieţii pe Pãmînt, se impune protecţia ei atît sub aspect cantitativ cît şi calitativ. Una dintre cele mai vechi reglementãri internaţionale legate de poluarea apei este Codul Suediei din 1734.

Poluarea apei a fost definitã la Conferinţa internaţionalã privind poluarea apelor din Europa de la Geneva din 1961, ca fiind “modificarea directã sau indirectã a compoziţiei sau stãrii apei, ca urmare a activitãţii oamenilor, astfel încît ea devine neadecvatã utilizãrii”.

Legea nr. 171/1997 privind aprobarea planului de de amenajare a teritoriului naţional, defineşte poluarea apelor ca fiind “orice alterare fizicã, chimicã, biologicã sau bacteriologicã a apei, peste limita admisibilã stabilitã, depãşirea nivelului natural de radioactivitate, produsã direct sau indirect de activitãţile umane, ce o fac improprie pentru o folosire normalã în scopurile în care aceastã folosire este posibilã înainte de a interveni alterarea”.

În Recomandarea Consiliului OCDE din 1974 se precizeazã cã prin poluare se înţelege “introducerea de cãtre om, direct sau indirect, de substanţe sau de energie cu consecinţe prejudiciabile, de naturã a pune în pericol sãnãtatea umanã şi sistemele ecologice”.

Poluarea apeioate fi voluntarã sau accidentalã. Existã 5 categorii de poluanţi de naturã fizicã, chimicã, biologicã, bacteriologocã şi radioactivã.

Primul document internaţional în materie, care impune riguroasa protecţie a resurselor de apã este Carta Europeanã a Apei adoptatã de Consiliul Europei în 1968 şi care cuprinde o serie de reguli şi principii care ulterior au primit consacrare juridicã astfel:

- resursele de apã nu sunt inepuizabile;- calitatea apei trebuie prezervatã;- apa nu are frontiere;- apa este un patrimoniu comun al naţiunilor;- poluarea apei este interzisã.Adunarea Generalã ONU, a adoptat în 1980 o Rezoluţie, prin care intervalul

cuprins între 1980-1990 a fost proclamat “Deceniul internaţional pentru apã potabilã”, încercîndu-se prin aceasta o mobilizare a tuturor statelor lumii pentru protecţia şi dezvoltarea acestui factoride mediu. Principiile aplicabile protecţiei şi managementului apelor proclamate de acest document au constituit punctul de

plecare al altor documente adoptate la nivel internaţional în materie, care au adus contribuţii esenţiale cu privire la protecţia apelor.

Actele juridice internaţionale, considerã cã prioncipalele forme de poluare a apelor sunt reprezentate de:

- poluarea cu substanţe chimice şi hidrocarburi;- poluarea datoratã exploatãrii navelor;- poluarea prin substanţe lichide şi solide periculoase transportate de nave;- poluarea prin ape uzate, prin deşeuri, resturi menajere şi industriale;- poluarea de origine atmosfericã;- poluarea rezultatã din explorarea şi exploatarea solului, a subsolului, a fundului

mãrilor şi oceanelor, etc.Programul de aplicare al Agendei 21 elaborat în 1997 în cadrul Sesiunii Speciale

ONU, consacratã apei, se adreseazã ţãrilor dezvoltate cãrora le propune sã recurgã la “punerea în aplicare gradualã de politici orientate spre acoperirea preţului, o alocare echitabilã şi eficicace a apei şi promovarea conservãrii apei”.

Protecţia calitãţii apelor pe plan internaţional include o vastã şi complexã activitate de cooperare şi colaborare, sub forma tratatelor, convenţiilor sau organismelor internaţionale.

Deşi apele planetei constituie un tot unitar, regimurile juridice de protecţie a lor variazã în funcţie de categoria apelor ocrotite. Ca efect al constatãrii diversitãţii regimurilor juridice de protecţie, s-a impus necesitatea cooperãrii internaţionale în scopul prevenirii şi combaterii poluãrii apelor, a administrãrii şi gospodãririi lor judicioase.

a). Protecţia juridicã a apelor continentale.În cadrul unor conferinţe regionale s-au adoptat o serie de declaraţii, reguli şi

documente cu referire la necesitatea protejãrii şi gospodãririi raţionale a apelor din continentul european.

Regulile de la Helsinki din 1966 reprezintă primul text în materie adoptat de ONU; acest act introduce conceptul de “utilizare echitabilã şi raţionalã a unui bazin de drenaj internaţional”.

Carta Europeanã a Apei adoptatã în 1968 de CE, cuprinde o serie de principii.Conferinţa de le Stockholm din 1972 unde s-a adoptat Declaraţia Reuniunii

ce cuprinde un Plan de acţiune cu 5 Recomandãri privind cooperarea internaţionalã în domeniul protecţiei apelor continentale împotriva poluãrii.

Conferinţa ONU asupra apei de la Mar del Plata, din 1977 a avut drept obiectiv gestionarea raţionalã a apelor de frontierã.

În cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) de la Viena din 1989, în Documentul Final al Reuniunii, se face apel la necesitatea cooperãrii statelor pentru protecţia apelor transfrontaliere împotriva tuturor surselor de poluare şi a elaborãrii de convenţii-cadru în domeniu.

Dintre convenţiile internaţionale încheiate în domeniul apelor amintim:- Proiectul de Convenţie Europeanã asupra protecţiei cursurilor de apã

internaţionale împotriva poluãrii, de la Strasbourg din 1973;- Convenţia relativã la protecţia Rinului contra poluãrii chimice din 1985;

- Convenţia privind protecţia cursurilor de apã transfrontiere şi a lacurilor internaţionale, de la Helsinki din 1992;

- Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şii utilizarea durabilã a Dunãrii, de la Sofia din 1994 (România a ratificat în 1995). În baza statutului Convenţiei, s-a înfiinţat Comisia Internaţionalã pentru protecţia Dunãrii.

Utilizarea apei a înregistrat o continuă intensificare şi diversificare, trecându-se de la folosirea apei pentru băut, satisfacerea cerinţelor de igienă şi a celorlalte nevoi gospodăreşti, a pescuitului, la navigaţie şi irigaţii, la folosirea ei în numeroase procese tehnologice. Problema apei este grav complicată de cel puţin două cauze majore: lipsa completă sau insuficienţa lucrărilor care să facă posibilă utilizarea în scopuri sociale şi economice a întregului stoc de apă al fluviilor, râurilor, lacurilor şi apelor subterane, permiţând aducerea apei la locul, în cantitatea şi la timpul necesar - ca şi poluarea crescândă a apelor, atât a celor interioare, cât şi a celor maritime şi oceanice.

Cerinţele acute de apă au format preocupările Adunării Generale O.N.U.,în mai multe rânduri. Pentru a polariza atenţia statelor lumii în scopul asigurării la nivel mondial a apei potabile, conform principiului priorităţii apei potabile, printr-o rezoluţie a organizaţiei internaţionale a fost declarat “deceniul apei potabile” intervalul anilor 1980-1990. La noi în ţară, dispoziţiile juridice cu caracter managerial sunt prevăzute în Legea Nr.310/2004 pentru modificarea şi completarea Legii apelor Nr.107/1996, care a introdus la art.1 alin.6 următorul text: "Conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea mediului acvatic, în condiţiile utilizării durabile a resurselor de apă, au la bază principiile precauţiei, prevenirii, evitării daunelor la sursă şi poluatorul plăteşte şi trebuie să ţină seama de vulnerabilitatea ecosistemelor acvatice situate în Delta Dunării şi Marea Neagră, deoarece echilibrul acestora este strâns influenţat de calitatea apelor interioare care se varsă în acestea“. Potrivit art.21 obiectivele managementului de protecţie a apelor şi mediului acvatic sunt:

a) prevenirea deteriorării tuturor corpurilor de ape de suprafaţă; b) protecţia, îmbunătăţirea şi refacerea tuturor corpurilor de apă de suprafaţă în

scopul atingerii stării bune a acestora; c) protecţia şi îmbunătăţirea tuturor corpurilor de apă artificiale sau puternic

modificate, în scopul realizării unui potenţial ecologic bun sau a unei stări chimice bune a acestora;

d) reducerea progresivă a poluării; e) prevenirea sau limitarea aportului de poluanţi in apele subterane.Folosirea apei este permisă numai cu respectarea normelor de consum şi în

condiţiile asigurării calităţii şi protecţiei acesteia împotriva factorilor poluanţi de orice fel, în vederea păstrării echilibrului ecologic, menţinerii şi ameliorării factorilor naturali, apărării sănătăţii ca şi a celorlalte condiţii de viaţă şi muncă ale cetăţenilor. Exploatarea şi valorificarea eficientă a apei în cadrul proceselor tehnologice şi a celorlalte activităţi economice trebuie să conducă la creşterea continuă a gradului de utilizare şi refolosire a resurselor de apă, micşorarea costurilor de tratare şi epurare în condiţiile păstrării calităţii apei, reducerea consumului de apă pe unitatea de produs, evitarea oricărei forme de risipă sau consum neraţional.

Agenţii economici publici şi privaţi, precum şi cetăţenii, sunt obligaţi să aplice măsurile stabilite pentru folosirea raţională, protecţia şi asigurarea calităţii apei, luând măsuri în scopul utilizării judicioase a acesteia la fiecare loc de muncă, respectiv gospodărie - respectarea strictă a disciplinei tehnologice în activităţile de producţie care impun folosirea apei, prevenirea risipei sau poluării de orice fel. Încălcarea acestor obligaţii atrage, potrivit legii, răspunderea persoanelor vinovate.

Autoritatea centrală de mediu, precum şi organele locale judeţene şi ale municipiului Bucureşti, răspund pentru organizarea activităţii de gospodărire şi protecţie a apelor în unităţile subordonate, controlul acestei activităţi şi tragerea la răspundere a persoanelor vinovate. În judeţe şi pe bazine hidrografice obligaţia aducerii la îndeplinire a măsurilor privind folosirea şi protecţia apelor revine Oficiilor de gospodărire a apelor şi Direcţiilor apelor.

Folosirea apei se face în condiţiile şi cu autorizaţia prevăzute de lege. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute în autorizaţie atrage suspendarea sau anularea acesteia. Măsurile stabilite de organul de control pentru asigurarea condiţiilor prevăzute în autorizaţie sunt obligatorii.

Neluarea acestor măsuri atrage răspunderea persoanelor vinovate, precum şi, în funcţie de gravitatea abaterilor, instituirea - de către organul de gospodărire a apelor – a unui regim de supraveghere specială.

14.2. ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ APELE ROMÂNE. ATRIBUŢII

Autoritatea centrală pentru aplicarea strategiei şi politicii naţionale în domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a resurselor de apă este Administraţia Naţională Apele Române. În Regulamentul de organizare şi funcţionare al Administraţiei Naţionale Apele Române sunt stabilite mai multe atribuţii printre care:

a) elaborarea balanţei apei pe bazine hidrografice şi la nivelul ţării, elaborarea şi urmărirea aplicării planurilor de restricţii şi folosire a apei în perioade deficitare, pe bazine hidrografice, precum şi coordonarea elaborării de către utilizatorii de apă a programelor de restricţii în alimentarea cu apă în caz de secetă;

b) monitorizarea stării şi evoluţiei cantitative şi calitative a apelor; c) elaborarea diagnozelor şi prognozelor hidrologice şi avertizarea în caz de

producere a fenomenelor hidrologice periculoase; reprezentarea României la Organizaţia Meteorologică Mondială, pe linie de hidrologie;

d) controlul utilizatorilor de apă şi al lucrărilor construite pe ape şi în legătură cu apele, din punct de vedere al funcţionării şi al încadrării în prevederile avizelor şi autorizaţiilor de gospodărire, a apelor;

e) participarea, în caz de producere a poluărilor accidentale, la activităţile operative de avertizare a utilizatorilor de apă şi a autorităţilor administraţiei publice din aval, de eliminare a cauzelor şi de diminuare a efectelor şi de monitorizare a propagării undei poluante;

f) elaborarea şi urmărirea aplicării planurilor bazinale de prevenire şi de înlăturare a efectelor poluărilor accidentale, coordonarea elaborării de către utilizatorii de apă a planurilor proprii de prevenire şi de combatere a poluărilor

accidentale, precum şi asigurarea protecţiei sporite şi a îmbunătăţirii mediului acvatic prin măsuri specifice de reducere progresivă a poluării;

g) asigurarea aplicării prevederilor convenţiilor şi ale altor acorduri internaţionale din domeniul apelor la care România este parte şi a implementării prevederilor legislaţiei armonizate cu Directivele Uniunii Europene în domeniul gospodăririi apelor;

14.3. OBLIGAŢIILE JURIDICE ALE UTILIZATORILOR PENTRU FOLOSIREA RAŢIONALĂ ŞI PROTEJAREA CALITĂŢILOR

RESURSELOR DE APĂ

Protecţia juridică a apelor se realizează sub două aspecte: calitativ şi cantitativ, cele două aspecte neputând fi izolate.

În vederea protejării apelor din punct de vedere cantitativ, organele centrale şi locale ale puterii executive, agenţii economici, alte persoane juridice au obligaţia de a lua măsuri pentru reducerea consumului de apă prin creşterea gradului de reciclare a apei, precum şi pentru evitarea pierderilor de apă. Cei ce gospodăresc şi folosesc apa au îndatorirea de a lua măsuri de dotare cu mijloace de măsurare a debitelor de apă captate, folosite şi evacuate.

Împreună cu protecţia cantitativă, calitatea apei reprezintă o cerinţă de interes naţional; în acest scop se interzice: evacuarea, aruncarea sau injectarea în apele de suprafaţă, subterane sau marine, de ape reziduale, deşeuri sau produse de orice fel, care pot schimba caracteristicile apei. Este interzisă, de asemenea, depozitarea pe malurile sau în albiile cursurilor de apă de gunoaie ori deşeuri industriale, de orice fel, folosirea de îngrăşăminte chimice sau pesticide la distanţe mai mici de 300 m faţă de malurile cursurilor de apă şi ale lacurilor. Normele de calitate a apelor se aprobă prin standarde, la propunerea autorităţilor centrale pentru mediu.

14.4. PROTECŢIA JURIDICĂ NAŢIONALĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ A DUNĂRII

Dunărea, una din principalele resurse de apă ale ţării noastre, are o importanţă deosebită pentru economia României. Cele aproximativ nouă miliarde de metri cubi de apă care se pot utiliza (media anuală), reprezintă aproape jumătate din resursele disponibile ale râurilor interioare, în totalitatea lor.

Prin debitul mediu anual de cca 6000 m3/secundă poate asigura cea mai mare parte a necesităţilor de apă ale economiei ţării şi în primul rând alimentarea cu apă potabilă şi industrială a marilor oraşe riverane ( Drobeta Turnu- Severin, Turnu-Măgurele, Giurgiu, Călăraşi, Brăila, Galaţi, Tulcea). Dunărea asigură apa pentru folosinţe multiple legate de navigaţie, irigarea culturilor din partea de sud a ţării, producţia de energie, turism.

