1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

DREPTUL

INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI

(Ciclul I)

AUTORI:

Cristina Ceban

dr. în drept, conf. cercetător

Tarlev Veronica

dr. în drept, lector superior

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

CUPRINS

INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

Tema 1 Particularităţile dreptului internaţional al mediului şi cooperarea

internaţională în domeniu ...........

1. Consideraţii introductive .

Tema 2 Formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional al mediului

Tema 3. Obiectul ..

Tema 4. Izvoarele dreptului internațional al mediului

1. Considerații generale

2. Convențiile internaționale

3. Cutuma

4. Alte izvoare

Tema 5 Principiiile . .

1. Considerații generale

2. Principiile fundamentale

3. Noi principii

Tema 6. Cooperarea internaţională în domeniu protecţiei mediului

1. Considerații generale

2 Politici de cooperare internațională

3 Carta Mondială a Naturii

4 Convenția Cadru asupra Diversității Biologice

5 Agenda XXI

6

7

8

9

10

11

12

Tema 7 Regimul juridic al poluării transfrontaliere

Tema 8 Regimul internațional al deșeurilor toxice

1 Reglementări locale

2 Reglementări internaționale

Tema .9 Deșeurile radioactive și dreptul nuclear

1 Considerații generale 2 Regimul juridic privind raspunderea pentru daunele nucleare 3 Regimul juridic privind transportul deșeurilor

Tema 10 Răspunderea internaţională pentru daunele aduse mediului.

1 Consideraţii introductive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .47

2 Elementele răspunderii .

3 Responsabilitatea internațională .

3

INTRODUCERE

Dezvoltarea durabilă a sistemului socio-economic al Republicii Moldova, în mare măsură este

condiţionat de ponderea şi calitatea Capitalului Natural, de starea mediului înconjurător, care asigură

menţinerea echilibrului ecologic optimal nu numai la nivel local şi regional, dar şi la nivel global.

Legislaţia mediului elaborată în cadrul sistemului socio-economic vechi în condiţiile de

tranziţie la economia de piaţă este inadecvată situaţiei şi nu asigură atât conservarea

biodiversităţii şi evitarea poluării mediului, cât şi dezvoltarea managementului ecologic ce ţine

de utilizarea raţională a resurselor naturale acvatice, edafice, forestiere etc. În ultimii 10 ani în

republica noastră au fost elaborate un şir de legi cu privire la protecţia mediului, însă ele nu

cuprind toată diversitatea subiectelor de mediu şi adesea nu sunt conformate şi armonizate cu

legislaţia similară europeană şi internaţională.

Republica Moldova fiind semnatară a unui şir de Convenţii internaţionale cu privire la

Conservarea biodiversităţii şi Protecţiei mediului este obligată să asigure executarea şi

respectarea anumitor cerinţe ce ţin de protecţia mediului la nivel internaţional, inclusiv renovarea

şi perfectarea legislaţiei ecologice – fapt care impune pregătirea specialiştilor tineri în domeniul

dreptului internaţional al mediului.

Reieşind din cele expuse mai sus activităţile de cercetare declanşate în cadrul temei tezei de

doctor „Regimul juridic de protecţie a mediului înconjurător în dreptul internaţional public” sunt

deosebit de actuale şi rezultatele obţinute v-or contribui la completarea golurilor existente în

domeniul jurisdicţiei ecologic, care se află abia la început de cale în Republica Moldova.

Pentru a declanşa şi a orienta procesul global de tranziţie spre un nou mod de gestionare a

mediului, au fost discutate şi elaborate o serie de acte normative internaţionale, precum şi un

plan de acţiuni amplu pe termen lung – Agenda 21 (Convenţia de la Rio de Janeiro, 1992).

Prin semnarea Declaraţiei, ratificarea ulterioară a convenţiilor (Convenţia privind

diversitatea biologică de la Rio de Janeiro din 5 iunie 1992; Convenţia cadru a naţiunilor Unite

privind schimbările climaterice, Rio de Janeiro din 12 iunie 1992 ş.a.) şi adoptarea coordonatelor

Agendei 21, statele s-au angajat să elaboreze strategii şi planuri de acţiuni proprii, care să

reflecte potenţialul şi voinţa de a se integra în procesul global de tranziţie la modelul nou de

dezvoltare durabilă în avantajul mediului ambiant fără ai pricinui careva daune.

Referitor la Republica Moldova putem constata, că intervenţia omului a depăşit limitele de

stabilire a echilibrului ecologic. Poluarea şi degradarea mediului în RM la unele capitole au

devenit ireversibile. În consecinţă este pusă în pericol calitatea vieţii populaţiei, calitatea cea mai

afectată din Europa (conform parametrilor demografici de bază – mortalităţii, morbidităţii,

natalităţii, autoreproducerii naturale a populaţiei, longivităţii medii a vieţii).

4

TEMA 1 . Particularităţi ale dreptului internaţional al mediului.

1. Consideraţii generale

Dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul statului, iar dreptul internaţional

reglementează relaţiile ce se creează în raporturile dintre state. În condiţiile lumii contemporane,

dreptul internaţional reglementează raporturile care se stabilesc între state şi alte subiecte ale

acestui drept, în special popoarele care luptă pentru formarea statului propriu şi organizaţiile

internaţionale.1

Dreptul internaţional se formează în baza acordului de voinţă al statelor care compun la un

moment dat societatea internaţională.

Caracterul coordonator al voinţei statelor stă la baza obligaţiilor dreptului internaţional, a

aplicării şi respectării normelor sale. Statele nu pot fi obligate să respecte norme la formarea

cărora nu ţi-au dat consimţământul, iar acest consimţământ nu poate fi decât rezultatul unei

manifestări a voinţei lor suverane, exprimate în mod clar. Normele de drept internaţional devin

obligatorii pentru state atunci când decurg din voinţa liber exprimată a acestora, voinţă

manifestată în tratate sau alte izvoare de drept internaţional.

Acordul de voinţă se exprimă fie prin tratate, fie prin cutumă, şi prin simpla revendicare de

a fi un stat cu autoritate asupra unui anumit teritoriu şi populaţie.

Dreptul internaţional, ca un sistem general, este acceptat de toate statele şi ca urmare este

expresia voinţei lor.2

Dacă acum 28 ani, R. Drago (1976) se considera ca absurdă ideea necesităţii unui drept al

mediului ca disciplină juridică, astăzi se admite, aproape unanim, afirmarea dreptului de mediu

ca ramură juridică nouă şi un domeniu inedit de cercetare ştiinţifică3.

Diversitatea şi profunzimea actelor normative adoptate la nivel naţional şi internaţional,

mai ales după 1972, au condus la edificarea unui fascicul important de reglementări având ca

obiectiv protecţia şi conservarea mediului la armonizarea relaţiilor între societatea umană şi

natură. Aceste avansări evolutive s-au reflectat şi în domeniul ştiinţelor juridice, prin delimitarea

unui nou obiect al reglementărilor dreptului din cadrul unor procese specifice (în cadrul formal al

dreptului şi procedurilor ordinare), tehnicilor juridice originale, ori printr-o distorsiune crescândă

între dreptul scris şi necesităţile practice, o inaplicare a regulilor existente, o adaptare

insuficientă la exigenţele noii materii de reglementat şi, în cele din urmă, la introducerea de noi

raporturi juridice.

1 A se vedea Dr. Florian Coman – Dreptul internaţional public, Ediţia a II-a, Bucureşti 2002. p. 13

2 Marţian Niciu – Drept internaţional public, vol. I, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992. p. 9-20

3 A se vedea La protection du voisinage et de l'environnement , în „Travaux de l'Associatfon H.Capitant " , 1979,

p.457.

5

În aşa fel, cerinţele imperative de ordin tehnic, social, politic, economic etc., reglementările

juridice adoptate în aceste domenii, precum şi necesitatea sporirii eficienţei acţiunii socio-umane

în soluţionarea problemelor ecologice au determinat formarea unei noi ramuri de drept - dreptul

mediului.

Acest sector tot mai important al raporturilor sociale, unitar în primul rând prin valorile

social-economice de maximă importanţă pe care le protejează, în ultimă instanţă viaţa umană

însăşi, în multidimensionalitatea semnificaţiilor sale, este reglementat de o legislaţie distinctă, ce

tinde spre constituirea unui subsistem juridic propriu.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, existenţa unei ramuri distincte de drept - dreptul mediului

- este impusă şi de caracterul relativ unitar al acţiunii sociale privind ocrotirea factorilor naturali

sau creaţi prin activităţi umane ai mediului ambiant.

Analiza actualului studiu de dezvoltare al dreptului internaţional al mediului relevă o serie

de trăsături specifice, care decurg mai ales din obiectul şi natura sa.

Iniţial, abordarea juridică a problemelor protecţiei şi conservării mediului a fost realizată în

termenii tradiţionali ai reglementărilor interstatale. De regulă, calea spre reglementare a fost şi

rămâne încă starea "de conflict" între suveranităţi, sub forma dreptului statului de utilizare în

mod exclusiv teritoriul său şi de autorizare a activităţilor prin care s-ar putea cauza pagube

mediului altor state (îndeosebi vecine), în concordanţă cu dreptul fiecărui stat ca teritoriul şi

mediul său să fie respectat, protejat de orice afectare externă. Într-adevăr, mai mult ca în oricare

alt domeniu, în materie de mediu este valabil principiul, potrivit căruia "a preveni este mai

eficient decât a repara". Avansări notabile au fost înregistrate, în acest sens, mai ales la nivelul

principiilor cutumiare, sub forma obligaţiei informării prealabile a statului expus la posibile

afectări ale mediului său, consultării, aplicării legislaţiei naţionale fără discriminare la toate

activităţile, care ar putea fi prejudiciabile (indiferent de locul unde s-ar produce consecinţele lor),

egalitatea de acces a rezidenţilor şi nerezidenţilor la procedurile vizând asemenea activităţi,

informarea rapidă a statului străin de orice eveniment neprevăzut, care poate afecta mediul lui.

Depăşirea cadrului relaţiilor bilaterale de către reglementarea internaţională în materie a

condus la adoptarea unor documente de anvergură regională şi chiar mondială.

Dintr-o altă perspectivă, în prima sa etapă de dezvoltare, dreptul internaţional al mediului

s-a caracterizat printr-o reglementare "sectorială", după marile domenii ale mediului: ape

continentale, mări şi oceane, atmosferă, faună, floră sălbatică etc.

Treptat însă, odată cu aceste importante dezvoltări în cadrul sectoarelor tradiţionale, a avut

loc o "tranziţie" spre a doua etapă, etapa abordării problemelor globale "transversale", cele ale

poluărilor, care se manifestă în mai multe medii ori transgresează de la unul la altul. Este vorba,

6

spre exemplu, de expansiunile transfrontaliere ale substanţelor chimice şi, în special, de deşeurile

toxice sau periculoase, de radiaţiile ionizante etc.

Deşi reglementările de acest gen sunt încă în curs de acumulare şi generalizare, o a treia

etapă se configurează deja prin prezenţa sub forma utilizării regulilor planetare, de aplicaţie

generală nu numai la nivelul relaţiilor dintre state, dar şi în interiorul acestora. Apariţia unor

probleme globale, cum ar fi modificările climatului global, diminuarea stratului de ozon,

sărăcirea rapidă a patrimoniului genetic mondial etc. impun elaborarea normelor juridice de o

valoare obligatorie generală.

În acest context trebuie remarcat faptul, că istoria relativ scurtă a apariţiei şi dezvoltării

reglementărilor interstatale vizând cooperarea referitoare la protecţia, conservarea şi dezvoltarea

durabilă a mediului face ca normele imperative (jus cogens) să fie relativ reduse în cadrul

dreptului internaţional al mediului. Este cert faptul că importanţa excepţională a acestor

valorilor, participarea tot mai activă a tuturor statelor la procesul normativ mondial, cât şi

conştientizarea crescândă a caracterului vital al problematicii ecologice şi a dimensiunii sale

universale vor determina, în scurt timp, transformarea unui şir de reguli ale dreptului

internaţional al mediului în norme imperative (jus cogens).

Putem conclude că dreptul internaţional al mediului, ca parte integrantă a dreptului

internaţional general, datorită specificului naturii obiectului propriu, prezintă o serie de trăsături

particulare, şi anume:

1. Dreptul internaţional al mediului urmăreşte realizarea protecţiei mediului, impunându-se

astfel ca un drept de finalitate, în sensul că aplicarea normelor sale trebuie să se finalizeze cu un

rezultat concret. Această finalitate este edificată uneori de o manieră precisă, chiar cantitativă.

Semnificative sunt, din acest punct de vedere, convenţiile internaţionale privind poluarea

atmosferică sau cele referitoare la protecţia împotriva poluării fluviilor. Aşa, spre exemplu,

Protocolul de la Montreal, din 16 septembrie 1987, relativ la protecţia stratului de ozon (care

completează convenţia de la Geneva din 13 noiembrie 1979 asupra poluării atmosferice la

distanţe mari) stabileşte ca obiectiv reducerea emisiilor de clorofluorocarbonaţi (CFC) cu 50 la

sută.

2. La nivelul tehnicilor juridice, dreptul internaţional al mediului a influenţat în mod

deosebit actele, organele şi procedurile dreptului internaţional clasic.

Astfel, în domeniul protecţiei mediului au fost elaborate şi adoptate numeroase declaraţii,

strategii, planuri şi programe, coduri de conduită etc. care, deşi nu prezintă încă valoare juridică

propriu-zisă, constituie acel "soft law" ori "le droit ă Petat gazeux" (Michel Prieur), cu

importante funcţii pentru procesul internaţional de codificare a normelor de drept.

7

În privinţa organismelor, frecvent pentru aplicarea documentelor şi controlul respectării

lor, s-au instituit structuri speciale. în unele cazuri, convenţiile obligă stabilirea unui sistem

complex de reţele şi staţii de supraveghere care să permită culegerea de informaţii, prelucrarea şi

difuzarea acestora spre cei interesaţi. De asemenea, în domeniul marin, de pildă, marea

majoritate a convenţiilor încheiate prevăd crearea unei "comisii" de supraveghere şi control

general.

În sfârşit, referitor la proceduri, se remarcă un ritm alert al "diplomaţiei mediului", datorat

mai ales accidentelor ecologice marine. Astfel, accidentul Torre Canyon din 1967 a cauzat

evoluţii rapide în sensul adoptării unor convenţii internaţionale în materie ce ţin de poluare cu

hidrocarburi, iar accidentul de la Cernobâl, din 1986, a contribuit în numai câteva luni la

adoptarea a două convenţii importante în materie.

3. Proporţii inedite imprimă dreptul internaţional al mediului şi problemei clasice a

raportului dintre dreptul internaţional şi dreptul intern. Datorită naturii specifice a acestuia,

dreptul intern devine, după expresia lui Claude Albert Colliard, "un fel de regulament de

aplicare" a dreptului internaţional al mediului.

Reluând obligaţiile şi măsurile asumate prin tratate internaţionale, legiuitorul intern le

concretizează şi adaptează la condiţiile concrete ale sistemului juridic şi mediului natural

naţional.

4. Dezvoltarea şi evoluţia dreptului internaţional al mediului sunt strâns legate de progresul

tehnico-ştiinţific. Problemele mediului au fost stimulate de evoluţiile ştiinţei (Conferinţa de la

Stockholm din 1972 fiind o prelungire a Anului geofizic internaţional şi a Programului biologic

mondial), cât şi cercetarea ştiinţifică a fost favorizată de preocupările internaţionale privitor la

protecţia mediului (semnificative fiind, în acest sens, Programul MAB al UNESCO şi o serie de

convenţii internaţionale, precum cea privind poluarea atmosferică la distanţe mari, de la Geneva,

din 1979).

5. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, mediul şi reglementările sale reprezintă şi un factor de

dezvoltare a cooperării internaţionale. Astfel, problematica ecologică o constituie un element

important al dialogului nord-sud şi est-vest şi, mai ales, al dialogului mondial.

În acest domeniu au fost promovate noi forme de cooperare internaţională, precum

cooperarea transfrontalieră, cooperarea marină regională etc.

Ca nou domeniu de reglementare interstatală şi cooperare internaţională, dreptul mediului

a consolidat ideea resurselor comune şi necesitatea utilizării lor în interesul generaţiilor prezente

şi viitoare, a intensificat cooperarea regională, conturându-se ca un veritabil drept de cooperare

şi de solidaritate.

8

Este evident faptul că trăsăturile dreptului internaţional al mediului constituie un domeniu

nou al cooperării internaţionale şi reglementării interstatale, aflat în plin proces de dezvoltare şi

afirmare. Desigur, nu trebuie ignorate nici o serie de "deficienţe", unele poate inerente etapei

actuale de dezvoltare a sa. Procesul de elaborare a regulilor uneori prea îndelungat, ezitările

statelor în ratificarea şi, mai ales, reflectarea lor în reguli interne, lentoarea aplicării (întrucât

controlul respectării este mai greu şi mai complex, iar în unele cazuri, pot fi necesare acţiuni de

studii şi cercetări) creează adesea momente de neîncredere în regulile juridice internaţionale ca

fiind "prea slabe" pentru atingerea scopului propus.

9

TEMA 2. Formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional al mediului

Ecologia pe bună dreptate, nu este doar o ştiinţă, o doctrină sau o mişcare. Ea reprezintă,

de asemenea, şi un izvor de drept şi un drept tot atât de vechi precum lumea, întrucât este dreptul

care guvernează raporturile omului cu mediul său.

De altfel, întreaga istorie a umanităţii nu este altceva decât o succesiune de adaptări sociale

şi tehnologice, care au permis utilizarea naturii, deopotrivă tot mai eficace şi mai productivă,

până la limita în care s-a depăşit pragul de echilibru, şi care reclamă, o necesară contrapondere,

protecţia mediului.

Interacţiunea dintre om şi mediul natural a existat din cele mai vechi timpuri, cu mult

înainte chiar de apariţia statului şi dreptului4.

Normele de drept care se refereau la legăturile dintre om şi natura sa înconjurătoare au

reprezentat, probabil, prima formă de reglementare a raporturilor dintre oameni, atunci când au

apărut elemente de conştiinţă religioasă (pe o anumită treaptă de dezvoltare umană) afirmările

religioase s-au alăturat uzanţelor primitive ale relaţiilor dintre fiinţele umane şi mediul natural5.

Ca domeniu nou de cooperare interstatală şi reglementare internaţională, protecţia şi

conservarea mediului a constituit obiectul dreptului relativ recent.

Formarea şi afirmarea dreptului internaţional al mediului a început să se reliefeze la

sfârşitul anilor 1960, când criza ecologică mondială, cauzată de acţiunea conjugată a unei

multitudini de factori umani, impune cooperarea dintre state ca mijloc de stopare şi atenuare a

consecinţelor imprivizibile. Aceasta nu înseamnă că, anterior nu au existat o serie de

reglementări, menite să vizeze direct sau indirect ocrotirea factorilor de mediu. Mult timp însă,

problemele esenţiale ale colectivităţilor umane, inclusiv cele de ordin ecologic s-au aprobat şi

reglementat la nivel local şi mai ales naţional. Progresul tehnico-ştiinţific şi amplificarea

impactului activităţilor socio-umane asupra calităţii mediului au impulsat un proces de

internaţionalizare a acestor probleme şi au favorizat apariţia unor reglementări interstatale

pertinente.

4 Asupra raportului general dintre drept şi mediu a se vedea: „Signitification et actualite des recherches sur les

rapports de droit et l’environnement”, în vol. „Le droit et l’environnment” Paris, CNRS, 1990, p. 9-12. 5 Asupra problematicii generale a dreptului internaţional al mediului a se vedea: Alexandre Kiss, Dinah Shelton,

Internaţional Environmental Law, Transnational Publisher, Graham and Totman Limited, London, England,

1991; Jean-Luc Mathieu, La protection internaţionale de l'environnement, P.U.F.,1991; Alexandre Kiss, Droit

internaţional de l'environnement, Pedone, Paris, 1989; Bo Johnson, Internaţional Environmental Law,

Stockholm,1976; J.Ballanger, La pollution en droit internaţional, Geneve,1975: Mircea Duţu, Dreptul mediului, Editnra Gamian, Bucureşti,1993, p.135-190; idem, Dreptul internaţional al mediului, Editura Gamian, Bucureşti,1994; idem, Dreptul internaţional şi comunitar al mediului, Editura Economică, Bucureşti, 1995; idem, Dreptul comunitar al mediului, Editura Economica, 1997.

10

Protejarea, conservarea şi refacerea mediului ambiant constituie, în primul rând, obiective

ale politicii naţionale a fiecărui stat şi, implicit, probleme ce cad sub incidenţa dreptului intern al

acestora. Pe de alta parte, însă, fenomenul poluării şi degradării mediului a atins asemenea

niveluri încât stoparea sa nu este posibilă decât printr-o largă cooperare internaţională. Şi aceasta

din următoarele motive:

a) Afectarea negativă a calităţii mediului din fiecare ţară se datorează nu numai acţiunii

unor factori aflaţi pe teritoriul statului respectiv, ci şi unor surse de poluare ce se găsesc în afara

graniţelor sale şi care ţin de diverse activităţi desfăşurate pe teritoriul altor state;

b) Faptul că ceea ce se întâmplă în interiorul graniţelor naţionale generează efecte

negative în raport cu mediul ambiant ce transcend aceste graniţe face tot mai evidentă cerinţa

reglementării, prin convenţii internaţionale a obligaţiilor pe care le au statele în privinţa

preîntâmpinării extinderii consecinţelor negative ale activităţilor ce se desfăşoară pe teritoriul lor

în teritoriile statelor vecine

c) Existenţa unui patrimoniu comun al întregii omeniri, la care au acces toate statele lumii

şi a cărui utilizare necorespunzătoare constituie principala cauză de afectare a echilibrului

ecologice existent la nivel planetar. Aşa dar, se impune adoptarea unor măsuri de reglementare a

modului în care trebuie folosit acest patrimoniu, cu stabilirea drepturilor si obligaţiilor a fiecărui

stat în parte, precum şi iniţierea unor programe internaţionale în vederea înlăturării

disfuncţionalităţilor şi refacerii echilibrului ecologic deteriorat;

d) Şi, în sfârşit, dacă ecosfera constituie un sistem global, în care sunt integrate în mod

unitar componentele de mediu aflate pe întreaga planetă, atunci se pune în evidenţă faptul că

dezechilibrele existente în structura mediului ambiant al fiecărei ţări se vor răsfrânge inevitabil

asupra echilibrelor sistemului global.Ca atare, dacă se vrea o protejare eficientă a ecosferei, ca o

condiţie indispensabilă a conservării şi apărării vieţii pe pământ, atunci se impune o protecţie la

nivelul corespunzător calităţii mediului existent în fiecare ţară.

Deci, cooperarea internaţională se relevă a fi absolut necesară, fiindcă numai prin

coordonarea eforturilor a fiecărui stat în parte, prin adoptarea unor norme unitare cu privire la

protecţia mediului se va răspunde eficient la cerinţele pe care le reclamă acţiunea de depăşire a

actualei crize ecologice şi de preîntâmpinare a unor crize viitoare.6

În dezvoltarea sa istorică, dreptul internaţional al mediului cunoaşte patru mari perioade:

epoca premergătoare apariţiei unor reguli de protecţie propriu-zisă a mediului, "perioada

utilitaristă", epoca ocrotirii şi conservării naturii şi, în sfârşit, perioada dreptului internaţional al

protecţiei şi conservării mediului.

6 BOBICA, NECULAI. Elemente de ecologie si dreptul mediului inconjurator, Iasi ,Editura Fundatiei “Chemarea’,

1994, pag. 130

11

1. Epoca premergătoare

Încă din Evul Mediu au fost elaborate careva măsuri legislative, inclusiv pe calea

cooperării internaţionale, referitoare, spre exemplu, la diminuarea efectelor unor poluări, precum

fumul, zgomotul, poluarea cursurilor de apa etc. Ele vizau, mai ales, acţiuni concrete, ocazionale

şi urmăreau cu precădere obiective economice sau de sănătate publica.

In secolul al XIX-lea se înregistrează o serie de tratate internaţionale consacrate

pescuitului, dar prevederile acestora se refereau, înainte de toate, la delimitarea zonelor de

pescuit si mai rar la protecţia peştelui ca resursa economica7.

2. Perioada "utilitarista" şi de ocrotire a unor specii

Este inaugurate de debutul secolului al XX-lea şi se întinde până în deceniul patru al

veacului nostru.

În această perioadă apar primele convenţii internaţionale multilaterale privind protecţia

unor specii ale faunei sălbatice. Primul tratat internaţional multilateral în domeniu protecţiei

mediului este considerata convenţia din 1900 pentru prezervarea animalelor sălbatice, pasărilor

şi peştelui în Africa. Adoptarea documentului a fost impusă şi motivată, în preambulul său, de

dorinţa de a pune capăt distrugerea diverselor specii de animale.

Urmează Convenţia pentru protecţia pasărilor utile agriculturii. semnata la Paris la 19

martie 1902 şi Convenţia relativa la prezervarea si la protecţia focilor pentru blana

(Washington, 7 iulie 1911). Ele au fost determinate, în special, de necesitatea acceptării de

practici comune, pentru a nu epuiza resursele vii din atmosfera şi mare. Ambele documente au

pusă la bază principiul ocrotirii factorilor de mediu în raport cu funcţiile economice ale

acestora. Astfel, in cazul primului document este vorba de pasări utile, în special insectivore

(art. 1), iar anexa nr.2 enumera printre pasările dăunătoare majoritatea rapacelor diurne, printre

care vulturul si şoimul, specii strict protejate astăzi.

In timp ce în prima convenţie este vorba de o ocrotire subordonată unui utilitarism

imediat şi concret a unor specii şi ignorarea rolului altora pentru menţinerea echilibrului

ecologic, cea de-a doua recurge la tehnici de protecţie destul de avansate, precum stabilirea de

contingente naţionale pentru prelevări şi controlul comerţului internaţional cu obiecte

provenind din vânătoarea focilor. Tot în această perioadă sunt adoptate şi o serie de texte

convenţionale privind utilizarea echitabila şi protecţia apelor de frontiera împotriva poluării.

Printre cele mai cunoscute documente de acest gen se numără tratatul încheiat între SUA şi

7 DUTU, MIRCEA. Dreptul mediului, Tratat, volumul 2, Bucuresti, Editura Economica, 1998, pag. 17

12

Marea Britanie privind apele de frontiera dintre Statele Unite şi Canada, semnat la 11 ianuarie

1909, şi astăzi in vigoare. 8

3. Epoca cooperării pentru conservarea şi ocrotirea naturii

Anii 1930 au deschis o noua perioada, caracterizată prin depăşirea concepţiei strict

utilitariste şi cristalizarea unor elemente cu vădită dimensiune ecologică. Semnificative sunt, în

acest sens, două documente internaţionale, respectiv Convenţia de la Londra din 8 noiembrie

1933, relativă la conservarea florei şi faunei în stare naturală şi Convenţia pentru protecţia florei,

faunei şi frumuseţilor naturale ale ţărilor Americii, semnată la Washington, la 12 octombrie

1940. Întrucât, în ciuda denumirii sale, s-a aplicat numai în Africa, în mare parte colonizată,

Convenţia a fost practic înlocuită astăzi prin Convenţia africană asupra conservării naturii şi

resurselor naturale, semnată la Alger, la 15 septembrie 1968. Cel de-al doilea document

menţionează zone protejate şi a prevede măsuri de protecţie a faunei şi florei sălbatice, în special

a păsărilor migratoare.

O altă caracteristică a acestei etape o reprezintă multiplicarea şi perfecţionarea dispoziţiilor

referitoare la apele de frontieră, dar în mod limitat, dat fiind faptul că protecţia acestora era

prevăzută printre alte probleme considerate mai importante. În acest context, în anul 1950 este

încheiat primul tratat consacrat în întregime poluării apelor continentale, Protocolul semnat la 8

aprilie 1950 de către Belgia, Franţa şi Luxemburg, în vederea creării unei comisii permanente,

tripartite pentru apele poluate. În acelaşi spirit au fost încheiate şi alte tratate ca, de exemplu,

pentru Moselle (27 octombrie 1956), Lacul Constanţa (27 octombrie 1960), Lacul Leman (16

noiembrie 1962), Rhinul (29 aprilie 1963) etc., care, în marea lor parte, stabilesc o comisie

internaţională însărcinată cu coordonarea măsurilor de protecţie.

Anii 1950 sunt marcaţi de apariţia primelor tentative de luptă împotriva poluării mărilor.

Sunt edificatoare, în acest sens, documente precum: Convenţia de la Londra, din 12 mai 1954,

pentru prevenirea poluării mării prin hidrocarburi, convenţiile relative la dreptul marin, adoptate

în cadrul Conferinţei de codificare a reglementărilor în materie, de la Geneva, din 1958 (în

special dispoziţiile privind interzicerea poluării mării prin hidrocarburi, deşeuri radioactive şi

prevenirea deteriorărilor care pot fi cauzate mediului marin, precum şi convenţia consacrată

pescuitului şi conservării resurselor biologice în marea liberă) etc.

