Capitolul 1

ECONOMIA MONDIALĂ: ORIGINI, CONŢINUT, PERSPECTIVE

1.1 Preistoria economiei mondiale 1.2 Formarea economiei mondiale 1.3 Conceptul de economie mondială 1.4 Perspectivele economiei

mondiale

Saltul activităţii economice la nivel internaţional a avut loc atunci când capitalismul s-a extins pe întregul glob. Capitalismul înseamnă supremaţia economiei deschise, orientate către piaţă, o piaţă în expansiune şi într-o continuă schimbare structurală. Trecerea la acest sistem economic s-a produs după prima revoluţie industrială (secolul al XVIII-lea), dar ea a fost pregătită de întreaga dezvoltare anterioară a omenirii; trăsăturile fundamentale ale realităţii de azi sunt o prelungire, în grade diferite, a unor experienţe îndepărtate în timp; cum spune Braudel „ele se alimentează din secolele trecute”.

1.1 Preistoria economiei mondiale

Prima şi cea mai importantă premisă a economiei mondiale o constituie dominaţia proprietăţii private. Dreptul la proprietate privată stă la baza libertăţii omului şi a liberei întreprinderi. Istoria acestui tip de proprietate se pierde în negura vremurilor.

Copilăriei societăţii omeneşti i-a corespuns însă proprietatea comună. A fost ea, oare, expresia unei voinţe divine? Erau, oare, oamenii iniţiali înclinaţi prin natura lor către acest tip de proprietate? Nimic din toate acestea! Explicaţia trebuie căutată în vicisitudinile epocii, în excesiva raritate a factorilor de producţie: numărul oamenilor era foarte restrâns, iar cunoştinţele şi tehnica – foarte rudimentare. În aceste condiţii, şansa de supravieţuire a unei comunităţi umane, a familiei primitive, depindea, mai ales, de braţele de muncă disponibile – factor de producţie rar; lupta, extrem de dură, pentru existenţă i-a obligat pe oamenii primitivi să-şi organizeze munca în comun şi, ca o consecinţă, să accepte proprietatea comună şi repartiţia egalitară. Proprietatea comună a fost, aşadar, caracteristică economiei de penurie1. 1 Peste veacuri, în secolul XX e.n. se va reconfirma, la un nivel superior,

concordanţa dintre dominaţia proprietăţii comune şi economia de penurie. Fapt este că această formă de proprietate nu a reapărut în ţări cu economie de abundenţă – SUA, Suedia, Japonia, Anglia etc., ci în Rusia, Mongolia, China etc., ţări cu economie de penurie. Reapariţia ei a avut loc, exclusiv, prin violenţă, nefiind determinată de acţiunea unor factori economici.

Zorii proprietăţii private

Nu se poate şti cu exactitate când a început să se formeze proprietatea privată; cert este însă că apariţia ei nu s-a produs în acelaşi timp peste tot. După unele opinii, proprietatea privată ar fi apărut, mai întâi, la triburile semitice şi ariene, aflate într-un stadiu mai avansat de dezvoltare, decât celelalte triburi. De aici, se poate trage concluzia dezvoltarea inegală îşi are obârşia în cele mai vechi timpuri.

Fapt este însă că, în epoca patriarhatului şi familiei monogame, proprietatea privată exista deja. Vechiul Testament (Geneza) menţionează un fapt semnificativ în acest sens: „Avram2 era foarte bogat în vite, în argint şi în aur” (s.n.)3. El ar fi trăit într-o perioadă cuprinsă între secolele 21-15 î.e.n. În acest interval foarte îndepărtat, se presupune că a avut loc triumful proprietăţii private asupra celei comune.

Trecerea de la matriarhat la patriarhat corespunde unei perioade în care omul începe să obţină succese în lupta cu forţele vitrege ale naturii. Productivitatea muncii, treptat, se măreşte, graţie unor perfecţionări tehnice, dar îndeosebi diviziunii muncii, specializării.

Rolul diviziunii muncii

Prima mare diviziune a muncii – separarea triburilor de păstori de masa celorlalte triburi – are ca efect principal apariţia plusprodusului. Este un moment de referinţă în evoluţia umanităţii. Plusprodusul va constitui baza materială a dezvoltării proprietăţii private, motivaţia ei.

Primii proprietari particulari din istorie au fost capii familiilor patriarhale, iar primul obiectiv semnificativ al proprietăţii private l-au constituit vitele; ne putem da seama cât de adânci sunt rădăcinile proprietăţii private în istoria omenirii, cât de veche este tradiţia sa. Este locul, aici, să mai subliniem şi continuitatea sa istorică. Odată apărută, proprietatea privată a cunoscut o continuă dezvoltare şi perfecţionare în strânsă legătură cu progresul factorilor de producţie. Dacă

2 primul Patriarh 3 Cyrus H. Gordon în „World Testament”, 1958, apreciază că Geneza, în cea mai

mare parte, cuprinde relatări demne de încredere. Şi nu este singurul om de ştiinţă care are o asemenea opinie. Între altele, în Biblie se fac primele referiri la „ciclurile economice” – şapte ani de abundenţă – şapte ani de sărăcie.

proprietatea comună corespunde economiei de penurie şi contribuie la menţinerea ei, proprietatea privată începe să se formeze atunci când omul devine capabil să producă mai mult decât strictul necesar, adică, un surplus; de-a lungul istoriei, ea se va dovedi cadrul cel mai adecvat al unei economii de prosperitate.

Apariţia producţiei pentru schimb

Pasul următor l-a reprezentat autonomia producătorului direct. El a avut la bază tocmai proprietatea privată şi existenţa plusprodusului.

Separarea meşteşugarilor de agricultori – a doua mare diviziune a muncii –, va însemna un nou salt pe planul productivităţii muncii. Din acest moment ia naştere producţia destinată schimbului.

În pragul trecerii la epoca antică are loc a treia mare diviziune a muncii. Apar negustorii – oameni care se ocupă cu mijlocirea schimbului. O dată cu ei se trece la baterea banilor de metal, ceea ce are darul de a facilita considerabil schimbul, de a spori viteza operaţiunilor comerciale. Negustorii au fost, de fapt, primii capitalişti. O dată cu ei începe să se afirme şi spiritul de întreprinzător. Avuţia va creşte în proporţii din ce în ce mai mari, cunoscând forme tot mai variate în întrebuinţări din ce în ce mai largi. Proprietatea privată va crea cadrul pentru dezvoltarea activităţii economice, pentru trecerea de la economia de penurie la cea de abundenţă.

Schimbul la mare distanţă

Primele manifestări de comerţ exterior apar încă în antichitate. Fenicienii au fost primii oameni de afaceri la mari distanţe. Oraşele lor (Tyr, Sidon, Cartagina) au rămas în istorie datorită rolului jucat în desfăşurarea comerţului în bazinul mediteranean. Fenicienii au fondat târguri în Cipru, Malta, Sicilia, Sardinia, Peninsula Iberică, prin intermediul cărora vindeau atât produse primare (cereale, lemn preţios) cât şi produse manufacturate (obiecte din bronz, bijuterii, stofe, mirodenii şi.... peşte sărat). Un alt oraş antic – Palmira, situat în Asia Mică, a jucat mult timp un rol de antrepozit comercial pe drumul ce lega Tyr-ul de Babilon. În Asia, Insula Ceylon se transformase într-o vastă piaţă angro unde, la date fixe, se strângeau negustorii din diferite părţi ale uriaşului continent, în

aşteptarea unei mari flote pe care romanii o trimiteau pentru a cumpăra mătase, mirodenii, pietre preţioase, în general obiecte de lux.

Ce semnificaţie aveau aceste schimburi? Importanţa comerţului la mare distanţă pentru economia

metropolelor era redusă. Nu se importau bunuri destinate producţiei, ci bunuri de consum foarte scumpe. Prin forţa împrejurărilor, volumul acestor importuri era mic. Ponderea lor în „economia internă” era foarte scăzută. Apoi, fluxurile se desfăşurau, de regulă, într-un singur sens. Roma antică, de pildă, în perioada imperiului, a fost cel mai mare importator al epocii, dar nu şi un exportator pe măsură. O balanţă a sa comercială ar fi arătat cronic deficitară. Economia de consum era preponderentă. Nu se putea vorbi despre o diviziune internaţională a muncii în adevăratul sens al cuvântului, adică de o specializare conştientă, bazată pe avantajul comparativ. În fine, în schimburile la mare distanţă nu erau antrenate decât anumite părţi ale globului.

Evul Mediul n-a adus transformări fundamentale. Vechile centre comerciale au fost înlocuite cu altele noi (Veneţia, Genova, Bagdad, Nijni-Novgorod etc.). Comerţul maritim ia amploare. Se formează „Liga Hanseatică” în nordul european. Bunurile de consum continuau să fie principalul obiect al tranzacţiilor. Datorită mijloacelor de transport relativ rudimentare, operaţiile comerciale durau foarte mult timp. Iniţial, aria geografică a comerţului la mare distanţă a cuprins Europa, Africa şi Asia.

După Wallerstein, în secolul al XII-lea e.n. se conturau cinci nuclee ale comerţului la mare distanţă: 1) Bazinul Mediteranean, care includea Bizanţul, oraşele-state italiene şi nordul Africii; 2) Aria baltică; 3) Complexul alcătuit din Oceanul Indian şi Marea Roşie; 4) Regiunea chineză; 5) Ţinutul central – asiatic, din Mongolia până în Rusia4. Este semnificativ că aceste lumi nu erau izolate, ci comunicau între ele, la punctele de contact.

1.2 Formarea economiei mondiale

Sfârşitul secolului al XV-lea şi secolul imediat următor, al erei noastre, anunţau debutul unei noi epoci în activitatea economică. Evenimentele din acel timp – marile descoperiri geografice, importantele cuceriri coloniale – au permis includerea în circuitul economic a unor vaste

4 Vezi Emmanuel Wallerstein: „Sistemul mondial modern”, Bucureşti Editura

Meridian, p. 25, 1992

regiuni de pe glob şi, în primul rând, a celor două Americi. Acest lucru a dat un considerabil impuls vieţii economice. Comerţul dintre Lumea Veche şi Lumea Nouă va creşte în ritmuri nemaiîntâlnite. Referindu-se la această perioadă, Adam Smith, reprezentant de seamă al şcolii clasice engleze, „economistul epocii manufacturiere”, scria: „Mărfurile europene erau aproape toate noi pentru America, iar multe dintre cele din America erau noi pentru Europa. Astfel începu să se facă un nou schimb de produse cum nici nu se mai gândise nimeni vreodată înainte...” (s.n.).

Sfera spaţială a schimbului de mărfuri se extinde, cuprinzând cele mai importante zone de pe mapamond. Secolul al XVI-lea este secolul apariţiei germenilor pieţei mondiale. Activitatea la nivel microeconomic este stimulată considerabil; iau fiinţă manufacturile. Printre ele, cu timpul, se remarcă cele care, după expresia lui Adam Smith, produc „pentru debuşee mai îndepărtate” şi care sunt amplasate, în acest scop, în cele mai cunoscute porturi maritime. Multe manufacturi nu puteau funcţiona decât pe baza importului de materii prime (cele de mătase, de exemplu). În fine, semnificativă este şi crearea, de către comercianţii mai bogaţi, a unor manufacturi în alte ţări, decât cele de origine, îndeosebi în colonii. Stimulate în bună măsură de dezvoltarea comerţului exterior, manufacturile au contribuit, la rândul lor, la impulsionarea acestuia.

Ţara care a dominat piaţa mondială, în perioada manufacturieră, a fost Olanda. Oraşele din Ţările de Jos, ca Anvers, Bruges, Gand, devin centre ale comerţului internaţional, pe baza mărfurilor produse în manufacturi. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, Olanda ajunsese la punctul culminant al puterii sale comerciale.

O dată cu crearea marilor manufacturi, devine evident că „economia închisă” trebuie să cedeze locul „economiei deschise”, orientată către piaţă. Tot mai mult se acumulează premisele pentru saltul de la nivelul microeconomic la cel macroeconomic.

Obstacole

Pe de o parte, în Europa – regiunea cea mai dezvoltată a globului în acea perioadă – manufacturile nu reuşesc să pună stăpânire pe producţia naţională decât într-un mod foarte fragmentar. Ca urmare, procesul de formare a pieţei interne era departe de a se fi încheiat. Un obstacol, în această direcţie, îl constituie şi lipsa centralizării puterii politice. Pe de altă parte, „partenerii” de dincolo de ocean, cu mici excepţii, nu dispuneau de

forţa economică necesară pentru a avea relaţii stabile cu restul lumii. Mărfurile aduse de acolo5 nu reprezentau, de regulă, un excedent, o ofertă a producătorilor autohtoni pentru acoperirea cererii pe piaţa internaţională.

De cele mai multe ori, ele erau rezultatul jafului practicat de invadatorii europeni, fie ei portughezi sau spanioli, olandezi, francezi sau englezi. Cu alte cuvinte, fluxurile de mărfuri dinspre Africa, Indiile orientale6 şi America spre Europa nu erau generate, în primul rând, de factori economici, de relaţii de vânzare-cumpărare.

Faimoasele Companii ale Indiilor Orientale, mai întâi cea olandeză, apoi cea engleză, care controlau întreg traficul cu Europa, exercitând un adevărat monopol, reprezintă o expresie concretă a acestui tip de relaţii. O diviziune internaţională a muncii, o tendinţă, bine conturată, de specializare internaţională în producţie, încă nu există. Relaţiile marfă-bani nu deveniseră atotcuprinzătoare.

Revoluţia industrială

Adevăratul salt al vieţii economice la nivel internaţional avea să se producă în perioada marii industrii maşiniste – rezultat al primei revoluţii industriale (sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX). Revoluţionarea factorilor de producţie se traduce printr-o creştere impresionantă a productivităţii muncii; activitatea la nivel microeconomic (de fabrică) bate toate recordurile, făcând ca nevoia de debuşeuri să fie mai mare ca oricând. În acest context novator, barierele impuse de vechiul sistem – cel feudal – cad una după alta. Piaţa internă se dezvoltă într-un ritm impetuos. Revoluţiile burgheze7, lichidând fărâmiţarea politică specifică feudalismului, dau naştere statelor naţionale şi precipită evoluţia acestor noi procese. Se creează, astfel, condiţii pentru schimbul reciproc de activităţi la nivel macroeconomic, pentru apariţia economiilor naţionale ca entităţi de sine stătătoare.

Ţara care a dominat lumea în perioada maşinistă a fost Anglia. Din această ţară a pornit prima revoluţie industrială. Devenită „atelierul industrial al lumii capitaliste”, Anglia a fost interesată în promovarea schimburilor internaţionale, a unei politici liber schimbiste. Odată formate, economiile naţionale vor oferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei

5 Argint şi aur în cantităţi uriaşe, alături de materii prime, produse „coloniale” (ceai,

cafea, citrice, banane etc.) 6 Denumire folosită în perioada cuceririlor coloniale, pentru întreg teritoriul Asiei de

Est şi Sud-Est (China, India de Est, Indonezia, Filipine etc.) 7 Secolele XVII, în Anglia, XVIII, în Franţa, XIX în Spania, Italia, Germania Agenţii

economici de la oraşe (burguri) au fost denumiţi burghezi.

industriale, pentru un avânt al factorilor de producţie, deşi acesta se produce într-un mod neuniform. Treptat, se conturează o nouă diviziune a muncii, cea internaţională. Din acest moment se poate vorbi despre o „explozie” a schimbului reciproc de activităţi, care nu se mai limitează la nivel naţional, ci face un salt la nivel internaţional. Activitatea economică va căpăta noi dimensiuni, nebănuite, nu numai de oamenii epocii manufacturiere, dar şi de participanţii la noile procese8.

Stadiile mondializării

O analiză a procesului formării economiei mondiale nu poate pierde din vedere evoluţia agenţilor economici privaţi, a caracteristicilor mişcării lor.

În intervalul cuprins între secolul XVI – momentul apariţiei embrionare a pieţei mondiale – şi până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, agenţii economici particulari produceau bunurile economice, de regulă, în interiorul ţării de origine, pentru a vinde apoi o parte din ele peste graniţă. Mult timp după prăbuşirea feudalismului şi naşterea capitalismului, comerţul internaţional a reprezentat principala activitate economică externă a marilor întreprinderi. Începutul secolului XX marchează o adevărată revoluţie la nivelul agenţilor economici privaţi. Firmele cele mai puternice nu se mai limitează la investiţii interne de capital, ci trec, din ce în ce mai pronunţat, la investiţii peste graniţele naţionale. Consecinţa: un bun economic începe să fie, tot mai mult, rezultatul producţiei organizate concomitent în mai multe ţări. Acest nou fenomen se află la baza creşterii interdependenţelor la scară internaţională, dând un impuls hotărâtor mondializării activităţii economice.

Se poate vorbi, aşadar, despre diferite stadii ale mondializării economiei:

Primul stadiu este cel al mondializării prin comerţul exterior. El devine evident după prima revoluţie industrială şi durează până la începutul secolului XX. Ţinând seama de caracteristicile sale, acest stadiu poate fi denumit cel al economiei internaţionale. Este stadiul afirmării economiilor naţionale.

Naţionalismul economic şi suveranitatea naţională, pe de o parte, libera concurenţă, pe de altă parte, erau la ordinea zilei. În centrul politicii

8 Pentru aprofundarea studiului istoriei economiei mondiale, a se consulta lucrările:

Radu Vasile, „Economia mondială. Drumuri ale modernizării”, Bucureşti, Editura Albatros, 1987; Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, „Istoria economiei”, Bucureşti, Editura Economică, 1998

economice a statelor naţionale se află echilibrul balanţei lor comerciale. Thomas Mun (1571-1640), reprezentant al mercantilismului, scria: „Mijlocul normal pentru a ne spori bogăţia şi cantitatea de metal preţios este comerţul exterior, trebuind mereu să observăm regula de a vinde străinătăţii în fiecare an o valoare mai mare decât aceea pe care o folosim de peste graniţă” (s.n.)9.

Stadiul următor al mondializării se află sub semnul preponderenţei investiţiilor externe de capital în comparaţie cu comerţul internaţional. După primul război mondial, această tendinţă capătă accente tot mai pronunţate, aflându-se la originea transnaţionalizării vieţii economice. Firmele transnaţionale, prin activitatea lor, transgresează graniţele naţionale. Frontierele economice ajung să nu mai coincidă cu cele politice. Politica economică oficială are drept principal obiectiv echilibrarea balanţei de plăţi externe.

În prezent, pe fondul accenturării activităţii şi rolului firmelor transnaţionale, are loc o puternică integrare a activităţii economice la scară planetară. Apare tendinţa de globalizare a economiei, care înseamnă creşterea în proporţii fără precedent a interdependenţelor dintre agenţii economici, dintre economiile naţionale, generând implicaţii vaste şi, uneori, imprevizibile asupra principalelor pieţe internaţionale. Globalizarea economiei creează condiţii pentru ca ritmul afacerilor să crească ameţitor, dar şi pentru manifestarea din ce în ce mai amplă a „efectului de domino”10.

1.3 Conceptul de economie mondială

Nu există o unanimitate în ceea ce priveşte definirea economiei mondiale. Şi este firesc să fie aşa, mai ales atunci când fenomenul studiat este complex şi cunoaşte un ritm de schimbare tot mai rapid. În aceste

9 Thomas Mun: „England's treasure by foreign trade”, vezi G. Zane: „Elemente

pentru studiul economiei politice”, Institutul de Arte Grafice, Iaşi, 1938, p. 47 10 În literatura economică franceză se utilizează termenul de economie mondială,

iar în cea anglo-saxonă termenul de economie globală. Cele două expresii sunt identice? „Mondial” înseamnă acelaşi lucru cu „global”? Să ne imaginăm o hartă a lumii şi un glob terestru. Dacă privim harta, indiferent de scara la care a fost concepută, vom sesiza un „centru” şi, totodată, „margini”, adică nişte limite în spaţiu. Privind globul, vom avea alte percepţii de spaţiu. El este o sferă care, aşa cum a demonstrat Riemann, nu are început şi nici sfârşit. Globul sugerează ideea de mişcare fără limite, adică infinită.

condiţii, înclinăm către o definiţie simplă care să surprindă însă esenţialul, ceea ce este general valabil.

Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activităţi, când este implicată majoritatea agenţilor economici de pe glob.

Această definiţie necesită câteva precizări: Expresia „schimb reciproc de activităţi” nu trebuie înţeleasă în

sensul ei strict, redus la simple operaţiuni de vânzare-cumpărare. Pe lângă schimbul propriu-zis, ea presupune şi relaţii determinate de activităţi productive sau de servicii la scară naţională sau internaţională11. Economia mondială nu se reduce deci la sfera circulaţiei (a bunurilor economice, a capitalurilor etc.), ci cuprinde şi sferele producţiei materiale, cercetării ştiinţifice, consumului. De aceea, conceptul de economie mondială este expresia teoretică a unui complex de relaţii economice.

Agenţii economici sunt participanţii la desfăşurarea proceselor economice. Ei pot fi:

- rezidenţi, cei care desfăşoară o activitate de cel puţin un an pe un teritoriu naţional (firmele autohtone, instituţii guvernamentale sau ale administraţiei publice locale, filiale ale unor societăţi transnaţionale, reprezentanţe ale unor organizaţii economice internaţionale);

- nerezidenţi, cei care desfăşoară o activitate în afara ţării considerate, dar şi investitorii străini de portofoliu pe termen scurt.

Implicarea agenţilor economici în schimbul reciproc de activităţi la scară mondială a devenit semnificativă numai de la un anumit moment al dezvoltării istorice, atunci când capitalismul s-a extins pe întregul glob.

În prezent, cei mai importanţi agenţi economici sunt societăţile transnaţionale.

Trăsături generale

Economia mondială şi-a schimbat imaginea, în fiecare etapă a dezvoltării sale. Astăzi, dimensiunea schimbării apare uriaşă. Cu toate acestea pot fi distinse unele trăsături caracteristice pentru întreaga sa evoluţie de până acum.

Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, încă, economiile naţionale. Se poate afirma cu certitudine că, ani buni din secolul XXI, ele

11 De exemplu, în cadrul unei întreprinderi, are loc un schimb de activităţi

productive între secţii.

vor continua să formeze cadrul de mişcare a factorilor de producţie, al manifestării agenţilor economici, stimulând dezvoltarea lor. Influenţa pe care economiile naţionale o exercită asupra economiei mondiale este în raport cu nivelul lor de dezvoltare.

Economia mondială este expresia unui sistem de interdependenţe: dezvoltarea economiilor naţionale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii care, la rândul ei, generează interrelaţiile dintre economiile naţionale, interrelaţii aflate la baza unor subsisteme mondiale (comercial, valutar, financiar). Între aceste subsisteme există, de asemenea, o interdependenţă, cu implicaţii asupra agenţilor economici, asupra economiilor naţionale.

Economiei mondiale îi este proprie concurenţa între agenţi economici. Oriunde pe mapamond, concurenţa conduce la o „selecţie naturală” a agenţilor economici, în raport cu forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls progresului economic.

În cadrul economiei mondiale, în diferitele sale zone, se remarcă o alternare a fazelor de expansiune şi a celor de recesiune. Rezultanta pe termen lung este însă pozitivă, produsul brut mondial înregistrând o creştere. În consecinţă, zonele de prosperitate se extind, iar cele de sărăcie se restrâng. Cu toate acestea, cea mai importantă parte a populaţiei mondiale continuă să trăiască în sărăcie. Învingerea sărăciei reprezintă marea provocare a secolului XXI.

Economia mondială este eterogenă. Între diferitele sale zone se menţin decalaje, datorită dezvoltării inegale. Statele-naţiune diferă nu numai ca mărime şi potenţial economic, ci şi ca nivel de dezvoltare. Deosebiri există şi din punctul de vedere al sistemului economic. Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul capitalist. Se menţin însă şi câteva ţări cu sistem comunist. Aşa stând lucrurile, în ce măsură se poate vorbi despre existenţa unei entităţi numite „economie mondială”?

Ca şi în natură, în viaţa economică mondială se realizează „unitatea în diversitate”. Ce poate uni economii naţionale atât de deosebite? Răspunsul este următorul: faptul că rezultatele activităţii economice (produse, servicii) îmbracă forma de marfă, toate sau aproape toate fiind destinate schimbului de piaţă.

Interdependenţele economiei mondiale au drept cadru general de mişcare producţia şi circulaţia mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe piaţa mondială, toţi agenţii economici, fără excepţie, trebuie să se supună unor reguli comune, care sunt cele ale cererii şi ofertei, ale concurenţei, ale preţurilor internaţionale. Relaţiile de piaţă reprezintă liantul, numitorul comun, al unor elemente atât de eterogene.

Creşterea continuă şi semnificativă a investiţiilor externe de capital dă impuls considerabil relaţiilor de piaţă la scară mondială. În plus, prin transnaţionalizarea vieţii economice, aceste investiţii contribuie direct la mărirea gradului de integrare a economiei mondiale.

În concluzie, economia mondială, pe parcursul dezvoltării sale de la economia internaţională la cea globală, cunoaşte grade crescânde de integrare.

Echilibrul economiei mondiale

Fiind un fenomen caracteristic economiilor naţionale, tendinţa spre echilibru se manifestă în mod necesar şi la scară internaţională. În calitatea sa de “sistem”, economia mondială presupune o stare de echilibru, de stabilitate, fără de care n-ar putea supravieţui.

Această necesitate este cel mai uşor vizibilă pe piaţa mondială, unde echilibrul este rezultatul pe termen lung al oscilaţiilor pe care le înregistrează cererea şi oferta pentru diferite mărfuri. Starea de dezechilibru prelungită poate avea efecte negative, cum sunt: micşorarea veniturilor în devize obţinute din exporturi, acumularea de stocuri (în cazul căderii cererii), penurie de materii prime, de produse alimentare etc. (în cazul căderii ofertei) ş.a.m.d.

O stare de echilibru trebuie să existe între lichidităţile internaţionale, pe de o parte, şi suma preţurilor mărfurilor vândute pe piaţa internaţională, pe de altă parte. Nerespectarea condiţiei de echilibru poate atrage consecinţe negative, cum sunt frânarea comerţului internaţional – în cazul penuriei de lichidităţi, subminarea încrederii în moneda universală – în cazul excesului de lichidităţi etc.

Dar necesitatea echilibrului la scară internaţională nu se poate rezuma doar la sfera circulaţiei, ci priveşţte (nu în ultimul rând) domenii cum sunt producţia, repartiţia, consumul. Dezvoltarea echilibrată a economiei mondiale presupune o repartiţie a “sarcinilor” de producţie între economiile naţionale care să excludă specializarea îngustă, în producţii nerentabile, a unora dintre ţările lumii, lichidarea marilor decalaje economice internaţionale.

În concluzie: Echilibrul economiei mondiale are un caracter relativ. El se

manifestă ca o tendinţă pe termen lung, către o concordanţă între diferitele elemente componente ale sistemului, reprezentând o „stare ideală”.

Caracterul de tendinţă al echilibrului îşi găseşte explicaţia în permanenta interferenţă a unor factori cu acţiune contrară.

Echilibrul economic mondial are un caracter dinamic; trecerea continuă de la o stare de echilibru la alta conferă întregului sistem o relativă stabilitate.

Fiecare nouă stare de echilibru reprezintă o calitate superioară în raport cu cea precedentă.

1.4 Perspectivele economiei mondiale

Secolul XXI va modifica, în mare măsură, imaginea actuală a economiei mondiale, ca urmare a schimbărilor majore ce se vor produce atât în componentele sale fundamentale – statele-naţiune, organizaţiile intergraţioniste interstatale, societăţile transnaţionale, cât şi în raporturile dintre ele.

În măsura în care integrarea economică interstatală va lua amploare, tendinţa de regionalizare a economiei mondiale va deveni tot mai pregnantă. În aceste condiţii, importanţa instituţiilor supranaţionale, ca factori de decizie, va creşte.

O altă tendinţă semnificativă pentru evoluţia schimbului reciproc de activităţi va fi accentuarea globalizării. „Dereglementarea” vieţii economice, pe de-o parte, transnaţionalizarea crescândă, pe de altă parte, se vor afla la baza acestei evoluţii12. Dacă privim lucrurile prin prisma perspectivelor „globalizării”, se ridică cel puţin două întrebări: 1) În ce măsură va exista compatibilitate între globalizare şi regionalizare? 2) Dacă globalizarea poate avea vreo limită?

Încercând un răspuns la prima întrebare, se poate vorbi, mai degrabă, despre o contradicţie în termeni. În realitate, regionalizarea nu se dovedeşte a fi un obstacol în calea globalizării. Tendinţa de globalizare este, în primul rând, o consecinţă a transnaţionalizării vieţii economice. Or, societăţile transnaţionale au dovedit că pot transgresa nu numai frontierele statelor-naţiune, fie ele şi cele mai puternice, ci şi noile frontiere – cele ale organizaţiilor integraţioniste interstatale. Altfel spus, atâta timp cât regionalizarea nu împiedică transnaţionalizarea, ea nu se va constitui într-un „zid chinezesc” în calea globalizării.

În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, fapt este că globalizarea reprezintă un proces în plină evoluţie. Limitele sale sunt limitele integrării activităţii economice la scară planetară. Până unde se poate ajunge în această privinţă? Este, oare, posibilă o integrare care să conducă la un „sistem economic mondial unic şi coerent”? 12 În timp ce informatizarea totală a economiei va fi baza sa tehnică.

Un astfel de „sistem” ar putea rezulta, în cele din urmă, dintr-o posibilă conjugare a efectelor tendinţei de transnaţionalizare şi a celei de integrare interstatală care s-ar putea concretiza în apariţia unei supracorporaţii mondiale, şi respectiv, a unei „comunităţi globale” (Jean-François Revel).

Un sistem productiv mondial unic reprezintă o perspectivă foarte îndepărtată şi nebuloasă. Dacă un asemenea „sistem” va exista vreodată, în mod logic, el ar presupune un management mondial, o planificare la scară mondială, o formă adecvată de proprietate. Ar mai fi, oare, compatibil un sistem productiv mondială unic cu o societate capitalistă? Ar mai permite el concurenţa şi, dacă nu, care ar mai fi motorul progresului economic? În fine, care ar fi raţiunea unei globalizări împinse la extrem, ştiut fiind că, încă de pe acum efectele sunt contradictorii?

Chiar dacă trăim într-o perioadă când ritmul schimbării se accelerează, posibilitatea unor răspunsuri, bazate pe certitudini, la întrebări de genul celor de mai sus este de domeniul unui viitor mult îndepărtat. Oricum, fără să se lichideze marile decalaje de dezvoltare economică existente pe glob, nu se va pune problema unui sistem productiv unic pe mapamond.

Mult mai verosimilă pare însă o altă perspectivă: aceea a extinderii activităţii economice în spaţiul cosmic. Acest lucru va da un impuls fără precedent schimbului reciproc de activităţi, economiei globale.

Economia mondială nu va reprezenta punctul final al unui lung proces de dezvoltare a activităţii economice, de la un nivel inferior către unul superior. Dezvoltarea va continua. Mai mult, pe măsura perfecţionării factorilor de producţie, a revoluţionării mijloacelor de transport, a telecomunicaţiilor, se vor crea condiţiile materiale pentru un nou salt spre un stadiu superior al schimbului reciproc de activităţi.

Perspectiva actuală a folosirii spaţiului extraterestru în scopuri economice, a exploatării resurselor altor planete, va deveni o realitate palpabilă: economia va depăşi cadrul mondial, planetar, şi va deveni o economie la scară cosmică. Încă de pe acum se poate face afirmaţia că secolul XXI va marca începutul unei noi ere – aceea a economiei interplanetare, cosmice, eră care va cunoaşte, la rândul ei, diferite stadii de dezvoltare.

Un stadiu ar putea îmbrăca forma schimbului reciproc de activităţi între Pământ şi aşezările de pe Lună.

Un alt stadiu ar putea fi cel în care pe scena schimbului reciproc de activităţi la scară cosmică ar intra aşezările intraspaţiale permanente (primele fiind cele situate între Pământ şi Lună în aşa-numitele puncte Lagrange). Se vor crea, astfel, condiţii pentru o nouă mare diviziune a muncii. Ne putem imagina, de pildă, un transfer de industrii în spaţiul cosmic sub atracţia unor noi surse de energie, de materii prime şi a perspectivelor tehnologiilor spaţiale pe planul productivităţii şi al calităţii. Toate acestea ar permite planetei noastre să devină o uriaşă fermă agricolă.

Cât timp va trebui pentru parcurgerea unor asemenea etape? Nu se poate şti cu exactitate. Ceea ce reprezintă însă o certitudine este faptul că transformarea uriaşelor posibilităţi care stau la dispoziţia omenirii într-o realitate concretă va fi posibilă numai dacă se va înfăptui o revoluţie în gândire, în conştiinţa umană, care să conducă la victoria definitivă a spiritului de cooperare, de pace, asupra spiritului războiului, care mai domneşte încă.

Şansa noastră, a tuturor oamenilor, este credinţa în Dumnezeu. Aşa cum ne avertiza Malraux, „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!”

Ghidul studentului

A. Rezumatul capitolului 1

• Prima şi cea mai importantă premisă a formării economiei mondiale o constituie dominaţia proprietăţii private. Apariţia proprietăţii private este urmarea dezvoltării factorilor de producţie şi a creării plusprodusului. Proprietatea privată s-a dezvoltat, cunoscând diferite forme. Forma sa capitalistă se află la baza apariţiei şi dezvoltării economiei mondiale. Ea este aceea care a creat, în cele din urmă, motivaţii adecvate factorului muncă.

• Schimbul la mare distanţă şi apariţia pieţei mondiale reprezintă, de asemenea, premise ale economiei mondiale.

• Formarea economiilor naţionale, generalizarea revoluţiei industriale vor determina un avânt considerabil al factorilor de producţie şi apariţia, treptată, a unei noi diviziuni a muncii – cea internaţională.

• Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activităţi când este implicată majoritatea agenţilor economici de pe glob. Economia mondială nu se reduce la sfera circulaţiei, ci include şi sferele producţiei, cercetării ştiinţifice, consumului.

• Primul stadiu al economiei mondiale este cel al dominaţiei activităţilor de comerţ exterior.

• Cel de-al doilea stadiu al economiei mondiale este cel al preponderenţei investiţiilor externe de capital asupra comerţului internaţional.

• În prezent are loc accentuarea a două tendinţe: pe de o parte, tendinţa de integrare economică interstatatlă şi de regionalizare a economiei mondiale, pe de altă parte, tendinţa de globalizare a economiei, datorată, în principal, creşterii rolului firmelor transnaţionale. Aceste două tendinţe nu sunt incompatibile.

• Motorul dezvoltării economiei mondiale este concurenţa. Această dezvoltare nu este lipsită de dificultăţi; fazele de expansiune alternează cu cele de recesiune. Pe termen mai lung însă, produsul brut mondial are o tendinţă de creştere.

• Economia mondială este eterogenă. Între diferitele economii naţionale există decalaje de nivel de dezvoltare.

• Cu toate acestea, economia mondială are un caracter unitar. Relaţiile de piaţă reprezintă liantul unor elemente atât de deosebite.

• Pe parcursul dezvoltării sale, economia mondială cunoaşte grade crescânde de integrare.

B. Termeni-cheie:

• Proprietatea privată • Diviziunea muncii şi plusprodusul • Autonomia producătorilor • Producţia pentru schimb. Schimbul la mare distanţă • Prima revoluţie industrială şi diviziunea muncii la scară

internaţională • Conceptul de economie mondială

C. Probleme de discuţie

• Concordanţa dintre proprietatea comună şi economia de penurie. • Proprietatea privată şi motivaţia producătorului. • Cum a apărut piaţa mondială. • Interdependenţa dintre răspândirea capitalismului pe glob şi economia

mondială. • Dezvoltarea stadială a economiei mondiale. • Caracterul unitar al economiei mondiale.

Capitolul 2

SISTEMUL ECONOMIEI MONDIALE

2.1 Economiile naţionale 2.2 Organizaţiile economice interstatale 2.3 Societăţile transnaţionale 2.4 Diviziunea mondială a muncii 2.5 Relaţiile economice internaţionale 2.6 Ordinea economică mondială

Economia mondială reprezintă un sistem alcătuit din componente fundamentale – economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice interstatale şi din elemente derivate, de conexiune – diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice internaţionale şi piaţa mondială. Determinate de primele, acestea din urmă, la rândul lor, le influenţează dezvoltarea.

2.1 Economiile naţionale

Economia naţională nu reprezintă o trăsătură comună tuturor sistemelor economice şi sociale pe care le-a cunoscut omenirea; ea a devenit caracteristică pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, când s-a conturat procesul de formare a naţiunilor şi statelor centralizate. În acea epocă, burghezia a luptat din necesităţi de ordin economic, mai ales, pentru eliminarea fărâmiţării economice şi politice specifice Evului Mediu. Ca urmare, revoluţiile burgheze au declanşat un proces cu efecte centripete.

Un moment esenţial, decisiv, pentru procesul de constituire a economiilor naţionale reprezintă formarea pieţei interne, naţionale, fenomen determinat de factori economici (dezvoltarea factorilor de producţie, a diviziunii muncii, a producţiei pentru schimb), cât şi de factori politici (revoluţia burgheză, formarea statelor centralizate).

Economia naţională este o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi între membrii unei comunităţi umane, pe ansamblul teritoriului unui stat naţional.

Rolul naţiunii

Definiţia de mai sus necesită unele precizări. Dintre toate formele de comunitate umană, numai naţiunea a fost

aceea care a putut contribui la apariţia acestor forme superioare de organizare, care sunt economiile naţionale. Determinată mai ales de cauze de ordin economic, naţiunea constituie, prin caracteristicile ei intrinsece, un factor primordial de progres economic şi social. Ea sporeşte considerabil rolul populaţiei ca factor de creştere economică.

Influenţa populaţiei asupra economiei naţionale este dublă: pe de o parte, ea furnizează cel mai important factor de producţie, pe de altă parte, în totalitatea ei, populaţia contribuie, prin cererea sa de consum, la dezvoltarea pieţei interne.

Rolul activ al populaţiei este amplificat de măsura în care ea este ocupată în ramurile economiei naţionale legate de progresul tehnic, unde productivitatea muncii este cea mai ridicată.

De regulă, economia naţională apare şi se dezvoltă pe baza activităţii conjugate a unei naţiuni şi a unui număr de naţionalităţi conlocuitoare. Se cunosc însă cazuri când mai multe naţiuni desfăşoară o activitate economică comună în cadrul unor state federative. Şi în aceste situaţii, datorită caracterului comun al activităţii economice, a existenţei unei pieţe interne unice, economia are un caracter unitar1.

În ceea ce priveşte teritoriul naţional pe care are loc schimbul reciproc de activităţi, el reprezintă spaţiul, delimitat prin frontiere, asupra căruia se exercită suveranitatea statului naţional. Ca element al economiei naţionale, teritoriul naţional intră în categoria mijloacelor de muncă generale, în lipsa cărora activitatea economică, practic, nu se poate desfăşura. Infrastructura (căi de transport, de comunicaţii etc.) se dezvoltă în strânsă legătură cu caracteristicile teritoriului naţional şi cu necesităţile economice şi sociale ale epocii.

În fine, şi nu în ultimul rând, entitatea care este economia naţională presupune existenţa unui aparat de producţie (a „sistemului osos, muscular şi vascular al producţiei”) care va fi o parte componentă a avuţiei naţionale.

La toate acestea se adaugă un sistem de instituţii, corespunzător unui anumit tip de societate.

Structuri macroeconomice Ramuri

Privită prin prisma structurii sale, economia naţională reprezintă totalitatea ramurilor de activitate economică existente la un moment dat, considerate în strânsa lor interdependenţă. Elementul de legătură dintre ramuri îl constituie piaţa naţională.

Prin ramură a economiei naţionale se înţelege ansamblul de activităţi organizate într-un mod specific şi desfăşurate în scopul producerii

1 Cazul Elveţiei, de pildă.

aceleiaşi categorii de produse sau al furnizării aceleiaşi categorii de servicii2.

Dezvoltarea factorilor de producţie oferă posibilitatea materială a apariţiei unor noi ramuri. La rândul ei, diviziunea muncii transformă această posibilitate în realitate.

Sectoare

O economie naţională poate fi structurală nu numai pe „ramuri”, ci şi pe „sectoare”, care sunt compartimente mai cuprinzătoare: sectorul primar (agricultura, silvicultura, industria extractivă), sectorul secundar (ramurile industriei prelucrătoare, construcţiile), sectorul terţiar (serviciile). În ultimul timp, în ţările dezvoltate industrial se conturează un al patrulea sector – cel al cercetării ştiinţifice.

A treia revoluţie industrială reprezintă un nou moment de referinţă în evoluţia structurii economiilor naţionale. Alături de domenii clasice de activitate (textile, siderurgia, extracţia de cărbune etc.), apar altele noi (electronica, autonomia, informatica etc.). Ca o consecinţă a tendinţei generale de adâncire a specializării în producţie, numărul subramurilor sporeşte simţitor. În fine, într-o serie de ţări dezvoltate creşte ponderea sectorului terţiar în detrimentul celui primar. Structura economiilor naţionale cunoaşte, aşadar, un proces evolutiv, de la simplu la complex.

O adevărată revoluţie caracterizează sectorul serviciilor. El a ajuns să fie dominant în economiile multor ţări occidentale şi nu numai. Acest sector include „industrii” pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor, începând cu agenţii de voiaj, lanţuri hoteliere, de magazine şi restaurante şi terminând cu telecomunicaţiile, serviciile bancare şi de asigurare, asistenţa juridică. Totul computerizat. În acelaşi timp, atât producţia industrială, cât şi cea agricolă, presupun activităţi de servicii proprii, cu o valoare adăugată tot mai mare.

Structura unei economii naţionale se formează în timp, în raport cu o serie de condiţii interne, specifice fiecărei ţări. Totodată, un rol în această

2 După unii autori, ramura grupează toate întreprinderile care produc acelaşi

produs sau oferă acelaşi serviciu. Dar, în condiţiile revoluţiei ştiinţifico-tehnice, marile întreprinderi îşi diversifică activitatea, majoritatea activând, simultan, în mai multe ramuri.

privinţă revine şi factorilor externi; atunci, însă, când influenţa lor devine excesivă, se poate ajunge la structuri economice deformate, neconforme cu interesul naţional.

2.2 Organizaţiile economice interstatale

Una dintre trăsăturile noi, definitorii, ale economiei mondiale postbelice este proliferarea organizaţiilor economice internaţionale; într-un timp relativ scurt, numărul lor a crescut neînchipuit de repede. Mai mult încă, ele joacă un rol din ce în ce mai important.

În condiţiile celei de-a treia revoluţii industriale, diviziunea mondială a muncii cunoaşte o nouă dezvoltare, atât în lărgime, cât şi în adâncime; apar noi tendinţe de specializare şi de aici, noi complementarităţi ale economiilor naţionale. Cooperarea, şi nu izolarea, a devenit, astfel, o constantă a dezvoltării statelor lumii, de la cele mai mici până la cele mai mari, indiferent dacă sunt sărace sau bogate.

Vecinătatea statelor independente şi suverane facilitează efortul de cooperare. Graniţele comune, apropierea, reprezintă un factor important, dar nu şi suficient; mai este nevoie să existe interese economice şi politice convergente. Acolo unde aceste premise au fost întrunite, cooperarea a găsit teren prielnic3. dar, într-o economie modernă, interdependenţele nu se opresc la nivel subregional, ci se manifestă şi pe plan regional (continental) şi interregional.

Cu cât numărul statelor participante la acţiuni de cooperare creşte, cu cât amploarea acestor acţiuni devine mai mare, se conturează necesitatea unei concertări într-un cadru organizatorico-juridic permanent. La început mai ezitant, apoi din ce în ce mai hotărât, se trece la instituţionalizarea cooperării, indiferent de nivelul la care se desfăşoară. Apar organizaţii economice interstatale.

Tipuri şi forme ale organizaţiilor economice interstatale

Fapt este că organizaţiile economice interstatale au luat fiinţă ca o încercare de răspuns la diferitele probleme cu care statele lumii sunt

3 Tratatul româno-ucrainean (1997) prevede înfiinţarea unor „euroregiuni”, la

frontieră, în scopul dezvoltării cooperării

confruntate. Întâi au apărut problemele şi apoi aceste noi entităţi şi nu invers. Organizaţiile economice subregionale, regionale sau interregionale au fost create ca urmare a preocupărilor comune ale unui anumit grup de state. Atunci când statele lumii au început să fie confruntate cu probleme globale, de interes general, a căror rezolvare impunea cooperarea întregii comunităţi internaţionale (pacea, securitatea, subdezvoltarea, circulaţia monetară, echilibrul ecologic etc.), au fost înfiinţate organizaţii interstatale cu vocaţie universală. Unele dintre aceste organizaţii sunt specializate, concentrându-şi eforturile asupra unui domeniu4.

Un alt tip de organizaţii economice interstatale este cel integraţionist. După François Perroux, un astfel de tip de integrare „uneşte elemente pentru a forma un tot”. Totodată, „el măreşte coeziunea unui întreg deja existent”.

Două sunt premisele integrării economice interstatale: un nivel de dezvoltare apropiat al ţărilor candidate şi voinţa politică a acestora, liber exprimată.

Există grade diferite de integrare interstatală: Zona de liber schimb, caracterizată prin abolirea obstacolelor

tarifare şi netarifare (îndeosebi a restricţiilor cantitative), între statele membre, care îşi păstrează însă libertatea de acţiune în relaţiile cu terţii (cei din afara zonei).

Uniunea vamală, faţă de zona de liber schimb, aduce în plus adoptarea unui tarif vamal comun al statelor membre în relaţiile cu statele nemembre.

Piaţa comună reprezintă o uniune vamală completă, prin introducerea liberei circulaţii a factorilor de producţie.

Uniunea economică constituie, până în prezent, stadiul cel mai avansat de integrare interstatală. Faţă de caracteristicile Pieţei Comune, ea presupune armonizarea politicilor economice (fiscale, monetare etc.) şi sociale. Moneda unică este, de asemenea, o ţintă specifică pentru această formă de integrare.

4 Este vorba despre organizaţii specializate, autonome din cadrul sistemului

Naţiunilor Unite.

Integrarea interstatală conduce la lărgirea considerabilă a pieţei şi deci la stimularea concurenţei, obţinerea de economii de scară, stimularea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare etc.

Integrarea interstatală generează un mecanism capabil să permită agenţilor economici performanţe superioare faţă de cele obţinute anterior înfiinţării organizaţiei. Cu alte cuvinte, o organizaţie interstatală integraţionistă trebuie să aibă un efect multiplicator. Dar un astfel de rezultat nu poate fi realizat dacă părţile candidate la integrare se află la diferite niveluri de dezvoltare, dacă între ele există mari decalaje economice.

Indiferent de tipul sau de forma organizaţiilor economice interstatale, esenţiale este ca ele să nu se transforme în grupări închise, care să promoveze discriminarea în relaţiile economice internaţionale.

2.3 Societăţile transnaţionale (STN)

În economia mondială contemporană, societăţile transnaţionale au devenit principalii agenţi economici.

O STN este o firmă care şi-a extins activitatea economico-financiară dincolo de graniţele ţării de origine. Ea alcătuieşte un vast ansamblu la scară internaţională, format dintr-o societate principală – firma mamă şi un număr de filiale, adică de firme dependente faţă societatea principală, implementate în diferite ţări.

STN există în toate sectoarele economice – industrie, agricultură, bănci, asigurări, publicitate, turism etc. Ele s-au afirmat, în primul rând, în ţările dezvoltate cu economie de piaţă, multe ajungând să aibă o forţă economică mai mare decât a unui stat-naţiune. În ultimul deceniu s-a produs o emergenţă a STN originare din ţările în dezvoltare relativ avansate. Astăzi, STN influenţează direct evoluţia economiei mondiale. La baza apariţiei lor se află investiţiile directe externe de capital.

În literatura de specialitate, când se abordează problematica mişcării internaţionale a capitalului, circulă, în paralel, doi termeni: cel de „multinaţional” şi cel de „transnaţional”.

Primul scoate în evidenţă, mai degrabă, latura cantitativă a fenomenului: în câte ţări îşi investeşte capitalul una şi aceeaşi firmă. El este însă ambiguu, putând induce ideea că o firmă ar aparţine mai multor naţiuni.

Cel de-al doilea termen reflectă mai fidel trăsăturile fenomenului în discuţie. Pe de o parte, el îl presupune pe primul. Apoi, el exprimă mai clar ideea că o firmă, ajunsă în stadiul de expansiune (swarming, essaimage), reprezintă o prelungire extrateritorială a naţiunii ei de origine. În fine, în condiţiile globalizării economiei, ideea de transgresare a frontierelor naţionale, de apariţie a întreprinderii globale, este mai bine servită de termenul „transnaţional”. Trebuie reţinut şi faptul că, încă din 1964, acest termen a fost adoptat şi de ONU. Fenomenul transnaţionalizării vieţii economice este pe larg analizat în Capitolul 5.

2.4 Diviziunea mondială a muncii

De la început trebuie menţionat că acest fenomen nu are un caracter de sine stătător, independent de dezvoltarea economiilor naţionale, a agenţilor economici, că el nu se află situat undeva deasupra acestora. Despre o diviziune a muncii pe plan mondial se poate vorbi numai în măsura în care se conturează un anumit potenţial de producţie, anumite structuri ale economiilor naţionale şi, pe baza lor, specializarea internaţională.

Diviziunea mondială a muncii reprezintă expresia sintetică a tendinţelor de specializare a agenţilor economici în vederea participării la circuitul economic mondial.

Specializarea internaţională, spre deosebire de cea pe plan intern, are drept scop adaptarea potenţialului propriu, dintr-un domeniu sau altul, la caracteristicile cererii de pe piaţa mondială. Ea este determinată de diferiţi factori.

Specializarea internaţională în diverse „producţii primare” (cafea, ceai, citrice, minereuri etc.) depinde, înainte de toate, de existenţa unor condiţii naturale favorabile. Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare cunosc o astfel de specializare.

Specializarea internaţională în domeniul producţiei manufacturiere depinde, mai ales, de factori tehnico-economici şi sociali: nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, calificarea forţei de muncă, disponibilităţile de capital, tradiţiile industriale etc.

Specializarea unei ţări în vederea exportului nu se face la voia întâmplării sau după bunul plac al unor guvernanţi. Trebuie să se ţină seama de avantajul absolut pe care o ţară îl deţine în raport cu alta

(Adam Smith). Dacă nu există un asemenea avantaj, atunci decizia de specializare internaţională se poate baza pe avantajul comparativ (David Ricardo). În virtutea teoriei ricardiene, o ţară se poate specializa în domeniul în care deţine cel mai mare avantaj sau cel mai mic dezavantaj.

Deşi contestată, în special datorită numeroaselor abstracţii pe care le face, teoria lui Ricardo a preocupat tot timpul pe economiştii care i-au succedat. În epoca noastră, E. Hecksher, B. Ohlin şi P. Samuelson, au deplasat optica de abordare spre analiza cauzelor „diferenţei de costuri relative”, diferenţă determinată de dotarea inegală a ţărilor cu factori de producţie. După teorema H.O.S., într-o economie deschisă, fiecare ţară dispune de un avantaj comparativ, având deci interesul să se specializeze în producţia unor bunuri a căror fabricare necesită relativ mai mulţi factori dintre cei cu care este dotată relativ bine. Mai recent, P. Krugman, profesor la Massachussetts Institute of Tehnology, a lansat ideea posibilităţii creării avantajelor comparative de către acele ţări care reuşesc să folosească o înaltă tehnologie. El opune avantajul comparativ creat celui dat de condiţiile naturale. Fără a intra în detalii, să reţinem că ştiinţa economică oferă factorilor de decizie puncte de sprijin suficiente pentru a-şi fundamenta politica de specializare internaţională.

Care este raţiunea specializării internaţionale?

Ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic, care au un nivel de productivitate egal sau superior mediei mondiale, specializarea internaţională le permite ca, prin vânzarea unor mărfuri cerute pe piaţa externă, să-şi valorifice superior potenţialul de producţie din anumite domenii. Alte ţări, îndeosebi cele în dezvoltare, îşi îndreaptă privirile către piaţa mondială în speranţa obţinerii, prin export, a mijloacelor valutare necesare finanţării importurilor de produse deficitare pe plan intern.

Din punct de vedere istoric, diviziunea mondială a muncii, apărută ca urmare a trecerii la marea industrie mecanizată, s-a caracterizat prin mai multe tipuri de specializare internaţională: la început a fost o specializare intersectorială (industrie-agricultură); a apărut apoi o specializare interramură (industrie-industrie, agricultură-agricultură), pentru ca în prezent, sub impulsul revoluţiei ştiinţifico-tehnice, să asistăm la

afirmarea unui nou tip de specializare – cel intraramură, pe subramuri economice (electronică-electronică, chimie-chimie, cereale-cereale, zootehnie-zootehnie etc.).

Modelul actual al diviziunii mondiale a muncii a devenit foarte eterogen. La baza „scării” ţărilor lumii se află cele slab dezvoltate, a căror specializare internaţională este unilaterală. Urmează apoi ţările în dezvoltare relativ avansate, unde specializarea internaţională tinde să devină mai largă: alături de produse primare pot fi întâlnite şi produse manufacturate, iar în unele cazuri, numai produse manufacturate. În fine, în partea superioară se situează grupul ţărilor dezvoltate, caracterizate prin specializare internaţională de înaltă eficienţă; ea priveşte domenii de „vârf” ale industriei, dar şi ramuri de mare productivitate ale agriculturii (cereale, zootehnie) şi ale serviciilor. Există, aşadar, grade diferite de specializare internaţională.

În timp, ţările dezvoltate cu economie de piaţă şi-au schimbat de mai multe ori specializarea; nu acelaşi lucru se poate spune despre tinerele state independente, care, în majoritatea lor, au păstrat aceeaşi specializare îngustă, iniţială.

În cazul ţărilor dezvoltate, specializarea internaţională este rezultatul unor decizii cu caracter conştient, dar care nu aparţin în primul rând statului, ci îndeosebi marilor firme private aflate sub imperiul forţelor pieţei.

2.5 Relaţiile economice internaţionale

Diviziunea mondială a muncii, specializarea internaţională în producţie, au creat necesitatea stabilirii unor raporturi economice între statele-naţiune, între agenţii economici.

Relaţiile economice internaţionale reprezintă legăturile dintre economiile naţionale, dintre agenţii economici de pe glob, legături care se formează în virtutea diviziunii mondiale a muncii.

Aceste relaţii se desfăşoară într-un cadru economico-juridic determinat. Existenţa şi dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale presupun intervenţia activă a statului, intervenţie care se concretizează în încheierea de acorduri comerciale, de cooperare, în înfiinţarea unor reprezentanţe oficiale peste graniţă etc. Alături de statul-naţiune, marile

firme transnaţionale, organizaţiile economice interstatale, joacă un rol din ce în ce mai important în promovarea acestor relaţii.

Multilateralismul

Una dintre trăsăturile noi ale relaţiilor economice internaţionale postbelice, cu largi implicaţii, o constituie dezvoltarea multilateralismului – ansamblul de raporturi simultane şi coordonate, la scară subregională, regională sau mondială, între statele independente.

Pe plan economic, necesitatea relaţiilor multilaterale este determinată de accentuarea, în proporţii fără precedent, a interdependenţelor între economiile naţionale ca urmare a adâncirii tendinţelor de specializare internaţională, sub influenţa revoluţiei ştiinţifico-tehnice.

Multilateralizarea relaţiilor economice internaţionale decurge, totodată, din necesitatea rezolvării problemelor globale cu care este confruntată omenirea. Probleme la scară planetară cum sunt cea valutară, a datoriilor externe, alimentară, a mediului ambiant, dar, mai ales, subdezvoltarea, incumbă soluţii globale, a căror transpunere în practică presupune angajarea şi conlucrarea tuturor statelor lumii, coordonarea eforturilor în vederea unei acţiuni eficiente.

Faţă de relaţiile internaţionale bilaterale clasice, multilateralismul oferă, în principiu, noi posibilităţi de conlucrare reciproc avantajoase, introduce mai multă stabilitate în relaţiile interstatale şi, mai ales, reduce considerabil riscul confruntărilor.

Care sunt raporturile dintre multilateralism şi bilateralism, sunt ele fenomene antagonice sau, dimpotrivă, se condiţionează reciproc?

Practica de până acum a relaţiilor economice internaţionale arată că răspunsul la această întrebare depinde de măsura în care în relaţiile dintre state se respectă principiile dreptului internaţional. Dacă este bazat pe cooperare, în adevăratul sens al cuvântului, multilateralismul conduce la egalitatea de tratament a partenerilor, oferă şanse egale de dezvoltare fiecărui stat. Aşa stând lucrurile, el nu poate să însemne pierderea drepturilor fiecărui stat de a subscrie la relaţii bilaterale. De altfel, acestea din urmă constituie fundamentul dezvoltării unor relaţii multilaterale; într-adevăr, stadiul multilateralismului presupune existenţa prealabilă a unui

climat de încredere reciprocă în relaţiile bilaterale. Se poate vorbi, deci, despre o compatibilitate între multilateralism şi bilateralism, despre o interdependenţă profitabilă pentru toate statele lumii, atâta timp cât principiile dreptului internaţional sunt respectate cu stricteţe.

Existenţa relaţiilor economice internaţionale face posibilă dezvoltarea fluxurilor economice internaţionale.

Prin flux internaţional se înţelege mişcarea unor valori materiale, băneşti sau spirituale, de la o ţară la alta. Fluxurile pot îmbrăca forme diferite: de produse, de servicii (inclusiv cele turistice), de capitaluri, de forţă de muncă, de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice etc.

Fluxurile economice internaţionale au o tendinţă de diversificare, ceea ce face ca, din punctul de vedere al conţinutului, să fie eterogene. Fluxul internaţional de produse, de exemplu, poate lua forma exporturilor de maşini şi utilaje, de materii prime, de produse alimentare etc., fiecare prezentând particularităţi în ceea ce priveşte evoluţia cererii şi a ofertei, formarea preţurilor ş.a.

Iniţial, în condiţiile formării economiei mondiale, principalul flux internaţional a fost cel de mărfuri sau comerţul mondial. Mai târziu, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a puternicei dezvoltări a factorilor de producţie, într-o serie de ţări se produc transformări radicale; au loc apariţia şi dezvoltarea unui flux nou – investiţiile internaţionale, care devine primordial în raport cu fluxul internaţional de mărfuri. După cel de-al doilea război mondial, în strânsă legătură cu revoluţia ştiinţifico-tehnică, cu implicaţiile acesteia asupra structurii economiilor naţionale, se formează noi fluxuri. Apariţia unui flux nou n-a însemnat dispariţia celor anterioare; între fluxurile economice caracteristice unei anumite perioade există legături.

Fluxurile economice internaţionale se află la baza formării diferitelor segmente ale pieţei mondiale.

Piaţa mondială

Piaţa mondială nu este o noţiune geografică, ci una economică. Ea reprezintă ansamblul tranzacţiilor care au loc între agenţii economici de pe întregul glob.

Piaţa mondială este eterogenă, fiind alcătuită din segmente specifice tranzacţiilor cu diferite categorii de bunuri sau servicii. În practică,

există o piaţă mondială a petrolului, a mobilei, a autoturismelor, a obiectelor de artă, a asigurărilor etc.

Pe aceste pieţe preţurile se formează în funcţie de o serie de factori specifici-economici, sociali sau chiar politici, care influenţează oferta şi cererea pentru produsele respective.

Între diferitele segmente ale pieţei mondiale există o condiţionare reciprocă. O creştere a cererii mondiale de automobile, de exemplu, face să crească şi cererea de petrol (benzină) şi deci preţul acestui produs. După cum ieftinirea benzinei poate fi factor de sporire a cererii de automobile.

2.6 Ordinea economică mondială

Sistemul economiei mondiale se caracterizează printr-o anumită organizare lăuntrică, generată de structuri, mecanisme şi raporturi între actorii săi principali, organizare care conduce la existenţa unei anumite ordini mondiale. Astfel, ordinea mondială ar putea fi definită drept: „starea calitativă a economiei mondiale într-o perioadă istorică” (S. Dumitrescu, 1998).

În planul economiei mondiale, noţiunea de ordine poate fi apropiată de cea de echilibru, dar în timp ce prima se raportează la existenţa unui sistem (configurat de subiecţii săi şi relaţiile dintre ei), cea de-a doua are în vedere cu deosebire pieţele.

Pornind de la comparaţia dintre ordine şi echilibru, ne putem pune o altă întrebare generală: al cui rezultat este ordinea în plan mondial, al acţiunii forţelor pieţei sau al acţiunii conştiente a unor subiecţi ai economiei mondiale?

Dacă avem în vedere diferitele subisteme ale economiei mondiale, putem afirma că unele echilibre, la nivelul unor pieţe componente (ca de pildă pieţele internaţionale ale unor mărfuri sau servicii) se datorează în bună parte forţelor pieţei. Dar şi la nivelul pieţelor mondiale (înţelese ca ansamblul acţiunilor agenţilor economici individuali şi ale firmelor), în decursul perioadei de după cel de-al doilea război mondial s-a acţionat în direcţia corectării sau chiar deformării acţiunii mecanismelor de piaţă, de către unii dintre „creatorii de ordine economică mondială”, precum marile state, societăţile transnaţionale, grupările de state, organizaţiile economice internaţionale, multilaterale sau regionale. Exemplele de acest gen sunt numeroase. În sfera comerţului internaţional, de pildă, echilibrele pieţelor internaţionale ale anumitor produse de bază sau chiar ale unor produse finite (textilele) au fost determinate prin acorduri interguvernamentale

încheiate între statele producătoare şi statele consumatoare, potrivit unor reguli convenite între ele.

Dacă vom considera că aceste echilibre contribuie şi ele la realizarea, la un moment istoric dat, a unei anumite stări calitative a economiei mondiale (vezi una dintre definiţiile ulterioare) atunci nu poate fi negat faptul că şi acţiunea forţelor pieţei are rolul său în realizarea ordinii. Mai mult chiar, fenomenele de extindere a dereglementării şi liberalizării fluxurilor economice internaţionale, care au generat accelerarea procesului de globalizare nu doar a pieţelor, ci şi a sistemelor de producţie în anii '90, încurajează ideea că forţele pieţei, mânuite însă de anumiţi agenţi economici (societăţile transnaţionale globale) tind să dobândească un rol mai mare în configurarea structurilor de organizare şi a raporturilor de forţe pe plan mondial.

Totuşi, potrivit lui F. Perroux, în studiul economiei mondiale teoria echilibrului de tip Walras-Pareto (potrivit căruia schimburile se realizează în condiţiile existenţei unei concurenţe pure şi perfecte) nu se poate aplica, ca explicaţie a echilibrelor de ansamblu, deoarece:

- agenţii economici (statele, în primul rând), sunt inegali ca mărime şi ca putere de influenţă pe piaţă, iar

- agenţii economici nu au sisteme de referinţă independente unii faţă de alţii.

Studiile clasice privind ordinea economică mondială pornesc de la două premise:

a) existenţa unui sistem economic mondial; b) principalii actori creatori de ordine economică mondială sunt

statele naţionale. Din anii '90 această perspectivă este nuanţată şi apar numeroase

studii care aduc argumente privind rolul tot mai important, cel puţin la fel de important ca acela al statelor naţionale, al altor actori ai economiei mondiale, cum ar fi: societăţile transnaţionale şi organizaţiile internaţionale (inclusiv cele de integrare economică).

Toate aceste aspecte vor fi detaliate într-un capitol distinct al manualului.

Ghidul studentului

A. Rezumatul capitolului 2

- Economia mondială reprezintă un sistem alcătuit din componente fundamentale (economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice integraţioniste interstatale) şi din

elemente derivate, de conexiune (diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice internaţionale şi piaţa mondială).

- Apariţia economiilor naţionale are la bază factori economici (dezvoltarea factorilor de producţie, formarea pieţei interne) şi factori politici (revoluţiile burgheze, formarea naţiunii şi a statelor-naţiune).

- De la o perioadă la alta, structura economiilor naţionale se modifică. Creşte importanţa sectorului terţiar şi a celui de cercetare ştiinţifică.

- Perspectivele economiilor naţionale sunt diferite în regiuni dezvoltate, în comparaţie cu cele în dezvoltare, pe plan mondial.

- Principalii indicatori de evaluare a performanţelor economiilor naţionale sunt produsul intern brut (PIB) şi produsul naţional brut (PNB). PNUD a elaborat şi un indice al dezvoltării umane.

- Integrarea economică interstatală creează un efect multiplicator pentru economiile statelor membre.

- Societăţile transnaţionale au devenit cei mai importanţi agenţi economici de pe glob.

- Specializarea internaţională are loc în funcţie de avantajul absolut şi de cel comparativ al unei economii naţionale în raport cu restul lumii. Există mai multe tipuri de specializare internaţională: intersectorială, interramură, intraramură.

- Relaţiile economice internaţionale sunt bilaterale sau multilaterale. Aceste două forme ale r.e.i. se condiţionează reciproc.

- Piaţa mondială nu este o noţiune geografică, ci una economică. Ea reprezintă ansamblul tranzacţiilor dintre agenţii economici de pe întregul glob. Piaţa mondială este alcătuită din segmente specifice tranzacţiilor cu diferite categorii de bunuri sau servicii.

- Ordinea economică mondială este determinată de forţe existente pe plan mondial, într-o anumită perioadă. În accepţiunea sa largă, ea caracterizează starea calitativă a economiei mondiale.

B. Termeni-cheie:

• Economiile naţionale • Organizaţiile economice interstatale • Societăţile transnaţionale • Diviziunea mondială a muncii. Specializarea internaţională • Relaţiile şi fluxurile economice internaţionale • Piaţa mondială • Ordinea economică mondială

C. Probleme de discuţie

• Rolul istoric al formării naţiunii. • Care este raţiunea specializării internaţionale? • Rolul factorilor interni şi al celor externi în formarea structurii economiilor

naţionale.

D. Bibliografie selectivă pentru primele două capitole ale manualului

1. DRUCKER, P., The Changed World Economy, Economic Impact, nr. 4/1996

2. DÉFARGES, P. M., La mondialisation: vers la fin des frontières, Paris, Dunod, 1994

3. EPPERSON, R., Noua ordine mondială, Bucureşti, Editura Alma, 1997 4. FLOUZAT, D., Economie contemporaine, Paris, PUF, 1991 5. GIARINI, O., STAHEL, W. R., Limitele certitudinii, Bucureşti, Edimpress-

Camaro, 1996 6. KEBABDJIAN, G., L'économie mondiale, Paris, Seuil, 1994 7. KING, A., SCHNEIDER, B., Prima revoluţie globală, Bucureşti, Editura

Tehnică, 1993 8. MAYNARD, H. B. jr., MEHRTENS, S. E., Al patrulea val, Bucureşti,

Editura Antet, 1997 9. ROSTOW, W. W., The Stages of Economic Growth, Cambridge Univ.

Press, 1958 10. SIROËN, J. M., L'économie mondiale, Paris, Armand Colin, 1994 11. WALLERSTEIN, I., Sistemul mondial modern, Bucureşti, Editura

Meridiane, 1992

Capitolul 3

REPERE METODOLOGICE PENTRU STUDIUL ECONOMIILOR NAŢIONALE

3.1 Statele naţionale - suportul economiilor naţionale

3.2 Economiile naţionale – repere pentru o analiză multidimensională

3.3 Tipuri de interdependenţe dintre economiile naţionale

Economiile naţionale reprezintă, încă, una dintre cele mai importante categorii de actori din economia mondială., atât sub aspectul funcţionării lor ca entităţi, cât şi sub aspectul interacţiunilor dintre ele sau cu ceilalţi actori.

În consecinţă, studierea lor reprezintă una dintre temele de cercetare fundamentale ale economiei mondiale. Pornind de la această constatare, am considerat necesar să prezentăm în acest capitol reperele medodologice de analiză ale oricărei economii naţionale, pe baza cărora pot fi evidenţiate caracteristicile majore ale lor, cele care definesc specificitatea fiecăruia, ca sistem economic unic, dar şi prin comparaţie cu altele. Am considerat ca definitorii următoarele dimensiuni: potenţialul economic, nivelul de dezvoltare, mecanismul economic, deschiderea externă, politicile economice, stabilitatea economică şi socială.

3.1 Statele naţiune - suportul economiilor naţionale

Suportul existenţei economiilor naţionale îl constituie statul, deci vom clarifica pentru început anumite aspecte privind statul modern.

Statele moderne se definesc prin două trăsături: existenţa unei entităţi teritoriale distincte, delimitate prin graniţe naţionale şi exercitarea unei puteri politice dominante pe acel teritoriu, putere devenită legitimă în urma unor alegeri democratice.

Crearea statelor moderne este marcată de două momente importante:

a) constituirea lor ca entităţi distincte, având teritorii delimitate în baza unor acorduri internaţionale, încheiate în urma Păcii de la Westfalia (1648); începând cu acest moment statului i se recunoaşte legitimitatea de a fi singura autoritate de guvernare pe acel teritoriu, calitate denumită “suveranitate”.

b) desăvârşirea şi consolidarea lor, în urma revoluţiilor burgheze, revoluţii care conduc la apariţia a două trăsături specifice ale statelor moderne: centralizarea politică şi unificarea pieţei interne.

Statul modern a mai fost denumit şi statul-naţiune, deoarece emergenţa sa se asociază cu naşterea naţiunilor. Conceptul de “naţiune” nu este un substitut pentru cel de popor, ci este un concept distinct, care desemnează: “un grup de oameni care îşi recunosc o identitate comună” (Liberalismul, 2000). Astfel, o naţiune poate fi omogenă, fiind constituită preponderent dintr-un popor (România), poate fi constituită din comunităţi etnice distincte (Elveţia) sau dintr-un amalgam de popoare (S.U.A.).

Potrivit politologilor, statul modern reprezintă cea mai evoluată formă a ideii de comunitate politică autoguvernantă şi suverană.

Statul astăzi

Ce se înţelege în fapt prin stat, dincolo de definiţia menţionată mai sus? În noţiunea de stat sunt înglobate mai multe elemente, care reprezintă structuri şi instituţii, abilitate, în limite bine stabilite prin legile fundamentale (Constituţia, în primul rând), să ia decizii privind organizarea întregii vieţi politice, economice şi sociale într-o perioadă istorică dată, într-un teritoriu delimitat şi în numele unei naţiuni.

Statul naţiune de astăzi poate fi caracterizat din două perspective, aceea a puterii sale, pe de o parte, şi aceea a funcţiilor sale, pe de altă parte.

Astfel, din perspectiva puterii sale, statul naţiune de astăzi este stat de drept sau stat totalitar.

Statul de drept este statul în care puterile publice au atribuţii limitate, clar definite şi reglementate prin legile fundamentale ale statului (de regulă Constituţia). Cele trei puteri existente, legislativă (Parlamentul), executivă (Guvernul) şi juridică (justiţia), trebuie să se echilibreze şi controleze reciproc, fiind exclusă posibilitatea acaparării puterii de către una dintre ele. Toate cele trei puteri trebuie să se supună legilor, statul de drept fiind statul care proclamă superioritatea guvernării legilor asupra guvernării oamenilor.

Statul totalitar este un stat cu o putere politică care guvernează în mod absolut şi autoritar, subordonându-şi toate sferele vieţii sociale; este un stat în care drepturile şi libertăţile omului sunt suspendate sau restrânse.

Majoritatea statelor lumii de astăzi sunt state de drept. Mai există totuşi, ca o reminiscenţă a lumii comuniste, care s-a destrămat după 1990, câteva state totalitare, având o guvernare comunistă, cum ar fi Coreea de Nord, Cuba. Un caz aparte este reprezentat de China, care are o conducere autoritară comunistă, dar are o deschidere din ce în ce mai mare pentru recunoaşterea drepturilor omului.

Din perspectiva funcţiilor sale (inclusiv economice), statul modern este un stat minimal sau protector (providenţă).

Dacă statul minimal reprezintă acea formă de stat în care statul are atribuţii minime, privind în primul rând apărarea naţională şi păstrarea ordinii sociale, statul protector este considerat de politologii de astăzi drept forma politică specifică a statului modern. Astfel, după P. Rosanvallon (Liberalismul, 2000), statul protector trebuie să asigure protecţia securităţii personale, individuale, sub două aspecte, al dreptului la viaţă şi al dreptului la proprietate.

Majoritatea statelor dezvoltate de astăzi pot fi considerate state protectoare, conform definiţiei anterioare.

Din perioada de după cel de-al II-lea război mondial, se vorbeşte şi despre existenţa unui stat providenţă. Potrivit autorului citat anterior, statul providenţă reprezintă o evoluţie în timp a concepţiei de stat protector, sub mai multe aspecte.

În primul rând, statul providenţă reprezintă o radicalizare a concepţiei despre statul protector, produsă după Revoluţia franceză (1789) şi afirmarea drepturilor omului, în baza Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului. Astfel, conform art. 21 al acestei Declaraţii, “ajutoarele publice sunt o datorie sacră”, iar cetăţenii care nu sunt proprietari trebuie şi ei să devină “cvasiproprietari”, prin mecanisme sociale care să le garanteze securitatea economică. Rezultat al unei mişcări de secularizare a societăţii umane, statul providenţă propune substituirea incertitudinii providenţei divine cu certitudinea intervenţiei (“providenţei”) statului.

În al doilea rând, statul providenţă desăvârşeşte procesul, specific modernităţii, de autonomizare a vieţii economice în raport cu viaţa socială (de “dezincastrare” a relaţiilor economice din cadrul relaţiilor sociale) (K. Polanyi, J. Gray, G. Soros). O perspectivă neconvenţională asupra evoluţiei relaţilor

economice

După cel de-al II-lea război mondial, unii cercetători din domeniul economic sau social (K. Polanyi, R. Heilbroner, F. Braudel, J. Gray, J. Adda) pornind de la rezultatele cercetărilor istorice sau antropologice au ţinut să corecteze sau să nuanţeze înţelegerea de până atunci cu privire la dezvoltarea relaţiilor economice (vezi şi prezentarea din capitolul 1).

Astfel, potrivit acestui curent de idei, piaţa şi relaţiile de piaţă sunt foarte vechi, dar generalizarea lor ca mecanisme centrale ale economiilor naţionale şi ale relaţiilor economice internaţionale se produce târziu, începând cu sec. al XVIII-lea şi cu extinderea relaţiilor de tip capitalist.

Potrivit acestor autori, dezvoltarea economică în perioada precapitalistă se caracteriza prin următoarele trăsături:

- relaţiile economice erau „încastrate” (K. Polanyi) în relaţiile sociale, care le dominau;

- activitatea economică era dominată în primul rînd de mobiluri sociale şi religioase şi nu de dorinţa de a obţine cu orice preţ un câştig bănesc;

- proprietatea privată coexista cu cea obştească, a comunităţilor; - pieţele locale erau reglementate în baza statutului breslelor de

meşteşugari sau negustori, care la rândul lor, erau organizate pe baza învăţăturilor morale ale Bisericii;

- structurile de organizare ale vieţii economice în diferitele formaţiuni statale din lume erau destul de diferite (după zone geografice şi culturale sau religioase: Europe, Asia, statele islamice).

Autorii menţionaţi sunt de părere că extinderea pieţelor se datorează atât unei evoluţii economice şi tehnice organice, cât şi intervenţiei deliberate a autorităţilor statale (În cartea sa celebră „False Dawn”, profesorul englez J. Gray, de la London School of Economics sublinia rolul statului englez în secolul al XIX-lea, de transformare a proprietăţilor obşteşti în proprietăţi particulare).

Statul naţiune în condiţiile globalizării

Statele naţiune au avut, între principalele lor funcţii, şi funcţia de a controla relaţiile cu exteriorul, deci relaţiile externe ale cetăţenilor săi şi ale agenţilor săi economici.

Statul naţiune a reprezentat cel mai important actor al economiei mondiale, deci al relaţiilor economice internaţionale, până în anii 90, când elanul globalizării sporeşte rolul altor actori ai economiei mondiale şi respectiv, al pieţelor mondiale. Acest rol a fost întărit în perioada de după cel de-al doilea război mondial prin crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).

Carta ONU a impus respectarea, în relaţiile internaţionale, a anumitor principii, astfel încât să se evite producerea a noi conflicte devastatoare între state, precum cele două războaie mondiale din prima jumătate a secolului al XX-lea. Cele mai importante principii au fost: respectarea suveranităţii naţionale (dreptul de a decide şi a controla în mod absolut activităţile interne, de pe teritoriul recunoscut a fi al său), neamestecul în treburile interne, egalitatea în drepturi pe plan internaţional ş.a.

Globalizarea, produsă mai accelerat din deceniul al 9-lea al secolului al XX-lea, a dus cu sine anumite modificări în privinţa aplicării a două din cele trei principale principii menţionate anterior, ca urmare a reducerii, uneori până la eliminare, a controlului statului asupra activităţilor economice derulate pe teritoriul său. În prezent statul naţiune a pierdut anumite atribute de suveranitate şi deci, controlul absolut asupra activităţilor interne, economice sau sociale. Totuşi, el îşi menţine (S. Strange, 2002):

- controlul asupra graniţelor (în cazul participării la grupări regionale, ca Uniunea Europeană, de pildă, doar asupra graniţelor interne, asupra graniţelor externe controlul fiind exercitat în numele tuturor statelor membre);

- legitimitatea de a guverna în numele cetăţenilor săi; - autoritatea de a impune legi şi respectarea legilor. În ceea ce priveşte raportul dintre stat şi cetăţenii săi, se pot

evidenţia două schimbări majore:

- influenţarea de către state a cetăţenilor lor în direcţia acceptării transferului de autoritate de la statul naţional către alte instanţe, supranaţionale sau locale;

- impunerea respectului cetăţenilor proprii faţă de anumite legi internaţionale, care îşi extind sfera de acţiune şi în statul respectiv.

Care sunt responsabilităţile majore ale statului astăzi în materie de guvernare? Potrivit specialistei în relaţii internaţionale, S. Strange (2002), în prezent, în condiţiile globalizării, ele ar fi următoarele:

a) apărarea teritoriului naţional de orice agresiune externă (dar această atribuţie este exercitată acum deseori în cadrul unor forme colective de securitate, cum ar fi, de pildă, NATO);

b) păstrarea ordinii şi păcii interne, în condiţiile în care grupuri interne sau internaţionale de influenţă (de crimă organizată, mafiile), încearcă să folosească violenţa pentru a obţine venituri ilegale;

c) alegerea formei specifice de dezvoltare economică, capitalistă sau socialistă, alegere determinată istoric, de concepţia puterii politice aflate la guvernare;

d) alegerea unei strategii de dezvoltare, elaborate explicit sau formulată implicit într-un program de guvernare al puterii politice;

e) construirea şi întreţinerea infrastructurii fizice şi imateriale; f) protejarea concurenţei; g) perceperea de impozite şi, în baza acordurilor internaţionale,

evitarea dublei impuneri; h) supravegherea evoluţiei monedei naţionale; i) aplicarea de politici anticiclice; j) protejarea celor defavorizaţi social. Atribuţiile economice, aflate între cele menţionate anterior, vor fi

comentate în continuare, în acest capitol sau în altele din manual. Trebuie totuşi menţionat că nu toate aceste atribuţii sunt exercitate

de către stat ca singură autoritate în prezent, ci, în cazul unora dintre ele, statul îşi împarte autoritatea, chiar şi în aceste domenii, cu alte autorităţi, naţionale, regionale sau internaţionale, după cum va rezulta din explicaţiile ulterioare.

3.2 Economiile naţionale - repere pentru o analiză multidimensională

Studiul economiei mondiale presupune analiza economiilor naţionale din cel puţin două perspective: o prezentare de sine stătătoare a caracteristicilor principale ale acestora şi conturarea celor mai importante tipuri de interacţiune dintre ele şi între ele şi ceilalţi actori importanţi ai economiei mondiale.

Caracteristicile principale ale unei economii naţionale

Caracteristicile definitorii ale unei economii naţionale, sunt, după G. Kebabdjian (1994), următoarele:

- existenţa unei pieţe interne unificate, ceea ce presupune practicarea, pentru acelaşi produs, cu caracteristici tehnico-economice similare, a unor preţuri unice (în fapt, apropiate);

- utilizarea unei monede naţionale ca principal instrument de calcul, schimb, plată şi rezervă pentru agenţii economici care acţionează pe teritoriul naţional, în relaţiile lor reciproce;

- practicarea unor reglementări economice uniforme pe teritoriul său şi a aceloraşi politici economice;

- practicarea anumitor obstacole (controale) naţionale în relaţiile economice cu alte economii (pentru fluxurile de mărfuri, servicii, capitaluri) şi inexistenţa acestora în interiorul ţării.

Trebuie să menţionăm faptul că, deşi aceste caracteristici rămân definitorii şi în prezent, interdependenţele crescânde dintre economiile naţionale conduc la apariţia unor modificări ale acestora în prezent. Astfel, de pildă, cele mai multe dintre obstacolele practicate în calea fluxurilor externe sunt în prezent dislocate pentru majoritatea ţărilor lumii, iar anumite politici economice sunt influenţate din exterior.

O definiţie a economiei naţionale, formulată de profesorul S. Dumitrescu (2002), ar suna astfel: „ o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi între membrii unei comunităţi umane, pe ansamblul teritoriului unui stat naţional”.

Având în vedere această definiţie, este necesar să precizăm care sunt cele mai importante categorii de agenţi dintr-o economie, care au activităţi economice directe (participă la schimburile interne) sau care influenţează în mod decisiv aceste acţiuni.

Studiile mai recente (A. Iancu, 1998) reliefează faptul că interacţiunile dintre trei categorii importante de agenţi influenţează

modul de derulare a activităţilor economice dintr-o economie naţională: agenţii economici propriu zişi (persoane individuale, firme şi instituţii de mărimi diferite, publice sau private), agenţii politici şi administrativi (cei care concep şi emit legile şi normele economice şi supraveghează aplicarea şi respectarea acestora), grupurile sociale de interese (patronate, sindicate, organizaţii non-guvernamentale ş.a.)

Caracteristicile cele mai importante avute în vedere atunci când analizăm o economie naţională, din perspectivă mondoeconomică, sunt următoarele: potenţialul economic, structura sectorială şi pe ramuri, nivelul de dezvoltare, mecanismul economic, politicile economice aplicate, deschiderea externă şi interdependenţele cu ceilalţi actori din economia mondială.

Potenţialul economic, structura economică şi nivelul de dezvoltare ale unei ţări

Potenţialul economic al unei ţări este evaluat din două perspective: potenţialul natural şi cel valorificat.

Potenţialul natural este dimensionat de resursele fizice, naturale ale respectivei ţări: suprafaţa teritoriului naţional, populaţia, înzestrarea cu resurse minerale, energetice, terenuri agricole, păduri şi păşuni, ieşire la mare sau cursuri fluviale majore ş.a.

Potenţialul economic valorificat indică gradul de valorificare, de exploatare eficientă de către acea ţară a potenţialului său natural, dat. El se evaluează pe diferite căi, fie prin analize structurale secvenţiale, fie printr-un indicator sintetic, cum este valoarea Produsului Intern Brut.

Produsul Intern Brut (PIB) este definit drept un agregat ce însumează valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor produse într-o ţară de către agenţii economici naţionali şi străini, într-o perioadă dată de timp, de obicei un an.

Produsul naţional Brut (PNB) măsoară valoarea adăugată brută a mărfurilor şi serviciilor produse de către agenţii economice naţionali, în ţară sau în străinătate, într-o perioadă de timp dată-un an, de regulă.

Pentru comparaţiile internaţionale dintre ţări sau grupuri de ţări aceşti indicatori trebuie ajustaţi, pentru a aduce valoarea lor la niveluri comparabile. Cele mai importante ajustări trebuie efectuate din două unghiuri de vedere:

- având în vedere modificările anuale ale preţurilor, exprimate prin indicele preţurilor de consum, ajustare care conduce la exprimarea PIB în preţuri constante;

- având în vedere modificarea cursurilor de schimb în timp, pe de o parte, şi puterea de cumpărare reală a unei monede în cealaltă, de comparaţie, pe de altă parte.

Evaluarea corectă a potenţialului economic al unei ţări presupune analiza ambelor dimensiuni ale acestuia, atât a celui natural, cât şi a celui valorificat. Putem întâlni situaţii în care ţări cu un potenţial natural modest să aibă un potenţial economic valorificat important (Japonia) sau invers, ţări cu potenţial natural important, dar cu unul valorificat modest (India).

Potenţialul economic influenţează în mod decisiv interacţiunea unei economii cu ceilalţi actori economici din economia mondială. Astfel, potenţialul valorificat este un indicator al puterii economice a unui stat şi, deci, implicit, al rolului jucat de acesta pe plan mondial, din punct de vedere politic şi economic.

Analiza sectorială a unei economii este, de asemenea, de importanţă majoră pentru evaluarea modului de integrare a ei în economia mondială. Această analiză poate fi efectuată din mai multe unghiuri de vedere.

Astfel, în prezent se consideră că într-o economie pot exista trei mari sectoare: primar, secundar şi terţiar (vezi prezentarea din capitolul 2).

Structura unei economii mai poate fi analizată din perspectiva structurii fiecărui sector în parte, această analiză, mai aprofundată, conturând mai nuanţat particularităţile acelei economii. Astfel, cel mai frecvent se analizează structura pe ramuri industriale, deoarece aceasta indică nivelul de dezvoltare al acelei ţări. Ramurile industriale de bază, ca industria extractivă şi cea metalurgică şi siderurgică indică, de regulă, atunci când sunt predominante în structura industriei, o economie mai puţin dezvoltată. De asemenea, analiza structurală a unei economii ne oferă indicii privind specializarea sa internaţională şi specificitatea participării sale la diviziunea mondială a muncii.

Nivelul de dezvoltare economică al unei ţări arată în ce mod se reflectă gradul de valorificare a resurselor date asupra vieţii locuitorilor acelei ţări.

Evaluarea sintetică a nivelului de dezvoltare economică se face prin calcularea indicatorului PIB pe locuitor.

Trebuie însă subliniat faptul că doar acest indicator, de unul singur, nu este în măsură să dea o imagine corectă asupra nivelului real de dezvoltare al unei ţări date. Vom reveni cu exemple ilustrative ceva mai jos.

Pentru a avea o apreciere corectă, trebuie făcută o analiză calitativă pe două niveluri, din punct de vedere economic şi social. Astfel, din punct de vedere economic se poate face o analiză a surselor de venit naţional (compoziţia PIB pe surse de creare din punct de vedere sectorial), a eficienţei utilizării resurselor (energointensivitatea pe produs, productivitatea factorilor de producţie ş.a.). Din punct de vedere social, pentru aprecierea calităţii vieţii populaţiei, se utilizează un indicator creat de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), numit Indicele Dezvoltării Umane (IDU sau HDI, în engleză).

Conform ONU (după P. Touchard, 1994), dezvoltarea umană este „posibilitatea pentru indivizi de a duce o viaţă lungă având o sănătate bună, de a accede la cunoaştere şi bunuri, slujbe şi venituri, astfel încât să beneficieze de un nivel de viaţă decent”.

Indicele Dezvoltării Umane este un indice compozit, care înglobează mai multe evaluări, dintre care mai importante sunt: PIB pe locuitor, speranţa de viaţă la naştere, gradul de alfabetizare a populaţiei, numărul mediu de ani de şcolarizare, numărul de calorii consumate zilnic pe locuitor. Valoarea IDU se înscrie între 0 (nevoile umane fundamentale nu sunt satisfăcute) şi 1. Cu cât nivelul IDU se apropie mai mult de unitate, cu atât ţara pentru care este calculat are un nivel mai ridicat de dezvoltare.

De ce este nevoie de o astfel de nuanţare în analiză ? Există unele ţări mai puţin dezvoltate care, după indicatorul sintetic,

PIB-ul pe locuitor, se pot compara cu ţări dezvoltate, dar dacă analiza este adâncită, se observă fie faptul că ele obţin aceste niveluri ridicate de venit din activităţi economice unilaterale (turism, extracţia de ţiţei sau de alte resurse naturale), adică pe seama unor factori naturali, daţi, fie faptul că indicatorii calităţii vieţii sunt modeşti.

Nivelul de dezvoltare al unei ţări ne indică, în plus, ca şi potenţialul economic valorificat, apartenenţa ţării respective la structurile de putere mondiale, la guvernanţa mondială (vezi, ulterior, capitolul privind Ordinea economică mondială).

Mecanismul economic

Economiile naţionale se diferenţiază şi prin particularităţile structurilor lor economice şi a modului de îmbinare a diferitelor instrumente şi mecanisme de reglementare a funcţionării lor ca ansamblu. În termeni structuralişti, se vorbeşte despre sisteme economice naţionale diferite, în termeni de analiză comparată, despre “modele” economice diferite.

Două mari tipuri de sisteme economice au fost construite în epoca modernă în diferitele state ale lumii: sistemul economiei de piaţă şi sistemul economiei planificată centralizat. Analiza comparată a acestora va fi efectuată ulterior, într-un capitol distinct al manualului.

Deoarece în prezent, au rămas doar câteva cazuri de economii planificate centralizat (Cuba, Coreea de Nord), în acest capitol ne vom concentra analiza asupra economiilor de piaţă.

În ceea ce priveşte economia de piaţă, şi aceasta cunoaşte mai multe variante sau “modele”. Astfel, se discută despre modelul anglo-saxon (SUA, Marea Britanie), cel contractualist nordic (ţările scandinave), cel al economiei sociale de piaţă (Germania, Austria, Olanda), cel vest-european (Franţa, Italia), cel asiatic, paternalist (Japonia). Specialiştii în analiză economică comparată opinează că aceste diferenţe de structurare a economiilor naţionale se explică prin combinaţia particulară a influenţei unor factori istorici, factori naturali, mentalităţi şi comportamente culturale şi sociale diferenţiate.

Pentru o abordare sistematizată, analiza sistemelor economice porneşte de la ierarhizarea specifică a trei sau patru valori, considerate fundamentale pentru orice economie: libertatea economică, eficienţa economică şi solidaritatea socială (A. Iancu, 1998), sau libertate, bogăţie, securitate şi dreptate (S. Strange, 1997).

Unii economişti au analizat cum se ierarhizează aceste valori în cadrul unor „modele” reale de economie, asociind fiecărei valori economice o valoare numerică care să ilustrze importanţa acordată ei în economia respectivă. Iată, de pildă viziunea unui economist occidental, J. Wieseman, privind această combinaţie specifică:

Principiul de organizare Eficienţă Libertate Echitate

Economie planificată centralizat (Cuba, Coreea de Nord)

1 0 2

Economie socială de piaţă (Germania, Austria)

3 3 3

Economie anglo-saxonă (SUA, Marea Britanie)

2/3 2 1

Sursa: apud A. Iancu, Bazele teoriei politicii economice, Ed. AllBeck şi IRLI, 1998, subsolul pag. 608.

Importanţa specifică acordată fiecăreia dintre aceste valori determină, în final, raportul dintre pieţe (schimburi voluntare de activităţi şi produse între agenţi economici liberi) şi intervenţie statală

în funcţionarea şi reglementarea economiei sub cele trei aspecte fundamentale: alocarea şi utilizarea resurselor, stabilizarea macroeconomică şi distribuirea şi redistribuirea veniturilor.

Concepţiile teoretice economice, care au influenţat şi influenţează încă modul de structurare a sistemelor economice naţionale, au o perspectivă diferită cu privire la optimul raportului dintre pieţe şi intervenţia statală în coordonarea activităţilor economice dintr-o ţară. Diferenţele de opinii se raportează în primul rând la dimensiunea intervenţiei statale şi la situaţiile care o justifică, la interpretarea naturii şi motivaţiei intervenţionismului şi, în sfârşit, la formele pe care le îmbracă aceasta. Totuşi, există un consens general, potrivit căruia intervenţia statală este necesară în două situaţii, anume în oferirea de bunuri publice şi în contracararea eşecurilor pieţelor.

Pilonii oricărei economii de piaţă sunt reprezentaţi de: - libertatea agenţilor economici şi preponderenţa proprietăţii

private, care se consideră că asigură cea mai bună corelare dintre eforturile personale şi rezultate, şi deci remunerarea acestora; figura centrală a economiei de piaţă este antreprenorul, căruia i se atribuie iniţiativa creatoare, forţa motrice a activităţii economice;

- funcţionarea de pieţe concurenţiale pentru toţi factorii de producţie, în cadrul cărora rolul central este atribuit consumatorului; pieţele sunt mecanismul de stabilire a preţurilor, pe baza raportului dintre cererea şi oferta de mărfuri; pieţele sunt considerate mecanismele cele mai eficiente de alocare a resurselor, considerate rare şi cu utilizări alternative;

- derularea relaţiilor economice dintre agenţii economici, sub forma schimburilor voluntare de produse şi servicii, se face în baza contractelor individuale sau colective, a căror nerespectare antrenează sancţiuni.

Într-o abordarea generală, care ignoră perspectivele diferite ale teoriilor economice, intervenţionismul statal se poate manifesta într-o economie de piaţă în trei domenii (alocarea resurselor, macrostabilizarea economică, redistribuirea veniturilor) pentru realizarea unor obiective generale (R. Musgrave, 1959, după J. Genereux, 1996):

I. Alocarea optimă a resurselor: intervenţia statală este socotită ca un complement al acţiunii pieţei, aceasta din urmă fiind văzută ca cel

mai eficient mecanism de realizare a acestui obiectiv; statul intervine pentru:

- furnizarea de bunuri publice (apărarea naţională, ordinea publică, iluminatul public, reţeaua rutieră);

- gestionarea externalităţilor pozitive (servicii de sănătate şi educaţie) sau negative (poluarea).

Bunurile publice sunt bunurile al căror consum este indivizibil, fiind la dispoziţia tuturor membrilor unei comunităţi, nici unul dintre consumatori neputând fi exclus de la consum, chiar şi în situaţia neachitării preţului accesului la acesta. Drept urmare, orice consumator se poate situa pe poziţia unui “pasager clandestin” (free rider) care consumă, dar nu plăteşte. În consecinţă, producătorii particulari nu au stimulente pentru a produce şi oferi astfel de bunuri publice, deoarece nu sunt siguri că-şi vor recupera cheltuielile efectuate pentru producerea lor. Astfel, statul rămâne agentul care poate produce şi furniza astfel de bunuri.

Externalităţile sunt efectele neintenţionate ale pieţelor (agenţilor care acţionează în cadrul lor) asupra comunităţilor de persoane. Cu alte cuvinte, ele sunt fenomene sau situaţii în care preferinţele sau opţiunile individuale afectează, pozitiv sau negativ, pe membrii unei colectivităţi mai largi, eventual chiar întreaga populaţie a unei ţări. De pildă, creşterea nivelului de educaţie generală a populaţiei (prin furnizarea de servicii de educaţie publice) poate conduce la creşterea productivităţii muncii în întreaga economie. Sau, poluarea produsă de anumite firme poate dăuna mediului înconjurător şi doar statul poate interveni pentru a contracara o astfel de acţiune.

II. Stabilizarea macroeconomică: deşi curentele teoretice clasice şi neoclasice consideră că pieţele se autoreglează automat, există totuşi un consens asupra faptului că pentru a se menţine echilibrul macroeconomic este necesară supravegherea lor de către stat sau chiar intervenţia acestuia; în acest caz statul intervine prin politicile sale economice pentru:

• a diminua sau a elimina riscurile manifestării unor dezechilibre ce pot afecta în mod fundamental înfăptuirea celor patru obiective macroeconomice majore (patrulaterul “magic” al lui N. Kaldor): creşterea economică, ocuparea forţei de muncă, stabilitatea preţurilor şi echilibrul extern.

• protejarea concurenţei.

III. Distribuirea şi redistribuirea veniturilor: într-o economie de piaţă cea mai mare parte a veniturilor se stabilesc prin intermediul pieţelor, dar, deoarece acestea nu iau în considerare valorile de solidaritate socială (care asigură coerenţa socială pe teritoriul unui stat)- vezi şi G. Soros (Criza capitalismului global, Polirom, 1999), se acceptă necesitatea intervenţiei statale, ca o acţiune de contracarare a adâncirii inegalităţilor sociale şi a polarizării sociale, ambele nocive pentru menţinerea păcii sociale; în acest plan, statul intervine prin:

⇒ impunerea de taxe directe şi indirecte, care pot avea efecte redistributive importante;

⇒ efectuarea de transferuri sociale în favoarea categoriilor defavorizate (şomeri, pensionari, persoane cu handicap ş.a.);

⇒ stabilirea şi participarea la anumite mecanisme de negociere colectivă a salariilor (stabilirea unui nivel minim al salariului pe economie).

Motivaţiile intervenţiei statale sunt văzute diferit de reprezentanţii şcolilor economice. În accepţiunea celor mai mulţi economişti, neoclasici sau neokeynesişti, politicienii la putere şi instituţiile statale acţionează cu scopul de a maximiza o funcţie obiectiv de bunăstare socială (definită ca un sumum al satisfacţiilor individuale ale persoanelor ce compun societatea). Alţi teoreticieni economici (J. Schumpeter) consideră că mobilul de acţiune al reprezentanţilor puterii este exerciţiul şi menţinerea puterii politice. În sfârşit, reprezentanţii Şcolii opţiunilor publice (Tullock, Buchanan) socotesc că reprezentanţii puterii acţionează, prin intermediul instituţiilor şi pârghiilor de intervenţie statală, în vederea maximizării bunăstării personale sau de grup.

Instrumentele intervenţiei statale pot fi foarte diferite. Statul se poate manifesta ca agent economic, prin deţinerea în proprietate şi administrarea unor firme sau instituţii care oferă produse şi servicii populaţiei (Italia, Suedia). Statul poate folosi drept instrument, de asemenea, în economiile de piaţă, şi planificarea orientativă (Japonia, Franţa).

Cel mai frecvent, intervenţia statală se manifestă prin intermediul politicilor economice.

Politicile economice

Politica economică poate fi definită drept intervenţia sistematică şi deliberată a guvernului în diferite domenii ale activităţii economice pentru realizarea unor scopuri politice fundamentale (A. Iancu, Bazele toriei

politicii economice, Ed. All Beck & I.R.L.I., 1998, pag.489). În forma sa concretă, politica economică este un ansamblu constituit din obiective şi instrumente specifice, pe domenii.

Cele mai importante tipuri de politici economice sunt următoarele: politica bugetară şi fiscală, politica monetară, politica valutară, politica comercială, politica socială.

Trebuie precizat de la început că politicile economice, oricare dintre cele menţionate anterior, nu sunt neutre. Conceperea şi aplicarea lor este puternic influenţată de ideologia economică a puterii politice din fiecare etapă istorică. Astfel, dacă în primele trei decenii de după cel de-al II-lea război mondial gândirea economică dominantă a fost keynesismul, politicile economice aplicate în ţările occidentale au purtat marca acestuia. Deoarece în prezent concepţia economică care influenţează toată activitatea economică mondială este neoliberalismul, şi politicile economice ale majorităţii statelor lumii reflectă această orientare.

Noi optăm pentru o prezentare teoretică a elementelor caracteristice principalelor tipuri de politică economică, fără a analiza diferenţele de concepţie care apar din perspective teoretice diferite, limitându-ne în capitolul de faţă doar la o subliniere a tendinţelor dominante în prezent la nivelul fiecărei politici.

Politica monetară îşi propune, de regulă, controlul masei monetare din economie, corelarea creşterii ei cu creşterea volumul de mărfuri şi servicii, astfel încât să se evite o creştere necontrolată a preţurilor. În prezent, majoritatea statelor lumii au ca obiectiv principal al politicii monetare menţinerea unui nivel scăzut al ratei inflaţiei. În vederea atingerii obiectivelor de politică monetară, autorităţile monetare ale unui stat (reprezentate, de regulă de banca centrală) pot utiliza diferite instrumente, ca de pildă:

- controlul ratei de referinţă a dobânzii; - stabilirea unui anumit nivel pentru rezervele obligatorii ale

băncilor; - efectuarea de operaţiuni de open- market; - menţinerea credibilităţii acţiunii autorităţilor monetare, pentru a

influenţa pozitiv anticipările raţionale ale agenţilor economici. Politica monetară poate avea un caracter expansionist (pentru

încurajarea relansării economice) sau un caracter restrictiv (când se consideră că există riscuri mari de creştere a ratei inflaţiei). În fiecare dintre aceste situaţii se combină în mod specific instrumentele de politică monetară, pentru a se atinge obiectivul ţintit.

Politica bugetară este politica prin care sunt dimensionate şi gestionate cheltuielile şi veniturile statului. Veniturile statului, în prezent provin, în cea mai mare parte, din taxele şi impozitele, directe (pe venit, profit, ş.a.) şi indirecte (TVA, accizele, ş.a.), colectate de către stat de la agenţii economici şi persoanele fizice, precum şi din alte tipuri de vărsăminte ale acestora la bugetul de stat. Cheltuielile statului sunt de diferite tipuri, fiind influenţate determinant de concepţia puterii politice a momentului istoric respectiv. Astfel, o guvernare social-democrată va tinde să crească cheltuielile publice şi să extindă destinaţiile acestora, în timp ce una liberală le va reduce mult.

Gestiunea politicii bugetare ţinteşte către un obiectiv bine stabilit, anume echilibrul soldului bugetar (diferenţa dintre venituri şi cheltuieli). Dacă soldul este pozitiv, el se numeşte excedent, dacă el este negativ, deficit. În prezent, toate ţările lumii îşi propun ca obiectiv central de politică bugetară obţinerea unui deficit bugetar cât mai scăzut sau chiar a unui excedent. Mult dezbătută este situaţia SUA din acest punct de vedere, deoarece, în anii 80 şi, ulterior, în anii 2000, ea s-a confruntat cu o tendinţă îngrijorătoare de creştere a deficitului bugetar, care s-a asociat cu o tendinţă asemănătoare în ceea ce priveşte deficitul de cont curent, fapt care a făcut să se discute despre cele două deficite “gemene” ale SUA. Menţinerea celor două deficite la cote relativ înalte ar indica, potrivit chiar experţilor americani (R. Gilpin, 2000), o transformare a SUA într-un stat debitor, care îşi finanţează economia preponderent pe seama economiilor externe, cu alte cuvinte, într-un stat care “cheltuieşte mai mult decât economiseşte”.

Politica bugetară este intim legată de politica fiscală, din perspectiva anumitor economişti, ea fiind chiar o componentă a politicii fiscale.

Politica fiscală este politica unui stat în domeniul impozitării. Prin politica fiscală un stat poate urmări mai multe obiective:

- obţinerea celui mai mari părţi a veniturilor sale, prin impunerea de taxe şi impozite de diferite tipuri asupra proprietăţii sau a veniturilor sau asupra consumului populaţiei;

- stimularea sau descurajarea activităţii economice interne; - obţinerea de surse externe de finanţare, prin atragerea de

investiţii străine. Numărul impozitelor, tipul şi nivelul acestora sunt influenţate de

concepţia politică şi economică a partidelor aflate la putere într-o ţară, la un anumit moment istoric dat, de situaţia bugetului public, de situaţia economică generală, de concepţia privind finanţarea economiei respective.

Astfel, o putere politică proliberală va avea tendinţa de a reduce nivelul impozitelor pe profit şi venit, dar dacă cheltuielile publice nu pot fi acoperite prin veniturile colectate pe această bază, va fi nevoită să multiplice numărul şi tipul taxelor aplicate (vezi şi situaţia actuală din România). Dacă economia unei ţări se află în recesiune, este posibil să se încerce relansarea economiei prin reducerea nivelului impozitării şi, încurajarea, pe această cale, a investiţiilor şi consumului, văzute ca pârghii de stimulare a creşterii economice. O politică asemănătoare se poate practica şi în situaţia în care se doreşte finanţarea economiei pe seama atragerii de investiţii străine directe.

O politică importantă este şi politica cursului de schimb (valutară). Prin politica valutară se stabileşte regimul valutar al statului respectiv, care se referă în primul rând la tipul de convertibilitate a monedei naţionale (internă sau externă, parţială sau totală), la tipul de curs de schimb practicat (fix sau flexibil). Dar, despre toate acestea se va discuta pe larg în capitolul referitor la Relaţiile monetar-financiare internaţionale.

Politica comercială a unui stat reprezintă totalitatea instrumentelor utilizate de către acesta pentru reglementarea relaţiilor sale comerciale externe (ansamblul reglementărilor şi normelor juridice sau de alt tip).

Scopul său fundamental este de a asigura realizarea echilibrului optim la nivelul schimburilor comerciale cu străinătatea şi o înscriere favorabilă în diviziunea internaţională a muncii, astfel încât ele să sprijine dezvoltarea economică a ţării respective şi creşterea bunăstării economice şi sociale a populaţiei acesteia (a producătorilor şi a consumatorilor).

În raport cu acest scop prim, politica comercială poate să aplice, într-o proporţie diferită, în perioade diferite de timp, măsuri îmbinate de stimulare a exporturilor sau a importului cu măsuri de descurajare a lor.

Totodată, politica comercială poate avea, în diferite perioade, un caracter accentuat protecţionist sau de liber-schimb.Tipul de politică comercială a unui stat la un moment dat este influenţat atât de factori interni cât şi de factori externi. Dintre factorii interni să menţionăm strategia de dezvoltare a ţării respective, sau evoluţia soldului balanţei comerciale, desigur în corelaţie cu alţi factori. Dintre factorii externi ar fi de amintit “ideologia“ dominantă pe plan internaţional cu privire la rolul comerţului internaţional (cum este cea de după cel de-al doilea război mondial, net în favoarea liberului schimb), evoluţia proceselor de integrare economică la nivel subregional sau regional ş.a.

Politica comercială este stabilită la nivel naţional, de către autorităţile aflate la putere, dar anumite componente sau măsuri adoptate sunt în prezent negociate, pe baze bilaterale sau multilaterale (în cadrul OMC), cu partenerii externi comerciali.

Ansamblul de politicii definit ca politica comercială conţine trei grupe caracteristice de instrumente sau bariere comerciale: de politică tarifară , de politică netarifară şi măsuri de promovare şi stimulare a exporturilor.

Politica tarifară are drept instrumente specifice taxele vamale, de export sau de import, care sunt o formă de impozite indirecte.

Cele mai importante instrumente de politică comercială netarifară sunt (N. Sută, 2003):

- barierele cantitative: contingente, prohibiţii, licenţe, autolimitări voluntare la export;

- barierele care acţionează prin intermediul preţurilor - ajustări fiscale la frontieră, taxe antidumping ş.a.;

- barierele administrative: formalităţi şi documente vamale; - barierele tehnice: norme şi standarde tehnice, de calitate,

sanitare şi fitosanitare, de ambalare, etichetare, marcare; - bariere datorate acţiunii statului în sfera comerţului: achiziţii

guvernamentale ş.a.

Tipuri de politici comerciale I. Politicile comerciale de liber – schimb Ele au drept caracteristică o utilizare restrânsă a barierelor tarifare şi netarifare. Care sunt argumentele în favoarea liberului schimb? Teoriile clasică şi

neoclasică a comerţului internaţional au accentuat câştigurile care rezultă din practicarea acestuia:

- pe plan mondial se realizează o alocare optimă a resurselor, ţările specializându-se internaţional în domeniile cele mai avantajoase pentru ele iar accentuarea concurenţei externe obligă producătorii interni la eficientizarea şi modernizarea necontenită a producţiei lor, nu doar a celei pentru export ci şi a cele destinate pieţei interne, astfel se realizează cea mai bună utilizare a factorilor de producţie pe plan mondial;

- liberul-schimb aduce câştiguri pentru toate economiile participante la comerţul internaţional, el este un factor important de creştere economică şi de bunăstare şi contribuie la reducerea diferenţelor de nivel de dezvoltare.

Criticile majore aduse acestei teorii se îndreptau către faptul că liberul schimb se poate asocia şi cu următoarele consecinţe, negative:

- dominarea ţărilor mai puţin dezvoltate de către cele dezvoltate, concretizată în influenţarea în mod nefavorabil a tipului de specializare (în produse realizate în sectoare primare sau în industrii cu grad scăzut de prelucrare);

- apariţia de mari dezechilibre, care pot afecta nu doar economia ţării în cauză, ci întreaga economie mondială – a se vedea acumularea de datorii externe uriaşe de către numeroase economii în dezvoltare, (în primul rând ca urmare a creşterii deficitelor lor comerciale), criză ce a produs perturbări pe plan mondial;

- inegalităţile de dezvoltare nu se atenuează, ci se pot adânci; creşterea unor dezechilibre interne, precum creşterea şomajului (ca urmare a falimentului unor firme, confruntate cu concurenţa externă), creşterea deficitului de cont curent ş.a.

II. Politicile comerciale protecţioniste Politicile comerciale protecţioniste se caracterizează în primul rând prin

practicarea unui nivel ridicat de taxe vamale (la import), acest tip de protecţionism fiind caracteristic cu deosebire ţărilor în dezvoltare. Protecţionismul comercial al acestor ţări, este tolerat în anumite condiţii pe plan internaţional, dovadă clauza de abilitare inclusă în Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.) în favoarea ţărilor în dezvoltare sau cele două sisteme de preferinţe adoptate tot în favoarea lor în cadrul U.N.C.T.A.D.

Ţările dezvoltate recurg însă preponderent, în prezent, când revin la o politică mai puternic protecţionistă, la bariere netarifare, care sunt mai greu decelabile şi chiar dacă contravin regulilor internaţionale în materie de comerţ internaţional, sunt mai greu de sancţionat şi din acest motiv.

Aplicarea unei politici de acest tip poate avea diferite motivaţii, spun specialiştii (B. Guillochon, F. Teulon, P. Krugman). Două sunt motivaţiile generale, care pot fi regăsite atât în cazul ţărilor dezvoltate (în diferite etape de dezvoltare) cât şi al celor în dezvoltare: apărarea industiilor noi (infant industry) sau apariţia unor crize economice. Se subliniază de pildă ideea că toate ţările europene dezvoltate au înfăptuit revoluţiile industriale în condiţiile practicării unui puternic protecţionism comercial la nivel naţional. Sau, cele două şocuri petroliere, din anii 70 s-au asociat cu escaladarea protecţionismului netarifar în ţările dezvoltate.

Protecţionismul mai poate fi promovat, potrivit teoriei “Public Choice” (J. Buchanan, G. Tullock), de oamenii politici la putere, cei care trasează coordonatele politicii comerciale a statului respectiv, şi care, dornici de a fi realeşi, cedează acestei tentaţii sub presiunea exercitată de diferite grupări de interese (ale unor producători, importatori sau ale sindicatelor). Teoreticienii aparţinând acestei şcoli economice afirmă că liberul schimb îl favorizează pe consumator (oferindu-i accesul liber la produse cu un preţ mai redus faţă de cele naţionale), în timp ce puterile publice sunt favorabile protecţionismului pentru că el le asigură simultan mai multe surse de venit pentru buget şi rente personale derivate din puterea de a-i folosi voluntar şi arbitrar instrumentele (de pildă acordarea de licenţe de import se asociază în multe ţări ale lumii cu o sursă de venit personal “gras” pentru respectivii funcţionari).

Politica socială este acea politică economică prin care se reflectă concepţia unui popor şi a unei puteri politice aflate la conducerea unui stat privind solidaritatea socială. În acord cu această concepţie, ea este mai largă sau mai restrânsă.

Statele nordice, care au întrupat concepţia de “stat al bunăstării sociale” sau “statul – providenţă”, au practicat cea mai generoasă politică socială, adresată tuturor membrilor comunităţii populaţiei.

Statele cu “economie socială de piaţă” au aplicat, de asemenea, o politică socială amplă, vizând însă, în primul rând, persoanele defavorizate.

În schimb, statele anglo-saxone au o politică socială restrânsă, considerând că obligaţia protejării din punct de vedere social revine fiecărei persoane individuale în parte (asigurări de sănătate private, fonduri de pensii private, instituţii de învăţământ private) şi nu comunităţii din care aceasta face parte, respectiv, reprezentantului acesteia, statului.

Prin politica socială statul oferă anumite servicii publice (de sănătate, de educaţie) sau efectuează anumite transferuri sociale, în baza unor convenţii sociale explicite sau implicite (pensii, ajutoare sociale pentru diferite categorii de persoane defavorizate).

Între toate aceste politici economice se crează multiple conexiuni, ele acţionând în interdependenţă. Combinaţia particulară de instrumente specifice fiecărei politici, practicată de un stat la un moment dat este determinată, în primul rând, de obiectivele economice generale (menţinerea unui anumit ritm al creşterii economice) şi de cele specifice urmărite (cum ar fi atragerea investiţiilor străine).

Anumite restricţii privind combinaţia de politici aplicate sunt generate de gradul de deschidere externă a respectivei economii (vezi explicaţiile ulterioare) şi de regimul de curs de schimb practicat, deoarece, în raport cu aceste caracteristici specifice, sunt mai eficiente unele sau altele dintre politicile economice.

Eficienţa politicii bugetare şi a celei monetare

Modelul Mundell-Fleming a demonstrat care dintre politicile bugetară şi monetară sunt eficiente în condiţiile existenţei a diferite grade de mobilitate a capitalurilor, cînd sunt practicate cursuri fixe şi, respectiv, cursuri flotante.

Cursuri fixe Cursuri flotante Imobilitatea externă capitalurilor

Cele două politici sunt ineficiente

Ambele politici sunt eficiente

Mobilitate perfectă externă a capitalurilor

Politica bugetară este singura eficientă

Politica monetară este singura eficientă

Mobilitate imperfectă externă a capitalurilor

Politica bugetară este singura eficientă

Ambele politici sunt eficiente

Sursa: G. Kebabdjian, L’economie mondiale, Ed. du Seuil, 1994, pag.210

Cu alte cuvinte, în economiile naţionale de astăzi, deschise, politicile economice interne au şi o dimensiune externă, deci există o “dualitate inevitabilă intern-extern” (G. Kebabdjian, 1994). Având în

vedere legea de echilibru a lui Walras (potrivit căreia suma dezechilibrelor pe toate pieţele interne este, în mod necesar, nulă), rezultă că orice dezechilibru intern are replica sa, de sens contrar, în planul relaţiilor externe. De pildă, dacă economiile interne depăşesc investiţiile interne, atunci se înregistrează ieşiri nete de capital din ţară în exterior, sau invers. Drept urmare, combinaţia de politici economice trebuie să ţină seamă de această dualitate, pentru atingerea unor obiective determinate.

Deschiderea externă

Economiile naţionale trebuie analizate şi din perspectiva deschiderii lor externe, deoarece în prezent, în condiţiile globalizării, această caracteristică defineşte gradul de antrenare a acelei economii în procesul globalizării.

Economiile naţionale se pot afla în două situaţii: aceea de autarhie (când funcţionează fără să comunice cu mediul extern, sau mai precis, având o foarte restrânsă comunicare cu acesta - în acestă situaţie se aflau fostele ţări comuniste, membre ale CAER) sau de deschidere, mai amplă sau mai redusă, faţă de mediul extern.

Specialiştii folosesc două tipuri de evaluare a gradului de deschidere externă, una calitativă şi una cantitativă.

Deschiderea externă este evaluată calitativ sub aspectul funcţionării sale reale (“deschidere funcţională”), prin evaluarea scalei aplicării de controale de stat la graniţe pentru fluxurile internaţionale (intrări şi ieşiri de mărfuri, servicii, capitaluri şi persoane) şi a formelor pe care le îmbracă acestea (sub aspectul îndeosebi al transparenţei).

Cantitativ, deschiderea externă este evaluată prin mai mulţi indicatori, ca de pildă: ponderea volumului exporturilor sau a schimburilor externe cumulate în PIB, ponderea stocului de investiţii străine în PIB ş.a. Indicatorii cantitativi arată un grad mai mare de deschidere externă a economiilor dezvoltate mici şi mijlocii, precum şi a celor care fac parte dintr-o grupare regională, de integrare economică avansată, precum Uniunea Europeană. În cazul ţărilor mari, chiar mari puteri, unii dintre indicatorii menţionaţi au valori mai mici (cum ar fi ponderea schimburilor comerciale totale în PIB), deoarece aceste ţări au pieţe interne mari şi o cerere internă solvabilă ridicată.

Stabilitatea economică şi socială

De asemenea, importantă pentru analiza şi caracterizarea unei economii naţionale este evaluarea stabilităţii sale economice şi sociale. Stabilitatea este dată de:

- existenţa egalităţii de şanse pentru toţi cetăţenii ţării de analiză, - repartizarea echitabilă a veniturilor (vezi indicele Gini), care să nu

conducă la o polarizare socială accentuată; - macrostabilitatea sa economică (stabilitatea preţurilor, măsurată

prin rata inflaţiei; echilibrul bugetar, indicat de soldul bugetar; ocuparea forţei de muncă, evaluată prin rata şomajului; echilibrul extern, estimat prin soldul balanţei curente).

Indicele Gini Coeficientul sau indicele Gini măsoară inegalităţile economico- sociale dintr-o economie pe seama evaluării gradului de distribuţie a veniturilor, în comparaţie cu o distribuţie ideală (egală) a veniturilor. Tehnic, el se calculează ca raportul dintre aria dintre arcuirea Curbei Lorenz şi axa distribuţiei perfect egale a veniturilor şi aria triunghiului creat de abcisă şi axa mediară a distribuţiei perfect egale a veniturilor. Cu cât aria este mai mare, cu atât distribuţia veniturilor este mai inegală. Astfel, valoarea maximă a coeficientului, de 1, exprimă o distribuţie perfect inegală, iar valoarea sa minimă, de 0, o distribuţie perfect egală.

3.3 Tipuri de interdependenţe dintre economiile naţionale

Cele mai importante interdependenţe dintre economiile naţionale se creează, potrivit profesorului G. Kebabdjian (1994), prin următoarele canale:

a) prin schimburile de mărfuri şi servicii; acestea sunt determinate de nivelul veniturilor consumatorilor din ţările partenere şi de competitivitatea produselor oferite pe pieţele externe;

b) prin relaţiile monetar-valutare, care se creează ca urmare a existenţei unor monede diferite la nivel naţional;

c) prin relaţiile financiare, concretizate în fluxuri financiare internaţionale;

d) prin politicile economice.

Aceste interdependenţe vor face obiectul unor analize distincte, detaliate, în alte capitole ale manualului.

Ar fi totuşi de menţionat faptul că, în întrega perioadă de după cel de-al II-lea război mondial, toate aceste interdependenţe s-au extins şi amplificat, s-au adâncit şi au devenit tot mai complexe, aşa încât nu doar statele puternice influenţează, prin intermediul lor, celelalte state, ci şi statele “slabe” pot exercita influenţe asupra evoluţiei economice din alte state, inclusiv asupra celor puternice. De pildă, creşterile de preţuri la ţiţei din anii 70, impuse de ţările în dezvoltare mari exportatoare, au determinat ţările dezvoltate, dependente de importul de ţiţei, să-şi modifice structurile industriale şi să pună în aplicare alte tipuri de politici economice decât cele practicate până atunci (E. Dijmărescu, 1986).

Sau, în prezent, când majoritatea economiilor sunt deschise către exterior, o modificare de politică economică într-o ţară poate produce anumite fenomene în ţările vecine sau chiar pe scară mondială, dacă ea este o ţară “mare putere” sau cu potenţial economic mare. De pildă, o majorare a ratei dobânzii în SUA antrenează o tendinţă asemănătoare la scară mondială, deoarece ţările dezvoltate şi emergente vor concura între ele pentru atragerea de capitaluri.

Interdependenţele dintre ţări pot avea caractere diferite: ele pot fi de tip competitiv (non-cooperativ), de cooperare sau de coordonare (G. Kebabdjian, 1994, 1999; J.Adda, 2001). Cel mai puternic se evidenţiază aceste caracteristici în cazul politicilor economice. Vom lua câte un exemplu, pentru a înţelege mai bine. De pildă, o ţară poate practica, la un moment dat, o politică valutară de “depreciere competitivă” a monedei naţionale, prin care îşi stimulează exporturile, pe seama preţului extern, dar, pentru o altă ţară, parteneră, acest act conduce la aprecierea monedei sale faţă de prima ţară, fenomen ce dezavantajează exporturile proprii.

Un alt exemplu, de coordonare, de astă dată, a politicilor monetare, este următorul. După atentatele din SUA, de la 11 septembrie 2001, economia mondială era în pericol de a intra într-o recesiune severă. Pentru a contracara acest posibil efect, polii Triadei, SUA, Japonia şi ţările membre ale zonei euro (din U.E.) au căzut de acord să reducă ratele dobânzilor de referinţă, pentru a stimula creşterea economică, pe seama cererii (deci şi-au coordonat politicile monetare). Mai pe larg despre aceste

interdependenţe şi despre efectele lor se va discuta în capitolul privind Ordinea economică mondială.

Interdependenţele dintre economiile naţionale şi economia mondială în ansamblul său sunt însă mult mai numeroase şi mai complexe, ele depăşind planul interdependenţelor dintre ele. Economiile naţionale interacţionează şi cu alţi actori ai economiei mondiale, cum ar fi societăţile transnaţionale sau organizaţiile de integrare regională sau organizaţiile internaţionale, dar aceste relaţii sunt analizate în alte capitole ale manualului. De asemenea, ele se implică în mod specific în structurile de guvernanţă mondiale, dar şi acest subiect este prezentat într-un alt capitol al manualului.

Ghidul studentului

A. Rezumatul capitolului 3

Statul modern este suportul creării şi funcţionării economiilor naţionale. El este definit ca o entitate teritorială distinctă, autonomă, marcată de graniţe naţionale recunoscute pe plan internaţional şi printr-o putere politică legitimă, care este abilitată să guverneze în urma unor alegeri democratice.

Economiile naţionale se caracterizează prin existenţa unei pieţe interne unificate, a unei monede naţionale şi a unor politici şi practici economice uniforme pe tot cuprinsul teritoriului său.

Comparaţiile internaţionale dintre diferitele economii naţionale au în vedere anumite caracteristici distincte ale acestora, precum: potenţialul economic, nivelul de dezvoltare, tipul de mecanism economic, tipul de politici economice practicate.

Între economiile naţionale se creează numeroase interdependenţe prin schimburile de mărfuri şi servicii, prin relaţiile valutar-financiare şi prin politicile economice.

Interdependenţele dintre economiile naţionale pot fi de tip competitiv, de cooperare sau de coordonare.

Economiile naţionale interacţionează cu alţi actori importanţi din economia mondială: societăţile transnaţionale, organizaţiile internaţionale.

B. Termeni-cheie:

- potenţial economic - produs intern brut, produs naţional brut - nivel de dezvoltare economică - indicele dezvoltării umane - deschidere externă - politică monetară, politică fiscală, politică comercială.

C. Probleme de discuţie

1. Prin ce se caracterizează statul modern şi ce atribuţii îşi menţine el în condiţiile globalizării?

2. Cum se poate estima corect nivelul de dezvoltare al unei ţări? 3. Care sunt valorile fundamentale care determină particularităţile de

mecanism economic ale diferitelor economii naţionale şi cum influenţează ele structurile şi politicile acestora?

4. Ce semnificaţie are dualitatea intern-extern a politicilor economice în prezent?

5. Daţi exemple de interdependenţe care se creează între economiile naţionale. Explicaţi mecanismele lor.

D. Bibliografie selectivă:

1. ADDA, J., La mondialisation de l’ economie, La Decouverte, 2001 2. DUMITRESCU, S., BAL, A., Economie mondială, ediţia a-II-a,

Bucureşti, Editura Economică, 2002 3. GENEREUX, J., Politici economice, Institutul european, 1996 4. GRAY, J., False dawn, Granta Books, 1998 5. IANCU, A., Bazele teoriei politicii economice, Bucureşti, Editurile

AllBeck şi IRLI, 1998 6. KEBABDJIAN, G., L’ economie mondiale, du Seuil, 1994 7. KEBABDJIAN, G., Les theories de l’ economie politique

internationale, Du Seuil, 1999. 8. PREDA, C. (coord.), Liberalismul, antologie de texte, Bucureşti,

Editura Nemira, 2000 9. STRANGE, S., State şi pieţe, Institutul European, 1998

CAPITOLUL 4

ECONOMIILE ŢĂRILOR DEZVOLTATE – TRĂSĂTURI, POLITICI ECONOMICE

4.1 Privire de ansamblu 4.2 Potenţialul economic al ţărilor

dezvoltate 4.3 Nivelul de dezvoltare al ţărilor cu

economie de piaţă 4.4 Politica economică în ţările

dezvoltate

4.1 Privire de ansamblu

Ţările dezvoltate cu economie de piaţă alcătuiesc aşa-numita lume occidentală. Este o denumire care a intrat în limbajul curent, după cel de-al doilea război mondial. Prin „Occident” se înţelege, mai degrabă, o mentalitate, o filozofie social-politică, un mod de viaţă, decât o anumită zonă geografică sau populaţie. În perioada „războiului rece”, opinia publică internaţională asocia termenul de „Occident (Vest)” cu societatea capitalistă şi democraţia, în opoziţie cu cel de „Răsărit (Est)” care semnifica societatea comunistă şi dictatura. Din punct de vedere geografic, lumea dezvoltată se plasează la „Nord”, în opoziţie cu lumea subdezvoltată aflată la „Sud”. Toţi aceşti termeni au un caracter convenţional.

În prezent, în rândurile ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă sunt incluse oficial 29 de state. Cele mai multe (22) sunt europene1. Acest fapt se explică prin startul mai timpuriu al industrializării în Europa. Restul ţărilor dezvoltate se repartizează geografic astfel: câte două în America de Nord, Asia şi Oceania şi una singură în Africa2. În America Latină nu se află, încă, nici o ţară dezvoltată.

Ţările dezvoltate sunt grupate în Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) cu sediul la Paris. Înfiinţată în 1960 şi intrată în funcţiune un an mai târziu, această organizaţie interguvernamentală îşi propune să „formuleze, coordoneze şi să promoveze” politici destinate să încurajeze creşterea economică şi menţinerea stabilităţii financiare a ţărilor membre. Totodată, OCDE stimulează şi armonizează eforturile membrilor săi pentru acordarea de asistenţă financiară şi tehnică ţărilor în curs de dezvoltare. În fine, organizaţia este condusă de un consiliu format din reprezentanţii tuturor statelor membre. Ea publică anual statistici elaborate, studii prospective, privind economia ţărilor dezvoltate.

Ţările dezvoltate cu economie de piaţă domină economia mondială. Ele au ponderea cea mai mare în produsul brut mondial, în exporturi şi în investiţiile externe de capital. În acelaşi timp, populaţia lor este mult mai mică decât cea a ţărilor în dezvoltare.

1 Cele 15 state membre ale U.E. (la 31.12.1998) plus: Elveţia, Norvegia, Islanda,

Turcia, Cehia, Polonia, Ungaria 2 Respectiv – SUA şi Canada, Japonia şi Coreea de Sud, Australia şi Noua

Zeelandă, la care de adaugă Republica Africa de Sud.

Perioada „războiului rece” a întărit coeziunea dintre aceste ţări. Ele cooperează pe multiple planuri: economic, ştiinţific, cultural, ecologic. Asperităţile care apar în anumite momente sunt depăşite pe calea tratativelor. Războiul a fost definitiv eliminat din relaţiile reciproce.

Ţările care fac parte din această categorie se caracterizează printr-o serie de trăsături comune:

Înainte de toate, sunt ţări industriale. Acest fapt se află la baza avansului lor economic în raport cu alte state. După cel de-al doilea război mondial, sub impulsul revoluţiei în ştiinţă şi tehnologie, factorii intensivi ai dezvoltării au trecut pe primul plan, determinând un salt important în domeniul productivităţii şi al calităţii. „Economia coşurilor de fabrică” a cedat locul economiei bazate pe informaţie şi înaltă tehnologie.

Structura economiilor lor naţionale se caracterizează prin ponderea superioară a sectorului secundar şi, mai ales, a celui terţiar, în comparaţie cu cel primar. Ramurile industriale de vârf se dezvoltă într-un ritm mai rapid decât cele clasice (siderurgia, textilele, mineritul etc.). Agricultura s-a industrializat, zootehnia crescând cu precădere în raport cu producţia vegetală.

Graţie revoluţiei manageriale, economiile acestor ţări realizează, comparativ, cea mai ridicată eficienţă. Ele dispun de competenţele necesare lichidării disfuncţionalităţilor inerente funcţionării organismului economic.

Nivelul de trai în aceste ţări este cel mai ridicat din lume. În structura cererii individuale de consum se remarcă o creştere continuă a ponderii bunurilor de folosinţă îndelungată. Calitatea produselor de consum se aliniază la cele mai ridicate standarde.

Pe plan social, problema analfabetismului a fost rezolvată, în linii mari; se asigură asistenţa sanitară pentru întreaga populaţie.

Nivelul venitului pe locuitor este superior mediei mondiale. El are o tendinţă de creştere, la intervale de timp relativ scurte.

Structura exporturilor se caracterizează prin predominanţa produselor manufacturate cu înalt grad de prelucrare.

Acest grup de ţări a determinat transnaţionalizarea vieţii economice. Ele sunt, în acelaşi timp, ţări de origine şi ţări-gazde ale celor mai puternice STN.

Trăsăturile enumerate nu se întâlnesc aidoma în toate ţările dezvoltate cu economie de piaţă. De la o ţară la alta sunt deosebiri de

nuanţe. Există situaţii în care ele se confirmă doar parţial. Este cazul ultimelor ţări europene intrate în acest grup (Polonia, Cehia, Ungaria).

4.2 Potenţialul economic al ţărilor dezvoltate

Marile puteri

În evoluţia lor, aceste ţări n-au urmat o traiectorie asemănătoare. În secolul al XX-lea, Marea Britanie şi-a pierdut statutul de atelier industrial al lumii, pe care îl obţinuse la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar după dispariţia imperiului său colonial a ieşit din cursa pentru supremaţie. De la britanici, ştafeta a fost preluată de Statele Unite, a căror economie a avut o evoluţie ascendentă. După prăbuşirea URSS, Statele Unite au rămas singura superputere. Un salt spectaculos a înregistrat şi Japonia, deşi a fost învinsă în ultimul război mondial.

Statele Unite ale Americii se află în fruntea grupului marilor ţări industriale. Previziunile pentru 2005 indicau un PIB de aproape 12300 de miliarde de dolari – cel mai mare din lume3. Dat fiind potenţialul său economic şi militar uriaş, SUA reprezintă o superputere mondială.

Faptul că nu au cunoscut feudalismul, trecând direct la capitalism, a reprezentat pentru nord-americani un avantaj de prim ordin. Acest lucru a permis ca, de la început, societatea americană să se dezvolte ca o societate civilă deschisă – principalul izvor de forţă al Statelor Unite. În acest context, s-a format, după cum spunea Lincoln – „an almost chosen nation”.

