UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU”, ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE ȘI SOCIALE

STUDII DOCTORALE: FILOLOGIE

TEZĂ DE DOCTORAT

REZUMAT

Coordonator științific:

prof. univ. dr. Ionel Funeriu

Doctorand: Diana Achim

ARAD

2016

UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU”, ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE ȘI SOCIALE

STUDII DOCTORALE: FILOLOGIE

IPOSTAZE ALE NARATARULUI

ÎN DISCURSUL NARATIV LITERAR

Coordonator științific:

prof. univ. dr. Ionel Funeriu

Doctorand: Diana Achim

ARAD

2016

Cuprins

Argument..................................................................................................................... 2

Capitolul I: Istoria naratarului.................................................................................. 7

1. 30 de ani de teorie.............................................................................................. 8

2. Accepții ale naratarului...................................................................................... 83

Capitolul al II-lea: Teoria naratarului....................................................................... 95

1. Ce este naratarul................................................................................................ 95

2. Ce nu este naratarul. Confuzii posibile.............................................................. 103

3. Funcții ale naratarului....................................................................................... 105

4. Ipostaze ale naratarului. Definiții de lucru ........................................................ 110

Capitolul al III-lea: Lectura naratarului.................................................................. 130

1. Ipostaze ale naratarului în Hanu-Ancuței de Mihail Sadoveanu....................... 133

2. Ipostaze ale naratarului în Patul lui Procust de Camil Petrescu....................... 153

3. Ipostaze ale naratarului în Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale........... 170

4. Ipostaze ale naratarului în Femeia în roșu de Mircea Nedelciu, Adriana

Babeți, Mircea Mihăeș..........................................................................................

186

Concluzii....................................................................................................................... 244

Anexe............................................................................................................................. 247

Bibliografie................................................................................................................... 296

Rezumat

Dar și literatura tot asta înseamnă: a tăia pentru a înțelege.1

Problema naratarului – instanţă fictivă a discursului narativ literar – a fost mai puţin

studiată de teoreticienii literaturii. Mai precis, ea este abordată tangenţial, din necesitatea

de a păstra simetria instanţelor considerate importante – autorul, naratorul, personajul,

cititorul – cu toate ipostazele lor. Naratarul beneficiază de câteva studii interesante şi

fundamentate, mai ales în ultimii ani, care însă nu au reuşit să corecteze şi să suplinească

neglijarea acestei instanţe de către îndelungata istorie a teoriilor literaturii, care abordează

nuanţat şi polemic toate celelalte aspecte ale discursului narativ literar. Am constatat

această lacună când, parcurgând literatură de specialitate în domeniul naratologiei și în

domeniile conexe, ne-a surprins faptul că, deși celelalte instanțe ale comunicării narative

sunt riguros abordate, naratarului nu i se acordă atenția cuvenită. Din perspectiva

cercetării, este de la sine înțeles că problema naratarului ne-a preocupat cu atât mai mult cu

cât înseamnă un teritoriu mai puțin explorat.

Studiul naratarului este un exerciţiu interesant, de lectură „pe dos” a operei literare.

Poziţia privilegiată a naratorului, care are cuvântul şi face discursul, captează atenţia

oricărui cititor concret. Personajele, care fac acţiunea, sunt un alt centru important de

interes, iar autorul, creator al operei, ocupă o zonă care stârneşte curiozitatea lectorului. În

plus, noile teorii ale receptării au scos la lumină şi importanţa rolului cititorului în

construcţia sensului operei literare. În acest context, al teoriei discursului literar, naratarul

seamănă cu Cenuşăreasa. Lăsat în umbră, el susţine prin funcţiile sale mecanismul

complicat al transmiterii mesajului de la narator la cititorul concret, intermediază, filtrează,

leagă firele nevăzute ale istoriei şi discursului, este atent, receptiv, activ, pentru că,

metaforic vorbind, numai naratarului i se potriveşte condurul povestirii spuse de narator.

Ca act de comunicare, discursul narativ literar este de neconceput în absenţa lui, pentru că

naratorul se adresează întotdeauna cuiva, fie discret, fie direct.

1 Mircea Nedelciu, Adriana Babeți, Mircea Mihăeș, Femeia în roșu, prefață de Mircea Cărtărescu, Ediția a III-a, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 436.

Un aspect foarte important legat de studiul tuturor instanţelor discursului narativ

literar şi implicit al naratarului este înţelegerea corectă a construcţiei operei literare şi deci

interpretarea adecvată a acesteia. O interpretare avizată nu poate face abstracţie de

mecanismul producerii discursului literar, de specificul comunicării artistice, mai complex

decât orice alt act de comunicare. O parte esențială din acest mecanism este naratarul,

pentru că orice discurs este influențat de destinatarul lui și de contextul comunicării.

Naratarul este cel care asigură reglajul necesar transmiterii mesajului operei, pentru că

actul de enunțare urmăreşte să convingă, să emoţioneze, să impresioneze destinatarul, iar

în literatură tocmai acest efect este fundamental.

Dincolo de rațiunile obiective, pe care le-am enunțat mai sus, există și un motiv de

ordin subiectiv pentru care am ales să cercetăm ipostazele naratarului. Preferințele noastre

de lectură se situează în zona prozei narative. Această cercetare ne ajută să devenim un

cititor mult mai bun.

Rezultatele cercetărilor anterioare referitoare la tema aleasă sunt reunite în primul

capitol al lucrării noastre, Istoria naratarului. În prima secțiune a acestui capitol, 30 de

ani de teorie, am prezentat o istorie a abordărilor teoretice ale problemei naratarului ca

instanţă fictivă a discursului narativ literar. Am creionat contextul teoretic în care se înscrie

problematica naratarului, premisele apariției acestui concept, dar și dezvoltarea și

avatarurile lui, până la momentul actual, când face obiectul unor interesante cercetări în

naratologie. Am realizat selecția autorilor și a lucrărilor, care sunt prezentate aici, în

funcție de relevanța lor pentru tema cercetării noastre. Evident, nu am acoperit întregul

domeniu, atât de fecund, al naratologiei. Relevanța acestor teorii și a autorilor lor ține și de

o preferință personală sau de accesul la bibliografie. Ne-am oprit, totuși, la nume cu

greutate: Booth, Eco, Austin, Ricœur, Genette, Barthes, Todorov, Ohmann, Searle,

Bremond, Iser, Lintvelt, Bal, Toma și lucrările lor de referință, în ordinea apariției lor.