De aici rezultă şi importanţa problemelor de gospodărire cantitativă şi de păstrare a calităţii apelor fluviului. Activitatea de cunoaştere a calităţii apelor în sectorul românesc de 1075 km (inclusiv zona Deltei), dezvoltată pe măsura

amplificării folosinţelor şi implicit a poluării, se realizează sistematic,prin supraveghere şi cercetare de teren şi analize de laborator.

România a iniţiat o serie de consultări periodice cu ţările riverane Dunării şi au fost adoptate programe privind monitorizarea şi păstrarea calităţii apei. Au avut loc unele conferinţe la nivel înalt în care au fost dezbătute problemele actuale şi de perspectivă privind gestionarea durabilă a apei Dunării. Astfel, în Declaraţia de la Bucureşti privind cooperarea statelor dunărene în domeniul gospodăririi şi protecţiei apelor Dunării împotriva poluării, Guvernele statelor dunărene şi-au luat următoarele obligaţii:

- să procedeze la controlul sistematic al calităţii apelor Dunării; - să studieze posibilitatea automatizării controlului calităţii apelor Dunării; - să transmită unul celuilalt, prin intermediul organelor competente, în caz de

necesitate sau cel puţin o dată la fiecare doi ani, rezultatul controlului efectuat în staţiile de măsurare şi să procedeze la un schimb de informaţii asupra măsurilor luate pentru protejarea apelor Dunării împotriva poluării, asupra acordurilor încheiate în acest scop între statele dunărene, ca şi asupra punerii lor în aplicare.

CONVENŢIA PRIVIND COOPERAREA PENTRU PROTECŢIA ŞI UTILIZAREA DURABILĂ A FLUVIULUI DUNĂREA (SOFIA, 29 IUNIE 1994)

A fost necesar să se elaboreze şi să se adopte un document internaţional care să favorizeze o îmbunătăţire de durată şi o protecţie a fluviului Dunărea. Astfel, la 29 iunie 1994, la Sofia a fost semnată Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea.

Convenţia are ca obiectiv gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor care vizează: menţinerea calităţii generale a vieţii; menţinerea accesului continuu la resursele naturale; evitarea pagubelor ecologice de durată şi asigurarea protecţiei ecosistemelor.

ADOPTAREA PLANULUI STRATEGIC DE ACŢIUNE AL PROGRAMULUI DE MEDIU PENTRU BAZINUL DUNĂRII – BUCUREŞTI 1994

Planul a fost adoptat de către miniştrii mediului din ţările riverane Dunării şi de Comisarul European responsabil cu mediul, precum şi de reprezentanţii la nivel înalt ai organizaţiilor guvernamentali şi neguvernamentale reprezentate în Grupul de lucru pentru Programul de mediu pentru Bazinul Dunării.

În cadrul Planului se urmăreşte realizarea obiectivelor propuse de către Convenţia pentru protecţia fluviului Dunărea, semnată la 29 iulie 1994 la Sofia, şi obligarea semnatarilor să ia toate măsurile legislative şi administrative necesare aplicării lui în practică. Forurile financiare internaţionale prezente la reuniunea miniştrilor şi-au dat acordul pentru a sprijini aceste acţiuni.

PROTECŢIA JURIDICĂ A CURSURILOR INTERNAŢIONALE DE APĂ ÎMPOTRIVA POLUĂRII TRANSFRONTALIERE

Un moment important pentru prevenirea poluării apelor fluviale îl constituie încheierea la Helsinki, la 17 martie 1992, a Convenţiei privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale.

Convenţia reprezintă primul tratat multilateral, având ca obiectiv protecţia apelor şi lacurilor internaţionale în Europa.

Convenţia valorifică, la nivel european, eforturile de peste 30 de ani ale statelor europene şi, în primul rând, ale Comisiei Economice pentru Europa a Naţiunilor Unite în promovarea cooperării internaţionale pentru prevenirea, controlul şi reducerea poluării apelor transfrontiere şi utilizarea durabilă a acestor ape.

TEMA 15PROTECŢIA JURIDICĂ A FONDULUI FORESTIER

PÃDURILE – reprezintã cel mai important stîlp de rezistenţã al sistemului ecologic, avînd o importanţã existenţialã în viaţa oricãrui popor, ca factor de genezã, conservare şi dezvoltare a fiinţei naţionale. Funcţiile multiple (ecologice, sociale şi economice) ale pãdurii presupun instituirea şi existenţa unor mijloace de protecţie adecvate ale acesteia. Pentru realizarea funcţiilor pãdurii este necesar un ansamblu de mijloace de protecţie care sã armonizeze sfera intereselor ecologice, sociale şi economice. Un rol important în cadrul mijlocelor de protecţie a fondului forestier îl ocupã categoria instrumentelor juridice. În acest sens, ţara noastrã a ratificat mai multe acte normative internaţionale care stabilesc principii şi orientãri de conservare şi protejare a pãdurilor şi de gestionare durabilã a acestora, şi a adoptat pe plan intern numeroase legi şi alte legi normative. Cadrul legal general al ocrotirii şi dezvoltãrii pãdurilor îl constituie Legea 26/1996 – CODUL SILVIC – protecţia pãdurilor şi stabilirea regimului silvic, precum şi alte legi aferente. O laturã distinctã a protecţiei juridice a pãdurilor o reprezintã ansamblul de norme juridice speciale privind apãrarea acestora. Se evidenţiazã normele juridice referitoare la paza pãdurilor. Aceasta se asigurã şi exercitã conform Codului Silvic de cãtre Regia Naţionalã a Pãdurilor. Paza pãdurilor proprietate privatã se asigurã de cãtre proprietarii acestora cu sprijinul organelor silvice, a unitãţilor de poliţie, jandarmerie, pompieri, prefecuri, consilii locale şi judeţene, în limita atribuţiilor ce le revin conform legii.

Pãdurea este definită ca element al fondului forestier naţional ce reprezintã terenul ocupat cu vegetaţie forestierã cu o suprafaţã mai mare de 0,25 ha constituitã dintr-o asociaţie de arbori. Funcţiile pãdurii sunt atît economice cît şi sociale şi ecologice. Pãdurea este sursã de materie primã importantã, dar şi un factor cu rol deosebit în conservarea şi protejarea mediului. Pãdurea este o adevãratã barierã impotriva aridizãrii climatului, ea asigurã resursele cele mai mari de apã, produce oxigenul necesar vieţii şi purificã aerul, servind deopotrivã pentru pãşunat, vînãtoare şi agrement. Pentru ca pãdurea sã protejeze, ea însãşi are nevoie de protecţie, funcţiile ei fiind cele ce o impun în grija ocrotitorilor naturii .

Mijloacele juridice de protecţie a pãdurilor se clasificã astfel:a). în funcţie de scopul urmãrit prin instituirea lor avem:• mijloace juridice de protecţie cantitativã a pãdurilor;• mijloace juridice de protecţie calitativã a pãdurilor.b) în funcţie de natura normei juridice avem:• mijloace juridice de drept constituţional;• mijloace juridice de drept administrativ;• mijloace juridice de drept penal;• mijloace juridice de dreptul muncii.c) dupã forma proprietãţii pãdurii cãreia îi serveşte avem:• mijloace juridice cu caracter general;• mijloace juridice specifice proprietãţii publice;• mijloace juridice specifice proprietãţii private.d) în raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc pãdurile avem:

• mijloace juridice ce servesc protecţiei pãdurii cu funcţii speciale de protecţie;• mijloace juridice ce servesc protecţiei pãdurii cu funcţii mixte;• mijloace juridice destinate protecţiei pãdurii, în general.e) în funcţie de caracterul mijloacelor ce realizeazã protecţia juridicã:• mijloace juridice cu caracter reparator-represiv;• mijloace juridice cu caracter preventiv.f). din analiza scopului concret şi domeniul vizat prin reglementare avem:• mijloace de protecţie împotriva tãierilor iraţionale;• mijloace de protecţie împotriva poluãrii;• mijloace de protecţie împotrivabolilor şi dãunãtorilor;• mijloace de protecţie a fondului cinegetic şi piscicol.Mijloacele juridice de protecţie a pãdurilor sînt reprezentate de:a. Mijloace de drept constituţional reprezentate de:- normele constituţionale din art. 41 şi art. 137 din Constituţie. Aceste norme

constituţionale, în privinţa pãdurilor, îşi gãsesc consacrare legislativã expresã şi specialã.

-Codul Silvic.b. Mijloace juridice silvice.Acestea sunt reprezentate de normele juridice speciale conţinute de Legea nr.

26/1996 şi de alte legi speciale în materie. Paza pãdurilor este realizatã de urmãtoarele subiecte de drept conform Codului Silvic: - Regia Naţionalã a Pãdurilor;

- personalul propriu al Regiei Naţionale a Pãdurilor; - prefecţii, consiliile judeţene şi locale, unitãţile de poliţie şi jandarmerie, unitãţile MAN, formaţiile civile de pompieri;

- alte persoane fizice şi juridice.Natura juridicã a obligaţiei de pazã, al cãrei conţinut este complex, diferã în

funcţie de calitatea subiectului de drept cãruia îi revine, precum şi de caracterul dispoziţiei incidente.

c. Mijloace de drept civil.Mijloacele juridice civile pot fi directe şi indirecte, în funcţie de temeiul juridic

ce le dã naştere (un drept real sau un drept de creanţã).Acţiunea în revendicare este o acţiune realã aflatã la îndemîna proprietarului

unui bun aflat în posesia nelegitimã a altei persoane – este cel mai bun mijloc civil de apãrare a proprietãţii.

d. Mijloace de drept administrativ - în acestã categorie se încadreazã normele juridice ce sancţioneazã faptele ilicice ce constituie contravenţii silvice.

e. Mijloace de drept penal – acestea presupun cea mai severã sancţiune în ce priveşte rãspunderea juridicã, datoritã gradului mai ridicat de pericol social pe care îl reprezintã unele fapte, calificate altfel decît infracţiuni.

Alãturi de infracţiunile silvice menţionate de Codul Silvic sunt şi infracţiunile reglementate de Legea nr. 141/1999.

TEMA 16PROTECŢIA ATMOSFEREI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Atmosfera reprezintã stratul de aer din jurul Pãmîntului, respectiv “masa de aer ce înconjoarã suprafaţa terestrã, incluzînd şi stratul de ozon”. Aerul este un element natural important al mediului, indispensabil vieţii şi sãnãtãţii oamenilor, faunei şi florei, ce trebuie protejat prin toate mijloacele, atît sub aspect cantitativ cît şi calitativ. Poluarea aerului datoratã creşterii concentraţiei unor constituenţi normali ai atmosferei sau unor compuşi strãini (elemente radioactive, etc) impune perfecţionarea regimului juridic de protejare a acestuia prin reglementãri în materie. Poluarea atmosferei a fãcut la început doar obiectul jurisprudenţei. Datoritã faptului cã poluarea nu cunoaşte graniţe politico-administrative, ea reprezintã un fenomen global, fapt ce impune cu necesitate o cooperare internaţionalã pe bazã de convenţii. Pe plan internaţional regulile adoptate în materie se împart în: reguli cu vocaţie universal şi reguli regionale.

Primele reglementãri internaţionale care au formulat principii referitoare la protecţia atmosferei împotriva poluãrii au fost adoptate între 1968-1971.

• Convenţia privind dreptul mãrii, de la Montego Bay din 1982 ; pe baza unor principii se stabileşte un program naţional şi internaţional pentru reducerea poluãrii atmosferice şi transatmosferice;

• Convenţia-Cadru pentru protecţia stratului de ozon de la Viena, din 1985, sub auspiciile PNUE, urmatã de Protocolul de la Montreal din 1987, prevedea cooperarea sistematicã şi juridicã între state, iar protocolul se referã la substanţele ce epuizeazã stratul de ozon şi la limitarea lor.

• Rezoluţia CE din 1986 – a stabilit regulile fundamentale ale protecţiei atmosferei cum ar fi: - legislaţiile naţionale sã prevadã obligaţia reducerii poluãrii; - reglementãrile sã se bazeze pe principiul prevenirii.

• Actul final al Convenţiei de la Helsinki din 1975 cuprinde prevederi referitoare la poluarea aerului, la prevenirea poluãrii şi eliminarea efectelor ei.

• Convenţia privind poluarea atmosfericã de la Geneva din 1979 unde se consacrã cîteva reguli cu valoare de principii ca:

protecţia omului şi a mediului împotriva poluãrii atmosferice; reducerea şi prevenirea poluãrii; elaborarea de politici şi strategii pentru combaterea poluanţilor atmosferici; schimburi de informaţii privind politicile naţionale, activitatea ştiinţificã în

domeniu, etc.; consultarea dintre statele poluante şi cele poluate; aplicarea unui program de supraveghere a transportului de poluanţi de lungã

distanţã pe continentul european.Poluarea atmosfericã se poate produce de cãtre două categorii de fenomene

respectiv:- fenomene naturale – furtuni de nisip, emanaţii de gaze nocive, praf sau alte

substanţe produse de erupţiile vulcanice, etc;- fenomene artificiale – datoritã activitãţilor umane.Poluarea atmosferei se manifestã prin două forme şi anume:

-poluarea industrialã – cea mai amplã şi mai nocivã formã de poluare;-poluarea produsã de autovehicule şi aeronave prin gazele de eşapament şi

emisiile motoarelor de aviaţie, zgomote, vibraţii, etc.Poluanţii din atmosferã se împart în două grupe mari, în funcţie de sursa lor:~ poluanţi primari – emişi direct din surse identificate sau identificabile.~ poluanţi secundari.Principalii poluanţi ai atmosferei sunt poluanţii sulfurici, carbonici, minerali,

compuşii azotului, pulberile sub formã de cenuşa şi fum, praful bacterian, substanţele radioactive, poluanţii sonori, etc. Se estimeazã cã anual ajung în atmosferã sute de milioane de tone de astfel de poluanţi.

Poluarea aerului genereazã fenomene de subproducţie, subnutriţie, distrugere progresivã a stratului de ozon, ploi acide ce reprezintã un adevãrat flagel pentru viaţa omului, a plantelor şi a animalelor.

La Copenhaga în 1992 s-au stabilit termene ferme pentru eliminarea unor astfel de gaze sau substanţe de cãtre statele industrializate.

Actul internaţional de referinţă privind prevenirea poluărilor atmosferice transfrontiere la mare distanţă este Convenţia de la Geneva din 1979 asupra poluării atmosferice transfrontiere la mari distanţe.