Apariţia şi dezvoltarea utilizării energiei atomice au determinat stabilirea unor reglementări

pertinente în materie, începând cu Tratatul de la Moscova, din 5 august 1963, privind

interzicerea experienţelor cu arme nucleare în atmosferă, spaţiul extraatmosferic şi sub apă.

8 IDEM. IBIDEM. Bucuresti, Editura Gamian, 1993, pag. 135

13

Paralel, aspectele protecţiei mediului sunt înscrise între textele documentelor

internaţionale cu un caracter general. Spre exemplu Tratatul asupra Antarcticii din 1 decembrie

1959 care prevede măsurile de interzicere a activităţilor nucleare din zonă.

În concordanţă cu acest proces de apariţie şi dezvoltare a reglementărilor privind

cooperarea internaţională în domeniul protecţiei mediului, unele principii fundamentale ale

acestui nou domeniu al dreptului internaţional, cele referitoare la poluarea transfrontalieră au fost

anunţate de jurisprudenţa internaţională.

Toate aceste elemente au constituit fundamentele juridice ale formării şi afirmării dreptului

internaţional al mediului.

4. Epoca dreptului internaţional al protecţiei şi conservării mediului.

Această epocă este plasată în timp în anii ’60 şi durează şi astăzi. Caracterul global şi

universal al problematicii protecţiei mediului a impus intervenţia organizaţiilor internaţionale

care şi-au înscris preocupări în domeniu şi în cadrul cărora aveau să se adopte numeroase

documente în domeniu protecţiei mediului.

Anul 1968 constituie, din punct de vedere al formării dreptului internaţional al mediului

şi cooperării internaţionale, un moment hotărâtor; în acel an Organizaţia Naţiunilor Unite şi două

organizaţii internaţionale, respectiv Consiliul Europei9 şi Organizaţia Unităţii Africane

10 au

declanşat activităţi sistematice în acest domeniu.

În ce priveşte Organizaţia Unităţii Africane, la 15 septembrie 1968 şefii de state şi

guverne ai ţărilor membre au semnat Convenţia africană asupra conservării naturii şi resurselor

naturale (care a succedat Convenţiei de la Londra din 1933, intervenită, în principal, între ţările

colonizatoare). Documentul se remarcă prin caracterul său global, referindu-se la conservarea şi

utilizarea solurilor, apei, florei şi resurselor faunei.

Au fost adoptate reglementări în domeniu protecţiei şi conservării florei şi faunei, precum

şi crearea de rezervaţii, reglementarea vânătorii, capturării şi pescuitului. Aşa dar, Convenţia

africană stabileşte două principii de conservare care au influenţat dezvoltarea ulterioară a

dreptului mediului:

a) protecţia nu numai a indivizilor speciilor ameninţate, ci si a habitatului lor;

b) proclamarea responsabilităţii speciale a statului al cărui teritoriu este singurul care

adăposteşte o specie rară.

9 CONSILIUL EUROPEI, prima organizaţie de cooperare regională din Europa, creată printr-o convenţie semnată la

Londra la 5mai 1949 şi intrată în vigoare la 3 august, în acelaşi an. 10

ORGANIZAŢIA UNITĂŢII AFRICANE, fondată la 25 mai 1963 în scopul de a promova colaborarea politică

între cele 51 ţări membre ale continentului nu a avut iniţial preocupări directe în domeniul mediului .Debutul în

această privinţă l-a constituit tutelarea elaborării şi adoptării noului tratat asupra protecţiei vieţii sălbatice în Africa

(1968) şi sprijinirea Colegiului african pentru management în domeniul conservării vieţii sălbatice de la Mweka.

14

În sfârşit, tot în anul 1968, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat

Rezoluţia 2398 (XXIII), prin care se prevedea convocarea unei conferinţe mondiale asupra

“mediului uman”, care a stat la baza pregătirii (de către organizaţiile interguvernamentale,

statelor membre etc.) primei conferinţe mondiale privind mediul (Stockholm, iunie 1972).

În paralel cu lucrările preparatorii pentru reuniunea convocată de Organizaţia Naţiunilor

Unite, statele şi-au amplificat cooperarea multilaterală. Amintim în acest sens în domeniul

conservării faunei sălbatice Convenţia de la Ramsar din 2 februarie 1971 privind conservarea

zonelor umede de importanţă internaţională şi Convenţia de la Londra din 1 iunie 1972 pentru

protecţia focilor din Antarctica.11

TEMA 3 Obiectul dreptului internaţional al mediului

Spre deosebire de dreptul intern, care reglementează relaţiile sociale în cadrul statelor,

obiectul dreptului internaţional îl formează, în principal, relaţiile dintre state, reprezentând

domeniul cel mai cuprinzător al relaţiilor internaţionale. Dreptul internaţional contemporan,

având un caracter universal, obiectul său îl constituie relaţiile dintre toate statele, indiferent de

mărimea lor sau regiunea în care sunt situate. Deci, obiectul de reglementare al dreptului

internaţional îl constituie relaţiile ce sunt create între toate statele, indiferent de zona geografică,

de orânduirea socială şi toate celelalte subiecte ale sale.

În ceea ce priveşte dreptul internaţional al mediului în urma transformărilor care au avut

loc în cadrul raporturilor dintre om (societate) şi mediu, au luat naştere şi se dezvoltă o categorie

de relaţii sociale privind protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului ambiant, cu trăsături

specifice, care nu constituie obiect de reglementare pentru nici una dintre ramurile tradiţionale

ale dreptului internaţional public.

Astfel, în circumscrierea grupului „norme ale dreptului” mediului trebuie să pornim de la

precizarea noţiunii de mediu şi a semnificaţiilor sale în plan juridic, precum şi a înţelesurilor

legale ale noţiunilor de protecţie, conservare şi dezvoltare.

Pentru Comunităţile europene, mediul reprezintă „ansamblul elementelor care, în

complexitatea lor relaţională, constituie cadrul şi condiţiile vieţii omului". Un document al

Consiliului stabilea că „mediu înseamnă apă, aer şi sol în interacţiunea lor, precum şi raportul

dintre acestea şi orice alt organism viu" (art.2, Council Directive din 27 iunie 1967).

În documentele O.N.U., termenul de „mediu" nu este, de obicei, precis definit, iar sensul în

care este utilizat este amplu şi de aceea ambiguu. În privinţa documentelor internaţionale, în

absenţa unui tratat global, nu există o definiţie clară a noţiunii de mediu. Totuşi, de exemplu,

Convenţia Benelux în materie de conservare a naturii şi protecţia peisajelor (8 iunie 1982)

11

ALEXANDRE KISS, DINAH SHELTON,International Environmental Law, Transnational Publisher, inc. Graham

Totman Limited, London, england, 1991.

15

consideră mediul natural ca fiind „Mediul natural al omului, cuprinzând elementele abiotice

(nevii), precum rocile, apa şi atmosfera şi elementele biotice (vii) incluzând biocenozele naturale

şi seminaturale, inclusiv flora şi fauna în stare sălbatică".

La rândul său, Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune rezultând din exercitarea

de activităţi periculoase pentru mediu (1993), defineşte naţiunea de mediu ca „resursele naturale

abiotice şi biotice, cele precum aerul, apa, solul, fauna şi flora, şi interacţiunea între aceiaşi

factori, bunurile care compun moştenirea culturală şi aspectele caracteristice ale peisajului

natural.

Legislaţiile naţionale conferă conceptului semnificaţii şi dimensiuni specifice, diverse, de

la simpla sa menţionare în titlul actului normativ, fără a fi definit expres. Legile naţionale mai

recente complică în loc să simplifice definiţia. Aşa, de pildă, Legea bulgară a mediului din 1991

consideră mediul „un ansamblu de factori şi elemente naturale şi antropogenice corelate, care

afectează echilibrul ecologic, calitatea vieţii şi sănătatea umană, patrimoniul cultural şi istoric şi

peisajul."

Noua lege a protecţiei mediului, nr. 1515-XII/1993 defineşte „mediul" drept „ansamblul de

condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferice,

toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune

cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale".

Aşa cum afirma profesorul Michel Prieur, în ciuda dezvoltărilor din ultimele decenii,

mediul constituie astăzi o „noţiune-cameleon"12

.

Ca ramură distinctă a sistemului dreptului, dreptul mediului reglementează acele relaţii

sociale care iau naştere în procesul de protecţie, conservare şi dezvoltare a calităţilor naturale ale

mediului. Măsurile de conservare şi protecţie au apărut primele în timp. Ulterior, o dată cu

diversificarea preocupărilor şi conturarea unei concepţii moderne în materie s-a trecut la

instituirea unor sisteme care să favorizeze o gestionare şi utilizare raţională a resurselor mediului

şi pe această cale chiar o dezvoltare a calităţilor lor naturale. De aceea, un rol deosebit îl ocupă,

în precizarea dimensiunilor sale, relevarea semnificaţiilor acestor elemente definitorii.

Ca domeniu specific al dreptului internaţional, dreptul internaţional al mediului are ca

obiect reglementarea raporturilor de cooperare dintre state şi alte entităţi internaţionale, vizând

protecţia biosferei împotriva deteriorărilor majore şi dezechilibrelor care ar putea să-i perturbe

funcţionarea normală.

Desigur, prima întrebare care se pune este următoarea: Cum se asigură această protecţie

din punct de vedere juridic?

12

M.Prieur, op.cit, p.2.

16

Iniţial (respectiv la începutul anilor 1960) s-a sugerat recunoaşterea unei personalităţi

juridice anumitor elemente ale mediului. Numai că, dominate de concepţia clasică, sistemele

juridice deşi concepute pentru oameni acceptă cu greu o asemenea soluţie, factorii naturali

nefăcând obiectul măsurilor de protecţie decât în funcţie de importanţa lor pentru omenire. Ca

atare, biosfera a făcut obiectul ocrotirii juridice numai în înţelesul său de resurse naturale,

explorate, exploatate şi folosite de către societate. Este cazul tipic al Declaraţiei Conferinţei

ONU privind mediul şi dezvoltarea umană, de la Stockholm, din iunie 1972, care stabileşte că

"resursele naturale ale planetei, inclusiv aerul, apa, pământul, flora şi fauna şi, în particular,

eşantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale vor trebui prezervate în interesul

generaţiilor prezente şi viitoare printr-o planificare sau o gestiune atentă după necesităţi".

Treptat însă, şi în anumite proporţii, a început să se recunoască o valoare şi componentelor

mediului. Astfel, Convenţia de la Berna, din 19 septembrie 1979, privind conservarea vieţii

sălbatice şi a mediului natural al Europei, definea deja, în preambulul său, flora şi fauna sălbatică

drept "un patrimoniu natural de b valoare estetică, ştiinţifică, culturală, recreativă, economică

intrinsecă, care este necesar a fi conservat şi transmis generaţiilor viitoare".

La rândul său, Carta Mondială a Naturii, adoptată la 28 octombrie 1982 de Adunarea

Generală a ONU a recunoscut că "orice formă de viaţă este unică şi merită să fie respectată,

oricare ar fi utilitatea sa pentru om, şi, în scopul recunoaşterii altor organisme vii a acestei valori

intrinseci, omul trebuie să s( ghideze după un cod moral de acţiune".

La douăzeci de ani de la prima Conferinţă mondială privind mediu (Stockholm, 1972),

documentele adoptate la Forumul ecologic de la Rio de Janeiro au confirmat şi dezvoltat o

asemenea evoluţie. Deşi nu lipsită de (anumită viziune antropocentristă (principiul 1 stabilind că

"fiinţele umane constituie centrul preocupărilor privind dezvoltarea durabilă"), Declaraţia de la

Rio a recunoscut interesul tuturor de a "proteja integritatea sistemului ambiant şi a dezvoltării

mondiale. Conceptul dezvoltării durabile, având în centrul său cerinţa integrării dimensiunilor

ecologice în toate aspectele dezvoltării sociale, cuprinde şi importante semnificaţii juridice.

Prezervarea mediului şi a valorilor sale pentru generaţiile prezente şi viitoare dobândeşte

concreteţe şi însemnate valenţe în planul dreptului.

17

TEMA 4. Izvoarele dreptului internaţional al mediului

1 Consideraţii generale

Prin izvoarele dreptului internaţional se înţeleg acele mijloace de exprimare a normelor

rezultate din acordul de voinţă a statelor.

Pentru dreptul internaţional, izvoarele (formale) sunt definite şi precizate de art.38 alin.l

din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, care indică drept surse ale regulilor juridice pe care

urmează să le aplice această instanţă: convenţiile internaţionale (generale şi speciale), cutuma

internaţională (ca "dovadă a unei practici generale care acceptă ca drept"), principiile generale

de drept recunoscute de naţiunile civilizate şi, ca mijloace auxiliare, deciziile juridice

internaţionale şi doctrina.

Alături de aceste izvoare, în ultimele decenii s-au afirmat mai ales documentele adoptate

de organizaţiile internaţionale, care joacă un rol tot atât de important în dezvoltarea dreptului

internaţional, şi în special în cel al mediului.

Dreptul internaţional al mediului este format în prezent din convenţii internaţionale,

rezoluţii obligatorii ale unor organizaţii internaţionale şi unele texte neobligatorii ("soft- law")

care au un rol de o importanţă majoră în elaborarea şi acceptarea normelor juridice în domeniu

protecţiei mediului înconjurător. Li se adaugă cutuma, precum şi unele "mijloace auxiliare".

2. Convenţiile Internaţionale

În ceea ce priveşte izvoarele dreptului internaţional al mediului, prima categorie este

reprezentată de convenţiile internaţionale privind protecţia şi conservarea mediului. În prezent

numărul convenţiilor interstatale de mediul în mod exclusiv ori cuprind dispoziţii în domeniu

protecţiei mediului este de peste 300. Acestora li se adaugă cca 900 tratate bilaterale. Astfel,

unele tratate internaţionale cuprind numai câteva dispoziţii privind mediul, precum Tratatul

spaţial din 27 ianuarie 1967 (numai art. 9 conţine o prevedere referitoare la protecţia mediului

terestru contra elementelor cosmice care ar putea polua şi împotriva contaminării spaţiului

însuşi), Acordul asupra Lunii din 1979 (art. 7) etc.

Există, de asemenea, un mare număr de tratate privind cursurile de apă de frontieră ale

căror dispoziţii vizează nu doar poluarea acestora, ci şi conservarea şi protecţia lor.

In cadrul acestei categorii de izvoare se includ, pe de o parte, tratate cu caracter general

(precum Convenţia privind dreptul mării din 1982. Primul protocol adiţional al Convenţiei de la

Geneva din 12 august 1949 relativ la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale, care

interzice utilizarea metodelor ori mijloacelor de război ce sunt concepute pentru a cauza pagube

întinse, durabile şi grave mediului natural), iar pe de alta tratatele speciale, elaborate şi adoptate

18

ca rezultat a unei circumstanţe sau a unei situaţii de risc asupra mediului sau a componentelor

acestora (spre exemplu, Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării de către nave, de la

Londra din 12.11.1973, modificată prin protocolul din 17.12J978).

În prezent, reglementările cu vocaţie mondială privesc principalele sectoare "tradiţionale"

ale mediului marin, atmosferic, fauna şi flora sălbatică.

O serie importantă de documente de drept al mediului îşi găsesc elaborarea şi aplicarea în

cadrul continentului european sau al unor zone ale acestuia. O situaţie aparte are, în acest

context, Tratatul Cartei Energiei şi Protocolul Cartei Energiei privind eficienţa energetică şi

aspectele legate de mediu, încheiate la Lisabona la 17 decembrie 1994, documente cu vocaţie

continentală şi care se atribuie la un sector important al conexiunii dintre activitatea economică

şi protecţia mediului. Altele se referă cu precădere la protecţia cursurilor de apă, lacurilor,

atmosferei şi unor mări (precum Marea Baltică, Marea Neagră) împotriva poluării.

Este semnificativă, în acest sens, activitatea Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu

(PNUE) de a multiplica convenţiile regionale pentru protecţia diferitelor zone maritime contra

poluării: Mediterana (Convenţia de la Barcelona din 16 februarie 1976 pentru protecţia Mării

Mediterane contra poluării, însoţită de protocoale adiţionale, două semnate în aceeaşi zi, unul

privind operaţiile de imersie efectuate de nave şi aeronave, celălalt cooperarea în materie de

luptă împotriva poluării Mării Mediterane prin hidrocarburi şi alte substanţe, în caz de situaţie

critică, Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării etc. Aceste documente

regionale se inspiră din aceleaşi principii şi aplică soluţii identice, fiind mai ales adaptări

regionale ale unor instrumente internaţionale (în unele cazuri acestea neintrând încă în vigoare).

Consiliul Europei şi Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) au

jucat un rol de promotor în dezvoltarea dreptului convenţional european al mediului. Se cuvin

menţionate, în acest context, Convenţia relativă la conservarea vieţii sălbatice şi mediului natural

în Europa, elaborată de Consiliul Europei şi deschisă spre semnare la 19 septembrie 1979, la

Berna (ca document cu vocaţie continentală), ori Convenţia nordică privind protecţia mediului,

semnată, la 19 februarie 1974, în cadrul Consiliului Nordic de Danemarca, Finlanda, pentru

elaborarea regulilor referitoare la cooperarea transfrontalieră în acest domeniu).

In cele din urmă, regulile convenţionale ale dreptului internaţional al mediului prezintă

unele dimensiuni comune precum: importanţa măsurilor de aplicare care trebuie luate în

consideraţie de către părţile contractante, instituirea mecanismelor de control asupra aplicării

dispoziţiilor, adoptarea de proceduri facile pentru modificarea tratatelor, crearea de mecanisme

de cooperare ori utilizare a celor deja existente.

Tratatele referitoare la protecţia mediului cuprind frecvent procedeuri de amendare şi

planuri de acţiune conţinând măsuri complementare. Multe dintre ele sunt acorduri-cadru care

19

trebuie completate în timp prin protocoale adiţionale, iar în vederea aplicării trebuie să fie

incorporate în dreptul naţional al statelor-părţi prin măsuri legislative intense. (non selb -

executing traties)

3. Cutuma internaţională

Consideraţii generale

Cutuma internaţională – constă dintr-o practică generală relativ îndelungată, repetată în

raporturile dintre state, acceptată de către acestea drept regulă obligatorie în relaţiile lor

internaţionale13.

Nu orice practică a statelor poare constitui cutumă internaţională, ci numai aceea care are

un element faptic, concretizat în conduita, în practica statelor, şi un element psihologic,

manifestat tot prin convingerea statelor că o anumită regulă respectată în mod repetat în practica

lor, are valoarea unei norme juridice obligatorii.

În această privinţă, art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie se referă la cutuma

internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptate ca drept (opinio juris). În situaţia în

care, în raporturile dintre state, o practică deşi repetată şi constantă, nu este acceptată de state ca

reprezentând o normă juridică, această practică rămâne o simplă uzanţă.

Cutuma este izvorul cel mai vechi al dreptului internaţional. Materii întregi ale acestuia s-

au format pe cale cutumiară (dreptul diplomatic, dreptul mării, legile şi obiceiurile războiului).

Pe măsura codificării dreptului internaţional şi a creşterii numărului tratatelor internaţionale,

cutuma pierde din importanţa sa pe care a avut-o în trecut, în formarea şi evoluţie istorică a

acestui drept.

Afirmarea unei reguli ca cutumă necesită, mai ales în trecut, o practică îndelungată, care

constă din acte repetate şi cu caracter de uniformitate, şi care în cele din urmă să contribuie la

consolidarea cutumei. În prezent însă, când ritmul evoluţiei relaţiilor internaţionale s-a accelerat

şi nevoile reglementării juridice devin adesea urgente, elementul timp şi-a diminuat însemnătatea

în procesul formării unei cutume. Într-un timp relativ scurt s-au format o serie de norme

cutumiare în dreptul aerian şi în dreptul spaţial, cum ar fi libertatea de trecere a obiectelor

spaţiale prin spaţiul aerian al altor state, admiterea sateliţilor de recunoaştere.

Apariţia unui număr mare de state noi are, fireşte, consecinţe în ceea ce priveşte aplicarea

cutumei existente, ele invocând o reexaminare şi schimbare la care să participe.

Ca urmare, în cadru O.N.U. s-a procedat şi continuă să se procedeze la o operă susţinută de

codificare a dreptului internaţional prin convenţii internaţionale având ca obiect de reglemntare

diferite domenii importante ale acestuia. Astfel se pot menţiona 4 convenţii asupra dreptului

mării adoptate în 1958, la Geneva, privind marea teritorială şi zona contiguă, platoul continental,

13

Gheorghe Moca – Dreptul internaţional public, vol. I, Universitatea Bucureşti, 1989, p. 17-67

20

marea liberă, pescuitul şi conservarea resurselor vii ale mării libere, înlocuite cu Convenţia

asupra dreptului mării, care cuprinde totalitatea aspectelor acestui drept, adoptată în 1982,

Convenţia asupra relaţiilor diplomatice (1961) şi cea asupra celor consulare (1963); Convenţia

asupra reprezentării statelor la organizaţiile internaţionale (1975) şi Convenţia asupra succesiunii

statelor la tratate (1978).

Deci, considerată tradiţional, alături de tratatul internaţional, o formă juridică de consacrare

în mod tacit şi nu expres ca în cazul tratatului, a acordului de voinţă, un izvor principal de

formare şi dezvoltare a normelor dreptului internaţional, cutuma internaţională îşi păstrează şi în

prezent o însemnătate normativă determinată.

Cutuma ca izvor al dreptului internaţional al mediului.

Este dificil de vorbit de o "practică general acceptată ca drept" într-un astfel de domeniu

cum este cel al dreptului internaţional al mediului, a cărui vechime depăşeşte cu puţin 25 de ani.

În cazul dreptului internaţional al mediului se poate vorbi de reguli cutumiare în formare, aflate

în diferite stadii de evoluţie.

Elaborarea principiilor neobligatorii, preluarea frecventă a unor reguli persistente în

majoritatea textelor convenţionale, sau codificarea unei noi reguli în mod rapid în baza unei

înţelegeri reprezintă elementele caracteristice. Afacerea Cemobâl şi urmările sale juridice, în

primul rând, cele două Convenţii de la Viena din 1986 asupra notificării rapide a accidentelor

nucleare şi, respectiv, asistenţei în caz de accident nuclear sau de situaţie de urgenţă radiologică.

Astfel, dispoziţiile convenţionale au codificat cu o rapiditate explicată de circumstanţe (un

accident nuclear), o serie de reguli deduse din practica statelor, în primul rând îndatorirea de a

informa de urgenţă alte state susceptibile de a fi afectate de orice situaţie ori eveniment care ar

putea cauza brusc efecte negative mediului lor.

Multe alte numeroase reguli cutumiare au rezultat din practică sau sunt în curs de

constituire şi afirmare, precum îndatorirea statului de a nu cauza sau permite acest lucru, pagube

mediului altor state, rezultate din jurisprudenţa internaţională şi formulată de Declaraţia de la

Stockholm (principiul 2), reluată şi afirmată şi de numeroase instrumente juridice europene în

domeniu, îndatorirea de cooperare (enunţată de principiul 24 al Declaraţiei de la Stockholm), cea

de informare prealabilă şi consultare între state, de evaluare a consecinţelor care ar putea avea

efecte negative asupra mediului, egalitatea de acces a resortisanţilor tuturor ţărilor susceptibile de a fi

afectate de o paguba ecologica la procedurile administrative şi judiciare ale statului unde se situează

originea deteriorării mediului (reala ori posibila) etc. şi la afirmarea cărora statele europene au

contribuit substanţial.

21

Vizavi de dezbaterile doctrinale (desfăşurate mai ales intre cele doua războaie mondiale şi

asupra unor concepte precum cel de "naţiuni civilizate"), acest izvor de drept internaţional al

mediului este reflectat în principii juridice care se regăsesc în majoritatea sistemelor de drept ale

statelor lumii. In situaţiile în care, în prezent, se apreciază că există peste 30.000 de acte normative în

domeniul mediului – multe dintre acestea europene – se pot evidenţia o serie de principii

generale. Dintre acestea, în literatura de specialitate se remarca: prevenirea daunelor ecologice,

repararea pagubelor aduse mediului, asigurarea supravieţuirii speciilor ameninţate cu dispariţia.

Dacă ne referim la doctrina celor mai calificaţi publiciştilor din diferite state, deşi a cunoscut

unele dezvoltări la nivelul dreptului internaţional general, este încă săracă în planul dreptului

internaţional al mediului. În acest context o semnificaţie aparte o au principiile elaborate de

asociaţiile ştiinţifice, precum rezoluţia de la Atena a Institutului de drept internaţional asupra

poluării cursurilor de apă şi lacurilor în dreptul internaţional (12 septembrie 1979), celebrele reguli

de la Helsinki asupra utilizării cursurilor de apa internaţionale (1966), privind relaţiile între apă,

alte resurse naturale şi mediu (Belgrad, 1980) etc. De asemenea, un col aparte îl ocupă Consiliul

european de drept al mediului (organism ştiinţific mai restrâns), care are drept sarcină formularea

soluţiilor juridice aplicabile pentru ţările europene, plecând de la dreptul comparat.

4 Alte izvoare de drept internaţional al mediului

Apariţia şi multiplicarea organismelor internaţionale cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului

au condus la elaborarea unor documente în domeniu cu forţă juridica diferită, de la simple

recomandări, până la rezoluţii obligatorii pentru statele membre.

Este vorba de un nou izvor de drept internaţional neprevăzut în Statutul Curţii Internaţionale

de Justiţie, sau cel puţin de o noua metodă de creare a normelor juridice internaţionale.

Rezoluţiile obligatorii ale organizaţiilor internaţionale.

Numărul organismelor internaţionale care dispun de puterea de a adopta rezoluţii care să fie

obligatorii pentru statele membre ale acestora este redus, în domeniul mediului sunt doar trei.

Consiliul de Securitate al ONU, în baza Convenţiei de la Geneva din 18 mai 1977 asupra

interdicţiei de utilizare a tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare, sau oricare alte

scopuri ostile, poate adopta rezoluţii obligatorii. Potrivit art. 5 al documentului, orice stat parte

care are motive să creadă că un alt stat parte violează obligaţiile convenţiei, poate să depună o

plângere pe lângă Consiliul de Securitate. Acesta poate întreprinde o anchetă şi poate decide că

statul care a depus plângerea a fost lezat sau riscă să fie lezat ca urmare a unei violări a

convenţiei (art. 3-5). În privinţa conduitei Consiliului, acesta poate acţiona conform art. 36-37

din Cartă.

22

Pe plan mondial, OCDE poate, în vederea atingerii obiectivelor sale, să ia decizii care, fără

dispoziţii diferite, leagă toate statele membre. Totuşi, nu trebuie uitat că organizaţia celor 24 este

înainte de toate un cadru de studiu şi consultări, ca atare ea recurge, în deosebi, la procedura de

recomandări. Cele câteva decizii se atribuie la schimburile de informaţii asupra datelor statistice

privind produsele chimice (decizia din 12 mai 1981, C(81) 30), sau la instituirea în cadrul

agenţiei OCDE pentru Energie Nucleară a unui mecanism multilateral de consultare şi de

supraveghere pentru emisia deşeurilor radioactive în mare (decizia din 22 iulie 1977,C(77) 115)

etc.

Un caz special îl constituie Comunităţile Europene. Organismele comunitare sunt dotate

cu dreptul de a lua rezoluţii obligatorii pentru statele membre sub două forme: fie ca

regulamente obligatorii în toate elementele lor şi direct aplicabile în oricare stat membru, fie ca

directive angajate pentru statele membre menite la contribuirea atingerii unui rezultat pozitiv,

sau lăsând instanţelor naţionale competenţa în privinţa formei şi mijloacelor (art.189 din tratatul

de la Roma care a instituit Comunitatea Economică Europeană).

Rezoluţiile neobligatorii pentru statele membre. Rezultând din lucrările conferinţelor

internaţionale sau ale organizaţiilor internaţionale, aceste documente pot fi clasificate, după

conţinutul lor, în 3 categorii: recomandări directive, programe de acţiune şi declaraţii de

principii.

a) Recomandările directive reprezintă forma cea mai obişnuită pe care o au actele

organismelor interguvemamentale (universale ori regionale) adresate statelor membre.

Semnificaţiile juridice ale acestora sunt reduse, rolul lor fiind de a indica statelor membre

modul în care trebuie să-şi îndeplinească angajamentele asumate prin aderarea la organizaţia

respectivă.

Recomandările directive sunt frecvent adoptate în domeniul protecţiei mediului. Astfel

putem menţiona recomandările OCDE, precum cele ale raporturilor dintre mediu şi economie,

gestiunea resurselor naturale, deşeurile, produsele chimice, poluarea transfrontalieră, gestiunea

zonelor de coastă, turismul etc.

Astfel, Comisia Economică a ONU pentru Europa a adoptat recomandări privind

poluarea apei şi aerului, iar Consiliul Europei în domeniul protecţiei faunei şi florei sălbatice şi

amenajării teritoriului.

b) Programele de acţiune. Experienţe şi metode de lucru noi în practica convenţională,

programele de acţiune sunt şi ele acte având ca destinatar organizaţia care le-a adoptat, şi care

prevăd acţiuni ce trebuie întreprinse într-o perioadă determinată.