Criteriul cronologic ne-a permis, pe de o parte, să organizăm corect materialul teoretic, pe

de altă parte ne-a oferit o viziune revelatorie asupra evoluției conceptului de naratar.

Astfel, Booth, în Retorica romanului2, introduce termenul de autor implicat,

această dublură a autorului concret, aflat la polul emiterii, care pune în evidență un strat

până la el neexplorat al comunicării narative, al „întâlnirii” dintre autor și cititor, în operă.

Concepția lui Umberto Eco este prezentată în evoluție, în trei lucrări reprezentative: Opera

2 Wayne C. Booth, Retorica romanului, traducere de Alina Clej și Ștefan Stoenescu, București, Editura Univers, 1976.

deschisă3, Lector in fabula4 și Limitele interpretării5. Prima lucrare a lui Eco are marele

merit de a fi răsturnat percepția consacrată asupra operei de artă, făcând o breșă în ideea că

opera este o unitate finită, cu valoare intrinsecă, intangibilă, impenetrabilă, care trebuie

doar contemplată. Receptarea capătă un rol important în creație. În cea de a doua lucrare pe

care am avut-o în vedere, teoreticianul italian pornește de la premisa că textul este „o

mașină leneșă” care cere din partea cititorului o implicare activă pentru a umple spațiile

lăsate „albe”. Cea de a treia lucrare a lui Eco, prezentată de noi, pune problema strategiilor

textuale implicate în procesul de comunicare artistică, a articulațiilor interne ale

comunicării narative, a pragurilor și nivelurilor textuale, atât la polul emiterii, cât și la

polul receptării. Apar termenii de autor model și cititor model, ca instanțe narative

intermediare, situate pe traseul comunicării narativ literare, cu funcții distincte în filtrarea

sau prelucrarea mesajului artistic.

Am prezentat, de asemenea, concepția lui J.L. Austin sintetizată în cea mai

cunoscută lucrare a sa, Cum să faci lucruri cu vorbe.6 Descoperirea performativelor și

teoria actelor ilocutorii a generat o serie întreagă de reacții și a deschis un câmp de

cercetare nou, făcând posibilă elaborarea teoriei cunoscute sub numele de teoria actelor de

vorbire (speech acts), sau a actelor de limbaj.

Paul Ricœur7 este un alt teoretician pe care l-am considerat important pentru

subiectul cercetării noastre. La nivelul discursului, Ricœur subliniază caracterul dialogic,

specific situației de comunicare pe care o actualizează orice enunțare, care presupune un

interlocutor. Așa cum Booth postulase un alter-ego al autorului, întâlnim în concepția lui

Ricœur un alter-ego al cititorului.

Gérard Genette, în Figuri,8 apelează la metafora inelului lui Möbius, care este

revelatoare pentru înțelegerea faptului că textul literar se naște din dinamica forțelor

implicate în emitere și a celor implicate în receptare, acest va-et-vient care instituie o

impresie de viu, de mișcare permanentă. Se pune aici, pentru prima dată, problema

identificării mărcilor lingvistice ale destinatarului discursului narativ, care se realizează

3 Umberto Eco, Opera deschisă. Formă și indeterminare în poeticile contemporane, Ediția a II-a, traducere și prefață de Cornel Mihai Ionescu, Pitești București, Editura Paralela 45, 2002. 4 Umberto Eco, Lector in fabula. Cooperarea interpretativă în textele narative, în românește de Marina Spalas, prefață de Cornel Mihai Ionescu, Editura Univers, București, 1991. 5 Umberto Eco, Limitele interpretării, traducere de Ștefania Mincu și Daniela Bucșă, Editura Pontica, Constanța, 1996. 6 J.L. Austin, Cum să faci lucruri cu vorbe, traducere din limba engleză de Sorana Corneanu, prefață de Vlad Alexandrescu, Editura Paralela 45, Pitești, 2005. 7 Paul Ricœur, Eseuri de hermeneutică, traducere de Vasile Tonoiu, București, Editura Humanitas, 1995. 8 Gérard Genette, Figuri, selecție, traducere și prefață de Angela Ioan și Irina Mavrodin, București, Editura Univers, 1978.

prin analiza discursului naratorului, și, în același timp, găsim premisele realizării unei

tipologii a naratarului, în funcție de criterii înscrise în profilul instanței naratorului. De

asemenea, în Introducere în arhitext. Ficțiune și dicțiune9, Genette face un pas important în

clarificarea relațiilor dintre instanțele comunicării narative, mai ales prin faptul că distinge

între nivelurile textului, punând accentul asupra enunțării discursului, dar atingând și

problema destinatarului discursului narativ.

Roland Barthes consideră, în Romanul scriiturii10, că lectura este cea care

dezambiguizează codul simbolic al operei, dar, în același timp, contribuie la construcția ei,

fără însă a-i deturna în vreun fel unicitatea și originalitatea.

Tzvetan Todorov, în Poetica. Gramatica Decameronului,11 spune că cititorul dă

relief și valoare textului, participă prin lectură la potențarea dimensiunilor estetice interne

înscrise și prescrise de autor. Atunci când Todorov vorbește despre viziune, se introduce

ideea de percepție în interiorul operei, care, în opinia noastră, este compatibilă cu noțiunea

generală de naratar. Richard Ohmann12 se referă la conceptul de cititor ideal, la momentul

în care era recent introdus de Eco, semn că este un aspect care preocupă din ce în ce mai

mult teoreticienii literaturii. Pe de altă parte, John R. Searle,13 în studiul pe care l-am ales

ca relevant pentru cercetarea noastră, conciliază ideea lui Booth despre responsabilitatea

polului emiterii în cooperarea romanescă prin alegerea retoricii celei mai adecvate, cu

ideea că ascultătorul trebuie să treacă prin recunoașterea efectului (sau a scopului)

ilocutoriu urmărit de vorbitor, prin recunoașterea regulilor constitutive ale unui act

ilocutoriu, pentru a înțelege actele de vorbire.