După Hegel, Statele Unite reprezentau „pământul viitorului … pământ dorit de către cei care nu mai vor depozitul de istorie al bătrânei Europe”. Făgăduinţa pe care America o oferea milioanelor de imigranţi nu era o noţiune abstractă, ci posibilitatea reală de a fi tratat ca o fiinţă umană şi de a beneficia de o viaţă mai bună, nu într-un viitor îndepărtat. Până şi Marx îşi exprima mirarea despre fenomenul american, despre felul în care un număr mare de oameni se mutau în mod liber dintr-un loc într-altul, schimbându-şi ocupaţiile „aşa cum un om îşi schimbă cămaşa”.

Tema de bază a „Declaraţiei de independenţă” este cea a „drepturilor inalienabile dăruite de Creator tuturor oamenilor”. Esenţial este

3 Datele din acest capitol, privind PIB, provin din „The Economist”, E.I.U. - The

World in 2005, supliment revista Capital, decembrie, 2004

că aceste drepturi nu erau acordate unor categorii de indivizi, unor „clase” sociale, ci direct indivizilor. Instituţiile create s-au dovedit capabile să le întruchipeze şi să le ocrotească. Dintre toate contractele sociale pe care le-a cunoscut lumea, cel american – Codul constituţional – a avut cel mai mare succes.

Într-un timp relativ scurt a fost creată o piaţă uriaşă, care a stimulat puternic creşterea economică. Standardizarea şi producţia de serie mare au apărut, astfel, de timpuriu, fiind impuse de talia pieţei americane. Atraşi de ideea de a da o dimensiune cât mai mare ţării lor, americanii n-au ezitat să recurgă la metodele pieţei libere, cumpărând cu plata „cash” Louisiana de la Napoleon (1804), Oregon de la Anglia (1846), California – de la Mexic (1848), Alaska – de la Rusia ţaristă (1867).

America a reuşit, astfel, să-şi adune energiile şi să realizeze o intrare nu numai spectaculoasă, dar şi hotărâtoare pe scena istoriei. Treptat, şi-a făcut loc credinţa în „excepţionalismul american”, în faptul că Statele Unite s-ar abate de la acea lege a istoriei conform căreia marile puteri, oricare ar fi ele, după ce cunosc o perioadă de glorie, intră în declin şi chiar dispar.

Sentimentul „excepţionalismului” a fost cultivat la americani de liderii politici4. Orice s-ar spune, însă, secolul al XXI-lea găseşte Statele Unite în fruntea lumii. Ele au rămas singura superputere, iar credinţa în „excepţionalism” este mai vie ca oricând. Sistemul şi modul de viaţă american exercită o puternică influenţă asupra noilor generaţii din întreaga lume. Din acest punct de vedere, modelul american nu are contracandidaţi. Superputere sau (după unele opinii) „doar” stat-leader, SUA conduc plutonul marilor puteri.

A doua putere economică a lumii este Japonia, distanţată, la rândul ei, de celelalte ţări industriale.

Modelul economic japonez este diferit de cel american. Dacă Statele Unite au sărit peste etapa feudală de dezvoltare, nu

acelaşi lucru se poate spune despre Japonia. Astăzi, economia ca şi întreaga viaţă socială sunt puternic impregnate de vechile tradiţii. S-a ajuns la un fel de simbioză care s-a dovedit, totuşi, profitabilă pentru aproape toată lumea.

4 Jefferson considera America „Opera Domnului făurită pe pământ virgin”.

Săracă în resurse naturale, Japonia a mizat pe resursele umane, pe disciplina seculară a populaţiei, pe un orgoliu naţional deosebit care a generat un asemenea spirit de sacrificiu.

Modelul japonez se caracterizează prin rolul jucat de stat. După război, în condiţiile distrugerii celei mai mari părţi a capacităţilor industriale, au fost puse bazele unei strânse cooperări între stat şi întreprinderi, în scopul edificării unei strategii de refacere şi relansare. Ministerul Industriei şi Comerţului Internaţional (MITI) s-a dotat cu instrumente legislative foarte puternice pentru a controla orientarea capitalului spre sectoarele prioritare şi pentru a filtra oferta şi cererea de tehnologii străine. El a contribuit din plin la realizarea unei noi industrii. A avut însă prudenţa de a restrânge partea întreprinderilor publice şi de a încuraja iniţiativa particulară.

Treptat, Japonia a ajuns să posede o extraordinară forţă fondată pe sistemul său de organizare a firmelor în cadrul unor reţele – faimoasele Keiretsu, ale căror firme sunt legate prin participaţii financiare încrucişate sau prin relaţii privilegiate clienţi-furnizori. Această structură asigură o stabilitate în relaţiile dintre firme, un climat de cooperare.

Numeroase firme japoneze au adoptat un model „toyotist”, opus modelului „fordist” (american). Firmele „toyotiste” sunt transnaţionale industriale înconjurate de un foarte mare număr de mici firme subcontractante, în timp ce firmele „fordiste” sunt transnaţionale integrate pe verticală. Pe liniile de producţie japoneze, salariaţii (având un statut stabil) cumulează un maximum de operaţiuni, rămânând polivalenţi; de partea americană, o ierarhie strictă veghează ca sarcini foarte fragmentate şi repetitive să fie efectuate, în condiţiile unei ambianţe de nesiguranţă a locului de muncă. O altă diferenţă majoră: la modelul „toyotist”, cererea este aceea care ghidează producţia şi impune logica diferenţierii produsului, în serii scurte, pentru a ţine cât mai mult seama de gustul consumatorilor; în cazul modelului „fordist”, oferta este aceea care îşi impune logica, prin standardizare, pentru a facilita fabricarea şi a reduce costul. Aceste două modele de gestiune sunt, aşadar, opuse radical.

Pe măsură însă ce în economia japoneză dereglementarea financiară a progresat, puterea MITI s-a redus în favoarea sectorului privat. Reculul statului a însemnat o alocare a capitalului care a privilegiat sectoarele imediat rentabile, în detrimentul celor cu rezultate vizibile pe termen lung. Capacitatea întreprinderilor de a prevedea şi a se pregăti pentru evoluţiile pe termen mediu şi lung (simbolizată de viziunea MITI) şi

care constituia un avantaj comparativ esenţial s-a diminuat. Legăturile privilegiate cu subcontractanţii autohtoni au cedat pasul în favoarea furnizorilor străini, mai competitivi.

Cu toate acestea, experţii consideră că modelul nipon nu şi-a epuizat posibilităţile care vor permite Japoniei abordarea secolului al XXI-lea cu şanse reale. Modelul japonez se va adapta noilor date ale mediului intern, cât şi ale celui extern. El nu va dispărea şi nici nu se va alinia total modelelor occidentale.

Grupul celor 7

Statele Unite şi Japonia, împreună cu Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Canada alcătuiesc „Grupul celor 7” al marilor ţări industrializate. La reuniunile acestui grup, statele sunt reprezentate de şefii de guvern sau de miniştrii economiei şi finanţelor. Scopul urmărit este coordonarea politicilor macroeconomice şi, în mod special, a politicii ratelor de schimb între ţările respective. Ţările membre ale grupului sunt cele mai puternice din lume, ele fiind acelea care determină raporturile de forţe pe plan internaţional, ordinea economică mondială.

O comparaţie a potenţialului lor economic punte în evidenţă un important „gap” între SUA şi ceilalţi membrii ai G-7.

La nivelul „economiei reale”, dacă raportăm produsul intern brut al marilor ţări industriale la cel al SUA, (12.000 de miliarde de dolari, în 2005) se vor observa importante decalaje:

PIB comparat (previziuni 2005, în procente)

1. SUA 100 2. Japonia 40 3. Germania 27 4. Marea Britanie 19 5. Italia 15 7. Canada 8

Sursa: lucrare citată

Evoluţia economiei japoneze, din 1996 până în prezent, a fost puternic afectată de criza asiatică. Această criză a reprezentat un seism de mare magnitudine pentru sistemul bancar nipon, angrenat în speculaţii foarte riscante.

Este de prevăzut însă că economia japoneză va depăşi dificultăţile pe care le întâmpină şi că îşi va relua ofensiva pe piaţa mondială. Dacă aşa vor sta lucrurile, va aduce oare secolul al XXI-lea o răsturnare a actualei poziţii a Statelor Unite?

Există o serie de factori care, luaţi în calcul, conduc la concluzia că SUA vor putea rezista presiunilor noului secol, indiferent de unde ar veni ele:

Statele Unite au, faţă de Japonia, un avantaj comparativ dat. SUA posedă unele dintre cele mai mari resurse naturale din lume, Japonia aflându-se la polul opus.

Pe planul cercetării ştiinţifice fundamentale, SUA deţin un avantaj substanţial. Revoluţia ştiinţifico-tehnică a pornit din Statele Unite. Cei mai mulţi deţinători ai Premiului Nobel în ştiinţă sunt americani şi nu japonezi.

Rolul internaţional al dolarului SUA continuă să fie mult mai important decât cel al yenului. Faptul că dolarul este principalul instrument de plată şi de rezervă oferă agenţilor economici americani un cert avantaj.

Poziţia economică a SUA este consolidată de marele lor potenţial militar, cel mai ridicat din lume. Pe acest plan, Japonia nu contează.

Globalizarea limbii engleze reprezintă un atu major al firmelor americane în tranzacţiile internaţionale. Limba engleză, ca vehicul de cultură, facilitează expansiunea modului de viaţă american până şi în ţări cu vechi tradiţii, cum este Japonia.

În perspectiva secolului al XXI-lea, poziţia SUA de lider mondial ar putea fi pusă în discuţie nu atât de Japonia, cât mai degrabă de Uniunea Europeană. Principalul atu al acesteia va fi moneda unică – euro – lansată la începutul anului 1999, şi înfăptuirea uniunii monetare, realizată în prima parte a anului 2002.

În prezent, euro are un curs de schimb superior faţă de dolar şi mult mai mare decât al yenului. Rămâne de văzut în ce măsură va creşte rolul monedei unice europene, ca monedă de schimb şi monedă de rezervă, pe plan internaţional. Totodată, nu va fi simplă coordonarea politicii monetare unice cu politicile bugetare naţionale. Apoi, să nu uităm că UE nu a realizat, încă, uniunea politică, ceea ce reprezintă un handicap faţă de SUA. În fine, între Europa şi America mai există un decalaj tehnologic.

De la G7 la G8

Din luna iunie 2002, în grupul marilor ţări industrializate a fost inclusă şi Rusia. S-a trecut de la G7 la G8.

Rusia are un potenţial economic foarte ridicat, dacă ne raportăm la resursele sale naturale imense, la numărul şi valoarea oamenilor săi de

ştiinţă. Din punctul de vedere al potenţialului valorificat ea se află, însă, mult în urma „celor 7”. Se poate spune că acceptarea sa în acest grup s-a făcut în special, din considerente de ordin politico-militar5.

Ţările mici

Statele industriale mici alcătuiesc grupul cel mai numeros şi viguros al ţărilor dezvoltate. Cele mai multe se găsesc în Europa. În 2005, potrivit previziunilor Olanda urma să realizeze cel mai ridicat PIB (637 miliarde de dolari), la cealaltă extremă situându-se Portugalia (183 miliarde de dolari) şi Irlanda (200 miliarde de dolari).

Un clasament, prin raportare la PIB olandez, arată după cum urmează (2005, în procente):

Suedia 62 Norvegia 40 Elveţia 59 Grecia 34 Belgia 59 Irlanda 32 Austria 50 Finlanda 31 Danemarca 41 Portugalia 29 Sursa: idem

Aşadar, chiar şi între ţările dezvoltate mici, există diferenţe notabile de potenţial.

Olanda s-a aflat printre primele ţări care au păşit pe calea capitalismului. Ea a dominat piaţa mondială în epoca manufacturieră, având totodată şi unul dintre cele mai mari imperii coloniale. Este foarte avantajată de poziţia geostrategică, ieşirea la mare acordându-i un mare beneficiu. După ultimul război mondial şi-a refăcut rapid economia. A dezvoltat electronica, petrochimia, industria alimentară, dar şi o agricultură foarte intensivă. Handicapul pierderii coloniilor a fost depăşit.

Elveţia este una din ţările care nu au beneficiat de nici un avantaj comparativ dat. Succesul ei se datorează exclusiv efortului şi inteligenţei proprii. Lipsită complet de resursele necesare dezvoltării industriei, izolată, fără ieşire la mare, ea importă circa 90% din necesarul alimentar. Şi totuşi, Elveţia a ajuns în topul mondial în diverse industrii (alimentară, farmaceutică, mecanică fină), dar şi în afacerile bancare şi în turism.

5 În anul 2005, PIB al Rusiei reprezenta 60% din cel al Canadei, aflată pe locul şapte în acest grup.

Francul elveţian este una dintre cele mai puternice şi mai stabile monede din lume. În această ţară, care a reuşit o centralizare politică timpurie (1291), rolul religiei a fost deosebit de mare în formarea spiritului de întreprinzător.

Forţa unei ţări mici cum este Elveţia este dată de societatea sa civilă – prima din lume. Elveţia a aplicat – cu mult timp înaintea Uniunii Europene – principiul subsidiarităţii, instaurând o diviziune a muncii în luarea deciziilor politice, economice şi sociale, între cantoane şi Consiliul federal (guvern), care s-a dovedit benefică pentru toţi. Ea a dovedit lumii posibilitatea coexistenţei unor culturi diferite cum sunt cele germană, franceză, italiană şi retroromanşă.

Politica externă neutră a Confederaţiei Elvetice s-a dovedit extrem de productivă.

Suedia este una dintre ţările dezvoltate mici, a cărei experienţă merită de asemenea să fie cunoscută. Referirile la „modelul suedez” se fac atunci când vine vorba despre „o cale de mijloc” între capitalism şi socialism sau o „a treia cale”. Încă din anii ’30, socialistul american Marquis Childs, în cartea sa „Suedia: calea de mijloc”, susţinea că „nivelul păcii sociale”, atins în această ţară scandinavă „va servi… ca model pentru naţiuni mai mari”. Este semnificativ că adepţii „căii a treia” sunt, în majoritatea lor, socialiştii occidentali, care însă nu se confundă cu partizanii comunismului. Ei sunt adepţii unei societăţi capitaliste reformate, în care accentul să cadă pe protecţia socială. Numai că, în cazul Suediei, acest accent a fost exagerat, încălcându-se cerinţele fundamentale ale economiei de piaţă, mai ales corelaţia dintre producţie şi consum.

Fapt este că „modelul suedez” n-ar fi existat dacă nu s-ar fi bazat pe o dezvoltare economică susţinută, pe termen lung, care a fost o dezvoltare capitalistă. Avem în vedere perioada cuprinsă între anii 1870-1950, un fel de „ciclu economic lung” de tip suedez. Un factor specific, care a stimulat această dezvoltare, a fost neutralitatea.

Socialiştii suedezi au fost şi au rămas adepţii economiei de piaţă. Ei au acordat însă sindicatelor şi statului un rol sporit. În 1992, raportul dintre numărul salariaţilor din sectorul de stat şi cel din sectorul privat devenise favorabil primului. În Suedia, accentul a fost pus pe marea proprietate capitalistă, în timp ce întreprinderile mici şi mijlocii n-au fost sprijinite. Statul a colectat impozite, din ce în ce mai mari. În cele din urmă, Suedia a

devenit ţara cu cele mai mari impozite din lume6. Pe baza lor, statul, de conivenţă cu sindicatele, dar şi cu patronatul, a trecut la o politică de asistenţă socială fără egal. Altfel spus, culegând roadele dezvoltării capitaliste, s-a practicat o redistribuire a avuţiei sociale după principii socialiste, egalitariste. Pe acest paradox s-a realizat „pacea socială”, grevele devenind lipsite de sens.

Sistemul de asistenţă socială – componentă esenţială a „modelului suedez” – asigura drepturi pentru toţi cetăţenii ţării: asistenţa medicală gratuită de înalt nivel, concedii plătite de boală, de maternitate, ca şi pentru creşterea copiilor (inclusiv tatăl) şi mai ales ajutor de şomaj care se ridica la 90% din salariu. Statutul femeii a devenit fără egal pe plan mondial7.

În Suedia a funcţionat şi un aşa-numit sistem „central şi solidar” de salarizare. Salariul era determinat, la nivel central, de sindicate, împreună cu statul şi patronatul. Majorarea salariului, pentru o persoană sau un grup, nu era hotărâtă în funcţie de competenţă, de rezultatele obţinute, ci la cerere, atunci când alte persoane sau grupuri cu aceeaşi calificare aveau acces la venituri salariale superioare. Se realizează, astfel, o nivelare a veniturilor la un nivel mereu superior. Ceea ce conta nu era atât randamentul, cât „solidaritatea”, pentru ca bunăstarea să fie generală. Sindicatele urmăreau în acest mod să nu mai existe diferenţieri sociale.

O dată cu anii ’80 situaţia se deteriorează. Sistemul generase, inevitabil, un absenteism cronic, fenomenul de „nemuncă” în proporţii alarmante. Productivitatea muncii a scăzut foarte mult; deficitele bugetare au bătut toate recordurile din lumea occidentală8. Îndeosebi sectorul public cunoaşte o criză profundă. Modelul suedez îşi demonstra limitele. Alegerile din 1991 au însemnat plecarea de la putere a social-democraţilor. Coaliţia de centru-dreapta a alcătuit un guvern care a depus cerere de adeziune la CEE. Din acel moment a început cursa pentru reducerea deficitelor bugetare. Guvernul, în acord cu opoziţia social-democrată, a adoptat un plan economic de austeritate. În 1995, Suedia devine membră a U.E. Deşi la sfârşitul lui 1998 social-democraţii revin la putere, programul lor de protecţie socială nu mai poartă amprenta trecutului. Cu toate acestea, Suedia se menţine printre ţările cu nivel de trai ridicat.

6 Aşa se explică exodul, printre alţii, al marilor tenismeni profesionişti suedezi Matts

Willander şi Bjőrn Borg, în Monaco. 7 În schimb, bărbaţii au început să se simtă discriminaţi. 8 Ca pondere în PIB

4.3 Nivelul de dezvoltare al ţărilor cu economie de piaţă

Lumea ţărilor dezvoltate este departe de a fi omogenă. Există importante deosebiri de mod de viaţă, determinate de particularităţile naţionale de dezvoltare.

Analiza produsului intern brut pe cap de locuitor pune în evidenţă disparităţi notabile.

La „periferie” se plasează Africa de Sud şi Polonia – ţară nou venită în „clubul ţărilor dezvoltate”, care au venituri atipice (4000 – 7000 de dolari). La polul opus se află Elveţia şi Norvegia, ţările cu cel mai ridicat PIB pe locuitor, cu, respectiv 51,4 mii şi 54,8 mii de dolari.

Celelalte ţări dezvoltate se încadrează în următoarele categorii de venit pe locuitor (previziuni pentru anul 2005, în dolari, calculat după revista „Capital”):

11000 - 11999 Ungaria, Cehia 15000 – 15999 Coreea de Sud 17000 – 17999 Israel, Portugalia 20000 – 20999 Grecia 23000 – 23999 Noua Zeelandă 26000 – 26999 Spania 29000 – 29999 Australia 31000 – 31999 Italia, Canada 35000 – 35999 Germania 36000 – 36999 Belgia, Franţa 37000 – 37999 Japonia, Finlanda 38000 – 38999 Olanda 39000 – 39999 Austria 41000 – 41999 SUA 43000 – 43999 Suedia 48000 - 48999 Danemarca

Ce relevă datele prezentate?

Existenţa unor discontinuităţi între categoriile de venituri9.

9 Marcate prin linie continuă.

Lărgirea recentă a grupului ţărilor dezvoltate (de la 24 la 29) a coborât considerabil limita inferioară a venitului pe locuitor, noii membri având un nivel de dezvoltare mai scăzut.

„Vechile” ţări dezvoltate, cu unele mici excepţii, au trecut în clasa superioară de venit pe locuitor, faţă de perioada anterioară.

Este remarcabil progresul Belgiei şi Norvegiei. Prima ţară a reuşit să-şi restructureze economia, în primul rând industria mineritului, care producea mari pierderi; cea de-a doua profită din plin de exploatarea resurselor de petrol din Marea Nordului.

Ţări mici (Elveţia, Olanda, Austria, Danemarca etc.) devansează ţări mari. Desigur, ele au o populaţie mult mai mică, dar şi resurse naturale incomparabil mai mici. Cum reuşesc oare? Este un subiect de meditaţie.

Japonia depăşeşte cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate. Cine se gândea că, după atacul nuclear american care a pus capăt războiului va renaşte din propria cenuşă şi va ajunge să ofere populaţiei un asemenea nivel de trai ridicat?

Sporul venitului pe locuitor în ţările dezvoltate cu economie de piaţă reprezintă o tendinţă durabilă. În perioada 1990-1996, creşterea, în termeni reali, a fost pozitivă în marea majoritate a acestor ţări. În intervalul următor (1998-2001), această tendinţă s-a menţinut (cu excepţia Spaniei), vedetele fiind Polonia şi, mai ales, Irlanda, ţări în care PIB/locuitor a sporit într-un ritm mediu anual de 5,2% şi respectiv, 6,5%. Creşterea venitului pe locuitor a continuat şi în perioada următoare (2001-2005).

Calitatea vieţii

Fără doar şi poate, PIB pe locuitor exprimă nivelul de trai al populaţiei unei ţări. Dar el nu se transformă automat în bunăstare. Plecând de la acest considerent, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) a calculat un „indice al dezvoltării umane” – HDI care să reflecte, pe lângă venitul pe locuitor, şi aspecte calitative efective.

Progresul dezvoltării umane poate fi pus în evidenţă mai corect printr-o corelare a dimensiunilor sale esenţiale. În „Raportul asupra dezvoltării umane”, din 1993, PNUD explică, astfel, punctul său de vedere: „Dezvoltarea este un proces care conduce la lărgirea gamei de posibilităţi oferite fiecărei persoane. În principiu, ele sunt nelimitate şi pot evolua în

timp. Dar oricare ar fi stadiul de dezvoltare, ele implică realizarea a trei condiţii esenţiale: o viaţă lungă şi o stare bună de sănătate, accesul la cunoştinţe, ca şi la resursele necesare asigurării unui nivel de viaţă convenabil”.

Privind problema nivelului de trai în ţările dezvoltate, din această optică, este incontestabil că ele au atins cele mai ridicate standarde de viaţă10:

Speranţa de viaţă a depăşit pragul de 70 de ani. Accesul populaţiei la serviciile de sănătate este total (100%).

Aportul zilnic de calorii depăşeşte nevoile reale (peste 100%). Rata de şcolarizare primară şi secundară este de peste 90%.

Reflectând aceste aspecte, indicele composit al PNUD plasează ţările dezvoltate într-o altă ordine decât cea a Băncii Mondiale. În 199511, pe primul loc se afla Canada, cu un indice HDI de 0,96. În continuare, situaţia se prezintă astfel:

Indice HDI Ţări 0,946-0,940 Franţa, Norvegia, SUA, Islanda, Finlanda, Olanda, Japonia (locurile

2-8) 0,939-0,930 Noua Zeelandă, Suedia, Spania, Belgia, Austria, Marea Britanie,

Australia, Elveţia, Irlanda (locurile 9-17) 0,929-0,900 Danemarca, Germania, Grecia, Italia, Irlanda, Israel, Luxemburg

(locurile 18-22) 0,899-0,892 Malta, Coreea de Sud, Portugalia (locurile 27, 30 şi respectiv 33)

Cehia (0,884), Ungaria (0,857) şi Polonia (0,851) sunt clasate, în ordine, pe locurile 39, 47 şi respectiv 52, în acelaşi an. Cât priveşte Africa de Sud (0,717), ea deţine locul 89. PNUD plasează înaintea acestor ţări altele din categoria noilor state industriale (Hong Kong, Singapore, locurile 24 şi 28) sau ţări mici din zona Caraibelor. Se poate deduce că diversele organizaţii internaţionale au concepţii care diferă, din anumite puncte de vedere, în ceea ce priveşte aprecierea nivelului de dezvoltare al ţărilor lumii.

Din cele menţionate nu trebuie să se tragă concluzia că ţările dezvoltate îndeplinesc toate cerinţele unui trai civilizat. 10 Cu excepţia ţărilor cu venituri atipice, situate la „periferia” grupului. 11 Vezi PNUD: „Human Development Report”, 1998

Nesiguranţa zilei de mâine se menţine încă, cel puţin pentru anumite categorii sociale. În ţările Uniunii Europene şomajul cuprinde 18 milioane de oameni. Deşi indemnizaţiile primite şi ajutorul de şomaj asigură o existenţă decentă, totuşi, perspectivele de viitor sunt nesigure. Statul bunăstării generale nu a fost creat.

În concluzie, progresul pe planul nivelului de dezvoltare, al calităţii vieţii, este incontestabil. Factorii responsabili din ţările dezvoltate recunosc însă oficial că se confruntă cu probleme sociale foarte importante. Dar instituţiile existente, mecanismele create funcţionează şi permit rezolvarea, în cele din urmă, a disfuncţionalităţilor care apar. Organismul economic, politic şi social este puternic şi poate depăşi dificultăţile. Acesta este lucrul cel mai important.

4.4 Politica economică în ţările dezvoltate

Atâta timp cât Statul constituie o entitate care încarnează puterea publică, în condiţiile proprietăţii private şi ale democraţiei, el exercită funcţii specifice, toate subordonate interesului general al societăţii civile.

Funcţia economică a Statului necesită elaborarea unei politici adecvate, a cărei orientare porneşte de la asigurarea supravegherii, când Statul are un rol pasiv, lăsând piaţa să-şi joace rolul său regulator în mod spontan şi poate ajunge până la căutarea conştientă a echilibrului, când Statul capătă un rol activ.

4.4.1 Politica de intervenţie a statului în economie

În mod incontestabil, economia ţărilor dezvoltate este o economie de piaţă. Sistemul capitalist a creat condiţiile pentru ca piaţa să devină atotcuprinzătoare. O bună perioadă de timp, principiul lui Adam Smith după care „mâna nevăzută a pieţei” reglează totul a fost îmbrăţişat de mulţi economişti şi oameni politici.

A venit însă „Marea Depresiune” din 1929-1933, care a zdruncinat din temelii încrederea în acest principiu.

Mulţi ani după aceea, speranţele s-au îndreptat către soluţiile preconizate de John Maynard Keynes, considerate cele mai adaptate realităţi. Keynes credea în rolul regulator al Statului: „… ceea ce importă nu este ca guvernul să-şi echilibreze propriile conturi, ci să facă în aşa fel încât cererea efectivă să fie suficientă pentru menţinerea folosirii depline

a forţei de muncă…” (s.n.). Dacă guvernul doreşte relansarea creşterii şi reducerea şomajului, el nu trebuie să rămână pasiv. În concepţia lui Keynes, intervenţia statală trebuia să vizeze:

- creşterea consumului, graţie unei politici adecvate a veniturilor; - stimularea investiţiilor şi a producţiei, printr-o politică monetară

care să realizeze o reducere a ratei dobânzii, dar şi printr-o politică de cheltuieli publice, dirijate îndeosebi către infrastructură. John Maynard Keynes poate fi considerat părintele

intervenţionismului statal în economie: fireşte, într-una capitalistă, nu comunistă. Susţinând rolul economic al statului, el n-a contestat rolul motor al interesului personal sau pe cel regulator al mecanismului concurenţei şi al pieţei. Keynes n-a mai recunoscut însă ideea clasică a autoreglării sistemului economic, graţie forţelor pieţei libere.

Concepţia lui Keynes a inspirat administraţia lui Franklin D. Roosevelt în formularea politicii sale de relansare a economiei americane, cunoscută sub denumirea de „New Deal”. Foarte mulţi ani, keynesismul a fost teoria la modă.

Cel de-al doilea război mondial încă nu se încheiase şi comunitatea internaţională democratică discuta deja planul Keynes privind noua ordine monetară12. Printre altele, acest plan pleca de la premisa că noua organizaţie internaţională monetară care urma să fie creată (FMI) trebuia să se interfereze cât mai puţin posibil cu politicile economice interne ale statelor membre.

De la „Marea Depresiune” şi mulţi ani după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, statele dezvoltate au pus accentul pe măsuri bugetare, acţionând pârghiile impozitelor, taxelor şi cheltuielilor publice. Dar, pentru resorbirea capacităţilor de producţie neutilizate şi a şomajului, pentru finanţarea „reprizei” activităţii economice, s-a cheltuit mai mult decât s-a încasat prin politica fiscală, ajungându-se la deficite importante.

Politica bugetară

Componentă a politicii economice generale a unei ţări, politica bugetară reprezintă acţiunea Statului prin intermediul bugetului său. Acţiunea se produce prin combinarea politicii fiscale cu politica de cheltuieli guvernamentale şi de fixare a unui anumit nivel al deficitului

12 Alături de alte planuri – White, Fraser etc.

public. În toate ţările, proiectul de buget este supus dezbaterii parlamentare.

De la Keynes şi până astăzi, gestiunea bugetului public este considerată cel mai important mijloc de care dispune Statul pentru a influenţa conjunctura economică în diferitele ei faze.

În economie, a căuta regularitatea perfectă reprezintă o utopie. Ceea ce se poate obţine este însănătoşirea organismului economic, atunci când cunoaşte momente de criză. Statul supraveghează evoluţia economiei şi intervine, după caz, fie printr-o politică de rigoare (STOP), atunci când se produce o „supraîncălzire”, fie printr-o politică de relansare (GO) în momentele de depresiune.

„Supraîncălzirea” este caracteristică ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă. Despre ea se poate vorbi atunci când, pe fondul unei creşteri a activităţii economico-financiare, inflaţia devine puternică, importurile depăşesc considerabil exporturile, iar datoria publică întrece aşteptările. Această fază se caracterizează printr-un exces al cererii în raport cu oferta. Tocmai de aceea se impune o „sterilizare” a părţii în exces. În scopul calmării situaţiei, se recurge la o politică de rigoare, prin prelevări fiscale, reducerea cheltuielilor publice şi a deficitului bugetar (politica „stop”-ului).

Dacă însă economia cunoaşte o perioadă de încetinire, caracterizată prin reducerea cererii globale şi a investiţiilor, prin creşterea şomajului, atunci se recurge la politica de relansare. Este de înţeles că măsurile ce sunt luate se vor situa la polul opus faţă de cele caracteristice politicii de rigoare; creşterea cheltuielilor publice şi a deficitului bugetar vor avea rolul cel mai important. „Echilibrul bugetar este un mit”, afirmă adepţii teoriei lui Keynes, atunci când susţin necesitatea deficitelor bugetare.

Cea mai mare parte a veniturilor bugetare provin din impozitele şi taxele fiscale (peste 90%), percepute de la persoane fizice sau de la societăţi.

Există mai multe categorii de impozite: pe consum (TVA, drepturi vamale), pe venit (al persoanelor fizice, al firmelor), pe avere. După maniera de percepere, există impozite directe şi impozite indirecte (încorporate în preţul de vânzare).

În ce priveşte cheltuielile Statului, ele privesc sectorul social (sănătate, indemnizaţii de şomaj etc.), educaţia, cultura, apărarea, stimularea economiei (infrastructura, ajutor acordat zonelor defavorizate etc.).

Execuţia bugetului incumbă guvernelor şi Tezaurului public, în principal. Acesta din urmă este instrumentul de politică bugetară al

guvernului. În contul său curent de la Banca Centrală sunt vărsate toate veniturile bugetului. Tezaurul public finanţează cheltuielile Statului, asigură ajustarea veniturilor şi cheltuielilor, precum şi operaţiuni de trezorerie, ca amortizarea datoriei publice.

Acţiunea statală directă

Relaţia sector public-sector privat este bilaterală; iniţiativa poate pleca din ambele părţi. Marile companii fac un adevărat lobby pe lângă guvernele respective pentru a căpăta comenzi. În această parte, ne preocupă sublinierea rolului activ al Statului în viaţa economică şi consecinţele sale.

Prin acţiune statală directă înţelegem stabilirea unor relaţii de piaţă nemijlocite între sectorul public şi cel privat, din iniţiativa puterii publice. În mai toate marile ţări dezvoltate, îndeosebi în Statele Unite, Statul intervine direct pentru stimularea sectorului privat, a spiritului de întreprindere. Rezultă o situaţie nouă de monopson în care, pe de o parte, guvernul – ca agent economic – se prezintă pe piaţă în calitate de unic cumpărător, iar, pe de altă parte, oferta vine din partea mai multor producători – mari companii producătoare private.

În Statele Unite, caracteristicile acestui tip de acţiune apar cu claritate, mai ales în cazul „marilor programe” concepute de guvernul american, în special de Pentagon, în scopuri militare. Aceste „mari programe” sunt finanţate şi supervizate de departamente ministeriale sau de marile agenţii guvernamentale.

Consecinţe

Prin intermediul „marilor programe”, guvernul orientează activităţile întreprinderilor în ceea ce priveşte resursele, procedeele şi liniile de fabricaţie; şi cum „marile programe” antrenează în general un număr mare de întreprinderi legate între ele prin filiere de producţie sau prin mecanisme de subcontractare, această orientare poate influenţa atât ritmul activităţii economice generale, cât şi structura industrială. Unii văd în acest lucru un important mijloc de intervenţie economică care ar putea deveni mai eficace decât politica conjuncturală, bazată pe instrumente monetare şi fiscale.

Fondurile federale sunt acordate unor grupuri industriale, specializate, mai ales, în echipament electric, energie nucleară, aeronautică şi anumite sectoare ale chimiei. Există un dialog permanent între marile firme şi agenţiile guvernamentale americane.

În cadrul dialogului guvern-întreprinderi, primul are un rol activ. În domeniul cercetării şi inovaţiei tehnologice, guvernul american are, adesea, rol de ghid, trasând obiectivele, orientând direcţiile de cercetare.

Numeroase sunt inovaţiile în materie de management ale Pentagonului care sunt preluate de companiile private şi aplicate serviciilor de „planning” şi de programare. Iată câteva:

- constituirea unui serviciu de planificare, însărcinat să integreze previziunea bugetară anuală cu programarea pe termen mediu (strategie de perspectivă);

- adoptarea analizei sistemelor ca o abordare esenţială a tuturor problemelor şi ca o metodă de management care permite trecerea la conducerea prin programe şi prin centre de profit;

- generalizarea tehnicii grafelor pentru inserarea fiecărui proiect important într-o schemă riguroasă de optimizare a componentelor, a resurselor şi a termenilor de execuţie13;

- alocarea resurselor pe calea planificării strategice prin „misiuni”, reprezentând, fiecare, un obiectiv de acţiune cuantificat.

Conceputul de misiune poate fi aplicat tuturor problemelor complexe care privesc întregul spectru economic şi social.

Un aspect important al simbiozei Stat-sector privat este şi schimbul reciproc de specialişti. Numeroase sunt „numele mari” care trec din aparatul guvernamental în conducerea marilor companii şi invers.

Există însă şi laturi negative ale acestei simbioze. Treptat, s-a conturat o antantă în virtutea căreia întreprinderile „la vârf” obţin un cvasimonopol atunci când sunt angajate într-o „misiune” guvernamentală. Acest lucru a afectat, în diferite ocazii, aplicarea principiului liberei concurenţe.

Mult mai grav este însă faptul că sporirea cheltuielilor guvernamentale pentru comenzi cu caracter militar generează deficite bugetare uriaşe pe termen lung. Se apreciază că deficitele acumulate în timpul administraţiei Reagan, când a fost declanşat faimosul program de înarmare denumit „Războiul stelelor”, erau superioare sumei deficitelor bugetare înregistrate în întreaga perioadă scursă de la începutul preşedinţiei lui George Washington (1789) şi până la încheierea mandatului 13 Pregătirea deciziilor complexe este bazată pe folosirea „arborilor de pertinenţă”,

a grafelor, care leagă, într-un model de decizie, obiectivele viitoare, strategia şi tactica întreprinderii.

Una dintre aplicaţiile la scară mare a acestei metode este cunoscută sub numele de PATTERN (Planning Assistance Trough Technical Evaluation and Relevance Number). Un prim exemplu este arborele de pertinenţă conceput de NASA şi utilizat de companiile private care au participat la proiectul Apollo.

lui Jimmy Carter (1981). În 1988, datoria publică a SUA atinsese suma astronomică de două trilioane de dolari. Acţiunea directă a statului în favoarea sectorului privat este diferită de la o ţară la alta, de la un domeniu la altul, de la o perioadă la alta.

Raţionalizarea politicii bugetare

Una dintre preocupările organelor responsabile din ţările dezvoltate este raţionalizarea politicii bugetare. Într-o lume a competiţiei internaţionale intense, administraţiile sunt în căutarea unei mai mari eficienţe printr-o utilizare mai riguroasă a resurselor de care dispun. Mai precis, aparatul de stat ar trebui administrat ca şi întreprinderile private, astfel încât pentru fiecare unitate de investiţie să se obţină un rezultat cât mai bun. Transpunerea în practică a acestei idei este cu atât mai importantă, cu cât asistăm la o tendinţă generală de creştere mai rapidă a cheltuielilor bugetare în raport cu aceea a PIB.

Această nouă manieră de abordare a gestiunii bugetare îşi are originea în metoda propusă de Robert McNamara, încă din anii ’60, în calitatea sa de Secretar de Stat al Apărării SUA şi este cunoscută sub denumirea „Planning Programming Budgeting System” (PPBS). Metoda îşi propune să introducă rentabilitatea în decizia bugetară şi în organizarea aparatului de Stat. Ea a fost extinsă la întreaga administraţie americană printr-o circulară a preşedintelui Johnson.

Pentru a înţelege importanţa şi originalitatea PPBS este necesară o comparaţie cu metodele tradiţionale de preparare bugetară. Acestea constau, în esenţă, în calcularea nevoilor financiare pentru anul următor ale fiecărei „celule administrative” de bază, plecând de la situaţia existentă în momentul respectiv şi apoi în însumarea, pe ministere, a bugetelor elementare astfel calculate. Este o metodă fragmentară, neraţională şi conservatoare, proprie unor structuri şi activităţi desuete şi puţin propice inovaţiei şi eficienţei.

PPBS, dimpotrivă, este o metodă de gestiune integrată şi de planificare descendentă. Această metodă are ca punct de plecare înseşi finalităţile guvernamentale, fiecare dintre acestea fiind definită în cea mai operativă manieră posibilă. Astfel, de exemplu, nevoile Ministerului Sănătăţii vor fi stabilite plecând de la creşterea speranţei de viaţă sau de la reducerea mortalităţii infantile. Finalităţile odată definite, responsabilii preparării bugetului vor examina un mare număr de alternative posibile, susceptibile să atingă obiectivele fixate. Fiecare alternativă va fi evaluată

din punctul de vedere al costurilor şi al efectelor previzibile, ceea ce permite alegerea soluţiei celei mai eficace.

Desigur, aplicare metodei PPBS în diferite ţări a întâmpinat dificultăţi, date fiind deosebirile existente pe planul condiţiilor administrative şi instituţionale, al raporturilor dintre sectorul public şi cel privat, al gradului de descentralizare administrativă.

Constrângeri bugetare

După curse OCDE, în ultimii 30 de ani, fiscalitatea, cheltuielile şi deficitele bugetare au crescut într-un ritm rapid în majoritatea ţărilor dezvoltate. Aceste evoluţii au determinat guvernele să-şi mărească preocupările pentru reforma fiscală şi pentru reducerea deficitelor publice

Cea mai puternică dintre constrângerile politicii bugetare s-a dovedit a fi presiunea cheltuielilor publice.

Din 1960 şi până la începutul anului 1998, cheltuielile administraţiilor publice, în ansamblul ţărilor OCDE, au sporit de la 28% la circa 50% din PIB total14. Această creştere importantă este imputabilă, în cea mai pare parte, transferurilor15, restul împărţindu-se între consumul public (îndeosebi achiziţionarea de bunuri şi servicii de la firme private) şi vărsămintele de dobânzi pentru datoria publică. Din 1995, cheltuielile sociale totale constituie aproximativ un sfert din media PIB pentru zona OCDE şi explică, în mare parte, variaţia cheltuielilor publice globale, de la o ţară la alta. Dintre aceste cheltuieli, numai cele destinate achiziţionării de bunuri şi servicii influenţează direct activitatea economică.

Presiunea fiscală reprezintă, de asemenea, o importantă constrângere pentru politica bugetară. Trebuie spus însă că, în ultimii 30 de ani, ea a fost mai puţin intensă în comparaţie cu cea a cheltuielilor publice. Ritmul de creştere a prelevărilor fiscale obligatorii a fost mai lent în ţările dezvoltate, datorită tendinţei de a se recurge şi la finanţarea cheltuielilor prin împrumuturi.

Cele mai ridicate ponderi ale prelevărilor sunt în ţări ca Suedia şi Danemarca, iar cele mai mici în Irlanda, Marea Britanie, Spania şi Portugalia.

Trebuie reţinut că în UE se află în vigoare din decembrie 1997 un cod de conduită privind fiscalitatea, în virtutea căruia statele membre sunt

14 Vezi Problèmes économiques, nr. 2583, 23 septembrie 1998, p. 11 15 Transferuri: prelevarea de impozite şi taxe de la unele categorii sociale, pentru a

distribui altora veniturile astfel realizate. Exemple: prestaţiile sociale, subvenţiile către sectorul privat, bursele de studii etc.

angajate să respecte principiile concurenţei loiale în acest domeniu, să nu practice „dumping”-ul fiscal.

În ce priveşte deficitul bugetar, în prezent, spre deosebire de perioada dominaţiei ideilor keynesiste, există o cvasiunanimitate asupra importanţei reducerii sale.

În ţările membre ale UE, sub constrângerea Tratatului de la Maastricht (intrat în vigoare în 1993) şi a Pactului de Stabilitate şi de Creştere (1997), guvernele au adoptat o strategie de reducere a deficitului public, ţinând seama de limita impusă de 3% din PIB. Statele care nu respectă disciplina bugetară, promovând o politică fiscală prea expansionistă, pot fi sancţionate.

În Statele Unite, în 1985, Congresul a adoptat o nouă strategie (The Gramm-Rudman Act) prin care se limitează deficitul bugetar, în scopul eliminării sale până în 1992. Cu toate acestea, de abia în 1996, pentru prima dată după 29 de ani, se reuşeşte realizarea unui buget excedentar.

Teoria „economiei de ofertă” – o punere în cauză a politicii keynesiste

Curentul de opinie cunoscut sub denumirea de ”economie de ofertă” (supply-side economics) a pornit din Statele Unite, la începutul anilor ’70, şi a găsit adepţi în întreaga lume anglo-saxonă. În fruntea lui se află Arthur Betz Laffer, profesor la Universitatea din Chicago şi apoi economist-şef la Oficiul de management şi buget (MBO) de la Washington.

Curba lui Laffer Venituri fiscale

V1 A V0 D 0 E F B

Rata de impozitare

C D

Curba care-i poartă numele arată în mod clar că veniturile din impozite pot creşte până la un anumit punct (A), după care încep să scadă. Se mai poate observa că în punctele C şi D se obţin aceleaşi „intrări” fiscale, deşi rata de impozitare a crescut de la E la F.

Curba lui Laffer demonstrează că, dincolo de o anumită limită, presiunea fiscală se traduce printr-o pierdere de venituri bugetare. Când rata impozitării depăşeşte un anumit prag, înclinaţia către investiţii scade, creşterea economică se sufocă.

Această curbă prezintă două avantaje: pe de o parte, permite să se calculeze pentru fiecare fel de impozit în parte, ca şi pentru totalul impozitelor, punctul optim, acela în care randamentul impozitului este şi rămâne maxim; pe de altă parte, ea permite să se justifice o politică de reducere a impozitelor, demonstrând că Statul poate obţine venituri fiscale echivalente, chiar dacă reduce rata de impozitare. Un impozit mai mic incită întreprinderile să investească pentru a produce mai mult, obţinând astfel o cifră de afaceri şi un profit superioare. Baza de impozitare se măreşte, ceea ce face posibil să se menţină sau chiar să crească intrările fiscale la buget, chiar dacă impozitul asupra societăţilor a fost micşorat.

Teoria „economiei de ofertă” este un keynesism „în sens invers”. Adepţii ei se ridică împotriva intervenţiei Statului printr-o creştere conjugată a cheltuielilor publice şi a prelevărilor obligatorii, deoarece ar conduce la demotivarea întreprinzătorilor; politicile keynesiste de relansare prin stimularea cererii ajung să se lovească de presiunile inflaţioniste, devenite cvasistructurale.

Dezangajarea Statului, reducerea şi raţionalizarea impozitelor, stimularea directă a ofertei prin incitarea factorilor de producţie, exprimă sensul acestei teorii. Agenţii economici trebuie lăsaţi să acţioneze ei înşişi!

4.4.2 Politica monetară

O componentă a politicii economice generale a unei ţări este politica monetară. Ea constă în acţiunea asupra ofertei de monedă sau a ratei dobânzii, în scopul stabilizării macroeconomice.

Controlul masei monetare sau al ratei dobânzii urmăreşte stimularea creşterii economice, stabilitatea preţurilor, reducerea ratei inflaţiei, astfel încât să se ajungă la utilizarea cât mai completă a factorului muncă, la echilibrul balanţei de plăţi externe.

În materie de politică monetară se disting două orientări importante. Una este aceea care pune accentul pe cantitatea de monedă, având în frunte pe Milton Friedman şi discipolii săi din cadrul şcolii de la

Chicago16. Cealaltă este orientarea postkeynesistă, care are drept ţintă controlul investiţiilor, considerate factorul major al evoluţiei venitului naţional, iar rata dobânzii – instrumentul de stimulare a acestora. În viziunea lor, oferta de monedă (confruntată cu „preferinţele pentru lichiditate”) determină rata dobânzii care, la rândul ei (confruntată cu eficacitatea marginală a capitalului), influenţează totalul investiţiilor, nivelul activităţii economice şi venitul naţional.

Monetariştii s-au situat la polul opus faţă de keynesism. Ei s-au declarat adepţii autoreglării economiei prin forţele pieţei, contestând faptul că Statul ar putea fi un factor de echilibru.

Pentru monetarişti, politica fiscală are un rol minor, pe prim-plan afându-se politica monetară. În cadrul acesteia, lupta contra inflaţiei devine prioritară, în raport cu lupta împotriva şomajului. Reducerea ratei inflaţiei poate determina echilibrul şi folosirea mai completă a forţei de muncă pe termen lung. În concepţia monetaristă, lupta contra inflaţiei trebuie dusă prin reducerea cheltuielilor bugetare şi crearea de monedă în proporţii mai mici.

Banca Centrală - principala autoritate monetară

Rolul elaborării şi aplicării politicii monetare revine Băncilor Centrale17.

Evoluţia lor poată amprenta istoriei proprii fiecărei ţări. Aşa se explică deosebirile existente.

Dacă ne referim la proprietatea asupra capitalului Băncii Centrale, în Marea Britanie el este deţinut de Stat, în Statele Unite, de băncile private comerciale, iar în Japonia, de acţionari privaţi.

16 Şcoala de la Chicago nu se reduce la monetarism. Sub această denumire sunt

regrupaţi economişti care au lucrat la Universitatea din marea metropolă americană, dar care sunt diferiţi ca orientare doctrinară (Friedrich von Hayek, Don Patinkin ş.a.). Ceea ce îi uneşte pe aceşti economişti este credinţa în eficacitatea mecanismelor pieţei şi opoziţia la ingerinţele statului în economie. La aceeaşi Universitate a fost profesor şi Oscar Lange, teoretician al economiei socialiste. Renumele şcolii de la Chicago pare să justifice butada lansată de M. Friedman, după care şansa de a obţine un Premiu Nobel se maximizează dacă „eşti american, de sex masculin şi dacă ai predat sau studiat, într-un moment sau altul al vieţii, la Universitatea din Chicago”.

17 În cadrul Uniunii Economice şi Monetare, Băncile Centrale Naţionale ale statelor care au adoptat moneda unică – euro, au transferat către BCE dreptul de a elabora şi aplica politica monetară.

Deosebiri de la o ţară la alta apar şi în legătură cu independenţa Băncii Centrale faţă de puterea politică. În Statele Unite, FED se bucură de o independenţă relativă. În Japonia, Banca Centrală este pusă sub supravegherea Ministerului de Finanţe. În Germania, graţie statutului acordat prin legea votată în 1957, Bundesbank beneficiază de o independenţă de invidiat18. La rândul ei, Banca Angliei, ca instituţie publică, colaborează cu Trezoreria în probleme de emisiune monetară.

Acţiunea Băncilor Centrale asupra ofertei de lichidităţi ridică problema alegerii agregatului monetar.

Compoziţia masei monetare este eterogenă. Agregatele monetare19 pun în evidenţă acest lucru. În concepţia Băncii Franţei, ele includ „în afara mijloacelor de plată, toate plasamentele pe care agenţii nefinanciari le consideră drept rezerve imediat disponibile ale capacităţilor de cumpărare şi care pot fi convertite, uşor şi rapid, în mijloace de plată…”. Deşi, de la o ţară la alta, se remarcă unele deosebiri de conţinut, totuşi, în linii generale, pot fi reţinute următoarele componente ale agregatelor monetare:

• M1 (totalitatea monedelor metalice şi a biletelor emise de Banca Centrală + depozitele la vedere în moneda naţională);

• M2 (M1 + libretele bancare ordinare şi cele de economii…); • M3 (M2 + plasamentele la termen emise de instituţii de credit şi de

Tezaur care nu sunt negociabile, activele în devize străine care nu pot fi utilizate direct în tranzacţii interne etc.);

• M4 (M3 + biletele de trezorerie şi bonurile de Tezaur negociabile, deţinute de agenţii nefinanciari rezidenţi).

18 Cu toate acestea, uneori, deciziile „Buba” n-au fost respectate de propriul

guvern. De pildă, cu prilejul unificării celor două Germanii, în timp ce Bundesbank preconiza un raport de 1 la 2 între marca Vest şi marca Est, guvernul a hotărât un raport de schimb de 1 la 1, cu implicaţiile negative cunoscute.

19 Un agregat monetar este un indicator statistic care regrupează diferitele forme de monedă. Agregatele monetare se clasifică în funcţie de gradul de lichiditate.

Stop cadru

Sistemul Federal de Rezerve (FED) Înfiinţarea FED a fost precedată de o foarte lungă perioadă caracterizată printr-o

mare instabilitate financiară. După două experimente timpurii, concretizate în crearea unei prime Bănci Centrale în 1811 şi a alteia, în 1816, ambele eşuate, după un val de crahuri financiare la începutul secolului al XX-lea, Congresul Statelor Unite votează, în 1913, Federal Reserve Act, prin care se înfiinţează cea de-a treia (în ordine cronologică) Bancă Centrală care se va numi Sistemul Federal de Rezerve. FED reprezintă un compromis între tradiţia federalistă şi necesitatea stringentă a unei politici monetare centrale.

FED nu are structura unei Bănci Centrale clasice, ci reprezintă un sistem piramidal.

În vârf se află Consiliul guvernatorilor al FED, alcătuit din 7 membri, în frunte cu un preşedinte. Ei sunt numiţi de şeful statului pe o perioadă de 14 ani.

Consiliul controlează şi coordonează Băncile Federale de Rezervă, în număr de douăsprezece, fiecare desfăşurându-şi activitatea în câte un district. Băncile federale sunt intermediari între consiliul guvernatorilor FED şi băncile comerciale private.

Băncile Federale nu deservesc direct marele public; ele joacă rolul de „bancheri ai băncilor”. Capitalul lor este deţinut de către băncile comerciale private, membre ale sistemului. Băncile private sunt obligate să păstreze rezerve în depozite la Băncile Federale, la o rată legal stabilită. În contrapartidă, ele au dreptul la împrumuturi şi la operaţiuni de scontare, direct la aceste bănci.

În SUA există circa 15.000 bănci private. Un număr de 5.000 dintre ele au statul de bănci „naţionale”, adică au dreptul de a opera pe întreg teritoriul Statelor Unite, în baza unei licenţe emise de „Compttroller of the Currency”, care este o agenţie guvernamentală. Băncile „naţionale” sunt membre ale FED. Restul băncilor private funcţionează la nivelul statelor americane, licenţa lor fiind aprobată de guvernatorul statului respectiv.

Funcţiile celor 12 Bănci Federale de Rezervă sunt cele ale oricărei Bănci Centrale, dar limitate la aria districtului respectiv:

- emisiunea monetară în scopul aprovizionării băncilor comerciale „naţionale”, membre ale FED. În fapt, biletele de bancă sunt imprimate de Trezoreria SUA, care le livrează Băncilor Federale; acestea din urmă le solicită numai în măsura existenţei unei cereri din partea băncilor comerciale private „naţionale”;

- creditarea băncilor afiliate sistemului, dar şi a unor afaceri private; - funcţia de „camere de compensaţie”, pentru cecuri, trate şi totalitatea

efectelor de comerţ ale clienţilor; - aplicarea politicii monetare prin operaţiuni „Open-Market”, cât şi prin fixarea

ratei scontului. În materie de politică monetară, cele 12 Bănci Federale sunt subordonate

Consiliului Guvernatorilor al FED. Acesta controlează emisiunea monetară şi adoptă politica de credit. Un obiectiv major al FED este să acţioneze ca „împrumutător de ultim recurs” (lender of last resort); în această calitate, FED împrumută bani unor bănci ca să supravieţuiască unor momente de panică financiară.

Puterea de decizie în FED este exercitată de „Federal Open – Market Commitee” (FOMC), compus din cei 7 membri ai Consiliului, la care se adaugă preşedintele Băncii districtului New York. Acest comitet conduce politica monetară, având putere de control asupra întregului sistem financiar american. Trebuie spus însă că ultimul cuvânt revine Consiliului Guvernatorilor al FED şi, în special, preşedintelui acestuia. Sediul Consiliului guvernatorilor se află la Washington.

După cum se poate observa, M1 reprezintă accepţiunea restrictivă a masei monetare, în timp ce M4 este definirea sa în sensul cel mai larg. Mai trebuie precizat că, în ansamblul masei monetare, moneda centrală are o pondere redusă. De exemplu, în Franţa, în septembrie 1993, moneda centrală nu reprezenta decât 16% din valoarea totală a agregatului M1

20. Rezultă că cea mai mare parte a masei monetare în circulaţie nu este creaţia Băncilor Centrale, ci a băncilor comerciale (de rangul al doilea, cum li se mai spune), a instituţiilor de credit, în general.

Pentru a estima masa monetară şi a acţiona asupra ei, Băncile Centrale recurg la unul sau altul dintre agregatele menţionate. În prezent, autorităţile monetare din majoritatea marilor ţări dezvoltate privesc cu predilecţie către agregatul M3.

În ultimii ani, în ţările occidentale (cu mici excepţii), controlul lichidităţilor a funcţionat bine şi chiar foarte bine. În Franţa, de pildă, pe parcursul anului 1996, agregatul M3 crescuse cu mai puţin de 5% (cât se prevăzuse pentru intervalul respectiv)21.

Instrumentele politicii monetare

Dacă obiectivele politicii monetare în ţările dezvoltate sunt asemănătoare, instrumentele de acţiune pot diferi în funcţie de circumstanţe. În prezent, printre cele mai importante şi mai des utilizate instrumente de intervenţie a Băncilor Centrale se află:

Operaţiunile pe „piaţa deschisă” (open-market operations – OMO) sunt, în majoritatea ţărilor dezvoltate, cel mai important procedeu utilizat de către Băncile Centrale pentru a influenţa cantitatea lichidităţilor în circulaţie.

Dacă Banca Centrală doreşte să restrângă masa monetară, atunci ea vinde băncilor comerciale titluri de valoare aflate în portofoliul său (bonuri de Tezaur, obligaţiuni de stat) contra lichidităţi. În condiţiile în care băncile comerciale resimt nevoia de lichidităţi, atunci Banca Centrală procedează la cumpărarea titlurilor oferite spre vânzare de către acestea; în astfel de cazuri, are loc o creare netă de monedă centrală. Şi într-un caz şi în celălalt, este vorba despre o acţiune directă asupra cantităţii.

Acţiunea Băncii Centrale asupra rezervelor obligatorii ale Băncilor comerciale. Este un mijloc de reglare a funcţionării economiei, folosit în mod curent. Acţionând asupra acestor rezerve, hotărând majorarea sau reducerea lor, Băncile Centrale determină o variaţie în sens

20 La acea dată, în Franţa (miliarde de franci): M1 = 1524,6; M2 = 2700,8; M3 = 5364,0;

M4 = 5420,2 21 Le Figaro économie, 18 decembrie, 1996

invers a posibilităţilor acordării de credite bancare şi deci de creare de monedă, pe care le au băncile comerciale.

Modificarea ratei dobânzii Banca Centrală are dreptul de a modifica rata dobânzii directoare,

adică preţul oficial cerut pentru acordarea de credite. Dacă acest preţ este mic, atunci cererea de credite creşte, mărindu-se posibilităţile de investiţii şi, pe această bază, ale relansării economiei. Rezultatul depinde de elasticitatea cererii de credite în raport cu ratele dobânzii. O creştere a ratei dobânzii poate avea un efect deflaţionist, prin frânarea creării de monedă. Creşterea preţului împrumuturilor frânează cererea de monedă, ceea ce atenuează tensiunile asupra preţurilor generale.

În acelaşi timp, variaţia ratelor dobânzii are repercusiuni asupra relaţiilor externe. Creşterea lor atrage capitalurile străine, ceea ce conduce la o mărire a cererii de monedă naţională, influenţând favorabil rata de schimb.

Operaţiuni cu devize În cazul unor tensiuni importante pe piaţa monetară, Banca Centrală

poate recurge la modificarea parităţii, prin devalorizarea sau revalorizarea monedei naţionale. În acest fel, în funcţie de cursul de schimb oficial, sunt influenţate intrările şi ieşirile de devize.

În situaţia unor atacuri asupra monedei naţionale pe piaţa de schimb valutar soluţia constă în vânzarea sau cumpărarea (după caz) de devize, în contrapartidă cu moneda naţională.

Băncile Centrale trebuie să vegheze la menţinerea cursului de schimb al monedei naţionale respective. Pentru a face faţă acestei obligaţii, ele apelează la propriile rezerve de schimb formate din aur şi devize, poziţii de rezervă la FMI, drepturi speciale de tragere asupra resurselor FMI.

Succesul politicii monetare depinde de respectarea unor condiţii, prin care:

• repartizarea, mai mult sau mai puţin uniformă, a efectelor sale asupra ansamblului agenţilor economici;

• corelarea creşterii masei monetare cu cererea care decurge din câştigul anual de productivitate în economia reală;

• controlul sever al împrumuturilor bancare, al creării de monedă şi al cererii globale, în scopul realizării stabilităţii preţurilor;

• corelarea politicii monetare cu politica bugetară (policy mix). Politicile monetare şi cele bugetare nu trebuie aplicate în mod

separat. Soluţiile bugetare le influenţează pe cele monetare şi invers. Schimbările şi coordonarea dintre cele două politici sunt necesare pentru a se reuşi un „policy mix”, adică o politică în stare să permită realizarea, în

acelaşi timp, a obiectivului intern de creştere neinflaţionistă, cu un nivel superior de folosire a forţei de muncă şi, totodată, a obiectivului extern – o balanţă de plăţi echilibrată. Prin „policy mix” se urmăreşte gestiunea cererii agregate, prin căutarea unui dozaj optim între politica monetară şi cea bugetară.

Stop cadru Diagrama IS-LM

Numeroşi autori, printre care Sir John Hicks, Alvin Hansen şi Paul Samuelson, au făcut apel la diagrama IS-LM pentru a pune în evidenţă dependenţa politicii monetare de celelalte politici economice. Concluzia este că politica monetară devine eficace atunci când curba IS intersectează curba LM în partea sa ascendentă.

Creşterea cantităţii de monedă conduce la o scădere a ratei dobânzii (pe axa ordonatelor aceasta trece din d1 în d2), fapt care are un efect favorabil activităţii economice, stimulând investiţiile, mărirea producţiei şi, implicit, a venitului (care trece din V1 în V2, pe axa absciselor). Impactul deplasării curbei LM asupra ratei dobânzii şi a venitului va depinde de panta curbei IS. Dacă aceasta este slabă, oferta suplimentară de monedă va determina o reducere minimă a ratei dobânzii, dar o mărire importantă a venitului.

d d1

d2

0

V1 V2 V

LM

IS

Reprezintă, oare, politica monetară un succes?

Părerile sunt împărţite. Printre cei din tabăra criticilor, unul dintre cei mai cunoscuţi este

John Kenneth Galbraith22. El consideră că politica monetară a fost

22 Profesor la Harvard şi admirator al lui Keynes. Cele mai cunoscute lucrări ale

sale sunt „The Affluent Society” 1958, „The New Industrial State”, 1967, „Economics and the Public Purpose”, 1973. Tema majoră care îl preocupă este

preferată, în bună parte, datorită „avantajului comidităţii” punerii sale în practică, în comparaţie cu alte politici, ea fiind aplicabilă prin „simple decrete”, sustrăgându-se dezbaterii în cadrul parlamentului. Guvernele care recurg la această politică ar manifesta „prea puţină simpatie pentru sindicate”, plasând înaintea şomajului alte priorităţi. În opinia sa, politica monetară ar favoriza marile companii, în detrimentul celor mici23.

Fapt este că un accent mai mare pe politica monetară au pus guvernele cu orientare „de dreapta”, conservatoare, printre care administraţiile Thatcher, în Marea Britanie, Reagan, în Statele Unite (mai ales în timpul primului mandat), Kohl, în Germania. Sunt şi opinii după care politica monetară ar fi avut „un grad de relevanţă mare în cadrul economiilor mici”. (A. Tasnadi, C. Doltu).

Faţă de perioada avută în vedere de Galbraith (anii ’70), ultima decadă a secolului al XX-lea s-a dovedit a fi mai prielnică politicilor monetare.

Fără îndoială că adepţii monetarismului pot privi cu satisfacţie către Uniunea Europeană, adică acolo unde, de la începutul anului 1999, s-a trecut la o politică monetară comună, o dată cu lansarea monedei unice – euro. Este cel mai mare succes de până acum la ideilor monetariste. Cele 12 state care alcătuiesc Uniunea Monetară au reuşit să îndeplinească criteriile de convergenţă stabilite la Maastricht (1993), printre care cele mai importante sunt tocmai criteriile cu tentă monetaristă – stabilitatea preţurilor prin jugularea inflaţiei, cât şi controlul ratei dobânzii24. Dar punerea în prim-plan a luptei contra inflaţiei n-a reuşit, totuşi, să evite o ridicată rată a şomajului la scara UE. Specialiştii sunt unanimi în a recunoaşte că acest lucru se datorează, în bună aprte, necorelării dintre politica monetară europeană şi politicile bugetare şi sociale, naţionale.

4.4.3 Politicile comerciale ale polilor Triadei

Politica comercială a S.U.A.

Dacă vreme îndelungată după cel de-al doilea război mondial, SUA au fost considerate campioana şi principala susţinătoare a liberului schimb în domeniul comerţului internaţional, iar politica sa comercială a avut şi ea

cea socială, manifestându-se ca un critic al marilor corporaţii, al războiului din Vietnam.

23 Vezi J. K. Galbraith şi Nicole Salinger: „Tout savoir ou presque sur l’économie”, du. Seuil, Paris, 1978.

24 Neintervenţia BCE, în condiţiile căderii cursului euro, în primele luni ale anului 1999, lăsându-se forţele pieţei să decidă, constituie o altă dovadă a înclinaţiei către principiile monetariste a factorilor de decizie ai UE.

această caracteristică, o dată cu agravarea deficitului său comercial şi creşterea datoriei sale externe se înregistrează anumite modificări de orientare a politicii sale comerciale. De la mijlocul anilor ’70 datează apelul, pe scară tot mai extinsă, la măsuri protecţioniste (Trade Act din 1974, cu celebra secţiune „301”), desigur că în primul rând bariere netarifare, care rămân instrumentul predilect de protecţie folosit de ţările dezvoltate. Această tendinţă a fost menţinută şi chiar consolidată prin reglementările legislative ulterioare, din anii ’80 (1984, 1987, 1988), ele dând cale liberă extinderii procedurilor de sancţionare a concurenţei neloiale, dar şi de interpretare arbitrară a unor astfel de situaţii, după aprecierile unor specialişti25.

Specialiştii apreciază că politica comercială americană are un caracter reactiv, în sensul că măsurile de protecţie sunt adoptate atât ca urmare a presiunilor interne ale diferitelor grupuri de interese, cât şi ca răspuns la practici ale partenerilor externi considerate neloiale.

De exemplu, este de notorietate faptul că „autolimitările voluntare la export” au fost utilizate ca barieră netarifară prima oară de SUA în relaţiile sale comerciale cu Japonia, de câteva decenii extrem de tensionate, ca urmare a menţinerii unui deficit comercial important în relaţiile reciproce.

De asemenea, se consideră că ea suferă şi de un pronunţat „excepţionalism”, măsurile adoptate făcând deseori abstracţie de regulile internaţionale convenite în cadrul G.A.T.T. (un exemplu în acest sens îl constituie şi faptul că, în timp ce toate părţile contractante ale G.A.T.T. şi-au acordat clauza naţiunii celei mai favorizate pe cale multilaterală, SUA o acordă în baza negocierilor bilaterale). Un exemplu interesant din acelaşi punct de vedere ne oferă Lester Thurow, în celebra sa carte „Head to Head” (La maison Europe, în versiunea franceză). Astfel, arată el, SUA nu utilizează definiţia acceptată de G.A.T.T. referitoare la dumping (a vinde mai ieftin pe pieţele externe, comparativ cu cele interne); legea americană defineşte dumpingul ca „a vinde la un preţ inferior costului de fabricaţie total, majorat cu 10% cheltuieli generale şi 8% adaos comercial”. L. Thurow comentează ironic că, pe această bază 17 dintre 20 cele mai mari firme americane pot fi acuzate de dumping26!

Aşa cum se menţionează anterior, nivelul protecţiei tarifare este scăzut, comparabil cu cel al UE. După estimările G.A.T.T., după Runda Tokyo, media ponderată a taxelor vamale la importul de produse industriale se situa la nivelul de 4,3%, iar media simplă la 6,3% (Ph. Rollet, 1995). Nivelul actual al acestora se poate deduce având în vedere faptul că, 25 N. Sută, „Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale”, Editura

Cores, 1992 26 L. Thurow, „La maison Europe”, Calmann-Lévy, 1992, p. 255

potrivit angajamentelor asumate la ultima rundă G.A.T.T., Runda Uruguay, nivelurile menţionate anterior trebuiau reduse cu circa 36%. Ca urmare a constituirii Acordului Nord-American de Liber-Schimb (N.A.F.T.A.), din 1994 SUA practică taxe preferenţiale la importul unor produse din ţările partenere, Canada şi Mexic. De asemenea, SUA este şi ea semnatară a S.G.P., practicând taxe preferenţiale şi la importul unor produse din ţări în dezvoltare.

SUA a aplicat şi aplică, de asemenea, măsuri de stimulare a exporturilor. De pildă, către sfârşitul anilor ’80 a pus în aplicare un vast program de sprijinire a exporturilor de produse agricole. În perioada respectivă s-a ajuns ca statul să plătească producătorilor naţionali: de 4 ori preţul mondial la orez, sau de 3 ori pentru unt (N. Sută, M. Duhăneanu, 1992). Pe lângă subvenţii acordate producătorilor, ca în acest caz, se mai practică şi alte instrumente de stimulare: sistemul „draw-back”, asigurarea şi garantarea creditelor de export ş.a.

Este greu de apreciat în ce mod moneda sa naţională a servit Administraţiei americane drept instrument de politică comercială, în scopul promovării exporturilor sale, deşi se pare că i-a fost atribuit acest rol în strategia Departamentului de Comerţ elaborată cu acest scop. Astfel, nu se poate trage concluzia că, de pildă, deprecierea substanţială a dolarului după 1985 s-a asociat cu o creştere a competitivităţii exporturilor americane şi o creştere substanţială a volumului acestora, care să conducă la ameliorarea situaţiei balanţei sale comerciale.

Politica comercială a Japoniei

Din punctul de vedere al protecţiei tarifare, Japonia se situează între ţările dezvoltate cu cele mai scăzute niveluri, dar specialiştii afirmă că Japonia practică cel mai complex şi inedit tip de protecţie netarifară. Astfel, deşi, în mod paradoxal, se recunoaşte că şi protecţionismul său tarifar şi netarifar s-a redus substanţial, cu deosebire din anii ’80, pe plan internaţional se promovează în continuare ideea potrivit căreia Japonia rămâne o piaţă închisă.

Un prim argument în acest sens îl furnizează compararea mărimii relative a importurilor japoneze cu cele ale celorlalţi doi poli ai economiei mondiale. În 1992, importurile totale japoneze reprezentau o cotă de 7,4% din PIB, faţă de 9,4% pentru SUA şi 20,7% pentru CE.

Analiştii subliniază însă, aşa cum spuneam anterior, că protecţionismul său este unul în mai mare măsură informal decât formal, fiind asimilabil celui netarifar. Sunt interesante câteva sublinieri ale acestui aspect.

Astfel, un prim obstacol informal îl constituie preferinţa consumatorilor japonezi pentru produsele indigene, care în fapt acoperă toată gama de bunuri de consum, deşi autorităţile nu aplică măsuri de descurajare a importurilor. După unii specialişti, importurile de bunuri de consum au ca principală motivaţie dorinţa de diferenţiere socială. De pildă, în cazul autoturismelor, ponderea cea mai mare în importuri o au autoturismele de lux, ca Mercedes, BMW, ceea ce confirmă cele spuse anterior.

O altă barieră informală o reprezintă modestia condiţiilor de viaţă ale unei părţi a populaţiei japoneze (dacă ar fi să ne raportăm doar la dimensiunile restrânse ale spaţiilor de locuit ale celor mai multe familii şi la stilul tradiţional de organizare a acestora), înclinaţia accentuată către economisire şi în mai mică măsură, comparativ cu americanii sau europenii, către consum.

O alta este dată de particularităţile reţelelor de distribuţie, controlate de marile case de comerţ sogo-shosha (în proporţie de 2/3), care fac aproape imposibilă pătrunderea unor intermediari străini (C. Murgescu, 1982). De asemenea, se consideră că lipsa de transparenţă a modului de reglementare a economiei japoneze şi numărul mare de legi şi norme juridice în vigoare (peste 10.000 la începutul anilor ’90) lasă spaţiu de acţiune arbitrară pentru birocraţi.

Politica de stimulare a exporturilor promovată de Japonia a fost una agresivă şi extrem de consecvent susţinută de către stat. Ea a fost înglobată în concepţia strategică de dezvoltare ca o componentă principală, în tandem cu politica industrială. Obiectivele acesteia au fost diferite de-a lungul perioadei postbelice. În fapt, mai corect ar fi să se discute despre existenţa unei politici de promovare „protejată” a exporturilor. Astfel, pregătindu-şi expansiunea pe pieţele externe, autorităţile japoneze au protejat industriile considerate strategice din acest unghi de vedere – ele au fost, pe rând, în diferite perioade, producţia de autoturisme, cea de produse electronice şi semiconductori, apoi cea de calculatoare – până când ele s-au consolidat şi, stimulate de competiţia internă (de regulă au fost create mai multe firme mari în aceeaşi ramură industrială), ele au devenit deosebit de competitive pe pieţele externe, unde, spun experţii, ele nu se concurează.

Un rol important în succesul acestei strategii l-a jucat celebrul M.I.T.I. (Ministerul Comerţului Internaţional şi al Industriei). Rolul acestuia a fost în principal, din acest punct de vedere, de a evita riscurile unei concurenţe distructive, atât interne, cât şi externe şi de a armoniza strategiile firmelor, rol înfăptuit în principal prin mijloace indirecte (J. M. Siroen, 1993).

Până în anii ’80, între instrumentele de stimulare cu predilecţie folosite au fost cele financiar-bancare (credite acordate în condiţii preferenţiale şi garanţii guvernamentale pentru ele, asigurate de Banca de Dezvoltare a Japoniei, Banca de credite pe termen lung sau Banca de Export-Import) şi cursul de schimb.

O dată cu aprecierea sensibilă şi aproape ireversibilă a yenului de la începutul anilor ’80, expansiunea exporturilor a fost susţinută mai cu seamă prin metodele specifice de management practicate de firmele japoneze. Sunt ilustrative câteva exemple în acest sens. Un prim exemplu îl constituie utilizarea unor cote importante din profituri pentru cercetare-dezvoltare şi distribuirea unor dividende mult mai reduse acţionarilor, comparativ cu firmele europene sau americane. Sau, după cum comenta Akio Morita, preşedintele firmei Sony (Cahiers du Japan, nr. 53/1992), un alt atu în câştigarea pieţelor internaţionale îl constituie practicarea de marje de profit reduse, ceea ce permite menţinerea competitivităţii externe pe bază de preţ, chiar în condiţii de apreciere a monedei naţionale.

Politica comercială a Uniunii Europene

O dată cu constituirea Comunităţii Economice Europene, deoarece unul dintre primele sale obiective l-a reprezentat crearea unei uniuni vamale, a fost elaborată şi pusă în aplicare, treptat o politică comercială comună, având drept instrument principal tariful vamal comun (intrat în vigoare la 1 iulie 1968). Responsabilitatea în domeniul comercial extern este împărţită între Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri. Adoptarea tarifului vamal nu a fost lipsită de controversă (Ph. Rollet, 1995), ţări precum Franţa şi Italia reclamând o protecţie tarifară ridicată, altele, precum Germania şi ţările Benelux, una scăzută.

Ca urmare a participării sale la G.A.T.T., Comunitatea şi-a redus treptat nivelul protecţiei sale vamale, în primul rând la importul de produse industriale. La ultima rundă de negocieri din cadrul G.A.T.T., Runda Uruguay, după aprige dispute cu SUA, principalul său rival la exportul de produse agricole, Comunitatea a acceptat noile angajamente de reducere substanţială şi a protecţiei (tarifare şi netarifare) la importul de produse agroalimentare.

Situată, ca nivel al protecţiei practicate în aproprierea SUA, dar peste nivelul Japoniei, Uniunea Europeană se caracterizează printr-un nivel ridicat de protecţie comercială, echivalent cu o taxă vamală de 14% ad-valorem, acest nivel fiind explicabil în primul rând prin multitudinea şi frecvenţa aplicării de bariere netarifare (D. Negrescu, 1998). Astfel, nivelul protecţiei vamale pentru produsele industriale a fost substanţial redus după Runda Tokyo, reprezentând până la Runda Uruguay o medie ponderată a

taxelor vamale de 4,6% (Ph. Rollet, 1995). Ca urmare a noilor reduceri operate după încheierea Rundei Uruguay, se pare că, în prezent, media (ponderată) taxelor vamale pentru această grupă de importuri este de 2,5% (D. Negrescu, 1998). Taxele vamale aduceau totuşi, la nivelul anului 1991, un venit la bugetul comunitar care reprezenta circa 25% din veniturile totale (G. Raimbault, 1995).

Rezultă că politica comercială este instrumentată în primul rând prin intermediul barierelor netarifare (limitări cantitative, norme tehnice, reglementări sanitare etc.). Până de curând, politica comercială comunitară a avut un caracter parţial dual, datorat disjuncţiei dintre modul de aplicare a politicii tarifare şi cel al barierelor netarifare. Astfel, dacă prima este aplicată unitar pe ansamblul întregii comunităţi în raport cu partenerii din exteriorul său, ultimele, până la intrarea în funcţiune a pieţei interne unice (1993), puteau fi aplicate diferenţiat la nivel de ţară membră, atât faţă de terţi, cât şi faţă de ţări partenere din interiorul Comunităţii. Conform estimărilor comunitare, impactul barierelor netarifare asupra schimburilor intracomunitare la sfârşitul anilor ’80 era echivalent cu aplicarea unei taxe de import ad-valorem de 3-7%. De asemenea, pentru a exemplifica, să menţionăm că, la finele anului 1992, specialiştii apreciau că se înregistrau 6500 de cazuri de aplicări de bariere cantitative la nivel naţional în cadrul Comunităţii.

Trecerea la Piaţa Internă Unică (PIU) a făcut necesară unificarea şi a politicii netarifare. Legat de acest proces a existat temerea că, pe de o parte, se va produce o extindere a aplicării acestei categorii de bariere, iar, pe de altă parte, că ţările membre vor exercita presiuni pentru admiterea unor compensaţii în schimbul renunţării la utilizarea unor obstacole netarifare. Temerile partenerilor comunitari externi s-au conformat parţial. Dacă pe ansamblul schimburilor comunitare cu terţii (desigur, avem în vedere în primul rând importurile) ajustarea politicii netarifare la condiţiile PIU se pare că nu s-a asociat cu o escaladare a protecţionismului comunitar, există totuşi patru grupe de produse în cazul cărora restricţiile naţionale netarifare au fost preluate la nivel comunitar, fără ca ele să conducă la înrăutăţirea accesului mărfurilor respective pe piaţa comunitară, comparativ cu perioada anterioară: textile, autovehicule, încălţăminte şi banane. În al doilea rând se pare că o formă de compensare a renunţării la restricţiile naţionale o reprezintă apelarea mai frecventă la măsuri antidumping.

Specialiştii vest-europeni nu sunt de acord cu aprecierile unora dintre partenerii lor comerciali, care se temeau că, după crearea pieţei interne unice, Comunitatea se va transforma într-o „fortăreaţă” comercială. Ei consideră că nivelul protecţiei comerciale, practică în prezent de UE,

este comparabil cu cel al principalilor săi parteneri din ţările dezvoltate şi, în primul rând, SUA. De asemenea, au fost şi sunt voci care militează pentru o politică comercială strategică la nivelul Comunităţii. Laureatul Premiului Nobel pentru ştiinţe economice, Maurice Allais, a fost unul dintre cei care în timpul şi după finalizarea Rundei Uruguay a dus o campanie de presă susţinută pentru a influenţa în această direcţie autorităţile comunitare. Philippe Rollet exprima o opinie asemănătoare: „Anumite activităţi joacă un rol fundamental în competitivitatea şi creşterea productivităţii pe termen lung ale unei ţări datorită efectelor lor de antrenare şi rolului pe care îl joacă în crearea şi difuzarea noilor procedee – şi deci a normelor de producţie – sau de noi produse. Liberul-schimb către toate zările nu garantează că aceste activităţi strategice pot fi durabil prezente pe teritoriul economic. O protecţie la scara zonei (de integrare – n.n.) pentru a favoriza menţinerea şi dezvoltarea acestor sectoare motor se justifică deci prin compensarea costurilor sale… prin economii externe27.

Trebuie menţionat faptul că Uniunea Europeană a încheiat mai multe tipuri de acorduri preferenţiale, prin care a facilitat accesul produselor anumitor categorii de ţări pe pieţele sale. Este vorba despre acordurile cu unele ţări în dezvoltare, în primul rând ţările membre ale A.C.P. (69 ţări din Africa, Caraibe, Pacific), de la Yaoundé şi de la Lomé. Din 1980, această reţea de acorduri s-a extins şi asupra unor ţări din Asia şi America Latină. Apoi este vorba despre acordurile de asociere cu zece ţări foste comuniste (Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, România, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania), încheiate între 1991-1995. sunt în vigoare, de asemenea, din anii 1970 şi acordurile bilaterale privind crearea unei zone de liber-schimb cu ţările membre ale A.E.L.S. Totodată, este precizat faptul că Uniunea este parte a Sistemului Generalizat de Preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii (U.N.C.T.A.D.), practicând taxe preferenţiale la importul unor produse din ţările în dezvoltare.

Ghidul studentului

A. Rezumatul capitolului 4

- În mod oficial există 29 de state dezvoltate. Ele fac parte din O.C.D.E. Majoritatea ţărilor din această categorie se află în Europa.

- În ţările dezvoltate factorii intensivi se află pe primul plan. - SUA deţin primul loc în rândurile ţărilor dezvoltate, beneficiind,

atât de avantaje comparative date, cât şi create, considerabile. 27 Ph. Rollet, F. Huart: „Du grand marché a l’union économique et monétaire”,

Cujas, 1995, p. 178

- Grupul ţărilor dezvoltate mici s-a dovedit viguros. - Analiza PIB pe locuitor pune în evidenţă disparităţi notabile. În

2005, în frunte, continuă să se afle Norvegia, Elveţia, Suedia şi Danemarca.

- John Maynard Keynes este părintele intervenţionsimului statal în economia capitalistă.

- Politica bugetară urmăreşte combinarea politicii fiscale cu cea de cheltuieli guvernamentale şi de fixare a deficitului public.

- Supraîncălzirea caracterizează anumite perioade ale evoluţiei ciclului economic capitalist. Ea poate fi temperată prin politica „STOP”, o politică de rigoare.

- În perioadele de încetinire a activităţii economice se recurge la o politică de relansare (GO). În ambele situaţii se acţionează asupra deficitului bugetar, în sensul reducerii, în primul caz, sau al măririi lui, în cel de-al doilea.

- Teoria „economiei de ofertă” este contrară teoriei lui Keynes. Ea recomandă o reducere a presiunii fiscale în scopul stimulării investiţiilor. Curba lui Laffer demonstrează utilitatea unei asemenea politici.

- Politica monetară, ca şi cea bugetară, este o componentă a politicii economice generale a unui stat.

- Părintele monetarismului este considerat Milton Friedman. Monetariştii s-au situat la polul opus faţă de adepţii keynesismului. Ei sunt adepţii autoreglării prin piaţă, contestând rolul activ al statului. În viziunea lor, politica fiscală joacă un rol minor. Principala prioritate trebuie să fie inflaţia, nu şomajul.

- Politica monetară pune accentul pe cantitatea de monedă în circulaţie şi rata dobânzii.

- Banca Centrală este principala autoritate monetară. Ea acţionează asupra ofertei de lichidităţi prin alegerea unor agregate monetare.

- Instrumentele de acţiune ale Băncii Centrale sunt operaţiunile pe piaţa deschisă, controlul rezervelor obligatorii, modificarea ratei dobânzii, operaţiunile cu devize.

- Corelarea politicii monetare cu cea bugetară reprezintă o necesitate.

- Politica comercială a unui stat este o componentă a politicii sale economice externe.

B. Termeni-cheie:

- Ţări dezvoltate: potenţial - Avantajul competitiv al SUA - Nivelul de dezvoltare al ţărilor cu economie de piaţă - Politica de rigoare – politica de relansare - Presiune fiscală - Banca Centrală - Agregate monetare - Operaţii pe piaţa deschisă

C. Probleme de discuţie

- Se poate vorbi despre un „excepţionalism american”? - Modelul economic american şi cel japonez, - Modelul economic suedez, - Deosebirea dintre politicile keynesiste şi cele monetariste, - Curba lui Laffer şi semnificaţia ei, - Interdependenţa dintre politica bugetară şi cea monetară, - Principalele tendinţe în politicile comerciale ale polilor Triadei.

D. Bibliografie selectivă pentru capitolul 4

1.BYRNS, R. T., STONE, G. W.

Economics, Scott Foreman and Comp, 1989

2.BARRO, R. J. Modern Business Cycle Theory, Blackwell, Oxford, 1989

3.BAUMOL, W. J., BLINDER, A. S.

Economics, 5th edition Harcourt, Brace Jovanovich, San Diego, 1991

4.CHIRIŢĂ, N., SCARLAT, E.

Politici macroeconomice. Teorie şi aplicaţii, Editura Economică, 1998

5.FRIEDMAN, M. The Role of Monetary Policy, American Economic Review, 1968, vol. 58, pg. 1-17

6.LOEWY, M. Reaganomics and Reputation Revisider, Economic Inquriy, vol. XXVI, aprilie, 1988, pg. 253-263

7.SOMMERS, A. T. The U:S: Economy Demystified, Lexington, Mass, Lexington Books, 1985

8.O.C.D.E. Le rapport anuel, Paris, 1997, 2000, 2004

Capitolul 5

SOCIETĂŢILE TRANSNAŢIONALE

5.1 Investiţiile externe de capital. Piaţa STN

5.2 Strategii de creştere 5.3 Managementul STN 5.4 Implicaţiile expansiunii STN

În economia contemporană, mondializarea a devenit un fenomen evident. Faptul că un produs purtând aceeaşi marcă este fabricat în mai multe ţări sau că în consiliile de administraţie ale multora dintre cele mai mari firme pot fi găsiţi membri de naţionalităţi diferite nu mai constituie o excepţie. Nu mai este o excepţie nici faptul că o grevă la o întreprindere a lui General Motors din Brazilia declanşează o mişcare de solidarizare în uzinele aceleiaşi firme situate în puncte cardinale opuse, în Australia sau în Anglia.

Acest univers multidimensional, această lume cosmopolită sunt, în mare parte, produsul activităţilor tot mai ample ale societăţilor transnaţionale. Aceşti agenţi economici ocupă, astăzi, o poziţie de prim ordin în economia mondială, având o forţă economică mai mare chiar şi decât a unor ţări dezvoltate.

În capitalismul liberei concurenţe, comerţul exterior reprezenta principala cale de desfăşurare a relaţiilor economice internaţionale.

În economia mondială contemporană, valoarea bunurilor şi serviciilor care rezultă din investiţiile externe depăşesc considerabil valoarea exporturilor propriu-zise de mărfuri pe plan mondial. Aceasta înseamnă că investiţiile externe sunt principalul instrument de dezvoltare a relaţiilor economice internaţionale. Ele se află la baza apariţiei STN1.

5.1 Investiţiile externe de capital. Piaţa STN

Fluxurile internaţionale de capital îmbracă două forme principale: investiţiile de portofoliu şi investiţiile directe.

Investiţiile internaţionale de portofoliu înseamnă achiziţionarea de pe o piaţă financiară a unor valori mobiliare străine (acţiuni, obligaţiuni). Ele permit participarea la luarea deciziilor, dar nu şi dreptul de control.

Investiţiile directe (IDE) constau în achiziţionarea pachetului de acţiuni de control, în cumpărarea unor întreprinderi sau în construirea lor pe loc gol, în străinătate. Majorarea capitalului unei filiale externe sau un împrumut acordat acesteia de către firma-mamă reprezintă, de asemenea, forme de investiţii directe externe.

În ultimă instanţă, exercitarea controlului este aceea care deosebeşte cele două categorii de investiţii externe. O investiţie de portofoliu se poate transforma într-o investiţie directă, în condiţiile în care o participare minoritară se transformă într-una majoritară.

1 Definiţia STN este inclusă în Capitolul 2 al manualului, unde sunt prezentate

componentele sistemului economiei mondiale.

Istoria fluxurilor externe de capital începe în secolul al XIX-lea când predominante erau împrumuturile şi investiţiile de portofoliu. Anglia (în special) şi Franţa deţineau cea mai mare parte a plasamentelor de acest gen. Alături de firmele private, statul juca un rol important. Extracţia de minereu, plantaţiile, căile ferate, lucrările de infrastructură, în general, erau domeniile către care se îndreptau aceste fluxuri. În fine, ţările coloniale reprezentau o piaţă mai atractivă decât marile metropole capitaliste.

Caracteristic pentru aceste fluxuri internaţionale de capital era faptul că ele nu erau stimulate în primul rând de diferenţele dintre ratele dobânzii din diferite ţări, ci, mai ales, de nevoile de finanţare a activităţii economice externe, în condiţiile expansiunii coloniale.

Avantajul comparativ dat era de partea ţărilor coloniale. În plus, în fazele de recesiune sau de criză economică, capitalurile din metropolă găseau refugiu în colonii. Exista o desincronizare a ciclurilor. Această dinamică a permis, îndeosebi Marii Britanii, o creştere axată pe exporturi şi pe reciclarea excedentelor. Investiţiile directe externe jucau un rol secundar.

Hobson, în 1914, şi Lenin, în 1916, analizează începuturile raporturilor dintre cele două mari categorii de investiţii externe: cele de portofoliu şi cele directe. Încă de pe atunci, firme precum Siemens, General Electric, Standard Oil deveniseră cunoscute în lume. În spatele Angliei şi Franţei îşi fac apariţia Germania şi Statele Unite, în calitate de investitori de capital peste graniţe.

Primul război mondial şi criza economică mondială din 1929-1933 răstoarnă ierarhia ţărilor exportatoare de capital. Statele Unite devin primul exportator, iar Germania primul importator de capital. Treptat, apare tot mai evidentă creşterea importanţei investiţiilor directe externe, în comparaţie cu cele de portofoliu. Perioada de după cel de-al doilea război mondial marchează trecerea la o nouă etapă a economiei mondiale: cea a dominaţiei IDE.

Sistemul de la Bretton-Woods induce, pe termen lung, aşa-numitul paradox al lui Triffin, conform căruia lichidităţile internaţionale nu pot să crească decât în funcţie de deficitul balanţei de plăţi externe americane şi de slăbirea dolarului. Pe termen scurt însă, exporturile de capital americane au evoluat în sens invers faţă de evoluţia ciclului intern caracteristic SUA, ceea ce a atenuat repercursiunile negative pe plan internaţional. După trecerea la sistemelor ratelor de schimb flexibile, acest mecanism regulator este tot mai mult slăbit, datorită „umflării” mişcărilor de capital pe termen scurt, dezvoltării spectaculoase a operaţiunilor speculative asupra cursurilor de schimb.

Ce permite unui agent economic să facă o investiţie directă într-o ţară străină?

În principiu, o firmă locală, dintr-o ţară dezvoltată, este avantajată în lupta de concurenţă cu o firmă străină. Ea primeşte lupta ”pe teren propriu”. Firma locală poate beneficia de sprijinul propriului guvern, de relaţiile tradiţionale cu furnizorii autohtoni sau cu investitorii instituţionali din propria ţară. Aşa stând lucrurile, o firmă străină pentru a se putea menţine într-un mediu economic nou trebuie să posede alte avantaje, care să se dovedească valabile. Numai aşa ea va avea şansa să obţină un profit mai mare, nu numai faţă de cel din ţara de origine, ci şi în comparaţie cu concurenţii din ţara gazdă; în acest mod, investiţia sa externă se va justifica. Pentru a ajunge într-o astfel de ipostază, firma străină va trebui să acumuleze, în prealabil, calităţi specifice în propria ţară, pe planul dimensiunii capitalului, al tehnologiei, al componentelor de gestiune, al obţinerii economiilor de scară, care, toate la loc, vor crea un avantaj competitiv. Aşa apar posibilitatea şi necesitatea investiţiilor directe externe.

Dar valorificarea avantajului competitiv nu va fi posibilă fără exercitarea deplină a controlului. Un control partajat împiedică investitorul străin să-şi pună în valoare calităţile specifice, de exemplu, cele legate de capacitatea managerială. Totodată, controlul asigură păstrarea avansului tehnologic, împiedicând difuzarea know-how-ului. Drepturile de proprietate intelectuale sunt ocrotite.

Trăsături ale IDE

În prezent, investiţiile directe externe se caracterizează prin următoarele trăsături:

- Ele depăşesc net ca importanţă investiţiile externe de portofoliu; - Statele Unite joacă un rol preponderent, atât ca „ţară de origine”,

cât şi ca „ţară gazdă”, a investiţiilor directe externe, în comparaţie cu celelalte ţări dezvoltate cu economie de piaţă;

- După cel de-al doilea război mondial, IDE se orientează cu preponderenţă către ţările dezvoltate. Axa Nord-Nord a devenit mult mai atractivă decât cea Nord-Sud.

Distribuirea regională a IDE (% din total)

Intrări Ieşiri 1995 1998 1999 2000 1995 1998 1999 2000

Ţări dezvoltate 63,4 71,5 77,1 78,1 85,3 91,6 94,0 91,0 Ţări în dezvoltare 32,3 25,8 20,6 18,9 14,5 8,1 5,8 8,7

Sursa: UNCTAD, World Investments Report, 2001

- S-a modificat structura pe ramuri a IDE. Sectorul manufacturier a depăşit ca importanţă pe cel primar (cu excepţia petrolului). Producţia de înaltă tehnologie şi serviciile atrag cea mai mare parte a IDE.

- Ale loc o distribuţie pe zone de influenţă a IDE din ţările dezvoltate către ţările în dezvoltare. Cele mai importante fluxuri sunt: SUA – America latină, UE – Africa, Japonia – Asia.

O evaluare exactă a dimensiunilor IDE nu reprezintă o întreprindere facilă. În general, reinvestiţiile din profitul filialelor externe, ca şi fondurile de investiţii formate prin împrumuturi de la băncile din ţara gazdă, adică elemente care contribuie la creşterea IDE, nu sunt reflectate corespunzător din punct de vedere statistic.

Modalităţi de implantare

Modalităţile concrete de implantare a investiţiilor externe cuprind un evantai extrem de larg, de la o participaţie minoritară, până la deţinerea integrală a capitalului unei filiale.

Cazul cel mai puţin frecvent este acela în care societatea-mamă creează o filială pe loc gol. De cele mai multe ori, ea preferă la început o participaţie la o întreprindere străină deja existentă.

În ceea ce priveşte societăţile americane, ele înclină, în mod evident, spre acele forme de investiţie care le asigură proprietatea integrală. Dorinţa de a deţine integral o filială exprimă o atitudine de neîncredere faţă de eventualii asociaţi locali. Controlul total al filialelor externe este o garanţie pentru societatea-mamă; ea este asigurată că politica sa va fi respectată. În plus, rezistenţa faţă de o participaţie chiar şi majoritară se explică printr-un factor care reflectă decalajul tehnologic dintre SUA şi celelalte ţări. Difuziunea capitalului social este acompaniată, în mod normal, de o difuziune a cunoştinţelor tehnice. Deţinând doar o parte din activele unei întreprinderi, societatea-mamă se teme că va fi silită să divulge procedeele sale de fabricaţie şi, în consecinţă, să piardă avansul său tehnologic. Această teamă împinge societăţile americane să transforme o participaţie iniţial minoritară într-o participaţie majoritară şi, mai ales, integrală. Refuzul unei participaţii minoritare este motivat şi prin consideraţii de ordin fiscal. Administraţia americană reduce impozitul pe cifra de afaceri a unei societăţi-mamă cu suma taxelor plătite în străinătate de către propriile filiale, cu condiţia ca ea să posede cel puţin cu 10% din capitalul acestora.

O tactică folosită în mod curent constă în penetrarea iniţială într-o anumită societate străină cu singurul scop de a studia şi cunoaşte piaţa locală, de a înnoda relaţiile de afaceri, de a evalua posibilităţile de

extindere a cererii pentru anumite produse etc. Această fază de informare, odată depăşită, în situaţia în care perspectivele se anunţă atrăgătoare, se solicită o majorare a capitalului. Capitalurile locale fiind, de obicei, insuficiente, STN preia controlul asupra întreprinderii. Într-un interval mai mult sau mai puţin lung, prin cumpărarea de titluri de valoare, partea intereselor autohtone este redusă la o mărime neînsemnată.

Sunt însă şi cazuri în care preferinţele converg către o strictă politică de participaţii minoritare. Unul dintre motivele avansate este acela al reducerii riscului naţionalizării. Acest tip de asociere permite societăţii-mamă să pătrundă pe numeroase pieţe cu un capital iniţial mai mic. În cazul acestei modalităţi de implementare, riscul pierderii exclusivităţii unui procedeu tehnic, a unui brevet, poate fi evitat printr-o alegere atentă a partenerilor. În plus, stipulaţiile contractului de asociere pot include un anumit număr de prevederi prohibite.

Strategia cea mai convenabilă de implantare externă pare a fi cumpărarea unor societăţi deja în funcţiune. Această cale permite economisirea de timp şi bani, angajarea de salariaţi care cunosc bine munca lor, beneficiul unei conduceri care cunoaşte caracteristicile pieţei locale etc. Cumpărarea unei întreprinderi este decisă, în ultimă instanţă, de raportul dintre preţul plătit şi beneficiul previzibil.

O formă specială de investiţie externă o constituie crearea întreprinderilor comune cu reprezentanţii statului (Mixed joint ventures) sau a întreprinderilor conjugate (Joint international business ventures). Primele constau într-o asociere între una sau mai multe întreprinderi străine, cu o firmă de stat autohtonă în condiţii aproximativ legale. Această formă de societate este întâlnită, de pildă, în Japonia. Legislaţia niponă impune o participare a capitalurilor autohtone în proporţii cel puţin egale cu cele ale capitalului străin. În cazul altor ţări, îndeosebi slab dezvoltate, întreprinderea „conjugată” apare ca un rezultat al unui contract în care ţara gazdă obţine recunoaşterea aportului său propriu (resurse naturale, mână de lucru, capital) de către firma străină, care aparţine, în general, unei ţări dezvoltate.

Avantaje

Trecând în revistă avantajele investiţiilor directe externe, ale implantării de filiale peste graniţă, trebuie amintită posibilitatea ocolirii barierelor vamale, acolo unde ele există. În condiţiile unor politici comerciale protecţioniste este tot mai dificil să se păstreze o piaţă numai pe calea exporturilor. Devine, de aceea, din ce în ce mai necesar să se producă direct în străinătate.

Societăţile transnaţionale impulsionează comerţul internaţional al societăţii-mamă. Filialele implantate în exterior au nevoie de maşini şi utilaje, de cunoştinţe tehnice, pe care le procură, în mare parte, din ţara de origine.

O societate transnaţională poate profita cel mai bine de pe urma diferenţelor dintre ratele naţionale ale dobânzii. Utilizând reţeaua de comunicaţii dintre filialele externe, firma transnaţională va împrumuta acolo unde condiţiile sunt cel mai favorabile şi va acorda fondurile obţinute unei filiale care altfel ar fi fost supusă – ca şi întreprinderile concurente – efectelor politicii „banilor scumpi”.

Acţionând concomitent în mai multe ţări, societatea transnaţională profită din plin de pe urma fluctuaţiilor monetare. De obicei, se cumpără masiv moneda ţării unde se aşteaptă o revalorizare, pentru ca, după aceea, să fie schimbată pe monedele ale căror cursuri au rămas constante. Rezultă astfel câştiguri apreciabile.

Piaţa societăţii transnaţionale

Societatea transnaţională tinde să-şi lărgească continuu sfera de dominaţie atât în interiorul ţării de origine, cât şi pe pieţe situate în diferite alte ţări.

- Orice firmă transnaţională se manifestă concomitent în trei spaţii economice: cel naţional, autohton, în cazul societăţii-mamă, cel străin – în cazul filialelor, cel internaţional – ori de câte ori este vorba despre schimburile dintre unităţile care o compun sau dintre acestea şi restul lumii. Prin apariţia şi dezvoltarea acestor societăţi, sfera spaţială de activitate a întreprinderii se extinde considerabil. Ea nu mai este, ca odinioară, o entitate izolată. Are loc o interacţiune, o interpenetraţie între domeniile micro, macro şi mondoeconomic.

În virtutea relaţiilor dintre societatea-mamă şi filialele din străinătate, precum şi dintre filialele înseşi, societatea transnaţională îşi desfăşară activitatea în cadrul unei pieţe proprii, care este o piaţă internaţională.

Specific acestui tip de piaţă este că obiectul schimbului îl constituie produsele intermediare, componente ale unor produse finale, în virtutea specializării impuse de societatea-mamă filialelor sale.

Piaţa internă a STN este şi o piaţă de capital, de tehnologie sau de forţă de muncă.

Centrul coordonator impune, de regulă, unităţilor componente relaţii de schimb pe care trebuie să le întreţină între ele, precum şi preţurile practicabile. De obicei, preţurile la care bunurile se schimbă sunt fixate pe baza costului. Există însă şi cazuri când societatea-mamă impune unei

filiale să cumpere producţia alteia la un preţ diferit de cel practicat pe piaţa mondială. Asemenea situaţii apar atunci când se urmăreşte cucerirea sau menţionarea unei poziţii dominante, reducerea cuantumului impozitelor pe venit datorat statului gazdă, eludarea controlului schimbului valutar şi protejarea faţă de fluctuaţiile monetare. Astfel, sub-facturarea materiilor prime, a produselor intermediare, permite filialei care le primeşte să vândă la preţuri mai mici. Urmărind maximizarea profitului global, STN manipulează preţurile pentru a mări beneficiul filialei din ţara unde rata impozitului este scăzută şi invers. În fine, când o devalorizare este iminentă, STN va căuta să scoată din ţara respectivă cea mai mare parte a profitului şi să o îndrepte spre ţările cu monedă forte. Profitul este, astfel, transferat de la o filială la alta sau adus în ţara de origine, prin mecanismul „preţului de transfer”, preţ care se abate considerabil de la valoarea internaţională.

După unele aprecieri, ponderea comerţului intern al societăţilor transnaţionale în comerţul mondial a ajuns destul de mare, la circa 30%. În ceea ce priveşte greutatea specifică a „pieţei interne” a STN în exporturile ei totale, ea diferă în raport cu ţara de origine.

Ţinând cont de trăsăturile caracteristice ale pieţei societăţilor transnaţionale, se poate afirma că, în cadrul ei, se diminuează incertitudinile legate de fluctuaţiile preţurilor de aprovizionare şi comercializare. La graniţa pieţei interne a unei astfel de firme începe concurenţa cu celelalte STN.

Structuri transnaţionale

Dacă se ia în considerare criteriul orientării investiţiilor de capital, se disting două tipuri de structuri transnaţionale.

Structura introvertită, care presupune o activitate orientată prioritar spre interior. Pe termen lung, investiţiile efectuate în ţara de origine le depăşesc ca volum pe cele externe. Este cazul STN cu sediul în ţări dezvoltate mari. În 1996, General Electric poseda active interne de circa 190 miliarde de dolari şi active externe de „numai” 79 miliarde de dolari2. o asemenea structură caracterizează şi alte STN din ţări dezvoltate mari: Toyota, Hitachi, Fujitsu (Japonia), Rénault (Franţa), Fiat (Italia). Conform calculelor UNCTAD, aceste companii au cel mai scăzut indice de transnaţionalitate: de la 30,7% (General Electric), la 20% (Hitachi).

Structura extravertită se formează în condiţiile unui accent pus pe activitatea externă. Această structură este caracteristică, îndeosebi, 2 Cele mai mari active externe ale unui STN, în 1996. Vezi UNCTAD – World

Investment Report, 1998, p. 36

STN cu sediul în ţări dezvoltate mici. Nestlé (Elveţia) avea, în 1996, active externe de aproape 31 miliarde de dolari, faţă de numai 3,1 miliarde de dolari în ţara de origine. Indicele de transnaţionalitate UNCTAD al acestor STN este cel mai ridicat: Nestlé 95,3%, Electrolux (Suedia) 88,7%, Philips (Olanda) 84,9% etc3.

Ambele structuri transnaţionale presupun o diviziune a muncii intrafirmă, între unităţile componente ale STN. Această diviziune se produce fie pe orizontală (ca în cazul industriei de automobile), fie pe verticală (cum se întâmplă, de pildă, cu industria petrolului). Rezultatul este dezvoltarea unor reţele de tip matriceal, care implică nu numai componentele STN (firmă-mamă, filiale), ci şi firme exterioare, independente, nelegate prin raportul de proprietate. Este vorba de aşa-numitele alianţe strategice interfirme, tot mai numeroase în ultimii ani (Renault-Volvo, Apple-Sony etc.).

În raport cu valoarea de piaţă a STN respective, structurile industriale pot fi clasificate în ordinea următoare (anul 2000, în miliarde de dolari)4:

1. Componente electronice şi instrumente......................224,4 2. Telecomunicaţii............................................................210,1 3. Electronică industrială şi echipamente electrice..........164,5 4. Industria petrolieră.......................................................160,6 5. Conglomerate multiindustriale.....................................140,4 6. Industria farmaceutică.................................................136,8 7. Industria de „software”................................................123,4 8. Industria de „hardware”...............................................120,0 9. Industria de automobile.................................................69,5 10. Industria chimică...........................................................29,8

3 Idem, Tendinţa se menţine, în continuare 4 Calculat după datele furnizate de revista Business Week, 10 iulie, 2000. S-a

folosit drept criteriu de clasificare media valorii de piaţă a celor mai puternice cinci STN, în anul 2000, în domeniile respective. Sectoarele menţionate sunt conforme cu definiţia analiştilor de la Morgan Stanley Capital International. Valoarea de piaţă rezultă din înmulţirea preţului de piaţă (în dolari) al acţiunilor cotate la bursă, în diferite ţări, cu numărul acţiunilor emise.

Stop cadru General Electric

General Electric nu este un nou venit în lumea marilor firme. Compania se menţine în top încă din perioada primului război mondial. Longevitatea sa vorbeşte de la sine despre calităţile sale specifice.

Gigantul american îşi desfăşoară activitatea în industria de echipament electric şi în servicii: reactoare de avioane, echipament electric feroviar, turbine pentru centrale electrice, aparate medicale de diagnostic, aparate electromenajere. Mai recent, General Electric a achiziţionat societatea de televiziune NBC, banca Kidder Peabody şi întreprinderea maghiară Tungsram. Principiul după care se ghidează este că numai activităţile care asigură primele două locuri pe plan mondial sunt menţinute şi dezvoltate.

La începutul anilor '90, cifra de afaceri şi profitul erau determinate, în special, de activităţile productive. În continuare însă, se adoptă o nouă strategie, care pune accentul pe diversificare, în deosebi pe servicii organizate în jurul produselor vândute, servicii capabile să furnizeze, ele însele, valoare adăugată. În anul 2000, serviciile industriale sofisticate (reglarea de la distanţă prin satelit a reactoarelor de avion în timpul zborului, optimizarea traficului tot prin satelit etc.), dar şi serviciile financiare (credite, cărţi de credit, leasing) ajunseseră la o pondere în cifra de afaceri totală de, respectiv, 23% şi 45%. Serviciile vor cunoaşte o creştere de 3 ori mai mare ca valoare decât a echipamentelor produse. Specialiştii consideră că accentul pe servicii industriale va menţine pe General Electric în topul celor mai puternice firme din lume. Cât de mare este forţa economico-financiară a lui General Electric se poate vedea şi din faptul că valoarea sa de piaţă o întrece cu mult pe cea a firmelor aflate pe primul loc în principalele ţări dezvoltate: în 1998, ea reprezenta dublul faţă de NTT, o depăşea de 2,8 ori pe cea a lui Glaxo Wellcome (Marea Britanie), de 3,5 ori pe cea a grupului german Allianz şi de aproape 5 ori pe cea a lui France Télécom.

5.2 Strategii de creştere

„A creşte pentru a cuceri piaţa!”. Acest slogan exprimă logica măririi taliei, a concentrării capitalului şi a producţiei unei societăţi transnaţionale. O firmă poate atinge o clasă mondială nu datorită vreunei „rente de poziţie” sau „gestiuni intuitive”, ci, în principal, prin „spiritul de întreprindere”, adică prin urmărirea tenace a unei strategii dinamice de creştere. Există o creştere internă sau organică şi o creştere externă.

- Creşterea internă (organică) înseamnă sporirea capacităţilor unei firme „prin ea însăşi”, adică prin autofinanţare (cash-flow), pe baza profitului propriu nedistribuit şi reinvestit. Creşterea internă devine posibilă şi prin recurs la surse externe de finanţare, cum sunt împrumuturile bancare sau emisiunea de titluri de valoare în scopul majorării capitalului.

Alegerea surselor de finanţare este influenţată de politica financiară oficială: de mărimea impozitului pe profitul corporaţiilor, de nivelul taxei scontului etc. În ultimă instanţă, hotărâtoare este evoluţia ciclului economic. În perioadele de „boom”, când masa profiturilor creşte, autofinanţarea se află pe prim plan.

Finanţare

Internă Autofinanţare

Externă

Majorarea capitalului

Împrumuturi

În timpul ultimului război mondial şi în anii care au urmat, întreprinderile americane au obţinut profituri fabuloase, care, în numeroase cazuri, întreceau chiar necesităţile interne de acumulare. Aceasta a făcut ca, până spre sfârşitul anilor '60, autofinanţarea să acopere cea mai mare parte a nevoilor de lichidităţi ale firmelor din SUA. În tot acest timp, finanţarea externă a jucat un rol secundar. Dintre sursele externe de finanţare, emisiunile de acţiuni au avut importanţa cea mai mică; în schimb, emisiunile de obligaţiuni au reprezentat cea mai importantă sursă externă de finanţare pe termen lung. În ultimii doi ani, rolul autofinanţării a început să scadă, crescând corespunzător cel al finanţării externe.

Piaţa financiară americană, mult mai bine organizată decât cele vest-europene, permite întreprinderilor să procure relativ uşor fondurile pe termen lung, care le sunt necesare.

În celelalte ţări dezvoltate, autofinanţarea întreprinderilor joacă un rol mai puţin important decât în SUA. În Germania, după anul 1960, se remarcă o creştere a ponderii acestei căi de finanţare, destinată să acopere cea mai mare parte a investiţiilor de capital fix. Dintre sursele externe de finanţare, împrumuturile bancare pe termen mediu sau lung deţin ponderea

cea mai ridicată. Băncile comerciale, cele ipotecare, precum şi puternica organizaţie a caselor de economii alimentează întreprinderile germane cu credit pe diverse termene.

În Franţa, unde însemnătatea autofinanţării este în declin, emisiunile de acţiuni şi mai ales împrumuturile la termen joacă un rol deosebit în finanţarea întreprinderilor. Creditul pe termen lung este furnizat de organisme specializate şi de către stat. Acesta din urmă foloseşte creditul ca o pârghie de influenţă a politicii de investiţii a firmelor private.

Printre întreprinderile din ţările dezvoltate, cele din Italia au situaţia financiară cea mai fragilă. Autofinanţarea, comparativ cu celelalte ţări, se situează la un nivel mai scăzut. În schimb, emisiunile de acţiuni sunt folosite într-o măsură sporită. Autorităţile au încurajat această politică prin structuri temporare de taxe ale dividendelor. În Japonia, întreprinderile apelează foarte mult la împrumuturi bancare, care, în totalul surselor externe de finanţare, au ponderea cea mai ridicată. Aceasta a fi determinat excesiva lor dependenţă faţă de sistemul bancar; din cele arătate rezultă că autofinanţarea este pe plan secundar.

Finanţarea prin majorarea capitalului

În activităţile unei STN survin situaţii care necesită o majorare a capitalului.

Cotarea la bursă oferă una dintre cele mai convenabile oportunităţi.

Băncile sunt acelea care realizează operaţiunea. Adunarea generală extraordinară a acţionarilor este convocată

pentru a-şi da aprobarea. Principalii acţionari vor fi de acord, în mod normal, numai dacă operaţiunea nu le afectează patrimoniul deţinut în momentul respectiv.

Fie următoarea situaţie (după repartiţia beneficiului): Momentul A - Capitalul propriu al firmei ............................100.000.000 $ din care: ⇒ Capital social ................................................50.000.000 $ ⇒ Rezerve legale .............................................10.000.000 $ ⇒ Rezerve facultative .......................................40.000.000 $ ⇒ Număr total de acţiuni ................................1.000.000 titluri

Valoarea nominală acţiune

capital social 50.000.000 $ (Vn1) =

număr acţiuni =

1.000.000 titluri =50 $

Valoarea reală acţiune

capital propriu 100.000.000 $ (Vn1) =

număr acţiuni = 1.000.000 titluri =100 $

Momentul B

Se emit 100.000 acţiuni noi, a câte 50 $. Valoarea lor nominală totală va fi de 5.000.000 $. Ce rezultă?

- Capitalul propriu va creşte la 105.000.000 $ - Capitalul social se va mări la 55.000.000 $ - Rezervele rămân neschimbate

Valoarea nominală acţiune nouă (Vn2)

50.000.000 $ (Vn2) =

1.100.000 titluri =50 $

Valoarea reală acţiune nouă (Vr2)

105.000.000 $ (Vr2) =

1.100.000 titluri =95,45 $

Aşadar, în timp ce valoarea nominală a unei acţiuni se menţine

egală cu cea a unei acţiuni vechi, valoarea sa reală se reduce, de la 100 $ la 95,45 $. Are loc o diluare a capitalului. Acest efect se cuvine compensat. Altfel, vechii acţionari n-ar aproba majorarea capitalului.

Dreptul de subscriere

Fiecare veche acţiune conferă proprietarului un drept de subscriere la o nouă emisiune de acţiuni. Acest lucru este firesc în condiţiile în care, de-a lungul anilor, aportul vechilor acţionari la constituirea capitalului social şi a rezervelor a fost constant.

Să presupunem că portofoliul unui vechi acţionar era de 1000 de acţiuni. Valoarea reală a unei acţiuni vechi fiind de 100 $, el poseda, în total, un patrimoniu în valoare de 100.000 V.

După majorarea capitalului fiecare acţiune veche îi conferă gratuit un drept de subscriere la noua emisiune; în total va beneficia de 1000 de drepturi. Care este valoarea unui drept de subscriere? Ea va fi de 4,55 $, adică diferenţa dintre Vr1 şi Vr2 (100$ - 95,45$).

Iniţial existau 1.000.000 de acţiuni vechi şi deci 1.000.000 de drepturi de subscriere. Ele vor servi la cumpărarea celor 100.000 de acţiuni noi. Prin urmare, vor trebui prezentate 10 drepturi pentru a subscrie la o acţiune nouă.

Fie un vechi acţionar care deţine 1000 de acţiuni. Patrimoniul său, înaintea majorării capitalului, era de 1000 acţiuni x

100 $ = 100.000 $. Având la dispoziţie 1000 de drepturi de subscriere (1 acţiune veche = 1

drept), el are următoarea alternativă: a) să subscrie la noua emisiune; b) să vândă drepturile de care dispune.

În primul caz, schimbând 10 drepturi contra 1 acţiune nouă, el va putea subscrie la 100 de acţiuni noi. Patrimoniul său va deveni: 1100 de acţiuni x x 95,45 $ = 104.995 $, deci se va mări cu 4995 $ (104.995 $ - 100.000$), ca urmare a investiţiei făcute.

În al doilea caz, vechiul acţionar îşi va menţine patrimoniul iniţial (100.000$): o parte în acţiuni (1000 x 95,45$ = 95.450 $), plus lichidităţile provenite din vânzarea drepturilor de subscriere (1000 de drepturi x 4,55 $ = = 4550 $). În aceste condiţii, el nu va pierde nimic.

Noii acţionari

În situaţia în care o firmă transnaţională îşi majorează capitalul prin emisiune de acţiuni, noii investitori nu vor avea acces la noile acţiuni, plătind un titlu la valoarea sa „diluată” de 95,45$. Dacă acest lucru ar fi posibil, ei ar beneficia gratuit de rezervele la care nu au contribuit cu nimic. Vechii acţionari ar fi nedreptăţiţi. De aceea, un nou investitor va trebui ca, mai întâi, să cumpere dreptul de acces la rezervele existente. El poate să achiziţioneze, de pildă, 1000 de drepturi de subscriere, plătind 4,55$ pentru fiecare. Apoi, cu aceste drepturi vor avea posibilitatea să cumpere 100 de acţiuni noi (10 drepturi pentru 1 acţiune nouă).

În concluzie, dreptul de subscriere face ca, pe de o parte, să nu fie lezate interesele nimănui, iar, pe de altă parte, ca nimeni să nu fie avantajat.

O firmă care reuşeşte o importantă concentrare de capital şi a producţiei, deci o talie mare, se poate gândi şi la o creştere externă. Creşterea internă este o condiţie pentru creşterea externă.

Creşterea externă

Această formă de creştere, de concentrare a capitalului, se poate înfăptui pe mai multe căi:

Fuziunea (merger) este o tehnică de concentrare conform căreia două sau mai multe firme, indiferent de ţara de origine, se regrupează într-una singură (A+B=AB). Din punct de vedere juridic, vechile firme dispar, fiind înlocuite de alta nouă.

Fuziunea dintre Daimler-Benz (Germania) şi Chrysler (SUA), din anul 1998, considerată „fuziune istorică”, a dat naştere unei societăţi transnaţionale – „Daimler Chrysler A.G.”, cu sediul la Stuttgart. Ea are doi copreşedinţi (german şi american). Noile acţiuni (CDX), lansate la NYSE, pe 17 noiembrie 1998, au fost bine primite de piaţă. Noua STN va avea nevoie, conform estimărilor, de o perioadă de 3-5 ani pentru armonizare, pentru atingerea parametrilor maximi. Avantajul de bază al unei fuziuni este efectul de sinergie (1+1>2), câştigul de gestiune fiind superior simplei puneri în comun a resurselor.

Absorbţia reprezintă o tehnică de achiziţie prin care o firmă cumpără integral altă firmă. Societatea absorbită dispare ca firmă independentă (A+B=A). Firmele ţintă sunt alese dintre cele care au un raport dividend/valoare bursieră inferior celui realizat de firma raider. Operaţiunea de absorbţie, în afara reperării şi evaluării firmei ţintă, mai ridică şi problema alegerii între cumpărarea acţiunilor sau numai a activelor. În cazul cumpărării acţiunilor, se cumpără totul: atât activele, cât şi pasivele. Achiziţionarea activelor este avantajoasă pentru cumpărător, pentru că lasă în sarcina vânzătorului pasivele potenţiale.

Fuziunea şi absorbţia au drept scop raţionalizarea structurilor, a schemei locurilor de muncă, într-un timp cât mai scurt, în vederea micşorării costurilor. Dar astfel de operaţiuni, pentru a fi reuşite, trebuie să însemne nu numai reducerea costurilor, ci şi degajarea unor mijloace pentru o dezvoltare superioară, pentru obţinerea într-o mai mare măsură a economiilor de scară.

Participaţia constă în achiziţionarea unei părţi a capitalului altei firme din aceeaşi ţară sau din străinătate.

Participaţia este minoritară atunci când procentajul deţinut din totalul acţiunilor nu permite controlul. Ea poate deveni majoritară dacă se ajunge la deţinerea pachetului de acţiuni de control al firmei ţintă. Dimensiunea acestui pachet este mai mică sau mai mare în funcţie de gradul de difuziune a acţiunilor. În fine, se mai poate vorbi despre o participaţie în cascadă, în situaţia în care o societate A cumpără o firmă B care deţine, la rândul ei, participanţii la firma C.

Procedura cea mai rapidă şi cea mai frecvent utilizată pentru a reuşi o creştere externă este oferta publică de cumpărare (take-over bid sau offre publique d'achat). Prin intermediul ei, o societate îşi anunţă intenţia de a achiziţiona o parte din acţiunile altei firme. Acest gen de ofertă este strict reglementat. Transparenţa operaţiunii trebuie să fie totală. Se anunţă dinainte numărul titlurilor dorite, preţul de cumpărare etc. Publicitatea trebuie să fie conformă normelor Comisiei operaţiunilor la Bursă.

Sunt cazuri în care aceste norme nu sunt respectate. Consiliul de administraţie al firmei ţintă este ocolit. Se încearcă tratative directe cu o parte a acţionarilor în scopul obţinerii pachetului de control. Este vorba despre o tentativă de „preluare ostilă” de către firma „raider” care însă implică investiţii enorme pentru atacarea adversarului.

- Oferta publică de schimb este o operaţiune în care firma „raider” doreşte să cumpere firma ţintă, propunând acţionarilor acesteia nu o plată în bani (cash), ci una pe bază de acţiuni proprii (un troc de acţiuni). Acţiunile firmei ţintă sunt retrase şi înlocuite cu acţiunile firmei „raider”, într-un anumit raport.

Să presupunem că A posedă un capital de un milion de acţiuni, care aduc un dividend de 1 dolar pe acţiune; cursul unei acţiuni se situează la 30 $.

A doreşte să absoarbă firma B al cărei capital se ridică la un milion de acţiuni, dividendul fiind tot de un dolar. Cursul acţiunii B este însă mai mic (10 dolari).

Se oferă plata titlurilor B cu 15 dolari bucata, dar nu în bani, ci în acţiuni A. În acest scop, A emite 500.000 de acţiuni noi de câte 30 de dolari (15.000.000 de dolari).

Când operaţiunea va fi încheiată, A va capitaliza 1,5 milioane de acţiuni, care vor aduce un beneficiu total (dividende) de două milioane dolari (2x1 milion din vechile titluri, dividendul fiind de un dolar). Beneficiul pe acţiune va creşte, astfel, de la 1 la 1,33 dolari.

În final, acţionarii B sunt mulţumiţi pentru că au obţinut un nou titlu, în valoare de 15 dolari, pentru cel vechi care nu valora decât 10 dolari. Ei realizează un câştig în capital (5 milioane dolari). La rândul lor, acţionarii A vor beneficia de un randament sporit al acţiunilor (de la 1 la 1,33 dolari).

Dacă piaţa continuă să acorde încredere firmei A, atunci cursul acţiunilor sale va creşte de la 30 la 40 de dolari (30x1,33). Absorbţia prin OPS nu este impozabilă.

Toate aceste operaţiuni de fuziuni sunt intermediate de bănci. Fuziunea dintre Daimler-Benz şi Chrysler a fost asistată de Deutsche Bank şi Goldman Sachs: un rol important pe acelaşi plan joacă şi Merril Lynch, Lehman Brother, Morgan Stanley, Salomon, toate bănci americane de investiţii.

Fenomenul fuziunilor cunoaşte o adevărată explozie. În 1998, valoarea fuziunilor mondiale ajunsese la 2879 miliarde de dolari, faţă de „numai” 539 miliarde de dolari, cu doar câţiva ani în urmă (1994)5. Globalizarea aplifică tendinţa.

Direcţii de concentrare

Creşterea taliei unei STN, concentrarea sa, nu se fac la voia întâmplării, ci în direcţii determinate de specificul procesului de fabricaţie sau de motivaţii strict financiare.

Concentrarea internaţională pe orizontală se realizează prin creşterea numărului de filiale peste graniţă în aceeaşi ramură ca şi societatea-mamă. Ea este caracteristică unor STN din industria de automobile, precum General Motors, Ford, Toyota, Volkswagen etc.

Concentrarea internaţională pe orizontală a STN generează aşa-numitele „filiale-releu”. Fiecare este, în felul ei, o replică la scară redusă a firmei-mamă, reprezentând o prelungire a activităţii acesteia într-o anumită zonă geografică.

Concentrarea internaţională pe verticală înseamnă creşterea taliei firmei prin achiziţionarea sau construirea de întreprinderi în alte ţări, întreprinderi situate în „amonte” sau în „aval” în raport cu specificul activităţii societăţii-mamă. Firma Exxon, de exemplu, axată iniţial pe activitatea de rafinare a petrolului şi-a îndreptat atenţia spre cumpărarea de surse de aprovizionare cu petrol brut şi, totodată, spre dezvoltarea reţelei de distribuţie pe întreg globul.

Societăţilor transnaţionale care se dezvoltă prin concentrarea pe verticală le corespund „filialele atelier”, specializate pe un anumit segment al procesului de producţie, în scopul reducerii costurilor. Acest tip de filiale, datorită specializării, generează schimburi reciproce, aflându-se la baza formării „pieţei interne” a STN, a fenomenului „internalizării”. Trebuie reţinut că „filialele atelier” există şi în cazul concentrării pe orizontală, atunci când

5 Expansion, nr. 534, 1-14 avril, 1999

se introduce o diviziune a muncii la scara STN. Efectul de internalizare se va resimţi, de asemenea.

Diversificarea activităţii caracterizează ambele forme de concentrare. Ea determină, la rândul ei, o creştere prin ingeniozitate proprie. Continuând să funcţioneze în industria alimentară, transnaţionala Nestlé (de origine elveţiană) şi-a diversificat puternic producţia: de la concentrate (lapte, ciocolată, cafea solubilă etc.) până la produse alimentare congelate. Se spune că enumerarea produselor sale ar umple circa 35 de pagini duble. Un model recent de creştere prin inovaţie este Microsoft.

Creşterea prin conglomerare internaţională reprezintă „uniunea” unor firme din diferite ţări care nu sunt legate între ele pe linie tehnologică. Motivaţia este strict financiară. Nu se urmăreşte sporirea capacităţii de producţie, ci a forţei financiare, de regulă, prin speculaţii. În căutarea continuă de condiţii pentru o înaltă rentabilitate, anumite firme se lansează în sectoare cu totul străine de vocaţia lor originară. Conglomeratul reprezintă o societate holding care deţine capitalul filialelor şi îşi asumă responsabilitatea gestiunii lui. Prin politica de conglomerare pot fi absorbite şi întreprinderi în plină expansiune, de talie chiar mai mare decât a firmei-mamă.

Prin structura lor, conglomeratele asigură o mai mare stabilitate a ratei profitului pe ansamblul firmei. Dacă într-un anumit sector se înregistrează pierderi, ele pot fi compensate de rezultatele firmelor din alte sectoare. Conglomeratul permite şi o evitare a efectelor legislaţiei antitrust concepută pentru a limita monopolizarea producţiei în cazul concentrării pe orizontală sau pe verticală. Conglomeratul nu se încadrează în nici unul din aceste cazuri.

Creşterea taliei prin conglomerare este caracteristică îndeosebi în SUA, unde piaţa financiară este mai dezvoltată. În Europa, cel mai cunoscut conglomerat este IRI (Instituto per la Reconstruzione Industriale) care controlează firme ca Finsider (metalurgie), Finmecanica, Alitalia, Banca din Roma, precum şi autostrăzile italiene. IRI este însă o firmă cu o puternică participare a statului italian.

Desigur, concentrarea pe diverse căi a capitalului, creşterea taliei firmelor creează posibilitatea monopolizării unor pieţe. În legătură cu acest aspect se ridică întrebarea: devin, oare, automat societăţile

transnaţionale monopoluri, se poate pune semn de egalitate între cele două noţiuni?

Cu toate că societăţile transnaţionale sunt întreprinderi caracterizate printr-un înalt grad de concentrare a producţiei şi a capitalului, odată constituite, ele nu se transformă automat în monopoluri. Alternativa în care societatea principală deţine o poziţie de monopol într-un sector anume din ţara sa de origine nu asigură prin ea însăşi o poziţie similară şi filialei acesteia din altă ţară. Dacă General Motors, de exemplu, prin producţia sa domină de departe piaţa americană a automobilelor, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre filialele sale Opel-Germania şi Vauxhall-Anglia, care, în lupta cu puternicele firme rivale autohtone, ocupă, pe pieţele respective, o poziţie intermediară.

Pentru ca o firmă să devină un „monopol transnaţional” în adevăratul sens al cuvântului, este necesar ca din ansamblul societate-mamă-filiale externe, cel puţin două unităţi situate în ţări diferite să deţină poziţia „cheie” într-un anumit domeniu. La un rezultat analog se ajunge şi atunci când două sau mai multe societăţi diferite încheie o anumită înţelegere cu privire la împărţirea pieţei externe, la politica internaţională a preţurilor etc. În fine, în condiţiile accentuării diversificării producţiei, o societate transnaţională poate deţine o poziţie monopolistă doar într-un singur domeniu de activitate, deşi ea activează concomitent în mai multe sectoare.

Binecunoscuta societate International Business Machines este un monopol transnaţional pentru că domină nu numai piaţa americamă, dar şi întreaga piaţă mondială a ordinatoarelor. Un monopol este şi societatea anglo-olandeză Unilever, dar numai în industria margarinei, unde deţine ponderea cea mai mare în producţia mondială. Tot aşa stau lucrurile şi cu societatea Nestlé în producţia de concentrate solubile de cafea.

La rândul lor, Royal Dutch-Shell şi British Petroleum au constituit un monopol atunci când au decis împărţirea pieţei europene şi fixarea preţurilor.

Nu se poate spune că activitatea societăţilor transnaţionale se desfăşoară după bunul lor plac. Statele Unite, ţara de origine a celor mai puternice STN, posedă o legislaţie antitrust cu vechi tradiţii, menită să apere regulile concurenţei. O preocupare în aceeaşi direcţie se manifestă şi la nivelul Uniunii Europene.

Stop cadru

Legislaţia americană antitrust Prima lege în acest domeniu a fost Sherman Act (1890) În secţiunea I se menţionează: „Orice contract, combinaţie sau

conspiraţie, în direcţia restrângerii concurenţei în mai multe State (americane – n.n.) sau în State străine, este declarată ilegală prin prezentul document”.

În secţiunea a II-a se prevede: „Orice persoană care monopolizează sau care încearcă să monopolizeze sau care conspiră cu o altă persoană în vederea monopolizării unei părţi din piaţă în Statele Unite sau alte State este considerată vinovată de crimă (s.n.)”.

Pe parcurs, această lege a fost amendată de mai multe ori: Clayton Act – 1914, Robinson – Patman Act – 1936, Celler – Kefauver Antimerger Act – 1950, Hart – Scott – Rodino Antritrust Improvement Act – 1976.

Un exemplu recent de recurs la această legislaţie este procesul intentat companiei lui Bill Gates (Microsoft), în 1998, acuzată de o firmă mai mică (Netscape) că ar încerca să monopolizeze piaţa Internet, abuzând de poziţia sa dominantă.

Departamentul Justiţiei al SUA se pronunţă şi asupra unor fuziuni, înainte sau după efectuarea lor. Specialişti autorizaţi apreciază, prin metode ştiinţifice (indicele Herfindahl-Hirschman-HHI), dacă o concentrare într-un anumit domeniu este o ameninţare pentru concurenţă.

∑=

=n

1i

2iSHHI , în care Si este partea de piaţă a firmei i. HHI

reprezintă suma părţilor de piaţă (ridicată la pătrat) deţinute de firme. Dacă cineva posedă o piaţă în proporţie de 100%, atunci HHI va fi de 1002, adică 10.000.

5.3 Managementul societăţii transnaţionale

Din momentul în care o întreprindere depăşeşte graniţele naţionale, ea se găseşte în faţa necesităţii de a se reorganiza. Acest proces trebuie să aibă loc la două niveluri diferite: cel al societăţii-mamă şi cel al filialelor.

În ceea ce priveşte societatea-mamă, nu este vorba despre reforma serviciilor existente, ci, înainte de toate, despre crearea unei structuri noi. La început, când întreprinderea a decis să treacă la investiţii în străinătate, nu exista decât un serviciu de export, adesea integrat serviciului de vânzări.

În aceste condiţii, activitatea internaţională a firmei ocupa o poziţie secundară, subordonată, mijloacelor financiare – insuficiente. Etapa următoare de reorganizare a fost aceea a integrării activităţilor internaţionale în celelalte activităţi ale întreprinderii.

O societate cum este Derre and Co (SUA), aflată în topul mondial al producătorilor de maşini agricole şi care posedă filiale în diverse ţări, a integrat operaţiunile sale interne şi externe, dând responsabilităţi pe scară mondială vicepreşedinţilor însărcinaţi cu producţia, cu marketingul, cu cercetarea, cu finanţarea etc. O altă societate americană – Procter and Gamble a desfiinţat vechiul său departament internaţional pentru a-i substitui „divizii internaţionale” pe zone geografice, conduse de manageri specializaţi pe operaţiuni de import-export.

Tehnostructura a devenit şi mai complexă în momentul în care au fost angajaţi specialişti în probleme economice, fiscale, juridice, de legislaţie socială etc., specifice ţărilor în care societatea în cauză are filiale.