23

Astfel, prima conferinţă mondială a ONU privind mediul (Stockholm, 1972) a adoptat

"Planul de acţiune pentru mediu", iar reuniunea de la Rio de Janeiro (1992) "Agenda 21" care au

servit şi servesc ca bază a acţiunii internaţionale în domeniul mediului.

De asemenea, sunt incadrate, în această categorie programele de acţiune adoptate de

Comunităţile Europene în domeniu protecţie mediului în perioadele 1973-1997. La rândul său,

Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (organizaţie cu un statut mixt, având în

calitate de membri statele, organe statale şi asociaţii private), a propus comunităţii internaţionale

un program de acţiune denumit "Strategia mondială de conservare a mediului", adoptat în 1980.

Asemenea documente au fost adoptate în cadrul Programului PNUE privind mările regionale

(alături de un şir de convenţii) pentru: Mediterana, Golful Persic, Marea Roşie şi Golfiil Aden,

Africa de Vest şi Centrală etc14

.

c) Declaraţiile de principii. De aceeaşi natură cu documentele anterioare, declaraţiile se

deosebesc de cele anterioare prin aceea că nu prevăd acţiuni concrete, ci stabilesc direcţii

generale care trebuie realizate de statele cărora li se atribuie. Astfel influenţează formarea

regulilor juridice în domeniile vizate, elaborând şi aprobând pentru prima dată norme şi valori

care trebuie recunoscute şi respectate de comunitatea internaţională.

De regulă, după proclamarea principiilor de către declaraţii, acestea sunt dezvoltate şi

concretizate prin documente cu forţă juridică corespunzătoare. (Aşa, de exemplu, Declaraţia

universală a drepturilor omului a fost urmată de cele două pacte din 1966).

În domeniul mediului, această practică a fost larg uzitată, o serie de declaraţii fiind direct

la originea creării unor reguli obligatorii.

Este cazul, de exemplu, al "Declaraţiei de la Stockholm" adoptată în iunie 1972 de la

Conferinţa Naţiunilor Unite privind mediul, ori al "Declaraţiei de la Rio de Janeiro" din iunie

1992, texte fundamentale ale dreptului internaţional al mediului.

În acelaşi sens pot fi menţionate: Carta europeană a apei, proclamată de Consiliul Europei

la 6 mai 1968, principiile privind poluarea transfrontalieră proclamate de OCDE într-o

recomandare adoptată la 14 noiembrie 1974, sau principiile de conduită în domeniul mediului, în

materie de conservare şi utilizare armonioasă a resurselor naturale împărţite de două sau mai

multe state, adoptate de Consiliul de administraţie al PNUE la 19 mai 1978. Rolul auxiliar al

acestor documente constă în faptul că principiile proclamate pot servi ca ghid în adoptarea de

legislaţii uniforme, sau cel puţin, paralele în diverse state.

14 Pentru caracterizările şi semnificaţiile planului de acţiune referitor la Mediterana, a se vedea: M. Dejeant-Pons,

Les programmes des mers regionales: le plan d'action pour la Mediteranee, vol. "Droit mediteraneen de

renvironnement" Ed. Economic, Paris, 1988. p.83-111.

24

TEMA5. Principiile dreptului internaţional al mediului

1. Consideraţii introductive

În dreptul internaţional, alături de normele care reglementează conduita subiectelor de

drept în anumite domenii, întâlnim şi principiile generale, fundamentale, care constituie partea

cea mai dinamică a dreptului internaţional contemporan. Aceste principii sunt recunoscute de

toate statele totodată, o forţă juridică obligatorie. Încălcarea principiilor fundamentale lezează

pacea şi securitatea mondială.

Încercând să definim principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan

precizăm că acestea sunt categorii istorice determinate de condiţiile materiale de existenţă, care

conţin cele mai generale reguli de conduită, a căror respectare este obligatorie.

Este de menţionat faptul că elaborarea principiilor fundamentale ale dreptului

internaţional au început încă din antichitate. Astfel, principiul respectării cu bună-credinţă a

obligaţiilor asumate (pacta sunt servanda), constituie una din pietrele de temelie ale apariţiei şi

dezvoltării a însuşi dreptului internaţional contemporan. În evul mediu apar principiile

suveranităţii, al egalităţii în drepturi a statelor şi neamestecul în treburile interne ale altor state.

Astăzi ele sunt bine determinate şi stabilesc relaţiile dintre state într-un mod cu totul diferit de

cel anterior. Principiile fundamentale le putem găsi pe de o parte în Carta O.N.U., dar şi în alte

numeroase documente internaţionale (tratate internaţionale, declaraţii adoptate de conferinţe

internaţionale, rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U.).

În vederea asigurării unei aplicări mai eficiente a acestor principii, s-a efectuat

codificarea lor în cea de-a XVII-a Sesiune a O.N.U. din 1962 prin Rezoluţia 1815 a Adunării

Generale a O.N.U. Aici sunt enumerate şi principiile care vor face obiectul codificării15

:

- principiul abţinerii statelor în relaţiile internaţionale de la ameninţarea cu forţa şi

folosirea ei împotriva integrităţii teritoriale şi a independenţei politice a oricărui stat sau în orice

alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite;

- principiul rezolvării pe cale paşnică a diferendelor dintre state, astfel încât pacea şi

securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie primejduite;

- obligaţia de a nu interveni în problemele de competenţă internă a fiecărui stat;

- obligaţia statelor de a colabora între ele în conformitate cu Carta;

- principiul egalităţii în drepturi şi dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta;

- principiul egalităţii suverane a statelor;

- principiul respectării cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate prin Cartă.

Acţiune a de codificare a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional constituie şi

15

Grigore Geamănu – Dreptul internaţional public, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p.25.

25

în prezent o prioritate în activitatea O.N.U.16

Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, adoptat la Helsinki, în

1975, stipulează şi o serie de noi principii ca:

- principiul inviolabilităţii frontierelor;

- principiul integrităţii teritoriale;

- principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;

- principiul egalităţii în drepturi.

În literatura de specialitate se vorbeşte şi de alte principii cum ar fi:

- principiul dezarmării;

- principiul securităţii colective;

- principiul solidarităţii internaţionale;

- principiul coexistenţei paşnice.17

Nu putem încheia prezentarea generală a principiilor fundamentale ale dreptului

internaţional, fără să amintim de un principiu care câştigă tot mai mult teren şi anume

„protejarea mediului înconjurător”.

Analiza reglementărilor internaţionale în domeniu protecţiei mediului sunt evidenţiate

anumite reguli cu caracter de principiu, aflate în diferite stadii de recunoaştere şi afirmare ca

norme juridice internaţionale. Conceptul de principiu al dreptului internaţional al mediului este

vag. El este utilizat în deosebi pentru a preciza o constantă evidentă, concluziile unei analize,

norme obligatorii sau reguli juridice. Aşa, de exemplu, Programul de acţiune "Agenda 21" se

referă la "principii de acţiune", în sensul de linii directoare ce pot fi urmate şi, eventual,

modalităţile de realizare a acestora. Dimpotrivă, în alte documente precum "Declaraţia de la Rio"

(27 de principii) ori "Declaraţia de la Dublin asupra apei (4 principii) din 1992 principiile sunt

formulate cu pretenţii juridice, redactate în termeni normativi, deşi nu deţin o putere obligatorie

corespunzătoare. Unele dintre acestea conţin semnificaţii specifice în domeniul unor principii

fundamentale ale dreptului internaţional, precum: buna vecinătate, cooperarea internaţională în

domeniu etc., iar altele tind să devină reguli generale specifice: principiul interzicerii poluării,

obligaţia fiecărui stat de a proteja şi conserva mediul, principiul poluatorul-plăteşte ş.a.

Impactul cu o tehnologie mai solicitată şi multiplicarea haotică a activităţilor umane,

explozia demografică, poluarea apelor, precipitaţiile acide, dispariţia unor specii de plante din

flora spontană şi de animale din fauna sălbatică au fost unele din motivele care au făcut ca

omenirea să se îngrijoreze în ceea ce priveşte păstrarea echilibrului ecologic pe întreaga planetă.

Astfel, la finele anilor ’60 când, de fapt începe „era ecologică”, sub presiunea opiniei publice

16

Constantin Androvici – Dreptul internaţional public, Iaşi, 1993, p. 74. 17

Grigore Geamănu – op. cit., p. 330-356

26

internaţionale, guvernele sunt preocupaţi de starea generală a mediului.18

Se multiplică, în

interiorul statelor, textele legislative destinate luptei împotriva poluării – ape continentale, mare,

aer – şi salvării diferitor specii de floră şi faună.

Începând cu prima jumătate a secolului XX sunt creionate primele convenţii multilaterale

referitoare la protejarea anumitor specii din fauna sălbatică: Convenţia pentru protecţia păsărilor

utile agriculturii, semnată la Paris, la 19 martie 1902 şi Convenţia de la Washington din 7 iulie

1911, referitoare la păstrarea şi protejarea animalelor vânate pentru piele.

Două momente de referinţă pentru protejarea meiului înconjurător sunt Conferinţa de la

Stockholm din 1972 finalizată printr-o Declaraţie intitulată Declaraţia Conferinţei O.N.U. asupra

mediului (compusă dintr-un preambul şi 26 de principii) şi Conferinţa Naţiunilor Unite privind

Mediul şi adoptarea unor documente precum: Declaraţia de la Rio de Janeiro asupra mediului şi

dezvoltării, Agenda 21, Conferinţa asupra biodiversităţii, Acordul asupra climei etc.

Astfel, mai mult de 300 de tratate multilaterale şi circa 900 de tratate bilaterale

reglementează norme de protecţie şi conservare a mediului. Aici, trebuie adăugate, mai mult de

200 de texte elaborate de organizaţiile interguvernamentale, inclusiv Uniunea Europeană, chiar

dacă o parte din aceste texte nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic. În paralel putem

menţiona că, toate statele lumii au astăzi o legislaţia, mai mult sau mai puţin dezvoltată în acest

domeniu care s-ar ridica la 30.00019

.

Problema protecţiei mediului înconjurător, îşi face loc, treptat, printre preocupările

fundamentale ale societăţii internaţionale. Mai mult decât atât s-au stabilit responsabilităţi pentru

repararea pagubelor aduse mediului. Conform principiilor de drept internaţional, violarea unei

reguli juridice internaţionale atrage responsabilitatea subiectului de drept internaţional, căruia

această violarea i se impută. Spre exemplu, în anul 1989, vasul Nelson Valdez, aparţinând

Companiei Exxon, încărcat cu petrol, s-a scufundat în apropiere de insula Prince William Sound

producându-se o mare neagră de proporţii, în urma deversării a peste 40 milioane litri de petrol.

În urma acestui dezastru ecologic au fost afectate golfurile şi fundul oceanului, populaţia de

somon s-a micşorat considerabil, iar faunei din zonă i-a fost scăzută rezistenţa la boli. Specialiştii

estimează un umăr de cel puţin 20 de ani până ce toxinele petrolului vor fi eliminate din scoici şi

celelalte nevertebrate. Compania Exxon a fost obligată la o despăgubire de 5 miliarde de dolari,

ţinând cont de nenorocirile aduse florei şi faunei locale.

Considerăm că acestea sunt principiile fundamentale ale dreptului internaţional

contemporan, principii fundamentale cu forţă juridică obligatorie.

18

Alexandre Kiss – Droit international de l’croissonement, Paris, 1989, p. 6-7 19

Florian Coman – Dreptul mediului înconjurîtor.

27

2. Principii fundamentale ale dreptului internaţional cu semnificaţii specifice în

domeniul mediului

Ca un nou sector al dreptului internaţional public, dreptul internaţional al mediului a deviat

în dezvoltarea sa de la principiile şi regulile fundamentale ale primului, care constituie "dreptul

comunitar" în domeniu. Şi în cele din urmă principiile fundamentale de drept "general

recunoscute şi acceptate" la nivel internaţional au cunoscut dezvoltări specifice în ce priveşte

cooperarea interstatală privind protecţia şi conservarea mediului.

Suveranitatea statelor şi protecţia mediului.

Acest principiu a cunoscut dezvoltări specifice mai ale în domeniul poluărilor

transfrontaliere. Astfel, Declaraţia de la Stockholm (principiul 21) a stabilit că : "Conform Cartei

Naţiunilor Unite şi principiilor de drept internaţional, statele au dreptul suveran de a-şi exploata

propriile resurse după politica lor în domeniul mediului şi au îndatorirea de a face astfel încât

activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei şi sub controlul lor să nu cauzeze pagube mediului în

alte state ori în unele regiuni aflate în afara oricărei jurisdicţii naţionale".

Această regulă include două aspecte definitorii. În primul rând, reafirmă dreptul suveran al

fiecărui stat asupra resurselor sale naturale, proclamat în numeroase rezoluţii şi declaraţii ale

Adunării Generale a ONU, cât şi în instrumentele internaţionale relative la drepturile omului, în

sensul exploatării şi utilizării acestora conform politicii proprii în domeniu protecţie mediului.

În al doilea rând, în pofida competenţei teritoriale exclusive, fiecare stat este responsabil de

faptul că atât activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei sale (sol, mare teritorială, platou

continental ori zonă economică exclusivă), cât şi cele aflate sub controlul său (nave, avioane,

obiecte cosmice) să nu aducă un careva prejudiciu mediul altui stat (regula interdicţiei abuzului

de drept este şi ea o consecinţă a principiului fundamental al suveranităţii).

Reafirmat în numeroase alte documente internaţionale, principiul 21 al Declaraţiei de la

Stockholm a devenit o regulă de drept internaţional comunitar.

Principiul Cooperării Internaţionale în soluţionarea problemelor conservării mediului

Fiind un principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan, cooperarea

interstatală cunoaşte dezvoltări considerabile şi în privinţa mediului.

Fără o cooperare eficientă între state nu se poate imagina şi nici realiza, în mod real,

protecţia şi conservarea mediului înconjurător. În mod semnificativ, principiul 24 al Declaraţiei

de la Stockholm a stabilit că "Problemele internaţionale în legătură cu protecţia şi ameliorarea

mediului trebuie să fie abordate într-un spirit de cooperare de către toate statele, mari ori mici, pe

picior de egalitate. O cooperare pe calea acordurilor multilaterale ori bilaterale, sau prin alte

mijloace apropriate, este indispensabilă pentru a limita eficace, a preveni, reduce şi elimina

28

atingerile mediului rezultate din activităţile exercitate în toate domeniile şi aceasta în respectul

suveranităţii şi intereselor tuturor statelor".

Atât dispoziţiile convenţionale, cât şi prevederile textelor internaţionale neobligatorii

consacră sau proclamă principiul cooperării internaţionale dintre state, în vederea conservării şi

protecţiei mediului înconjuirător.

Aşa dar, necesitatea cooperării a fost expres precizată în materia resurselor naturale

partajate (Principiile PNUE din mai 1978 în domeniu, Carta drepturilor şi îndatoririlor

economice ale statelor - Rezoluţia 3281 (XXIX) a Adunării Generale a ONU etc.) sau în ceea ce

priveşte poluările transfrontaliere (Convenţia nordică asupra protecţiei mediului, semnată la

Stockholm la 19 februarie 1974).

Fireşte, obligaţia generală a statelor de a coopera cu bună credinţă cu organizaţiile

internaţionale şi între ele pentru conservarea şi protecţia naturii a fost prevăzută, pe lângă

principiul 24 al Declaraţiei de la Stockholm, în Carta Mondială a Naturi din 28 octombrie 1982

(principiul 21) şi o mulţime de rezoluţii prevăzute în cadrul ONU.

Concomitent, în domeniul convenţional se atribuie dispoziţiile Convenţiei de la Montego

Bay privind dreptul mării (art. 197) sau cele ale Convenţiei africane asupra conservării naturii şi

resurselor naturale, semnată la Alger, la 15 septembrie 1968 (art.16).

Astfel, cooperarea privind mediul a fost consacrată şi în numeroase tratate bilaterale.

Buna vecinătate în domeniul conservării şi protecţiei mediului

Dezvoltat şi afirmat mai ales în ultimele decenii, principiul bunei vecinătăţi dintre state,

naţiuni şi popoare cuprinde şi multiple semnificaţii şi în domeniul protecţiei mediului.

Astfel, unele norme clasice de vecinătate s-au elaborat în vederea protecţia apelor de

frontieră, numeroase tratate bilaterale sau multilaterale stipulând obligaţia generală de a nu se

altera în mod substanţial calitatea cursurilor de apă frontaliere.

Pe de altă parte, regulile dreptului de vecinătate internaţională contribuie la o mai bună

cooperare a statelor în prevenirea şi combaterea poluării, obiectivul principal al acestora

constând în protecţia teritoriului naţional împotriva consecinţelor nocive care vin din statul sau

regiunile vecine.

Tot în conţinutul principiului bunei vecinătăţi se include şi regula nediscriminării, care de

fapt presupune asimilarea pagubelor sau prejudiciilor cauzate pe teritoriul altor state, cu cele ce

se produc sau se vor produce în ţara în care sursele poluante au fost localizate.

O serie de documente internaţionale (precum Declaraţia de la Stockholm şi Actul final al

Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Helsinki, din 1975) au determinat o

molţime de reguli ale bunei vecinătăţi în domeniul protecţiei mediului înconjurător precum:

29

- Obligaţia statelor de a se asigura că activităţile şi acţiunile exercitate în limitele

jurisdicţiilor lor naţionale să nu cauzeze daune mediului înconjurător altor state;

- Notificarea vecinului asupra proiectelor care ar putea degrada mediul său;

- Schimburi de date şi informaţii, măsuri eficiente, ori consultări bilaterale sau regionale,

după caz, ori de câte ori calitatea şi condiţiile mediului unei ţări pot avea consecinţe negative în

una sau mai multe ţări vecine;

- Obligaţia de toleranţă şi înţelegere faţă de efectele negative care sunt mai puţin grave şi

sunt inevitabile etc.

. Obligaţia statelor de a conserva şi proteja mediul şi resursele sale naturale

Deşi prevăzut în numeroase şi diverse documente internaţionale, acest principiul se bucură

până în prezent de o recunoaştere juridică limitată. Astfel, potrivit art. 192 al Convenţiei privind

dreptul mării din 1982 "Statele au obligaţia de a proteja şi conserva mediul marin". La nivel

regional, Convenţia africană asupra conservării naturii şi resurselor naturale, din 15 septembrie

1968 (art.2) se referă la obligaţia statelor contractante de "a lua măsurile necesare pentru a

asigura conservarea, utilizarea şi dezvoltarea solurilor, apelor, florei şi resurselor de faună", iar

Convenţia regională privind mediul, adoptată de statele membre ale ASEAN, la 9 iulie 1985,

prevede angajamentul părţilor de a lua "măsurile care sunt necesare pentru salvgardarea

proceselor ecologice esenţiale şi sistemele care condiţionează viaţa, pentru prezervarea

diversităţii genetice şi pentru a asigura productivitatea durabilă a resurselor naturale...".

Obligaţia statelor de a evalua consecinţele asupra mediului

Pe arena internaţională, acest principiu a fost presupus în o molţime de recomandări

adoptate de organizaţii internaţionale, precum cele ale OCDE: Declaraţia asupra politicii în

domeniul mediului ale proiectelor publice şi private importante din 14 noiembrie 1974,

Recomandarea din 12 octombrie 1976 asupra principiilor relative la gestiunea zonelor de coastă

etc., sau PNUE (în special principiul nr.4 al Principiilor de conduită relative la resursele naturale

partajabile, din 19 mai 1978).

Dacă ne referim în plan convenţional, putem aminti documentele ce sun îndreptate în

vederea protecţiei mărilor regionale, din Kuweit, 24 aprilie 1978, art.5 al 4 al Convenţiei de la

Apia, din 12 iunie 1976, asupra protecţiei naturii în Pacificul de Sud etc.), sau Convenţia de la

Kuala Lumpur din 1985, asupra conservării naturii şi resurselor naturale.

Dar documentul care consacră principiul la nivel internaţional general este Convenţia

asupra evaluării impactului asupra mediului în context transfrontalier, adoptată sub

auspiciile ONU, la 25 februarie 1991, la Espoo, în Finlanda.

Acest documentul presupune că "evaluarea impactului asupra mediului" este un mijloc util

pentru a preveni repercusiunile negative semnificative asupra mediului şi exprimă imperativul

30

introducerii variabilei ecologice în cadrul deciziilor adoptate de state şi organizaţiile

internaţionale. Pornind de la aprecierea că orice activitate economică produce efecte asupra

calităţii mediului, Convenţia stabileşte două mari reguli: necesitatea de a evalua şi evita

consecinţele semnificative asupra acestuia şi, respectiv, cerinţa ca procesele decizionale să se

bazeze pe studiul de impact.

Datoria generală de a evita prejudicierea mediului

Un principiu larg acceptat în dreptul internaţional al mediului solicită statelor să asigure ca

activităţile desfăşurate în cadrul propriei jurisdicţii sau propriului control să nu producă pagube

mediului din alte state sau mediului comun. Acest principiu a fost adoptat prin Declaraţia de la

Stockholm şi reiterat integral prin Declaraţia de la Rio (Principiul 2): În conformitate cu Carta

Naţiunilor Unite şi cu principiile de drept internaţional, statele au... responsabilitatea să asigure

ca activităţile din propria jurisdicţie sau sub propriul control să nu provoace pagube mediului din

alte state sau unor zone aflate în afara limitelor jurisdicţiei naţionale.

Obligaţia de supraveghere a stării mediului.

Deşi aspiră să devină un principiu de sine stătător, cu semnificaţii proprii specifice,

constituie o urmare al îndatoririi fundamentale de conservare şi protecţie a mediului, nu se pot

elabora şi adopta măsuri de conservare fără a cunoaşte starea exactă a mediului.

Din punct de vedere juridic, o formulare importantă a acestui principiu o găsim în art.204

al Convenţiei asupra dreptului mării, din 10 decembrie 1982, în care este menţionată obligaţia

statelor "de a supraveghea constant efectele tuturor activităţilor pe care le autorizează ori

angajează în scopul de a determina dacă aceste activităţi riscă de a polua mediul marin".

La nivel general, o formulare atotcuprinzătoare în toate privinţele - toate mediile, formele

de degradare a biosferei şi toţi agenţii de conservare posibili este cuprinsă în Carta Mondială a

Naturii. În plan practic, s-a instituit şi funcţionează, sub auspiciile PNUE, "Sistemul mondial de

supraveghere continuă a mediului".

Informarea şi participarea publicului

De asemenea este un principiu formulat iniţial la nivel naţional şi care, treptat, a fost

transpus în plan internaţional. Ca obligaţie a statelor, acesta prevede accesul şi informarea

publicului în privinţa oricărei acţiuni în favoarea protecţiei şi conservării mediului, în baza unei

cereri de reglementări juridice şi a unei supravegherii minuţioase a aplicării celor deja existente.

Dacă ne referim la recunoaşterea sa la nivel internaţional, este de menţionat faptul că,

principiile 4 şi 19 ale Declaraţiei de la Stockholm din 1972 evidenţiază mijloacele aflate la

dispoziţia publicului pentru a-şi asuma responsabilitatea sa faţă de mediu. Principiul 20 se referă

la încurajarea şi favorizarea în toate ţările a liberei circulaţii a informaţiilor. La rândul său,

31

Strategia mondială a conservării, din 1980 subliniază imperativul participării publicului la

planificarea şi luarea deciziilor privind utilizarea resurselor vii (secţiune nr.13).

În plan european, dreptul la informare şi participarea publicului sunt concepute ca

elemente indispensabile ale eficacităţii oricărei politici în materie de mediu. Astfel,

Recomandarea din 25 noiembrie 1981 a Comitetului miniştrilor al Consiliului Europei privind

accesul la informaţiile deţinute de autorităţile publice, afirmă dreptul oricărei persoane de a

obţine, la cerere, datele deţinute de autorităţile publice, pe considerentul că informarea

publicului este un element indispensabil al unei societăţi democratice şi care poate contribui la

creşterea încrederii cetăţenilor în administraţie. In acelaşi sens s-a pronunţat conferinţa

europeană a miniştrilor mediului din 1979.

Referitor la CEE, la 7 iunie 1990, Consiliul miniştrilor a adoptat Directiva privind

libertatea de acces la informare în materie de mediu (909 - 313, JOCE nr. 158/23 iunie 1990)

intrată în vigoare la 31 decembrie 1992. Conform documentului, informaţiile referitoare la

protecţia mediului sunt accesibile oricărei persoane fizice sau juridice, fără a fi necesar să

manifeste un oarecare interes în acest domeniu. Refuzul de a comunica asemenea date trebuie să

fie bine motivat, dat în cel mai târziu două luni şi este susceptibil de recurs. O contribuţie

importantă la dezvoltarea semnificaţiei principiului în plan european a adus-o Convenţia privind

accesul publicului la informare, participarea la luarea deciziilor şi accesul în justiţie în domeniul

mediului (Convenţia de la Arhus), semnată la 25 iunie 1998.

Semnarea Convenţiei de la Aarhus garantează accesul publicului la informaţie, dreptul

acestuia de a participa la procesul adoptării deciziilor şi cel de a apela la justiţie în problemele

referitoare la mediu.

Astfel în domeniul accesului la informaţie se prevede :

- informaţia ecologică care este deţinută de instituţiile publice trebuie să fie accesibilă

pentru public prin crearea producerilor transparente. Interacţiunile în acest sens trebuie să fie

limitate şi foarte clar definite. Ele se pot referi la protecţia proprietăţii intelectuale, la informaţia

confidenţială sau personală sau la aspectele care pot afecta securitatea naţională ;

- refuzul la informaţia ecologică trebuie să fie limitat şi bine argumentat. Autorităţile

publice trebuie să ţină cont atât de interesele specifice ale statului, cât şi a publicului larg în

informaţia privind protecţia mediului, difuzarea informaţiei trebuie să fie practic tot timpul liberă;

- autorităţile publice trebuie să răspundă la solicitarea de informaţie într-un termen

stabilit, iar refuzul de prezentare a informaţiei să fie clar argumentat;

- autorităţile publice pot stabili preţuri rezonabile la oferirea informaţiei şi sunt obligate

de a face publice preţurile stabilite;

32

- autorităţile publice sunt obligate să colecteze, să perfecţioneze şi să difuzeze informaţia

ecologică;

- autorităţile publice trebuie să difuzeze activ în publicul larg documentele privind

legislaţia ecologică, politicile şi programele ecologice, privind tratatele ecologice, parte a cărora este

cât şi alte documente importante în domeniu;

Informaţia publicului se face şi în cadrul Convenţiei privind diversitatea biologică care

prevede că părţile convenţiei stimulează înţelegerea importanţei menţinerii diversităţii biologice

şi necesităţii luării măsurilor necesare, propagarea acestor acţiuni prin intermediul mass-media.

În anul 2000 prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.72 din 25 ianuarie a fost

aprobat Regulamentul privind antrenarea publicului în elaborarea şi adoptarea deciziilor de

mediu.

Principiul nediscriminării între state

O variaţie mai îngustă a obligaţiei cu caracter general de a împiedica prejudicierea

mediului este obligaţia de nu lua măsuri care să deplaseze poluarea de pe teritoriul unui stat

către teritoriul altui stat. Principiul „nediscriminării” asigură ca „poluatorii care provoacă

poluare transfrontalieră să fie supuşi unor prevedri legale obligatorii cel puţin la fel de severe ca

cele aplicabile oricărei poluări echivalente produse în propriaţară”20

. Aceasta înseamnă că

regulamentele şi regulile naţionale din domeniul protecţiei mediului, cum ar fi cele care stabilesc

niveluri admisibile de poluare, care prevăd răspunderea juridică, accesul la justiţie sau alte

prevederi de fond similare sau regulamente procedurale, trebuie să fie în mod egal aplicate,

indiferent dacă poluarea afectează resursele naţionale sau pe ale altui stat.

Principiul poluatorul - plăteşte

Consacrat în mod diferit de legislaţiile naţionale şi textele internaţionale, principiul

poluatorul - plăteşte este inspirat din teoria economică potrivit căreia costul social extrem care

însoţeşte producţia industrială trebuie să fie internalizate, adică luat în calcul de agenţii

economici în costurile lor de producţie. Simplificând lucrurile, principiul vizează imputarea

poluatorului a costului social al poluării pe care o generează. El s-a exprimat până în prezent din

punct de vedere juridic, în mod specific la nivel european, dar tinde să dobândească o

recunoaştere şi consacrare universală21

.

Conform principiului „poluatorul plăteşte”, poluatorul este obligat să suporte cheltuielile

pentru realizarea măsurilor de prevenire a poluării sau să plătească pentru pagubele provocate de

poluare. Instituirea principiului poluatorul plăteşte asigură reflectarea în preţul produselor a

20

OECD Principles on Transfrontier Pollution

21 Pentru doctrină, a se vedea: Michel Prieur, Droit de renvironnement. Dalloz, Paris, 1991, p. 170-181; P. Girod, La

reparation du domage ecologique. LGDJ, Paris, 1974, p. 84-91. În ce priveşte proclamarea principiului în America

Latină, a se vedea: CIDAA, El principio contaminador pagador, Ed. Fraterna, Argentina, 1983.