Logica povestirii14, cartea lui Claude Bremond, demonstrează că, producându-și

discursul, naratorul are anumite intenții, îndeplinește anumite acțiuni asupra publicului său.

În privința definirii naratarului, care apare sub denumirea de destinatar sau auditor, am

regăsit la Bremond opinii care se înscriu în linia deschisă de Gerald Prince.

9 Gérard Genette, Introducere în arhitext. Ficțiune și dicțiune, traducere și prefață de Ion Pop, Editura Univers, București, 1994. 10 Roland Barthes, Romanul scriiturii, antologie, selecție de texte și traducere Adriana Babeți și Delia Șepețean-Vasiliu, prefață de Adriana Babeți, postfață de Delia Șepețean-Vasiliu, Editura Univers, București, 1987. 11 Tzvetan Todorov, Poetica. Gramatica Decameronului, traducere și studiu introductiv de Paul Miclău, Editura Univers, București, 1975. 12 Richard Ohmann în Poetica americană. Orientări actuale. Studii critice, antologie, note și bibliografie de Mircea Borcilă și Richard McLain, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981. 13 John R. Searle în Poetica americană. Orientări actuale. Studii critice, antologie, note și bibliografie de Mircea Borcilă și Richard McLain, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981. 14 Claude Bremond, Logica povestirii, traducere de Micaela Slăvescu, prefață și note de Ioan Pânzaru, București, Editura Univers, 1981.

Wolfgang Iser susține în Actul lecturii: o teorie a efectului estetic15 că opera literară

nu e textul, așa cum a fost el creat de un autor, nici actualizarea lui revendicată prin

procesul lecturii, ci un spațiu virtual intermediar, în care regulile operei garantează

libertatea receptării. Opera este perimetrul în care modul de a semnifica al operei este

sesizat și imaginat de către cititor, adică se află dincolo de limba operei și de limba

lectorului, în același timp.

Jaap Lintvelt, în Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere,16 începe prin

elaborarea unui model comunicativ-pragmatic al textului narativ literar, în care se fac

distincții clare între instanțele comunicării narative atât de des confundate. Pe baza

opoziţiei funcţionale între narator şi actor, el stabilește deductiv cinci tipuri narative,

prevăzute cu trăsături specifice şi ilustrate cu exemple concrete. Lintvelt face o sinteză a

concepțiilor din naratologie, punând la dispoziția celor interesați criteriile, reperele și

schemele predecesorilor săi, marcând elementele de originalitate sau punctele de

convergență. El consideră că noțiunea de naratar ar trebui să fie general acceptată, pentru a

sublinia și prin denumire faptul că este perechea naratorului, destinatarul avut în vedere de

discursul lui, precum și pentru a evita confuziile generate de utilizarea altor termeni.

Vorbind despre cooperarea romanescă, Radu Toma17 demonstrează că în veacul

Luminilor cooperarea este refuzată din mai multe rațiuni care țin de epistemă și ideologie,

literatura fiind considerată un câmp al frivolităților. Condițiile „nefericite” ale comunicării

romanești în veacul al XVIII-lea determină, în opinia teoreticianului român, acțiuni pe care

locutorul trebuie să le realizeze pentru a stabili, totuși, o situație de comunicare, de

cooperare. În acest sens, o consecință demonstrată de autor este „explozia”, atât a

instanțelor EU și TU, cât și a diegezei.

O altă lucrare importantă prezentată de noi este cea a lui Mieke Bal, Naratologia.

Introducere în teoria narațiunii.18 Este tratată problema strategiei discursului narativ ca

mod de a influența receptarea exterioară și interioară a „conținutului” textului, în acest

sens, autoarea considerând că focalizarea reprezintă cel mai puternic și mai subtil mijloc de

manipulare datorită efectului de identificare produs.

15 Wolfgang Iser, Actul lecturii: o teorie a efectului estetic, traducere din limba germană, note și prefață de Romanița Constantinescu, Editura Paralela 45, Pitești, 2006. 16 Jaap Lintvelt, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere, traducere de Angela Martin, studiu introductiv de Mircea Martin, Editura Univers, București, 1994. 17 Radu Toma, Epistemă, ideologie, roman: secolul XVIII francez, Editura Univers, București, 1982. 18 Mieke Bal, Naratologia. Introducere în teoria narațiunii, Ediția a II-a, traducere de Sorin Pârvu, cuvânt înainte de Monica Botez, Institutul European, Iași, 2008.

În cea de-a doua secțiune a acestui capitol, Accepţii ale naratarului, am prezentat

primul teoretician care a propus studiul sistematic al naratarului. Este vorba de Gerald

Prince19, care definește cele mai importante instrumente de analiză a naratarului în

discursul narativ literar, pune bazele teoretice ale studiului naratarului, sugerează criterii de

clasificare a acestuia, definește funcţiile, identifică mărcile lingvistice care evidenţiază

prezenţa naratarului în discurs. Prezentarea concepției lui Prince este completată de cea a

lui Gérard Genette,20 și a lui Mary Ann Piwowarczyk21, precum și de exemple pe care le

propunem din opere literare românești (proză de Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu,

Mateiu Caragiale, Camil Petrescu). În plus, ne referim și la alte definiții pe care Prince le

formulează în dicționarul său de naratologie,22 care valorifică conceptul de naratar,

introducerea acestei noțiuni accentuându-i importanța în comunicarea narativă.

După ce am constatat că în cercetările anterioare apar o serie de ambiguități,

confuzii, lacune sau inadvertențe în definirea naratarului, ne-am propus să le limpezim în

capitolul al doilea, Teoria naratarului, unde am prezentat propria noastră concepție

asupra acestei instanțe a discursului narativ. Demersul nostru a avut în vedere câteva

repere: 1. Ce este naratarul, 2. Ce nu este naratarul. Confuzii posibile, 3. Funcții ale

naratarului respectiv 4. Ipostaze ale naratarului. Definiții de lucru. În prima secțiune

am formulat șapte definiții ale naratarului pe care le-am susținut cu explicații. Acestea se

sprijină pe literatura de specialitate parcursă, pe sintetizarea mai multor teorii, dar și pe

observațiile proprii. Am pornit în demersul nostru teoretic de la ideea că, pentru fiecare

discurs narativ, naratarul este unic, are/ este o amprentă inconfundabilă. Spre deosebire de

narator, naratarul este dublu delegat. Pe de o parte, este postulat de discurs, înscris în

momentul producerii sale și actualizat odată cu lectura. Pe de altă parte, el este spațiul de

intervenție al cititorului concret, locul în care acesta poate păși în interiorul discursului.