Aceiaşi specialişti analizează cu atenţie posibilităţile de implantare a filialelor. Se cercetează în permanenţă statisticile financiare internaţionale pentru a se depista ţările unde rata inflaţiei este mai ridicată; situaţia din ţările candidate la devalorizare impune măsuri de prevenire a consecinţelor. La Du Pont du Nemours, deciziile de instalare a filialelor externe se fondează pe un model care-şi propune să ţină cont de incertitudinile caracteristice anumitor pieţe străine. Societăţile transnaţionale tind să-şi fondeze deciziile cât mai puţin pe impresii şi cât mai mult pe realităţi, pe informaţii „formalizate” de specialişti care se bazează pe datele cele mai recente ale sociologiei, economiei şi ştiinţelor politice.

În dorinţa de a beneficia de condiţii de exploatare cât mai favorabile în diverse ţări, se urmăreşte stabilirea unor relaţii cât mai amicale cu guvernele respective. Nu de puţine ori, în posturi de conducere sunt promovaţi specialişti locali. Se merge chiar spre o modelare a produsului în raport cu specificul naţional: un Ford-Anglia va fi altfel conceput decât un Ford-Germania.

- Centralizarea este unul din principiile de organizare adoptat de STN.

Relaţiile dintre societatea-mamă şi filialele sale sunt, de multe ori, relaţii de inegalitate. Opţiunile cele mai importante, rezultând din confruntarea capacităţilor firmei cu mediul înconjurător internaţional, acelea

care angajează viitorul şi echilibrul de ansamblu, sunt făcute de responsabilii “sediului social” al firmei şi impuse filialelor – tipul etnocentric de organizare.

Caracterul centralizat al organizării puterii este rezultatul dificultăţilor pe care le ridică extrateritorialitatea operaţiunilor. Filialele societăţilor transnaţionale sunt situate în ţări care au caracteristici economice şi social-politice diferite. Funcţionarea unei societăţi transnaţionale are loc, aşadar, într-un cadru internaţional extrem de variat. Ca urmare, desfăşurarea operaţiunilor cere existenţa unui centru de decizie dotat cu o autoritate mult mai accentuată decât este necesar în cazul întreprinderilor care activează într-un mediu omogen. Încercând să atenueze gradul ridicat de incertitudine, societatea-mamă recurge la tehnica planului imperativ, prin care distribuie unităţilor componente obiectivele ce trebuie atinse.

În cadrul unei întreprinderi de acest tip, funcţia unităţilor transnaţionale este de a contribui la maximizarea rezultatelor economice ale ansamblului transnaţional. Fiecare filială beneficiază de avantaje prin intrarea sa într-o organizaţie plurinaţională care-i furnizează capital, personal calificat, o informaţie foarte detaliată asupra pieţelor, procedee tehnice moderne şi maniere de a le utiliza (know-how), un management modern. Dar această serie de avantaje nu este utilizată într-o perspectivă îngustă, centrată pe gestiunea filialei, ci pe aceea a planului firmei.

Centrul coordonator rămâne stâlpul deciziilor. O filială cronic deficitară poate fi exclusă din grup sau, dimpotrivă, menţinută, dacă locul pe care-l ocupă pe piaţă, dacă natura producţiei ei, sau dacă interesul firmei transnaţionale, le cer. Excedentele realizate de alte filiale vor fi utilizate pentru acoperirea deficitului acesteia. Filialele nu au, deci, libertatea utilizării veniturilor lor. Acestea “hrănesc” masa de capitaluri pe care societetea-mamă o alocă filialelor sale în funcţie de strategia sa.

- În ce priveşte managementul descentralizat, el atribuie o largă independenţă filialelor – tipul policentric de organizare. Royal-Dutch Shell, cea mai puternică societate europeană, reprezintă un exemplu în acest sens. Ea a adoptat, încă de la început, o structură “bicefală” de organizare, având în frunte nu una, ci două societăţi-mamă, de naţionaliăţi diferite.

Grupul Royal-Dutch Shell este condus de două firme total distincte: una olandeză (N.V. Koninklije Nederlandsche Petroleum Maatschappij sau „Royal-Dutch Company”) şi alta engleză („Shell Transport and Trading

Company”). Aceasta controlează indirect societăţile care compun grupul (societăţi operaţionale specializate şi societăţi de servicii) prin intermediul a două societăţi holding: Shell Petroleum N.V., cu sediul la Haga, şi The Shell Petroleum Company Limited, cu sediul la Londra. Rolul holdingurilor constă în mobilizarea capitalului şi în analiza rezultatelor financiare obţinute de către „operating companies”. Rolul acestora din urmă este de exploatare, de producţie, de transport şi de vânzare. Companiile operaţionale sunt autonome, într-o măsură mai mare sau mai mică, în raport direct cu talia lor. Oricum însă, fiecare companie este responsabilă de elaborarea unui plan care să se refere la toate activităţile pe care le desfăşoară într-o anumită ţară; în legătură cu acest aspect, în faţa grupului se pune o problemă esenţială: aceea a corelării strategiei şi politicii societăţilor operaţionale cu cele globale ale grupului.

O variantă mai evoluată a tipului policentric de organizare şi conducere a societăţilor transnaţionale este cea geocentrică, în care descentralizarea este împinsă la maximum. Societatea elveţiană „Nestlé”, de exemplu, acordă filialelor din străinătate dreptul de a acţiona ca unităţi pur naţionale, de a adopta hotărâri majore în mod independent („stand-alone strategies”). Principala legătură este controlul prin proprietate.

Multe întreprinderi pornite pe calea descentralizării au săvârşit excese. Ca urmare, de la un anumit moment, are loc un recul faţă de această formă de organizare. După un studiu al lui American Management Association, două cincimi din marile întreprinderi din SUA au revenit la o conducere centralizată. Acest fenomen este valabil şi pentru Europa occidentală. Un exemplu îl poate constitui societatea anglo-olandeză Unilever. Cu toate că până la un moment dat principiul după care se ghida era „a descentraliza sau a exploda”, a început să facă „marche-arrière”, reconcentrându-şi, într-o anumită măsură, structurile. Întreaga activitate a fost pusă sub îndrumarea directă a membrilor comitelului de conducere, fiecăruia revenindu-i un anumit sector; în domeniul alimentar, de pildă, au fost create trei compartimente: Food I (margarină, uleiuri, produse grase), Food II (produse congelate, băuturi, răcoritoare, supe concentrate), Food III (carne şi produse din carne). Prerogativele directorilor regionali au fost limitate la problemele financiare, relaţiile publice, angajarea personalului.

Printre principalele critici adresate „descentralizării”, cele mai frecvente sunt următoarele:

proliferarea serviciilor generale; constituirea diviziilor operaţionale în unităţi autonome determină necesitatea întăririi mijloacelor de control şi îndrumare, ceea ce conduce la extinderea rapidă a serviciilor generale şi la o creştere considerabilă a cheltuielilor generale;

dublarea funcţiilor; logica descentralizării integrale conduce la crearea unui lanţ de specialişti, la fiecare nivel de decizie, ceea ce determină paralelismul între servicii generale şi responsabilii diviziilor operaţionale.

Aceste metode de organizare nu asigură, prin simpla lor aplicare, succesul în afaceri. Există nenumărate exemple de decizii insuficient fundamentale, de lipsă de prevedere, de adaptare lentă la cerinţele pieţei. În industria de automobile este bine cunoscut faptul că toate eforturile lui General Motors şi Ford de a introduce, înainte de criza petrolului, pe piaţa americană modelele „compacte” mai mici decât obişnuitele limuzine americane s-au soldat cu eşecuri răsunătoare. În schimb, rivali vest-europeni şi mai ales japonezii au reuşit foarte bine acest lucru. În industria aeronautică, societatea Douglas domina piaţa americană până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Subapreciind însă importanţa deosebită a tehnologiei motoarelor cu reacţie, locul ei a fost luat rapid de firma Boeing, mult mai tânără, dar care a prevăzut din timp evoluţia cerinţelor pieţei, adaptându-se la timpul oportun.

Cele două principii de organizare amintite nu sunt aplicate în practică în forma lor pură. Sunt cazuri în care pe un fond de descentralizare se grefează elemente ale centralismului şi invers.

Pionierii managementului modern, autorii fundamentelor sale teoretice, sunt managerii de succes ai marilor companii din anii '50: Alfred Sloan jr. – General Motors, Ralph Cordiner – General Electric, Thomas J. Watson – I.B.M. Primului i se atribuie meritul de a fi formulat principiile managementului descentralizat, printre care cel al organizării diviziilor operaţionale ca entităţi autonome, model ce a creat senzaţie la vremea respectivă. Studiul asupra „organizării” constituie şi astăzi un manual pentru întreprinzători.

Portretul robot al managerului de succes

Treptat s-a conturat un nou tip de director general (CEO – Chief Executive Officer). O încercare de a schiţa un portret robot al acestuia trebuie să surprindă, în primul rând, capacitatea de a pune în valoare factorul uman, esenţială pentru un manager modern.

Un bun director ştie să aleagă omul competent, adică pe cel înzestrat cu capacitatea necesară de a duce la bun sfârşit sarcina încredinţată. Apoi, el trebuie să accepte „delegarea puterii”, adică

transferul de autoritate pe măsura responsabilităţii încredinţate. Practica a demonstrat că, delegând o parte din autoritatea cu care a fost învestit de adunarea generală a acţionarilor, un manager nu îşi diminuează puterea, ci, dimpotrivă. Autoritatea sa se amplifică. În acelaşi timp, subordonatul îşi măreşte competenţa şi progresează graţie experienţei câştigate. În fine, un PDG modern şi eficient îşi pregăteşte din timp înlocuitorul, îl formează pentru a asigura în continuare succesul companiei. Calităţile de formator trebuie completate, desigur, şi cu ştiinţa cointeresării echipei pe care o conduce. Nu ne-am propus să relevăm decât unele dintre calităţile necesare valorificării resurselor umane. Cât de diferiţi sunt, din acest punct de vedere, managerii formaţi la şcoala economiei de piaţă, faţă de cei formaţi la şcoala economiei de comandă!

Managerul de succes este tânăr sau vârstnic? Dacă ne ghidăm după „Forbes Magazine” (1997) concluziile pot

surprinde. Printre cei 800 CEO cu cele mai mari venituri din SUA, numai 12 se situau sub 40 de ani (!?!). Cei mai numeroşi sunt managerii de vârsta a doua şi a treia. Jack F. Welch jr., de la General Electric, avea peste 60 de ani. Dar acest lucru nu l-a împiedicat să facă din gigantul G.E. una dintre cele mai prospere corporaţii din lume. Dacă în intervalul 1991-1995 veniturile totale ale lui Welch s-au urcat la 45 milioane de dolari, în acelaşi interval acţionarii lui G.E. au devenit mai bogaţi cu 68 miliarde de dolari6. Aceeaşi stare de lucruri există şi în Japonia unde un Soichiro Honda sau un Masaru Ibuka (Sony) s-au menţinut în topul managerilor performanţi până la o vârstă foarte înaintată. Cât priveşte tinerii manageri de succes, William (Bill) Henry Gates III este cel mai prestigios reprezentant al lor. Acest „Mozart al informaticii”, preşedintele lui Microsoft, a devenit primul editor mondial de programe pentru PC şi cel mai bogat om din America, înainte de a împlini 40 de ani.

Formarea continuă, delegarea puterii, spiritul de echipă elimină, în managementul modern, conflictul între generaţii. Competenţa este cea care primează.

Comercializarea creatoare

Din practica STN rezultă tot mai clar că piaţa nu mai este privită ca fiind ceva dat, pentru care se duce lupta de concurenţă, ci ca o creaţie

6 Forbes Magazine, John Wiley-Sons Inc, New York, 1997, p. 12

continuă. Firma are misiunea de a crea piaţa, formând cererea. Produsele se vând tot mai mult pentru serviciile pe care le pot oferi – „you sell the sizzle and not the steak” (”Nu se vinde friptura, ci savoarea ei”), este filosofia noi arte de a vinde. În acest scop se foloseşte tot mai mult conceptul de „misiune” împrumutat din limbajul militar şi a celui specific analizei sistemelor. Misiunea unui produs reprezintă ansamblul serviciilor pe care el este susceptibil să le ofere utilizatorului. O strategie modernă de marketing constă în definirea, în acelaşi timp, a gamei de produse şi a gamei de misiuni corespunzătoare.

Un bun exemplu de comercializare creatoare este experienţa lui „Deere”, un mare producător american de maşini şi echipamente agricole. Această întreprindere este instalată în inima propriei pieţe, într-o regiune agricolă. Ea îşi trage inspiraţia direct din acel loc.

Produsele sale sunt concepute, adesea, plecând de la sugestiile fermierilor. Inginerii de concepţie de la „Deere” discută cu utilizatorii, la faţa locului, colectând ideile originale: „Noi mergem în întâmpinarea pieţei potenţiale!”. Se cercetează, totodată, şi perspectivele transformării economice şi sociale ale mediului respectiv. Pe baza datelor culese, se prevede cererea pentru o perioadă de 5 ani.

Un alt exemplu de „creare a cererii” oferă McDonald's – gigantul mondial al „fast-food” şi rivalul său Burger King – numărul 2 mondial. Lupta se dă, de fapt, între „Big Mac” şi „Whopper” – principalele lor produse. Noul patron al lui McDonald's – SUA, Jack Greenberg, a adoptat un program de promovare („Mc War”), axat pe o acţiune radicală asupra preţului. Big Mac – produsul vedetă – (foarte bine vândut – n.n.) şi-a văzut redus spectaculos preţul de la 1,90$ la 55 cenţi, adică de peste 3 ori, deşi beneficiul înregistrat era în creştere! Numai că de preţul redus beneficiază doar clienţii care cumpără şi o porţie de cartofi prăjiţi şi o băutură – adică tocmai produsele la care beneficiul este cel mai mare. În acest fel se mizează pe o creştere a cererii pentru „pachetul” cu toate cele trei feluri de produse şi deci a încasărilor globale.

Astfel de metode sunt adecvate pentru ţări dezvoltate, cu un nivel de trai ridicat. În ţări în dezvoltare, cum este şi România, acelaşi McDonald's şi-a creat piaţa doar prin simpla lansare a produselor sale consacrate.

Către un nou management

Secolul XXI reprezintă o adevărată provocare pentru societăţile transnaţionale. Ritmul schimbării se accelerează. Devine din ce în ce mai greu să rămâi în top. Într-o lume în care cheia puterii economice este cunoaşterea (informaţia, comunicarea, tehnologia de vârf), inovaţia este vitală. Lupta între cele mai puternice companii este decisă, în ultimă instanţă, de capacitatea de inovare. În faţa acestei provocări permanente, managementul trebuie să reacţioneze, oricât de performant ar fi pe moment.

Specialiştii în materie se gândesc, deja, la noi structuri organizatorice, la noi formule manageriale, adaptabile nu numai specificului unei ramuri de activitate, unui anumit segment, dar şi fiecărei etape în parte. Flexibilitatea este cuvântul de ordine. Într-o astfel de perspectivă, Alvin Toffler îşi imaginează „organizaţii pulsante”, capabile să-şi schimbe până şi mărimea, la anumite intervale, sistemul lor de organizare „pulsând”, după caz, între centralizare şi descentralizare. El vede compania viitorului întocmai unei sculpturi de Calder – „cu un cablu subţire de control şi moduli de forme diferite, fiecare fiind capabil să se mişte în felul lui, după cum bate vântul...”, putând fi „decuplat şi înlocuit cu o altă unitate”.

Fără doar şi poate, organizaţia transnaţională este cel mai bine plasată pentru a face faţă noilor cerinţe. Capacitatea ei de adaptare la schimbările mediului economic şi social este foarte mare, fiind dovedită de performanţele de până acum.

STN şi-au întors privirea de la structurile tradiţionale de organizare – relicve ale „epocii coşurilor de fabrică”, către cele capabile să corespundă posibilităţilor pieţei secolului XXI. Într-o epocă a inovaţiei organizate, schimbarea este o repunere permanentă în discuţie, care alimentează o acţiune de depăşire continuă. Managementul schimbării – aceasta este filosofia marilor companii.

5.4 Implicaţiile expansiunii societăţilor transnaţionale

Apariţia societăţilor transnaţionale creează noi forme de confruntări în economia mondială.

Concurenţa

- Deosebit de ascuţită este concurenţa dintre „noii veniţi” (filialele firmelor străine) şi marile firme autohtone: primele încearcă să câştige o poziţie, iar ultimele s-o apere pe cea veche.

Filialele societăţilor străine în SUA suportă direct impactul cu giganţii americani, rigorile concurenţei americane. Ele încearcă, adesea, să suplinească diferenţa de talie, recurgând la diverse forme de asociere cu întreprinderi americane. Cazurile când filialele societăţilor străine se menţin cu forţe proprii sunt atunci când au un anumit avans tehnologic. Filiala americană a lui Royal-Dutch Shell este un exemplu în acest sens. Ea reuşeşte să furnizeze societăţii-mamă cea mai mare parte a profiturilor obţinute. La fel stau lucrurile şi cu filiala din SUA a societăţii franceze de aluminiu Pechiney, care s-a menţinut în lupta cu societăţi americane mult mai mari. În schimb, filialele japoneze se bucură de mai mult succes în SUA. Beneficiind de o talie superioară, dar mai ales de un avans tehnologic pe linia robotizării, începând cu anii '80, ele şi-au sporit considerabil prezenţa.

În ceea ce priveşte filialele americane instalate în Europa, ele beneficiază de condiţii de concurenţă avantajoase; uriaşul potenţial financiar al societăţii-mamă, avansul lor tehnologic şi mai ales cel de ordin „managerial” reprezintă tot atâtea „atuuri” în mâinile acestor filiale. Ca o consecinţă logică, ele al şanse reale de a obţine o rată a profitului superioară, având deci posibilităţi de dezvoltare. Filialele americane ocupă o poziţie favorabilă în sectoare de „vârf” în ţările UE.

O altă formă de concurenţă pe piaţa mondială este aceea dintre filialele diferitelor societăţi. Deosebit de îndârjită devine lupta dintre aceste filiale atunci când se întâlnesc în aceeaşi ţară sau zonă. În Europa, filialele americane şi cele japoneze se înfruntă adesea, folosind tactici din cele mai agresive. Nu o dată, lupta în exterior se desfăşoară între firme având aceeaşi ţară de origine. Această formă de concurenţă scoate cel mai bine în evidenţă caracterul cosmopolit al capitalului.

Societăţile transnaţionale determină, aşadar, o adâncire a concurenţei pe piaţa mondială, forme noi adăugându-se celor vechi.

Concurenţa se desfăşoară nu numai la nivelul produsului finit, ci, din ce în ce mai mult, chiar la nivelul factorilor de producţie.

Relaţiile STN cu statele-naţiune

Proliferarea STN a mărit aria şi complexitatea relaţiilor internaţionale. Pe lângă clasicele relaţii interstatale, apar relaţii între STN şi stalele-naţiune, între firmele-mamă, între acestea şi filialele lor externe, între acestea din urmă, luate aparte.

În noul sistem al relaţiilor internaţionale, cum a evoluat relaţia STN-state-naţiune, ce reprezintă ea în prezent?

Într-o lucrare intitulată „Global Embrace: Corporate Challenges in Transnational World”, autorul, Henry Wendt, el însuşi om de afaceri, susţine că în timp ce puterea marilor corporaţii creşte, aceea a statului ar scădea. Nu puţini sunt cei ce se îngrijorează de acest lucru. Pentru mulţi, statul-naţiune mai reprezintă, încă, o adevărată profesiune de credinţă, ceva etern şi sacrosanct.

Sporirea forţei STN este percepută ca o ameninţare la adresa statului-naţiune. Există temerea că marile companii transnaţionale nu vor acţiona în folosul naţiunii şi că vor ajunge să ignore legile naţionale.

Este incontestabil că orizontul transnaţionalelor depăşeşte definiţia clasică a identităţii naţionale. Ţinta unei STN nu mai este piaţa naţională, ci piaţa mondială; ea tinde să devină o firmă globală. O astfel de companie, prin natura ei, nu este interesată atât de omul-cetăţean, cât de omul-client, indiferent de ţara sa de origine. Cu toate acestea, nu se poate susţine că STN ar fi devenit entităţi „fără stat” („stateless corporation”). Oricât de mare este gradul de transnaţionalizare al unei companii, ea nu-şi desfăşoară activitatea în neant, ci pe teritorii care aparţin statelor-naţiune. Tocmai de aceea, o STN, oricât de puternică ar fi, este nevoită să întreţină relaţii, atât cu ţara sa de origine, cât şi cu ţările gazdă ale filialelor sale din străinătate. Ea devine, astfel, „multistatală”; dar nu numai pentru că are un sediu central, iar filialele sunt înregistrate din punct de vedere legal în diverse ţări, ci şi pentru că este obligată să ţină seama de specificul pieţelor pe care face afaceri. Aceasta nu înseamnă că identitatea sa naţională dispare. Honda – America sau Panasonic – Marea Britanie rămân japoneze.

- Relaţiile societăţii transnaţionale cu ţara sa de origine apar ca relaţii între parteneri, între combatanţi aflaţi de aceeaşi parte a baricadei. Este adevărat că, din când în când, „antanta cordială” dintre STN şi statul lor de origine este tulburată de către unele dispute „în familie”. Statul intervine pentru a tempera politica economică agresivă a vreunei firme naţionale.

Cu peste 40 de ani în urmă, preşedintele de atunci al lui General Motors – Charles Erwin Wilson („Engine Charlie”), propus să preia funcţia de secretar de stat al SUA pentru apărare, a fost întrebat dacă ar putea lua o decizie în interesul Statelor Unite, chiar dacă ar leza interesele acţionarilor lui G.M. El a răspuns că ar putea lua o asemenea decizie, dar

că un conflict de interese ar fi foarte puţin probabil. „Nu-mi pot imagina aşa ceva… deoarece, de ani şi ani, gândesc că tot ceea ce este de folos ţării noastre este de folos şi lui General Motors şi viceversa”.

De atunci şi până în prezent, relaţia dintre statul american şi corporaţiile americane nu s-a modificat, în esenţa ei. Colaborarea a continuat pe diverse planuri, fiind reciproc avantajoasă. Statul a încurajat expansiunea externă a marilor săi „Generali” (Electric, Motors, Dynamics), dar şi a „civililor”, fie deja consacraţi (Ford, IBM, ATT, Exxon) sau noii veniţi (Microsoft, Wall-Mart Stores, Pfizer, Lucent Technologies). La rândul lor, transnaţionalele americane şi-au dat obolul pentru ca SUA să ajungă şi să rămână prima putere economică, politică şi militară a lumii. Expansiunea externă a companiilor americane nu a slăbit cu nimic structurile şi funcţiile statului american. Dimpotrivă. Oare firme ca „Levi’s”, „Mc. Donald’s”, „Coca-Cola”, prin expansiunea lor mondială, nu servesc şi interesul SUA, nu acţionează ca vehicule ale modului de viaţă american?

Relaţia STN – ţară de origine a evoluat în mod asemănător şi în cazul celorlalte ţări dezvoltate, mari sau mici. Chiar şi o ţară ca Elveţia n-a avut de suferit de pe urma transnaţionalizării companiilor sale cele mai importante. Succesul mondial al unor mari companii ca Novartis, Roche sau Nestlé, profiturile realizate prin activitatea investiţională externă, nu au împiedicat Elveţia să atingă cel mai ridicat nivel de trai din lume.

- Relaţiile dintre STN şi statele pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea (state gazdă) sunt mai complexe.

În principiu, marile companii transnaţionale, îndeosebi americane, preferă deţinerea integrală a acţiunilor filialelor externe. În aceste condiţii, centrul de decizie aflat într-o anumită ţară poate impune filialei sale dintr-o altă ţară, fie o politică de investiţie a beneficiului în alte regiuni, fie să cumpere de la societatea-mamă sau de la o filială a acesteia subansamble sau bunuri de echipament la preţuri mult inferioare costurilor de fabricaţie, pentru a reduce factura importurilor şi a-şi diminua, astfel, taxele vamale, ca şi impozitele pe cifra de afaceri. Asemenea practici pot influenţa negativ balanţa de plăţi externe a ţării gazdă, cât şi bugetul său. Prin natura sa, societatea transnaţională nu poate să manifeste preferinţe subiective pentru o anumită filială sau ţară; scopul ei fiind maximizarea profitului pe ansamblu, ea poate impune filialelor externe o politică de restrângere a activităţii, transferul de capital, cuantumul salariilor, concedieri de personal

etc. O astfel de politică, în anumite circumstanţe, poate conduce la stări de instabilitate economică şi socială pentru ţara gazdă.

În ultimă analiză, pentru această relaţie, decisivă este forţa de atracţie pe care ţara gazdă o exercită asupra capitalului străin şi care este determinată de nivelul ei de dezvoltare economică, de avantajul ei comparativ. Prin urmare, relaţia STN-stat gazdă va fi diferită în funcţie de apartenenţa acestuia din urmă la grupul ţărilor dezvoltate sau al ţărilor în dezvoltare.

Pe pieţele cu potenţial foarte ridicat, cum sunt cele ale UE şi SUA, îndeosebi, atracţia este cvasipermanentă. Pe aceste pieţe, concurenţa între investitorii străini este foarte mare, datorită facilităţilor existente, posibilităţilor ridicate de profit. Aşa stând lucrurile, relaţia STN-ţări gazde dezvoltate nu poate fi considerată apriori, defavorabilă acestora din urmă. De altfel, în această relaţie mai intervine şi capacitatea statală superioară a ţărilor gazdă dezvoltate. Când s-a considerat necesar, a fost limitat dreptul de participaţie la capitalul social al firmelor indigene (în Japonia, maximum 49%), sau guvernul a opus veto-ul său la achiziţia unor întreprinderi autohtone de importanţă strategică.

Aşa cum s-a menţionat într-un capitol anterior, cea mai mare parte a IDE circulă în cadrul triadei SUA-UE-Japonia. Or, această circulaţie nu are loc în sens unic. De aceea, fiecare stat membru al triadei este, în acelaşi timp, „gazdă” şi „sursă”. Acest lucru face ca între membrii triadei (şi nu numai), IDE să nu genereze relaţii de dependenţă, ci, mai degrabă, de interdependenţă, cu implicaţiile de rigoare asupra politicilor economice.

Ce se poate spune despre relaţia STN-state gazdă în dezvoltare?

Fără îndoială, această relaţie nu s-a soldat cu cele mai bune rezultate. În acest tip de ţări gazdă, capacitatea statală este relativ redusă; de multe ori nu există un sistem coerent de legi, corupţia aparatului de stat este foarte avansată. Ţările în dezvoltare nu se află în cea mai bună poziţie în raport cu cele mai importante criterii de investiţii ale STN: rata inflaţiei, stabilitatea monetară şi cea politică. Cu toate acestea, prin avantajul lor comparativ dat, prin ieftinătatea forţei de muncă, ţările în dezvoltare atrag capitalul străin. Mai mult încă, a avut loc o puternică delocalizare industrială pe axa Nord-Sud.

Dezavantajul ţărilor în dezvoltare nu este dat de prezenţa, ci de absenţa STN, inclusiv a celor proprii. Ce ar fi însemnat pentru o ţară ca România un „Romtelecom” cu statut de firmă transnaţională? Pe baza unor eforturi reciproce, se poate ajunge la situaţia în care STN să grăbească dezvoltarea acelor ţări şi, în acelaşi timp, să obţină profituri corespunzătoare.

STN au impulsionat transferul internaţional de tehnologie, au creat locuri de muncă, au contribuit la ridicarea calificării unor categorii socioprofesionale şi la mai buna folosire a unor capacităţi de producţie locale. Mai mult încă, asemenea investiţii au permis reducerea cererii de credite externe, tot mai oneroase.

Concepţia de sorginte marxist-leninistă după care o STN trebuie condamnată pentru că are drept scop profitul – şi nu „colaborarea reciproc avantajoasă” – este dogmatică. Într-o economie adevărată, cum este cea de piaţă, o activitate fără profit este lipsită de sens. Apoi, „transnaţionalitatea” constituie un atribut nu al întreprinderilor slabe, ci al celor moderne, dinamice, rentabile, deci purtătoare de progres.

În ţările gazdă în dezvoltare, STN pot avea chiar şi un rol educativ. Avem prilejul să constatăm acest lucru „în direct”. Firma Mc. Donald’s, aplicând propriile standarde în orice ţară s-ar afla, ne demonstrează că şi într-un local deschis publicului larg este posibilă permanenţa curăţeniei, chiar dacă mediul înconjurător este potrivnic. Din păcate, managerii noştri naţionali nu frecventează asemenea oaze de curăţenie pentru a putea trage concluziile de rigoare. În ţările în care STN au găsit un mediu favorabil şi s-au implicat puternic, ritmul rapid al creşterii economice şi bunăstarea au devenit caracteristica dominată, în raport cu efectele negative. Ţări ca Republica Coreea, Taiwan, Hong-Kong, Singapore, Malayesia, Brazilia, Turcia şi altele, sunt exemple convingătoare în acest sens.

Răspunzând unui deziderat al ţărilor în dezvoltare, ONU şi-a intensificat activitatea pe linia studierii şi reglementării activităţii societăţilor transnaţionale. În luna noiembrie 1975 a fost creat, la New York, „Centrul ONU privind societăţile transnaţionale”, organism autonom care urmăreşte elaborarea unui cod de conduită, negocierea unor aranjamente şi acorduri între ţările interesate şi societăţile amintite. Se poate aprecia că, în prezent, se fac paşi tot mai importanţi către acel cadru internaţional în care

activitatea societăţilor transnaţionale să nu se desfăşoare în mod necontrolat.

Orice cercetător imparţial al economiei mondiale constată că viaţa economică şi socială din ţările dezvoltate cu economie de piaţă, de astăzi, nu mai seamănă cu capitalismul sălbatic de la începutul secolului al XX-lea. Transformările au fost deosebit de spectaculoase după cel de-al doilea război mondial; dar ele n-au venit din neant, ci sunt rezultatul activităţii STN – actuala formă de existenţă a marii întreprinderi capitaliste.

Aşa stând lucrurile, a sosit momentul unei reconsiderări a atitudinii faţă de societăţile transnaţionale, a raporturilor acestora cu ţările gazdă. Relaţiile dintre STN şi statele gazdă pot fi reciproc avantajoase, dacă sunt întemeiate pe principiile dreptului internaţional.

Transnaţionalizarea şi structurile macroeconomice

Influenţa pe care societăţile transnaţionale o exercită asupra structurilor macro-economice este diferită, după cum este vorba despre ţări dezvoltate sau ţări în dezvoltare.

În cadrul ţărilor dezvoltate, rolul marilor companii autohtone şi, respectiv, al agenţilor economici rezidenţi (filialele companiilor străine) va depinde de potenţialul economic mai mare sau mai mic al ţărilor în cauză.

Structurile economice ale ţărilor dezvoltate mari – SUA, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie – sunt determinate de interacţiunea dintre puternicele firme locale şi filialele străine implantate pe teritoriul lor; firme care, la rândul lor, au o forţă economică considerabilă. Filiala firmei japoneze Honda, instalată în SUA (Ohio) a ajuns să exporte mai multe automobile decât General Motor, Ford, Chrysler, la un loc. Acest lucru este datorat, desigur, potenţialului ei economic ridicat; în acelaşi timp, trebuie să se ţină seama că firmele americane preferă să se concentreze pe piaţa internă, care are dimensiuni continentale.

Cu toate acestea, rolul decisiv revine, „seniorilor” locali, fie ei General Electric, Microsoft, IBM, Pfizer, în SUA, Toyota, Sony, Mitsubishi, în Japonia, Volkswagen, Bayer, Siemens, în Germania ş.a.m.d.

După cum se aprecia într-un articol publicat în „Financial Times”, circa „trei sferturi din valoarea adăugată a STN sunt, încă, produse în ţara lor de origine. Este practic imposibil de imaginat ca firme precum Toyota

sau Mercedes-Benz să transfere cea mai importantă parte a activităţii lor într-o ţară străină…”

Deşi puternice, filialele străine din aceste ţări mari n-au ajuns, încă, în poziţia de investitori strategici. În anumite situaţii, chiar statul gazdă a intervenit pentru a le împiedica să preia controlul asupra unor obiective economice de importanţă naţională. Agenţii economici rezidenţi, în ţările dezvoltate mari, au preferat o strategie de adaptare la structurile macro-economice existente în momentul implantării lor. Filiala firmei suedeze Electrolux în Italia a găsit o puternică industrie autohtonă de aparate electromenajere. Ea a preferat Italia, deoarece există o forţă de muncă foarte calificată în domeniul amintit şi, în plus, mult mai ieftină decât în ţara sa de origine. Alte filiale străine au mers până acolo, pe linia adoptării, încât în designul produsului au ţinut seama de specificul pieţelor respective. Sony, de pildă, are numeroase uzine în ţările dezvoltate, care fabrică pe loc produse adaptate la particularităţile naţionale.

Astăzi, când se vorbeşte despre o tendinţă de „dezindustrializare” în ţările dezvoltate, care nu înseamnă altceva decât abandonarea economiei „coşurilor de fabrică” bazată pe forţa musculară a lucrărilor şi trecerea la economia bazată pe informaţie şi înaltă tehnologie, se admite că factorul determinant este strategia de dezvoltare adoptată de societăţile transnaţionale.

Cu toate că diversificarea activităţilor STN este cuvântul la ordinea zilei, ea se produce în direcţii asemănătoare. În consecinţă, devine evidentă convergenţa structurilor macro-economice a ţărilor dezvoltate, îndeosebi a celor mari. S-a ajuns la macrostructuri similare (dar nu identice).

Cât priveşte ţările dezvoltate mici, structura lor economică este mult mai puţin diversificată. Cauza rezidă în dimensiunile relativ reduse ale pieţei lor interne.

În aceste ţări, filialele firmelor străine au o influenţă mult mai importantă, uneori chiar decisivă, asupra structurilor macroeconomice. În Elveţia, capitalul autohton nu a manifestat interes pentru industria de automobile. Cu toate acestea, ea există, graţie activităţii filialelor străine ale lui General Motors, Ford ş.a. Capitalul străin îşi aduce contribuţia la „îmbogăţirea” unor structuri macroeconomice recunoscute prin eficienţa lor.

Delocalizarea internaţională a producţiei

Un alt efect al transnaţionalizării vieţii economice este „delocalizarea” – transferul unei producţii interne în străinătate. Acest fenomen are la bază următoarele considerente mai importante:

1) prelungirea ciclului de viaţă al produsului; 2) minimizarea costurilor de fabricaţie; 3) ocolirea barierelor vamale; 4) evitarea fiscalităţii excesive; 5) extinderea concurenţei oligopolistice.

Delocalizarea vizează produse standardizate (textile, confecţii, electronice, automobile, nave maritime, dar şi hardware si software). Ea s-a produs mai întâi pe axa Nord-Nord, pentru ca apoi să includă şi ţări în dezvoltare. De ani buni, deja, ţări în dezvoltare din Asia de Sud şi Sud-Est, din America Latină, cunoscute ca producătoare mai ales de produse primare, au devenit producătoare şi exportatoare de produse manufacturate – intensiv consumatoare de forţă de muncă. Această nouă evoluţie a structurilor economice ale ţărilor în dezvoltare este pusă în evidenţă de statisticile comerţului internaţional.

„Delocalizarea” presupune noi forme de organizare internaţională a producţiei, cum sunt: filiale comune (joint venture) acordurile de licenţă, subcontractarea (producţia de componente, subansamble, nu de produse finite).

De regulă, „delocalizarea” este controlată de firma-mamă, fie printr-o filială externă proprie, fie prin aranjamente cu firme locale – subcontractanţi. Aceştia produc conform specificaţiilor tehnice ale STN, devenind părţi componente ale sistemului productiv al transnaţionalelor. Noile tehnologii de comunicare facilitează considerabil legăturile dintre ordonatori (STN) şi subcontractanţi. Firma americană Nike – numărul 1 mondial în domeniul echipamentului sportiv – are relaţii de subcontractare cu 40 de firme din diferite ţări asiatice. Ea transmite designul, elaborat la nivel central, prin intermediul unui satelit către un subcontractant din Taiwan, care apoi îl difuzează operativ firmelor executante. Firmele americane de electronică, după ce produc semiconductorii la sediile din SUA, îi transportă pe calea aerului către firmele subcontractante din zona asiatică, unde sunt asamblaţi în circuite integrate, care apoi sunt trimise, pe aceeaşi cale, în SUA, pentru testare şi distribuire. Se urmăreşte astfel asigurarea standardelor de calitate.

„Delocalizarea” înseamnă deplasarea producţiei oriunde este profitabil. Când însă, datorită profiturilor realizate, STN trec la modernizarea tehnologiilor (introducerea robotizării, de exemplu), se conturează un fenomen în sens invers, adică o relocalizare. În aceste condiţii, avantajul oferit de existenţa unei forţe de muncă mult mai ieftine în diferite părţi de pe glob îşi pierde importanţa.

Transnaţionalizarea şi globalizarea

În primul capitol al acestui manual s-a arătat că globalizarea reprezintă un stadiu superior al activităţii economice, al devenirii acesteia.

În această evoluţie, transnaţionalizării vieţii economice îi revine rolul hotărâtor. Prin caracteristicile sale esenţiale (natura economică, structura de organizare, managementul, investiţiile directe externe), o societate transnaţională are drept cuvânt de ordine – expansiunea. Ea tinde să se dezvolte atât în lărgime, cât şi în adâncime. STN a demonstrat că au capacitatea să transgreseze, atât frontierele naţionale, cât şi cele ale organizaţiilor integraţioniste interstatale.

Societăţile transnaţionale constituie cea mai importantă forţă de determinare şi de promovare a interdependenţelor mondiale. Ele se manifestă simultan în toate spaţiile economice cunoscute – micro-macro-mondo, ştergând, de fapt, graniţele dintre ele. Societatea transnaţională înseamnă extinderea sferei spaţiale a întreprinderii în proporţii nebănuite în epoca „coşurilor de fabrică”. Fiecare STN are drept scop final să devină o firmă globală, care să manufactureze produse globale. Microsoft, Coca-Cola, Bayer, Sony, Toyota, ca şi multe altele, sunt deja firme globale. Economia planetei noastre a intrat într-un nou stadiu.

Ghidul studentului

A. Rezumatul capitolului 5

- Investiţiile directe externe (IDE) reprezintă factorul determinant al apariţiei STN. Ele îmbracă diferite forme. Exercitarea controlului asigură valorificarea calităţilor specifice ale STN.

- În comparaţie cu firmele naţionale, cele transnaţionale au avantaje evidente (posibilitatea ocolirii barierelor vamale, specularea diferenţelor dintre ratele naţionale ale dobânzii, ca şi a celor dintre ratele de schimb valutar).

- Orice firmă transnaţională se manifestă simultan în trei spaţii economice: naţional, străin şi internaţional.

- Piaţa internă a STN nu este numai o piaţă a produselor intermediare, ci şi de capital, tehnologic şi forţă de muncă. Comerţul „intern” al STN reprezintă circa 30% din comerţul mondial.

- Există importante diferenţe de potenţial economic şi financiar între corporaţiile americane şi cele neamericane, în favoarea primelor. Se remarcă însă o modificare a raporturilor de forţe dintre STN, de la o perioadă la alta.

- Creşterea internă (organică) a STN este posibilă prin autofinanţare sau prin recurs la împrumuturi sau la emisiuni de titluri de valoare în scopul majorării capitalului. Creşterea externă are loc, în principal, prin fuziuni sau absorbţii.

- Principiile competenţei şi al delegării puterii se află la baza succesului unui manager. Viitorul previzibil al economiei mondiale face necesară adoptarea unor noi forme de management şi organizare, caracterizate prin flexibilitate.

- Relaţia STN-state-naţiune este condiţionată de nivelul de dezvoltare economică al acestora din urmă. Structurile STN îşi pun amprenta pe structurile macro-economice.

- Transnaţionalizarea se află la baza globalizării activităţii economice.

B. Termeni-cheie:

1. Investiţii directe externe 2. Piaţa societăţilor transnaţionale 3. Structuri transnaţionale 4. Creşterea internă (organică) 5. Creşterea externă 6. Dreptul de subscriere 7. Fuziunea, absorbţia, participaţia 8. Concentrarea pe orizontală şi pe verticală 9. Conglomerarea internaţională 10. Firma globală 11. Delocalizarea-relocalizarea

C. Probleme de discuţie

1. Importanţa exercitării controlului. 2. Care sunt trăsăturile IDE? 3. Importanţa principiului „delegării puterii”. 4. STN sunt monopoluri? 5. Influenţa STN asupra structurilor macroeconomice.

D. Bibliografie selectivă

1. DICKEN, P. Global Shift. The Internationalization of Economic Activity, The Guilford, N.Y., 1992

2. DEYSINE, A., DUBOIN, J.

S’internationaliser. Stratégies et techiniques, Dalloz, Paris, 1995

3. DUNNING, J. Explaining International Production, Unwin-Hyman, London, 1988

4. JOFFRE, P. Comprendre la mondialisation de l’entreprise, Economica, Paris, 1994

5. KINDLEBERGER, C. Les mouvements internationaux des capitaux, Dunod, Paris, 1990

6. MUCCHINELLI, J. L. Les firmes multinationales, Economica, Paris, 1985

7. TIMOTHY, M., DOOLEY, L. T.

Les alliances stratégiques, Collins, Inter Edition, Paris, 1992

8. *** The Business Week Global 1000, Leaders 2000, revista Business Week, 10 iulie 2000

9. *** World Investment Report, U.N., N.Y., 2004

Capitolul 6

ŞANSELE ECONOMIEI DE PIAŢĂ

6.1. Competiţia dintre economia de piaţă şi cea planificată central

6.2. O nouă structură socială şi semnificaţia sa

6.3. Piaţa în condiţiile revoluţiei informaţiei şi comunicării

Dacă există ceva despre care nu se poate spune că sistemul capitalist duce lipsă sunt profeţii sfârşitului său. Primul a fost Marx, cu sumbra sa sentinţă: “Ceasul din urmă al proprietăţii private capitaliste a sunat”. A urmat un lung şir de variaţii pe aceeaşi temă. După mai mult de un secol, un alt lider al mişcării comuniste internaţionale nu acorda nici el vreo şansă capitalismului: “Problemele şi crizele trăite de lumea capitalului… sunt rezultatul logic al contradicţiilor antagoniste interne ale vechii societăţi. Dezvoltându-se în acest sens, capitalismul se neagă pe sine însuşi. Nefiind în măsură să stăpânească agravarea problemelor fazei descendente a dezvoltării capitalismului, mediile conducătoare din ţările imperialiste recurg la mijloace şi la metode care sunt evident neputincioase pentru a salva societatea condamnată de istorie.” (s.n.) Această opinie, o mostră a “limbajului de lemn”, a fost formulată în plin “război rece” (1986) de către nimeni altul decât Mihail Gorbaciov (considerat un reformator, nedogmatic!?), în raportul său la cel de-al 27-lea Congres al PCUS. După doar câţiva ani s-a produs, într-adevăr, un colaps de sistem, dar nu a celui capitalist, atât de mult aşteptat, ci a celui comunist.

Prăbuşirea imperiului sovietic a pus capăt “războiului rece”. A fost pentru prima dată când a avut loc o ciocnire la nivel de sisteme.

6.1 Competiţia dintre economia de piaţă şi cea planificată central

Componenta care a avut un rol decisiv în “războiul rece” s-a dovedit a fi întrecerea economică dintre cele două sisteme. În fapt, lupta a fost condusă de două blocuri: pe de o parte, cel occidental, pe de altă parte, cel sovietic.

La prima vedere, şansele păreau să fie de partea economiei central-planificate. Noul mecanism economic, instaurat după revoluţia din 1917, bazat pe proprietatea socialistă, înlocuise, în opinia liderilor de partid, riscul cu certitudinea.

Fuseseră eliminate proprietatea privată, capitalul, concurenţa, lupta pentru profit. Planurile cincinale nu luau în calcul imprevizibilul. Forţele pieţei nu mai acţionau. Sectorul bancar avea un rol minor. Bursa de valori era desfiinţată. În cadrul CAER1, riscul valutar fusese înlăturat prin practicarea trocului în schimburile dintre ţările membre.

1 Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – organizaţie de integrare economică a ţărilor socialiste.

Dar, aşa cum a reieşit ulterior, schimbarea de sistem nu a însemnat şi eliminarea riscurilor economice, în general, ci doar a celor specifice economiei concurenţiale2. Locul lor a fost luat, în mod logic, de alte riscuri specifice, de această dată, economiei de comandă.

Deciziile partidului comunist, nefundamentate din punct de vedere economic (rentabilitatea trecând pe plan secundar) au generat un şir de riscuri specifice economiei de comandă: riscul de motivaţie şi, de aici, riscuri de productivitate, de costuri, de calitate, de risipă etc. Despre ele, însă, nu se discuta. Transparenţa nu a fost punctul forte al regimului comunist. Dar, neasumarea riscurilor a generat, în cele din urmă, un risc fundamental, cel de sistem (economic, social, politic), criza sa generală.

Criza generală a comunismului a făcut practic imposibilă trecerea de la îndelungata dezoltare de tip extensiv (foarte costisitoare), la cea de tip intensiv, axată pe factori calitativi. Încercările de reformă, de conciliere a socialismului cu piaţa (“perestroika”) s-au dovedit zadarnice. Preţul plătit de societate pentru realizarea obiectivelor planurilor cincinale a fost mult prea mare. Dezinteresul faţă de randament devenise cronic. Disfuncţionalităţile din economie au căpătat proporţii catastrofale. Colapsul întregului sistem n-a mai putut fi evitat.

Capitalismul real

De ce a reuşit sistemul capitalist să câştige competiţia economică cu cel comunist? Oare numai datorită slăbiciunilor adversarului?

Capitalismul este un sistem al riscurilor. Nimeni nu contestă acest lucru. Există riscuri de ţară3 şi chiar transnaţionale. Într-un asemenea sistem economic este imposibil de a şti dinainte cine va avea şansă (Hayek). În condiţiile unei concurenţe tot mai aprige, după principiul “totul sau nimic”, surprizele apar destul de frecvent4. Cu toate acestea, capitalismul încă nu a ajuns să se confrunte cu riscul de sistem. Câştigarea “meciului” cu comunismul o dovedeşte cu prisosinţă.

Capitalismul nu este perfect, dar este perfectibil. El a răspuns marilor provocări cu care s-a confruntat pe parcurs, a depăşit dificultăţile

2 de capital, de dobândă, valutar, de investiţii externe etc. 3 Vezi Cristian Păun şi Laura Păun: Riscul de ţară, Bucureşti, Editura Economică,

1999. 4 Chiar şi un gigant ca General Motors, confruntat cu concurenţa, este nevoit

uneori să cedeze pasul. În clasamentul mondial pe 2000 al revistei “Business Week”, după valoarea de piaţă, G.M. ocupa abia locul 124, neonorant pentru prestigiul său. Se poate însă şi mai rău. În 2001, firma americană Enron, no.l mondial în distribuirea gazului şi electricităţii, a înregistrat cel mai mare faliment din istoria Statelor Unite.

prin forţe proprii, s-a perfecţionat din mers. Capitalismul de azi este mult mai puternic decât era cu numai 30 de ani în urmă. Generând riscuri economice (şi nu numai), el creează, totodată, şi posibilitatea asumării lor şi, deci, a diminuării efectelor lor negative. Cine nu este capabil de asumarea riscului nu poate spera la prosperitate. “Cine nu riscă nu câştigă”, spune un proverb vechi, dar înţelept.

Realitatea a demonstrat că spectrul riscului stimulează metabolismul agenţilor economici, întreţine un tonus ridicat la cei intraţi în hora competiţiei, care se concretizează în performanţe notabile pe planul progresului tehnic, al productivităţii, calităţii, indiferent dacă sunt învingători sau învinşi. Ca şi profitul, acest spectru este un factor de menţinere în mişcare a “maşinăriei capitalismului”. O idee asemănătoare se găseşte şi la W. Leontief – părintele metodei “input-output”, care spune: “...conducătorii moderni de întreprinderi au îndrăznit să facă lucruri care nu mai fuseseră făcute înainte. Unii au cutezat şi au dat greş, dar mulţi au încercat şi au reuşit, iar succesul lor s-a tradus într-un proces cumulativ de creştere economică”.

De o bună bucată de timp, agenţii economici nu se mai simt “în bătaia vântului”, la voia întâmplării, forţaţi să se descurce cum pot în labirintul riscurilor.

Asumarea riscurilor necesită cunoaştere. Or, în societatea occidentală (dar şi în tot mai multe ţări aflate pe calea capitalistă, a economiei de piaţă), întreprinzătorii pot beneficia de un suport care face posibil ca riscul asumat să devină un risc calculat. Această posibilitate este dată, pe de o parte, de răspunsul teoriei economice la cerinţele realităţii, iar, pe de altă parte, de profundele transformări instituţionale care s-au petrecut, în special în anii '80.

Astfel, cele două mari şcoli – keynesismul şi monetarismul –, au reprezentat surse majore de inspiraţie pentru politicile economice ale ţărilor dezvoltate, politici care au drept ţintă echilibrul economic. O contribuţie importantă a gândirii economice postbelice la problematica riscurilor a adus “teoria jocurilor” (von Neumann şi Morgenstern). Ea demonstrează că lupta contra hazardului este posibilă, în măsura în care partenerii, înainte de a intra în joc, pot să prevadă riposta şi să ţină seama de ea. Această teorie oferă modele şi căi de acţiune raţionale. Intuiţia necesară abordării diverselor situaţii de risc a găsit un sprijin în teoria jocurilor strategice.

La rândul său, sistemul instituţional a creat posibiliţăti pracţice de acţiune pentru prevenirea efectelor negative ale riscurilor. Companiile de asigurare reprezintă una dintre posibilităţi.

Un model de performanţă în această privinţă oferă “City-ul londonez”, complex financiar-bancar care, printre altele, include şi pieţe care fac posibil managementul riscului5.

Mai trebuie amintite şi agenţiile de rating (Standard and Poor's, Moody's, Fitch), care calculează riscul de ţară, dar şi o serie de instituţii internaţionale care au tangenţă cu această problemă ca FMI, grupul de coordonare interstatală “G-7”, Banca Reglementelor Internaţionale etc.

Fără doar şi poate, în pofida profeţiilor, capitalismul s-a dovedit viabil. Acest lucru, demonstrează că o parte crescândă a riscurilor curente, inerente, pot fi şi sunt depăşite. Sporirea acestei capacităţi de la o perioadă la alta, face ca riscul fundamental, cel de sistem, să nu se întrevadă. Judecata de Apoi a capitalismului, a economiei de piaţă, nu va fi pentru mâine.

Occidentul a câştigat “războiul rece”. Capitalismul a rămas singurul sistem economic pe Terra. Cu cine se va mai confrunta el, oare?

Cel mai mare pericol care îl ameninţă este aroganţa de putere, idolatrizarea de sine, adică aceeaşi boală de care a suferit si apoi a decedat, sistemul comunist. Capitalismul trebuie să se lupte cu el însuşi. Mai are însă şanse, în continuare?

6.2 O nouă structură socială şi semnificaţia sa

Lumea occidentală este pe cale să realizeze o structură socială nouă, o revoluţie pe acest plan. Vechile noţiuni de “clasă capitalistă” şi de “clasă proletară” nu mai corespund, pe de-a întregul, noilor realităţi economice.

Posesorii capitalului sunt mult mai numeroşi. În 1970, în Statele Unite 30 de milioane de acţionari ajunseseră să deţină două treimi din totalul capitalului industrial (Peter Drucker). Creşterea gradului de difuziune a acţiunilor este o expresie a acestui fenomen. Ziarul “Basler Zeitung” este de părere că în anii ’90, în Statele Unite, boom-ul economic a provocat o importantă redistribuire a avuţiei. S-a conturat un grup nou al “tinerilor întreprinzători”, în special în sectorul producţiei de software şi în cel al serviciilor bancare. Concomitent, numărul şi importanţa întreprinzătorilor mici şi mijlocii s-au mărit. În condiţiile extinderii subproducţiei (subcontractării), ei devin tot mai necesari marelui capital.

Pe măsura dezvoltării capitalismului, a economiei de piaţă, apar continuu noi oportunităţi de afaceri. În perioada postbelică, o amploare fără

5 London Traded options Market (LTOM), London International Financial Futures

Exchange, (LIFFE) ş.a.

precedent au cunoscut, printre altele, show-business-ul şi sportul profesionist. Au apărut, astfel, noi tipuri de întreprinzători – impresarii artistici, procuratorii etc. Asistăm, deci, nu la o tendinţă de concentrare a capitalului în mâini tot mai puţine, ci, dimpotrivă.

Constituindu-se în societăţi pe acţiuni, întreprinzătorii au pierdut o parte din libertatea de mişcare, avută anterior; deşi au acces la capitaluri mult mai mari, totuşi, ei nu le mai pot manevra după bunul plac. Adunarea generală a acţionarilor este aceea care are ultimul cuvânt.

Din vechile “dinastii capitaliste”, ici, colo mai apare câte un moştenitor bogat6: în Statele Unite – W.C. Ford (auto), Paul Mellon (bănci), David Rockefeller senior (petrol), cu averi oscilând între 1,1-1,4 miliarde de dolari; în Europa, Giovanni Agnelli (auto), von Oppenheim (bănci), von Siemens (electronică), posedă, fiecare, averi de peste 2 miliarde de dolari. Dar, în timp ce Agnelli s-a aflat toată viaţa sa în fruntea firmei Fiat, toţi cei menţionaţi (americani sau europeni) sunt, de fapt, rentieri, inactivi, mărginindu-se să-şi afişeze opulenţa. Inactivitatea şi luxul se află la baza menţinerii prestigiului lor social. Din acest punct de vedere, la această categorie, nimic nou sub soare7.

Treptat, a devenit dificil să se facă deosebirea între proprietarii propriu-zişi şi cei care le gestionează averea. Aceştia din urmă sunt consideraţi “capitalişti funcţionali”, importanţa şi poziţia lor socială crescând continuu. Cei care exercită controlul sunt mai puţin cunoscuţi decât directorii generali (CEO) ai companiilor transnaţionale. La imaginea lui “Exxon”, de exemplu, un manager ca Lee R. Raymond a contribuit mai mult decât un David Rockefeller senior.

Cât priveşte “profitul capitaliştilor”, al celor pe care Marx îi considera vampiri “care se animă sugând muncă vie”, este adevărat că a crescut foarte mult. Să fi sporit, însă, în aceeaşi măsură şi “gradul de exploatare a proletariatului”? Să fi devenit, oare, muncitorii de azi, din ţările dezvoltate, nişte schelete vii, imagini ale unui capitalism apocaliptic? Ar fi ridicol să se susţină aşa ceva. Şi atunci, care să fie misterul sporirii atât de importante a masei profiturilor? Singurul răspuns logic îl oferă capitalul. Dacă vom considera capitalul în acţiune fără idei pregoncepute, atunci va trebui să-l asociem cu informaţia, cu noua tehnologie, cu managementul performant – elemente create de acest factor de producţie şi care împreună, în

6 După Forbes, situaţie valabilă pentru anul 1996. 7 Thorstein Veblen, cunoscut sociolog american, în cartea sa “Theory of the

Leisure Class”, vorbeşte despre “efectul de snobism”, care face ca dincolo de un anumit “preţ prag”, creşterea preţurilor să se traducă într-o creştere (şi nu într-o scădere) a consumaţiei de bunuri şi servicii de lux.

interacţiunea lor, generează acea forţă de potenţare, creativă, capabilă să conducă la o productivitate mereu mai mare, la un profit corespunzător.

Pentru a se obţine profit, mai ales astăzi, nu este suficient să se pună în mişcare, pur şi simplu, factorii de producţie, inclusiv MUNCA, să se producă orice şi oricum, fără raţionalitate. Profitul apare, după cum arată Schumpeter, numai dacă există inovaţie. Or, la acest capitol, Occidentul a realizat performanţe fără precedent.

Dacă ne raportăm la “clasa proletară”, la clasa celor care, în viziunea lui Marx aveau ca singură avere doar forţa lor de muncă, ea a încetat să mai existe ca atare în ţările occidentale. Condiţiile de muncă şi de viaţă ale salariaţilor au cunoscut o remarcabilă îmbunătăţire. Au apus vremurile când patronul putea să prelungească durata zilei de muncă după cum îi convenea. Ritmul muncii nu s-a intensificat; a sporit, în schimb speranţa de viaţă. Între realităţile din lumea occidentală de azi şi practicile incriminate, pe drept cuvânt, de un Dickens, Disraeli, Zola ş.a. se află o distanţă de ani-lumină.

La începuturile capitalismului şi mulţi ani după aceea situaţia muncitorilor era foarte grea. Referindu-se la anul 1884, André Maurois, în a sa “Istorie a Angliei”, arăta că sute de mii de lucrători din Manchester trăiau “înghesuiţi în case umede şi murdare... în mine, femei pe jumătate goale erau folosite ca adevărate animale de tracţiune... iar în industria dantelăriei lucrau copilaşi de patru ani”.

Fapt este că dezvoltarea societăţii capitaliste de-a lungul secolelor n-a reprezentat un marş triumfal. Dar sistemul capitalist a dovedit o vitalitate extraordinară, care i-a permis să depăşească importante contradicţii.

Caracterul antagonist al relaţiilor de muncă, iniţiale, s-a atenuat vizibil. Dezvoltarea mişcării sindicale a făcut posibilă generalizarea contractului colectiv de muncă, ceea ce a determinat un întreg şir de urmări pozitive: salariul negociabil, garantarea salariului minim, obligativitatea patronatului de a vărsa fonduri băneşti la Casele de securitate socială care, apoi, le distribuie salariaţilor sub diverse forme (ajutor de şomaj, de boală, de maternitate, pensii etc.), concediu legal. O evoluţie pozitivă a avut şi fenomenul de mobilitate socială, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, ambelor tendinţe fiindu-le caracteristic “tipul ascendent” – ascensiunea pe scara social-profesională.

Economiile salariale şi importanţa lor

În mod special atrage atenţia sporirea tot mai accentuată a capacităţii de economisire a salariaţilor. Acest nou fenomen a schimbat

radical faţa capitalismului. Pe această bază are loc creşterea, fără precedent, a importanţei fondurilor comune şi, în primul rând, a fondurilor de pensii, devenite o sursă majoră de formare a capitalului. Există fonduri de pensii mai mari decât capitalul unor STN.

Proprietarii fondurilor de pensii nu sunt întreprinzătorii, ci angajaţii lor; aceştia investesc pe parcursul vieţii active (deci pe termen lung) o cotă parte din salariu. Cotele-părţi la fondul de pensii formează averea reală a contribuabililor. Prin metode specific capitaliste, această avere este valorificată, îndeosebi pe piaţa de capital, de către veritabili profesionişti ai afacerilor. În acest fel, şansele salariaţilor de a beneficia de pensii mai mari decât cele uzuale cresc considerabil, ceea ce înseamnă o asigurare superioară de viaţă, după retragerea din activitate.

În Japonia, în marile întreprinderi industriale (Zaibatsu) s-au format, de asemenea, noi relaţii de muncă. Marile companii îşi recrutează salariaţii de foarte tineri prin semnarea unui contract pe viaţă, subvenţionând formarea profesională a acestora. S-a instituit un sistem de utilizare permanentă a forţei de muncă (shushinkoyo), însoţit de o salarizare în raport cu vechimea (nenkosei). Patronii au renunţat la concedieri, iar salariaţii la greve cu caracter economic. Fiecare “Zaibatsu” posedă o bancă proprie, unde angajaţii depun benevol o parte din salariu, în schimbul unei dobânzi.

În concluzie, în ţările dezvoltate, proletarii de ieri sunt astăzi cetăţeni cu un statut social net superior faţă de trecut. Se poate spune ca în aceste ţări sistemul capitalist a ajuns în stadiul în care lucrează şi pentru salariaţi care, la rândul lor, au devenit interesaţi (desigur, nu în totalitate) să susţină acest sistem, în primul rând pe plan financiar8.

În condiţiile actuale, în ţările occidentale, principalele grupuri sociale sunt cel al angajatorilor şi cel al angajaţilor. Primii nu sunt numai întreprinzători, ci includ şi pe cei care administrează resursele materiale, financiare şi umane ale unei întreprinderi. La rândul său, grupul angajaţilor înglobează nu numai lucrătorii propriu-zişi, ci şi totalitatea salariaţilor care nu exercită o activitate în grupul angajatorilor. Posesori de titluri de valoare şi de bunuri imobiliare, al cărui număr creşte de la o perioadă la alta, îngroaşă rândurile angajaţilor.

Cele două grupuri se diferenţiază după specificul activităţii (conducere sau execuţie), dar şi după nivelul venitului.

8 Noii multimilionari în dolari, vedetele din show-business şi din sport – actori,

regizori, jucători profesionişti, şi-au creat averea prin munca lor. Ei au devenit importanţi deţinători de acţiuni, deci proprietari de capital.

6.3 Piaţa în condiţiile revoluţiei informaţiei şi comunicării

Noua tehnologie a informaţiei va bulversa fundamental modul de a produce, de a consuma, de a face afaceri. Ar fi absurd, de aceea, să nu se accepte ideea că şi piaţa va intra în aceeaşi horă a transformărilor. În secolul XXI va creşte rolul pieţei? Va spori gradul său de raţionalitate? În ce măsură “mâna sa invizibilă” va influenţa deciziile agenţilor economici?

Adam Smith, părintele doctrinei economice liberale, în Tratatul său privind natura şi cauzele bogăţiei naţiunilor (1776) descria condiţiile pieţei ideale în următorii termeni: dacă fiecare cumpărător ar şti care sunt tarifele fiecărui vânzător şi dacă fiecare vânzător ar cunoaşte care este capacitatea de plată a fiecărui cumpărător, atunci toţi actorii pieţei ar putea lua decizii în cunoştinţă de cauză. Repartiţia resurselor, prin intermediul pieţei, ar deveni raţională.

Se poate observa cât de mare era importanţa pe care Adam Smith o atribuia accesului la informaţie al agenţilor economici – cumpărători şi vânzători, comunicării dintre ei. Într-adevăr, piaţa nu există numai datorită fluxurilor economice şi financiare, ci şi a reţelelor de comunicaţie prin care participanţii se informează reciproc înainte de a încheia tranzacţiile. Or, de la Adam Smith şi până nu demult, fluxurile informaţionale ale pieţei au fost mai mult sau mai puţin obstrucţionate de limitele tehnice ale mijloacelor de comunicare. Din acest motiv, de multe ori, agenţii economici nu au putut lua decizii raţionale la timpul oportun.

În prezent, datorită Internetului, pieţele se transformă. S-a creat, deja, posibilitatea unui contact direct între ofertanţi şi cumpărători, ceea ce asigură condiţii mult mai bune de negociere a preţului (şi nu numai) sporind substanţial şansele de încheiere a tot mai multe tranzacţii.

La marile Burse s-au produs adevărate Big-Bang-uri. Tranzacţiile bursiere pe mapamond se desfăşoară aproape fără întrerupere. În aceste condiţii, cele mai cunoscute companii care au posibilitatea să-şi listeze titlurile concomitent la mai multe burse, îşi văd considerabil sporite şansele de a lua decizii în cunoştinţă de cauză şi de a acţiona la timp. Ele pot cunoaşte, în orice moment, evoluţia cursurilor bursiere, oriunde pe glob. La rândul lor, bancile transnaţionale, prin sucursale răspândite pe întreaga planetă, oferă servicii non-stop, 24 ore din 24. În consecinţă, agenţii economici îşi pot procura orice valută, precum şi capitalurile necesare. Reţelele pe care marile bănci şi le-au dezvoltat nu sunt separate unele de altele. Între bănci au fost deschise conturi, formându-se un sistem electronic interbancar de compensare mutuală a plăţilor. Noua tehnostructură a generat un spaţiu transnaţional al circulaţiei capitalurilor.

Astăzi, confruntarea cererii şi ofertei de titluri de valoare şi de devize s-a mutat pe ecranele computerelor. Cu numai 30 de ani în urmă, nimeni nu se gândea la aşa ceva.

Evoluând astfel, pieţele financiare şi cele bancare din ţările dezvoltate par să se apropie cel mai mult de idealul lui Adam Smith. Ele informează agenţii economici în mod instantaneu şi aproape exhaustiv, devin deci transparente.

Deocamdată ne aflăm la începutul drumului. Datorită informatizării mai rapide a pieţelor financiare, asistăm la o tendinţă de autonomizare a acestora, în raport cu economia reală. Acest lucru poate fi o sursă de dezechilibru macroeconomic. Este însă de aşteptat ca, în viitorul apropiat, decalajul informatic dintre componentele majore ale economiei să se micşoreze spectaculos.

După unele previziuni, în mai puţin de 20 de ani “pânzele de păianjen” informatice zonale vor fi interconectate, astfel încât să poată lua naştere “Reţeaua Globală”. Piaţa mondială tradiţională se va transforma într-o piaţă electronică globală. Va deveni posibil, atunci, accesul la cvasitotalitatea informaţiilor din lume, se vor face afaceri peste tot pe glob, se va putea cumpăra orice şi de oriunde, toate acestea fără a mai fi nevoiţi să părăsim locul muncă sau locuinţa. Lanţurile de intermediari tradiţionali vor deveni obsolete. Aproape totul se va petrece altfel!

Este de presupus că, în secolul XXI, echilibrul dintre cerere şi ofertă, pe tot mai numeroase pieţe, va fi caracteristic unor perioade de timp mai îndelungate, decât până acum. Rolul pieţei va creşte. Guvernele vor elabora politici menite să stimuleze funcţionarea pieţei, nu numai în ţările dezvoltate, ci şi în cele în dezvoltare.

Dacă piaţa va cunoaşte o nouă stare calitativă, oare va dispărea posibilitatea recesiunii? Probabil că nu. Vor apărea noi riscuri specifice, noi provocări.

Ghidul studentului

A. Rezumatul capitolului 6

Economia ţărilor occidentale este cea mai avansată din lume. Faptul se explică prin apariţia timpurie a capitalismului, în primul rând în Anglia (secolul al XVII-lea), sistem economic net superior celor anterioare.

În perioada manufacturieră şi mult timp după prima revoluţie industrială, societatea occidentală s-a caracterizat prin puternice contradicţii între cele două clase fundamentale – cea capitalistă şi cea proletară. Pe măsura dezvoltării economiei de piaţă şi a democraţiei,

sistemul capitalist occidental s-a ameliorat, nivelul de trai a crescut, iar respectarea drepturilor omului a devenit o preocupare centrală a factorilor de decizie. Capitalismul nu este perfect, dar a demonstrat că este perfectibil. Occidentul, prin economia sa, prin viaţa sa social-politică, a ajuns să exercite o puternică atracţie.

În perioada postbelică, omenirea a asistat la ceea ce s-a denumit “războiul rece”. A fost prima ciocnire la nivel de sisteme – cel capitalist şi cel comunist, întrecerea economică a reprezentat componenta principală, decisivă, a acestui tip de război. Rezultatul a demonstrat, pe de o parte, limitele economiei central-planificate, de comandă, iar, pe de altă parte, posibilităţile crescânde pe planul productivităţii, calităţii şi nivelului de trai, ale economiei de piaţă de tip occidental. Capitalismul nu este perfect, dar, deocamdată, un alt sistem economic mai bun nu se întrevede.

În ţările dezvoltate cu economie de piaţă se produce o adevărată revoluţie socială. Salariaţii de azi nu mai sunt discriminaţi, se bucură în întregime de libertăţile caracteristice statului de drept.

Capitalismul occidental a ajuns în stadiul în care “lucrează” şi în favoarea salariaţilor. Odată cu creşterea nivelului lor de trai, a sporit semnificativ şi capacitatea lor de economisire. Aceste economii sunt valorificate prin metode specifice economiei de piaţă, îndeosebi prin sistemul fondurilor private de pensii devenite forma cea mai importantă de capital colectiv. În ţările occidentale, între salariaţii de azi şi proletarii de ieri, este o distanţă de ani-lumină.

Revoluţia informaţiei şi comunicării exercită o puternică influenţă asupra pieţei. Web-ul reprezintă o concretizare a ideii de “mână invizibilă a pieţei” despre care vorbea Adam Smith.

În condiţiile în care “pânzele de păianjen” informatice zonale se vor interconecta va putea lua naştere “Reţeaua globală” care va transforma piaţa mondială tradiţională, într-una electronică globală. Va deveni, astfel, posibil accesul la cvasitotalitatea informaţiei din lume.

B. Termeni-cheie: Riscurile economice Criza generală a comunismului Perfectibilitatea sistemului capitalist Angajatori şi angajaţi Reţeaua Globală

C. Probleme de discuţie

Cauzele colapsului economiei de comandă Importanţa asumării riscurilor economice Semnificaţiile economiilor salariale în ţările dezvoltate. Salariaţii

capitalişti. Este Web-ul o concretizare a ideii de “mână invizibilă”?

D. Bibliografie selectivă

1. DIDIER, M., Economia: regulile jocului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.

2. GATES, B., Business@The Speed of Thought, Penguin Book, Chapter 2, 1999

3. GORBACIOV, M., Rapport politique du C.C.P.C.U.S. au XXVII-e Congres du Parti, Editions A.P. Novosti, Moscova, 1986.

4. NAISBITT, J., Megatendinţe, Bucureşti, Editura Politică, 1989, p. 39-97. Riscul de ţară, Bucureşti, Editura Economică, 1999.

5. PĂUN, C., PĂUN, L., Riscul de ţară, Bucureşti, Editura Economică, 1999.

6. SAMUELSON, P., Economics, eight edition, (Chapter 42 – Alternative economic systems), Mc.Graw-Hill, 1970.

7. TOFFLER, A., Al treilea val, Bucureşti, Editura Politică, 1983, p. 177-386.

8. XXX, “L’immateriel, clef de la nouvelle economie”, Problemes Economiques, nr. 2642/1999.

9. XXX, “NTIC et commerce électronique: sait on vraiment de quoi on parle?” Problemes Economiques, nr. 2720/2001.

Capitolul 7

TRANSFORMAREA SISTEMATICĂ ÎN FOSTELE ŢĂRI COMUNISTE ŞI ÎN CHINA

7.1 De la economia socialistă la cea de piaţă – cazul ţărilor din Europa centrală

7. 2 Teoria economică versus realităţile tranziţiei în ţările din Europa centrală

7. 3 Experienţe alternative ale tranziţiei în alte ţări foste comuniste: ţările membre ale Comunităţii Statelor Independente (CSI) şi China

Ţările foste comuniste au fost ţările care, după cel de-al II-lea Război Mondial au intrat în sfera de influenţă a URSS, fiind obligate la un experiment dramatic, acela al construirii socialismului, experiment soldat cu un eşec economic şi cu milioane de victime omeneşti. Ele au fost atât ţări europene (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, republicile baltice), cât şi ţări asiatice (Vietnam, Mongolia, Coreea de Nord), majoritatea dintre ele devenind membre ale unei organizaţii de integrare creată de URSS în anul 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

Începând cu anul 1989, comunismul se prăbuşeşte în ţările europene aflate în sfera de influenţă sovietică şi, mai târziu, în fostele republici ale Uniunii Sovietice şi în unele ţări din Asia, din anul 1991 destrămându-se şi CAER-ul.

După 45 de ani de comunism, ţările din fostul lagăr socialist au fost supuse unui nou experiment istoric. Tranziţia de la o economie planificată centralizat la o economie de piaţă a reprezentat al doilea mare experiment din istoria economiei mondiale, ambele procese fiind operaţiuni de « inginerie politică, economică şi socială » şi nu evoluţii organice ale respectivelor societăţi, ca cele din ţările dezvoltate.

Acest proces inedit a necesitat o amplă reconstrucţie instituţională şi o ajustare structurală masivă într-un timp istoric concentrat. Costurile economice şi sociale ale tranziţiei s-au dovedit a fi mult mai ridicate decât cele estimate iniţial, ceea ce a făcut imposibilă asigurarea creşterii nivelului de trai.

Deoarece majoritatea analizelor privind tranziţia în fostele ţări comuniste s-a focalizat asupra ţărilor din Europa Centrală şi noi am optat pentru o prezentare mai detaliată a transformărilor din această zonă, făcând totuşi în finalul capitolului şi succinte evaluări ale reformelor din alte ţări foste comuniste: cele membre ale Comunităţii Statelor Independente (grupare care reuneşte Rusia şi unele dintre fostele republici ale URSS) şi China (care şi-a menţinut regimul politic de tip comunist, dar a optat pentru o transformare parţială a economiei).

7.1 De la economia socialistă la cea de piaţă - cazul ţărilor din Europa Centrală

7.1.1 Scopul tranziţiei

Reformele economice lansate la începutul anului 1990 în ţările est-europene nu au reprezentat un scop în sine: tranziţia la economia de piaţă de la o economie socialistă, planificată centralizat devenise o necesitate

impusă de adâncirea crizei economice în toate aceste ţări în decursul anilor '80, precum şi a crizei din cadrul C.A.E.R.(Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), tot mai evidentă de la mijlocul deceniului al 9-lea.

De asemenea, transformarea sistemului economic ţintea să consolideze procesul de democratizare politică, propunându-şi să creeze premisele exercitării drepturilor şi libertăţilor economice ale individului, care, desigur, nu ar trebui disociate de responsabilităţile personale şi colective în acest plan.

Cele două obiective fundamentale ale tranziţiei erau deci refacerea structurilor democratice şi ale economiei de piaţă. Specialiştii subliniau existenţa unei clare corespondenţe între principiile specifice unei democraţii şi cele ale unei economii concurenţiale: autonomia subiecţilor, suveranitatea legii, refuzul acordării de privilegii discreţionare.

Noile structuri şi mecanisme, politice şi economice, urmau să determine repartizarea drepturilor şi obligaţiilor între persoane şi grupuri sociale, precum şi repartiţia puterilor, a resurselor şi a veniturilor. De asemenea, statul era chemat să vegheze la respectarea libertăţilor individuale, dar şi la armonizarea lor.

Scopul final al transformărilor îl constituia creşterea prosperităţii individuale şi colective, menţinerea ordinii şi păcii sociale.

Toate acestea nu puteau fi însă înfăptuite fără refacerea sistemului de valori al acestor societăţi, a mentalităţilor şi comportamentelor, valorile morale fiind temelia oricărei construcţii, politice, economice şi sociale, durabile în timp.

Politologul francez J. Revel avertiza la începutul lui 1990: “Sfârşitul comunismului nu-i deloc acelaşi lucru cu dispariţia consecinţelor sale - acestea abia încep…”. Mentalităţile şi comportamentele erau alterate, mai mult sau mai puţin, în grade diferite în fostele ţări comuniste, de suprimarea libertăţilor şi cultivarea obedienţei necondiţionate pentru unii sau de exercitarea unor puteri discreţionare de către alţii, de lipsa stimulentelor pentru eficienţă, corectitudine, dinamism, inteligenţă şi creativitate, de cultivarea xenofobismului şi a unei încrederi triumfaliste în geniul naţional.

În concluzie, procesul de tranziţie, care avea să fie o succesiune de dizlocări şi şocuri, ar fi trebuit să conducă la reconstrucţia unor economii normale, la regăsirea profilului lor specific, rezultantă a îmbinării unice a factorilor geo-politici, economico-tehnici, sociali, cu tradiţiile istorice,

mentalităţi şi comportamente culturale şi spirituale. Interacţiunea şi interdependenţele dintre toţi aceşti factori au devenit tot mai evidente pe parcursul derulării reformelor economice în fostele ţări comuniste.

7.1.2 Criza economiei planificate centralizat (socialiste)

Toate ţările foste comuniste s-au confruntat din anii 80 cu o evidentă criză a sistemului economic socialist, criză care s-a acutizat în a-II-a jumătate a perioadei respective.

Pentru unele ţări manifestările de criză deveniseră evidente şi se exprimau prin dezechilibre cronice (deficite bugetare de proporţii, inflaţie sau hiperinflaţie, penurii generalizate de produse, acumularea de datorii externe împovărătoare) - Polonia, Iugoslavia. Pentru altele, criza era latentă şi se manifesta prin stagnare economică - Cehoslovacia, Ungaria. În sfârşit, în cazul majorităţii ţărilor comuniste criza era ascunsă în spatele unor raportări false.

Economia socialistă planificată centralizat se caracteriza prin exercitarea de către stat a unui monopol absolut asupra tuturor activităţilor economice: de producţie, repartiţie a resurselor, circulaţie a mărfurilor, repartizare şi redistribuire a veniturilor, schimburi economice cu străinătatea. Exercitarea acestui monopol era posibilă în primul rând datorită preponderenţei covârşitoare a proprietăţii de stat, care anula în fapt iniţiativa individuală. Controlul autoritar al statului se exercita şi prin instrumente precum planificarea obligatorie, cantitativă, preţuri administrate pentru factorii de producţie (muncă şi capital) şi pentru mărfurile şi serviciile din economie. Cursul de schimb era de asemenea administrat central, iar schimburile comerciale şi relaţiile de cooperare externe controlate riguros. Statul efectua, în primul rând prin instrumente directe (planificarea, subvenţii directe de producţie şi de consum, alocarea creditelor şi a fondurilor de investiţii) masive transferuri de resurse materiale şi financiare între sectoare, ramuri, întreprinderi. Transferurile sociale de la buget erau, de asemenea, importante.

Dezvoltarea economică- reală într-un anumit interval de timp- s-a realizat prin folosirea extensivă a factorilor de producţie. Ea s-a asociat însă cu îngrădirea, până la anulare uneori, a drepturilor şi libertăţii economice, politice şi sociale pentru majoritatea populaţiei din aceste ţări.

Acest tip de sistem economic a condus treptat la alocarea neeficientă a resurselor, economice şi umane, la supradimensionarea unor ramuri sau sectoare economice şi la neglijarea altora, la creşterea decalajului tehnologic faţă de Vest, la crearea unor structuri administrative

şi manageriale incompetente şi supradimensionate, la o egalizare nefirească şi la un nivel foarte scăzut al veniturilor populaţiei.

Extinderea industrializării economiilor majorităţii acestor ţări în perioada comunistă (mai puţin Cehoslovacia, a 10-a putere industrială a lumii în perioada interbelică) ar fi putut să susţină modernizarea acestora şi o înscriere avantajoasă a lor în diviziunea mondială muncii. În fapt, în mai multe ţări (dar cu deosebire în Bulgaria şi România) ea s-a realizat pe seama secătuirii resurselor agricole şi a inhibat dezvoltarea serviciilor, ca urmare a unui model greşit de industrializare urmat. Astfel, concentrată, potrivit modelului sovietic, pe dezvoltarea sectoarelor producătoare de mijloace de producţie (majoritatea industrii energofage), ea a condus cel mai ades la profiluri industriale deformate, neaflate în concordanţă nici cu avantajele comparative reale ale ţărilor, nici cu dinamica evoluţiilor tehnice şi a cererii pe plan mondial.În plus, ea s-a asociat cu costuri din ce în ce mai mari: risipă de resurse, acumularea de stocuri de produse nevandabile, creşterea facturilor externe pentru energie şi materii prime (chiar dacă multe dintre ele erau obţinute cu preţuri scăzute din cadrul C.A.E.R), deteriorarea continuă a mediului ambiant ş.a.

Concomitent cu criza de sistem a economiilor socialiste s-a manifestat şi criza organizaţiei lor de integrare economică, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.). De la mijlocul anilor 80 acesta s-a încercat a fi revitalizat, ca urmare a evaluării ineficienţei majorităţii formelor de colaborare interstatală practicate. S-a proiectat chiar, la un moment dat, construirea unei pieţe unite (!), ca replică, evident, la pieţa internă unică a C.E.E (în proiect la data respectivă). Tendinţa de restructurare a C.A.E.R. era rezultatul acţiunii conjugate atât a ţărilor membre, cât şi a U.R.S.S., ultima confruntată cu costurile uriaşe ale menţinerii influenţei sale politice în zonă (cel mai evident dintre ele era menţinerea preţului ţiţeiului pentru sateliţii săi la un nivel mult inferior preţului internaţional, de 7 USD/ baril, comparativ cu 15-20USD/baril).

7.1.3 Încercări de reformare timpurii

Unele ţări est-europene au experimentat în perioada 1968-1989 reforme economice parţiale. Ţări ca Polonia, Ungaria, Iugoslavia au realizat în acest interval de timp un grad de descentralizare a economiilor lor (creşterea autonomiei întreprinderilor de stat, liberalizarea parţială a preţurilor, flexibilizarea sistemului de alocare a valutei etc.). Dacă aceste

tentative nu au îmbunătăţit în mod vizibil performanţele economice de ansamblu ale ţărilor menţionate, ele au modelat mentalităţile şi comportamentele economice ale populaţiei, pregătindu-le pentru o economie concurenţială şi având în primul rând sub acest aspect un impact pozitiv.

Din punct de vedere strict economic efectele acestor reforme sunt diferite de la ţară la ţară. În mod cert liberalizarea treptată a preţurilor în Ungaria încă din anii 80 (la nivelul anului 1987 cca. 40% din preţuri erau liberalizate, la finele lui 89 cca. 62%) a făcut mai lină adaptarea agenţilor economici şi a redus nivelul anual al inflaţiei corective datorate acestui proces. De asemenea, ea a făcut posibil ca în primii ani ai tranziţiei să se aplice măsuri de stabilizare macroeconomică mai puţin dure. Prin contrast, în Polonia, liberalizările de preţuri din anii 88-89 au condus la acumularea unor tensiuni inflaţioniste considerabile (rata anuală a inflaţiei la finele anului 1989 era de 640%),accentuând anumite distorsiuni ale sistemului economic socialist.

În concluzie, tentativele unor ţări, de introducere în cadrul sistemului economiei planificate a unor componente ale mecanismului pieţei (la finele anilor '60 sau începutul anilor '80) nu au reuşit să oprească declinul lor economic, ceea ce a indicat cu claritate că rădăcinile crizei se aflau în rigiditatea şi disfuncţionalităţile sistemului economic socialist.

7.1.4 Liniile generale ale derulării procesului de tranziţie

Transformarea politică şi social-economică a fostelor ţări comuniste necesita o amplă operă legislativă şi instituţională.

În plan economic, au fost reconstruite instituţii şi mecanisme proprii economiilor capitaliste, care dispăruseră sau funcţionau atrofiat în economiile de comandă. De asemenea, a fost redefinit rolul statului în economie. Transformarea sistemică a constat, în fapt, în efectuarea a trei categorii de modificări:

a) modificări instituţionale şi structurale (crearea instituţiilor specifice pieţei, reforma proprietăţii, reforma fiscală, reforma sistemului financiar-bancar ş.a.);

b) dereglementarea economiei şi crearea pieţelor concurenţiale (prin măsuri şi politici de liberalizare a preţurilor, a cursului de schimb, a comerţului exterior, a fluxurilor externe de capital, în primul rând al celor de investiţii străine directe);

c) realizarea macrostabilităţii economice (prin politici monetare şi fiscale restrictive).

Totodată, a fost reconceput rolul statului. Astfel, pe de o parte a fost restrâns rolul său de principal agent economic şi el a încetat de a fi agent unic de coordonare a raporturilor economice, împărţind acest rol ultim cu pieţele, pe măsură ce acestea au fost create. De asemenea, statul a instituit “regulile de joc” din economie şi veghează ca ele să fie respectate. Apoi, el asigură oferta de bunuri colective (educaţie, servicii de sănătate, securitate naţională, ordine internă, infrastructură ş.a.) şi acţionează pentru a corecta eşecurile pieţei.

În cele ce urmează vom comenta pe scurt unele tipuri de măsuri aplicate, anume reforma proprietăţii şi măsurile de macrostabilizare.

A. Reforma proprietăţii

Reforma proprietăţii a fost un proces mai amplu decât procesul de privatizare. La rândul său, procesul de privatizare nu a însemnat doar simplul transfer al proprietăţii de la stat la proprietarii individuali, ci un proces prin care adevărata instituţie a proprietăţii a fost reintrodusă în ţările est-europene.

Primul pas în această direcţie l-a constituit introducerea unor amendamente la Constituţie (iniţial, până la elaborarea noilor constituţii) prin care se consfinţea existenţa şi inviolabilitatea proprietăţii particulare, sau cel puţin garantarea ei (formulă insuficientă, dar care s-a practicat şi în România).

Reforma proprietăţii presupunea, în opinia, convergentă de altfel, atât a cercurilor economice cât şi a celor oficiale, două transformări esenţiale în domeniu:

a) pe de o parte, transformarea sectorului de stat în sector public (ceea ce presupune modificarea relaţiei dintre stat, în calitate de proprietar şi întreprinderile de stat, organizate ca societăţi comerciale şi, în România, şi ca regii autonome);

b) pe de altă parte, constituirea şi extinderea sectorului particular. Dacă primul proces a fost mai uşor de înfăptuit, în pofida

desfăşurării lui uneori lente, alteori imperfecte (datorită lipsei de mobilitate a conducerilor administrative ale întreprinderilor de stat, incompetenţei sau corupţiei acestora) cel de-al doilea se dovedeşte a fi de o complexitate deosebită.

Crearea sau extinderea sectorului particular s-a efectuat pe mai multe căi simultan. Din experienţa concretă a derulării proceselor de reformă rezultă trei modalităţi principale:

a) înfiinţarea de noi întreprinderi, în proprietate particulară (de către întreprinzătorii interni sau cu participarea, în cadrul unor societăţi mixte sau cu capital străin 100%, a firmelor sau investitorilor străini);

b) restituirea proprietăţilor foştilor deţinători (modalitate legiferată în Cehoslovacia, pentru proprietăţile industriale, agricole sau din sectorul terţiar, iar în România doar pentru cele agricole);

c) privatizarea (trecerea proprietăţii de stat în proprietate particulară).

Dintre modalităţile de privatizare practicate în ţările est-europene (în primul rând pentru întreprinderile mici şi mijlocii, unele dintre acestea însă şi pentru întreprinderile mari), vom menţiona pe cele mai frecvent întâlnite (în acest sens vezi şi I. Popa, 1994):

1. MEBO (Management and Employee Buy-Outs). Dată fiind popularitatea sa chiar şi în Vest, metoda se putea aştepta a fi practicată pe scară extinsă în ţările est-europene. În fapt nu s-a întâmplat acest lucru, în cele mai multe ţări metoda cunoscând o aplicare pe scară restrânsă.

2. Contracte de locaţie de gestiune (sau contracte de bail). O formă particulară a acestei metode de privatizare a fost practicată în Polonia, o formă ce îmbina lichidarea cu leasing-ul. Deci o întreprindere putea fi privatizată prin lichidare, aceasta realizându-se de fapt prin închirierea de către salariaţi a cel puţin 20% din activele întreprinderii de stat respective;

3. Vânzarea de active, care a constat în vânzarea unor părţi sau echipamente ale unor întreprinderi profitabile sau neprofitabile investitorilor naţionali. Şi această formă a reprezentat în anumite situaţii o formă de lichidare a întreprinderilor;

4. Contractele de management, deşi se aşteptau a fi aplicate pe scară mai largă (având în vedere şi experienţa Chinei), cel puţin într-o fază iniţială a procesului de privatizare, au fost rar utilizate (în Polonia şi în România). Ele încercau să stimuleze managerii întreprinderilor în realizarea unei privatizări rapide a acesteia (în fapt aceasta fiind principala obligaţie prevăzută pentru aceştia prin contract). Stimulentele acordate puteau să îmbrace în final chiar forma acordării unui pachet de acţiuni managerului, în Polonia;

5. Licitaţii, oferte publice, negocieri directe. Licitaţiile şi ofertele publice au avut ca obiect vânzarea unor întreprinderi contra numerar, în acest caz veniturile rezultate fiind utilizate de către stat în diferite scopuri (de la acoperirea unei părţi din deficitul bugetar - Ungaria - şi până la

constituirea unor fonduri de restructurare - Polonia). De asemenea, s-a mai practicat, pe scară redusă însă, vânzarea unui pachet de acţiuni unui investitor strategic, prin negociere directă.

Analiza experienţelor concrete parcurse de ţările est-europene permite evidenţierea câtorva observaţii generale:

- derularea procesului de privatizare a demonstrat că acesta nu poate fi înfăptuit decât cu parcurgerea mai multor etape, care însemnau în fapt conturarea treptată a concepţiei de privatizare ca un tot organic (în strânsă corelaţie cu anumite condiţii social-economice şi politice particulare, proprii ţării respective) şi în toate detaliile sale, simultan cu crearea treptată a mecanismului de privatizare (instituţii financiare, bursele de valori, etc.); această observaţie este cel mai evident ilustrată de fazele parcurse pe calea privatizării de către Ungaria;

- în toate ţările analizate s-a dovedit necesară crearea unei reţele mult mai ample de instituţii centrale sau locale care să administreze acest proces; iniţiative de privatizare au putut însă să fie elaborate fie la nivelul întreprinderilor, fie la nivelul unor potenţiali investitori, persoane fizice sau juridice, existând chiar, simultan, mai multe proiecte. (În Cehia, de pildă, susţin J. Svejnar şi M. Singer, s-au avansat, în medie, aproximativ 4 proiecte pentru o singură întreprindere).

- schemele de privatizare puse în practică au rezultat din combinarea diferitelor modalităţi prezentate anterior, urmărindu-se fie realizarea unei justiţii sociale, fie profitabilitatea economică sau echilibrul dintre acestea;

- participarea capitalului străin a fost în prima perioadă mai restrînsă (datorită, pe de o parte instabilităţii politice şi economice din perioada anterioară, pe de altă parte, fazei incipiente de creare a instituţiilor pieţei şi a restricţiilor existente anterior) din a doua jumătate a anilor 90 ea a crescut spectaculos în unele ţări, precum Polonia, Cehia şi Ungaria, iar ulterior, după 2000, şi în România şi Bulgaria.

B. Măsurile de macrostabilizare

Cauze ale instabilităţii economice

Economiştii considerau că instabilitatea economică din ţările analizate s-ar datora următoarelor cauze mai importante:

a) distorsiunilor şi dezechilibrelor moştenite de la sistemul economic anterior;

b) distorsiunilor generate de hibridul de mecanisme economice rezultat din descentralizarea parţială a unor economii socialiste spre finele anilor ’80, apoi, de disfuncţionalităţile de după 1990.

Conţinutul programelor

Scopul măsurilor de stabilizare macroeconomică era reducerea ratei inflaţiei şi a deficitului bugetar. Deşi similare ca şi conţinut (politici monetare şi fiscale restrictive, utilizarea unor ancore de stabilizare) programele de stabilizare aplicate în ţările est-europene au fost diferite nu doar din punctul de vedere al momentului introducerii lor, ci şi ca amplitudine şi severitate a măsurilor.

Pe parcursul procesului de tranziţie, în toate ţările est-europene au fost aplicate în mod succesiv mai multe programe de stabilizare, convenite cu reprezentanţii F.M.I. Conţinutul acestora a fost relativ similar, ca măsuri, dar obiectivele ţintite au fost diferite la nivelul ţărilor analizate.

La o evaluare retrospectivă se impun câteva observaţii preliminare. ⇒ Mai întâi, ipotezele iniţiale cu privire la cauzele dezechilibrelor

incriminate (în primul rând ale inflaţiei) s-au dovedit incorecte sau nenuanţate. Astfel, la originea inflaţiei s-a considerat a fi cererea în exces (subvenţionarea, pe diferite căi, a producţiei şi a consumului, acoperirea automată a deficitelor bugetare prin emisiune monetară, existenţa unui volum important de economii "forţate" la populaţie, ca urmare a generalizării penuriilor pe pieţele de mărfuri etc.).

⇒ A doua observaţie importantă este aceea că obiectivele propuse şi convenite cu F.M.I. prin aceste programe (şi de îndeplinirea cărora era condiţionată obţinerea de credite de la această instituţie), au fost deseori nerealiste. Criteriile de performanţă se refereau la nivelul deficitului bugetar admis, rata inflaţiei, soldul balanţei comerciale sau de plăţi externe, etapele efectuării unor reforme instituţionale etc. Această estimare incorectă s-a datorat unei insuficiente cunoaşteri de către experţii F.M.I. a particularităţilor economiilor acestor ţări, necontracarată de negociatorii est-europeni, constrânşi să accepte propunerile lor de necesitatea finanţării reformei prin credite externe, alteori supraestimării rezultatelor posibile de către chiar guvernanţii ţărilor în tranziţie.

Majoritatea analiştilor au catalogat programele de macrostabilizare din ţările în tranziţie drept programe de tip heterodox. Ne raliem economiştilor care apreciază că, prin caracteristicile lor, programele de macrostabilizare aplicate în ţările în tranziţie se apropie mai mult de programele de tip “ortodox”. Pentru a argumenta această opinie, vom face în Stop cadrul următor o scurtă prezentare a conţinutului celor două tipuri

de programe, pornind de la o analiză a Institutului Francez pentru Relaţii Internaţionale (I.F.R.I.) de la Paris. Compararea acestor tipuri teoretice de programe de stabilizare cu cele reale aplicate în toate ţările în tranziţie conduce la concluzia că programele aplicate au fost de tip monetarist, ortodox, în unele ţări chiar monetarism global (Polonia în intervalul 1990-1991, Cehia, între 1991-1997). Ele nu aveau cum să fie heterodoxe, deoarece le lipsea o componentă esenţială, expansiunea monetară. Faptul că unele programe au inclus, în anumite intervale de timp, controlul salariilor şi chiar reforme monetare (Polonia), nu le schimbă caracteristicile fundamentale, de programe ortodoxe.

Tipuri de programe de macrostabilizare Potrivit cercetătorilor francezi, programele ortodoxe au ca

suport teoretic monetarismul. Drept cauze principale ale inflaţiei ele consideră deficitul bugetar şi creşterea necontrolată a masei monetare. Remediile propuse: reducerea deficitului bugetar şi devalorizarea monedei naţionale. Condiţia preliminară necesară pentru aplicarea lor: eliminarea controlului preţurilor. Experţii occidentali au recunoscut în unanimitate că stabilizarea ortodoxă are două consecinţe negative inevitabile: recesiunea şi reducerea veniturilor reale (asociată cu accentuarea inegalităţilor sociale). O variantă mai dură a acestui tip de stabilizare o reprezintă programele care, pe lângă componentele amintite, includ drept ancoră o politică de curs de schimb fix (monetarismul global), politică asociată, în condiţiile existenţei unei economii deschise, cu obligativitatea unei discipline monetare şi bugetare ferme.

Spre deosebire de aceste tipuri de programe ortodoxe, stabilizarea heterodoxă este mai puţin restrictivă şi încearcă să evite adâncirea inegalităţilor de venituri, subliniază specialiştii I.F.R.I. Programele de acest tip conţin măsuri de reducere a deficitului bugetar, o eventuală reformă monetară (care ar reprezenta mijlocul de evitare a unei redistribuiri inegale a veniturilor) şi, contrar programelor ortodoxe, expansiune monetară (pentru a se evita creşterea ratei reale a dobânzii). De asemenea, concepţia heterodoxă propune o politică de control al creşterii salariilor, dar şi a preţurilor, pentru a reduce tensiunile conflictuale ce se pot crea ca urmare a redistribuirii veniturilor între forţa de muncă şi capital, în favoarea celui din urmă. Sursa: RAMSES, IFRI, 1993

Efectele programelor

Efectele pozitive pot fi considerate: ţinerea sub control a inflaţiei (deşi reducerea acesteia s-a realizat mult mai lent decât s-a anticipat), stimularea exporturilor, diminuarea, în majoritatea ţărilor, a deficitelor bugetare. Aceste efecte pozitive s-au obţinut, în opinia multor economişti, est sau vest-europeni, cu costuri economico-sociale mult prea mari, economistul polonez D. Rosati considerând unele rezultate drept “succese sterile”.

Între efectele negative, cele mai evidente au fost: reducerea dramatică a producţiei industriale, a investiţiilor şi a veniturilor reale ale populaţiei, restrângerea volumului desfacerilor de mărfuri, blocaje financiare de proporţii.

Una dintre problemele dificile ale tranziţiei a reprezentat-o problema concilierii măsurilor de macrostabilizare cu cele de încurajare a creşterii economice. Ţările analizate au avut modalităţi diferite de realizare a acestor două obiective concomitent, îmbinând în forme specifice diferite măsuri de politică economică. Drept urmare, de la mijlocul anilor 90 unele ţări foste comuniste, precum Polonia sau Cehia reuşesc să reintre mai decis pe făgaşul creşterii economice, fără însă a se situa la adăpost de orice formă de instabilitate economică (spre exemplu, Cehia se confruntă în 1997 cu o criză financiară de proporţii).

De la sfârşitul anilor 90 apare mai evidentă diferenţa de evoluţie a două grupe de ţări din această regiune. Astfel, o primă grupă este constituită de ţările considerate reformatoare, care reuşesc să fie recunoscute mai devreme ca economii de piaţă “funcţionale” şi să înregistreze performanţe macroeconomice solide (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia). Cel de-al doilea grup, constituit din România, Bulgaria şi Slovacia reprezenta un grup de ţări cu evoluţii indecise în planul reformelor economice şi cu performanţe macroeconomice slabe până la începutul anilor 2000.

Analiza comparată a unor indicatori macroeconomici ai ţărilor din Europa Centrală, la nivelul anului 1999

Tabel 7.1 Indicatori Cehia Ungaria Polonia Slovenia Slovacia România

PIB,volumul real,1990=100 89,4 103,1 136,8 115,6 103,6 80,3

PIB/loc, PPC, în USD 12362 10232 7619 14293 9699 5648

Indicele prod. ind.1990=100 79,6 125,4 156,1 84,5 80,9 54,0

Rata inflaţiei (IPC anual),% 2,1 10,0 7,3 6,1 10,6 45,8

Rata şomajului, % 9,4 9,6 13,0 13 19,2 11,5

Indicatori Cehia Ungaria Polonia Slovenia Slovacia România Exp, milUSD 26845,8 21842,0 26347,0 8608,5 10197,4 8503,0 Imp.,milUSD 28906,0 24020,0 40727,0 9765,2 11300,5 9595,1 Stoc net ISD, milUSD 14924 18347 21126 1193 1877 5471

Sursa: adaptat după D. Marin, C. Mereuţă, Economia României, 1990-2000, Editura Economică, 2001, pag. 19-42.

Relaţiile ţărilor central europene cu Uniunea Europeană, după 1990

În anii 1989-1990, ţările central europene au încheiat cu Uniunea Europeană acorduri de cooperare economică, generale şi sectoriale. Treptat, relaţiile economice dintre cele două părţi se extind şi devin tot mai complexe. Astfel, începând cu anul 1991, rând pe rând, ţările foste comuniste din Europa centrală încheie cu Uniunea Europeană (U.E.) acorduri de asociere, care aveau mai multe obiective, cel mai important fiind acela de constituire a unor zone de liber-schimb cu aceasta într-o perioadă de 10 ani.

Obiectivul general era acela de pregătire a acestor ţări pentru o eventuală aderare la U.E., la un orizont de timp nedefinit. După o perioadă de şovăială, la Consiliul european de la Essen din decembrie 1994, U.E. stabileşte o serie de criterii de preaderare pentru ţările analizate. Acestea erau definite astfel:

- stabilitatea democraţiei, existenţa unui stat de drept, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor;

- existenţa şi funcţionarea unei economii de piaţă; - capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor

pieţei din U.E; - capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru cu drepturi

depline. Între anii 1994-1997 cele 10 ţări asociate la UE (cele din Europa

centrală şi cele trei republici baltice) îşi înaintează şi cererile de aderare. Negocierile privind aderarea încep în martie 1998 cu primele 5 ţări (Polonia, Cehia, Ungaria, Estonia şi Slovenia) iar în anul 2000 ele sunt lansate şi pentru celelalte 5 ţări asociate (România, Bulgaria, Slovacia, Letonia şi Lituania).

După o perioadă de pregătire intensă şi după încheierea negocierilor la toate cele 31 de capitole, 8 dintre cele 10 ţări asociate foste comuniste devin ţări membre ale U.E., odată cu semnarea acordului de aderare din mai 2004, la Atena. Pentru România şi Bulgaria se stabileşte

ca dată posibilă de aderare anul 2007, acordul de aderare fiind semnat în primăvara anului 2005.

7.1.5 Cum se explică mersul şi rezultatele diferite ale transformării sistemice în ţările analizate?

Iată care considerăm a fi factorii care au determinat evoluţia şi rezultatele diferite de până acum ale transformării sistemice, în diferitele ţări est-europene analizate:

1) Particularităţile situaţiei economice şi politico-sociale la finele anilor ‘80 şi începutul anului 1990, ca de pildă:

- gradul de centralizare a economiilor (cele mai centralizate economii erau cele ale Cehoslovaciei şi României);

- ponderea sectorului de stat şi, complementar, existenţa unui sector particular; de pildă, în timp ce în România şi Cehoslovacia sectorul de stat acoperea cca. 95% din economie, sectorul particular avea ponderi sensibile în Ungaria (în sfera comerţului şi a altor servicii) şi în Polonia (în agricultură el reprezenta cca. 75% din totalul fermelor, în plus existau numeroase firme mixte mici create cu participarea capitalului polonezilor din emigraţie)

- gradul de stabilitate a economiei: rata reală a inflaţiei şi a şomajului, nivelul deficitelor bugetare, raportul cerere-ofertă pe pieţele de mărfuri; din acest unghi de vedere, dacă penuriile pe pieţele de mărfuri erau endemice în ţări precum Polonia şi România, pieţele din Cehoslovacia şi Ungaria erau echilibrate;

- volumul datoriei externe şi presiunea ei asupra economiei, exprimată prin serviciul datoriei externe; practic trei dintre ţările în tranziţie se confruntau cu datorii externe împovărătoare: Ungaria, Polonia şi Bulgaria.

- nivelul de trai şi calitatea vieţii; acestea erau mai ridicate în două ţări, dar din cauze diferite; în Ungaria nivelul de trai era mai ridicat în primul rând ca urmare a extinderii practicii apelării la o a doua slujbă de către salariaţii din sectorul de stat încă de la începutul anilor 80, în Cehoslovacia, de asemenea nivelul de trai era ridicat ca urmare a unui standard de dezvoltare mai înalt al acestei ţări, comparativ cu toate celelalte ţări foste comuniste, interesant fiind şi faptul că nu existau diferenţe sensibile a calităţii vieţei între zona rurală şi cea urbană, ca urmare a unei politici deliberate de majorare a veniturilor lucrătorilor rurali.

- mentalităţi şi atitudini favorabile sau ostile economiei de piaţă; populaţiile din ţările care au încercat reformarea sistemelor anterioare erau mai pregătite; în alte ţări doar specialiştii cu contacte externe sau

intelectualii aveau informaţia necesară pentru a evalua favorabil economiile şi societăţile occidentale, în pofida propagandei totalitare ostile şi mistificatoare.

- configurarea unei societăţi civile omogene sau, dimpotrivă, existenţa unei societăţi divizate, cu grupări de interese contradictorii; existenţa, de pildă, în Polonia şi în Cehoslovacia a unor formaţiuni politice cu un larg suport popular (Forumul Civic, în prima ţară şi Solidaritatea în cea de-a doua) a făcut posibilă parcurgerea rapidă, în primii ani ai tranziţiei, a unor etape dureroase dar necesare (în succesiuni diferite de măsuri), care au creat piloni ai construcţiei ulterioare a economiei de piaţă; în mod contrar, în România fărâmiţarea societăţii în numeroase grupuri de interese şi lupta dintre ele pentru obţinerea puterii economice a întârziat adoptarea de legi şi crearea de instituţii ale pieţei.

- gradul de dependenţă de piaţa C.A.E.R.; destrămarea C.A.E.R. din anul 1991 a fost un şoc extern care a lovit în mod diferit ţările în tranziţie, în raport cu dependenţa exporturilor lor de pieţele de desfacere sovietice, pe de o parte, şi a aprovizionării cu resurse energetice şi cu materii prime din U.R.S.S. pe de altă parte; cea mai afectată a fost Bulgaria, sub ambele aspecte.

2) Evoluţia raportului dintre partide - sindicate - guverne, sau dintre diferitele ”grupuri de interese” şi guvern, sau, într-un cuvânt, modul de configurare a raporturilor sociale. Câteva aspecte erau importante din acest unghi de vedere: credibilitatea guvernelor post comuniste, încheierea sau nu a unor pacte sociale şi respectarea lor, transparenţa şi fermitatea aplicării legilor. Aceste relaţii au determinat:

- acceptarea sau neacceptarea unor politici economice restrictive; - promovarea rapidă sau tergiversarea adoptării şi aplicării unor

legi mai mult sau mai puţin populare, dar necesare, precum legea falimentului şi legea marii privatizări;

- acordarea de credite preferenţiale sau fără garanţii; - obţinerea de licenţe şi autorizaţii. Lipsa de legitimitate a guvernelor în unele ţări sau jocurile politice au

determinat în acestea dese schimbări de guverne (Bulgaria, România), având drept consecinţă o permanentă instabilitate macroeconomică şi tergiversarea principalelor reforme structurale.

3) Coerenţa şi principiile fundamentale ale concepţiilor de reformă ale guvernelor post comuniste.

Cel mai sintetic erau definite, de pildă, principiile de politică economică ale guvernului lui J. Antall, instalat în iunie 1990 în Ungaria. Programul acestuia, numit “Programul renaşterii naţionale”, avea ca motto două cuvinte: “proprietate, libertate”.

4) Înglobarea măsurilor şi politicilor de transformare sistemică într-o corectă secvenţialitate. Un exemplu de secvenţialitate “de referinţă” a fost programul lui V. Klaus, în Cehoslovacia, în 1990.

5) Impactul diferit al unor factori externi, de la destrămarea CAER şi până la aderarea la UE.

6) Forţa de negociere şi credibilitatea guvernelor în raporturile cu marile puteri şi cu organizaţiile financiare internaţionale.

Câteva exemple în acest sens ar fi: - în timp ce Polonia a beneficiat de o reducere masivă a datoriei

sale faţă de Clubul de la Paris, ca urmare a sprijinului S.U.A., Bulgaria a purtat negocieri dificile în acest scop cu membrii Clubului de la Londra;

- în timp ce majoritatea ţărilor est-europene ce au aspirat la încheierea unor acorduri cu F.M.I. pentru obţinerea unor credite stand-by au fost obligate să accepte criterii foarte severe pentru deficitul bugetar, Ungaria a obţinut acceptul F.M.I., în primii ani ai tranziţiei, pentru menţinerea unor deficite relativ mari, situaţie ce i-a permis aplicarea unor politici fiscale mai relaxate;

- calendarele de reducere a taxelor vamale negociate de ţările est - europene în acordurile de asociere la U.E. sunt diferit eşalonate, Ungaria protejându-şi cel mai bine interesele naţionale, în pofida cererii sale de integrare rapidă în U.E.

7.2 Teoriile economice versus realităţile tranziţiei din ţările Europei Centrale

7.2.1 Contradicţii şi dileme ale tranziţiei

Ineditul procesului de tranziţie de la economiile planificate centralizat la economia de piaţă a reprezentat o adevărată provocare pentru cercurile economice şi guvernamentale, pentru teoreticienii sau practicienii din domeniul economic din întreaga lume.

Nepregătită să răspundă tuturor întrebărilor apriorice procesului, sau apărute în cursul desfăşurării lui, teoria economică a furnizat însă puncte de reper (conturând contradicţii sau dileme, punând în evidenţă corelaţii sau indicând efectele posibile ale unor politici economice). Atunci când au fost evaluate corect şi responsabil şi înglobate într-o secvenţă logică a reformei, care ţinea seama în primul rând de specificul condiţiilor economice din aceea ţară, ele au reprezentat piloni de susţinere ai reconstrucţiei economice în ţările de analiză.

I. Să subliniem mai întâi câteva contradicţii de fond ale procesului de tranziţie din fostele ţări comuniste:

a) Statul, ca importantă forţă de creare şi de coordonare apoi a instituţiilor economiei de piaţă urma să acţioneze, în mod paradoxal, în sensul reducerii rolului său în economie. Desigur că statul nu este o abstracţiune, ci el este reprezentat de aparatul executiv, care pune în aplicare legi adoptate de reprezentanţii puterii politice dintr-un anumit moment istoric.

Această contradicţie s-a manifestat cu mai multă putere în ţările în care nu s-a produs, în primii ani ai tranziţiei, o preluare a puterii politice de către formaţiuni care să nu fie succesoare ale fostelor nomenclaturi comuniste. În aceste ţări, contradicţia s-a exprimat prin rezistenţa mai mare a structurilor administrative, reprezentante ale statului - la nivel microeconomic sau macroeconomic – la schimbare, prin temporizarea înfăptuirii reformelor (în primul rând a proprietăţii) şi prin încercarea de menţinere a privilegiilor anterioare.

b) Sintagma “economie de piaţă” exprimă indirect obiectivul tranziţiei: crearea unei economii capitaliste. Tranziţia în fostele ţări comuniste înseamnă extinderea capitalismului la scară mondială. Mai toate explicaţiile teoretice referitoare la tranziţie au ignorat în bună măsură un fapt esenţial, anume că o economie capitalistă se construieşte prin acumulare de capital. Toate abordările teoretice sau recomandările practice vorbeau despre construirea mecanismelor de piaţă sau despre politicile economice care trebuie puse în aplicare, dar nu se discuta aproape de loc cum să fie creat şi acumulat capitalul. Problema era esenţială pentru că în majoritatea ţărilor comuniste se practicase egalitarismul veniturilor, deci mai toate se caracterizau prin lipsa de capital intern, sau mai corect spus prin existenţa unor capitaluri precare, concentrate în mâinile unor persoane din fostul aparat politic sau de securitate comunist.

În consecinţă, se revela o contradicţie de tipul: cum să construieşti o economie capitalistă fără capital (sau cu un capital iniţial intern de mică dimensiune). Această contradicţie a determinat în mod decisiv caracteristicile primei perioade a tranziţiei, numită perioada “capitalismului sălbatic”, a “privatizării sălbatice”, perioadă în care de cele mai multe ori pe seama devalizării activelor statului numeroase persoane (de cele mai multe

ori din aparatul de stat-manageri de întreprinderi sau de bănci, sau aflate în poziţii influente) au făcut averi uriaşe “peste noapte”.

Altă modalitate internă alternativă de creare a capitalului ar fi constituit-o restituirea proprietăţilor (dar şi aceasta ridica probleme de echitate a procesului). De asemenea, crearea capitalului autohton pe căi legale ar fi putut fi stimulată prin punerea în aplicare a unor politici de încurajare a economiilor (având în vedere şi paradigma lui Max Weber, privind apariţia capitalismului) şi a investiţiilor interne.

Este însă limpede că acumularea de capital doar pe seama unor resurse interne necesită timp îndelungat. Finanţarea noilor structuri specifice economiei de piaţă este necesară şi pe termen scurt şi mediu şi, rezultă cu claritate că, în condiţiile interne date, o sursă alternativă importantă de capital pentru ţările în tranziţie, şi care să nu producă datorie externă; o reprezentau investiţiile străine de capital.

c) O a treia contradicţie deriva din paradigma de transformare impusă de caracteristicile mediului internaţional. Crearea unor economii deschise se asociază cu alinierea preţurilor interne la preţurile relative internaţionale (ca urmare a trei procese: liberalizarea preţurilor, devalorizarea monedelor naţionale, în condiţiile trecerii la o convertibilitate parţială a acestora, şi liberalizarea comerţului exterior), fără însă a se putea realiza şi o aliniere a veniturilor interne la cele din ţările occidentale partenere. În consecinţă, s-a produs o erodare a puterii de cumpărare severă în majoritatea ţărilor în tranziţie. De asemenea, ritmul de creştere a venitului mediu pe locuitor nu putea fi aliniat la ritmul de creştere a preţurilor, ca urmare a numeroşi factori, dintre care cel mai important era o mai lentă creştere a productivităţii muncii.

II. Multe dispute teoretice s-au purtat pe marginea următoarei probleme: ordinea secvenţială de introducere a măsurilor de reformă, economiştii formulând numeroase dileme, de tipul unor cercuri vicioase. Iată câteva exemple:

a) Liberalizarea preţurilor în condiţiile menţinerii monopolurilor şi a inexistenţei concurenţei reale crează posibilitatea obţinerii unor venituri excesive şi a menţinerii ineficienţei structurilor de producţie; stabilirea, pe cale administrativă, a unor plafoane de creştere a preţurilor era în contradicţie cu politica de eliminare a subvenţiilor şi cu recunoaşterea autonomiei întreprinderilor;

b) Contradicţia dintre necesitatea de a liberaliza comerţul exterior (pentru a stimula competiţia pe piaţa internă şi pentru a majora oferta de mărfuri, subdimensionată în raport cu cererea internă) şi necesitatea de a proteja anumite sectoare economice (agricultura) sau ramuri industriale, incapabile să se confrunte cu concurenţa străină;

Practicienii au trebuit să aleagă în ce punct să rupă astfel de “cercuri vicioase”, să aplice măsuri pentru care nu erau înfăptuite condiţiile pregătitoare

7.2.2 Concepţiile instituţiilor financiare internaţionale

Concepţiile formulate de reprezentanţii celor două mari instituţii financiare internaţionale, F.M.I. şi B.I.R.D. (B.M.), avansate sub forma unui pachet global de recomandări au constituit în fapt liniile directoare ale reformelor economice din ţările în tranziţie. În perioada 1990-1998 se pot în fapt distinge două mari tipuri de abordare a acestora, prima configurată la debutul procesului de tranziţie, iar cea de-a doua datând din anii 97-98.

Ele sunt cunoscute sub denumirile de Consensul de la Washington şi Consensul Post- Washington.

Consensul de la Washington

Sintetic vorbind, recomandările de politică economică conţinute în "Consensul de la Washigton" erau următoarele: dereglementarea economiei, liberalizarea masivă şi rapidă a preţurilor, introducerea unei discipline fiscale severe, reformarea cheltuielilor publice, reformarea sistemului de impozitare, liberalizarea ratei dobânzii şi a politicii financiare, liberalizarea cursului de schimb, liberalizarea investiţiilor de capital străin, liberalizarea comerţului exterior, efectuarea reformei drepturilor de proprietate, privatizarea rapidă. Ele sunt considerate a fi de inspiraţie neoliberală.

Trebuie menţionat, de asemenea, faptul că în primii ani ai tranziţiei instituţiile financiare internaţionale au acordat prioritate în programele lor măsurilor de macrostabilizare economică.

Să subliniem faptul că urmarea, de către majoritatea fostelor ţări socialiste, a recomandărilor F.M.I., a făcut ca tranziţia să devină cea mai concentrată perioadă de istorie socială cunoscută vreodată, iar procesul de transformare sistemică să pară a fi, destul de des, o operaţiune de inginerie economică.

Consensul post - Washington

După evaluarea rezultatelor aplicării recomandărilor lor de politică economică în ţările în tranziţie în perioada 1990- 1997, instituţiile financiare internaţionale încep, din 1998, să recunoască limitele acestora.

Economistul şef al B.M., la acea vreme, J. Stiglitz (laureat al Premiului Nobel în anul 2001), vorbind despre această nouă viziune a celor două mari instituţii internaţionale, denumită Consensul post - Washington, recunoştea, înainte de orice, necesitatea abordării “cu umilinţă”, cu modestie, nu de pe poziţii atotştiutoare a procesului de transformare sistemică din fostele ţări comuniste. În exprimarea sa: “Un principiu de bază al acestui nou Consens este acela al smereniei, recunoaşterea, de către aceste instituţii, a faptului că nu au răspunsuri pentru toate problemele tranziţiei, şi că este nevoie de un larg schimb de idei în cercurile economice, pentru a afla soluţii la numeroasele probleme rămase deschise ale tranziţiei” (Transition, World Bank, iunie 1998).

Reprezentanţii instituţiilor financiare internaţionale recunoşteau astfel că este nevoie de a reconsidera câteva probleme, precum:

- raportul dintre macrostabilizarea economică şi politicile de susţinere a creşterii economice, dovedindu-se necesară focalizarea atenţiei, în etapa actuală, asupra celor din urmă; referitor la această situaţie J. Stiglitz afirma: “Macrostabilizarea economică impusă prin Consensul de la Washington nu asigură stabilitatea producţiei şi a ocupării forţei de muncă. Costurile sociale şi economice pot fi devastatoare şi se pot transforma în turbulenţe politice şi sociale.” (Transition, june 1998);

- creşterea rolului statului în coordonarea întregului proces de transformare sistemică, cu scopul unei optimizări a costurilor acestuia;

Noul Consens, post - Washington, recunoaşte că este necesar un set mai larg de instrumente de intervenţie a statului pentru a se realiza creşterea economică, şi că aceasta trebuia să conducă la o creştere generală a nivelului de trai. Că această dezvoltare trebuie să fie echitabilă, de ea să beneficieze nu doar vârfurile societăţii. Că societăţile care se creează trebuie să fie democratice, adică să permită participarea, sub diferite forme, a cetăţenilor la luarea deciziilor care le influenţează viaţa.

7.2.3 Relevanţa teoriilor economice faţă de realităţile tranziţiei

Experimentul transformării sistemelor planificate centralizat în economii de piaţă a incitat numeroşi economişti la o repunere a întrebării “ce este economia de piaţă şi cum este ea reglementată prin

conlucrarea dintre pieţe şi stat”. Răspunsul la aceasta presupunea revederea numeroaselor şi variatelor concepţii privind procesele de constituire şi funcţionare a economiilor de piaţă.

I. Abordările neoliberale

Opinii privind piaţa

Potrivit acestora, tranziţia trebuia să debuteze cu liberalizarea activităţii agenţilor economici (intrare şi ieşire liberă în şi din activitatea economică, liberalizarea preţurilor şi eliminarea subvenţiilor, liberalizarea comerţului exterior, liberalizarea fluxului de investiţii străine, liberalizarea cursului de schimb) şi instituirea proprietăţii private. Aceste reforme de liberalizare urmau să conducă la autocrearea economiei de piaţă. (Din perspectivă istorică, acesta a fost într-adevăr procesul de constituire a economiei de piaţă, dar el a fost un proces de lungă durată, parcurs în secole de economiile occidentale). Scopul cel mai important al măsurilor de liberalizare era: eficientizarea proceselor economice, în primul rând pe seama realizării unei alocări optime a resurselor prin mecanismele pieţelor concurenţiale, ca urmare a ajustărilor structurale operate de ele. În opinia reprezentanţilor acestui curent, ajustarea economică prin aceste măsuri în ţările în tranziţie trebuia să fie însoţită de aplicarea unor politici de macrostabilizare economică, menite să controleze evoluţia inflaţiei, a deficitelor bugetar şi de cont curent, în primul rând prin politici de comprimare a cererii, considerată a fi în exces.

Reprezentanţii acestui curent de opinie recunoşteau totuşi că liberalizările aveau să fie eficiente în condiţiile existenţei unor premise precum:

a) agenţii economici să fie de puteri relativ egale şi să fie egali în faţa legii;

b) agenţii economici să aibă un comportament raţional economic (urmăresc să-şi maximizeze câştigul şi să-şi minimizeze pierderile), acesta sî fie previzibil şi să permită prefigurarea acţiunilor viitoare ale acestora, fapt ce reduce incertitudinile din mediul economic;

c) participanţii la piaţă să aibă un egal acces la informaţie; d) să fie create simultan toate pieţele. Liberalismul economic afirmă că odată acordate libertăţile

individuale, este suficient ca fiecare să-şi urmărească interesul

individual pentru ca să se realizeze, la scară agregată, interesul general (piaţa pare singurul mod de a concilia autonomia individuală cu ordinea socială). Totuşi, unii economişti subliniau importanţa decisivă a atingerii unei mase critice a sectorului particular pentru funcţionarea eficientă a pieţelor în ţările în tranziţie (M. Friedman, 1990). De asemenea, trebuie amintit şi faptul că reprezentanţi ai unor astfel de şcoli au evaluat şi ei importanţa deosebită a instituţiilor pentru funcţionarea economiei de piaţă ; în viziunea lor instituţiile sunt însă rezultatul spontan al interacţiunilor individuale, rezultate din liberalizare, sunt deci efecte ale acestora.

Reprezentanţii şcolilor neoliberale recunosc că mecanismele de piaţă creează şi inegalitate socială (datorită imperfecţiunilor pieţei), dar afirmă că această inegalitate nu este direcţionată către anumite grupuri sociale în mod deliberat. Politicile economice de sorginte neoclasică nu au între obiective realizarea unui anumit nivel de echitate socială.

Opiniile privind rolul statului

Din punct de vedere economic, neoclasicismul pledează pentru un stat minimal, al cărui rol este de a corecta imperfecţiunile pieţelor, având drept funcţii principale:

a) stabilirea regulilor de joc, reguli care trebuie să se caracterizeze printr-un grad ridicat de neutralitate în raport cu diferitele grupuri de agenţi economici.

b) asigurarea bunurilor publice «pure», precum ordinea publică ş.a. c) asigurarea unui nivel de securitate economică minim, sau

combaterea sărăciei absolute. Spune Hayek «Un anume grad de securitate este esenţial pentru a putea menţine libertatea, deoarece majoritatea oamenilor sunt dispuşi să suporte riscul presupus de libertate numai atâta timp cât acest risc nu este prea mare» (Drumul către servitute, Ed. Humanitas, 1994).

Specific neoliberalilor ar fi, de asemenea, accentul pus pe inextricabila legătură dintre libertatea economică şi cea politică. Reprezentanţi ai unor curente precum şcoala austriacă (F. von Hayek), sau monetarismul (M.Friedman) – au subliniat astfel importanţa existenţei unui anumit cadru politic pentru o funcţionare eficientă a economiei de piaţă. Ei

au pus în discuţie relaţia dintre liberalism economic şi statul de drept şi democraţie (vom reveni asupra ei ulterior).

Relevanţa opiniilor neoclasice, pentru politicile de reformă din ţările în tranziţie

Pentru toţi analiştii procesului de tranziţie a fost evident că în nici o ţară nu existau premisele pentru efectuarea proceselor de liberalizare (recunoscute ca necesare de teoriile standard). Inexistenţa acestor premise conducea la ideea manifestării atipice a mecanismelor create prin liberalizare, fapt adeverit de evoluţiile ulterioare aplicării măsurilor în toate ţările în tranziţie.

Adoptarea unor liberalizări de amploare se confrunta în toate ţările cu câteva limite importante:

- existenţa unor profunde rigidităţi structurale (de mecanism economic), cea mai importantă fiind, desigur, ponderea covârşitoare a proprietăţii de stat (alte exemple:dominarea pieţelor de către producători, prin structuri de monopol sau oligopol; imposibilitatea aplicării sancţiunilor fireşti ale ineficienţei, anume ieşirea de pe piaţă (prin faliment) ca urmare a numărului uriaş de întreprinderi ineficiente existente în majoritatea economiilor în tranziţie şi a relaţiilor înterîntreprinderi – în Cehia specialiştii menţionau un astfel de lanţ format din 77 de firme de stat (J. Poschl, F. Levcik, Z. Lucas, 1994));

- dezechilibre sectoriale şi regionale de mari dimensiuni (datoriile interîntreprinderi, dependenţa unor regiuni întregi de funcţionarea unor giganţi industriali - combinate siderurgice, mine de cărbuni);

- încordarea înaltă din sistem (D.Dăianu , 1996, 2000), datorată dimensiunii uriaşe a necesarului de realocare a resurselor din sistem,

- gradul înalt de incertitudine, specific unui sistem aflat într-o continuă transformare, într-un ritm nemaiîntâlnit în istorie.

- inegalitatea iniţială reală a şanselor ca urmare a inegalităţii de putere economică (între întreprinderi, indivizi şi grupuri de indivizi), a inegalităţii de capital de cunoştinţe şi de informare.

- existenţa doar a unor reminiscente sau abia înfiripate elemente de cultură de piaţă (handicap considerat major de Buchanan).

În pofida acestor constrângeri unele ţări au procedat în primii ani ai tranziţiei la liberalizări de mare amploare (în primul rând a preţurilor).

Efectuate în intervale de timp comprimate (între 1990-1991) ele au fost aplicate în ţări (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria), care aveau unele caracteristici favorabile (A. Bal, 1997):

a) puteri politice orientate decis către liberalism economic (având ca figuri de marcă specialişti cu un nivel înalt de cunoaştere a economiei de piaţă : L. Balcerowicz, V. Klaus sau consilieri străini), beneficiind de un suport larg al populaţiei ;

b) reforme parţiale efectuate anterior (în Ungaria la începutul anului 1990 cca. 40% din preţuri erau deja liberalizate) ;

c) echilibre macroeconomice mai bune – în Cehia, o tradiţie de decenii de macrostabilitate a făcut ca, în urma liberalizării preţurilor în 1991, după un an de pregătire, creşterea anuală maximă a acestora să fie de cca.58%.

O liberalizare de mare amploare a efectuat şi Estonia, într-un interval de timp scurt, datorită voinţei reformatoare a decidenţilor săi politici, încă de la debutul procesului de tranziţie în această ţară, fără a avea şi alte premise favorabile.

Comparativ cu aceste ţări, indecizia politică a făcut ca în România procesele de liberalizare să se desfăşoare neuniform, într-o abordare gradualistă (« patologică » C. Munteanu) ce a întârziat constituirea pieţelor. Astfel, instituirea liberului acces pe piaţă al agenţilor economice s-a realizat din 1990, dar liberalizarea preţurilor s-a derulat pe modelul « stop and go », de-a lungul perioadei 1990-1999.

Liberalizările economice interne din ţările în tranziţie s-au îmbinat cu cele externe, combinaţie cu efecte benefice (concurenţa externă a contracarat poziţiile monopoliste şi oligopoliste ale firmelor naţionale, investiţiile străine au suplinit lipsa capitalului intern), dar şi efecte negative (internalizarea preţurilor internaţionale relative s-a asociat cu creşterea presiunilor inflaţioniste).

Liberalizările asociate cu politici restrictive de macrostabilizare au avut costuri economice şi sociale mari în prima perioadă de aplicare a lor (comprimarea amplă a P.I.B.; reducerea masivă a veniturilor reale, ca urmare a creşterii ratei inflaţiei, deprecierii monedelor şi a reducerii transferurilor de venituri de la buget; creşterea şomajului), erodând uneori credibilitatea unor partide politice (al Solidarităţii în Polonia), datorită depăşirii unui prag de suportabilitate socială. Este cert însă că ele au avut un impact favorabil pentru evoluţia reformei. Ele

au influenţat în mod decisiv procesele de descentralizare şi demonopolizare ale economiei, mai cu seamă acolo unde simultan cu aceste procese s-a procedat şi la o abordare decisă a reformei proprietăţii, tot în concordanţă cu concepţia neoclasică. Aceste ţări au reuşit într-o perioadă iniţială relativ scurtă să întemeieze rolul proprietăţii private prin restituirea sau privatizarea micilor întreprinderi de stat (Cehoslovacia, Polonia). Specialiştii Băncii Mondiale (1996) subliniau faptul că liberalizările rapide au presat în direcţia accelerării reformelor instituţionale şi structurale (au creat « cerere » de instituţii). De asemenea, ele au împiedicat consolidarea poziţiilor grupurilor de interese rezistente la ajustările dureroase.

Aplicarea recomandărilor economiştilor neoliberali avea să fie asimilată cu o « terapie de şoc » pentru ţările în tranziţie. Adepţii acestei terapii recunoşteau atât dificultatea aplicării sale practice cât şi amploarea efectelor ei negative. Aceste constrângeri se considera a putea fi depăşite prin atragerea a diferite forme de finanţare externă (în primul rând investiţii străine directe).

II. Abordările neoinstituţionaliste şi alte abordări consonante

Acestea s-au dovedit relevante pentru explicarea tranziţiei mai târziu, după ce aplicarea recomandărilor neoclasice în ţările în tranziţie şi-au dovedit limitele, sintetic exprimate printr-o încredere excesivă în crearea rapidă a pieţelor şi în manifestarea automată a forţelor lor regulatoare.

Opinii despre piaţă

În viziunea reprezentanţilor acestui curent de opinii, economia de piaţa este rezultatul unui proces complex, în urma unei întregi evoluţii istorice şi instituţionale.

Punând în centrul refacerii economiilor de piaţă în aceste ţări edificarea instituţiilor, reprezentanţii acestui curent atenţionează asupra faptului că durata istorică nu poate fi comprimată excesiv, datorită anumitor particularităţi ale acestora.

În viziunea neoinstituţionaliştilor, piaţa este o instituţie complexă, a cărei bună funcţionare cere o instituţionalizare crescândă, deci o organizare a sa pe baza unor reguli cunoscute. Piaţa nu se dovedeşte

mai eficientă decât sistemele planificate centralizat decât dacă este atent organizată (vezi şi funcţionarea pieţelor celor mai apropiate de piaţa cu concurenţă perfectă, pieţele bursiere, puternic organizate).

Două direcţii erau indicate de aceşti economişti pentru a fi urmărite concomitent de decidenţii politici din economiile în tranziţie :

1) crearea cadrului economico-social în care vor funcţiona pieţele; 2) crearea pieţelor (prin liberalizare şi dereglementare) şi tranziţia

mai rapidă, prin coordonare statală, de la «distrugere necreativă» (asociată îndeosebi cu măsurile de liberalizare) la «creaţie distructivă» (un termen simetric cu cel folosit de J. Schumpeter «distrugere creatoare»), ultimul fenomen indicând aplicarea unor politici economice care susţin o creştere economică sănătoasă, concomitent cu ajustarea structurală.

1. Cadrul economico-social influenţează în mod decisiv comportamentul economic al agenţilor economici, pentru că el impune agenţilor economici anumite limite şi constrângeri şi tot el oferă stimulente pentru folosirea eficientă a resurselor de producţie. Potrivit acestor economişti acest cadru are câteva componente esenţiale:

a) concepţia generală (a politicienilor, îndeosebi a celor de la putere, dar şi a populaţiei) privitoare la piaţă. Ilustrative sunt poziţiile a doi primi-miniştri din ţările cu reforme economice de succes. “Programul renaşterii naţionale” al primului guvern democratic al Ungariei, condus de J.Antall avea ca motto: “doar două cuvinte: libertate, proprietate”, iar primul-ministru ceh, V. Klaus la preluarea mandatului, în 1990, afirma tranşant decizia guvernului său de a construi: o “economie de piaţă fără adjective” (A. Bal, 1991).

b) instituţiile (ele crează deodată constrângeri şi limite pentru acţiunile individuale dar şi stimulente).

Vom detalia unele aspecte ale acestor componente: a) Economiile vestice se caracterizează printr-o “cultură a

schimbului”. Iată câteva trăsături ale ei. Etosul general al economiei de piaţă poate fi caracterizat ca

existenţa unei încrederi generalizate în beneficiile pe care le aduce schimbul voluntar de activităţi economice majorităţii participanţilor la el (în cadrul pieţelor).

O altă trăsătură a etosului capitalist este importanţa acordată iniţiativei, ca expresie a activizării şi valorizării libertăţii economice. Agentul principal al pieţei este antreprenorul (cel care acţionează creativ în

condiţii de incertitudine economică, asumându-şi costuri şi riscuri). Lipsa acestei tradiţii antreprenoriale este un handicap serios pentru ţările în tranziţie – afirmă J.Buchanan (chiar dacă se creează normele juridice, constituirea acestei tradiţii cere timp).