33

costurilor de producţie, incluzând costurile asociate poluării, degradării resurselor şi prejudicierii

mediului. Costurile pentru protecţia mediului sunt reflectate sau „internalizate” în preţul fiecărui

bun. Rezultatul constă în aceea că, produsele mai puţin poluante vor necesita costuri mai reduse,

iar consumatorii se vor putea orienta către produsele mai puţin poluante. Consecinţele majore se

vor concretiza într-o utilizare mai eficientă a resurselor şi în generarea unei poluări mai reduse.

Iniţial recomandat de Consiliul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)

în mai 1972, principiul poluatorul plăteşte a cunoscut o creştere a acceptării ca principiu

internaţional pentru protecţia mediului. Principiul a fost explicit adoptat în Declaraţia de la Rio:

„Autorităţile naţionale trebuie să facă eforturi pentru a promova internalizarea costurilor pentru

protecţia mediului şi utilizarea instrumentelor economice, luând în considerare abordarea

conform căreia, în principiu, poluatorul trebuie să suporte costul poluării, cu preocuparea

cuvenită pentru interesul public şi fără a distorsiona comerţul şi investiţiile internaţionale.”

După cum se poate observa, principiul poluatorul - plăteşte constituie o sinteză a unor

aspecte economice şi juridice, conjugate prin cerinţa protecţiei şi conservării mediului.

Într-un sens larg, principiul vizează imputarea poluatorului a costului social al poluării pe

care o generează. Aceasta determină declanşarea unui mecanism de responsabilitate pentru

daune ecologice care să acopere toate efectele unei poluări, nu numai cel asupra bunurilor şi

persoanelor, ci şi asupra naturii înseşi (ceea ce se exprimă în termeni economici prin

internalizarea costurilor extreme ori teoria externalităţilor). La nivel european, respectiv în cadrul

OCDE şi CEE s-a reţinut o accepţiune mai limitată, conform căreia principiul poluatorul-plăteşte

presupune suportarea de către poluator a cheltuielilor luptei împotriva poluării. Intr-o asemenea

viziune, principiul semnifică o internalizare parţială a costurilor care permite impunerea de taxe

ori redevenţe de depoluare la poluatori, fără ca depoluarea să fie suportată de ansamblul

colectivităţii. Într-un asemenea sistem, subvenţionarea de către stat a poluatorilor pentru a ajuta

din punct de vedere financiar investiţiile antipoluare este contrară principiului poluatorului-

plătitor.

Principiul a fost consacrat mai ales prin documente OCDE şi ale CEE, dar într-o ipostază

restrânsă. Astfel, în ce priveşte prima organizaţie, principiul poluator-plătitor a fost anunţat mai

întâi prin recomandarea C(72)128 din 26 mai 1972; conform prevederilor textului, cheltuielile

relative la măsurile de prevenţie şi luptă împotriva poluării, stabilite de puterile publice pentru

asigurarea unei stări acceptabile a mediului trebuie să fie imputate poluatorului. Costul acestor

măsuri trebuie astfel să se repercuteze în costul bunurilor şi serviciilor care sunt la originea

poluării, prin protecţie sau consumul acestora. Aceste măsuri nu se impun a fi însoţite de

subvenţii susceptibile de a angaja distorsiuni în cadrul relaţiilor comerciale. O a doua

recomandare din 14 noiembrie 1974 C9742243) se referă la "aplicarea principiului poluatorul-

34

plătitor". Este vorba, în realitate, de precizarea unor excepţii de la principiu. Un ajutor acordat

poluatorilor (sub forma de subvenţii, facilităţi fiscale ori alte măsuri) nu este incompatibil cu

principiul poluatorul-plăteşte, dacă acesta este relativ limitat la perioade tranzitorii ori adaptat la

situaţii regionale particulare. Dacă în caz excepţional de dificil un ajutor este acordat unei

instalaţii poluante noi, condiţiile de acordare a acestuia trebuie să fie mai stricte decât cele

aplicabile instalaţiilor existente. Principiul trebuie aplicat, de asemenea, şi poluării

transfrontaliere22

.

Referitor la contribuţia Comunităţilor Europene la dezvoltarea principiului, se cuvine

menţionat faptul că, în primul program de acţiune din 22 noiembrie 1973, CEE declară că

aplică principiul poluatoru-plătitor definit de OCDE, prevăzându-se, totodată, adaptările

necesare pentru mediile poluate, tipurile şi sursele de poluare şi după regiunile respective.

O recomandare, din 7 noiembrie 1974, a Consiliului Comunităţii explică conţinutul

principiului în ce priveşte „impunerea costurilor şi intervenţia puterilor publice în materie de

mediu. De asemenea, o recomandare din 3 martie 1975 cuprinde în anexă reguli detaliate de

aplicare a acestuia”.

Pentru aplicarea principiului la nivel internaţional sau prevăzut mai multe instrumente adecvate,

precum taxa pentru poluare, impunerea de norme ;i diverse mecanisme de compensare. In plan

european, în cadru OCDE s-a adoptat un sistem de norme antipoluare, procedeu care, deşi nu

vizează în mod direct domeniul financiar, permite reducerea poluării prin impunerea unui singur

poluator a sarcinii de investire constant în stabilirea de acte juridice obligatorii de norme tehnice

antipoluare.

Principiul răspunderii statelor pentru prejudicii ecologice.

Principiul general al dreptului internaţional public particularizat la domeniul protecţiei

mediului, până la afirmarea sa ca un principiu de sine stătător şi adoptat acestei problematici,

răspunderea statului pentru prejudicii ecologice a fost proclamata în diferite texte internaţionale

şi unele legislaţii naţionale. Astfel, principiul 21 al Declaraţiei de la Stockholm prevăd ca statele au

responsabilitatea de a face astfel activităţile aflate sub jurisdicţia ori sub controlul lor să nu cauzeze

prejudicii mediului altor state ori zonelor situate in afara jurisdicţiilor naţionale. In privinţa

relaţiilor bilaterale, un tratat încheiat între Olanda şi RF Germania, la 8 aprilie 1960, prevedea ca

fiecare dintre părţile contractante este obligată să protejeze apele împotriva poluării şi va fi

responsabilă faţă de daunele cauzate prin nerespectarea acestei obligaţii. La nivel naţional, de

exemplu, legea-cadru bulgară din 1991 privind protecţia mediului afirma ca persoanele considerate

22

în acest sens a se vedea: H. Smets, Apropos d'un eventuel principe-pollueur-payer en matiere de pollution

transfrontalliere, în "Environnement policy and law", sept. 1982, p.40.

35

răspunzătoare, în urma unui proces, de a fi cauzat pagube terţilor printr-o poluare ori deteriorare a

mediului, sunt obligate să repare aceste pagube. Mai mult decât atât, art. 31 al respectivului act

normativ se refera în mod special la diminuarea efectelor nocive ale poluării transfrontaliere şi prevede

repararea lor pe baza unui tratat ori, în lipsa acestuia, a regulilor generale ale dreptului

internaţional general.

Aşa cum s-a constatat în literatura de specialitate, în ciuda acceptării generale a principiului

responsabilităţii statului pentru prejudicii transfrontaliere, în practică s-au înregistrat foarte puţine

plângeri în răspundere pentru daune ecologice.

De asemenea, problemele obişnuite generate de apariţia unui contencios pe teme de mediu,

precum determinarea gradului culpei ori baza juridica necesara pentru impunerea responsabilităţii,

procedurile internaţionale lungi şi dificultăţile administrării probelor, amplificate de circumstanţele

speciale ridică o serie de aspecte specifice.

Principiul adaptării cooperării internaţionale la natura poluării ori caracteristicile zonei

geografice supuse protecţiei

O contribuţie importantă a cooperării intraeuropene la dezvoltarea dreptului internaţional

al mediului s-a exprimat prin formularea principiului adaptării conlucrării interstatale, a

nivelului său de desfăşurare la cerinţele particulare ale prevenirii ori combaterii diferitelor

forme de poluare sau specificul protecţiei anumitor zone geografice.

Exprimând şi promovând o asemenea concepţie, Consiliul Europei a adoptat o serie de

texte fundamentale care cuprindeau principiile de protecţie a unor medii precum: Carta apei

(1968), Declaraţia asupra principiilor privind lupta contra poluării aerului (1968) sau Carta

solurilor (1972). Dar aportul principal la afirmarea principiului revine Comunităţilor Europene.

Astfel, primul program de acţiune în domeniul mediului, adoptat la 22 noiembrie 1973, a

anunţat printre principiile care trebuiau să guverneze o politică ecologică şi cel potrivit căruia

pentru fiecare categorie de poluare trebuie să se caute nivelul de acţiune (local, regional,

comunitar, internaţional) cel mai bine adaptat naturii poluării, precum şi zonei geografice de

protejat" (principiul 10).

Se proclamă, de asemenea, faptul că cooperarea mondială trebuie să se concentreze

asupra domeniilor unde un efort cu caracter universal este reclamat de natura problemelor

ecologice în cauză (principiul 8).

Principiul a fost preluat şi amplificat de programele de acţiune ulterioare. În temeiul său,

acţiunea exterioară a CEE în domeniul protecţiei mediului s-a structurat la nivel bilateral,

regional şi internaţional în raport direct cu natura problemelor în cauză.

36

3. Noi principii de drept internaţional al mediului.

Alături de aceste principii care şi-au găsit deja o recunoaştere internaţională ca reguli de

drept pozitiv (fie pe cale convenţională, fie ca reguli cutumiare) sunt în curs de cristalizare

altele noi, rezultate în cadrul practicii şi cooperării internaţionale în domeniu.

Multe dintre acestea s-au născut la nivel european, mai precis în cadrul CEE şi tind să se

generalizeze în plan internaţional general.

Este vorba de principiul prevenirii poluării şi degradării mediului care a rezultat din

conştientizarea, la nivel naţional şi internaţional, a faptului că este mai important să se prevină

acţiunile de prejudiciere a naturii, decât cele de reparare a pagubelor produse, uneori imposibil

de realizat. Principiul cunoaşte dezvoltări viguroase mai ales în cadrul CEE (una din regulile

deja afirmate în dreptul comunitar privind necesitatea acţionării asupra surselor de poluare).

În condiţiile apariţiei posibilităţii utilizării armelor ecologice (a căror capacitate de

distrugere o depăşeşte chiar pe cea a armelor nucleare) se cristalizează ca un principiu nou

interzicerea producerii şi utilizării armelor de modificare a mediului. Una dintre consecinţele sale

juridice internaţionale o constituie înscrierea, printre crimele internaţionale, de Comisia de Drept

internaţional a ONU a celei de ecocid.

Menţionăm, de asemenea, tendinţa de recunoaştere şi consacrare a mediului mondial drept

patrimoniu comun al umanităţii, a cerinţelor includerii consideraţiilor ecologice în orice acţiune

de cooperare internaţională etc.

Principiul precauţiei

Principiul precauţiei este unul dintre cele mai generale principii de protecţie a mediului, care

vizează evitarea pagubelor aduse mediului şi realizarea dezvoltării durabile: „... În cazurile în

care există pericolul producerii unor pagube severe sau ireversibile, nu se va utiliza ca argument

lipsa certitudinii ştiinţifice integrale, pentru a amâna aplicarea unor măsuri eficiente sub aspectul

costurilor în vederea prevenirii producerii degradării mediului.”

Abordarea bazată pe principiul precauţiei stă la baza a numeroase instrumente legale

internaţionale şi este de asemenea aplicată în variate domenii, de la protejarea speciilor

ameninţate, la prevenirea poluării. Principiul precauţiei a evoluat ca urmare a recunoaşterii

crescânde a faptului că, de multe ori, certitudinile ştiinţifice apar prea târziu pentru a mai putea

permite luarea unor măsuri funcţioanle pentru a contracara posibile pagube asupra mediului.

Principiul precauţiei poate avea implicaţii extinse. Spre exemplu, implementarea principiului

precauţiei în contextul prevenirii poluării, a condus la formularea de către Consiliul de

Conducere al UNEP a solicitării exprese adresate statelor de a adopta „metode alternative de

Producţii mai Curate, care să includă selectarea materiilor prime, înlocuirea produselor,

tehnologii şi procese de producţie curate, ca măsuri de implementare a principiului precauţiei,

37

pentru a promova sisteme de producţie care să micşoreze sau să elimine generarea deşeurilor

periculoase...”.

TEMA 6. Cooperarea internaţională în domeniu protecţiei mediului

1. Considerații generale

Concepţia privind orientarea politicii externe a Republicii Moldova, aprobată de parlament

în februarie 1995, respectă principiile legislaţiei internaţionale, care joacă un rol important atât în

promovarea relaţiilor externe ale Republicii Moldova cât şi în protecţia mediului:

• soluţionarea disputelor internaţionale prin metode paşnice;

• cooperarea internaţională;

• respectarea întocmai a obligaţiunilor internaţionale.

Art. 95 al Legii privind protecţia mediului confirmă prevalarea convenţiilor şi acordurilor

internaţionale faţă de legislaţia naţională, dacă prevederile acordurilor internaţionale sunt mai

severe.

În Concepţia politicii externe se menţionează că Republica Moldova va susţine activităţile

actuale şi cele viitoare ale Naţiunilor Unite, în vederea traducerii mai active în viaţă a

obiectivelor propuse privind menţinerea păcii şi securităţii la nivel internaţional, dezarmarea şi

protecţia mediului.

Un obiectiv prioritar al politicii externe promovate de Republica Moldova este integrarea

treptată în UE. în acest scop, a fost planificată îndeplinirea unui şir de cerinţe înaintate de UE în

vederea obţinerii de către Republica Moldova a statutului de membru asociat al UE către a. 2000.

în noiembrie 1994 Moldova a semnat un Acord de parteneriat şi cooperare cu UE, dar încă nu s-a

ajuns să fie încheiat un acord general. Comerţul cu ţările din Vest este limitat şi partenerii

principali de comerţ ai Moldovei, în afară de România şi Germania, sunt doar fostele republici

ale Uniunii Sovietice (Federaţia Rusă, Ucraina, Bielarus). Acordul de parteneriat şi cooperare

semnat cu UE nu este în vigoare, deoarece 4 ţări-membre ale UE încă nu 1-au ratificat.

In 1995 Republica Moldova a devenit membru al Consiliului Europei, în ce priveşte

protecţia mediului, Moldova a stabilit relaţii şi cu alte organisme internaţionale şi

guvernamentale (de exemplu, CEE, OECD, PNUD, Consiliul Europei) şi cu organizaţiile n e

guvernamentale din diferite ţări.

Politica protecţiei mediului urmăreşte să participe la activităţile internaţionale prin:

• Îmbunătăţirea cooperării internaţionale în ceea ce priveşte protecţia mediului la nivel

regional şi european;

• Armonizarea internaţională a instrumentelor legislative recent adoptate;

• Elaborarea programelor naţionale şi stabilirea mecanismelor de implementare a convenţiilor;

38

• Implementarea acordurilor bilaterale şi participarea la programele regionale (Marea Neagră,

Dunărea).

Strategia de stat cu privire la relaţiile internaţionale în domeniul protecţiei mediului se

bazează pe următoarele principii:

• Aderarea la diferite convenţii internaţionale privind protecţia mediului;

• Semnarea acordurilor bilaterale şi multilaterale la niveluri regionale şi internaţionale;

• Participarea în realizarea programelor şi proiectelor internaţionale;

• Schimbul permanent de servicii de consultanţă dintre Republica Moldova şi organizaţiile

inter naţionale (reprezentanţi ai guvernelor diferitelor ţări, ai organizaţiilor neguvernamentale);

Stabilirea relaţiilor cu potenţialii sponsori, cu băncile şi organizaţiile financiare.

Reglementarea juridică a conservării biodiversităţii la momentul actual are o baza teoretică

solidă. Examinarea documentelor programatice internaţionale din domeniu, a practicii activităţii

diferitelor structuri internaţionale ne permit de a face unele concluzii în acest sens şi de a

evidenţia principiile de bază care îşi au reflectarea adecvata în actele legislative. Este bine ştiut

că diversitatea biologică constituie una dintre resursele naturale cele mai vaste, dar şi cele mai

expuse degradării şi chiar dispariţiei.

De aceea, la nivel internaţional s-a format deja un consens asupra necesităţii conservării

diversităţii biologice, format treptat, mai ales sub influenţa comunităţii ştiinţifice mondiale, şi

exprimat în plan juridic printr-o serie de reglementări în domeniu. În acest sens amintim

documentele adoptate de Conferinţa ONU privind mediul şi dezvoltarea, de la Stockholm (iunie

1972), urmată de Carta Mondială a Naturii, adoptată de Adunarea Generala a Naţiunilor Unite, la

28 octombrie 1982 şi, mai ales, de Convenţia asupra biodiversităţii, adoptată în cadrul celei de-a

doua Conferinţe a ONU privind mediul şi dezvoltarea, de la Rio de Janeiro (iunie 1992).

Numărul crescând de convenţii având ca obiect conservarea diversităţii biologice

constituie manifestări concrete de existenţă a unui consens al statelor în privinţa necesităţii

acestei activităţi.

Totodată, acest consens se traduce în legislaţiile internaţionale prin măsuri de conservare

eficace, acceptând obligaţia de aplicare a acestora în baza normelor juridice.

“Viabilitatea genetică a Terrei nu va fi compromisă; populaţia fiecărei specii sălbatice ori

domestice va fi menţinută, cel puţin, la nivelul necesar pentru a le asigura supravieţuirea;

habitatele necesare în acest scop vor fi salvate.”23

De la bun început, reglementarea juridică internaţională a acestei probleme se referea la

asigurarea unei exploatări a unor specii de floră şi faună pe viitor pentru necesităţile economice.

23

CARTA MONDIALA A NATURII adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 28 octombrie 1982,

New York, art. 2

39

Ulterior, se modifică concepţiile existente şi sunt elaborate tratate internaţionale care proclamă

necesitatea protecţiei tuturor speciilor vieţii sălbatice.

În continuare însă măsurile de protecţie aveau un caracter fragmentar, metodele

preconizate erau incomplete (cel mai frecvent era vorba de a interzice prelevarea membrilor

aparţinând unei specii determinate, fără a şti dacă această specie are condiţii de supravieţuire).

O schimbare radicală a acestei modalităţi de abordare a provocat-o principiul patru al

Declaraţiei de la Stockholm şi Convenţia asupra biodiversităţii.

Cea mai importantă a constat, mai întâi, în extinderea conceptului de habitat la fauna şi

flora sălbatică şi înţelegerea faptului că acestea sunt, în acelaşi timp, părţi integrante ale

ecosistemelor. Alături de această globalizare s-a afirmat şi ideea ca flora şi fauna constituie un

patrimoniu comun al umanităţii.

Până în prezent au fost aprobate un şir de tratate internaţionale, care reglementează

biodiversitatea. Actul general în acest sens îl constituie Convenţia – cadru privind diversitatea

biologică care poate fi completată cu un şir de tratate ramurale, ce se referă atât la menţinerea

habitatelor naturale, cât şi la conservarea unor sau altor specii de floră sau de faună.

2. Politici de cooperare internaţională

Înscrierea pe traiectoriile unor schimburi profunde de natură tehnologică şi

informaţională condiţionează creşterea accelerată a interdependenţei statelor lumii. Modul de

viaţă din fiecare ţară poate avea impact pozitiv sau negativ asupra restului populaţiei lumii. În

acest context, încadrarea în structura valorilor mondiale acceptate devine o datorie morală a

fiecărei ţări. Având o ofertă bine definită, statele apelează adesea la un sprijin internaţional.

Sărăcia multor ţări, legată inseparabil de lipsa resurselor, poate fi depăşită prin

remodelarea consumului şi capacităţilor productive ale societăţii de a valorifica avantajele

specifice de cooperarea cu alte ţări.

Noul val al globalizării aduce şi noi sfidări pentru statele care, în pofida profundelor crize

structurale, îşi consolidează suveranitatea – crimă organizată transfrontalieră, corupţie, migraţie

ilegală, trafic de arme şi e droguri. Acestea implică noi forme de cooperare şi integrare

internaţională. Conjunctura cooperării internaţionale europene s-a conturat mai clar şi şi-a

confirmat eficienţa. În secolul XXI cooperarea la nivel regional devine o componentă definitorie

în relaţiile ţărilor europene.

Pentru RM deschiderea către lume devine un imperativ în viitorii 20 de ani, având ca

obiectiv final integrarea în UE.

Situată într-o zonă de interferenţă a mai multor structuri regionale, RM participă la multe

organisme şi iniţiative: Consiliul Europei, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

40

(OSCE), Comunitatea Statelor Independente, Comisia Economică pentru Europa, Comisia

Dunării, cooperarea regională şi subregională fiind o componentă indispensabilă a procesului de

integrare europeană.

Pentru a atinge acest obiectiv, RM trebuie să realizeze careva performanţe conform

anumitor criterii:

o stabilirea instituţiilor ce garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului,

respectul faţă de minorităţi şi protecţia acestora;

o existenţa unei economii de piaţă funcţionale, precum şi capacitatea de a face faşă

presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din interiorul Uniunii Europene;

o capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din calitatea de membru al UE.

Prioritare vor fi acţiunile de armonizare a legislaţiei naţionale cu cea comunitară şi acţiunile

de consolidare a capacităţilor instituţionale administrative care ar asigura aplicarea în practică.

Relaţiile bilaterale şi multilaterale ale RM trebuie să fie bazate pe extinderea şi profundarea

cooperării conform angajamentelor subregionale şi în cadrul auroregiunilor. Coordonatele

acestor relaţii vor fi:

dezvoltarea şi punerea în aplicare în cadrul trilateralei România-Moldova-Ucraina a

mecanismelor de colaborare transfrontalieră în cadrul euroregiunilor „Prutul superior” şi

„Dunărea de Jos”;

implementarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare cu UE, inclusiv armonizarea

legislaţiei naţionale cu cea comunitară;

iniţierea negocierilor în vederea aderării RM la trilateralele din care fac parte ţările

limitrofe (România-Ucraina-Polonia, România-Ungaria-Australia, România-Bulgaria-Grecia,

România-Bulgaria-Turcia).

Dezvoltarea civilizaţiei industriale de la mijlocul secolului trecut a produs modificări

profunde şi accelerate mediului înconjurător, datorită solicitării din ce în ce mai mari a resurselor

naturale, a extinderii suprafeţelor cultivate şi a schimbării sistemelor de cultură, a despăduririlor

masive pentru obţinerea de masă lemnoasă şi de terenuri noi pentru agricultură, a intensificării

utilizării păşunilor, a dezvoltării exploatării subsolului, precum şi a altor activităţi cu impact

asupra mediului. În acelaşi timp, civilizaţia industrială a făcut posibilă şi necesară o creştere

demografică rapidă, a însemnat o puternică dezvoltare a procesului de urbanizare, a creat noi

aglomerări umane pe spaţii restrânse, situându-l pe om în condiţii de viaţă cu totul noi.24

Dobândind posibilitatea d a transforma mediul înconjurător, omul nu şi-a pus mult timp

problema de a proceda raţional, în condiţii normale de echilibru şi dezvoltare a vieţii. El a sesizat

24

Marinescu Daniela, Dreptul mediului înconjurător, Ediţia a II-a, Casa de editură şi presă ,,ŞANSA’’-S.R.L.,

Bucureşti 1993, pag. 14 ;

41

destul de târziu că este în acelaşi timp creaţia şi creatorul mediului său înconjurător care îi

asigură existenţa biologică şi intelectuală.25

Exploatarea iraţională, în primul rând, a resurselor regenerabile (păduri, floră, faună), apoi

a celor neregenerabile (bogăţiile minerale ale subsolului), a accentuat efectul nociv al acţiunilor

omului asupra naturii.

Folosindu-se pe scară largă ştiinţa şi tehnologia în scopul dezvoltării industriale, s-a ignorat

necesitatea păstrării în permanenţă a unui echilibru între satisfacerea nevoilor materiale proprii,

în continuă creştere şi protecţia tuturor factorilor mediului înconjurător. După cum apreciază

Barry Commoner, ,,Degradarea mediului înconjurător se datorează neapărat unui neajuns al

activităţii umane’’.26

Mai curând sau mai târziu legătura nu mai putea fi evitată şi era nevoie de o abordare

frontală. Chiar aşa s-a întâmplat. De problemele complexe ale mediului, cu tot ce implică ele,

este direct legat şi progresul unei ţări, starea ei de dezvoltare. O ţară săracă abia de va avea

mijloacele financiare prin care să facă faţă nevoilor esenţiale, de subzistenţă; măsurile

antipoluare vor mai aştepta. Raportul mediu înconjurător – dezvoltare este direct. Înţelegând

aceasta, Organizaţia Naţiunilor Unite a creat în mai 1984 Comisia mondială pentru mediul

înconjurător şi dezvoltare (W.C.E.D.) alcătuită din 21 de personalităţi din întreaga lume, în

frunte cu Gro Harlem Brundtland, Câteva din raţiunile înfiinţării acestei Comisii şi din

fundamentele ei le preciza chiar ex-premierul norvegian:

Conferinţa de la Stockholm din 1972 a marcat o etapă importantă. Ea a stabilit o agendă

mondială pentru mediul înconjurător, îndeosebi pentru ţările dezvoltate. Cred că în această

Comisie (Mondială pentru Mediu Înconjurător şi Dezvoltare) înţelegem perfect că dacă

dezvoltarea nu este compatibilă cu mediul înconjurător, ia este condamnabilă. Mediul

înconjurător şi dezvoltarea au fost adesea privite ca rivali, în conflict unul cu cealaltă.

Dimpotrivă, ele sunt intim şi inextricabil legate. Mediul înconjurător şi dezvoltarea sunt unite

prin dinamica forţelor tehnologice, economice, ecologice şi demografice.27

Un important instrument de promovare a cooperării regionale pentru protecţia mediului îl

reprezintă tratatele internaţionale.

Reglementările cu caracter regional (sau subregional) urmăresc mai ales concretizarea şi

adoptarea aplicării regionale a unor convenţii mondiale, la particularităţile geonaturale din

anumite zone.

Conservarea naturii se realizează, în plan internaţional, sub forma protecţiei vieţii sălbatice.

25

Mihuţ Ioan, Autoconducere şi creativitate, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pag.259 ; 26

Barry Commoner, Cercul care se închide, Editura Politică, Bucureşti 1980, pag. 123 ; 27

Ţurlea Stelian, S.O.S.! natura în pericol, Editura politică, Bucureşti 1989, pag. 204,205 ;

42

Noţiunea de „viaţă sălbatică” semnifică toate formele de viaţă care nu depinde de om:

viaţa animală, cât şi vegetală.

Problema protecţiei vieţii sălbatice, din ce în ce mai ameninţată, a apărut încă din secolul

al XIX-lea. În mai puţin de două veacuri au dispărut specii de păsări şi specii de mamifere. În

prezent anul dispar câte-o specie de animale, o mie de specii fiind ameninţate cu dispariţia în

viitor, ca urmare a accelerării procesului de distrugere.

Aşa dar, este de remarcat faptul că dacă există un domeniu în care tehnicile juridice care

caută repararea pagubelor deja survenite nu au nici un sens, acela este cel al protecţiei vieţii

sălbatice. În afară de faptul că unele exemplare aparţinând unor specii rare sunt de neînlocuit,

modul de evaluare a pagubelor provocate ridică probleme insuportabile. De fapt, trebuie să se

recurgă la elementul fundamnetal al oricărei conservării: prevenirea deteriorării vieţii sălbatice.

În acest sens, deja există unele tratate care s-au referit şi la ocrotirea vieţii sălbatice, dar

acestea aveau ca obiect primordial asigurarea exploatării unei specii date pe viitor (de exemplu,

resursele piscicole). Chiar prima mare convenţie multilaterală se referă la protecţia speciilor

neexploatate, Convenţia de la Paris din 19 martie 1902 care protejează păsările „utile

agriculturii” şi care stabileşte o listă limitativă. În acelaşi timp, a doua anexă a Convenţiei

enumeră „păsările dăunătoare” (răpitoarele diurne şi nocturne). Convenţia internaţională pentru

protejarea păsărilor semnată la 18 octombrie 1950, la Paris, enunţa deja regula potrivit căreia

toate păsările trebuie să fie protejate, fără excepţie. În continuare însă, măsurile de protecţie

aveau un caracter fragmentar, metodele preconizate erau incomplete (cel mai des era vorba de a

interzice prelevarea membrilor aparţinând unei specii determinate, fără a se preocupa de a şti

dacă această specie are condiţiile necesare pentru a supravieţui). O schimbare radicală a acestei

modalităţi de abordare a provocat-o principiul 4 al Declaraţiei de la Stockholm şi Convenţia

biodiversităţii în cadru Convenţiei de la Rio. Cea mai importantă a constat, mai întâi, în

extinderea conceptului de habitat la fauna şi flora sălbatică şi înţelegerea faptului că acestea sunt,

în acelaşi timp, părţi integrate ale ecosistemelor. Alături de această globalizare s-a afirmat ideea

că flora şi fauna constituie un patrimoniu comun al umanităţii şi au început să apară primele

consecinţe juridice. Din păcate nici până în prezent nu există un instrument juridic de ansamblu

care să servească drept cadru pentru un regim internaţional uniform în domeniu. Dar totuşi se

manifestă o serie de principii (stabilite de strategia mondială de conservare, publicată în 1980) ca

de exemplu, menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi sistemelor care întreţin viaţa,

prezentarea diversităţii genetice, utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor etc.