Având în vedere că instanța cititorului concret este variabilă, pentru că un text, odată

publicat, poate fi citit de un număr infinit de cititori reali, instanța naratarului se

relativizează, devine instabilă. De aici dificultatea de a o cuprinde într-o definiție.

Identificarea profilului acestei instanțe a discursului presupune înțelegerea profundă a

țesăturii textului, dar intervine și o latură subiectivă, pentru că naratarul unui text devine,

capătă o formă, pe măsură ce ia contact cu cititorul concret. Totuși, el poate fi prins într-o

19 Gerald Prince, Introduction à l`étude du narrataire, „Poétique”, nr. 14, 1973, pp. 178-196. 20 Gérard Genette, Figures III, collection Poétique, aux Éditions du Seuil, Paris, 1972, pp. 265-267. 21 Mary Ann Piwowarczyk, The narratee and the situation of enunciation: A reconstitution of Prince`s theory, „Genre”, 9, 1976, p. 161. 22 Gerald Prince, Dicționar de naratologie, traducere de Sorin Pârvu, Institutul European, Iași, 2004.

clasificare în funcție de criteriile invariabile, făcând posibilă identificarea lui, stabilirea

unui profil specific discursului analizat, și, în fine, poate contribui la interpretări inedite ale

operei, pentru că, în definitiv, acesta este câștigul unei analize naratologice. Având în

vedere că naratarul este un construct al naratorului, este fictiv. Spre deosebire de narator,

care este reperabil de la început pentru că vorbește, naratarul suportă definiții de

aproximare, pentru că trebuie un efort conjugat pentru a-l descoperi înscris în discurs și

pentru a-l reconstrui în funcție de cititorul concret, coordonată variabilă, care este

imprevizibil.

Așadar, am definit naratarul ca spațiu de intervenție în discurs (Definiția 1). În

procesul de construcție a discursului, naratarul este controlat parțial de narator, care îl face

posibil, ca ofertă virtuală de dialog pentru destinatarul său. Cititorul concret poate pătrunde

și conlucra, din interior, la țeserea discursului, numai în această formă. Apoi, am considerat

că naratarul este o articulație interior – exterior. (Definiția 2) Naratarul, precum o scenă,

actualizează textul, fiind un spațiu de desfășurare și trecere între extratextual (realitatea

concretă, a publicului cu un anumit profil cultural) și intradiscursiv (ficțiunea construită

prin discurs). Ca orice articulație, naratarul trebuie să funcționeze, pentru a face și

mecanismul textului să funcționeze în relație cu lumea în care se actualizează. Am

considerat că naratarul este mișcarea afară – înăuntru – afară (Definiția 3) valorificând

metafora inelului lui Möbius propusă de Genette.23 Apoi, naratarul este o dublă

subiectivitate (Definiția 4). Fiind dublu delegat, atât de autor, prin narator, cât și de cititor,

naratarul are o formă instabilă, particularitățile sale depinzând, pe de o parte, de cel care îl

deleagă de la polul emiterii, pe de altă parte, de subiectivitatea cititorului, care „îl

locuiește” câtă vreme parcurge opera literară. Naratarul este, am demonstrat noi, receptor

și destinatar al discursului (Definiția 5). El este un receptor intern al discursului narativ, și,

în funcție de situația narativă, este destinatarul vizat sau nu de discurs. Naratarul este o

poziție fictivă a cititorului în text (Definiția 6) pentru că ipostazele acestei instanțe asigură

intrarea în text a cititorului concret sub forma permisă de discursul narativ. În fine,

naratarul este mediator (Definiția 7), asigurând și menținând comunicarea dintre interiorul

discursului și exteriorul textului, oferind posibilitatea cititorului de a intra în relație cu

lumea narată.

23 Gérard Genette, Figuri, selecție, traducere și prefață de Angela Ioan și Irina Mavrodin, Editura Univers, București, 1978, p.138.

În secțiunea a doua am argumentat distincțiile care trebuie făcute între naratar și

alte instanțe ale discursului narativ cu care poate fi confundat: cu cititorul concret, cu

cititorul abstract sau cu actorul.

În secțiunea a treia, am desprins, din definiții, funcțiile naratarului și le-am explicat,

ilustrându-le cu exemple din diverse texte suport din literatura română. Astfel, ne-am

referit la literatura pentru copii (Cezar Petrescu), literatura aservită comunismului (Eugen

Mihăescu), literatura iluministă (Ion Budai-Deleanu), literatura avangardei (Tristan Tzara),

cu scopul de a demonstra că, indiferent de epocă, naratarul are funcția de a asigura acordul

autor – cititor, care nu trebuie să fie perfect, ci trebuie să îndeplinească un rol mult mai

important: să asigure dinamica textului.

În secțiunea 4. Ipostaze ale naratarului. Definiții de lucru am realizat o analiză

pe text care să demonstreze practic modul în care funcționează identificarea corectă a

naratarului în interpretarea textului literar, utilizând ca suport un fragment de proză

narativă aparținând lui Mihai Eminescu. În primul rând, am determinat naratarul de grad

zero, ipostază intrinsecă oricărui discurs narativ literar, un receptacol al memoriei

discursului. Astfel, am arătat că naratarul de grad zero deține informații legate de sensul

propriu al cuvintelor, stăpânește perfect gramatica, raționează, știe regulile primare ale

construirii unei istorii și are memorie. Apoi am analizat textul suport din perspectiva a trei

tipuri de cititori – competent, mediu și inocent. Analiza a constat în exercitarea

competențelor cititorului concret: rezumarea textului, situarea într-un context cultural,

identificarea convențiilor formale în care se înscrie textul, analiza stilistică a textului,

interpretarea textului. Am determinat apoi naratarul specific, demonstrând că definițiile pe

care le-am formulat funcționează. Naratarul de grad zero poate fi determinat în orice

discurs narativ, fiind o ipostază pasivă, dar proprie existenței discursului. De asemenea,

naratarul specific a fost identificat ca deviație de la gradul zero al naratarului, respectiv ca

loc de intervenție al celor trei tipuri de cititori. În continuare am propus o tipologie a

naratarilor bazându-ne pe teoriile expuse în secţiunile anterioare și pe observațiile proprii.