Acest etos presupunea de asemenea asocierea unei valori deosebite muncii individuale, văzută ca sursă de producere a bogăţiei personale şi naţionale (vezi şi Weber), de afirmare socială şi împlinire personală.

Aceste moduri generale de valorizare erau absente în societăţile foste comuniste, ca urmare a dimensiunii reduse a sectorului particular, şi, în strânsă corelaţie cu acest aspect, a funcţionării distorsionate a sistemului de stimulente. Funcţiile stimulentelor au fost alterate în comunism de demagogia propagandei. Avertismentul lui F. von Hayek, exprimat în vizionara sa carte despre economia socialistă “Drumul către servitute”, scrisă la începutul anilor ‘40, s-a dovedit justificat: “Consecinţele morale ale propagandei totalitare... au totuşi un caracter mai profund. Ele distrug orice fel de morală, fiindcă subminează temelia oricărei morale, simţul şi respectul adevărului”.

În ţările în tranziţie, foarte important pentru crearea acestui etos general de încredere este procesul de reconstruire a instituţiilor statului (poliţie, justiţie) şi de recâştigare a respectului faţă de acestea, ca autorităţi legitime, nediscreţionare, ferme.

b) Într-o definire mai cuprinzătoare instituţiile sunt un ansamblu de reguli explicite şi implicite, create printr-o dezvoltare socială organică sau eventual impuse şi supravegheate de organisme colective (numite, de regulă, tot instituţii, dar să le spunem administrative), cu autoritate în acest domeniu (J.P.Delas, 2001). Deci prima lor componentă, extrem de importantă, o reprezintă “regulile de joc”, legislaţia specifică. Pentru ţările în tranziţie recomandările erau consonante între şcolile economice: legislaţia trebuia să fie transparentă şi cât mai neutră; nu trebuia să producă privilegii pentru anumite grupuri sau categorii sociale. Rolul regulilor explicite este acela de a reduce costurile de tranzacţionare asociate funcţionării pieţelor (Coase).

Comentând regulile implicite K.Arrow (J.P.Delas, 2001) consideră că există cutume sau convenţii de comportament, interiorizate şi implicite în acţiunea omului, care sunt decisive pentru funcţionarea cu succes a normelor explicite. De exemplu: un contract de muncă

presupune ca lucrătorul să respecte implicit o convenţie privind productivitatea muncii, sau respectul proprietăţii private se face, pentru majoritatea oamenilor, fără intervenţia unei forţe coercitive, datorită respectului pentru celălalt şi implicit, pentru sine. Arrow numeşte aceste norme implicite “instituţii invizibile”. Codurile de comportament funcţionează nu doar datorită constrângerilor morale (care nu există totdeauna) ci şi datorită faptului că, actorii pieţelor întâlnindu-se în mod repetat, nerespectarea acestora antrenează sancţiuni –ieşirea de pe piaţă, ca urmare a pierderii încrederii celorlalţi (H.Brezinski, M.Fritsch, 1997).

Şcolile economice nu au aceeaşi perspectivă asupra mobilurilor interne ale comportamentelor economice. Mobilurile cele mai importante sunt considerate trebuinţele şi valorile (A. Iancu, 1993). Acestea sunt văzute de unii (neoclasicii) ca universale, în acord cu un model de “homo oeconomicus”, sau de către alţii (L. von Mises) ca foarte particulare, de un subiectivism care se exprimă în interacţiunea specifică dintre agenţii economici (A. Taşnadi, C. Doltu, 2000).

Apreciem echilibrată opinia lui J.Buchanan (1997): “Există o ştiinţă universală a economiei, compusă dintr-un set-nucleu de afirmaţii, care se aplică comportamentului uman, transcenzând limitele timpului şi spaţiului. Există totuşi şi explicaţii economice privind alternative de organizare care pot fi înţelese doar în anumite condiţii istorice şi culturale”. (Vezi corelaţia dintre “modelul economic paternalist” şi spiritul asiatic de grup şi “modelele” economice occidentale centrate pe libertatea personală).

Instituţiile implică deci existenţa simultană a două tipuri de norme : a) explicite, normele juridice - aduc constrângeri şi stimulente - (cele privind proprietatea, concurenţa, contractul, creditul, fiscalitatea, dar şi normele contabile ş.a.) şi b) implicite - norme morale conştiente sau inconştiente.

Deformarea structurilor intime de gândire şi de comportament în perioada comunistă face dificilă reconstrucţia instituţiilor economiei pieţei şi pentru că nu există pentru acestea suportul normelor implicite.

Instituţia construită corect (normele juridice) şi supravegheată obligă la comportamente economice raţionale şi morale, dar aceste constrângeri nu sunt durabile decât dacă ele sunt consolidate de o modelare interioară a comportamentelor, pe seama interiorizării principiilor morale, cel menţionate indirect anterior, şi care au generat “cultura de piaţă”.

Eficienţa pieţei depinde în mod critic de construcţia instituţională, fără acesta liberalizarea economică conducând la anarhie economică. Rolul esenţial al ei este acela de a reduce gradul de incertitudine (foarte mare în economia în tranziţie), prin derularea activităţilor economice după reguli cunoscute şi respectate. Rolul instituţiilor în crearea încrederii, ca suport al acţiunii agenţilor economici, este decisiv. Spune un reputat economist francez, M. Aglietta, “încrederea nu este altceva decât coordonarea actorilor pieţei pe suportul unei reprezentări a viitorului previzibilă”. (Problemes economiques nr. 2704-2705, 14-21 mars 2001).

2. În ceea ce priveşte măsurile de dereglementare necesare pentru crearea pieţelor, din acest punct de vedere nu există diferenţe semnificative faţă de neoliberali.

Dar, neoinstituţionaliştii pledau în plus pentru politici active de susţinere a creşterii economice în aceste ţări astfel încât costurile ajustării structurale (şomaj, falimente, reducerea veniturilor reale) realizată prin realocarea resurselor prin pieţe să fie recuperate cât mai rapid.

Opinii despre rolul statului

Constructivismul de neevitat parţial al reformei economice din fostele ţări comuniste, datorită caracterului de « inginerie economică şi socială » rapidă a acestora, necesită o implicare mai mare a statului în structurarea economiei de piaţă. Potrivit acestora, pieţele concurenţiale sunt doar o componentă a economiilor de piaţă, ele funcţionând într-un cadru economico-social mai complex, care presupune coordonare şi organizare prin legi, prin intervenţie statală (politica economică). În plus, pieţele fiind create fără existenţa premiselor care asigură funcţionarea lor eficientă, costurile de tranzacţionare pentru agenţii economici care acţionează în cadrul acestora sunt şi mai mari în economiile în tranziţie, comparativ cu alte economii. Acest fapt necesită, încă o dată în plus, o intervenţie a statului, dar aceasta ar trebui să se realizeze preponderent pe căi indirecte. Structura complexă a instituţiilor (prezentată anterior) arată că:

a) ele pot fi construite - normele explicite sunt elaborate de către autorităţile politico-administrative, ele având şi rolul de a modela comportamentele economice.

b)există limite ale constructivismului - normele implicite, care pot fi absente (vezi anihilarea - cum este cazul iniţiativei individuale - sau alterarea lor în comunism – de pildă încrederea în valoarea asocierii voluntare). Ele se pot crea treptat ca urmare a unei repetate interacţiuni sociale (în acest caz este nevoie de timp) sau pot fi cultivate prin sistemele de educaţie (şcoală, biserică, mass-media). Crearea lor este în mod decisiv influenţată de modul de funcţionare a normelor explicite, corect elaborate şi aplicate de instituţiile statului. Normele implicite pot fi viciate de o proastă construcţie a celor explicite (de exemplu: un nivel prea înalt al taxării conduce la fraudă fiscală, la lipsa de încredere în norma juridică, deoarece ea este considerată inechitabilă).

Relevanţa opiniilor instituţionaliste pentru tranziţie

Experienţa diferitelor ţări a validat numeroase aspecte ale acestor opinii. În primul rând s-a dovedit că dereglementările şi macrostabilizarea nu sunt eficiente în lipsa reformelor instituţionale şi structurale. În fapt, introducerea lor trebuia făcută simultan, într-o construcţie contrapunctică, care are ca scop consolidarea eficienţei funcţionării mecanismelor de piaţă ca ansamblu.

Liberalizările creau fundamentele pieţelor, care trebuiau însă “reglementate” (organizate, ca pieţele bursiere de pildă) prin construcţia instituţională, edificată consecvent şi coerent. Deoarece crearea instituţiilor cere timp, era necesară aplicarea unor politici de macrostabilizare, care să suplinească lipsa anumitor instituţii.

Reformele instituţionale erau, la rândul lor, cele care puneau temeliile reformelor structurale, dintre care mai importante erau reforma proprietăţii, reforma sistemului bancar şi reforma întreprinderii. Ele s-au derulat în mai multe etape, având în vedere complexitatea lor. Prima (anii 1990-1993) a fost cea a adoptării legilor esenţiale privind crearea instituţiilor şi mecanismelor specifice economiilor capitaliste: iniţierea reformei proprietăţii, derularea privatizării micilor întreprinderi, crearea sistemului bancar pe două niveluri, crearea pieţelor de capital ş.a. Ţări precum Polonia, Ungaria şi Cehia au acţionat decis în acest sens în această perioadă. Comparativ cu acestea, în România reformele instituţionale şi structurale au debutat ezitant. Trecerea la “cea de-a doua generaţie de măsuri de reformă structurală”, a semnificat efectuarea altor paşi precum: accelerarea privatizării şi restructurarea firmelor de stat (cu

viziuni diferite în ţările în tranziţie: restructurare prin privatizare, în Cehia şi Ungaria sau privatizare după restructurare, în Polonia şi România), restructurarea şi privatizarea băncilor, trecerea la armonizarea legilor cu cele din Uniunea Europeană în baza prevederilor din Acordurile europene, reformarea sistemului de protecţie socială (crearea de fonduri de pensii private), consolidarea pieţei de capital. ş.a.

Performanţele economice au depins în mod critic de construcţia instituţională din diferite ţări. Crearea unui sector particular puternic şi autonom faţă de puterea politică s-a dovedit decisivă pentru schimbarea etosului general, a mentalităţilor şi comportamentelor individuale.

Aceste evoluţii au arătat că o atentă şi corectă construcţie a instituţiilor economiei de piaţă (proprietatea privată, concurenţa, relaţiile contractuale, organizaţiile ş.a.), asociată cu supravegherea funcţionării lor de către instituţiile administrative abilitate şi generalizarea culturii de piaţă conduc treptat la o mai echitabilă repartiţie a costurilor tranziţiei şi la o reducere a acestora, ca urmare a reducerii costurilor de tranzacţionare (reguli cunoscute şi respectate, nediscriminatorii, sancţionarea comportamentului oportunistic ş.a.)

Abordările instituţionaliste au avut meritul de a sublinia importanţa construcţiei instituţionale în economiile în tranziţie, aceasta fiind modelatorul comportamentelor economice. Interpretate deformat, ele au fost suportul însă de legitimare a celor care au susţinut necesitatea menţinerii unei intervenţii statale masive şi directe în economiile în tranziţie (subvenţii şi credite preferenţiale orientate către anumite industrii sau sectoare economice ş.a.). În economiile în tranziţie astfel de intervenţii erau riscante deoarece ele puteau fi nevalidate ulterior de pieţele externe sau deturnate în interior în folosul unor grupuri de interese. În acest sens un exemplu îl constituie captarea de către administratorii I.A.S.- urilor din România a majorităţii creditelor preferenţiale acordate de stat, credite ce ar fi trebuit să ajungă la micii producători agricoli în primul rând.

De la neoinstituţionalişti s-au revendicat, de asemenea, susţinătorii “terapiei graduale”, care pledau pentru o dezvoltare organică a capitalismului în aceste ţări. Ei erau îndreptăţiţi să atenţioneze asupra faptului că unele reforme cereau timp, dar ignorau efectele perverse ale coexistenţei mecanismelor de piaţă cu mecanisme de comandă, manifestate atât asupra performanţelor economiei respective, cât

şi asupra comportamentelor agenţilor economici, precum şi costurile mai mari ale tergiversării lor.

III. Repere teoretice pentru înţelegerea impactului grupurilor de interese asupra mersului reformelor

Economişti aparţinând unor şcoli economice diferite au subliniat ideea că mersul reformelor economice şi performanţele lor economice ale ţărilor pot fi influenţate negativ de acţiunea unor grupuri de interese. Considerăm că astfel de analize sunt relevante pentru ţările în tranziţie, inclusiv pentru România.

A. Neoliberalii au abordat această corelaţie din perspectiva corelaţiilor cu organizarea politică. Problema relaţiei dintre procesele politice şi cele economice presupune evaluarea relevanţei corelaţiei dintre diferite tipuri de regim politic şi performanţa economică a sistemelor economice create de aceste regimuri.

Opţiunea ţărilor foste comuniste, inclusiv a României, a fost pentru un regim democratic şi un stat de drept, atât ca urmare a apartenenţei lor la spaţiul european, cât şi a propriilor lor sisteme de valori. Chiar dacă valorile au fost profund alterate de comunism, aspiraţia către libertate a supravieţuit. Pentru ţările post comuniste, ţări europene în majoritatea lor, sistemul politic potrivit îl constituie democraţia, care are ca principii fundamentale afirmarea şi respectarea libertăţii umane.

Desigur că înţelegem libertatea ca o libertate îngrădită de principiile constituţionale, principii care permit un joc al libertăţilor autoîngrădite în anumite limite (o libertate responsabilă faţă de sine şi faţă de ceilalţi). Iată cum exprima M. Friedman acest gând, în lucrarea sa “Capitalism şi libertate”: “Într-adevăr este important să aperi libertatea numai pentru oamenii care sunt dispuşi să se jertfească, căci altfel libertatea degenerează în imoralitate şi lipsă de răspundere”. Dacă, aşa cum afirmau marii economişti, eficienţa pieţei este determinată de respectarea unor standarde morale, fundamentul moralităţii îl constituie libertatea umană (I. Kant, Filosofia raţiunii practice). Fără aceasta, discuţia despre moralitate nu are sens.

De asemenea, statul de drept nu funcţionează real, dacă puterea legislativă sau judecătorească sunt « captive » puterii politice, pentru că rolul lor este de a se controla reciproc. Doar astfel prin

mecanismele statului de drept se pune în funcţiune o democraţie îngrădită, singura compatibilă pe termen lung cu liberalismul economic.

În plus, dacă instituţiile statului de drept, care sunt menite să controleze şi sancţioneze abaterile persoanelor şi ale firmelor sau organizaţiilor de la « regulile de joc » sunt slabe, atunci şi funcţionarea economiei de piaţă se face anarhic, producându-se efecte negative de amploare, de la furturi masive şi alte fraude, la risipirea resurselor şi la creşterea inegalităţilor sociale.

În acelaşi timp, trebuie ca şi societatea să aibă instrumente de control asupra puterilor statului pentru ca democraţia să nu devină un instrument de exercitare a puterii discreţionare a majorităţii sau a reprezentanţilor ei (Relevante sunt în acest sens şi analizele lui Buchanan, în cărţile sale, ca de pildă «Limitele libertăţii – între anarhie şi Leviathan») .

Spune Hayek: «democraţia nelimitată va abandona principiile liberale în favoarea măsurilor discriminatorii de care să beneficieze diferite grupuri care susţin majoritatea…», pe termen lung ea compromiţându-se astfel («Liberalismul», în suplimentul nr. 117 la revista «22» din 3 oct.2000).

Pentru ca democraţia să funcţioneze «îngrădit» trebuie să existe o populaţie şi o societate lucidă, cu o conştiinţă civică, care să ştie să vegheze la menţinerea libertăţilor autentice şi constructive şi să sancţioneze orice derapaj al puterii către discreţionarism. În afara sistemului de vot care poate funcţiona ciclic în acest sens, asociaţiile şi organizaţiile voluntare de vocaţie civică pot exercita acest rol politic în societăţile democratice. În România, ca de altfel şi în celelalte ţări în tranziţie, organizaţiile civice se manifestă anemic deocamdată, neavând încă un rol activ în echilibrul de putere.

Totuşi, nu trebuie uitat că şi construcţia democratică cere timp şi, în plus, că şi în societăţi democratice consolidate este posibilă o deturnare a politicilor economice în favoarea unor grupuri de interese Aceasta s-ar explica, în opinia unei specialiste occidentale, K. Vaughn (1997), şi prin aceea că ”democraţia cere ca indivizii (oamenii obişnuiţi-n.m.) să ia decizii…ca şi cum ar poseda mai multă cunoaştere decât este chiar în principiu posibil să posede” .

B. Teoria opţiunilor publice (public choice) oferă la rândul său un suport de interpretare a performanţelor economice, prin analiza

comportamentele politice după criteriile aplicate comportamentelor economice. Autorii acestei teorii admit că imperfecţiunile pieţei justifică intervenţia statului, dar atrag luarea aminte că această intervenţie nu este de regulă neutră şi nu reflectă în mod necesar interesul general.

Statul, ca reprezentat al unei puteri politice este simultan, prin elaborarea regulilor de joc, şi arbitru şi jucător. Dacă neutralitatea regulilor este mai mare, atunci statul se limitează la rolul de arbitru. Dacă însă regulile sunt discreţionare, atunci el acţionează, prin reprezentanţii săi (autorităţi legislative, executive, birocraţie) ca un jucător care urmăreşte primordial realizarea intereselor sale politice (realegerea) sau economice (obţinerea de rente personale sau de grup).

Această judecată are meritul de a atenţiona asupra dificultăţilor de a evalua rolul statului în ţările în tranziţie. În fapt, reprezentanţii statului în aceste economii au de ales între a-şi diminua puterea prin dereglementare şi o construcţie instituţională cât mai neutră, pe de o parte, şi a-şi folosi poziţia pentru a obţine avantaje cît mai mari, pe de altă parte, aşa cum procedează de altfel politicienii uneori chiar şi în economiile vestice. Chiar şi politicieni care s-au dovedit net în favoarea reformelor autentice, ca fostul prim-ministru ceh V. Klaus, nu au scăpat acestei ultime tentaţii, scandalurile privind finanţarea incorectă a partidului său conducând la pierderea puterii politice de către acesta în 1997. În România marea majoritate a oamenilor politici afirmaţi după 1989 au aparţinut categoriei foştilor activişti ai partidului comunist sau cercurilor apropiate acestora. Această particularitate a favorizat manifestarea unei inerţii comportamentale în politica românească (W. Andreff, 2001), deseori oamenii politici acţionând în interesul grupirilor lor de interese.

C. Unii economişti (Olson), abordează problema declinului sau creşterii economic prin prisma logicii acţiunilor colective, subliniind influenţa diferitelor grupuri de interese asupra evoluţiilor de ansamblu, mai curând decât cea a indivizilor izolaţi. Atitudinea acestora faţă de schimbările majore din sistem şi orientarea lor, preponderent spre consum sau spre economisire au un impact decisiv asupra performamnţelor generale dintr-o economie.

Motivaţiile grupurilor de interese de a acţiona în acest sens sunt ”mult mai palpabile”, având în vedere câştigurile anticipate, decât cele ale grupurilor de opoziţie de a se organiza pentru a stopa această acţiune, datorită incapacităţii acestora din urmă de a

prevedea consecinţele (K. I. Vaughn, 1993). Prin natura lor, grupurile de interes acţionează pentru atingerea obiectivelor de grup şi nu a celor de interes general (vezi opinii consonante la Hayek, Friedman, Buchanan). În România, de pildă, grupurile de interes au acţionat în direcţia interesului general de regulă ca urmare a exercitării unor constrângeri externe politice sau economice şi rareori din convingere.

D. Alte categorii de studii au evaluat crearea şi influenţa grupurilor de interese pornind de la premisa că procesul de transformare sistemică este şi un proces de refacere a structurilor de putere în toate ţările foste comuniste.

Lupta pentru putere economică (văzută şi ca suport al puterii politice în viitor) a îmbrăcat în ţările în tranziţie îndeosebi aspectul luptei pentru acapararea activelor performante ale statului, ea derulându-se în primul rând în cadrul procesului de privatizare. Astfel de evoluţii sunt ilustrate de procesul privatizare, mai cu seamă de acela de “privatizare sălbatică”, manifestat în toate ţările în tranziţie, dar de mai mare amploare acolo unde privatizarea pe căi legale a fost mai mult întârziată (ca în România).

7.3 Experienţe alternative ale tranziţiei în alte ţări foste comuniste: ţările membre ale Comunităţii Statelor Independente (CSI) şi China

7.3.1 Scurtă evaluare a evoluţiei reformelor economice în spaţiul CSI

Ţările membre ale CSI au intrat într-un proces de transformare sistemică începând cu anul 1991, după destrămarea CAER. Potrivit studiilor Băncii Mondiale (Transition, The First Ten Years, Analysis and Lessons for Eastern Europe adn Formar Soviet Union, 2002) reformele economice în spaţiul CSI s-au derulat mult mai lent decât în Europa centrală.

Liberalizările şi privatizările au fost fie inconsecvente şi parţiale, fie realizate pripit, fără o logică economică responsabilă.

Construcţia instituţională lentă a permis ca puterea economică să se concentreze în mâinile unei oligarhii financiar-economice care a influenţat evoluţia reformelor în sensul dorit de ea.

În Rusia, până în anul 2000 reformele au fost de tipul „stop and go”, de alternare a perioadelor de aplicare a unor măsuri de „terapie de şoc” cu perioade de tergiversare a lor. Din anul 2001 reforma este abordată mai decis.

Armenia, Georgia, ulterior Azerbaidjan au acţionat mai decis în direcţia transformării sistemului.

Beralus şi Ucraina au reprezentat regiuni cu evoluţii lente în domeniul reformelor, ca urmare a menţinerii la putere a unor cercuri conservatoare până la începutul actualului deceniu.

Economiile din Asia Centrală, centrate pe exploatarea resurselor naturale, nu au fost suficient de motivate în direcţia reformelor tocmai din acest motiv, obţinând venituri ridicate pe seama acestor sectoare. Progrese mai mari în reformarea sistemului au obţinut, din această regiune, ţări ca Tadjikistan şi Kazahstan.

Stadiul reformelor economice în spaţiul ex-sovietic la începutul deceniului actual este reprezentat în tabelul următor.

Stadiul reformelor economice şi sociale în CSI în anul 2002

Calificative BERD privind stadiul reformelor

Ţara

Libe

raliz

area

Pr

eţur

ilor

Libe

raliz

area

co

merţu

lui e

xter

ior

şi a

cur

sulu

i va

luta

r

Polit

ica

antim

onop

ol

Mic

a pr

ivat

izar

e

Mar

ea

priv

atiz

are

Ref

orm

a ba

ncară

şi li

bera

lizar

ea

dobâ

nzilo

r

Pieţ

e fin

anci

are şi

in

stitu

ţii n

on-

banc

are

Pond

erea

sec

toru

lui

part

icul

ar în

PIB

*

Pond

erea

pop

ulaţ

iei

care

trăi

eşte

sub

lim

ita sărăc

iei î

n to

tal

popu

laţie

Azerbaidjan 3 4 - 2 4 - 2 2 + 2 - 60 86,2 Armenia 3 4 2 4 - 3 + 2 + 2 - 70 64,2 Belarus 2 2 + 2 2 1 2 - 2 + 65 10,4 Georgia 3 + 4 + 2 4 3 + 2 + 2 - 65 54,2

Kazahstan 3 3 + 2 4 3 3 - 2 + 60 30,9 Kârgâzstan 3 4 2 4 3 2 + 2 50 84,1

Moldova 3 + 4 + 2 3 + 3 2 + 2 70 84,6 Rusia 3 3 2 + 4 3 + 2 2 + 50 29

Tadjikistan 3 3 + 2 - 4 - 2 + 2 - 1 50 95,8 Turkmenistan 2 1 1 2 1 1 1 25 34,4 Uzbekistan 2 2 - 2 3 3 - 2 - 2 45 31

Ucraina 3 3 2 + 4 - 3 2 + 2 65 27,2 Sursa: adaptat după Transition Report 2002, BERD, apud D.S. Liuşnea, ” Reforme economice în spaţiul ex-sovietic: trăsături comune şi specifice”, teză de doctorat, Academia Română, 2003. *) la mijlocul anului 2001.

7.3.2 China: de la Marele Salt înapoi, la politica paşilor mărunţi înainte

“Marele Salt” şi “Revoluţia Culturală” sunt numele celor mai mari drame orchestrate de Mao Tze-dun, un absolvent al “şcolii de inginerie socială” de secol XX despre care se spune că numai violenţa mijloacelor a fost mai mare decât obsesia de a grăbi mersul istoriei. “Marele Salt a fost poate cea mai pură expresie a nerăbdării cronice a lui Mao […] a credinţei sale că, dacă exista voinţă, epoca miracolelor nu se sfârşise”, consemnează istoricul american Paul Johnson. Mao a dorit să ardă etapele maturizării societăţii, aşa cum le descrisese Marx, încercând să atingă comunismul dintr-o dată, chiar până la etapa sa ultimă în care statul ar deveni inutil. Şi-a definit proiectul prin diferenţă faţă de cel al lui Stalin, despre care susţinea că mersese “doar într-un picior” – creând zone industriale şi agricole, “separat şi monopod”. China lui Mao ţintea spre o mişcare “bipedă”, implementând direct comunele autonome, fiecare cu sectoare industriale, agricole şi de servicii proprii şi cu miliţia de apărare proprie: “unitate în muncă şi în arme”. [Johnson, Paul, O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004]

După doar doi ani, în 1959, Mao îşi asuma rateul zgomotos şi sinistru al Saltului. Motivând faptul că acesta devenise nepractic din cauza eşecului cultural al unei naţiuni chineze înrobite de civilizaţie, Mao redebuta în 1965 cu ultima şi cea mai înfiorătoare producţie a sa, Revoluţia Culturală. Dezastrul provocat a fost teribil; de la tirurile verbale dezarticulate ale “revoluţionarilor”, la tirurile de mitraliere nu a fost decât una pas.

Stoarsă de războiul civil, de eşecul economic care cangrenase ţara, de colapsul sistemului educaţional, de distrugerea vieţii culturale chineze, Partidul Comunist a abandonat, începând cu 1978-1979, ingineria socială şi mentală ca modalitate de a ţine laolaltă şi în linişte cea mai numeroasă populaţie de pe Glob şi a ales, în loc, reforma economică.

Se dorea, astfel, trecerea de la accentele stalinist-maoiste puse obsedant pe industria grea, la o structură economică mai potrivită unei ţări în curs de dezvoltare. Eforturile de economisire forţată – la fel de nefaste ca şi stimulentele adverse economisirii caracteristice socialismului –, au fost domolite: procentul din PIB investit avea să scadă de la un nesustenabil 38% (1978), la 25% (1985). Au fost introduse participările la profit şi primele, pentru a cointeresa factorul muncă şi a dezmorţi cât de cât

înclinaţiile antreprenoriale ale administratorilor. Drepturile civile deveneau în premieră, cel puţin nominal, unitatea de măsură a justiţiei. Abuzul birocratic avea să fie adus sub relativ control prin dezvoltarea unor instrumente democratice. Iar forţele pieţei erau încurajate să îşi exercite forţa benefică. Fără a ieşi din scenă, Partidul descoperise că liniştea lui putea veni mai curând din prosperitatea oamenilor, decât din comandamente politice contrare naturii umane.

Socialismul cu caracteristici chineze este de atunci numele de scenă al economiei Chinei. Partidul Comunist Chinez (PCC) a imaginat un proces de tranziţie în care alocarea resurselor este făcută tot mai mult pe baza preţurilor de piaţă şi în care o cotă tot mai mare din mijloacele de producţie sunt deţinute privat. Totuşi, guvernul de la Beijing continuă să susţină că nu a abandonat învăţăturile lui Marx, recurgând la redefinirea radicală a multora din termenii şi conceptele marxismului ortodox pentru a-şi justifica noua orientare economică şi a-şi conserva legitimitatea ideologică în faţa maselor. Astfel, PCC susţine că socialismul nu e incompatibil cu proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie sau cu pieţele libere. Potrivit gândirii comuniste chineze actuale, ţara se află în prima fază a socialismului, fază în care guvernul este îndreptăţit să ia orice măsuri care ar conduce la atragerea de capital străin, necesar maturizării (industrializării) ţării.

Reforma economică din China a fost guvernată de cel puţin două principii clare: pragmatismul (experimentul este un criteriu de succes mai important decât ideologia; Deng Xiaoping spunea că “adevărul trebuie căutat în fapte”) şi incrementalismul (nu există un program naţional de reformă; măsurile sunt întreprinse acolo unde este nevoie de ele şi doar dacă dau rezultate sunt extinse treptat în întreaga economie).

În genere, în funcţie de accentele de reformă abordate, se pot distinge mai multe etape în evoluţia Chinei post-maoiste.

Prima etapă a constat în implementarea unui sistem de responsabilizare directă a gospodăriilor în agricultură prin aceea că ţăranilor le era permis să reţină surplusul (peste ceea ce era datorat statului) din recolta obţinută de pe loturile individuale decât să lucreze de-a valma la “colectivă”. Apoi a fost instituit un sistem prin care tot mai multe întreprinderi erau deţinute şi gestionate de către comunităţile locale (oraşe şi sate) iar nu de la centru. De asemenea, China a început să se deschidă pentru comerţul internaţional şi pentru investiţiile străine directe, fenomene

care, conjugate, au adus atât schimbarea în bine aşteptată cu disperare de milioane de chinezi, cât şi sprijin reformele mai dure care se anunţau la orizont.

Anii ’80 au adus cu sine o a doua etapă în care au început să fie create instituţiile pieţei, necesare transformării economiei de la una a administratorilor (de comandă) la una de piaţă, guvernată de sistemul preţurilor. În tot acest răstimp, în privinţa preţurilor, autorităţile chineze au aplicat “standarde duble”: unele preţuri au continuat să fie controlate de stat în timp ce altele au fost lăsate să se formeze liber. În timp, numărul bunurilor (de capital) alocate după preţurile de piaţă au ajuns preponderente la începutul ultimului deceniu al secolului trecut.

Anii ’90, când se conturează o a treia etapă a reformei chineze, se disting printr-o expansiune economică susţinută, alimentată mai ales de crearea celor peste 2000 de Zone Economice Speciale (ZES), care au atras puternice influxuri de capital străin. Totodată, s-au făcut simţite şi preocupări în direcţia reformării sistemului bancar prin încurajarea acordării de credite pe criterii economice de rentabilitate, decât prin ordine politice. Alte proecupări au vizat reforma industriei prin continuarea restructurării sau închiderii întreprinderilor de stat neprofitabile, dezvoltarea de sisteme de protecţie socială sau recunoaşterea necesităţii privatizărilor în sistemul bancar, începută deja de China prin vinderea de pachete de acţiuni unor mari bănci internaţionale. Această din urmă preocupare, vizează modificarea definiţiei eficienţei şi prudenţialităţii în sistem şi prevenirea crizelor violente.

Lecţia chineză pare îndrăzneaţă chiar pentru fieful capitalismului occidental: 1) reforma economică nu este neapărat dependentă de asistenţa internaţională de tip FMI şi BM şi 2) fiscalitatea şi intervenţia mai moderată reprezintă cheia prosperităţii. În mod absolut natural, capitalul străin, apăsat de taxe şi reglementări „acasă”, s-a refugiat în ZES-urile din China unde a mai găsit şi forţă de muncă ieftină. Spiritul tradiţional de economisire al chinezilor – asemănător cu cel al japonezilor –, precum şi absenţa unui welfare state generos, care să rigidizeze economia, completează evoluţiile uluitoare din „ţara celor două sisteme”. Astăzi, China este a doua economie a lumii, cu un PIB evaluat (după paritatea puterii de cumpărare) în 2004 la 7.124 trilioane de dolari, în condiţiile, însă, ale unui PIB per capita de numai 5.642 de dolari, la o pupulaţie de 1,3 miliarde (potrivit Wikipedia.org).

În anumite cercuri politice din SUA, ceea ce se întâmplă în China a deranjat puţin. Resursele bugetare americane au fost limitate de fuga capitalurilor către China, iar anumite industrii locale (ex:. textilele) afectate. Disconfortul chinez este valabil şi în UE. Unii politicieni din America au acuzat continuu Beijingul pentru deficitul comercial, rezultat al menţinerii cursului fix dolar-yuan, ameninţând cu taxe vamale şi bariere netarifare importurile din China. Mai mult, la negocierile pentru intrarea în OMC, americanii au propus o creştere a impozitelor în ZES de la 15 la 35% – măsură „stimulativă” pentru economia de piaţă din China pe care teoretic o încurajează! – cu scopul vădit de a opri "hemoragia” de capital.

De asemenea, China contemporană nu este lipsită de păcatele concubinajului dintre cele două sisteme – cauzate mai curând de elementul socialist mai puţin virtuos –: birocratism, stimulente adverse, corupţie, respect precar pentru proprietate, toate pe fondul desconsiderării încă a libertăţilor democratice şi statului de drept. De asemenea, predispoziţia autorităţilor chineze este ca atunci când economia are probleme soluţia să vină printr-un pas înapoi, de timpul unei intervenţii politice sau al înăspririi controlului asupra unor sectoare din economie (ex. în caz de inflaţie sau de încălzire a creditului). Însă, o dată reprimate aceste impulsuri, economia comunistă a Chinei are toate şansele să dea lumii o nesperată lecţie de capitalism.

Ghidul studentului

A. Rezumatul capitolului 7

- După 45 de ani de comunism, ţările din fostul lagăr socialist au fost supuse unui nou experiment istoric. Tranziţia de la o economie planificată centralizat la o economie de piaţă a reprezentat al doilea mare experiment din istoria economiei mondiale, după construirea socialismului, ambele procese fiind operaţiuni de « inginerie politică, economică şi socială » şi nu evoluţii organice ale respectivelor societăţi, ca cele din ţările dezvoltate. Acest proces inedit a necesitat o amplă reconstrucţie instituţională şi o ajustare structurală masivă într-un timp istoric concentrat. Costurile economice şi sociale ale tranziţiei s-au dovedit a fi mult mai ridicate decât cele estimate iniţial, ceea ce a făcut imposibilă asigurarea creşterii nivelului de trai.

- Cele două obiective fundamentale ale tranziţiei erau deci refacerea structurilor democratice şi ale economiei de piaţă. Specialiştii subliniau existenţa unei clare corespondenţe între principiile specifice unei democraţii şi cele ale unei economii concurenţiale: autonomia subiecţilor, suveranitatea legii, refuzul acordării de privilegii discreţionare.

- Toate ţările foste comuniste s-au confruntat din anii 80 cu o evidentă criză a sistemului economic socialist, criză care s-a acutizat în a-II-a jumătate a perioadei respective.

- Economia socialistă planificată centralizat se caracteriza prin exercitarea de către stat a unui monopol absolut asupra tuturor activităţilor economice: de producţie, repartiţie a resurselor, circulaţie a mărfurilor, repartizare şi redistribuire a veniturilor, schimburi economice cu străinătatea. Exercitarea acestui monopol era posibilă în primul rând datorită preponderenţei covârşitoare a proprietăţii de stat, care anula în fapt iniţiativa individuală.

- Unele ţări est-europene au experimentat în perioada 1968-1989 reforme economice parţiale, fără rezultate notabile.

- Transformarea sistemică a constat, în fapt, în efectuarea a trei categorii de modificări:

a) modificări instituţionale şi structurale (crearea instituţiilor specifice pieţei, reforme proprietăţii, reforma fiscală, reforma sistemului financiar-bancar ş.a.);

b) dereglementarea economiei şi crearea pieţelor concurenţiale (prin măsuri şi politici de liberalizare a preţurilor, a cursului de schimb, a comerţului exterior, a fluxurilor externe de investiţii străine);

c) realizarea macrostabilităţii economice (prin politici monetare şi fiscale restrictive).

- Reforma proprietăţii a reprezentat “cheia de boltă” a întregului proces de transformare sistemică, deci cea mai importantă reformă structurală. Ea a fost un proces mai amplu decât procesul de privatizare, presupunând, în primul rand o reconsiderare totală a prorietăţii private.

- Teoria economică a fost nepregătită să răspundă aprioric tuturor întrebărilor procesului de tranziţie, sau celor apărute în cursul desfăşurării lui. Ea a furnizat însă puncte de reper (conturând contradicţii sau dileme, punând în evidenţă corelaţii sau indicând efectele posibile ale unor politici economice). Atunci când reperele furnizate de ea au fost evaluate corect şi responsabil şi înglobate într-o secvenţă logică a reformei, care ţinea seama

în primul rând de specificul condiţiilor economice din aceea ţară, aceste repere au reprezentat piloni de susţinere ai reconstrucţiei economice în ţările de analiză.

- Ţările membre ale CSI au intrat într-un proces de transformare sistemică puţin mai târziu, comparativ cu ţările din Europa centrală, anume, începând cu anul 1991, după destrămarea CAER. Potrivit studiilor Băncii Mondiale reformele economice în spaţiul CSI s-au derulat mult mai lent decât în Europa centrală. Liberalizările şi privatizările au fost fie inconsecvente şi parţiale, fie realizate pripit, fără o logică economică responsabilă. Construcţia instituţională lentă a permis ca puterea economică să se concentreze în mâinile unei oligarhii financiar-economice care a influenţat evoluţia reformelor în sensul dorit de ea.

- Reforma economică din China a fost guvernată de cel puţin două principii clare: pragmatismul (experimentul este un criteriu de succes mai important decât ideologia; Deng Xiaoping spunea că “adevărul trebuie căutat în fapte”) şi incrementalismul (nu există un program naţional de reformă; măsurile sunt întreprinse acolo unde este nevoie de ele şi doar dacă dau rezultate sunt extinse treptat în întreaga economie).

B. Termeni-cheie:

- economie planificată centralizat - dereglementare şi liberalizare - pieţe concurenţiale - programe de macrostabilizare (ortodoxe şi heterodoxe) - Consensul de la Washington, Consensul post-Washington - neoliberalism şi neoinstituţionalism - grupuri de interese - terapie de şoc, terapie graduală - reforme de tipul “stop and go” - pragmatism şi incrementalism

C. Probleme de discuţie

1. De ce au intrat în criză economiile planificate centralizat? 2. Ce categorii de măsuri trebuia aplicate în procesul de transformare

sistemică în fostele ţări comuniste? 3. De ce era reforma proprietăţii “cheia de boltă” a întregului proces de

tranziţie?

4. De ce programele de macrostabilizare economică au avut efecte negative atât de ample şi ce greşeli s-au făcut în conceperea şi aplicarea lor?

5. Ce reprezintă Consensul de la Washington şi, respectiv, Consensul post-Washington?

6. Ce repere de înţelegere a căilor de refacere a economiei de piaţă în fostele ţări comuniste a furnizat teoria neoliberală şi ce limite ale acesteia au revelat realităţile tranziţiei?

7. Ce sunt instituţiile şi de ce era importantă construcţia lor corectă în ţările în tranziţie?

8. Pe ce căi au putut să influenţeze transformarea sistemică în fostele ţări comuniste grupurile de interese?

9. Cum pot fi caracterizate reformele economice din ţările CSI? 10. Care au fost cei mai importanţi paşi de desfăşurare a reformei

economice în China?

D. Bibliografie selectivă:

1. ANDREFF, W., BAL, A., POPA, I., KORKA, M., BĂLTEANU, I., HURDUZEU, G., Tranziţie şi reformă, Bucureşti, Editura Economică, 2001;

2. BAL, A., Economii în tranziţie, Europa Centrală şi de Est, Ed. Oscar Print, 1997;

3. BUCHANAN, J., Reformã fãrã romantism, în suplimentul "Alternativa", din Cotidianul, 3 februarie 1995;

4. BUCHANAN, J., Post - Socialist Political Economy: selected essays, Edward Elgar, Cheltenham, U.K., 1997

5. DĂIANU, D., Transformarea ca proces real, Bucureşti, Editura IRLI, 1996.

6. DELAS, J. P., Economie contemporaine, Elipses, 2001. 7. FRIEDMAN, M., Capitalism şi libertate, Bucureşti, Editura

Enciclopedică, 1994. 8. HAYEK, F.A., Drumul către servitute, Bucureşti, Editura Humanitas,

1993. 9. IANCU, A., Tratat de economie, Bucureşti, Editura Economica, 1993. 10. IANCU, A., Bazele teoriei politicii economice, Bucureşti, Ed. All Beck,

1998.

11. POPA, I., Spiritul de afaceri la exportatorii români (I), în Jurnalul economic, anul III, nr.6-7, 2000.

12. SGARD, J., De la necessite du droit et de l'Etat dans le passage a l'economie de marche, în "Problemes economiques nr.2441", 11 oct. 1995.

13. TAŞNADI, A., DOLTU, C., Mirajul neoclasicismului, Bucureşti, Editura Economică, 2000.

14. VAUGHN, K., “Constituţia libertăţii în perspectivă evoluţionistă”, în “Drumul către servitute”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993.

15. WEBER, M., Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993.

16. *** Raportul privind dezvoltarea în lume 1996, De la plan la piata, Banca Mondiala, Oxford University Press.

Capitolul 8

CAPITALISM ŞI SOCIALISM EXISTĂ LOC PENTRU “A TREIA CALE”?

8.1. Problema economică şi proprietatea

8.2. Experienţe comparate: economia capitalistă şi economia planificată

8.3. Socialism şi planificare centralizată: între impracticabil şi imposibil

8.4. “A treia cale”

“Cine speră într-o economie socialistă raţională, va fi nevoit să-şi supună concepţiile unei revizuiri”, îşi încheia economistul austriac Ludwig von Mises devastatorul rechizitoriu1, redactat în 1920, împotriva a ceea ce avea să devină, pentru o bună parte a secolului XX, poate cel mai dureros şi umilitor experiment pe oameni din istorie – socialismul.

Establishment-ul academic de toate orientările doctrinare respinsese până la finele celui de-al doilea război mondial argumentul categoric al economistului vienez, potrivit căruia natura socialismului – proprietatea comună (de stat, publică) asupra resurselor – este incompatibilă cu controlul raţional al activităţilor productive. “Singurele probleme ale socialismului, dacă există aşa ceva, sunt de ordin politic; economic, socialismul poate funcţiona la fel de bine ca şi capitalismul”, i s-a dat replica acestuia.

Deşi argumentele teoretice vehiculate de principalele şcoli economice2 care au combătut în problema socialismului nu au fost niciodată reconciliate până la limitelele lor ultime, epistemologice, o bună parte din marii economişti ai epocii au preferat adâncirii analizei, un drum perdant în domeniul ştiinţei: au hotărât democratic clasarea subiectului.

La finele anilor ’80, dezastrul economic din “blocul răsăritean” a împins decisiv sistemul socialist, bazat pe planificarea centralizată a economiei, la dispariţie. Deopotrivă elitele intelectuale, dar şi oameni simpli începeau să ceară pe lângă libertatea ideilor şi a presei, alegeri libere, pluralism politic, drepturi cetăţeneşti democratice, şi proprietate privată şi pieţe libere. Începea să fie recunoscut, deşi nu foarte riguros, faptul că socialismul avea o problemă economică, şi încă una fundamentală: proprietatea.

8.1 Problema economică şi proprietatea

Una dintre realităţile fundamentale cu care omul se confruntă în această lume – şi care este şi problema centrală a ştiinţei economice – este raritatea resurselor3. Sfera scopurilor fiind mai extinsă decât cea a

1 Ludwig von Mises (1920). 2 “Şcoala Austriacă” şi, respectiv, economiştii “neoclasici”. 3 Raritatea în sens absolut fizic diferă de raritatea în sens economic. Omul

acţionează, folosind mijloace pentru a atinge scopuri. Scopurile mai sunt numite bunuri ultime, iar mijloacele bunuri. Economiştii disting între bunurile gratuite şi bunurile economice, numind bunuri gratuite acele lucruri care, fiind disponibile din abundenţă şi cu prisos, nu se cer a fi economisite. Dar astfel de bunuri nu fac obiectul nici unei acţiuni. Ele reprezintă condiţii generale ale bunăstării umane, părţi ale mediului natural în care trăieşte şi acţionează omul. Numai bunurile

mijloacelor, omul se vede nevoit să le economisească pe cele din urmă – adică să le aloce către cele mai urgente nevoi, pentru a nu le risipi. El se confruntă astfel cu problema economică.4

Cum această problemă economică are în centru un proces alocativ de resurse, capătă imediat sens – pentru fiecare resursă în parte – întrebarea cu privire la cine va lua decizia de alocare. În jurul acestei întrebări s-au purtat – şi încă se mai poartă – disputele legate de sistemul economic sau, cu alte cuvinte, aranjamentul instituţional cel mai propice rezolvării problemei rarităţii.

Aranjamentul instituţional şi rezolvarea problemei rarităţii

S-au dat două mari răspunsuri la această întrebare. Unul a fost cel al liberalismului clasic şi s-a centrat pe drepturile de proprietate5. Cu alte cuvinte, decizia alocativă cu privire la o anumită resursă rară îi aparţine proprietarului, cel care a dobândit-o prin una din următoarele căi: apropriere iniţială (homesteading), producţie, schimb, acte unilaterale (moşteniri, cadouri, donaţii). Virtuţile cu care liberalii creditau ordinea socială bazată pe drepturile de proprietate (deci pe decizia alocativă la nivelul proprietarului) – capitalismul – erau: sistem de stimulente adecvat (fiecare este din principiu motivat, mai motivat decât oricine altcineva, să-şi urmeze propriul interes – Adam Smith), dificultăţi informaţionale minime (fiecare îşi cunoaşte în principiu cel mai bine nevoile şi interesele şi se află în cea mai bună postură în a şi le urmări – Friedrich von Hayek) şi posibilitatea calculului economic (sau alocării raţionale a resurselor) într-o economie complexă (schimburile între proprietari privaţi dau naştere pieţelor şi sistemului de preţuri monetare care servesc calculului profiturilor şi pierderilor, deci a evaluării rentabilităţii diverselor proiecte alocative – Ludwig von Mises).

Al doilea răspuns la întrebarea “cine va lua deciziile de alocare a resurselor într-o anumită societate?” a fost cel al socialismului. De fapt, a fost vorba mai degrabă de un răspuns negativ, în sensul că

economice constituie substratul acţiunii. Numai de ele se ocupă ştiinţa economică.

4 Problema economică nu trebuie confundată cu problema tehnologică. Cunoaşterea de tip tehnologic poate doar să ne spună ce anume poate fi realizat în condiţiile stării prezente a ştiinţei la care avem acces. Ea nu răspunde, însă, întrebărilor referitoare la ce ar trebui produs, în ce cantităţi, precum şi care proces tehnologic, din multitudinea celor disponibile, ar trebui ales.

5 “Funcţia drepturilor de proprietate este tocmai aceea de a evita ciocnirile posibile pornind de la folosirea unor resurse rare, prin atribuirea unor drepturi de posesiune exclusivă.” [Hoppe (1989)]

refuza soluţia liberală. În principiu, decizia de alocare a unei resurse n-ar trebui s-o ia proprietarul (în sensul definiţiei liberale), ci societatea în ansamblu. În locul dezvoltării, implementării şi menţinerii unui sistem de drepturi de proprietate privată asupra resurselor, acestea ar trebui socializate, trecute în proprietate publică – etapa socialistă. Virtuţile unui astfel de aranjament ar fi crearea Omului Nou, pentru care munca nu va mai prezenta disutilitate şi, o dată cu aceasta, abundenţa materială şi spirituală, egalitatea şi sentimentele de fraternitate între oameni vor domni – etapa comunistă (Marx).

O problemă a soluţiei propuse de socialişti este lipsa operaţionalităţii, sau absenţa unor criterii sistematice de a decide, până la urmă, cum vor fi alocate resursele: democraţie directă participativă pentru orice decizie, oricât de mică? În general, punerea în aplicare a schemei socialiste a degenerat rapid, şi oarecum natural/firesc, în tiranie, dominaţia unui grup restrâns de decidenţi asupra celorlalţi. Şi “decizia societăţii” a devenit rapid “decizia unei caste de potentaţi”.

Alternativele logice ale problemei deciziei alocative, în cele din urmă, nu sunt decât două – ori decide proprietarul, ori nu: tertium non datur. Căci e de neconceput ca proprietarul să şi decidă, şi să nici nu decidă, asupra alocării unei anumite resurse în acelaşi timp. Rezultă de aici imposibilitatea unui “sistem mixt” – în sensul unui al treilea principiu de alocare – cu care vor să opereze proponenţii unei “a treia căi”, diferită şi de socialism, şi de liberalism/capitalism. Sistemul “economiei mixte”, sau “sociale de piaţă” nu înseamnă decât coexistenţa, la un anumit moment, a ambelor principii de alocare a resurselor (pentru resurse diferite, se înţelege): colaj “asortat” de socialism şi capitalism; sau altfel spus – intervenţionism.

Proprietatea şi o încercare de definire a celor două sisteme

Până aici am sugerat cumva că un răspuns la problemele centrale ale economiei politice precum şi la cele ale filosofiei politice – cum poate fi organizată societatea, astfel încât să fie promovată producerea avuţiei şi să fie eliminată sărăcia, şi cum poate fi structurată aceasta, astfel încât ordinea socială să fie una dreaptă6 – nu poate fi formulat fără a adopta o poziţie în ceea ce priveşte proprietatea privată.

Alături de conceptul de acţiune umană, proprietatea este o categorie fundamentală a ştiinţelor sociale. De fapt, toate conceptele care 6 Pentru o discuţie elaborată, a se vedea Hoppe (1989, 1993).

descriu ordinea socială – agresiune, contract, capitalism, socialism – pot fi definite în termenii proprietăţii: “agresiunea fiind agresiune împotriva proprietăţii, contractul o relaţie non-agresivă între posesorii de proprietăţi, socialismul o politică insituţionalizată de agresiune împotriva proprietăţii, iar capitalismul o politică instituţionalizată de recunoaştere a proprietăţii şi a contractelor” [Hoppe (1989)]. Desigur că putem formula şi definiţii mai puţin laconice ale celor două concepte de care ne vom preocupa în continuare – capitalismul şi socialismul, însă ele nu pot nesocoti accentul fundamental pus pe aranjamentul instituţional al drepturilor de proprietate.

Pentru început, vom defini atât capitalismul, cât şi socialismul, precizând trasăturile principale ale modelului teoretic pe care îl desemnează. În realitate, la fel după cum capitalismul nu a fost niciodată aplicat după carte, nici socialismul real nu a fost un socialism pur. Atât economiile “capitaliste”, cât şi cele “socialiste”, au fost “economii mixte”, însă proporţia covârşitoare în care au fost prezente trasăturile unui model sau ale celuilalt le-a determinat atât apelativul descriptiv, cât şi evoluţia structurală. În ultima parte a acestui capitol, vom trata şi problema a ceea ce reprezintă, în accepţiunea comună, o economie mixtă, însă pentru o discuţie temeinică pe marginea virtuţilor sau viciilor acestei “a treia căi” este necesară izolarea influenţelor fiecăruia din cele două tipuri de trăsături care compun respectivul mix instituţional.

Capitalismul desemnează conceptul economic asociat aranjamentului instituţional bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Prin însăşi natura sa, un astfel de sistem de organizare permite şi stimulează cooperarea socială voluntară în condiţii de diviziune a muncii, calculul economic (de rentabilitate), acumularea capitalului, îmbunătăţirile tehnologice, toate acestea într-o economie de piaţă în care producţia de masă este destinată comunităţii suverane de consumatori.7 Capitalismul se opune atât socialismului (comunismului), cât şi intervenţionismului.

“Sistemul capitalist nu a fost numit "capitalism" de către un adept al său, ci de către un individ care-l considera cel mai rău dintre toate sistemele istorice, cel mai greu blestem căzut vreodată asupra omenirii. Omul acesta era Karl Marx. Cu toate acestea, n-avem motive să respingem termenul lui Marx, deoarece el descrie limpede sursa marilor progrese sociale, făcute cu putinţă de capitalism. Aceste progrese sunt rezultatele acumulării de capital; ele se bazează pe faptul că oamenii, de regulă, nu consumă tot ce produc, ci economisesc – şi investesc – o parte din acest produs.” [Mises (2001)]

7 Greaves (1974).

Prin opoziţie cu capitalismul, socialismul reprezintă acel sistem de organizare socială întemeiat pe ideea de proprietate publică asupra mijloacelor de producţie. Conceptul denumeşte şi acea politică care are drept scop construirea unei societăţi în care toate mijloacele materiale să se afle sub controlul exclusiv al comunităţii organizate – mai precis al statului (guvernului), “aparatul social de constrângere şi represiune”. În socialism, “comunitatea organizată” determină nu numai ce, cât mai ales cum, cine, pentru cine şi pentru ce trebuie produs.8

Ca antonim pentru capitalism mai este folosit şi termenul de comunism. În terminologia lui Marx şi Engels, comunism şi socialism sunt sinonime.

Împinsă de nevoia de a explica de ce “revoluţia comunistă” din 1917 nu prea a eliminat sărăcia din rândul maselor ruseşti, nefiind în stare nici pe departe să asigure venituri nici “egale” pentru toţi, nici “după nevoi” pentru fiecare, Internaţionala Comunistă, patronată de însuşi Stalin, fabrica în 1928, la al VI-lea congres, o nouă tălmăcire a tezei marxiste. Potrivit acesteia, ar exista în evoluţia economică omenirii, între etapa capitalismului şi cea a comunismului, o a treia etapă istorică, şi anume aceea a socialismului. În socialism, nu se putea vorbi încă egalitate în privinţa porţiei alocate fiecărui individ pentru consumul propriu. Mai trebuie plătite încă salarii al căror cuantum e fixat în raport cu oportunităţile economice. Ceea ce Stalin numea socialism corespundea în general conceptului de "fază timpurie" a comunismului definit de Marx. Stalin a păstrat termenul de comunism exclusiv pentru ceea ce Marx numeşte "faza superioară" a comunismului. Socialismul, în sensul folosit de Stalin, se deplasează spre comunism, dar nu este încă în sine comunism. “Socialismul se va transforma în comunism de îndată ce creşterea de bogăţie care este de aşteptat de la aplicarea metodelor socialiste de producţie va fi ridicat standardul scăzut de viaţă al maselor ruseşti la standardul mai ridicat de care se bucură, în Rusia zilelor noastre, distinşii deţinători ai funcţiilor importante.” [Mises (1947)]

8.2 Experienţe comparate: economia capitalistă şi economia planificată

Bunul simţ metodologic ne spune că întotdeauna teoria precede istoria. Cu alte cuvinte, pentru a desluşi cum se cuvine adevărul istoric este mai întâi nevoie de o teorie corectă.

În continuare vom apela la o mică rocadă discursivă, fără a invalida în vreun fel axioma. Mai întâi, vom încerca, pe scurt, să vedem capitalismul la lucru. Imediat vom întreprinde o vizită, deloc tovărăşească, şi în lumea socialismului real – “cu atmosfera sa de invazie generală a rebutului, de

8 Idem.

penurie cronică de alimente, de surplusuri iritante în sectoare utile nimănui, de exporturi cu orice preţ sau proiecte investiţionale cu puternice accente de megalomanie, având ca rezultat un nivel de trai scăzut şi o dezvoltare de ansamblu slabă a economiei”9 – ce ne va ajuta să înţelegem ulterior adevăratele (şi nu imaginarele) păcate ale socialismului şi cauzele căderii lui. Această opţiune corespunde şi stării de fapt reale: abia după ce au văzut socialismul pe teren, intelectualii s-au întors spre teorie!

Cui îi este frică de capitalism? Scurt periplu prin America tuturor posibilităţilor

Dezvoltarea tuturor trăsăturilor instituţionale ale capitalismului - urmărirea propriului interes material în libertate, primatul valorii raţiunii, economisire şi acumulare de capital, schimb şi monedă, motivaţia profitului, liberă concurenţă şi inegalitate economică, sistem de preţuri, progres economic şi o armonie a intereselor proprii de ordin material ale tuturor indivizilor implicaţi [Reisman (1998)] - este poate cel mai bine ilustrată de istoria economică a Statelor Unite. Fireşte că economia americană nu a putut furniza pe deplin, în nici o perioadă a sa, o transpunere fidelă în practică a modelului consecvent al capitalismului de tip laissez-faire. În “state” au existat şi sclavie, şi tarife vamale prohibitive, şi subvenţionare de proiecte ineficiente, şi inflaţie produsă de manipularea discreţionară a monedei.

Totuşi, o dată cu Thomas Jefferson, George Washington şi ceilalţi “părinţi fondatori”, au intrat în vocabularul lumii proprietatea, libertatea, egalitatea de autoritate în faţa legii, precum şi – ceea ce este poate cel mai important – ideea că nu cetăţenii trebuie să se teamă de stat şi de guvern, ci acesta din urmă trebuie să se teamă de cetăţenii săi pentru ca să poate fi vorba de libertate şi justiţie.

După proclamarea independenţei în 1776, America a cunoscut un proces fără precedent de exerciţiu al proprietăţii. Pământurile din “vestul sălbatic” au fost apropriate pe scară largă, iar proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie s-a generalizat. În mod natural, diviziunea muncii a irumpt, o dată cu o economie de schimb monetară. Pionierii originari auto-suficienţi au fost înlocuiţi de fermieri producând pentru piaţă de unde îşi procurau apoi uneltele necesare creşterii productivităţii. O dată cu sporul de productivitate din agricultură, populaţia a început să se îndrepte către oraşe care au fost scoase treptat din sălbăticia ţinuturilor şi transformate în centre 9 Descriere extrem de densă a socialismului de oriunde. Topan, Vladimir-Mihai,

“Vraiştea socialistă” (recenzia cărţii Socialism, subiectivism – însemnări sub regimul ceauşist ale unui “fermier”, scrisă de Gheorghe Dragomir), în revista Ordinea proprietăţii private, nr. 1, mai 2004.

prospere de industrie şi comerţ. În “state”, creuzetul capitalismului a lucrat la capacitate maximă.

Caracterul inviolabil al drepturilor de proprietate (legitime) – premisă a acumulării sociale de avuţie – a condus la o rată ridicată a economisirii, pe baza căreia de la an la an erau create bunuri de capital suplimentare, al căror efect firesc este creşterea abilităţii de a produce şi consuma mai mult în viitor – reţeta creşterii continue a bunăstării. Libertatea a descătuşat capacităţile productive ale americanilor, trezind spiritul de inovaţie vizibil prin introducerea de produse noi şi îmbunătăţirea metodelor de producţie. Laolaltă toate acestea au dus la cel mai rapid şi susţinut ritm al progresului economic din istoria lumii.

Fireşte, unii dintre americani au început să acumuleze mai mult ca alţii avuţie şi distincţie socială, fără însă ca, simetric, cineva să sărăcească prin asta.10 Bunăstarea consumatorilor creşte o dată cu avuţia celor pe care ei îi fac bogaţi. Iar capitalismul nu este neapărat dinastic; regii variilor industrii se pot schimba continuu în urma sufragiului cotidian al consumatorilor.

Întregul proces de producţie din economia americană a fost ghidat de nimeni altul decât aşa numitul “dollar-chasing American”, întreprinzătorul motivat de profitul personal şi ajutat de sistemul preţurilor să aleagă cele mai eficiente alternative de afaceri, într-o piaţă puternic concurenţială. Iar “cine susţine teza potrivit căreia competiţia economică reprezintă supravieţuirea celui mai adaptat în sensul exprimat de legea junglei, dovedeşte cea mai crasă lipsă de cunoaştere a ştiinţei economice” [Reisman (1998)].

“Istoria economică a Americii, poate fi înţeleasă pe baza unui singur principiu fundamental: oamenii au fost liberi şi au folosit libertatea lor pentru a beneficia ei înşişi – fie ei angajaţi, producători sau consumatori [...] Cineva ar putea întreba cum a ajuns economia Statelor Unite de la starea din care a pornit la ceea ce înseamnă acum. [...] Ceea ce s-a realizat în SUA a fost rezultatul cumulat, agregat, a zeci de milioane de oameni, generaţie după generaţie, fiecare urmărindu-şi propriul său interes, într-un proces în care, în mod necesar, fiecare a ajutat pe alţii să-şi împlinească propriile interese. Şi ceea ce a făcut toate acestea posibile a fost libertatea individuală11” [Reisman (1998)]

10 Teorema fundamentală a schimbului, expusă şi aplicată consecvent de

reprezentanţii “Şcolii Austriece” de economie, începând cu Carl Menger, şi care se regăseşte încă din scrierile lui Aristotel, spune că atunci când schimbul este voluntar, cel puţin ex ante ambele părţi implicate câştigă, ba chiar şi terţii.

11 Libertatea individuală este o bună premisă pentru bunăstarea materială, însă doar în măsura în care aceasta din urmă este dezirabilă. De pildă, călugării de la Athos ori sihaştrii munţilor sunt infinit mai liberi decât semenii lor mai puţin

Deşi SUA au supravieţuit “războiului rece”, îngropându-şi superputerea geamănă în primul rând prin vigoarea economică caracteristică, avocaţii capitalismului consecvent nu pot să nu remarce faptul că licărul american şi-a mai pierdut din magnetism. Din vremea Marii Crize şi a New Dealului, întreprinzătorul-capitalist american a început să îşi împartă tot mai mult vocaţia de motor al economiei cu un guvern văzut, culmea!, ca remediu pentru fenomene economice nefaste de a căror producere nu era tocmai străin.

În prezent, lumea globală contemporană a adus statele lumii în postura de competitori în materie de aranjamente instituţionale. Capitalul “nu are nici mamă nici tată”; el migrează acolo unde mediul economic este mai prietenos.

La fel ca oriunde altundeva, şi în SUA mişcările capitalurilor reprezintă barometrul fidel al mutaţiilor relative suferite de aranjamentul instituţional. Costurile de oportunitate ale deţinătorilor marilor afaceri sunt sensibile la manifestări profund anti-economice precum taxe şi impozite adesea aberante, discriminare pozitivă, procesomanie înfloritoare, cote de minorităţi, norme ecologice exagerate, vizibile chiar şi într-o economie relativ capitalistă şi liberală precum cea americană. Împovărate de taxe şi reglementări “pe teren propriu”, deşi nu la fel de mult ca în statele Europei sau Japonia, capitalurile au început să se îndrepte spre alte zări. O destinaţie la modă: zonele economice speciale din China, extinse la multe din marile oraşe. În urma unei astfel de mişcări, colecta bugetară a SUA se subţiază – nu fără consecinţe importante macroeconomice – spre oprobiul politicienilor americani care văd peste tot practici externe neloiale, nu şi propriile alegeri neinspirate.

În orice caz, capitalismul american reprezintă, cel puţin în spiritul originar, “calea”. Mai mult, buna cumpănire a comportamentului poate prea activist – pentru gusturile americanului, consumator tradiţional de libertate economică – al statului, îi va consolida acestuia caracterul de exemplu de manual.

Simptomele socialismului. Acasă în Maica Rusie

Lenin a fost prea nerăbdător pentru a fi un marxist ortodox, unul care să susţină că instaurarea socialismului rezultă din “materialismul istoriei”, potrivit căruia “producţia capitalistă îşi zămisleşte propria sa

dedicaţi lui Dumnezeu, trăitori în mijlocul comunităţilor laice, dar pentru aceştia desăvârşirea duhovnicească a luat locul satisfacţiilor trupeşti în ierarhia valorilor, bunăstarea dezgolindu-se de uzul ei material. Pentru ei, traiul auster este o opţiune.

negaţie”. Rusia ţaristă era o ţară semiindustrializată, cu o burghezie slabă şi un proletariat puţin numeros, în care condiţiile “obiective” pentru revoluţie erau departe de a fi coapte. De vreme ce “conştiinţa proletară” nu era creată încă, “lupta de avangardă” purtată de o elită revoluţionară ar trebui să fie cea care îi va da impulsul12, susţinea Lenin. “Erezia” lui Lenin avea să funcţioneze şi ca o justificare a opţiunii lui pentru violenţă, revoluţie şi război civil – calea “schimbării revoluţionare” – distinctă faţă de abordarea “socialiştilor” sau “social-democraţilor”, care doreau să atingă aceleaşi ţeluri (socialiste) folosind însă calea “parlamentar-democratică”.

În istoria economică modernă13, Lenin a fost cel care s-a apropiat cel mai mult de socializarea totală după preluarea puterii în 1917, însă avea să se recunoască repede înfrânt de dezastrul economic general pe care îl provocase. În vremea războiului civil (1917-1921), bolşevicii lui Lenin au adoptat aşa numitul “comunism de război” menit să asigure aprovizionarea oraşelor şi a Armatei Roşii cu arme şi alimente în condiţiile în care toate mecanismele economice normale fuseseră distruse de conflict.

“Principalele prevederi ale comunismului de război pot fi sintetizate astfel: 1. Naţionalizarea mijloacelor de producţie şi de transport; 2. Lichidarea comerţului privat, prin naţionalizarea schimburilor cu

amănuntul şi a celor en gros şi înlocuirea lor cu un sistem de desfacere controlat de stat;

3. Desfiinţarea banilor ca unitate de schimb şi contabilă, în favoarea barter-ului reglementat de stat;

4. Administrarea economiei pe baza unui plan unic; 5. Introducerea muncii obligatorii pentru toţi cetăţenii adulţi de sex

masculin apţi de muncă şi, după nevoie, pentru femei şi copii.”14

Comunismul acesta nu prea aducea cu viziunea edenică lui Marx, termenul fiind adoptat mai mult pentru moral. La capitolul socializare a mijloacelor de producţie, însă, stătea “bine”. Deşi a servit câştigării războiului civil, el avea să nenorocească ţara. Exasperaţi de aranjament, ţăranii au refuzat să mai coopereze în a furniza alimente. Guvernul le lua cu forţa mai mult decât se putea omeneşte oferi. Au rezultat penurie,

12 Johnson, Paul, O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004. 13 Civilizaţiile Inca şi Maya s-au prăbuşit sub loviturile doar ale unei “mâini” de

conquistadori. Explicaţia: disoluţia celor două civilizaţii a survenit, deloc întâmplător, pe fondul unui socialism practicat în cel mai dur mod cu putinţă. Asta cu mult înainte ca Lenin să încerce să se joace, după aceleaşi principii, cu câteva zeci de milioane de ruşi!

14 Pipes, Richard, Scurtă istorie a Revoluţiei Ruse, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.

agravată şi de vremea potrivnică, şi de convalescenţa post-război, foamete, canibalism, depopularea oraşelor şi exodul disperat înspre sate în căutare de surse de hrană. Posibilitatea de a schimba bunuri industriale contra hrană în condiţii de diviziune a muncii s-a ruinat, iar nivelul de trai pentru populaţia urbană rămasă în târguri a ajuns de nesuportat. Grevele muncitoreşti şi rebeliunile ţăranilor au împânzit Rusia. Socializarea aproape completă pusă în practică pentru întâia oară în Rusia, imediat după sfârşitul primului război mondial, a costat, în sensul literal al expresiei, milioane de vieţi.

“Declicul” în mintea lui Lenin s-a produs în februarie 1921, o dată cu revolta marinarilor din Kronstadt, altădată suporteri înveteraţi ai revoluţiei. Deşi înăbuşită de Armata Roşie, revolta aliaţilor de odinioară l-a făcut pe Lenin să renunţe la comunismul de război şi să adopte “Noua Politică Economică” (NPE).

NPE a reintrodus elemente ale proprietăţii private şi moneda care anterior se prăbuşise într-o hiperinflaţie orchestrată de bolşevici tocmai pentru a o discredita. Scopul reformei era de a atenua aceste efecte dezastruoase până la niveluri care să se dovedească tolerabile. Ţăranii urmau să cedeze statului doar o cantitate determinată din surplusul agricol, restul putând fi păstrat pentru a fi folosit fie ca mijloace de producţie, fie pentru schimb contra altor bunuri de consum. NPE a atins şi industriile mici, în timp ce marea industrie – cărbune, fier, electricitate –, băncile şi instituţiile financiare rămâneau sub control statal. Relativ liberalizată, producţia agricolă a început să crească mai repede decât industria – neconcurenţială, sindicalizată şi prea puţin productivă –, ceea ce a condus la unele reaşezări de preţuri între cele două sectoare, fapt interpretat, în mod dogmatic, de către Partidul Comunist drept semne ale “exploatării proletariatului de către elemente capitaliste” (speculă).

Totuşi, până în 1928, producţia agricolă şi industrială a ajuns la nivelul de dinainte de război. Însă după acest an, lui Stalin a început să i se pară că ţăranii nu făceau suficient pentru a “subvenţiona” industrializarea ţării, iar oamenii trădau apucături capitaliste, neconforme cu preceptele Partidului. Industrializarea era o obsesie încă din vremea lui Lenin15 care “a plecat în eternitate visând la electricitate”. Pentru urmaşul său, Stalin, nu putea exista o industrializare comparabilă cu cea din lumea occidentală atât timp cât muncitorii din centrele urbane nu aveau alimente îndeajuns şi nici nu exista disponibil pentru exporturile de produse agricole, în schimbul cărora se putea procura valuta necesară importurilor de bunuri de capital.

15 “Comunismul este puterea sovietelor plus electrificarea întregii ţări” a fost

revelaţia ultimă a lui Lenin.

Piaţa era prea lentă pentru gusturile lui. Contrar testamentului lui Lenin care ar fi spus că “NPE este ceva real şi de durată”, Stalin s-a răsucit cu 180 de grade: a introdus planificarea centrală deplină, a re-naţionalizat întreaga economie, a pus la punct o politică de industrializare rapidă, toate pe fondul unei colectivizări sălbatice.

Ceea ce a urmat în Uniunea Sovietică se cam ştie. Din 1928, planurile cincinale (cu o tentativă sporadică de a construi planurile pe şapte ani) au început să lucreze în direcţia edificării accelerate a unei baze industriale gigant. Totul era însă clădit pe fundaţia unei economii nedezvoltate, fără a aştepta capitalul să se acumuleze prin economisire internă şi investire, fără a păstra o proporţionare corectă între ramurile industriei uşoare şi cele grele, şi fără aport investiţional extern. Pentru fiecare întreprindere, ministerele responsabile cu planificarea stabileau mix-ul de input-uri necesare (muncă, materii prime), un calendar pentru realizarea producţiei, toate preţurile cu ridicata, precum şi majoritatea celor cu amănuntul. Practic, piaţa nu mai făcea nimic.

Industria s-a concentrat prioritar după 1928 pe producţia bunurilor de capital ca vector al industrializării, prin dezvoltarea industriilor metalurgică, constructoare de maşini sau chimică. Partidul Comunist a mizat pe gigantism în industrie mai degrabă din motive de imagine. Niciodată nu a fost furnizată o explicaţie coerentă a sacrificării micii industrii sau a celei a bunurilor de consum. După moartea lui Stalin în 1953, Hruşciov, în cadrul politicii sale de de-stalinizare a mutat accentul pe bunurile de tip B16, alertat de penuria din galantare.

În “acte”, URSS s-a industrializat la ritmuri ameţitoare chiar pentru lumea capitalistă. Creşterea s-a mai domolit după anii ’60, însă stagnarea din perioada Brejnev era privită ca fiind ceva normal pentru o “economie industrială matură”. Atunci când stagnarea a mai zăbovit şi spre perioada deceniilor opt şi nouă, problema a început să nu mai fie luată aşa în uşor. Ceea ce nu era bine înţeles în lumea sovietică, ba chiar şi în acea parte a lumii capitaliste care privea cu admiraţie la modelul sovietic de dezvoltare, era că nu mărimea PIB-ului (lăsând la o parte raportările mincinoase) spune esenţialul despre gradul de dezvoltare al unei ţări. Logica simplă ne spune că nu cantitatea, ci proporţia corectă dintre bunurile de consum şi cele de capital de toate ordinele este măsura pentru bunăstarea societăţii. Rezultate similare ale politicii de socializare, în grade diferite de intensitate, au fost resimţite în toate ţările est-europene

16 În terminologia sovietică, bunurile de capital (mijloacele de producţie) erau

denumite bunuri de tip A, iar cele de consum, bunuri de tip B.

după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. România a reprodus poate cel mai bine calea stalinistă, revenind la dezvoltarea obsesivă a industriei grele chiar şi după ce Hruşciov dăduse, în epocă, tonul unei inversiuni de trend.

Haosul economic din interiorul ţărilor socialiste a fost reprodus şi de Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), o pseudo-organizaţie de integrare economică a acestora. Înfiinţat în 1949 şi reactivat în 1955 de către Hruşciov cu scopul introducerii diviziunii şi specializării economice între ţările socialiste, acesta s-a dorit a fi înainte de toate o funcţie a puterii economice, politice şi militare sovietice. Integrarea economică în cadrul CAER nu avea însă nici o şansă să semene cu proiectul integraţionist european cu care a fost contemporan – CEE – tocmai pentru că parodia barbar ideea de liber schimb în condiţii de diviziune internaţională a muncii.

În spiritul ideologiei dominante, Kremlinul planifica să transforme CAER-ul într-un organism economic supranaţional, în cadrul căruia “nordul” mai dezvoltat (URSS, Cehoslovacia etc.) urma să producă bunuri industriale, iar “sudul” mai puţin dezvoltat (România, Bulgaria etc.) să furnizeze materii prime şi agricole. Pe lângă faptul că planificarea specializării respecta extrem de grosier şi foarte rigid dotările factoriale ale ţărilor vizate, aceasta s-a lovit de orgoliile naţionale ale statelor membre – Bucureştiul a ripostat sistematic la aceste planuri. Nimeni nu erau dispus să îşi sacrifice industrializarea şi dezvoltarea economică, ci dorea dezvoltarea relaţiilor economice pe bază de egalitate şi avantaj reciproc. Fricţiunile politice şi invocarea repetată de către statele membre a principiului suveranităţii egale (mai ales faţă de pretenţiile Moscovei), în virtutea căreia puteau să nu participe la anumite aranjamente din cadrul organizaţiei, au făcut ca avantajele economice ale cooperării în cadrul CAER să fie, în cele din urmă, derizorii.

Cum trebuie citită istoria

Prăbuşirea imperiului sovietic a pus capăt “războiului rece”. A fost pentru prima dată în istorie când a avut loc o ciocnire la nivel de sisteme, însă, mai mult decât una militară auto-reprimată, una paradigmatică. Din simpla alăturare a celor două experienţe am putut observa diferenţele. Mai trebuie înţeleasă cum se cuvine doar natura acestor diferenţe.

De ce este necesară o înţelegere corectă teoretic a cauzelor comportamentului diferit al celor două sisteme? Pentru simplul motiv că doar observaţia istorică ne poate lăsa cu o mare nelămurire în condiţiile în care şi “capitalismul real”, şi “socialismul real” au permis elementelor specifice celor două mari modele teoretice să coexiste.

Astfel, Statele Unite ale Americii au prosperat şi continuă să o facă în condiţiile în care se simte influenţa, în politicile administraţiei, deopotrivă a unui puternic lobby liberal – individual liberty, limited

government, free markets –, dar şi, spre exemplu, a unuia favorabil protecţionismului (politică profund anti-capitalistă prin aceea că limitează dreptul indivizilor de a se angaja în acte voluntare de schimb cu semenii). Pe de altă parte, URSS şi sateliţii săi au experimentat grave probleme economice, deşi au fost practicate unele excepţii de la consecvenţa socialistă, unele voite, altele nu: a existat o piaţă (neagră), iar proprietatea privată a fost tolerată pe alocuri sub forma de mici întreprinderi private.

Fără un test al coerenţei principiale în cazul celor două mari modele socio-economice, este imposibil de înţeles exact ce anume a stat la baza succesului, respectiv, a eşecului practic al respectivelor societăţi. Altfel, s-ar putea înţelege că fie capitalismul real a mers mai bine pentru că a fost asezonat cu practici socialiste “soft”, fie socialismul a eşuat tocmai din cauza grefelor capitaliste! Simţul comun ne poate sugera un răspuns, însă doar acesta nu ar putea fi unul mulţumitor.

8.3 Socialism şi planificare centralizată: între impracticabil şi imposibil

În cele ce urmează, vom încerca să demontăm o teză care a făcut carieră chiar şi în medii înzestrate intelectual: “oamenii au stricat socialismul”. Nu doar că a fost exact pe dos, dar socialismul, prin chiar premisele sale, era condamnat să producă deranj până şi într-o “lume a îngerilor”. Nu doar că nici cel mai luminat despot nu ar fi putut să răspundă cu sens la întrebările ce, cum, cât şi pentru cine să se producă?, fie şi cu abonament la omniscienţă. Nici îngerii, nici Omul Nou nu puteau rezolva în socialism vechea “problemă economică”.

În lucrarea sa, Capitalism, Socialism, and Democracy, Joseph Schumpeter susţinea o teză cel puţin stranie: “în timp ce socialismul a dat mai bine pe hârtie [teoretic, adică – n.n.], capitalismul s-a dovedit superior acestuia în practică”. Cu alte cuvinte, socialismul a părut mai bun în privinţa a ceea ce s-ar putea crede şi spune despre el, dar, din motive pe care nu le-am putea înţelege conceptual sau exprima verbal, capitalismul s-a dovedit a fi mai bun în lumea reală! Schumpeter nu făcea decât să folosească “fraudulos” conceptul de teorie. O teorie, în sensul unui enunţ absolut indisputabil şi universal valabil – pentru a fi teorie – trebuie să vorbească despre lumea reală şi să aibă consistenţă logică. Atât timp cât nu îndeplineşte aceste cerinţe, nu mai este teorie, ci o aserţiune inofensivă. Realitatea există şi poate fi cunoscută teoretic, iar nu invalidată teoretic, ceea ce este complet absurd. Socialismul era prost gândit în primul rând teoretic.

Pretenţiile şi limitele socialismului

Cu mult timp înainte ca disputa “capitalism versus socialism” să fie adusă în domeniul ştiinţei economice, deopotrivă liberalii şi socialiştii căzuseră de acord asupra unui lucru: sistemul socialist suferea de problema “stimulentelor adverse”. Spre exemplu, dacă în socialism fiecare individ ar urma să primească “un venit egal” sau, în varianta comunistă, fiecare ar trebui să producă “după posibilităţi”, dar să primească “după nevoi”, se punea întrebarea: “în socialism, cine va mai duce gunoiul?” Cu alte cuvinte, care va fi motivaţia de a face treburile “murdare” şi, mai mult decât atât, de a le face bine? Sau, altfel spus, care va fi motivaţia de a munci cu sârguinţă şi de a fi productiv în orice slujbă? [Rothbard (1991)]

După cum aminteam în introducerea discuţiei noastre, răspunsul tradiţional al socialiştilor era acela că societatea va transforma natura umană de aşa o manieră încât o va curăţi de egoism şi o va remodela, dând astfel naştere Omului Nou Socialist. Acesta va fi complet lipsit de scopuri pur personale; singura lui dorinţă va fi aceea de a munci cu zel şi sârg pentru îndeplinirea scopurilor şi respectarea ordinelor statului socialist. “Radicalii” istoriei gândirii socialiste, precum Lenin, Mao ori Che Guevarra au căutat cu înverşunare să înlocuiască stimulentele de ordin material cu cele aşa-numit “morale”. Însă, cu toţii s-au convins relativ repede că metodele voluntare cu greu l-ar putea produce pe Omul Nou, ba mai târziu, chiar şi că cele mai dure şi sângeroase metode nu vor putea crea un astfel de robot viu.17

“Nou” sau “vechi”, motivat sau nu, omul socialist era însă victima unui şi mai mare neajuns. Mises, marele economist cu ale cărui cuvinte am deschis această parte a lucrării, avea să treacă în plan secund problema stimulentelor. El avea alte întrebări a le pune socialiştilor:

În regulă, să presupunem că socialiştii sunt în stare să creeze o armată puternică de cetăţeni înnebuniţi să facă pe placul stăpânilor lor, “planificatorii socialişti”. Exact, însă, ce anume îi vor spune aceşti planificatori “armatei” lor să facă? De unde vor şti aceştia ce bunuri să le ordone sclavilor lor zeloşi să producă, pe care stadiu al activităţii de producţie anume, cât de mult din fiecare produs pe fiecare dintre aceste stadii, ce tehnici şi materii prime să utilizeze în activitatea de producţie şi cât de mult din fiecare, precum şi unde anume să amplaseze toate aceste capacităţi de producţie? Cum vor putea şti aceşti planificatori care le sunt costurile sau care proces de producţie este sau nu este eficient? [Rothbard (1991)]

17 “...it is a testament to the spirit of freedom that cannot be extinguished in the human breast that the socialists continued to fail dismally, despite decades of systemic terror.” [Rothbard (1991)]

Consecinţele socio-economice ale unei politici de

“socializare a mijloacelor de producţie”18

Efecte “economice": Scăderea relativă a ratei investiţiilor, a ratei formării capitalului.

Economisirea/ investirea sunt demotivate prin raportare la consum, de vreme ce “socializarea” îi favorizează pe cei care nu folosesc/ nu produc/ nu contracteazămijloacele de producţie, crescând corespunzător costurile relative pentru cei care fac acest lucru. De aici rezultă automat un efect de sărăcire relativă şi o scădere a standardului de viaţă în viitor. În mod absolut natural, îşi fac apariţia, ca “supape”, economia subterană şi pieţele negre.

Folosirea risipitoare a factorilor de producţie, adică o folosire care, în cel mai bun caz, va satisface nevoi secundare iar, în cel mai rău, nu va satisface nici un fel de nevoi, ci doar va mări costurile. Asta deoarece “socializarea” restricţionează capacitatea de reorganizare şi redirecţionare a întregii structuri productive a societăţii, ca reacţii absolut naturale la schimbările neîncetate care survin în structura cererii consumatorilor, în reţetele tehnologicesau în datele mediului. Din nou, rezultă sărăcie.

Supra-utilizarea factorilor de producţie daţi. Un proprietar privat îşi propune maximizarea valorii produselor sale plus cea a resurselor folosite pentru producerea lor, fiind proprietar şi al unora şi al celorlalte. El va fi înclinatsă înceteze producţia în momentul în care valoarea produsului marginal va fimai mică decât deprecierea capitalului. Un administrator al cărui venit edependent de cantitatea de produse va fi tentat să depăşească planul, peseama scăderii valorii capitalului. Rezultă o sărăcire relativă a societăţii.

Efecte asupra structurii tipurilor de personalitate în cadrul

societăţii (criza mentalităţilor): Atrofierea capacităţilor productive. “Capacitatea de a percepe şi de a

anticipa situaţiile în care bunurile sunt rare, de a exploata oportunităţileproductive, de a fi conştient de posibilităţile tehnologice, de a anticipamodificările în structura cererii, de a dezvolta strategii de marketing şi de a detecta şansa unor schimburi reciproc avantajoase, pe scurt, capacitatea de amunci, de a iniţia activităţi productive şi de a reacţiona la nevoile altor oameni,se va diminua, dacă nu va dispărea întru totul.” [Hoppe (1989)]

Cultivarea, în contrapondere, a talentelor politice şi bătălia pentru privilegiile redistribuţiei. “Este din ce în ce mai important să ai abilităţile specificeunui politician, adică ale unei persoane care reuşeşte să obţină sprijin publicpentru poziţia sa prin persuasiune, demagogie şi intrigă, prin promisiuni, mită şiameninţări. În funcţie de intensitatea dorinţei de a obţine venituri mai mari,oamenii vor trebui să petreacă mai puţin timp pentru a-şi dezvolta abilităţile productive şi mai mult timp pentru a-şi cultiva talentele politice.” [Hoppe (1989)]

18 Pe larg, a se consulta Hoppe (1989)

Argumentul imposibilităţii calculului economic în socialism

În paralel cu lupta contra naturii umane, socialiştii s-au crezut relevanţi şi economic. Primii doctrinari ai socialismului au descris societatea lor ideală ca pe ceva în genul unei “comunităţi de mici dimensiuni, auto-suficientă şi egalitară”. Ulterior, economiştii clasici au argumentat că a trăi în autarhie nu este tocmai productiv, avertizându-i pe socialişti că proiectele lor ar tinde să devină nici mai mult, nici mai puţin, decât nişte insule mizere, stinghere într-un ocean capitalist, o perspectivă, trebuie să recunoaştem, deloc cuceritoare. Intelectualii socialişti şi-au însuşit critica, dar au produs imediat o nouă idee. Au început să pretindă că planificarea centrală, trăsătura distinctivă a socialismului, ar fi cumva mai productivă decât “anarhia pieţei”19: de acord, n-ar avea nici un sens socialismul practicat în oaze izolate; ceea ce este într-adevăr necesar ar fi o planificare mondială sau o planificare la o scară pe cât se poate mai extinsă! Acesta era stadiul ştiinţific al dezbaterii socialiste la finele primului război mondial, atunci când avea să fie ridicată problema calculului.

În 1920, Ludwig von Mises demonstra în remarcabilul său articol intitulat “Calculul economic în societatea socialistă” că, dată fiind complexitatea economiei, planificarea centralizată pur şi simplu nu are cum să facă producţia în societate mai eficientă decât o face diviziunea muncii într-o economie de piaţă. Asta pentru că în socialism nu putea fi vorba de o alocare raţională a resurselor.

Alocarea unei unităţi dintr-o resursă este raţională atunci când respectiva unitate este utilizată într-un proiect (de investiţii) care e mai important decât oricare alt proiect în care aceasta ar mai fi putut fi folosită (resursele au utilizări alternative). Prin urmare, raţionalitatea sau non-raţionalitatea utilizării unei resurse poate fi decisă pe baza unei comparaţii între destinaţiile alternative ale acelei resurse. Întrebarea crucială devenea următoarea: Care sunt, atunci, termenii omogeni cu ajutorul cărora pot fi comparate alternativele investiţionale (altfel spus, care sunt criteriile obiective de alocare)? Mises a punctat faptul că o economie de piaţă ar putea utiliza “criteriul profit”. Astfel, pentru toate investiţiile posibile, întreprinzătorii pot estima atât veniturile din vânzări, cât şi costurile, în termeni de preţuri monetare. Apoi ei ar putea compara rapoartele care rezultă din aceste estimări şi alege proiectele cele mai profitabile, adică cel mai intens dezirabile social (pentru că profiturile există doar

19 Şi întreprinzătorii privaţi planifică! După cum vom vedea, culmea este că numai

întreprinzătorii privaţi pot să planifice cu sens, deşi sunt supuşi, ca orice oameni – inclusiv planificatorul central –, greşelii.

acolo unde satisfacerea cererii este relativ asigurată). Fireşte că întreprinzătorii nu sunt obligaţi în vreun fel să ia în calcul criteriul profit; important este că ei au posibilitatea să se uite la acest criteriu, în lumina căruia toate alternativele investiţionale într-o economie de piaţă sunt efectiv comparabile. Într-o economie socialistă, calculul monetar iese complet din discuţie. Asta pentru că preţurile monetare apar numai prin relaţii de schimb, iar acestea presupun existenţa a cel puţin doi proprietari. Însă, în socialism există – prin definiţie – un singur proprietar de resurse (comunitatea/statul), prin urmare nu pot apărea preţuri pentru factorii de producţie (preţuri “corecte”, de piaţă, care să reflecte percepţia oamenilor asupra rarităţii resurselor20). De aici rezultă că este imposibil în socialism să calculezi o rată a profitului pentru fiecare proiect investiţional posibil şi să compari profitabilitatea diferitelor alternative investiţionale21. Agenţia centrală de planificare este lipsită de orice fărâmă de raţionalitate economică. Ea se confruntă, complet dezarmată, cu o grămadă de resurse eterogene, fără a putea compara utilizările alternative conceptibile ale acestor resurse în termenii unei unităţi comune.22

În concluzie, Ludwig von Mises explica raţiunile pentru care un sistem socialist (adică bazat pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie) nu poate menţine pe termen lung o economie complexă modernă în stare de funcţionare, ci se soldează, în cele din urmă, cu un consum însemnat de capital care împinge economia înapoi spre stadiile rudimentare.

Argumentul avansat de economistul austriac ar putea fi rezumat astfel: în absenţa proprietăţii private asupra factorilor de producţie lipseşte piaţa factorilor de producţie (schimburi voluntare între proprietari la preţuri negociate); o dată cu pieţele acestor tipuri de bunuri dispar (sau nu pot apărea) preţuri ale factorilor de producţie; absenţa acestor preţuri face cu neputinţă calculul costurilor (în termeni monetari) şi, prin urmare, şi al profiturilor. De aici şi iraţionalitatea oricărei decizii investiţionale într-un astfel de regim.

20 Decretele statului (care stabilesc preţul energiei, de pildă) nu sunt preţuri

veritabile, ci reprezintă valori arbitrare necorelate cu raritatea factorilor. De aici, rezultă fie penurie, fie exces inutil de anumite bunuri, adică o alocare greşită a resurselor. Pentru o discuţie succintă, vezi şi cap. XIV din Machlup (1938).

21 În socialism e imposibil de ales între diferite soluţii tehnologice alternative disponibile pentru producerea unui output oarecare. Testul ultim al oricărei reţete tehnologice nu e dat de outputul fizic pe care îl permite, ci de eficienţa relativă exprimată în termeni monetari. Vezi şi cap. I din Mises, Ludwig von, Bureaucracy, Center for Future Education, Cedar Falls, Iowa, 1962.

22 Hülsmann, Jörg Guido, “Mises and His School”, disponibil la www.mises.org.

Şcolile economice şi dezbaterea “calculului”23

Argumentul misesian al “imposibilităţii calculului” avea să fie apreciat în anii’30 ca o simplă contribuţie teoretică (între altele), valoroasă, dar, în nici un caz,ultimul cuvânt în dezbaterea privind viabilitatea economică a socialismului – astfel, Mises n-a făcut altceva decât să ridice o problemă la care, într-adevăr, socialiştii nu se gândiseră! Dar, susţineau economiştii vremii, în ciuda insight-ului meritoriu, soluţia misesiană era invalidată de contribuţiile lui Vifredo Pareto şi ale discipolului său, Enrico Barone, adepţi ai tezei potrivit căreia, de vreme ce şi în socialism puteau fi găsite la fel de bine ca şi în capitalism ecuaţiile ofertei, cererii şi preţurilor, alocarearesurselor putea fi calculată relativ precis.

În acelaşi timp, doi dintre discipolii lui Mises – Friedrich von Hayek şi Lionel Robbins – au diluat şi ei argumentul profesorului lor, susţinând că în vreme ceproblema calculului se poate rezolva teoretic, în practică ar fi mult prea dificil atât din cauza numărului imens de ecuaţii simultane care ar trebui procesate de către agenţiade planificare, cât şi a lipsei informaţiilor asupra preţurilor în socialism. Pentru cei doieconomişti, calculul şi implicit socialismul nu mai erau imposibile, cât doar impracticabile.

Ulterior şi problema impracticabilităţii avea să fie “depăşită”. EconomiştiiOskar Lange, Abba Lerner şi Fred M. Taylor aveau să arate că lăsând la o parteatavismele teoretice ale socialismului (o economie fără bani şi preţuri sau în care fixarea preţurilor se face în conformitate cu teoria valorii-muncă!), Comitetul de planificare socialistă ar putea rezolva liniştit problema ecuaţiilor cu vechea metodăutilizată de întreprinzătorii capitalişti atunci când caută cele mai bune preţuri – trial and error.24

În consecinţă, de vreme ce preferinţele consumatorilor şi reţetele tehnologicesunt date şi cunoscute (!?), valoarea mijloacelor de producţie poate fi determinatăexact – cu ajutorul respectivelor ecuaţii – prin metoda imputaţiei (!?) asupra preţurilor bunurilor de consum – găsite prin încercare-eroare. Astfel, Comitetul de planificare ar putea să decidă imediat alocarea resurselor astfel încât să se asigure optimul de bunăstare. Mai rămâneau doar probleme minore legate de eficienţa rezolvăriiecuaţiilor25, sau de opţiunile politice, dar “teoretic” socialismul se putea mişca din loc.

Ştiinţa economică actuală are, însă, multe chestiuni de reconciliat în interiorulei, mare parte dintre ele relevante pentru problema socialismului. Una dintre acesteaşi, totodată, unul dintre marile puncte de divergenţă între “Şcoala Austriacă”, al cărui“decan” a fost Mises, şi ceea ce îndeobşte este grupat sub numele de “economiştii

23 Discuţii ample despre “calcul”, vezi primele expuneri sistematice ale lui Mises

(1920, 1922, 1949), dar şi rafinarea argumentului misesian în Machlup (1938), Rothbard (1962, 1991), Joseph Salerno (“Mises and Hayek Dehomogenized”, The Review of Austrian Economics, vol. 6, nr. 2, 1993, p. 113-146), precum şi Hans Hermann Hoppe, Jorg Guido Hülsmann etc.

24 Dacă preţul fixat pentru un bun ar fi prea mic faţă de nivelul ce s-ar putea obţine prin jocul liber al cererii şi ofertei, atunci s-ar produce penurie şi planificatorii ar urca preţul până s-ar echilibra piaţa. Dacă ar fi prea mare, atunci ar rămâne bunuri neachiziţionate şi preţul ar trebui coborât.

25 Către finalul vieţii sale, Lange avea să-şi găsească liniştea sufletească o dată cu identificarea aliatului magic în greaua întreprindere de rezolvare a ecuaţiilor: computerul. Un instrument mai bun la găsit preţuri decât piaţa însăşi!

neoclasici” ar fi că ultimii rezolvă toate problemele economice (la fel cum a rezolvat şi Lange alocarea resurselor în socialism) într-o lume a echilibrului – caracterizată prin informaţie perfectă (“simetrică”), perfecta divizibilitate a factorilor de producţie,nonspecificitate a factorilor de producţie etc.

Numai enumerarea acestor condiţii este suficientă pentru a-l suspecta pe Lange şi pe colegii lui de dezbatere de faptul că studierea problemelor alocăriisocialiste în echilibru, are tangenţă discutabilă cu lumea reală26. “Echilibrul” este doar o ficţiune matematică, o lume în care toate problemele sunt dinainte rezolvate. Într-o astfel de lume se poate, într-adevăr, practica modelarea matematică, însă utilitatea unei atare întreprinderi este îndoielnică.

De ce a supravieţuit socialismul şi ce nu înseamnă reformă

Totuşi, se poate spune un lucru care aparent ar distruge toată argumentaţia noastră teoretică de până acum. Cum poate să fie socialismul imposibil, când de fapt el a reuşit să reziste mai bine de şapte decenii, ba chiar cu “scoruri” bune la unii indicatori?

Începem cu a doua jumătate de întrebare: nu numărul de “strunguri” aduce fericirea, ci anume cât dintre ele sunt utile economic! Apoi, raportările socialiştilor sovietici, întocmai ca şi cele ale prim-secretarilor de judeţ de pe la noi sufereau de un oarece “entuziasm”! Pe de altă parte, da, socialismul/comunismul “a funcţionat”, dar tocmai pentru că nu a fost aplicat consecvent! Când în Rusia anilor 1917-1921, Lenin a încercat ceva apropiat de socializarea deplină, ţara ajunsese o ruină, iar reforma a fost o chestiune de supravieţuire. Nici Uniunea Sovietică, nici sateliţii est-europeni nu s-au “bucurat” în vreun moment de timp de un socialism deplin. Situaţia reală din teren nu infirmă nicidecum teoria; din fericire (pentru socialism!) tocmai faptul că s-a ţinut departe de modelul dogmatic – bazat pe socializare deplină într-o lume în care capitalismul ar fi dispărut fără urmă – a ajutat socialismul real să răzbească!

O dată, privatizarea moderată a micilor ferme, a meseriilor şi a micilor afaceri a trebuit să fie permisă la un moment dat în lagărul socialist, dar nu peste tot (Polonia, Iugoslavia) pentru a preveni prăbuşiri economice complete.

Apoi, a existat, “tolerată”(!?), o reţea vastă de pieţe negre. Se practica, totodată, pe scară relativ largă, sustragerea de la controlul autorităţilor în schimbul deja nemuritoarei mite, un lucru bun în acele împrejurări. Alimentele sau valutele figurau printre cele mai tranzacţionate mărfuri subterane.

Însă lucrul care poate a lungit poate cel mai mult viaţa economiilor blocului socialist era faptul că ele reprezentau insule într- 26 Vezi introducerea sintetică reuşită din Spiridon (2004).

un întins ocean capitalist, din ale cărui preţuri mondiale se puteau inspira, deşi stângaci şi greoi, planificatorii socialişti în încercarea de a stabili cotaţii pentru factorii de producţie interni şi a ghida alocarea resurselor (oricum o treabă mai uşoară decât rezolvatul zilioanelor de ecuaţii!). Cu ajutorul preţurilor mondiale, planificatorii au putut să calculeze, să ţină contabilitatea şi să pună pe picioare, cât de cât, babilonicele lor planuri.

Indiferent de formatul personalizat de la o ţară la alta, socialismul s-a lovit invariabil de un adevăr tulburător de simplu: proprietatea comună e incompatibilă cu alocarea raţională a resurselor. Nu de la preferinţa pentru întreprinderi mari, inflexibile i s-a tras socialismului, după cum remediul nu ar avea cum veni doar dinspre adoptarea şi implementarea unei politici de stimulare a IMM-urilor. Ţinând cont de faptul că numai piaţa poate oferi dimensiunea optimă a unei afaceri, ar trebui de văzut exact cu privire la stimulare cum şi în detrimentul cui s-ar face asta. Nu atât absenţa democraţiei l-a erodat. Deşi democraţia ar putea face socialismul voluntar, alocarea resurselor socializate ar rămâne la fel de arbitrară şi risipa la fel de omniprezentă. Nu incapacitatea intelectuală a conducătorilor l-a ruinat. Fie şi omniscient în privinţa gusturilor şi reţetelor tehnologice disponibile, nici un planificator nu poate scoate din buzunar preţurile corecte, adică tocmai instrumentul prin care resursele pot fi ghidate către procesele de producţie cele mai remunerative şi nu risipite în numele unor ambiţii irelevante economic.

În concluzie, problema centrală a socialismului ţine de respingerea proprietăţii, şi nu poate fi corectată prin “voluntarism, schimbarea personalului de conducere sau prin eforturi mari de economisire”, ci prin abandonarea ignoranţei şi dispreţului cu care sunt privite proprietatea privată, pieţele şi preţurile libere.

8.4 “A treia cale”

Se spune adesea că “gândirea economică pro-capitalistă şi gândirea economică (în general) sunt în esenţă sinonime”27. Ştiinţa economică este necesară şi importantă prin aceea că ne învaţă un fapt tulburător de simplu: viaţa şi bunăstarea oamenilor depind de producerea de avuţie, iar aceasta, la rândul ei, depinde de diviziunea 27 Substanţa ambelor se găseşte, în starea ei cea mai pură, în două mari surse: în

scrierile economiştilor clasici britanici (şi francezi), şi în cele ale “austriecilor” neoclasici. Toate celelalte şcoli economice au produs fie argumente pre-ştiinţifice, fie critici fundamentate, mai degrabă, pe neînţelegerea exactă a poziţiei “clasice”. Pentru o discuţie cuprinzătoare asupra legăturilor inegale dintre teoria economică şi capitalism, vezi Reisman (1998).

muncii. Diviziunea muncii nu există şi nu funcţionează automat, ci depinde şi ea, în mod crucial, de legile şi instituţiile sociale pe care ţările lumii le adoptă. Iar cele mai adecvate astfel de legi şi instituţii le oferă capitalismul, sistemul social bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie.

Şi totuşi, ar exista ceva mai bun decât capitalismul. Deşi are mulţi aliaţi între economişti, teza “celei de-a treia căi” (sau a “căii de mijloc”) a fost concepută şi trebuie înţeleasă, înainte de toate, ca fiind o opţiune politică menită a reconcilia cerinţele de eficienţă specifice capitalismului cu pretinsa superioritate etică28 a comunismului. Nu există un model universal acceptat pentru aceasta a treia cale, diverşi doctrinari dezbătând încă proporţia ingredientelor conţinute în ceea ce, finalmente, reprezintă o economie mixtă. Pe de altă parte, înaintea disputelor ideologice despre cum să arate calea, gândirea economică mai găzduieşte o discuţie încă şi mai importantă: are sens să vorbim despre diferitele modele de economii mixte ca fiind superioare fiecăruia din cele două mari modele din care au derivat?

Originile celei de-„a treia căi”

Multă vreme, teza despre “statul bunăstării” a fost livrată ca model deopotrivă mai puţin restrictiv decât socialismul, din unghiul libertăţii individuale, dar şi mai puţin inechitabil prin comparaţie cu capitalismul rapace. Cu alte cuvinte, o a treia cale, o cale de mijloc, diferită de modelele pure ale capitalismului şi socialismului şi dublu de virtuoasă.

Întemeierea filosofică a “căii de mijloc” rezidă în budism, exprimând practica non-extremismului, calea moderaţiei departe de extremele indulgenţei faţă de sine, precum şi auto-penitenţei. Din altă perspectivă, între ceva adevărat (bun, virtuos) şi ceva fals (rău, vicios) are, oare, sens să vorbim despre o cale de mijloc? Atât logica aristotelică, cât şi dogma creştină, resping o atare opţiune. Nu poate fi vorba în “a treia cale” de vreo opţiune fundamental distinctă, cât despre o simplă alăturare de elemente diferite faţă care au fost exprimate poziţii contrare. (Vezi discuţia de la începutul capitolului despre decizia alocativă cu privire la resursele economice).

Unul din marii avocaţi ai libertăţii, Friedrich von Hayek, încerca în lucrarea sa, The Constitution of Liberty, să distingă între socialism şi “Welfare

28 Egalitatea cu greu poate fi considerată ca bază pentru o etică socială, pentru

simplul motiv că egalitatea, aşa cum o descriu comuniştii, nu stă în natura umană, iar implementarea ei pe cale violentă intră în conflict tocmai cu premisele eticii. Vezi Hoppe (1989).

State” 29. Marele economist susţinea că “statul bunăstării” ar urma sa înlocuiască un socialism aflat în declin, oferind, totodată, în suficient de multe aspecte, un aranjament social compatibil cu ideea de libertate.

Şi totuşi, condescendenţa lui Hayek faţă de “Welfare State” era oarecum nefericită. Culmea ironiei, “statul bunăstării” nu a fost niciodată gândit ca un sistem de sine stătător, ci ca o metodă de a transforma gradual o economie de piaţă în socialism! Acest amănut răzbate limpede din planul originar de acţiune al socialiştilor – Manifestul Comunist din 1848 elaborat de Karl Marx – în care se vorbeşte despre o serie de măsuri guvernamentale necesare unei instaurări graduale a socialismului. Cele mai importante dintre ele erau şi listate în Manifest şi din simpla parcurgere a lor se observă că nu erau altceva decât aceleaşi măsuri care aveau să formeze esenţa activităţii a ceea ce s-a consacrat îndeobşte ca “statul bunăstării”, a ceea ce s-a regăsit concret în viziunea cancelarului Bismark şi a împăratului Wilhelm legată de aşa numita Sozialpolitik germană, ba chiar în New Deal-ul american sau în încercarea de socialism britanic de tip fabian. Manifestul recunoaşte că măsurile propuse sunt “insuficiente economic şi nesustenabile”, dar punctează faptul că, în cursul evoluţiilor cărora le sunt asociate, ele se vor amplifica şi aprofunda, necesitând intervenţii suplimentare asupra vechii ordini, fiind de neînlocuit ca mijloace necesare revoluţionării depline a vechiului mod de producţie.30 Sinceritatea oponenţilor unui atare plan de acţiune este dezarmantă: tot ceea ce ar caracteriza statul bunăstării nu a fost gândit decât ca o escală în drumul spre socialism.

Indiferent de numele primit de aceasta – stat al bunăstarii, economie socială de piaţă etc. – abordarea “de mijloc” s-a făcut simţită, în ciuda criticilor şi avertismentelor ridicate împotriva sa, ca preocupare explicită a statului modern de a reconcilia eficienţa cu echitatea – definite, trebuie spus, nu tocmai fericit – încă din vremea Germaniei lui Bismark, apoi în Suedia sau Noua Zeelandă ale anilor ’30, dar şi în America post-Marea Criză, proliferând apoi cu intensităţi inegale pe tot mapamondul.

Unul dintre teoreticienii moderni ai celei “de-a treia căi” a fost economistul liberal german Wilhelm Röpke care, în 1950, vorbea despre economia socială de piaţă. În timpul mandatului de cancelar al lui Konrad Adenauer, Ludwig Erhard avea să devină artizanul punerii în operă a 29 Un termen mai apropiat de adevăr ar fi acela de “stat asistenţial”, deoarece

producerea de bunăstare a fost mai mult un proces redistributiv, decât unul de creare netă. Acestea s-au dovedit nesustenabile în timp, datorită efectelor perverse ale fiscalităţii ridicate şi excesului de reglementare asupra capacităţii societăţii de a acumula capital (soluţia sănătoasă de creştere economică).

30 Vezi Mises, Ludwig von, Economic Freedom and Interventionism, Irvington-on-Hudson, NY: Foundation for Economic Education, 1990.

“economiei sociale de piaţă”31 în RFG, pornind de la ideea instrumentării, prin intervenţie guvernamentală moderată, a unui echilibru între o rată de creştere înaltă, inflaţie scăzută, şomaj redus, condiţii bune de muncă şi servicii publice şi de tip “welfare” (pensii publice şi asigurări sociale). Începând cu deceniul şapte, cu variaţiile de rigoare, acest model avea să fie preluat în Europa Occidentală, deopotrivă de guvernările de centru-dreapta, precum şi de cele de centru stânga.

În anii ’90, termenul de “a treia cale” – care a dat şi titlul unei cărţi devenite foarte populară, scrisă de Anthony Giddens – a început să fie uzitat de către politicienii de orientare social-democrată astfel încât să încorporeze cumva şi experienţele reformelor economice întreprinse de administraţiile Thatcher şi Reagan în Marea Britanie şi, respectiv, Statele Unite, în direcţia dereglementării, privatizării şi globalizării – apreciate în epocă ca fiind de factură neoliberală. De data aceasta, noua “cale de mijloc” era oferită ca alternativă atât la capitalismul de piaţă liberă, cât şi la ordinea economică reprezentată de “statele bunăstării” extinse din ţările scandinave (Suedia fiind exemplul clasic) sau din Germania post-Erhard – percepute în fapt ca nişte excese ale vechii căi de mijloc. Despre aceste din urmă state se spunea că ar fi mult prea reglementate, precum şi fiscalizate la rate care fac, sau vor face în curând, să le fie tot mai greu să concureze cu economiile conduse preponderent după principii de piaţă.

În prezent, primul ministru britanic Tony Blair, a cărui orientare politică i-a fost inspirată de către consilierul său, baronul Giddens, a lansat la mijlocul lui 2005, sub auspiciile preşedinţiei semestriale a Uniunii Europene deţinută de Regatul Unit, o largă dezbatere privind reformarea modelului social european, pornind de la experienţa britanică. Această “a treia cale” britanică este descrisă de Tony Blair ca fiind “cea mai potrivită lumii actuale”, pentru că posedă atât elemente sociale, cât şi trăsături favorabile creşterii economice şi competitivităţii. Dezbaterea survine în contextul unei Europe ale cărei agende economice sunt preponderent orientate spre dimensiunile socială şi de solidaritate – considerate ca mult exagerate în Franţa şi Germania, dar mai moderate în ţările scandinave, care şi-au reformat modelul de welfare state iniţial. Acestea sunt private ca factori de stagnare economică care alimentează indirect neîncrederea publică asupra viitorului UE.

31 La vremea lui Erhard, încă “de piaţă” mai mult decât “socială”! Din acest punct

de vedere, Erhard poate fi considerat un reformator de sorginte liberală, pentru că direcţia de reformă într-o Germanie postbelică distrusă de bombe, dar şi de o arhitectură economică apropiată de socialismul de război, moştenire a regimului nazist, a fost, totuşi, dinspre stat, către piaţă.

Intervenţionismul are şi el diverse întemeieri ideologice, două dintre cele mai importante fiind furnizate de social-democraţie şi de conservatorism.32

Astfel, urmare a dezamăgirii profunde faţă de rezultatele practice ale socialismului marxist ortodox, social-democraţii aveau sa meargă “cel mai departe” în elanul lor de a reforma socialismul, găsind că impozitarea şi, pe această cale, egalizarea (ca tendinţă, nu în sens strict) a veniturilor plus egalizarea oportunităţilor (“egalitatea de şanse”) erau adevăratele pietre de temelie ale doctrinei socialiste. Asta în condiţiile în care era acceptată ideea că toate mijloacele de producţie ar trebui să fie deţinute privat – fireşte, cu câteva excepţii “necesare”: educaţia, transporturile, comunicaţiile, băncile centrale, poliţia şi tribunalele. Inovaţia era însă alta: “nici un proprietar de mijloace de producţie nu este şi proprietar de drept al întregului venit ce poate fi obţinut prin utilizarea lor şi nici unui proprietar nu îi este permis să decidă unilateral cât anume din totalul venitului să aloce pentru consum sau pentru investiţii. Mai mult, proporţiile din venit care îi aparţin societăţii şi, respectiv, producătorului sunt în principiu flexibile, iar determinarea mărimii lor este o decizie care aparţine de drept societăţii” [Hoppe (1989)], aspecte care limitează în bună măsură angajamentul nominal înspre proprietate şi funcţionalitatea acestei instituţii. O atare politică de sorginte social-democrată, deşi nu poate fi izolată istoric cu precizie, s-a făcut simţită în tradiţia economică a întregii Europe Occidentale, în ţările scandinave (Suedia) sau în Germania federală.

Dacă vechiul socialism marxist, precum şi noua sa derivată de tip social-democrat trebuie concepute ca o reacţie egalitaristă la “schimbare, incertitudine şi mobilitate” – adică exact datele naturale ale economiei de piaţă capitaliste! –, conservatorismul este un răspuns intervenţionist anti-egalitarist, însă exact la aceleaşi fenomene. Obiectivul lui îl reprezintă, în esenţă, – deşi de regulă anunţat în forme care să nu stârnească ostilitate socială, ci dimpotrivă –, stoparea sau încetinirea proceselor de schimbare permanentă şi de mobilitate produse de liberalism şi capitalism pentru “a recrea un sistem social ordonat şi stabil în care fiecăruia să îi fie asigurată păstrarea poziţiei dobândite în trecut” [Hoppe (1989)] – motiv pentru care i se şi impută caracterul sau oarecum “reacţionar”. El este acuzat pentru faptul că “amendează” mijloacele contractuale de achiziţie şi păstrare a proprietăţii – adică tocmai acele practici care fac posibile modificările permanente în distribuţia veniturilor şi avuţiei. Pentru conservatorism, proprietatea privată rămâne cadrul instituţional de bază numai că, la fel ca şi în cazul social-democraţiei, societatea este privilegiată în raport cu individul-proprietar să ia măsurile care pot contribui la conservarea distribuţiei date a veniturilor şi avuţiei. Politicile de bază asociate conservatorismului sunt controlul preţurilor, reglementările şi controlul comportamentelor. Astfel, dacă primele două au ca efect o încetinire a vitezei de reacţie a ofertei, ultima este menită să întârzie oarecum modificările în structura cererii astfel încât să facă mai puţin vizibilă lipsa de reacţie a ofertei. Din punct de vedere istoric, elemente conservatoare au putut fi întâlnite (amalgamate

32 Aprecierile noastre pornesc de la o serie de consideraţii desprinse din lucrarea

lui Hoppe (1989). În respectiva lucrare, autorul urmăreşte principiul “socializării” (precum şi consecinţele lui socio-economice indisputabile despre care am amintit anterior), nu doar în cazul socialismului tradiţional (în stil rus, după formularea autorului), ci şi în variantele social-democrată şi conservatoare ale intervenţiei.

întotdeauna şi cu elemente din instrumentarul social-democraţiei) în Europa Apuseană, America Latină sau Orientul Îndepărtat, dar şi în manifestările economice ale naţional-socialismului german şi ale fascismului italian din perioada interbelică.

O critică a intervenţionismului

Înainte de orice alte aprecieri, despre toate aceste aşa-numite “căi de mijloc” se poate discuta cel mai puţin ambiguu în termeni de economie mixtă, în care indivizii sau firmele se bucură de un anumit grad de libertate economică (inclusiv industrii deţinute privat), pe fondul unor elemente de planificare economică centralizată (inclusiv deţinerea în proprietate de stat a unor capacităţi de producţie). În realitate, toate economiile lumii au fost şi sunt mixte, doar gradul de libertate economică făcându-le să fie considerate mai mult sau mai puţin capitaliste.

Există, însă, suficient de multe linii de argumentaţie prin care se poate pune sub semnul întrebării pretenţia de superioritate a soluţiilor intervenţioniste comparativ cu economia de piaţă liberă. Argumentul că aceasta din urmă este doar o abstracţie intelectuală, o “utopie” chiar, este nefondat. O utopie înseamnă imposibilitatea naturală ca un anumit fenomen să se întâmple (nu pot trece prin foc, şi neprotejat, şi fără să mă ard). Economia de piaţă nu poate fi o utopie doar pentru că unii dintre semenii noştri au ales în mod deliberat să îi restricţioneze funcţionarea. Tocmai pentru că o astfel de opţiune este asumată politic, e nevoie de o critică obiectivă.

1. Bunele intenţii, nesusţinute de puţină ştiinţă, pot să ruineze economia. Un caz clasic de intervenţionism – negândit până în limitele sale ultime – îl oferă controlul preţurilor, o măsură populară mai ales în vremuri de inflaţie. Cel puţin în faza iniţială, controlul preţurilor este practicat în relaţie cu bunurile şi serviciile care stârnesc “emoţie socială”: alimentele de bază (pâine, lapte, unt, ouă, carne etc.), combustibilii (benzină, motorină etc.) sau chiar nivelul chiriilor pentru locuinţe.

Spre exemplu, controlul preţului pâinii – însemnând preţ maxim fixat sub preţul pieţei – duce la creşterea cantităţii cerute şi la diminuarea celei oferite. Dar cum consumatorii consumă ce li se oferă, rezultă că ei o vor duce mai prost ca înainte, din cauza diminuării cantităţii de pâine pe care şi-o pot procura, asta în ciuda scăderii de preţ “câştigate”. Controlul preţurilor generează şi fenomenul “cozilor”, care nu apare din cer, ci este provocat de fractura arbitrară între cererea şi oferta unui bun. Cozile din intervenţionism se înrudesc cu cele din socialism sub acest aspect al cultivării arbitrariului. Ulterior, pentru ca oamenii să nu se calce în picioare, apare raţionalizarea, cartelele, şi când toate acestea nu vor fi rezolvat nimic, se nasc absolut natural “pieţele negre”.

Istoria lumii e plină de eşecuri violente (în sensul literal al expresiei) ale unei astfel de politici. “Controlul preţurilor va deveni efectiv şi eficient îndată ce va fi însoţit de mai multă brutalitate şi de mai multă energie.” Evenimentele din timpul domniei împăratului roman Diocleţian sau cele din vremea Revoluţiei franceze confirmă faptul că o astfel de politică consituie un început extrem de prost de rezolvare la problema inflaţiei.33

Totodată, în intervenţionism mai acţionează şi aşa-numita lege a consecinţelor neintenţionate.

Să luăm cazul în care statul practică o politică protecţionistă, prin care doreşte să apere industria autohtonă de concurenţa străină din motive de conservare a locurilor de muncă. El introduce tarife vamale, menite să ridice preţul autohton al unui bun deasupra preţului existent pe piaţa mondială. În spatele acestei protecţii s-a observat că de multe ori au înflorit cartelurile şi monopolurile, scăpate de grija competitorilor din afară. Însă la un moment dat, statul este nevoit să ia măsuri la presiunea publicului, împotriva acestor carteluri. “Este absurd să vedem guvernul - care face posibilă apariţia cartelurilor autohtone prin propriile sale intervenţii - arătând cu degetul către piaţă şi zicând: "Iată că sunt carteluri; de aceea intervenţia guvernului în treburile pieţei este necesară." Ar fi cu mult mai simplu să se evite cartelurile, punând capăt amestecului guvernului în treburile pieţei - amestecului care face cu putinţă aceste carteluri.” [Mises (2001)]

2. Intervenţionismul este un produs extrem de instabil. Există o predispoziţie clară faţă de generarea unei întregi “spirale a intervenţiei”; în lipsa acestei spirale, orice măsură singulară îşi trădează invariabil inadecvarea la scopul propus – producerea unei stări de mai bine sub aspectul nivelului de trai al oamenilor. Niciodată o singură măsură nu pare a fi de ajuns.

Revenim la exemplul cu preţul pâinii. Orice ar face guvernul, faptul că rezultă doar o cantitate mai mică de pâine rămâne vizibil. Producătorii marginali, adică cei care au costurile cele mai mari, au fost forţaţi de fixarea nivelului maximal al preţului să îşi restrângă oferta sau să se reorienteze; altfel intrau în faliment. Reamintim, ei sunt încă actori într-o piaţă liberă, iar guvernul nu le poate ordona să producă pâine. Însă guvernul se poate uita la preţul factorilor de producţie (costurile) care intră în compoziţia pâinii şi i se poate părea, de exemplu, că preţul făinii ar fi “prea mare”. Dar dacă apelează şi la controlul acestui preţ, situaţia nu poate decât să se repete. Producţia de făină scade exact din aceleaşi motive ca şi cea de pâine şi guvernul este obligat, pentru a “depresuriza” piaţa, să îşi îndrepte atenţia spre preţul factorilor de producţie din care provine făina, şi tot aşa până când nici un preţ nu va scăpa neadministrat. Nu doar pe verticală, ci şi pe orizontală, pentru a nu permite reorientări ale producţie înspre bunurile necontrolate (pe care, iniţial, guvernul nu le-a socotit importante, dar care în lipsa controlului ar tinde să se dezvolte – cele de lux).

33 Pentru o discuţie deosebit de ilustrativă la problema intervenţionismului, vezi

capitolul omonim din Mises (2001).

3. Dinamica intervenţionismului are o singură staţie terminus: socializarea economiei. După cum am văzut, în condiţiile în care intervenţia izolată a dus la o situaţie care este încă şi mai intolerabilă decât cea pe care guvernul se angajase să o îmbunătăţească, el este obligat să înainteze tot mai mult în economie în căutare de remedii. Dacă ar fi “consecvent” până la capăt, s-ar ajunge ca, încet, încet, toate preţurile, toate ratele salariilor, toate dobânzile, pe scurt tot ceea ce ţine de sistemul economic, să fie determinat de către guvern. “Am ajuns, desigur, în socialism”, am putea conchide. În vremea primului război mondial, Germania şi Anglia s-au aflat cel mai aproape de o astfel de stare de lucruri, pe fondul încăpăţânării guvernelor de a supraveghea respectarea preţurilor maximale.

Eroarea imputabilă tuturor celor care au analizat comparativ politicile socialiste şi pe cele intervenţioniste era aceea că nu au sesizat faptul că între “schema naţionalizării” şi “schema planificării” nu e vreo diferenţă de natură, ci doar de grad de consecvenţă în privinţa ţelului final: un regim autoritar, de tip socialist, de conducere a economiei şi societăţii.

4. Chiar fără a ajunge la nedorita stare finală de socializare a economiei, intervenţionismul deschide larg calea controlului politic al afacerilor (extinderea birocraţiei) şi capturării deciziei politice de către grupuri de interese (extinderea privilegiilor). Intervenţia creează grupuri de interese care câştigă din restrângerea ofertei, din protecţie, din piaţa neagră.

Tocmai crearea unei clase care câştigă nu din servirea semenilor, ci din violentarea lor, face intervenţionismul atât de dinamic, degradant social şi periculos. Asistăm la reproducerea încă şi mai perversă a unui fenomen sociologic tipic socialismului: deteriorarea relaţiei “capacitate antreprenorială superioară – beneficii (profituri) sporite” conduce la atrofierea capacităţilor productive şi la cultivarea, în contrapondere, a talentelor politice. Începe bătălia pentru privilegiile redistribuţiei, un fel de “concurenţă inversă” celei din piaţa liberă.

5. Intervenţionismul devine la fel de greu de combătut intelectual, după cum este dificil de răsturnat grupurile de interese în favoarea cărora lucrează.

Sunt suficiente lucruri în intervenţia statală care dau impresia că merg, iar atunci când nu o fac, oamenii îşi îndreaptă critica împotriva unor persoane şi evenimente contingente (un anumit partid politic sau o anumită conjunctură naturală) şi nu asupra unui defect programatic.

6. Însă poate cea mai importantă critică adusă intervenţionismului se sprijină pe exact acelaşi argument cu care a fost combătut socialismul din punct de vedere strict economic. Pe lângă faptul că este vorba de stimulente adverse, de grupuri de interese, de alianţă afaceri-guvern, dinamica intervenţiei duce la extinderea statului şi am văzut că socialismul (bazat pe proprietatea şi

controlul statului asupra resurselor) ca se cam confruntă cu problema “calculului economic”. Ea e valabilă şi pentru insulele de intervenţionism. Statul nu numai că nu este constrâns de “mobilul profit” să îşi eficientizeze activitatea – el nu falimentează niciodată! – dar cu fiecare intervenţie a sa, el îşi subminează automat orice instrument de calcul, în speţă preţurile, îndreptând invariabil societatea spre consum de capital şi sărăcie.

Tot Mises, primul mare critic sistematic al intervenţionismului pe linie economică, a introdus şi distincţia dintre “managementul pentru profit”, specific lumii afacerilor şi “managementul birocratic”, specific administraţiei publice, deci şi statului.34

Libertate economică şi calea spre prosperitate

Deopotrivă simţul comun, dar şi investigaţia teoretică fină, ne conduc spre o unică concluzie: un grad mai ridicat de libertate economică este de preferat unuia mai mic.

Istoria lumii ne prezintă o succesiune de instanţe în care acolo unde a existat libertate economică mai multă şi practicată pe perioade mai lungi de timp şi, corespunzător, mai puţină intervenţie, performanţa economică şi prosperitatea oamenilor au fost ridicate.

Deşi folosim termenul de libertate economică, acesta nu trebuie interpretat ca o subdiviziune a libertăţii “în sens larg”. Tradiţia liberală clasică respinge ideea de pluralitate a libertăţilor (nu există, de exemplu, ceva de genul unei distincţii între libertatea economică şi libertatea de exprimare). În tradiţia dreptului natural, libertatea este sinonimă cu exercitarea neîngrădită a drepturilor de proprietate privată. Absenţa acestora din urmă face derizoriu orice sistem nominal afirmat ca fiind liber. Spre exemplu, nu poate exista libertate de exprimare reală într-o societate în care mijloacele de comunicare sunt deţinute de stat (presă, sălile de întruniri etc.). Cenzura, deşi neexplicit formulată, ar continua să acţioneze prin simpla nealocare a respectivei infrastructuri pentru acţiuni incomode. Controlul economic nu reprezintă doar un control oarecare asupra unui sector al vieţii oamenilor care poate fi separat de rest; este controlul asupra mijloacelor necesare atingerii scopurilor noastre.35 Nu poţi afirma libertatea cuiva negându-i mijloacele prin care ar putea-o atinge. 36

34 Ludwig von, Bureaucracy, Center for Future Education, Cedar Falls, Iowa, 1962.

Vezi exemplul foarte ilustrativ, din cap. III, referitor la problemele organizării birocratice a unei secţii de poliţie.

35 Hayek, Friedrich von, The Road To Serfdom,1944. 36 O definiţie remarcabilă vorbeşte despre libertate “as the rule of laws and not of

men” [Hayek, Friedrich von, The Constitution of Liberty, University of Chicago Press, 1960].

Indicele Libertăţii Economice37, publicat în fiecare an de către institutele Cato (SUA) şi Fraser (Canada), împreună cu peste 50 think tank-uri din întreaga lume, reprezintă una dintre cele mai inspirate evaluări ale gradului în care politicile şi instituţiile din diferitele ţări ale lumii sunt favorabile libertăţii economice, precum şi ilustrări ale corelaţiei dintre aranjamentul instituţional şi performanţa economică.

Având la temelie preceptele de liberă alegere, schimb voluntar, liberă concurenţă şi garanţia proprietăţii private, Economic Freedom of the World Index îşi propune să evalueze, pentru fiecare ţară în parte supusă analizei, gradul de libertate economică exprimat sub forma unui punctaj cuprins între 1 şi 10, calculat ca medie ponderată a notelor acordate pentru 38 de subcriterii grupate în cinci mari domenii: 1) dimensiunea guvernului (volumul cheltuielilor publice, nivelul impozitării şi ponderea întreprinderilor de stat în economie); 2) structura legală şi apărarea drepturilor de proprietate (risc de confiscare, justiţie independentă); 3) accesul la monedă sănătoasă (politica monetară şi stabilitatea preţurilor, posibilitatea de a utiliza monede alternative); 4) gradul de liberalizare a comerţului exterior şi regimul investiţiilor străine (bariere tarifare şi netarifare, restricţii asupra contului de capital); 5) reglementarea pieţei creditului, a pieţei muncii şi a afacerilor.

Raportul din 2005 remarcă faptul că gradul de libertate economică se situează, la nivel global, pe un trend ascendent. Punctajul mediu a crescut de la 5,2 (din 10) în 1985, la 6,4 pentru cel mai recent an pentru care sunt disponibile date. Hong Kong rămâne în continuare lider la libertate economică (cu un punctaj de 8,7), urmat îndeaproape de Singapore (8,5), Noua Zeelandă, Elveţia şi Statele Unite ale Americii (la egalitate pe locul trei cu 8,2), urmate de Regatul Unit, Canada şi Irlanda, Australia, Estonia, Luxemburg şi Emiratele Arabe Unite.

Evaluările acestui indice sunt, din perspectiva liniei de argumentaţie urmărite până în acest punct, superioare altor încercări de măsurare concurente. Astfel, Indicele Libertăţii Economice realizat sub auspiciile Heritage Foundation este orientat prea mult pe evaluarea libertăţii economice prin prezenţa sau absenţa democraţiei sau a discriminării, marginalizând relativ aprecierile mai relevante care ţin de complexitatea relaţiei guvern-proprietate.

37 Gwartney, James; Lawson, Robert A.; Gartzke, Erik, Economic Freedom of the

World: 2005 Annual Report, disponibil la www.cato.org. Primul Economic Freedom of the World Report, publicat în 1996, a fost rezultatul unui deceniu de cercetări întreprinse de specialişti de prestigiu, inclusiv laureaţi Nobel, din economie, ştiinţe politice, drept sau filosofie. Ediţia din 2005 este cea de-a noua şi reuneşte măsurători referitoare la 127 de ţări, bazate pe date la nivelul anului 2003, ultimul pentru care există statistici relativ complete.

Astfel, dacă am alătura ipotetic cei doi indici, am observa diferenţe de percepţie cel puţin în cazul unei situaţii precum cea din vremea regimului lui Augusto Pinochet în Chile, un reformist în economie, dar un dictator feroce. Deşi în realitate democraţia se co-determină cu libertatea economică, un aranjament instituţional performant se întemeiază în mod fundamental pe cel de-al doilea ingredient.

O concluzie pentru toate cele discutate până aici: piaţa liberă e mai benefică social decât un guvern puternic. Indiscutabil, mai multă libertate economică (deci, mai puţină intervenţie), nu vor însemna Raiul în care nu există raritate şi nici probleme economice, dar, cel puţin în proiect, ea poate oferi cea mai bună dintre lumile posibile, anume aici, pe Pământ.

GHIDUL STUDENTULUI

A. Rezumatul capitolului 8

Una dintre realităţile fundamentale cu care omul se confruntă în această lume o reprezintă raritatea resurselor. Cum această problemă economică are în centru un proces alocativ de resurse, capătă imediat sens – pentru fiecare resursă în parte – întrebarea cu privire la cine va lua decizia de alocare.

La întrebarea “care e aranjamentul instituţional cel mai propice rezolvării problemei rarităţii?” s-au dat două mari răspunsuri. Cel al liberalismului clasic s-a centrat pe drepturile de proprietate. Cel de-al doilea, al socialismului, a refuzat soluţia liberală sugerând că decizia de alocare a unei resurse n-ar trebui să o ia proprietarul (în sensul definiţiei liberale), ci societatea în ansamblu.

Alternativele logice ale problemei deciziei alocative nu sunt decât două – ori decide proprietarul, ori nu: tertium non datur. Rezultă de aici imposibilitatea unui “sistem mixt” – în sensul unui al treilea principiu de alocare.

Capitalismul desemnează conceptul economic asociat aranjamentului instituţional bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Un atare aranjament permite şi stimulează cooperarea socială voluntară în condiţii de diviziune a muncii, calculul economic, acumularea capitalului, îmbunătăţirile tehnologice, toate acestea într-o economie de piaţă în care producţia de masă este destinată comunităţii suverane de consumatori.

Socialismul reprezintă acel sistem de organizare socială întemeiat pe ideea de proprietate publică asupra mijloacelor de producţie. Conceptul denumeşte şi acea politică care are drept scop construirea unei societăţi în care toate mijloacele materiale să se afle sub controlul exclusiv

al comunităţii organizate – mai precis al statului (guvernului), “aparatul social de constrângere şi represiune”. În socialism, “comunitatea organizată” determină nu numai ce, cât mai ales cum, cine, pentru cine şi pentru ce trebuie produs.

Fără un test al coerenţei principiale (teoretice) în cazul celor două mari modele socio-economice – capitalismul şi, respectiv, socialismul –, e imposibil de înţeles, doar din simpla observaţie istorică, fie şi a cazurilor etalon, exact ce anume a stat efectiv la baza succesului, respectiv, eşecului respectivelor societăţi.

Cu mult timp înainte ca disputa “capitalism versus socialism” să fie adusă în domeniul ştiinţei economice, deopotrivă liberalii şi socialiştii căzuseră de acord asupra unui lucru: sistemul socialist suferea de problema “stimulentelor adverse”.

Însă cel mai important argument care invalidează pretenţiile de funcţionalitate ale socialismului este cel al “calculului economic”, elaborat de economistul austriac Ludwig von Mises: în absenţa proprietăţii private asupra factorilor de producţie lipseşte piaţa factorilor de producţie (schimburi voluntare între proprietari la preţuri negociate); o dată cu pieţele acestor tipuri de bunuri dispar (sau nu pot apărea) preţuri ale factorilor de producţie; absenţa acestor preţuri face cu neputinţă calculul costurilor (în termeni monetari) şi, deci, şi pe cel al profiturilor. De aici şi iraţionalitatea oricărei decizii investiţionale într-un astfel de regim.

Deceniile de socialism nu invalidează aprecierile teoretice despre imposibilitatea funcţionării raţionale a unei economii socialiste. Socialismul/comunismul real “a funcţionat”, dar tocmai pentru că nu a fost aplicat consecvent.

Înaintea disputelor ideologice despre cum să arate cea “de-a treia cale”, gândirea economică mai găzduieşte o discuţie încă şi mai importantă: are sens să vorbim despre diferitele modele de economii mixte ca fiind superioare fiecăruia din cele două mari modele din care au derivat?