Până în prezent Republica Moldova a aderat la următoarele documente internaţionale în

domeniu protecţiei mediului:

43

3. Carta Mondială a Naturii (1982)

Principalele elemente ale conservării diversităţii biologice stau şi la baza Cartei Mondiale

a Naturii care a fost adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 28 octombrie 1982.

Printre principiile generale ale acesteia sunt următoarele: baza genetică a

vieţii pe Pământ nu trebuia să fie periclitată; populaţia oricărei forme de viaţă,

spontană sau de casă trebuie să fie păstrată cel puţin pentru menţinerea existenţei

ei; este necesar de a păstra în acest scop condiţiile adecvate de trai. Principiile enunţate mai sus se aplică pentru toate părţile suprafeţei terestre, ale uscatului

şi ale mării; o protecţie deosebită trebuie să fie asigurată raioanelor unicale, reprezentanţilor

tipici ai tuturor speciilor, ecosistemelor şi habitatelor aflate pe cale de dispariţie.

Ecosistemele şi organismele utilizate de om, cât şi resursele uscatului, ale mării şi ale

atmosferei trebuie gestionate în aşa fel, ca să fie asigurată permanent productivitatea la nivel

optim, fără a cauza dauna integrităţii ecosistemelor sau speciilor cu care ele coexistă.

Concomitent, un accent deosebit se pune pe reglementarea utilizării resurselor naturale.

Una din regulile de bază de care trebuie să se conducă beneficiarii resurselor este următoarea:

folosirea resurselor în limitele capacităţilor de regenerare.

4. Convenţia – Cadru asupra Diversităţii Biologice (1992)

S-a dovedit a fi prea puţin restrictivă şi lipsită de planuri de acţiune, deoarece nu figurează

menţinerea vreunei obligaţii financiare care să se refere la protejarea diversităţii genetice a

ansamblului lumii vii (faună şi floră), textul final fiind axat pe două puncte de vedere, atât al

conservatoriştilor din ţările de nord, care considerau diversitatea biologică, un bun comun al

întregii umanităţi, cât şi al ţărilor din sud, care vor să utilizeze diversitatea biologică şi să o

implice în dezvoltare.28

Are ca obiective conservarea diversităţii biologice, utilizarea raţională a componentelor

sale şi împărţirea corectă şi echitabilă a beneficiilor ce reies din utilizarea resurselor genetice,

inclusiv accesul corespunzător la resursele genetice şi prin transfer adecvat de tehnologii

relevante, ţinând cont de toate drepturile asupra acelor resurse şi tehnologii, şi prin finanţarea

corespunzătoare.29

Convenţia stabileşte ca principiu director cel conform căruia statele au dreptul suveran de

a-şi exploata propriile resurse după propriile lor politici de mediu şi conform responsabilităţii ca

activităţile din cadrul jurisdicţiei sau controlului lor să nu cauzeze deteriorări mediului altor state

sau zonelor de dincolo de limitele jurisdicţiei lor naţionale.30

28

IOZON, DOINA. Ecologie si protectia mediului, curs, Cluj- Napoca, Tipo Agronomia, 1996, pag. 43 29

CONVENTIA ASUPRA DIVERSITATII BIOLOGICE, art. 1 30

Ibidem. art. 3

44

După identificarea elementelor constitutive ale diversităţii biologice care are nevoie de

protecţie şi instituirea unui sistem de supraveghere adecvat, statele trebuie să adopte şi să aplice

o serie de măsuri specifice de conservare şi utilizare durabilă a acestora. Astfel, ca măsuri

generale sunt prevăzute, în acest sens, elaborarea de strategii, planuri ori programe naţionale sau

adoptarea celor deja existente alături de integrarea conservării şi utilizării durabile a diversităţii

biologice în planurile, programele şi politicile sectoriale ori intersectoriale.

Ca metode principale sunt consacrate: conservarea in situ (conservarea ecosistemelor şi

habitatelor naturale şi menţinerea, reconstituirea populaţiilor viabile de specii în mediul lor

natural şi, în cazul speciilor domestice şi cultivate, în mediul unde s-a dezvoltat caracterele lor

distinctive ) şi conservarea ex situ (conservarea elementelor constitutive ale biodiversităţii în

afara mediului lor natural ).

Referitor la prima metodă sunt prevăzute, ca măsuri apropiabile de părţile contractante,

printre altele: stabilirea unui sistem de zone protejate ori de zone unde trebuie luate măsuri

speciale de conservare, elaborare, dacă este necesar, pentru alegerea, crearea ori gestiunea

zonelor protejate, promovarea unei dezvoltări durabile şi raţionale din punct de vedere ecologic

în zonele adiacente zonelor protejate, în vederea consolidării protecţiei acestora din urmă,

respectarea, prezervarea şi menţinerea cunoştinţelor, inovaţiilor şi practicilor tradiţionale, care

reprezintă un interes pentru conservarea şi utilizarea durabilă a biodiversităţii (art. 8).

În privinţa conservării ex situ, statele trebuie să adopte, în primul rând, pentru a completa

măsurile de conservare in situ o serie de reglementări vizând conservarea elementelor

constitutive ale biodiversităţii, de preferinţă în ţările lor de origine; stabilirea şi întreţinerea de

instalaţii de conservare; adoptarea de măsuri în vederea asigurării reconstrucţiei şi regenerării

speciilor ameninţate şi reintroducerii lor in habitatul natural.31

În sfârşit, utilizarea durabilă a elementelor constitutive ale diversităţii biologice este

urmărită prin integrarea consideraţiilor relative la conservarea şi folosirea durabilă a

biodiversităţii în procesul decizional naţional, protejarea şi încurajarea utilizării tradiţionale a

resurselor biologice, ajutorarea populaţiilor locale în acest sens, cooperarea puterilor publice şi

sectorului privat în domeniu.

Prevederi speciale se referă la măsurile de cercetare, formare, educare şi sensibilizare a

publicului, studiile de impact, reducerea efectelor nocive, schimbul de informaţii şi cooperarea

tehnico-ştiinţifică.

Convenţia, de asemenea, prevede obligaţia fiecărei părţi contractante de a depune

eforturile necesare de a crea condiţii pentru a facilita accesul la resurse genetice pentru utilizări

31

DUTU, MIRCEA. Op. Cit., pag. 137

45

sigure din punct de vedere al mediului, a altor părţi contractante şi să nu impună restricţii care să

contravină obiectivelor acestei convenţii.

Totodată, fiecare parte contractantă, recunoscând că tehnologia include şi biotehnologia, se

angajează să asigure şi /sau să faciliteze celorlalte părţi contractante accesul la tehnologiile

necesare conservării şi utilizării durabile a diversităţii biologice.32

5. Agenda Secolului XXI (1992)

Unul dintre obiectivele majore adoptate în cadrul Reuniunii de la Rio de Janeiro din 1992

este planul de acţiune întitulat “Agenda XXI”, menit să ducă la aplicarea principiilor “Cartei

Pământului” pe o perioadă care se întinde dincolo de anul 2000, acest document fiind calificat

drept cel mai politic şi cel mai complex din punct de vedere tehnic realizat vreodată de

Organizaţia Naţiunilor Unite în domeniul ecologic.33

Agenda Secolului XXI conţine un capitol dedicat aparte conservării diversităţii

biologice. În preambul se menţionează, în special, că producerea mărfurilor şi serviciilor,

necesare populaţiei Planetei, depinde de diversitatea şi variabilitatea genelor, speciilor,

populaţiilor şi ecosistemelor. Resursele biologice satisfac atât necesităţile de hrană,

îmbrăcăminte, locuinţe, medicamente, cât şi de hrană spirituală. Reducerea actuală a

biodiversităţii este o consecinţă a activităţii umane şi reprezintă un pericol pentru societate.

În capitolul 15 al Agendei se expun consecutiv: fundamentarea problemei, scopurile care

trebuie atinse, acţiunile necesare (în domeniul managementului; colectării informaţiei;

colaborării internaţionale şi regionale), resursele necesare (financiare, tehnico-ştiinţifice, umane).

În capitolul referitor la fundamentarea problemei se menţionează că, deşi statele deţin

drepturi depline de a exploata resursele biologice proprii în conformitate cu politica ecologică

naţională, ele, în acelaşi timp, poartă răspundere pentru menţinerea diversităţii biologice,

utilizarea durabilă a acesteia şi pentru ca activităţile efectuate în cadrul jurisdicţiei sale naţionale

să nu cauzeze daune diversităţii biologice a altor state sau raioanelor aflate în afara jurisdicţiei

sale naţionale.

Este clar că acest document este orientat spre cooperarea internaţională, dar cuprinde un

şir întreg de stipulări care trebuie realizate în plan naţional.34

Printre scopurile propuse ale Agendei sunt şi următoarele:

- elaborarea strategiilor naţionale pentru conservarea diversităţii biologice şi utilizarea

durabilă a resurselor biologice;

- includerea strategiei de conservare a diversităţii biologice şi de utilizare durabilă a

resurselor biologice în strategiile naţionale de dezvoltare;

32

CONVENTIA PRIVIND DIVERSITATEA BIOLOGICA, art. 15 33

DUTU, MIRCEA. Op. Cit., pag. 29 34

ARCADIE, CAPCELEA. Dreptul ecologic, Chisinau, 2000, pag. 259

46

- crearea mecanismelor perfecţionării utilizării durabile a biotehnologiilor.

- Printre acţiunile principale care se recomandă a fi întreprinse:

- integrarea strategiei date în planurile şi programele sectoriale,

- în special, procesul utilizării resurselor biologice terestre şi acvatice, a resurselor

genetice pentru scopurile agriculturii şi producerii hranei;

- efectuarea investigaţiilor în scopul determinării elementelor diversităţii biologice, care

au o importanţă deosebită pentru păstrarea şi utilizarea durabilă a acestora;

- evidenţierea importanţei resurselor biologice şi genetice, a proceselor şi activităţilor

care au impact deosebit asupra biodiversităţilor, estimarea economică a conservării

biodiversităţii şi elaborarea recomandărilor respective;

- aplicarea măsurilor economice, sociale şi altor măsuri de stimulare a conservării

biodiversităţii şi utilizării durabile a resurselor biologice inclusiv prin stimularea aplicării

sistemelor durabile de producţie cum ar fi metodele tradiţionale în agricultură, în silvicultură,

gospodăria păşunatului, utilizarea şi regenerarea rezervelor faunei cinegetice, metode prin care se

utilizează, se protejează şi se regenerează biodiversitatea;

- efectuarea investigaţiilor în scopurile studierii importanţei biodiversităţii pentru

funcţionarea ecosistemelor şi rolului acestora în producerea mărfurilor, serviciilor ecologice şi a

altor valori care contribuie la dezvoltarea durabilă cu acordarea unei atenţii deosebite

capacităţilor reproductive ale principalelor specii biologice, inclusiv ale speciilor locale, cultivate

şi culturale etc.;

- realizarea măsurilor protecţiei in situ a ecosistemelor şi a habitatelor naturale a

sorturilor iniţiale şi speciilor spontane înrudite, cât şi prin intermediul protecţiei şi regenerării

populaţiilor în mediul lor natural prin intermediul măsurilor ex situ;

- formularea politicii de stimulare a conservării diversităţii biologice şi utilizării durabile

a resurselor biologice pe câmpurile private;

- aplicarea procedurilor expertizei ecologice a proiectelor preconizate, care au un impact

deosebit asupra biodiversităţii, asigurând o difuzare largă a informaţiei şi creând condiţii de

participare a publicului larg în luarea deciziilor, cât şi efectuarea studiilor consecinţelor posibile

ale promovării politicii şi pro- gramelor respective asupra diversităţii biologice ;

- realizarea măsurilor ce ţin de conştientizarea importanţei diversităţii biologice.35

- În scopul realizării eficiente a măsurilor indicate mai sus, se propune ca atât statele, cât

şi organismele internaţionale, organizaţiile neguvernamentale, să colecteze şi să analizeze

35

AGENDA SECOLULUI XXI, aprobata la Conferinta Organizatiei Natiunilor Unite pentru Mediu si Dezvoltare ,

Rio de Janeiro, 1992, cap. 15

47

informaţia respectivă, să monitorizeze tendinţele evaluării biodiversităţii, să difuzeze publicului

larg informaţia, să perfecţioneze metodologiile colectării ei.

Un accent deosebit la acest capitol se pune pe acumularea şi întărirea resurselor necesare

conservării biodiversităţii. Printre acţiunile ce ţin de întărirea resurselor tehnico-ştiinţifice sunt:

elaborarea metodologiilor eficiente pentru crearea cadastrelor şi evaluarea resurselor biologice;

elaborarea metodelor şi a tehnologiilor pentru conservarea biodiversităţii; perfecţionarea

metodelor păstrării resurselor biologice ex situ.

Printre măsurile legate de întărirea capacităţilor umane evidenţiem necesitatea majorării

numărului de specialişti calificaţi în domeniul dat, cât şi utilizarea cât mai eficientă a

capacităţilor lor; menţinerea şi perfecţionarea noilor programe tehnico-ştiinţifice, profesionale,

de pregătire a cadrelor în domeniu. Un accent important se va pune pe conştientizarea necesităţii

măsurilor de păstrare a biodiversităţii şi utilizarea durabilă a resurselor biologice la toate

nivelurile elaborării şi promovării deciziilor în cadrul guvernelor, întreprinderilor, instituţiilor de

creditare.36

Părţile contractante, recunoscând că tehnologia include şi biotehnologia, se angajează să

asigure şi/sau să faciliteze celorlalte părţi contractante accesul la tehnologiile necesare

conservării şi utilizării durabile a biodiversităţii (art. 15). Republica Moldova s-a încadrat activ

în îndeplinirea prevederilor Convenţiei privind diversitatea biologică. Proiectul Legii privind

securitatea biologică a fost elaborat în temeiul prevederilor art. 7 lit. (c), art. 8 lit. (g) şi (h), art.

15, 16 şi 19 din Convenţia privind diversitatea biologică

La 14 februarie 2001 a fost semnat Protocolul de la Cartagena privind securitatea

biologică ca parte componentă a Convenţiei privind divesitatea biologică. În momentul actual se

pregătesc materialele pentru ratificarea de către Parlament a Protocolul de la Cartagena. Ca

semnatară a Convenţiei şi Protocolului de la Cartagena Republica Moldova urmează să pună în

aplicare prevederile protocolului care, în cea mai mare parte se regăsesc deja în Proiectul Legii

privind securitatea biologică.

La fel în baza Convenţiei au fost elaborate un şir de acte legislative şi normative:

Legea privind protecţia mediului înconjurător, 1993

Legea privind fondul ariilor naturale protejate de stat, 1998

Legea regnului animal, 1995

Legea cu privire la zonele şi fîşiile de protecţie a apelor rîurilor şi bazinelor de apă, 1995

Legea cu privire la resursele naturale,1997

Legea cu privire la plata pentru poluarea mediului, 1998

Codul silvic, 1997

36

ARCADIE, CAPCELEA. Op. Cit., pag. 260

48

Codul apelor, 1993

Acte normative circa 30

Cadrul instituţional: delimitarea obligaţiunilor şi responsabilităţilor organelor statale în

problema conservării biodiversităţii.

Acţiuni de implementare a Convenţiei:

- Elaborarea Strategiei Naţionale în domeniul consrvării biodiversităţii

- Pregătirea primului raport naţional

- Planul de acţiuni în domeniul conservării biodiversităţii

- Seminare regionale şi locale privind implementarea prevederilor Convenţiei

- Elaborate programe judeţene care includ protecţia, conservarea şi utilizarea

durabilă a biodiversităţii. (Cahul, Edineţ)

- Acţiuni transfrontiere :

- Elaborarea Acordului tripartit de colaborare dintre Moldova, România şi

Ucraina în problemele protecţiei biodiversităţii în arealul Deltei Dunării şi

Prutului Inferior. - Elaborarea hărţii spaţiului natural al Prutului Inferior

- Se întreprind activităţi de colaborare în sectorul Inferior al fluviului

Nistru

6. Convenţia asupra zonelor umede de importanţă internaţională în special ca

habitat al păsărilor acvatice (Ramsar, 1971), ratificată prin Hotărârea Parlamentului Nr.

504-XIV din 14 iulie 1999.

Semnată la Ramstar, în Iran, la 2 februarie 1971, se înscrie printre primele mari convenţii

referitoare la conservarea patrimoniului natural.

În Preambul se afirmă că zonele umede constituie o resursă de mare valoare economică,

naturală, ştiinţifică a căror pierdere ar fi ireparabilă.

Deşi obiectivul declarat al Convenţiei a fost acela de a conserva zonele umede, a faunei şi

florei lor, importanţa sa depăşeşte cu mult acest obiectiv. În realitate zonele umede sunt printre

locurile cele mai productive ale planetei din punct de vedere biologic şi o mare parte a faunei

marine, în special peştii, depind de aceste zone. Conform Convenţiei, fiecare parte contractantă

va trebui să desemneze cel puţin o zonă umedă, la momentul semnării documentului sau

depunerii instrumentului de ratificare sau aderare.

Această convenţie afirmă în preambul că zonele umede constituie o resursă de mare

valoare economică, naturală, ştiinţifică şi recreativă, a cărei pierdere ar fi ireparabilă. Acestea

sunt definite ca fiind întinderi de bălţi, mlaştini, tufarii de ape naturale sau curgătoare, dulci,

saline sau sărate, inclusiv întinderi de ape marine, a căror adâncime la reflux nu depăşeşte 6 m.

49

Zonele astfel desemnate vor fi înscrise pe o listă (art. 2) ţinută de Uniunea Internaţională

pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor naturale – UICN – (art. 8)37

. Înscrierea unei zone

umede pe listă se face fără a prejudicia drepturile exclusive de suveranitate ale părţilor

contractante pe teritoriul cărora se află situată zona. Alegerea acestor zone trebuie să se bazeze

pe rolul internaţional din punct de vedere ecologic, ţinând seama de importanţa lor internaţională

pentru păsările acvatice în toate anotimpurile.

Înscrierea pe listă a zonelor umede stabileşte pentru statele-părţi o serie de

responsabilităţi: ele trebuie să elaboreze şi să aplice planurile de amenajare astfel în cât să

favorizeze conservarea zonelor umede înscrise pe listă şi, pe cât e posibil, utilizarea raţională a

zonelor umede din teritoriul său (art. 2 al. 6).

Conservarea trebuie să fie favorizată prin crearea de rezervaţii naturale în zonele umede,

aceasta fiind sau nu înscrise pe listă şi prin asigurarea în mod adecvat a supravegherii lor (art.4).

Dacă părţile contractante au dreptul de a adăuga pe listă alte zone umede situate pe teritoriul său

sau extinde pe cele existente, ea poate de asemenea, pentru raţiuni urgente, de interes naţional, de

a retrage de pe listă, ori de a restrânge zone umede deja înscrise.

Totodată, în acest caz, orice pierdere de resurse în zone umede trebuie compensată, şi în

mod special, vor trebui să se creeze noi rezervaţii naturale pentru păsările acvatice şi pentru

protecţie.

Convenţia de la Ramsar prevede, de asemenea, cooperarea între părţile contractante.

Acestea trebuie să se consulte asupra executării obligaţiilor care decurg din convenţie, în special

în cazurile în unde o zonă umedă care depăşeşte teritoriul unei părţi contractante sau în cazul

când un bazin este împărţit în mai multe părţi contractante (art. 5).

Conform art. 6 al Convenţiei, părţile contractante pot organiza conferinţe, asupra

conservării zonelor umede şi păsărilor de apă; aceste conferinţe poartă un caracter consultativ şi

pot privi completarea , modificarea listei zonei umede cât şi aplicarea convenţiei.

În ciuda caracterului său preponderent de recomandare, Convenţia de la Ramsar a

cunoscut un real succes în aplicarea dispoziţiilor pe care le cuprinde.

Republica Moldova a pregătit şi prezentat Secretariatului Convenţiei materialele de

aderare a Republicii Moldova la Convenţie.

Au fost pregătite materialele primei zone umede şi prezentate Secretariatului Convenţiei

– zona umedă prezentată cuprinde ecosistemul acvatic al sectorului inferior al r. Prut şi harta-

schemă a zonei umede din sectorul inferior al r.Prut.

37

În prezent, pe această listă sunt înscrise peste 300 zone umede.

50

Prima zonă umedă – lacurile Prutului inferior – a fost acceptată de Secretariatului

Convenţiei la 20 iunie 2000.

7. Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a

fluviului Dunărea

Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea a

fost semnată de Republica Moldova la 29 iunie 1994 la Sofia (Bulgaria) şi ratificată la 17 martie

1999 prin Hotărârea Parlamentului nr. 323-XIV.

Republica Moldova este unul dintre cele 13 state dunărene, ce beneficiază de o parte

considerabilă a bazinului hidrografic al Dunării. Republicii Moldova îi aparţin 900 m pe malul

stâng al Dunării lângă localitatea Giurgiuleşti, la confluenţa fluviului cu afluentul Prut, iar

bazinul Dunărea constituie 36% din teritoriul Republicii Moldova.38

Obiectivul Convenţiei este reprezentat, în special, de 5 categorii de activităţi planificate sau

în curs de realizare, în măsura în care acestea produc sau pot produce un impact transfrontalier,

cum ar fi: evaluarea de ape uzate, amenajări hidrotehnice, explorarea construcţiilor hidrotehnice

existente, manipularea substanţelor periculoase pentru apă, prevenirea accidentelor etc.

Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea are

drept scop: gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor, conservarea îmbunătăţirea şi utilizarea

raţională a apelor de suprafaţă şi a celor subterane din bazinul hidrografic, reducerea şi

prevenirea impacturilor nefavorabile şi schimbările în ecosistemele fluviului etc.

Cooperarea multilaterală dintre statele semnatare îşi propune drept obiective principale:

prevenirea, controlul şi reducerea impactului transfrontalier, măsuri speciale pentru protecţia

resurselor de apă, inventarierea emisiilor, programe de acţiuni de prim plan, înregistrarea

pagubelor şi evaluarea acestora, programe de monitorizare, informarea publicului, activităţi de

cercetare şi dezvoltare etc.39

8. Convenţia asupra comerţului internaţional cu specii sălbatice ale faunei şi

florei ameninţate cu dispariţie (CITIS).

Semnată la Washington la 3 martie 1973, Convenţia nu se bazează pe conceptul spaţial de

protecţie, ci pe activitatea determinată privind speciile sălbatice: comerţul internaţional. În

prezent au aderat la acest document marea majoritate a statelor lumii, inclusiv CEE (respectiv,

peste 105 state).40

38

CELAC D., Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea, în „Mediul

ambiant” nr. 1 din februarie 2004., p. 19. 39

Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea 40

Republica Moldova a aderat la această Convenţie prin Legea nr. 69 din 15 iunie 1994.

51

Mecanismul stabilit de Convenţie se bazează pe ideea că supraexploatarea unei specii de

animale şi vegetale, până la punerea în pericol a perenităţii ei, se datorează în mare parte

comercializării acestora şi deci, tranzacţiile trebuie interzise sau puse sub control.

Speciile ameninţate cu dispariţia care sunt ori pot fi afectate de către comerţ vor trebuie

să beneficieze de o protecţie deosebit de strictă în scopul de a nu pune în pericol supravieţuirea

lor: comerţul nu poate fi autorizat de cât în condiţii excepţionale (art. 2 al. 1). Aceste specii, în

număr de 1000, au fost enumerate în Anexa 1, iar exportarea lor necesită eliberarea şi

prezentarea prealabilă a unui permis de export. Aceasta trebuie să satisfacă următoarele condiţii:

- o atestare de către o autoritate ştiinţifică a faptului că exportul în cauză nu dăunează

supravieţuirii speciei respective;

- certificarea că specimenul nu va fi transportat în condiţii care să evite riscurile de

rănire, îmbolnăvire ori un tratament dur;

- certificarea de către un organ de stat competent că exportul nu a fost obţinut prin

violarea legilor referitoare la prezervarea faunei şi florei;

- probarea de către un organ de gestionare al statului de export că a fost eliberat un

permis de import pentru specimenul în cauză de către alt stat. La rândul său, în statul importator

este nevoie de un permis de import.

Condiţiile de export cuprind, printre altele, un aviz al unei autorităţi ştiinţifice că

operaţiunea nu prejudiciază supravieţuirea speciei interesate, proba că speciemnul nu a fost

obţinut prin contravenţiei le legile referitoare la prezervarea faunei şi florei, în vigoare, precum şi

proba că transportul este pregătit să se desfăşoare de o manieră care să evite riscurile de răniri,

îmbolnăviri ori tratament dur.

În sfârşit, Anexa III a Convenţiei cuprinde toate speciile pe care o parte contractantă le

declară supuse, în limitele competenţei sale, unei reglementări având ca scop a împiedica ori a

restrânge exploatarea lor necesită cooperarea cu alte state pentru a controla comerţul în domeniu.

Exportarea unui specimen dintr-o specie înscrisă pe această listă de către orice stat care a cerut

această înscriere necesită eliberarea şi prezentarea prealabilă a unui permis de export supus unor

condiţii comparabile cu cele prevăzute pentru specimenele acoperite de Anexa II.

9. Convenţia asupra conservării speciilor migratoare aparţinând faunei

sălbatice.

Semnată la Bonn, la 23 iunie 1979, de asemenea este un instrument internaţional cu vocaţie

universală, care vizează protejarea acestor specii în statele prin care ele tranzitează şi unele îşi

petrec o parte a vieţii.

52

Fondat pe ideea că animalele sălbatice constituie o parte de neînlocuit a sistemului natural

terestru care trebuie să fie conservate pentru binele umanităţii, documentul consideră că „specia

migratoare” semnifică întreaga populaţie sau orice parte separată geografic a populaţiei, oricărei

specii sau oricărui taxon inferior de animale sălbatice, o parte semnificativă ai cărei indivizi

traversează ciclic şi previzibil una sau mai multe graniţe, de sub jurisdicţia naţională. Un concept

important al tratatului este cel de „stare de conservare”, care ţine seama de suma influenţelor

care acţionează asupra unei specii migratoare şi care poate afecta numărul şi repartiţia sa pe

termen lung. Acest statut este considerat favorabil atunci când datele asupra populaţiei speciei

arată: a) că aceasta va continua pe termen lung să constituie un element viabil al ecosistemelor

cărora aparţine; b) că importanţa speciei nu este redusă în prezent şi nu este susceptibilă de a fi

pe termen lung; c) că există şi că va rămâne probabil un habitat suficient de a menţine populaţia

de termen lung; d) şi că reparaţia şi efectele populaţiei sunt apropiate de nivelurile lor istorice în

măsura în care este compatibilă cu o gestiune adecvate a faunei sălbatice şi a habitatului. Starea

de conservare serveşte drept criteriu pentru a determina regulile aplicabile stabilite de Convenţie.

Obiectivele principale ale Convenţiei prevăd:

- Statele membre i-au măsuri adecvate şi necesare pentru conservarea speciilor migratoare;

- Promovează, cooperează şi asigură cercetările ştiinţifice cu privire la speciile migratoare

- I-au măsuri pentru asigurarea protecţiei imediate pentru speciile migratoare cuprinse de

Convenţie

- Coordonează cu ţările vecine şi cu alte ţări activităţile de protecţie a speciilor migratoare.

Acţiuni concrete de realizare a prevederilor Convenţiei:

- au fost luate sub protecţie de stat importante habitate naturale caracteristice speciilor

migratoare

- au fost evedinţiate speciile care intră sub jurisdicţia Convenţiei, care au fost expediate

Secretariatului Convenţiei

- continuă evaluarea stării arealurilor diferitor specii migratoare

- se efectuează sistematic corespondenţa cu Secretariatul Convenţiei şi cu Secretariatele

Acordurilor Haga şi Londra

Republica Moldova este membră a Convenţiei Bonn din aprilie 2001.

10. Convenţia ONU privind dreptul mării

Adoptată la Montego Bay, la 10 decembrie 1982, cuprinde şi o serie de importante

dispoziţii referitosre la conservarea resurselor biologice ale mării.

53

Ca regulă generală, statul de coastă este competent să asigure conservarea resurselor

biologice în zona asupra căreia îşi exercită drepturile de suveranitate (respectiv marea teritorială,

zona economică, exclusivă şi platoul continental).

Este, consacrată, de asemenea, obligaţia generală de conservare a resurselor biologice ale

mării, în special a celor situate în marea liberă. În condiţiile în care, în această parte a mării

operează principiul libertăţii, toate statele au obligaţia de a lua măsurile necesare aplicabile

resortanţilor lor, care pot fi necesare pentru a asigura conservarea resurselor biologice în marea

liberă ori de a coopera cu alte state pentru a realiza acest obiectiv.

11. Convenţii regionale la conservarea vieţii sălbatice şi mediului natural al

Europei, pregătită în cadrul Consiliului Europei, adoptată le Berna, la 19

septembrie 1979 şi intrată în vigoare la 1 iunie 198241

.