Principiile fundamentale ale convenţiei sunt: - protejarea omului şi a mediului înconjurător contra poluării atmosferice în

care scop, părţile contractante se obligă să limiteze şi, în măsura posibilului, să reducă în mod treptat şi să prevină poluarea atmosferică transfrontieră era pe distanţe lungi;

- combaterea introducerii substanţelor poluante pentru aer prin consultări, schimb de informaţii, activităţi de cercetare şi supraveghere, politici şi strategii ţinând seama de eforturile întreprinse la nivel naţional şi internaţional;

- organizarea de către părţi a schimbului de informaţii şi verificari a politicilor şi activităţilor economice, precum şi a măsurilor de ordin tehnic vizând combaterea introducerii de substanţe poluante pentru aer, care au efect dăunător şi duc la poluarea aerului;

- acordarea unor consultaţii, la cerere, la intervale scurte, părţilor contractante afectate în mod efectiv de poluarea atrnosfericd transfrontieră la mari distanţe sau care sunt expuse la un risc semnificativ de o astfel de poluare şi părţii sau părţilor contractante pe teritoriul şi sub jurisdicţio cărora se desfăşoară activităţi poluante,

Pe baza cercetărilor, a schimburilor de informaţii şi a activităţilor de supraveghere şi ţinând seama de costul şi eficacitatea măsurilor locale de remediere şi a altor măsuri pentru combaterea poluării atmosferice, fiecare parte contractantă se angajează să elaboreze cele mai bune politici şi strategii, inclusiv sisteme de control a calităţii aerului şi, în cadrul acestor sisteme, măsuri de control care să fie compatibile cu o dezvoltare echilibrată, recurgând la cele mai bune tehnici disponibile şi aplicabile din punct de vedere economic şi care produc puţine sau nici un fel de deşeuri. Părţile au subliniat necesitatea aplicării "Programului concertat de supraveghere şi de evaluare a transportului pe distanţe lungi a poluanţilor atmosferici în Europa", fiind vorba de lărgirea acestui program şi convenind să pună accentul pe: supravegherea continuă a bioxidului de sulf şia substanţelor inrudite; utilizarea,

atunci când este posibil, de metodologii de supraveghere comparabile sau normalizate; amplasarea staţiilor de supraveghere continuă şi colectarea de date sub jurisdicţia statelor în care sunt situate; stabilirea unui program-cadru concertat de supraveghere continuă a mediului înconjurător care să fie fondat pe programele naţionale, subregionale şi regionale şi celelalte programe internaţionale actuale şi viitoare care ţin seama de acesta.

Convenţia de la Geneva din 1979 a fost completată cu cinci protocoale. Primul Protocol adoptat la Geneva, în 1984, priveşte finanţarea pe termen lung a Programului de cooperare pentru supravegherea şi evaluarea transportului pe distanţe lungi a poluanţilor atmosferici în Europa;

Al doilea Protocol a fost încheiat la Helsinki, în 1985 şi s-a referit la reducerea emisiilor de sulf; Al treilea Protocol a fost încheiat în 1988, la Sofia, şi se referea la combaterea emisiilor de oxizi de azot sau răspândirea acestora;

Al IV -lea Protocol a fost încheiat în1991 şi are ca obiect: combaterea emisiilor de compuşi organici volatili sau a răspândirii transfrontiere a acestora;

Al V -lea Protocol, încheiat În 1993, priveşte substanţele care epuizează ozonul atmosferic.

În martie 1977, la iniţiativa Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu, 33 de naţiuni şi Uniunea Europeană adoptă "Planul mondial de acţiune pentru stratul de ozon" care cuprinde recomandări privind cercetarea pentru chimia atmosferica, efectele asupra fiinţelor umane şi a mediului, fiind concentrat asupra cooperării internaţionale în domeniu. A fost constituit Comitetul pentru stratul de ozon, un grup de lucru format din experţi din Agenţii guvernamentale şi organizaţii nonguvernamentale.

Protecţia juridică internă a stratului de ozon Pentru aplicarea măsurilor preconizate de Convenţia de la Viena privind

protecţia stratului de ozon (1985) a celor cuprinse În Protocolul de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon (1987) şi a Amendamentului acestuia adoptat la Londra în 1990, documente la care România a aderat prin Legea nr. 84/1993, în tara noastră a fost înfiintat, Comitetul National pentru Protecţia Stratului de Ozon, organism interministerial, fără personalitate juridică, a cărui activitate este coordonată de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului:

Comitetul National pentru Protectia Stratului de Ozon reuneşte reprezentanţi ai ministerelor ale căror activităţi au legătură cu producerea, comercializarea şi utilizarea substantelor mentionate în anexele Protocolului de a Montreal (1987) şi al amendamentelor lui ulterioare, a echipamentelor şi aproduselor finite care conţin în interiorul lor substanţele în cauză.

Comitetul analizează şi propune spre aprobare Guvernului oportunitatea aderării României la actele internaţionale în domeniul protecţiei stratului de ozon, precum şi încheierea de întelegeri bilaterale şi regionale în domeniul activităţii cu substanţele aflate sub incidenţa Protocolului de la Montreal; propune, în condiţiile legii, Programul naţional de cercetare ştiinţifică şi tehnologică privind protecţia stratului de ozon; colaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului la elaborarea sau avizarea, după caz, a proiectelor de acte normative privind producţia, importul, exportul, reciclarea, recuperarea, regenerarea, distrugerea, comercializarea,

utilizările stabilite ca fiind esenţiale pentru substanţele prevăzute în Protocolul de la Montreal; aprobă tehnologia, definiţiile şi standardele tehnice În activităţile cu substanţele aflate sub incidenţa Protocolului.

În afara prevederilor legate de constituirea şi funcţionarea Comitetului Naţional, Hotărârea de Guvern nr.243-l995 reglementează şi o serie de obligaţii ce revin persoanelor fizice şi juridice În scopul protejării stratului de ozon. Astfel, persoanele fizice şi juridice care produc, importă, exportă, recuperează, reciclează, regenerează, stochează, comercializează sau utilizează substanţe le menţionate în anexele Protocolului de la Montreal, au obligaţia de a raporta datele statistice legate de activitatea respectivă şi de a adopta toate măsurile pentru supravegherea, limitarea şi prevenirea oricăror emisii, dirijate sau accidentale, de substante aflate în atmosferă care cad sub incidenta Protocolului de la Montreal.

Prin Ordin al ministrului mediului se aprobă procedura de reglementare activităţilor de import-export cu substanţe, produse şi echipamente înscrise în anexele Protocolului de la Montreal.

Răspunderea juridică în domeniul protecţiei atmosferei Nerespectarea dispoziţiilor legale privind protecţia atmosferei atrag răspunderea

civilă, contravenţională sau penală, după caz. În ceea ce priveşte răspunderea contravenţională, legea prevede o serie de fapte

care, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât potrivit legii penale să fie considerate infracţiuni, constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă, al cărui cuantum diferă în funcţie de gravitatea faptei contravenţionale comise şi de persoana făptuitorului. Contravenţii pot fi săvârşite numai de persoanele juridice, anume nerespectarea obligaţiilor ce revin titularilor de activităţi care constituie surse fixe. de poluare pentru atmosferă de a participa la elaborarea programelor de reducere a emisiilor, a programelor şi planurilor de gestionare a calităţii aerulu nerespectarea de către aceiaşi titulari a obligaţiei de a informa şi de a se supune controlului autorităţilor competente, conform legislaţiei în vigoare; nerespectare prevederilor referitoare la protecţia atmosferei din acordul şi/sau autorizaţia de mediu;

Alte contravenţii pot fi săvârşite atât de persoanele juridice, cât şi de persoanele fizice. Din această categorie, se pot menţiona: nerespectarea obligaţii utilizatorilor de

surse mobile de a asigura încadrarea în limitele de emisie stabilite pentru fiecare tip specific de sursă, precum şi de a le supune inspecţiilor tehnice conform prevederilor legislaţiei în vigoare; nerespectarea obligaţiei de a se supune tuturor procedurilor şi cerinţelor legale care conduc la prevenirea, eliminarea sau reducerea impactului asupra aerului înconjurător şi mediului.

Răspund contravenţional şi primarii care nu-şi îndeplinesc obligaţia de urmări şi asigura realizarea prevederilor cuprinse în planurile şi programele de gestionare a calităţii aerului, precum şi obligaţia de a asigura punerea în aplicare măsurilor speciale prevăzute în programele de gestionare a calităţii aerului, impuse persoanelor fizice şi juridice care exploatează surse mobile de poluare.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se face de personalul împuternicit din cadrul autorităţilor publice centrale competente şi din unităţi teritoriale ale acestora, precum şi din cadrul autorităţilor administraţiei public locale, conform atribuţiilor stabilite prin lege.

INSTITUŢIILE DREPTULUI MEDIULUI.

Principalele instituţii ale dreptului mediului din România sunt:a). Agenţia Naţionalã pentru Protecţia Mediului – înfiinţatã prin HG nr.

1625/2003 – este o instituţie publicã, cu personalitate juridicã, finanţatã de la bugetul de stat, are calitatea de organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile..

Dintre atribuţiile Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului putem enunţa:- autorizeazã activitãţile cu impact asupra mediului;- constatã neconformitãţile cu actele de autorizare;- asigurã suportul tehnic pentru elaborarea strategiilor şi politicilor în domeniul

protecţiei mediului;- coordoneazã realizarea planurilor de acţiune sectoriale şi a planului de acţiune

pentru protecţia mediului;- monitorizarea stadiului îndeplinirii angajamentelor în domeniul protecţiei

mediului, asumate de procesul de aderare la UE.b). Administraţia Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunãrii” – înfiinţatã prin HG nr.

983/1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului. Ulterior Administraţia a fost organizatã prin HG nr. 264/1991 ca instituţie publicã cu personalitate juridicã, finanţatã de la bugetul administraţiei de stat, avînd ca obiective în activitate:

~ redresarea ecologicã a Deltei Dunãrii şi conservarea genofondului (biodiversitãţii) şi ecofondului;

~ cunoaşterea capacitãţii productive şi dimensionarea exploatãrii resurselor din Delta Dunãrii în limitele ecologice admisibile;

~ coordonarea lucrãrilor hidrotehnice atît pentru asigurarea unei mai bune circulaţii a apei pe canale, ghioluri şi lacuri, cît şi pentru împiedicarea fenomenelor de eroziune a platformei marine;

~ cercetarea fenomenelor deltaice;~ stabilirea locurilor de vînãtoare şi de pescuit, precum şi a condiţiilor de

desfãşurare a acestor activitãţi;~ stabilirea modului de circulaţie şi acces în Delta Dunãrii al bãrcilor, şalupelor,

navelor fluviale şi maritime, persoanelor şi grupurilor de cercetãtori;~ stabilirea criteriilor de dezvoltare a aşezãrilor umane şi a turismului;~ prezentarea de propuneri privind stabilirea de penalitãţi pentru sancţionarea

abaterilor de la regulile de desfãşurare a activitãţii în Delta Dunãrii.Dintre atribuţiile Administraţiei putem aminti: de gestionarea, evaluarea,

stabilirea şi aplicarea mãsurilor de conservare şi refacere a ecosistemelor deltaice, autorizarea activitãţilor cu impact asupra mediului, de informare şi educare ca şi atribuirea de norme şi reglementãri pertinente.

c). Garda de Mediu – înfiinţatã prin HG nr. 1167/2001. Prin HG nr. 308/2005 a primit titulatura de Garda Naţionalã de Mediu şi a trecut direct în subordinea ministrului mediului. Este un organ de control cu statut specific, personalul gãrzii are

calitatea de funcţionar public, este încadrat pe funcţia de comisar, poartã uniformã şi însemne distincte şi este dotat cu armament de serviciu.

Dintre atribuţiile Garzii putem enunţa: controlul operativ inopinat al instalaţiilor cu impact major asupra mediului, participarea la intervenţiile pentru eliminarea şi diminuarea efectelor poluãrii asupra factorilor de mediu, precum şi la prevenirea poluãrilor accidentale, controleazã şi constatã încãlcãrile legislaţiei în materie, colaboreazã cu unitãţile de poliţie şi/sau jandarmerie la contatarea faptelor care constituie infracţiuni, în vederea sesizãrii organelor de cercetare penalã.

d). Administraţia Fondului pentru Mediu. – înfiinţatã prin Legea nr. 73/2000, este o instituţioe de utilitate publicã cu personalite juridicã, sub autoritatea Ministerului Mediului, ce are ca obiect de activitate gestionarea fondului de mediu.

TEMA 17PROTECŢIA JURIDICĂ A SOLULUI ŞI SUBSOLULUI

Una din componentele deosebit de importante ale biosferei este solul. Ca suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare, solul este unul din

principalii depozitari ai substanţei vii a uscatului şi ai energiei potenţiale biotice captate prin fotosinteză, ca şi al celor mai importante elemente vitale (carbon, azot, calciu, fosfor, potasiu, sulf).

Degradarea solului afectează producţia agricolă şi compromite existenţa umană.

Datele experimentale atestă că pentru formarea unui strat de sol gros de 3 cm este nevoie de 300-1000 de ani, iar geneza unui strat gros de 20 cm durează 2000-7000 de ani. În schimb, denaturarea lui sub influenta eroziunii sau a diverşilor factori nocivi poate avea loc foarte repede, timp de câţiva ani când este slab gospodărit sau foarte încet, când este bine întreţinut.

Degradarea şi epuizarea soiuri lor prin eroziune şi poluare are consecinţe multiple asupra producţiei agricole, a preţurilor şi a productivităţii muncii. Încă din anul 1968, Aheldon Judson estima că volumul sedimentelor transportate în ocean a crescut de la 9 miliarde tone pe an înainte de introducerea cultivării pământului, păşunatu1ui şi a altor activităţi agricole, la 24 miliarde tone, cifre care azi sunt şi mai alarmante. Omul a devenit astfel un important factor geologic care accelerează scurgerea solurilor fertile în oceane.

Ne aflăm într-o situaţie aparent paradoxală: creşterea populaţiei globului impune cultivarea unor suprafeţe din ce în ce mai mari de sol, ceea ce antrenează, la rândul său, o degradare din ce în ce mai accentuată a acestuia, deci o dereglare considerabilă a producţiei agricole.

Pe măsura epuizării solului, ţările se văd obligate să importe alimente pentru satisfacerea chiar şi a nevoilor minime ale populaţiei. Zeci de ţări slab dezvoltate constată că problemele legate de datoria lor externă se agravează în continuare din cauza dependenţei cronice de importul de alimente.