Dinamica intervenţionismului are o singură staţie terminus: socializarea economiei. În condiţiile în care intervenţia izolată duce invariabil la o situaţie care este încă şi mai intolerabilă decât cea pe care guvernul se angajase să o îmbunătăţească, acesta este obligat să înainteze tot mai mult în economie în căutare de remedii. Dacă ar fi “consecvent” până la capăt, s-ar ajunge ca, încet, încet, toate preţurile, toate ratele salariilor, toate dobânzile, pe scurt tot ceea ce ţine de sistemul economic, să fie determinat de către guvern – adică, în socialism.

Istoria lumii ne prezintă o succesiune de instanţe în care acolo unde a existat libertate economică mai multă şi practicată pe perioade mai lungi de timp şi, corespunzător, mai puţină intervenţie, performanţa

economică şi prosperitatea oamenilor au fost ridicate, fapt ilustrat de concluziile Economic Freedom of the World Index, bazat pe evaluarea consecvenţei aranjamentelor instituţionale din ţările supuse investigaţiei cu libera alegere, schimbul voluntar, libera concurenţă şi garanţia proprietăţii private.

B. Termeni-cheie:

Drepturi de proprietate Aranjament instituţional Calcul economic “A treia cale” Critica intervenţionismului Libertate economică

C. Probleme de discuţie De ce este proprietatea o categorie fundamentală a ştiinţelor sociale? De ce istoria are nevoie de un instrument bun de interpretare? Argumentele împotriva socialismului. Motivele pentru care socialismul a supravieţuit mai bine de jumătate de veac. De ce intervenţionismul este un produs instabil? De ce libertatea economică este premisa prosperităţii şi nu politicile publice

de tip “welfare”?

D. Bibliografie selectivă 1. GWARTNEY, James; Lawson, Robert A.; Gartzke, Erik, Economic

Freedom of the World: 2005 Annual Report, disponibil la www.cato.org. 2. GREAVES, Percy L. Jr., Mises Made Easier, 1974. 3. HAYEK, F. A., The Road to Serfdom, University of Chicago Press,

1944. 4. HOPPE, Hans-Hermann, A Theory of Socialism and Capitalism,

Kluwer Academic Publishers, Boston, 1989. 5. MACHLUP, Fritz, Guide a travers les panacees economiques, Librairie

de Medicis, Paris, 1938. 6. MISES, Ludvig von, Capitalismul şi duşmanii săi, Editura Nemira,

Bucureşti, 2001.

7. MISES, Ludwig von, “Economic Calculation in a Socialist Commonwealth”, apărut în F.A. Hayek ed., Collectivist Economic Planning (London: George Routledge & Sons, 1935; reprint, Clifton, N.J.: Augustus M. Kelley, 1975), pp. 87-130. Ediţia germană originală "Die Wirtschaftsrechnung im sozialistischen Gemeinwesen" în Archiv für Sozialwissenschaften, vol. 47 (1920).

8. MISES, Ludwig von, Human Action: A Treatise on Economics, Ludwig von Mises Institute, Auburn, 1999 [1949].

9. MISES, Ludwig von, Socialism, an Economic and Sociological Analysis, Liberty Classics, Indianapolis, 1981.

10. REISMAN, George, Capitalism: A Treatise on Economics, Jameson Books, 1998.

11. ROTHBARD, Murray N., Ethics of Liberty, Humanities Press, Atlantic Heights, N.J. 1982.

12. ROTHBARD, Murray N., Man, Economy, and State, Ludwig von Mises Institute, Auburn, 1993 [1962].

13. ROTHBARD, Murray N., “The End of Socialism and the Calculation Debate Revisited”, publicat în The Review of Austrian Economics, Vol. 5, No. 2, (1991): 51-76.

14. JOSEPH T. Salerno, “Postscript: Why Socialist Economy is “Impossible””, 2005.

15. SPIRIDON, Marius, “Uniunea Europeană şi ţările candidate din est: dezvoltare prin transformare sistemică”, Colecţia de studii I.E.R., iulie 2004.

Capitolul 9

ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE: DIVERSITATE ŞI PROBLEME STRUCTURALE

9.1 Diversitatea ţărilor în dezvoltare 9.2 Asistenţa oficială pentru

dezvoltare 9.3 Problema datoriei externe

în ţările în dezvoltare, problemă globală a economiei mondiale

9.1 Diversitatea ţărilor în dezvoltare

9.1.1 Clarificări conceptuale

Subdezvoltare, Lumea a Treia 1 ), ţări subdezvoltate sau în dezvoltare, "Sud", "periferie", reprezintă noţiuni ce încearcă să cuprindă în cât mai puţine cuvinte o stare de fapt: un decalaj imens atât între lumi diferite cât şi în cadrul aceleiaşi lumi.

Raportul dezvoltare-subdezvoltare este unul antagonic. Subdezvoltarea este reversul dezvoltării, reprezintă o situaţie economică în care persistă niveluri scăzute ale standardului de viaţă, sărăcia absolută, rate de creştere economică scăzute, un nivel redus al consumului, servicii de asistenţă sanitară precare, rate înalte ale mortalităţii şi natalităţii, dependenţa de exterior, posibilităţi reduse de satisfacere a nevoilor oamenilor2 . Subdezvoltarea nu reprezintă o stare necesară, o etapă pe care în mod inevitabil trebuie să o parcurgă toate statele. Ea reprezintă, înainte de toate, un ansamblu de structuri ce reflectă dezechilibre între diferitele sectoare economice, dependenţă financiară, tehnologică şi culturală faţă de exterior, discrepanţe sociale datorate marilor inegalităţi de venituri, avere, putere, educaţie3.

Conceptul de dezvoltare economică este unul dintre cele mai des utilizate şi cu cele mai largi conotaţii. Asimilată un timp îndelungat cu creşterea economică, dezvoltarea economică a căpătat în ultimele decenii un conţinut mult mai larg.

În evoluţia sa, dezvoltarea economică, din punct de vedere al conceptului, a parcurs mai multe etape: de la asimilarea acesteia conceptului de creştere economică, la definirea dezvoltării economice drept un concept complex, ce are în centru său omul, cu nevoile şi aspiraţiile sale.

Creşterea economică, reprezintă capacitatea unei economii de a genera şi a menţine o creştere a produsului său global (P.I.B. sau P.N.B.). Conceptul de creştere economică a dominat perioada de după al

1 Conceptul de Lumea a Treia a avut, la început, o conotaţie politică, ce exprima

nealinierea ţărilor la nici unul dintre cele două blocuri militare (Lumea I - cea capitalistă - NATO - şi Lumea a II-a - cea comunistă - Tratatul de la Varşovia)

2 Michael P. Todaro – „Economic Development”, Fifth Edition, Longman, New York, London, 1994, p.707

3 A. Zantman - 'Le Tiers-Monde', Hartier, Paris, 1991

doilea război mondial, fiind susţinută şi de obiectivele pe care Naţiunile Unite le-au stipulat în Primul Deceniu al Dezvoltării. Principalii indicatori economici prin care era evaluat nivelul de dezvoltare al unei ţări erau P.N.B./loc. sau venitul/loc., meniţi a evidenţia capacitatea unei ţări de a înregistra o creştere a produsului său global mai rapidă decât creşterea populaţiei.

Uneori, diferenţele dintre cei doi indicatori pot fi semnificative. Aşa cum se ştie, P.I.B. exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor produse într-o ţară, de către rezidenţi, în decursul unei perioade de timp (de regulă, un an). De cealaltă parte, P.N.B. măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor produse de către naţionali, în decursul unui an, ceea ce presupune că la valoarea P.I.B. se adaugă ceea ce produc conaţionalii aflaţi dincolo de graniţele ţări şi se scade ceea ce realizează străinii în interiorul ţării. Sunt ţări unde valoarea P.I.B. este mai mare decât cea a P.N.B. cu câteva procente, mergând până la o cincime (ţări care beneficiază de masive investiţii stăine, ca Argentina, Thailanda sau Mexic). Sunt şi cazuri în care P.N.B. este mai ridicat decât P.I.B., atunci când remiterile muncitorilor din străinătate şi câştigurile din investiţiile străine efectuate în străinătate sunt semnificative şi depăşesc ceea ce produc străinii pe teritoriul ţării (P.N.B.-ul Kuwaitului, înainte de războiul din Golf, era cu 52% mai mare ecât P.I.B.-ul său).

Rata de creştere economică exprimă, în esenţă, modificarea, în decursul unei perioade de timp, a P.N.B./loc (P.I.B./loc.), în preţuri constante. Ritmurile de creştere economică variază de la ţară la ţară şi de la o perioadă la alta. În general, ritmurile sunt pozitive, dar sunt şi ţări care înregistrează ritmuri negative ale creşterii economice, adică PIB-ul scade în perioada curentă comparativ cu cea de bază. Este cazul unor ţări care se confruntă cu crize economice, dar şi a multor ţări, indiferent de grupul căruia îi aparţin, în perioadele de recesiune economică (Coreea de Sud, Thailanda şi celelalte ţări din Asia de S-E au înregistrat valori negative ale creşterii economice în perioada şi după criza asiatică, ţările foste comuniste, în totalitate, în primii ani ai tranziţiei economice etc.). Ritmurile de creştere economică au valori cuprinse, de regulă, între 0 şi 10%, cel mai des întâlnite fiind valorile de până la 5%. Ritmurile de peste 5% sunt apreciate a evidenţia o creştere economică ridicată, fiind cazuri mai rar întâlnite în perioada actuală (situaţia unor economii foarte dinamice, cum ar fi ţări din Asia de S-E– China, Vietnam – 7-8%, dar şi România, care a

înregistrat în 2004 un ritm de 5,5%, fiind considerată cea mai dinamică dintre economiile din fosta Europă comunistă). În general, ţările în dezvoltare au ritmuri de creştere mai ridicate decât cele dezvoltate, lucru explicabil prin „rezervele” de creştere mai mari pe care le are acest grup de ţări.

Rata de creştere a PIB/loc (%) – media perioadelor Tabelul 9.1

1975 - 2003 1990 - 2003 Ţările în dezvoltare (total), din care:

Exemple selective 2,3 2,9

- Chile 4,0 4,1 - China 8,2 8,5 - Sierra Leone -3,3 -3,5 - cele mai sărace ţări 0,7 2,0 - statele arabe 0,2 1,0 Regiuni geografice - Asia de Est şi Pacific 6,0 5,6 - America Latină 0,6 1,1 - Asia de Sud 2,6 3,5 - Africa sub-sahariană -0,7 0,1 Ţările membre OECD 2,0 1,8 Sursa: „Human Development Report 2005”, UNPD, 2005

În tabelul de mai sus sunt prezentate ritmurile medii de creştere la nivelul ţărilor în dezvoltare, pe principalele grupuri de ţări. Se observă că cele mai mari niveluri le-au înregistrat ţările din Asia de Sud Est (cu o medie de 6% pe an până în ultimii 28 de ani şi cu 5,6 % pe an în ultimul deceniu), iar cele mai scăzute, Africa sub-sahariană, cu ritmuri negative în ultimele trei decenii, şi un uşor trend pozitiv, de doar 0,1% în medie pe an, în ultimii 13 ani. Spre exemplificare, am prezentat şi cazuri singulare, cel al Chinei, cu cel mai înalt ritm de creştere economică dintre ţările în dezvoltare, cel al Chile, una dintre cele mai dinamice economii din America de Sud, cu un ritm de creştere economică situat doar la jumătate din nivelul Chinei şi cel al Sierrei Leone, una dintre cele mai sărace ţări ale lumii şi cu cele mai slabe performanţe economice, fapt dovedit de ritmurile negative de creştere economică. Spre comparaţie, creşterea economică medie în ţările membre OECD este inferioară mediei ţărilor în dezvoltare, dar trebuie reamintit faptul că un procent de creştere al PIB-ului pentru o economie dezvoltată înseamnă în termeni absoluţi mult mai mult decât un procent de creştere a PIB-ului pentru o ţară în dezvoltare.

O altă etapă în evoluţia conceptului de dezvoltare economică a reprezentat-o asimilarea acestuia cu procesul de reorientare a unei economii şi a forţei de muncă, astfel încât ponderea agriculturii în P.I.B. şi în forţa de muncă să scadă, în favoarea sectorului secundar şi terţiar. Industrializarea a devenit aproape sinonimă cu dezvoltarea economică, pornindu-se de la ideea că o industrie performantă asigură mijloacele necesare modernizării unei economii şi atingerii unui nivel cât mai înalt al venitului pe locuitor. Au apărut ca relevanţi în aprecierea dezvoltării unei ţări indicatori sociali de tipul rata alfabetizării, ani de şcolarizare, acces la servicii sanitare etc.

Anii ’70 au adus o nouă viziune asupra dezvoltării. În ciuda creşterii P.I.B. şi a P.I.B./loc., ţările în dezvoltare nu numai că nu au înregistrat o îmbunătăţire a standardului de viaţă a majorităţii populaţiei, dar sărăcia a crescut, iar decalajul dintre bogaţi şi săraci s-a accentuat, atât la nivelul fiecărei ţări în dezvoltare, cât şi la nivel mondial. Astfel, conceptul de dezvoltare economică a fost redefinit în termenii reducerii şi eliminării sărăciei, a şomajului, a distribuţiei inechitabile a veniturilor, în contextul unei economii în creştere.

„Dezvoltarea economică este un proces multidimensional ce implică schimbări majore în structura socială, atitudini populare şi instituţii naţionale, ca şi accelerarea creşterii economice, reducerea inegalităţii şi eradicarea sărăciei4. Se face, în acest fel, delimitarea de un proces esenţialmente cantitativ (creşterea economică), punându-se accent pe elementele calitative, de punere în valoare a factorilor de producţie şi a capacităţilor creatoare ale omului. Dezvoltarea economică devine, astfel, subordonată satisfacerii nevoilor fundamentale ale oamenilor, eliminării sărăciei şi asigurării egalităţii de şansă. Cuantificarea unui astfel de concept, extrem de generos, devine destul de dificilă. Dezvoltarea umană, definită de către P.N.U.D. ca „procesul de lărgire a posibilităţilor de a alege ale omului: cel mai important şi mai dificil lucru este asigurarea unei vieţi lungi şi sănătoase, a unei educaţii şi a unui standard decent de viaţă” 5 a avut drept urmare crearea, în 1990, a unui indice compozit, care să cuprindă şi componente calitative ale vieţii. În calculul

4 Michael P. Todaro – „Economic Development”, fifth edition, Longman, New York,

1994, p.15 5 XXX – „Human Development Report, 1990”, U.N.D.P., Oxford University Press,

New York, 1990, p.10

acestui indicator intră venitul real pe locuitor (PIB-ul ajustat cu paritatea puterii de cumpărare) 6 , longevitatea (speranţa de viaţă la naştere) şi educaţia (cu două componente: rata de alfabetizare şi numărul de ani de şcoală, pentru persoanele ce au depăşit vărsta de 25 de ani). Indicatorul ia valori între 0 şi 1, majoritatea ţărilor lumii înregistrând un IDU de sub 0,800. În 2003, cel mai ridicat indice al dezvoltării umane l-a înregistrat Norvegia (0,963), iar cel mai scăzut, Niger (ultima clasată, locul 177), respectiv 0,281. Pe ansamblul ţărilor în dezvoltare, situaţia se prezenta în felul următor:

Indicele Dezvoltării Umane la nivelul ţărilor în dezvoltare

Tabelul 9.2 2003

Ţările în dezvoltare (total), din care: Exemple selective 0,694

- cele mai sărace ţări 0,518 - statele arabe 0,678 Regiuni geografice - Asia de Est şi Pacific 0,768 - America Latină + Caraibe 0,797 - Asia de Sud 0,628 - Africa sub-sahariană 0,515 - Europa Centrală + CSI 0,802 Ţările membre OECD 0,911 Sursa: „Human Development Report 2005”, UNPD, 2005

Valorile prezentate în tabel reflectă valorile medii ale Indicelului Dezvoltării Umane pe categorii de ţări. Pa ansamblu, ţările în dezvoltare au un IDU considerat mediu, valorile cele mai ridicate înregistrându-se în cazul ţărilor din America Latină şi Caraibe şi Asia de Sud Est, iar cel mai scăzut, în cazul ţărilor din Africa sub-sahariană, ţări ce formează în cea mai mare parte grupul statelor cele mai sărace. Spre comparaţie, ţările dezvoltate, asimilate statelor membre OECD, au un nivel mediu al IDU cu mult mai ridicat.

6 E. Wayne Nafziger – „The Economics of Developing Countries”, third edition,

Prentice Hall, 1997, p.28 – 30

Paritatea Puterii de Cumpărare (indicele PPP – purchasing-power

parity) a fost calculat de doi cercetători de la Universitatea din Pennsylvania în colaborare cu Naţiunile Unite. Utilizând o funcţie de regresie multiplă, PPP exprimă rata la care bunurile şi serviciile ce compun P.N.B. al unei ţări costă la fel în două ţări. De exemplu, a fost calculată rata de schimb între peso-ul argentinian şi dolarul american, utilizând rata PPP Big Mac: dacă un Big Mac costă 3,30 Peso argentinieni şi 2,19 USD, atunci PPP este 1 USD=1,51Peso, faţă de o rată de schimb oficială de 1USD=0,99 Peso. Cercetătorii americani (Robert Summers şi Alan Heston) au calculat rata PPP pentru aproximativ 80 de ţări, luând în calcul o medie mondială a preţurilor pentru cca. 700 de bunuri şi servicii. S-a stabilit o rată medie a nivelului preţurilor de 44,8% pentru Africa, 67,4% pentru Asia, 44,1% pentru America Latină şi 116,5% pentru Europa. Aceasta înseamnă, de exemplu, că P.N.B.-ul real pentru Europa este de 1/1,165 ori mai mic decât cel nominal, iar pentru Asia este de 1/0,441 ori mai mare decât cel nominal, convertit în USD la rata de schimb oficială.

9.1.2 Teorii explicative ale dezvoltării

Unul din punctele centrale ale explicării dezvoltării economice îl constituie cauzele subdezvoltării. Din perspectivă teoretică, nu există o abordare unitară, care să ofere o explicaţie corespunzătoare în ceea ce priveşte procesul dezvoltării economice. Având drept criteriu de clasificare cauzele subdezvoltării şi căile de lichidare a acesteia, abordările teoretice pot fi grupate astfel:

Teoriile liberale şi cele neoclasice identifică drept principale cauze ale subdezvoltării absenţa unei economii de piaţă, informaţia imperfectă, ce împiedică alocarea optimă a resurselor, un ajutor extern ce favorizează consumul şi descurajează economisirea, absenţa specializării în funcţie de avantajele comparative. Drept căi de lichidare a subdezvoltării, sunt identificate: constituirea unui cadru instituţional favorabil unei economii de piaţă, favorizarea investiţiilor străine directe, cu precădere în producţie şi nu în domeniul social, o politică liberală în domeniul comerţului exterior, care să favorizeze libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, încurajarea producţiei de bunuri pentru export şi nu pe cea de substituire a importurilor, promovarea unor rate ale dobânzii ridicate, menite a favoriza economisirea, evitarea fugii capitalurilor străine şi atragerea capitalurilor sub forma investiţiilor directe sau de portofoliu, evitarea supraevaluării monedei naţionale, care ar conduce la

protejarea industriilor destinate pieţei interne şi ar defavoriza exporturile, dereglementarea economiei naţionale.

Teoriile de inspiraţie keynesistă consideră că subdezvoltarea se datorează scăderii ratei de acumulare şi a manierei în are întreprinzătorii acceptă riscul, creşterea demografică puternică, scăderea ajutorului extern menit a compensa insuficienţa economiilor interne şi lipsa de devize). Pentru lichidarea subdezvoltării, keynesiştii consideră că investiţiile publice trebuie să aibă un rol de antrenare şi să servească drept un instrument de reglare conjuncturală a bugetului, să se creeze o cerere internă prin intermediul investiţiilor publice, să se protejeze industria internă prin măsuri tarifare şi netarifare şi să se încurajeze industria de bunuri ce pot substitui importurile. În viziune keynesistă, statului îi revine un rol major în promovarea acelor politici menite a întări puterea pieţei interne.

În viziunea structuraliştilor, cauzele subdezvoltării derivă din ierarhizarea relaţiilor economice internaţionale, ca relaţii între centru (lumea dezvoltată) şi periferie (lumea subdezvoltată), din structura socio-economică arhaică ce împiedică funcţionarea pieţei şi efectele de antrenare interindustriale. Ca şi keynesiştii, structuraliştii consideră că intervenţia publică puternică în activitatea economică, reglementarea de către stat a inegalităţilor sociale şi economice, substituirea importurilor şi eliminarea dualismului economic prin puterea publică reprezintă căi de lichidare a subdezvoltării.

Teoreticienii de inspiraţie marxistă consideră că subdezvoltarea este determinată de difuziunea internaţională a capitalismului, de sechelele colonialismului, de activitatea firmelor şi băncilor multinaţionale, de exploatarea economiilor subdezvoltate de către agenţii economici dominanţi ai metropolelor capitaliste, de surplusul acaparat de proprietarii funciari, firmele străine şi ţările capitaliste dezvoltate. Pentru a lichida subdezvoltarea, este necesar ca aparatul de producţie să aparţină agenţilor economici naţionali, preţurile să fie stabilite de autorităţile centrale, care să planifice şi activitatea economică pe termen lung, să se promoveze o politică comercială protecţionistă.

În cea ce priveşte noua teorie a creşterii teoria creşterii endogene), cauza principală a subdezvoltării constă în slaba specializare în cercetare, în investiţii scăzute în perfecţionarea capitalului uman şi în progresul tehnologic. Pentru lichidarea subdezvoltării, susţinătorii acestei teorii recomandă punerea unui accent mai mare de către ţările în

dezvoltare pe capitalul uman, susţinerea de către stat a sectoarelor ce au la bază utilizarea intensivă a capitalului uman, a cercetării, cunoştinţelor şi tehnologiilor moderne. De asemenea, ţările în dezvoltare trebuie să valorifice externalităţile oferite de transferul internaţional de tehnologie şi de o economie deschisă, integrată în economia globală.

Indiferent de teoriile elaborate, starea de subdezvoltare din lumea contemporană este o realitate tristă. Aşa cum aprecia un ziarist, subdezvoltarea este ca o girafă: greu de descris, dar uşor de recunoscut! Ea rămâne, dincolo de teorie, una dintre problemele cele mai grave, prin efectele sale, cu care se confruntă astăzi omenirea.

9.1.3 Grupul ţărilor în dezvoltare: diversitate şi trăsături comune

9.1.3.1 Clasificări

Ţările în dezvoltare sunt un mozaic uriaş. Alături de ţări foarte sărace se întâlnesc ţări mult mai bogate, care „râvnesc” la statutul de ţară dezvoltată. Deşi specialiştii nu sunt unanimi în a preciza care este, concret, componenţa acestui grup de ţări, ele sunt cele mai numeroase din punct de vedere al populaţiei (77% din populaţia globului), dar contribuie doar cu 15% din venitul mondial.

Dincolo de o serie de trăsături comune ale acestor ţări (nivelul scăzut al venitului pe locuitor, procentul scăzut de angajare a forţei de muncă în industria prelucrătoare, productivitatea scăzută în toate sectoarele, inclusiv în agricultură, exportul orientat în cea mai mare măsură pe produse primare) există şi o multitudine de diferenţe: unele sunt ţări foarte populate, altele nu; unele au o suprafaţă foarte mare, altele nu; cele mai multe au fost colonii, câteva nu; unele sunt democraţii, altele au regimuri totalitare, iar cele mai multe se situează undeva între aceste două limite; unele înregistrează creşteri rapide, altele nu, unele dintre state au înregistrat în ultimele decenii realizări importante în domeniul modernizării şi creşterii performanţelor economice, altele au regeresat economic.

Gruparea ţărilor în dezvoltare în categorii omogene este destul de dificil de realizat, datorită diversităţii extrem de ridicată a grupului. Criteriile de clasificare utilizate de diferite organisme internaţionale sunt şi ele complexe, de la criterii de natura economică (ca PIB/ loc.), la criterii de natură geografică, politică (regimuri democratice sau regimuri totalitare),

grad de corupţie sau nivelul de respectare a libertăţilor fundamentale. Cele mai utilizate clasificări ale ţărilor în dezvoltare sunt cele folosite de Banca Mondială şi preluate de toate marile organizaţii internaţionale. Banca Mondială operează cu criteriul geografic, cu cel de venit pe locuitor şi cu cel de îndatorare.

Din punct de vedere geografic, ţările în dezvoltare sunt grupate în 6 regiuni, şi anume: Asia de Est şi Pacific, în care sunt incluse 24 de ţări, Europa şi Asia Centrală, din care fac parte ţările foste comuniste şi cele CSI, cu 27 de ţări, America Latină şi Caraibe, cu 32 de ţări, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (14 ţări), Asia de Sud (8 ţări) şi Africa sub-sahariană (48 de ţări).

În funcţie de venitul pe locuitor, sunt identificate trei categorii de ţări, şi anume: ţările cu venituri reduse, considerate şi cele mai sărace ţări şi care fac deseori subiectul unor analize separate (59 de ţări), ţările cu venituri medii (aici sunt folosite două subgrupe, şi anume cele cu venituri sub medie – 54 de ţări - şi cele cu venituri peste medie – 40 de ţări) şi ţările cu venituri ridicate – 55 de ţări - (cu o subgrupă: ţările membre OCDE cu venituri ridicate – 24 de ţări, considerate a fi ţările dezvoltate). Din aceasta clasificare, ţările în dezvoltare sunt considerate cele cu venituri scăzute şi medii, dar şi unele cu venituri ridicate, care nu sunt membre OCDE (este vorba de ţările arabe exportatoare de petrol). Împărţirea pe venit este realizată în conformitate cu datele privind venitul naţional pe locuitor din 2004 şi este următoarea: ţările cu venituri scăzute sunt cele care au un venit pe locuitor mai mic de 825 USD, cele cu venituri medii între 826 şi 10 066 USD (cele două subgrupe sunt: prima între 826 şi 3255 USD, iar a doua, între 3256 şi 10 065 USD), iar ţările cu venituri ridicate ţările cu peste 10 066USD pe locuitor.

În fine, ultimul criteriu este cel al gradului de îndatorare. Gradul de îndatorare vizează povara datoriei externe pe care ţările în dezvoltare o au faţă de creditorii internaţionali (instituţii internaţionale, guverne sau bănci comerciale), dat fiind faptul că datoria externă este una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă aceste ţări. Acest criteriu este privit prin prisma a doi indicatori, şi anume: serviciul datoriei externe raportat la venitul naţional şi serviciul datoriei externe raportat la valoarea exporturilor. Banca Mondială operează cu 4 categorii de ţări, din care doar primele trei sunt specifice ţărilor în dezvoltare: ţări sever îndatorate (52 de ţări), ţări

moderat îndatorate (39), ţări puţin îndatorate (45) şi ţări neclasificate (acestea sunt ţările dezvoltate). Pentru a ilustra diferenţele pe care le implică utilizarea venitului

nominal pe locuitor şi a celui real pe locuitor, prezentăm următorul tabel în care sunt trecute, comparativ cele două valori. Pentru ţările membre OECD sunt prezentate două valori, dat fiind faptul că alături de cele 24, considerate tradiţional ţări dezvoltate, în ultimii ani au mai intrat în această organizaţie alte 6 ţări, care sunt considerate ţări în dezvoltare: Cehia, Ungaria, Polonia (care fac parte din grupul ţărilor Europei Centrale şi de Est), Mexic, Coreea de Sud. Veniturile acestor ţări sunt situate în categoria ţărilor cu venituri peste medie.

PIB-ulnominal şi real/loc (2003)

Tabelul 9.3 PIB/loc ($) PIB/loc (PPP) ($)

Ţările în dezvoltare (total), din care: 1 414 4 359 - cele mai sărace ţări 329 1 328 - statele arabe 2 611 5 685

- Asia de Est şi Pacific 1 512 5 100 - America Latină 3 275 7 404 - Asia de Sud 617 2 897

- Africa sub-sahariană 633 1 856 - Europa Centrală + CSI 2 949 7 939

Ţările membre OCDE (30) 25 750 25 915 Ţările OCDE (24) 31 020 30 181 Luxemburg (venitul cel mai ridicat) 59 143

62 298

Malawi (venitul cel mai scăzut) 156 605 România

2310 7140

Sursa: „Human Development Report 2005”, UNPD, 2005

9.1.3. 2 Caracteristici ale ţărilor în dezvoltare

Aspecte generale

Cea mai importantă şi mai complexă dimensiune a fenomenului de subdezvoltare rămâne caracteristica de bază, care uneşte ţările în dezvoltare şi determină abordarea lor unitară: sărăcia. Cu toate eforturile făcute, aceste ţări sunt în continuare deosebit de sărace. Trebuie doar să precizăm că dimensiunile sărăciei sunt extrem de mari şi că progresele înregistrate până în prezent de aceste ţări au avut un efect destul de redus asupra sărăciei. Dimensiunea sa complexă este dată de intercondiţionările

pe care sărăcia le are cu celelalte caracteristici ale ţărilor în dezvoltare: educaţia, starea de sănătate, creşterea populaţiei etc. Tabelul următor prezintă, sintetic, aceste aspecte:

Probleme cheie ale ţărilor subdezvoltate: realizări şi limite Tabelul 9.4

Problema Realizări Limite Speranţa de viaţă A crescut în ultimii 30 de ani,

atingând media de 63 de ani, în multe ţări ajungând la 70 de ani

Mortalitatea înaltă din aceste ţări se datorează, în special, mortalităţii infantile, decesul în rândul copiilor nevaccinaţi şi a mamelor, la naştere

Sănătatea 2/3 din populaţia ţărilor slab dezvoltate are acces la serviciile de sănătate. Cheltuielile publice pentru sănătate, ca procent din P.N.B., s-au dublat în ultimii 30 de ani.

Aproape 1,5 miliarde de oameni nu au acces la serviciile de sănătate; 1,3 miliarde nu au acces la apă potabilă; în Africa sub-sahariană un adult din 40 este seropozitiv.

Hrană Din 1965 până în 1990 numărul ţărilor în care s-a asigurat necesarul suficient de hrană s-a dublat, de la 25 la 50. Media valorii calorice era de 90% din nivelul cerut şi a crescut la 107% faţă de nivelul minim necesar în 1985.

Peste 800 milioane de oameni (cca. 15% din populaţia lumii) nu au suficientă hrană; un copil din trei suferă de malnutriţie.

Educaţie şi alfabetizare

În ultimii 20 de ani ciclul primar a fost urmat de un număr de copii de vârstă şcolară ce a crescut de la 70% la 80% din total. Ciclul secundar aproape că şi-a dublat cifra (de la 25% la 40% din cifra totală). Gradul de alfabetizare a crescut de la aprox.1/3 la 65% în 1990

Aproape un miliard de oameni, sau 35% din populaţia adultă, este analfabetă, iar în multe zone, 30% şi peste dintre elevii de vârstă şcolară rămân la ciclul primar

Situaţia copiilor În ultimii 30 de ani, mortalitatea infantilă a fost redusă cu mai mult de 50%.

Malnutriţia şi bolile ucid mai mult de 34.000 de copii în fiecare zi.

Situaţia femeilor Din 1970 până în 1990, numărul de fete ce a urmat ciclul secundar a înregistrat o creştere, de la 17% la 36% din numărul total de fete de această vârstă.

2/3 din totalul analfabeţilor din ţările cele mai sărace sunt femei, femeile acced într-un număr de două ori mai mic în învăţământul superior decât bărbaţii.

Problema Realizări Limite Securitate Sfârşitul războiului rece a dus

la eliminarea implicării ţărilor celor mai sărace in rivalităţile dintre superputeri

Războaie, insurecţii şi terorismul armat au afectat aprox. 60 de ţări. Aproximativ 35 milioane de oameni sunt refugiaţi

Mediul În ultimii 20 de ani ponderea familiilor rurale cu acces la apă potabilă a crescut de la sub 10% la 60%.

Pădurile tropicale sunt distruse cu o suprafaţă de mărimea unui teren de fotbal în fiecare secundă. Creşterea economică rapidă poate înrăutăţi poluarea mediului.

Sursa: P.N.U.D., "Human Development Report 1991,1992,1993", în Jan S. Hogendorn – „Economic Development”, Harper Collins College Publishers, Inc., 1996, pag. 11

Venituri scăzute şi distribuţia inegală a veniturilor

Diversitatea foarte mare a grupului ţărilor în dezvoltate dezvăluie o realitate sumbră. Banca Mondială identifică 61 de ţări din cele clasificate care sunt considerate a fi cele mai sărace ţări ale lumii. Acestea provin, în marea lor majoritate, din Africa sub-sahariană şi Asia de Sud, cele mai sărace regiuni ale lumii şi cu cea mai numeroasă populaţie.

Principalii indicatori ai dezvoltării Tabelul 9.5

Popu

laţia

(mil)

20

03

Rata anuală de creştere a populaţiei

(1990 – 2003) %

Venitul naţional brut/loc

USD 2003

VNB/locUSD/loc

PPP 2003

Sper

anţa

de

viaţă

Ani

2002

Mortalitate infantilă sub 5 ani la 1000

loc. 2002

Rata de alfabetizare

(% în populaţia

de peste 15 ani) 2002

Emisiile de

dioxid de

carbon Milioane

tone 2000

Mondial 6271,7 1,4 5500 8180 67 81 79 22994,5 Ţări cu venituri scăzute

2310,3 2,0 450 2190 58 126 61 2066,7

Ţări cu venituri medii

2990 1,1 1920 6000 70 38 90 9129,1

Ţări cu venituri sub medie

2655,2 1,1 1480 5510 69 40 90 7116,3

Ţări cu venituri peste medie

334,9 1.3 5340 9900 73 22 91 2012,0

Ţări cu venituri scăzute şi medii

5300,3 1,5 1280 4320 65 88 7878 11196,2

Popu

laţia

(mil)

20

03

Rata anuală de creştere a populaţiei

(1990 – 2003) %

Venitul naţional brut/loc

USD 2003

VNB/locUSD/loc

PPP 2003

Sper

anţa

de

viaţă

2002

Ani

Mortalitate infantilă sub 5 ani la 1000

loc. 2002

Rata de alfabetizare

(% în populaţia

de peste 15 ani) 2002

Emisiile de

dioxid de

carbon Milioane

tone 2000

Ţări cu venituri ridicate

971,4 0,7 28 550 28 603 78 7 ... 11 804,3

Asia de Est şi Pacific

1854,5 1,2 1080 4680 69 42 90 3752,3

Europa şi Asia Centrală

472,7 0,1 2570 7570 69 37 97 3162,6

America Latină şi Caraibe

534,2 1,6 3260 7080 71 34 89 1357,4

Orientul Mijlociu şi Africa de Nord

311,6 2,1 2250 5700 69 54 69 1227,2

Asia de Sud 1 424,7

1,8 510 2 660 63 95 59 1 220,3

Africa subsahariană

702,6 2,5 490 1 770 46 174 65 478,8

Sursa: Human Development Report 2005, world Bak, 2005

Cele mai sărace ţări ale lumii, aflate cu predilecţie în Africa sub-sahariană şi Asia, deţin o populaţie numeroasă, ceea ce face ca situaţia lor să fie cu atât mai dramatică. Operând cu indicatorul P.N.B./loc., ajustat cu paritatea puterii de cumpărare, cele mai sărace ţări ale lumii înregistrează „performanţe” greu de imaginat. Pentru ocupantele ultimelor locuri, venitul pe locuitor nu depăşea, la nivelul anului 2003, 900 USD/loc., ceea ce înseamnă, în medie, sub trei dolari/zi pentru fiecare cetăţean! Iar progresele înregistrate în ultimii 5 ani sunt atât de modeste, încât cu greu pot fi considerate progrese!

Cele mai sărace ţări, din punct de vedere al P.N.B.real/loca. Tabelul 9.6

Ţara PNB real/loc 1998 P.N.B. real/loc. 2003 Sierra Leone 445 530 Tanzania 483 610 Malawi 551 600 Burundi 561 620 Etiopia 566 710 Republica Congo 573 710 Yemen 658 820 Mali 673 960

Ţara PNB real/loc 1998 P.N.B. real/loc. 2003 Zambia 678 850 Niger 729 820 R.D.Congo 733 640 Nigeria 740 900 Sursa: XXX – „World Development Indicators”, World Bank, Washington, D.C., 2000 şi 2005 aP.N.B.real/loc = echivalentul P.N.B./loc., ajustat cu paritatea puterii de cumpărare, în 1998 şi 2003

Alături de nivelurile scăzute ale venitului pe locuitor, ţările subdezvoltate se confruntă şi cu o mare discrepanţă în distribuirea veniturilor. Distribuţia veniturilor reprezintă un indicator de apreciere al dezvoltării economice a unei ţări. Pentru ţările în dezvoltare, în special pentru cele mai sărace dintre aceasta, inegalitatea în distribuirea veniturilor se corelează cu sărăcia absolută în care trăieşte o mare parte din populaţia acestor ţări.

Inegalitatea în distribuirea veniturilor este relevată şi de ponderea pe care cea mai săracă cincime o are în veniturile totale, comparativ cu ponderea celei mai bogate cincimi în aceleaşi venituri totale. Pentru ţările bogate, acest raport este, în medie, de 5 la 1. pentru ţările cele mai sărace, acesta atinge şi niveluri de peste 30 la 1. Iată, comparativ, care este situaţia ţărilor dezvoltate şi a ţărilor sărace, cel mai slab clasate, din punct de vedere al raportului venitul celei mai sărace cincimi a populaţiei/venitul celei mai bogate cincimi a populaţiei:

Raportul dintre venitul celei mai sărace cincimi a populaţie şi venitul celei mai bogate cincimi a populaţiei (1998)

Tabelul 9.7

Ţara Ponderea (%) celei mai sărace cincimi

în venitul total (A)

Ponderea (%) celei mai bogate cincimi

în venitul total (B)

Raport B/A

Ţări dezvoltate Noua Zeelandă 2,7 46,9 17,4 S.U.A. 5,2 46,4 8,9 Australia 5,9 41,3 7,0 Marea Britanie 6,6 43,0 6,5 Irlanda 6,7 42,9 6,4 Israel 6,9 42,5 6,2 Portugalia 7,3 43,4 5,9

Ţări în tranziţie Federaţia Rusă 4,4 53,7 12,2 Turkmenistan 6,1 47,5 7,8 Kyrgyzstan 6,3 47,4 7,5

Ţara Ponderea (%) celei mai sărace cincimi

în venitul total (A)

Ponderea (%) celei mai bogate cincimi

în venitul total (B)

Raport B/A

Estonia 6,2 41,8 6,7 Kazakstan 6,7 42,3 6,3 Republica Moldova 6,9 41,5 6,0 România 7,6 40,3 5,3

Ţări în dezvoltare Siera Leone 1,1 63,4 57,6 Republia Centrafricană 2,0 65,0 32,5 Guatemala 2,1 63 30,0 Guineea Bissau 2,1 58,9 28,0 Paraguay 2,3 62,4 27,1 Brazilia 3,0 63,8 25,5 Lesotho 2,8 60,1 21,5 Niger 2,6 53,3 20,5 Honduras 3,4 58,0 17,1 Sursa: „Human Development Report 2000”, U.N.D.P.,2000, p. 169 – 173

Pentru multe din ţările slab dezvoltate, inegalitatea distribuirii veniturilor îşi are sursa în decalajul între mediul urban şi rural. Zonele rurale sunt, pe lângă extrem de sărace, şi puternic concentrate în mâna unor latifundiari (cum este cazul celor mai multe din ţările latino-americane) ceea ce face ca venitul obţinut în agricultură să fie, practic, însuşit în cea mai mare parte de marii proprietari.

O altă cauză a acestei inegalităţi derivă şi din accesul redus la educaţie pentru cea mai mare parte a populaţiei acestor ţări, ceea ce face ca majoritatea forţei de muncă să fie slab calificată, cu salarii extrem de reduse. Se apreciază că reducerea analfabetismului are efecte pozitive asupra veniturilor ce revin celor 40% din populaţie, cea mai săracă7.

Şi politicile promovate de către statele în dezvoltare au contribuit la creşterea sau menţinerea ridicată a inegalităţii veniturilor: supraevaluarea cursului de schimb, politica de preţ, care dezavantajează net produsele agricole, în condiţiile în care agricultura este principala ocupaţie în multe din aceste ţări, etc.

Dependenţa faţă de exterior

Aşa cum arăta şi Jan Tinbergen în cel de-al III-a Raport către Clubul de la Roma, naţiunile în curs de dezvoltare sunt, în continuare, în stare de

7 Giovanni Andrea Cornia – „Liberalization, globalization and income distribution”,

UNU/WIDER, Working papers, n. 57, martie 1999, p.9

dependenţă faţă de ţările dezvoltate 8 . Această dependenţă economică derivă din faptul că dispun de mai puţine cunoştinţe, de posibilităţi limitate de a utiliza ceea ce au.

Structurile impuse de către fostele metropole coloniilor lor au avut drept consecinţă fundamentală stagnarea şi încetinirea considerabilă a ritmului creşterii economice pe termen lung. În cadrul acestor structuri, economia naturală, de subzistenţă, rămăşiţele unor relaţii de producţie precapitaliste total inadecvate progresului tehnic deţineau o pondere ridicată. Chiar dacă, în paralel, s-a dezvoltat un sector capitalist, el era orientat către exterior. S-a conturat astfel o “economie dualistă”, de tip colonial, dezarticulată, incapabilă să realizeze o dezvoltare autentică, autoîntreţinută9.

O trăsătură a economiei mondiale contemporane continuă să fie starea de dependenţă a Sudului subdezvoltat faţă de Nordul dezvoltat. Această dependenţă se manifestă îndeosebi pe plan financiar, alimentar şi tehnologic. Dar şi Nordul este dependent de Sud. Sudul reprezintă o bogată şi, mai ales, ieftină sursă de aprovizionare pentru Nord, în special cu materii prime sau produse puţin prelucrate.

Lichidarea rămânerii în urmă, dezvoltarea economico-socială independentă vor fi, în primul rând, rezultatul efortului propriu, maximizării mijloacelor materiale, financiare şi umane proprii.

În lipsa unui capital privat autohton important, tendinţa de a fonda strategia economică pe activitatea crescândă a statului este o caracteristică cvasi-generală a ţărilor în dezvoltare. Caracterul sectorului de stat în aceste ţări este determinat de natura forţelor sociale, care deţin puterea politică, de obiectivele urmărite de acestea, de căile adoptate pentru împlinirea lor.

O strategie de dezvoltare trebuie să se bazeze pe propria experienţă, pe adaptarea experienţei generale la condiţiile concrete, particulare, ale fiecărei ţări. Aceste modele proprii permit înfăptuirea unor obiective prioritare, cum ar fi:

∗ formarea cadrelor naţionale şi folosirea judicioasă a forţei de muncă;

∗ crearea unui nucleu industrial propriu, suficient de diversificat, capabil să satisfacă nevoia crescândă de bunuri de echipament;

∗ promovarea exporturilor de produse prelucrate.

8 Jan Tinbergen (coordonator) - "Restructurarea ordinii internaţionale", Editura

Politică, 1980, pag. 61 9 Sterian Dumitrescu (editor coordonator) - "Economia mondială", Cluj-Napoca,

Editura Microinformatica, 1992, p.56

În contextul interdependenţelor mondo-economice, subdezvoltarea afectează, sub o formă sau alta, toate statele lumii. Ea este, în consecinţă, o problemă de interes general. Ori, la probleme globale se cer soluţii globale, ceea ce înseamnă, înainte de toate, participarea activă a întregii comunităţi internaţionale, inclusiv a ţărilor dezvoltate la rezolvarea acestei probleme.

Tinerele state nu reuşesc să-şi valorifice pe deplin pe piaţa mondială rezultatele muncii productive naţionale. În ceea ce priveşte produsele primare, două sunt obstacolele care influenţează negativ: pe de o parte obstacolele tarifare şi netarifare ridicate de ţările dezvoltate, iar, pe de altă parte, instabilitatea preţurilor internaţionale.

Astfel, apar restricţii cantitative, (de exemplu, în S.U.A., la importul de bumbac brut; în Europa Occidentală, la importul de produse alimentare), susţinerea preţurilor de producţie (pentru producătorii autohtoni), subvenţionarea factorilor de producţie, fiscalitatea (taxe mari).

Asigurarea hranei

O problemă majoră a ţărilor subdezvoltate este foametea şi malnutriţia, sau, mai bine zis, problema alimentară.

Potrivit celor mai recente estimări, peste 550 de milioane de oameni (375 de milioane în Asia, mai mult de 80 de milioane în Africa, 45 de milioane în America Latină) suferă efectiv de foame.

Pentru a putea fi considerat hrănit normal, un om trebuie să consume zilnic, în medie, 2200 - 2400 de calorii şi circa 80 - 90 grame de proteine. Ori, 28% din populaţie în Asia, 25% în Africa, 13% în America Latină consumă sub acest barem. Această situaţie contrastează puternic cu consumul din ţările dezvoltate.

Problema alimentară are atât implicaţii de ordin social, cât şi implicaţii de ordin politic (accentuare migraţiei, convulsii sociale).

Interdependenţa cu alte probleme economice globale joacă un rol important în determinarea dimensiunilor problemei alimentare.

Pentru rezolvarea acestor probleme este nevoie atât de efortul propriu, cât şi de asistenţa celorlalte state prin intermediul diverselor organizaţii intenaţionale (FAO şi FIDA, precum şi PAM, au iniţiat numeroase programe de ajutorare a ţărilor subdezvoltate). Este necesară punerea în practică a unor programe de cooperare tehnică, de eliminare a pierderilor alimentare, de eliminare a pierderilor de teren arabil, pentru dezvoltarea pescuitului. Toate acestea pot fi puse în practică. Ţinând seama de cauzele care au generat situaţia alimentară precară de pe glob, devine foarte clar că soluţionarea viabilă, de durată, nu poate fi asigurată

decât prin creşterea substanţială şi diversificarea producţiei agroalimentare.

Ţările subdezvoltate nu se pot baza pe "transferul de hrană", ci, în primul rând, pe efortul propriu. Printre căile posibile de sporire a producţiei alimentare în ţările în dezvoltare, cele care reţin atenţia experţilor sunt următoarele:

extinderea suprafeţelor cultivate, sporirea randamentului la hectar şi pe animal productiv, exploatarea unor noi resurse naturale şi producerea de alimente

pe cale sintetică. Cele mai mari rezerve de terenuri cultivabile se află în America

Latină, Africa Tropicală şi America de Nord (în Asia de Sud, ce se confruntă cu grave probleme, această soluţie nu există).

Dar, deşi şi-ar putea spori producţia, problemele rămân pentru majoritatea ţărilor, pentru că acestea ar trebui să aloce mai multe resurse financiare decât au pentru a putea spori randamentele agricole. De exemplu, o creştere de 4% a producţiei agricole necesită resurse financiare de 15 - 16 miliarde dolari anual, sumă greu de realizat în condiţiile datoriei externe actuale. Pentru a avea o imagine comparativă a diferenţelor uriaşe care există între ţările dezvoltate şi cele slab dezvoltate în planul producţivităţii agricole, este suficient să precizăm faptul că Eriteea, una dintre cele mai sărace ţări ale lumii, înregistrează o valoare adăugată în agricultură de aproape 1000 de ori mai mică decât a Belgiei.

Productivitatea în agricultură (Valoarea adăugată pe un muncitor agricol USD 1995), 2000-2002

Tabelul 9.8 Total mondial 1 051

Ţări cu venituri scăzute 383 Ţări cu venituri medii 818 Angola 137 Eritreea 68 Kenya 213 Madagascar 155 Malawi 124 Mozambic 136 Polonia 1 879 România 3 588 Australia 36 327 Belgia 57 462 SUA 53 907 Sursa: Human Development Statistics, 2005

Degradarea mediului înconjurător

O altă problemă care îngrijorează comunitatea internaţională este degradarea mediului înconjurător, în condiţiile unor nevoi crescânde de hrană şi de dezvoltare industrială - căi menite a scoate aceste ţări din starea de subdezvoltare. Degradarea potenţialului natural-forestier, arabil, piscicol, izvoarelor subterane precum şi poluarea aerului şi a apei au atins, în multe ţări, cote îngrijorătoare. Conform unui studiu publicat de Banca Mondială în 1993 10 , între multiplele aspecte ale degradării mediului se numără deprecierea solului, degradarea datorită poluării, alterarea diversităţii biologice, despăduririle şi eroziunea terenurilor. Bazându-se pe multiple exemple, autorii studiului, ambii economişti, relevă că degradarea mediului poate costa între 1 şi 15% din P.I.B. al unei ţări.

Problema subdezvoltării este o problemă extrem de complexă, ce se manifestă în toate domeniile economico-sociale şi în întreaga economie mondială.

Mondializarea acestui flagel necesită măsuri ample şi urgente din partea comunităţii internaţionale, o cooperare strânsă în care rolul organismelor internaţionale este extrem de important. În acest context, al eforturilor pentru eliminarea sărăciei şi susţinerea dezvoltării, asistenţa financiară este una din componentele de bază. Fără corelarea tuturor factorilor - externi şi interni - acest proces va continua să afecteze lumea întreagă precum o maladie ucigătoare.

Factori critici ai dezvoltării

În concepţia unor specialişti 11 , factorii critici ai dezvoltării sunt consideraţi a fi în număr de 6.

Primul factor considerat sunt economiile, investiţiile şi decalajul tehnologic. Capitalul este insuficient în ţările în dezvoltare. El se traduce într-o înzestrare precară a aparatului productiv, o înzestrare slabă cu tehnologie şi un scăzut grad de performanţă. Lipsa capitalului este determinată de rata scăzută a investiţiilor interne şi de un aport extrem de limitat al investiţiilor străine. Economiile sunt puţine, când veniturile sunt scăzute, împrumuturile externe sunt scumpe, iar asistenţa străină este pe 10) Lester R. Brown (coordonator) - "Probleme globale ale omenirii; Starea lumii

1995", Editura Tehnică, Bucureşti 1995, pag. 6-10. 11 Jan S. Hogendorn - “Economic Development”, Third Edition, Harper Collins

Publisher.New York,1996, p.57-60

cât de greu de obţinut, pe atât de insuficientă. În ceea ce priveşte inovarea şi nivelul tehnologic, se ştie că pe termen lung, acestea contribuie la eficientizarea investiţiilor. Schimbările tehnologice au în vedere atât o tehnică mai performantă (maşini, calculatoare, etc.), cât şi întărirea producţiei, eliminarea risipei, sporirea eficienţei.

Un al doilea factor identificat este transformarea structurală. Aceasta implică, deopotrivă, industrializarea, urbanizarea, schimbarea modului de producţie, de la cel tradiţional, la cel modern. În ceea ce priveşte ţările în dezvoltare, în special cele mai sărace, agricultura contribuie cu cea mai mare pondere la crearea P.N.B.-ului, între 40% şi 60%. Al doilea sector ca importanţă este cel terţiar, între 20 şi 40%. Creşterea nivelului de dezvoltare implică şi modificarea ponderii acestor sectoare, cu atât mai mult cu cât ele se caracterizează şi printr-o mare ineficienţă (agricultura, de exemplu, deşi deţine o pondere foarte mare în crearea P.N.B., nu poate asigura hrana populaţiei ţărilor respective).

Structura comerţului exterior reprezintă al treilea factor critic al dezvoltării. Exporturile acestor ţări, pe lângă faptul că trebuie să sporească, necesită o diversificare şi o creştere a ponderii produselor manufacturate, singurele în măsură să contribuie la atenuarea înrăutăţirii termenilor schimbului ai acestor ţări. Importanţa comerţului exterior este subliniată şi de faptul că studiile econometrice au arătat că o creştere a exporturilor în produsul total cu 10% determină o creştere economică a ţării cu 0,6%.

Al patrulea factor critic al dezvoltării îl constituie ineficienta alocare a resurselor. Utilizarea de preţuri administrate de către stat contribuie cel mai adesea la o ineficientă alocare a resurselor. De cealaltă parte, un mecanism de formare al preţurilor bazat pe o piaţă liberă implică o mai mare iniţiativă, o reducere a pierderilor, o limitare a corupţiei şi, în final, o mai mare eficienţă în alocarea resurselor. Alocarea eficientă a resurselor presupune atât politici la nivel microeconomic, cât şi politici macroeconomice. Emisiunea de monedă fără acoperire în bunuri şi servicii, pentru compensarea deficitelor bugetare, contribuie la creşterea inflaţiei şi la migrarea capitalurilor către ţări cu o stabilitate a preţurilor mai mare.

Formarea capitalului uman şi resursele pentru dezvoltare este cel de-al cincilea domeniu critic al dezvoltării. Creşterea economică depinde în mod esenţial, în special pe termen lung, de capacitatea acestor ţări de a forma capitalul uman. Dificultatea realizării acestui deziderat rezultă din faptul că are efecte pe termen lung, la fel cum această nerealizare se răsfrânge tot după un interval îndelungat în timp. Aspectele primare ale acestui domeniu critic al dezvoltării sunt educaţia, accesul la ea şi calitatea acesteia. Se ştie că aceste ţări au cele mai ridicate rate ale analfabetismului, că accesul la educaţie este îngrădit, în special populaţiei

de sex feminin, iar studiile arată că o creştere cu doar 10% a celor înscrişi la învaţământul secundar contribuie cu 0,3% la creşterea economică. De asemenea, în strânsă legătură cu acest aspect, pentru ţările în dezvoltare, mai ales pentru cele mai sărace, o problemă deosebit de importantă o constituie creşterea populaţiei, organismele internaţionale de profil recomandând insistent adoptarea unor politici la nivel guvernamental de planificare familială.

În sfârşit, ultimul factor critic al dezvoltării identificat de specialişti, este asigurarea unor politici durabile de dezvoltare. Aceasta înseamnă, spre exemplu, asigurarea unei creşteri economice posibil de atins, luarea în considerare a elementelor legate de mediu, păstrarea sub control a ratei de creştere a populaţiei, păstrarea în limite normale şi stimulative a diferenţelor sociale şi economice etc. Un alt element important îl reprezintă şi pacea socială din aceste ţări, stabilitatea politică şi socială, determinante pentru stabilitatea economică. După instabilitate, este necesară o perioadă foarte lungă de timp pentru relansarea investiţiilor, pentru aplicarea şi vegherea la respectarea legilor etc. şi un şi mai îndelungat timp pentru culegerea roadelor acestor investiţii.

9.1.4 Industrializarea, calea principală de ieşire din starea de subdezvoltare

9.1.4.1 Motivaţii, determinări, implicaţii

Teoretic, conceptul de industrializare are două înţelesuri. Pe de o parte, se poate vorbi despre industrializare în sens larg, cu referire, practic, la toate ţările lumii, iar, pe de altă parte, în sens restrâns, ca despre o cale de rezolvare a problemelor subdezvoltării.

În spiritul definiţiilor în sens larg, François Perroux considera că “industrializarea este un proces cumulativ, care structurează ansamblul social, prin utilizarea intensivă a sistemelor de maşini şi permite sporirea, cu costuri descrescătoare, a bunurilor benefice colectivităţii umane”12. Într-o astfel de viziune, industrializarea nu reprezintă doar simpla creare a industriilor, ci include ideea unei productivităţi sporite, a scăderii efortului fizic, precum şi efectul de antrenare generat de “sistemele de maşini”.

În sens restrâns, industrializarea este definită de o manieră mai centrată pe problemele subdezvoltării: “definim industrializarea prin substituirea importurilor, ca fiind satisfacerea într-o proporţie mai mare a cererii interne din producţia de bunuri de consum, apoi, în mod progresiv, 12 François Perroux - “L’economie du XXe siecle”, P.U.F., Paris, 1961, p. 122

prin utilizarea la faţa locului a materiilor prime, în scopul de a economisi devize şi de a reduce dominaţia ţărilor industrializate”.13

Dacă, la nivelul ţărilor dezvoltate, problema susţinerii industriei se pune în contextul valorificării superioare a avantajelor pe care le oferă o tehnologie performantă, ţările în dezvoltare se confruntă cu mult mai multe probleme la care industrializarea a oferit sau ar putea oferi o soluţie.

Industrializarea a fost, şi încă mai este privită ca principala cale de atingere a unei rate de creştere economică mai ridicate, de depăşire a decalajelor ce despart ţările în dezvoltare de ţările dezvoltate şi de ridicare a nivelului de trai. În cazul multor ţări în dezvoltare, dar şi a ţărilor din fostul lagăr comunist, rolul procesului de industrializare a fost absolutizat, neglijându-se celelalte sectoare ale economiei (în special cel al agriculturii), precum şi interdependenţele obligatorii ce stau între industrie, pe de o parte, urbanizare, dezvoltarea infrastructurii şi celelalte domenii ale economiei, pe de altă parte (a se vedea şi figura nr.9.2. ).

Cu toate aceste neajunsuri privind incompatibilitatea dezvoltării industriale cu un stadiu inferior de dezvoltare economică, opţiunea industrializării a fost cvasigenerală printre ţările în dezvoltare.

Motivaţiile care au determinat orientarea cu predilecţie a dezvoltării economice către dezvoltarea industriei, pot fi sintetizate astfel:

1. Ţările dezvoltate sunt şi cele mai puternice din punct de vedere industrial, sunt ţări industrializate. În acest sens, industria este percepută ca un element definitoriu al dezvoltării şi, deci, fără o industrie puternică şi performantă, nu se poate vorbi de un nivel de dezvoltare ridicat.

2. Industria reprezintă, poate, cel mai eficace mod de soluţionare a unor probleme grave cu care se confruntă aceste ţări, ca şomajul şi nivelul scăzut al ocupării forţei de muncă. Sectorul economic tradiţional al ţărilor în dezvoltare nu poate oferi locuri de muncă în creştere, datorită faptului că, în general, cererea de astfel de produse pe piaţa internaţională manifestă o tendinţă mai degrabă de stagnare decât de creştere şi o inelasticitate în raport cu preţul, care determină o înrăutăţire a termenilor schimbului14 şi o degradare continuă a veniturilor încasate din exportul produselor tradiţionale.

3. În legătură cu această deteriorare a termenilor schimbului şi a scăderii încasărilor din export, industria oferă produse mai diversificate, cu grad ridicat de prelucrare, la preţuri mult mai avantajoase pe piaţa 13 Janine Bremond, Alain Geledan - “Dictionnaire economique et social”, 5e edition,

Hatier, Paris, 1990., p.44 14 Termenii schimbului definesc efortul de export pe care o ţară trebuie să-l depună

pentru o unitate de import.

internaţională. Pe de o parte, are rolul de a diversifica exportul, iar, pe de altă parte, de a înlocui, în parte, importul.

4. Industria, ca sector secundar, are efect de antrenare asupra celorlalte sectoare şi, deci, asupra întregii economii. Ea creează externalităţi pentru celelalte sectoare, constituind o sursă de aprovizionare şi o piaţă de desfacere pentru acestea.

5. O productivitate sporită, atât în sectorul primar, cât şi în celelalte sectoare, poate fi atinsă prin industrializare. Industria creează, pe de o parte, mijloacele necesare perfecţionării muncii în agricultură, dar şi în servicii, iar, pe de altă parte, permite ea însăşi introducerea celor mai moderne descoperiri tehnice. Cum creşterea eficienţei muncii constituie, de asemenea, o condiţie a dezvoltării economice, industria reprezintă, astfel, calea spre succes.

6. Este neîndoielnic că industria contribuie la creşterea volumului de bunuri şi servicii, şi, în felul acesta, se asigură o mai bună satisfacere a nevoilor populaţiei pe baza producţiei interne.

7. Industrializarea este considerată a fi procesul ce poate asigura schimbări fundamentale, economice şi sociale în ţările în dezvoltare, schimbări ce reprezintă condiţii necesare pentru a susţine creşterea economică15.

8. Industrializarea are şi o conotaţie politico-ideologică, acest proces fiind considerat singurul ce poate ajuta ţările în dezvoltare să se desprindă de modelul neocolonialist de dominare al ţărilor dezvoltate, aşa cum considera preşedintele Ghanei, Nkrunah16.

9. Industria implică un mare număr de tranzacţii (datorită diversităţii producţiei), atât în interiorul unei ţări, cât şi între ţări. Acest lucru favorizează integrarea mai puternică a unei ţări, atât din punct de vedere economic, cât şi social, în circuitul economic mondial, în economia mondială.

10. Industrializarea reprezintă şi o cale de reducere a decalajului tehnologic dintre ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare, tehnologia reprezentând calea sigură pentru creşterea eficienţei şi a producţiei.

Procesul de industrializare este un proces complex. El nu se referă doar la dezvoltarea industriei, ci reprezintă un proces al transformării societăţii, care implică schimbări economice, politice, sociale şi culturale.17

15 Subrata Ghatak - “Introduction to Development Economics”, Third edition,

Routledge, London, New York, 1995, p.320 16 E.S. Simpson - “The Developing World, an Introduction”, second edition,

Longman Group Ltd., U.K., Singapore, 1994, p.122 17 Rajesh Chandra - “Industrialization and Development in The Third World”,

Routledge, London, 1992, p.4

Pe de altă parte, industrializarea ţărilor în dezvoltare nu este un proces uniform şi nici un model unic. Ea are mai multe determinări, care o particularizează la nivelul fiecărei ţări:

În primul rând, industrializarea are o evoluţie istorică. În unele ţări, acest proces ţine de dominaţia colonială, când au fost făcuţi primii paşi către dezvoltarea industriei. În această situaţie, procesul de industrializare cuprinde trei etape:18

Producţie colonială, 1400-1945, cu accent pe dezvoltarea agriculturii şi o minimă industrializare

Politici post-coloniale timpurii, 1950-1970, bazate aproape în exclusivitate pe industrializarea prin substituirea importurilor

Politici industriale mature, 1970-1990, bazate pe reforma strategiilor de substituire a importurilor şi pe orientarea către export, pe folosirea zonelor

libere şi a zonelor speciale de producţie. Un rol important l-au jucat societăţile transnaţionale.

Sursa: Rajesh Chandra - “Industrialization and Development in The Third World”, Routledge, London, 1992, p. 95.

Figura 9.1 Evoluţia industrializării în ţările în dezvoltare

În al doilea rând, nivelul industrializării, structura, organizarea, localizarea industriei sunt consecinţe atât ale unor factori interni (existenţa celorlalte sectoare din economie, nivelul de dezvoltare al acestora, politica statului în domeniul industriei - facilităţi, reglementări, forme de proprietate etc.), cât şi ale unor factori externi (politici comerciale ale ţărilor dezvoltate, ajutorul extern, investiţii străine etc.).

În al treilea rând, evoluţia industriei influenţează toate celelalte sectoare din economie şi are repercusiuni asupra schimbărilor în societate, pe piaţa forţei de muncă etc.

Industrializarea implică o mai mare specializare în producţie, o creştere importantă a producţiei manufacturate în P.I.B. şi o creştere a capacităţii de prelucrare a resurselor. Figura nr. 9.2. prezintă implicaţiile industrializării asupra unei societăţi.

Aşa cum se poate observa, implicaţiile nu sunt numai pozitive, ci şi negative. În majoritatea ţărilor în dezvoltare, industrializarea a avut efecte

18 Rajesh Chandra - OP. CIT., p.95.

negative asupra mediului ambiant, crescând gradul de poluare. De altfel, una din tendinţele prioritare ale dezvoltării industriale (atât în ţările în dezvoltare, cât, mai ales, în ţările dezvoltate), este asigurarea unei durabilităţi industriale, din punct de vedere al protejării mediului înconjurător.

Apoi, migraţia de la sat la oraş, precum şi procesul de urbanizare au avut, de cele mai multe ori, implicaţii negative în plan social. Dezvoltarea oraşelor, din punct de vedere al infrastructurii şi al dotării cu utilităţi (canalizare, apă potabilă, locuinţe etc.) nu a putut ţine pasul cu creşterea populaţiei urbane. Au apărut slums-urile, oraşele de carton şi locuitorii gropilor de gunoi, care au determinat proliferarea diverselor boli, creşterea criminalităţii şi a altor tare sociale.

I N D U S T R I A L I Z A R E

Apariţia de noi clase sociale

Deteriorarea mediului Creşterea ponderii sectorului manufacturat în

P.I.B. Sporirea volumului tranzacţiilor

inter-industriale

Dezvoltarea tehnologiilor şi creşterea importanţei ştiinţei şi

tehnologiei

Creşterea intensităţii capitalului

Creşterea productivităţii muncii în sectorul manufacturat,

comparativ cu celelalte sectoare

Sporirea numărului de unităţi de producţie impersonale

Migrarea populaţiei din mediul rural către cel urban

Urbanizare

Răspândirea tehnicilor industriale în alte sectoare

Apariţia unor mentalităţi mai pragmatice

Creşterea specializării

Conectarea mai puternică şi participarea mai intensă la circuitul economic mondial

Sursa: Rajesh Chandra - “Industrialization and Development in The Third World”, Routledge, London, 1992, p.5

Figura 9.2. Implicaţii ale procesului de industrializare

În aceeaşi ordine de idei, multe din ţările în dezvoltare continuă să fie societăţi duale, cu o pătură socială bogată, dar puţin numeroasă, şi o pătură socială săracă, dar majoritară.

Cu toate aceste minusuri ale sale, industrializarea rămâne una din puţinele şanse pe care le au ţările lumii a treia de a păşi pe calea progresului. Pentru ca această oportunitate să fie valorificată, este

necesară luarea în calcul a trei grupe de factori, care influenţează, în mod decisiv, procesul de industrializare:19

• factori macro-economici( jocul avantajelor comparative existente sau create de care se bucură ţările în dezvoltare, ca abundenţa mâinii de lucru, salariile scăzute, intensitatea şi durata muncii sau rezultatele favorabile ale prospecţiunilor miniere şi energetice, progresele în formarea personalului, importul de tehnologie, consecinţele pozitive ale dezvoltării transporturilor internaţionale şi comunicaţiilor; politicile de intervenţie ale statului, investiţiile internaţionale, integrarea în trendurile regionale favorabile, etc.)

• factori micro-economici (caracteristicile întreprinzătorilor şi inovaţia antreprenorială);

• factori instituţionali (crearea unor instituţii adecvate, care să stimuleze procesul de industrializare, adaptarea permanentă a acestor instituţii la evoluţiile înregistrate în economie).

Pornind de la toate aceste elemente, devine evidentă preocuparea tuturor ţărilor lumii şi, aşa cum arătam, mai ales a celor în dezvoltare, în vederea elaborării unor strategii şi politici industriale care să ţină seama de toţi factorii de influenţă, de toate implicaţiile pozitive şi negative asupra mediului economic.

9.1.4.2 Strategiile de industrializare şi strategiile de dezvoltare

Strategiile de industrializare ale ţărilor în dezvoltare urmăresc îndeaproape strategiile generale de dezvoltare ale acestora.

O posibilitate de grupare a ţărilor lumii a treia, în termenii performanţelor industriale, este cea realizată de Robert N. Gwynne, conform căreia ţările aparţin uneia dintre următoarele grupe:20

ţări a căror dezvoltare industrială a fost strâns legată de piaţa internă;

ţări a căror dezvoltare industrială a fost influenţată de export; ţări a căror dezvoltare industrială a fost legată de surplusurile de

venituri obţinute din exportul de petrol; ţări fără o piaţă prea mare, fără rezerve de petrol şi ale căror

exporturi de produse manufacturate nu depăşesc 0,4 % din totalul exportului de produse manufacturate al ţărilor în dezvoltare.

19 Gern, Jean-Pierre (sous la direction de) - “Economies en transition”, Editions

Maison-Neuve et Larose, Paris, 1995, p.94. 20 Robert N. Gwynne - “New Horizons? Third World Industrialization in an

International Framework”, Longman Scientific &Tehnical, U.K., 1990, p.5.

Prima categorie de ţări include acele ţări cu o populaţie numeroasă, în care strategiile de substituire a importurilor au avut rezultate mulţumitoare (India, Pakistan, Argentina, Brazilia etc.)

Ţările a căror industrie a fost influenţată de exporturi sunt cele identificate ca fiind noile ţări industrializate, care sunt în general ţări mici şi mijlocii şi care au avut o puternică orientare către export încă de la începutul industrializării lor. Este cazul unor ţări ca Taiwan, Singapore etc.

În a treia categorie de ţări sunt încadrate ţările exportatoare de petrol, care au atins rate înalte de creştere a sectorului manufacturat, în special în perioada şocurilor petroliere. Cu toate acestea, ţările exportatoare de petrol (în special cele arabe), nu înregistrează o pondere prea ridicată a industriei în crearea P.I.B. Apoi, exporturile lor de produse manufacturate nu deţin o proporţie importantă în exporturile totale, iar scăderea preţului petrolului pe piaţa mondială a afectat şi sectorul manufacturat, care a stagnat sau chiar a scăzut odată cu micşorarea veniturilor din petrol. Acest lucru nu mai este valabil astăzi, când preţul petrolului a cunoscut o creştere semnificativă, şi sub influenţa factorilor conjuncturali determinaţi de războiul din Iraq.

În sfârşit, ultima categorie de ţări include cele mai multe dintre ţările în dezvoltare, care sunt cele mai sărace. Pentru aceste ţări, organizaţiile internaţionale au elaborat planuri de măsuri în vederea depăşirii stării de înapoiere în care se află.

Putem aprecia că întâlnim trei mari categorii de strategii de industrializare, care constituie, de altfel şi strategii de dezvoltare ale ţărilor în dezvoltare, şi anume:

1. exportul de produse primare; 2. strategia de substituire a importurilor; 3. strategia de orientare către export. Exportul de produse primare a fost considerat înainte de anii ’50

drept calea de ieşire din starea de subdezvoltare şi posibilitatea construirii unei economii prospere. Atracţia unei astfel de opţiuni era dată de exemplul Canadei şi Statelor Unite, mari exportatoare de produse primare şi, în acelaşi timp, forţe ale economiei la nivel mondial. Printre avantajele oferite de o astfel de strategie se numără:

îmbunătăţirea utilizării factorilor disponibili (de exemplu, S.U.A. a exportat în secolul XIX grâu şi bumbac în Marea Britanie şi a importat produse manufacturate);

efecte de antrenare, respectiv dezvoltarea industriei primare poate antrena apariţia unor noi sectoare de export sau dezvoltarea unor industrii conexe, a unor activităţi economice noi. Aceste extinderi conduc la expansiunea unor factori de producţie ficşi (resurse, pământ) ce atrag după ei factori ca personalul calificat, mână de lucru, etc.

efectul de legătură, în sensul că se crează legături cu efecte economice benefice între industriile de transformare a produselor primare şi industriile de creare de bunuri pentru primele.

Acest tip de strategie de dezvoltare industrială este considerată de cea mai mare parte a specialiştilor ca ineficientă în condiţiile actuale. Printre principalele dezavantaje menite a determina neutilizarea unei astfel de strategii drept cale de eliminare a subdezvoltării se numără:

situaţia de acum un secol este diferită de cea de azi, de aceea exemplul Canadei sau Statelor Unite nu poate fi extrapolat în condiţiile existente astăzi pe plan mondial;

foarte multe ţări din cele subdezvoltate sunt ţări sărace, ce nu au resurse naturale, deci nu dispun de „obiectul” unei astfel de strategii;

termenii schimbului au cunoscut o deteriorare permanentă, ceea ce face ca o astfel de cale să fie mai degrabă păguboasă pentru ţările exportatoare (piaţa produselor primare cunoaşte o creştere foarte mică în comparaţie cu piaţa celorlalte produse). În plus, pentru pieţele produselor rare, influenţele politice şi economice sunt atât de puternice, încât practic, s-a ajuns la o fărâmiţare a acesteia;

cercetările din ultimele decenii au condus la apariţia unei multitudini de produse sintetice cu caracteristici din ce în ce mai apropiate de produsele naturale, ce tind să le înlocuiască pe acestea din urmă într-o proporţie din ce în ce mai mare;

evoluţia tehnicii şi dezvoltarea noilor tehnologii permite astăzi utilizarea unor cantităţi din ce în ce mai reduse de materii prime, ceea ce are efect asupra ritmului de creştere a cererii de produse primare;

pentru multe produse primare, în special cele agricole, cererea este inelastică nu numai în raport cu preţurile, dar şi în raport cu veniturile, ceea ce conduce la o creştere slabă din partea ţărilor dezvoltate;

multe dintre ţările dezvoltate practică o protecţie a producătorilor interni de materii prime, în special pentru produse agricole, ceea ce limitează debuşeele ţărilor în dezvoltare;

instabilitatea încasărilor din export, accesul îngrădit pe pieţele ţărilor dezvoltate prin intermediul întregii game de măsuri protecţioniste, toate acestea fac din această strategie o cale pe cât de nesigură pe atât de greu accesibilă de lichidare a subdezvoltării. O singură excepţie, ce vine să confirme regula, se poate aminti aici: ţările membre OPEC, singurele ce au reuşit să transforme această strategie într-un succes.

Strategia de substituire a importurilor a reprezentat principala opţiune, în special a ţărilor latino-americane, începând cu marea criză economică din anii ’30. Cea mai largă aplicare a acestei strategii, însă, a fost cunoscută după cel de-al doilea Război Mondial. În unele cazuri, ea a fost stimulată de dificultăţile înregistrate în balanţele de plăţi externe; în alte cazuri, guvernele noilor ţări independente au dorit să forţeze marile companii să dezvolte filiale în ţările gazdă, prin instituirea de bariere tarifare şi netarifare, care să limiteze importurile.

Strategia de substituire a importurilor oferă câteva opţiuni ţărilor în dezvoltare. Astfel, ele pot folosi resursele financiare pentru a importa bunuri de investiţii, materii prime, combustibili etc. necesare pentru a fabrica bunuri de larg consum.

O altă opţiune este aceea de a importa bunuri de capital pentru a produce atât bunuri de larg consum, cât şi bunuri intermediare.

Resursele pot fi folosite şi într-un al treilea scop, şi anume, acela de a importa bunuri de capital şi a produce bunuri de capital.

Cea mai mare parte a ţărilor în dezvoltare, în special cele înzestrate cu resurse naturale şi cu o piaţă de desfacere importantă, au recurs la prima variantă, aceea de a importa bunuri de investiţii pentru a produce bunuri de larg consum, până atunci importate.

Cele mai avansate, au recurs la a doua posibilitate, şi un număr şi mai restrâns, la a treia opţiune, făcând progrese importante în dezvoltarea unei industrii proprii de bunuri de capital.

Orientarea către piaţa internă a dus la dezvoltarea multor ramuri industriale în ţările în dezvoltare. Se poate afirma că industrializarea lumii a treia se datorează acestei strategii de substituire a importurilor. Cu toate acestea, rezultatele în planul eficienţei economice şi al creşterii bunăstării sociale nu au fost pe măsura aşteptărilor. Pe termen lung, strategia de substituire a importurilor a determinat apariţia a numeroase efecte negative în plan economic. Cu alte cuvinte, strategia industrială bazată pe substituirea importurilor nu s-a dovedit a fi adecvată dezvoltării industriale

pe termen lung. Dintre motivele care au condus la aceste aprecieri putem enumera:21

∗ excesiva interferenţă a guvernului în activitatea economică, fapt ce a condus la creşterea birocraţiei, a corupţiei, descurajarea iniţiativei private şi a exportului;

∗ reducerea câştigurilor din export, ca urmare a unei rate de schimb supraevaluate;

∗ protejarea industriei autohtone a condus la creşterea preţurilor produselor manufacturate, comparativ cu cele agricole, cu efecte negative asupra agriculturii (în China, care a urmat această strategie, bunurile industriale aveau preţuri cu peste 19% peste valoarea lor reală şi cele agricole cu 34% sub valoarea lor reală);

∗ subutilizarea capacităţilor de producţie, ca urmare a facilităţilor oferite la importurile de bunuri de capital şi a preţurilor avantajoase obţinute la produsele manufacturate;

∗ ineficienţa acestei orientări, dovedită atunci când, datorită faptului că producţia industrială a sporit mai rapid decât cererea internă, surplusul a trebuit să fie plasat pe piaţa internaţională, iar aceasta nu era construită la nivelurile de calitate şi preţ ale ţărilor dezvoltate.

Cea de-a treia strategie de dezvoltare industrială este strategia de orientare a industriei către export. Această strategie se caracterizează prin dezvoltarea acelor ramuri industriale ce asigură bunuri destinate pieţei internaţionale. Susţinătorii acestei strategii22 consideră că ea conduce către dezvoltarea economică, cel puţin din următoarele motive:

∗ permite utilizarea tehnologiilor intensive în muncă, ceea ce conduce la creşterea competitivităţii ţărilor în dezvoltare în comerţul internaţional;

∗ o distribuţie mai echitabilă a veniturilor, în parte ca urmare a apariţiei unor mai mari oportunităţi de angajare;

∗ o mai eficientă alocare a resurselor, ca rezultat al concurenţei internaţionale, cu efecte benefice asupra creşterii economice şi a dezvoltării.

Strategia de orientare a industriei către export asigură dezvoltarea pe termen lung, în anumite condiţii. Astfel, autorităţile trebuie să asigure un cadru macro-economic stabil, o rată de schimb reală şi relativ stabilă pe 21 Robert N. Gwynne - “New Horizons? Third World Industrialization in an

International Framework”, Longman Scientific &Tehnical, U.K., p. 129 22 David Colman, Frederick Nixson - “Economic of Change in Less Developed

Countries”, Third Edition, Harvester Wheatsheaf, New York, London etc., 1994, p.137

termen lung, o politică comercială neprotecţionistă, care să permită stabilirea preţurilor la un nivel cât mai apropiat de cel al pieţei internaţionale, deschiderea către tehnologiile străine, stimularea exporturilor, precum şi o piaţă financiară, care să funcţioneze normal şi să asigure, la timp, resursele necesare exportului.

Rezultatele estimate ale acestei căi sunt creşterea rapidă a exporturilor, tranziţia demografică rapidă, transformarea rapidă a agriculturii, rapida industrializare, atenuarea sărăciei, îmbunătăţirea distribuţiei veniturilor.

Orientarea către export a industriilor unor ţări, cum sunt cele din Asia de Sud-Est, s-a dovedit a fi benefică pentru acestea, dacă avem în vedere performanţele atinse. De altfel, de această strategie se leagă şi apariţia termenului de “noi ţări industrializate”.

Cu toate aceste succese, criza asiatică de la sfârşitul anilor '90 a demonstrat fragilitatea strategiei de orientare către export. Vulnerabilitatea economică în faţa volatilităţii pieţelor financiare s-a concretizat în cazul acestor ţări într-un regres economic, cu efecte negative destul de puternice în planul reducerii sărăciei23.

Pornind de la condiţiile care trebuie asigurate pentru succesul strategiei de orientare către export (care pare să-şi fi dovedit eficienţa, într-o mai mare măsură decât strategia de substituire a importurilor), precum şi de la marile diferenţe existente între ţările în dezvoltare, putem aprecia că cea mai potrivită strategie de industrializare este aceea care îmbină elemente ale celor două strategii, în funcţie de particularităţile fiecărei ţări în parte, de accesul său la resursele pentru dezvoltare şi la pieţele internaţionale.

Evoluţiile înregistrate de ţările în dezvoltare pe linia industrializării ar putea fi încadrate în câteva tendinţe generale, cu caracter de concluzie.

Industrializarea ţărilor în dezvoltare este un proces de dată relativ recentă. Industrializarea Americii Latine datează din anii ’20, în timp ce, în cazul ţărilor asiatice şi africane, ea este ulterioară celui de-al doilea război mondial. În context, trebuie reamintit faptul că majoritatea specialiştilor24

23 Între 1988 şi 1996, Thailanda a înregistrat o creştere economică în medie de 7%

pe an, cu o reducere a numărului populaţiei ce trăieşte în absolută sărăcie de la 22% la 11%. Criza financiară a determinat o creştere a populaţiei sărace la 13% în 1998.

24 Gern, Jean-Pierre (sous la direction de) - OP.CIT. p.64.

apreciază că perioada colonială s-a constituit într-un obstacol în calea industrializării. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, William Pitt interzicea, în America, până şi fabricarea cuielor, iar, în cazul Indiei sau al Egiptului, se poate vorbi chiar de un proces de dezindustrializare, datorat perioadei coloniale.

Chiar dacă industrializarea este incontestabilă, amploarea procesului rămâne limitată. După 1960, industria ţărilor în dezvoltare a cunoscut ritmuri de creştere notabile şi, în orice caz, superioare celor înregistrate în agricultură. Cu toate acestea, situaţia a fost diferită de la o regiune la alta, în Africa şi în unele ţări latino-americane fiind vorba chiar de scăderi ale importanţei industriei.

Industrializarea rapidă nu vizează decât un număr relativ restrâns de ţări şi de zone. În ţările în dezvoltare, industria nu este, practic, concentrată decât în aproximativ treizeci de ţări, care realizează peste 90 % din producţia industrială a ţărilor în dezvoltare, iar cincisprezece dintre acestea obţin 72 % din total. La polul opus, ţările africane nu furnizează nici 1 % din producţia industrială mondială şi multe dintre aceste ţări cunosc o stagnare sau chiar o reducere a producţiei lor industriale.

Industrializarea ţărilor în dezvoltare se referă la bunuri specifice, dar care tind să se diversifice. Ramurile industriei uşoare sunt dominante, dar se poate constata o diversificare sectorială în creştere (şi alte ramuri, cum ar fi metalurgia neferoasă, siderurgia, petrochimia, materialele de construcţii înregistrează creşteri semnificative, în general fiind sprijinite de către stat, iar în unele cazuri beneficiind şi de sprijin financiar şi tehnologic din partea societăţilor transnaţionale), astfel încât schema clasică, conform căreia ţările în dezvoltare sunt specializate în produse intensive în forţă de muncă este din ce în ce mai puţin valabilă.

Exporturile de produse manufacturate ale ţărilor în dezvoltare cresc mai repede decât producţia lor industrială. Deja, în anul 1980, valoarea produselor manufacturate exportate de ţările în dezvoltare era egală cu cea a produselor primare (mai puţin produse energetice).25 În aceste condiţii, vechea împărţire “ţări dezvoltate exportatoare de produse manufacturate / ţări în dezvoltare exportatoare de produse primare” devine din ce în ce mai puţin pertinentă. Trebuie, totuşi, subliniat faptul că, în realitate, majoritatea acestor exporturi provin doar din câteva ţări: 80 % din

25 Idem, p.69

exporturile industriale ale ţărilor în dezvoltare provin din doar şapte ţări (printre care cei patru “dragoni” sud-est asiatici). Tot în legătură cu exporturile ţărilor în dezvoltare, trebuie spus şi faptul că nu toate ţările dezvoltate au demonstrat acelaşi grad de permisivitate vis-a-vis de acestea. Astfel, dacă Statele Unite şi Japonia sunt deschise produselor provenind din ţările în dezvoltare, fapt dovedit de o rată de penetrare a acestora de aproape 50 %, în cazul bunurilor de consum, în Franţa sau în Italia produsele provenind din ţările în dezvoltare reprezentau doar 9,5 % din importurile de bunuri de consum şi 5 % din bunurile manufacturate.26

Firmele multinaţionale joacă un rol semnificativ, dar nu determinant, în specializarea industrială a ţărilor în dezvoltare. Investiţiile străine directe reprezintă, în medie, mai puţin de 5% din totalul investiţiilor, ceea ce face ca rolul societăţilor transnaţionale să fie mai important în ceea ce priveşte tehnologia şi utilizarea reţelelor de distribuţie şi de aprovizionare, decât în privinţa finanţării.

Are loc o accentuare a diferenţelor între ţările în dezvoltare. Asia şi-a rezervat un rol de vedetă, datorită “dragonilor” din Sud-Est, dar şi datorită mutaţiilor importante ce au loc în India şi, mai ales, în China, în timp ce America Latină pare a încerca să se integreze în spaţiul nord-american, iar Africa suferă un proces de marginalizare în ceea ce priveşte fluxurile comerciale, tehnologice şi financiare. Astfel, 47 de ţări dintre cele mai sărace (marea majoritate, africane), care, în 1960 aveau o pondere de 3 % în comerţul mondial, nu mai deţin, astăzi, decât 0,3 % din acesta. Pe parcursul anilor ’80, ele au beneficiat de doar 0,7 % din investiţiile străine directe.27

Industrializarea ţărilor în dezvoltare este, în mare măsură, determinată de reglementări şi practici de comerţ internaţional. Sistemul generalizat de preferinţe, protecţionismul ţărilor dezvoltate, cooperarea şi integrarea regională, joacă un rol important în orientarea sectorială a ţărilor în dezvoltare. Pe plan internaţional, se constată atât o tendinţă de multilateralizare, în cadrul acordurilor OMC, cât şi una de regionalizare “verticală”, în spaţiul american şi asiatic.

26 Idem, p.67 27 Ibidem

9.2 Asistenţa oficială pentru dezvoltare

9.2.1 Definirea şi măsurarea asistenţei oficiale pentru dezvoltare

În sistemul relaţiilor economice internaţionale contemporane, asistenţa financiară externă pentru dezvoltare reprezintă o instituţie relativ recentă. Ea a apărut ca o expresie a extinderii şi adâncirii permanente a cooperării economice dintre toate ţările lumii, pe fondul reconstrucţiei economice a ţărilor afectate de cel de-al doilea război mondial. Ulterior, asistenţa financiară externă s-a concentrat tot mai mult pe problema lichidării subdezvoltării, a surmontării decalajului existent între ţările bogate şi cele sărace. Ca instrument economic, analiza şi definirea asistenţei externe trebuie realizate în contextul mai larg al surselor exogene ale dezvoltării, surse care nu au menirea de a înlocui, ci de a completa factorul intern, efortul propriu, care este şi va rămâne elementul esenţial al creşterii economice a fiecărui stat.

Asistenţa externă este destinată acoperirii unor nevoi. Noţiunea de nevoi de asistenţă externă este o parte componentă a unei categorii mai cuprinzătoare, aceea a nevoilor economice ale unei naţiuni.

În cazul statelor care şi-au cucerit relativ recent independenţa politică, se manifestă o contradicţie evidentă între necesităţile lor tot mai mari şi posibilităţile limitate de acumulare internă existente. În pofida unor succese importante ale acestora, ele sunt încă departe de situaţia în care să fie capabile de a-şi finanţa propria dezvoltare economică, numai pe baza acumulării interne. Există o serie de factori28 ce nu pot fi controlaţi de ţările în dezvoltare, factori care le diminuează posibilităţile de însuşire a plusprodusului realizat în cadrul economiei lor naţionale, sporind astfel nevoile de asistenţă financiară externă:

• limitarea veniturilor în devize ce ar putea fi obţinute din exporturi de către tinerele state, ca urmare a barierelor tarifare şi netarifare impuse de către ţările dezvoltate, precum şi a nivelului necorespunzător al preţurilor la produsele lor de export. În acest fel, ţările în dezvoltare sunt împiedicate să-şi valorifice eforturile proprii pe piaţa mondială;

28 Sterian Dumitrescu (coordonator) - “Economia mondială”, Editura Microinformatica,

Cluj Napoca, 1992, p. 92-93

• creşterea substanţială şi permanentă a preţurilor produselor importate. În majoritate cazurilor, fiind lipsite de o industrie prelucrătoare corespunzătoare, ţările în dezvoltare sunt nevoite să cumpere din străinătate echipamentul necesar procesului de industrializare. În condiţiile în care societăţile transnaţionale duc o politică de practicare a unor preţuri foarte ridicate la maşini, utilaje, know-how etc., ţările importatoare se văd nevoite să facă faţă unor cheltuieli din ce în ce mai mari. Astfel, chiar dacă reuşesc să exporte mai mult, ele nu ajung decât să acopere sau să depăşească foarte puţin nivelurile importurilor anterioare;

• transferul profiturilor obţinute de firmele străine care activează pe teritoriul acestor state, profituri care, dacă ar fi reinvestite pe plan local, s-ar constitui în surse de finanţare a dezvoltării tinerelor state.

Asistenţa financiară reprezintă activitatea de sprijinire a dezvoltării ţărilor în dezvoltare, desfăşurată de guverne naţionale şi de organisme financiare internaţionale. De regulă, această asistenţă financiară pentru dezvoltare este legată de proiecte specifice de dezvoltare economico-socială.

Asistenţa financiară externă reprezintă un concept larg, care include, în opinia unor specialişti, mai multe elemente 29:

• Ajutoare, care sunt donaţii şi împrumuturi acordate ţărilor beneficiare prin organisme oficiale şi care comportă elemente de favoare şi de libertate de minim 25% din suma totală.

• Donaţii (granturi), care sunt transferuri, în bani sau natură, care nu implică rambursare.

• Împrumuturi pentru ajutor, care sunt acordate pe perioade mai mari de un an de organisme publice sau de guverne, care corespund criteriului amintit la ajutoare. Operaţiunile de reeşalonare şi împrumuturile acordate pentru refinanţarea unei datorii contractate, publice sau private, sunt incluse în această categorie.

• Alte contribuţii ale sectorului public, ce reprezintă operaţiuni al căror scop principal nu este altul decât finanţarea dezvoltării şi care includ un element de libertate mai mic de 25%. Aici se includ operaţiunile de reamenajare a datoriei externe efectuate de sectorul public în condiţii de piaţă.

• Aportul sectorului privat, ce cuprinde investiţii directe, investiţii de portofoliu şi credite la export.

În practica internaţională, fluxurile financiare pentru dezvoltare se regăsesc sub două forme mai importante: investiţiile străine directe private 29 Ioan Bari - “Economia mondială”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,

Bucureşti, 1994, p.64

(cel mai adesea sub forma investiţiilor realizate de societăţile multinaţionale) şi a fluxurilor de capital provenind de la băncile comerciale internaţionale şi asistenţa publică pentru dezvoltare (numită şi asistenţă oficială pentru dezvoltare sau ajutor extern), provenind atât de la guverne, pe cale bilaterală, cât şi de la agenţii multilaterale.

Ajutorul extern poate fi definit ca fiind orice flux de capital către ţările în dezvoltare, care întruneşte simultan următoarele condiţii30:

• obiectivul său să fie necomercial, din punctul de vedere al donatorului;

• să fie caracterizat drept “purtător de concesii”, ceea ce înseamnă că dobânda şi perioada de rambursare vor fi mai “uşoare” decât în termeni comerciali.

Definiţia 31 ajutorului financiar extern pentru dezvoltare (termen echivalent cu cel de asistenţă financiară oficială pentru dezvoltare) cea mai utilizată şi mai larg acceptată este aceea că el reprezintă toate donaţiile oficiale şi împrumuturile preferenţiale, în valută sau în natură, care au drept scop transferul de resurse de la ţările dezvoltate către ţările în dezvoltare (şi, mai recent, şi de la ţările membre O.P.E.C. către ţările în dezvoltare), în vederea dezvoltării şi/sau redistribuirii venitului naţional.

Asistenţa financiară oficială pentru dezvoltare, care include donaţii bilaterale, împrumuturi, asistenţă tehnică şi fluxuri multilaterale a crescut de la 4,6 miliarde dolari în 1966 la 69 miliarde dolari în 2003. Cu toate acestea, în termeni relativi, asistenţa financiară oficială pentru dezvoltare alocată de ţările dezvoltate ţărilor în dezvoltare a scăzut de la 0,51% din P.N.B.-ul ţărilor dezvoltate în 1960, la 0,25% în 2003.

În limbaj comun, asistenţa publică pentru dezvoltare include resurse guvernamentale transferate către naţiunile cele mai sărace, în principal pentru dezvoltare, ea nu include tranzacţiile cvasi-comerciale (în condiţii de piaţă), cum ar fi creditele de export ale căror beneficii către debitor sunt egale cu costurile suportate de către acesta. Exclude, de asemenea, transferurile publice pentru obiective ce nu ţin de dezvoltare, ca asistenţa militară şi donaţiile private în scop de binefacere. Cu alte cuvinte, ajutorul extern sau asistenţa financiară pentru dezvoltare este privită prin prisma definiţiei dată de O.C.D.E., prezentată mai sus, care se bazează pe elemente legate de dezvoltare şi pe ideea de transfer net de resurse.

30 Michael P.Todaro - “Economic Development in the Third World”, Longman, New

York, London, 1989, p.287 31 Idem

Ajutorul extern poate fi măsurat prin utilizarea a două modalităţi, şi anume:

• prin indici ai costurilor ţărilor donatoare (de exemplu, procentul din P.N.B. cu această destinaţie);

• prin indici ce reflectă suma resurselor transferate către beneficiari (de exemplu, procentul din importurile acestora sau investiţiile ce au fost finanţate prin intermediul resurselor transferate).

Istoricul asistenţei oficiale pentru dezvoltare Asistenţa oficială pentru dezvoltare îşi are începuturile după cel de-al

doilea război mondial. În esenţă, putem aprecia că istoricul asistenţei oficiale pentru dezvoltare a

cunoscut trei stadii distincte1 şi anume: stadiul de după al doilea război mondial, până în anii ’80, dominat de

Planul Marshall şi de succesul repurtat de acesta. Caracteristic acestei perioade este orientarea bilaterală a celei mai mari părţi din asistenţa financiară pentru dezvoltare, 75% din aceasta îmbrăcând forma programelor bilaterale. Programele multilaterale au avut rolul mai mult de punte de legătură între Est şi Vest. În anii ’60 şi ’70, interesul pentru asistenţa financiară a cunoscut o creştere mai mare decât interesul pentru comerţul internaţional, aceasta fiind considerată ca principala soluţie pentru depăşirea stadiului de sărăcie în care se afla (şi încă se mai află) o mare parte din populaţia globului.

Al doilea stadiu, caracteristic anilor ’80 şi ’90, a fost marcat de criza datoriei externe. Asistenţa financiară acordată pe cale multilaterală devine tot mai prezentă, nu atât din punct de vedere al volumului, cât mai ales din punctul de vedere al implicării acestor instituţii în acordarea asistenţei financiare pentru dezvoltare. Au apărut condiţionalităţile din partea F.M.I. şi a Băncii Mondiale privind orientarea resurselor către economia de piaţă, privatizare, liberalizarea comerţului. De asemenea, acest stadiu este acela al promovării globalizării.

Al treilea stadiu este marcat de perioada de după 1995, când asistenţa financiară oficială pentru dezvoltare se confruntă cu noile dimensiuni ale procesului dezvoltării: accentuarea globalizării, protecţia mediului, creşterea populaţiei, sănătatea globală, controlul traficului de droguri etc.

9.2.2 Forme de asistenţă financiară

Asistenţa financiară pe proiecte şi asistenţa financiară pe programe

Asistenţa financiară poate fi legată de execuţia unui proiect specific (de exemplu, construirea unei fabrici de ciment sau a unui spital) sau fără asemenea specificaţii (sub forma unui sprijin bugetar, o linie de credit pusă

la dispoziţia guvernului pentru schimburi externe sau pentru suplimentarea alimentelor). Asistenţa financiară pe proiecte este doar una din formele de condiţionare, ajutoarele putând fi legate şi de realizarea de importuri din ţara donatoare. În mod normal, ajutoarele legate sau nelegate se referă la condiţionarea sau necondiţionarea acordării asistenţei financiare de cumpărarea de produse din ţara donatoare (în cele mai multe cazuri). Banca Mondială, de exemplu, condiţionează cel mai adesea asistenţa financiară şi împrumuturile acordate, de realizarea anumitor proiecte şi nu de importuri din anumite ţări. De cealaltă parte, Marea Britanie poate lega, de exemplu, ajutorul financiar acordat Indiei sub forma unei linii de credit, de cumpărarea de produse englezeşti. De aceea trebuie specificată legătura între un împrumut şi tipul de condiţionalitate care îl însoţeşte.

Asistenţa pe programe presupune o mult mai largă posibilitate de decizie din partea ţării receptoare, privind utilizarea asistenţei financiare. Programele nu indică în mod expres care sunt obiectivele ce trebuie realizate, ci indică, de cele mai multe ori, pe domenii, sectoare de activitate etc., destinaţiile propuse. De exemplu, un program pentru dezvoltarea învăţământului în ţara X, în valoare de 100 milioane USD, va permite o mai mare independenţă a ţării respective în legătură cu cheltuirea banilor respectivi, în conformitate cu priorităţile pe care ea însăşi le apreciază în domeniul respectiv: construirea de şcoli, dotarea tehnică a acestora sau pregătirea cadrelor didactice.

De cealaltă parte, asistenţa pe proiecte este mult mai strictă: asistenţa este de la bun început direcţionată şi condiţionată de realizarea unor obiective specifice: construirea de şcoli sau dotarea tehnică sau pregătirea cadrelor didactice. Aceste destinaţii sunt de cele mai multe ori alese de către donatori.

Asistenţa financiară bilaterală şi asistenţa financiară multilaterală

Distincţia între ajutorul bi- şi multilateral pare la început clară, dar devine, la o analiză mult mai atentă, confuză. Cazul pur al asistenţei financiare bilaterale este atunci când un singur donator, de regulă un guvern, stabileşte o relaţie cu un singur receptor, de regulă un alt guvern. Cazul pur de asistenţă financiară multilaterală îl întâlnim atunci când, o agenţie internaţională, de regulă parte a sistemului Naţiunilor Unite, intră în

relaţie cu un guvern sau un grup de guverne. Între aceste două extreme există o multitudine de forme intermediare, astfel:

♦ Ajutor bilateral într-un cadru multilateral. De exemplu, ajutorul financiar către India este canalizat printr-un consorţiu. În acest consorţiu sunt reprezentaţi principalii donatori sau toţi donatorii şi convin asupra sumei totale a împrumutului pe care intenţionează să-l acorde în următorii ani, tipurile de proiecte pe care fiecare le au în vedere, partea finanţată în condiţii de piaţă, împrumuturile concesionale, donaţiile etc., precum şi alte aspecte ale programelor respective. Consorţiul este condus de Banca Mondială, care, în prealabil, realizează un raport independent privind necesităţile de asistenţă financiară pentru India, politicile de dezvoltare ale acesteia, proiectele prioritare, etc. Guvernul indian este şi el reprezentat şi îşi realizează propriul raport privind necesităţile de asistenţă financiară. Beneficiarii, ca şi donatorii, au arătat că preferă lansarea unor astfel de ajutoare financiare într-un cadru multilateral. O astfel de asistenţă este considerată mai degrabă bilaterală decât multilaterală.

♦ Asistenţa acordată prin intermediul unui grup consultativ. Aceasta reprezintă o formă mai palidă a cadrului multilateral, altfel mult asemănătoare consorţiului. Diferenţele constau în reguli de procedură.

♦ Ajutorul regional, cel mai apropiat de asistenţa financiară furnizată pe cale multilaterală, este acordat prin instituţii regionale, cum ar fi Banca Inter-Americană de Dezvoltare, Banca Asiatică de Dezvoltare, Banca Africană de Dezvoltare, Banca Arabă de Dezvoltare. Alte instituţii, fără vocaţie globală, şi-au extins ajutorul către ţările în dezvoltare, cum ar fi Fondul European de Dezvoltare, organ al Uniunii Europene. Acest tip de asistenţă financiară este considerat multilateral, chiar dacă sursele nu au vocaţie globală. Termenul de bilateral sau multilateral are în vedere mai mult sursele de finanţare, decât numărul beneficiarilor.

Procentul de asistenţă financiară acordată prin canale multilaterale a crescut gradual. Din multiple motive, atât donatorii, cât şi receptorii, se pare că preferă calea multilaterală, deoarece, în felul acesta, pot evita înfiinţarea unor organisme proprii de administrare a asistenţei financiare, care altfel ar costa mult prea mult în comparaţie cu dimensiunea programelor derulate. Cu toate acestea, asistenţa acordată pe cale bilaterală deţine în continuare cea mai mare pondere în totalul fluxurilor de resurse financiare către lumea a treia.

Una din diferenţele dintre asistenţa acordată pe cale multilaterală şi cea pe cale bilaterală, rezidă în criteriile de alocare ale acesteia către diferiţi beneficiari. În cadrul asistenţei bilaterale32, alocarea este în mod evident influenţată într-o mare măsură de considerente politice, de legături istorice şi diplomatice. Astfel, cel mai mare volum al asistenţei financiare bilaterale acordate de Marea Britanie se îndreaptă către Commonwealth şi fostele colonii, al Franţei către Africa francofonă, al S.U.A. către America Latină etc. Prin contrast, sursele de asistenţă financiară multilaterală (Banca Mondială, P.N.U.D., F.M.I., etc.) tind să-şi împartă resursele către toate ţările în dezvoltare. În ambele cazuri (asistenţă bilaterală şi multilaterală), ţările receptoare mai mari tind să fie discriminate faţă de ţările receptoare mai mici, în sensul că asistenţa financiară pe locuitor este mai mică pentru ţările cu o populaţie mai numeroasă.

Structura fluxurilor de resurse financiare nete1 către ţările în dezvoltare (mld.USD)

Tabelul 9.9

Tipuri 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 Multilaterala 28.2 14.0 19.9 37.4 15.7 0.9 35.7 21.3 -concesionala 8.8 8.5 7.6 7.4 7.0 5.6 7.2 9.3 -neconcesionala 19.4 5.5 12.3 30.0 8.8 -4.7 28.5 12.0 Bilaterala 10.5 -10.2 -6.9 -3.3 -2.3 -7.1 -7.7 -5.1 -concesionala 5.5 2.7 0.0 2.5 5.1 1.3 1.5 1.8 -neconcesionala 5.0 -12.9 -6.9 -5.9 -7.3 -8.4 -9.3 -6.9 Granturi 32.8 27.8 26.7 28.2 29.4 29.6 29.5 32.9 Imprumuturi 38.8 3.8 13.0 34.1 13.5 -6.2 28.0 16.2 Total 71.6 31.6 39.7 62.3 42.9 23.4 57.5 49.1 1 Fluxurile nete reprezintă diferenţa dintre intrările de resurse financiare şi ieşirile de resurse financiare, în decursul unei anumite perioade de timp. Ieşirile de resurse sunt sub forma ratelor scadente şi a dobânzilor aferente sumelor contractate, ceea ce face ca, în cazul unor ţări, ieşirile să depăşească intrările şi aceste ţări să înregistreze, practic, o scurgere de venit naţional către creditori. Sursa: XXX - “Global Development Finance”, World Bank, Washington D.C. 2003

32 Din punct de vedere al scopurilor, se apreciază că doar 7% din asistenţa

financiară pentru dezvoltare acordată pe cale bilaterală este direcţionată către priorităţile privind dezvoltarea umană: sănătate, educaţie, accesul la apă potabilă etc.(Shobha Raghuran – „The politics of aids: the normatives of giving and receving”, în Development, vol. 42, nr. 3, sept. 1999, p.65)

Ajutorul alimentar Ajutorul alimentar serveşte poate cel mai bine cauza pentru care

a fost creat: de a găsi o rezolvare, fie şi temporară, a uneia dintre problemele cele mai dificile cu care se confruntă ţările sărace - foametea.

Chiar dacă volumul acestuia nu a crescut prea mult (în ultimii ani, granturile pentru ajutorul alimentar se situau la valoarea de 5,4 mld. $), ajutorul alimentar a avut şi are un impact important. Utilitatea şi eficienţa ajutorului alimentar este diferită, în funcţie de formele pe care acesta le poate îmbrăca (programe privind ajutorul alimentar, proiecte privind ajutorul alimentar, ajutor alimentar de urgenţă), deşi delimitarea acestora este destul de puţin clară.

a) Programele privind ajutorul alimentar au ca scop principal susţinerea balanţei de plăţi (prin acordarea de fonduri în condiţii de favoare), în vederea suplimentării resurselor financiare deja existente în ţările sărace, destinate cumpărării de produse alimentare. Se apreciază că efectele acestor programe pot fi:

- directe - prin reducerea preţurilor de producţie sau schimbarea structurii cererii;

- indirecte - permiţând guvernelor o uşoară relaxare în privinţa eforturilor care trebuie depuse pentru a creşte producţia agricolă.

Se apreciază că scopul principal al programelor privind ajutorul alimentar este de a sprijini dezvoltarea agriculturii în ţările beneficiare, de a creşte producţia agricolă, contribuind la rezolvarea problemelor legate de hrană.

b) Proiectele privind ajutorul alimentar sunt, din punct de vedere teoretic, cele mai în măsură să contribuie la atingerea scopurilor urmărite. Efectele proiectelor pot fi măsurate prin mai multe metode, fiecare prezentând avantaje şi dezavantaje. O comparaţie între programele şi proiectele privind ajutorul alimentar dezvăluie principalele elemente de diferenţiere. Astfel, dacă programele privind ajutorul alimentar au ca principală destinaţie susţinerea agriculturii, proiectele privind ajutorul alimentar vizează anumite segmente-ţintă de consumatori, care au o solvabilitate redusă, constituind un grup defavorizat.

c) Ajutorul alimentar de urgenţă reprezintă, din punct de vedere al greutăţii sale specifice, cea mai puţin utilizată formă a ajutorului alimentar. Aşa cum arată şi denumirea, el este menit să asigure un minim de alimente necesare în situaţii de criză sau în situaţii limită (calamităţi naturale, războaie etc.).

Sub toate cele trei forme ale sale, ajutorul alimentar reprezintă o formă de asistenţă financiară extrem de importantă, care ar trebui să se bucure de o atenţie din ce în ce mai mare din partea donatorilor.

9.2.3 Contribuţia asistenţei financiare externe la procesul dezvoltării

9.2.3.1 Criterii de alocare a asistenţei financiare externe Pe termen scurt şi mediu, alocarea de asistenţă financiară trebuie

să se facă pornindu-se de la necesităţile ţărilor receptoare. Cu alte cuvinte, scopul asistenţei financiare trebuie subordonat procesului de dezvoltare din ţările beneficiare.

Problema alocării asistenţei financiare diferiţilor receptori conduce către două direcţii: ar trebui aceasta alocată în funcţie de nevoi sau în funcţie de capacitatea de absorbţie a ţării beneficiare? În cele mai multe cazuri, răspunsul este, bineînţeles, şi - şi: alocarea finanţării trebuie să ţină cont de ambele elemente. Cel mai bun tip de ajutor este acela care satisface nevoile ţării respective şi, în acelaşi timp, potenţează efortul propriu. În felul acesta, ideea necesităţii şi capacităţii de absorbţie sunt combinate ideal.

Pornind de la faptul că asistenţa financiară este menită să contribuie la atenuarea decalajului existent între ţările bogate şi cele sărace, în literatura de specialitate s-a conturat un set de criterii economice privind modul de alocare a asistenţei financiare33:

∗ nivelul sărăciei, scopul principal fiind eliminarea ei; ∗ favorizarea ţărilor care au un set viabil de măsuri de

administrare a asistenţei financiare; ∗ favorizarea ţărilor cu cea mai mare eficienţă în utilizarea

ajutorului extern. Aceste criterii sunt, totuşi, rareori urmărite în programele de ajutorare

ale celor mai mulţi dintre donatori. Această situaţie se datorează, în opinia unor specialişti, multitudinii de obiective pe care le au în vedere ţările donatoare.

Din punct de vedere al scopului pentru care este acordată asistenţa financiară, aceasta poate fi clasificată în două categorii:

a) asistenţă financiară pentru achitarea unor bunuri şi servicii importate din ţările donatoare (mai ales în cazul ajutoarelor legate);

b) asistenţă financiară pentru finanţarea anumitor proiecte (dezvoltarea infrastructurii, construirea unor obiective etc.).

Se apreciază că alocarea fondurilor este destul de rar determinată de necesităţile reale ale ţărilor în dezvoltare. Se pare că cea mai mare

33 Robert Cassen and associates - “Does aid work?”, second edition, Clarendon

Press, Oxford, 1994, p.53

parte a asistenţei oficiale bilaterale (cu excepţia celei acordate de ţările scandinave) se bazează mai mult pe considerente de ordin politic şi militar sau pe decizii ad-hoc ale donatorilor, fără a fi luate în consideraţie, de multe ori, elementele economice.

Astfel, acordarea asistenţei financiare oficiale pentru dezvoltare este, de cele mai multe ori, dictată de interesele şi motivaţiile donatorilor. Aceste motivaţii pot îmbrăca o paletă destul de largă:

◊ motive umanitare şi morale; ◊ motive politice (extinderea sferei de influenţă a ţărilor

donatoare); ◊ motive militare (susţinerea unui aliat tradiţional sau potenţial), ◊ motive economice (noi pieţe de desfacere, noi surse de

aprovizionare cu materii prime ieftine etc.). De cealaltă parte, ţările receptoare au nevoie de aceste fonduri nu

doar din motive pur economice. Există o serie de motivaţii “ascunse”, care le determină să accepte uneori condiţii deloc avantajoase, cum ar fi, de exemplu, dorinţa puterii politice de a suprima opoziţia, existenţa corupţiei etc.

În ultima perioadă, se constată un declin al asistenţei oficiale pentru dezvoltare. Dincolo de problemele interne cu care s-au confruntat donatorii, configuraţia politică a sfârşitului de mileniu a adus anumite modificări în ceea ce priveşte criteriile de alocare ale acestuia. Sfârşitul Războiului Rece a diminuat, dar nu a eliminat importanţa intereselor comerciale şi strategice care au dominat deciziile privind alocarea de asistenţă financiară din trecut. Studiile 34 confirmă utilizarea, în continuare, a ajutorului extern ca instrument de politică comercială şi politică externă. De exemplu, pentru ţările sub-sahariene, în perioada 1989 – mijlocul anilor ’90, motivele umanitare nu s-au constituit în principalele motive ale acordării ajutorului extern, ci legăturile comerciale au fost determinante. Ca urmare a acestor criterii de alocare, ţările receptoare nu s-au simţit motivate să obţină rezultate economice mai bune. Se pare chiar că donatorii au „recompensat” prin asistenţă nu ţările cu rezultate bune, ci pe cele cu performanţe strategice. Acest lucru se poate observa privind ierarhia ţărilor care au primit cea mai mare cantitate de asistenţă financiară de la ţările membre O.C.D.E.

Printre primii beneficiari de asistenţă financiară de la O.C.D.E. nu se numără decât 3 din cele 66 de ţări considerate cele mai sărace. Celelalte sunt prin tradiţie aliaţi sau reprezintă în regiunile lor interesele donatorilor.

34 X X X – „Global Develpoment Finance”, World Bank, Washington D.C., 2000, p.65

Se conturează tot mai mult ideea de evaluare a criteriilor de alocare a ajutorului extern, ca urmare a faptului că opinia publică din ţările donatoare este sceptică în ceea ce priveşte eficienţa ajutorului extern. Sunt ţări în dezvoltare care depind într-o măsură ridicată de ajutorul extern, ceea ce implică cel puţin două consecinţe, şi anume: ca urmare a dependenţei, ele sunt extrem de vulnerabile în faţa creditorilor, ceea ce diminuează capacitatea lor de negociere a condiţiilor impuse de aceştia, pe de altă parte, dispare, în mare măsură, interesul de a promova acele politici menite să crească contribuţia efortului propriu în procesul dezvoltării.

Ajutorul extern, ca % din P.N.B. Tabelul 9.10

Regiunea/Perioada 1976 - 1980 1995 - 2000 Asia şi Pacific 8,6 8,1 Orientul Mijlociu şi Africa de Nord 12,4 4,1 Africa Subsahariană 9,4 20,0 America Latină şi Caraibe 3,6 11,5 Sursa: Global Development Finance, World Bank, Washington D.C., 2003

9.2.3.2 Donatori şi receptori de asistenţă financiară externă Donatorii de asistenţă financiară sunt, în cea mai mare parte,

guverne ale ţărilor industrializate, dar intră în această categorie şi ţări membre ale O.P.E.C., precum şi alte ţări în dezvoltare. Cele mai multe dintre aceste guverne acordă asistenţă în mod direct, pe cale bilaterală, dar şi indirect, prin canale multilaterale sau prin alte canale.

Unul dintre principalele canale utilizate pentru acordarea asistenţei financiare este Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare, componentă a Băncii Mondiale. Un alt canal este reprezentat de agenţiile specializate ale O.N.U., P.N.U.D., F.A.O., F.I.D.A. etc.

Un grup distinct de donatori, înscris până nu demult în statisticile internaţionale, l-a constituit fostul bloc socialist. Cea mai mare parte a ajutorului acordat de aceşti donatori a fost direcţionată către trei ţări - Cuba, Mongolia şi Vietnam - ţări care nu au beneficiat de asistenţă financiară din partea altor donatori.

Cu toate că nevoile de asistenţă financiară au crescut permanent, volumul fondurilor alocate a rămas în urma acestor nevoi. Aşa cum se arată şi în tabelul următor, ajutorul pentru dezvoltare a reprezentat sub 0,5% din P.N.B.-ul ţărilor donatoare. Statele Unite ale Americii au rămas cel mai important donator, din punct de vedere al volumului, dar contribuie cu

cel mai mic procent (din punct de vedere relativ, ca procent din P.N.B.) la ajutorarea ţărilor în dezvoltare.

Principalii donatori de asistenţă financiară oficială pentru dezvoltare

Tabelul 9.11 1985 2001

Ţara donatoare Volum - mld. $ - % din PNB Volum

- mld. $ - % din PNB

Canada 1,6 0,49 2,7 0,44 Franţa 4,0 0,78 9,8 0,79 Germania 2,9 0,47 6,1 0,42 Italia 1,1 0,26 3,5 0,32 Japonia 3,8 0,29 9,5 0,31 Olanda 1,1 0,91 3,0 0,94 Marea Britanie 1,5 0,33 2,8 0,28 S.U.A. 9,4 0,24 11,9 0,21 alte ţări 4,0 0,53 7,9 0,51 Total 29,4 0,35 57,2 0,35 Sursa: X X X - “World Development Report 2003”, World Bank, Washington D.C., 2003

Receptorii de asistenţă financiară sunt, bineînţeles, ţările în dezvoltare. Statistic, O.C.D.E. le împarte în trei categorii:

a) ţări cu venituri scăzute (sub 600 $/loc.); b) ţări cu venituri inferioare mediei (600 - 1200 $/loc.); c) ţări cu venituri superioare mediei (peste 1200 $/loc.). Primul grup de ţări include ţările considerate de către O.N.U. drept

cele mai sărace. Ele se află la cel mai scăzut nivel al dezvoltării. Cele mai multe dintre acestea sunt situate în Africa sub-sahariană, dar şi în Asia (Bangladesh, Nepal) sau în America Latină (Haiti).

Ţările cele mai sărace deţin 10,3% din populaţia ţărilor în dezvoltare şi recepţionează circa 30% din întreaga asistenţă financiară. Dacă includem şi China şi India, ele deţin 78% din populaţia ţărilor în dezvoltare şi primesc 68% din asistenţa financiară. Ţările din categoria c) primesc 20% din asistenţă, în special pe criterii politice.

În Asia şi în Africa sub-sahariană aproape întreaga asistenţă financiară merge către ţările cu venituri scăzute. Cea mai mare parte a ajutorului pentru ţările cu venituri medii (sub sau peste medie) este direcţionată către zona Orientului Apropiat. Egiptul, inclus în categoria a) în

statisticile O.C.D.E. şi în categoria b) în cele ale Băncii Mondiale, atrage cea mai mare parte a ajutorului destinat Africii.

Din punct de vedere relativ (al asistenţei financiare pe locuitor), situaţia se prezintă diferit. Astfel, din punct de vedere regional, Asia de Sud, care deţine circa 50% din populaţia cea mai săracă a lumii, primeşte 5$ pe locuitor, în timp ce Orientul Apropiat, cu un P.I.B. pe locuitor de trei ori mai mare, este destinatarul unei asistenţe de 11 ori mai mare - 55 $ /locuitor. Egiptul primeşte 280 USD/loc., în timp ce India, doar 7 USD/ loc.

În ultimul timp, fluxurile nete către ţările în dezvoltare nu au cunoscut modificări spectaculoase. Ca regiuni, Africa sub-sahariană şi Orientul Mijlociu au primit aproximativ jumătate din fluxurile concesioanle35. De asemenea, se remarcă ponderea ridicată, după 1990, a asistenţei financiare în condiţii de favoare acordată Europei foste comuniste şi Asiei Centrale, ceea ce arată interesul donatorilor pentru această regiune ce experimentează (încă!) trecerea la economia de piaţă. De altfel, ca urmare a apariţiei acestor noi „pretendenţi” pe scena ajutorului pentru dezvoltare, cu excepţia Asiei de Est (care şi ea s-a confruntat cu o criză puternică la sfârşitul deceniului 9), celelalte regiuni au înregistrat ponderi în scădere.

Alocările regionale ale fluxurilor concesionale Tabelul 9.12

% din fluxurile concesionale totale % din P.I.B. regional Regiunea

1990 1997 1998 1999 1990 1997 1998 1999 Asia de Est 17,0 14,2 18,4 20,5 0,8 0,2 0,4 0,3 America Latină şi Caraibe 10,2 9,4 9,4 9,8 0,4 0,2 0,2 0,2

Orientul Mijlociu şi Africa de Nord 19,9 13,5 11,1 12,3 2,0 0,8 0,7 0,8

Asia de Sud 12,2 8,1 12,6 12,1 1,3 0,5 0,8 0,8 Africa subsahariană 37,2 37,5 33,0 31,2 5,8 3,8 3,9 4,2

Europa şi Asia Centrală 3,5 17,3 15,5 14,1 0,1 0,5 0,6 0,6

Total ţări în dezvoltare 100 100 100 100 1,0 0,5 0,6 0,6

Sursa: Global Development Finance, World Bank, Washington D.C., 2003

35 Fluxurile concesionale (în condiţii de favoare) sunt cele care conţin elemente de

favoare în limita a cel puţin 25% din valoare.

Cea de-a doua parte a tabelului ne permite să observăm „dependenţa de asistenţa financiară” a diverşilor receptori. Aşa cum am mai precizat, cea mai mare dependenţă se întâlneşte în cazul Africii subsahariene, urmată de Orientul Mijlociu, ceea ce evidenţiază dimensiunea ajutorului extern prin prisma receptorilor.

Din punctul de vedere al efectelor asistenţei externe către ţările în dezvoltare, acestea se pot manifesta cel puţin sub două forme. În primul rând, este problema datoriei externe. Din moment ce cea mai mare parte a asistenţei îmbracă forma împrumuturilor, ţările beneficiare trebuie să găsească căi de a plăti ratele şi dobânzile aferente.

Împrumuturile contractate de ţările subdezvoltate în perioada postbelică au fost, cel mai adesea, pe termen scurt şi în condiţii de piaţă. Capacitatea lor de plată a rămas, în felul acesta, în urma datoriilor contractate. Acest lucru a constituit o serioasă ameninţare pentru programele de dezvoltare în ţările sărace.

Împrumuturile pe termen scurt către ţările în dezvoltare 1986 – 2000

Tabelul 9.13 (mld. USD)

Anul Împrumuturile pe termen scurt % din totalul datoriei externe

1986 154,2 14 1990 244,6 17 1994 360,5 18 1996 424,4 20 1998 460,8 21 1999 469,3 20 2000 411,9 16

Sursa: Global Development Finance, World Bank, Washington D.C., 2003

Un al doilea efect îl constituie condiţionările obişnuite care însoţesc, de regulă, un ajutor extern. Acestea implică nişte costuri ridicate, care se reflectă negativ în economia beneficiarilor de asistenţă financiară. Tot mai mult, ajutorul extern este acordat pe bază de alianţe şi mai puţin pe criteriul sărăciei. Luând primele 10 ţări, care deţin 2/3 din populaţia globului ce trăieşte în absolută sărăcie, se observă că recepţionează doar 10% din asistenţa financiară externă. Salvador, o ţară de 5 ori mai bogată decât Bangladesh, primeşte de 16 ori mai multă asistenţă financiară de la SUA.

O mare parte din asistenţa financiară externă pentru dezvoltare se reîntoarce în ţările de origine sub forma plăţilor pentru consultanţă, know-

how, tehnologie etc. În aceste condiţii, este necesară acordarea asistenţei oficiale externe pe criterii obiective, legate de problemele reale ale dezvoltării din ţările sărace. Cooperarea dintre toate părţile implicate în acest proces complex se constituie într-o cerinţă tot mai imperioasă legată de eficienţa ajutorului public pentru dezvoltare.

9.2.3.3 Asistenţa financiară la sfârşit şi început de mileniu. Controverse recente

Acest început de mileniu se află sub zodia globalizării. Ţările lumii,

mari sau mici, bogate sau sărace, toate încearcă să gestioneze cât mai eficient şi rapid „energiile” pe care globalizarea le eliberează. Ele pot fi uriaşe, dar şi distrugătoare, în acelaşi timp. Instabilitatea sau marginalizarea sunt doar două dintre ele.

În era globalizării, cooperarea pentru dezvoltare trebuie să aibă în vedere modalităţile prin care ţările sărace au capacitatea să valorifice oportunităţile deschise de aceasta şi să suporte costurile sale inevitabile.

În ultima jumătate de secol, asistenţa oficială pentru dezvoltare se pare că nu a avut efectul dorit asupra creşterii economice. Indiferent de poziţia de pe care este „judecată” eficienţa ajutorului public pentru dezvoltare, toate părţile implicate recunosc că ceva trebuie modificat în acest proces. Principalele probleme care se pun în legătură cu eficacitatea ajutorului extern sunt următoarele:

asistenţa trebuie acordată pe o bază mai selectivă? Dacă da, atunci ce criterii „de alocare” trebuie utilizate: o mai bună guvernare, politici macroeconomice mai performante, democraţia, respectarea drepturilor omului? Fiecare din aceste criterii se regăsesc, de altfel, şi astăzi pe listele donatorilor, într-o formă sau alta, ceea ce înseamnă că criteriul, în sine, este mai puţin relevant;

ce se întâmplă cu ţările cele mai sărace şi cu cele mai slabe performanţe? Ce politici sunt considerate „sănătoase”, cât ajutor extern trebuie acordat pentru a nu fi prea puţin sau pentru a nu fi prea mult? Cine ia deciziile legate de aceste probleme?

cum trebuie apreciată eficienţa asistenţei oficiale pentru dezvoltare? Doar prin prisma donatorilor (% din P.I.B. alocat ca ajutor extern) sau şi prin prisma receptorilor? În acest sens, mai mulţi specialişti consideră că este necesar să se calculeze alţi indicatori, care să reflecte mai corect eficienţa ajutorului public pentru dezvoltare, dat fiind faptul că, cel puţin până în prezent, această eficienţă încă se lasă aşteptată.

Care trebuie să fie relaţia asistenţă financiară externă şi comerţul internaţional? Cantitativ, asistenţa financiară pentru dezvoltare este mult

inferioară comerţului internaţional. Comerţul internaţional a fost considerat în mod tradiţional motorul creşterii economice. Cu toate acestea, opţiunea pentru comerţ este adesea sacrificată în favoarea celei pentru asistenţă financiară. Din perspectiva donatorilor, oferirea de concesii comerciale ţărilor în dezvoltare este limitată de puterea politică a producătorilor interni ce vor fi afectaţi de aceste concesii. Din perspectiva beneficiarilor de asistenţă, nesiguranţa pieţelor de export, a preţurilor pentru unele dintre produsele lor tradiţionale de export (unele materii prime ţi produse agroalimentare), precum şi tendinţa de a limita ajutorul extern pentru ţările ce încep să obţină resurse din export pot constitui motive pentru care asistenţa financiară externă poate fi preferată comerţului internaţional.

Regândirea asistenţei oficiale pentru dezvoltare în condiţii de favoare trebuie să aibă la bază elemente legate de necesităţile ţărilor în dezvoltare, dar şi de eforturile acestora de a utiliza mai eficient resursele de care dispun. Într-o matrice a cerinţelor de asistenţă financiară36, ţările în dezvoltare ar putea fi încadrate în patru categorii, şi anume:

prima categorie, cea a ţărilor cu un raport favorabil între câştigurile din comerţul exterior şi fluxurile private de capital, dar sărace şi cu o distribuţie a veniturilor defectuoasă. Este o situaţie mai puţin uzuală, pentru că, în general, pentru ţările sărace, fluxurile private de capital sunt scăzute. În această grupă pot fi considerate China şi India. Funcţia ajutorului extern ar trebui să fie, în această situaţie, fie asigurarea populaţiei cu bunuri publice (acces la apă potabilă, la asistenţă sanitară pentru toate categoriile populaţiei, în cazul unei distribuţii sociale a veniturilor defectuoasă), fie asigurarea accesului către pieţe şi creşterea oportunităţilor privind câştigurile de pe urma schimburilor.

Cea de-a doua categorie este cea a ţărilor cu un raport favorabil între câştigurile din comerţul exterior şi fluxurile private de capital, dar cu un grad mai redus de sărăcie. În această situaţie, nu sunt justificate fluxuri substanţiale de ajutorul extern în condiţii de favoare. Ţările aparţinând acestei grupe ar trebui să promoveze politici privind o mai bună alocare a resurselor.

O a treia categorie este cea a ţărilor cu un raport nefavorabil între câştigurile din comerţul exterior şi fluxurile private de capital, sărace şi cu o distribuţie a veniturilor defectuoasă. Este grupa de ţări care are cea mai mare nevoie de ajutor extern. Ajutorul pentru aceste ţări trebuie să

36 Frances Stuart – „Aid in the 21th century: reconciling the real and desirable”, în

Development, vol. 42, nr.3, sept. 2000, p. 20

îndeplinească funcţii multiple: creşterea capacităţilor de export, îmbunătăţirea accesului pe pieţe, asigurarea populaţiei cu bunuri publice etc.

Cea de-a patra categorie este reprezentată de ţările cu venituri medii, dar cu un raport nefavorabil între câştigurile din comerţul exterior şi fluxurile private de capital. Aceste ţări au potenţial economic şi principala problemă o constituie lipsa reformelor politicilor privind atragerea de resurse private şi distribuţia veniturilor.

La o analiză a fluxurilor de asistenţă financiară pentru dezvoltare, 30,5% au fost orientate către ţări din categoria a treia, 17% către ţări din prima categorie, iar restul (mai mult de jumătate) către ţări din categoriile a doua şi a patra.

Concluzia ce se poate desprinde este că problematica asistenţei financiare pentru dezvoltare este extrem de actuală şi de complexă. Noua orientare a procesului dezvoltării, către aspectele sociale, de calitate a vieţii, pun politica ajutorului extern într-o nouă lumină, dat fiind faptul că pe parcursul a jumătate de secol, scopul primar al asistenţei oficiale pentru dezvoltare, de eliminare a sărăciei, nu numai că nu a fost atins, dar a devenit tot mai îndepărtat.

9.3 Problema datoriei externe în ţările în dezvoltare, problemă globală a economiei mondiale

9.3.1 Datoria externă - concept şi conţinut

Una din problemele globale cu care se confruntă economia mondială in ultimii 20-30 de ani este reprezentată de creşterea permanentă a nivelului datoriei externe a ţărilor în dezvoltare. Problema preocupă în egală măsură - deşi, evident, de pe poziţii diferite - guvernele ţărilor debitoare, guvernele ţărilor creditoare, instituţiile financiare internaţionale şi băncile comerciale creditoare, specialiştii care studiază fenomenele mondo-economice contemporane.

Asistenţa financiară nu presupune în toate cazurile apariţia unei datorii, a unei obligaţii de rambursare. Din categoriile de asistenţă financiară menţionate, doar "ajutoarele cu caracter rambursabil", "împrumuturile pentru ajutor" şi "alte contribuţii ale sectorului public" pot să conducă la apariţia unei datorii.

O delimitare conceptuală importantă ce trebuie făcută este între datoria externă si datoria publică. Astfel, datoria publică reprezintă ansamblul sumelor datorate de către stat, ca urmare a politicii sale de a contracta împrumuturi. Datoria publică ia naştere pe seama împrumuturilor destinate acoperirii cheltuielilor statului şi finanţarea deficitului bugetar. Ea se crează, de regulă, prin emisiuni de titluri de credit de către stat (obligaţiuni guvernamentale, bonuri de tezaur etc.), comercializate pe piaţa internă şi/sau pe piaţa internaţională. Din punctul de vedere al scadenţei, datoria publică poate fi datorie publică pe termen scurt sau datorie publică pe termen lung, iar din punctul de vedere al modalităţii de exprimare, acesta poate fi exprimată în monedă naţională sau în valută.

În privinţa datoriei externe, aceasta poate fi definită ca fiind suma în valută contractată de o ţară cu alte ţări şi/sau organisme financiare internaţionale. Dicţionarul de Relaţii Economice Internaţionale operează o distincţie între cei doi termeni, considerând că datoria externă este datoria publică externă contractată şi/sau garantată de guvern, pe termen mediu şi lung (scadenţa mai mare de un an). În această optică, datoria externă apare ca o componentă a datoriei publice, iar definiţia menţionată mai sus poate fi considerată o definiţie a datoriei externe în sens restrâns.

O definiţie a datoriei externe în sens larg este cea cu care operează Banca Mondială, conform căreia noţiunea de datorie externă include37) :

• împrumuturi publice (public loans) = obligaţii ale debitorilor publici (guvern, agenţi guvernamentali, instituţii publice autonome);

• împrumuturi garantate de către stat (public guarantated loans) = obligaţii externe ale debitorilor privaţi, garantate de către stat;

• împrumuturi private negarantate (private nonguarantated loans) = obligaţiuni externe ale debitorilor privaţi negarantate de către stat;

• credite de la F.M.I. (use of I.M.F. credit) = credite de la F.M.I. în afara celor rezultate din tragerile ordinare, inclusiv modalităţile extinse de finanţare (stocuri-tampon, finanţare compensatorie, modalitate extinsă de finanţare, facilităţi pentru petrol);

• datorii pe termen scurt (short-terms debt) = datoriile pe termen scurt, publice şi private (datorită dificultăţilor privind obţinerea de informaţii nu se poate face distincţie între cele două categorii), negarantate de către stat.

37 X X X - World Development Report 1993, World Bank, Oxford University Press,

Oxford, New York etc, 1993, pag. 316

Din această enumerare se constată faptul că Banca Mondială operează, de fapt, cu conceptul de datorie externă totală, în care sunt incluse totalitatea împrumuturilor publice, împrumuturilor private garantate de către stat, împrumuturile private pe termen lung negarantate de către stat, creditele luate de la F.M.I, creditele pe termen scurt.

O prezentare grafică a conţinutului datoriei externe poate arăta astfel:

Datoria externă totală

Datoria externă pe

termen scurt

Datoria externă pe

termen lung

Utilizarea creditelor FMI

Datoria privată negarantată

Datorie publică şi public garantată

Creditori oficiali

Creditori privaţi

Creditori multilaterali

Creditori bilaterali

Bănci comerciale

Obligaţiuni Altele

după debitori

după creditori

Figura 9.3 Datoria externă şi componentele sale Sursa: XXX – „Global Development Finance”, World Bank, 2000

Caracterul global al problemei datoriei externe a ţărilor în dezvoltare rezultă din cel puţin următoarele argumente:

∗ nivelul foarte ridicat al sumelor în discuţie şi sporirea lor continuă şi rapidă;

∗ diversitatea factorilor afectaţi de creşterea datoriei externe, interesaţi în găsirea unor soluţii acceptabile;

∗ interdependenţele care iau naştere între problema datoriei şi alte probleme globale (subdezvoltarea, problema alimentară, problema energiei şi a materiilor prime, stabilitatea politico-militară etc.);

∗ consecinţele imprevizibile şi repercusiunile la scară globală ale nerezolvării acestei probleme.