Din perspectiva cercetării noastre, am identificat, pe lângă naratarul de grad zero,

două mari categorii de naratari, determinate de relaţia cu diegeza: naratarul extradiegetic şi

naratarul intradiegetic. Atât naratarul extradiegetic cât şi cel intradiegetic pot avea două

ipostaze: naratarul explicit şi naratarul implicit. Naratarul explicit poate cunoaşte, la rândul

său, două ipostaze: naratarul declarat şi naratarul nedeclarat. Pe lângă tipologia naratarilor

am dat exemple din diverse opere literare și, în final, am realizat o reprezentare schematică

a categoriilor de naratari pe care i-am definit.

Obiectivele principale ale demersului nostru au fost de a valida ipostazele

naratarului pe care le-am propus și de a demonstra că identificarea corectă a naratarului

specific fiecărui discurs narativ literar aduce un plus în comprehensiunea sensului global al

operei, completând interpretările consacrate de critica literară.

În acest sens, în capitolul al treilea, Lectura naratarului, am pus în practica

analizei discursului conceptele definite anterior. Demersul nostru analitic are patru părţi,

delimitate în funcţie de patru opere literare în care analizăm relaţia narator – naratar şi

identificăm ipostazele naratarului: 1. Ipostaze ale naratarului în Hanu-Ancuţei de

Mihail Sadoveanu; 2. Ipostaze ale naratarului în Patul lui Procust de Camil Petrescu;

3. Ipostaze ale naratarului în Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale și 4. Ipostaze

ale naratarului în Femeia în roșu de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți, Mircea

Mihăeș. Fiecare dintre cele patru părți conține o analiză globală a discursului narativ și a

consecințelor, la nivelul semnificațiilor, a identificării ipostazelor naratarului.

Ca metodă de cercetare am ales analiza pe fragmente semnificative și analiza

globală a textelor, din punct de vedere naratologic. După identificarea mărcilor lingvistice

ale prezenței naratarului în discursul narativ, am utilizat trei întrebări, pentru a ne ghida

demersul analitic: cine povesteşte? – pentru a identifica naratorul, cui povesteşte? – pentru

a identifica naratarul, în ce scop povesteşte? – întrebare al cărei răspuns reglează raportul

narator – naratar şi ipostazele naratarului.

Am ales pentru demonstrație texte autentice din literatura română, deși a existat și

tentația literaturii universale, dar traducerile, așa cum se știe, pot trăda. Pentru că analiza

naratologică și depistarea mărcilor lingvistice ale naratarului presupune atenție la toate

detaliile discursului, am decis să ne oprim la ceea ce suntem în măsură să înțelegem cel

mai bine: limba română. De asemenea, operele alese ca suport sunt reprezentative pentru

autorii lor și pentru literatura română. Discursul marii literaturi a constituit o provocare

serioasă, pentru că există deja o receptare critică consacrată, deci ne-am asumat riscul să

adăugăm ceva acolo unde pare că nu mai există multe de spus. Bineînțeles, selecția textelor

analizate a avut în vedere și relevanța lor pentru zona noastră de interes. Textele suport

sunt dinamice din perspectiva instanțelor naratorului și naratarului și, în plus, activează o

funcție „meta”24, toate având și un discurs despre discurs.

24 Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, București, 2001, p. 310.

Pentru primele trei dintre cele patru opere literare alese, analiza pe fragmente

semnificative se regăsește în secțiunea Anexe, un fel de bucătărie internă pentru

înțelegerea raportului dintre instanțele comunicării narative. Pentru romanul Femeia în

roșu de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți, Mircea Mihăeș am făcut doar o analiză globală,

având în vedere specificul construcției acestui roman unic.

La finalul demersului nostru am constatat că analiza textelor literare suport a validat

definițiile date naratarului, funcțiile acestei instanțe narative, dar, mai ales, a adăugat un

punct de vedere inedit la ceea ce s-a spus deja în discursul critic consacrat. Cu alte cuvinte,

așa cum ne-am dorit, operația naratologică nu a devenit o autopsie pe cadavrul literaturii

„îmbucătățit” de instrumentele teoriei, ci a îmbogățit cu sens viața operei literare.

De aceea, în final, am formulat Concluzii și deschideri pentru cercetări viitoare,

având conștiința că demersul nostru nu a epuizat subiectul ipostazelor naratarului, ci atrage

doar atenția asupra unui domeniu mai puțin cercetat de naratologie și propune un moment

de reflecție asupra instrumentelor teoretice oferite pentru abordarea discursului narativ

literar.

Naratarul specific, ca amprentă unică a textului narativ literar, este o instanță care,

în funcție de competența de lectură a cititorului concret, este sau nu vizibilă. Pentru

cititorul inocent, naratarul nu există, pentru că are capacitatea de a se identifica cu el, de a

păși în interiorul poveștii prin el. Cu cât cititorul este mai inocent, cu atât instanța

naratarului este mai estompată, pentru că cititorul naiv consideră că el este cel interpelat de

vocea narativă. Lectorul competent devine conștient de mecanismul de producere –

receptare a discursului și distanța sa față de diegeză e dată de perceperea acestui spațiu

reprezentat de naratar. Pentru lectorul competent distanțarea de mecanismul facerii textului

și identificarea strategiei discursive duce la realizarea sensului. Așadar, naratarul este

instanța care reglează receptarea adecvată a operei, în funcție de fiecare cititor: pentru cel

inocent, naratarul asigură integrarea în istorie, participarea din interior la evenimentele

narate, iar pentru cititorul competent, naratarul asigură înțelegerea sensului.