Particularităţile poluării soluluiIndustrializarea masivă a dus la pătrunderea în atmosferă a unor cantităţi tot mai

mari de metale toxice. Din aer, ploaia şi zăpada aduc metalele pe sol, unde ele se acumulează. Ecologia solului este foarte vulnerabilă la efectele toxice ale unor asemenea metale (mercur, plumb, nichel, cadmiu etc.) căci ele pot inhiba creşterea plantelor şi a bacteriilor folositoare din pământ. Mai mult, pot lua naştere complecşi noi, nenaturali formaţi din aceste metale şi compuşi organici din sol. În acelaşi timp, este posibil ca unii complecşi metal-organici care sunt inofensivi pentru culturi să ajungă prin intermediul hranei în organismul uman, unde se pot dovedi dăunători.

Poluarea solului este cauzată şi de pulberile şi gazele nocive din aer, din apele reziduale, de deşeurile de natură industrială sau menajeră, dar mai ales de pesticidele şi îngrăşămintele chimice folosite în agricultură.

Poluanţii care se acumulează în sol pot tulbura puternic echilibrul ecologic vital al acestuia. Cei care nu-şi termină cursa în sol ajung să se depună în mări şi oceane,

unde au început să se acumuleze pesticide persistente şi alte impurităţi organice de sinteză.

Indicele sintetic al efectului rezultant al poluării solului este reprezentat fie prin reducerea cantitativă şi/sau calitativă a producţiei vegetale, fie prin cheltuielile necesare menţinerii capacităţii bioproductive la parametrii cantitativi şi calitativi anterior manifestării poluării.

În afară de poluarea fizică şi chimică, în vecinătatea imediată a unităţilor miniere şi în locurile de depozitare a minereurilor radioactive se constată şi poluarea radioactivă a solului. La aceasta mai poate contribui şi depozitarea în sol a deşeurilor nucleare care emit radiaţii timp îndelungat şi care scot din circuit numeroase terenuri.

Poluarea solului este rezultatul oricărei acţiuni care produce dereglarea funcţionării normale a solului, ca mediu de viaţă, în cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau create de om, dereglare manifestată prin degradarea fizică, chimică, biologică a solului, care afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea sa bioproductivă, din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

Măsuri legale interne de protecţie şi conservare durabilă a solului, cantitativă şi calitativă

În România, terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie şi de titlu pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al ţării, a cărui protecţie se asigură prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi amenajare, obligatorii pentru toţi deţinătorii indiferent de titlul juridic.

În acest scop, autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea ministerelor competente, stabileşte: sistemul de monitorizare a calităţii solului în scopul cunoaşterii stării actuale şi a tendinţelor de evoluţie a acestuia; reglementările privind protecţia calităţii solului, a ecosistemelor terestre şi a biodiversităţii; procedura de autorizare privind probleme de protecţie a mediului cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului, amenajarea torenţilor pentru întocmirea amenajamentelor silvice, combaterea eroziunii solurilor, foraje de studii şi prospecţiuni geologice şi hidrologice, precum şi pentru activităţile miniere de extracţie; reglementări pentru refacerea cadrului natural în zonele în care solul, subsolul şi ecosistemele terestre au fost afectate de fenomene naturale sau de activităţi cu impact negativ asupra mediului.

Protecţia juridică a terenurilor în general - şi a celor destinate agriculturii în special - se realizează printr-o serie de reglementări menite să asigure conservarea şi ameliorarea solului, să împiedice scoaterea terenurilor din circuitul agricol, să determine ca aceste terenuri să fie utilizate exclusiv pentru producţia agricolă sau silvică, prin stabilirea obligaţiei generale a deţinătorilor de a le exploata şi folosi potrivit destinaţiei lor.

Protectia calitativă a terenurilor

În vederea protecţiei calitative a terenurilor se execută lucrări de conservare şi ameliorare a solului, în care scop organele de cercetare şi proiectare de specialitate întocmesc, la cerere, studii şi proiecte în corelare cu cele de amenajarea teritoriului.

Lucrările respective se execută de către deţinătorii terenurilor sau prin grija acestora, de către unităţi specializate. Terenurile care prin degradare şi poluare şi-au pierdut, total sau parţial, capacitatea de producţie pentru culturi agricole şi silvice, se constituie în perimetre de ameliorare. Grupele de terenuri ce intră în aceste perimetre se stabilesc în comun, de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministerul Mediului, la propunerile care au la bază situaţiile înaintate de comune, oraşe şi municipii.

Documentaţiile întocmite se avizează de organele judeţene agricole şi silvice şi de protecţia mediului şi se înaintează. Ministerului Agriculturii care, împreună cu ministerele şi departamentele interesate, stabilesc programele de finanţare, proiectare şi execuţie.

Deţinătorii sunt obligaţi să pună la dispoziţie terenurile din perimetrul de ameliorare în vederea aplicării măsurilor şi lucrărilor prevăzute în proiectul de ameliorare, păstrând dreptul de proprietate asupra lor. Includerea de către primărie a unui anumit teren în categoria menţionată mai sus, se poate face numai cu acordul proprietarului. Dacă proprietarul nu este de acord, primăria face propuneri motivate prefecturii, care va decide.

Statul sprijină realizarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare a solului, suportând parţial sau total cheltuielile în limita alocaţiei bugetare aprobate, pe baza notelor de fundamentare elaborate de unităţile de cercetare şi proiectare, însuşite de organele agricole de specialitate judeţene şi aprobate de către Ministerul Agriculturii.

Deţinătorii de terenuri degradate, chiar dacă nu sunt cuprinse într-un perimetru de ameliorare, care, în mod individual sau asociaţi, vor să facă din proprie iniţiativă inerbări, împăduriri, corectare a reacţiei solului sau alte lucrări de ameliorare a terenurilor, beneficiază din partea statului, gratuit, de materialul necesar. Cei care au primit asemenea materiale şi nu le-au întrebuinţat în vederea scopului pentru care le-au cerut, sunt obligaţi să plătească contravaloarea lor.

De asemenea, în cazul în care se constată că anumite suprafeţe au fost scoase din producţia agricolă sau silvică prin degradare sau poluarea solului, datorită faptei culpabile a unor persoane fizice şi juridice, proprietarul, primăria sau organul agricol ori silvic pot cere suportarea de către cel culpabil a cheltuielilor necesitate de lucrările de refacere şi ameliorare a solului

Ministerul Agriculturii, Ministerul Mediului împreună cu Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Siseşti" iau măsuri pentru dezvoltarea sistemului naţional de supraveghere, evaluare, prognoză şi avertizare cu privire la starea calităţii solurilor agricole şi silvice pe baza unui sistem informaţional, cu asigurarea unei bănci de date la nivelul ţării şi al judeţului şi propun măsurile pentru protecţia şi ameliorarea terenurilor, în scopul menţinerii şi creşterii capacităţii de producţie.

Deosebit de importante, amenajările de îmbunătăţiri funciare au rolul de a preveni, reduce şi înlătura procesele de deteriorare a fondului funciar, cauzate de factori naturali - secetă, inundaţii, exces de umiditate - sau de activităţi antropice, prin măsuri specifice.

Amenajările de îmbunătăţiri funciare pot fi de utilitate publică sau privată. Pentru realizarea amenajărilor de utilitate publică este obligatoriu acordul

proprietarilor de terenuri. Administratorii amenajărilor de îmbunătăţiri funciare de utilitate publică sunt

obligaţi, printre altele, să urmărească impactul acestor lucrări asupra factorilor de mediu şi să aplice măsurile de corecţie, în cazul constatării unor tendinţe negative, stabilite prin documentaţii tehnico-economice şi/sau ecologice.

Amenajările teritoriale complexe legate de valorificarea unor resurse naturale ale solului şi subsol ului, de mari lucrări hidroenergetice, reţele de drumuri, mari exploatări miniere sau forestiere, generează, la nivelul cerinţelor tehnice contemporane, măsuri pentru adaptarea condiţiilor mediului, natural şi construit, la necesităţile fundamentale ale colectivităţilor umane.

Folosirea raţională cu maximum de eficienţă a tuturor suprafeţelor de teren se impune cu privire la oricare dintre destinaţii le economice şi sociale cărora le sunt afectate aceste suprafeţe.

Protectia cantitativă a terenurilor

În ceea ce priveşte protecţia cantitativă a terenurilor, îndeosebi a celor agricole, Legea fondului funciar instituie principiul păstrării terenurilor agricole şi utilizării lor în scopuri productive. Scoaterea acestor terenuri din circuitul agricol este supusă unor proceduri riguroase pentru a se preveni diminuarea fondului funciar agricol, având un caracter excepţional.

Pentru protecţia cantitativă a terenurilor agricole art.I02 alin.(1) din Legea nr.I8/199I stabileşte şi regula potrivit căreia liniile de telecomunicaţii şi cele de transport şi distribuire a energiei electrice, conductele de transport pentru alimentare cu apă, canalizare, produse petroliere, gaze, precum şi alte instalaţii similare, se vor grupa şi amplasa de-a lungul şi în imediata apropiere a căilor de comunicaţii - şosele, căi ferate - a digurilor, canalelor de irigaţii şi de desecări şi a altor limite obligate din teritoriu, în aşa fel încât să nu se stânjenească execuţia lucrărilor agricole.

Ocuparea terenurilor necesare remedierii deranjamentelor în caz de avarii şi executarea unor lucrări de întreţinere la obiectivele menţionate mai sus, care au caracter urgent şi care se execută într-o perioadă de până la 30 de zile, se pot face pe baza acordului prealabil al deţinătorilor de terenuri sau, în caz de refuz, cu aprobarea prefecturii judeţului sau a Primăriei Municipiului Bucureşti.

Garantarea aplicării tuturor măsurilor organizatorice, financiare, tehnice cuprinse în actele norrnative adoptate în vederea protejării, conservării şi folosirii întregului fond funciar al ţării este asigurată, pe planul dreptului, prin norme care prevăd, răspunderea civilă, contravenţională sau penală după caz.

Constituie contravenţii la normele privind evidenţa, protecţia, folosirea şi ameliorarea terenurilor agricole sau silvice, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiuni, următoarele fapte:

- nedecopertarea de către beneficiarii de investiţii a stratului fertil de sol, înainte de executarea lucrărilor de amplasare a unor obiective şi nedepozitarea acestui strat pe suprafeţele stabilite de organele agricole, precum şi neluarea măsurilor de amenajare şi nivelare a terenurilor rămase în urma excavării de cărbune, caolin, argilă, pietriş, sonde abandonate şi altele asemenea;

- amplasarea obiectivelor de orice fel, cu excepţia celor expres prevăzute de lege, pe terenurile situate în extravilan, fără avizele şi aprobări le legale;

- ocuparea şi folosirea terenurilor aprobate a fi scoase definitiv sau temporar din producţia agricolă, înainte de a fi delimitate, bornate şi predate;

- degradarea terenurilor şi culturilor prin depozitarea de materiale ori deşeuri de pietriş, moloz, nisip, prefabricate, construcţii metalice, reziduuri, resturi menajere, gunoaie şi altele asemenea; neluarea unor măsuri corespunzătoare de către persoanele juridice sau fi~ice pentru evitarea afectării terenurilor limitrofe prin reziduurile provenite din activitatea de producţie şi prin scurgeri de orice fel.

Protecţia subsolului

În Constituţia României, bogăţiile de orice natură ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, putând fi date, în condiţiile prevăzute de lege, în administrarea unor persoane juridice publice sau private, concesionate ori închiriate.

Intră sub incidenţa regimului de protecţie resursele naturale ale subsolului, ale platoului continental, zăcămintele de ape minerale, lacurile terapeutice şi acumulările de nămol, precum şi alte bunuri şi resurse naturale ale subsolului.

Statul are obligaţia să asigure exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional, ceea ce implică şi respectarea normelor de protecţie şi conservare a mediului.

Persoanele fizice şi juridice care prospectează sau exploatează asemenea resurse au obligaţia de a cere şi a obţine acordul şi/sau autorizaţia de mediu şi de a respecta prevederile acestora; de a reface terenurile afectate, aducându-Ie la parametrii productivi şi ecologici naturali sau la un nou ecosistem funcţional, conform prevederilor şi în termenele conţinute în acordul şi/sau autorizaţia de mediu; de a anunţa autorităţile pentru protecţia mediului sau alte autorităţi competente, potrivit legii, despre orice situaţii accidentale care pun în pericol ecosistemul.

Operaţiunile petroliere se pot desfăşura numai în cadrul unor perimetre de explorare/exploatare cu respectarea măsurilor stabilite în acordurile petroliere pentru protecţia solului şi a subsolului. Periclitarea, prin modul de executare a operaţiunilor petroliere, a posibilităţilor exploatării viitoare a zăcământului sau încălcarea normelor privind protecţia şi exploatarea raţională a zăcămintelor ori a normelor privind protecţia mediului de către titularul acordului petrolier, atrage după sine, retragerea dreptului de administrare sau de concesionare.

Ca bunuri naturale ale subsol ului, bunurile patrimoniului geologic sunt proprietate publică, fiind supuse regimului juridic prevăzut de lege

Răspunderea contravenţională şi penală în domeniul protecţiei şi ameliorării solului şi subsolului

Legea protecţiei mediului prevede o serie de fapte considerate contravenţii privind regimul de protecţie a solului şi subsolului, dintre care:

- nerespectarea obligaţiei de a asigura, prin sisteme proprii, supravegherea mediului, pe baza prevederilor din autorizaţie, pentru identificarea şi prevenirea riscurilor pe care substanţele şi preparatele chimice periculoase le pot reprezenta asupra sănătăţii populaţiei şi mediului, neţinerea evidenţei rezultatelor acţiunilor de

supraveghere şi neanunţarea producerii unor descărcări neprevăzute sau a accidentelor, autorităţilor competente pentru protecţia mediului şi de apărare civilă [art.25 lit.d)

- nerespectarea obligaţiei de depozitare a deşeurilor menajere, industriale, agricole sau altele, numai pe suprafeţele autorizate în acest scop;

- încălcarea obligaţiei de refacere a cadrului natural în zonele de depozitare a deşeurilor (de tot felul) prevăzută în acordul şi/sau autorizaţia de mediu [art.25 lit.b) şi e)J;

- nedepozitarea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor numai ambalate şi în locuri protejate;

- folosirea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor în zonele sau pe suprafeţele umede unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie [art. 29lit. c) şi dj}.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către personalul împuternicit în acest scop de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, de către comisarii şi subcomisarii de poliţie, de către personalul împuternicit al administraţiei publice judeţene şi locale.

Sunt considerate infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare sau amendă penală:

- arderea miriştilor, stufului, tufărişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile pratejate şi de pe terenurile supuse refacerii ecologice; provocarea de poluare prin evacuarea, cu ştiinţă, în apă, în atmosferă sau pe sol, a unor deşeuri sau substanţe periculoase [art. 85 alin. (1) lit. a).

- nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe periculoase [art. 85 alin. (2) lit. g)};

- amenajarea, fără autorizaţie, de depozite subterane sau de suprafaţă pentru deşeuri periculoase;

- depozitarea în spaţii subterane a deşeurilor sau substanţe lor periculoase; - nerespectarea interdicţiilor în legătură cu utilizarea pe terenuri agricole, de pesticide sau îngrăşăminte chimice; - provocarea, datorită nesupravegherii surselor de radiaţii ionizante, a

Contaminării mediului şi/sau expunerii populaţiei la radiaţii ionizante. Constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac - din oficiu - de organele de

urmărire penală, conform competenţei legale. Sistemul sancţiunilor contravenţionale şi penale prevăzute de Legea-cadru

nr.265/2006 în domeniul protecţiei şi ameliorării solului se completează corespunzător cu sancţiunile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, precum şi de celelalte reglementări cu caracter special care vizează, într-o formă sau alta, acest domeniu.

TEMA 18POLUAREA RADIOACTIVĂ

Poluarea radioactivă este considerată o agresiune "aproape perfectă" cu caracter multilateral şi universal, fiind contaminate concomitent aerul, apa, solul şi subsolul, iar prin intermediul elementelor ecosistemului, se distruge în mod lent tot ceea ce este viu. Poluarea radioactivă are impact instantaneu şi pe termen lung asupra tuturor formelor de viaţă vegetală şi animală.

Poluarea radioactivă afectează toate componentele mediului înconjurător. Astfel, în ceea ce priveşte poluarea radioactivă a atmosferei una din surse o

constituie exploziile nucleare experimentale care, prin temperatura uriaşă pe care o degajă, transformă substanţele radioactive aflate în stare gazoasă sub formă de particule ce sunt proiectate în atmosferă, constituind poluarea atmosferică primară, produsă imediat la locul exploziei.

Distribuţia produşilor de fisiune rezultaţi din aceste explozii în atmosferă are loc conform unor fenomene de natură meteorologică, în funcţie de altitudinea la care a avut loc explozia nucleară, ajungând în final în sol sau în apa oceanelor, fiind vehiculaţi de anumiţi factori meteorologici, sub formă de precipitaţii. Aceste depuneri, constituie aşa numita poluare radio activă secundară.

Alte surse ale poluării radioactive a atmosferei sunt: centralele nucleare, producţia de combustibil nuclear, tratarea chimică şi metalurgică a materialelor din reactoare, utilizarea elementelor radioactive în medicină şi cercetare etc.

Fiecare dintre produşii radioactivi urmează un anumit itinerar, în funcţie de proprietăţile lui chimice şi biologice, ajungând în final în organismul uman şi animal, în plante şi în mediul înconjurător, în general.

Evoluţia riscului pe care poluarea radioactivă a atmosferei îl reprezintă pentru om este deosebit de complexă, trebuind să se aibă în vedere o serie de criterii legate de modalităţile de poluare şi de evoluţia contaminării.

sauPoluarea radioactivă a apei se datorează în mare măsură deşeurilor industriei nucleare sau depunerilor produşilor radioactivi rezultaţi în urma explozii lor nucleare experimentale.

Ambele surse se adaugă radioactivităţii naturale a apelor. De asemenea, o sursă de poluare ceva mai redusă, o constituie depunerile

radioactive care se produc prin ploi. Poluarea radioactivă a solului şi suhsolului are un caracter mai limitat,

constatându-se în vecinătatea imediată a unităţilor miniere, în locurile de depozitare a minereului radioactiv şi a deşeuri lor radioactive.

Deşeurile radioactive solide emit radiaţii pe timp îndelungat, iar depozitarea lor în sol scoate din circuit terenuri agricole, fără a se realiza însă o securitate certă. Un singur exemplu este edificator: printre deşeurile lăsate de producţia atomo-electrică, cel mai redutabil este plutoniul, care îşi păstrează jumătate din virulenţă cca. 240 de secole. Este suficient ca un singur gram să scape în atmosferă pentru a ucide un miliard de oameni.

Durata vieţii unei centrale termo-nucleare este de maximum 30 de ani, iar distrugerea ei la expirarea acestei perioade este foarte periculoasă. Soluţia americană

de a le acoperi cu beton, în condiţiile în care un reactor depăşeşte 70 m înălţime, nu a dus decât la apariţia unui număr impresionant de "piramide atomice", conţinând pericole inestimabile.

Principiile desfăşurării activităţii nucleare în România Reglementarea activităţilor de folosire a energiei nucleare, în condiţiide

securitate nucleară, de protecţie a personalului ocupat profesional, a populaţiei, a mediului înconjurător şi a proprietăţii împotriva radiaţiilor este dată de Legea nr.l11/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, precum şi de Ordonanţa Guvernului nr.7/2003 privind utilizarea în scopuri paşnice a energiei nucleare.

Potrivit reglementărilor în vigoare, în România activităţile nucleare sunt de interes naţional şi se desfăşoară in conditii de siguranţă şi securitate nucleară, de protecţie a personalului expus profesional, a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii, cu riscuri minime, in regim de autorizare, sub indrumarea şi controlul statului şi cu respectarea obligaţiilor ce decurg din acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte.

Promovarea şi utilizarea energiei nucleare în scopuri exclusiv paşnice constituie priorităţi naţionale în contextul aplicării programelor de dezvoltare durabilă a societăţii.

Activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară conform Planului Nuclear Naţional, elaborat în baza Strategiei de dezvoltare a domeniului nuclear şi a Planurilor Nucleare Anuale, elaborate de Agenţia Naţională pentru Energie Atomică cu consultarea ministerelor, a altor organe ale administraţiei publice centrale. şi locale, a agenţilor economici care au responsabilităţi şi activează în domeniul nuclear, precum şi a asociaţiilor profesionale de profil. Strategia dezvoltării domeniului nuclearare în vedere:

- recomandările Uniunii Europene în domeniu; - integrarea filozofiei dezvoltării durabile ca element conceptual fundamental; - prevederile tratatelor şi acordurilor internaţionale la care România este parte

semnatară; - prevederile unor acte normative interne. Toate activităţile nucleare care se desfăşoară în România sunt supuse unui strict

control efectuat de statul român, pe de o parte, şi de organismele internaţionale abilitate, pe de altă parte.

Legea-cadru Nr.111/1996 reglementează următoarele activităţi şi surse: a) cercetarea, proiectarea, amplasarea, producţia, construcţia, montajul,

punerea în funcţiune, exploatarea, modificarea, dezafectarea, importul şi exportul obiectivelor şi instalaţiilor nucleare;

b) mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi toriu; c) producerea, furnizarea, închirierea, transferul, manipularea, deţinerea,

prelucrarea, tratarea, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul, importul şi exportul materialelor nucleare şi radioactive, inclusiv al combustibilului nuclear, al deşeurilor radioactive şi al dispozitivelor generatoare de

radiaţii ionizante; Legea interzice pe teritoriul României: cercetarea, experimentarea, dezvoltarea,

fabricarea, importul, exportul, tranzitul, deţinerea sau detonarea de arme nucleare sau a oricărui dispozitiv exploziv nuclear.

De asemenea, este interzis importul deşeurilor radioactive, cu excepţia situaţiilor în care importul decurge nemijlocit din prelucrarea, în afara teritoriului ţării, a unui export, anterior autorizat, de deşeuri radioactive, inclusiv combustibil nuclear ars, în baza prevederilor unor acorduri internaţionale sau contracte încheiate cu parteneri comerciali cu sediul în străinătate, în condiţiile prevăzute de lege.

Ordonanţa de Guvern nr. 7/2003 al cărui obiect îl constituie promovarea şi organizarea activităţilor în domeniul nuclear pentru asigurarea resurselor de energie nucleară, a progreselor ştiinţei şi tehnologiei, prin încurajarea cercetării, dezvoltării şi utilizării aplicaţiilor nucleare în scopuri paşnice (art.2), detaliază o serie de activităţi nucleare prevăzute de Legea nr.l11/1996 cum sunt, de exemplu, cercetarea, experimentarea, proiectarea, amplasarea, construirea, montajul, punerea în funcţiune, exploatarea, modificarea, importul, exportul, conservarea şi dezafectarea obiectivelor şi instalaţiilor nucleare, a materialelor nucleare şi radioactive ş.a.

Autorizarea activitătilor nucleare

Pentru desfăşurarea activităţilor nucleare prevăzute de lege este necesară autorizaţia eliberată de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, cu respectarea procedurii de autorizare specifică fiecărui gen de activitate sau sursă, la cererea numai a persoanelor juridice care fac dovada că îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege. Autorizaţia se poate elibera şi unităţilor fără personalitate juridică, constituite conform legii, dacă dovedesc că respectă prevederile legale în domeniu.

Autorizaţia poate fi folosită numai în scopul pentru care a fost eliberată, cu respectarea limitelor şi a condiţiilor precizate în aceasta.

Autorizarea unei faze de realizare sau de funcţionare a oricărei instalaţii se poate face numai dacă fazele anterioare au primit toate tipurile de autorizatii necesare.

Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare poate retrage autorizaţia parţială ori de câte ori constată lipsa de preocupare a titularului autorizaţiei pentru completarea informaţiilor necesare în susţinerea cererii de eliberare a autorizaţiei.

Pentru desfăşurarea activităţilor autorizate, titularul autorizaţiei este obligat să folosească numai personal care este posesor al unui permis de exercitare, valabil pentru aceste activităţi.

Pentru persoanele fizice care au responsabilităţi în desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, permisul se eliberează de către autoritatea naţională competentă, în baza unei evaluări şi examinări.

Autorizaţia şi permisul se eliberează pe o perioadă determinată, dreptul dobândit în baza acestor documente neputând fi transmis fără acordul emitentului.

Planul de intervenţie în caz de accident nuclear pentru amplasamentul obiectivelor şi al instalaţii lor nucleare se elaborează de către utilizator, titular de autorizaţie, împreună cu toate autorităţile publice centrale şi locale şi organizaţiile

implicate în pregătirea şi desfăşurarea intervenţiei şi se aprobă de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare.

În cazul urgenţelor radiologice cauzate de accidentele nucleare în obiectivele şi instalaţiile aflate pe teritoriul altor state, care pot afecta - prin efecte transfrontieră, teritoriul României, planurile de intervenţie, precum şi planurile generale de intervenţie în afara amplasamentului instalaţiilor nucleare de pe teritoriul României se elaborează prin grija Comandamentului Apărării Civile din cadrul Ministrului Administraţiei şi Internelor şi se aprobă de Comisia Centrală pentru Accident Nuclear şi Căderi de Obiecte Cosmice.

Autorităţile publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniul pregătirii şi desfăşurării intervenţiei în caz de accident nuclear îşi elaborează planuri proprii, în corelare cu planul general de intervenţie.

Sancţiuni specifice pentru nerespectarea regimului activităţilor nucleare

Încălcarea prevederilor Legii nr.111/1996 atrage răspunderea administrativă, penală sau civilă, după caz.

Constituie contravenţii, printre altele: nerespectarea obligaţiilor de raportare a oricăror depăşiri a limitelor şi condiţiilor tehnice prevăzute în autorizaţie, precum şi netransmiterea de către titularul autorizaţiei a rapoartelor, informaţiilor şi notificărilor, în forma cerută de reglementări, neaducerea la îndeplinire, în termenul stabilit, a dispoziţiilor date în scris, cu confirmare de primire, de către Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare sau, prin proces-verbal de control, de către reprezentaţii acesteia; utilizarea de personal în activităţi care nu prezintă risc de accident nuclear, care nu are pregătirea necesară pentru activitatea pres tată sau de personal neverificat ori respins la examenele periodice; folosirea de către persoanele autorizate a materialelor radioactive, a dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante sau a instalaţiilor nucleare încredinţate în alte scopuri ori pentru alte operaţiuni decât cele stabilite pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu; exercitarea de activităţi nucleare fără permisul de exercitare corespunzător ş. a.

Amenda contravenţională se aplică diferenţiat, sub aspectul cuantumului, persoanelor fizice şijuridice, în funcţie de gravitatea faptei contravenţionale comise.

Constatarea şi aplicarea contravenţiilor se fac de către reprezentanţii împuterniciţi ai Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare.

În cadrul răspunderii penale, faptele considerate infracţiuni se pedepsesc cu închisoare sau cu amendă, cu închisoare şi interzicerea unor drepturi sau numai cu închisoare, după caz.

Sunt considerate infracţiuni: activităţile privitoare la cercetarea, proiectarea, amplasarea, producţia, construcţia sau montajul obiectivelor sau instalaţiilor nucleare; mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi toriu; furnizarea şi utilizarea aparaturii de control dozimetric al radiaţiilor ionizante; introducerea fără autorizaţie, în circuitul economic şi social, în vederea utilizării sau consumului de către populaţie, a produselor care au fost supuse iradierii sau care conţin materiale radioactive; efectuarea neautorizată a unor activităţi cu privire la punerea în funcţiune, exploatarea, modificarea, dezafectarea, importul sau exportul

instalaţiilor nucleare; producerea, furnizarea, închirierea, transportul, manipularea, deţinerea, prelucrarea, tratarea, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, importul şi exportul materialelor nucleare şi radioactive, inclusiv al combustibilului nuclear, al deşeurilor radioactive şi al dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante ş.a.

În cazul în care dezvoltarea, fabricarea, deţinerea, importul, exportul tranzitul sau detonarea armelor nucleare sau a oricăror dispozitive explozive nucleare au avut ca urmare decesul uneia sau mai multor persoane ori alteconsecinţe deosebit de grave, pedeapsa este detenţiunea pe viaţă sau închisoare şi interzicerea unor drepturi [art.46 alin.(2)]. Tentativa se pedepseşte.

Managementul de siguranţă a deşeurilor radioactive şi combustibilului nuclear uzat

Dispoziţiile legii nr. 111/1996 vizează producerea, furnizarea, transferul, manipularea, deţinerea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul, importul şi exportul deşeurilor radioactive, precum şi al dispozitivelor generatoare de radiatii ionizante [art. 2lit. c)].

În România este interzis importul deşeurilor radioactive, cu excepţia situaţiilor în care importul decurge nemijlocit din prelucrarea, în afara teritoriului ţării, a unui export, anterior autorizat, de deşeuri radioactive, inclusiv combustibil nuclear ars, În baza prevederilor unor acorduri internaţionale încheiate cu parteneri comerciali cu sediul în străinătate, În condiţiile prevăzute de lege. Toate activităţile cu deşeuri radioactive sunt supuse obligatoriu procedurii de autorizare prevăzută de lege.

Titularul autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare care generează sau a generat deşeuri radioactive este obligat:

- să răspundă pentru gestionarea deşeurilor radioactive generate de activitatea proprie,

- să suporte cheltuielile aferente colectării, transportului, tratării, condiţionării şi depozitării temporare sau definitive a acestora;

- să achite contribuţia legală la constituirea Fondului pentru gospodărirea deşeuri/or radioactive şi dezafectare.

Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare elaborează instrucţiuni cu caracter obligatoriu, reglementări de securitate nucleară, precum şi de gestionare a deşeurilor radioactive.

Potrivit Ordinului nr.127/2002 al preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Controlul Activitătilor Nucleare, toate sursele radioactive care nu mai sunt utilizate în practicile de minerit şi de preparare a minereurilor de uraniu şi toriu, precum şi toate deşeurile radioactive rezultate din aceste practici, pentru care titularul de autorizaţie nu este autorizat el însuşi să le depoziteze temporar sau final, trebuie transferate, conform reglementărilor specifice, la organizaţiile autorizate sa colecteze, sa trateze, sa condiţioneze sau sa depoziteze final astfel de materiale radioactive.

In ceea ce priveşte gospodărirea deşeurilor radioactive, . România, prin Legea nr. 105/1999, a ratificat Convenţia comună asupra gospodăririi în siguranţă a combustibilului uzat şi asupra gospodăririi în siguranţă a deşeurilor radioactive,

adoptată la Viena la 5 septembrie 1997. Convenţia vizează gospodărirea în siguranţă a deşeuri lor radioactive rezultate

din aplicaţii civile. Ea nu se aplică însă deşeurilor care conţin doar materiale radioactive naturale şi nu provin din ciclul combustibilului nuclear.

TEMA 19REGIMUL JURIDIC AL SUBSTANŢELOR TOXICE ŞI AL

PREPARATELOR CHIMICE PERICULOASE

Activităţile privind producerea şi utilizarea substanţe lor toxice şi a celor chimice periculoase sunt supuse regimului autorizaţiilor, care implică un regim special de gestionare.

Reglementările legale intemese caracterizează printr-un număr important de dispoziţii având ca obiect identificarea, definirea şi clasificarea substanţelor toxice şi a celor periculoase, stabilind un regim juridic diferenţiat pentru fiecare categorie de substanţe.

Regimul juridic al produselor şi substanţelor toxice Prin "producerea, deţinerea sau orice alte activităţi privind circulaţia produselor

sau substanţe lor toxice" se înţeleg, după caz: fabricarea, prepararea, experimentarea, condiţionarea, livrarea, procurarea, folosirea, ambalarea, transportul, depozitarea temporară sau definitivă, manipularea, importul şi exportul acestor produse şi substanţe.

Lista substanţelor toxice şi a plantelor care conţin substanţe toxice se stabileşte de Ministerul Sănătăţii cu acordul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, pe baza propunerilor ministerelor şi a celorlalte organe centrale ale administraţiei publice interesate şi se aduce la cunoştinţă generală prin publicare în Monitorul Oficial.

Activităţile cu produsele şi substanţele toxice vizate de lege pot fi desfăşurate de agenţii economici în scop medical, sanitar-veterinar, industrial, agricol, silvic, de învăţământ, de cercetare ştiinţifică şi comercial pe baza autorizaţiei de funcţionare eliberată de autorităţile prevăzute de lege, a acordului şi/sau a autorizaţiei integrate de mediu.

Autorizaţia pentru cultivarea plantelor care conţin substanţe toxice se eliberează de autoritatea publică centrală pentru sănătate, la cererea unităţilor din subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, în calitate de principal beneficiar al culturilor şi florei spontane.

Autorizaţia poate fi retrasă în situaţia în care se consideră că agentul economic nu mai îndeplineşte condiţiile de funcţionare corespunzătoare prevenirii intoxicaţiilor ori a încălcat dispoziţiile legale privind regimul produselor şi substanţelor toxice.

Agenţii economici care au fost autorizaţi sunt obligaţi să se înregistreze, în termen de 10 zile de la data eliberării autorizaţiei, la poliţia judeţeană, respectiv a Municipiului Bucureşti, pe raza căruia îşi au sediul.

În vederea obţinerii acordului şi/sau autorizaţiei integrate de mediu solicitantul trebuie să prezinte fişa tehnică de securitate şi alte informaţii pe care autoritatea publică pentru protecţia mediului le consideră necesare, conform legislaţiei specifice în domeniul substanţelor şi preparate lor chimice periculoase.

La încetarea activităţii cu produse şi substanţe toxice, agentul economic este obligat să depună, în termen de 30 de zile, autorizaţia la organele de la care a obţinut-o şi să înştiinţeze despre aceasta şi poliţia unde a fost înregistrat. Totodată, el este obligat să predea cantitatea de toxice rămasă nefolosită în stoc la data încetării

activităţii, în condiţiile stabilite de lege. Persoanele fizice pot deţine şi folosi, potrivit legii, numai produse sau substanţe

toxice prescrise în scopuri medicale, ptecum şi cele autorizate a fi desfăcute prin reţeaua comercială.

Autoritatea publică centrală şi autorităţile teritoriale pentru protecţia mediului, precum şi alte autorităţi publice abilitate de lege, după caz supraveghează şi controlează respectarea reglementărilor privind substanţele şi preparatele chimice periculoase.

Autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să ia măsuri de prevenire şi limitare a impactului substanţelor şi preparate lor chimice periculoase asupra sănătăţii populaţiei şi mediului şi să anunţe autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului despre orice activitate neconformă cu reglementările legale.

Persoanele fizice şi juridice care gestionează substanţe şi preparate chimice periculoase sau desfăşoară activităţi cu plante care conţin substanţe toxice sunt obligate:

a) să solicite şi să obţină acordul şi/sau autorizaţia integrată de mediu şi să aplice reglementările legale privind substanţele şi preparatele chimice periculoase;

b) să ţină evidenţa strictă - cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare - a substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, inclusiv a recipientelor şi ambalajelor, care intră în sfera lor de activitate şi să furnizeze informaţiile şi datele cerute de autorităţile competente pentru protecţia mediului;

c) să elimine în totalitate şi în condiţii de siguranţă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu substanţele şi preparatele chimice periculoase care au devenit deşeuri şi sunt reglementate în conformitate cu legislaţia specifică;

Legea prevede măsuri speciale nu numai cu privire la producerea dar şi cu privire la ambalarea, depozitarea, transportul, manipularea şi distrugerea produselor şi substanţelor toxice.

Depozitarea produselor şi substanţelor toxice se face în spaţii amplasate în afara localităţilor, folosite exclusiv în acest scop, prevăzute cu măsuri speciale de securitate.

Eliberarea produselor şi substanţe lor toxice din unităţile producătoare şi din depozite se face numai pe baza cererii scrise sau a notei de comandă a beneficiarului, pe facturi distincte, separat de alte produse.

Agenţii economici autorizaţi să desfacă către populaţie produse şi substanţe toxice le vor elibera pe baza documentelor prevăzute de lege pentru mărfurile din comerţ.

Pentru elaborarea strategiei şi a programului de acţiune în domeniul substanţelor chimice de orice fel, potenţial toxice, a fost creată la nivel interministerial o comisie formată ,din reprezentanţi desemnaţi din cadrul autorităţilor centrale de sănătate, de protecţia a muncii şi de protecţie a mediului, precum şi din cadrul institutelor de profil subordonate acestora şi s-a înfiinţat Registrul Naţional al Substanţelor Chimice Potenţial Toxice.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către personalul împuternicit din cadrul autorităţilor centrale şi teritoriale pentru protecţia mediului şi pentru protecţie civilă, precum şi din' cadrul autorităţii administraţiei publice locale.

Protecţia juridică a mediului împotriva poluării prin deşeuri

Deşeurile materiale sunt acele deşeuri care aduc prejudicii ambianţei naturale, fiind rezultate din acţiunile umane neecologice, datorate atât imperfecţiunii tehnologice generatoare de deşeuri, cât şi activităţii umane generatoare de deşeuri netehnologice.

Iniţial, în categoria de deşeuri au fost incluse materialele de orice natură rezultate din activitatea umană, ce nu mai pot fi utilizate în procesul din care au provenit. Pentru desemnarea categoriei respective de materiale se foloseau expresiile: rămăşiţe, resturi, reziduuri, rebuturi.

In condiţiile creşterii producţiei de bunuri materiale, caracterul limitat al resurselor neregenerabile naturale, trecerea pe scară largă la exploatarea resurselor cu un conţinuut scăzut de substanţe utile, intensificarea fenomenului de criză a materiilor prime şi combustibililor însoţită de tendinţa permanentă de creştere şi diversificare a producţiei industriale,au generat un nou mod de a gândi şi modela dezvoltarea tehnologică spre economisirea resurselor, valorificarea lor superioară recuperarea acestora.

În afara aspectelor tehnice şi economice, trebuie evidenţiat şi aspectul social pe care-i implică producerea şi acumularea de deşeuri asupra mediului.

Regimul juridic al deşeurilor

Legea protecţiei mediului defineşte deşeurile ca fiind "substanţe rezultate în urma unor procese biologice sau tehnologice care nu mai pot fi folosite ca atare, dintre care unele sunt refolosibile".

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.78/2000 privind regimul deşeurilor defineşte deşeul ca fiind "orice substanţă sau obiect din categoriile stabilite, pe care deţinătorul le aruncă, are inten

Dificultăţi apar şi în definirea deşeurilor toxice sau periculoase. Potrivit Legii protecţiei mediului, prin deşeuri periculoase" se înţeleg "deşeurile

toxice, inflamabile, explozive, infecţioase, corosive, radioactive sau altele asemenea care, introduse sau menţinute în mediu, pot dăuna acestuia, plantelor, animalelor sau omului".

Deşeurile periculoase provin deci numai din activităţi antropice şi odată introduse sau menţinute în mediu au un efect nociv asupra acestuia, asupra oamenilor, plantelor şi animalelor şi a bunurilor materiale.

Convenţia de la Basel prevede categoriile de deşeuri considerate periculoase ce urmează a fi supuse controlului în cazul transportului internaţional, cum sunt: cele de natură chimică, provenite din spitale, din producţia farmaceutică, deşeuri petroliere, de natură explozivă etc.

Noţiunea de substanţe periculoase - aşa cum este definită în Legea protecţiei mediului - anume: "orice substanţă şi produs care, folosit în cantităţi, concentraţii sau condiţii aparent nepericuloase, prezintă risc semnificativ pentru om, mediu sau bunurile materiale", substanţe care pot fi explozive, oxidante, inflamabile, toxice, nocive, corozive, iritante, mutagene, radioactive etc. include şi deşeuri le considerate

periculoase, aşa cum se poate observa din definiţia dată acestora, menţionată mai sus.

Managementul ecologic al deşeurilor

Managementul ecologic reprezintă ansamblul lucrărilor, măsurilor şi activităţilor de gospodărire a deşeurilor, destinate să asigure protecţia sănătăţii umane şi a mediului înconjurător.

Managementul ecologic al deşeurilor se asigură prin elaborarea şi aplicarea unor norme juridice adecvate privind producerea, colectarea, transportul, prelucrarea, neutralizarea, reciclarea, comercializarea, depozitarea, incinerarea şi alte activităţi care au ca obiect deşeuri le.

Legea protecţiei mediului cuprinde o serie de norme cu caracter general cu privire la substanţele şi preparatele chimice periculoase, deşeuri şi deşeuri periculoase care se referă, pe de o parte la obligaţiile ce revin autorităţilor pentru protecţia mediului şi altor autorităţi abilitate prin lege, după caz, de a supraveghea şi controla respectarea reglementărilor în domeniu şi de a lua măsuri de prevenire şi limitare a impactului substanţe lor şi preparate lor chimice periculoase şi a deşeurilor asupra sănătăţii populaţiei şi a mediului şi, pe de altă parte, la obligaţiile persoanelor fizice şi juridice care gestionează substanţe şi preparate chimice periculoase sau efectuează operaţiuni de import, export, tranzit, transport intern şi internaţional de deşeuri şi norme specifice cu privire la calitatea apelor, a solului şi a aerului, protecţia ecosistemelor terestre şi acvatice, protecţia aşezări lor umane, desfăşurarea activităţilor nucleare.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.78/2000 privind regimul deşeurilor reglementează activităţile de gestionare a deşeurilor în condiţii de protecţie a sănătăţii populaţiei şi a mediului, care se referă la: deşeuri le menajere; deşeurile de producţie; deşeurile de construcţie şi demolări; deşeurile periculoase, categoriile acestora fiind expres menţionate de lege.

La baza gestionării deşeurilor de orice fel stau, potrivit legii, următoarele principii:

a) principiul utilizării cu exclusivitate a acelor activităţi de gestionare a deşeurilor care nu aduc prejudicii sănătăţii şi mediului;

b) principiul "poluatorul plăteşte"; c) principiul responsabilităţii producătorului; d) principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile, fără antrenarea

unor costuri excesive; e) principiul proximităţii, care presupune ca deşeurile să fie valorificate şi

eliminate cât mai aproape de locul de generare; f) principiul nediscriminării, consimţământului şi permisiunii

transportului de deşeuri periculoase numai în acele ţări care dispun de tehnologii adecvate d eeliminare care trebuie respectate în comerţul internaţional de deşeuri.

Autorităţile competente stabilesc norme, standarde şi reguli şi adoptă măsuri stimulative economice şi financiare corespunzătoare pentru:

1. prevenirea generării deşeurilor şi a efectelor nocive ale acestora prin: a) dezvoltarea de tehnologii curate şi economice în utilizarea resurselor

naturale; b) dezvoltarea tehnologiei în vederea obţinerii de produse astfel proiectate încât

prin caracteristicile lor de fabricaţie, prin comercializarea acestora pentru utilizare şi prin eliminarea lor după utilizare să nu contribuie, sau să contribuie în măsură cât mai mică, la creşterea riscului de poluare şi a gradului de nocivitate a deşeurilor;

c) dezvoltarea de tehnici adecvate pentru eliminarea sau neutralizarea substanţe lor periculoase conţinute în deşeurile destinate valorificării;

2. valorţficarea deşeurilor prin reciclare, reutilizare sau prin orice alt proces care vizează obţinerea de materii prime secundare sau utilizarea unor categorii de deşeuri ca surse de energie.

Pe baza consultării cu alte autorităţi publice centrale şi locale prevăzute de lege, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului instituie un sistem adecvat şi integrat la nivel naţional al instalaţiilor de eliminare a deşeurilor, ţinând seama de cele mai bune tehnici disponibiIe, care nu implică costuri excesive. Acest sistem trebuie să asigure eliminarea deşeuri lor la nivel naţional şi să-şi îndeplinească scopul la nivel local, ţinând seama de condiţiile geografice şi de necesitatea unor instalaţii specifice pentru anumite tipuri de deşeuri care să asigure un nivel ridicat de protecţie a populaţiei şi a mediului.

Penţru dimensionarea impactului negativ al deşeuri lor asupra mediului şi sănătăţii, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, care este şi cea mai înaltă autoritate de decizie şi control al gestiunii deşeuri lor, elaborează Planul de gestionare a deşeurilor.