9.3.2 Gradul de îndatorare şi nivelul datoriei externe în ţările în dezvoltare

Dacă pentru clasificarea ţărilor Banca Mondială operează cu indicatorul P.I.B./loc., în legătură cu îndatorarea ţărilor lumii, aceeaşi instituţie foloseşte criteriul „gradul de îndatorare”. Gradul de îndatorare al ţărilor lumii se determină pentru ţările cu venituri medii sau scăzute şi se au în vedere mai mulţi indicatori. Criteriile de clasificare a ţărilor îndatorate, propuse de Banca Mondială, vizează o arie foarte largă de indicatori, ceea ce reflectă, în ultimă instanţă, faptul că îndatorarea externă reprezintă atât o cauză, cât şi o consecinţă a nivelului scăzut de dezvoltare în care se află.

Clasificarea după gradul de îndatorare Clasificare după

venit SDE/EX>220% SDE/PNB>80%

SDE/EX 132%-220%

SDE/PNB 48%-80%SDE/EX<132% SDE/PNB<48%

Ţări cu venituri scăzute

Ţări cu venituri scăzute sever

îndatorate (TVSSI)

Ţări cu venituri scăzute moderat

îndatorate (TVSMI)

Ţări cu venituri scăzute puţin

îndatorate (TVSPI)

Ţări cu venituri medii

Ţări cu venituri medii sever îndatorate

(TVMSI)

Ţări cu venituri medii moderat

îndatorate (TVMMI)

Ţări cu venituri medii puţin

îndatorate (TVMPI) Sursa: XXX – „Global Development Finance”, World Bank, 2003 Notă: SDE/EX= valoarea actuală a serviciului datoriei externe raportată la export SDE/PNB= valoarea actuală a serviciului datoriei externe raportată la P.N.B.

În categoria TVSSI sunt 34 de ţări, cele mai multe dintre ele din regiunile cele mai sărace ale lumii (Africa sub-sahariană şi Asia de Sud), în cea a TVSMI 11 ţări, în TVSPI 9 ţări, în TVMSI 11, în TVMMI 24 de ţări, iar în ultima categorie, TVMPI 41 de ţări38. 38 Printre TVSSI se numără: Angola, Burkina Faso, Burundi, Camerun, Republica

Centrafricană, Coasta de Fildeş, Etiopia, Guineea, Indonezia, Laos, Liberia, Madgascar, Malawi, Mali, Mauritania, Mozambic, Birmania, Nicaragua, Niger, Nigeria, Rwanda, Siera Leone, Somalia, Sudan, Tanzania, Uganda, Vietnam, Zambia. La TVSMI sunt Bangladesh, Benin, Cambodgia, Ciad, Gambia, Ghana, Haiti, Honduras, India, Kenia, Moldova, Pakistan, la TVSPI Armenia, Buthan, China, Eritreea, Lesotho, Nepal, la TVMSI Argentina, Bolivia, Brazilia, Bulgaria, Ecuador, Gabon, Iordania, Peru, Siria, Guyana, la TVMMI Algeria, Belize, Chile, Columbia, Ungaria, Liban,. Malaiezia, Maroc, Filipine, Venezuela, Rusia, Thailanda, Tunisia,

Ca rezultat al creşterii împrumuturilor externe, volumul datoriei externe al ţărilor cu venituri scăzute sever îndatorate aproape s-a triplat între 1980 şi 1987. Din 1987, datoria externă a acestora a crescut, dar într-un ritm mult mai lent, ajungând la aproape 200 de miliarde de dolari la sfârşitul anului 1996. Structura datoriei acestor ţări este următoarea: 61% acorduri bilaterale (din care, două treimi cu membrii Clubului de la Paris), 25% acorduri multilaterale (inclusiv FMI); în funcţie de durata acordării împrumuturilor, 8% împrumuturi private pe termen lung şi 86% pe termen scurt. Aproape 51% din nivelul împrumuturilor bilaterale este în termeni de favoare. Din cea bilaterală, 70% este în condiţii de favoare.39

În afara acestor indicatori, pentru reflectarea gradului de îndatorare al ţărilor lumii se mai folosesc şi alţii, cum ar fi:

DET/EX = datoria externă totală raportată la exporturi DET/PNB = datoria externă totală raportată la P.N.B., indicator ce

reflectă solvabilitatea pe termen lung a unei ţări DOB/EX = dobânda totală a datoriei externe raportată la exporturi DOB/PNB = dobânda totală a datoriei externe raportată la P.N.B. REZ/DET = rezervele internaţionale raportate la datoria externă totală REZ/IM P = rezervele internaţionale raportate la importuri DES/DET = datoria totală pe termen scurt raportată la datoria externă

totală DEC/DET = datoria totală externă concesională raportată la datoria

externă totală DEM/DET = datoria totală externă acordată pe cale multilaterală în

totalul datoriei externe. Din punctul de vedere al acestor indicatori, nivelul mediu al

îndatorării ţărilor în dezvoltare este următorul:

Indicatori privind îndatorarea externă a ţărilor în dezvoltare Tabelul 9.13

Indicatori de îndatorare (%) 1980 1990 1998 1999 DET/EX 88,4 162,5 147,9 136,6

DET/PNB 20,3 34,2 42,1 41,5 SDE/EX 13,5 18,3 18,4 18,7 DOB/EX 7,1 7,8 7,0 7,2

DOB/PNB 1,6 1,7 2,0 2,2 REZ/IMP (luni) 3,8 2,9 4,7 5,0

DES/DET 23,9 16,8 16,2 15,8

Turcia, Uruguay, iar la TVMPI Albania, Barbados, Costa Rica, Cehia, Guatemala, Coreea, Mexic, Paraguay, Polonia, România, Slovacia, Africa de Sud, Sri Lanka (vezi XXX – „Global Development Finance”, World Bank, 2000)

39 Idem

DEC/DET 18,2 21,5 14,9 18,6 DEM/DET 8,0 14,3 12,9 13,5

Sursa:XXX – „Global Development Finance”, World Bank, 2000 Căderea economică de după 1980 se reflectă şi în creşterea

gradului de îndatorare al ţărilor în dezvoltare. Datoria externă raportată la exporturi a crescut în 1990 la peste 160% faţă de 1980, rămânând la un nivel ridicat, chiar dacă în scădere, şi în anul 1999. Rata serviciului datoriei externe (respectiv ratele şi dobânda datorate într-un an, raportate la export) a cunoscut o creştere permanentă, ceea ce înseamnă că principala sursă de venituri a ţărilor în dezvoltare a avut o evoluţie inferioară îndatorării. În aceste condiţii, posibilităţile de restituire a împrumuturilor şi dobânzilor aferente sunt în continuă scădere. Acelaşi lucru reflectă şi datoria externă raportată la P.I.B., respectiv capacitatea tot mai redusă a ţărilor în dezvoltare de a face faţă îndatorării externe.

Datoria concesională (respectiv împrumuturile în condiţii de favoare) a rămas la un nivel relativ constant (deşi în 1990 a înregistrat o creştere cu 3% faţă de 1980, iar în 1998 o scădere cu 6% faţă de 1990), iar cea multilaterală o creştere faţă de 1980. Cu toate acestea, datoria externă provenită din împrumuturile acordate în condiţii concesionale şi pe cale multilaterală au o pondere destul de mică în totalul datoriei externe.

Dacă, pe ansamblul ţărilor în dezvoltare, situaţia se prezenta la un nivel mediu de îndatorare, pentru ţările cele mai sărace situaţie este mult mai gravă. Unele ţări înregistrau niveluri ale serviciului datoriei externe de peste 1000%, ceea ce reprezintă cu mult peste nivelurile medii ale ţărilor în dezvoltare.

Gradul de îndatorare al ţărilor celor mai sărace Tabelul 9.14

Indicatorul Ţara 1998 1993-1995a)

Burundi 1441 932 Etiopia 1065 578

Guineea Bissau 2406 1821 Mozambic 1619 1380

Siera Leone 1123 787

DET/EX

Sudan 2599 3325 Angola 292 81

R.D.Congo 720 213 Guineea Bissau 415 302

DET/PNB

Nicaragua 357 802 Argentina 424 431 Burubdi 806 394

R.D.Congo 774 340

SDE/EX

Etiopia 898 373

Indicatorul Ţara 1998 1993-1995a)

Guineea Bissau 1733 1071 Nicaragua 601 2610 Ruanda 554 300

Siera Leone 745 621 Angola 276 73

R.D.Congo 678 182 Guineea Bissau 299 178

SDE/PNB

Niger 313 46 Sursa:XXX – „Global Development Finance”, World Bank, 2000 Notă: a) reprezintă media în perioada 1993 - 1995

În ceea ce priveşte primul indicator de îndatorare, datoria externă depăşea volumul exporturilor de aproape 26 de ori în cazul Sudanului sau de 24 de ori în cazul Guineei Bissau. Datoria externă pe unitatea de export (raportul procentual dintre volumul datoriei externe şi volumul exportului) este un indicator care are valori cuprinse între 227 % pentru Kenya şi 800 % pentru Uganda, ajungând la peste 1000 % în cazul Etiopiei şi Mozambicului şi depăşind 2000 % pentru Guineea Bissau şi Sudan, aşa cum am arătat. Dincolo de nivelurile deosebit de ridicate şi mai îngrijorător este faptul că nivelurile au crescut faţă de perioada 1993 – 1995. Aceasta dovedeşte incapacitatea acestor ţări de a avea o dinamică a exporturilor care să devanseze dinamica datoriei externe.

Acelaşi lucru se poate constata şi în cazul celorlalţi indicatori avuţi în vedere. Cu foarte mici excepţii, toate aceste ţări au avut performanţe mult mai slabe în 1998 decât în 1993 - 1995, ceea ce reprezintă o dovadă în plus că datoria externă este o problemă deosebit de acută pentru ţările cele mai sărace.

În timp ce ţările considerate sunt cel mai sever îndatorate şi, în acelaşi timp, cele mai sărace, mărimea, natura, sursa şi gravitatea problemelor pe care le înregistrează în legătură cu datoria lor externă variază foarte mult de la o ţară la alta, ca şi accesul lor pe pieţele private de capital.

Şi structura datoriei externe variază foarte mult în cazul acestor ţări. Ponderea creditorilor privaţi este mare în Coasta de Fildeş, Nicaragua şi Sierra Leone, în timp ce creditorii bilaterali deţin majoritatea în celelalte ţări din această categorie. Acordurile de împrumut multilaterale, inclusiv trageri asupra F.M.I. deţin mai mult de o treime din totalul datoriei unor state precum Burundi, Republica Centrafricană, Ghana, Honduras, Liberia, Rwanda şi Uganda.

Conform Băncii Mondiale, datoria a 188 de ţări în dezvoltare se ridica la începutul lui 2002, la 2442,1 miliarde USD, iar datoria ţărilor celor mai îndatorate la 342,6 miliarde USD.

Datoria externă în PNB (%) şi serviciul datoriei externe total şi pe regiuni a ţărilor în dezvoltare (mld. dolari) 1991-2000

Tabelul 9.15 1991 2000

Datoria externa în PNB (%): Din care:

America Latina Africa Asia

41,6

43,9 73,3 32,7

35,1

38,5 61,4 37,9

Serviciul datoriei externe total (mld. USD)

din care dobânda America Latină din care dobânda Africa din care dobânda Asia din care dobânda

137,7 63,5 45,6 24,1 29,1 11,7 63,0 27,7

331 118 167 56

25,9 9,1

146,3 44,9

Sursa: XXX – „World Economic and Social Survey”, UN, 2003

Datoria externă este inegal repartizată pe regiuni, ţările din America Latina având cea mai mare datorie, 809,1 mld. dolari, urmate de cele din Asia.

O privire asupra datoriei externe în anii ’90, pe diferite categorii de ţări, relevă următoarea ierarhie a celor mai îndatorate ţări, prezentată în tabelul nr. 8.8

Cele mai îndatorate 10 ţări ale lumii în anul 2002 Tabelul 9.16

Nr. crt ŢARA Nivelul datoriei externe (mil.$)

1. Brazilia 227 932 2. China 168 255 3. Rusia 147 541 4. Mexic 141 264 5. Argentina 132 314 6. Indonezia 132 208 7. Turcia 131 556 8. India 104 429 9. Polonia 69 521 10. Filipine 59 342

11. România 14 683 Sursa: World Development Report, World Bank, Washington D.C. 2005.

Se apreciază că datoria externă a unor ţări africane este echivalentă cu producţia lor pe unul sau doi ani!

Scurtarea maturităţii împrumuturilor bancare constituie o sursă de creştere a datoriei externe. Ea îşi are originea în modificările survenite în cadrul instituţional şi economic al economiei mondiale după declanşarea crizei datoriei externe. Diferenţele foarte mari existente între ţările ce formează acest grup eterogen al ţărilor în dezvoltare au determinat creditorii să-şi îndrepte atenţia şi preferinţa către ţările cele mai performante ale acestei categorii şi către ţările cu cele mai mari datorii40.

De asemenea, o serie de factori structurali, instituţionali şi ciclici au contribuit la scurtarea maturităţii împrumuturilor. Dintre aceştia, pot fi amintiţi: apariţia de noi instrumente financiare, creşterea investiţiilor străine în ţările în dezvoltare mai avansate, deficitele mari de cont curent, coroborate cu creşterea economică rapidă (mai ale în ţările Asiei de Sud-Est) au crescut cererea de împrumuturi, supraevaluarea activelor, acompaniată de profituri înalte, a atras capitaluri pe termen scurt, reglementări ale Băncii Reglementelor Internaţionale, care au favorizat împrumuturile pe termen scurt, pachete de salvare (ca cele pentru Mexic din 1995), care vizau, de asemenea, împrumuturi pe termen scurt.

Pe grupuri de ţări, ţările cu venituri mici (exclusiv China) aveau o datorie externă de 721.592 mil.$, iar ţările cu venituri medii 1.814.454 mil. $, de peste două ori mai mult. Dar dimensiunea datoriei externe pentru ţările cele mai sărace este mult mai complexă, pentru că raportat la resurse, capacitatea lor de a face faţă gradului ridicat de îndatorare este foarte scăzută. Datoria externă a tuturor ţărilor foarte sărace puternic îndatorate era de 200 miliarde dolari la sfârşitul anului 1998. Chiar dacă ea reprezintă o parte mică din datoria externă totală a ţărilor în dezvoltare, este de 4 ori mai mare decât încasările din export şi reprezintă 120% din P.I.B.-ul acestor ţări. Dincolo de acest aspect, aceste ţări sunt cele cu cea mai săracă populaţie a lumii (jumătate din populaţia acestor ţări trăieşte în sărăcie absolută). Ca o medie, o persoană din aceste ţări trăieşte cu 13 ani

40 Paradoxal, cele mai multe împrumuturi merg tot către ţările cele mai îndatorate

(Argentina, Brazilia, Mexic şi, mai recent sosita în acest grup, Rusia). Explicaţia rezidă în interesele pe care donatorii le au în aceste ţări (prin împrumuturi, ţările creditoare menţinându-şi influenţa) precum şi în faptul că s-a dovedit că pierderile datorate sistării împrumuturilor către cei mai mari datornici sunt mult mai mari decât continuarea împrumutării lor.

mai puţin decât media din ţările în dezvoltare şi cu 7 ani mai puţin decât în celelalte ţări cu venituri scăzute.

Primele 10 ţări, cele mai îndatorate din lume, deţin cam 70% din totalul datoriei externe a ţărilor cu venituri medii. Pe zone geografice, America Latină şi Caribe rămâne zona cu cele mai mari datorii externe, urmată de Asia de Est şi Pacific, Europa şi Asia Centrală (din care 30% din datorie o are Rusia) şi Africa sub-sahariană. Pe ultimul loc se situează Asia de Sud. Comparativ cu anul 1980, ierarhia este, în linii general aceeaşi, cu diferenţa că cele mai mari creşteri ale volumului datoriei externe le-au înregistrat Asia de Est şi Pacific şi Europa şi Asia Centrală, ambele regiuni confruntându-se cu probleme deosebite la sfârşitul mileniului trecut (criza financiară din Asia şi căderea comunismului).

Instituţiile internaţionale au luat, la rândul lor, o serie de măsuri în legătură cu fenomenul exploziei datoriei externe, printre care se numără:

∗ concentrarea către acordarea de împrumuturi în condiţii de favoare;

∗ susţinerea efortului intern în vederea reducerii poverii datoriei externe;

∗ dezvoltarea unor noi tipuri de finanţare, care să fie grefate pe nevoile reale ale ţărilor celor mai sărace şi mai îndatorate;

∗ continuarea procesului de anulare a datoriei externe pe cale bilaterală.

La sfârşitul anului 1996, F.M.I. şi Banca Mondială au lansat un prim program numit Iniţiativa privind Datoria Celor Mai Îndatorate Ţări (HIPC). Acesta este un acord al comunităţii internaţionale, menit să ajute ţările sărace să elaboreze politici corespunzătoare pentru a scăpa de datoria neperformantă, asigurând o uşurare a datoriei. Datoria este considerată ca fiind neperformantă atunci când rata serviciului datoriei externe la export este >25% şi când ea reprezintă un factor de constrângere în realizarea unei dezvoltări durabile. Programul a fost susţinut de 180 de guverne. Principalul obiectiv al acestui program a fost acela de a aduce ţările cele mai îndatorate de la un nivel de datorie neperformantă la o situaţie care să le permită progresul economic. Erau vizate ţările care, după trei ani de aplicare a programelor privind relaxarea datoriei, rămâneau totuşi deasupra unui nivel corespunzător. La începutul anului 2000, pachetul privind reducerea datoriei externe şi a serviciului datoriei externe se ridica la 7 miliarde de dolari şi a fost aprobat pentru 7 ţări: Bolivia, Burkina Faso, Coasta de Fildeş, Guyana, Mali, Mozambic şi Uganda.

În anul 2000 o nouă Iniţiativă privind Datoria Celor Mai Îndatorate Ţări a luat contur. Plecând de la aceleaşi principii, ea era menită a mări

numărul de ţări cu acces la facilităţile de reducere a datoriei prin modificarea condiţiilor de încadrare în categoria ţărilor ce pot beneficia de acest program (valoarea prezentă a serviciului datoriei externe/export de la 250% la 150%, valoarea prezentă a datoriei/venituri fiscale de la 280% la 250%, exporturi/P.I.B. de la 40% la 30%, a venituri publice/P.I.B. de la 20% la 15%).

În concluzie, se poate afirma că problema datoriei externe a devenit tot mai mult problema tuturor: a creditorilor şi a debitorilor. De aceea, toate măsurile prezentate includ atât eforturile donatorilor, cât şi pe cale ale receptorilor, în scopul gestionării cât mai eficiente a acestei situaţii.

Ghidul studentului

Rezumatul capitolului 9

- Ţările în dezvoltare sunt un mozaic uriaş. Alături de ţări foarte sărace se întâlnesc ţări mult mai bogate, care „râvnesc” la statutul de ţară dezvoltată. Ele sunt cele mai numeroase din punct de vedere al populaţiei (77% din populaţia globului), dar contribuie doar cu 15% din venitul mondial.

- Conceptul de dezvoltare economică este unul dintre cele mai des utilizate şi cu cele mai largi conotaţii. Asimilată un timp îndelungat cu creşterea economică, dezvoltarea economică a căpătat în ultimele decenii un conţinut mult mai larg.

- Creşterea economică, reprezintă capacitatea unei economii de a genera şi a menţine o creştere a produsului său global (P.I.B. sau P.N.B.).

- Dezvoltarea economică este un proces multidimensional, ce implică schimbări majore în structura socială, atitudini populare şi instituţii naţionale, ca şi accelerarea creşterii economice, reducerea inegalităţii şi eradicarea sărăciei. Se face, în acest fel, delimitarea de un proces esenţialmente cantitativ (creşterea economică), punându-se accent pe elementele calitative, de punere în valoare a factorilor de producţie şi a capacităţilor creatoare ale omului.

- Industrializarea a fost, şi încă mai este privită ca principala cale de atingere a unei rate de creştere economică mai ridicate, de depăşire a decalajelor ce despart ţările în dezvoltare de ţările dezvoltate şi de ridicare a nivelului de trai.

- Strategiile de industrializare ale ţărilor în dezvoltare urmăresc îndeaproape strategiile generale de dezvoltare ale acestora. Întâlnim trei mari categorii de strategii de industrializare, care constituie, de altfel şi strategii de dezvoltare ale ţărilor în dezvoltare, şi anume: exportul de

produse primare; strategia de substituire a importurilor; strategia de orientare către export.

- În sistemul relaţiilor economice internaţionale contemporane, asistenţa financiară externă pentru dezvoltare a apărut ca o expresie a extinderii şi adâncirii permanente a cooperării economice dintre toate ţările lumii, pe fondul reconstrucţiei economice a ţărilor afectate de cel de-al doilea război mondial. Ulterior, asistenţa financiară externă s-a concentrat tot mai mult pe problema lichidării subdezvoltării, a surmontării decalajului existent între ţările bogate şi cele sărace. Ca instrument economic, asistenţa financiară externă trebuie analizată în contextul mai larg al surselor exogene ale dezvoltării, surse care nu au menirea de a înlocui, ci de a completa factorul intern, efortul propriu, care este şi va rămâne elementul esenţial al creşterii economice a fiecărui stat.

- Asistenţa financiară pentru dezvoltare (ajutorul extern) reprezintă toate donaţiile oficiale şi împrumuturile preferenţiale, în valută sau în natură, care au drept scop transferul de resurse de la ţările dezvoltate către ţările în dezvoltare (şi, mai recent, şi de la ţările membre O.P.E.C. către ţările în dezvoltare), în vederea dezvoltării şi/sau redistribuirii venitului naţional. Ea îmbracă mai multe forme, cum ar fi asistenţa financiară multilaterală sau bilaterală, asistenţa pe proiecte sau pe programe, ajutorul alimentar etc.

- Donatorii de asistenţă financiară sunt, în cea mai mare parte, guverne ale ţărilor industrializate, dar intră în această categorie şi ţări membre ale O.P.E.C., precum şi alte ţări în dezvoltare. Cele mai multe dintre aceste guverne acordă asistenţă în mod direct, pe cale bilaterală, dar şi indirect, prin canale multilaterale sau prin alte canale. Receptorii de asistenţă financiară externă sunt ţările în dezvoltare, cu predilecţie cele mai sărace.

- Datoria externă poate fi definită ca fiind suma în valută contractată de o ţară cu alte ţări şi/sau organisme financiare internaţionale. Caracterul global al problemei datoriei externe a ţărilor în dezvoltare rezultă din cel puţin următoarele argumente: nivelul foarte ridicat al sumelor în discuţie şi sporirea lor continuă şi rapidă; diversitatea factorilor afectaţi de creşterea datoriei externe, interesaţi în găsirea unor soluţii acceptabile; interdependenţele care iau naştere între problema datoriei şi alte probleme globale (subdezvoltarea, problema alimentară, problema energiei şi a materiilor prime, stabilitatea politico-militară etc.); consecinţele imprevizibile şi repercusiunile la scară globală ale nerezolvării acestei probleme.

- Serviciului datoriei externe exprimă ratele şi dobânda datorate de o ţară într-un an. Gradul de îndatorare exprimă capacitatea unei ţări de a face faţă datoriei externe contractate. El se poate exprima printr-o serie

de indicatori, care măsoară povara datoriei externe în raport cu capacitatea de a obţine venituri (exporturi, PIB)

Termeni-cheie:

• Creştere economică • Dezvoltare economică • Industrializare • Strategii de dezvoltare economică • Asistenţă financiară oficială • Datorie externă • Serviciul datoriei externe • Grad de îndatorare

Probleme de discuţie

1. Explicaţi şi exemplificaţi diversitatea ţărilor în dezvoltare. 2. Care sunt principalele caracteristici ale ţărilor în dezvoltare? 3. Care este rolul asistenţei financiare externe în procesul de dezvoltare al

ţărilor în dezvoltare? 4. Care sunt cauzele exploziei datoriei externe?

Bibliografie

1. BARI, I., Economia mondială, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 1994

2. BROWN, L. R., (coordonator), Probleme globale ale omenirii; Starea lumii 1995, Bucureşti, Editura Tehnică, 1995

3. DUMITRESCU, S., (coordonator) Economia mondială, Cluj Napoca, Editura Microinformatica, 1992

4. GERN, J. P. (sous la direction de), Economies en transition, Paris, Editions Maison-Neuve et Larose, 1995

5. GHATAK, S., Introduction to Development Economics, New York, Third edition, Routledge, London, 1995

6. HOGENDORN, J. S., Economic Development, Harper Collins College Publishers, Inc., 1996

7. NAFZIGER, E. W., The Economics of Developing Countries, third edition, Prentice Hall, 1997, p.28 – 30)

8. RAJESH, C., Industrialization and Development in The Third World, London, Routledge, 1992

9. SIMPSON, E.S., The Developing World, an Introduction, second edition, Singapore, Longman Group Ltd., U.K., 1994

10. STUART, F., Aid in the 21th century: reconciling the real and desirable, în Development, vol. 42, nr.3, sept. 2000

11. TODARO, P., Economic Development, New York, London,Fifth Edition, Longman, 1994

12. ZANTMAN, A., Le Tiers-Monde, Paris, Hartier, 1991 13. XXX - Human Development Report 2005”, UNPD, 2005 14. XXX- Global Development Finance, World Bank, Washington D.C.

2003 15. XXX - World Development Report 2003, World Bank, Washington D.C.,

2003 16. XXX – World Development Report 2005, World Bank, Washington DC,

2005

Capitolul 10

ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE

10.1 Consideraţii generale privind organizaţiile internaţionale: definire, caracteristici, clasificare

10.2 Sistemul Naţiunilor Unite 10.3 Organizaţiile internaţionale

neguvernamentale 10.4 Instituţiile financiare

internaţionale: Fondul Monetar Internaţional şi Grupul Băncii Mondiale

Între principalii „actori” ai sistemului actual de relaţii internaţionale se numără, alături de statele-naţiune şi marile corporaţii transnaţionale organizaţiile internaţionale interguvernamentale. În majoritatea cazurilor, organizaţiile internaţionale oferă nu numai cadrul în care sunt luate deciziile de a coopera, dar şi mecanismele necesare pentru transpunerea acestor decizii în acţiuni concrete. Recurgerea tot mai frecventă în ultimii ani la Organizaţia Naţiunilor Unite, în special la principalul său organ pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale – Consiliul de Securitate – probează încrederea sporită a statelor în capacitatea organizaţiilor internaţionale de a răspunde scopurilor pentru care au fost create.

Organizaţiile internaţionale şi-au demonstrat rolul de instrumente indispensabile în cadrul sistemului internaţional, cu precădere în domeniile economic şi social şi în sfera drepturilor omului. Bilanţul organizaţiilor universale sau regionale, dedicate înfăptuirii dezvoltării economice şi sociale prin asistenţă tehnică, ajutor financiar sau promovarea comerţului, ca şi mecanismele instituite pentru protecţia drepturilor omului, poate fi considerat, sub cele mai multe aspecte, ca pozitiv.1

Unul din cele mai evidente aspecte ale rolului şi contribuţiei organizaţiilor internaţionale în statornicirea unei ordini de cooperare în raporturile internaţionale, îl constituie identificarea, prin multiplele contacte dintre reprezentanţii diferitelor naţiuni pe care le facilitează, a intereselor comune ale întregii comunităţi internaţionale. În cadrul organizaţiilor internaţionale, care asigură o multitudine de forumuri de dezbateri şi canale de negocieri şi consultări, din varietatea de abordări a problemelor globale sau regionale se degajă soluţiile convenabile sau acceptabile tuturor participanţilor. Organizaţiile internaţionale servesc astfel nu numai ca instrumente de înlesnire a cooperării dintre naţiuni, dar şi ca instrumente de creştere a nivelului conştiinţei privind realităţile unei lumi interdependente, ale cărei provocări au un caracter global. În plus, ele oferă mijloacele necesare desfăşurării procesului de integrare şi agregare a intereselor statale cele mai diverse.

10.1 Consideraţii generale privind organizaţiile internaţionale: definire, caracteristici, clasificare

Convenţia din 1975 privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale prezintă următoarea definiţie a organizaţiilor 1 Miga-Beşteliu, Raluca – „Organizaţii internaţionale interguvernamentale”- Studii

Juridice, Bucureşti, Editura AllBeck, 2000

internaţionale (interguvernamentale) : „o asociere de state constituită printr-un tratat, având un act constitutiv, organe comune şi personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun”.2 Unii autori dau definiţii mai largi, în sensul că organizaţia internaţională constituie o formă de coordonare a colaborării internaţionale în domenii stabilite, pentru care statele au creat un anumit cadru juridic instituţional permanent, printr-un statut elaborat de comun acord, ce prevede obiectul şi scopul organizaţiei, organele şi funcţiile lor necesare realizării obiectivelor urmărite.3

Premisele apariţiei şi proliferării organizaţiilor internaţionale. Apariţia, şi apoi, proliferarea şi diversificarea organizaţiilor internaţionale, a fost determinată de trei factori importanţi.4

Primul factor ar fi necesitatea prevenirii războiului şi reglementării regulilor purtării acestuia, mai ales în condiţiile descoperirii, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a unor noi arme de distrugere în masă, care prezentau pericolul „mondializării” conflictelor militare. De altfel, tocmai prevenirea unui nou război mondial şi menţinerea păcii au constituit scopul primordial al constituirii Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Un al doilea factor determinant are în vedere interdependenţele care apar în procesele de dezvoltare a naţiunilor. Acestea impun cooperarea între state în forme care să permită o asociere liberă, cu luarea în considerare a intereselor comune şi, pe cât posibil, a intereselor particulare ale membrilor asociaţiei. Revoluţia industrială şi dezvoltările în domeniul ştiinţei au micşorat distanţele dintre naţiuni şi au amplificat contactele internaţionale, a căror coordonare se putea realiza prin intermediul organizaţiilor internaţionale, care, la rândul lor puteau favoriza cooperarea între state în multiple domenii. Domeniile în care, după al doilea război mondial, apar cel mai frecvent interdependenţe privesc comerţul, relaţiile monetare şi financiare, transferul de tehnologie şi dezvoltarea regională.

Un al treilea factor, cu o influenţă hotărâtoare în evoluţia organizaţiilor internaţionale din ultimele decenii, ţine de efectul conjugat al noilor probleme cu care este confruntată societatea internaţională, ale căror proporţii globale nu pot fi supuse decât unui tratament global. Acestea sunt: creşterea populaţiei, sărăcia şi alimentaţia, controlul deteriorării mediului, lupta împotriva terorismului, utilizarea spaţiului cosmic. Deşi nu se poate

2 Cot, Jean-Pierre – „Institutions Internationales”, Paris, 1970 3 Cot, Jean-Pierre – „Institutions Internationales”, Paris, 1970 4 Miga-Beşteliu, Raluca – „Organizaţii internaţionale interguvernamentale”- Studii

Juridice, Bucureşti, Editura AllBeck, 2000

concluziona că eforturile comunităţii internaţionale de a face faţă acestor provocări s-au materializat în găsirea celor mai adecvate soluţii, asocierea acestor eforturi în cadrul unor organizaţii internaţionale nu pot fi ignorate. Organizaţiile internaţionale îndeplinesc astfel o funcţie utilă în canalizarea unei părţi a raporturilor de interdependenţă dintre state şi în asigurarea unor mijloace adecvate pentru intensificarea cooperării dintre naţiuni.

Clasificarea organizaţiilor internaţionale. O clasificare a organizaţiilor internaţionale după criterii strict delimitate întâmpină mari greutăţi, înainte de toate, în privinţa stabilirii criteriilor, datorită diversităţii actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale, modalităţilor particulare de adeziune a statelor, în calitate de membre, funcţiilor atribuite prin statute, care conduc, în multe cazuri, la suprapuneri de atribuţii ori de responsabilităţi juridice cu care sunt investite aceste organizaţii. În cele ce urmează, vom încerca, totuşi, să degajăm unele criterii de ordin general, în temeiul cărora să se poată contura o anumită tipologie a organizaţiilor internaţionale. Aceste criterii de clasificare ar fi: gradul de deschidere faţă de statele lumii, sfera de acţiune, criteriul reprezentării, natura raporturilor dintre organizaţie şi ţările membre, nivelul de dezvoltare economică al ţărilor membre şi criteriul geografic.

1. Gradul de deschidere faţă de statele lumii Potrivit acestui criteriu se disting: organizaţii cu vocaţie

universală şi organizaţii cu vocaţie restrânsă. Prima categorie priveşte organizaţiile din care pot face parte toate statele lumii – cum ar fi ONU şi instituţiile specializate din sistemul Naţiunilor Unite, iar cea de a doua categorie o reprezintă organizaţiile la care participarea, redusă ca număr de membri, este determinată de criterii geografice sau de natură politică, economică, etc.

Principalele caracteristici comune ale organizaţiilor cu caracter universal, dintre care ONU şi instituţiile sale specializate sunt cele mai reprezentative, sunt următoarele5:

a) Universalitatea. Multă vreme organizaţiile cu caracter universal n-au reuşit să devină într-adevăr universale. Considerente de ordin politic şi ideologic au împiedicat, într-o anumită perioadă, chiar şi ONU, să acorde calitatea de membru tuturor statelor lumii. O organizaţie are sau nu caracter universal dacă ea este sau nu, conform statutului său, deschisă tuturor statelor, şi nu dacă toate statele au devenit membre ale organizaţiei respective.

5 Miga-Beşteliu, Raluca – „Organizaţii internaţionale interguvernamentale”- Studii

Juridice, Bucureşti, Editura AllBeck, 2000

b) Imperativele globalizării. Constituirea şi, apoi, consolidarea organizaţiilor universale, prin întărirea cooperării între state, a rezultat din imperativele aplicării descoperirilor tehnoco-ştiinţifice, interdependenţelor economice şi existenţei unor provocări cărora comunitatea internaţională nu le putea face faţă decât prin abordări globale şi eforturi coordonate la scara întregii comunităţi.

c) Eterogenitatea. Organizaţiile internaţionale universale cuprind state de dimensiuni diferite, având capacităţi economice, tehnologice, militare, de asemenea, diferite. Diferenţele de mărime şi putere ale statelor participante la o organizaţie universală pot să prejudicieze, într-o anumită măsură, cooperarea internaţională. Totuşi, formele instituţionale de luare a deciziilor, acceptabile şi acceptate de toţi participanţii, permit o strânsă şi eficientă cooperare între statele membre ale organizaţiilor universale, înăuntrul acestora şi prin intermediul lor.

2. După sfera de acţiune, se poate vorbi despre organizaţii omnifuncţionale (O.N.U.), care au ca obiect ansamblul relaţiilor internaţionale, şi organizaţii specializate, care se limitează la o categorie de probleme, cum sunt instituţiile specializate din cadrul Naţiunilor Unite (modelul de organizaţie internaţională unifuncţională).

3. După criteriul reprezentării, se întâlnesc organizaţii interguvernamentale,în care membrii sunt statele naţionale, iar reprezentanţii acestora vorbesc în numele guvernelor, şi organizaţii neguvernamentale , la care participă persoane fizice sau juridice ce nu au capacitatea de a angaja guvernele (Ex: Medical Aid For Free Romania , Sterling Work – Londra, Medicens Sans Frontieres – Belgia, Asociaţia Pro Democraţia, Asociaţia Română Anti-Sida, SOS Satele Copiilor, etc.).

4. După natura raporturilor dintre organizaţie şi ţările membre, se detaşează organizaţiile de cooperare sau coordonare (OCDE), care respectă integral suveranitatea statelor, organele lor nefiind dotate cu putere de decizie, căutându-se armonizarea punctelor de vedere ale statelor membre, elaborarea de reguli comune şi chiar furnizarea de servicii către state. În această categorie s-ar include şi ONU. Pe de altă parte, există organizaţii integraţioniste , care presupun transfer de competenţe decizionale de la nivel naţional la cel al organizaţiei, cum ar fi Uniunea Europeană.

5. După nivelul de dezvoltare economică al ţărilor membre, întâlnim organizaţii ale ţărilor dezvoltate, cum ar fi, de pildă, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), formaţiune care s-a extins la 29 de membri, reprezentând state de la Luxemburg până la Statele Unite şi organizaţii ale ţărilor în dezvoltare , cum ar fi „Grupul celor 77”.

6. După criteriul geografic , se poate vorbi despre organizaţii subregionale, regionale şi interregionale.

Aceste organizaţii, constituite potrivit principiului contiguităţii geografice, sunt, în general, formate, din state făcând parte din aceeaşi regiune. Deşi liantul de bază al înfiinţării, funcţionării şi consolidării acestui tip de organizaţii l-au constituit interesele comune sau apropiate ale ţărilor dintr-o anumită zonă geografică, crearea lor a fost uneori grăbită de presiunea unor influenţe exterioare. De pildă, unele organizaţii vest-europene s-au constituit în faţa pericolului extinderii comunismului (CEE), sau, în cazul Organizaţiei Unităţii Africane, a neocolonialismului.

În general, aceste categorii de organizaţii se caracterizează printr-un grad mai înalt de omogenitate. Ele cuprind state având sisteme politice identice, asemănătoare sau compatibile şi o bază economică şi culturală asemănătoare.

În categoria organizaţiilor subregionale pot fi încadrate, de pildă, numeroase organizaţii ale ţărilor în dezvoltare din Africa, America Latină şi Asia, cum ar fi : Comunitatea Economică a Statelor Africii Centrale (CEEAC, constituită în1983); Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR, 1991, compusă din: Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay); Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est (ASEAN, 1967, cu următoarele ţări membre: Filipine, Indonezia, Malaezia, Singapore, Thailanda, Brunei).

Reprezentativ pentru organizaţiile regionale ar putea fi Sistemul Economic Latino-American (SELA), organism regional consultativ, interguvernamental, de coordonare, de cooperare şi dezvoltare economică şi socială, cu caracter permanent, înfiinţat în octombrie 1975, prin Convenţia de la Ciudad de Panama, cu participarea a 26 de state de pe întregul continent.6

În ceea ce priveşte organizaţiile interregionale , alături de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvolotare Economică (OCDE), Forumul de Cooperare Economică pentru Asia şi Pacific (APEC), ar putea fi menţionată Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), creată în 1960 şi alcătuită din ţări din Africa, America Latină şi Asia7.

Evident, diferitele clasificări ale instituţiilor internaţionale au caracter convenţional, fiind situaţii când acţionează în paralel mai multe criterii sau când există pur şi simplu excepţii. Astfel, NAFTA sau APEC

6 Pentru detalii, vezi George Marin şi Alexandru Puiu (coord.) – „Dicţionar de Relaţii

Economice Internaţionale”, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993 7 Algeria, Arabia Saudită, Ecuador, Emiratele Arabe Unite, Gabon, Indonezia, Irak,

Kuweit, Libia, Nigeria, Qatar, Venezuela.

cuprind, atât ţări dezvoltate, cât şi ţări în dezvoltare deşi, după criteriul geografic, una este regională, iar cealaltă interregională.

10.2 Sistemul Naţiunilor Unite

10.2.1 Structurile Sistemului Naţiunilor Unite

Reţeaua largă de organizaţii internaţionale permite şi stimulează desfăşurarea unor activităţi multiple şi variate. Sintetizate, aceste activităţi se concentrează pe prezentarea poziţiei statelor în problemele internaţionale, negocierile pentru armonizarea acestor poziţii, convenirea de măsuri şi programe de acţiune pentru întărirea păcii şi colaborării internaţionale. Cadrul instituţional optim pentru aceste activităţi, verificat de experienţa internaţională ca promotor activ al cooperării tuturor ţărilor lumii, este sistemul Naţiunilor Unite.

Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, şi a fost folosită pentru prima dată în „Declaraţia Naţiunilor Unite” din 1 ianuarie 1942, prin care, reprezentanţii a 26 de naţiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor Axei.

Sistemul Naţiunilor Unite reprezintă totalitatea structurilor organizatorice şi funcţionale instituite conform Cartei Naţiunilor Unite sau create pe baza acesteia. El se compune din Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), organele şi organismele sale proprii, cu caracter permanent, şi din instituţiile (agenţiile) specializate, autonome.

A. În sistemul Naţiunilor Unite rolul primordial revine Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), care este cel mai reprezentativ forum cu vocaţie de universalitate, fapt demonstrat atât de numărul membrilor (200 de state membre în 2002), cât şi de aria de preocupări de interes general. ONU a fost creată la Conferinţa de la San Francisco, din iunie 1945, când a fost semnată Carta organizaţiei. Carta ONU a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945, ceea ce a făcut ca ziua de 24 octombrie să devină “ziua ONU”. Carta ONU precizează în articolele 1 şi 2 care sunt scopurile şi principiile organizaţiei mondiale.

Scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt următoarele: să menţină pacea şi securitatea internaţională; să dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele; să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural şi umanitar; să fie un centru de armonizare a eforturilor naţiunilor pentru atingerea scopurilor comune.

Principiile pe care se bazează activităţile ONU sunt următoarele: egalitatea suverană a statelor membre; îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate prin Cartă; rezolvarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încât pacea, securitatea internaţională şi justiţia să nu fie puse în primejdie; abţinerea, în relaţiile internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei; ajutorul statelor membre pentru acţiunile întreprinse de ONU în conformitate cu prevederile Cartei şi abţinerea de a sprijini statul împotriva căreia ONU întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere; neamestecul ONU în chestiuni care aparţin competenţei interne a unui stat.8

Ca şi în cazul altor organizaţii internaţionale, dobândirea calităţii de membru al ONU s-a realizat pe două căi9: prin participarea la elaborarea actului constitutiv şi prin aderare. Drept urmare, s-a ajuns la stabilirea a două categorii de membri: membrii originari şi membrii admişi.

Categoria membrilor originari – în număr de 51 – include statele care au fost invitate şi au participat la Conferinţa de la San Francisco, în cadrul căreia s-a redactat Carta ONU, ori care au semnat, mai înainte, în 1942, Declaraţia Naţiunilor Unite10. Toate cele 51 de state declarate ca membri fondatori au ratificat Carta ONU înainte de sfârşitul anului 1945.

În general, membrii unei organizaţii internaţionale sunt statele, ca entităţi suverane şi independente. Prin excepţie de la această regulă, Naţiunile Unite au inclus pe lista membrilor originari India şi Filipine, deşi transferul de suveranitate de la puterile coloniale către aceste entităţi a avut loc, în ambele cazuri, mai târziu.

După 14 decembrie 195511, admiterea de noi membri în ONU a evoluat către un anumit automatism, calitatea de membru obţinându-se după depunerea cererii de aderare, în general, la un interval de timp foarte scurt. Cea mai importantă perioadă, din punct de vedere al creşterii 8 Miga-Beşteliu, Raluca – „Organizaţii Internaţionale Interguvernamentale”; Bucureşti,

Editura All Beck, 2000 9 Suy, E. – „The Status of observers in international organisations”, în R.C.A.D.I., 1978,

pag. 160 10 La Conferinţa de la San Francisco au participat 50 de state. Polonia, deşi n-a

participat la Conferinţă, a fost inclusă în categoria membrilor fondatori ai ONU, în baza semnării Declaraţiei menţionate în 1942.

11 Deoarece problema admiterii de noi membri în ONU era mai degrabă de ordin politic decât procedural, în 1955 s-a ajuns la o înţelegere „pachet” (package deal), în baza căteia un grup de state au votat în favoarea unor candidaturi, la care se opuseseră anterior, cu condiţia votului afirmativ al altui grup de state, pentru candidaţii pe care acest grup nu-i agrease până atunci. În urma acestui aranjament au devenit membri ai ONU 16 state şi anume: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Ungaria, Iordania, Israel, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, România, Spania, Sri Lanka.

numărului membrilor ONU, deci al universalizării sale, o reprezintă decanda anilor 1960-1970, în timpul căreia, ca urmare a decolonizării, s-au alăturat acestei organizaţii un număr de 42 de state.

B. Activităţile ONU se desfăşoară prin organele sale, dintre care principalele sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.

Sistemul Naţiunilor Unite Sursa12 : http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_4.htm

Adunarea Generală este organul cel mai reprezentativ al ONU, fiind alcătuită din membrii organizaţiei. Ea asigură participarea pe bază de deplină egalitate a tuturor statelor membre la activităţile organizaţiei. Adunarea Generală poate discuta orice chestiune sau cauze care intră în prevederile Cartei.

Adunarea Generală se întruneşte anual în sesiuni ordinare, care se deschid formal în prima zi de marţi a lunii septembrie a fiecărui an, şi în sesiuni extraordinare sau speciale atunci când membrii organizaţiei cad de acord asupra acestui lucru.

O semnificaţie deosebită e sesiunea specială la nivel de şefi de stat şi guvern, intrată deja în istoria ONU sub denumirea “Adunarea Mileniului”, care a dezbătut provocările ce stau în faţa omenirii în noul mileniu.

12 Notă: Economia internaţională, Societatea civilă inernaţională şi Experţii

internaţionali nu sunt componente ale Sistemului Naţiunilor Unite, ele doar interacţionează cu acesta.

Adunarea Generală a adoptat rezoluţia 55/2 din 15 septembrie 2000 intitulată “United Nations Millennium Declaration”.

Adunarea Generală iniţiază studii şi face recomandări pentru promovarea cooperării internaţionale în domeniul politic, încurajarea dezvoltării progresive a dreptului internaţional şi codificarea lui, promovarea cooperării în domeniile economic, social, cultural, învăţământ şi sănătate, sprijinirea înfăptuirii drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Adunarea primeşte şi examinează raporturile anuale ale celorlalte organe ale Naţiunilor Unite, precum şi bugetul organizaţiei.

Adunarea Generală adoptă rezoluţii prin vot, cu majoritate simplă şi majoritate de două treimi. Carta ONU prevede în articolul 18 probleme importante pentru care adoptarea se face cu majoritate de două treimi a membrilor prezenţi şi votanţi. Fiecare stat membru are dreptul la un vot, manifestându-se şi pe această cale egalitatea deplină a membrilor organizaţiei. Votul este deschis sau secret. Pentru majoritatea problemelor votul este deschis. Numai pentru alegerea membrilor organelor principale ale ONU se foloseşte votul secret.

Consiliul de Securitate este organul principal al ONU cu importante atribuţii pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. El este alcătuit din 15 membri ai ONU, dintre care 5 membri permanenţi: China, Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Statele Unite ale Americii. Ceilalţi zece membri sunt aleşi pe o perioadă de doi ani, pe criteriul distribuţiei geografice echitabile : cinci din Grupurile regionale African şi Asiatic, unul din Grupul regional est-european, doi din Grupul regional latino-american şi caraibian şi doi din Grupul regional vest-european. Hotărârile Consiliului de Securitate, altele decât cele de procedură, se adoptă cu votul afirmativ a nouă membri, cuprinzând şi voturile concordante ale tuturor membrilor permanenţi. Prin urmare, membrii permanenţi ai Consiliului au drept de veto.

Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situaţie care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend. Consiliul constată existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune, face recomandări sau ia hotărâri asupra măsurilor ce trebuie luate, inclusiv folosirea forţei armate şi instituirea de blocade sau embargouri13. Unul dintre recentele cazuri a fost 13 Embargoul este o măsură cu caracter permanent, prin care un stat interzice

importurile, exporturile sau ieşirea din porturile sale a navelor străine sau ordonă reţinerea bunurilor de orice fel ce aparţin unui terţ. Eficienţa embargourilor este deseori criticată datorită efectelor negative pe care acestea le au asupra populaţiei din acele ţări şi asupra unor terţe ţări. Astfel, sancţiunile internaţionale impuse Iugoslaviei, în perioada 1992-1995, au provocat economiei acestei ţări

hotărârea de folosire a forţei armate împotriva Irakului, ca urmare a agresiunii şi ocupării de către acesta a Kuwaitului (1990). Când Consiliul de Securitate decide adoptarea unor măsuri de constrângere cu folosirea forţei armate, membri ONU sunt obligaţi, pe baza prevederilor Cartei, să pună la dispoziţia Consiliului, la cererea acestuia, forţele armate necesare pentru crearea forţei internaţionale.

Consiliul de Securitate are atribuţii importante, alături de Adunarea Generală, în iniţierea şi desfăşurarea operaţiunilor ONU pentru menţinerea păcii. Acestea sunt acţiuni întreprinse de ONU cu forţe armate şi civile în regiuni în care au izbucnit conflicte militare, cu misiunea de a se instala ca tampon între părţile beligerante şi a favoriza în acest fel soluţionarea paşnică a diferendelor.

Consiliul Economic şi Social (ECOSOC – prescurtare de la Economic and Social Concil) este organul principal al ONU menit să promoveze cooperarea economică şi socială internaţională. El este alcătuit din 54 de membri, aleşi pe termen de trei ani.

Funcţiile ECOSOC constau în elaborarea sau iniţierea de studii privind problemele internaţionale în domeniul economic, social, cultural, al învăţământului, sănătăţii şi alte domenii complexe, precum şi prezentarea de recomandări în aceste probleme Adunării Generale, membrilor ONU şi instituţiilor specializate interesate; prezentarea de recomandări pentru respectarea efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale; pregătirea, spre a fi supuse Adunării Generale de proiecte de convenţii în probleme de competenţa sa; încheie cu instituţiile specializate acorduri stabilind condiţiile în care acestea sunt puse în legătură cu ONU, acorduri care sunt supuse aprobării Adunării Generale, coordonează activitatea instituţiilor specializate prin consultări cu ele şi recomandări adresate lor, Adunării Generale şi membrilor ONU; obţine rapoarte regulate din partea instituţiilor specializate şi comunică Adunării Generale observaţiile sale asupra lor; dă informaţii şi asistenţă, la cerere, Consiliului de Securitate.

ECOSOC are anual o scurtă sesiune organizatorică la New York şi o sesiune de fond de 4-5 săptămâni, alternativ la New York şi Geneva. Consiliul şi-a creat o reţea de organe subsidiare, comisii şi comitete tehnice. La lucrările ECOSOC pot participa, fără drept de vot, statele care nu sunt membre ale Consiliului şi reprezentanţii instituţiilor specializate. De

pagube în valoare de 147,3 miliarde dolari, iar în ceea ce priveşte PNB, ţara a fost dată înapoi cu 26 de ani. Sancţiunile au provocat imense pagube - 50 miliarde dolari - şi ţărilor cu care Iugoslavia întreţinea relaţii economice şi comerciale: Rusia a pierdut în trei ani 10 miliarde dolari, România 9 miliarde dolari,Ucraina 4 miliarde dolari, Bulgaria 3 miliarde dolari, Ungaria 2 miliarde dolari.

asemenea, ECOSOC poate lua orice măsuri potrivite pentru consultarea organizaţiilor neguvernamentale care se ocupă cu probleme de competenţa sa.

Consiliul Economic şi Social are, ca organe regionale subsidiare, cinci comisii economice: Comisia economică pentru Africa (ECA), Comisia economică pentru Europa (CEE/ONU), Comisia economică şi socială pentru Asia şi Pacific (ESCAP), Comisia economică pentru America Latină şi Caraibe (CEPAL), Comisia economică şi socială pentru Asia de Vest (ECLA).Sediul acestora se află la Addis Abeba, Geneva, Bangkok, Santiago de Chile, Amman. Toate sunt comisii economice ale Naţiunilor Unite. Ele dezbat problemele economice şi stabilesc programe de cooperare economică pentru zona respectivă. Activităţile lor sunt concrete, stimulând fluxurile economice regionale. Multe proiecte de cooperare regională s-au iniţiat şi realizat prin intermediul acestor comisii. Comisiile regionale au, la rândul lor, o serie de organe subsidiare specializate.

Consiliul de Tutelă este un organ principal al ONU, creat pentru a aplica sub autoritatea Adunării Generale, sistemul internaţional de tutelă, care cuprinde teoriile ce au fost desprinse din statele inamice, ca urmare a celui de-al doilea război mondial, şi teritoriile care au fost supuse în mod voluntar acestui sistem de către statele care au răspuns de administrarea lor. Principalele obiective ale Consiliului de Tutelă au fost: promovarea progresului politic, economic şi social al popoarelor din teritoriile sub tutelă şi evoluţia lor spre independenţă, încurajarea respectării drepturilor omului şi dezvoltarea sistemului de independenţă a popoarelor, asigurarea în aceste teritorii a unui tratament egal în chestiunile de ordin social, economic şi comercial. La crearea ONU, numărul teritoriilor incluse în sistemul internaţional de tutelă era important. Accesul lor la independenţă a făcut ca în prezent să nu mai rămână în acest sistem nici un teritoriu. De aceea, în cadrul reformei ONU s-a propus realocarea de noi activităţi Consiliului de Tutelă.

Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) este principalul organ judiciar al ONU, funcţionând pe baza unui statut propriu, care face parte integrantă din Carta ONU. CIJ se compune din 15 judecători aleşi concomitent de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate pe o perioadă de nouă ani. Ei sunt jurişti de competenţă recunoscută în domeniul dreptului internaţional. Nu pot fi aleşi judecători la CIJ în acelaşi timp doi cetăţeni ai aceleiaşi ţări. Membri CIJ se bucură, în exerciţiul funcţiilor lor de privilegii şi imunităţi diplomatice. În atribuţiile Curţii intră rezolvarea diferendelor pe care statele i le supun, precum şi darea unor avize consultative. La cauzele pe care judecă CIJ pot fi părţi numai statele. Jurisdicţia Curţii în materie contencioasă este facultativă. Însă statele pot

accepta, cu sau fără rezerve, printr-o declaraţie prealabilă, depusă la Secretariatul CIJ, jurisdicţia obligatorie a Curţii. Unele tratate internaţionale prevăd jurisdicţia obligatorie a Curţii. Sediul CIJ este la Haga.

Secretariatul este un organ principal al ONU, condus de secretarul general, cel mai înalt funcţionar al organizaţiei. Ca organ executiv, secretarul general este chemat să ducă la îndeplinire hotărârile Adunării Generale, ale Consiliului de Securitate şi ale celorlalte organe.

Secretarul general al ONU este ales pe o perioadă de cinci ani de Adunarea Generală, la propunerea Consiliului de Securitate. Din 1997 secretar general al ONU este Kofi A. Annan (Ghana).

Secretariatul ONU este organizat pe departamente, conduse de un secretar general adjunct, direcţii, oficii, birouri etc. Aparatul Secretariatului este format din funcţionari internaţionali ONU care lucrează la sediul central al organizaţiei (New York), la organele subordonate ale ONU, inclusiv comisiile economice regionale. Numărul acestora este foarte mare şi în ultimii ani s-a ridicat mereu problema reducerii lui.

Sediul principal al ONU este la New York. Există, de asemenea, oficii la Geneva, Viena şi Nairobi.

Pentru a-şi putea duce la îndeplinire sarcinile şi atribuţiile crescânde care le revin în domeniul economico-social, Adunarea Generală a ONU şi ECOSOC au creat o serie de organisme proprii cu caracter permanent, între care cele mai importante sunt: Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEP), Consiliul Mondial al Alimentaţiei (CMA).

Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), creat în 1965, constituie cel mai important canal de asistenţă tehnică şi de preinvestiţii acordată pe care multilaterală. Asistenţa PNUD este gratuită. Sediul PNUD este la New York.

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) , înfiinţată în 1964, ca organ al Adunării Generale a ONU, are ca obiectiv esenţial promovarea şi dezvoltarea comerţului internaţional în scopul accelerării dezvoltării economice a ţărilor membre, în special a celor în dezvoltare. Sediul UNCTAD este la Geneva.

Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEP) , creat în 1972, are ca obiectiv întărirea cooperării internaţionale în vederea controlului şi prevenirii poluării mediului ambiant. Are sediul la Nairobi (Kenya).

Consiliul Mondial al Alimentaţiei (CMA) , înfiinţat în 1975, ca organ al Adunării Generale, are ca obiectiv principal asigurarea unei strânse conlucrări şi coordonări între diferite organisme şi instituţii ale

sistemului Naţiunilor Unite care desfăşoară, sub o formă sau alta, activităţi în domeniul agroalimentar. Are sediul la Roma.

C. Instituţiile (agenţiile) specializate ale ONU (Caseta 1) sunt organizaţii internaţionale autonome cu atribuţii şi preocupări în domenii specifice, bine delimitate, ale cooperării internaţionale, constituite pe baza unor acorduri (tratate) interguvernamentale multilaterale şi având relaţii de coordonare, iar în unele cazuri şi de subordonare faţă de ONU. Fiecare instituţie specializată posedă caracteristici proprii şi competenţe particulare.

Denumirea de “instituţii specializate” stabilită prin Carta ONU, desemnează instituţiile puse în legătură cu Naţiunile Unite. Punerea în legătură cu Naţiunile Unite înseamnă, conform articolului 63 al Cartei, că instituţiile specializate încheie cu Consiliul Economic şi Social al ONU acorduri stabilind condiţiile în care se desfăşoară relaţiile lor cu Naţiunile Unite.

Caracterul de „instituţii specializate” din sistemul Naţiunilor Unite reiese, în principal, din acordurile încheiate de toate aceste instituţii cu ONU, acorduri prin care s-a convenit asupra conţinutului relaţiilor reciproce, precum şi asupra modului de realizare a coordonării activităţilor cu aceea a ONU.

Caracterul de „instituţii autonome” derivă, în esenţă, din faptul că fiecare dintre acestea are proprii membri (care nu e obligatoriu să fie şi nici nu sunt, în toate cazurile, şi membri ONU) şi, mai ales, din existenţa propriului buget.

Statele membre ale ONU au dreptul, dar nu şi obligaţia, de a face parte din instituţiile specializate. Admiterea se face după o procedură variabilă de la o instituţie la alta. De asemenea, în instituţiile specializate pot fi membri şi state care nu sunt membre ale ONU.

Instituţiile specializate desfăşoară o largă activitate în domeniile lor specifice cu rezultate importante pentru colaborarea internaţională. Din perspectiva funcţionării economiei mondiale, cele mai importante sunt O.M.C., F.M.I şi B.I.R.D..România este membră a tuturor instituţiilor specializate ale ONU şi s-a remarcat printr-o participare activă având unele iniţiative pentru promovarea cooperării în folosul creşterii şi dezvoltării economice.

Instituţiile specializate ale ONU sunt următoarele: Fondul Monetar Internaţional (FMI), creat în 1944, cu sediul la Washington; “Grupul Băncii Mondiale” din care fac parte: Banca Internaţională pentru Reconstrucţia şi Dezvoltare (BIRD), fondată în 1944, cu sediul la Washington, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), Corporaţia Financiară Internaţională (CFI), Agenţia Multilaterală pentru Garantarea Investiţiilor (MIGA) şi Centrul Internaţional de Soluţionare a Disputelor Internaţionale (CISDI); Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), înfiinţată în 1945, cu sediul la Roma; Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), reorganizată în 1946, cu sediul la Geneva; Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), creată în 1946, cu sediul la Paris; Uniunea Poştală Universală (UPU), creată în 1874, primeşte statutul de instituţie specializată a ONU în 1947, cu sediul la Geneva; Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT), înfiinţată în 1865, a primit statutul de instituţie specializată a ONU în 1947, cu sediul la Geneva; Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI), înfiinţată în 1947, cu sediul la Montreal; Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM), constituită în 1947, cu sediul la Geneva; Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), fondată în 1946 şi devenită instituţie specializată în 1947, cu sediul la Geneva; Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA), înfiinţată în 1957, cu sediul la Viena, Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI), care funcţionează din 1959, cu sediul la Londra; Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), creată în 1967, cu sediul la Geneva; Organizaţia Mondială de Turism (OMT), creată în 1970, cu sediul la Geneva; Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA), creat în 1976, cu sediul la Roma; Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), transformată în 1975 din organ al Adunării Generale a ONU în instituţie specializată cu sediul la Viena. De la intrarea sa în funcţiune, 1 ianuarie 1995, Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), cu sediul la Geneva, a negociat cu ONU obţinerea statutului de instituţie specializată a ONU.

10.2.2 Restructurări în cadrul instituţional al ONU

Soluţionarea democratică, în interesul tuturor popoarelor, a problemelor internaţionale complicate, impune, mai mult ca oricând, o serie de restructurări în cadrul instituţional al economiei mondiale şi, în primul rând, creşterea rolului ONU, perfecţionarea activităţii sale, oferindu-se tuturor popoarelor posibilitatea de a participa în mod organizat la eforturile pentru asigurarea unei politici de reală colaborare, precum şi adaptarea funcţiilor organelor şi organismelor din subordine.

Reforma ONU a apărut imperativ necesară ca urmare a profundelor transformări care s-au produs la scară planetară în deceniul '90, pe multiple planuri - politic şi de securitate, social-economic, umanitar - cu o dinamică

adeseori contradictorie şi cu profunde reaşezări în raportul de forţe pe plan internaţional.

În ansamblu, se poate constata un clivaj de proporţii între scopurile şi principiile ancorate în Carta ONU şi realitatea politică. Aceste deficite nu pot fi trecute doar în vina Organizaţiei Naţiunilor Unite. ONU este o organizaţie internaţională clasică, ai cărei membri sunt state. La fel ca toate organizaţiile internaţionale, ONU nu poate fi mai puternică decât o permite membrii săi. Voinţa de soluţionare multilaterală a problemelor din partea statelor membre - şi mai ales a statelor puternice - este cea care decide în ceea ce priveşte succesul sau insuccesul activităţilor.

O parte din criticile exprimate la adresa acestei Organizaţii vizează de fapt statele care o susţin. În plus, ar trebui luat în considerare şi un alt aspect menit să relativizeze aceste critici exagerate, şi anume aşteptările nerealiste ale publicului. Privind mai atent unele remarci critice la adresa activităţii Organizaţiei, se poate observa că vocile care le exprimă pleacă de la ipoteza cu totul greşită că Naţiunile Unite constituie un soi de forţă de guvernare mondială.

Discrepanţele dintre scopurile şi principiile stipulate în Carta ONU şi realitatea politică actuală

Tabel 10.1 Scopuri şi principii exprimate în Cartă Realitate politică egalitate suverană a tuturor statelor membre

distribuţie inegală a puterii între state şi regiuni

îndeplinirea obligaţiilor ce revin statelor din adoptarea Cartei ONU

refuzarea de a plăti cotizaţiile în funcţie de interesele naţionale

obligaţia statelor de a soluţiona disputele în mod paşnic

violenţă atot-prezentă în sistemul internaţional

interzicerea oricărei forme de violenţă dreptul practicat de unele state de a aplica, în mod unilateral, mijloace violente

pace mondială şi securitate internaţională ca sarcină colectivă a tuturor statelor membre

supremaţia intereselor statelor industrializate şi conflicte uitate în ţările în curs de dezvoltare

interzicerea intervenţiilor în afacerile interne ale statelor membre

globalizarea unor probleme fundamentale provoacă eroziunea suveranităţii statale

Sursa: Sven Gareis, Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn, 2003

"Dacă Naţiunile Unite s-au confruntat şi se mai confruntă încă cu probleme în ceea ce priveşte garantarea păcii şi soluţionarea celorlalte probleme globale, acest lucru nu se datorează structurilor Naţiunilor Unite -

ele s-au dovedit suficient de flexibile şi de eficiente - ci lipsei acordului dintre statele membre şi disponibilităţii lor insuficiente de a pune în practică măsurile politice şi economice necesare."14 Cu toate acestea - iar aceasta este o altă problemă cu care se confruntă Naţiunile Unite - Organizaţia şi-a mărit de la înfiinţare numărul membrilor, extinzându-şi şi domeniile de activitate, fără să-şi modifice în mod fundamental şi Carta ONU. Principiile şi mecanismele de funcţionare ale ONU continuă să reflecte situaţia (excepţională) din politica mondială de la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, ceea ce face ca organizaţia să fie considerată de anumiţi specialişti ca relativ anacronică.

Reforma organizaţiei mondiale s-a dovedit a fi un proces complex care vizează modificări semnificative în toate componentele sale: reforma administrativă; reforma instituţiilor ONU şi în special a Consiliului de Securitate; reforma capacităţilor ONU şi a modului de operare al acestora; reforma în plan ideologic prin redefinirea unor concepte precum dreptul la autoapărare, intervenţia în scopuri umanitare.

Principiile majore care ar trebui să călăuzească reforma managerială şi structurală în activitatea ONU pentru „o nouă eră” se axează pe:15

creşterea eficienţei ONU, fără modificarea bugetului său, în condiţiile în care statele membre îşi achită cotele părţi (tabel10.2);

creşterea iniţiativei din partea guvernelor ţărilor membre, deoarece birocraţia şi inerţia pot conduce la reformă;

procesul de reformă trebuie să rămână deschis tuturor forţelor interesate, chiar dacă marilor puteri le revin responsabilităţi deosebite;

reforma trebuie să servească tuturor ţărilor membre.

14 Volger, Helmut: “Zur Geschichte der Vereinten Nationen”, Aus Politik und

Zeitgeschichte 42/1995, Bundeszentrale für politische Bildung Bonn, pag. 12 15 “Basic Facts about the United Nations”, Department of Public Information, New

York, 2004

Contribuţia unor ţări la bugetul ordinar al ONU (în procente)16

Tabel 10.2 Ţara 2000 2001 2002 2003 2004 2005*

SUA 25,00 22,00 22,00 24,202 24,477 24 Japonia 19,90 19,63 19,63 18,666 18,881 19 Germania 9,52 9,83 9,83 9,368 8,361 8 Franţa 6,32 6,50 6,50 6,175 5,866 6 Italia 5,25 5,09 5,09 4,826 4,720 5 Marea Britanie 4,91 5,57 5,57 5,323 5,934 6 Canada 2,64 2,57 2,57 2,484 2,697 3 Spania 2,50 2,53 2,53 2,413 2,428 2 Olanda 1,58 1,75 1,75 1,632 1,618 2 Australia 1,43 1,64 1,64 1,561 1,551 2 Brazilia 1,42 2,23 2,23 2,271 1,483 1 Belgia 1,07 - - - - - Argentina 1,07 1,16 1,16 - - - Suedia 1,04 - - - - - Rusia 1,04 1,20 1,20 1,136 - - Republica Corea - 1,73 1,73 1,774 1,753 2 China - 1,54 1,54 1,490 1,955 2 Elveţia - - - 1,207 1,146 1 Mexic - - - - 1,821 2 Sursă: http://www.globalpolicy.org/finance/tables/reg-budget/assessedlargeindex.htm Global Policy Forum (GPF): UN Finance- Tables and Charts

* Pentru anul 2005, estimările au fost rotunjite, renunţându-se la zecimale

I. Problemele majore cu care se confruntă ONU

A. Criza financiară a Naţiunilor Unite

Având în vedere faptul că există două tipuri de contribuţii (voluntare şi obligatorii), am putea crede că motivul care stă la baza problemelor financiare de durată cu care se confruntă Naţiunile Unite este reticenţa statelor membre de a dona suficiente mijloace financiare. Dar nu acesta este cauza reală. Problemele apar mai ales în cazul contribuţiilor obligatorii, atât în cel al contribuţiilor pentru bugetul ordinar cât şi pentru cel destinat

16 Bugetul ONU pe anul 2001-2002 a fost de 25,35 miliarde USD (faţă de perioada

anilor ’90 când era de 15 miliarde USD), contribuţiile statelor oscilând între 0,01% - nivelul minim în cazul unor state ca Afganistan, Angola, Bangladesh, Bolovia, Camerun, Liban etc. şi 25% nivelul maxim; România cu un barem de 0,17%, achită anual 1.734.869 dolari.

misiunilor de menţinere a păcii. Mai mulţi factori au provocat însă criza financiară în care se găseşte Organizaţia17:

contribuţiile deficitare din partea anumitor state membre ale Naţiunilor Unite, printre care se numără datornici importanţi precum SUA

incapacitatea de plată a unor state, care sunt taxate într-un mod cu totul nepotrivit, mai ales ţările din fosta Uniune Sovietică

administrarea deficitară a resurselor disponibile de către Secretariatul Naţiunilor Unite

proceduri administrative greoaie de utilizare a resurselor disponibile Există, în acest sens, o legătură strânsă între diversele probleme cu

care se confruntă Naţiunile Unite: astfel, lipsa de eficienţă acuzată de unele voci în desfăşurarea activităţilor nu face altceva decât să înăsprească criza financiară - pe de o parte, în mod direct, prin costuri adiţionale, pe de altă parte, indirect, prin faptul că unele ţări precum SUA nu îşi onorează întru totul datoriile contractuale.

Pentru o soluţionare de durată a acestei crize este necesară reducerea datoriilor care se ridică la aprox. 2,6 miliarde USD şi reorganizarea contribuţiilor într-un mod mai logic şi mai drept. Realizarea acestei soluţii de durată se izbeşte însă de atitudinea SUA, cel mai mare datornic al Naţiunilor Unite. SUA pretinde ca, în schimbul achitării datoriilor, să îi fie scăzut nivelul general al contribuţiei, fapt care ar veni împotriva principiului capacităţii de acţiune .Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare susţin în schimb că o modificare a regimului contribuţiilor ca element central al unei reforme fundamentale a sistemului financiar nu este necesară, pentru că criza financiară cu care se confruntă Naţiunile Unite este rezultatul moralităţii îndoielnice în ce priveşte plăţile a unora din ţările cu un grad sporit al contribuţiilor.18Această criză financiară a fost, încă din anii 60, un însoţitor permanent al tuturor activităţilor întreprinse de Naţiunile Unite, nefiind nici în prezent rezolvată.

B. Criza păcii ONU a realizat lucruri remarcabile în acest domeniu, care au fost

răsplătite prin acordarea Premiului Nobel pentru Pace Căştilor Albastre ale ONU în 1988 şi Secretarului General al ONU, Kofi Annan, în 2001.

Cu toate realizările obţinute pe linia menţinerii păcii şi securităţii, instrumentul prevăzut de Carta ONU pentru menţinerea păcii, sistemul 17 Basic Facts about the United Nations, Department of Public Information, New

York, 2004 18 “Auswärtiges Amt, ABC der Vereinten Nationen”, Berlin 2002

colectiv de securitate, s-a dovedit a fi ineficient. De multe ori s-a spus că asemenea sisteme nici nu pot funcţiona, pentru că au prea multe deficite. Într-adevăr, Consiliul de Securitate, organul central în ceea ce priveşte menţinerea păcii a fost blocat în primele patru decenii de existenţă de conflictul est-vest.

"Inventarea" Căştilor Albastre a fost un răspuns inovator la deficitele din construcţia Cartei şi la situaţia de blocadă în care se găsea Consiliul de Securitate. Limitele acestui instrument s-au arătat însă şi ele destul de devreme, în criza din Congo din anii 60, şi, mai recent, în cazul conflictelor interetnice din Iugoslavia din anii ‘90.19

Conform propunerilor unui grup de experţi sub conducerea fostului ministru algerian de externe Lakhdar Brahimi din august 2000, trupele ONU trebuie să primească pe viitor un mandat mai consistent şi să nu intervină decât atunci când regulile vor fi foarte clare, când acestea vor putea fi executate într-un mod corespunzător şi când armatele vor fi bine utilate cu armament . Cu totul, sistemul de menţinere a păcii va trebui aşadar să devină mai eficient, diplomaţiei şi consolidării păcii urmând a le fi conferite o atenţie sporită.20

Rămâne de văzut dacă Consiliul de Securitate va deţine în continuare monopolul asupra menţinerii păcii. Conflictele armate de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI (Irak) indică erodarea acestei poziţii.

C. Probleme de coordonare şi eficienţă a activităţilor desfăşurate în cadrul ONU

Istoria ONU a arătat că Organizaţia a fost obligată permanent să se adapteze la noi condiţii-cadru şi provocări. De pildă, conflictul Est-Vest, care a paralizat ani buni cel mai important organ principal, Consiliul de Securitate, şi procesul de decolonizare, pe al cărui parcurs, numărul de membri ai ONU a crescut în mod considerabil. Drept urmare, ţările în curs de dezvoltare au devenit majoritare în Adunarea Generală, conflictul Nord-Sud marcând activităţile Naţiunilor Unite.

19 Russbach Olivier: „ONU contra ONU. Dreptul internaţional confiscat”, Bucureşti,

Editura C.N.I. Coresi, 1999 20 Gareis, Sven; Varwick, Johannes: “Vereinte Nationen”, Wichard Woyke (ed.),

HandWörterbuch Internationale Politik, www.dadalos.org/rom/default.htm

Confruntată cu noi provocări, Organizaţia Naţiunilor Unite s-a limitat doar la extinderea forurilor deja existente precum şi la crearea de noi organe speciale, programe şi organizaţii speciale, care au fost adăugate în Sistemul Naţiunilor Unite, Organizaţia a început astfel să piardă controlul asupra mecanismului de funcţionare care fusese creat iniţial ca principiu ordonator. Naţiunile Unite trebuiau să funcţioneze ca un fel de « sistem planetar », nucleul organizatoric al Organizaţiei având scopul de a coordona în mod eficient activitatea unei serii de instituţii aflate într-o relaţie de interdependenţă destul de lejeră. Nucleul organizatoric urma să apeleze la cunoştinţele agregate ale întregului sistem, să formuleze strategii cuprinzătoare şi să le transpună pe acestea mai apoi în practică.

Acest principiu nu a funcţionat însă: gradul deficitar de eficienţă al acţiunilor Naţiunilor Unite a fost şi este încă supus criticilor. Reţeaua de foruri întreţinută de Organizaţie este enormă, şi, prin urmare şi foarte greu de coordonat. În domeniul socio-economic şi de politică a dezvoltării, activităţile Naţiunilor Unite s-au făcut remarcate "mai degrabă printr-o coordonare deficitară şi competenţe suprapuse. Îndeosebi Consiliul Economic şi Social se află în centrul criticilor, din pricina numărului aproape de necuprins al organelor subordonate şi conexe pe care le întreţine.

De aceea este nevoie de o evaluare minuţioasă a întregului sistem. Consiliul Economic şi Social nu este capabil, aşa cum se prezintă el astăzi, să-şi îndeplinească funcţiile de coordonare, activităţile sale fiind hiper-birocratizate şi ineficiente. O problemă gravă mai este şi lipsa de concordanţă dintre forurile ONU şi organizaţiile Bretton-Woods (F.M.I. şi B.I.R.D.), care au devenit tot mai influente în ultimii ani, fapt care nu face altceva decât să potenţeze problemele.”21

Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că statele, ca piloni ai Naţiunilor Unite, au fost cele care s-au făcut mereu răspunzătoare de crearea noilor organe. Sistemul ONU reflectă astăzi în diversitatea sa, în numărul sporit de organizaţii speciale, de fonduri şi programe şi în structura sa extrem de complexă, voinţa politică din statele membre, deseori orientată după anumite trend-uri şi interese de grup. « Impulsurile pentru o reformă administrativă fundamentală se motivează cu siguranţă prin dorinţa de a diminua competenţele care se suprapun, munca dublă şi, prin 21 Human Development Report 2003, Deepening democracy in a fragmented

world, UNDP

acestea, folosirea inutilă a resurselor Organizaţiei. Astfel, multe organe şi organizaţii subordonate au ca obiect al activităţii problemele de mediu, iar la activităţile umanitare din regiunile de criză participă mai multe structuri deodată.»22

II. Reforme necesare în cadrul ONU

A. Reforma Consiliului de Securitate, acceptată unanim ca o necesitate în cadrul efortului general de adaptare a ONU la noile realităţi ale secolului XXI, are un caracter deosebit de complex, avându-se în vedere că propunerile avansate ar urma să schimbe conceptul original care a stat la baza Cartei ONU şi anume acordarea unui statut special celor cinci mari puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial în ceea ce priveşte luarea deciziilor politice referitoare la pacea şi securitatea în lume.

Modificările geopolitice aduse de terminarea războiului rece au revigorat ideile de reformă, mai ales a Consiliului de Securitate. Cheia modificării configuraţiei Consiliului de Securitate se află în mâinile celor cinci membri permanenţi (SUA, Marea Britanie, Franţa, Federaţia Rusă şi China) care nu sunt dispuşi să accepte schimbări ale statutului lor special, şi refuză discuţii vizând eliminarea sau limitarea dreptului de veto. Aceste ţări sunt însă de acord cu o anumită creştere a numărului membrilor permanenţi (care să includă ţări în curs de dezvoltare din Africa, Asia şi America Latină, ca şi ţări precum Japonia şi Germania, ca ţări industrializate), precum şi al celor nepermanenţi, fără ca această mărire să afecteze eficienţa luării deciziilor.

În paralel, au fost avansate numeroase propuneri, între care se remarcă, având un larg sprijin în rândul statelor membre, ideea creşterii numărului de membri ai Consiliului până la 24 - 25, între care 5 noi membri permanenţi şi 4 - 5 membri nepermanenţi. State ca Germaniei, Japonia, India, Brazilia, Nigeria sau Africi de Sud, aspiră la calitatea de membru permanent, efortul lor fiind susţinut de ţări cunoscute pentru atitudinea lor tradiţională de mediere la ONU, cum sunt Belgia, Irlanda, Australia.23 În cadrul Consiliului de Securitate lărgit la 24 – 25 membri, câte un loc ar fi atribuit automat statelor a căror populaţie este mai mare de 100 milioane 22 Raportul Global al Dezvoltării Umane 2004 (Human Development Report 2004:

“Cultural Liberty in Today’s Diverse World”), http://hdr.undp.org/ reports/global/2004

23 Bari, Ioan – „Globalizarea economiei”, Bucureşti, Editura Economică, 2005

sau al căror brodus naţional brut ar depăşi 2,5 % din cel mondial. Deciziile ar fi în mod normal luate de către o majoritate simplă şi din când în când de către o majoritate calificată. În nici un caz nu s-ar acorda drept de veto unui anume stat membru sau grup de state.

Ultimul curent promovat de ţări cu pondere economică şi politică, dar care nu au suficientă influenţă încât să poată aspira la calitatea de membru permanent (Italia, Spania, Turcia, Mexic, Pakistan, Republica Coreea, Noua Zeelandă, Egipt, Argentina), se opune lărgirii componenţei permanente a Consiliului. Aceste ţări ar dori o creştere a numărului membrilor nepermanenţi, precum şi o limitare, în perspectiva abolirii finale, a dreptului de veto. În ceea ce priveşte poziţia adoptată de România, ea este aceea de susţinere a unei lărgiri limitate a Consiliului, prin sporirea membrilor permanenţi cu Japonia, Germania şi un număr restrâns de ţări în dezvoltare, având o importanţă regională deosebită, precum şi prin creşterea numărului membrilor nepermanenţi, context în care este promovată ideea atribuirii unui loc suplimentar Grupului Geografic Est – European din care face parte şi România.

Panelul personalităţilor eminente pentru ameninţări, provocări şi schimbare a ajuns, în raportul prezentat în decembrie 2004, la concluzia că reforma Consiliului de Securitate trebuie să respecte următoarele criterii:24

a) să conducă la o mai mare implicare în procesul de luare a deciziilor a acelor state care contribuie cel mai mult sub aspect financiar, militar şi diplomatic la activitatea ONU;

b) să asigure includerea ţărilor reprezentative pentru componenţa ONU - în special a celor în curs de dezvoltare - în procesul de luare a deciziilor;

c) să nu diminueze eficienţa activităţii CS; d) să consolideze caracterul democratic şi responsabil al acestui

organism. Pe baza acestor criterii, Panelul a propus două modele alternative

de lărgire a componenţei CS (indiferent de formula ce va fi adoptată, nu se are în vedere şi o extindere a dreptului de veto):

24 Ministerul Afacerilor Externe≥Politică Externă≥ Consiliul de Securitate, www.mae.ro

- modelul A - extinderea CS la ambele categorii de membri, prin alocarea a 6 noi mandate permanente şi a 3 noi mandate nepermanente (formula Razali+);

- modelul B - extinderea CS prin crearea unei categorii „semi-permanente", cu 8 mandate de 4 ani, reînnoibile, plus un loc nepermanent (formula Stedman).

B. Reforma sistemului operaţiunilor ONU de menţinere a păcii şi lupta împotriva terorismului

Operaţiunile de menţinere a păcii, care s-au dovedit cea mai importantă şi mai durabilă inovaţie conceptuală a ONU, au fost formulate câteva principii esenţiale, care au fost respectate în planificarea şi defăşurarea operaţiunilor de menţinere a păcii (vezi tabel 3), şi anume:

a) funcţionarea misiunii este limitată în timp; b) misiunea este executată într-o manieră strict imparţială, care să

nu ducă la nici o schimbare sau prejudiciu privind relaţiile politice sau militare de putere;

c) folosirea forţei este, prin urmare, limitată la autoapărare25; d) membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate nu iau parte în

constituirea trupelor; e) misiunea se desfăşoară sub o structură de comandă

internaţională unificată; f) trimiterea în teren a trupelor depinde de consimţământul părţilor

implicate, în mod deosebit de acceptul ţării care le primeşte pe teritoriul său.

Sensibilizată de fenomenul terorismului extins şi intensificat, ONU a chemat statele membre să-şi coordoneze acţiunile în combaterea acestui flagel, care ameninţă pacea mondială. La cea de a 60-a sesiune a Adunării Generale a ONU (2005) s-a creat oportunitatea de stabilire a unui consens asupra luptei împotriva terorismului, creată prin faptul că la ea participă şefii de stat şi de guvern ai Organizaţiei. Pe baza unui studiu al

25 Cazul misiunii Forţa de Protecţie a ONU (UNPROFOR) în fosta Iugoslavie, a

relativizat într-o măsură considerabilă acest principiu, care riscă uneori să transforme trupele ONU în ţinte foarte vulnerabile. Această evoluţie nu a fost determinată însă de invaliditatea principiului, valabil integral, în situaţia conflictelor între state, ci de natura nouă a conflictelor interne şi a părţilor la acestea.

unui grup de experţi la nivel înalt, secretarul general al ONU a pregătit Raportul general pentru sesiunea din 2005, cu includerea unor considerente şi sugestii privind lupta împotriva terorismului şi ameninţărilor lui. Strategia cuprinzătoare propusă s-ar putea baza pe cinci piloni 26: descurajarea recurgerii la terorism şi a sprijinirii lui; interzicerea accesului teroriştilor la fonduri şi materiale periculoase ; obligaţia statelor de a nu sprijini terorismul ; dezvoltarea capacităţii statelor de a-l combate ; apărarea drepturilor omului prin mijloace convenite în convenţiile ONU. Secretarul general al ONU face apel la statele membre şi la organizaţiile societăţii civile să adere la această strategie.

La elaborarea unei asemenea strategii trebuie să se ţină seama de faptul că terorismul înfloreşte în mediul disperării, umilinţei sărăciei, opresiunii politice, extremismului şi abuzului împotriva drepturilor umane şi, de asemenea, în contextul conflictelor regionale şi ocupaţiei străine. El profită de slaba capacitate a unor state de a menţine dreptul şi ordinea. De aceea, stategia cuprinzătoare de combatere a terorismului ar trebui să includă:

- descurajarea şi eliminarea cauzelor care facilitează terorismul, incluzând promovarea drepturilor sociale şi politice şi a supremaţiei legii şi reformei democratice; combaterea crimei organizate; reducerea sărăciei şi şomajului; prevenirea prăbuşirii statale;

- eforturi pentru contracararea extremismului şi intoleranţei, inclusiv prin educaţie şi dezbateri publice;

- dezvoltarea de instrumente mai eficiente pentru cooperarea globală împotriva terorismului, în cadrul legal şi cu respectarea libertăţilor civile şi a drepturilor omului;

- construirea capacităţii statelor de a preveni recrutările şi operaţiunile teroriste;

- controlul materialelor periculoase şi apărarea sănătăţii publice. Ajungerea la un consens asupra unei asemenea definiţii este însă o

operă dificilă. Opiniile de la care se pornesc acţiunile statelor în combaterea terorismului sunt în multe privinţe diferite, chiar divergente. Dintre opiniile divergente, două sunt mai importante : a) posibilitatea folosirii de către stat a forţei armate împotriva civililor, b) dreptul la rezistenţă al popoarelor împotriva ocupaţiei străine.

26 “Diplomat Club” nr.8, 2005

România este angajată, ca parte la convenţiile internaţionale deja existente, în războiul împotriva terorismului. Interesul naţional al ţării noastre este de a se alătura unei strategii cuprinzătoare asupra terorismului, inclusiv realizarea unei înţelegeri privind definiţia terorismului. Diplomaţia română, prin prestanţa sa pe plan internaţional, poate participa activ la dezbaterile în materie din cadrul ONU.

C. Reforma asistenţei pentru dezvoltare

La 17 ianuarie 2005, o echipă formată din 265 de experţi în dezvoltare din întreaga lume a elaborat cea mai vastă strategie de combatere a sărăciei, foametei şi bolilor: „A investi în dezvoltare. Plan practic pentru realizarea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului”, primul raport realizat de proiectul Mileniu al ONU. Documentul conţine un punctaj pentru fiecare pachet de măsuri specifice şi cost eficiente care, până în 2015, ar putea reduce la jumătate sărăcia extremă şi ar îmbunătăţi radical vieţile a cel puţin un miliard de persoane din cele mai sărace ţări în curs de dezvoltare .

Proiectul “Mileniu” al Naţiunilor Unite intitulat “Investind în dezvoltare” este considerat de experţi ca fiind cel mai eficient plan (din punct de vedere financiar) pentru îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului până în 2015.

Raportul a fost lansat într-o perioadă în care întreaga lume îşi îndrepta atenţia asupra dezastrului produs de tsunami în Asia, mai precis asupra intensităţii şi eficienţei cu care s-a răspuns nevoilor săracilor din regiune. Reacţia extrem de promptă la tragedia din Asia a fost cel mai puternic mesaj că cetăţenii de rând ai celor mai bogate ţări din lume sunt de fapt cei care contribuie la formarea ajutorului umanitar - cu condiţia să fie convinşi că este nevoie de un astfel de ajutor şi că sumele donate vor ajunge şi îi vor ajuta pe cei care au nevoie. Planul prevede tocmai lămurirea acestor dubii, şi, în plus, promovează ideea că investiţiile orientate sunt esenţiale pentru buna funcţionare a serviciilor publice (sănătate, educaţie şi infrastructură), comunităţile sărace fiind mai puţin vulnerabile în faţa unor astfel de dezastre, a bolilor, foametei şi a degradării mediului înconjurător.

Documentul marchează începutul unei serii de iniţiative globale care se derulează pe toată durata anului 2005. Astfel, 2005 va deveni anul de referinţă în mobilizarea sprijinului internaţional în lupta împotriva sărăciei şi bolilor.

Autorii Proiectului propun începutul unui “deceniu cu măsuri drastice” pe baza următoarelor reguli:

Ţările în curs de dezvoltare trebuie să adopte strategii naţionale de dezvoltare ambiţioase, cu politici de reformă şi evaluări detaliate ale necesarului de investiţii şi ale opţiunilor de finanţare.

Ţările cu venituri mari trebuie să îşi deschidă pieţele către exporturile din ţările în curs de dezvoltare şi trebuie să ajute ţările cele mai sărace să îşi sporească competitivitatea la export prin investiţii în infrastructură, în facilităţi comerciale şi în ştiinţă şi tehnologie. Autorii cer aplicarea urgentă, până în 2006, a Rundei privind dezvoltarea de la Doha.

Grupurile regionale precum Uniunea Statelor Africane ar trebui să promoveze comerţul regional şi infrastructura transfrontalieră (drumuri, energie, telecomunicaţii) şi să-şi îmbunătăţească managementul de mediu; donatorii ar trebui să crească nivelul finanţării pentru astfel de proiecte.

Secretarul General al ONU trebuie să întărească coordonarea agenţiilor ONU astfel încât acestea să sprijine mai bine îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului la nivel naţional şi internaţional.

Pentru îndeplinirea acestor Obiective, ajutorul din ţările industrializate trebuie să crească la 0,44 la sută din Produsul Naţional Brut al acestor state în 2006 şi la 0,54 la sută din PNB până în 2015 (în fapt, sub ţinta globală de 0,7 la sută din PNB conform angajamentului liderilor mondiali de la Conferinţa din Monterrey privind finanţarea dezvoltării din 2002).

Autorii cer ţărilor bogate să contribuie în 2006 la fondul de ajutor pentru dezvoltare cu 135 de miliarde de dolari - în creştere faţă de angajamentele deja luate (48 de miliarde), dar echivalentul a numai aproximativ 5% din cheltuielile militare mondiale. Până în 2015, ajutorul umanitar anual ar trebui să ajungă la 195 miliarde dolari – se recomandă în Proiect.

Sprijinul umanitar suplimentar ar trebui să crească la început de la 5 la 7 miliarde de dolari pe an până în 2015 pentru a promova ştiinţa şi tehnologia în folosul celor săraci, cu accent pe sănătate, agricultură, energie, managementul mediului şi cercetări privind climatul.

Se susţine înfiinţarea unei Facilităţi Financiare Internaţionale (IFF) care să acopere în 2005 nişa din procesul de finanţare a dezvoltării. IFF ar fi menită să dubleze până în 2015 asistenţa pentru dezvoltare, colectând fonduri suplimentare de pe pieţele de capital prin emiterea de obligaţiuni care vor fi garantate prin angajamentele privind ajutorul umanitar pe termen lung ale donatorilor. Dar aceştia vor fi cei care aleg tipurile de aranjamente financiare, elementul cheie fiind rapiditatea cu care noile resurse devin utilizabile.

10.2.3 România în cadrul ONU

10.2.3 România în cadrul ONU

Deşi dorinţa României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din 1946, aderarea noastră a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea Generală a decis, prin rezoluţia nr. 995(X), primirea României în ONU, alături de alte 15 state.

La 23 octombrie 2003, prin votul exprimat la cea de-a 58-a sesiune a Adunării generale, România a fost aleasă pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU, pentru mandatul din 2004-2005. România a mai fost membră în Consiliul de Securitate în anii 1962, 1976-1977 şi 1990-1991, iar în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1973-1976, 1978-1987 şi 1990-1997.

De asemenea, România participă la o serie de comitete, organe şi programe din cadrul ONU între care: Conferinţa asupra Dezarmării (cu sediul la Geneva), Comitetul pentru folosirea paşnică a spaţiului extra-atmosferic, Comitetul special pentru operaţiunile ONU de menţinere a păcii, Comitetul ad-hoc pentru Oceanul Indian, Comitetul pentru Informaţii, Conferinţa pentru Dezarmare, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale, Comisia de Drept Internaţional, Comitetul ONU pentru Programe şi Coordonare, Comitetul pentru probleme Administrative şi Bugetare (ACABQ), Comisia Economică a ONU pentru Europa, Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor, Comisia ONU pentru droguri, Comisia ONU pentru Justiţia Penală, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător.

România, prin prezenţa sa în diferite organe ale ONU (vezi caseta următoare), are posibilitatea de a participa la procesul decizional din cadrul organizaţiei mondiale, cu influenţe asupra situaţiei internaţionale la nivel global şi în zone geografice apropiate. De asemenea, participarea României la operaţiuni ONU de menţinere a păcii a evidenţiat eficienţa armatei române şi disponibilitatea politică a României de a se implica în activităţi militare multinaţionale pentru menţinerea stabilităţii internaţionale.

Lista organizaţiilor economice internaţionale la care România este

membră 27

• Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) • Conferinţa Cartei Energiei

Instituţii financiare internaţionale • Fondul Monetar Internaţional (FMI) • Grupul Băncii Mondiale: • Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) • Corporaţia Financiară Internaţională (IFC) • Agenţia Multilaterală pentru Garantarea Investiţiilor (MIGA) • Centrul Internaţional pentru Reglementarea Disputelor legate

de Investiţii (ICSID) • Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) • Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei (BDCE) • Banca Internaţională de Investiţii (BII) • Banca Internaţională de Cooperare Economică (BICE) • Banca de Comerţ şi Dezvoltare la Marea Neagră (BCDMN) • Banca Reglementărilor Internaţionale (BRI)

Organizaţii care fac parte din sistemul ONU

• Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD)

• Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) • Comisia Economică ONU pentru Europa (CEE-ONU) • Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) • Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură • Programul Alimentar Mondial (FAO) • Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA) • Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială

(ONUDI) • Organizaţia Maritimă Internaţională • Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile (OACI) • Organizaţia Mondială a Turismului • Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT) • Organizaţia Mondială a Vămilor (OMV)

Organizaţii regionale cu caracter economic • Acordul Central-European de Liber Schimb (CEFTA) • Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN)

27 Ministerul Afacerilor Externe, noiembrie 2005

ONU reprezintă totodată, prin multiplele sale organisme specializate din România, o sursă de susţinere a eforturilor ţării noastre, într-o perioadă de transformări sociale şi economice definitorii.

Sub aspect general, România s-a pronunţat constant pentru folosirea mai eficientă a resurselor interne ale Organizaţiei, eliminarea paralelismelor, administrarea eficientă a fluxului de documente în cadrul Secretariatului ONU, utilizarea productivă a resurselor umane, un control financiar strict şi instituirea unei evaluări permanente a raportului costuri/beneficii. O atenţie particulară este acordată procesului de reformă a Consiliului de Securitate, în vederea sporirii reprezentativităţii şi eficienţei sale.

Prezenţa şi activitatea României în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, organizaţie cu vocaţie şi legitimitate universală, reprezintă unul din obiectivele politicii externe a statului şi se circumscrie obiectivului strategic al Guvernului de a racorda permanent România, ca partener capabil şi activ, la acţiunile de promovare a securităţii la nivel global.

Activitatea ONU oferă în continuare cadrul adecvat de afirmare a profilului României ca factor de stabilitate în regiune şi în lume. În cadrul contribuţiei la operaţiunile ONU de pace, România şi-a asumat o serie de angajamente prin semnarea Memorandumului de Înţelegere cu ONU şi a participat şi participă la un număr important de misiuni, printre care cele din Irak-Kuweit, Arabia Saudită, Somalia, Angola, R.D.Congo, Etiopia-Eritreea, Kosovo, Bosnia-Herţegovina şi Liberia.

10.3 Organizaţiile internaţionale neguvernamentale

Spre deosebire de organizaţiile interguvernamentale, organizaţiile internaţionale neguvernamentale (ONG) „se prezintă ca grupuri private formate din persoane fizice şi morale aparţinând unor ţări diferite şi care se grupează pentru a urmări anumite obiective”.28 ONG-urile sunt considerate organizaţii non-profit.

Meritul de a fi efectuat prima cercetare empirică, multinaţională şi comparativă asupra sectorului nonprofit revine Universităţii Johns Hopkins, din Statele Unite ale Americii. Prima fază a acestui proiect, iniţiat în anul 1990, a cuprins douăsprezece ţări - S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Ungaria, Japonia, Brazilia, Ghana, Egipt, Thailanda şi India - şi s-a încheiat în anul 1995, iar cea de-a doua fază s-a încheiat în anul 1999 şi a inclus şi România. Potrivit cercetătorilor implicaţi în

28 Bernard, Jacquier – „Relations inernationales. Les acteurs des systemes

inernationales”, Presses Universitaires de Grenoble, 1998

elaborarea acestui proiect şi anume Lester M. Salamon şi Helmut K. Anheler3, o organizaţie, pentru a fi considerată ca aparţinând sectorului nonprofit, trebuie să îndeplinească, în principal, următoarele caracteristici:

• să fie formal constituită; organizaţia trebuie să facă dovada unei anumite capabilităţi organizaţional - instituţionale, precum şi anumitor reguli de funcţionare, trebuie să organizeze regulat întâlniri, să elaboreze şi să respecte anumite proceduri în activitatea pe care o desfăşoară ; înscrierea organizaţiei ca persoană juridică nu este imperativă pentru respectarea acestui criteriu;

• să fie privată; organizaţia trebuie să fie instituţional separată de administraţia publică; aceasta nu exclude primirea de fonduri de la bugetul statului; sunt considerate private şi organizaţiile în ale căror structuri de conducere sunt prezenţi reprezentanţi ai administraţiei publice;

• să respecte criteriul nondistribuţiei profitului; organizaţia poate genera profituri din activităţile sale, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de conducere, ci doar pot fi folosite pentru atingerea obiectivelor declarate;

• să fie autonomă; organizaţia trebuie să îşi stabilească obiective, proceduri interne proprii de control asupra activităţii desfăşurate; în acelaşi timp, activitatea organizaţiei nu trebuie să se subordoneze nici unei alte instituţii publice sau private;

• să fie voluntară; organizaţia trebuie să promoveze voluntariatul şi să se bazeze pe acţiuni voluntare în activitatea pe care o desfăşoară. Atributul "voluntar" are două sensuri diferite, în mare măsură corelabile:

a) pe de o parte, organizaţia este voluntară dacă recrutează, instruieşte şi implică voluntari în activităţile ei. Prin activitate voluntară înţelegem şi neretribuirea membrilor consiliului de administraţie şi a staff-ului organizaţiei;

b) organizaţia este voluntară dacă îşi recrutează membri numai pe baza unei opţiuni voluntare, individuale. Unele organizaţii condiţionează anumite servicii, dobândirea unui anumit statut sau, în unele cazuri, exercitarea unei profesii de înscriere prealabilă în organizaţiile respective. Acele organizaţii care au înscrise astfel de prevederi în statut nu sunt considerate voluntare şi, ca atare, nu pot fi incluse în sectorul nonprofit.

• să fie nemisionară; organizaţia trebuie să nu aibă ca scop prozelitismul; organizaţiile cu caracter religios, dar care şi-au definit alte scopuri (protecţia socială, caritabilă) sunt incluse în sectorul nonprofit;

29 Carmen Epure, Roxana Irimia - “Raport asupra relaţiilor publice şi organizaţiile

neguvernamentale din România", Bucureşti, 1997, pag. 2

• să fie apolitică; organizaţia nu trebuie să fie implicată direct în promovarea sau susţinerea candidaţilor pentru alegeri locale, parlamentare, prezidenţiale; poate desfăşura activităţi specifice (lobby, advocacy) cu scopul influenţării politicii publice .

O organizaţie neguvernamentală reprezintă acea organizaţie ce nu se află sub tutela guvernului (serviciu public sau forţă armată) şi nu aparţine nici mediului de afaceri. Activitatea ONG-urilor se desfăşoară, în primul rând, în cadrul statelor, dar îmbracă, totodată, şi o dimensiune transnaţională, atât prin legăturile pe care le stabilesc cu grupările naţionale analoage, cât şi prin interferenţa lor cu alte societăţi/organizaţii statale.Totodată, ONG-urile se înscriu într-un cadru internaţional mai clasic şi prin dezvoltarea de relaţii cu organizaţii interguvernamentale. Unele ONG-uri sunt foarte cunoscute, activitatea lor fiind publică sau puternic mediatizată (Ex: Amnesty International, Greenpeace sau Medicins du monde), iar altele sunt mai discrete şi se raportează la acţiuni mai specializate din domeniile ştiinţific sau sportiv.

În prezent, asistăm la o adevărată emergenţă a organizaţiilor neguvernamentale pe scena dezvoltării. Aceste organizaţii au o dublă perspectivă :

- internă, în sensul că, în comparaţie cu statele, ele nu beneficiază de nici o personalitate juridică internaţională, exercită activităţile lor sub imperiul dreptului naţional al statului unde se află sediul organizaţiei şi se consideră a fi o asociaţie dotată cu personalitate morală de drept privat ;

- internaţională , în sensul că ele se situează în continuarea organizaţiilor internaţionale guvernamentale . În Sistemul Naţiunilor Unite, ONG pot dispune, în conformitate cu art. 71 din Carta ONU, de statutul de consultant în chestiuni relevante pentru activitatea Consiliului Economic şi Social (ECOSOC).

ONG-urile sunt cea mai clară manifestare a ceea ce s-a numit "societatea civilă", adică sfera în care mişcările sociale se auto-organizează în jurul unor obiective, criterii şi interese tematice. ONG-urile au adus un plus de cunoaştere şi de informare în cadrul proceselor de luare a deciziilor, au adus în discuţia Naţiunilor Unite noi probleme şi subiecte pentru care au propus şi soluţii viabile în zonele ce constituiau principalii actori sociali; şi-au adus contribuţia la realizarea consensului social în vederea rezolvării problemelor aflate pe agenda globală, termenii buni ai acestei colaborări bucurându-se de o apreciere deosebită din partea reprezentanţilor ONU.

Un moment important al stabilirii unor relaţii solide de colaborare între Sistemul Naţiunilor Unite şi organizaţiile neguvernamentale îl

constituie, crearea, în anul 1975, a unui Serviciu de legătură (United Nations Non-Governamental Liaison Service) care, prin publicaţiile sale, a ajutat la corelarea activităţilor celor doi parteneri.

Un exemplu elocvent şi,totodată unic, al importanţei câştigate de sectorul neguvernamental în domenii de interes global, este rolul conferit organizaţiilor neguvernamentale care şi-au pus activitatea în slujba luptei împotriva maladiei SIDA, în cadrul Programului Naţiunilor Unite asupra SIDA (United Nations Programme on HIV/AIDS (UNAIDS). Potrivit documentului, organizaţiile neguvernamentale sunt incluse în organismul de conducere al Programului, ca participanţi deplini, nu doar cu rol consultativ.29

Dialogul cu Sistemul Naţiunilor Unite a dat rezultate foarte bune mai ales în domeniul umanitar de urgenţă, organizaţiile neguvernamentale fiind primele care sesizează aceste situaţii şi care iau măsuri imediate pentru limitarea efectelor acestora în diferite zone ale lumii. Pentru a susţine mai eficient soluţiile propuse în cadrul acestui dialog, organizaţiile neguvernamentale s-au grupat în trei consorţii : InterAction (cuprinzând 150 de organizaţii private non-profit implicate în dezvoltarea asistenţei de urgenţă pe plan mondial), International Council of Voluntary Agencies (100 de organizaţii private) şi Steering Committee for Humanitarian Response (o alianţă a celor mai importante ONG-uri implicate în operaţiuni de ajutorare). Sub această formă, ONG-urile au posibilitatea să participe nemijlocit la conducerea unui sistem global de priorităţi şi acţiuni ca măsuri imediate în cazuri de urgenţă. Pentru codificarea acestora, unul din consorţii a iniţiat un document de conduită care a fost semnat, până în prezent, de 144 de organizaţii neguvernamentale internaţionale.30

Un studiu efectuat cu privire la repartiţia geografică a organizaţiilor neguvernamentale a evidenţiat preponderenţa acestora în ţările mediu şi superdezvoltate. Astfel, din aproximativ 1800 de ONG-uri inernaţionale care colaborează cu sistemul Naţiunilor Unite, doar 351 aparţin ca sediu ţărilor în dezvoltare.6

29 Ionescu, Anca Gabriela – „Organizaţiile neguvernamentale în economia mondială”,

Bucureşti, Editura ASE, 2002 30 Ionescu, Anca Gabriela – „Organizaţiile neguvernamentale în economia

mondială”, Bucureşti, Editura ASE, 2002 6 Corneliu Pãltãnea, Cristina Andronache - “Organizatiile neguvernamentale.

Complementaritate politicã sau putere?”, Editura Fundatia “Coloana Infinitului”, 1999

Majoritatea agenţiilor specializate ale sistemului Naţiunilor Unite au primit mandat din partea Secretariatului General al ONU de a colabora nemijlocit cu ONG-urile, realizând, în acest sens, o gamă largă de mecanisme utile pentru întărirea cooperării şi transmiterea rapidă a informaţiilor la biroul Secretarului General.

Emergenţa organizaţiilor neguvernamentale internaţionale pe scena dezvoltării este un fenomen legic, firesc, determinat de o varietate de cauze, cum ar fi:

- guvernele acţionează sub tirania perspectivei viitoarelor alegeri şi evită problemele pe termen lung care, deseori sunt mai profunde, atrase de beneficiul imediat, pe termen scurt; aşa se explică uneori şi intrările într-un ritm de criză;

- guvernarea de astăzi are ca principală caracteristică creşterea incapacităţii, ieşirea din uz; structurile sale erau conturate, în mod esenţail, cu mai mult de un secol în urmă, în vederea asigurării necesităţilor unor societăţi mai simple decât în prezent.

În prezent sunt necesare noi modele de gestiune la nivel naţional şi mondial pentru a se ţine seama de creşterea aspiraţiilor individului. Descentralizarea puterii poate fi unul dintre mijloacele cele mai bune de demarginalizare a populaţiei. Guvernele trebuie să găsească mijloace noi pentru ca cetăţenii să poată participa la gestiunea treburilor publice şi să aibă mai multă influenţă în chestiunile care ţin de existenţa lor. Dacă nu se ia la timp această iniţiativă, valul irezistibil al aspiraţiilor populare se va lovi din plin de sistemele inflexibile şi va semăna anarhie şi haos.

Soluţia reprezintă tranziţia democratică rapidă şi întărirea instituţiilor societăţii deschise. Printre numeroasele măsuri, care trebuie să însăţească o asemenea tranziţie, cele mai importante sunt:

- delegarea unei părţia puterii către administraţiile locale ; - acordarea unei libertăţi sporite mişcării asociative şi

organizaţiilor neguvernamentale. Pe fondul acestor realităţi şi necesităţi s-au creat şi funcţionează în

lume o mulţime de organizaţii private, fără scop lucrativ, asociaţii de voluntari, grupuri fără o formă precisă, care lucrează la scară mai mare sau mai mică pentru dezvoltarea economică socială, satisfacerea necesităţilor vitale ale unor categorii defavorizate de cetăţeni, respectarea drepturilor omului, accesul unor populaţii şi minorităţi la circuitul mondial de valori. Ele exprimă încrederea în grup şi voinţa de a acţiona împreună pentru a-l face eficient.

10.4 Instituţiile financiare internaţionale

10.4.1 Fondul Monetar Internaţional

10.4.1.1 Crearea, statutul şi obiectivele F.M.I.

Fondul Monetar Internaţional a fost conceput in iulie 1944 la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Bretton-Woods, SUA, la care au participat 44 de ţări. Încă din timpul celui de-al doilea război mondial, au apărut preocupări pe plan internaţional privind organizarea relaţiilor valutar – financiare internaţionale.

Prin acordurile încheiate, Conferinţa monetară a prevăzut înfiinţarea a două organisme: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.). Rolul principal în cadrul sistemului monetar internaţional este deţinut de F.M.I., prevăzându-se că o ţară nu poate deveni membru B.I.R.D. , atâta timp cât nu este membru al F.M.I.

Activitatea oficială a F.M.I. a început la 1 martie 1947. La 15 noiembrie 1947, F.M.I. a obţinut statutul de instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite, după ce Adunarea Generală a ONU a aprobat Acordul încheiat de ECOSOC cu FMI. ONU influenţează activitatea FMI prin consultări şi recomandări, ONU nu poate interveni direct în activitatea acestuia.

Crearea FMI răspundea voinţei comune a statelor aliate în perioada celui de-al doilea război mondial, în special SUA şi Marii Britanii, de a se instaura, după război, o ordine monetară care să faciliteze reconstrucţia postbelică şi să permită evitarea crizelor economice şi sociale din anii ’30. S-a urmărit deci crearea unei instituţii internaţionale care, acordând asistenţă financiară ţărilor cu probleme în domeniul balanţelor de plăţi, să permită evitarea recurgerii, de către acestea, la protecţionism sau devalorizări competitive, ca metode de redresare a balanţelor de plăţi.31

Acordul a fost concretizat în 20 de articole, urmate de amendamente ulterioare. Fondului Monetar Internaţional i s-a stabilit un statut juridic, conform căruia acesta are o deplină personalitate juridică, sistem de organe de conducere, un buget propriu şi un mecanism procedural de decizie şi interpretare a propriului statut.

31 Miga-Beşteliu, Raluca – „Organizaţii internaţionale interguvernamentale”, Bucureşti,

Editura AllBeck, 2000

F.M.I. urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective principale:32

o promovarea cooperării monetare internaţionale prin intermediul unei instituţii permanente, care să constituie un mecanism de consultare şi de colaborare cu ţările membre în probleme monetare internaţionale;

o facilitarea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional, aducându-şi astfel contribuţia la promovarea şi menţinerea unei nivel ridicat de folosire a capacităţilor de producţie în toate ţările membre, la sporirea resurselor productive şi la creşterea venitului naţional;

o promovarea stabilităţii cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare, ca mijloc de concurenţă internaţională;

o crearea unui sistem multilateral de plăţi în ceea ce priveşte tranzacţiile curente dintre ţările membre şi eliminarea restricţiilor valutare, care stânjenesc dezvoltarea comerţului internaţional;

o oferirea ţărilor membre de fonduri valutare sub formă de credite pe termen scurt şi mijlociu, în vederea reducerii dezechilibrelor temporare din balanţele de plăţi externe ale ţărilor membre.

România este membră a FMI din anul 1972, participând cu o cotă de 1030 milioane DST sau 0,48% din cota totală. România deţine 10.552 de voturi, reprezentând 0,49% din total.33

10.4.1.2 Organizarea F.M.I., funcţiile şi resursele acestuia

Cu toate că în baza acordului încheiat cu ONU în noiembrie 1947, FMI are statut de instituţie specializată a Naţiunilor Unite, calitatea unui stat de membru al acestei organizaţii nu implică calitatea de membru al ONU. Orice ţară, care se bucură de autonomie în domeniul relaţiilor externe, este capabilă să se achite de obligaţiile impuse statelor membre prin statut şi este dispusă să-şi asume aceste obligaţii, poate obţine calitatea de membru al FMI.

În prezent FMI numără 184 ţări membre34, reprezentând aproape în totalitate comunitatea celor 200 ţări membre ale ONU.

FMI este condus de următoarele trei organisme:35

1) Consiliul Guvernatorilor, se află în fruntea sistemului de conducere, este format din reprezentanţii ţărilor membre şi se reuneşte o

32 Zaharia, Rodica Milena – „Economie mondială”, Editura ASE, Bucureşti, 2005 33 Internet: www.bnro/Ro/ 34 Internet: www.fmi.ro 35 Bran, Paul (coord.) – „Relaţii valutar-financiare internaţionale”, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, 1990

singură dată pe an, având rolul unei adunări generale a acţionarilor. Fiecare ţară numeşte câte un reprezentant pe o perioadă de 5 ani, iar acesta are un drept de vot a cărui importanţă diferă în funcţie de cota-parte subscrisă. Fiecare ţară dispune de câte 250 de voturi la care se adaugă câte un vot pentru fiecare 100.000 DST subscrişi.

În acest fel, numărul cel mai mare de voturi revine ţărilor cu cea mai mare cotă-parte de capital subscris (SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa, Japonia). Cum toate deciziile importante trebuie luate cu o majoritate de 85% din voturi, SUA, care singure dispun de aproape 20% din voturi, au de fapt un drept de veto.

Reprezentanţii sunt miniştri de finanţe sau guvernatori ai unor bănci centrale, care reprezintă guvernul ţării din care provin.

2) Consiliul administratorilor este format din 21 de membri: 6 membri reprezintă ţările ale căror cote-părţi sunt cele mai mari, sau care, sunt creditori foarte importanţi ai FMI (Arabia Saudită) şi 15 membri desemnaţi de celelalte ţări membre, grupate, în principiu, pe zone geografice. În acest caz, unele grupuri lasă ţării celei mai importante dreptul să numească un administrator care să le reprezinte, iar altele practică rotaţia.

3) Directorul General, este, prin conses, un european, care conduce Fondul sub controlul administratorilor.

Sediul F.M.I. este la Washington,DC, iar director general al FMI este, în prezent, dl. Rodrigo de Rato.

Conform articolului IV din statutul FMI, ţările membre pot utiliza resursele sale numai pentru acoperirea unui deficit al balanţei conturilor curente.

Principalele funcţii ale FMI sunt: ♦ supravegherea politicilor financiar-valutare – funcţia iniţială a

FMI, rămasă nemodificată, care presupune consultări periodice între ţările membre şi specialiştii Fondului cu privire la situaţia balanţei de plăţi în vederea asigurării funcţionării efective a sistemului monetar internaţional, cât şi cu privire la respectarea de către fiecare membru a obligaţiilor ce îi revin, conform principiilor adoptate de FMI, respectiv: obligaţia membrilor de a se abţine de la manipularea ratelor de schimb, intervenţia pe propriile pieţe de schimb pentru a contracara dezordinea monetară şi respectarea interesului celorlalte ţări, ale căror monede pot fi afectate.

♦ asistenţa financiară – constă în acordarea unei ţări a dreptului de a cumpăra moneda proprie a altei ţări, cu obligaţia de a-şi răscumpăra moneda naţională într-un anumit interval de timp. Dacă iniţial au beneficiat

de asistenţă financiară ţările vest europene distruse de cel de al doilea razboi mondial, în prezent, cererile de asistenţă financiară vin în cvasi-majoritatea lor de la ţările în dezvoltare. Creditele acordate de FMI sunt pe termen mediu (2 – 5 ani) sau termen lung (4 – 10 ani) şi se solicită garanţii specifice pentru rambursare. Garanţiile constau în obligaţia guvernului ţării receptoare de a respecta anumiţi indicatori de stabilitate macoreconomică, definiţi în cadrul stategiei proprii de relansare economică sau în cooperare cu specialiştii Fondului. Indicatorii respectivi vizează politica monetară, fiscală, bugetară, politicile structurale prin prisma dezechilibrelor care afectează balanţa de plăţi. Accesul la resursele financiare ale FMI depinde atât de condiţiile impuse de funcţionarea Fondului, cât şi de adoptarea unor măsuri de ajustare care să asigure soluţionarea dezechilibrelor existente.

♦ asistenţa tehnică, realizată prin: - trimiterea gratuită de specialişti în domeniile specifice de

expertiză ale FMI; - pregătirea şi formarea funcţionarilor publici; în acest scop

funcţionează în cadrul Fondului două instituţii specializate, cu sediul la Washington şi la Viena, care oferă gratuit cursuri de specializare în domenii cum ar fi finanţele publice, ajustarea balanţei de plăţi, programe financiare, etc.

- consultanţă pe probleme monetare şi financiare.

Constituirea resurselor F.M.I. Fiecare ţară membră a FMI trebuie să contribuie la resursele

financiare ale Organizaţiei cu o anumită sumă, denumită cotă de subscripţie sau cotă parte , care este exprimată în echivalent DST. Mărimea cotelor subscripţiilor se stabileşte pornindu-se de la indicatori identici, ţinând de puterea economică a fiecărei ţări.36 După stabilirea cotei de subscripţie a fiecărei ţări, subscripţia propriu-zisă se trece în contul FMI, în structura următoare: 25% în monedă convertibilă şi 75% în monedă naţională. Pentru a reflecta schimbările petrecute în economia mondială şi rolul diverselor ţări în cadrul acesteia, cotele de subscripţie la capitalul FMI, se revizuiesc periodic, de regulă la intervale nu mai mari de cinci ani. Mărimea cotei de subscripţie oferă un indiciu în legătură cu locul unei ţări

36 Pentru cotele iniţiale ale participanţilor la Conferinţa de la Bretton-Woods s-a

utilizat o formulă care lua în considerare următorii indicatori: venitul naţional, deţinerile în aur şi dolari, volumul mediu al importurilor, variabilitatea exporturilor şi raportul acestora cu venitul naţional. Această formulă a fost revizuită de mai multe ori fie prin luarea în considerare şi a altor indicatori, fie prin modificarea, în cadrul formulei de calcul, a ponderii indicatorilor menţionaţi.

în economia mondială, de aceasta depinzând mărimea împrumutului de care o ţară poate beneficia, cât şi influenţa acesteia în procesul decizional al FMI. Când o ţară devine membră a FMI îi este repartizată o cotă iniţială ce are acelaşi nivel cu cele ale ţărilor membre considerate de Fond a fi comparabile ca mărime economică şi caracteristici cu aceasta.

Principala resursă a FMI o constituie subscripţiile ţărilor membre. Totalul acestora, în momentul intrării în funcţiune a FMI era de 7 miliarde USD. Începând cu 22 ianuarie 1999, în urma unei majorări cu 45 % a cotei de subscriere, totalul resurselor FMI se ridica la 212,4 miliarde DST, adică aproape 265 miliarde USD.37 Cu prilejul majorărilor de cote părţi se urmăreşte şi menţinerea unui echilibru între diferitele grupe de ţări. Aşa se explică majorarea cotei Chinei în 2001, ca urmare a dobândirii suveranităţii asupra Hong-Kong-ului, care a ajuns la acelaşi nivel ca şi Canada.

Drepturile Speciale de Tragere (DST)38

Fondul Monetar Internaţional are autoritatea conferită de clauzele Acordului să

emită Drepturi Speciale de Tragere (DST). Create în 1969, DST-urile reprezintă mijloace de rezervă internaţionale care servesc drept unităţi de cont şi drept mijloace de plată utilizate de către statele membre ale Fondului, de către Fondul însuşi şi de către „alţi deţinători” împuterniciţi (care trebuie aprobaţi de către Consiliul Administratorilor al FMI cu o majoritate de 85%). DST-urile se constituie ca parte a rezervei valutare oficiale a unui stat. Există un număr de agenţii internaţionale şi bănci de dezvoltare care folosesc DST – urile ca unităţi de cont. Statele membre şi ceilalţi deţinători aprobaţi pot cumpăra şi vinde DST-uri ca valută. Ele pot lua sau acorda împrumuturi sub formă de DST-uri sau le pot utiliza drept garanţie. Utilizarea DST-urilor în operaţiuni de tip swap şi la termen (forward) este, de asemenea, permisă.

Valoarea DST-urilor se determină pe baza unui coş de patru valute importante: dolarul american, euro, yenul şi lira sterlină. La 23 noiembrie 2005, 1DST= 1,42469 USD, iar 1USD = 0,701907 DST. Statele membre ale FMI pot utiliza DST-urile pentru a achiziţiona valută de la ceilalţi membri FMI la cursul de schimb curent, care este ajustat zilnic. FMI are datoria să-i sprijine pe „ceilalţi deţinători” de DST-uri pentru a putea efectua schimburi valutare.

DST-urile reprezintă un instrument purtător de dobânzi. Statele membre primesc dobândă pentru DST-urile deţinute şi plătesc dobândă pentru DST-urile alocate. Rata dobânzii pentru DST-uri (plătită de către statele membre care au utilizat DST-urile alocate iniţial pentru a cumpăra valută de la alte state membre) se stabileşte în funcţie de media ponderată a împrumuturilor pe termen scurt reprezentative ale ţărilor a căror monedă constituie coşul de evaluare a DST-urilor (ţările din zona euro, Japonia, Marea Britanie şi Statele Unite) şi este ajustată săptămânal. Dobânda se plăteşte săptămânal.

DST-urile se creează printr-un proces de alocare şi distribuire către ţările membre FMI. Alocaţiile DST trebuie aprobate cu un procent „supramajoritar” de 85% din puterea totală de votare a FMI, fiind distribuite fiecărui stat membru proporţional cu cota de participare.

37 Internet: www.fmi.ro 38 Soros, George – “Despre globalizare”, Editura Polirom, 2002

În cadrul unor facilităţi puse la dispoziţie de Fond, un membru poate împrumuta cumulativ până la de 4 ori cota subscrisă numai pe baza unor programe de reformă ale ţării în cauză, care să demonstreze capacitatea acesteia de a depăşi dezechilibrele temporare în care se află.

Rolul pe care-l joacă FMI în susţinerea procesului dezvoltării derivă din funcţiile pe care acesta le are. Această instituţie este principalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale internaţionale. Totodată, FMI s-a implicat activ şi în procesele de reformă din ţările aflate în tranziţe, această instituţie având un rol determinant în asigurarea unui dialog fructuos în vederea analizării problemelor cu care se confruntă aceste ţări şi stabilirii celei mai adecvate strategii pentru soluţionarea acestor probleme.

Cu toate eforturile depuse în plan internaţional pentru creşterea rolului asistenţei financiare oficiale, acordată pe cale multilaterală, ponderea acesteia în totalul sumelor transferate către ţările în dezvoltare nu reprezintă decât 20% dintre care doar 14% sunt acordate în condiţii de favoare. Cum resursele FMI sunt, practic, limitate la cotele părţi ale membrilor, împrumuturile fiind proporţionale cu aceste cote părţi, creditele FMI deţin doar 3,5% din totalul asistenţei financiare externe către ţările în dezvoltare.

10.4.1.3 Formele de finanţare practicate de FMI I. Tragerile ordinare (normale)39. Misiunea FMI, în calitatea sa de

instituţie financiară internaţională, este de a furniza membrilor săi, la cerere, moneda altor membri: se cumpără deci monedă convertibilă cu monedă naţională.

Tragerile ordinare presupun mai multe tranşe, dintre care prima poartă numele de tranşa de rezervă, iar următoarele sunt tranşe de credit :

a) tragerile în cadrul tranşei de rezervă (noua denumire a tranşei aur) , se acordă automat, fără condiţionări. Dimensiunea lor este determinată de ponderea DST sau a devizelor convertibile în totalul cotei-părţi a ţării în cauză. Aceste drepturi de tragere figurează în rezervele monetare a statelor membre.

b) tragerile în cadrul tranşelor de credit au un regim diferit. În primul rând ele nu mai sunt necondiţionate şi folosirea lor este însoţită de îndeplinirea unor condiţii economice, al căror grad de constrângere creşte 39 Tragere asupra FMI – împrumut (credit) pe care o ţară membră îl poate obţine

de la FMI pentru rezolvarea dificultăţilor economice reflectate de balanţa de plăţi. („Dicţionar de Relaţii Economice Internaţionale”, coord. Marin, George, Puiu, Alexandru, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993)

odată cu folosirea tranşelor superioare. O ţară recurge la astfel de trageri atunci când şi-a epuizat drepturile de tragere în cadrul tranşei de rezervă. Există patru tranşe de credit, reprezentând, în ordine, 125, 150, 175 şi 200 % din cota – parte a ţării în cauză. Prima tranşă este liberalizată; începând cu cea de a doua, condiţiile devin tot mai dificile. Cu cât cererile de trageri vizează tranşe superioare, cu atât mai mari vor fi justificările ce trebuie aduse, precum şi controlul exercitat de Fond. Totodată, creşte şi dobânda aferentă.40

Acest tip de trageri se derulează, de regulă, în baza unui acord stand-by. Aranjamentele stand-by - sunt destinate ţărilor aflate în dificultate privind implementarea unor programe de reformă economică şi constau în deschiderea unor linii de credit pe termen mediu pentru echilibrarea balanţelor de plăţi. Perioada de acordare a împrumutului este 12 – 18 luni, iar perioada de rambursare a creditului este între 2 ani şi 3 luni – 4 ani, cu posibilităţi de extindere până la 10 ani. Dobânda aferentă este dobânda standard percepută de FMI (în jur de 5%), la care se adaugă , atunci când este cazul, comisioane de serviciu sau penalităţi (o,5 % din suma disponibilizată).

Prin folosirea sistemului de trageri , suma totală în monedă convertibilă, posibil a fi cumpărată de către o ţară membră în schimbul monedei naţionale, poate ajunge până la dublul cotei sale de subscripţie (200 %). Această limită statutară privind folosirea resurselor FMI poate fi ridicată doar prin derogare, prevăzută în statutul FMI. Plafonul poate ajunge până la 600 % din cotă, în cazul în care se cumulează şi efectul altor facilităţi de creditare. Plafonul poate depăşi această limită, atunci când sunt luate în considerare criterii de strictă urgenţă, cum a fost cazul Mexicului în 1995 sau al ţărilor sud-asiatice în 1997.

II. Politica de creditare cuprinde şi următoarele facilităţi de finanţare:41

♦ facilităţi de finanţare compensatorii , care au fost introduse în 1963 pentru a acorda asistenţă ţărilor care au cunoscut atât o cădere bruscă a câştigurilor din exporturi, cât şi o creştere neaşteptată a costurilor la importurile de cereale din cauza fluctuaţiei preţurilor mondiale la anumite mărfuri. Termenele de acordare a împrumutului şi de rambursare a creditului sunt aceleaşi ca în cazul aranjamentelor stand-by, excepţie în acest caz făcând neperceperea de comisioane sau penalităţi.

40 Dumitrescu S., Bal,A. – “Economie mondială”, Editura Economică, 1999 41 IMF External Relations Department, septembrie 2005

♦ facilităţi de finanţare a stocurilor tampon (1964), care permite ţărilor în dezvoltare care stochează produse primare în scopul reducerii ofertei de pe pieţele internaţionale să aplice o tranşă suplimentară de credite de până la 25 % din cotele lor părţi, cu condiţia ca aceste stocuri „tampon” să fie constituite conform principiilor O.N.U., care trebuie să guverneze relaţiile interguvernamentale.

♦ facilităţi de finanţare extinsă – introduse în 1974, în scopul ajutorării ţărilor care se confruntă cu grave dezechilibre ale balanţei de plăţi ca urmare a aplicării unor reforme fundamentale defectuoase în structura lor economică (producţie, comerţ sau politica preţurilor). Perioada de acordare a împrumutului se întinde pe 3 ani, iar perioada de rambursare este de 4 – 7 ani.

♦ facilităţi de transformare sistemică (1993) – introduse cu scopul de a asigura asistenţă financiară ţărilor membre care se confruntă cu dificultăţi severe datorită tranziţiei la sistemul economiei de piaţă. Pentru a obţine împrumuturile dorite, ţările solicitante trebuie să ataşeze la cererea de obţinere a împrumutului şi un document în care să descrie obiectivele de politică economică, estimări macroeconomice, măsuri fiscale, monetare şi valutare ce urmează a fi implementate în perioada acoperită de această facilitate.

♦ facilitatea de prevenire a crizelor a fost creată în 1998 pentru a sprijini ţările confruntate cu o iminentă criză valutar-financiară (era cazul Braziliei).

Facilităţi de finanţare acordate de F.M.I. Tabel 10.3

Rambursarea creditelor Facilităţi de finanţare Dobânzi Termen

obligatoriu (ani)Amânare a plăţii (ani) Rate

Aranjament stand-by Rata dob.DST + comisioane/ penalităţi

3 - 5 2 - 4 Trimestrial

Facilităţi de finanţare extinsă

Rata dob.DST + comisioane/ penalităţi

4 - 10 4 - 7 Semestrial

Facilităţi de finanţare compensatorii

Rata dob.DST 3 - 5 2 - 4 Trimestrial

Asistenţă de urgenţă Rata dob.DST 3 - 5 - Trimestrial Facilităţi de transformare sistemică

Rata dob.DST + comisioane/ penalităţi

2 – 3 2 Semestrial

Facilităţi de creditare privind reducerea sărăciei (PRGF)

0,5 % anual 5 -10 - Semestrial

Sursa: IMF External Relations Department, septembrie 2005

De-a lungul timpului, volumul împrumuturilor acordate de FMI a fluctuat semnificativ: şocul petrolier din 1970 şi crizele financiare din 1980 au avut ca efect o creştere rapidă a împrumuturilor acordate de Fond, iar în anii ’90, procesul tranziţiei la economia de piaţă a ţărilor din Centrul şi Estul Europei, a condus spre un nou val de facilităţi de finanţare acordate de FMI.

Ţinând cont de anumite circumstanţe economice şi politice, FMI acordă împrumuturi membrilor săi, în următoarele condiţii: ţările cu un venit naţional redus pot primi credite de la FMI cu o rată a dobânzii concesională în condiţii de creditare privind reducerea sărăciei (Poverty Reduction and Growth Facility – PRGF). Împrumuturile non-concesionale provin direct de la patru surse principale: aranjamentele de tip stand – by, facilităţi de finanţare extinsă, facilităţi de transformare sistemică şi facilităţi de finanţare compensatorii. Totodată, FMI asigură asistenţă de urgenţă ţărilor afectate de dezastre naturale sau situaţii post conflict, în asemenea cazuri percepând o rată a dobânzii concesională. Cu excepţia PRGF, toate facilităţile de finanţare sunt stabilite în funcţie de rata medie a dobânzii, calculată în funcţie de rata dobânzii DST care se stabileşte, săptămânal, pe baza mediei ponderate a împrumuturilor pe termen scurt reprezentative ale ţărilor a căror monedă constituie coşul de evaluare a DST-urilor.La 31 august 2005, rata de schimb a fost de 3,91%.

10.4.2 Grupul Băncii Mondiale În 1944, la Bretton Woods (S.U.A.), s-a decis crearea, alături de

Fondul Monetar Internaţional, a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), care să finanţeze reconstrucţia ţărilor europene prăbuşite după cel de-al doilea război mondial. Misiunea sa iniţială a fost să ofere capital pe termen lung acelor ţări a căror infrastructură fusese distrusă, într-o vreme în care capitalul privat disponibil era prea puţin sau chiar deloc. Ulterior, atunci când economiile acestor state s-au refăcut, BIRD şi-a reorientat activitatea şi către ţările în curs de dezvoltare.

Ulterior, B.I.R.D. a fost completată cu alte trei organisme, împreună cu care formează „Grupul Băncii Mondiale”. Aceste organisme sunt: Corporaţia Financiară Internaţională (CFI), creată în anul 1956, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), creată în 1960 şi Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (MIGA) înfiinţată în anul 1988. Scopul tuturor acelor instituţii este acela de a contribui la propăşirea economică a ţărilor în curs de dezvoltare prin finanţarea unor proiecte din sectorul public şi privat al acestor ţări şi prin acordarea de

asistenţă tehnică şi economică. Sediul Băncii Mondiale se află la Washington.

B.I.R.D. a fost înfiinţată ca instituţie geamănă a FMI. Principalele obiective ale B.I.R.D. , în conformitate cu cele prevăzute în cadrul Conferinţei de la Bretton Woods, sunt următoarele:42

►sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării ţărilor membre, prin înlesnirea investiţiilor de capitaluri în scopuri productive, inclusiv refacerea economiilor distruse de război, precum şi dezvoltarea aparatului de producţie şi a resurselor din ţările mai puţin dezvoltate;

►încurajarea investiţiilor străine private, prin intermediul garanţiilor oferite sau participării la împrumuturi de capital. În situaţia în care capitalul privat nu este disponibil în condiţii rezonabile, Banca urmează să procure mijloace financiare pentru scopuri productive în condiţii mai avantajoase, fie din capitalul său propriu, fie din mijloacele financiare atrase sau alte surse;

►stimularea dezvoltării echilibrate de lungă durată a comerţului internaţional şi menţinerea unor balanţe de conturi echilibrate, prin înlesnirea investiţiilor internaţionale făcute pentru dezvoltarea resurselor productive ale membrilor, contribuind astfel la sporirea standardului de viaţă şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă din ţările membre;

►coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de ea, cu împrumuturi internaţionale obţinute pe alte căi, astfel încât cele mai urgente şi mai eficiente proiecte sau programe să fie luate în considerare cu prioritate, indiferent de mărimea lor;

►ajutarea ţărilor membre în efortul de trecere de la economia de război la economia de piaţă. După 1989, preocupărilor sale s-a adăugat şi sprijinirea ţărilor din Europa de Est în edificarea economiei de piaţă.