Convenţia reprezintă un însemnat progres în raport cu celelalte documente regionale de

acest tip, datorită creării unei instituţii însărcinate să vegheze la funcţionarea şi aducerea la zi a

dispoziţiilor sale, precum şi prin crearea unor veritabile obligaţii pentru statele contractante,

depăşind astfel stadiul unor texte declarative, mai ales formale.

Convenţia îşi declară un triplu obiectiv: a) asigurarea conservării florei şi faunei sălbatice

şi habitatelor lor naturale; b) încurajarea cooperării între state şi c) acordarea unei atenţii

particulare speciilor, inclusiv celor migratoare, ameninţate cu extincţia şi vulnerabile.

În acest sens, documentul preconizează conservarea tuturor speciilor vegetale şşi animale

şi habitaturile lor, independent de raritatea acestora, în special a speciilor şi habitatelor a căror

conservare necesită cooperarea mai multor state. Deşi Convenţia vizează, în principiu, să

protejeze viaţa indigenă a Europei, ea nu cuprinde în textul art.1 (1) elementele de circumscriere

continentală „în Europa” din două raţiuni:

1. Pentru a nu limita aria geografică acoperită de Convenţia la continentul european, dat

fiind faptul că numeroase specii de floră şi faună din Europa se întâlnesc şi în afara acesteia;

2. Pentru a include animalele care nu se întâlnesc numai în Europa.

Folosirea cuvântului „sălbatic” după cele de „floră şi faună” are ca scop şi consecinţă

excluderea animalelor ari plantelor crescute ori cultivate.

Articolul 2 conţine o obligaţie principală, care decurge din obiectivele anunţate în articolul

precedent şi vizează adoptarea populaţiei florei şi faunei sălbatice: „la un nivel care corespunde,

41

Convenţia a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei de Comitetul ad-hoc de experţi pentru protecţia vieţii

sălbatice (reunit în noiembrie 1979), şi adoptată de Comitetul miniştrilor (la 18 iunie 1979), fiind deschisă spre

semnare statelor membre al Consiliului şi statelor membre care au participat la elaborarea sa, precum şi

Comunităţilor economice europene, la 19 septembrie 1979.

54

în special, exigenţele ecologice, ştiinţifice şi culturale, ţinând cont de exigenţele economice şi

recreaţionale ...”

Obligaţia generală a părţilor contractante de a lua fiecare măsuri în materie de conservare a

florei şi a faunei sălbatice şi a oricăror habitaturi naturale în general se exprimă prin:

implimentarea de politici naţionale de conservare, luarea în considerare a conservării în politicile

de amenajare a teritoriului şi de luptă împotriva poluării şi încurajarea educaţiei şi informaţiei.

Dispoziţiile care enunţă modalităţile de conservare sunt regrupate în trei capitole: protecţia

habitaturilor, conservarea speciilor şi dispoziţiile speciale privind speciile migratoare.

Bineînţeles sunt multiple legături între acestea. Astfel, art.4 relativ la protecţia habitaturilor, deşi

are o aplicare generală, privind toate speciile sălbatice, acordă un loc special celor care sunt

considerate că trebuie să beneficieze de o protecţie particulară (Anexa I şi II al Convenţiei). În

acelaşi sens, o atenţia deosebită trebuie să fie acordată speciilor migratoare, precum a proteja

zonele importante pentru căile de migraţie, ariile de hibernare, de adunare, alimentare,

reproducţie etc.

Partea centrală a Convenţiei este consacrată speciilor (art. 5-9). O atenţia prioritară este

acordată conservării florei, articolul 5 fiind consacrat integral obligaţiilor ce revin statelor

contractante în privinţa protecţiei speciilor enumerate în anexa I. Aplicarea interdicţiei deţinerii

şi comercializării acestor specii este încredinţată statelor – părţi. De menţionat că acest articol

reglementează numai comerţul intern cu specii ameninţate cu dispariţia, lăsând reglementarea

comerţului internaţional „Convenţie de la Washington asupra comerţului internaţional de specii

sălbatice de floră şi faună ameninţate cu exticţia”.

Convenţia pune un accent deosebit asupra protecţiei speciilor migratoare, prevăzând

necesitatea şi obligaţia cooperării între statele contractante în efortul de conservare şi, în special,

coordonarea măsurilor, ca, de exemplu, interzicerea vânătorii.

În sfârşit, art. 11 stabileşte un număr de obligaţii complementare pentru Părţile

Contractante în ce priveşte cooperarea interstatală, cercetarea, reintroducerea şi introducerea de

specii şi informarea Comitetului permanent.

O atenţia deosebită a fost acordată compatibilităţii dintre dispoziţiile Convenţiei şi cele

ale altor instrumente juridice internaţionale în materie, precum şi precizările relaţiilor dintre

acestea şi legislaţia internă a statelor contractante.

În temeiul principiului general al teritorialităţii legii, un prim răspuns constă în aceea că

dacă o măsură legislativă adoptată de un stat contractant, în aplicarea Convenţiei de la Berna, nu

55

conţine nici o precizare în acest sens, aplicarea sa trebuie să fie considerată ca limitată la

teritoriul naţional.

În ce priveşte marea liberă, art. 117 din Convenţia privind dreptul mării (adoptată la

Montego Bay la 10 decembrie 1982) impune obligaţia „de a lua măsuri, aplicabile resortisanţilor

lor, care ar putea fi necesare pentru a asigura conservarea resurselor biologice ale mării libere...”

12. Convenţia Naţiunilor Unite pentru Combaterea Deşertificării în Ţările

Afectate Grav de Secetă şi / sau Deşertificate ( 1994 )

În faza pregătitoare a Conferinţei de la Rio, acţiunea mondială asupra deşertificării nu a fost

avută iniţial în vedere.

Decizia finală a reuniunii în această privinţă a fost inclusă în capitolul XII al Agendei

XXI intitulat “ Gestiunea ecosistemelor fragile; lupta contra deşertificării şi secetei “. Textul

prevedea necesitatea intensificării cooperării internaţionale împotriva deşertificării şi însărcina

Adunarea Generală a O.N.U. să creeze un comitet interguvernamental care să elaboreze proiectul

unei convenţii in materie.

Ca urmare, în cea de-a 37-a sesiune a sa (1992) Adunarea a decis declanşarea unui proces

în acest sens, astfel că, la 17 iunie 1994, 110 state au semnat la Paris Convenţia Naţiunilor Unite

pentru combaterea deşertificării în ţările afectate grav de secetă şi \ sau deşertificate, în special

în Africa (deschisă spre semnare la 14 octombrie 1994, ratificată de Republica Moldova

la 24 decembrie 1998).

Este prima convenţie mondială încheiată după Rio, şi din acest punct de vedere, are

valoarea unui test, mai ales în privinţa capacităţii cooperării internaţionale de a da un conţinut

concret noţiunii de dezvoltare durabilă.

Sub raport instituţional s-a prevăzut o conferinţă a părţilor ca “organ suprem al

Convenţiei“, care adoptă deciziile necesare pentru aplicarea eficientă a documentului. Prima

conferinţă a părţilor a avut loc la Roma, între 29 septembrie şi 10 octombrie 1997. Cu această

ocazie sediul secretariatului permanent al Convenţiei s-a stabilit la Bonn. De asemenea au fost

adoptate primul buget, componenţa secretariatului permanent şi lista experţilor care să participe

la lucrările Comitetului pentru ştiinţă şi tehnologie.

56

TEMA7. Regimul juridic al poluării transfrontaliere

O primă chestiune în abordarea problematicii o constituie precizarea noţiunii de „poluare”

şi „transfrontaşieră”.

În ceea ce priveşte primul termen, definiţia i s-a impus prin Recomandarea din 14

noiembrie 1974 a Consiliului OCDE, relativă la principiile poluării transfrontaliere, reluată cu

careva modificări şi în alte texte internaţionale.

Conform acestui document prin poluare se înţelege introducerea de către om, direct sau

indirect, de substanţe ori de energie în mediu, care antrenează consecinţe prejudiciabile de natură

a pune în pericol sănătatea umană, a vătăma resursele biologice şi sistemele ecologice, a aduce

atingere agrementelor ori a jena alte utilizări legitime ale mediului. Referitor la termenul

„transfrontalier” a fost definit şi larg acceptat tot în Convenţia de la Geneva din 13 noiembrie

1979, în cadru căreia „expresia poluare atmosferică transfrontalieră la lungă distanţă desemnează

poluarea atmosferică.

Deci, fenomenul transfrontalier ar implica prezenţa a două state: „poluatorul” şi

„poluantul”, fiind excluse zonele care nu sunt supuse nici unei jurisdicţii statale: marea liberă,

spaţiul cosmic etc.

Convenţia privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale.

Adoptată la 17 martie 1992, la Helsinki, Convenţia se înscrie în cadrul cooperării

paneuropene în materie de mediu. Aceasta nu este în legătură cu Convenţia din 25 februarie

1991, în art.4 prevăzându-se că dacă o activitate periculoasă este supusă unei proceduri a

studiului de impact în virtutea Convenţiei de la Espoo şi studiul cuprinde evaluarea efectelor

accidentale industriale, statul care se conformează Convenţiei de la Espoo trebuie considerat că a

satisfăcut cerinţele convenţiei asupra accidentelor industriale.

Pentru a fi calificată o activitate drept periculoasă, este suficient ca într-o instalaţie să fie

prezente unele substanţe sau categorii de substanţe enumerate în anexa 1 şi în cantităţile

determinate de aceeaşi anexă. Convenţia se aplică chiar dacă accidentul a intervenit ca urmare a

unui dezastru natural. Dimpotrivă, ea exclude consecinţele accidentului nuclear, celor survenite

în instalaţiile militare, rupturile de diguri, accidentele pe mare şi cele cauzate prin destinderea

organismelor modificate genetic. Prima obligaţie a statelor părţi constă în identificarea

activităţilor calificate periculoase şi a oferi despre acestea informaţiile necesare oricărui alt stat

parte. În caz de îndoială, fiecare parte poate sesiza o comisie de anchetă42

. Decizia privind locul

de situare a unei viitoare instalaţii trebuie să fie luată cu grijă (art.7). Comunicarea informaţiilor

şi consultarea între statele interesate trebuie să urmeze o procedură specială, stabilită în detaliu

(art.4 şi anexa II). Statele afectate trebuie să transmită publicului informaţiile primite, iar statul

42

A se vedea al.4, al.2 şi anexa II

57

de origine trebuie să-i ofere posibilitatea de a participa în aceeaşi măsură ca propria sa populaţie

(principiul egalităţii de acces).

Prevăzute în anexele V şi VII, măsurile luate în prevederea posibilităţii de accidente,

cuprind, printre altele: pregătirea de planuri de urgenţă, care să se aplice în caz de nevoie (art.8),

notificarea, potrivit unei anumite proceduri (art.11), accesul la asistenţă reciprocă (art.12 şi anexa

XI). În ansamblu, prin stabilirea cadrului cooperării transfrontaliere în caz de accident industrial,

Convenţia de la Helsinki extinde la nivelul întregului continent european o serie de reguli

comunitare, cuprinse în special în Direcţia Seveso (nr.82-501, din iunie 1982).

La nivel comunitar, european, se remarcă Directiva nr.337 din 27 iunie 1985 privind

evaluarea incidenţelor unor proiecte publice şi private asupra mediului. Conform documentului,

statele membre ale CEE, înainte de a acorda autorizarea unui proiect public sau privat susceptibil

de a avea incidenţe notabile asupra mediului, acesta trebuie să fie supus unei evaluări în privinţa

efectelor sale ecologice (art.2). În cele două anexe ale directivei sunt enumerate tipurile de

activităţi care necesită o evaluare prealabilă. Efectele directe şi indirecte ale unui proiect trebuie

să fie evaluate ţinând seama de factori determinanţi: omul, fauna, flora, solul, apa, aerul,

climatul, peisajul, interacţiunea între toţi aceşti factori şi, în sfârşit, bunurile materiale şi

patrimoniul cultural (art.3). Informaţiile care trebuie furnizate de autorul proiectului trebuie să

cuprindă o sinteză a proiectului, menţionându-se situarea acestuia, conceperea, dimensiunile,

principalele caracteristici ale procedeelor de fabricaţie; o estimare a tipurilor şi cantităţilor de

reziduuri şi emisii posibile; o descriere a măsurilor preconizate pentru a evita şi reduce efectele

negative importante şi, pe cât posibil, remediate; o descriere a măsurilor preconizate pentru a

evita şi reduce efectele negative importante şi, pe cât posibil, remediate; o descriere a

elementelor mediului susceptibile de a fi afectate în mod notabil (populaţie, faună, floră, sol, apă,

aer, factori climatici etc.); dacă e cazul, o schiţă a principalelor soluţii de substituire; o descriere

a măsurilor preconizate pentru a evita, reduce şi, dacă e posibil, a compensa efectele negative

mai importante ale proiectului asupra mediului etc. (art.5 şi anexa III). Atât autorităţile cu

competenţe specifice în materie, cât şi publicul au posibilitatea de a-şi exprima punctul de

vedere, sub forma avizului. Dacă un stat membru constată că un proiect (public sau privat) poate

avea incidenţe notabile asupra mediului altui stat comunitar, ori când un stat membru susceptibil

de a fi afectat o cere, statul căruia îi aparţine proiectul va transmite informaţiile culese altui stat,

în acelaşi timp cu punerea lor la dispoziţia propriilor resortisanţi. Aceste informaţii vor servi ca

bază pentru orice consultaţii bilaterale între cele două state implicate în cauză (art.7). La rândul

său, Curtea de Justiţie a CEE a decis, referindu-se la art.130 R.2 al Tratatului de la Roma, că

"toate mediile comunitare trebuie să satisfacă cerinţele protecţiei mediului" (cazul C-62/88).

58

TEMA 8. Regimul internaţional a deşeurilor toxice

1. Reglementări locale

Gestionarea deşeurilor este reglementată printr-un şir de legi şi acte normative. Cu toate

acestea supravegherea organelor abilitate arată că majoritatea celor responsabili de gospodărirea

deşeurilor la miscronivel, din diferite motive, nu se respectă legislaţia şi nici normele tehnologice

de depozitare, păstrare şi utilizare a deşeurilor ceea ce aduce prejudicii foarte mari mediului şi

sănătăţii populaţiei. O bună parte din obiectele examinate nu dispun de locuri special amenajate

pentru stocarea deşeurilor, nici chiar a celor toxice.

Problemele deşeurilor toxice ori periculoase au devenit o preocupare majorată a tuturor

statelor. Din ce în ce mai frecvent se descoperă depozite de deşeuri toxice şi trafic ilegal cu

acestea, precum afacerile Love Canal în SUA, sau sandalul din ţările de est Europene (deşeuri

periculoase germane)43

.

Evacuarea deşeurilor toxice devine o chestiune de importanţă primordială pentru Moldova,

deoarece în depozite se păstrează pesticide şi chimicale învechite. Nu există date ce ar confirma

existenţa mişcării transfrontiere a deşeurilor. Moldova se pregăteşte pentru aderarea la Convenţia

de la Basel privind controlul asupra transportului transfrontalier al deşeurilor periculoase şi

neutralizarea acestora. Departamentul de Stat pentru Statistică îşi perfecţionează sistemul de

evidenţă asupra traficului de deşeuri, inclusiv a celor toxice, în art. 77 al Legii despre protecţia

mediului se interzice importul, inclusiv tranzitul substanţelor toxice sau reziduale, oricare ar fi

scopul urmărit. La nivel regional au fost deja întreprinse un şir de măsuri în ceea ce priveşte

controlul asupra mişcării transfrontaliere a deşeurilor toxice, în aprilie 1996 Moldova a semnat în

cadrul CSI un acord cu referire la acest subiect.

Deşi Moldova nu produce energie nucleară de nici un fel, totuşi chestiunea

asigurării contra unui eventual pericol nuclear este una ce prezintă îngrijorare, în

apropierea hotarelor Moldovei funcţionează 8 reactoare nucleare, toate în raza de

150 km de la frontieră. Programul de asigurare a siguranţei radioactive şi

nucleare promovat de Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică include

proiecte referitoare la Moldova. Ţara a fost doar regional afectată de depunerile

radioactive după accidentul de la Cernobâl. Evidenţa deşeurilor se efectuează în conformitate cu formele statistice nr.1- deşeuri toxice

şi nr.2 – deşeuri. Forma nr.1 – deşeuri toxice este prezentată anual la 25 ianuarie de către

persoanele juridice în activitatea cărora se formează, utilizează şi neutralizează deşeuri toxice.

Forma nr.2- deşeuri se prezentă la 20 ianuarie anual de către persoanele juridice cu numărul

43

Conform estimărilor O.C.D.E., ţările membre ale organizaţiei au produs, în 1989, circa 302,7 milioane de tone de

deşeuri toxice, dintre 275 milioane t de către SUA şi 23,4 milioane t de către statele europene; 2 milioane t au fost

obiectul exportului oficial.

59

salariaţilor peste 20 persoane şi mai mult, indiferent de forma de proprietate, la care se formează,

se utilizează sau se livrează deşeuri.

Conform datelor statistice în anul 1999 au fost generate 2147,2 mii tone deşeuri, inclusiv

695,6 deşeuri aferente industriei alimentare şi băuturi, 288,9 mii tone deşeuri de la întreprinderile

de extracţie, 254,6 tone deşeuri de la gospodăriile locative şi comunale.

Modul de utilizare a deşeurilor prevede prelucrarea sau folosirea acestora în procesul de

fabricare a produselor, executarea lucrărilor sau obţinerea energiei în toate domeniile economiei

naţionale. De asemenea în coloniţa “utilizare” se indică volumul de deşeuri folosit în activitatea

agricolă, volumul de deşeuri transmis gospodăriilor auxiliare, aflate în evidenţa contabilă la

balanţa întreprinderii, cât şi volumul de deşeuri eliberat muncitorilor şi funcţionarilor conform

contractelor colective de muncă. Conform raportului statistic nr.2 – deşeuri în anul 1999 au fost

utilizate 1409,3 tone de deşeuri, ceea ce constituie 65% din cele formate pe parcursul anului.

Moldova nu dispune de nici un poligon pentru înhumarea deşeurilor toxice. Totodată

volumul deşeurilor toxice este destul de impunător, constituind la finele anului 1999 – 11267,8

tone, dintre ele deşeuri cu conţinut de ferocianură - 6622,9 tone, deşeuri de pesticide – circa 2000

tone, deşeuri galvanice – circa 1000 tone, deşeuri petroliere - 290, 8 tone (conform raportului

statistic nr.1- deşeuri toxice).

Densitatea înaltă a localităţilor urbane şi rurale nu permite construcţia şi exploatarea

unui astfel de poligon, din care cauză la gunoiştile pentru deşeuri menajere s-au transportat de la

unele întreprinderi, fără autorizaţia organelor administrative, reziduuri care de cele mai multe ori

conţin hidroxizi ai metalelor grele şi alte substanţe toxice, rezultate mai ales din procesele de

epurare a apelor reziduale ale secţiilor galvanice.

Gestionarea deşeurilor în localităţile rurale se efectuează la un nivel extrem de scăzut.

Majoritatea deşeurilor menajere şi de producţie sînt evacuate la depozitele de deşeurilor,

depozitarea fiind unica metodă de eliminare a deşeurilor menajere. Conform datelor

Inspectoratului Ecologic de Stat, din cele 1784 de rampe pentru depozitarea şi neutralizarea

deşeurilor 1453 nu corespund cerinţelor.

Situaţia ecologică este agravată în mod deosebit de complexele animaliere şi gospodăriile

private. Mii de tone de dejecţii animaliere se colectează în locuri neamenajate, de unde

precipitaţiile atmosferice le spală, poluând resursele de apă de suprafaţă şi subterane.

Deşeurile de la întreprinderile de extracţie sunt stocate pe terenurile adiacente minelor şi

carierelor, ocupând o suprafaţă de 31 ha, ceea ce generează poluarea continuă a resurselor

acvatice, degradarea solurilor, utilizarea neraţională a resurselor funciare. Pe parcursul anului

1999 au fost generate 288,9 tone de deşeuri de la întreprinderile de extracţie, fiind utilizate 167,6

tone (actualmente sunt acumulate circa 5 000 mii tone de deşeuri).

60

În conformitate cu Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 30 din 15 ianuarie 2001

“Cu privire la măsurile de depozitare centralizată şi neutralizare a pesticidelor inutilizabile şi

interzise”, ministerele, departamentele, autorităţile publice locale, UTA Gagauzia, societăţile pe

acţiuni, alţi agenţi economici sunt obligaţi să întreprindă acţiuni în vederea pregătirii deşeurilor

de pesticide pentru depozitarea lor centralizată. În urma inventarierii deşeurilor existente au fost

estimate cantităţile reale de pesticide stocate în depozite, care constituie 1978 tone, inclusiv 717

tone de pesticide interzise.

Conform estimărilor efectuate de unele organizaţii europene, noţiunea de deşeu include

orice substanţă rezultată în urma unor procese biologice sau tehnologice, care nu mai pot fi utile

ca atare. Deşeurile periculoase sunt constituite din deşeuri toxice, inflamabile, explozive,

infecţioase, radioactive ş.a., care fiind introduse sau persistând în mediul înconjurător pot dăuna

omului, animalelor sau plantelor. În acest context problema centrală este de ordin subiectiv:

voinţa de a se debarasa de aceste deşeuri. Odată cu dezvoltarea economiei, industriei, agriculturii

şi societăţii în general, se înregistrează o creştere rapidă a deşeurilor şi necesităţilor de gestionare

a lor, inclusiv şi transportării transfrontaliere ale acestora.

La scară internaţională, dar şi locală este binevenită elaborarea Registrului Internaţional

al Substanţelor Chimice Potenţial Toxice creat de către programul Naţiunilor Unite pentru Mediu

şi apărut la Geneva pentru a elabora o reţea mondială de schimb de date şi de a stabili un fişier

informaţional în scopul efectuării unui şir de analize deosebit de costisitoare.

Convenţia de la Basel (22 martie 1989, în vigoare pentru Moldova din 1 octombrie 1998)

privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi a eliminării şi eliminării

acestora stipulează reglementarea transportării transfrontiere a deşeurilor periculoase. În anexa 1

a Convenţiei sunt enumerate tipurile de deşeuri aflate sub incidenţa acestei Convenţii.

Analiza reglementărilor internaţionale evidenţiază două probleme principale în acest

domeniu: gestionarea şi fluxul transfrontalier al deşeurilor periculoase. De problema

reglementării internaţionale a gestiune a deşeurilor s-au preocupat 4 instituţii internaţionale:

CEE, OCDE, FAO, şi PNUE. Un şir de directive au fost adoptate, în special, de către CEE, care

pot fi atribuite la două etape distincte. Prima etapă a fost realizată prin adoptarea (15 iulie 1975)

unei directive cadru cu privire la toate categoriile de deşeuri care a fost completată în martie

1978 privind problema deşeurilor toxice şi periculoase. Această directivă include lista a 27 de

substanţe care fiind prezente într-o anumită proporţie în deşeuri le fac periculoase pentru mediu

şi sănătatea omului. Etapa a doua cuprinde mai multe directive, care au impus un şir de reguli

uniforme în statele comunitare, privind eliminarea unor deşeuri periculoase (uleiuri uzate etc.).

În textul recomandării cu caracter general (septembrie 1976) se preconizează politica

globală ce ţine gestionarea deşeurilor privind stabilirea unui ansamblu coerent de măsuri cu

61

privire la concepţia, fabricarea şi utilizarea produselor, cât şi eliminarea deşeurilor.

Recomandările adoptate în cadrul OCDE abordează unele domenii specifice şi ci privire la

recipientele de băuturi şi deşeurilor din hârtie (recomandările din 1978 şi 1980).

În 1986 FAO a publicat Codul Internaţional de Conduită privind Distribuirea şi Utilizarea

Pescitidilor care are un impact semnificativ asupra cooperării internaţionale în problema

abordată. În scopul contribuirii la ameliorarea şi perfectarea reglementărilor naţionale privind

deşeurile toxice PNUE a elaborat în 1987 un set de directive ce ţin de tratarea şi neutralizarea

acestora. În cadrul acestor recomandări s-a preconizat instaurarea unui monitorig asupra

activităţilor privind deşeurile periculoase şi elaborarea unei liste internaţionale a instalaţiilor de

eliminare a unor deşeuri pentru evitarea multiplicării lor. PNUE a creat şi un Registru

Internaţional al Substanţelor Chimice Potenţial Toxice, care intenţionează să pună la dispoziţia

utilizatorului de substanţe toxice un şir de cunoştinţe cu privire la folosirea substanţelor toxice şi

precauţiile necesare.

În cadrul directivelor elaborate de către CEE, OCED, FAO şi PNUE sunt incluse un şir de

reglementări cu privire la fluxul transfrontalier de deşeuri toxice ori periculoase. Aceste

reglementări sunt clasificare în 3 grupe: reglementări din cadru Uniunii Europene, Reglementări

cu caracter mondial şi Reglementări cu caracter regional. Deosebit de important în acest context

este Convenţia de la Basel privind controlul transportului deşeurilor periculoase peste frontiere.

Această convenţie prevede şi stipulează un şir de principii generale comune. În acest context au

fost elaborate: obligaţiile generale ale statelor, modalităţile de transport internaţional al

deşeurilor periculoase, comerţul cu statele terţe şi responsabilitatea, inclusiv indemnizarea

victimelor prejudiciului.

Republica Moldova dispune de un şir de acte normative şi legislative adecvate în domeniul

gestionării deşeurilor. Mai esenţiale sunt: Legea cu privire la resursele materiale secundare, nr.

7887-XIII din 26 martie 1996 (Monitorul Oficial al RM nr. 31 din 13 mai 1996, art. 320); Legea

cu privire la regimul produselor şi substanţelor nocive, nr. 1236-XIII din 03 iulie 1997

(Monitorul Oficial al RM nr. 67-68 din 16 octombrie 1997, art. 557); Legea privind deşeurile de

producţie şi menajere, nr. 1347-XIII din 09 octombrie 1997 (Monitorul Oficial al RM nr.16-17

din 05 martie 1998); Legea cu privire la plata pentru poluarea mediului nr. 1540-XIII din 25

februarie 1998 (Monitorul Oficial al RM nr. 54-55 din 18 iunie 1998, art. 378). Deosebit de

important şi semnificativă este şi baza normativă a gestionării deşeurilor constituită din

standarde şi reglementări tehnice. Agenţi economici, juridici şi fizici, cât şi serviciile specializate

sunt obligate să respecte un şir de standarde declarate naţionale prin hotărârile Departamentului

Moldovastandard din octombrie 1994, ianuarie 1999, cât şi un şir de reglementări şi principii ce

ţin de salubrizarea localităţilor urbane şi rurale.

62

O atenţie deosebită în Republica Moldova se acordă conformării setului legislativ naţional

cu legislaţia Uniunii Europene şi declaraţiile convenţiilor internaţionale, implementării listei

europene a deşeurilor periculoase, catalogul european al deşeurilor etc. de menţionat că

Republica Moldova în 1999 Convenţia de la Basel cu privire la controlul transportului peste

frontiere a deşeurilor periculoase.

Deosebit de important este, credem noi, ca Republica Moldova să ratifice sau să semneze şi

alte Convenţii şi Declaraţii internaţionale, să elaboreze mecanismele de implementare eficientă

ale acestora.

2. Reglementări internaţionale

Politicile occidentale privitoare la protecţia mediului şi a resurselor naturale au căpătat o

tot mai mare amploare in anii ’80. Cauza a fost legată de faptul ca daunele aduse mediului sunt

departe de a fi menţinute sub control. Din fericire, in ultimii ani, tot mai mulţi oameni devin

conştienţi de aceste pericole şi cer acţiuni mai energice la nivel naţional, european si

internaţional pentru protecţia mediului înconjurător.

Ca rezultat al acestei îngrijorări, a crescut numărul masurilor din domeniul politicilor de

mediu, de la cele legate de legislaţie la cele din domeniul politicilor financiare. In particular,

tratatul de la Amsterdam pus pe primul plan principiul “sustainable development”, adică al

dezvoltării suportabile, precum si prioritatea protecţiei mediului înconjurător. Astfel strategia in

acest domeniu a Uniunii Europene a devenit mai pragmatica şi mai diversificata, acoperind toate

sectoarele societarii şi îmbrăţişând o gamă largă de instrumente de lucru.

Câteva dintre problemele de mediu sunt în mod deosebit familiare cetăţenilor Europei.

Unul dintre ele este cel al creşterii îngrijorătoare al cantităţii de deşeuri. La nivelul comunităţii

europene rezultă anual un volum de deşeuri de cca. 2.000 de milioane de tone. Peste 40 de

milioane de tone din cantitatea de mai sus (2%) sunt clasificate ca deşeuri toxice. In ultimii 6 ani,

cantitatea de deşeuri generate a crescut cu cca. 10% pe an. Este evident ca aceasta tendinţa

trebuie stopată dacă nu dorim să ne scufundăm în deşeuri. Uniunea Europeana şi-a definit şi

urmăreşte punerea în aplicare a strategiei sale în acest scop.

Elemente ale acestei strategii sunt prezentate in continuare. Urmărim să aducem această

informaţie la toate nivelurile locale si regionale, la cunoştinţa organizaţiilor neguvernamentale, la

politicienii de la toate nivelurile, la partenerii sociali, la consumatori, la cetăţeni. Sperăm ca

aceasta informaţie să dea o idee clara asupra modului în care fiecare poate contribui la rezolvarea

problemei de mediu creată de deşeuri.