În mod obligatoriu, acest plan conţine informaţii referitoare la tipurile, cantităţile şi originea deşeurilor care urmează să fie valorificate sau eliminate; măsuri specifice pentru categorii speciale de deşeuri; zone şi instalaţii de valorificare sau de eliminare şi, după caz, informaţii cu privire la persoanele fizice şi juridice autorizate să desfăşoare activităţi de gestionare a deşeuri lor; costurile estimative ale operaţiunilor de valorificare li eliminare, măsuri pentru încurajarea colectării, valorificării şi tratării deşeurilor.

Planul naţional de gestionare a deşeurilor se întocmeşte pe baza planurilor judeţene elaborate de autorităţile teritoriale pentru protecţia mediului şi se revizuieşte periodic, avându-se în vedere progresul tehnic şi cerinţele de protecţie a mediului, fără să depăşească însă o perioadă de cinci ani. Planurile sunt publice.

Regimul juridic privind importul deşeurilor şi reziduurilor de orice natură

Importul deşeurilor şi reziduurilor de orice natură, precum şi al altor mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător a fost reglementat în ţara noastră prin Hotărârea Guvernului nr.340/1992, care ridică la rang de principiu interzicerea importului în România de deşeuri şi reziduuri de orice natură, în stare brută sau prelucrate.

138

În conformitate cu art.2, nu intră în noţiunea "de deşeuri şi reziduuri de orice natură", deşeurile de: minereuri de metale feroase şi neferoase, precum şi alte deşeuri (prevăzute expres în Anexa l), care urmează a fi prelucrate de importatori prin capacităţi de producţie existente, pentru obţinerea unor materii prime şi materiale utile, cu condiţia să nu prezinte risc toxicologic şi ecologic.

Importul acestor deşeuri se face pe baza licenţei de import eliberată cu acordul autorităţilor publice centrale pentru protecţia mediului şi pentru sănătate. Licenţa conţine în mod obligatoriu declaraţia importatorului dată pe proprie răspundere, prin care se specifică denumirea produsului ce urmează a fi introdus în ţară, cu menţiunea expresă a tipului de deşeuri sau reziduuri. La încheierea contractului de vânzare-cumpărare, importatorul este obligat să pună în mod expres în vedere exportatorului necesitatea de a verifica, la încărcare şi expediţie, existenţa documentelor de transport internaţionale, ; să prevadă în documentele de transport dispoziţia de returnare la punctul de încărcare a mijlocului de transport în cazul în care continuarea transportului pe teritoriul României este interzisă de către autorităţile publice române, din cauza nerespectării prevederilor legale; să înscrie în contract documentele care trebuie să însoţească transportul.

Intrarea în ţară a mijloacelor de transport încărcate cu deşeuri permise la import, în condiţiile legii, este permisă de organele vamale, numai dacă li se prezintă toate documentele prevăzute de lege.

Dacă cu ocazia controlului vamal se constată încălcarea prevederilor legale referitoare la regimul de import al reziduurilor şi deşeurilor expres menţionate de lege, toate cheltuielile ocazionate de operaţiunile de verificare, expertizare, returnarea mărfurilor şi de staţionare a mijlocului de transport, vor fi suportate de importator.

Nerespectarea regimului de import al deşeuri lor şi reziduurilor de orice natură, precum şi a altor mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz.

Autorităţile publice responsabile de controlul şi supravegherea importului, exportului şi tranzitului de deşeuri sunt, potrivit legii: Ministerul Mediului, Ministerul Industriei şi Resurselor, Departamentul de Comert Exterior, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, Direcţia Generală a Vămilor.

Transportul peste frontieră al deşeurilor periculoase Neutralizarea deşeurilor periculoase, în concepţie ecologică, este sarcina statelor pe teritoriul cărora au fost externalizate deşeuri le. O industrie a neutralizării diferitelor categorii de deşeuri şi/sau de reciclare a celor suscceptibile de transformări calitative presupune costuri din partea intreprinzătorului.

Uniunea Europeană a manifestat o deosebită preocupare pentru prevenirea dezvoltării lineare a deşeurilor şi pentru exportul ilicit al acestora.

România a fost confruntată la începutul anilor '90 cu tentative de transporturi ilicite de deşeuri periculoase introduse în ţară sub formă de ajutoare.

Prin Legea nr.6 din 25 ianuarie 1991, România a aderat la Convenţia de la Base lprivind controlul transportului peste frontiere al deşeuri/or periculoase şi al eliminării acestora - din 1989.

Această convenţie este rezultatul sesizării de către Comunitatea Europeană a impactului negativ al deşeurilor asupra mediului şi a afacerilor producătorilor de

139

deşeuri, situaţii care, începând din anii '70, au declanşat o veritabilă ofensivă împotriva acţiunilor ilicite cu deşeuri toxice şi periculoase.

Ţinând seama de ameninţarea crescândă pentru sănătate şi mediu a producerii şi transportului în afara frontierelor a deşeuri lor periculoase, statele părţi se obligă să adopte măsurile necesare pentru ca gospodărirea reziduurilor şi a deşeuri lor, inclusiv transportul şi eliminarea lor să fie în concordanţă cu cerinţele de protecţie a sănătăţii oamenilor şi a mediului.

Părţile nu vor autoriza exportul de deşeuri periculoase sau de alte reziduuri către un stat care nu este parte la Convenţie sau importul de astfel de deşeuri într-un stat care nu este parte. Fiecare stat trebuie să interzică tuturor persoanelor de sub jurisdicţia sa, să transporte sau să elimine deşeuri periculoase fără autorizaţie sau fără să fie abilitate pentru o astfel de operaţiune.

Statul va cere ca toate deşeuri le periculoase care urmează să fie transportate peste frontieră să fie ambalate, etichetate şi transportate conform regulilor internaţionale unanim admise.

Transportul peste frontieră va fi autorizat de părţi numai dacă: a) statul exportator nu are capacitatea tehnică şi instalaţiile necesare pentru

eliminarea deşeurilor respective într-un mod eficient şi raţional din punct de vedere ecologic;

b) deşeurile sunt solicitate ca materii prime pentru reciclare sau recuperare în industria statului importator;

c) transportul se conformează şi altor criterii convenite de părţi, cu condiţia de a nu contraveni obiectivelor Convenţiei.

Pentru ca transportul peste frontieră între părţi să aibă loc, trebuie ca statul exportator să informeze sau să ceară ca producătorul sau firma exportatoare să informeze în scris, prin intermediul autorităţii competente a statului exportator, autorităţile competente ale statelor prin care deşeuri le periculoase urmează să fie transportate. Fiecărui stat implicat i se va trimite câte o notificare. Este considerat trafic ilicit orice deplasare transfrontieră a unor deşeuri periculoase sau a altor reziduuri, dacă s-a efectuat:

a) fără hotărârea expresă a tuturor statelor interesate, conform prevederilor convenţiei;

b) fără consimţământul unui anume stat interesat sau cu consimţământul obţinut prin declaraţie falsă sau fraudă;

c) prin eliminarea deliberată a deşeuri lor periculoase sau a altor reziduuri cu încălcarea prevederilor Convenţiei şi a principiilor generale ale dreptului internaţional.

Dacă traficul este considerat ilicit ca rezultat al actelor comise de importator sau eliminator, statul importator va asigura ca deşeurile în cauză, să fie eliminate ecologic, raţional de către importator sau eliminator, ori dacă este necesar, de către ei înşişi, în termen de 30 de zile de la data când a luat cunoştinţă despre aceasta sau în orice altă perioadă convenită de statele părţi.

Convenţia de la Basel, din 1989 privind transportul deşeurilor periculoase statuează ca principiu, eliminarea deşeurilor pe cât este posibil, întrun loc apropiat de cel al producerii lor, pentru a reduce transporturile internaţionale de deşeuri

140

periculoase. Transporturile transfrontiere a acestor deşeuri nu sunt autorizate decât către ţări

care posedă instalaţii tehnologice ce permit "o gestiune economică, raţională a lor". În ceea ce priveşte transportul peste frontieră al mărfurilor periculoase,

România a aderat la Acordul european referitor la transportul rutier internaţional al mărfurilor periculoase (A.D.R.) încheiat la Geneva la 30 septembrie 1957 şi a reglementat transportul mărfurilor periculoase pe calea ferată şi în trafic rutier intern.

141

TEMA 20FORMELE RĂRPUNDERII JURIDICE ÎN DREPTUL MEDIULUI

20.1.RÃSPUNDEREA CIVILÃ PENTRU PREJUDICIUL ECOLOGIC.

Rãspunderea civilã intervine atunci cînd prin fapta ilicitã sãvîrşitã se cauzeazã un prejudiciu patrimonial, ce trebuie reparat. Problema rãspunderii reparatorii pentru daune ecologice produse se soluţioneazã conform principiului “poluatorul plãteşte”. Rãspunderea este obiectivã, indiferent de culpã şi solidarã, în cazul pluralitãţii autorilor.

Rãspunderea civilã delictualã în dreptul mediului intervine în situaţia în care se întrunesc cumulativ urmãtoarele condiţii:

~ sãvîrşirea unei fapte ilicite;~ cauzarea unui prejudiciu (daunã) ecologic;~ existenţa unui raport de cauzalitate;~ capacitatea delictualã a autorului în momentul sãvîrşirii faptei ilicite;~ culpa autorului faptei ilicite nu este necesar a fi doveditã, dat fiind caracterul

obiectiv al rãspunderii civile de mediu.Dauna ecologicã este consideratã ca fiind acea vãtãmare care aduce atingere

tuturor factorilor de mediu, sub o formã sau alta, cu efecte ireversibile şi cu consecinţe greu de stabilit.

Victima prejudiciului ecologic se apreciazã cã este mediul. Prejudiciile ecologice pot fi cauzate factorilor naturali sau artificiali şi în funcţie de gravitatea lor se grupeazã în deteriorãri ale mediului şi dezastre ecologice. Pentru a interveni rãspunderea civilã în dreptul mediului, prejudiciul trebuie sã îndeplineascã următoarele condiţii: - sã fie patrimonial; - sã fie cert; - sã fie determinat ca întindere, ca valoare. Deoarece evaluarea exactã a prejudiciului nu este posibilã întotdeauna, se prevede prin Legea mediului, obligaţia poluatorului de a repara prejudiciul cauzat şi de a reface cadrul natural deteriorat, încercînd o restabilire a condiţiiloer anterioare producerii prejudiciului.

20.2.RÃSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALÃ ÎN DREPTUL MEDIULUI.

Rãspunderea contravenţionalã este forma de rãspundere civilã cea mai frecvent întîlnitã în situaţia nerespectãrii regulilor privitoare la protecţia factorilor naturali de mediu. Putem aminti:

- neasigurarea de cãtre autoritãţile administrative publice locale a informaţiei agenţilor economici, a populaţiei şi a turiştilor cu privire la existenţa în zonã de arii protejate şi monumente ale naturii;

- neluarea mãsurilor de interzicere a accesului vehiculelor în zonele protejate, de cãtre administratorii acestora;

- culegerea, deţinerea, comercializarea de plante şi animale declarate monumente ale naturii;

142

- desfãşurarea în zonele protejate, de activitãţi fãrã acord sau autorizaţie de mediu.

Sancţiunea ce se aplicã pentru astfel de fapte este amenda contravenţionalã, al cãrui cuantum se actualizeazã prin hotãrîri de guvern.

Contravenţia ecologicã reprezintă fapta sãvîrşitã cu vinovãţie, de un pericol social mai redus decît infracţiunea, prin care se aduce atingere factorilor de mediu. Contravenţia ecologicã de mediu cuprinde: obiectul; subiectul; fapta ilicitã (constã în a face ceva ce nu este permis, a acţiona într-un mod prohibit de normele juridice imperative din legislaţia mediului); vinovãţia (contravenientul poate acţiona ilicit cu intenţie sau din culpã).

Amenda contravenţionalã este sancţiunea cea mai frecvent utilizatã pentru încãlcarea normelor de drept al mediului prin fapte contravenţionale. Reprezintã suma de bani pe care contravenientul trebuie sã o plãteascã, cuantumul ei fiind stabilit în funcţie de gradul de pericol social al faptei, de împrejurãrile sãvîrşirii faptei şi urmãrile ei, precum şi de persoana contravenientului.

Ca sancţiuni contravenţionale complementare avem: confiscarea sau sechestrarea unor bunuri ce au legãturã cu fapta

contravenţionalã şi care trec în proprietatea statului, fãrã platã, urmînd a fi valorificate, conservate sau distruse, dupã caz;

anularea sau suspendarea autorizaţiei obţinutã pe baza unor date sau informaţii false;

refuzul de acordare de aprobãri sau licenţe de import pe timp de 2-10 ani pentru produse, substanţe sau deşeuri toxice dacã nu se conformeazã dispoziţiilor cerute în acest sens;

retragerea avizului pentru operaţiuni de comerţ exterior pentru o perioadã cuprinsã între 2 şi 10 ani, pentru cei ce nu respectã regimul impus pentru diferite substanţe, produse destinate operaţiunilor de comerţ exterior;

suspendarea sau încetarea unor activitãţi pe diferite perioade.Principalele etape ale procedurii contravenţionale sunt: - constatarea

contravenţiilor ecologice; - aplicarea sancţiunilor contravenţionale (pe baza procesului-verbal de constatare a contravenţiei); - împotriva procesului-verbal de constatare şi aplicare a sancţiunii se poate face plîngere în termen de 30 de zile de la data comunicãrii actului, care se depune la organul din care face parte agentul constatator, urmînd a se înainta judecãtoriei pe a cãrei razã teritorialã s-a sãvîrşit contravenţia; plîngerea suspendã executarea iar hotãrîtrea judecãtoreascã este definitivã şi executorie.

Dupã natura lor, sancţiunile contravenţionale se executã sub formã de amendã contravenţionalã sau sancţiune de suspendare, retragere sau anulare a autorizaţiei de funcţionare.

20.3 RÃSPUNDEREA PENALÃ ÎN DREPTUL MEDIULUI.

Rãspunderea penalã – alãturi de celelalte forme ale rãspunderii juridice specifice dreptului mediului este un mijloc represiv important pentru protecţia şi dezvoltarea

143

mediului. Rãspunderea penalã pentru încãlcarea legislaţiei mediului, se înscrie în cadrul rãspunderilor infracţionale.