În prezent, Banca Mondială susţine obiectivele prioritare stabilite la Summit-ul Mileniului (2000) şi direcţionează toate proiectele de dezvoltare economică în scopul atingerii acestor 8 ţinte:

♦ eliminarea sărăciei extreme şi a foametei; ♦ asigurarea educaţiei primare întregii populaţii a planetei; ♦ asigurarea egalităţii între sexe şi extinderea drepturilor şi libertăţilor

femeii; ♦ reducerea indicatorilor mortalităţii infantile; ♦ îmbunătăţirea apărării sănătăţii materne; ♦ lupta împotriva HIV/SIDA, a malariei şi a altor maladii; ♦ asigurarea unei dezvoltări sustenabile în raport cu mediul înconjurător; ♦ întărirea parteneriatului mondial pentru atingerea obiectivelor dezvoltării.

42 Zaharia, Rodica Milena – „Economie mondială”, Bucureşti, Editura ASE, 2005

B.I.R.D. are în prezent 184 de ţări membre. Calitatea de membru BIRD este condiţionată de apartenenţa la FMI: orice ţară poate adera la BIRD numai dacă este membră a Fondului. Din 1947 Adunarea Generală a ONU i-a acordat statutul de instituţie specializată a ONU.

Conducerea Băncii este asigurată de: o Consiliul Guvernatorilor, unde fiecare ţară este reprezentată

de guvernatorii băncilor centrale; o Administratorii Executivi, în număr de 24, şi toţi atâţia

supleanţi; o Preşedintele, care, conform tradiţiei, este american; o Consiliul consultativ; o Comitetele de împrumuturi, care au ca obiect de activitate

analiza şi elaborarea unor rapoarte în ceea ce priveşte recomandarea şi, eventual, nerecomandarea realizării unor proiecte propuse, şi pentru care au fost solicitate împrumuturi.

Dreptul de vot are la bază participarea fiecărei ţări la capital care, la rândul său, se bazează pe puterea economică a fiecărei ţări. Cotele statelor din cadrul BIRD sunt identice cu cele din cadrul FMI: SUA deţine 16,53% din acţiuni, Japonia – 7,93%, Germania – 4,53%, Franţa şi Marea Britanie cu câte 4,34%.

Resursele financiare ale B.I.R.D. provin, ca şi în cazul FMI, din două surse principale:contribuţiile la capital ale statelor membre şi resurse atrase. Deosebirile dintre cele două instituţii, în acest domeniu, privesc rolul surselor respective în politica financiară a fiecărei instituţii şi identitatea furnizorilor de resurse. În timp ce la Fond, contribuţiile statelor membre reprezintă principala sa resursă financiară, la BIRD, contribuţiile ţărilor membre joacă un rol secundar în finanţarea împrumuturilor băncii. Principala sursă de capital pentru împrumuturi a Băncii Mondiale o constituie pieţele financiare internaţionale, care acoperă aproximativ 85% din resursele sale.43

Banca, prin capitalurile obţinute de pe pieţele financiare internaţionale, se autofinanţează. Dintre formele pe care le poate îmbrăca operaţiunea colectării de fonduri, Banca foloseşte în special emisiunile de obligaţiuni pe termen mediu şi lung şi plasarea de titluri la guverne, bănci centrale şi comerciale. Datorită credibilităţii de care se bucură, Banca nu întâmpină dificultăţi în obţinerea de fonduri pentru care nici nu este obligată să prezinte garanţii de solvabilitate.

43 Miga-Beşteliu, Raluca – „Organizaţii internaţionale interguvernamentale”, Bucureşti,

Editura AllBeck, 2000

Capitalul Băncii Mondiale a luat naştere în special prin garanţiile acordate de ţările industrializate, pe baza cărora Banca Mondială ar putea să facă împrumuturi de pe pieţele de capital cu un rating AAA. Acest mecanism s-a dovedit a fi ingenios, el oferind ţărilor sărace beneficii, practic fără nici un cost din partea ţărilor bogate. Garanţiile nu au fost însă niciodată invocate. Aranjamentul suferă de un neajuns important: el a transformat acordarea de împrumuturi de către Banca Mondială într-un mijloc de constrângere aflat la dispoziţia guvernului. Statutul Băncii Mondiale cere ca împrumuturile acordate să fie garantate de către guvernele din ţara care solicită împrumutul. Garanţiile devin astfel instrumente de control în mâinile guvernanţilor. Guvernele din ţările dezvoltate, care sunt dominante în Consiliul Guvernatorilor, pot să exercite şi ele o influenţă incorectă asupra activităţilor de creditare ale Băncii Mondiale. Ele pot susţine acele împrumuturi de care să beneficieze propriile industrii exportatoare sau să facă uz de dreptul de veto în cazul unor împrumuturi care le-ar afecta în vreun alt mod interesele.44

O altă sursă de fonduri pentru BIRD destinate împrumuturilor, o constituie beneficiul său net care provine, în principal, din dobânzile şi comisioanele percepute la împrumuturile acordate.

Toate creditele acordate de Banca Mondială se încadrează într-un ansamblu unitar, care vizează realizarea anumitor obiective bine conturate de către statele membre, principala provocare fiind lupta la nivel global împotriva sărăciei.

Volumul cumulat al creditelor acordate de BIRD de la înfiinţarea sa şi până în prezent, este de 385 miliarde USD, iar creditele acordate în anul financiar 2004 s-au ridicat la 13,2 miliarde USD, împărţite în 119 proiecte noi în 51 de ţări. Rata dobânzii la creditele BIRD, de 5,2%, se află într-un tred descrescător faţă de anii precedenţi.45 Scadenţa împrumuturilor este variabilă , depinzând de proiectul finanţat, de valoarea lui, de obiectivele pentru care a fost acordat. Ca valoare medie, se situează în jurul a 15 – 20 de ani , perioada de graţie fiind de minimum 5 ani.

Ţările eligibile pentru primirea de împrumuturi de la BIRD sunt cele ale căror venit mediu pe locuitor este inferior valorii de 5225 USD şi care nu primesc în exclusivitate credite de la IDA (Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare). Volumul resurselor pe care le pot primi statele membre de la BIRD este proporţional cu solvabilitatea lor financiară. Mai mult decât atât, volumul total al portofoliului de credite al unui stat beneficiar nu poate depăşi sub nici o formă valoarea de 13,5 miliarde USD.

44 Soros, George – “Despre Globalizare”, Bucureşti, Editura Polirom, 2002 45 The World Bank, „Annual Report”, 2004

Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) este o organizaţie internaţională fondată în 1956, care, în prezent, este compusă din 175 de membri, deţinând un portofoliu total de investiţii de 21,6 miliarde USD. În anul 2004 au fost repartizate 5,2 miliarde USD către 208 proiecte din 82 de ţări.46

CFI susţine dezvoltarea economică a statelor membre prin intermediul creşterii puternice a activităţilor sectorului privat şi prin mobilizarea unor importante capitaluri străine şi naţionale. CFI realizează investiţii de capital în întreprinderi private din sectoarele cheie ale ţărilor în dezvoltare fără a solicita acordarea de garanţii guvernamentale, ci practicând reguli şi adoptând comportamente identice cu cele curente ale pieţei private.

CFI încearcă să îşi orienteze mijloacele financiare către sectorul privat al statelor şi regiunilor cu acces restrâns la pieţele internaţionale de capital. Corporaţia finanţează întreprinderi de pe pieţe care, în lipsa ei, ar fi considerate, de către investitorii particulari, drept riscante şi neprofitabile şi, în acelaşi timp, îmbunătăţeşte calitatea proiectelor finanţate datorită experienţei sale deosebite în domeniul managementului corporatist şi în rezolvarea problemelor economice şi sociale.

Rata dobânzii la împrumuturile şi finanţările CFI, poate avea valori diferite în funcţie de ţară şi de proiect. Scadenţa împrumuturilor este între 3 şi 13 ani. Sursa fondurilor distribuite este, în proporţie de 80%, compusă din împrumuturi de pe piaţa financiară prin emisiuni publice de obligaţiuni sau plasamente private, iar restul de 20% sunt împrumuturi de la BIRD.

Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA) este o organizaţie internaţională fondată la 24 septembrie 1960. În prezent, are 162 de membri. Volumul cumulat al creditelor acordate este de 135 miliarde USD, iar în anul financiar 2004, volumul împrumuturilor a fost de 12,1 miliarde USD, pentru 138 de proiecte noi din 66 de ţări.47

IDA este cel mai important organism din lume în furnizarea de asistenţă tehnică şi resurse financiare ieftine, efectuând, în acelaşi timp, investiţii în proiecte fundamentale pentru dezvoltarea economică şi a resurselor umane.

Scopul principal al IDA este reducerea sărăciei prin promovarea unei dezvoltări economice sustenabile în zonele cel mai slab dezvoltate ale lumii, incluzând 79 de state, a căror populaţie totală este de 2,5 miliarde locuitori. Acest ajutor are o valoare extraordinară pentru statele beneficiare, întrucât lipsa cronică de solvabilitate a acestora,

46 The World Bank, „Annual Report”, 2004 47 The World Bank, „Annual Report”, 2004

le împiedică să obţină alte credite externe în condiţii normale de piaţă de capital. În majoritatea acestor state, populaţia trăieşte din venituri sub 2 USD/zi, iar 4 din 10 persoane au un venit zilnic mai mic de 1 USD.

Formele de finanţare ale IDA sunt granturi, credite pentru dezvoltare şi garanţii, alături de o asistenţă tehnică pentru programele specifice de reformă din ţările beneficiare.

Ţările eligibile pentru finanţare din partea IDA sunt cele care au un venit naţional brut sub 885 USD/cap de locuitor. Condiţiile de eligibilitate sunt sărăcia relativă şi lipsa de solvabilitate internaţională. O altă condiţie este depăşirea unor teste de performanţă prin punerea în aplicare a unor politici orientate către stimularea creşterii economice şi reducerea sărăciei.

Sursa fondurilor IDA este compusă din depunerile statelor membre cele mai dezvoltate, împreună cu câteva state în curs de dezvoltare. Aceşti donatori se reunesc o dată la trei ani pentru a conveni asupra volumului resurselor necesare finanţării programelor de creditare. Priorităţile strategice ale creditelor IDA sunt: creşterea calităţii educaţiei primare şi lărgirea accesului la aceasta, întărirea luptei împotriva extinderii bolilor infecţioase, inclusiv HIV/SIDA, instaurarea unui climat investiţional favorabil.

Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (MIGA) este o organizaţie internaţională fondată în 1988, care, în prezent, este compusă din 157 membri, volumul cumulat al garanţiilor acordate de-a lungul existenţei sale fiind, la 30 iunie 2004, de 12,4 miliarde USD.

Scopul fundamental al MIGA este atragerea de investiţii străine în scopuri productive în ţările în curs de dezvoltare, oferind investitorilor străini garanţii împotriva mai multor riscuri necomerciale, precum exproprierea, neconvertibilitatea monedei naţionale a statelor beneficiare şi limitarea transferului de resurse din exterior, precum şi împotriva războaielor, tulburărilor sociale şi nerespectarea condiţiilor contractuale. Un alt tip de servicii oferite de MIGA sunt cele de consultanţă pentru instaurarea unui climat favorabil investiţiilor, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor oferite investitorilor străini.

10.4.3 Participarea României la activitatea F.M.I. şi a Băncii Mondiale

România urmează o strategie ce vizează, pe de o parte, menţinerea

stabilităţii macroeconomice şi stabilirea unei creşteri economice sustenabile şi, pe de altă parte, reducerea sărăciei, obiectivul cheie fiind aderarea la Uniunea Europeană. Elementele-cheie ale acestei politici includ întărirea disciplinei financiare în întreaga economie, întărirea constrângerilor

bugetare pentru întreprinderile de stat, urmărind activ privatizarea şi restructurarea întreprinderilor şi a băncilor, consolidând protecţia şi siguranţa socială. Pe termen mediu, continuarea redresării economice actuale va depinde în mare măsură de menţinerea vitezei reformei şi de continuarea într-o manieră constantă a reformelor de dezvoltare a sectorului privat. Astfel de reforme ar sublinia transparenţa şi responsabilitatea guvernului, îmbunătăţirea mediului de afaceri şi acţiunile de întărire a regulamentelor şi supravegherii pieţelor financiare şi de capital. În acest sens este esenţială colaborarea cu FMI şi Banca Mondială, pe linia procesului de reformă şi tranziţie la economia de piaţă, restructurării economiei naţionale şi dezvoltării tehnologice, realizată pe bază de parteneriat.

A. România şi F.M.I. În cadrul FMI, România face parte din grupa de ţări care include:

Olanda, Ucraina, Israel, Cipru, Moldova, Georgia, Armenia, Bulgaria, Bosnia Herţegovina, Croaţia, Macedonia, fiind reprezentată în Consiliul Executiv al FMI de un director olandez (Jeroen Kremers). Guvernatorul României la FMI este guvernatorul BNR, iar guvernator supleant este secretarul de stat din Ministerul Finanţelor Publice cu responsabilităţi în domeniu.

În general, FMI este pe primul loc în acordarea de asistenţă României pentru menţinerea stabilităţii macroeconomice. Programele Fondului se concentrează pe cadrul fiscal, politica monetară şi pe acele elemente ale programului de reformă structurală care influenţează direct situaţia macroeconomică. Principalul vehicul pentru dialogul dintre Fond şi autorităţi este Acordul stand-by, însoţit de acţiuni de asistenţă tehnică.48

Începând cu anul 1991, asistenţa financiară acordată de FMI s-a concretizat în aprobarea mai multor Acorduri stand-by. În calitate de stat membru, România furnizează FMI informaţii şi realizează consultări anuale cu această instituţie, în conformitate cu prevederile Articolului IV al statutului FMI.

Conform Articolului VIII al statutului FMI, din 25 martie 1998, România se angajează să nu recurgă la introducerea de restricţii cu privire la efectuarea plăţilor şi transferurilor pentru tranzacţii internaţionale curente şi să nu participe la aranjamente valutare discriminatorii sau practici valutare multiple, fără aprobarea/consultarea FMI.49

48 Bari, Ioan – „Globalizarea economiei”, Bucureşti, Editura Economică, 2005 49 Comunicat FMI : „Romania Accepts Article VIII Obligations”, 1998

Asistenţa financiară acordată de FMI României Tabel.10.4

Tipul Acordului

Data Aprobării Data Expirării

Suma Aprobata

(milioane DST)Suma Trasă

(milioane DST)

Stand-by 10/03/75 10/02/76 95.0 95.0 Stand-by 09/09/77 09/08/78 64.1 64.1 Stand-by 06/15/81 01/14/84 1,102.5 817.5 Stand-by 04/11/91 04/10/92 380.5 318.1 Stand-by 05/29/92 03/28/93 314.0 261.7 Stand-by 05/11/94 04/22/97 320.5 94.3 Stand-by 04/22/97 05/21/98 301.5 120.6 Stand-by 08/05/99 02/28/01 400.0 139.75 Stand-by Stand-by (preventiv)

10/31/01 07/07/04

10/15/03 07/07/06

300.0 250.0

300.0

Sursa: www.imf.org

În cadrul politicilor de evaluare a gradului de adoptare a

standardelor internaţionale în domeniile relevante pentru activitatea FMI, România participă la programul Băncii Mondiale şi FMI de evaluare a sectorului financiar. În acest context, experţii Băncii Mondiale şi FMI au realizat:

♦ Raportul „Financial Sector Stability Assessment – FSSA”, care identifică principalele vulnerabilităţi ale sectorului financiar românesc şi oferă un set de recomandări pentru corectarea acestora.

♦ Raportul privind respectarea standardelor şi codurilor”, prin care experţii FMI realizează on evaluare a practicilor româneşti privind diseminarea datelor vis-a-vis de Sistemul General de Diseminare a Datelor – GDDS.

Aceste documente au subliniat practicarea unor politici macroeconomice sănătoase şi progresul înregistrat în cadrul reformelor structurale, care au contribuit la continuarea procesului de dezinflaţie şi creştere economică robustă în 2003-2004. Ultimul acord cu Fondul, pe care autorităţile îl tratează ca fiind de „supraveghere preventivă”, are ca obiectiv întărirea poziţiei contului curent, reducerea în continuare a inflaţiei, susţinerea creşterii rapide a PIB şi pregătirea economiei pentru integrarea în Uniunea Europeană. El a fost suspendat în noiembrie 2005.

Fondul Monetar Internaţional a acordat asistenţă tehnică României în câteva domenii incluzând politica monetară şi organizarea băncii centrale, supraveghere bancară şi statistică.

FMI asigură, totodată, instruire profesională prin intermediul cursurilor şi seminariilor organizate la sediul său central şi prin sponsorizarea Joint Vienna Institute. Obiectivul de bază al acestor programe este instruirea profesională a oficialilor din ţările membre ale Fondului, cu scopul de a creşte nivelul calitativ al elaborării politicii economice în ţările membre.

Până acum, prin programele sale, Institutul FMI a contribuit la instruirea profesională a peste 65 de persoane oficiale din România în următoarele domenii: programare şi politică financiară, tehnici de analiză şi programare financiară, politică externă, finanţe publice, operaţii valutare şi monetare, statistică. Peste 120 de oficiali au participat la cursuri şi seminarii organizate la Joint Vienna Institute în domeniul analizei şi politicii macroeconomice, cheltuielilor publice, politicii şi operaţiunilor de schimb valutar, reformei fiscale, managementului politicii fiscale şi statisticii. Astfel, FMI a oferit sprijin în peste 40 de misiuni de asistenţă tehnică din 1990 şi până în prezent, deşi rezultatele înregistrate de autorităţi în ceea ce priveşte implementarea sunt mixte.50

B. România şi Banca Mondială

România este membră a BIRD (din 1972), IFC (din 1990) şi MIGA (din 1992). Activitatea Grupului Băncii Mondiale în România a început în anul 1991 şi cuprinde atât programe şi proiecte publice, finanţate de către Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare prin împrumuturi acordate direct statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi proiecte private, fără garanţie de stat, prin sprijinul acordat de către Corporaţia Financiară Internaţională şi Agentia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor. Banca Mondială este un partener important al României în procesul de dezvoltare. Din 1991, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) a aprobat operaţiuni finanţate în România, cu un total al angajamentelor de aproximativ 4,2 miliarde USD ceea ce înseamnă peste 40% din totalul împrumuturilor externe contractate de România.

Portofoliul de proiecte al Băncii Mondiale în România este unul dintre cele mai mari din regiunea Europa şi Asia Centralã. Acest portofoliu urmează să crească în următorii ani, odată cu susţinerea de către Banca Mondială, a României în pregãtirea pentru aderarea la Uniunea Europeană. Programul de împrumut pentru perioada 2004 - 2005 cumulează 850 milioane dolari.51

50 www.bnro/Ro/Rel_int51 www.Mae_ro – „Relaţiile României cu Banca Mondială”

România face parte din grupul pilot al ţărilor participante la initiaţiva Băncii Mondiale denumită Cadrul general de dezvoltare (Comprehensive Development Framework - CDF). Principiile CDF sunt dezvoltarea pe termen lung, dezvoltarea participativă, parteneriatul sub conducere naţională şi orientarea programelor în funcţie de rezultate.

Progresele României în ceea ce priveşte reformele structurale şi privatizarea sunt sprijinite de Banca Mondială prin împrumuturile de ajustare a sectorului privat (PSAL I si II), structurate pe cinci obiective fundamentale pentru dezvoltare: (i) privatizarea şi restructurarea băncilor de stat; (ii) privatizarea/ restructurarea/ lichidarea întreprinderilor de stat; (iii) reforma în sectorul energetic, cu accent pe restructuarea/ privatizarea utilităţilor (petrol, gaze naturale, energie electrică); (iv) îmbunătăţirea mediului de afaceri; şi (v) măsuri pentru atenuarea impactului social al implementării reformelor.

Programul multianual PAL (Programmatic Adjustment Loan) - oferă împrumuturi pentru ajustare programatică, a cărui primă tranşă este în valoare de 150 de milioane de dolari vizează reforma administraţiei publice şi a justiţiei, mecanismele de elaborare a politicilor, precum şi eficientizarea sistemului de cheltuieli publice. Prin încheierea cu succes a primei faze a programului PAL, România se poate considera o ţară aflată într-un proces accelerat de reformă. Programele care urmează, PAL II şi III, vor avansa programul de reformă care va contribui la creşterea eficienţei manageriale în sectorul public şi la îmbunătăţirea mediului de afaceri, ambele domenii fiind critice în accelerarea dezvoltării şi în sprijinirea eforturilor României de a îndeplini, până în 2007, cerinţele extrem de competitive ale pieţei unice europene.

Corporaţia Financiară Internaţională a aprobat o serie de investiţii în sectorul comunicaţiilor, infrastructura, industrie sau în sectorul sănătăţii, sprijinind în acelaşi timp dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi a sectorului bancar din România. Cea mai importantă investiţie a CFI în sectorul bancar din România constă în acordarea unui împrumut în valoare de 75 milioane USD Băncii Comerciale Române şi participarea la privatizarea BCR, prin achizitionarea un pachet de 25% din acţiuni, împreună cu BERD.

În perioada 2001-2005, Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor a garantat în România investiţii private de peste 100 milioane USD.

Banca Mondială a elaborat, în perioada noiembrie 2002 – iunie 2003, Raportul «România – Evaluarea sărăciei», în care apreciază că nivelul sărăciei s-a redus în ţara noastră cu aproximativ 10% faţă de anul 2000. Dinamica sărăciei severe (persoane cu venit : 1.200.000

lei/lună/pers.) a fost de 8%, respectiv 13,9 % în mediul rural şi 3,8 % în mediul urban, iar în pragul sărăciei (venit : 1.750.000 lei/lună/pers.) se află 25% din populaţia României, estimează Banca Mondială.

În prezent se află în curs de elaborare parteneriatul strategic al României cu Banca Mondială, care cuprinde programele pe care Banca le va derula în România în perioada 2005-2009. Obiectivul pentru următorii 2 ani al asistenţei pe care Banca Mondială o va oferi României este acela de a sprijini îndeplinirea angajamentelor cu privire la acquis-ul comunitar până în 2007 şi pregătirea pentru a face faţă provocărilor ulterioare momentului aderării.

Banca Mondială a fost un partener de nădejde al României pe parcursul perioadei de tranziţie, în toate sectoarele, şi se mândreşte cu transformarea impresionantă a ţării noastre într-o ţară performantă cu venit mediu. Rating-ul de ţară al României s-a îmbunătăţit ajungând la cota de solvabilitate BB (în aprilie 2005) datorită unei bune evoluţii a mediului economic. Chiar dacă până în prezent Banca a susţinut 40 proiecte în valoare de 4,8 miliarde USD, satisfacţia provine din faptul că Banca Mondială a adus în România atât o expertiză vastă în domeniul dezvoltării, cât şi sisteme eficiente de gestionare a programelor şi consultanţă în domeniul politicilor.52

La mijlocul lunii octombrie 2005, Banca Mondială şi Guvernul României au finalizat un nou Parteneriat Strategic de Ţară (CPS), care defineşte rolul de susţinător al Băncii în România pentru următorii 4 ani (2006-2010). CPS este absolut diferit de Strategia de Asistenţă de Ţară (CAS). CPS a fost elaborat în parteneriat şi, la implementarea sa, România va fi cea care va stabili agenda, iar Banca Mondială va avea rolul de susţinător. În acest mod, cadrul strategic ce conduce programul viitor al Băncii în România se concentrează asupra facilitării integrării economice şi coeziunii sociale în Uniunea Europeană.

Pentru realizarea acestui obiectiv strategic, Banca Mondială colaborează cu Guvernul României la elaborarea unui « Cadru de cheltuieli pe termen mediu » pentru a le da astfel posibilitatea factorilor de decizie să fixeze bugetele şi cheltuielile aferente într-un context de mai lungă durată, sporind capacitatea acestora de a planifica resursele viitoare provenite de la UE, precum şi pe cele provenite de la instituţiile financiare internaţionale. 52 Extras din Discursul susţinut de Şeful biroului Băncii Mondiale din România, dl.

Owaise Saadat, Bucureşti, 19.10.2005

Ghidul studentului

A. Rezumatul capitolului 10

- Între principalii „actori” ai sistemului actual de relaţii internaţionale se numără, alături de statele-naţiune şi marile corporaţii transnaţionale organizaţiile internaţionale interguvernamentale.

- Sistemul Naţiunilor Unite reprezintă totalitatea structurilor organizatorice şi funcţionale instituite conform Cartei Naţiunilor Unite sau create pe baza acesteia. El se compune din Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), organele şi organismele sale proprii, cu caracter permanent, şi din instituţiile (agenţiile) specializate, autonome.

- Activităţile ONU se desfăşoară prin organele sale, dintre care principalele sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.

- România este membră a tuturor instituţiilor specializate ale ONU şi s-a remarcat printr-o participare activă având unele iniţiative pentru promovarea cooperării în folosul creşterii şi dezvoltării economice.

- La cea de-a 60-a sesiune a Adunării Generale a ONU (2005) s-a creat un consens asupra luptei împotriva terorismului, ONU chemând statele membre să-şi coordoneze acţiune de combatere a acestui flagel.

- Proiectul “Mileniu” al Naţiunilor Unite intitulat “Investind în dezvoltare” este considerat de experţi ca fiind cel mai eficient plan (din punct de vedere financiar) pentru îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului până în 2015.

- Organizaţiile internaţionale neguvernamentale (ONG) se prezintă ca grupuri private formate din persoane fizice şi morale aparţinând unor ţări diferite şi care se grupează pentru a urmări anumite obiective. ONG-urile sunt considerate organizaţii non-profit. O organizaţie neguvernamentală nu se află sub tutela guvernului (serviciu public sau forţă armată) şi nu aparţine nici mediului de afaceri.

- Conferinţa Naţiunilor Unite de la Bretton-Woods (SUA) din iulie 1944, la care au participat 44 de ţări, a prevăzut înfiinţarea a două organisme: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.). Rolul principal în cadrul sistemului monetar internaţional este deţinut de F.M.I., prevăzându-se că o ţară nu poate deveni membru B.I.R.D. , atâta timp cât nu este membru al F.M.I.

- Fondul Monetar Internaţional are autoritatea să emită Drepturi Speciale de Tragere (DST). Create în 1969, DST-urile reprezintă mijloace de rezervă internaţionale care servesc drept unităţi de cont şi drept

mijloace de plată utilizate de către statele membre ale Fondului, de către Fondul însuşi şi de către „alţi deţinători” împuterniciţi (care trebuie aprobaţi de către Consiliul Administratorilor al FMI cu o majoritate de 85%). DST-urile se constituie ca parte a rezervei valutare oficiale a unui stat.

- Tragerile ordinare presupun mai multe tranşe, dintre care prima poartă numele de tranşa de rezervă, iar următoarele sunt tranşe de credit.

- Aranjamentele stand-by - sunt destinate ţărilor aflate în dificultate privind implementarea unor programe de reformă economică şi constau în deschiderea unor linii de credit pe termen mediu pentru echilibrarea balanţelor de plăţi.

- Politica tranşelor de credit cuprinde, pe lângă aranjamentele stand-by, şi următoarele facilităţi de finanţare: facilităţi de finanţare compensatorii, facilităţi de finanţare a stocurilor tampon,facilităţi de finanţare extinsă, facilităţi de transformare sistemică, facilităţi de prevenire a crizelor.

- Grupul Băncii Mondiale este alcătuit din următoarele organisme: Corporaţia Financiară Internaţională (CFI), creată în anul 1956, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), creată în 1960 şi Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (MIGA) înfiinţată în anul 1988. Scopul tuturor acelor instituţii este acela de a contribui la propăşirea economică a ţărilor în curs de dezvoltare prin finanţarea unor proiecte din sectorul public şi privat al acestor ţări şi prin acordarea de asistenţă tehnică şi economică.

B. Termeni-cheie :

• Organizaţii internaţionale interguvernamentale • Sistemul Naţiunilor Unite • Instituţii specializate ale ONU • Operaţiuni ONU de menţinere a păcii şi lupta împotriva

terorismului • Asistenţa pentru dezvoltare • Organizaţii internaţionale neguvernamentale • Fondul Monetar Internaţional • Drepturi speciale de tragere (DST) • Trageri ordinare • Aranjamente stand-by şi facilităţi de finanţare ale FMI • Grupul Băncii Mondiale

C. Probleme de discuţie

1. Este ONU un arbitru imparţial sau un forum al puterii capitaliste ? 2. Rolul ONU în structura sistemului global contemporan 3. Rolul ONG-urilor în cooperarea economică internaţională 4. Critici la adresa F.M.I. 5. Deosebirea între modalitatea de obţinere a creditelor BIRD şi a celor

IDA.

D. Bibliografie selectivă

1. BARI, I., Globalizarea economiei, Bucureşti, Editura Economică, 2005 2. COT, J. P., Institutions Internationales, Paris, 1970 3. DUMITRESCU, S., BAL, A., Economie mondială, Bucureşti, Editura

Economică, 1999 4. IONESCU, A. G., Organizaţiile neguvernamentale în economia

mondială, Bucureşti, Editura ASE, 2002 5. MIGA-BEŞTELIU, R., Organizaţii internaţionale interguvernamentale,

Studii 6. RUSSBACH, O., ONU contra ONU. Dreptul internaţional confiscat,

Bucureşti, Editura C.N.I. Coresi, 1999 7. SOROS, G., Despre globalizare, Bucureşti, Editura Polirom, 2002 8. ZAHARIA, R. M., Economie mondială, Bucureşti, Editura ASE, 2005 9. Basic Facts about the United Nations, Department of Public Information,

New York, 2004 10. Human Development Report 2003, Deepening democracy in a

fragmented world, UNDP 11. Raportul Global al Dezvoltării Umane 2004 (Human Development

Report 2004: “Cultural Liberty in Today’s Diverse World”) 12. The World Bank, „Annual Report”, 2004

Anexă

Principalele operaţiuni ONU de menţinere a păcii

Misiuni ONU în perioada Războiului Rece ORIENTUL MIJLOCIU – UNTSO United Nations True Supervision Organization (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Supravegherea Armistiţiului) Iunie 1948 – prezent

INDIA/PAKISTAN – UNMOGIP United Nations Military Observer Group in India and Pakistan (Grupul de Observatori Militari ONU în India şi Pakistan Ianuarie 1949 – prezent

ORIENTUL MIJLOCIU – UNEF I First United Nations Emergency Force (Prima Forţă de Urgenţă ONU) noiembrie 1956 – iunie 1967

LIBAN – UNOGIL United Nations Observation Group in Lebanon (Grupul de Observare ONU în Liban) Iunie 1958 – decembrie 1958

CONGO – ONUC United Nations Operation in Congo (Operaţiunea ONU în Congo) Iunie 1960 – iunie 1964

NOUA GUINEE DE VEST – UNSF UNITED Nations Security Force in West New Guinea (West Irian) (Forţa de Securitate ONU ÎN Noua Guinee de Vest (Irianul de Vest) Octombrie 1962 – aprilie 1963

YEMEN – UNYOM United Nations Yemen Observation Mission (Misiunea ONU de Observare în Yemen) Iulie 1963 – septembrie 1964

CIPRU – UNFICYP United Nations Peacekeeping Force in Cyprus (Forţa ONU de Menţinere a Păcii în Cipru) Martie 1964 – 0rezent

ORIENTUL MIJLOCIU – UNEF II Second United Nations Emergency Force (A doua Forţă de Urgenţă ONU Octombrie 1973 – iulie 1979

LIBAN – UNIFIL United Nations Interim Force in Lebanon ( Forţa Interimară ONU în Liban) Martie 1978 – prezent

IRAN/IRAK – UNIMOG United Nations Iran-Irak Observer Group (Grupul ONU de Observatori Militari în Iran-Irak) August 1988 – februarie 1991

Misiuni ONU în perioada de după Războiul Rece ANGOLA – UNAVEM I United Nations Angola Verification Mission I (Misiunea ONU de Verificar în Angola I) Ianuarie 1989 – iunie 1991

NAMIBIA – UNTAG United Nations Transition Assistance Group (Grupul ONU de Asistenţă pentru Tranziţie) Aprilie 1989 – 1990

AMERICA CENTRALĂ – ONUCA United Nations Observer Group in Central America (Grupul ONU de Observare în America Centrală) Noiembrie 1989 – ianuarie 1992

IRAK/KUWAIT – UNIKOM United Nations Irak-Kuwait Observation Mission (Misiunea ONU de Observare Irak-Kuwait) Aprilie 1991-przent

ANGOLA – UNAVEM II United Nations Angola Verification Mission II (Misiunea ONU de Verificar în Angola II) Iunie 1991- februarie 1995

SAHARA OCCIDENTALĂ – MINURSO United Nations Mission for the Referendum in Western Sahara (Misiunea ONU Pentru Referendumul din Sahara Occidentală) Septembrie 1991 – prezent

CAMBODGIA – UNTAC United Nations Transitional Authority in Cambodia (Autoritatea ONU de Tranziţie în Cambodgia) Martie 1992 – septembrie 1993

FOSTA IUGOSLAVIE – UNPROFOR United Nations Protection Force (Forţa de Protecţie ONU) Martie 1992 – decembrie 1995

SOMALIA – UNSOM I United Nations Operation in Somalia I (Operaţiunea ONU în Somalia I) Aprilie 1992 – martie 1993

SOMALIA – UNSOM I United Nations Operation in Somalia I (Operaţiunea ONU în Somalia I) Martie 1993 – martie 1995

RWANDA/UGANDA – UNOMUR United Nations Observer Mission in Rwanda-Uganda (Misiunea ONU de Observare în Rwanda-Uganda) Iunie 1993 – septembrie 1994

GEORGIA – UNOMIG United Nations Observer Mission in Georgia (Misiunea ONU de Observare în Georgia) August 1993 – prezent

ANGOLA – UNOMIA United Nations Observer Mission in Angola (Misiunea ONU de Observare în Angola) Septembrie 1993 – prezent

RWANDA – UNAMIR United Nations Assistance Mission for Rwanda (Misiunea ONU de Asistenţă pentru Rwanda) Octombrie 1993 – martie 1996

CROAŢIA – UNCRO United Nations Confidence Restoration in Croatia (Misiunea ONU de Restaurare a Încrederii în Croaţia) Martie 1995 – 15 ianuarie 1996

BOSNIA – HERŢEGOVINA – UNIMBH United Nations Mission in Bosnia and Herzegovina (Misiunea ONU în Bosnia – Herţegovina) Decembrie 1995 – prezent

HAITI – UNTMIH United Nations Transition Mission in Haiti (Misiunea ONU de Tranziţie în Haiti) August 1997 - prezent

Notă : În perioada de după Razboiul Rece şi până în prezent au avut loc 35 de misiuni ONU

Sursă: ONU – http://www.un.org

Capitolul 11

FLUXURILE INTERNAŢIONALE COMERCIALE ŞI DE FORŢĂ DE MUNCĂ; PARTICULARITĂŢI

POSTBELICE

11.1 Principalele caracteristici ale comerţului internaţional

11.2 Evoluţia politicilor comerciale în perioada postbelică

11.3 Fluxurile internaţionale de forţă de muncă. Migraţia internaţională

11.1 Principalele caracteristici ale comerţului internaţional

Comerţul internaţional este primul flux al circuitului mondial şi el cuprinde mişcarea bunurilor şi serviciilor dintr-o ţară în alta, prin trecerea frontierelor vamale ale ţării respective. Comerţul internaţional are două componente: export şi import. Exportul exprimă ieşirea de pe teritoriul vamal al unei ţări a mărfurilor şi serviciilor. Exportul implică încasări valutare pentru ţara exportatoare. Importul se referă la intrarea pe teritoriul vamal al unei ţări a bunurilor şi serviciilor din alte ţări şi el implică un efort valutar din partea ţării importatoare.

Exportul şi importul desemnează, în unitatea lor, comerţul exterior al unei ţări

Comerţul internaţional au cunoscut un avânt deosebit începând cu marile descoperiri geografice, când au fost atrase în circuitul mondial noi teritorii. Comerţul internaţional a fost dintotdeauna o oglindă a diviziunii internaţionale a muncii, exprimând foarte fidel specializarea internaţională. Până în secolul trecut, fluxurile comerciale internaţionale au fost dominate de comerţul cu materii prime, pe relaţia colonii – metropole.

Adevărata explozie a comerţului internaţional a survenit după cel de-al doilea război mondial, odată cu cuceririle tehnico-ştiinţifice, dar şi cu mutaţiile ce au survenit în ordinea economică mondială.

Destrămarea imperiilor coloniale şi cucerirea independenţei de către tot mai multe state au dus la implicarea în fluxurile comerciale a tot mai mulţi participanţi. Practic, toate ţările lumii sunt astăzi angajate în circuitul economic mondial prin relaţii de import şi de export, făcând din comerţul internaţional cel mai cuprinzător flux al circuitului economic mondial.

Analiza comerţului internaţional relevă câteva caracteristici generale, ce definesc acest fluxurile sale1:

1. Comerţul internaţional este un flux dinamic. Valoarea exporturilor mondiale a crescut permanent, ajungând astăzi la aproape 9 000 miliarde de dolari. Ritmul de creştere al exporturilor mondiale a fost superior ritmurilor de creştere economică mondială sau a producţiei manufacturate mondiale.

1 A se vedea şi S.Dumitrescu, A. Bal – Economie mondială, Editura Economică,

Bucureşti, 2002, pg. 376 - 378

Evoluţia principalilor indicatori la nivel mondial (creştere anuală, în %)

Tabelul 11.1 Indicatorul 1990 – 2000* 2000 – 2004* 2004

Exportul de mărfuri 6,4 4,2 9 Producţia de mărfuri 2,5 ... ... PIB, în preţuri curente 2,5 2,5 4 PIB, în preţuri reale 3,4 3,6 5

World Trade Report, 2005 * media perioadei

Dinamismul deosebit al fluxurilor comerciale este determinat şi de creşterea interdependenţelor sporite din economia mondială, de faptul că schimburile comerciale reprezintă prima formă şi cea mai facilă pentru ţările mai puţin avansate de angrenare în circuitul economic mondial. În ultimul deceniu, avântul deosebit dat de cuceririle informaţionale, de scăderea costului transporturilor, de accesul mai rapid şi mai ieftin la informaţii, coroborat cu diminuarea tarifelor la nivel internaţional au constituit tot atâtea motivaţii ce au contribuit la impulsionarea comerţului internaţional.

2. Diversificarea continuă a fluxurilor comerciale internaţionale. Sub imperiul progresului tehnologic, al inovaţiei, nomenclatorul de produse s-a îmbogăţit continuu, iar gradul de complexitate al produselor a crescut foarte mult. De asemenea, diversitatea comerţului poate fi exprimată şi de faptul că produsele au devenit astăzi tot mai „internaţionale”, la realizarea lor participând firme din diverse ţări. Produsele prelucrate au început să domine comerţul exterior nu numai al ţărilor dezvoltate, dar şi al ţărilor în dezvoltare, pe ansamblul acestora. Structura pe mărfuri a comerţului internaţional reflectă această diversificare, prin ponderea foarte mare a produselor manufacturate (prelucrate) în totalul schimburilor. Peste 70% din comerţul mondial este reprezentat de produsele prelucrate, urmate de combustibili şi produse minerale, produse agricole şi textile. De asemenea, din gama produselor prelucrate, domină maşini şi echipamente de transport, produsele chimice şi farmaceutice şi echipamentele electronice şi de birou. Comparativ cu anul 2000, aşa cum se prezintă şi în tabelul de mai jos, nu se remarcă schimbări semnificative, ci o uşoară creştere a ponderii combustibililor şi a produselor minerale, lucru explicat în principal prin evoluţia spectaculoasă a preţurilor petrolului.

Exporturile mondiale pe grupe de produse (în % din total, 2000 şi 2004)

Tabelul 11.2 2000 2004 Total 100,0 100,0 Produse agricole 8,8 8,8 Combustibili şi produse minerale 13,9 14,4 Produse manufacturate, din care: 74,8 73,8 - Maşini şi echipamente de transport 41,8 39,0 - Echipamente electronice şi de birou 15,4 12,7 - Textile 2,5 2,7

Sursa: World Trade Statistics, 2005

În ceea ce priveşte repartiţia geografică a comerţului cu produse manufacturate, pot fi desprinse câteva caracteristici: ţările dezvoltate apar în postura celor mai mari exportatori şi importatori de produse manufacturate, fapt explicabil prin structura extreme de diversă a acestor economii, structură ce se reflectă în exporturile şi importurile acestor ţări, conectarea lor la economia globală extrem de puternică şi dominaţia lor în domeniile tehnicii şi tehnologiei.

Ţările în dezvoltare sunt mai degrabă importatori de produse prelucrate decât exportatori, cea mai clară diferenţă dintre exporturile şi importurile de produse manufacturate fiind în cazul Orientului Mijlociu şi al Africii. Dacă în ceea ce priveşte Orientul Mijlociu, explicaţia rezidă în abundenţa petrolului şi a faptului că aceste ţări si-au construit economiile (şi averea) pe exportul de petrol, în cazul Africii motivaţia este dată de sărăcia acestor ţări, de faptul că structura economiilor ţărilor africane nu poate asigura un export dominat de produse prelucrate. Este de remarcat faptul că în cazul Asiei, ponderea produselor prelucrate este mai mare la export decât la import, iar această diferenţă poate fi explicată prin faptul că în Asia au fost delocalizate foarte multe industrii, de la cea textilă, la produse electronice şi electrocasnice sau jucării. Practic, cu greu mai pot fi gasite azi produse de larg consum care să nu poarte inscripţionarea “made in China“sau alte ţări din zonă (Coreea de sud, Thailanda, etc.)

Ponderea produselor manufacturate în comerţul mondial, pe regiuni (2004)

Tabelul 11.3 Export (%) Import (%)

Mondial 73,8 73,8 - America de Nord 76,6 77,7 - America de Sud şi Centrală 36,3 70,0 - Europa 80,2 75,3 - CSI 33,1 73,7 - Africa 25,1 71,0 - Orientul Mijlociu 22,1 80,2 - Asia 83,6 69,9

Sursa: World Trade Report, 2005

3. Ţările dezvoltate domină, în continuare comerţul internaţional, chiar dacă ţările în dezvoltare înregistrează evoluţii pozitive. Primii 10 exportatori şi importatori ai lumii aparţin grupei ţărilor dezvoltate, cu excepţia Chinei, şi totalizează peste jumătate din exporturile şi importurile mondiale. Pe ansamblu, ţările în dezvoltare derulează în jur de 30% din comerţul mondial, iar cea mai mare parte a acestei ponderi este realizată doar de câteva dintre ţările în dezvoltare (China, Brazilia, Argentina, Mexic, ţările Asiei de Sud Est, ţările Orientului Mijlociu exportatoare de petrol). Restul ţărilor înregistrează ponderi scăzute în comerţul mondial.

Principalii importatori şi exportatori, în 2004 (% din total) Tabelul. 11.4

Exportatori % din total exporturi Importatori % din total importuri 1. Germania 10 1. SUA 16,1 2. SUA 9 2. Germania 7,6 3. China 6,5 3. China 5,9 4.Japonia 6,2 4. Franţa 4,9 5. Franţa 4,9 5. Marea Britanie 4,9 6. Olanda 3,9 6. Japonia 4,8 7. Italia 3,8 7. Italia 3,7 8.Marea Britanie 3,8 8. Olanda 3,4 9.Canada 3,5 9. Belgia 3,0 10. Belgia 3,4 10. Canada 2,9

Sursa: World Trade Report, 2005

Din punct de vedere regional, cel mai mare comerciant al lumii rămâne Uniunea Europeană, care în formula sa de 25 de state, realizează aproximativ jumătate din exporturile mondiale. Urmează Asia, care

împreună cu China şi Japonia deţin peste o pătrime din exporturile mondiale şi America de Nord, cu cca. 15%. Aceste evoluţii sunt în parte rezultatul grupării în aceste regiuni a celor mai avansate ţări ale lumii, care sunt cei mai mari exportatori şi importatori (în cazul Europei şi al Americii de Nord), în parte al dinamismului deosebit înregistrat în ultimul deceniu şi jumătate de Asia, în special a Chinei, care a detronat Japonia, devenind al treilea mare comerciant al lumii, dar şi datorită formării de blocuri comerciale regionale.

Comerţul mondial pe principalele regiuni (2003, mld. USD) Tabelul 11.5

Regiunea Export Import Total mondial, din care: 8880 9215 America de Nord 1330 1727 SUA 819 1526 America Latină şi Caraibe 272 238 Europa 4024 4133 Uniunea Europeană (25) 3708 3784 CSI 263 171 Africa 228 207 Orientul Mijlociu 379 243 Asia 2385 2214 China 593 561 Japonia 565 455

Sursa: World Trade Report, 2005

4. Înrăutăţirea termenilor schimbului în defavoarea ţărilor în dezvoltare, ca rezultat al evoluţiei divergente a preţurilor produselor cu grade diferite de prelucrare. Comerţul exterior al ţărilor în dezvoltare este, în continuare, dominat de produse cu grad mai redus de prelucrare, chiar dacă, pe ansamblu, ponderea materiilor prime a fost depăşită de produsele prelucrate. În plus, accesul pe pieţele ţărilor dezvoltate este mai facil pentru produsele care încorporează mai puţină tehnologie şi care, în general, sunt mai ieftine decât cele avansate din punct de vedere tehnologic. Înrăutăţirea termenilor schimbului este amplificată şi de perioadele de recesiune din economia mondială, când ţările cele mai defavorizate sunt primele care înregistrează din plin efectele negative ale stagnării sau descreşterii economice.

Evoluţia preţurilor la materiile prime a fost, în general, descrescătoare, ceea ce a provocat pierderi pentru ţările ce îşi aveau comerţul concentrat pe materii prime. Există, însă, şi excepţii, iar cea mai notabilă este legată de petrol. Importanţa petrolului pentru economia mondială derivă din simplul fapt că modelul energetic actual este dominat de petrol, iar energia este fundamentul întregii dezvoltări economice. Crizele petroliere declanşate în anii 70 au dus la puternice transformări în ierarhia mondială şi a constituit un factor agravant al crizei sistemului comunist.

Evoluţiile recente pe piaţa petrolului suscită foarte mult interes, atât din partea specialiştilor, şi nu numai. Ţările în dezvoltare sunt principalii exportatori de combustibili, cu o pondere în creştere (de la 58% în 1990, la 63% în 2003), iar ţările dezvoltate principalii importatori, cu o pondere în scădere (de la 71% în 1990, la 56% în 2003). Preţul petrolului a atins cote extrem de înalte, ceea ce a făcut ca factura pentru energie a ţărilor net importatoare să fie deosebit de încărcată, dar a şi contribuit la sporirea „averii” ţărilor net exportatoare. În plus, dacă precedentele creşteri ale preţului petrolului au fost de scurtă durată, această ultimă evoluţie pare să se transforme într-o permanenţă, dat fiind faptul că ea nu mai este dominată de factori conjuncturali sau politici, ci de creşterea în termeni reali a cererii de energie la nivelul marilor consumatori şi , mai ales, datorită avântului deosebit al transporturilor în marile ţări (cazul Chinei şi Indiei care, împreună, depăşesc 2 miliarde de locuitori).

În mod paradoxal, deşi ţările în dezvoltare sunt principalii exportatori de combustibil efectul creşterii preţului petrolului asupra economiei acestor ţări, pe ansamblu, este unul negativ şi nu pozitiv. Singura regiune în care încasările din petrol depăşesc plăţile pentru petrol este Orientul Mijlociu. Celelalte regiuni sunt net importatoare, iar plăţile depăşesc încasările. În Africa, de exemplu, doar 12 ţări sunt net exportatoare de petrol, 37 sunt net importatoare, iar în acestea din urmă locuieşte 57% din populaţia Africii. Asia, cu aproximativ 3 miliarde de locuitori este, de asemenea, o zonă net importatoare (cu China şi India în fruntea listei), iar în America latină situaţia este similară: doar 8 ţări exportă petrol, restul de 25 sunt importatori.

5. Tripolizarea comerţului internaţional este una dintre cele mai evidente tendinţe ale acestui flux. Tripolizarea se află, însă, într-o dinamică permanentă, dacă avem în vedere faptul că acum un deceniu triada era formată din UE, SUA, Japonia, iar astăzi ea este formată de UE, SUA, China. De asemenea, şi între aceşti lideri se poate schimba ierarhia, şansele ca China să detroneze SUA nu sunt atât de mici. Considerăm că din acest punct de vedere, precizarea cea mai corectă ar fi că din ce în ce mai mult această tripolizare vizează blocurile comerciale mari: UE, NAFTA, ASEAN (plus China) sunt grupările ce deţin peste trei pătrimi din exporturile mondiale.

6. Regionalizarea comerţului internaţional, pe fondul unei instituţionalizări tot mai accentuate a acestuia constituie o altă caracteristică a fluxurilor comerciale internaţionale. Tot mai multe acorduri regionale sunt negociate în cadrul OMC, iar cele existente tind să îşi consolideze din ce în ce mai mult poziţia. UE se extinde tot mai mult, zona

Asia - Pacific se conturează din ce în ce mai convingător ca o viitoare putere economică, ţările de pe continentul african se străduiesc să realizeze grupări funcţionale, toate pe fondul unui efort susţinut din partea OMC de a asigura un comerţ cât mai liber.

Comerţul mondial pe grupări regionale (2003, mld. USD) Tabelul 11.6

Grupare regională/grup de ţări Export % din total Import % din total

NAFTA (3) 1330 14,9 1727 18,7

MERCOSUR (4) 135 1,5 94 1 ASEAN (10) 550 6,2 491 5,3 UE (25) extra – grupare 1203 13,5 1279 13,9 UE (15)1 3447 38,8 3485 37,8 UE (10)¤ 260 2,9 299 3,2 Pe grupe de ţări, din care: - Ţările în dezvoltare, din care: 2780 31,3 2523 27,3 - Ţările în dezvoltare din Asia 1712 19,3 1629 17,7

¤ Este vorba de exporturile celor 10 state ce au aderat în 2004 la UE 1 Include atât comerţul intra-european cât şi comerţul extra-european Sursa: World Trade Report, 2005

7. Creşterea protecţionismului de ordin netarifar, pe fondul diminuării protecţionismului tarifar. Eforturile OMC de a reduce nivelul taxelor vamale a dat un impuls nu doar schimburilor comerciale internaţionale, ci şi dezvoltării de noi instrumente de protecţie a economiei, care să eludeze acordurile comerciale multilaterale negociate (a se vedea şi subcapitolul următor, privitor la evoluţia politicilor comerciale).

8. Internalizarea comerţului mondial, ca urmare a activităţii societăţilor transnaţionale. În contextul globalizării şi al creşterii interdependenţelor, rolul graniţelor naţionale tinde să se estompeze. În ceea ce priveşte corporaţiile transnaţionale, comerţul între filiale este comerţ intrafirmă, chiar dacă aceste fluxuri presupun trecerea frontierelor naţionale ale ţărilor pe teritoriul cărora aceste filiale funcţionează. După aprecierea unor specialişti, comerţul intrafirmă se situează în jurul valorii de 7 000 mld. USD, ceea ce reprezintă peste trei pătrimi din valoarea importurilor mondiale!

11.2 Evoluţia politicilor comerciale în perioada postbelică

În ceea ce priveşte evoluţia politicilor comerciale se pot menţiona ca tendinţe principale în perioada postbelică următoarele:

1. Reducerea protecţionismului cu caracter tarifar practicat de către statele lumii, în primul rând de către cele dezvoltate, ca urmare a acordurilor convenite în cadrul G.A.T.T. (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), pentru importul de produse industriale, mai accelerat şi într-o proporţie substanţială încă din anii 70. Pentru majoritatea produselor agricole abia după Runda Uruguay (1986-1993) se înregistrează o evoluţie similară. Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.), creată în 1995 este cea care administrează în prezent acordurile semnate la Runda Uruguay şi toate celelalte acorduri încheiate anterior în cadrul G.A.T.T. (vezi caseta următoare).

2. În perioadele de criză protecţionismul comercial reapare, prin extinderea şi multiplicarea barierelor netarifare; odată cu escaladarea protecţionismului netarifar, din anii 70, pe plan internaţional sunt făcute încercări de supraveghere a modului lor de aplicare; astfel, tot în cadrul G.A.T.T. au fost convenite mai multe coduri de conduită privind utilizarea unor bariere netarifare, precum: taxele antidumping şi taxele compensatorii, achiziţiile guvernamentale, licenţele de import, normele şi standardele tehnice;

3. Pe plan internaţional se extind aranjamentele comerciale preferenţiale, ceea ce are drept efect erodarea aplicării principiului fundamental al G.A.T.T, principiul nediscriminării; acest fenomen de erodare a avut indiscutabil laturi pozitive câtă vreme el s-a concretizat în încheierea de noi acorduri preferenţiale în favoarea ţărilor în dezvoltare (cele două mari sisteme de preferinţe multilaterale convenite în cadrul U.N.C.T.A.D., acordurile preferenţiale ale Comunităţii Economice Europene în favoarea mai multor ţări foste colonii ale ţărilor membre ş.a.). Rămân controversate efectele lui asupra economiei mondiale în ansamblul său dacă se are în vedere crearea de organizaţii de integrare economică la nivel regional sau subregional între ţările dezvoltate, ţările membre ale acestora ajungînd la eliminarea aproape în totalitate a restricţiilor comerciale în schimburile lor reciproce de mărfuri. Dacă ele nu au practicat simultan o politică comercială protecţionistă faţă de terţi efectele globale au fost pozitive, în caz contrar, efectele au fost negative. De exemplu, politica

agricolă comunitară a impus o protecţie înaltă a pieţei agro-alimentare comunitare, furnizorii externi de astfel de produse fiind puternic afectaţi. În realitate, spun experţii (P. Lloyd, Problemes economiques nr. 2415-2416, 15-22 mars 1995), o anchetă a G.A.T.T. privind conformitatea diferitelor acorduri comerciale regionale cu articolul XXIV al G.A.T.T. (care subliniază necesitatea ca partenerii din afara organizaţiei de integrare să nu fie afectaţi negativ), a arătat că din 70 de astfel de acorduri existente doar 4 îndeplineau aceste condiţii, ele fiind dintre cele mai obscure.

Legată de această ultimă tendinţă, o întrebare ce apare frecvent în literatura privind evoluţiile din economia mondială este următoarea: există un conflict între tendinţa de promovare a liberului schimb în plan global (multilateralismul, avansat în cadrul G.A.T.T.) şi aceea de creare de organizaţii de integrare economică (care promovează o liberalizarea comercială regională sau subregională)? Răspunsurile sunt diferite.

Unii autori sunt de părere că liberalizarea comercială regională consolidează procesul de liberalizare multilaterală a schimburilor de mărfuri. Această corelaţie pozitivă se realizează pe mai multe căi. În primul rând, participarea unei ţări la o organizaţie de integrare determină creşterea gradului său de deschidere externă, ceea ce micşorează în general presiunile pentru protejarea economiei naţionale. Pe de altă parte, acolo unde negocierile multilaterale au eşuat sau au fost tergiversate – de pildă în ceea ce priveşte eliminarea aplicării unor bariere netarifare – acordurile regionale au înregistrat progrese semnificative, ceea ce reprezintă o experienţă de referinţă (ilustrativ din acest unghi este procesul de creare a pieţei interne unice în cadrul Uniunii Europene). Un argument în plus în favoarea unei corelaţii pozitive între cele două fenomene este acela că, odată constituită o organizaţie de integrare puternică, partenerii săi comerciali situaţi în apropierea sa geografică nu o pot ignora şi vor face demersuri de a se alătura ei, militând, de asemenea, pentru o liberalizare a schimburilor comerciale reciproce. De pildă, ţările foste comuniste europene nu au putut ignora efectele creării pieţei interne unice în imediata lor apropiere şi au încheiat, la rândul lor, acorduri de constituire a unor zone de liber-schimb cu Uniunea Europeană. Ca urmare, pe baza lor, la nivelul anilor 2003-2005 va funcţiona cea mai extinsă zonă de liber-schimb din lume, în Europa.

Argumentele lui L. Thurow în acelaşi sens erau următoarele: “Dacă fiecare bloc (comercial- n. trad.) girează coordonarea sa macroeconomică internă mai bine decât lumea de astăzi o face pe plan global, s-ar putea ca o creştere economică mai puternică în interiorul fiecărui bloc să genereze mai multe schimburi şi să depăşească cu mult avantajele ipotetice ale unei economii mondiale mai deschise, dar cu o creştere mai lentă”. (La maison Europe, Calamann-Levi, 1992).

Oponenţii regionalizării consideră că aceasta induce unele consecinţe nefaste asupra liberalizării în plan global a comerţului internaţional (R.C. Hine, 1992). În primul rând este deturnat interesul autorităţilor de la negocierile globale, ele concentrându-şi eforturile către înfăptuirea obiectivelor regionale. În al doilea rând, acordurile de integrare regională pot introduce clauze restrictive pentru relaţiile cu terţii şi este dat exemplul S.U.A., care, în acordurile sale preferenţiale cu Canada a introdus reguli de origine severe, care restrângeau posibilitatea cooperării cu parteneri din alte ţări în fabricarea produselor respective.

În opinia altor autori, raportul dintre cele două tendinţe – liberalizarea comercială regională şi cea globală va fi determinată în mod decisiv de evoluţia raportului de forţe de pe plan mondial. Un exemplu interesant îl oferă Runda Uruguay, care a fost finalizată în cele din urmă, după o adevărată bătălie comercială, pe baza unui compromis între cele două mari puteri comerciale ale lumii, S.U.A. şi U.E. Acordul referitor la liberalizarea multilaterală a schimburilor cu produse agricole s-a încheiat prin acceptarea, în cea mai mare parte, a propunerilor americane de către reprezentanţii comunitari. În exprimarea unui specialist francez, F. Teulon, “Runda Uruguay poate fi analizată ca o tentativă a S.U.A. de a-şi restaura leadership-ul pornind de la noile reguli comerciale”. (La nouvelle économie mondiale, PUF, 1994). Dacă până de curând regulile internaţionale în materie de comerţ internaţional au fost impuse sau promovate de către S.U.A., ca putere hegemonică imediat după cel de-al II-lea război mondial sau dominantă din anii 70, în viitor este posibil totuşi ca Uniunea Europeană să dobândească o forţă de influenţă mai mare în acest domeniu pe plan mondial.

Organizaţia Mondială a Comerţului

Organizaţia Mondială a Comerţului a fost înfiinţată în anul 1995. Sediul acestei organizaţii este la Geneva şi număra, la sfârşitul anului 2004, 148 de state membre. Deşi este una dintre cele mai recente organizaţii internaţionale, sistemul comercial multilateral pe care îl guvernează funcţionează încă de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

OMC este succesoarea GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), iar principala sa preocupare este legată asigurarea condiţiilor pentru derularea unor schimburi comerciale cât mai libere.

In ultimii 50 de ani, comerţul internaţional a cunoscut o creştere excepţională, de peste 22 de ori, iar GATT şi OMC au avut o contribuţie importantă în susţinerea acestei evoluţii. Sistemul comercial multilateral actual s-a dezvoltat de-a lungul timpului printr-o serie de negocieri comerciale, denumite şi runde de negocieri. Primele runde s-au concentrat, în principal, pe reducerea tarifelor, dar negocierile ulterioare au inclus şi alte domenii de negociere, ca măsuri antidumping şi alte bariere netarifare. Ultima rundă de negocieri finalizată, derulată în perioada 1986 – 1994 şi numită Runda Uruguay, a fost şi cea care a condus la crearea OMC.

Principalele scopuri ale Organizaţii Mondiale a Comerţului se află în strânsă legătură cu obiectivul central de a asigura un comerţ liber între statele membre:

- Să administreze acordurilor comerciale - Să acţioneze ca un forum pentru negocieri comerciale - Să reglementeze disputele comerciale dintre statele membre - Să organizeze periodic examinări ale politicilor comerciale ale statelor

membre - Să asiste ţările în dezvoltare în domeniul politicilor comerciale, prin

intermediul asistenţei tehnice şi al programelor de training - Să coopereze cu celelalte organizaţii.

Deciziile în cadrul OMC sunt luate, de regulă, prin consens. Votul majoritar nu a fost utilizat niciodată în OMC şi foarte rar în GATT, dar el este o opţiune.

Cel mai înalt nivel decizional în cadrul OMC este Conferinţa Ministerială, care se reuneşte o dată la doi ani. Următorul nivel de conducere este Consiliul General, care se reuneşte de câteva ori pe an. Cel de-al treilea nivel este cel al consiliilor pe domenii (Consiliul comerţului cu mărfuri, Consiliul comerţului cu servicii, Consiliul privind drepturile de proprietate intelectuală), care au în subordine numeroase comitete specializate, grupuri de lucru şi organisme subsidiare, în funcţie de fiecare acord în parte. Din structura organizatorică a OMC mai face parte şi secretariatul, care nu are atribuţii de conducere, ci de asistenţă tehnică pentru celelalte organe de conducere ale OMC.

11.3 Fluxurile internaţionale de forţă de muncă. Migraţia internaţională

Fenomenele demo-economice în ansamblu şi, în particular, ale forţei de muncă şi ocupării acesteia devin, la începutul mileniului III, de o complexitate nemaiîntâlnită. Evoluţiile demografice naturale, crearea şi ocuparea forţei de muncă pe plan mondial se află din ce în ce mai mult sub impactul unei multitudini de factori economici, sociali şi politici, care introduc elemente noi în definiţiile tradiţionale ale unor concepte, ca şi în metodele de cercetare ale acestora.

11.3.1 Forţa de muncă şi ocuparea acesteia; definiţii, tendinţe mondiale

Dacă populaţia aptă de muncă reprezintă acea parte a populaţiei, cuprinsă între anumite limite de vârstă (15 – 64 de ani în cazul ţărilor membre OCDE), capabilă să deţină un loc de muncă, forţa de muncă constituie o noţiune mai restrânsă, ea neincluzând pe cei cuprinşi în sistemul de şcolarizare, chiar dacă au vârsta la care ar fi capabili să presteze o muncă sau dacă sunt angajaţi sezonieri în timpul vacanţelor. De asemenea, se are în vedere şi faptul că nu toţi cei care sunt în câmpul muncii rămân să lucreze până la limita de vârstă, mulţi pensionându-se mult mai devreme.

Populaţia activă este definită, în general, ca reprezentând acea parte a forţei de muncă care deţine locuri de muncă. Nu sunt incluse în categoria populaţiei active femeile ce desfăşoară activităţi casnice, copiii, studenţii, şomerii sau cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă. O persoană este, în principiu, considerată activă, dacă exercită activitate economică în cea mai mare parte din zilele sau săptămânile unei perioade mai îndelungate de referinţă .2 De aceea, statisticile forţei de muncă ocupate, grupează în această categorie, structuri eterogene: lucrători independenţi, salariaţi, persoane ocupate în timpul complet, studenţi sau lucrători la domiciliu care nu asigură decât câteva ore de muncă, persoanele care caută un loc de muncă şi exercită activităţi marginale timp de câteva ore, lucrătorii temporari.

În ansamblu însă, se constată situaţii extrem de diferite în ceea ce priveşte ritmurile de creştere ale populaţiei şi forţei de muncă. După cum se observă în graficul 1, în anul 2000, populaţia lumii era de 6 miliarde locuitori şi această cifră s-ar putea majora la peste 9 miliarde locuitori în următorii 50 de ani. Totodată, în ultimii 50 de ani, populaţia lumii s-a înmulţit mult mai

2 Dumitriu, Dan – „Forţa de muncă în lume”, Bucureşti, Editura Conphys, 1998

rapid decât s-a întâmplat vreodată până acum sau decât se va întâmpla în viitor (următorii 50 de ani), estimează specialiştii.

⇒ Populaţia lumii a crescut într-un ritm accelerat după cel de-al doilea război mondial, când populaţia ţărilor cel mai puţin dezvoltate a început să crească dramatic. După sute de ani când s-au înregistrat creşteri extrem de reduse ale populaţiei, populaţia lumii într-adevăr creşte exploziv: un miliard de oameni în perioada 1960 – 1975, un alt miliard în perioada 1975 – 1987. Terra a intrat în secolul XX cu 1,6 miliarde locuitori şi a ieşit din acest secol cu 6,1 miliarde. La nivel mondial, creşterea populaţiei a depins de nivelul standardului de viaţă, resursele folosite, dar şi de natura mediului înconjurător aflat într-o continuă schimbare. La o rată de creştere a populaţiei de 1,4 % aplicată la un total al populaţiei mondiale de 6,1 miliarde locuitori, se obţine o creştere medie anuală de 85 milioane persoane. Datorită creşterii populaţiei pe ansamblu, numărul de locuitori adăugaţi la populaţia globală va rămâne ridicat pentru câteva decade, chiar dacă ratele de creştere a populaţiei continuă să scadă.

Creşterea mondială a populaţiei (1750 – 2150)

Figura 11.1

Sursa: United Nations, World Population Prospects, The 2001 Revision

⇒ Între 2000 – 2030, aproape în totalitate această creştere anuală va fi înregistrată în ţările cel mai puţin dezvoltate din Africa, Asia şi America Latină, a căror rate de creştere a populaţiei sunt mult mai ridicate, decât în toate ţările dezvoltate la un loc (vezi grafic 2). Rata de creştere de 1,9 % (sau chiar mai mare) arată că populaţia se va dubla în următorii 36 de ani. Atâta timp cât populaţia Asiei va creşte la 55% din total populaţie în secolul XXI, populaţia Europei va înregistra un declin abrupt, scăzând mult mai mult în mileniul III. Africa şi America Latină, vor înregistra fiecare un câştig

ce va compensa declinul din Europa. Populaţia ţărilor cel mai dezvoltate din Europa şi America de Nord, precum şi Japonia, Australia, Noua Zeelandă va creşte cu mai puţin de 1 % pe an. Rate negative de creştere a populaţiei se vor înregistra în multe ţări europene, inclusiv Rusia (-0,6%), Estonia (-0,5%), Ungaria (-0,4%) şi Ucraina (-0,4%). Chiar dacă ratele de creştere a populaţiei în aceste ţări continuă să se menţină negative, populaţia la nivel mondial, va înregistra un declin uşor, nesemnificativ, deoarece ponderea populaţiei acestor ţări în total populaţie este mică.

Distribuţia populaţiei pe glob (1800 – 2050)

Figura 11.2

Sursa: United Nations Population Division, Briefing Packet, 2001 Revision of World Population Prospects.

În ţările în care creşterea economică este mai lentă, ritmurile de creştere a forţei de muncă sunt devansate de ritmurile de creştere a populaţiei, ceea ce creează, în prezent, dar şi în perspectivă, noi presiuni asupra ocupării forţei de muncă (tabel 11.7). În 2010, aproape 60% din populaţia activă mondială se va găsi în Asia şi mai mult de un sfert în China. Proporţia celorlalte regiuni în dezvoltare (Africa Sub-Sahariană, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, America Latină şi Caraibe) va spori şi, în schimb, în cazul ţărilor industrializate şi economiile în tranziţie, ponderea populaţiei active în totalul mondial se va diminua pentru a reprezenta numai o cincime.

Ritmuri de creştere a populaţiei şi forţei de muncă în ţări cu nivel de creştere economică redusă (%)

Tabelul 11.7 Populaţia Forţa de muncă Ţări

1991-2000 2001-2010 1991-2000 2001-2010 Angola 3,6 4,3 2,9 3,5

Burkina Faso 2,7 2,9 2 2,2 Camerun 2,8 3,1 2,4 2,5 Mozambic 3 3,6 2,2 2,4

Malawi 2,6 2,9 2,1 2,1 Nigeria 3 3,2 2,4 2,6 Senegal 2,6 2,7 2,1 2,2 Somalia 2,2 2,3 1,5 1,6 Tanzania 2,9 2,8 2,5 2,4

Zair 3,2 3,4 2,5 2,7 Sursa: OCDE, „Perspectives de l’emploi de L’OCDE, Paris, 2003

Factori ce influenţează ocuparea forţei de muncă: 1) Modificări produse de globalizare. ⇒ Creşterea producţiei mondiale şi diversificarea formelor de

internaţionalizare a acesteia, avântul schimburilor şi investiţiilor internaţionale într-un context mondial în care se conturează tot mai pregnant orientarea către deschiderea externă şi recurgerea la forţele pieţei, contribuie la relansarea în ansamblu a economiei mondiale şi la expansiunea ocupării forţei de muncă.

⇒ Ritmurile de creştere a producţiei mondiale au depăşit creşterea demografică, crescând şi producţia globală pe cap de locuitor, iar producţia mondială din 2000 reprezenta dublul celei din 1980. Vorbim despre un progres al economiei mondiale, dar totuşi nu se poate omite faptul că lumea se confruntă în continuare cu probleme grave ca şomajul, subocuparea, inegalitatea, sărăcia.

⇒ Structura producţiei mondiale s/a modificat de o manieră radicală şi, concomitent, structura ocupării forţei de muncă a evoluat în consecinţă. Astfel, după cum se poate observa şi în tabelul nr.11.8, între anii 1995 – 2000, în ţările industrializate 5% din forţa de muncă era ocupată în agricultură şi 25% în industrie iar restul în sectorul serviciilor. Pentru ţările în dezvoltare, ocuparea în agricultură era de 60%, iar în industrie 14%. Ocuparea forţei de muncă în agricultură predomină în ţările cu venit redus, unde, de altfel, şi nivelul productivităţii este foarte scăzut şi de aceea şi regiunile rurale din aceste ţări sunt cel mai mult afectate de sărăcie.

Pe termen lung se urmăreşte creşterea ocupării forţei de muncă la nivel mondial, cât şi modificări privind structura acesteia.

Astfel: ocuparea în agricultură va scădea cu 10-20%, iar în industria uşoară cu 20% în Europa şi 36% în SUA. 3

Structura ocupării forţei de muncă pe plan mondial (%) Tabelul 11. 8

Agricultură Industrie Servicii 1985-1990

1995-2000

1985-1990

1995-2000

1985-1990

1995 – 2000

Ţări industrializate 7 5 26 25 67 70 Ţări în dezvoltare 61 60 14 14 25 26 Asia de Sud-Est 50 41 18 15 32 44 Africa Subsahariană

67 62 9 9 24 29

Sursa: Human Development Report, 2003

Din motive diferite ce vizează dezvoltarea durabilă, anumite ramuri precum mineritul, industriile grele – ca cea feroasă sau siderurgică – sunt deja mult mai puţin importante astăzi pentru dezvoltarea economică decât au fost odată şi, cu atât mai puţin, pentru locurile de muncă. În locul actualei economii, mare consumatoare de resurse şi cu un debit ridicat, o economie durabilă produce mărfuri eficiente din punct de vedere energetic şi al consumului de materii prime. Toate aceste caracteristici aduc promisiunea unor noi tipuri de locuri de muncă.

Globalizarea face posibilă apariţia unei economii noi, ce oferă numeroase locuri de muncă fără să producă grave perturbări de mediu. O nouă economie nu va putea fi viabilă decât dacă va fi durabilă, atât din punctul de vedere al mediului, cât şi social.

Scenarii privind crearea de noi locuri de muncă prin aplicarea de măsuri de protecţie a mediului înconjurător

Tabelul 11.9

Ţara Modificare a politicii Perioada Creşterea

numărului net de locuri de muncă

Austria Energie regenerabilă, alternative de transport, taxe mai ridicate pe combustibilul tradiţional

1997 - 2005 + 32.200

Danemarca Încălzire districtuală, energie regenerabilă, stabilizarea consum total de energie

1996 - 2015 + 16.000

3 World Labour Report (ILO) 2002

Ţara Modificare a politicii Creşterea

numărului net Perioada de locuri de muncă

Germania Eliminarea energiei nucleare, folosirea mai redusă a petrolului şi cărbunelui, politici de transport alternativ

1990 - 2020 + 208.000

Olanda Eficienţă în transporturi, industrie, echipament electric, clădiri

1995 - 2005 + 71.000

Marea Britanie Eficienţă şi tehnologii pe bază de energie regenerabilă

1990 - 2010 + 537.000

Uniunea Europeană

Instalarea ferestrelor cu geamuri duble de înaltă performanţă în 60% din locuinţe

1990 - 2010 + 126.000

SUA Îmbunătăţirea eficienţei în transporturi, industrie, clădiri

1990 - 2010 + 870.000

Sursa: Institutul Worldwatch: „Climate Change and Employment in the European Union”, 13 Iulie 1999

2) Impactul tehnologiilor asupra ocupării forţei de muncă. Unele rezerve manifestate faţă de globalizare aveau în vedere faptul că transformările rapide intervenite în aparatul de producţie pe plan mondial, sub impactul noilor tehnologii, vor conduce la suprimarea unui mare număr de locuri de muncă, deşi în paralel se creează şi altele noi. Pentru o analiză relevantă a efectelor directe şi indirecte ale noilor tehnologii, ele vor trebui urmărite, inclusiv din punctul de vedere al ocupării forţei de muncă, pe perioade mai îndelungate.

Teoriile economice convenţionale arată că industriile mature treptat conduc la dispariţia de locuri de muncă, în timp ce noile industrii tind către crearea de noi locuri de muncă. Dezvoltarea tehnologică şi mobilitatea crescută a capitalului – fluxul transfrontalier al banilor, tehnologiei şi echipamentelor – permit unui număr tot mai mare de companii să adopte măsuri precum angajarea temporară sau cu jumătate de normă, detaşarea unor componente ale procesului muncii (subcontractarea şi alte tipuri de cooperări externe) şi recurgerea la un imens rezervor de muncă ieftină din ţările în curs de dezvoltare, fie pentru a suplimenta, fie pentru a înlocui muncitorii foarte bine plătiţi din ţările industrializate.

Disparităţile între muncitorii calificaţi şi cei necalificaţi sau cu o calificare necorespunzătoare devin tot mai evidente. Angajarea forţei de

muncă în producţie în ţările industriale occidentale a rămas dificilă între anii 1985 – 2000 îndeosebi pentru muncitorii calificaţi, dar a crescut cu 30% pentru muncitorii necalificaţi.4

În acelaşi sens, raportul dintre cei cu locuri de muncă cu normă întreagă şi cei care sunt obligaţi să accepte locuri de muncă temporare sau cu jumătate de normă, devine tot mai defavorabil primilor. Astfel, în anumite condiţii, locurile de muncă cu jumătate de normă pot fi o soluţie parţială a angajării forţei de muncă şi a tensiunilor sociale din zilele noastre. Totuşi, pentru moment, acestea înseamnă mai ales locuri de muncă prost plătite şi cu puţine avantaje, perspective limitate din punctul de vedere al carierei şi nesiguranţa că postul va fi încă disponibil săptămâna sau luna viitoare. Spre exemplu, în Marea Britanie, angajaţii cu jumătate de normă reprezentau 15% din totalul locurilor de muncă în 1975 şi 25% în 1999. În Germania, 15% din angajaţi aveau locuri de muncă „nesigure” (definite ca locuri de muncă cu jumătate de normă, temporare sau insuficiente) în 1975 , iar până în 1999 procentul a crescut la 35%.5

În cazul în care se păstrează actualele tendinţe, forţa de muncă va deveni tot mai polarizată. Un grup relativ mic de angajaţi pot deveni „câştigători” – înalt calificaţi, cu locuri de muncă sigure, bine plătite şi, probabil, fără să trebuiască să muncească ore suplimentare în condiţii de stres maxim, în timp ce mulţi muncitori se vor confrunta cu perioade de şomaj sau vor trebui să accepte locuri de muncă mai nesigure şi mai puţin constante.

În ţările în curs de dezvoltare apar disparităţi asemănătoare. Angajaţii din micile enclave înalt tehnologizate precum în Bangalore, India, au şansa de a benficia de integrarea în pieţa mondială. Zonele libere, cum ar fi cele din Mexic, atrag investiţiile străine şi crearea de noi locuri de muncă, deşi salariile şi condiţiile de muncă sunt adesea doar puţin peste cele din fabricile din Anglia de la începuturile revoluţiei industriale.6

Este clar că suprimarea unor locuri de muncă în sectoare tradiţionale este consecinţa ajustărilor structurale, însă întreprinzătorii, colectivităţile şi guvernele au la dispoziţia lor un arsenal de mijloace pentru a lupta, în asemenea situaţii, împotriva şomajului. Asemenea mijloace se referă, între altele, la „măsuri pasive” vizând reţeaua securităţii sociale şi

4 ILO (International Labour Organization) – World Employment Report 2001-2002,

Geneva 5 Brown, Lester – “Starea lumii-2002”, Editura tehnică, Bucureşti, 2002 6 Bronson, Diana and Rousseau, Stephanie – „Working Paper on Globalization and

Workers’ Human Rights in the APEC Region”, Inteernational Centre for Human Rights and Democratic Development, 2001

acoperirii şocurilor financiare ale pierderii locurilor de muncă (alocaţii de şomaj, regimuri de pensionare, programe de retragere anticipată) sau la „măsuri active” privind formarea prin reconversie , care implică pregătirea pentru noi meserii, spre deosebire de perfecţionare , care presupune obţinerea de calificări superioare în meseria exercitată sau actualizarea cunoştinţelor funcţie de noile realizări ale progresului tehnico – ştiinţific.7

Reconversia se dovedeşte a fi, însă, una din principalele măsuri care permit transferarea celor ocupaţi, din activităţi ce nu mai sunt solicitate către activităţi realmente solicitate sau se estimează că vor deveni solicitate. În acest sens au fost cheltuite miliarde de dolari pentru a permite celor aflaţi în şomaj sau care riscă să-şi piardă locul de muncă să dobândească noi calificări.

3) Tranziţia la economia de piaţă. Pentru economiile în tranziţie, deşi nu există o teorie generală asupra transformărilor pe care le presupune procesul de tranziţie, asupra opţiunilor optime de politică economică, problemele forţei de muncă şi ocupării acesteia devin mult mai complexe, ele fiind abordate în contextul unor schimbări rapide şi simultane, întrucât acestea au tangenţă cu factorii de producţie, cu pieţele monetare, cu fluxurile externe de bunuri şi servicii, cu situaţia social-politică etc.

Astfel, sunt greu de înţeles problemele pieţei muncii făcând abstracţie de legăturile lor strânse cu procesul de tranziţie, după cum sunt dificil de analizat asemenea probleme cum ar fi cadenţa şi succesiunea reformelor fără a ţine seama de evoluţiile pieţei muncii. De asemenea, constrângerile legate de apariţia unui şomaj ridicat şi a insecurităţii economice au impus limite stricte ritmului privatizării şi restructurărilor şi chiar au pus la grea cumpănă credibilitatea procesului de reforme.

Privatizarea – manifestarea cea mai frapantă a mişcărilor către reforme economice în toate regiunile lumii, joacă un rol fundamental în procesul de restabilire a economiei de piaţă în toate ţările. Ritmul privatizărilor s-a accelerat considerabil în ultimii ani şi, în principal, în ţările în dezvoltare. Privatizarea marilor întreprinderi s-a dovedit mult mai dificilă, întrucât procesul de vânzare către autohtoni sau străini nu s-a desfăşurat corespunzător, iar situaţia multor întreprinderi publice a continuat să se degradeze. În asemenea condiţii, pe planul ocupării forţei de muncă, s-a observat creşterea rapidă a şomajului, chiar dacă mulţi muncitori s-au retras voluntar de pe piaţa forţei de muncă, iar unele întreprinderi au conservat un excedent de personal.

7 Dumitriu, Dan – “Forţa de muncă în lume”, Ed. Conphys, Bucureşti, 1998

Cu toate acestea, ca în cazul oricărei transformări economice fundamentale, există costuri de tranziţie. Ele s-au concretizat într-o creştere rapidă a şomajului în ţările foste comuniste, de la aproape 0% până la circa 10% pe ansamblul acestora. Lipsa locurilor de muncă a fost acompaniată de salarii reale mai mici şi creşteri mari ale inegalităţii veniturilor. În Rusia, de pildă, unde reducerea PIB-ului a fost severă, salariile reale s-au prăbuşit cu 58% între 1990 – 1998.8

4) Modificări în strategiile manageriale privind forţa de muncă O mare parte din interesul manifestat pentru strategiile resurselor

umane este stimulată de consideraţiile asupra importanţei mediului de recrutare, selecţie, inducţie, dezvoltare şi recompensare a salariaţilor, pentru a atinge obiectivele strategice ale firmelor. Această preocupare, în legătură cu funcţionarea strategică a ceea ce este adesea perceput ca un domeniu tradiţional al managementului de personal, caracterizează multe din schimbările majore din Statele Unite ale firmelor în domeniul resurselor umane.

5) Rolul statului asupra ocupării forţei de muncă Evoluţiile din ultimii ani arată că şi rolul statului în problemele forţei

de muncă, ocupării acesteia, soluţionării conflictelor de muncă, este în schimbare.

Statul, de pildă, în anumite ţări, manifestă tendinţa de a interveni mai puţin ca partener în negocierile tripartite şi mai mult ca moderator autonom în negocierile bilaterale între patronat şi sindicate. Desigur, situaţiile rămân încă diferite în diverse ţări, cel puţin aşa cum se apreciază în anumite rapoarte şi studii ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM). Statul nu trebuie să renunţe la rolul său de garant al intereselor naţionale şi protector al intereselor generale, inclusiv în privinţa stimulării creării de noi locuri de muncă, observării evoluţiilor salariilor (în sensul temperării, prin numeroase alte pârghii, a revendicărilor sectoriale excesive) şi, ceea ce ni se pare foarte important, promovării negocierilor autonome şi bilaterale între patronat şi sindicate.9

În anumite ţări ale lumii există chiar politici de ocupare a forţei de muncă.

Politicile de ocupare a forţei de muncă reprezintă un ansamblu de măsuri elaborare de stat pentru a se interveni pe piaţa muncii în scopul stimulării cererii de noi locuri de muncă, diminuând dezechilibrele şi disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii. Politicile pasive de ocupare a forţei de muncă pornesc de la nivelul ocupării considerat la un moment dat şi

8 Brown, Lester – „Starea lumii”, Editura Tehnică, 2002 9 Dumitriu, Dan – “Forţa de muncă în lume”, Editura Conphys, Bucureşti, 1998

urmăresc găsirea de noi soluţii pentru angajarea excedentului de forţă de muncă (Ex: reducerea duratei muncii, diminuarea vârstei de pensionare, creşterea perioadei obligatorii de şcolarizare, restricţionarea imigranţilor, creşterea locurilor de muncă cu program zilnic şi atipic). Politicile active de ocupare presupun măsuri, metode, procedee de majorare a nivelului ocupării. (Ex: stimularea investiţiilor, îmbunătăţirea orientării şcolare şi profesionale a tinerilor, stimularea mobilităţii persoanelor active spre alte locuri de muncă, încurajarea cercetării ştiinţifice, extinderea activităţilor economico-sociale şi ecologice).

11.3.2 Tendinţe mondiale pe piaţa muncii. Evoluţia şomajului

Piaţa muncii este locul de întâlnire şi de confruntare al cererii globale şi al ofertei globale de muncă. Şomajul este un dezechilibru al pieţei muncii la nivel naţional – un excedent al ofertei faţă de cererea de muncă.10 El înregistrază niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi perioade.

Şomajul se mai poate defini ca o stare de inactivitate economică, totală sau parţială, proprie celor care nu au loc de muncă, sunt în căutarea unui loc de muncă, dar nu-şi pot găsi de lucru ca salariaţi.

Şomajul poate fi rezultatul multor cauze care acţionează concomitent. Prin natura lor, aceste cauze derivă fie din rigiditatea salariilor (care determină şomajul voluntar), fie din alte cauze, cum ar fi piaţa bunurilor şi a banilor (care determină şomajul involuntar).

■ şomajul voluntar – are la origine rigiditatea salariilor la scădere pornindu-se de la ideea că salariile practicate sunt în general mai mari decât salariul de echilibru.11 Pentru ca piaţa muncii să se echilibreze, trebuie ca salariile să se diminueze la nivelul salariului de echilibru. Şomajul voluntar reprezintă neocuparea forţei de muncă datorată refuzului sau imposibilităţii unor persoane de a accepta salariul oferit.

■ şomajul involuntar – care include persoanele neocupate care ar fi dispuse să lucreze, acceptând chiar şi un salariu nominal mai mic decât salariul minim pe economie, sperând ca atunci când cererea efectivă de muncă se va mări, va creşte şi nivelul ocupării.

De regulă, şomajul este tratat şi apreciat prin prisma celui involuntar. Nu orice persoană care nu lucrează poate fi considerată şomer (de exemplu, militarii în termen sau persoanele casnice). Şomer este, conform Biroului Internaţional al Muncii, organizaţie din sistemul

10 Dobrotă, Niţă (coord.) – “Economie politică”, Editura ASE, Bucureşti, 1992 11 Idem

Naţiunilor Unite, orice persoană ce are 15 ani, este aptă de muncă şi nu munceşte, caută un loc de muncă şi poate fi angajată parţial sau cu normă întreagă pentru a presta o muncă salariată sau nesalariată.

Formele şi costurile şomajului

Mecanismele pieţei muncii se află sub incidenţa numeroaselor împrejurări, nu numai a celor strict economice, ci şi demografice, tehnice sau ştiinţifice. Şomajul apare ca urmare a unei evoluţii nefavorabile a activităţilor social-economice, datorită solicitărilor suplimentare de muncă ale noilor generaţii sau datorită solicitărilor de locuri de muncă ale persoanelor încadrate în vârsta a doua. În funcţie de cauzele care îl determină, se disting mai multe forme de şomaj:

şomaj ciclic , se formează în faza de recesiune a ciclului economic sau decurge direct din restrângerea activităţii economice în anumite anotimpuri ale anului;

şomaj de discontinuitate – se coroborează cu reglementările privind concediile de maternitate şi alte aspecte ale vieţii de familie;

şomaj fricţional – reprezintă efectul dezutilizării marginale a folosirii mâinii de lucru şi cuprinde motive ce determină o persoană să nu accepte un loc de muncă pentru că salariul primit este sub un anumit minim;

şomaj de inadaptare – determinat de imposibilitatea unei părţi a populaţiei active denumită tehnofobă, de a utiliza şi a se adapta tehnicilor actuale avansate, care presupun abstracţie, interactivitate, viteză de execuţie, flexibilitate deosebite. Acest fenomen poate fi evitat sau diminuat doar prin pregătirea sau reciclarea personalului.

şomaj intermitent - este generat de insuficienţa mobilitate a forţei de muncă şi de inegalităţile între calificările persoanelor care vor să se angajeze şi cele solicitate;

şomaj sezonier – se formează datorită restrângerii activităţii economice în anumite perioade, sezoane ale anului, în care condiţiile economice sunt mai puţin prielnice (Ex: agricultură, construcţii, turism)

şomaj structural – este determinat de tendinţele de restructurare a economiei pe activităţi, proces ce are loc sub incidenţa progresului tehnico – economic, crizei energetice, fenomenelor sociale şi politice. Acest tip de şomaj se întâlneşte atât în ţările în dezvoltare, cât şi în cele dezvoltate sau aflate în tranziţie la economia de piaţă. Restrângerea lui presupune: investiţii, recalificare, reorientarea învăţământului etc.

şomaj tehnic – este determinat de întreruperea activităţii unei firme din lipsă de comenzi pe un timp îndelungat. Cei afectaţi primesc

indemnizaţii (ajutor) de şomaj de la firma respectivă. Ieşirea din şomaj are loc odată cu reluarea activităţii.

şomaj tehnologic – este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu aparate noi, şi de centralizare a unor capitaluri. Resorbirea lui presupune recalificarea forţei de muncă în concordanţă cu noile cerinţe.

Costul social al şomajului cuprinde efortul total pe care îl suportă populaţia, economia şi societatea care sunt afectate de acest fenomen. La nivelul persoanelor, apar aspecte de natură economică, dar şi aspecte morale, social-culturale, chiar şi politico-militare. La nivelul economiei şi societăţii în ansamblul ei, costul social are în vedere aspecte ca: irosirea cantităţii de forţă de muncă, diminuarea intensităţii dezvoltării economice, scăderea veniturilor bugetului de stat, creşterea cheltuielilor statului pentru întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor publice din domeniul înregistrării şomajului. Costurile şomajului se grupează în:

- costuri directe – evaluate sub forma vărsămintelor monetare către fondul destinat protecţiei sociale:

- costuri indirecte – generate de diminuarea globală a producţiei şi a veniturilor de care ar putea beneficia întreaga populaţie.

După estimările făcute de Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), şomajul înregistrează o tendinţă ascendentă în lume în prezent; astfel, numărul şomerilor a sporit cu 25 de milioane de la începutul anului 2002 şi a atins 195 de milioane la sfârşitul anului 2003.12 Această creştere a fost mult mai puternică în rândul femeilor, care, de regulă, se regăsesc în sectoare de muncă vulnerabile la şocurile economice.

În timp ce, din anul 2000, în ţările industrializate, şomajul a cunoscut o creştere mai accentuată, numărul şomerilor a crescut în mod egal şi într-o mare parte a lumii în dezvoltare. Încetinirea economică mondială şi evenimentele de la 11 septembrie 2001, n-au avut aceleaşi influenţe peste tot în lume, dar, în mai toate regiunile, şomajul a crescut în raport cu anul 2000 (Tabelul 11.10).

Nivelul ratei şomajului în lume pe regiuni (%) Tabelul 11.10

Regiuni 2000 2002 2004 Asia şi Pacific 3,8 4,1 4,2

Asia de Sud-Est 6,0 6,8 6,5 Ţări industrializate 6,1 6,4 6,9

12 www. oim.org

Regiuni 2000 2002 2004 America Latină şi

Caraibe 9,7 9,6 9,9

Orientul Mijlociu şi Africa de Nord

17,9 18,9 18,0

Africa Sub-Sahariană 13,7 14,0 14,4 Economii în tranziţie 13,5 12,6 13,5

Sursa: www.oecd.org

Iată câteva exemple privind evoluţia ratei şomajului în câteva zone ale lumii.

Rata şomajului din Germania a crescut până la un nou record pentru perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, în timp ce în Franţa nivelul şomajului s-a menţinut la cel mai ridicat nivel în ultimii cinci ani (perioada 2001 – 2005), situaţia constituind o adevarată ameninţare la adresa perspectivelor de creştere economică din zona euro. Astfel, în Germania, cea mai mare economie a Europei, şomajul a atins, în luna martie 2005, nivelul de 12 procente, de la 11,7 %, în luna precedentă. Astfel, numărul persoanelor fără loc de muncă a crescut pentru a 14-a lună consecutiv. În Franţa, nivelul şomajului s-a menţinut la 10,1%, potrivit datelor furnizate de ministerul muncii de la Paris.13

Şomajul cronic în multe dintre ţările Balcanilor de Vest le subminează stabilitatea şi ameninţă integrarea acestora în Uniunea Europeană. O economie de piaţă functională este una dintre condiţiile aderării, dar rata şomajului în 2004 de 44% în Kosovo, 42% în Bosnia-Hertzegovina şi de 37% în Macedonia arată că acest deziderat este încă departe. Chiar dacă admitem probabilitatea că mulţi dintre şomerii declaraţi oficial lucrează în economia subterană, rata şomajului rămâne totuşi foarte ridicată.

Marile STN-uri şi politicile lor de angajare14

Printr-o bizară coincidenţă, patru companii multinaţionale, şi anume Volkswagen, Daimler Chrysler, Hewlett Packard, Sony, se pregătesc, începând cu octombrie 2005, pentru a reduce mii de locuri de muncă. Cauzele au în vedere necesitatea reducerii costurilor, în cazul industriei auto şi orientarea prioritară pe anumite categorii de produse, în cazul firmelor de IT şi high-tech. Toate aceste schimbări se petrec în timp ce economia americană se confruntă cu probleme grave, iar în ţările Uniunii Europene se duc permanent dispute pe marginea legislaţiei privind forţa de muncă.

13 Curierul Naţional , 2 aprilie 2005 14 Capital, 6 octombrie 2005

În urma presiunii sindicatelor, Volkswagen a decis să localizeze producţia pentru un nou model de maşină sport în Germania şi nu în Portugalia, cum îşi anunţase intenţia. Compromisul : salariile viitorilor angajaţi în cadrul proiectului vor fi cu 20% mai mici decât cele ale actualilor angajaţi. Analiştii economici apreciază că acest « acord » se înscrie pe un trend mai amplu, favorabil condiţiilor de muncă mai flexibile. În acelaşi timp, şi costurile cu forţa de muncă în Germania sunt pe un trend descendent, fiind de aşteptat să scadă în continuare până în 2006. Spre deosebire de Germania, salariile cresc permanent în Italia şi Franţa. Volkswagen va concedia aproximativ 14.000 de persoane, din care 5.000 numai în Germania. Şi Daimler Chrysler intenţionează să concedieze 8.500 de persoane de la filiala sa Mercedes din Germania în următoarele 12 luni. Problemele cu care se confruntă Mercedes sunt legate de controlul calităţii şi introducerea monedei euro.

Nici în domeniul high-tech lucrurile nu sunt mai roz. Pentru a ţine pasul cu concurenţii, Dell şi IBM, în termini de costuri, Hewlett Packard va concedia aproximativ 14.500 de angajaţi din unităţile sale de producţie, aflate în diferite ţări, cele mai multe provenind din departamentele de vânzări, IT, resurse umane şi financiar.

Alt caz este cel al companiei Sony , care a anunţat că va demara, la sfârşitul lunii septembrie 2005, un proces de restructurare din care va rezulta concedierea a 10.000 de persoane, reprezentând aproximativ 7% din forţa de muncă totală angajată în diferite filiale ale companiei din străinătate până în 2008 (4000 în Japonia şi 6.000 în U.E.). Motivul este legat de pierderile financiare suferite în ultima perioadă şi de presiunea concurenţei pe care o exercită produsele Samsung, televizoarele cu plasmă şi Apple Computer’s IPod. Estimările arată că se vor cheltui aprocimativ 1,8 miliarde dolari pentru această restructurare.

În afara restructurărilor strategice, un alt fenomen care dăunează grav pieţei forţei de muncă europene este delocalizarea producţiei către state cu costuri reduse ale forţei de muncă, cum ar fi China sau India, sau realizarea şi finisarea unor produse «de firmă» din industria textilă în ţări precum Egipt sau China.

11.3.3 Strategia de ocupare a forţei de muncă în România

Obiectivele strategice din Programul Economic de Preaderare (PEP) la Uniunea Europeană (vezi capitolul 15, referitor la România) care stau la baza politicii macroeconomice pentru perioada 2003-2006 referitoare la asigurarea continuităţii şi sustenabilităţii procesului de creştere economică, finalizarea procesului de privatizare şi restructurare a societăţilor comerciale, promovarea unei politici coerente, vizând restructurarea economiei româneşti, presupun, implicit, îmbunătăţirea utilizării resurselor de muncă, atât prin majorarea numărului de salariaţi, cât şi prin creşterea generală a gradului de ocupare, reflectată în reducerea pronunţată a ratei şomajului. Totodată, una din principalele direcţii de acţiune a politicii de ocupare cuprinsă în Planul Naţional de Dezvoltare (PND) 2004-2006 se referă la

combaterea şomajului în rândul tinerilor şi a şomajului de lungă durată prin măsuri active, cu accent pe formarea profesională.

În ceea ce priveşte evoluţia ratei şomajului, estimările arată o scădere a acestuia, de la 8,4% în anul 2002, la 6,5 % în anul 2005.

Evoluţii ale pieţei forţei de muncă Tabelul 11.11

Indicatori 2002 2003 2004 2005 Previziuni 2006

Populaţie totală -mii pers. 21814 21753 21640 21550 21460 Populaţie totală - rată de creştere anuală - -0,3 -0,5 -0,4 -0,4 Populaţie în vârstă de muncă (15-64 ani)-mii pers.

14951 15001 15010 15010 14970

Populaţie în vârstă de muncă (15-64 ani) – rată de creştere anuală

- 0,3 0,1 0,0 -0,3

Populaţia activă totală – mii pers.

10079 9915 9960 9980 10000

Populaţia activă totală – rată de creştere anuală

- -1,6 0,3 0,3 0,2

Populaţia activă în vârstă de 15 – 64 ani – mii pers.

9516 9361 9390 9415 9430

Populaţia activă în vârstă de 15 – 64 ani – rata de creştere anuală

- -1,6 0,3 0,3 0,2

Rata de activitate a populaţiei de 15 ani şi peste (ponderea populaţiei active în populaţia de 15 ani şi peste) - %

56,0 54,8 55,0 55,1 55,2

Rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) - %

63,6 62,4 62,6 62,7 63,0

Populaţia ocupată totală – mii pers. 9234 9223 9280 9330 9370 Populaţia ocupată totală - rata de creştere anuală

- -0,1 0,6 0,5 0,4

Populaţia ocupată în vârstă de muncă (15-64 ani) – mii pers.

8671 8669 8710 8765 8800

Populaţia ocupată în vârstă de muncă(15-64 ani)–rata de creştere anuală

- -0,02 1,3 0,7 0,3

Rata de ocupare a populaţiei de 15 ani şi peste (ponderea populaţiei ocupate în populaţia de 15 ani şi peste) - %

51,3 51,0 51,2 51,5 51,7

Rata de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) - %

58,0 57,8 58,0 58,4 58,8

Populaţia ocupată în sectorul public – mii pers.

2288 2183 1902 1726 1593

Populaţia ocupată în sectorul public – rata de creştere anuală

- -4,6 -12,9 -9,3 -7,7

Şomeri – mii pers. 845 692 680 650 630 Rata şomajului (ponderea şomerilor în populaţia activă totală) - %

8,4 7,0 6,8 6,5 6.3

Câştigul salarial mediu real – rata de crştereanuală

2,1 8,8 4,1 4,3 4,5

Sursa: Comisia Naţională de Prognoză; Realizare după Biroul Internaţional al Muncii (BIM)

Repere metodologice privind calcularea unor indicatori în România

Populaţia ocupată se determină ţinând cont de două variante: populaţia ocupată totală şi populaţia ocupată civilă.

a) Populaţia ocupată totală include toate persoanele de 15 ani şi peste care au avut un loc de muncă şi care au lucrat în perioada de referinţă (săptămâna care precede interviul) cel puţin o oră în activităţi neagricole sau minimum 15 ore, în cazul lucrătorilor pe cont propriu şi al lucrătorilor familiali neremuneraţi din agricultură. Populaţia ocupată totală include toate categoriile de persoane (salariaţi, patroni, lucrători pe cont propriu, lucrători familiali neremuneraţi, membri ai unor societăţi agricole sau ai unor cooperative) care au lucrat în activităţi din sectorul formal) şi din sectorul informal, cu sau fără forme legale.

b) Populaţia ocupată civilă include toate persoanele care, la sfârşitul anului, aveau un loc de muncă legal în activităţile neagricole din sectorul formal sau în activităţi din agricultură, cu statut de: salariaţi, patroni, lucrători pe cont propriu, lucrători familiali neremuneraţi, membri ai unor societăţi agricole sau ai unor cooperative. Nu se includ personalul din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii (cadre militare sau persoane asimilate acestora, militari în termen), deţinuţii şi salariaţii organizaţiilor politice sau obşteşti.

Câştigul salarial real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată, la un moment dat, cu salariul nominal. Această cantitate diferă de la o perioadă la alta şi de la o piaţă la alta.15

Salariul nominal real reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte de la unitatea în care lucrează.

În acest context, politicile de ocupare trebuie să contribuie în continuare la combaterea efectelor şomajului structural, la încurajarea participării forţei de muncă în special pentru grupuri cheie (şomeri tineri din grupa de vârstă 15 – 24 ani; şomeri de lungă durată) şi la creşterea eficienţei politicilor de integrare şi reintegrare pe piaţa muncii prin utilizarea unui set de măsuri stimulatorii de activare a persoanelor aflate în şomaj.

Măsuri active şi preventive pentru şomeri şi persoane inactive16

Atât statele membre U.E., cât şi România vor implementa măsuri active şi preventive pentru şomeri şi persoane inactive destinate să prevină afluxul spre şomaj de lungă durată şi să promoveze integrarea durabilă pe piaţa muncii atât a şomerilor cât şi a persoanelor inactive. Măsurile ce trebuie adoptate se referă la:

a) asigurarea, încă de la începutul perioadei de şomaj, că toate persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă beneficiază de o identificare

15 Dobrotă, Niţă (coord.) – “Economie politică”, Ed.ASE, Bucureşti, 1992 16 «Planul Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă 2005-2006”,

Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei

imediată a nevoilor lor şi de servicii aferente, cum ar fi: orientare şi consiliere profesională, asistenţă în căutarea unui loc de muncă precum şi de întocmirea unor planuri de acţiune personalizate;

b) pe baza identificării nevoilor, să ofere persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă accesul la măsuri concrete şi eficiente, în scopul îmbunătăţirii capabilităţii de angajare şi şanselor de integrare a acestora, atenţie specială acordându-se celor care întâmpină mari dificultăţi de acces pe piaţa muncii, astfel:

- fiecărei persoane aflate în şomaj i se va oferi un nou început înainte de a atinge 6 luni de şomaj în cazul tinerilor şi 12 luni în cazul adulţilor, sub formă de formare profesională, reconversie, practică în muncă, loc de muncă sau alte măsuri de ocupare, combinate, acolo unde este necesar, cu asistenţă permanentă, în căutarea unui loc de muncă;

- până în anul 2010, 25% din şomerii pe termen lung vor participa la programe de măsuri active, oferite sub formă de formare profesională, reconversie, practică în muncă sau alte măsuri de ocupare, cu scopul de a realiza media primelor trei state membre UE cele mai avansate.

c) modernizarea şi întărirea pieţei muncii, în particular a serviciilor publice de ocupare;

d) asigurarea evaluării periodice a eficienţei şi randamentului programelor de pe piaţa muncii şi revizuirea lor corespunzătoare.

Evoluţia resurselor de muncă în România s-a aflat, în ultimul deceniu, şi sub impactul unor fenomene demografice şi sociale cum ar fi: scăderea fertilităţii şi menţinerea mortalităţii la un nivel ridicat, creşterea emigraţiei, scăderea calităţii serviciilor medicale şi de asistenţă sanitară. Aceste fenomene au contribuit la creşterea ponderii populaţiei în vârstă de 60 de ani şi peste, precum şi la menţinerea la un nivel înalt a ratei de dependenţă demografică, cu deosebire în mediul rural. Pentru perioada 1999 – 2002, rata de ocupare, defalcată pe medii şi sexe, se prezintă după cum urmează:

Rata de ocupare a forţei de muncă, defalcată pe medii şi sexe (%)

Tabelul 11.12 1999 2000 2001 2002

Rata de ocupare a populaţiei de 15 ani şi peste, TOTAL, din care 59,1 58,8 58,1 51,3

a) pe medii: - urban 50,8 49,8 49,2 47,3 - rural 69,2 69,8 69,2 56,1 b) pe sexe - masculin 65,7 65,1 64,3 57,8 - feminin 52,9 52,8 52,4 45,2

Sursa: Institutul Naţional de Statistică, „Ancheta forţei de muncă în gospodării (AMIGO)”, 2002

11.3.4 Migraţia internaţională

Concept, cauze, forme de manifestare

O componentă importantă a fenomenului demografic, care exercită influenţă nemijlocită asupra forţei de muncă şi, totodată, o caracteristică fundamentală a populaţiei zilelor noastre, o reprezintă mişcarea populaţiei, deplasarea ei dintr-un loc în altul. Acest drept a fost recunoscut de mai bine de 50 de ani, odată cu adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care stipulează în articolul 13 faptul că orice persoană are dreptul să se mute şi să trăiască în interiorul graniţelor oricărui stat. Totodată, oricine are dreptul să-şi părăsească ţara şi să se reîntoarcă în ea.17 Din 1994, an de an, în cadrul Adunării Generale a ONU s-a dezbătut problema migraţiei internaţionale, adoptându-se şi Rezoluţia 56/203 din 21 decembrie 2001.

Migraţia internaţională, fenomen care implică consecinţe demografice, sociale, economice şi politice a crescut semnificativ începând cu 1980, iar interesul pentru analiza acestui proces s-a intensificat şi a cuprins toate regiunile lumii. Dezbaterile privind fertilitatea redusă, îmbătrânirea populaţiei, şomaj, export de inteligenţă, drepturile omului, integrarea socială, xenofobia, traficul de fiinţe umane şi securitatea individului obligă organismele internaţionale să reanalizeze politicile privind migraţia internaţională, precum şi potenţialele beneficii sau dezavantaje care implică ţările de tranzit sau ţările expeditoare/primitoare de migranţi.

În cadrul migraţiei internaţionale, întâlnim două procese strâns legate între ele: imigraţia şi emigraţia.

Imigraţia este primirea populaţiei deplasată în ţara de destinaţie, temporar sau definitiv. Ţara de primire sau ţara de imigraţie se caracterizează, din punct de vedere economic, prin următoarele elemente:18

- grad relativ mai ridicat de dezvoltare economică; - cerere mai mare de forţă de muncă, în comparaţie cu

disponibilităţile naţionale; - pondere redusă a tineretului şi a populaţiei apte de muncă în

total populaţie. Emigraţia reprezintă deplasarea pendulatorie a populaţiei între ţara

de origine (reşedinţă) şi locul de muncă (ţara de primire). În acest caz, ţara de origine se caracterizează printr-un grad mai redus de dezvoltare economică, o pondere ridicată a tineretului şi, în general, a populaţiei apte

17 “International Migration 2002” - United Nations, Population Division – Department of

Economic and Social Affairs, 2002 18 Dumitriu, Dan – “Forţa de muncă în lume”, Editura Conphys, Bucureşti, 1998

de muncă în totalul populaţiei, natalitate ridicată, absenţa posibilităţilor de utilizare pe plan naţional a forţei de muncă disponibile, absenţa investiţiilor în unele sectoare economice. Totodată, ţara de origine, din care pleacă forţa de muncă, se numeşte ţară de emigraţie.

Emigraţia este foarte selectivă din punct de vedere a unor aspecte cum sunt: vârstă, stare matrimonială, sex, nivel de educaţie etc. În timp ce adulţii migrează aproape în permanent, bătrânii şi copiii migrează mai rar. Studiile arată că bărbaţii migrează în proporţie mai mare decât femeile, iar în cazul în care avem de-a face cu migranţii de familii, se constată, evident, deplasări echilibrate de copii, bătrâni şi femei. Caracterul selectiv al migraţiei internaţionale a forţei de muncă are drept urmare determinarea unor diferenţe între compoziţiile populaţiei de unde se migrează şi populaţiile din ţările în care se imigrează. Emigrează în special tinerii, iar în cadrul acestora, tendinţe de a emigra mai puternice găsim printre celibatarii cu o anumită calificare în diferite profesii. Ponderea femeilor în migraţie creşte foarte sensibil în urma regrupării familiale şi, ceea ce este relativ nou, a dezvoltării activismului feminin.

Accentuarea fenomenului de emigrare este condiţionată de înlăturarea barierelor de plecare şi de informaţiile trimise de primii indivizi care au emigrat, de diminuarea cheltuielilor de transport şi de reducerea obstacolelor juridice şi a incertitudinilor referitoare la ameliorarea condiţiilor de viaţă.

Cauzele care determină migraţia internaţională a forţei de muncă îşi au suportul fie în condiţii de ordin economic din ţara respectivă, fie în condiţii generale de natură politică, religioasă, culturală, ideologică, naţională, geografică sau de altă natură.

În contextul deosebit de complex al migrării forţei de muncă din zilele noastre, se observă două fenomene noi:

a) migraţia extrem de rapidă a specialiştilor cu înaltă calificare, atât din ţările dezvoltate, cât şi în ţările în dezvoltare, ca urmare a şomajului, a prigoanei politice, a convingerilor religioase sau a efectelor progresului tehnic contemporan faţă de factorul uman;

b) extinderea migraţiei clandestine. Migraţia internaţională a forţei de muncă cu înaltă calificare –

trăsătura actuală a migraţiei forţei de muncă, cunoscută sub denumirea de „brain drain” – evocă clar pentru ţările de origine o pierdere a capitalului intelectual. Acest fenomen nu este nou pentru ţările de primire, ţări dezvoltate. Specific ţărilor dezvoltate este numărul mare al acestei categorii de imigranţi. Din ţările lumii a treia, unde suprapopulaţia relativă are dimensiuni mult mai mari, acest exod se îndreaptă către ţările dezvoltate şi spre ţările în curs de dezvolotare deţinătoare de capital.

Emigrarea poate avea loc chiar şi în rândul persoanelor care au un loc de muncă în ţară, cauza economică principală a emigrării fiind diferenţele dintre nivelele naţionale ale salariului. Realităţile lumii contemporane arată că deosebirile dintre salariile medii naţionale se concretizează în adevărate decalaje. Nivelul scăzut al salariilor în ţările în dezvoltare, determină o parte a muncitorilor să emigreze în ţările dezvoltate, unde salariile sunt inferioare salariului mediu al muncitorilor autohtoni, dar superioare celor din patria lor. Acest lucru permite ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic să atragă, asemenea unui magnet, pe muncitorii din ţări cu condiţii de muncă şi viaţă scăzute.

În mod curent, aproximativ 175 milioane persoane se deplasează în altă ţară decât cea de origine. Din 1975 numărul migranţilor s-a dublat, 60% din numărul lor la nivel mondial locuiesc în regiuni dezvoltate ale lumii şi restul de 40% în zone foarte puţin dezvoltate. Mulţi dintre migranţi trăiesc în Europa (56 milioane), Asia (50 milioane) şi America de Nord (41 de milioane). Aproape 1 din 10 persoane trăiesc în regiunile dezvoltate cu statut de migrant şi, la polul opus, aproape 1 din 70 persoane din ţările în dezvoltare este migrant.19

La finele anului 2001, numărul refugiaţilor la nivel mondial era de 15,9 milioane din care, 3 milioane refugiaţi în ţările dezvoltate şi 12,9 în ţările în dezvoltare. Asia găzduieşte cel mai mare număr de refugiaţi (9,1 milioane), iar pe locul doi se află Africa cu 3,6 milioane refugiaţi.

În perioada 1995-2000, multe ţări dezvoltate ale lumii, anual au câştigat estimativ 2,3 milioane migranţi din ţările cele mai slab dezvoltate. America de Nord a absorbit anual 1,4 milioane migranţi, urmată de Europa cu un câştig anual net de 0,8 milioane şi Oceania cu o cifră modestă de sub 90.000 migranţi anual. Între 1995-2000, cea mai ridicată rată a migraţiei s-a înregistrat tot în America de Nord, cu o medie anuală de 4,6 migranţi la 1000 persoane, urmând apoi Oceania cu o rată netă medie a megraţiei de aproximativ 3 migranţi la 1000 persoane, Europa înregistrând sub 1 migrant la 1000 persoane.

Cea mai ridicată rată a emigraţiei a avut-o America Latină şi Caraibe, cu 1 migrant la 1000 persoane. Pentru Africa şi Asia ratele nete de emigrare s-au estimat a fi foarte reduse, adică 0,4 - 0,6 migranţi la 1000 persoane.20

Nu trebuie deloc neglijate nici sumele câştigate de migranţi în ţările primitoare şi expediate de aceştia, la familiile lor, în ţara de origine. Pentru

19 International Migration 2002” - United Nations, Population Division – Department

of Economic and Social Affairs, 2002 20 Idem

multe ţări, sumele primite din străinătate, reprezintă un câştig de valută şi constituie parte din produsul naţional brut. Spre exemplu, în 2001, sumele expediate din străinătate în ţara de origine au contribuit cu 10% la creşterea produsului naţional brut în câteva ţări cum ar fi: El Salvador, Eritrea, Jamaica, Iordania, Nicaragua şi Yemen. La nivel microeconomic, aceşti bani reprezintă o sursă suplimentară de venit pentru cei din ţara de origine sau chiar economii, şi pot fi folosiţi pentru achiziţionarea de bunuri de consum.

În ultimii cinci ani, în ţările dezvoltate imigrarea a înregistrat un nivel scăzut, şi, un trend similar s-a constatat şi în cazul ţărilor în dezvoltare. Astfel, din 2001, 44% din ţările dezvoltate şi 39% din ţările în dezvoltare au implementat politici axate pe imigrare redusă. În ceea ce priveşte emigrarea, aproximativ trei pătrimi din ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare, în anul 2001, au înregistrat rate ale emigrării considerate satisfăcătoare (deci nu foarte înalte) şi una din cinci ţări promovează politici bazate pe emigrare redusă.

Ţări cu numărul cel mai ridicat de migranţi (inclusiv refugiaţi) – 2001

Tabelul 11.13 Ţara Număr migranţi (mii)

Statele Unite ale Americii 34.988 Federaţia Rusă 13.259 Germania 7.349 Ucraina 6.947 Franţa 6.277 India 6.271 Canada 5.826 Arabia Saudită 5.255 Australia 4.705 Pakistan 4.243 Marea Britanie 4.029 Kayakhstan 3.028 Iran 2.321 Israel 2.256 Polonia 2.088 Iordania 1.945 Emiratele Arabe Unite 1.922 Elveţia 1.801

Italia 1.634 Sursa: http://www.unpopulation.org

Ţări cu cel mai ridicat procentaj de migranţi în total populaţie, 2001

Tabelul 11.14 Ţări % în total populaţie

Emiratele Arabe Unite 73,8 Kuweit 57,9 Iordania 39,6 Israel 37,4 Singapore 33,6 Oman 26,9 Estonia 26,2 Arabia Saudită 25,8 Letonia 25,3 Elveţia 25,1 Australia 24,6 Noua Zeelandă 22,5 Gabon 20,3 Canada 18,9 Kazakhstan 18,7 Liban 18,1 Ucraina 14,0 Bielorusia 12,6

Sursa: http://www.unpopulation.org

Efecte structurale ale migraţiei internaţionale

Cel mai evident impact al migraţiei este demografic, afectând dimensiunea şi compoziţia populaţiei atât din ţara de origine, cât şi din ţara-gazdă. În cazul statelor dezvoltate ale epocii moderne, astfel de schimbări au implicaţii extinse – diferite de cele din epocile anterioare – pentru nivelul şi furnizarea de servicii sociale, locuinţe şi educaţie, ca şi pentru funcţionarea economiei în sine. Imigranţii îi presează pe săracii autohtoni şi pe muncitorii din partea de jos a pieţei locurilor de muncă, împovărează sistemele bunăstării deja distruse şi, în general, provoacă secătuirea finanţelor publice, sunt de părere unii specialişti occidentali. Dar, totuşi, dovezile, aşa cum sunt ele, nu sprijină această poziţie.

În cea mai mare parte a Occidentului, creşterea populaţiei indigene a încetinit până aproape de zero, în unele cazuri intrând chiar în declin. Situaţia respectivă este însoţită de o schimbare majoră a structurii de vârstă a populaţiilor. Întrucât speranţa de viaţă creşte, iar rata natalităţii scade, populaţiile din numeroase ţări trec printr-un proces semnificativ de îmbătrânire. Astfel se intensifică impactul asupra cererii totale şi a costului serviciilor de ajutor social şi asupra pensiilor. Iar impactul îmbătrânirii asupra forţei de muncă şi asupra pieţei forţei de muncă este în aceeaşi măsură intensificat de ratele înalte de pensionare timpurie, de retragere deliberată de pe piaţa muncii şi de un interval tot mai mare de timp petrecut

de tineret în sistemul educaţional complet şi în şomaj structural. Astfel, rata dependenţei celor care nu muncesc sau care nu se încadrează în forţa de muncă faţă de cei care muncesc a început să crească lent, punând sub presiune fiscală statele dezvoltate.

Ritmuri de creştere a forţei de muncă în anumite ţări (1973 – 2003)

Tabelul 11.15 1

Grup de ţări Grad de fertilitate Nivel al migraţiei Ocuparea forţei de muncă

Noua Zeelandă SUA

Ridicat Moderat Moderat

Australia Canada Singapore

Moderat Ridicat Scăzut

Marea Britanie Franţa

Moderat Scăzut Scăzut

Germania Japonia Suedia

Redus Redus spre Moderat Crescut

Italia Grecia Spania Olanda

Redus Redus spre Moderat Redus

Thailanda Coreea de Sud

Moderat Redus Crescut

Sursa: „Labour Supply Projects in 16 Countries – 2000-2050”, Peter McDonald, Rebecca Kippen

În prezent, imigraţia contribuie semnificativ la creşterea populaţiei, atenuând unele probleme legate de îmbătrânire în ţările membre ale OCDE. Imigraţia netă este factorul absolut şi relativ cel mai important care contribuie la creşterea populaţiei din Austria, Elveţia, Germania, Italia, Luxemburg şi Suedia. Migraţia egalează creşterea populaţiei indigene din SUA, Canada, Australia, Grecia, Norvegia şi Olanda. În cele din urmă, migraţia contribuie foarte puţin la schimbarea demografică din Franţa, Marea Britanie, Belgia, Portugalia şi Spania.

Estimarea impactului migraţiei asupra ratei salariilor şi asupra evoluţiei economice generale din economiile – gazdă sau de origine abundă în probleme legate de definire, colectare de date, construire de modele etc. Pentru ţările „sursă” de migraţie există un câştig economic evident prin reducerea şomajului intern. Studiile asupra Coreei de Sud, Pakistanului şi Sri Lankăi evidenţiază impactul considerabil al migraţiei

contemporane pentru reducerea şomajului.21Totuşi, este posibil ca migraţia să atragă oameni care nu s-au încadrat în forţa de muncă internă, iar din această perspectivă, să nu afecteze nivelurile înalte ale şomajului. Migraţia contemporană, în comparaţie cu perioadele anterioare, are tendinţa de a „culege crema” din anumite sectoare ale forţei de muncă, dintre cele mai educate şi cu calificare superioară, sărăcind economia internă. PNUD raportează că numai India, China, Coreea de Sud, şi Filipine au pierdut 195.000 lucrători cu pregătire ştiinţifică în favoarea Statelor Unite, între 1985 şi 1995. Însă, ca şi în secolul XIX, principalul beneficiu economic al migraţiei contemporane îl constituie curentul invers, de transfer de bani din partea muncitorilor către ţara lor de origine. Dat fiind faptul că o parte semnificativă din aceste venituri nu trece prin canale oficiale, probabil că sumele totale sunt mult mai mari şi astfel depăşesc fluxurile oficiale de ajutor pentru dezvoltare acordate ţărilor în dezvoltare.

O imagine mai detaliată a consecinţelor economice ale migraţiei pentru economiile – gazdă poate fi desprinsă din câteva consideraţii calitative. În primul rând, impactul depinde clar de caracterul exact al imigraţiei. Migranţii nu pot fi consideraţi drept o masă omogenă atunci când este evaluat impactul lor economic. Şi invers, vor exista consecinţe diferite pentru diversele grupuri din economia – gazdă. În cadrul pieţelor muncii din statele – gazdă, există o polarizare semnificativă printre imigranţi. În numeroase ţări membre ale OCDE un procent considerabil al muncitorilor străini este constituit din specialişti cu înaltă calificare, deseori provenind din alte ţări occidentale. La celălalt capăt al scării, muncitorii imigranţi, ocupă slujbele lipsite de siguranţă, prost plătite şi reglementate evaziv. În ultimele două decenii s-au extins ambele nişe în ţările membre ale OCDE. Desfiinţarea reglementărilor privind piaţa forţei de muncă şi apariţia unor companii mai mici şi a activităţii economice informale au creat locuri de muncă pe care doar imigranţii săraci le vor accepta în realitate. Creşterea venitului unora dintre cele mai prospere segmente, mai ales din societatea americană, a generat o cerere semnificativă de forţă de muncă în serviciile domestice. În acelaşi timp, extinderea industriilor de înaltă tehnologie şi a serviciilor a creat locuri de muncă în domenii specializate, manageriale şi tehnice, existând deseori o lipsă de cadre calificate pe plan naţional. De asemenea, comunităţile de imigranţi au avut la rândul lor un rol important în crearea de locuri de muncă şi de afaceri. În Marea Britanie, antreprenorii asiatici au revitalizat industriile de vânzare cu amănuntul, de catering,

21 OIM, PNUD - 1999

industria textilă şi de confecţii. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre turci în Germania, algerieni în Franţa şi coreeni şi chinezi în SUA.22

Patternurile contemporane de migraţiune sunt mai extinse geografic decât marile migraţii globale din epoca modernă, însă în general sunt oarecum mai puţin intense. În aceste perioade au existat schimbări semnificative ale infrastructurilor tehnologice şi sociale ale migraţiilor. În termeni de angrenare naţională, statele din Europa de Vest au dobândit caracterul cel mai multietnic de până acum, cuprinzând comunităţi importante de imigranţi non-europeni. Pentru prima dată Japonia cuprinde comunităţi semnificative de străini, în timp ce America se întoarce la niveluri ale populaţiei străine nemaiîntâlnite din vremea apogeului migraţiei din anii antebelici. Autonomia statelor – naţiune este redefinită de impactul migraţiilor legale din trecut şi de impactul continuu al migraţiei ilegale. Capacitatea statelor capitaliste avansate de a-şi controla frontierele şi de a-şi supraveghea populaţia nu mai este adecvată în raport cu exigenţele. Cooperarea internaţională nu a facilitat încă realizarea acestor cerinţe. Mai mult, noţiunile de „cetăţenie” şi de „identitate naţională” sunt renegociate ca reacţie faţă de patternurile contemporane ale migraţiei globale şi ale globalizării culturale. Însă în numeroase cazuri traiectoria acestor negocieri este departe de a fi clară. 22 Held, D., McGrew A. – „Transformări globale. Politică, economie şi cultură”,

Bucureşti, Editura Polirom, 2004

Anexa 1

Forţa de muncă la nivel mondial (pe grupe de vârstă)

Sursa: Analizele până în anul 2003 sunt realizate de Ministry of Internal Affairs and

Communications, "Labour Force Survey"iar perspectivele după 2015 sunt realizate de Ministry of Health, Labour and Welfare

Anexa 2

Niveluri ale migraţiei în diferite regiuni ale lumii

Migranţi 2000

Migraţie netă

(medie anuală) 1995-2000

Câştiguri expediate în ţara de

origine 2000

Nivel de imigrare 2001

Nivel de emigrare

2001

Total populaţie (mii loc.)

2000 Nr.

(mii) %

din pop.

Nr. refugiaţi

(mii) 2000

Nr. (mii)

% la 1000 loc

Tot. mil. USD

% din

PNBNivel Politica

statului Nivel Politica statului

Mondial 6.056.715 174781 2,9 15868 0 0,0 62239 0,2 - - - - Ţări dezvoltate

1191429 104119 8,7 3012 2321 2,0 12535 0,1 - - - -

Ţări în dezvoltare

4865286 70662 1,5 12857 -2321

-0,5 49704 0,7 - - - -

Ţări cel mai puţin dezvoltate

667613 10458 1,6 3066 -306 -0,5 - - - - - -

Africa 793627 16277 2,1 3627 -447 -0,6 8755 1,6 - - - - Burundi 6356 77 1,2 27 -80 -12,9 - - Satisfăcător Fără

intervenţieSatisfăcător Fără

intervenţie Etiopia 629028 660 1,0 198 -7 -0,1 53 0,8 Satisfăcător Fără

intervenţieSatisfăcător Fără

intervenţie Kenya 30669 327 1,1 206 -3 -0,1 - - Foarte

ridicat Scăzută Satisfăcător Fără

intervenţie Madagascar 15970 61 0,4 0 -1 0,0 - - Satisfăcător Fără

intervenţieSatisfăcător Fără

intervenţie Mozambic 18292 366 2,0 0 14 0,8 - - Satisfăcător Fără

intervenţieSatisfăcător Fără

intervenţie Rwanda 7609 89 1,2 28 395 62,8 - - Satisfăcător Fără

intervenţieSatisfăcător Fără

intervenţie Somalia 8778 22 0,2 1 14 1,7 - - Satisfăcător Fără

intervenţieSatisfăcător Fără

intervenţie Uganda 23300 529 2,3 237 -14 -0,6 - - Satisfăcător Susţinere Satisfăcător Fără

intervenţie Tanzania 35119 893 2,5 681 -4,7 -1,4 - - Satisfăcător Scăzută Satisfăcător Fără

intervenţie Zambia 10421 377 3,6 251 14 1,4 - - Satisfăcător Scăzută Satisfăcător Scăzut Zimbabwe 12627 656 5,2 4 -3 -0,2 - - Satisfăcător Scăzută Satisfăcător Fără

intervenţie Europa de Nord

Finlanda 5172 134 2,6 13 4 0,8 - - Satisfăcător Susţinere Satisfăcător Fără intervenţie

Irlanda 3803 310 8,1 3 18 4,9 55 0,1 Satisfăcător Susţinere Satisfăcător Fără intervenţie

Lituania 3696 339 9,2 0 0 0,0 2 - Satisfăcător Scăzut Satisfăcător Fără intervenţie

Norvegia 4469 299 6,7 48 9 2,0 - - Satisfăcător Susţinut Satisfăcător Făfă intervenţie

Suedia 8842 993 11,2 157 9 1,0 161 0,1 Satisfăcător Susţinut Satisfăcător Fără intervenţie

Marea Britanie

59415 4029 6,8 121 95 1,6 - - F.ridicat Scăzut Satisfăcător Fără intervenţie

Europa de Sud

144935 4999 3,5 578 229 1,6 - - - - - -

Albania 3134 12 0,4 1 -60 -19,0 531 14,1 Satisfăcător Fără intervenţie

Satisfăcător Fără intervenţie

Bosnia şi Herzegovina

3977 96 2,4 38 100 27,0 549 12,9 Satisfăcător Fără intervenţie

F. ridicat Scăzut

Migranţi 2000

Migraţie netă

(medie anuală) 1995-2000

Câştiguri expediate în ţara de

origine 2000

Nivel de imigrare 2001

Nivel de emigrare

2001

Total populaţie (mii loc.)

2000 Nr.

(mii) %

din pop.

Nr. refugiaţi

(mii) 2000

Nr. (mii)

% la 1000 loc

Tot. mil. USD

% din

PNBNivel Politica

statului Nivel Politica statului

Croaţia 4654 425 9,1 22 0 0,0 537 2,8 Satisfăcător Fără intervenţie

F.ridicat Scăzut

Grecia 10610 534 5,0 7 35 3,3 1613 1,4 Satisfăcător Scăzut Satisfăcător Fără intervenţie

Italia 57530 1634 2,8 7 118 2,0 359 - Satisfăcător Susţinut Satisfăcător Fără intervenţie

Malta 390 9 2,2 0 1 1,4 1 - Satisfăcător Scăzut Satisfăcător Fără intervenţie

Portugalia 10016 233 2,3 0 13 1,3 3179 3,0 Satisfăcător Susţinut Satisfăcător Fără intervenţie

San Marino 27 9 34,9 - - - - - Satisfăcător Fără intervenţie

Satisfăcător Fără intervenţie

Slovenia 1988 51 2,6 3 1 0,5 14 0,1 Satisfăcător Scăzut Satisfăcător Fără intervenţie

Spania 39910 1259 3,2 7 37 0,9 3417 0,6 Satisfăcător Susţinut Satisfăcător Susţinut Macedonia 2034 33 1,6 9 1 0,5 80 2,4 F. ridicat Scăzut F. ridicat Scăzut

Sursa: http://www.unpopulation.org

Ghidul studentului

Rezumatul capitolului 11

- Comerţul internaţional este primul flux al circuitului mondial şi el cuprinde mişcarea bunurilor şi serviciilor dintr-o ţară în alta, prin trecerea frontierelor vamale ale ţării respective. Comerţul internaţional are două componente: export şi import. Exportul şi importul desemnează, în unitatea lor, comerţul exterior al unei ţări.

- Comerţul internaţional s-a dezvoltat continuu după cel de-al doilea război mondial, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi al nomenclatorului de produse, caracterizându-se prin: tripolizarea sa (dominaţia triunghiului UE, SUA, Japonia), înrăutăţirea termenilor schimbului (definiţi prin efortul necesar de export pentru a importa o unitate valutară), internalizare (ca urmare a activităţii STN), regionalizare (efect al proliferării blocurilor comerciale regionale) şi creşterea protecţionismului de ordin netarifar.

- Regionalizarea schimburilor comerciale ridică următoarea întrebare: există un conflict între tendinţa de promovare a liberului schimb în plan global (multilateralismul, avansat în cadrul G.A.T.T.) şi aceea de creare de organizaţii de integrare economică (care promovează o liberalizarea comercială regională sau subregională)? Unii autori sunt de părere că liberalizarea comercială regională consolidează procesul de liberalizare multilaterală a schimburilor de mărfuri. În opinia altor autori,

raportul dintre cele două tendinţe – liberalizarea comercială regională şi cea globală va fi determinată în mod decisiv de evoluţia raportului de forţe de pe plan mondial.

- OMC este succesoarea GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), iar principala sa preocupare este legată de asigurarea condiţiilor pentru derularea unor schimburi comerciale cât mai libere.

- Populaţia lumii a crescut într-un ritm accelerat după cel de-al doilea război mondial, în special în cazul ţărilor cel mai puţin dezvoltate. După sute de ani când s-au înregistrat creşteri extrem de reduse ale populaţiei, populaţia lumii creşte exploziv în ultimele decenii.

- În ţările în care creşterea economică este mai lentă, ritmurile de creştere a forţei de muncă sunt devansate de ritmurile de creştere a populaţiei, ceea ce creează, în prezent, dar şi în perspectivă, noi presiuni asupra ocupării forţei de muncă. Forţa de muncă constituie o noţiune mai restrânsă, ea neincluzând pe cei cuprinşi în sistemul de şcolarizare, chiar dacă au vârsta la care ar fi capabili să presteze o muncă sau dacă sunt angajaţi sezonieri în timpul vacanţelor.

- Factori ce influenţează ocuparea forţei de muncă sunt multipli: modificări produse de globalizare, impactul tehnologiilor asupra ocupării forţei de muncă, tranziţia la economia de piaţă, modificări în strategiile manageriale privind forţa de muncă, rolul statului naţional asupra ocupării forţei de muncă.

- Piaţa muncii este locul de întâlnire şi de confruntare al cererii globale şi al ofertei globale de muncă. Şomajul este un dezechilibru al pieţei muncii la nivel naţional – un excedent al ofertei faţă de cererea de muncă. El înregistrează niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi perioade. După estimările făcute de Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), şomajul înregistrează o tendinţă ascendentă în lume în prezent; astfel, numărul şomerilor a atins 195 de milioane la sfârşitul anului 2003.

- O componentă importantă a fenomenului demografic, care exercită influenţă nemijlocită asupra forţei de muncă şi, totodată, o caracteristică fundamentală a populaţiei zilelor noastre o reprezintă mişcarea populaţiei, deplasarea ei dintr-un loc în altul (migraţia). În cadrul migraţiei internaţionale, întâlnim două procese strâns legate între ele: imigraţia şi emigraţia.

Termeni-cheie:

• Comerţ exterior • Termenii schimbului • Organizaţia Mondială a Comerţului

• Forţa de muncă • Şomaj • Migraţie

Probleme de discuţie

1. Explicaţi dinamismul comerţului internaţional după cel de-al doilea război mondial.

2. Explicaţi controversa: tendinţa de promovare a liberului schimb în plan global versus cea de creare de organizaţii de integrare economică.