Deşeurile în Europa

Un kilogram de deşeuri de persoană pe zi poate nu pare cine ştie ce dar, la nivelul Europei,

pe parcursul unui întreg an aceasta conduce la peste 200 de milioane de tone de deşeuri

municipale care trebuiesc prelucrate şi depozitate într-un fel sau altul. Mai mult decât atât,

63

deşeurile municipale nu reprezintă decât o mică parte din “muntele” de deşeuri produse anual în

interiorul ţărilor comunităţii.

Situaţia actuala nu mai poate continua. Deşeurile nu sunt numai un pericol la adresa

mediului înconjurător. Ele au devenit o ameninţare la adresa sănătăţii umane în general şi a

modului nostru de viaţă. Gropile de deşeuri devin pe zi ce trece mai pline. Metale grele şi

substanţe toxice se scurg zi de zi în sol şi în apa freatică. Depozitele generează gaze toxice şi

explozive. Si mai periculoase se dovedesc a fi gropile de deşeuri neamenajate sau slab amenajate

al căror risc este incomparabil mai mare decât al depozitelor construite în conformitate cu

cerinţele şi tehnologiile moderne.

In sfârşit, o parte importanta a deşeurilor industriale şi casnice sunt clasificate ca fiind

periculoase, ceea ce reclamă tehnologii speciale de tratare.

Transportarea deşeurilor într-o altă ţară dipusă, eventual, să le accepte, nu este, în mod

evident, o soluţie pe termen lung.

Cu toate acestea, depozitarea deşeurilor este numai una dintre laturile problemei.

Cantitatea de deşeuri pe care o producem este o consecinţa a stilului nostru de viată. Modelul

nostru de producţie - consum trebuie să se adapteze la cerinţa de minimizare a presiunii asupra

mediului in care trăim şi consumăm resursele limitate ale Terrei. Pe scurt, producţia de deşeuri

este unul dintre cei mai relevanţi indicatori ai progresului pe cale dezvoltării suportabile.

Aspecte importante despre situaţia deşeurilor în Europa

Totalul cantităţii de deşeuri generate anual în ţările europene este de cca. 2.000 tone.

Peste 40 de milioane de tone din aceste deşeuri intră în categoria deşeurilor toxice.

Intre 1990 si 1995 totalul cantităţii de deşeuri generate în Europa a crescut cu 10%.

Ramurile cele mai mari producătoare de deşeuri sunt: agricultura, construcţiile,

mineritul şi aglomerările urbane. Cantităţile cele mai mari de deşeuri provin din agricultura în

timp ce deşeurile cu cel mai negativ impact asupra mediului sunt cele provenite din industrie.

Sursele de deşeuri variază de la o ţară la alta în funcţie de situaţia economică a

acestora din urmă. Ţările din vestul Europei produc o cantitate mai mare de deşeuri industriale şi

urbane, în timp ce în ţările din est procentul maxim de deşeuri îl dă mineritul.

Cantitatea de deşeuri municipale (casnice) din ţările europene a crescut în deceniul

trecut cu 11% pe an, ajungând la un total de cca. 200 de milioane de tone pe an. Se preconizează

menţinerea acestei tendinţe de creştere în perioada imediat următoare.

Fluxul de deşeuri municipale din ţările europene are ca principale componente hârtia

şi deşeurile organice cu o tendinţă de creştere a ponderii deşeurilor de plastic.

64

Majoritatea deşeurilor municipale din ţările europene este depozitat în sisteme

amenajate, in continuare cea mai ieftină opţiune de neutralizare a deşeurilor, chiar şi după

introducerea taxelor de depozitare.

Conştientizarea necesitaţii de a preveni şi minimiza cantitatea de deşeuri este o

realitate ce se manifestă prin tehnicile de reciclare ce se aplică îndeosebi în ţările cu sisteme de

management al deşeurilor avansat din vestul Europei. Se face încă foarte puţin pentru aplicarea

tehnologiilor de fermentare a compostului.

Statisticile privind producţia de deşeuri, compoziţia, transportul şi depozitarea în ţările

europene se bazează pe date colectate cu metode diferite ce au la baza grade diferite de detaliere.

Aceasta face ca imaginea de ansamblu precum şi tendinţele din diferite zone să nu fie absolut

certe. O sursa de îngrijorare importantă este legată de lipsa datelor despre deşeurile toxice.

TEMA9. Deşeurile radioactive şi dreptul nuclear

1. Considerații generale

In decembrie 1942 s-au modificat raporturile omenim cu natura Un fizician Italia,

Enrico Fermi a adus într-un laborator militar din Chicago suficient uraniu pentru a declanşa o

reacţie nucleară. A descompus atomul uraniului şi a ordonat materia aliată în interior eliberând

energia pe care o conţine Descoperirea lui Fermi a schimbat imediat soarta războiului, a

revoluţionat medicina şi a provocat speranţe. Cercetările lui au produs un mic pachet de deşeuri

radioactive care încă o sută de mii de ani vor mai exista într-o formă care este periculoasă pentru

omenire.

50 de ani mai târziu, oamenii de ştiinţă încă nu au găsit o formă sigură de a depozita

deşeurile lui Fermi - după cum este cazul şi a celor peste 80.000 t de elemente ce au fost arse

şi sute de mii tone de deşeuri radioactive ce au rezultat până acum de la producerea energiei

electrice de la centralele nucleare. Indiferent de unde provin, deşeurile nucleare sunt

moştenirea generaţiei noastre. Numai procesul natural de descompunere ce durează o sută de

mii sau chiar milioane de ani, reduce radioactivitatea deşeurilor nucleare. Materialele

radioactive pot fi purtate de vânt şi apă în mediu înconjurător, îngroparea deşeurilor, adânc

în pământ, după cum planifici majoritatea guvernelor, nu garantează că ele vor fi separate

pentru totdeauna în biosferă.

Oamenii trăiesc într-o lume cu „iradieri” care sunt determinate de radon, ce îşi are

originea în uraniu, în atomii altor elemente de pe suprafaţa superioară a pământului cât şi

65

radiaţiile cosmice din mediul înconjurător. Valoarea medie anuală este de 0,25 şi 036

Zentisievert.

Cel mai mare experiment cu "iradiere" radioactivă se petrec în timp, în Ucraina şi Rusia

unde Cernobâlul a pus în libertate în 1986, 50 mii Curie (Unitatea Curie reprezintă

intensitatea iradierii şi corespunde la 37 miliarde divizări nucleare/secundă: în comparaţie

bombele de la Nagasaki şi Hiroshima au eliberat o mie Curie), în urma Cernobâlului pot

apărea sute de mii de morţi de cancer, totuşi URSS-ul de altă dată n-a tăcut nici o încercare

sistematică să urmărească iradierea cetăţenilor sau să demonstreze efectul radiaţiilor asupra

sănătăţii.

Cele 413 Centrale atomice comerciale care produc 5% din energia mondială

au produs în 1990, - 9500 tone substanţă ce se consumă/zi si care au determinat o

îngrămădire de material de 84,000 tone, dublu faţă de 1985 S.U.A. depăşeşte 1/4

din cantitatea radioactiva de peste 20 miliarde Curie (vezi tabelul)

Imposibilitatea de a controla deşeurile nucleare de către Guvern se referata

armamentul american şi sovietic. Producţia de arme a provocat m ultimii 50 de ani

o poluare extremă a mediului. Biroul pentru estimarea tehnologică a SUA arată că

aerul, apa, apele de suprafaţă, sedimentele şi pământul cât şi plantele şi animalele

sălbatice sunt contaminate, pe mari suprafeţe, datorită radioactivităţii.

Toate ţările cu uzine atomice consideră îngroparea geologică o soluţii pentru problema

deşeurilor, în 1975 SUA şi-a pregătit un loc de depozitarei deşeurilor puternic radioactive care

urma ca până în anul 1985 să fie dat în folosinţă. Data a fost amânată până în 1989, apoi 1998,

2003 şi 2010.

2. Regimul juridic privind răspunderea internaţională pentru daune

nucleare

Sunt două noţiuni strâns legate între ele, definite similar în documentele internaţionale

în materie. Potrivit Convenţiei de la Viena, accident nuclear înseamnă orice fapt sau orice

succesiune de fapte având aceeaşi origine care cauzează o daună nucleară (art.l ), iar aceasta

din urmă, în mod enumerativ şi limitativ ca: 1) decesul sau orice vătămare corporală a unei

persoane, orice deteriorare a bunurilor care provin sau rezultă din proprietăţile unui

combustibil nuclear ale produselor sau deşeurilor radioactive care se află într-o instalaţie

nucleară ori ale materialelor nucleare, 2) orice altă pierdere sau daună astfel provocate, în

66

cazul şi în măsura în care prevede legea tribunalului competent şi 3) dacă legea statului pe

teritoriul căruia se află instalaţia prevede orice dăunare a persoanei, orice pierdere sau dăunare

a bunurilor, care provin ori rezultă din orice radiaţie ionizantă emisă de orice altă sursă de

radiaţii aflată într-o instalaţie nucleară. Putem remarca că, potrivit acestor definiţii, accidentul

nuclear nu corespunde sensului clasic al termenului de accident, adică poate să nu

întrunească întotdeauna un caracter accidental. Aşa, de exemplu, contaminarea în urma unei

scurgeri din circuit, nepercepută o anumită perioadă de timp, este o succesiune de fapte şi nu

are un caracter brusc.

Dar accidentul nuclear nu angajează regimul special de răspundere civilă decât când este

vorba de combustibili nucleari, produse sau deşeuri radioactive deţinute în instalaţie.

Folosirea pe scară tot mai largă şi în tot mai multe state a energiei nucleare a pus probleme

deosebite şi în ce priveşte răspunderea, ceea ce a determinat instituirea unui regim special în

materie.

Intre faptele ilicite ce formează categoria crimelor internaţionale - alături de violarea

păcii şi securităţii, a drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele, a obligaţiei care

interzice genocidul ş.a. - , art.,19 paragraful 3, din proiectul ONU privind codificarea

răspunderii internaţionale prevede, la lit. (d), şi violarea gravă a unei obligaţii internaţionale

privind protecţia şi conservarea mediului, cum este cea care interzice poluarea masivă a aerului

şi a mărilor prin deşeuri radioactive. Fiind o consecinţă a încălcării normelor imperative,

răspunderea statului pentru crime internaţionale nu presupune numai o reparaţie ci şi

aplicarea unor sancţiuni. Tragerea la răspundere a statului - materială, politico-morală - nu

absolvă de răspundere, în acest caz persoanele fizice care au comis fapta ilicită.

Celelalte fapte ilicite sunt considerate delicte internaţionale, ele prezentând o importanţă

mai redusă în comparaţie cu noua categorie. Deci, alături de noţiunea de delict internaţional de

poluare.

Asupra naturii reale a răspunderii poluării radioactive pentru daune aduse mediului, discuţia

în literatura de specialitate nu a fost încheiată, fie că aceste daune sunt cauzate statelor şi

naţiunilor lor, fie "patrimoniului comun" al umanităţii.

Poate fi citată în acest sens concluzia unui studiu, după care dreptul internaţional, dovada

pagubei materiale apare ca o precondiţie a răspunderii statului poluant faţă de cel afectat. În

consecinţă, o atingere a suveranităţii statului, ca urmare a efectelor extrateritoriale ale poluării

radioactive, nu este un element suficient care să declanşeze răspunderea statului.

Premisele rezolvării stau în stabilirea unor standarde uniforme obligatorii pentru protecţia

pe plan internaţional a poluării radioactive. [Elemente de drept internaţional public]

67

Alături de stabilirea unor norme severe de securitate impuse în industria nucleară,

gravitatea potenţialelor pagube şi dificultăţile soluţionării cererilor de reparare a lor (rezultate

mai ales din imposibilitatea unei evaluări exacte a prejudiciilor şi obţinerea unei acoperiri

a acestora printr-o asigurare corespunzătoare) au reclamat adoptarea unor reglementări

adecvate în plan internaţional şi naţional.

In acelaşi timp, aşa cum au demonstrat accidentele nucleare de până acum, în frunte cu

cel de la Cernobîl, consecinţele unui asemenea eveniment ignoră frontierele politico-militare.

Ca atare, pentru a fi eficient, orice sistem special de răspundere civilă trebuie să fie

internaţional. In plus, pericolele ocazionate de transportul de materiale nucleare accentuează

această idee. Nu este deci întâmplător faptul că regimul juridic al răspunderii civile pentru

pagube nucleare a urmat mai întâi şi cu prioritate calea reglementării internaţionale.

Reglementările internaţionale în domeniu. Primul document internaţional în

domeniu a fost Convenţia de la Paris, semnată la 29 iulie 1960 (şi intrată în vigoare la l aprilie

1968 sub auspiciile Agenţiei pentru Energie Nucleară a Organizaţiei pentru Cooperare şi

Dezvoltare Economică (AEN/OCDE), în scopul de a oferi un regim special uniform al

responsabilităţii civile nucleare în Europa de Vest. Această Convenţie a fost completată prin

Convenţia de la Bruxelles din 31 ianuarie 1963, care a prevăzut punerea la dispoziţia

victimelor unui accident nuclear a unei indemnizaţii adiţionale prin intermediul fondurilor

publice furnizate de părţile contractante .

La 29 aprilie 1963 a fost semnată la Viena, sub egida Agenţiei Internaţionale

pentru Energie Atomică (AIEA), Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune

nucleare (intrată în vigoare la 12 noiembrie 1977), care vizează stabilirea unui regim cu

vocaţie mondială, bazat pe aceleaşi principii ca şi Convenţia de la Paris.

De asemenea, în 1962 a fost adoptată şi Convenţia asupra răspunderii civile a

exploatanţilor de nave nucleare, cuprinzând dispoziţii analoage celor ale convenţiilor de la

Paris şi Viena, în scopul de a acoperi domeniul reactoarelor instalate ca mijloace de propulsie a

navelor.

In domeniul răspunderii pentru transporturile maritime de materii nucleare, după unele

dificultăţi, în 1971 a fost adoptată Convenţia referitoare la regulile juridice ale răspunderii civile

aplicabile în caz de accident în timpul transportului de materii nucleare. Mai recent, în 1988,

Convenţiile de la Paris şi Viena au fost legate între ele prin adoptarea, sub auspiciile

AEN/OCDE şi AEIA, a unui Protocol comun, ce reprezintă un pas important spre o mai bună

integrare şi uniformizare a regimurilor de răspundere civilă nucleară (intrat în vigoare la 27 aprilie

1992).

68

Convenţia privind responsabilitatea civilă în materie de pagube nucleare

(Convenţia de la Viena) încheiată la Viena la 21 mai 1963, intrată în vigoare la 12 noiembrie

1977, Convenţia porneşte de la „necesitatea instituirii unor standarde minime, de natură să

asigure protecţia financiară împotriva daunelor rezultând din anumite utilizări ale energiei

nucleare în scopuri paşnice". Spre deosebire de Convenţia de la Paris, cea de faţă are o

vocaţie universală, putând să fie semnată, practic, de toate statele lumii.

Convenţia asupra responsabilităţii civile în domeniul energiei nucleare

(Convenţia de la Paris). Obiectivul declarat în preambul este acela de a asigura o reparaţie

adecvată persoanelor-victime ale pagubelor cauzate prin accidente nucleare, luând măsurile

necesare pentru a evita împiedicarea dezvoltării producţiei şi utilizării energiei nucleare în

scopuri paşnice. Convenţia a fost amendată prin Protocolul din 28 ianuarie 1964, în scopul de a

o apropia de Convenţia de la Viena şi prin tratatul din 16 noiembrie 1982, care a vizat aducerea

sa la zi, în special prin substituirea unităţii de cont a Acordului Monetar European, prin

Drepturile Speciale de Tragere (DST) a Fondului Monetar Internaţional. Semnificaţia

principală a documentului constă în stabilirea principiilor de bază ale răspunderii civile în

materie nucleară, însuşite ulterior de toate reglementările internaţionale în domeniu şi

legislaţiile naţionale.

Dacă ambele convenţii (de la Paris şi de la Viena) au principii comune şi sunt

complete, în sensul că se aplică accidentelor nucleare survenite atât în instalaţiile nucleare,

cât şi în cursul transportului de materii nucleare cu destinaţia ori provenind de la acestea, între

ele există şi o serie de deosebiri. Astfel, în privinţa statelor-părţi, Convenţia de la Viena are o

vocaţie universală, putând fi semnată de orice stat, în timp ce Convenţia de la Paris, încheiată în

cadrul OCDE, are un caracter regional, fiind accesibilă numai ţărilor membre ale organizaţiei.

Apoi, numai Convenţia de la Paris conţine dispoziţii relative la câmpul său de aplicare

teritorială (art.2) şi la tranzitul materiei nucleare (art.7). Referitor la cuantumul

responsabilităţii civile, acesta este diferit. Convenţia de la Viena stabileşte un minimum de

5 milioane unităţi de cont, în timp ce Convenţia de la Paris prevede unul superior, mai ales în

urma completărilor aduse prin Convenţia de la Bruxelles.

Diferenţa există şi în privinţa regulilor în materie de subrogare, conflict de competenţă

jurisdicţională şi reglementarea diferendelor.

Convenţia complementară Convenţie de Ia Paris din 29 iulie 1960, asupra

responsabilităţii civile în domeniul energiei nucleare (Convenţia complementară de la

Bruxelles). Scopul principal al acestei convenţii semnată la 31 ianuarie 1963 (şi intrată în

vigoare la 4 decembrie 1974) a fost acela de a institui fonduri publice pentru a completa

69

reparaţia pagubelor nucleare, în cazul în care cea acordată în baza Convenţiei de la Paris nu ar fi

suficientă pentru a acoperi, daunele cauzate prin accident nuclear.

3. . Regimul juridic privind transportul deşeurilor

O cantitate prea mare de deşeuri se transportă încă pe distante lungi. In unele ţări

standardele privitoare la tratare şi depozitare sunt îngăduitoare şi, drept consecinţă, tratarea şi

depozitarea sunt foarte ieftine. Dar transferarea deşeurilor dintr-o ţară cu standarde exigente de

mediu (si, deci, cu costuri mari de tratare si depozitare) în ţări în care aceste operaţii nu sunt

foarte costisitoare, nu este o opţiune adecvată pe termen mediu şi lung. Oricum, transportul

deşeurilor trebuie minimizat în vederea reducerii riscului de accidente şi economisirii resurselor.

Politica UE stabileşte că, pe teritoriul Europei, deşeurile trebuiesc depozitate în locuri cât mai

apropiate de acela în care au fost produse (principiul proximităţii).

La cererea Adunării Generale a ONU, Consiliul de Administrare al PNUE, după adoptarea

liniilor directoriale şi principiilor privind gestionarea raţională din punct de vedere ecologic a

deşeurilor periculoase, a reunit un grup de experţi tehnici şi juridici în vederea elaborării unei

Convenţii generale în domeniu. Ca urmare a acestui fapt, la 22 martie 1989 a fost semnată

Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi

eliminării acestora44

.

Una din reglementările principale a documentului este aceea ca fiecare stat

parte trebuie să adopte dispoziţiile necesare pentru a veghea ca producţia de

deşeuri periculoase şi alte deşeuri, în interiorul ţării, să fie redusă la minimum,

ţinând seama de considerentele sociale, tehnice şi economice. Eliminarea

deşeurilor va trebui să se efectueze într-un loc pe cât mai aproape posibil de cel al

producerii lor, pentru a reduce transportul lor internaţional. Unele mişcări

transfrontiere de deşeuri periculoase sunt interzise. Toate transporturile autorizate

în principiu sunt supuse unei proceduri minuţioase cuprinzând în special:

notificarea oficială cu confirmarea de primire, elaborarea de contracte între

exportator şi eliminator specificându-se o gestiune raţională din punct de vedere

ecologic a deşeurilor, documente scrise care să însoţească deşeurile de la locul lor

de origine la cel de eliminare; garanţii în privinţa întreprinderilor abilitate pentru

transport şi eliminarea, ambalajul şi etichetajul etc. Traficul ilicit există atunci

când: fără consimţământul real al autorităţilor statului importator, fără respectarea

numeroaselor reguli ale Convenţiei şi dacă eliminarea nu se efectuează conform

dispoziţiilor acesteia. Dacă se descoperă trafic ilicit prin faptul statului de unde

provin deşeurile periculoase, acesta trebuie ca să vegheze ca deşeurile să fie

repartizate de o altă manieră licită; dacă infracţiunea provine din partea statului

importator, acestuia îi incumbă obligaţiile respective. Fiecărui stat îi revine

obligaţia de a lua măsuri menite să reprime traficul ilicit.

44

În vigoare pentru Republica Moldova din 1 octombrie 1998.

70

Ca principii de bază Convenţia consacră: principiul nediscriminării între ţări; principiul

consimţământului prealabil al ţărilor implicate şi principiul adecvării instanţelor de eliminare

finală.

Accentul este pus pe posibilitatea pentru un stat de a interzice accesul pe teritoriul său al

deşeurilor periculoase de origine străină şi a favoriza eliminarea lor în ţara unde s-au produs.

De asemenea, este interzis exportul de deşeuri: în Antarctica, către statele-părţi care au

notificat această interdicţie, către statele-părţi care nu şi-au manifestat în scris consimţământul

lor şi către statele nepărţi la document.

Prin art. 11 se instituie o derogare de la principiu întrucât părţile pot încheia acorduri

regionale ori multilaterale cu orice ţară. Dacă termenii acestor acorduri sunt raţionali din punct

de vedere ecologic, câmpul de aplicare este determinat prin liste de categorii, de caracteristici, de

pericole şi de operaţii de eliminare.

Principiul care guvernează toate modalităţile de transport de deşeuri periculoase către o

altă ţară este că toate statele pe teritoriul cărora penetrează deşeuri periculoase trebuie să

primească, în timp util, o informare completă asupra operaţiei prevăzute, în scopul de a-i permite

să ia măsurile care pot fi necesare şi, în special, spre a putea evalua efectele acţiunii ce se

intenţionează să se desfăşoare.

TEMA 10. Răspunderea internaţională pentru daunele aduse mediului

1. Consideraţii generale

În dreptul internaţional, normele acestuia sunt create de către subiectele dreptului

internaţional, în primul rând de state, dar de organizaţiile internaţionale.

Aceste norme, create de prin acordul de voinţa liber consimţit al statelor, devin obligatorii

deoarece ele îşi asumă responsabilitatea de a respecta întocmai. Totuşi există şi situaţii când

aceste norme sau principii fundamentale pot fi încălcate, moment în care cei care procedează

astfel pot fi sancţionaţi, răspund pentru faptele lor.

Faptele sau actele ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional sunt

acele încălcări ale normelor dreptului internaţional convenţional sau cutumiar,

precum: agresiunea armată a unui stat îndreptată asupra altui stat, determinarea

unui stat, prin forţă de inacţiune (neluarea unor măsuri). De asemenea răspunderea mai poate surveni în cazul culpei, prejudiciului şi a legăturilor

cauzale.

71

Întâlnită în ţoale ramurile dreptului, noţiunea de răspundere juridică sugerează ideea de

sancţiune sau reparaţie. Ea dă expresie unui raport social sancţionat din punct de vedere juridic,

în baza căruia o persoană se află într-o relaţie de obligaţie faţă de altă persoană căreia îi

datorează satisfacţie sau repararea unui prejudiciu ce i l-a cauzat45.

Independent de daunele pe care statele sau cetăţenii lor la pot suferi direct, în

dreptul internaţional al mediului există tendinţa vădită către răspunderea

internaţională pentru daunele aduse patrimoniului comun. Declaraţia ONU asupra

mediului din 1972 este interpretată în acest sens, întrucât ea are în vedere răspunderea

internaţională pentru daunele cauzate nu doar mediului altor state, ci şi „zonelor de dincolo de

limitele jurisdicţiei naţionale”.

În sfera dreptului internaţional pozitiv există, pe de o parte, anumite activităţi care sunt

interzise, deşi pot cauza daune mediului altor state, precum, şi pe de altă parte, anumite activităţi

care, prezintă totuşi – datorită îndeosebi accidentelor – un risc real pentru componentele

mediului.

În prezent, dreptul internaţional al mediului dispune de puţine reguli clare şi precise în

problema răspunderii pentru daunele trasfrontiere cauzate mediului natural, teritoriului altor

state. Este raţiunea pentru care s-a recurs la cercetarea contribuţiei altor ramuri ale dreptului

internaţional public (dreptul fluvial, maritim spaţial), precum şi la sprijinul dreptului

internaţional privat, fapt care a condus la conturarea diferitelor categorii sau forme ale

răspunderii în domeniul protecţiei mediului şi conservării resurselor sale.

Principala problemă, comună mai multor ramuri de drept la care ne-am referit, rămâne

stabilirea unor ecostandarde – uniforme şi obligatorii – privind protecţia factorilor de mediu pe

plan regional şi internaţional, astfel încât să se poată ajunge, mai întâi la renunţarea exercitării

unor activităţi producătoare de pagube (potrivit unor standarde minimale), iar apoi, treptat la

protecţia integrală a elementelor componente ale mediului natural (potrivit unor standarde

maxime).

În dreptul mediului înconjurător, răspunderea juridică a devenit azi, o „zonă fierbinte"

datorita situaţiei ecologice mondiale afectată grav de consecinţele industrializării şi

automatizării, a aplicării tehnologiilor de vârf spaţiale si nucleare, a exploatării

neraţionale a resurselor naturale, a urbanizării excesive, precum şi a altor factori,

dependenţi de politica dusă în acest domeniu de fiecare ţară. Angajarea unor astfel

de activităţi atât de către stat cât şi de către persoane private duce la producerea de

45M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 10.

72

pagube ecologice intenţionale sau accidentale cu un grad ridicat de periculozitate faţă

de mediul natural. In dreptul internaţional aceasta a dus la apariţia unor tehnici noi

de reparaţii, pe lângă recurgerea la regulile de conflict unificate, a victimelor poluării, la

stabilirea unor regimuri speciale în dreptul internaţional public şi la armonizarea

sistemului de răspundere în dreptul intern.

Răspunderea juridică pentru încălcarea cerinţelor protecţiei mediului

înconjurător şi folosirii resurselor naturale, constituie in sistemul ocrotirii mediului şi

folosirii raţionale a resurselor, numai unul dintre aspectele acestui ansamblu de raporturi

şi nu dintre cele mai eficiente, având în vedere, în primul rând, rolul măsurilor cu

caracter economico-organizatoric şi educativ menite să asigure eficienţa activităţii

în acest domeniu.

Categoriile de răspundere care sunt aplicabile pentru încălcarea dispoziţiilor

legale cu privire la protecţia mediului înconjurător sunt: răspunderea disciplinară,

materială, civilă, contravenţională şi penală.

Trebuie să precizăm însă, că răspunderea disciplinară şi cea materială sunt

guvernate de legislaţia muncii, având la bază culpa salariatului care a săvârşit o

abatere de la regulile instituite în domeniul protecţiei mediului înconjurător şi în

legătură cu atribuţiile de serviciu ce-i revin.

2. Elementele răspunderii

Răspunderea materială a statelor este o formă a răspunderii civile proiectată în sfera

relaţiilor internaţionale. În general, faptele cauzatoare de răspundere includ fie conduite ilicite

din punct de vedere a dreptului internaţional, prin care se produc pagube mediului înconjurător,

fie o seamă de activităţi ilicite ce nu sunt interzise de dreptul internaţional, care pot constitui însă

surse ale vătămării acestuia.

Fapta ilicită trebuie să îndeplinească, în primul rând o condiţie obiectivă, constând în

încălcarea de către un stat a unei obligaţii internaţionale ce-i revenea în domeniul protecţiei

mediului înconjurător. Trebuie însă precizat, că este vorba numai de obligaţii juridice asumate de

state, în conformitate cu dreptul internaţional; nu pot fi luate în consideraţie, obligaţiile asumate

de către un stat prin contractele de drept intern sau obligaţiile morale. În al doilea rând, pentru ca

fapta să fie ilicită, este necesar ca obligaţia internaţională încălcată să fie în vigoare în momentul

producerii ei.46

Pentru ca inacţiunea prin care un stat violează normele dreptului internaţional să ducă la

angajarea răspunderii trebuie îndeplinite următoarele condiţii: săvârşirea actului ilicit cu intenţie

46

Sion Ion Grigore, Ecologie şi dreptul internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, pag. 131;

73

sau din neglijenţă sau imprudenţă; actul ilicit să fie imputabil statului sau organelor sale; între

prejudiciul cauzat şi acţiunea ilicită să existe un raport de cauzalitate.47

O astfel de obligaţie este formulată în principiul 21 precum şi în articolul 30 din Carta

drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, ca instrument cu caracter soft low precum şi în

Convenţia asupra dreptului mării de la Montego Bay, ca posibil instrument cu caracter hard

law.48

Obiectul obligaţiei încălcate are incidenţă asupra regimului răspunderii, în sensul că

faptul internaţional ilicit are consecinţe diferite şi prin urmare, formele de răspundere aplicabile

încălcării anumitor obligaţii, de importanţă esenţială pentru protecţia unor interese fundamentale

ale comunităţii internaţionale ale statelor, diferă faţă de cele aplicate pentru încălcarea altor

obligaţii. În funcţie de obiectul obligaţiei internaţionale încălcate, Comisia de Drept Internaţional

a clasificat aceste fapte în crime şi delicte internaţionale. Răspunderea este diferită pentru crime

faţă de cea pentru delicte.49

În ceea ce priveşte cauzele care exclud caracterul ilicit al faptei putem spune că şi în

dreptul internaţional sa recunoscut intervenţia anumitor împrejurării de natură să înlăture

caracterul ilicit al faptei, prin care se violează o obligaţie internaţională. Aceste situaţii sunt:

consimţământul dat în mod valabil de către un stat, pentru comiterea de către un alt stat, a unui

fapt determinat, care nu este conform cu obligaţiile acestuia din urmă faţă de primul stat;

măsurile luate împotriva faptului ilicit al unui stat; forţa majoră; starea de necesitate; legitima

apărare.50

3. Responsabilitatea internaţională

Regula de bază a responsabilităţii statului în contextul protecţiei mediului poate fi

sintetizată în felul următor: statele sunt responsabile pentru prejudiciile aduse mediului din alte

state sau mediului global, rezultate prin încălcarea unei reguli internaţionale sau a unui standard

internaţional general acceptat. Responsabilitatea statului este confirmată prin Declaraţia de la

Stockholm: „Statele au...responsabilitatea de a asigura că activităţile aflate în jurisdicţia sau sub

controlul lor nu provoacă pagube mediului din alte state sau unor zone aflate în afara limitelor

jurisdicţiei naţionale.”