Un caz particular al comunicării narative este cel al discursului literaturii

postmoderne, în care, așa cum am demonstrat, naratarul este un avatar, deși ipostazele sale

sunt aceleași și pot fi determinate cu aceleași instrumente de analiză. Așa cum, în mediul

virtual, avatarul este o imagine grafică ale cărei caracteristici exterioare sunt variabile,

fiind o personificare iconică a unui utilizator care pătrunde astfel în realitatea virtuală, la

fel, naratarul își schimbă permanent aparența, cu flexibilitatea cerută de dinamica

discursului literaturii postmoderne.

Pe parcursul cerectării, am sesizat că există câteva aspecte care pot face subiectul

unor cercetări viitoare. Limitele cercetării noastre sunt legate, în primul rând, de tipologia

textelor utilizate. Am ales opere literare al căror mod de construcție este dinamic din

perspectiva relației narator – naratar și au un discurs despre discurs. Nu am probat utilitatea

instrumentelor definite pe texte al căror discurs este construit, în întregime, de același

narator, aflat în relație cu, probabil, același tip de naratar. Credem că ar fi de interes pentru

o cercetare viitoare analiza ipostazelor naratarului într-o operă care se derulează, integral,

împrumutând convențiile jurnalului sau, la polul opus, un discurs construit de un narator

neutru, distant, impersonal. Nu am intrat în această zonă de cercetare, dar constatăm

intuitiv că există câteva situații narative care au nevoie de alte instrumente de analiză.

De asemenea, credem că ar fi de interes pentru continuarea acestei cercetări să

reflectăm la următoarele întrebări:

1. Care este diferenţa între naratarul unui discurs narativ literar şi naratarul

unui discurs narativ nonliterar?

2. Profilul naratarului evoluează în timp, odată cu evoluţia istoriei literaturii?

3. Există un profil al naratarului specific discursului scris aparţinând unui

autor?

4. Relaţia narator – naratar ilustrează un model cultural de relaţionare cu

„celălalt” specific unei epoci?

Avem conștiința că nu am găsit rezolvare la toate problemele ridicate de ipostazele

naratarului, că instrumentele teoretice propuse de noi se pot îmbunătăți și că se vor găsi,

probabil, nu numai răspunsuri la întrebările formulate mai sus, ci chiar alte întrebări, lista

acestora rămânând deschisă.

Bibliografie

Achim, Diana, Stances of the Narratee, în „Journal of Humanistic and Social Studies”,

papers presented at the International Symposium “RESEARCH AND EDUCATION IN

INNOVATION ERA”, “Aurel Vlaicu” University of Arad, 8-9 th of November 2012,

Volume III, No. 2 (6)/2012, pp. 9-20.

Achim, Diana, Ipostaze ale naratarului în Patul lui Procust de Camil Petrescu în Studii

filologice și teologice, coordonator Corneliu Pădurean, referenți științifici Lizica Mihuț,

Ionel Funeriu, Ioan Tulcan, Constantin Rus, Editura Gutemberg Univers, Arad, 2014, pp.

13-27.

Achim, Diana, Lectura naratarului în Hanu-Ancuței de Mihail Sadoveanu I, în „Limba

Română”, Nr.1-2, anul XXVI, Chișinău, 2016.

Adam, Jean Michel, Le récit, Presses Universitaires de France, Paris, 1984.

Aristotel, Poetica, Editura Academiei, București, 1965.

Aristotel, Retorica, ediție bilingvă, traducere, studiu introductiv și index de Maria-Cristina

Andrieș, note și comentarii de Ștefan-Sebastian Maftei, Editura Iri, București, 2004.

Auerbach, Erich, Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală, în românește

de I. Negoițescu, prefață de Romul Munteanu, Editura pentru Literatură Universală,

Bucureşti, 1967.

Austin, J. L., Cum să faci lucruri cu vorbe, traducere de Sorana Corneanu, prefață de Vlad

Alexandrescu, Editura Paralela 45, București, 2003.

Bal, Mieke, Naratologia. Introducere în teoria narațiunii, Ediția a II-a, traducere de Sorin

Pârvu, cuvânt înainte de Monica Botez, Institutul European, Iași, 2008.

Balotă, Nicolae, Arta lecturii, Editura Cartea Românească, București, 1978.

Balzac, Honoré de, Béatrix. Eugénie Grandet, traducere de Haralambie Grămescu și Cezar

Petrescu, Editura Cartea Românească, 1982.

Barthes, Roland, Romanul scriiturii, antologie, selecție de texte și traducere Adriana

Babeți și Delia Șepețean-Vasiliu, prefață de Adriana Babeți, postfață de Delia Șepețean-

Vasiliu, Editura Univers, București, 1987.

Benveniste, Émile, Probleme de lingvistică generală, vol. I, traducere de Lucia Magdalena

Dumitru, Editura Teora, București, 2000.

Bergez, Daniel, Barbéris, Pierre, De Biasi, Pierre-Marc, Marini Marcelle, Valency, Gisèlle,

Introduction aux méthodes critiques pour l`analyse littéraire, sous la direction de Daniel

Bergez, Bordas, Paris, 1990.

Bidu-Vrănceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş,

Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira,

București, 2001.

Bodiştean, Florica, O teorie a literaturii, Editura Mirton, Timişoara, 2005.

Bodiştean, Florica, Poetica genurilor literare, Editura Mirton, Timişoara, 2006.

Bollak, Jean, Sens contra sens: cum citim? Convorbiri cu Patrick Llored, traducere de

Magda Jeanrenaud, prefață de Andrei Corbea, Editura Polirom, București, 2001.

Booth, Wayne C., Retorica romanului, traducere de Alina Clej și Ștefan Stoenescu,

București, Editura Univers, 1976.

Borges, Jorge Luis, Sfera lui Pascal, în Eseuri, traducere și note de Irina Dogaru, Cristina

Hăulică, Andrei Ionescu și Tudora Șandru-Mehedinți, Editura Polirom, 2015.

Bremond, Claude, Logica povestirii, traducere de Micaela Slăvescu, prefață și note de Ioan

Pânzaru, București, Editura Univers, 1981.