3. Care sunt principalele tendinţe în ocuparea forţei de muncă pe glob? 4. Explicaţi principalele cauze ale migraţiei internaţionale.

Bibliografie

1. BROWN, L., Starea lumii, Bucureşti, Editura Tehnică, 2002 2. DUMITRESCU, S., BAL, A., Economie mondială, Bucureşti, Editura

Economică, 2002 3. DUMITRIU, D., Forţa de muncă în lume, Bucureşti, Editura Conphys,

1998 4. DOBROTĂ, N., (coord.) Economie politică, Bucureşti, Editura ASE,

1992 5. HELD, D., MCGREW, A., Transformări globale. Politică, economie şi

cultură, Bucureşti, Editura Polirom, 2004 6. SUTĂ, N., Comerţ internaţional şi politici comerciale, ediţia a XII-a,

Bucureşti, Editura Economică, 2003. 7. TEULON, F., La nouvelle economie mondiale, PUF, 1994 8. THUROW, L., La maison Europe, Calmann-Levi, 1992 9. XXX – World Trade Report, World, Trade Organization, 2000 10. www.wto.org 11. www. oim.org

Capitolul 12

INTEGRAREA ECONOMICĂ PE GLOB FORMULE AVANSATE DE INTEGRARE,

FORMULE ÎN DEVENIRE

12.1 Integrarea economică interstatală – aspecte generale

12.2 Uniunea Europeană 12.2.1 Lungul drum al ideii unităţii

europene 12.2.2 Evoluţia integrării

interstatale în Europa occidentală

12.2.3 Transformări instituţionale 12.2.4 De la politicile economice

comune la marea piaţă unică europeană

12.2.5 De la UE-15 la UE-25 12.2.6 Perspectivele integrării

politice a UE 12.3 Organizaţii de integrare

economică din alte zone ale lumii decât Europa

12.1 Integrarea economică interstatală – aspecte generale

Apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale, concomitent cu adâncirea procesului de globalizare sunt două forţe dinamice şi uneori contradictorii care definesc economia mondială contemporană. Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi regionalizării a generat o economie mondială din ce în ce mai interdependentă.

Procesul de regionalizare se desfăşoară concomitent cu procesul de globalizare a economiei. Ambele tendinţe, globalizarea şi regionalizarea, determină diversificarea relaţiilor dintre entităţi economice (în special state şi corporaţii), făcând să se atenueze, cel puţin din punct de vedere economic, rolul graniţelor naţionale.

Procesul de regionalizare presupune ca tot mai mult statele naţionale să îşi bazeze relaţiile reciproce pe relaţii integrative tot mai strânse, cu grade diferite de complexitate. Adâncirea tendinţei de integrare s-a bazat tot mai mult pe apariţia unui număr din ce în ce mai mare de grupări regionale integraţioniste, pe proliferarea relaţiilor regionale dintre state.

Regionalismul actual poate fi văzut şi ca expresia ordinii economice mondiale aflată la ora redefinirilor, contrabalansarea unor puteri economice făcându-se de către unele state prin reunirea eforturilor lor de dezvoltare economică.

Intensificarea procesului de integrare la scară regională constituie o necesitate obiectivă, luând în considerare următoarele elemente definitorii:

- potenţialul material, financiar şi uman care poate fi antrenat prin cooperare în circuitul naţional, regional şi mondial de valori;

- proximitatea geografică, cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate între dimensiunile economice, politico-diplomatice şi cultural-umane, amplificate de afinităţile spirituale;

- grupările regionale cresc acumularea de avuţie naţională şi regională, având efecte pozitive asupra schimburilor comerciale în cadrul grupărilor, precum şi asupra locului ţărilor membre în comerţul internaţional.

Tendinţa de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acţiunea mai multor factori, atât de natură endogenă, cât şi exogenă.1

1 Dan Negescu – „Spre o tripolarizare a comerţului mondial” , Tribuna Economică nr.

15/1995, p. 28.

Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care s-au petrecut în interiorul unor ţări sau grupări de ţări deja constituite:

- opţiunile fundamentale de politică economică similare, concepţia comună despre dezvoltare;

- politicile de liberalizare a comerţului întreprinse de multe ţări în dezvoltare, proces care va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate;

- dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice, şi care a avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat.

Ca factori exogeni menţionăm: - modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de

evenimente care se petrec fie în zona respectivă, fie în alte zone;

- încercări de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi datorate din îngustarea unor pieţe extraregionale, ca urmare tot a unor procese integraţioniste;

- dorinţa de stabilitate politică şi de întărire a sistemelor democratice.

Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa verticală, cea a adâncimii gradului de integrare şi cea orizontală, respectiv numărul de state membre. Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare), sunt grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală, respectiv intensitatea procesului integrativ. Principalele forme de integrare, în funcţie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară şi uniunea politică. (vezi definiţiile de la subcapitolul 2.2)

Până astăzi, cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană, care este în faza de uniune economică şi monetară, dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice.

Toate formele de integrare implică un permanent dialog între statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică. Prin urmare, cu cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât

devine insuficientă armonizarea instituţională şi se dovedeşte necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivel unional.

În economia mondială există zeci de asocieri regionale, diferind între ele prin diversitatea obiectivelor sau gradul de instituţionalizare.

Conform datelor OMC, au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale, de tipul uniunilor vamale, zonelor de comerţ liber sau alte tipuri de aranjamente preferenţiale; mai mult de 150 fiind astăzi în funcţiune. Structura acestor acorduri este deosebit de complexă şi multe ţări fac astăzi parte din mai multe acorduri. Cele mai multe înţelegeri de acest tip sunt între ţările dezvoltate, în special cele europene (60%), ţărilor în dezvoltare revenindu-le o parte mai mică (15%). Restul sunt înţelegeri ce implică ambele categorii de ţări.

Procesul de regionalizare, de extindere a numărului şi ariei grupărilor de integrare economică regională, cunoaşte un avânt deosebit după cel de-al doilea război mondial din varii motive.Prin constituirea acestora, ţările lumii şi, în special, ţările în dezvoltare au urmărit să-şi potenţeze eforturile în vederea creşterii economice susţinute, să contracareze efectele relaţiilor externe inechitabile şi să lichideze subdezvoltarea. El a evoluat pe parcursul mai multor etape.

Primul val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la începutul anilor ’50 în Europa, prin crearea Comunităţii Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur şi simplu, din raţiuni de imitare a marilor metropole, şi s-a extins în America Centrală şi de Sud, Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu. Specifică acestei perioade a fost dorinţa de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezintă începutul unui proces de mare complexitate.

Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la mijlocul anilor ’80, perioadă în care SUA a devenit principalul actor. În această perioadă CEE a pus bazele pieţei interne unice. În acelaşi timp, după semnarea şi încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel şi Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american, concretizată în crearea NAFTA, în 1994. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia şi America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborării se înregistrează în Piaţa Comună a Americii Centrale şi în ASEAN. În partea de sud a Americii Latine a fost creată Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR), într-o regiune în care existau şi alte grupări integraţioniste regionale.

Ultimele evenimente arată că procesele integraţioniste au căpătat un nou impuls şi noi dimensiuni. Lărgirea fără precedent a Uniunii

Europene, eforturile susţinute ale SUA de a pune bazele unei zone de liber schimb la nivelul celor două Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului.

Privit din perspectivă economică, procesul de integrare regională a înregistrat o dinamică ascendentă datorită, în special, a următoarelor evenimente2:

- creşterea posibilităţii obţinerii de efecte de creare de comerţ, creşterea forţei în negocierile internaţionale şi scăderea costurilor de distribuţie comercială;

- incapacitatea organizaţiilor internaţionale, în special a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, de a soluţiona cu succes unele probleme legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral, ducând la reanalizarea rolului grupărilor integrative regionale în construirea unui sistem de comerţ liber global.

Susţinătorii procesului de regionalizare explică acest dinamism, de asemenea, şi prin efectele sale pozitive, considerate preponderente atât pentru ţările participante, cât şi pentru ansamblul mondial. Pe de o parte, se susţine ideea că aranjamentele comerciale regionale promovează ideea de comerţ liber şi consolidează prin aceasta conduita comercială multilaterală, cel puţin, prin două căi: pe de o parte, crearea de comerţ, şi pe de altă parte, adâncirea integrării contribuie atât la dinamica internă, cât şi la dinamica externă a liberalizării globale.

Apoi, partizanii ideii de regionalizare subliniază faptul că, de cele mai multe ori, aceasta determină numeroase efecte de antrenare. Chiar şi în cazul ţărilor cu o economie similară, există premise pentru dezvoltarea de noi industrii şi de întărire a celor existente, ca urmare a accesului la o piaţă de desfacere sau de aprovizionare mai mare.

În fine, adepţii regionalismului apreciază că acesta are, mai degrabă, efecte pozitive pe termen mediu şi lung, chiar dacă, pe termen scurt, apar şi unele efecte negative pentru anumiţi participanţi. Astfel, schimburile comerciale statuate pe noi coordonate, adâncirea procesului de integrare până la stadiul de uniune economică şi monetară, au făcut practic imposibile conflictele între ţările participante astăzi la UE. De asemenea, Argentina şi Brazilia folosesc MERCOSUR pentru a pune capăt rivalităţilor istorice dintre ele. Unul dintre dezideratele centrale ale APEC vizează transformarea acestei zone de liber schimb într-o ancoră

2 M. Dent Cristhopher – „The European Economy”, The Global Context, Roudledge,

London, 1997, p. 34.

de stabilitate economică şi geopolitică şi ca liant instituţional între posibilele diferende între China, Japonia şi alte ţări din regiune.

Totuşi, acordurile comerciale regional constituie, totodată, sursă pentru numeroase controverse. Dat fiind numărul lor foarte mare, volumul semnificativ al fluxurilor comerciale care intră sub incidenţa lor, grupările cu caracter integraţionist suscită dezbateri din ce în ce mai aprinse. Principalele aspecte aduse în discuţie se concentrează pe:

- beneficiile şi costurile pentru statele membre, comparativ cu promovarea globalizării şi neimplicarea în acorduri regionale,

- efectele asupra statelor nemembre ale unor astfel de grupări, - măsura în care astfel de acorduri subminează sistemul

comercial multilateral creat sub egida OMC, - măsura în care reglementările OMC cu privire la crearea şi

funcţionarea acestor acorduri sunt adecvate situaţiei internaţionale actuale,

- diferenţele în capacitatea de negociere în cadrul OMC dintre diferitele grupări cu caracter integraţionist, pe de o parte şi ţările membre OMC, pe de altă parte.

Proliferarea blocurilor comerciale regionale poate conduce la scăderea credibilităţii OMC, dat fiind faptul că acestea constituie derogări de la principiile liberalizării comerţului pe baze nediscriminatorii. Se poate pune problema care mai este rostul demersurilor organizaţiei, din moment ce excepţia devine mai puternică decât regula. În plus, nu există prevederi OMC, care să impună sancţiuni acelor blocuri regionale care nu respectă prevederile organizaţiei în materie de impunere tarifară şi netarifară. Unii specialişti consideră că riscul de a ajunge la un comerţ între blocurile comerciale regionale nu este deloc atât de îndepărtat pe cât pare. De altfel, dintre ţările membre OMC, doar Mongolia nu face parte din nici un acord regional, 97% din comerţul mondial este derulat de state ce sunt membre în cel puţin o grupare integraţionistă (faţă de 70% în 1990), iar cele trei mari grupări (UE, NAFTA şi APEC) deţin 70% din comerţul mondial.

Forţa unora dintre grupările integraţioniste depăşeşte cu mult aspectele economice, atât în sens pozitiv, cât şi negativ. Atracţia determinată de Uniunea Europeană a avut puternice implicaţii în procesul electoral din Ucraina, de exemplu, şi a dominat toate obiectivele politice din ultimul deceniu şi jumătate ale ţărilor foste comuniste, în dorinţa acestora de a deveni membre UE; încercarea de realizare a unei vaste zone de liber schimb la nivelul celor două Americi a trezit numeroase sentimente anti-americane, care au condus la un blocaj în

negocierile dintre state şi la tensionarea relaţiilor dintre unele ţări latino-americane.

În concluzie, tendinţa de regionalizare, manifestată prin crearea şi perfecţionarea de grupări cu caracter integraţionist este dincolo de o realitate, un fenomen dinamic, cu profunde implicaţii la nivel economic, politic şi social.

12.2 Uniunea Europeană

Integrarea economică interstatală* a debutat în perioada postbelică, cuprinzând ţări din toate colţurile lumii, atât dezvoltate, cât şi în dezvoltare**.

De la o zonă la alta a economiei mondiale există deosebiri în ceea ce priveşte momentul declanşării procesului de integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi, mai ales, performanţele realizate. Fără îndoială, „vitrina publicitară” a integrării interstatale o constituie Uniunea Europeană.

12.2.1 Lungul drum al ideii unităţii europene

Ideea unităţii europene îşi are începuturile în perioada interbelică. Sub impulsul consecinţelor catastrofale ale primului război mondial, în 1923, ia naştere „Mişcarea paneuropeană”, din iniţiativa lui Coudenhove-Kalergi, un aristocrat de origine cehă. Într-un apel lansat la Viena, în 1924, se spune: „Salvarea rezidă în unirea tuturor statelor democratice ale continentului într-o grupare politică şi economică internaţională. Nu trebuie să se lase să se repete acest adevăr simplu: o Europă divizată conduce la război, la agresiune, la mizerie...” (s.n.).

Prima iniţiativă oficială, în direcţia uniunii europene, are loc în 1929 şi aparţine lui Aristide Briand, cunoscut om politic francez, artizan al Societăţii Naţiunilor, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1926), adept al unei „legături federale”, bazate pe apropierea franco-germană.

Din păcate, demersul lui Briand s-a lovit de vitregia vremurilor. Criza economică mondială din 1929-1933 şi evenimentele politice care i-au urmat: victoria nazismului în Germania (1933), războiul civil din

* Definirea şi formele integrării economice interstatale sunt incluse în Capitolul 2

– „Sistemul Economiei Mondiale”, în partea privind organizaţiile economice internaţionale.

** NAFTA – America de Nord; Pactul Andin, CARICOM, MERCOSUR, ALADI – America Latină; ASEAN – Asia de Sud-Est; Europa de Est – CAER; Europa de Vest – CEE (UE), ALES; UDEAC – Africa de Est, CEDEAO – Africa de Vest.

Spania (1926-1939), Anschluss-ul (1939), cotropirea Boemiei şi Moraviei de către Germania (1939), invadarea Poloniei de către trupele naziste aliate cu cele ale comuniştilor ruşi etc. În 1940, URSS, „apărătoarea păcii în întreaga lume”, anexează ţările baltice, Basarabia şi Bucovina de Nord. În ultima notă sovietică adresată guvernului român se spunea: „1) În decurs de 4 zile începând de la orele 14, ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de către trupele româneşti. 2) Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei. 3) În decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă...”. Europa, sfâşiată de ambiţii naţionaliste, a intrat în cel de-al doilea război mondial. Temerile partizanilor „Mişcării paneuropene” s-au adeverit pe deplin.

Ideea unităţii europene este reluată de Winston Churchill, imediat după sfârşitul ultimei conflagraţii mondiale. Într-un discurs ţinut la Zürich, în 1946, el spunea: „...există un remediu care, dacă ar fi acceptat peste tot şi spontan, ar transforma ca prin minune toată scena şi ar face din Europa, în câţiva ani, un pământ tot aşa de liber şi fericit ca acela al Elveţiei de astăzi... Care este acest remediu suveran? Este formarea familiei europene... Noi trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei” (s.n.). Să nu fi prevăzut, oare, marele om politic britanic consecinţele înţelegerii de la Yalta (1945), când marile pretenţii teritoriale ale lui Stalin au fost satisfăcute pe seama Europei Centrale şi de Est? Să fi fost atât de mare încrederea sa în loialitatea URSS? Cert este că un alt mare om politic occidental – generalul Charles de Gaulle, cu numai câţiva ani mai târziu, întrevedea o Europă „de la Atlantic la Ural”.

„Războiul rece” care a urmat acestor momente de euforie a trezit la realitate lumea occidentală. Scindarea Europei în două blocuri devenise un fapt real. În mai 1962, acelaşi Charles de Gaulle, mult mai realist, vorbea despre „o lume în care totul conduce spre ameninţarea unui conflict general...” şi (doar) despre o „Europă occidentală unită şi care să aibă destulă forţă, destule mijloace şi destulă coeziune pentru a exista prin ea însăşi...” (s.n.). Europa occidentală alesese calea unităţii prin integrarea economică şi politică interstatală.

În ciuda acestor evoluţii potrivnice ideii de unitate la nivel european, popoarele captive din Centrul şi Estul continentului nostru au demonstrat că au rămas fidele legăturilor lor tradiţionale cu ţările occidentale, ideilor democraţiei. Sub diferite forme, ele şi-au manifestat opoziţia faţă de regimul de dictatură comunistă. În România, timp de zece ani (1945-1955) a fost organizată rezistenţa armată în munţi, în 1956 a avut loc insurecţia de la Budapesta, în 1968 „revoluţia de catifea”

de la Praga, în 1980 revolta muncitorilor polonezi de la şantierele navale de la Gdansk. Pe drept cuvânt, reputatul politolog şi profesor de origine română – Ghiţă Ionescu, în cartea sa „Viitorul politic al Europei Orientale”, apărută la Londra, sublinia cât de mare a fost „rezistenţa tradiţiilor de autonomie” pe care bolşevismul a întâlnit-o în ţările satelit.

Prăbuşirea comunismului în Europa (1989-1991) a înlăturat principalul obstacol din calea materializării ideii de unitate europeană. Într-un timp record (aprilie 1990) se convoacă reuniunea la vârf de la Dublin a Comunităţii Europene care dă semnal verde iniţierii acordurilor de asociere cu ţările din Europa Centrală şi de Est. Tot la Dublin s-a hotărât şi înfiinţarea BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare) menită să acorde asistenţă financiară ţărilor asociate. De asemenea, se decide ca Banca Europeană de Investiţii să finanţeze proiecte de modernizare economică în aceste ţări. Primele acorduri de asociere sunt semnate cu fosta Cehoslovacie, Polonia şi Ungaria apoi cu România (februarie 1994) şi Bulgaria (martie, acelaşi an). În total, zece ţări foste comuniste din Europa devin asociate la U.E.* Toate au înaintat ulterior cereri de aderare. În urma Summit-ului de la Helsinki (decembrie 1999) au fost iniţiate negocierile de aderare cu toate statele candidate care îndeplinesc criteriul politic.

Există, aşadar, voinţă politică de ambele părţi. Numai că ea nu este suficientă. Cele mai multe ţări candidate sunt mult rămase în urmă din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare. În aceste condiţii, o integrare rapidă a lor în U.E. nu ar fi reciproc avantajoasă. Eforturile U.E. ar trebui să-şi găsească un corespondent în ţările candidate la integrare, din Est. O condiţie sine qua non este alinierea acestor ţări la ceea ce se înţelege prin „acquis communautaire”, adică la acel ansamblu de legi, de drepturi deja obţinute la nivel comunitar. Este vorba despre un „bun câştigat” concretizat în standarde juridice, politice şi sociale, superioare. Ţările candidate la integrare trebuie să facă dovada capacităţii implementării acestui „acquis”, ceea ce nu este deloc uşor.

În fine, mai este şi problema Rusiei cu specificul ei de fostă superputere care are aspiraţia de a redeveni ce a fost. În dezvoltarea cooperării cu o asemenea ţară, UE a preferat soluţia „acordului de parteneriat”. Deocamdată nu se poate spune precis ce viitor va avea acest tip de acord. În schimb, este sigur că de la Europa economică şi politică până la Europa geografică mai este cale lungă. Dar, atâta timp cât nu va exista o Europă unită în întregul ei, se va menţine riscul

* În ordine alfabetică: Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România,

Slovacia, Slovenia, Ungaria.

acumulării tensiunilor în partea răsăriteană, ceea ce va reprezenta o ameninţare şi la adresa securităţii Uniunii Europene*.

În mod incontestabil, Europa occidentală a făcut şcoală în domeniul integrării interstatale. Din acest punct de vedere, ea oferă întregii lumi un adevărat model – cel al „Comunităţii Europene”. Cum se explică succesul ei într-o întreprindere atât de complexă, unde nu există nici un precedent, nici o experienţă anterioară?

Cauze

► Europa de Vest reprezintă un ansamblu omogen de ţări, o zonă în care statele au un mod de viaţă asemănător (dar nu identic) şi se caracterizează prin acelaşi tip de civilizaţie. O astfel de stare de lucruri constituie o oportunitate pentru integrarea interstatală.

► Forţa de atracţie a ideii de integrare este dată de efectul de antrenare pe care îl generează. O mare piaţă unică, libera circulaţie a capitalurilor şi a bunurilor, în cadrul ei, fac ca economiile integrate să obţină rezultate superioare sumei performanţelor individuale realizate anterior. Acest efect devine posibil numai atunci când între state nu există decalaje semnificative de dezvoltare. Este tocmai ceea ce caracterizează ţările Europei occidentale.

► Dar integrarea economică interstatală, pentru a avea succes, presupune şi asumarea unor responsabilităţi. De unde şi importanţa „capabilităţii” ţărilor în cauză. Ţările candidate la integrare trebuie să posede un anumit potenţial economic şi politic fără de care îndeplinirea obligaţiilor devine imposibilă. Statele Europei occidentale îndeplinesc şi această condiţie.

► Integrarea vest-europeană a fost posibilă datorită existenţei unei voinţe politice puternice. În acest sens, apropierea franco-germană a avut un rol decisiv. Aici se cuvine amintit rolul deosebit jucat de cele două mari personalităţi politice care au fost preşedintele Franţei – Charles de Gaulle şi primul cancelar al noii Germanii (de vest) – Konrad Adenauer. Graţie lor, cei doi „eterni duşmani” şi-au dat mâna pentru ca împreună să construiască o nouă Europă, în pace.

► Nu trebuie subestimat însă rolul ţărilor mici. Ele n-au aderat cu forţa la ideea de uniune europeană. Potenţialul lor politic s-a dovedit mare, mai ales atunci când s-a pus în discuţie caracterul relaţiilor reciproce. „Europa nu poate fi concepută... decât în egalitatea dintre state; „ceea ce ar fi periculos şi total inacceptabil este ca anumite mari state să-şi imagineze că, atunci când ajung la un acord între ele, * Vezi consecinţele conflictului din Balcani, care riscă să mărească şi mai mult

decalajele dintre Vestul şi Estul Europei.

problemele sunt în mod automat rezolvate...”, declara, în aprilie 1962, Paul-Henri Spaak, fostul ministru belgian al afacerilor extderne**. Relaţiile dintre ţările participante la procesul de integrare vest-europeană n-au fost idilice. Important este însă că, prin negocieri, s-au găsit întotdeauna soluţii reciproc convenabile.

► Integrarea economică interstatală a Europei occidentale s-a bazat pe un „nucleu dur” format din şase naţiuni: trei mari (Franţa, Germania, Italia) şi trei mici (Belgia, Olanda, Luxemburg – Benelux). Ele n-au fost numai primele care s-au înscris pe traiectoria integrării, ci şi cele mai consecvente. Uniunea Europeană de astăzi ar fi fost de neconceput fără aportul acestor ţări.

► Vorbind despre cauzele integrării vest-europene, în afara celor interne, trebuie amintite şi cele internaţionale.

După încheierea ultimului război mondial, Europa occidentală se afla într-o situaţie deloc favorabilă.

Pe de o parte, începuse „războiul rece”, iar ţările occidentale se simţeau ameninţate de colosul sovietic. Soluţia nu putea fi alta decât solidaritatea ţărilor din vestul continentului.

Pe de altă parte, era vorba despre impactul economic cu cealaltă superputere – Statele Unite. Transnaţionalele americane, deja instalate în Europa, reprezentau cel mai teribil concurent pentru economiile vest-europene, vizibil slăbite de război. Unui concurent atât de redutabil, numai o „uniune europeană” putea să-i facă faţă.

12.2.2 Evoluţia integrării interstatale în Europa occidentală

De la primii paşi pe calea integrării economice vest-europene şi până în prezent a trecut jumătate de secol. Pe tot acest lung parcurs au fost, desigur, şi eşecuri, dări înapoi. Era firesc să se întâmple aşa, dacă ţinem seama că statele din vestul continentului îşi asumă responsabilităţi fără precedent. Ele erau primele care avuseseră curajul să pornească pe o asemenea cale. Din fericire, mult mai importante s-au dovedit performanţele realizate. Pe baza lor, procesul integrării interstatale s-a dezvoltat considerabil.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Considerată „întreprinderea pilot” a construcţiei europene, CECO a fost înfiinţată prin Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951). Sediul său a ** Fost, de asemenea, prim-ministru, preşedinte al Consiliului Europei (1949-

1951) şi secretar general al NATO (1957-1961).

fost instalat la Luxemburg, primul preşedinte fiind francezul Jean Monnet. Tratatul a intrat în vigoare pentru o perioadă de 50 de ani. Membrii fondatori au fost Franţa, R.F. Germania, Italia şi ţările Benelux. CECO avea în frunte o instituţie cu caracter supranaţional – „Înalta Autoritate”. „Iată prima realizare efectivă pe planul unificării Europei. Breşa a fost făcută, ea se va lărgi în mod inevitabil”, declara un alt francez, Robert Schuman, unul dintre artizanii acestei prime comunităţi europene.

Scopul CECO era crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului între cele şase state care furnizau, împreună, cea mai mare producţie din Europa de Vest, în cele două domenii. Totodată, CECO şi-a propus libera circulaţie a acestor produse, prin desfiinţarea taxelor vamale, fapt realizat în 1954. De asemenea, a avut un rol important în reconversia minerilor disponibilizaţi.

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

În comparaţie cu CECO, limitată doar la două domenii de activitate, CEE înseamnă o considerabilă extindere a procesului de integrare economică interstatală.

Comunitatea Economică Europeană a luat fiinţă pe baza Tratatului de la Roma (martie 1957), semnat de către reprezentanţii celor şase state membre ale CECO. În acelaşi timp se parafează şi Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment s-a putut vorbi despre existenţa a trei „comunităţi”.

Principalul obiectiv al CEE a fost crearea unei Pieţe Comune în cadrul căreia să se realizeze libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor. Termenul limită prevăzut era 31 decembrie 1992. Piaţa Comună este o formă de integrare superioară, atât faţă de zona de liber schimb, cât şi faţă de uniunea vamală. Totuşi, ea reprezintă doar o etapă intermediară în calea către uniunea economică şi, mai ales, integrarea totală. Ideea de bază este stimularea concurenţei între agenţii economici din ţările membre şi realizarea economiei de scară.

Primii zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma au fost caracterizaţi prin înfăptuiri semnificative. La loc de frunte se plasează desfiinţarea drepturilor vamale între „cei şase” (iulie 1968), cu 18 luni înainte de termenul prevăzut şi instituirea unui tarif vamal extern comun. Consecinţele pe termen lung au fost creşterea constantă a ritmului comerţului între statele membre, mai repede decât cel cu statele nemembre. Printre realizările importante din această perioadă mai pot fi distinse lansarea politicii agricole comune, fuziunea instituţiilor celor trei comunităţi (CECO, CEE şi Euratom); din acel moment va exista o

singură Comisie a Comunităţilor Europene şi un singur Consiliu de Miniştri European.

Aderarea de noi state

Printre performanţele Comunităţii Europene se înscrie şi lărgirea sa. Acest proces vorbeşte de la sine despre marea forţă de atracţie a ideii de uniune europeană.

În 1973 se dă startul „Europei celor nouă” prin includerea efectivă a trei ţări – Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda.

În ianuarie 1981 ia naştere „Europa celor zece” prin intrarea efectivă a Greciei.

În ianuarie 1986 se formează „Europa celor doisprezece”, Spania şi Portugalia devenind, efectiv, membre ale Comunităţii.

Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg, în februarie 1986, de către „cei 12”, şi a intrat în vigoare un an mai târziu. O serie de amendamente şi de completări la Tratatul de la Roma au fost regrupate într-un singur document, de unde şi denumirea de Act Unic. Se prevedea crearea, înainte de 31 decembrie 1992, a unui „spaţiu fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor”. Actul Unic marchează decizia de a crea „marea piaţă unică europeană”; el relansează procesul de integrare vest-europeană.

Deschiderea marii pieţe europene prevăzută în „Actul Unic”, intensificarea circulaţiei mărfurilor şi capitalurilor între ţările membre, aduc la ordinea zilei necesitatea unor măsuri instituţionale şi pe plan monetar. Sistemul Monetar, lansat în 1979, dădea semne de „criză de creştere”.

În iunie 1988, Consiliul European, întrunit la Hanovra, cere unui comitet condus de preşedintele, de atunci, al Comisiei Europene, Jacques Delors, „să studieze şi să propună etapele concrete care să conducă la uniunea economică şi monetară” (s.n.). Raportul Delors va fi prezentat Consiliului European din aprilie 1989 şi se va afla la baza acordurilor de la Maastricht.

Uniunea Europeană

Semnat în februarie 1992, de către cele douăsprezece state membre şi intrat în vigoare după ratificare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht marchează consolidarea procesului de integrare europeană. Comunitatea Europeană capătă denumirea oficială de Uniune Europeană. La 1 ianuarie 1995, devin membre ale UE – Austria, Finlanda şi Suedia. Ia naştere Europa „celor 15”.

Noul tratat stabileşte drept principal obiectiv economic trecerea la Uniunea Monetară, prin adoptarea unei monede unice şi a unor parităţi fixe şi irevocabile.

Criteriile de convergenţă

Uniunea Monetară cuprinde ţările care au îndeplinit criteriile de convergenţă stabilite.

Două dintre criterii au în vedere „caracterul suportabil al situaţiei finanţelor publice...”. În scopul realizării acestui deziderat se prevede ca:

- deficitul bugetar să reprezinte cel mult 3 % din PIB; - datoria publică să nu depăşească 60 % din PIB. Tratatul mai prevede „realizarea unui grad ridicat de stabilitate a

preţurilor; acest lucru va rezulta dintr-o rată a inflaţiei apropiată de aceea a trei state membre... care prezintă cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor”. Rata inflaţiei în ţările membre nu va trebui să reprezinte mai mult de 1,5 % în raport cu rata medie a celor trei ţări, pe acest plan.

În fine, tratatul mai subliniază „caracterul durabil al convergenţei atinse de un stat membru... care se reflectă în nivelul ratei dobânzii pe termen lung”. Rata nominală a dobânzii pe termen lung nu va trebui să depăşească cu mai mult de 2 % media ratelor dobânzii celor trei ţări care au cele mai bune performanţe pe planul ratei inflaţiei. Această condiţionare are la bază logica economică.

În opinia lui Philippe Rollet*, prin adoptarea acestor criterii, accentul cade pe convergenţa nominală şi nu pe cea reală. Într-adevăr, în Tratatul de la Maastricht nu se spune nimic despre necesitatea unei convergenţe a produsului intern brut pe locuitor al ţărilor membre, despre convergenţa structurală. Aşadar, influenţele monetariste asupra autorilor tratatului au fost puternice.

Consiliul European, la reuniunea de la Madrid din 1995, stabileşte programul pentru introducerea monedei unice. Conform acestui program, în 1998 s-a efectuat nominalizarea a unsprezece ţări care să participe la Uniunea Economică şi Monetară**. În acelaşi an, Banca Centrală Europeană îşi intră în atribuţii. În colaborare cu firma „Coopers and Lybrand”, au fost puse la punct scenariile privind introducerea euro. * Profesor la Universitatea din Lille. VeziPh. Rollet şi Florence Huart: „Du Grand

Marché à l’Union Economique et Monétaire , édition Cujas, Paris, 1995. ** Marea Britanie, Danemarca şi Suedia, deşi au îndeplinit criteriile de

convergenţă, îşi amână aderarea la moneda unică. La rândul ei, Grecia, deşi dorea aderarea, nu îndeplinea condiţiile, în acel moment. Ea a reuşit, însă, un an mai târziu.

La 31 decembrie 1998 s-a produs lansarea oficială a monedei unice – euro, eveniment de importanţă istorică.

Pe plan instituţional, trebuie menţionat că, în octombrie 1997, a fost semnat Tratatul de la Amsterdam. Noul Tratat îşi propune adâncirea şi lărgirea, în continuare, a integrării interstatale, cu un accent sporit pe problema locurilor de muncă, pe problemele sociale, în general. În acelaşi an (decembrie 1997), Consiliul European, în reuniunea sa de la Luxemburg, adoptă „Pactul de stabilitate şi de creştere”, menit să stea la baza coordonării măsurilor destinate pregătirii ultimei faze a UEM şi, în special, să asigure respectarea criteriului din Tratatul de la Maastricht referitor la deficitul bugetar al statelor membre (maximum 3% din PIB).

Viabilitatea modelului comunitar

Drumul parcurs de la Tratatul de la Roma până la cele de la Maastricht şi Amsterdam, de la Europa „celor şase” la Europa „celor cincisprezece”, este presărat cu importante împliniri. Ele demonstrează viabilitatea modelului de integrare ales iniţial, consecvenţa şi creativitatea celor care l-au pus în aplicare. Forţa acestui model de integrare a fost dovedită şi de succesul său în confruntarea cu un alt model occidental, de sorginte britanică.

Din iniţiativa Marii Britanii a luat fiinţă, în 1959, prin acordul de la Stockholm, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. AELS a inclus şapte state: Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia, Elveţia, Portugalia şi ţara iniţiatoare. Deci şase state mici alături de o mare putere economică, ceea ce avea să conducă la un echilibru precar. Din punctul de vedere al nivelului de integrare, AELS s-a situat pe prima treaptă – cea a zonei de comerţ liber: asociaţia şi-a propus doar suprimarea taxelor vamale reciproce (la produsele industriale), nu însă şi un tarif vamal extern comun.

Spre deosebire de Comunitatea Europeană, în cadrul AELS a fost lăsat liber jocul forţelor pieţei. Accentul a fost pus pe utilizarea mijloacelor „funcţionale” şi nu a celor „instituţionale”.

La un moment dat, AELS a început să dea semne de slăbiciune. Pe de altă parte, forţa de atracţie a Comunităţii Europene s-a dovedit din ce în ce mai mare. Inevitabilul se produce: cinci ţări părăsesc AELS, trecând în tabăra adversă: Marea Britanie şi Danemarca (1 ianuarie 1973), Portugalia (1 ianuarie 1986), Austria şi Suedia (1 ianuarie 1995). La sfârşitul secolului XX, AELS nu mai cuprinde decât Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein (ultimele două, aderate ulterior).

12.2.3 Transformări instituţionale

Pe parcursul anilor, instituţionalizarea procesului de integrare vest-europeană a evoluat, atât în lărgime (prin apariţia unor instituţii noi), cât şi în adâncime (prin perfecţionarea fiecărei instituţii în parte).

► Consiliul European constituie instituţia la vârf, în care reprezentarea ţărilor membre este la cel mai înalt nivel: şefi de state şi de guverne, asistaţi de miniştrii de externe. Mai este reprezentată şi Comisia Europeană prin preşedintele său şi un vicepreşedinte.

Înfiinţat relativ târziu (la 10 decembrie 1974), Consiliul European defineşte liniile politice generale ale UE, fixează cele mai importante obiective (crearea SME, a Uniunii Economice şi Monetare, primirea de noi membri etc.). De asemenea, joacă un rol esenţial în orientarea politicii externe şi de securitate a UE, în armonizarea poziţiilor diplomatice ale statelor membre în scopul definirii unor opţiuni comune. În principiu, nu ia decizii obligatorii din punct de vedere juridic. Consiliul European se întruneşte de cel puţin două ori pe an în diferite ţări ale UE* (de unde se poate vedea cât de strânsă este cooperarea între statele membre). Preşedinţia acestui Consiliu se asigură pe baza principiului rotaţiei (la fiecare şase luni).

► Consiliul de Miniştri European este principala instituţie cu putere de decizie din cadrul Uniunii. Sediul său se află la Bruxelles. Componenţa Consiliului se modifică de la o reuniune la alta, în funcţie de problemele discutate – economie şi finanţe, agricultură, afaceri externe etc., participanţii fiind titularii portofoliilor ministeriale respective din statele membre. Aşadar, fiecare Consiliu de Miniştri are specificul său. Consiliul are un preşedinte ales la fiecare şase luni, dintr-o altă ţară decât cel precedent. Aceeaşi ţară prezidează, în acelaşi timp, atât Consiliul European, cât şi Consiliul de Miniştri European.

Reuniunile acestui consiliu sunt pregătite de Comitetul Reprezentanţilor permanenţi (COREPER) format din tehnocraţi.

Adoptarea deciziilor necesită unanimitatea, sau majoritatea calificată, după caz. Majoritatea simplă este foarte puţin utilizată. Numărul de voturi alocate statelor membre nu este egal. Fiecărui stat i se acordă un vot ponderat în funcţie de potenţialul economic şi demografic. Nu există drept de veto pentru nici o ţară membră.

* Summit-uri europene: Bruxelles (decembrie 1978) – crearea SME, Strasbourg

(decembrie 1989) – conferinţa asupra Uniunii Economice şi Monetare, Dublin (iunie 1990) – acorduri cu ţările din Est etc.

► Comisia Europeană constituie instituţia executivă. Sediul său se află la Bruxelles. Fiecare membru al Comisiei, numit de un guvern naţional, devine „comisar”, adică titularul unui anumit portofoliu.

Comisia Europeană face propuneri Consiliului de Miniştri privind îmbunătăţirea politicilor comunitare. Ea este aceea care pune în aplicare deciziile luate, având, deci, un rol executiv. Comisia poate face recomandări şi emite avize către statele membre. Ea realizează studii şi evaluări în beneficiul instituţiilor comunitare**. De asemenea, Comisia are putere de control în legătură cu respectarea legislaţiei comunitare şi chiar forţă de decizie în domeniul administrării programelor şi fondurilor UE.

► Parlamentul European are sediul la Strasbourg. Este forumul de dezbateri al UE. Membrii săi sunt aleşi prin vot direct, la fiecare cinci ani, de către cetăţenii statelor membre. Fiecare stat este reprezentat în funcţie de mărimea populaţiei sale. Membrii Parlamentului European sunt grupaţi nu după apartenenţa naţională, ci după cea de partid. Cele mai numeroase grupuri parlamentare sunt cel „popular european” (care reprezintă partidele democrat-creştine şi conservatoare) şi cel socialist.

Parlamentul European are competenţe mult sporite faţă de trecut: - participă la procesul legislativ (împreună cu Consiliul de

Miniştri); - controlează activitatea Comisiei Europene (care nu se poate

constitui decât după votul de învestitură din Parlament); - poate interpela Consiliul de Miniştri; - aprobă acordurile internaţionale ale UE; - controlează bugetul comunitar (împreună cu Consiliul de

Miniştri); - monitorizează aplicarea politicilor comunitare pe baza

informaţiilor Curţii de Conturi; - preşedintele Consiliului European, după fiecare „summit”,

informează Parlamentul.

Procedura de codecizie

Între instituţiile Uniunii Europene există o strânsă conlucrare. Ea creează un flux decizional care parcurge următorul traseu:

►Comisia Europeană, pornind de la strategia, de la marile obiective, stabilite de Consiliul European, ia iniţiativa avansării de propuneri Consiliului de Miniştri şi Parlamentului.

** „Agenda 2000” este un exemplu în acest sens.

►Consiliul de Miniştri, pe baza unui aviz prealabil al Parlamentului, ia deciziile, stabilind o „poziţie comună”.

►Parlamentul ratifică (sau nu) deciziile Consiliului de Miniştri. În caz de divergenţă se recurge la Comitetul de Conciliere.

►Comisia Europeană execută şi controlează aplicarea deciziilor finale.

Din cele menţionate se poate deduce că, din punct de vedere strict formal, decizia aparţine Consiliului de Miniştri. Dar ea nu poate fi luată fără conlucrarea cu celelalte instituţii, fiecare jucându-şi rolul în virtutea unor prerogative determinate de statele membre, prin voinţa lor liber exprimată. Există, aşadar, o procedură de codecizie, care a fost oficializată prin Tratatul de la Maastricht.

Acelaşi tratat introduce în actul decizional şi principiul subsidiarităţii. În conformitate cu acest principiu, Uniunea Europeană nu intervine în probleme care nu sunt considerate de competenţa sa (învăţământul, sănătatea publică, amenajarea teritoriului etc.), lăsând rezolvarea lor pe seama guvernelor naţionale sau a organelor locale ale puterii. În schimb, instituţiile comunitare intervin în problemele de interes general (politici economice comunitare, politică externă, protecţia mediului ambiant etc.).

Aplicarea consecventă a acestui principiu va avea consecinţe benefice pentru procesul de integrare:

►va creşte eficienţa actului decizional prin plasarea lui la nivelul adecvat;

►va împiedica centralizarea excesivă a puterii de decizie; ►va conduce la o mai bună conjugare între interesul naţional şi

cel comunitar. Uniunea Europeană mai dispune şi de alte tipuri de instituţii*,

printre care aşa-numitele Fonduri structurale: ►Fondul Social European (FSE), creat prin Tratatul de la Roma

(1957) şi dezvoltat prin cel de la Maastricht, are drept scop reinserţia celor disponibilizaţi prin restructurarea industrială şi lupta împotriva şomajului.

►Fondul European de Orientare şi de Garantare Agricolă (FEOGA) a fost creat în 1962 pentru regularizarea preţurilor agricole, protejarea agricultorilor comunitari, prin subvenţii, de concurenţă externă,

* Curtea Europeană de Justiţie (legea Uniunii Europene prevalează în faţa legii

naţionale), Curtea de Conturi Europeană, Comitetul Economic şi Social (organ consultativ).

restructurarea producţiei agricole comunitgare în scopul creşterii randamentului.

►Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) a început să funcţioneze din anul 1975. el vizează regiunile rămase în urmă din cadrul UE, unde venitul pe locuitor reprezintă cel mult 75 % din media comunitară, precum şi zonele aflate în declin industrial.

În sistemul instituţional al UE se mai află şi băncile „comunitare”: ►Banca Europeană de Investiţii (BEI) cu sediul la Luxemburg,

creată în 1958, prin Tratatul de la Roma. Ea este destinată a finanţa investiţiile de importanţă comunitară (ca, de pildă, cele de infrastructură).

►Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), creată în 1991, pentru a acorda asistenţă financiară ţărilor asociate din Europa, în scopul susţinerii reformelor economice. Sediul său se află la Londra.

►Banca Centrală Europeană (BCE) intrată în funcţiune în 1998 şi destinată elaborării politicii monetare unice a UE, administrării EURO şi coordonării Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC). Sediul său se află la Frankfurt. În sistemul instituţional al Uniunii Europene, BCE ocupă un loc aparte, dat fiind independenţa sa în raporturile cu celelalte organisme. Ea este singura responsabilă de politica monetară comunitară.

În concluzie

►De la declanşarea procesului de integrare vest-europeană are loc o dezvoltare a unui sistem instituţional, atât pe orizontală, cât şi pe verticală.

►Instituţiile europene sunt intercorelate şi complementare. ►Evoluţia lor demonstrează că statele membre consimt în mod

liber să transfere o parte din prerogativele suveranităţii lor naţionale /în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură) către instituţiile comunitare. Altfel, procesul de integrare interstatală nici n-ar fi posibil.

►Revizuirea tratatelor şi actelor comunitare reprezintă un proces care are drept scop reforma instituţională, menită să permită Uniunii să funcţioneze eficient. Noul Tratat privind Uniunea Europeană, semnat în octombrie 1997, la Amsterdam prevede, între altele, sporirea eficienţei structurii instituţionale a UE în perspectiva lărgirii sale în continuare.

►Progresul pe plan instituţional n-a fost, totuşi, constant. El a înregistrat un ritm mai rapid în perioada de început a integrării, unul mai lent, în intervalul 1970-1985, pentru a se intensifica din nou ulterior.

Există tendinţe supranaţionale în UE?

În decursul procesului de integrare vest-europeană au existat voci care protestau împotriva unor tendinţe supranaţionale. Iniţial, criticile s-au îndreptat împotriva „Înaltei Autorităţi” din timpul CECO. Mai apoi ţinta criticilor a fost Comisia executivă europeană – „gardianul” tratatelor comunitare.

Mai întâi se cuvine precizat un lucru: tendinţele supranaţionale nu apar din neant. Supranaţionalitatea nu are un caracter de sine stătător. Ea este rezultatul creşterii influenţei unui stat sau a unui grup de state. Mai ales în prima perioadă a existenţei CEE, s-au făcut auzite proteste ale ţărilor mici împotriva „condominului” ţărilor mari. Pe parcurs însă, relaţiile dintre ţările membre s-au ameliorat vizibil. Cine face politica UE?

În primul rând, Consiliul European care este reprezentantul la vârf al statelor membre. El este acela care stabileşte strategia, adică liniile directoare ale politicii pe termen lung. Ar fi absurd să se creadă că vreun şef de stat sau de guvern ar acţiona împotriva intereselor propriei ţări. Alături de această instituţie se cuvine menţionat şi Consiliul de Miniştri – care ia decizii şi care este compus din titularii cabinetelor ministeriale din statele lor de origine. În fine, Parlamentul European poate fi plasat „în aceeaşi barcă”. Este adevărat că membrii săi nu se grupează pe ţări, ci pe partide, alcătuind un fel de „internaţionale” – socialiste, democrat-creştine, ecologiste etc. Dar, la momentul votului, este greu de crezut că nu vor ţine seama de interesul naţional.

Adeseori, în Consiliul de Miniştri sau în Parlament apar divergenţe puternice în probleme legate de bugetul comunitar, politica agricolă comună etc. Aceste divergenţe sunt o dovadă că nu se practică consensul impus de cei puternici. Deciziile sunt rezultatul compromisului politic între reprezentanţii unor ţări care au subscris la ideile comunitare.

În istoria Comunităţii vest-europene există cazuri în care reprezentanţii statelor membre au avut libertatea de a nu subscrie la hotărârile majorităţii, fără ca acest lucru să însemne „tăierea punţii”. Marea Britanie, Danemarca şi Suedia, deşi toate trei membre ale UE, au avut totuşi dreptul să nu adere în primul val la moneda unică – euro. Să ne gândim şi la principiul subsidiarităţii; oare ar mai fi fost el adoptat dacă în cadrul UE ar prevala tendinţele supranaţionale?

12.2.4 De la politicile economice comune la marea piaţă unică europeană*

Uniunea Europeană ar fi de neconceput fără existenţa politicilor economice comune. Cum au apărut ele?

* Referitor la aceste probleme nu ne propunem decât o privire generală, analiza

de fond fiind oferită în cursul de „Uniune Europeană”.

Integrarea economică interstatală a făcut posibil saltul de la intervenţionismul statal la cel suprastatal. Totodată, ea a deschis calea cooperării între factorii de decizie aflaţi la cele două niveluri, între instituţiile respective.

Această nouă posibilitate a apărut datorită cedării liber consimţite, de către statele membre ale comunităţii europene, a unor prerogative ale suveranităţii lor naţionale în favoarea instituţiilor comunitare (dreptul de a fixa taxe vamale, de a „bate” monedă naţională etc.). Evoluţiile ulterioare au demonstrat că această renunţare a fost larg compensată prin avantajele ce decurg din noua suveranitate – aceea a Uniunii Europene ca entitate.

►Politicile economice comune sunt rodul cooperării între cele două niveluri de decizie.

În ordine cronologică, prima lansată a fost politica agricolă comună (1962), pe vremea Europei „celor şase” – Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg – considerate „state fondatoare”. Prin această politică se urmărea ieşirea din situaţia de criză de subproducţie existentă pe piaţa produselor agricole, imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Succesul PAC a fost deplin. Oferta a crescut considerabil. Siguranţa alimentară şi calitatea produselor au fost asigurate. Ulterior, PAC avea să intre într-o fază de criză de supra-producţie, când accentul a fost pus pe reducerea ofertei în raport cu cererea.

►Politica agricolă comună a fost marea beneficiară a existenţei şi funcţionării celorlalte politici economice comunitare.

Politica comercială comună a însemnat eliminarea progresivă a taxelor vamale şi a restricţiilor netarifare, în cadrul schimburilor intracomunitare, ceea ce a facilitat şi comerţul reciproc cu produse agricole. Piaţa comună s-a realizat, în primul rând, în sectorul agricol. Tariful vamal comun extern, intrat în vigoare la 1 iulie 1968, a asigurat, după caz, o protecţie şi a producţiei agricole comunitare, deşi el a scăzut continuu, datorită negocierilor din cadrul GATT/OMC.

Politica bugetară a Uniunii a satisfăcut preferenţial cerinţele PAC; de câte ori au fost luate în discuţie proiectele de buget comunitare, s-au manifestat puternice disensiuni între reprezentanţii ţărilor membre, în primul rând din acest motiv.

Politica monetară comună, după parcurgerea a două etape preliminare, cea a aşa-numitului şarpe monetar (1972-1978) şi cea a sistemului monetar european (1979-1998) intră într-o etapă calitativ superioară, etapa Uniunii Economice şi Monetare, prin lansarea oficială a monedei unice euro, la 31 decembrie 1998, prin crearea Băncii Centrale

Europene, devenită operaţională la 1 ianuarie 1999 şi prin încheierea procesului de retragere din circulaţie a monedelor naţionale ale statelor care aderaseră la euro, la 1 martie 2002, moment în care euro devine efectiv monedă unică.

Euro a mărit efectul de antrenare generat de procesul de integrare economică interstatală, prin alinierea în jos a ratelor inflaţiei şi ale dobânzii, tendinţă care a stimulat investiţiile şi, în consecinţă, creşterea economică la nivelul UE.

Euro a facilitat considerabil stabilirea unor preţuri unice, ceea ce a consolidat marea piaţă internă europeană.

Semnificaţia formării Marii Pieţe Unice Europene

Actul Unic European (1 iulie 1987) a dinamizat procesul de integrare vest-europeană. El a prevăzut ca, până la data de 31 decembrie 1992, să fie realizată definitiv marea piaţă unică, un spaţiu economic fără frontiere.

Marea piaţă unică este chemată să asigure cele patru libertăţi de circulaţie: a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor. Aceste liberalizări nu s-au produs simultan, ci în ritmuri diferite.

Deosebiri de ritm s-au înregistrat nu numai între diferitele fluxuri, ci şi în interiorul lor ,între segmentele care le compun.

Astfel, prima liberalizare s-a înfăptuit în domeniul circulaţiei capitalului.

► Libera circulaţie a mărfurilor a devenit posibilă graţie politicii comerciale comune. Un rol important au jucat şi diverse reglementări, cum sunt cele privind fiscalitatea sau recunoaşterea reciprocă a calităţii produselor.

► Libera circulaţie a persoanelor a debutat prin libertatea trecerii frontierelor (un rol important revenind acordului de la Schengen) şi apoi prin abolirea discriminării de naţionalitate, în privinţa angajării, salarizării, condiţiilor de muncă. Tratatul de la Amsterdam a avut un rol considerabil pe planul respectării drepturilor omului, a persoanei.

► Liberalizarea serviciilor a evidenţiat un ritm mai rapid în cazul serviciilor bancare, urmate de cele din domeniul valorilor mobiliare şi din cel al asigurărilor.

Marea piaţă unică reprezintă principala pârghie a performanţelor Uniunii Europene.

12.2.5 De la UE – 15 la UE – 25

Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, a deschis calea către o nouă extindere a Uniunii Europene, de astă dată către Est, cea mai amplă din câte au avut loc până în prezent.

Lărgirea UE cu cele 10 state candidate (statele baltice – Estonia, Letonia, Lituania, statele central-europene – Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, statele mediteraneene – Cipru şi Malta) a fost hotărâtă de Consiliul European de la Copenhaga (decembrie 2002). Semnarea Tratatelor de Aderare s-a desfăşurat cu ocazia Consiliului European de la Atena (2003). Extinderea a devenit efectivă de la 1 mai 2004, după ratificarea acestor Tratate de către parlamentele celor 25 de state membre.

► Acest eveniment reprezintă cea mai mare provocare de până acum la adresa integrării inter-statale europene.

Pentru prima dată, noii veniţi provin, în marea lor majoritate, dintr-o „altă lume”, cea a fostului „lagăr socialist”, având un nivel de dezvoltare (exceptând Slovenia) evident inferior în raport cu media vest-europeană. Revenirea la sistemul capitalist, la economia de piaţă, a necesitat un efort uriaş, nu numai din partea „candidaţilor”, ci şi a Uniunii Europene*. Acest efort va continua şi după aderare, anunţând să fie chiar mai mare, dat fiind complexitatea sporită a procesului de integrare, propriu-zis.

Este de remarcat, însă, că toţi factorii responsabili sunt pregătiţi să facă faţă situaţiei. Premisele succesului au fost asigurate, în bună parte, în perioada de asociere a statelor candidate la aderarea la UE. Procesul lor de asociere a fost unul cu totul specific. El nu s-a desfăşurat de pe o zi pe alta. Comisia Europeană a elaborat o strategie de pre-aderare destinată familiarizării ţărilor candidate ex-comuniste cu acquis-ul comunitar, cu politicile UE, cu democraţia. Cooperarea UE cu fiecare candidat în parte a pornit de la necesitatea rezolvării unor probleme specifice; ea s-a bazat pe un parteneriat în adevăratul sens al cuvântului şi a fost sprijinită de un ajutor financiar substanţial, nerambursabil, oferit prin Fondurile europene de pre-aderare**. În acest fel, riscurile perioadei „post-aderare”, ale integrării propriu-zise, au fost nu numai asumate, dar şi calculate.

► Care sunt posibilităţile ca, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, actuala hartă a Uniunii Europene să fie modificată?

- La 1 ianuarie 2007, este aşteptată aderarea României şi Bulgariei. Şansa lor este, pe de o parte, îndeplinirea principalelor cerinţe ale UE, iar, pe de altă parte, faptul că Tratatul de aderare a fost deja semnat de toate statele membre (la 25 aprilie 2005). Prin aderarea celor două ţări, se va ajunge la UE – 27. * Experienţa unificării celor două Germanii a demonstrat că, în pofida unor uriaşe

cheltuieli şi a unei asistenţe tehnice de înaltă calitate, sechelele trecutului încă n-au dispărut în partea estică, ex-comunistă.

** Fondurile PHARE, ISPA şi SAPARD

- Pe lista de aşteptare rămâne Turcia. Cererea sa de aderare a fost depusă de mulţi ani de zile. Recent, UE a decis demararea negocierilor, cu tot scepticismul manifestat de cetăţenii statelor membre. Cea mai mare opoziţie vine din partea Greciei. Se estimează o lungă durată a negocierilor.

- O atenţie sporită este acordată, în prezent, de către UE, fostelor ţări iugoslave şi Albaniei, care continuă să reprezinte „butoiul cu pulbere al Balcanilor”. Liderii europeni vor să limiteze riscurile pe care le prezintă statele respective, acordându-le ajutor financiar, deşi nu există un calendar oficial de aderare a lor. Dintre ţările din zonă, Macedonia şi Croaţia au cele mai mari şanse de a candida la aderare.

- Un grup aparte formează acele ţări din Occident care, deşi îndeplinesc toate condiţiile de aderare la UE, nu sunt membre pentru că nu doresc acest lucru. Este vorba despre Elveţia, Norvegia şi Islanda. Totuşi, dacă expectativa lor se va prelungi, ar putea fi împiedicată însăşi înfăptuirea dezideratului Europei Unite.

- Un caz special reprezintă grupul format din Marea Britanie, Suedia şi Danemarca. Toate trei sunt membre ale UE, dar nu şi ale Uniunii Monetare. Democraţia UE permite acest lucru. Ele n-au adoptat moneda unică – euro, preferând propriile monede naţionale. Pentru Marea Britanie, de pildă, lira sterlină reprezintă mai mult decât moneda cea mai bine cotată din lume; ea este un adevărat simbol al tradiţiilor şi măreţiei britanice. Desigur, renunţarea la această monedă şi adoptarea euro, ar întări considerabil poziţia internaţională a monedei unice europene.

- Dacă ne raportăm la fostele state sovietice din Europa, cum sunt Ucraina, Republica Moldova, Armenia şi Georgia, prin faptul că joacă rol de pivoţi geo-politici, ele interesează şi Uniunea Europeană. La rândul lor, ele însele doresc să adere la UE. Fiind însă departe de îndeplinirea cerinţelor Uniunii Europene, economice şi politice, deocamdată nimic nu este de semnalat pe linia aderării. Ele vor continua să rămână în poziţie de aşteptare.

În ce priveşte Republica Belarus, ea nu se află printre cei dornici să adere la UE. Dorinţa exprimată de Belarus, este o uniune statală cu Rusia.

- Fostă superputere, Rusia, doreşte să revină la statutul pierdut. Pentru moment, ea este ţinută în loc de întârzierea reformei economice şi de dimensiunile impresionante ale marii corupţii. Este semnificativ că Rusia a ales calea capitalistă de dezvoltare pe care o consideră cea mai potrivită pentru valorificarea superioară a propriilor bogăţii şi sporirea puterii economice.

Analiştii politici apreciază că singura posibilitate de orientare a relaţiei UE – Rusia, rezidă într-un parteneriat special, dorit de ambele părţi şi totodată realizabil.

12.2.6 Perspectivele integrării politice a UE

Tratatele privind integrarea economică interstatală (Roma – 1957, Maastricht – 1992 şi Amsterdam – 1997) nu prevăd explicit obiective referitoare la integrarea politică. Să fi fost, oare, abandonate pe parcurs principiile formulate de pionierii integrării europene sau s-a dorit, mai degrabă, menajarea unor susceptibilităţi naţionaliste?

Fapt este că aproape fiecare dintre deciziile majore pe planul integrării economice şi monetare a reprezentat, în felul ei, o cărămidă pusă la temelia construcţiei politice europene:

► Crearea instituţiilor comunitare, care s-a făcut cu preţul renunţării la unele dintre prerogativele suveranităţii naţionale a statelor, expresie a unei voinţe politice de integrare interstatală.

► Implementarea politicilor comunitare, reprezintă o afirmare a spiritului integraţionist în competiţia cu cel naţionalist.

► Depăşirea marilor dificultăţi apărute pe parcurs este o dovadă a unui angajament politic crescut al tuturor statelor participante la procesul de integrare.

► „Acquis”-ul comunitar, cu tot ceea ce reprezintă el, constituie un fundament pentru o integrare politică în cadrul Uniunii Europene.

Înfăptuirile la nivel comunitar n-ar fi avut efect dacă n-ar fi influenţat pozitiv viaţa cetăţenilor. Pe fondul general al creşterii nivelului de trai în ansamblul Uniunii Europene, a fost întărită protecţia drepturilor şi intereselor cetăţeneşti în toate statele membre prin adoptarea unor decizii, cum sunt:

►acordarea unor drepturi politice suplimentare privind garantarea liberei circulaţii a persoanelor în cadrul UE, a dreptului rezidenţilor de a participa la alegeri locale, chiar dacă sunt cetăţeni ai altui stat comunitar;

►protecţia cetăţeanului european în calitate de consumator prin impunerea unor standarde superioare de calitate, obligatorii pentru toate statele UE, ca şi pentru exportatorii străini;

►construirea progresivă a unei zone de libertate, securitate şi justiţie.

►Nu putem încheia această enumerare, fără câteva cuvinte despre rolul euro ca instrument de coagulare politică.

O monedă nu este numai un simbol al valorii, ci şi unul politic, al independenţei şi suveranităţii unui stat. Moneda naţională, prin cursul ei de schimb, permite statului care a emis-o să-şi valorifice avantajul comparativ, drepturile economice care i se cuvin, în schimbul cu alte state şi să asigure un standard de viaţă corespunzător propriilor cetăţeni. De aceea, în ţările dezvoltate, cu monedă forte, se formează un adevărat ataşament al populaţiei faţă de moneda naţională. Încrederea cetăţenilor unei ţări în moneda proprie este, ea însăşi, un factor de stabilitate.

Aşa stând lucrurile, renunţarea la moneda naţională de către o ţară bogată, mai ales dacă reprezintă o forţă economică şi politică pe plan internaţional, înseamnă asumarea unui risc considerabil. Consimţind acest lucru, un stat, cetăţenii săi, au dreptul la o compensaţie care să le asigure un nou avantaj comparativ, superior faţă de trecut. Numai aşa moneda unică se va putea bucura de recunoaştere, de încrederea necesară, în primul rând în zona monetară în care are putere de circulaţie. Fără doar şi poate, euro-ul va răspunde acestei cerinţe. În măsura în care avantajele pe care le oferă în prezent se vor concretiza, moneda unică europeană va câştiga suportul public absolut necesar. Euro-ul va genera astfel efecte centripete, devenind un instrument de coagulare politică la scara Uniunii Economice şi Monetare.

Până în prezent nu s-a menţionat nimic oficial despre felul cum va arăta uniunea politică europeană. O indicaţie indirectă se găseşte, totuşi, în Tratatul de la Amsterdam, în partea privind instituirea cetăţeniei europene: „Cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte” (art. 8, s.n.). Aşadar, fiecare persoană ar urma să aibă dreptul la dublă cetăţenie: una naţională şi alta europeană, în acelaşi timp.

Acest fapt prefigurează coexistenţa a două tipuri de entităţi politice: pe de o parte, statele-naţiune, membre ale UE, cu ceea ce au ele specific, înainte de toate pe plan cultural, iar, pe de altă parte, Uniunea, cu instituţiile, legislaţia şi politicile sale comunitare.

Noile provocări cu care se va confrunta Uniunea Europeană au fost luate în discuţie, la cel mai înalt nivel, încă de la începutul noului secol. Consiliul European de la Nisa (februarie 2001), prin Tratatul încheiat*, precum şi cel de la Laeken (decembrie 2001) au stabilit obiectivele şi direcţiile de acţiune. A rezultat că în centrul atenţiei se va afla reforma instituţională, care să însemne „mai multă transparenţă şi eficienţă şi mai puţină rigiditate”. Mai concret, reforma va avea două ţinte fundamentale:

► apropierea instituţiilor UE de cetăţean; * Şi prin Declaraţia privind viitorul UE, anexată Tratatului încheiat.

► creşterea eficienţei deciziei la nivel european. A fost creat un cadru oficial de dezbatere a problematicii

extinderii – „Convenţia europeană”**. Semnificativ este faptul că la lucrările ei nu au participat numai statele membre şi instituţiile europene, ci şi reprezentanţii statelor candidate la integrare. Nu este vorba despre o participare formală, ci de una cu toate drepturile***. Lucrările „Convenţiei” s-au aflat la baza Conferinţei interguvernamentale care a luat decizii definitive, înaintea alegerilor europene din 2003-2004.

► Din luările de poziţie oficiale se conturează măsuri cum sunt: - extinderea prerogativelor parlamentelor naţionale pe plan

european; ele nu se vor mai limita doar la ratificarea sau respingerea hotărârilor instanţelor UE, ci vor fi asociate la luarea celor mai importante decizii ale acestora. În asemenea condiţii, s-ar crea posibilitatea abandonării procedurilor de ratificare a Tratatelor europene şi a intrării lor imediate în vigoare. Câştigul de timp ar fi important;

- introducerea unei legislaţii-cadru care să lase statelor membre mai multă libertate de alegere;

- instituirea unui „spaţiu public european” deschis dezbaterilor între membrii societăţii civile;

- asigurarea transparenţei instituţiilor europene. Reuniunile Consiliului de Miniştri european vor trebui să fie deschise pentru publicul larg, atunci când se desfăşoară activităţi legislative;

- eficientizarea aplicării principiului subsidiarităţii, printr-o mai bună definire şi repartiţie a competenţelor între instituţiile europene şi între acestea şi cele naţionale. Se are în vedere chiar şi transferul unor atribuţii „de sus în jos”;

- simplificarea şi accelerarea procedurii de „codecizie” între Consiliul de Miniştri European şi Parlamentul European;

- trecerea la votul majoritar, ca regulă generală; - desfiinţarea dreptului „de veto”, cu excepţia unor cazuri

particulare. Uniunea Europeană există şi funcţionează în virtutea a cinci

tratate: Paris – 1951, Roma – 1957, Maastricht – 1992, Amsterdam – 1997 şi Nisa – 2001. Obiectivele, competenţele şi instrumentele de acţiune se găsesc dispersate în ansamblul acestor tratate. Fapt este că, după ratificarea lor, s-au produs transformări importante, pline de semnificaţii. De aceea se resimte necesitatea unui Tratat de bază care

** Şi-a început activitatea la 1 martie 2002. în această instituţie, Franţa a jucat

un rol important, în funcţia de preşedinte fiind numit Valery Giscard d’Estaing. *** Fără a împiedica, însă, consensul între statele membre.

să reflecte nu numai trăsăturile definitorii ale stadiului actual de integrare inter-statală, dar care să deschidă noi căi de acţiune. Un Tratat Constituţional al Uniunii Europene apare ca fiind un răspuns valabil la toate aceste aşteptări.

Din păcate însă, respingerea recentă a proiectului Constituţiei europene în urma referendumului organizat de Franţa şi Olanda (mai 2005), două ţări fondatoare, amână pentru o perioadă nedeterminată rezolvarea problemelor amintite.

Votul francezilor şi olandezilor, după atâţia ani de eforturi majore, însoţite de performanţe notabile, pe planul integrării inter-statale, apare lipsit de logică. Oare s-ar putea face faţă marilor provocări ale secolului acesta, cum sunt globalizarea, concurenţa tot mai mare din partea Statelor Unite şi chiar a Chinei, recurgându-se la izolare sau printr-o politică de întărire a unităţii din interiorul UE?

Votul negativ franco-olandez a aruncat Uniunea Europeană într-o evidentă criză care ridică un mare semn de întrebare în ceea ce priveşte succesul celei mai mari extinderi, proces în care investiţiile UE au fost foarte mari.

În aceste condiţii, oficialii europeni au preferat o perioadă de reflecţie, un fel de „time-out”, în termeni sportivi. Se vor căuta noi soluţii care să fie general acceptate, atât de statele mari, cât şi de cele mici. Să sperăm că aşteptarea nu va dura prea mult.

Marea provocare a secolului XXI, pentru UE, rămâne integrarea sa politică – mult în urmă faţă de cea economică. Indiferent de forma pe care o va îmbrăca, uniunea politică va face posibilă transformarea Uniunii Europene într-o super-putere capabilă să joace un rol considerabil în configurarea ordinii mondiale.

12.3 Organizaţii de integrare economică din alte zone ale lumii decât Europa

12.3.1 Integrarea economică pe continentul american

12.3.1.1 Integrarea în America de Nord – Zona de Liber Schimb din America de Nord (North America Free Trade Agreement – NAFTA)

Lansând la 1 ianuarie 1994 Acordul de Liber Schimb Nord American, America de Nord este promotoarea unei grupări regionale care a implicat încă de la început limitarea la doar două aspecte economice – comerţ şi investiţii. Deşi nu s-au propus obiective la fel de ambiţioase precum sunt cele ale Uniunii Europene, anumite domenii –

probleme de mediu şi condiţiile de muncă – sunt deja acoperite prin prevederile acordului.

Evoluţia procesului integraţionist în această regiune conferă o serie de particularităţi, care ţin de atitudinea statelor membre faţă de fenomenul de regionalizare (în special SUA), de tipologia economiilor care compun respectiva zonă de liber schimb (două economii dezvoltate şi o ţară în dezvoltare, mai mult : superputerea mondială- SUA şi două state cu potenţiale economice, politice şi comerciale diferite - Canada şi Mexicul).

NAFTA nu a debutat sub bune auspicii. Mexicul s-a confruntat la finele anului 1994 cu o criză financiară de proporţii. Mulţi critici ai Acordului NAFTA consideră criza peso-ului mexican tocmai rezultat al constituirii acestei zone de liber schimb. Există voci care afirmă că NAFTA a constituit un sprijin pentru guvernul mexican în traversarea unei crize determinate de factori externi.

Dar prin ce s-ar putea defini în formula cea mai simplă NAFTA, de la lansare până în prezent ?*

- NAFTA reprezintă cea mai mare zonă de liber schimb, cu o piaţă de 426 mil. consumatori şi cu o valoare totală a producţiei de bunuri şi servicii de 12000 mild. USD (1/3 din produsul global mondial);

- NAFTA este o grupare integraţionistă care a făcut posibilă, în decurs de un deceniu de la lansare, o creştere economică a partenerilor de : 38% în cazul SUA, 30,9% în cazul Canadei şi de 30% în cazul Mexicului;

- În intervalul de timp 1994-2003, exporturile Statelor Unite către ceilalţi doi parteneri au crescut de la 134,3 mild. USD la 250,6 mild. USD (adică: de la 46,5 mild. USD la 105,4 mild.USD în cazul relaţiilor cu Mexicul şi de la 87,8 mild. USD la 145,3 mild. USD în relaţiile cu Canada);

- Exporturile Mexicului către SUA au crescut în intervalul de timp analizat cu aproximativ 234 % (de la 58,9 mild. USD), atingând valoarea * Datele statistice sunt preluate din sursele: 1. “NAFTA – a Decade of Success”, Office of the US Trade Representative:

http://www.ustr.gov/Document_Library/Fact_Sheets/2004/NAFTA_A_Decade_of_Success.html ;

2. “NAFTA – a decade of strengthening and a dynamic relationship, Office of the US Trade Representative: http://www.ustr.gov/assets/Trade_Agreements/Regional/NAFTA/asset_upload_file606_3595.pdf

3. “NAFTA at 10 – Preliminary report”, Department of Foreign Affairs and International Trade of Canada :

http://www.dfait-maeci.gc.ca/eet/research/nafta/nafta-en.asp.

de 138 mild. USD, iar exporturile către Canada au crescut de la 2,6 mild. USD (nivel care a carecterizat anul precedent integrării, respectiv 1993), la 8,6 mild. USD (în anul 2003), adică a înregistrat o creştere cu 227% în decurs de un deceniu de liberalizări comerciale;

- Exporturile Canadei către partenerii NAFTA au crescut cu aproximativ 104%, de la 113,6 mild. USD la 231,7 mild. USD în relaţia cu SUA(în perioada 1993-2002) şi de la 0,9 mild. USD (la sfârşitul anului 1993) la 1,83 mild. USD în anul 2003 în relaţia cu Mexicul;

- NAFTA a permis majorarea importurilor mexicane şi canadiene pe piaţa americană, nu însă cu acelaşi ritm cu care au crescut importurile Mexicului şi Canadei din SUA. Canada s-a situat în mod constant la nivelul de 18% din totalul importurilor americane, în timp ce cota importurilor americane din Mexic a crescut de la 6,8% în 1993 la 11,6% în anul 2002;

- În decursul primului deceniu de funcţionare a NAFTA, nivelul productivităţii activităţii economice a crescut cu 28% în SUA, cu 55% în Mexic şi cu 23% în Canada;

- Eficienţa economiilor s-a reflectat printr-o poziţionare favorabilă pe piaţa internaţională; NAFTA, ca şi grupare, cuantifică aproximativ 19% din exporturile globale mondiale, şi 25% din importurile globale;

- NAFTA reprezintă un mediu investiţional atractiv: în decurs de un deceniu investiţiile între parteneri s-au dublat, depăşind nivelul de 300 mld. USD, şi a crescut în acelaşi timp prezenţa investitorilor străini din afara NAFTA; NAFTA recepţionează în prezent peste 24% din investiţiile străine directe înregistrate la nivel mondial, şi furnizează 25% din fluxurile de investiţii străine directe;

- NAFTA şi-a câştigat un plus de competitivitate prin includerea dimensiunilor de mediu şi a celor de muncă în cadrul colaborării trilaterale.

- NAFTA aspiră la extinderea către sud, la cuprinderea unui număr tot mai mare de state de pe continentul american în planul de integrare regională.

12.3.1.2 Integrarea în America Latină şi Caraibe

Fenomenul integraţionist de pe continentul latino-american şi din regiunea Caraibelor are deja o tradiţie, însă ultima decadă şi jumătate a cunoscut o amploare remarcabilă în ceea ce priveşte încheierea acordurilor de asociere din regiune.

In anii ’50 deja se derulau serioase discuţii care vizau intensificarea eforturilor de regionalizare în vederea creării mult-speratei Pieţe Comune a Americii Latine. CEPAL (Comisia Economică ONU

pentru America Latină) şi Raul Prebisch şi-au adus aportul hotărâtor în cadrul iniţiativei, îndeosebi la nivel tehnic. Aceste deliberări aveau să se concretizeze în proiecte de integrare ambiţioase: The Latin American Free Trade Association (LAFTA – Asociaţia Latino-Americană a Comerţului Liber)- care în anii ’80 a evoluat în ALADI (Asociaţia de Integrare Latino-Americană sau LAIA: Latin American Integration Association) , The Central American Common Market (CACM – Piaţa Comună Central-Americană / PCCA), şi Acordul de la Cartagena, cunoscut mai bine ca Andean Group (AG-Grupul Andin), devenit Comunitatea Andina (CAN) -1969. Intre timp, statele vorbitoare de limbă engleză au creat Caribbean Free Trade Association (CARIFTA – Asociaţia de Liber Schimb din Zona Caraibilor), care în anii ’70 a evoluat în Caribbean Community (CARICOM – Piaţa Comună din Zona Caraibilor)3.

Niciuna din grupările timpurii nu şi-au atins decât într-o proporţie minoră scopurile, ele “şi-au pierdut din suflu” în anii ’70 şi au intrat în criză în anii ’80.

America Latină a practicat până în anii `80 politica de industrializare prin substituţia importurilor (ISI), prin care se urmărea crearea condiţiilor de creştere economică şi de menţinere a ritmurilor de creştere în concordanţă cu ritmurile de creştere a populaţiei. Aceasta politică de substituţie a importurilor a condus, în practică, la izolare şi o dezvoltare autarhica, cu efecte negative, care au culminat cu declanşarea crizei datoriei externe care a debutat în anul 1982 în Mexic. Acest model a fost inversat ulterior printr-un program de deschidere către exterior, de privatizare a structurilor de stat, etc.

În 1990 s-a declanşat un nou val integraţionist (noul regionalism: ex. crearea MERCOSUR în anul 1991 - Mercado Común del Sur- Piaţa Comună a Sudului)*, bazat pe afinitatea statelor care împărţeau aceeaşi regiune şi aveau puternice legături istorice, culturale şi lingvistice, toate dornice să sporească interacţiunea umană, comercială şi politică. Acest avânt s-a lovit însă de o serie de aspecte sensibile ale relaţiilor internaţionale - păstrarea suveranităţii, acţiuni individuale, schimbări economice şi politice conjuncturale creatoare de tensiuni.4

3 * Pentru componenţa pe state a grupărilor integraţioniste a se consulta Anexele 1, 2

(vezi p. 397 şi 398) 4 Institute for the Integration of Latin America and the Carribean (INTAL),

Documents: http://www.iadb.org/INT/Trade/1_english/2_WhatWeDo/index2.htm

Noul regionalism latino-american demarat la începutul anilor `90 s-a bazat pe largi reforme structurale, deschiderea economiilor către exterior, promovarea sectorului privat şi diminuarea rolului statului în economie. Reformele structurale cele mai vizibile , care au influenţat procesele de integrare de pe continent ţin de liberalizarea schimburilor comerciale.

In perioada de tranziţie instituţiile politice, economice şi sociale care caracterizau perioada ISI au dispărut şi au fost înlocuite cu substituenţi care să asigure flexibilizarea şi modernizarea acestora. Aparatul de protecţie la frontieră, programe de industrializare (ISI) , subvenţii, facilităţi de creditare pentru anumite activităţi, reglementarea investiţiilor străine, menţinerea sub tutela statului a producţiei anumitor bunuri şi controlul preţurilor la aceste bunuri, politica de achiziţii guvernamentale destinată susţinerii anumitor industrii etc., toate au fost abandonate.

Autorităţile guvernamentale au acordat o mare atenţie proceselor de regionalizare, identificându-le ca semnale ale angajamentelor de liberalizare, chiar şi atunci când condiţiile politice şi economice ale liberalizării unilaterale erau dificile şi, mai mult, chiar şi atunci când iniţiativele multilaterale reciproce se aflau în faze tranzitorii, mai ales după finalizarea rundei Uruguay.

În acest context, integrarea regională devenea un punct de sprijin al procesului de liberalizare. Implicaţiile fiscale ale acordurilor preferenţiale de liberalizare practicate între statele latino-americane au fost nesemnificative, date fiind nivelurile iniţiale scăzute ale schimburilor reciproce şi influenţele protecţionismului practicat până atunci. Deschiderea regională s-a bucurat de popularitate la nivel politic, explicaţia constând în receptivitatea pe plan intern a ideii de “getting together”. Integrarea regională a fost utilizată ca instrument eficient de politică comercială pentru adâncirea liberalizării, reducerea protecţionismului, recrearea stării de competiţie între parteneri.

Este adevărat că unele ţări, ca răspuns la presiunile şocurilor fiscale şi ale dezechilibrelor balanţelor de plăţi, au recurs la accentuarea protecţionismului în anii `90. Uniunile vamale, ca de exemplu MERCOSUR, au limitat, şi chiar au exclus, astfel de tendinţe.

Din punct de vedere instrumental, este clar că noul regionalism diferă radical de vechiul regionalism şi din alte puncte de vedere:

• atragerea de investiţii străine directe (ISD): Vechea temere faţă de dependenţa de ISD a fost înlocuită de aprecierea contribuţiei acestora la sporirea competitivităţii internaţionale şi a accesului la pieţe. In era globalizării se manifestă o concurenţă acerbă pentru atragerea

acestui tip de capital, iar MERCOSUR şi NAFTA sunt zone de real interes pentru ISD.

• comerţul intraregional: crearea pieţelor regionale a stimulat activitatea de comerţ şi investiţii, generând transformări dinamice în sectoarele productive. Creşterea exporturilor intraregionale s-a reflectat în plan productiv printr-o diferenţiere a producţiei, crearea de bunuri manufacturate care să încorporeze mai multe cunoştinţe, accentuarea specializării în producţie şi economiile de scară în domeniul industrial. Firmele şi-au reorientat politicile de marketing , de investiţii şi de alianţe strategice spre exploatarea pieţelor regionale. Mai mult, comerţul în anumite sectoare, precum textilele şi produsele lactate, a fost avantajat, dat fiind protecţionismul exacerbat pe pieţele internaţionale.

• În plan geopolitic: orientarea politicilor Americii Latine spre exterior a solicitat o mai activă şi strategică participare la nivelul emisferei şi pe plan mondial. Integrarea regională a permis statelor din America Latina să intensifice cooperarea şi să devină jucători mai eficienţi la nivel global. Pe calea integrării şi a comerţului s-a reuşit consolidarea democraţiilor la nivelul unor state care s-au confruntat îndelung cu regimuri militare şi s-au consolidat graniţele între state. Experienţa MERCOSUR este grăitoare: înaintea integrării regiunea a fost sub influenţa nefastă a stării conflictuale din zonele de graniţă , acum este o zona pacifista pentru că disputele au încetat, statele au descoperit interese comune care prevalează asupra orgoliilor naţionaliste. Vechiul regionalism nu a fost capabil să genereze şi garanteze acest lucru datorită naţionalismului autoritar al diferitelor regimuri militare, cu un interes crescut în dispute teritoriale şi practici non-democratice5.

Prin apariţia şi dezvoltarea grupărilor regionale pe continentul Latino-American (dintre care cele mai puternice sunt Piaţa Comună a Conului de Sud – MERCOSUR şi Comunitatea Andină - CAN), prin eforturile acestora de a se unifica într-un bloc unitar sudic şi într-o voce unică pe plan mondial, Statele Unite şi-au văzut afectată hegemonia pe marele continent şi a considerat oportună redefinirea relaţiilor cu statele din regiune sub forma unui proiect amplu de integrare: F.T.A.A. (Free Trade Area of the Americas – Zona de Liber Schimb a Americilor), care să reunească 34 de state (mai puţin Cuba) de pe continentul american. 5 Robert Devlin, Antoni Estevadeordal, “What’s New in the New Regionalism in

the Americas”, INTAL-ITD-STA, Working Paper 6: http://enet.iadb.org/idbdocswebservices/idbdocsInternet/IADBPublicDoc.aspx?docnum=417848

Această zonă de comerţ liber va pune pe noi baze pan-americanismul lansat în secolul XIX (conceput la acea vreme după modelul Zollverein-ului German).

FTAA este un plan destul de ambiţios, lansat cu ocazia Summitului Americilor de la Miami, din decembrie 1994. Realizarea unei zone de liber schimb de la Alaska la Ţara de Foc a realizat paşi timizi, însă punctul de plecare este dat tocmai de NAFTA. SUA trebuie să convingă vecinii din sud că este în interesul lor să se alăture unei zone de liber schimb, iar Mexicul trebuie să se transforme într-o dovada vie a beneficiilor acestei conlucrări. Dacă zona nu funcţionează satisfăcător în formulă simplă, cum poate funcţiona într-un cadru mult mai extins şi mai eterogen?

12.3.1.3 Zona de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of the Americas)

Zona de Liber Schimb a Americilor va reprezenta, aşa cum şi-au propus artizanii integrării emisferei vestice, o extindere a NAFTA în toate ţările continentului american (în număr de 34 de state) , mai puţin Cuba (exclusă din Organizaţia Statelor Americane în anul 1962).

Prima Întâlnire la nivel înalt a Americilor a avut loc în perioada 9-11 decembrie 1994 la Miami (First Summit of the Americas). In cadrul acesteia participanţii au stabilit ca obiectiv prioritar al cooperării emisferice în domeniul economico-comercial, formarea, la orizontul anului 2005, a unei Zone de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of The Americas / FTAA – Area de Libre Comercio de las Americas / ALCA)6.

Negocierile FTAA au fost lansate oficial în aprilie 1998 cu ocazia Summitului de la Santiago de Chile şi au avut drept rezultat definirea din punct de vedere instituţional a mecanismului de negociere. 7

Dar pentru a deveni o zonă de liber schimb funcţională, este nevoie de un tratat bine pus la punct, care să răspundă deopotrivă intereselor tuturor celor 34 de state membre chemate să ia parte la proces. Aşa cum au reflectat demersurile integraţioniste pe toate nivelurile sale funcţionale, elaborarea documentului de bază (tratatul) se prezintă ca o procedură greoaie care naşte permanent vii dispute. Ceea ce există în prezent ca bază a viitorului acord, este un proiect de text,

6 FTAA/ “Summit of the Americas Plan of Action”: http://www.summit-

americas.org/miamiplan.htm#9 7 Summit of the Americas Center, “FTAA background”:

http://www.americasnet.net/trade/ftaa.htm

elaborat de cele 9 grupe de negociere, aprobat cu ocazia celui de al treilea Summit al Americilor de la Quebec (Canada), din anul 2001.

Planul de acţiune adoptat la Quebec s-a axat pe 18 domenii cheie: 1) democraţia; 2)drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului; 3) justiţie, statul de drept şi securitatea persoanelor; 4) securitatea în emisferă; 5) societatea civilă; 6) comerţ, investiţii şi stabilitatea financiară; 7) infrastructură şi mediu; 8) managementul dezastrelor; 9) dezvoltarea sustenabilă;10) management agricol şi dezvoltare rurală;11) forţa de muncă şi şomajul;12) echitate;13) educaţie; 14) sănătate; 15) egalitatea între sexe;16) populaţia indigenă; 17) diversitatea culturală; 18) tinerii.8

Asimetrii în cadrul Acordului de Liber Schimb al Americilor

În ciuda etichetei/titlului de „comerţ liber” atribuit procesului integraţionist de pe continentul american, acesta poartă o notă de convenţionalism, pentru că în realitate nu presupune liberalizarea tuturor fluxurilor comerciale şi de servicii, ci doar stabilirea de reguli pentru un comerţ asimetric, unde se menţin niveluri semnificative de protecţie şi salvgardare pentru domeniile sensibile proprii membrilor puternici şi unde se doreşte ca partenerii (mai slabi) să îşi deschidă cât mai mult pieţele.

Cu alte cuvinte asimetria este cuvântul cheie al FTAA şi al acordurilor bilaterale ale SUA cu statele din regiune. Spre exemplu, SUA solicită statelor din America Latină o amplă deschidere a pieţelor pentru produsele sale manufacturate (unde aceste naţiuni au şi o forţă de competitivitate mai redusă), dar menţine puternic protejat sectorul agricol (exact acolo unde statele din America Latină au cele mai mari şanse competitive). Prin urmare, acest „comerţ liber” este asimetric. In plus, o serie de aspecte nici nu sunt negociate în cadrul acordurilor de liber schimb, ci sunt lăsate a fi guvernate de regulile OMC. Un exemplu în acest sens constă în insistenţa SUA de a negocia comerţul cu manufacturate în cadrul acordurilor de liber schimb, iar aspecte precum subvenţiile agricole să facă obiectul regulilor OMC.

La masa negocierilor asimetrice, statele din America Latină au de contracarat riscuri majore, care decurg din participarea lor predilectă în

8 FTAA/ Summits of the Americas/ Quebec Plan of Action : http://www.summit-

americas.org/Documents%20for%20Quebec%20City%20Summit/Quebec/PoA%20FINAL%20public%20April%2021%20(eng).doc

cadrul schimburilor comerciale cu produse primare, care sunt supuse unui înalt grad de protecţie pe piaţa americană, care sunt concurate puternic de produse similare subvenţionate şi care înregistrează fluctuaţii semnificative de preţuri pe piaţa internaţională.

Asimetriile „acordurilor de liber schimb convenţionale” decurg şi din diferenţele de forţe implicate în cadrul negocierilor şi se pot exemplifica foarte clar prin următorul aspect: în cadrul negocierilor din cadrul CAFTA dintre SUA şi statele central-americane diferenţele între performanţele macroeconomice sunt izbitoare. PIB-ul total al Americii Centrale reprezintă 0,5% din cel al Statelor Unite, venitul pe cap de locuitor este de 19 ori mai redus, agricultura participă cu 2% la formarea PIB în SUA, respectiv 17% în America Centrală ( în condiţiile în care agricultura concentrează 1/3 din forţa de muncă a Americii Centrale).

Asimetriile tind să se permanentizeze şi să se „legitimizeze”: în cadrul NAFTA, liberalizarea s-a bazat mai mult pe concesii ale Mexicului şi ale Canadei, decât pe concesii ale SUA. In unele cazuri prevederile speciale în favoarea partenerilor comerciali nu au fost respectate de SUA: este cazul mecanismelor de protecţie şi al perioadelor de tranziţie stabilite a fi adoptate pentru protejarea porumbului mexican de concurenţa celui subvenţionat american, care în realitate nu au funcţionat. In cadrul CAFTA statele central-americane au obţinut drept compensaţii accesul privilegiat pe piaţa americană pentru produse care erau puternic concurate de cele subvenţionate; rezultatele au fost marginale în cazul exporturilor de zahăr şi inexistente în cazul exporturilor de porumb şi orez.

Dinamica integrării

Integrarea trebuie înţeleasă ca proces dinamic, deschis extinderii permanente către noi şi noi domenii de interes, orientat către corijarea diferenţelor. Zonele de liber schimb caracterizate prin asimetrii sunt structuri mai mult „statice”. Acordul de constituire se transformă în cadrul de guvernare pe termen lung: NAFTA nu a fost concepută ca o etapă iniţială a unui proces de adâncire a integrării, aşa cum s-a întâmplat în Europa Occidentală, NAFTA a fost creată pentru extinderea şi nu pentru adâncirea integrării. „Dinamica” extinderii NAFTA poate fi interpretată

doar din perspectiva extrapolării asimetriilor către sud, ca o dinamică pe orizontală şi nu vertical-ascendentă.

Dimensiunea socială „Zonele de liber schimb asimetrice” sunt indiferente la strategiile

sociale regionale: spre exemplu, sărăcia şi analfabetismul sunt probleme lăsate în afara sferei de interes comun.

In cadrul NAFTA s-au creat comisiile pentru cooperarea în domeniul muncii şi în domeniul mediului înconjurător. Funcţionarea lor a demonstrat o slabă capacitate de a soluţiona problema condiţiilor inadecvate de lucru, lipsa securităţii şi a rigorilor sanitare în cadrul „maquiladoras” din Mexic, care exportă în Statele Unite şi nici problema poluării apei, solului şi aerului din ariile în care maquiladoras (in-bound plants) funcţionează.

In UE există preocupări în ceea ce priveşte politicile de muncă, educaţia, protecţia socială, protecţia consumatorului etc. şi se identifică la nivelul UE intensificarea eforturilor de soluţionare comună a problemelor care apar în cadrul acestor domenii pe măsura adâncirea integrării.

Dimensiunea productivă: „Acordurile de liber schimb convenţionale” nu oferă posibilitatea

de coordonare în domeniul producţiei. De exemplu, în cazul unei zone de liber schimb între statele andine şi SUA, ţările latino-americane posedă structuri productive şi de export similare şi s-ar concura puternic pe piaţa SUA. Intr-o astfel de situaţie, orice măsură de coordonare a producţiei regionale ar fi atacată drept contrară liberului schimb. In cadrul unui astfel de „acord de liber schimb convenţional” nu ar exista măsuri de asistenţă pentru dezvoltare destinate statelor mai puţin dezvoltate, cum sunt cele cuprinse în cazul Zonei de Liber Schimb SUA- America Centrală – CAFTA/U.S.- Central American Free Trade Agreement (în realitate componentele de asistenţă cuprinse în acord nu s-au regăsit în practică).

Integrarea în stadiile sale avansate permit stabilirea de politici sectoriale performante între diferite economii, inclusiv acordarea de regimuri comune de protecţie. Pe această cale se poate susţine complementaritatea şi coordonarea producţiei prin intermediul politicilor comune. Exemplul cel mai elocvent este Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene.

Coordonarea politicilor solicită la rândul său o serie de angajamente macroeconomice regionale, cum este cazul UE, care a reuşit introducerea monedei unice şi crearea Băncii Centrale Europene.

„Acordurile de liber schimb convenţionale” au dovedit a avea o capacitate limitată de a susţine creşterea exporturilor şi a caracterului antrenant al acestora în generarea bunăstării. Deşi s-au înregistrat în unele cazuri (Mexicul în cadrul NAFTA) creşterea exporturilor şi a PIB-ului, reducerea sărăciei şi restabilirea echităţii sociale nu s-au înfăptuit. Pentru aceasta este nevoie de mecanisme active de redistribuire a veniturilor.

Mobilitatea factorilor de producţie

In cadrul zonelor de liber schimb cu probleme de asimetrie, se promovează ideea liberei circulaţii a mărfurilor şi capitalurilor, dar nu şi a forţei de muncă (este cazul cetăţeanului mexican care nu poate munci sub protecţia acordului NAFTA în SUA; prevederi similare sunt cuprinse în cadrul acordului Chile –SUA).

Dimensiunea politică

In cadrul „acordurilor de liber schimb convenţionale” dimensiunea politică este absentă. Întâlnirile şi dialogul se poartă la nivelul de reuniuni ministeriale şi de şefi de state. Dificultatea încorporării dimensiunilor politice în cadrul negocierilor au fost destul de clare în cadrul Summitului FTAA de la Monterrey (Mexic, 2004), când s-a dorit atingerea unui compromis în domeniul politicilor de dezvoltare, sociale şi ambientale, ele nu au dus la nici un rezultat.

„Acordurile de liber schimb convenţionale” nu se cantonează numai la nivelul liberalizării fluxurilor comerciale, dar şi la aspecte conexe acestora: reglementarea liberei circulaţii a capitalurilor, drepturile de proprietate intelectuală, servicii (nu numai cele tradiţionale, de telecomunicaţii, dar şi cele educaţionale şi sănătate etc.), emigrarea, achiziţii guvernamentale, etc. Aceste teme ajung să încorporeze o serie de aspecte legate de dezvoltarea naţională şi limitează acţiunile guvernamentale. Sub umbrela „drepturilor investitorilor” de transfer al capitalurilor şi al „tratamentului naţional”, orice măsură socială, ambientală sau de pe piaţa muncii poate fi acuzată că limitează libera

circulaţie a capitalurilor sau că ar genera tratament diferenţiat investitorilor.

Analiza recentă a negocierilor dintre SUA şi naţiunile andine a demonstrat, spre exemplu, că acest tip de acorduri de liber schimb erodează puternic rolul statului naţiune, dar nu ca o cedare a atributelor suveranităţii către structuri supranaţionale (cum se întâmplă în cazul Uniunii Europene), ci către mecanismele private.

Politica externă şi de securitate şi comerţul Acţiunea SUA de a exercita presiuni asupra Americii Latine în

scopul încheierii de acorduri de liber schimb este influenţată de factori interni (interesele transnaţionalelor de a-şi extinde pieţele, controlul asupra economiilor din jur, limitarea emigraţiei, etc.) şi externi (prezenţa Uniunii Europene în America Latină şi existenţa unor grupări integraţioniste autonome în regiune).

În acest context de factori, SUA a utilizat o serie de instrumente de control: presiunile asupra Mexicului pe parcursul negocierilor NAFTA, interzicerea participării unor reprezentanţi din America Latină ca observatori în cadrul rundelor de negocieri, relansarea negocierilor cu Chile pentru zona de liber schimb, după ce acesta a anunţat intenţia de a deveni membru cu drepturi depline în cadrul MERCOSUR. Aceste măsuri fac parte dintr-un plan mai amplu al Statelor Unite ale Americii, cel al „Strategiei de Securitate Naţională”, care încorporează ca piloni principali FTAA şi acordurile de liber schimb, în calitate de instrumente de promovare a procesului de expansiune teritorială şi a influenţei marii puteri.9

9 Eduardo Gudynas: “Dos caminos distintos: tratados de libre comercio y

procesos de integracion” http://www.integracionsur.com/americalatina/GudynasDesafiosTLCsQuito2004.pdf

Perspectivele realizării Zonei Largi de Liber Schimb dintre America de

Nord şi America de Sud (FTAA)

Este greu de întrevăzut viitorul integrării pe continentul american dintr-o serie de considerente:

i) NAFTA nu a reuşit să convingă statele din America Latină şi Caraibe că o zonă de liber schimb alături de SUA este funcţională în avantajul tuturor partenerilor, ci a accentuat scepticismul şi temerile de asociere;

ii) scepticismul decurge şi din asimetria concesiilor cedate – obţinute în cadrul negocierilor FTAA de către statele în dezvoltare de pe continent;

iii) procesul de negociere FTAA a fost extrem de îndelungat – un deceniu - primul Summit a avut loc în anul 1994, iar termenul propus pentru finalizarea acestora nu s-a respectat (1 ianuarie 2005);

iv) tensiunile la nivelul emisferei sunt foarte mari între partenerul dominant (SUA) şi America Latină şi Caraibe. In prezent negocierile sunt suspendate ca urmare a opoziţiei în principal a Brazilie, la care s-au alăturat alte state sud-americane;

v) toate statele de pe continentul american au compensat acordul FTAA cu diverse formule şi reţele de alternative integraţioniste în vederea asigurării de avantaje comparative;

vi) America de Sud este pe calea atingerii şi amplificării (prin cuprinderea Braziliei) unui obiectiv istoric care datează din timpul marelui Simon Bolivar, acela de a realiza o Americă de Sud unită: Comunitatea Naţiunilor Sud-Americane;

vii) Integrarea Americii de Sud într-o singură comunitate este puternic susţinută de Spania, ca purtător de interese ale Uniunii Europene, în căutare de pieţe şi zone de influenţă;

viii) America de Sud, dincolo de ambiţii, este extrem de scindată şi controversată, convergenţa de interese se realizează extrem de greoi şi se frânează pe această cale capacitatea de a participa ca o voce unică în contracararea presiunilor Washingtonului;

ix) SUA este extrem de insistentă şi perseverentă în încheierea de acorduri de liber schimb bilaterale şi în demararea FTAA.

Relaţiile mutuale implică şi unele particularităţi care decurg din

creşterea interdependenţelor dintre SUA şi vecinii mai apropiaţi ca urmare a dinamizării fluxurilor de emigranţi, trafic de droguri, ca urmare a accentuării problemelor de mediu, sănătate publică, aspecte politice şi cele legate de controlul frontierelor. SUA trebuie să integreze aspectele geopolitice, ideologice şi de siguranţă într-un pachet mult mai larg de acţiuni, care să cuprindă America Latină ca un tot-unitar şi nu diferenţiat, pe ţări sau regiuni, aşa cum se prezintă astăzi agenda sa de lucru. Diferenţele şi conflictul dintre partea dominantă şi statele care luptă

pentru păstrarea independenţei politice şi economice sunt mult mai accentuate, cu atât mai mult cu cât unele chiar au făcut paşi semnificativi pe calea eficientizării economiilor lor şi conştientizează din ce în ce mai mult potenţialul de care dispun:

MEXICUL a renunţat la sentimentul anti-yankey provocat de câştigarea a ½ din teritoriul său de către SUA în 1848 şi a devenit jucătorul din prima linie a integrării. In prezent, 88% din comerţul Mexicului se derulează cu partenerul din nord. Mai mult, Vicente Fox se declară preşedintele a 125 milioane de mexicani, adică al celor 100 de milioane din Mexic şi 25 milioane din SUA.

ARGENTINA – a fost printre statele cele mai distante şi mai indiferente faţă de Statele Unite, până în anii `90, după care a făcut o mişcare bruscă de aliniere, cum nu manifestase până la acel moment nici una din ţările Americii Latine: a votat alături de SUA în cadrul ONU, şi-a dolarizat economia şi a purtat consultări bilaterale pentru o serie de probleme economice şi politice. Argentina continuă să întreţină relaţii cordiale cu SUA (chiar şi după criza financiară din anul 2001), însă legăturile comerciale şi demografice între cele două nu sunt prea consistente.

BRAZILIA, cu o piaţă imensă (de 1/3 din populaţia Americii Latine şi locul 5 pe glob în plan demografic, cu 40% din producţia Americii Latine şi a opta economie de pe glob) face progrese deosebite în dialogul cu SUA, dar în acelaşi timp îşi consolidează poziţia alături de alte puteri mondiale , în mod deosebit U.E., dar şi Japonia. Acestea o recomandă drept punct de atracţie pentru exportatorii şi investitorii nord-americani. Dar, SUA trebuie să-şi revizuiască practicile protecţioniste care afectează un număr semnificativ de produse (oţel, alcool, zahăr, textile, sucuri de portocale, tutun, carne etc.) pentru a asigura un acces mult mai larg al exporturilor braziliene pe piaţa sa şi de a primi în contrapondere o mai largă deschidere pe cea mai mare piaţă emergentă din America Latină.

CHILE, după lovitura primită prin omiterea sa din proiectul NAFTA, a accentuat dialogul cu Asia, Europa şi restul Americii. Dacă Chile s-a bucurat de suficientă atenţie din partea SUA mult mai timpuriu decât oricare stat sud-american începând cu anii `60, în prezent se vede intrată într-un con de umbră şi uitare. Statutul său de partener „privilegiat” este erodat de alţi concurenţi de pe continent.

REGIUNEA ANDINA – Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru şi Bolivia – ridică mai multe provocări pentru politicienii nord-americani : lipsa unor democraţii robuste, violenţa politică , mişcări de stradă şi incapacitatea administraţiilor naţionale în combaterea traficului de droguri. In relaţia cu Columbia , SUA a adoptat un program comun de combatere a traficului cu droguri „Planul Columbia”, care tensionează relaţiile Washington – Caracas.

AMERICA CENTRALA şi CARAIBE : statele din această arie geografică se tem de o posibilă indiferenţă a Statelor Unite în ceea ce priveşte atragerea lor în planurile Washingtonului. Ele încearcă să câştige la aceeaşi paritate cu Mexicul o poziţie similară lui în cadrul NAFTA şi să schimbe modul în care SUA interpretează rolul lor regional, conştiente fiind că sunt percepute drept „state-satelit”.

CUBA: atât de aproape geografic, dar atât de departe economic de SUA, Cuba rămâne să-şi poarte singură de grijă în regiune, apreciind relaţiile economice bune cu toţi vecinii latino-americani. Dolarizându-şi economia, gândeşte şi speră într-o apropiere de SUA, probabil că în viitor va exista o integrare a acesteia în sfera de influenţă americană.10

Observăm o mare varietate a intereselor Statelor Unite în

America Latină: schimbul demografic şi economic cu Mexicul şi America Centrală şi Caraibe, exporturile şi investiţiile în Conul Sudic (MERCOSUR), controlul narco-traficului şi instalarea democraţiei în regiunea andină. Cunoscându-şi interesele şi conştientă fiind de asimetria puterii şi prin urmare a avantajelor, SUA , în ciuda oricărei opoziţii la propunerile sale venite din partea vreunui membru, forţează integrarea Americilor. Intr-o zonă de liber schimb puterea sa s-ar exercita mult mai uşor, ar gravita totul mult mai bine în jurul său. Crearea FTAA este privită de unii autori drept o dezvoltare a „neo-imperialismului”, a puterii STN-urilor de a se stabili şi controla teritoriile de interes prin eliminarea competitorilor (în cazul de faţă în mod deosebit cei europeni, prezenţi ca urmare a păstrării legăturilor coloniale post-columbiene). Primul obiectiv al FTAA constă în a înlocui prin Summitul Americilor Summitul Ibero-american. De ce? Pentru că la Summitul Ibero-american

10 Abraham Lowenthal, “Os Estados Unidos e a America Latina na virada do

seculo”, Politica Externa, vol. 9-no.3-dez/jan/fev-2000, Ed. Paz e Terra, Rio de Janeiro.

participă Spania şi Portugalia (reprezentantele UE) şi nu participă SUA şi Canada. Totul rămâne la nivel de competiţie între puteri , într-un joc al raporturilor de forţe SUA –UE - Japonia din ce în ce mai instabil şi ameninţat de jucători din afară.

Ideea de „regionalism deschis” se dovedeşte greu de transpus în practică. Extinderea grupării NAFTA prin asimilarea unor noi state sau grupuri de state care să conducă la o structură „ hub and spokes” (butuc şi spiţe) , în care SUA va constitui nucleul în jurul căruia vor gravita celelalte 33 de economii satelit ale continentului, teoretic a fost amânată pentru anul 2006 (în versiunea cea mai optimistă).

FTAA se întrevede ca o zonă de comerţ liber structurată pe două niveluri, conform principiilor Conferinţei Ministeriale de la Miami (SUA) din noiembrie 2003: i) primul nivel este cel al minimului de angajamente în toate ariile de negociere (accesul la pieţe, agricultură, servicii, investiţii, achiziţii guvernamentale, proprietatea intelectuală, politica privind concurenţa, subvenţii, măsuri anti-dumping şi compensatorii, soluţionarea diferendelor); ii) al doilea nivel rezultă din aprofundarea pe baze opţionale a normelor minime în cadru bilateral sau plurilateral.

Structurarea pe două niveluri a acordului va da câmp liber Statelor Unite ale Americii în obţinerea de avantaje în cadrul negocierilor bilaterale, aşa cum experienţa deja o demonstrează.

Noul termen de finalizare a negocierilor (1 ianuarie 2006) şi de demarare operativă a FTAA pare greu de atins, în cel mai probabil caz vom avea de a face cu un nou orizont de timp: 1 ianuarie 2007.

Apariţia unei posibile Comunităţi a Naţiunilor Sud-Americane (CNS) nu va substitui ci va dubla procesul de integrare emisferică. CNS poate aduce avantaje naţiunilor sud-americane doar pe măsura adâncirii actului integraţionist atât în plan economic cât şi politic şi nu prin simplul stadiu de integrare sub forma unei zone de liber schimb.

Perspectivele Zonei de Liber Schimb a Americilor vor depinde foarte mult de atitudinea Europei în redefinirea relaţiilor sale economice şi politice cu America Latină. Problemele de extindere şi de adâncire a integrării de pe continentul european vor diminua, dar nu vor anula tenacitatea Europei în promovarea propriilor interese expansioniste în regiune.

FTAA este departe de atins doar în ceea ce priveşte formula propusă de Statele Unite ale Americii la Summitul de la Miami (1994),

dar nu şi ca obiectiv în sine. Compromisul de la Miami din 2003 pare să împace toţi participanţii. Rămâne ca realitatea să confirme veridicitatea evaluărilor şi previziunilor emise de actualul studiu.

12.3.2 Integrarea economică în Asia şi în Africa

12.3.2.1 Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)

Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East Asian Nations) – este una dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia şi chiar din lume. Asociaţia a fost înfiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare economică şi politică între statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda.

Încă de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice ţară doritoare din sud-estul asiatic, care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza existenţei sale. Tensiunile politice din zonă au blocat acest deziderat. Ameninţarea pe care o reprezenta Vietnamul, puternic susţinut de colosul sovietic, a făcut ca statele ASEAN să încerce să menţină un oarecare echilibru politic în regiune, deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se poate de reale, precum conflictul dintre Vietnam si Cambogia.

Răbdarea de care statele membre ASEAN au dat dovadă în încercarea lor de a neutraliza influenţa negativă potenţială a Vietnamului în regiune a dat roade şi, în 1994, toate ţările din grupare au reuşit să ajungă, după 20 de ani, la o normalizare a relaţiilor cu acest stat.

Astfel încât, ţara care cu 22 de ani în urmă (în 1973) se opusese ferm lărgirii ASEAN, grupare pe care o considera un bastion anti-comunist, devine, în iulie 1995, în urma summit-ului ASEAN din Vietnam, cel de-al 7 membru al acestei grupări. Acum, din ASEAN mai fac parte, alături de cele cinci state fondatoare (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda) şi Brunei, Cambogia, Myanmar, Laos şi Vietnam.

Populaţia celor 10 ţări care intră în prezent în componenţa ASEAN este de circa 500 milioane de persoane, ceea ce transformă, potenţial, zona, într-una din cele mai mari pieţe ale lumii. Alte atuuri ale ţărilor din regiune se referă la faptul că posedă resurse naturale bogate,

se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se afla în apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de Orientul Mijlociu, Africa şi Europa.

În ultimii ani ai deceniului al 9-lea al secolului trecut, a început să se dezvolte ideea unor “zone economice subregionale”, care ar fi putut, după opinia autorităţilor de atunci din statele ASEAN, să contribuie la adâncirea integrării economice în zonă, fără a necesita modificarea radicală a politicilor comerciale naţionale. Au apărut astfel, o serie de mini-grupări, ”triunghiuri ale creşterii”, care însă au avut un impact minor.

Constatând lipsa de consistenţă a tuturor încercărilor de până atunci, ţările membre ASEAN şi-au legat speranţele de crearea unei zone de liber schimb (AFTA). Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în interiorul zonei, până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în următorii 15 ani, începând cu 1 ianuarie 1993.

Criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasă a ţărilor din Asia de sud-est. Statutul de cea mai dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebării. S-a spus că miracolul asiatic a fost suprasolicitat, că rapida creştere economică a “ipotecat” viitorul acestor economii. Multe ţări s-au încărcat de datorii, au recurs la măsuri de restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar, au urmat concedieri, perioade de instabilitate politică si socială.

Oricum, partea bună, dacă se poate vorbi de aşa ceva, a crizei asiatice a fost, din punctul de vedere al statelor ASEAN, conştientizarea vulnerabilităţilor comune, a necesitaţii unui efort stăruitor pentru consolidarea pieţei comune alcătuite din pieţele economiilor respective.

Pornită la drum cu ambiţii mari, ASEAN nu a reuşit să aibă rezultate convingătoare, în ciuda succesului individual al majorităţii membrilor săi. Lipsa unui „motor” al grupării a atârnat greu în balanţă, o posibilă soluţie fiind sporirea importanţei altei grupări – APEC – care include, pe lângă majoritatea ţărilor ASEAN, puteri economice de prim rang, capabile să contribuie la dezvoltarea economică şi socială a regiunii.

12.3.2.2 Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC)

În deceniile ce au trecut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările din Asia de Est s-au caracterizat printr-o creştere economică puternică şi constantă.

La început a fost Japonia. În perioada imediat postbelică, niponii s-au lansat, cu determinarea specifică, spre o reconstrucţie economică în măsură să uimească întreaga lume şi să îi propulseze între primele puteri economice ale planetei.

Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan şi Singapore – care, chiar dacă nu pot aspira la statutul de superputere economică, au reuşit să recupereze, în mare măsură, rămânerile în urmă şi să intre în categoria „noilor ţări industrializate”.

Un al doilea val de dragoni, alcătuit din Indonezia, Filipine, Malaezia şi Thailanda, după o perioadă caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin spectaculoasă, pare a se fi trezit la viaţă şi este în măsură să recupereze decalajele în viitorul apropiat. O evoluţie similară înregistrează în ultimul deceniu şi Vietnam-ul, urmat – în mai mică măsură – de celelalte ţări ale Peninsulei Indochina.

În fine, schimbările ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat al lumii – Republica Populară Chineză – au descătuşat energii nebănuite, ce au condus la creşteri economice spectaculoase, menite să transforme semnificativ raportul de forţe în plan regional şi chiar mondial.

Toate aceste evoluţii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat acestui fenomen, au făcut ca polul de dezvoltare economică să se mute, practic, din zona Atlanticului în cea a Pacificului.

Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect în planul cooperării regionale pentru susţinerea mutuală a dezvoltării. Ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre economiile din zona Asia-Pacific şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi de a-şi dezvolta spiritul comunitar, a fost înfiinţată, în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate, Organizaţia APEC (Asian Pacific Economic Cooperation).

Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi întrunesc aproximativ 42% din comerţul mondial. În ultimul

deceniu, APEC a fost principala organizaţie economică din zonă care a promovat comerţul deschis şi cooperarea economică. Rolul APEC a crescut în ultimii ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni economice (liberalizarea comerţului, facilitarea afacerilor, colaborare economică şi tehnică), cât şi în rezolvarea unor probleme sociale (protecţia mediului înconjurător, educaţie, drepturile femeilor în societate). Organizaţia îşi propune ca să se constituie într-o zonă de liber – schimb într-un orizont de timp de mai îndelungat.

Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989, când a avut loc în Australia întrunirea miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului, pentru a stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se dezvolta atât de rapid. Atunci s-a decis înfiinţarea organizaţiei APEC, ai cărei 12 membri fondatori au fost Australia, Canada, Brunei, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Thailanda şi SUA.

În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC, la Blake Island, lângă Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului, a promova spiritul de comunitate, creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă.

Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993, APEC a acceptat şase noi membri. În noiembrie 1991, trei noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză, Hong Kong şi Taiwan. În noiembrie 1993, organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua Noua Guinee, decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline în 1994.

Peru, Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie 1998.

Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri. Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o

grupare de ţări, ci mai degrabă o grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este preponderent economic, nu politic. Această grupare constituie un forum de consultări libere, fără o structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină.

Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific operează prin consens. În anul 1991, statele membre s-au angajat în

conducerea activităţilor lor şi a programelor lor de muncă pe baza unui dialog deschis, în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveşte punctele de vedere ale tuturor participanţilor.

Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Consultativ şi Secretariatul.

În cadrul Consiliului de Miniştri, funcţia de conducere este asigurată anual, prin rotaţie, de un reprezentant al statelor membre. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu găzduirea întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state).

Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind educaţia, energia, mediul, finanţele, resursele umane, cooperarea tehnologică, sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii, telecomunicaţii, transporturi.

Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrării, reformei instituţionale şi a unei mai bune guvernări şi cooperări. Se pare că aceasta a reprezentat alegerea potrivită, dacă se iau în considerare evenimentele din ultimul deceniu. Singurul obstacol major – criza financiară asiatică – a provocat o panică financiară, care a condus la o scădere a investiţiilor în zonă, datorată în special îngrijorărilor cu privire la calitatea guvernării unor ţări. Pentru a face faţă provocărilor ce vor urma şi pentru a construi economii robuste, capabile să depăşească riscuri imprevizibile este necesară mai multă deschidere, integrare, colaborare regională şi o mai bună guvernare.

12.3.2.3 Integrarea economică în Africa

Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii ’50-’60, de la cucerirea independenţei cvasitotalităţii ţărilor de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât aspectele comerciale, cât şi cele ale politicilor economice, infrastructura, libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă, astfel încât să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu nebănuite bogăţii. Din păcate, această idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost făcute în acest sens.

Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe. Comunităţile economice regionale africane au mulţi membri, care fac parte din mai multe organizaţii în acelaşi timp (din cele 53 de ţări, 27 de ţări fac parte din două grupări, 18 din 3 grupări,

R.D. Congo chiar din patru, iar cele mai multe din două organizaţii), sunt subapreciate de guverne, insuficient finanţate şi, în ciuda unor succese izolate, nu şi-au atins obiectivele. Creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre, ca şi intensificarea schimburilor comerciale au rămas doar la stadiul de deziderate, ponderea Africii, ca un întreg continent în comerţul internaţional fiind sub nivelul unor ţări ca Marea Britanie sau Olanda.

Continentul african este „gazdă” a nu mai puţin de 14 grupări economice intraregionale, din care jumătate au o importanţă relativă mai mare:

AMU – Uniunea Arabă Magrebiană, cu 5 membri, COMESA – Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud, cu 20 de

membri, ECCAS – Comunitatea Economică a Statelor Central – africane,

cu 15 membri, ECOWAS – Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii,

cu 15 membri, SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14

membri, IGAD – Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare, cu 7

membri, CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18

membri, Alături de acestea, în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări

economice intraregionale: UEMOA – Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană, cu 8

membri, toţi aparţinând ECOWAS, MRU – Mano River Union, cu 3 membri, aparţinând ECOWAS, CEMAC – Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană,

cu 6 membri, aparţinând ECCAS, CEPGL – comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor

Lacuri, cu 3 membri, aparţinând ECCAS, EAC – Comunitatea Est-Africană, cu 3 membri, 2 aparţinând

COMESA şi unul SADC, IOC – Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 aparţinând

COMESA şi unul SADC,

SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud, cu 5 membri, aparţinând atât SADC cât şi COMESA (2 ţări). Analiza grupărilor economice africane arată că, din punct de

vedere organizatoric, ele nu sunt cu nimic mai prejos decât „colegele” lor mult mai performante, ca UE sau NAFTA. Au secretariate operaţionale, întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru, aranjamente instituţionale complexe, declaraţii politice, dar le lipsesc rezultatele. Cele mai multe dintre măsurile de integrare cuprinse în protocoale, decizii şi acorduri nu sunt transpuse în practică la nivel naţional, ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare, organizare, coordonare şi urmărire a deciziilor luate. Acest lucru explică eşecurile înregistrate până acum în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor luate, lipsa de voinţă a guvernelor de a subordona interesul politic naţional scopurilor pe termen lung ale grupărilor economice regionale, monitorizarea rezultatelor obţinute atât în plan comercial, cât şi al stabilizării macroeconomice.

Nerealizările statelor membre ale diverselor grupări sunt reflectate chiar de incapacitatea de a colecta fondurile necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. De exemplu, COMESA şi CEMAC au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de la 100% în 1993, la 50% în 1998. Mai mult decât atât, contribuţiile actuale ale statelor abia acoperă costurile de operare ale grupărilor regionale, ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse, din punct de vedere financiar, să depindă într-o foarte mare măsură de asistenţa străină.

Cu toate aceste dificultăţi, integrare pe continentul african nu este o bătălie pierdută. Cu multă energie şi mult sprijin se pot obţine rezultatele aşteptate. Rezultate mai vizibile au fost obţinute în domeniul integrării comerciale. Pentru atingerea stadiului unei uniuni economice sunt necesare eforturi considerabile.

Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii, integrarea pe continentul african este singura soluţie de a ieşi din conul de marginalizare în care se află acum. Lipsa resurselor financiare, a infrastructurii, problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva dintre coordonatele ce definesc situaţia grea a acestui continent. Succesul va depinde într-o măsură covârşitoare de cooperarea şi angajamentul grupărilor regionale în redefinirea rolului lor.

Anexa nr.1

Principalele acorduri de integrare regională de pe glob

AFTA ASEAN Free Trade Area Zona de Liber Schimb a Asociaţiei Naţiunilor din Sudul şi Estul Asiei

Brunei Darussalam Cambogia Indonezia Laos Malaezia Myanmar Filipine Singapore Thailanda Vietnam

ASEAN Association of South East Asian Nations Asociaţia Naţiunilor din Sudul şi Estul Asiei

Brunei Darussalam Cambogia Indonezia Laos Malaezia Myanmar Filipine Singapore Thailanda Vietnam

BANGKOK Bangkok Agreement Acordul de la Bangkok

Bangladesh China India Republica Korea Laos Sri Lanka

CAN Andean Community Comunitatea Andină

Bolivia Columbia Ecuador Peru Venezuela

CARICOM Caribbean Community and Common Market Comunitatea şi Piaţa Comună a Caraibilor

Antigua & Barbuda Bahamas Barbados Belize Dominica Grenada Guyana Haiti Jamaica Monserrat Trinidad & Tobago St. Kitts & Nevis St. Lucia St. Vincent & the Grenadines Surinam

CACM Central American Common Market Piaţa Comună Central- Americană

Costa Rica El Salvador Guatemala Honduras Nicaragua

CEFTA Central European Free Trade Agreement Acordul de Liber Schimb Central European

Bulgaria Croaţia România

CEMAC Economic and Monetary Community of Central AfricaComunitatea Economică şi Monetară a Africii Centrale

Camerun Republica Central- Africană Chad Congo Guineea Ecuatorială Gabon

CER Closer Economic Relations Agreement

Australia Noua Zealandă

CIS Commonwealth of Independent States Comunitatea Statelor Independente

Azerbaijan Armenia Belarus Georgia Moldova Kazakhstan Federaţia Rusă Ucraina Uzbekistan Tajikistan Republica Kârgâză

COMESA Common Market for Eastern and Southern Africa Piaţa Comună a Africii de Est şi Sud

Angola Burundi Comoros Republica Democratică Congo Djibouti Egipt Eritrea Etiopia Kenia Madagascar Malawi Mauritius Namibia Rwanda Seychelles Sudan Swaziland Uganda Zambia Zimbabwe

EAC East African Cooperation Cooperarea Africii de Est

Kenya Tanzania Uganda

EAEC Eurasian Economic Community Comunitatea Economică Eurasiatică

Belarus Kazakhstan Republica Kârgâză Federaţia Rusă Tajikistan

ECO Economic Cooperation Organization Organizaţia pentru Cooperare Economică

Afghanistan Azerbaijan Iran Kazakhstan Republica Kârgâză Pakistan Tajikistan Turcia Turkmenistan Uzbekistan

EEA European Economic Area Spaţiul Economic European

Islanda Liechtenstein Norvegia

EFTA European Free Trade Association Acordul European de Liber Schimb

Islanda Liechtenstein Norvegia Elveţia

GCC Gulf Cooperation Council Consiliul de Cooperare din Zona Golfului

Bahrain Kuweit Oman Qatar Arabia Saudita Emiratele Arabe Unite

LAIA Latin American Integration Association Asociaţia de Integrare din America Latină

Argentina Bolivia Brazilia Chile Columbia Cuba Ecuador Mexic Paraguay Peru Uruguay Venezuela

MERCOSUR Southern Common Market Piaţa Comună a Sudului

Argentina Brazilia Paraguay Uruguay

NAFTA North American Free Trade Agreement Acordul de Liber Schimb din America de Nord

Canada Mexic Statele Unite ale Americii

SADC Southern African Development Community Comunitatea pentru Dezvoltarea Africii de Sud

Angola Botswana Lesotho Malawi Mauritius Mozambic Namibia Africa de Sud Swaziland Tanzania Zambia Zimbabwe

UEMOA WAEMU

West African Economic and Monetary Union Uniunea Economică şi Monetară a Africii de Vest

Benin Burkina Faso Côte d'Ivoire Guinea Bissau Mali Niger Senegal Togo

E. U. European Union Uniunea Europeană

Austria Belgia Cipru Cehia Danemarca Estonia Finlanda Franţa Germania Grecia Ungaria Irlanda Italia Letonia Lituania Luxembourg Malta Olanda Polonia Portugalia Slovacia Slovenia Spania Suedia Marea Britanie

Sursa: World Trade Organization: http://www.wto.org/english/tratop_e/region_e/region_e.htm

Anexa 2

Angajamentele SUA în cadrul acordurilor de integrare regională

Acordurile şi/sau partenerii SUA din cadrul acordurilor Situaţia actuală a acordului

Israel Intrat în vigoare în anul 1985. Prevederile din domeniul agriculturii vor face obiectul unor negocieri viitoare.

Canada-U.S. Free Trade Agreement (CUSTA) – Zona de Liber Schimb SUA- Canada Canada

Intrat în vigoare în anul 1989. Incorporat în cadrul acordului NAFTA în anul 1994. Implementat complet în 1998.

Asia-Pacific Economic Cooperation- APEC (Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific): Australia, Brunei, Canada, China, Hong Kong, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Taiwan, Thailanda, SUA, Mexic, Papua-Noua Guinee, Chile.

Forum constituit în noiembrie 1993 la Seattle(SUA), urmăreşte realizarea unei zone de liber schimb la orizontul anului 2020. la nivelul statelor dezvoltate din zonă (SUA, Canada, Japonia) acest obiectiv este propus pentru anul 2010.*

North American Free Trade Agreement (NAFTA) – Zona de Liber Schimb a Americii de Nord Canada, Mexic

Intrat în vigoare în anul 1994 Implementare completă - 2008.

Iordania

Intrat în vigoare în anul 2001.

ASEAN Initiative: Brunei Darussalam, Cambogia, Indonezia, Laos, Malaezia, Myanmar, Philipine, Singapore, Thailanda şi Vietnam.

Iniţiativă lansată în octombrie 2002, are drept scop semnarea unor acorduri bilaterale de creare a unor zone de comerţ liber de către SUA cu statele membre ASEAN.••

Chile Semnat în anul 2003, intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004.°

Singapore Negocieri finalizate pe 6 mai 2003.

Free Trade Area of the Americas (FTAA)Antigua and Barbuda, Argentina, Bahamas, Barbados, Belize, Bolivia, Brazilia, Canada, Chile, Columbia, Costa Rica, Dominica, Dominican Republic, Ecuador, El Salvador, Grenada, Guatemala, Guyana, Haiti, Honduras, Jamaica, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Saint Kitts & Nevis, Saint Lucia, Saint Vincent & the Grenadines, Suriname, Trinidad & Tobago, Uruguay, şi Venezuela

Negocieri în derulare.

Central American Free Trade Agreement (CAFTA) –Zona de liber Schimb a Americii Centrale. Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, şi Nicaragua

Negocieri în derulare.

Maroc Negocieri finalizate pe 15 ianuarie 2004. in decurs de ratificare. •

Australia Negocieri finalizate pe 17 noiembrie 2004, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005.* *

South Africa Free Trade Agreement (SACU) Zona de Liber Schimb a Africii de SudBotswana, Lesotho, Namibia, Africa de Sud, şi Swaziland

Negocieri în derulare

Orientul Mijlociu: Middle East Free Trade Area(MEFTA) Zona de Liber Schimb SUA – Orientul Mijlociu) Ţări încă nespecificate

Negocieri în derulare. Termenul propus pentru intrarea în vigoare: 2013.***

Bahrain ( FTA) Semnat la Washington pe 14 septembrie 2004. In decurs de ratificare.***

SUA-Andean FTA (Zona de Liber Schimb SUA – Statele Andine): Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru.

Negocierile au fost iniţiate pe 18 mai numai cu statele Columbia, Peru şi Ecuador. Negocierile se aşteaptă să fie finalizate în anul 2005.ººº

Panama / U.S. - Panama FTA – Zona de Liber schimb SUA-Panama

Negocierile au fost iniţiate pe data de 26 aprilie 2004.ºº

Surse: http://www.ers.usda.gov/AmberWaves/September03/Features/Multilateralism.htm * Nicolae Sută, “Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane”, Volumul 1, Editura Eficient, Bucureşti, 2000. **http://www.ustr.gov/Trade_Agreements/Bilateral/Australia_FTA/Implementation/Section_Index.html ***http://www.ustr.gov/Document_Library/Press_Releases/2004/September/United_States_Bahrain_Sign_Free_Trade_Agreement.html • http://www.ustr.gov/Trade_Agreements/Bilateral/Morocco_FTA/Section_Index.html

•• http://www.ustr.gov/Trade_Agreements/Regional/Enterprise_for_ASEAN_Initiative/Section_Index.html ººhttp://www.ustr.gov/Document_Library/Press_Releases/2004/March/U.S._Panama_to_Begin_FTA_Negotiations_on_April_26.html ººº http://www.ustr.gov/assets/Trade_Agreements/Bilateral/Andean_FTA/asset_upload_file27_7305.pdf

Ghidul studentului

A. Rezumatul capitolului 12

- Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi regionalizării a generat o economie mondială din ce în ce mai interdependentă, una dintre formele de interdependenţă reprezentând-o grupările de integrare economică.

- Principalele forme de integrare, în funcţie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară şi uniunea politică.

- Până astăzi, cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană, care este în faza de uniune economică şi monetară, dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice.

- Ideea europeană a apărut în perioada interbelică. Prima iniţiativă oficială în direcţia unităţii europene a avut loc în 1929 şi aparţine lui Aristide Briand, cunoscut om politic francez, artizan al Societăţii Naţiunilor. Cel de-al doilea război mondial şi „războiul rece” care au urmat, au împiedicat transpunerea în practică a acestei idei.

- I-a revenit Europei occidentale misiunea de a prelua ideea şi de a încerca materializarea ei. Integrarea economică vest-europeană a reprezentat calea aleasă în acest scop.

Principalele etape ale integrării au fost următoarele: - Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO), în 1951. - Semnarea Tratatului de la Roma (1957) şi înfiinţarea

Comunităţii Economice Europene (CEE) de către Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. Principalul obiectiv al CEE a fost crearea Pieţei Comune.

- Semnarea Actului Unic European (Luxemburg, 1968) care marchează decizia de a crea „marea piaţă unică europeană” şi relansează integrarea vest-europeană;

- Semnarea, în 1992, a Tratatului de la Maastricht, care înseamnă consolidarea procesului de integrare europeană. Comunitatea Europeană capătă denumirea oficială de Uniune Europeană.

- Noul tratat privind UE (Amsterdam, 1997), care pune pe prim plan problemele de ordin social. La 31 decembrie 1998 Uniunea Europeană cuprindea 15 state membre.

- La 31 decembrie 1998 a avut loc lansarea oficială a monedei euro, care, de la l martie 2002 devine efectiv monedă unică.

- Instituţiile cele mai importante ale UE sunt: Consiliul European, Consiliul de Miniştri European, Comisia Europeană, Parlamentul European.

- La 26 februarie 2001, se semnează Tratatul de la Nisa care deschide calea către cea mai mare extindere a UE.

- Trecerea de la UE – 15 la UE – 25 devine efectivă la 1 mai, 2004.

Franţa şi Olanda resping, prin referendum, proiectul Constituţiei europene (mai 2005)

- Pe continentul nord-american SUA, Canada şi Mexicul au lansat în anul 1994 Acordul de Liber Schimb din America de Nord – NAFTA. NAFTA, deşi este o grupare controversată prin componenţa sa, este cea mai dinamică de pe întregul continent american, dată fiind prezenţa în structura sa a singurei superputeri mondiale- SUA.

- Prin apariţia şi dezvoltarea grupărilor regionale pe continentul Latino-American, prin eforturile acestora de a se unifica într-un bloc unitar sudic şi într-o voce unică pe plan mondial, Statele Unite şi-au văzut afectată hegemonia pe marele continent şi a considerat oportună redefinirea relaţiilor cu statele din regiune sub forma unui proiect amplu de integrare: F.T.A.A. (Free Trade Area of the Americas – Zona de Liber Schimb a Americilor), care să reunească 34 de state (mai puţin Cuba) de pe continentul american.

- Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East Asian Nations) – a fost înfiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare economică şi politică între statele Asiei de Sud-Est.

- Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC (Cooperarea economică Asia – Pacific) nu s-a considerat o grupare de ţări, ci mai degrabă o grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este preponderent economic, nu politic.

B. Termeni-cheie:

- aranjamentelor economice regionale - zonă de liber schimb - uniune vamală - piaţă comună - uniune economică şi monetară - uniune politică - Ideea europeană - Instituţii comunitare europene - Politici comunitare - Criterii de convergenţă - Integrarea politică europeană

C. Probleme de discutat 1. Care sunt factorii apariţiei şi dezvoltării grupărilor regionale? 2. Comentaţi procesul de integrare vest-europeană. 3. Care sunt caracteristicile integrării economice din alte zone ale lumii,

decât Europa? 4. Cauzele succesului integrării interstatale în Europa occidentală. 5. Semnificaţia extinderii către Est a UE. 6. Şansele uniunii politice europene. 7. Perspectivele organizaţiilor integraţioniste interstatale externe

europene.

D. Bibliografie selectivă 1. BALASSA, B., European Economic Integration, Amsterdam, North

Holland, 1975. 2. DENT, M. C., The European Economy, The Global Context, London,

Roudledge, 1997, p. 34. 3. DEVLIN, R., ESTEVADEORDAL, A., What’s New in the New

Regionalism in the Americas, INTAL-ITD-STA, Working Paper 6. 4. GUDYNAS, E., Dos caminos distintos: tratados de libre comercio y

procesos de integración 5. HERSCHEL, M., L’économie de la Communauté européenne, Paris,

Armand Colin, 1992.

6. LOWENTHAL, A., Os Estados Unidos e a America Latina na virada do seculo, Politica Externa, vol. 9-no.3-dez/jan/fev-2000, Rio de Janeiro Paz e Terra,.

7. NEGESCU, D., Spre o tripolarizare a comerţului mondial, Tribuna Economică nr. 15/1995, p. 28.

8. RIMBAULD, G., L’Europe des quinze, Paris, JVDS, 1995. 9. ROBSON, P., The Economics of International Integration, London,

Allen-Unwin, 1987. 10. ROLLET, Ph., HUART, Fl., Du Grand Marché à l’Union Economique

et Monétaire, Cujas, Paris, 1995. 11. http://www.integracionsur.com/americalatina/GudynasDesafiosTLCs

Quito2004.pdf 12. http://enet.iadb.org/idbdocswebservices/idbdocsInternet/IADBPublicD

oc.aspx?docnum=417848 13. FTAA/ Summits of the Americas/ Quebec Plan of Action:

http://www.summit-americas.org/Documents%20for%20Quebec%20City%20Summit/Quebec/PoA%20FINAL%20public%20April%2021%20(eng).doc

14. “NAFTA – a Decade of Success”, Office of the US Trade Representative: http://www.ustr.gov/Document_Library/Fact_Sheets/2004/NAFTA_A_Decade_of_Success.html

15. NAFTA – a decade of strengthening and a dynamic relationship, Office of the US Trade Representative: http://www.ustr.gov/assets/Trade_Agreements/Regional/NAFTA/asset_upload_file606_3595.pdf

16. Summit of the Americas Center, FTAA background” http://www.americasnet.net/trade/ftaa.htm

17. x x x Documente ale Delegaţiei Comisiei Europene în România.