Infracţiunea ecologicã este fapta socialmente periculoasã, sãvîrşitã cu vinovãţie, ce reprezintã o ameninţare a intereselor societãţii în domeniul protecţiiei mediului, a vieţii şi sãnãtãţii oamenilor. Infracţiunea ecologicã este acea faptã periculoasã ce constã în poluarea mediului (natural sau artificial), perturbarea activitãţii de prevenire, reducere sau înlãturare a poluarii, de naturã a pune în pericol sãnãtatea oamenilor, animalelor şi plantelor sau sã producã mari pagube economiei naţionale. Infracţiunea ecologicã este un element constitutiv al raportului de rãspundere penalã în dreptul mediului. Raportul dreptului mediului cuprinde:

- subiectele ce pot fi active (persoane fizice sau persoane juridice);- conţinutul obiectul.Pentru angajarea rãspunderii penale în dreptul mediului, infracţiunea ecologicã

trebuie sã aibã un pericol social ridicat şi sã reprezinte o serioasã ameninţare a intereselor globale ale oamenilor, plantelor şi animalelor sau a bunurilor materiale. Rãspunderea penalã se aplicã ca ultimã mãsurã şi are ca sarcinã protejarea relaţiilor sociale de mediu prin reprimarea infracţiunilor ecologioce. În funcţie de pedepsele aplicabile, infracţiunile ecologice pot fi:

~ infracţiuni de pericol calificat;~ infracţiuni de rezultat şi de pericol.Dupã obiectul supus ocrotirii, infracţiunile sunt grupate în:a). Infracţiuni prin care se aduc atingeri activitãţilor economice şi sociale cu

impact asupra mediului, care la rîndul lor se grupeazã în:-infracţiuni cu privire la procedura de autorizare;-infracţiuni la regimul substanţelor şi deşeurilor toxice şi periculoase;-infracţiuni la regimul îngrãsãmintelor chimice şi pesticidelor;-infracţiuni la regimul protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante.b). Infracţiuni prin care se aduce atingere protecţiei resurselor naturale şi

conservãrii biodiversitãţii care, la rîndul lor cuprind infracţiuni privind protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice.

144

TEMA 21REGIMUL JURIDIC AL REPARĂRII PAGUBELOR ECOLOGICE

În cazul unor pagube, de cele mai multe ori repararea nu poate fi făcută decât în echivalent şi nu în natură. În consecinţă, importantă este asigurarea posibilităţilor ca idemnizaţiile acordate să fie real afectate reparării pagubelor provocate.

In dreptul român, afectarea reală pentru repararea pagubelor a fost mult timp imposibilă. Astfel:

a) în dreptul privat, regula este că victima îşi păstrează dreptul la libera folosire a indemnizaţiei care i-a fost acordată;

b) în dreptul public, se opune principiul universalităţii bugetare. Răspunderea obiectivă pentru daune nucleare ÎntemeÎată pe ideea de risc şi pe cea de garanţie, răspunderea obiectivă este

consacrată în câteva convenţii internaţionale şi se aplică şi în cazul pagubelor ce ar putea fi cauzate mediului prin utilizarea paşnică a energiei nucleare, a pagubelor ce ar putea rezulta din poluarea mărilor cu hidrocarburi.

În materie nucleară, până la catastrofa nucleară de la Cernobâl din anul 1986, care a radicalizat cooperarea în domeniul protecţiei nucleare, au fost adoptate următoarele convenţii:

- Convenţia de la Paris din 29 iulie 1960 asupra răspunderii civile în omeniul energiei nucleare, care a realizat o unificare parţială a legislaţiei vest europene;

- Convenţia de la Bruxelles din 1962 asupra responsabilităţii exploatanţilor de nave cu propulsie nucleară şi Convenţia referitoare la regulile juridice ale răspunderii civile aplicabile în caz de accident în timpul transportului de materiale nucleare, au stabilit un regim unificat de reglementare reparaţiilor pagubelor nucleare;

- Convenţia de la Viena din 29 aprilie 1963 asupra răspunderii civile în materie de daune nucleare, adoptată sub egida Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, cu caracter universal;

- Protocolul de aplicare a celor două convenţii adoptat În 1988. Aceste convenţii cuprind reguli unificate de drept internaţional, fără a fi însă suficiente pentru a reglementa întreaga problematică a răspunderii obiective pentru daune nucleare, fapt pentru care se recurge la regulile de conflict unificate care pot determina şi asigura, potrivit dreptului internaţional privat, concursul legii naţionale competente.

Convenţia de la Viena referitoare la răspunderea civilă în materie de pagube nucleare stabileşte principiul general potrivit căruia exploatantul unei instalaţii nucleare este responsabil pentru orice pagubă nucleară, dovedită a fi cauzată printr-un accident nuclear care a survenit la această instalaţie sau prin folosirea materiei nucleare provenind sau emanând din această instalaţie. El nu va putea fi exonerat, în totalitate sau în parte, de obligaţia de a repara paguba cauzată, decât dacă se dovedeşte că paguba nucleară rezultă din neglijenţa gravă a victimei care a acţionat greşit sau a omis să acţioneze.

În vederea garantării prejudiciului, exploatantul este obligat să încheie o asigurare sau să instituie orice altă garanţie financiară. În măsura în care asigurarea sau măsura financiară nu sunt suficiente, statul pe teritoriul căruia se află instalaţia va

145

asigura plata indemnizaţiilor pentru pagubele nucleare constatate în sarcina exploatantului, avansând sumele necesare în limita plafonului maxim stabilit.

Exploatantul nu va răspunde pentru daunele nucleare cauzate printr-un accident nuclear care provine din acte de conflict armat, ostilitate, război civil sau insurecţie, precum şi pentru cele care rezultă dintr-un cataclism natural cu caracter excepţional.

Instanţele competente a fi sesizate cu acţiunea în reparaţie sunt tribunalele părţii contractante pe teritoriul cărora s-a produs accidentul .În situaţia în care acesta s-a produs în afara teritoriului tribunalului oricărei părţi contractante sau dacă locul accidentului nuclear nu a putut fi determinat cu certitudine sunt competente tribunalele statului în care se găseşte exploatantul responsabil de care ţine instalaţia .

Pentru orice problemă de fond sau de procedură nereglementată de Convenţie, tribunalul competent va trebui să aplice legislaţia naţională.

Convenţia de la Bruxelles din 1962 prevede că exploatantul unei nave cu propulsie nucleară este, în mod obiectiv, responsabil pentru orice pagubă nucleară, dacă s-a dovedit că ea constituie urmarea unui accident nuclear la cauzarea căruia au contribuit combustibilul nuclear, precum şi produsele şi deşeuri le radioactive ale navei.

Deoarece statul emitent al licenţei poate fi chemat să asigure plata indemnizaţiilor, el are dreptul să intervină, în calitate de parte, în orice procedură angajată împotriva exploatantului.

Acţiunea în reparaţie se poate intenta fie împotriva exploatantului, fie împotriva asigurătorului sau a oricărei persoane, alta decât statul, care a eliberat licenţa.

Hotărâri le definitive pronunţate de un tribunal competent din punct de vedere jurisdicţional vor fi recunoscute pe teritoriul oricărui stat, în afară de cazul când hotărârea a fost obţinută în mod fraudulos ori dacă exploatantului nu i s-a dat posibilitatea să se apere.

În ceea ce priveşte răspunderea pentru pagubele ce ar rezulta din poluarea mărilor cu hidrocarburi şi aici se regăsesc caracteristicile regimului special.

Convenţia de la Bruxelles din 1969 orientează răspunderea către proprietarul navei. Ea a fost completată prin Convenţia din 1971 asupra creării unui fond internaţional de indemnizare a victimelor pentru pagubele datorate poluării cu hidrocarburi. De asemenea, există unele acorduri cu caracter privat între diferite companii petroliere prin care, începând cu anul 1969 s-au constituit importante fonduri de compensatie.

În ceea ce priveşte mediul marin, Convenţia asupra dreptului mării de la Montego Bay din 1982 recomandă statelor să elaboreze criterii şi proceduri pentru plata unor despăgubiri pentru daunele ce rezultă din poluarea mediului marin, instituind, de exemplu, un sistem de asigurări obligatorii sau fonduri de despăgubire.

Convenţia nu reglementează răspunderea statelor, ea doar le recomandă, având în vedere obligaţia statelor de a proteja şi conserva mediul marin, să adopte reglementări interne care să permită obţinerea unei despăgubiri rapide şi adecvate sau a oricărei reparaţii, pentru daunele ce rezultă din poluarea mediului marin de către persoanele fizice şi juridice aflate sub jurisdicţia lor.

Mai mult decât atât, Convenţia recomandă statelor semnatare să coopereze pentru aplicarea şi dezvoltarea dreptului internaţional al răspunderii în ceea ce

146

priveşte evaluarea şi despăgubirea, precum şi pentru reglementarea diferendelor ce pot apare, ca urmare a poluării mediului marin.

Având în vedere cazuistica existentă în materia poluărilor marine, Recomandările Convenţiei sugerează ca răspunderea pentru daune aduse mediului marin şi pentru consecinţele poluării asupra persoanelor, bunurilor şi ecosistemelor marine, să aibă la bază răspunderea obiectivă, independentă de culpă.

În concluzie, se poate spune că deşi eficienţa răspunderii obiective a fost confirmată în practică în cadrul colaborării internaţionale privind protejarea şi conservarea componentelor mediului, totuşi rolul acesteia nu pare a fi proporţional cu importanţa ce i se atribuie de doctrină.

Răspunderea obiectivă pentru poluarea mediului marin cu hidrocarburi

Primul instrument internaţional consacrat răspunderii civile pentru prejudiciile generate prin poluarea cu hidrocarburi este Convenţia de la Bruxelles, adoptată de părţi la 29 noiembrie 1969 şi amendată prin Protocoalele semnate la Londra la 19 noiembrie 1976 şi 25 mai 1984.

Convenţia iniţială de la Bruxelles din 1969 a fost dublată de Convenţia de la Bruxelles din 18 decembrie 1971 pentru crearea unui fond internaţional de indemnizare pentru daunele generate de poluare prin hidrocaburi. Şi acestei convenţii i-au fost aduse amendamente prin Protocoalele de la Londra din 19 noiembrie 1976 şi 25 mai 1974.

Sistemul convenţiilor de la Bruxelles defineşte "prejudiciul prin poluare" ca fiind cel cauzat în exteriorul nave lor şi care cauzează o contaminare a mediului marin, în largul mării, în zona economică, în marea teritorială şi în apele teritoriale.

În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta este format din costurile măsurilor de salvgardare a mediului poluat şi de prejudiciile ce se aduc prin măsurile respective.

Prejudiciile non-indemnizabile sunt acele prejudicii care nu· corespund măsuri/or concrete sau pierderilor economice directe.

Pentru stabilirea autorului poluării, sistemul convenţiilor de la Bruxelles utilizează metoda canalizării răspunderii asupra proprietarului navei la momentul producerii evenimentului, excluzând expres orice acţiune contra altor persoane (agenţii proprietarului, piloţii, exploatanţii etc).

Proprietarul navei nu este răspunzător când prejudiciul a fost cauzat prin acte de război, acţiuni ostile, război civil, insurecţie sau un fenomen natural cu caracter excepţional, inevitabil şi irezistibil..

Proprietarul nu răspunde nici în situaţiile în care prejudiciul a fost cauzat de o actiune deliberată a unui tert sau când la cauza accidentului se află, în totalitat;, neglijenţa altei acţiuni prejudiciabile a unui guvern sau al altei autorităţi responsabile, în exerciţiul funcţiilor privind navigaţia.

Convenţia de la Bruxelles instituie răspunderea obiectivă, independentă de culpă, aceasta fiind limitată la un anumit cuantum în raport cu tonajul navei.

Pentru a beneficia de limitele indemnizaţiei, proprietarul navei trebuie să constituie un fond până la limita responsabilităţii sale, fie prin depozitul unei sume, fie prin prezentarea unei garanţii bancare altă garanţie acceptabilă admisă de

147

legislaţia statului de jurisdicţie. Încă din anul 1991, Institutul de Drept Internaţional a adoptat o rezoluţie care

preciza că orice alterare a apei şi evacuarea în ape a substanţelor dăunătoare este interzisă. Astfel, la 17 martie 1992, sub auspiciile Comisiei Economice a O.N.U. pentru Europa, 32 de ţări europene au semnat la Helsinki Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale.

Statele semnatare se angajează să adopte măsuri adecvate, în special pentru: - a preveni, a controla şi a reduce poluările apelor care pot cauza impact transfrontier;

- a se asigura că apele transfrontiere sunt utilizate în scopul gospodăririi raţionale şi sigure din punct de vedere ecologic, conservării resurselor de apă şi protecţiei mediului;

- utilizarea acestor ape într-un mod rezonabil şi echitabil; - conservarea şi, unde este necesar, restaurarea ecosistemelor. Toate măsurile pentru prevenirea, controlul şi reducerea poluării apelor vor fi

luate, pe cât posibil, la sursă şi nu vor provoca, direct sau indirect, un transfer al poluării în alte medii. Măsurile adoptate vor avea la bază principiile precauţiei, poluatorul plăteşte, gospodăririi durabile a resurselor de apă.

Deşi instrumentele juridice de protecţie a apelor fluviale împotriva poluării transfrontiere sunt diferenţiate, de la o regiune la alta, ele conţin o serie de principii comune prezentate şi exemplificate astfel:

1) Dispoziţii ce contin angajamente referitoare la informare şi consultare. În această privinţă se pot distinge trei modalităţi:

a) schimburi de informaţii care exprimă o voinţă de cooperare tehnică, putând fi dat ca exemplu Tratatul dintre Polonia şi fosta U.R.S.S., privind hidronomia apelor de frontieră, încheiat la 17 iulie 1964, care

prevede schimb de experienţă şi informaţii în materie de elaborare de norme şi standarde;

b) informare în cazuri de situaţii critice; în acest sens, Tratatul în domeniul hidrotehnic al apelor de frontieră, încheiat între România şi Iugoslavia la 17 aprilie 1955, prevede un schimb rapid de iriformaţii. Alte documente prevăd sesizarea Comisiei mixte competente (exemplu: Acordul privind apele de frontieră între Republica Finlanda şi fosta U.R.S.S., semnat la Helsinki, la 24 aprilie 1964);

c) informaţii cu privire la lucrările de întreprins. Putem da ca exemplu Tratatul dintre Olanda şi R.F.G., semnat la 08.04.1960 care, în art.60 paragraf I precizează: "dacă una din părţi îşi propune să ia sau să permită efectuarea unei lucrări pe teritoriul său sau a unor măsuri de natură a exercita o influenţă notabilă asupra folosirii şi exploatării resurselor hidrologice în teritoriul celeilalte părţi, Comisia permanentă a frontierelor va trebui săfie avizată cât mai curând posibil."

2) Dispoziţii referitoare la instituţionalizarea convenţiilor sub formă de comisii. Unele din aceste comisii nu au fost iniţial constituite în vederea luptei împotriva

poluării, ca de exemplu Comisia Dunării, înfiinţată prin Tratatul de la Belgrad, semnat la 8 august 1948, pentru a se ocupa de navigaţia pe fluvii. Mai târziu, ea şi-a lărgit sfera de competenţă prin luarea de măsuri preventive contra poluării prin hidrocarburi.

148