Budai-Deleanu, Ion, Țiganiada, antologie, prefață și note finale de Romul Munteanu, ediție

îngrijită de prof. J. Byck, Editura Tineretului, București, 1962.

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura

Minerva, Bucureşti, 1982.

Călinescu, George, Cronicile optimistului, E.L., București, 1965.

Călinescu, Matei, A citi, a reciti, Către o poetică a (re)lecturii, Editura Polirom, Iași, 2003.

Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, București, 1999.

Cioculescu, Şerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor, Istoria literaturii române moderne,

Ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, , Bucureşti, 1971.

Ciopraga, Constantin, Mihail Sadoveanu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1970.

Comloşan, Doina, Despre literatură, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2003.

Comloşan, Doina, Teoria textului literar, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2003.

Comloşan, Doina, Borchin, Mirela, Dicţionar de comunicare (lingvistică şi literară), vol.

II, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2003.

Cordoş, Sanda, Ce rost mai are să citim literatură?, Editura Compania, Bucureşti, 2004.

Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, Ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

Cornea, Paul, Studiu introductiv la ediția I., I. Budai-Deleanu, Țiganiada, vol. I,

E.S.P.L.A., 1958.

Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, Editura

Minerva, București, 1972.

Ducrot, Oswald, „Esquisse d`une théorie polyphonique de l`énonciation”, Le Dire et le Dit,

Paris, Ed. De Minuit, 1984.

Eco, Umberto, Lector in fabula. Cooperarea interpretativă în textele narative, Editura

Univers, București, 1991.

Eco, Umberto, Opera deschisă. Formă și indeterminare în poeticile contemporane, Ediția

a II-a, traducere și prefață de Cornel Mihai Ionescu, Editura Paralela 45, București, 2002.

Eco, Umberto, Limitele interpretării, traducere de Ștefania Mincu și Daniela Bucșă,

Editura Pontica, Constanța, 1996.

Eco, Umberto, Şase plimbări prin pădurea narativă, Editura Pontica, Constanţa, 1997.

Eco, Umberto, Confesiunile unui tânăr romancier, Editura Polirom, București, 2011.

Eminescu, Mihai, Proză literară, ediție îngrijită de Eugen Simion și Flora Șuteu, cu un

studiu introductiv de Eugen Simion, Editura pentru literatură, 1964.

Fontanier, Pierre, Figurile limbajului, traducere, prefață și note Antonia Constantinescu,

Editura Univers, București, 1977.

Genette, Gérard, Figuri, selecție, traducere și prefață de Angela Ioan și Irina Mavrodin,

București, Editura Univers, 1978.

Genette, Gérard, Figures III, collection Poétique, aux Éditions du Seuil, Paris,1972.

Genette, Gérard, Introducere în arhitext. Ficțiune și dicțiune, traducere și prefață de Ion

Pop, Editura Univers, București, 1994.

Genette, Gérard, Opera artei vol. II, Relația estetică, traducere de Muguraș

Constantinescu, Editura Univers, București, 2000.

Hăulică, Cristina, Textul ca intertextualitate. Pornind de la Borges, Editura Eminescu,

București, 1981.

Houbedine, Jean-Louis, Cercetarea preliminară a noțiunii de text, text tradus din volumul

Théorie d`ensamble, Ed. du Seuil, coll. „Tel Quel”, Paris, 1968, publicat în Nouvelle

critique, nr. 11, sub titlul Texte, structure, histoire, în volumul Pentru o teorie a textului,

Antologie „Tel Quel” 1960-1971, introducere, antologie și traducere de Adriana Babeți și

Delia Șepețean-Vasiliu, Editura Univers, București, 1980.

Iosifescu, Silvian, Construcție și lectură, Editura Univers, București, 1970.

Iser, Wolfgang, Actul lecturii: o teorie a efectului estetic, traducere din limba germană,

note și prefață de Romanița Constantinescu, Pitești, Editura Paralela 45, 2006.

Jauss, Hans Robert, Question and Answer: Forms of Dialogic Understanding, Translated

by Michael Hays, Minneapolis: University of Minnesota Press, 1989.

Jenny, Laurent, Rostirea singulară, traducere și postfață de Ioana Bot, prefață de Jean

Starobinski, Editura Univers, București, 1999.

Kayser, Wolfgang, Opera literară. O introducere în știința literaturii, traducere și note de

H.R. Radian, cuvânt înainte de Mihai Pop, Editura Univers, București, 1979.

Kristeva, Julia, Le texte du roman. Approche sémiologique d’une structure discursive

transformationnelle, The Hague, Mouton, 1970.

Kristeva, Julia, Problemele structurii textului, text tradus din volumul Théorie d`ensamble,

Ed. du Seuil, coll. „Tel Quel”, Paris, 1968, în volumul Pentru o teorie a textului, Antologie

„Tel Quel” 1960-1971, introducere, antologie și traducere de Adriana Babeți și Delia

Șepețean-Vasiliu, Editura Univers, București, 1980.

Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere – teorie şi analiză,

traducere de Angela Martin, studiu introductiv de Mircea Martin, Editura Univers,

Bucureşti, 1994.

Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Vol. I, II, III, Editura

Minerva, București, 1981.

Manolescu, Nicolae, Lecturi infidele, Editura pentru literatură, București, 1966.

Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, ediție îngrijită de

Mircea Mihăieș, Editura Polirom, Iași, 2003.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura

Paralela 45, Piteşti, 2008.

Marino, Adrian, Biografia ideii de literatură, III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.

Marino, Adrian, Critica ideilor literare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974.

Mincu, Marian, Textualism și autenticitate, Editura Pontica, Constanța, 1993.

Moeschler, Jacques, Reboul, Anne, Dicţionar enciclopedic de pragmatică, coordonarea

traducerii Carmen Vlad și Liana Pop, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1999.

Nedelciu, Mircea, Babeți, Adriana, Mihăieș, Mircea, Femeia în roșu, prefață de Mircea

Cărtărescu, ediția a III-a, Editura Polirom, Iași, 2003.