47

Miga-Beşteliu Raluca, Drept internaţional: Introducere în dreptul internaţional public, Editura All, Bucureşti,

1998, pag. 355 ; 48

Convenţia asupra dreptului mării, semnată sub egida O.N.U. la Montego Bay, în anul 1982, articolul 192 ; 49

Iozon Doina, Ecologie şi protecţia mediului, Curs, Tipo Agronomia, Cluj-Napoca, 1996, pag.43 ; 50

Geamănu Grigore, Drept internaţional public, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, pag. 341 ;

74

Elementele constitutive fundamentale pentru a revendica responsabilitatea statului se

consideră a fi următoarele:51

Paguba produsă asupra mediului trebuie să fie rezultatul încălcării unei legi

internaţionale. Dreptul internaţional al mediului este în formare, iar multe tratate pentru protecţia

mediului sunt puternic fundamentate pe obligaţiile generale privind cooperarea. Aceste obligaţii,

împreună cu prevederile specifice de interdicţie, pun de multe ori probleme dificile la

demonstrarea şi confirmarea vinovăţiei.

Statul este responsabil atât pentru propriile activităţi, cât şi pentru activităţile

persoanelor juridice sau fizice aflate în propria jurisdicţie sau sub propriul control. Astfel, chiar

dacă nu statul este poluatorul direct, el este responsabil pentru eşecul său în stoparea sau

controlarea activităţilor poluatoare efectuate de alţii. În baza acestei reguli, statele pot fi

responsabile pentru că: nu au adoptat sau impus legile necesare pentru protecţia mediului; nu au

încetat activităţile periculoase; sau au lăsat nepedepsite cazurile de încălcare a legii.

Nu trebuie să existe circumstanţe justificative, cum ar fi acordul statului afectat au o

cauză intermediară, cum ar fi o acţiune divină.

Paguba trebuie să fie „semnificativă”, ceea ce poate pune serioase probleme pentru

constituirea dovezilor şi cuantificarea prejudiciilor. În practică, există puţine acţiuni juridice

bazate pe responsabilitatea statului, majoritatea cazurilor de poluare nefiind soluţionate la nivel

internaţional, ci prin intermediul regulilor internaţionale de răspundere civilă, adică direct între

persoanele implicate. Sunt de asemenea importante comisiile internaţionale de revendicare, care

distribuie fonduri „donate” de statul generator al prejudiciului, direct statului reclamant. O astfel

de procedură permite statelor să rezolve revendicările, fără a admite responsabilitatea legală.

Responsabilitatea internaţională este guvernată prin reguli cutumiare şi tentativele de

calificare ale Comisiei de Drept internaţional în acest domeniu. Problema este complexă datorită

faptului că este abordată în acelaşi timp sub unghiul reparării prejudiciului cauzat şi sub cel al

sancţiunii autorului unui act ilicit cauzator de pagube. Mai mult, punerea în aplicare a

conceptelor care conduc această materie este făcută foarte greu prin natura însăşi a societăţii

internaţionale, slab ierarhizate.

Faptul generator:

Responsabilitatea internaţională rezultă dintr-un act ilicit imputabil unui subiect de drept

internaţional.

a) Ilicitatea faptului generator:

51

David Hunter, Julia Sommer and Scott Vaughan, CONCEPTS AND PRINCIPLES OF INTERNATIONAL

LAW: AN INTRODUCTION, RRojas Databank Journal, January 1997

75

Fundamentul responsabilităţii este ilicitatea, aceasta manifestându-se într-o acţiune

violatoare a unei obligaţii internaţionale.

Acest principiu cutumiar este aplicat de numeroase decizii jurisdicţionale sau arbitrale.

Ilicitatea poate să nu antreneze decât o simplă reparaţie a pagubei ocazionate. Dar ea poate,

de asemenea, provoca punerea în aplicare de sancţiuni. Valoarea unei obligaţii esenţiale pentru

salvgardarea intereselor fundamentale ale comunităţile internaţionale poate într-adevăr să fie

calificată ca fiind crimă internaţională.

În anumite cazuri, cu toate acestea, un act ilicit ocazionând o pagubă poate să nu antreneze

responsabilitatea autorului său, este cazul, de exemplu, al actului comis sub efectul forţei majore.

Pe de altă parte există o tendinţă de a admite responsabilitatea şi pentru actul ilicit cauzator

de prejudicii. Această responsabilitate „obiectivă” a fost constatată prin convenţii în cazuri

particulare.

b) Imputabilitatea

Faptul generator în sistemul de responsabilitate trebuie să fie imputabil subiectului de drept

responsabil.

Dacă e să ne referim la state, aptul generator poate să fie comis printr-o autoritate statică

acţionând în numele statului însuşi: poate fi vorba de autorităţi administrative (daună la un

contract încheiat cu un străin, arestare sau expulzarea arbitrară etc.), legislative (refuzul de a lua

măsurile recunoscute drept necesare pentru execuţia unei obligaţii internaţionale, adoptarea unei

legi contrare unui angajament internaţional) sau jurisdicţionale (refuzul de a face justiţie fiind de

o gravitate particulară). Un agent incompetent sau funcţionar pot angaja responsabilitatea statului

dacă oferă aparenţele unui agent oficial. Colectivităţile locale şi departamentale statului,

serviciile publice şi personale morale de drept privat, investite cu prerogative de autoritate

publică, pot în mod egal să angajeze responsabilitatea statului.

Prejudiciul

Responsabilitate internaţională nu survine decât dacă a fost adus un prejudiciu

unui drept (şi nu doar unui interes). Acest drept trebuie să fie subiectiv, să fie

individualizat: dreptul internaţional nu statuează dreptul la recurs colectiv care ar

punea fi intentat de către un subiect de drept oarecare pretextând că un alt subiect

de drept a violat o regulă de drept, fără a-i fi ocazionat acestuia prejudiciu. Prejudiciu este cel mai adesea material dar poate fi de asemenea moral, ca lezarea onoarei

unui stat, de exemplu.

Victima prejudiciului poate fi un stat sau un alt subiect de drept internaţional. Subiectele de

drept inter (persoanele fizice sau juridice) nu au mijloace de acţiune de ordin internaţional contra

statelor susceptibile de a le aduce prejudiciu. Astfel se explică instituţia numită „protecţia

diplomatică”.

76

„Protecţia diplomatică” este o instituţie cutumiară de drept internaţional (pe care nu trebuie

să o confundăm cu simplele demersuri efectuate de către un diplomat pe lângă guvernul acreditar

în favoarea resortisanţilor statului său) în virtutea căreia un stat „andosează” reclamaţia unuia din

resortisanţii săi care a suferit un prejudiciu din partea unui stat străin şi acţionează faţă de acest

stat pentru a obţine reparaţii.

Pentru punerea în aplicare a protecţiei diplomatice, legătura persoanei private lezate cu

statul care practică andosarea trebuie să fie opozabilă statului autor de prejudiciu.

Consecinţele responsabilităţii

Responsabilitatea conduce la reparare prejudiciilor ocazionate şi ea poate, în

unele cazuri, să antreneze pronunţarea unei sancţiuni împotriva autorului ilicit.

Uneori aici sunt suprapuse parţial aspectele despăgubitoare şi represive ale

dreptului responsabilităţii. a) Repararea

„Orice violare a unui angajament comportă obligaţia de a repara” – principiu de drep

internaţional.

Reparaţia, care poate fi obţinută pe cale de negociere sau prin decizie arbitrală sau

jurisdicţională, poate îmbrăca mai multe forme. Dacă prejudiciu este pur moral, victima se poate

mulţumi cu o „satisfacţie”: sancţiuni interne contra autorului actului ilicit, exprimare de regrete

oficiale şi publice.

Cel mai des reparaţia îmbracă forma unei indemnizaţii. Modurile de calcul a acesteia

întâlnesc dificultăţi când este vorba de a indemniza nu numai prejudiciul realizat, ci şi lipsa de

câştig. Deseori autorul prejudiciului să fie condamnat la repunerea lucrurilor în starea în care se

găseau iniţial.

b) Sancţiunea

Un stat poate comite o crimă sau un delict internaţional violând o regulă de importanţă

esenţială pentru ocrotirea comunităţilor internaţionale. Statele victime ale acestor infracţiuni pot

să pună în aplicaţie contra-măsuri tinzând nu numai la indemnizarea lor ci şi sancţionarea

statului vinovat. Astfel s-au analizat sancţiunile luate contra Irakului, sub autoritatea Consiliului

de Securitate, după succesul operaţiunii „Furtună în deşert” care a pus un sfârşit invaziei sale a

Kuwitului, iar în prezent se încearcă a se lua aceleaşi măsuri în legătură cu fosta Iugoslavie, în

acest domeniu de asemenea o codificare va fi foarte utilă.

77

BIBLIOGRAFIE

MONOGRAFII, MANUALE, CĂRŢI,:

1. ANDRONOVICI C., Drept internaţional public, Ed., Graphix, Iaşi 1993

2. ANGHEL Ion M., ANGHEL Viorel I., Răspunderea în dreptul internaţional, Editura

Lumina Lex 1998, 375 p.;

3. BARNEA, M., PAPADOPOL C., Poluarea şi protecţia mediului, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică

şi Enciclopedică, 1975.

4. BALAN O., BURIAN Al., Drept internaţional public, Volumul II, Chişinău 2003, 386 p.

5. BROWN, L., Probleme globale ale omenirii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998.

6. BOBICĂ N., Elemente de ecologie şi dreptul mediului înconjurător, Iaşi, Ed. Fundaţiei

“Chemarea”, 1994.

7. BOLINTINEANU A., NĂSTASE A., AURESCU B., Drept internaţional contemporan,

ediţia a 2-a, revăzută şi adăugată, Ed. All Besk, Bucureşti 2000, 449 p.;

8. CAPCELEA A., Drept ecologic, Chişinău, 2000, ;

9. CAPCELEA A., Perspectivele integrării ecologice europene, Chişinău, 2000, 77 p.;

10. CETINĂ E., Probleme de geografie economică, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică.

11. COMAN F., Dreptul internaţional public, Ediţia a II-a, Bucureştii 2002, 379 p.;

12. CRACIUNESCU, Dumitru Adrian. Răspunderea civilă a statelor în dreptul internaţional.

Bucureşti. Luminalex. 2001, 311 pag;

13. CRETU V. Drept internaţional public. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine.

2001, 224 pag.

14. DIACONU I., Curs de drept internaţioanl public, Bucureşti 1993.

15. DIACONU I., Drept internaţional public, Ediţia a II-a, Casa de Editură şi Presă „Şansa”

S.R.L. Bucureşti 1995;

16. DUŢU M., Dreptul mediului, Bucureşti, Ed. Gamian, 1993.

17. DUŢU M., Dreptul mediului, Tratat, Vol. I, Bucureşti, Ed. Economică, 1998, 404 p.;

18. DUŢU M., Dreptul mediului, Tratat, Vol. II, Bucureşti, Ed. Economică, 1998, 352 p.;

19. ECOBESCU N., DUCULESCU V., Drept internaţional public, Editura Hyperion,

Bucureşti 1993;

20. GEAMĂNU Gh., Drept internaţional contemporan, Editura didactică şi Pedagogică,

Bucureşti 1995;

21. IANCU Gh., Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, Bucureşti, Monitorul Oficial,

1998;

22. IONESCU A., Fiziologia plantelor şi efectele poluării, în efectele biologice ale poluării

mediului, Bucureşti, Ed. Academiei, 1973

23. IOZON D., Ecologie şi protecţia mediului, curs, Cluj- Napoca, Tipo Agronomia, 1996,

24. LUPAN E., Dreptul mediului – Partea specială – Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, 1993

25. LUPAN E., MINEA M. St, MARGA A., Dreptul mediului, partea specială, tratat elementar

II Ed. Lumina Lex, 1997;

78

26. MARINESCU D. Dreptul mediului înconjurător. Bucureşti. Şansa. 1993, 318 p.

27. MARINESCU D., Dreptul mediului înconjurător, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă

“Şansa S.R.L.”, 1996.

28. MARTON A., NICOLAE S., MOŢ I., Protecţia mediului, Timişoara, 1997

29. MIHUŢ I., Autoconducere şi creativitate, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pag.259 ;

30. MOCA Gh., drept inetrnaţioanl public, Universitatea Bucureşti, 1998;

31. MIGA-BEŞTELIU R., Drept internaţional: Introducere în dreptul internaţional public,

Editura All, Bucureşti, 1998, pag. 355

32. NĂSTASE A., JURA C., AURESCU B., Drept internaţional public, Ed. All. Beck 1999.

33. NICIU M., Drept internaţional public, două volume, Ediţia a II-a, Edutura Fundaţiei

“Chemarea”, Iaşi 1995-1996

34. POPA V., PETRIŞOR P., COZMÂNCĂ O. „Elemente de drept internaţional public”,

Timişoara 1994, pag 391.

35. POPESCU D., Protecţia mediului înconjurător în dreptul internaţional, „Studii de drept

românesc”, 1992;

36. POPESCU D., NĂSTASE A., Drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti 1997;

37. POPESCU D., Dreptul internaţional fluvial, Ed. Academiei, Bucureşti 1973;

38. POPESCU D., Forme şi instrumente juridice de cooperare în aviaţia civilă internaţională;

Bucureşti, Edit. Academiei, 1976,

39. SCĂUNAŞ S., Drept internaţional public, Editura All Beck, Bucureşti, 2002

40. SION I. GR., Ecologie şi dreptul internaţional, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1990;

41. ŢURLEA S., S.O.S.! natura în pericol, Editura politică, Bucureşti 1989;

42. ZAMFIR P., Dreptul mediului, Partea specială (curs introductiv), Chişinău, 1998.

43. БРИНЧУК М. Экологическое право. Москва. Юристъ. 2000, 684 ст.

44. КУЗНЕЦОВ В. Международное право. Москва. Юристъ. 2001, 672 ст.

45. ТРУНЦЕВСКИЙ Ю. САВВИЧ Н. Экологическое право. Москва. АО

ЦентрЮрИнфоР. 2001, 302 ст.

46. ВИНОГРВДОВ С.В., Activitatea în cosmos şi ocrotirea mediului înconjurător, în vol.

Kosmos i pravo, Moskva 1981

47. ЖУКОВ Г. П., Тендинции развиити Космицеского права, Москва, 1971,.

48. KOESTER V. Nordic Countrie’s Legislation on the Environment with Special Emphasis

on Conservation. A Survey. Cland, 1980.

49. ROUSSEAU Charles, Drept internaţional public, Paris, Dalloz, 1987

50. HUNTER D, SOMMER J. and VAUGHAN S, Сoncepts and principles of international

law: an introduction, RRojas Databank Journal, January 1997;

51. GRON E., Transformări biochimice la plante, în Efectele biologice ale poluării mediului,

Bucureşti, Ed. Academiei, 1973.

52. KISS A., Droit international de l’environnement, Pedone, Paris, 1989.

79

53. KISS A., SHELTON S., International Environement Law Transnationale Publisher, inc.

Graham Totman.

54. LEVEQUE F., GLACHANT M., La Recherche, nr.239 ianuarie, 1992, Vol. XXIII.

55. LYSTER S., International Wildlife Low, IUCN, Gland, 1985.

ACTE NAŢIONALE:

56. REGULAMENTUL CU PRIVIRE LA MODUL DE RECUPERAREA PREJUDICIULUI

CAUZAT PRIN CONTRAVENŢII SILVICE, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii

Moldova Nr. 854 din 28 decembrie 1992, publicat în M.O Nr. 12, 1992;

57. LEGEA PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR, Nr. 1515-XIII, din 16

iunie 1993, publicată în M.O Nr. 10/283 din 30 oct. 1993;

58. CODUL APELOR nr.1532-XII din 22 iunie 1993 (Monitorul Parlamentului Republicii

Moldova, 1993, nr.10, art.287),

59. LEGEA REGNULUI ANIMAL nr.439-XIII din 27 aprilie 1995 (Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 1995,

60. LEGEA CU PRIVIRE LA ZONELE ŞI FÂŞIILE DE PROTECŢIE A APELOR

RÂURILOR ŞI BAZINELOR DE APĂ, nr.440-XIII din 27 aprilie 1995 (Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 1995,

61. LEGEA CU PRIVIRE LA RESURSELE MATERIALE SECUNDARE, nr. 7887-XIII din

26 martie 1996 (Monitorul Oficial al RM nr. 31 din 13 mai 1996, art. 320);

62. CODUL SILVIC ,aprobat prin Legea Nr. 887/XIII din 21 iunie 1996, publicată în M.O al

Republicii Moldova din 16 ianuarie 1997, nr. 4-5 ;

63. LEGEA CU PRIVIRE LA REGIMUL PRODUSELOR ŞI SUBSTANŢELOR NOCIVE, nr.

1236-XIII din 03 iulie 1997 (Monitorul Oficial al RM nr. 67-68 din 16 octombrie 1997, art. 557);

64. LEGEA PRIVIND DEŞEURILE DE PRODUCŢIE ŞI MENAJERE, nr. 1347-XIII din 09

octombrie 1997 (Monitorul Oficial al RM nr.16-17 din 05 martie 1998);

65. LEGEA PRIVIND FONDUL ARIILOR NATURALE PROTEJATE DE STAT nr. 1538-

XIII din 25 februarie 1998

66. LEGEA CU PRIVIRE LA PLATA PENTRU POLUAREA MEDIULUI nr. 1540-XIII din

25 februarie 1998 (Monitorul Oficial al RM nr. 54-55 din 18 iunie 1998, art. 378).

67. CODUL CU PRIVIRE LA CONTRAVENŢIILE ADMINISTRATIVE, aprobat la 29

martie 1985 –Veştile R. S. S. M., 1985, Nr 3 cu modificări şi completări până la 29 noiembrie

2001;

68. STRATEGIA NAŢIONALĂ ŞI PLANUL DE ACŢIUNE ÎN DOMENIUL

CONSERVĂRII DIVERSITĂŢII BIOLOGICE ,aprobate prin Hotărârea Parlamentului Nr. 112-

XV din 27 aprilie 2001, publicată în M.O din 2 august 2001, Nr.90, 91;

69. LEGEA PRIVIND SECURITATEA BIOLOGICĂ nr. 755-XV din 21 decembrie 2002.

70. Legea pentru aderarea Republicii Moldova la Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a

Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la schimbarea climei Nr. 29-XV din 13.02.2003,

publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.48/193 din 18.03.2003

71. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea Acordului între Ministerul

Mediului şi Amenajării Teritoriului al Republicii Moldova, Ministerul Apelor, Pădurilor şi

Protecţiei Mediului din România şi Ministerul Mediului şi Resurselor Naturale din Ucraina

privind cooperarea în zona formată din ariile naturale protejate dale Deltei Dunării şi Prutul de

80

Jos, Nr.801 din 08.08.2000, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.102-

105/896 din 17.08.2000.

72. Programul Strategic Naţional de Acţiuni pentru Protecţia Mediului pentru perioada 1995-

2020 (1995);

73. Planul Naţional de Acţiuni în domeniul Mediului pentru perioada 1995-1998 (1996);

74. Moldova XXI. Strategia de dezvoltare durabilă (2000);

75. Strategia de Conservare a Biodiversităţii (2001)

76. Noul Concept de Dezvoltare a Politicii de Mediu (2002).

ACTE INTERNAŢIONALE:

77. CONVENŢIA INTERNAŢIONALĂ ASUPRA NAVIGAŢIEI AERIENE, de la Paris, din

1919.

78. CONVENŢIA DE LA CHICAGO PRIVIND REGULILE NAVIGAŢIEI AERIENE, din

1944.

79. CONVENŢIA ASUPRA COMERŢULUI INTERNAŢIONAL CU SPECII SĂLBATICE

ALE FAUNEI ŞI FLOREI AMENINŢATE CU DISPARIŢIA, semnată la Washington, la 3

martie 1973;

80. CONVENŢIA PRIVIND PROTECŢIA PATRIMONIULUI MONDIAL, CULTURAL ŞI

NATURAL, adoptată de Conferinţa Generală a U. N. E. S. C. O, la Paris, la 16 noiembrie 1975,

a intrat în vigoare la 17 decembrie 1975;

81. CONVENŢIA ASUPRA CONSERVĂRII SPECIILOR MIGRATOARE APARŢINÂND

FAUNEI SĂLBATICE, semnată la Bonn, la 23 iunie 1979 ;

82. CARTA MONDIALĂ A NATURII, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la

New-York, la 28 octombrie 1982;

83. AGENDA SECOLULUI XXI, aprobată la Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru

Mediu şi Dezvoltare, Rio de Janeiro, 1992;

84. CONVENŢIA –CADRU ASUPRA DIVERSITĂŢII BIOLOGICE, (Rio de Janeiro, 5 iunie

1992), ratificată la 16 martie 1995, în vigoare pentru Republica Moldova din 18 ianuarie 1996;

85. CONVENŢIA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU COMBATEREA DEŞERTIFICĂRII ÎN

ŢĂRILE AFECTATE GRAV DE SECETĂ ŞI /SAU DEŞERTIFICATE, adoptată de Adunarea

generală a O.N.U. la 17 iunie 1994, Paris, deschisă spre semnarela 14 octombrie 1994, ratificată

de Republica Moldova la 24 decembrie 1998;

86. CONVENŢIA ASUPRA ZONELOR UMEDE, DE IMPORTANŢĂ INTERNAŢIONALĂ,

ÎN SPECIAL CA HABITAT AL PĂSĂRILOR ACVATICE, semnată la Ramsar, în Iran, la 2

februarie 1971 ratificată de Republica Moldova la 14 iulie 1999;

87. CONVENŢIA PRIVIND CONSERVAREA VIEŢII SĂLBATICE ŞI A HABITATELOR

NATURALE DIN EUROPA, elaborată în cadrul Consiliului Europei şi adoptată la Berna la 19

septembrie 1979, ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului Nr. 1546-XII

DIN 23 iunie 1993, intrată în vigoare pentru Republica Moldova din 1 septembrie 1994;

88. CONVENŢIA PRIVIND COOPERAREA PENTRU PROTECŢIA ŞI UTILIZAREA

DURABILĂ A FLUVIULUI DUNĂREA, semnată la 24 iunie 1994, la Sofia.

89. Declaraţia privind cooperarea în legătură cu crearea Coridorului Verde al Dunării

Inferioare (5 iunie 200), semnată de ministerele mediului ale Bulgariei, Republicii Moldova,

României şi Ucrainei;

81

90. Tratat de buna vecinătate, prietenie şi colaborare între Republica Moldova şi Ucraina,

semnat la 23 octombrie 1992;

91. Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Ucrainei cu privire la folosirea în

comun şi protecţia apelor de frontieră, semnat la 23 noiembrie 1994, publicat în Monitorul

Oficial al Republicii Moldova nr.14/64 din 07.03.1995;

92. Memorandum de înţelegere între Departamentul de Stat al Republicii Moldova pentru

protecţia mediului înconjurător (în prezent Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale) şi

Ministerul protecţiei mediului şi securităţii nucleare al Ucrainei privind cooperarea moldo-

ucraineana în aria folosirii durabile şi protecţiei bazinului râului Nistru, semnat la 29 mai 1997;

93. Directiva privitoare la depozitarea uleiurilor uzate (75/439/EEC)

94. Directiva privitoare la deşeuri (75/442/EEC)

95. Directiva cu privire la păsările sălbatice (79/409/EEC)

96. Directiva Consiliului 84/360/EEC - poluarea aerului de la întreprinderile industriale

97. Directiva Consiliului 85/337/EEC - evaluarea impactului ecologic

98. Directiva privitoare la nămolurile de canalizare (86/278/EEC)

99. Directiva Consiliului 90/313/EEC - accesul la informaţia despre mediu

100. Directiva privitoare la baterii şi acumulatori (91/86/EEC)

101. Directiva privitoare la deşeurile periculoase (91/689/EEC)

102. Directiva 92/43/EEC cu privire la conservarea habitatelor naturale

103. Directiva Consiliului 93/12/EEC - oxidul de sulf şi alte emisii sulfuroase

104. Directiva privitoare la deşeurile provenind din ambalaje (94/62/EC)

105. Directiva privitoare la incinerarea deşeurilor periculoase (94/67/EEC)

106. Directiva Consiliului 96/62/EC - evaluarea şi gestionarea calităţii aerului ambiant

107. Directiva privitoare la depozitarea deşeurilor în gropi de gunoi (1999/31/EC)

108. Directiva privitoare la vehicule ieşite din uz (2000/53/EC)

109. Directiva 2001/C 164/01 a Forului Naţiunilor Unite pe păduri

110. Directiva – 2002/628/EC

111. Directiva 2152/2003 cu privire la monitorizarea pădurilor şi interacţiunilor de mediu în

comunitate

112. Regulamentul Consiliului 75/436/Euratom, ECSC, EEC - "poluatorul plăteşte".

113. Regulamentul Consiliului EEC/1973/92

114. Regulamentul Consiliului EEC/1836/93 - managementul şi auditul ecologic

115. Reglementarea privitoare la supravegherea şi controlul deplasărilor transfrontaliere de

deşeuri (93/259/EEC)

116. Hotărârea UE (EC/338/96)

117. Rezoluţia Consiliului pentru strategia forestieră pentru Uniunea Europeană (Directiva

1999/C 56/01).

ARTICOLE ŞI PUBLICAŢII PERIODICE:

82

118. ANGHEL Ion M., Răspunderea civilă pentru pagubele produse din folosirea în scopuri

paşnice a energiei nucliare // Revista Română de Drept, nr. 2/19971;

119. BEJENARU E., Cooperarea transfrontieră dintre Republica Moldova, Ucraina şi România,

în “Mediu ambiant”, nr. 1 din februarie 2004.

120. CELAC D., Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului

Dunărea, în „Mediul ambiant” nr. 1 din februarie 2004.

121. BURIAN Al., Regimul de drept al spaţiului cosmic // Revista naţională de drept, 2002 nr.3;

122. BURIAN Al., Regimul de drept al spaţiului cosmic şi reglementarea activităţilor spaţiale //

Revista Naţională de Drept, 2002, nr.6;

123. BURIAN Al., NEGRU C., PELIPEŢCHI C., Obiectul dreptului internaţioanl al mediului //

“Funcţionarea Instituţiilor Demografice în Stat de Drept: Meâateriale ale conferinţei

teoreticoţştiinţifice, Bălţi 2003

124. CONSTANTINESCU N. N, Protecţia mediului natural – cerinţă intrinsecă a unei

dezvoltări economice moderne, în „Economistul”, nr. 180 din 3-6 aprilie 1992

125. MINEA M. St., Dreptul mediului şi dezvoltarea durabilă, în Analele Universităţii din

Oradia, 1995;

126. Duţu, Mircea Consideraţii privind principiul ocrotirii mediului în explorarea şi exploatarea

spaţiului extraatmosferic, în Revista română de studii internaţionale, ian-feb. 1987, p. 55-62,

127. Негру К. К вопросу о междунородно-правовой охране отмосверного воздуха, Закон и

жизни, 2002, № 12, ст. 46-48.

128. СОЛОВЕЙ, Ю. В. Киото на пороге России, основы системы правового

регулирования выбросов парниковых газов в Российской Федерации, Проект программы

развития ООН, Москва, 2003.

Surse internet:

129. www.cim.moldova.md/planul/view.htm

130. www.salvaeco.org/html/stiri/2003/

131. www.ppnatura.org

132. www.ecosfera.ournet.md/articole/ec6/divers62.htm

133. www.moldova.md/ro/government/oll/ECOLOGIE/

134. www.rec.md

135. www.gate.md/…/The_White_Book_romanian_version/

136. europa.eu.int/eur-lex/en/index.html

83