Ohmann, Richard, în Poetica americană. Orientări actuale. Studii critice, antologie, note

și bibliografie de Mircea Borcilă și Richard McLain, Editura Dacia, Cluj-Napoca, , 1981.

Pamuk, Orhan, Romancierul naiv și sentimental, traducere din engleză și note de Rebeca

Turcuș, Editura Polirom, București, 2012.

Petrescu, Camil, Patul lui Procust, Ediție îngrijită și curriculum vitae de Florica Ichim,

Editura 100+1 Gramar, București, 1996.

Piwowarczyk, Mary Ann, The Narratee and the Situation of Enunciation: A

Reconsideration of Prince's Theory, „Genre”, 9 (1976), pp. 161-177.

Platon, Republica, în Opere, V, traducere de Andrei Cornea, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

Poenar, Horea, Teoria peștelui-fantomă. Zece studii și șapte scurt-metraje despre teorie,

Editura Tracus Arte, București, 2016.

Popa, Marian, Homo fictus. Structuri și ipostaze, Editura pentru Literatură, București,

1968.

Prince, Gerald, Dicționar de naratologie, traducere de Sorin Pârvu, Institutul European,

Iași, 2004.

Prince, Gerald, Introduction à l’étude du narrataire, „Poétique”, nr. 14, avril 1973.

Propp, Vladimir I., Morfologia basmului, traducere de Radu Nicolau, Editura Univers,

Bucureşti, 1970.

Propp, Vladimir I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, traducere de Radu Nicolau,

prefață de Nicolae Roșianu, Editura Univers, București, 1973.

Ray, William, Recognizing Recognition: The Intra-textual and Extra-textual Critical

Persona, „Diacritics”, Vol. 7, no.4, 1977, pp. 20-33.

Ricardou, Jean, Noi probleme ale romanului, în românește de Liana și Valentin Atanasiu,

prefață de Irina Mavrodin, Editura Univers, București, 1988.

Ricœur, Paul, Eseuri de hermeneutică, traducere de Vasile Tonoiu, București, Editura

Humanitas, 1995.

Ricœur, Paul, Du texte a l`action, Essais d`herméneutique II, Éditions du Seuil, Paris,1986.

Ricœur, Paul, Soi-même comme un autre, Éditions du Seuil, Paris,1990.

Riffaterre, Michael, The Self-Sufficient Text, „Diacritics”, Vol. 3, No. 3, 1973, pp. 39-45.

Sadoveanu, Mihail, Hanu-Ancuței. Țara de dincolo de negură, Ediție îngrijită de Fănuș

Băileșteanu și Valeria Filimon, postfață și tabel cronologic de Fănuș Băileșteanu, Editura

Agora, București, 2005.

Said, Edward W., The Text, the World, The Critic, The Bulletin of the Midwest Modern

Language Association, Vol. 8, No. 2, 1975, pp. 1-23.

Searle, John R., în Poetica americană. Orientări actuale. Studii critice, antologie, note și

bibliografie de Mircea Borcilă și Richard McLain, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1981.

Sollers, Philippe, Nivelurile semantice ale unui text modern, text tradus din volumul

Théorie d`ensamble, Ed. du Seuil, coll. „Tel Quel”, Paris, 1968, în volumul Pentru o teorie

a textului, Antologie „Tel Quel” 1960-1971, introducere, antologie și traducere de Adriana

Babeți și Delia Șepețean-Vasiliu, Editura Univers, București, 1980.

Starobinski, Jean, Textul și interpretul, traducere și prefață de Ion Pop, Editura Univers,

București, 1985.

Todorov, Tzvetan, Poetica. Gramatica Decameronului, traducere și studiu introductiv de

Paul Miclău, Editura Univers, București, 1975.

Todorov, Tzvetan, Povestirea primitivă, text tradus din volumul Poétique de la prose, Ed.

du Seuil, coll. „Poétique”, 1971, în volumul Pentru o teorie a textului, Antologie „Tel

Quel” 1960-1971, introducere, antologie și traducere de Adriana Babeți și Delia Șepețean-

Vasiliu, Editura Univers, București, 1980.

Toma, Radu, Epistemă, ideologie, roman: secolul XVIII francez, Editura Univers,

București, 1982.

Tzara, Tristan, Șapte manifeste DADA. Lampisteries. Omul aproximativ 1925-1930,

versiuni românești, prefață și note de Ion Pop, Editura Univers, București, 1996.

Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., Știința comunicării, versiune

românească și studiu introductiv de Tudor Olteanu, Editura Humanitas, București, 1998.

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.

Vlad, Ion, Descoperirea operei. Comentarii de teorie literară, Editura Dacia, Cluj, 1970.

Vlad, Ion, Lectura romanului, Editura Dacia, Cluj, 1983.

Wellek, René, Warren, Austin, Teoria literaturii, în românește de Rodica Tiniș, studiu

introductiv și note de Sorin Alexandrescu, Editura pentru Literatură Universală, București,

1967.

***, Pentru o teorie a textului, Antologie „Tel Quel” 1960-1971, Introducere, antologie și

traducere de Adriana Babeți și Delia Șepețean-Vasiliu, Editura Univers, București, 1980.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române, (DEX) Editura Academiei Republicii Socialiste

România, București, 1975.

Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Academia Română,

Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic, Ediția

a II-a revăzută și adăugită, București.

e-Bibliografie

http://www.dictio.ro/juridic/circumstante-atenuante, adresă accesată în 25.06.2016, ora

19.45.

http://www.lapunkt.ro/2013/05/14/despre-primii-forumisti-romani/, adresă accesată în 8

iulie 2016, ora 18.00.

https://www.jstor.org/stable/464854?seq=1#page_scan_tab_contents, adresă accesată în 10

iulie 2016, ora 18.00

https://www.fichier-pdf.fr/2013/07/07/genette-gerard-figures-iii-discours-de-r-gerard-

genette-1/preview/page/262/

https://dexonline.ro/

https://www.jstor.org/stable/464526?seq=1#page_scan_tab_contents, adresă accesată în 10

iulie 2016, ora 18.30.

https://www.jstor.org/stable/464854?seq=1#page_scan_tab_contents, adresă accesată în 10

iulie 2016, ora 18.00.