Embed Size (px)
DESCRIPTION
drept
1
Dr. TEODOR MARA
STATUTUL PROFESIILOR LIBERALE
ÎN
ROMÂNIA
ARAD-2007
2
Referenţi ştiinţifici:
-conf. univ. dr. Ioan Trifa
-conf. Univ. dr. Cristian Alunaru
3
ARGUMENT
Cărţile, fie cele citite, fie cele scrise sunt marele spaţiu al
vieţii mele, întrucât niciodată n-am cunoscut trândăvia, ci doar
zbaterea fiinţei în tumultul vremii atât de ancorate în slugarnice
realităţi contemporane.
Profesiile liberale în România, reprezintă a treia etapă în
creaţie, gândire şi realizare, în afară de romanistică, după
Organizarea avocaturii şi activităţii notariale şi respectiv
Asistenţa juridică în managementul societăţilor comerciale,
într-o perioadă de 7 ani, de profunde transformări economice,
sociale şi politice, respectiv, după aderarea României la Uniunea
Europeană.
Analiza profesiilor liberale la răspântii europene nu este
decât oglinda în care ne ajustăm ţinuta pentru atâtea evenimente
viitoare.
Ajustarea este obligatorie, deoarece obişnuinţa individuală
este coruptă de situaţia mulţimii. Cu îngăduinţă am strecurat
nemulţumirile faţă de încetineala reformelor legislative, faţă de
mântuiala în procesul elaborării proiectelor legislative şi nu în
ultimul rând, de duhul plângăreţ şi nu întotdeauna justificat, de a
4
fi în rând cu lumea. În rând cu lumea europeană, nu înseamnă
totală supunere, ci înţeleaptă colaborare, de vreme ce suntem
parteneri egali atât în privinţa obligaţiilor cât şi a drepturilor. Am
lăsat la urmă drepturile, deoarece raportul de supuşenie (pe care
nu-l recunoaştem) nu ne îngăduie o armonizare a vocii, iar urechile
unora nu sunt dispuse a ne asculta simfoniile răsuflate sau atât de
învechite.
Parafrazându-l pe Maurus Terentianus cu maxima, „Habent
sua fata libelli”, deci şi „Cărţile îşi au soarta lor”, rămân mereu cu
speranţa că „cititorii lor”, vor răscoli printre rânduri, înţelesurile
şi sensurile devenirii noastre. În caz contrar, teama de „necitire”
nu poate fi decât un semn de desconsiderare al semenilor, de
vreme ce numai, „părerea ta contează” iar opinia altuia mereu
potrivnică nu seamănă decât furtună.
Aşadar, seminţele au fost aruncate din palma semănătorului
în ţărâna unei lumi contemporane, cu bune, rele pentru ca într-o zi
secerătorul să se bucure de roadele viitoare.
Fie ca lumina lumii să inunde sufletele noastre, în semn de
novissima verba , al cuvintelor de pe urmă, pentru a înflori peste
timp în generaţiile viitoare şi peste eternitatea pământului…
Arad
8 aprilie 2007 dr. Teodor Mara
5
PROFESIILE LIBERALE
ÎN
ROMÂNIA
2007-ARAD
6
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE
PRIVIND PROFESIILE LIBERALE
1.1. Conceptul de profesii liberale.
Legislaţia românească până în prezent nu cuprinde un cadru general
de reglementare, de exercitare şi control, privind legalitatea practicării
profesiilor liberale.1
Parlamentul European şi Consiliul European au adoptat în prima
jumătate a anului 2005 directive care definesc conceptul de „profesie
liberală”. În acest context, legislaţia românească urmează să armonizeze
propriile-i reglementări în funcţie de „viziunea europeană privind libera
circulaţie a persoanelor serviciilor şi capitalurilor”. Această gândire vine să
suplinească un mare gol existent în legislaţia românească cu privire la
reglementarea profesiilor liberale.2 Abordările multiple în acest domeniu au
avut la bază interesele pe care diferite grupuri profesionale (unele liberale)
le-au promovat, după 1989 în România.
1 Parlamentul României, ţ inând seama de directivele europene încă din prima jumătate a anului 2005, a
elaborat proiectul Leg ii Profesiilor Liberale, care deşi reprezintă o prioritate legislativă, totuşi ,legea nu a
fost adoptată până la data de 31 ian uarie2007. 2
Inconsecvenţa multor parlamentari jurişti a făcut posibilă apariţ ia unor conflicte de leg i şi situaţii
ireconciliabile până în prezent.
7
Întrucât, în acest domeniu moştenirea noastră este destul de săracă, iar
condiţiile economice-sociale şi politice sunt în plină desfăşurare, adaptarea
la noutăţile existente pe plan european şi internaţional trebuie,cât de cât ,să
îngăduim această anormalitate şi să luptăm în acelaşi timp pentru armonizare,
pentru înfiinţarea şi dezvoltarea profesiilor liberale cu adevărat în România,
după aderarea la Comunitatea Europeană de la 1 ianuarie 2007.
Legislaţia românească, în această materie nu numai că nu prezintă o
abordare unitară a profesiilor liberale, dar inconsecvenţa şi lipsa de armonie,
de logică uneori, au contribuit la crearea de conflicte profesionale
ireconciliabile.3
În România există profesii liberale aprobate în baza unor legi speciale
organice ordinare, profesii liberale recunoscute în baza unor ordonanţe de
Guvern privind asociaţiile şi fundaţiile şi respectiv profesii liberale
reglementate prin recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale.
Implicaţiile acestei stări confuze, lipsa de principialitate conduc şi
provoacă deopotrivă consecinţe negative, care pot hotărî decisiv soarta
societăţii româneşti pentru o lungă perioadă ,deoarece au legătură cu
domenii sociale fundamentale precum: avocatura, activitatea notarială,
activitatea de audit financiar, arhitectura, asistenţa medicală, medicina,
învăţământul etc.
Profesiile liberale îşi au sorgintea în lumea antică, au evoluat odată cu
societăţile în care au apărut şi au contribuit la dezvoltarea economico-socială
3 În acest sens, a se vedea dispoziţiile art. 40 alin 1, art .41 alin 1 , coroborate cu prevederile art. 116 alin 2
şi art. 117 alin 3 din Constituţia României, şi respectiv, legile organice privind exercitarea celor mai
importante profesii liberale.
8
a acestora, ca importanţi factori de echilibru de promovare şi apărare a
intereselor omului.4
Profesia liberală este o profesie care se exercită pe baza unei
calificări profesionale relevante, cu titlu personal, care se certifică printr-o
diplomă eliberată de o instituţie de învăţământ legal înregistrată şi respectiv
prin care se oferă servicii intelectuale şi conceptuale în interesul cetăţenilor.
Aşadar, cel ce deţine o diplomă de învăţământ superior poate practica
o profesie liberală, cu condiţia ca profesia respectivă să fie prevăzută în
Codul Ocupaţiilor din România, iar activitatea să se desfăşoare în domeniul
specificat de diplomă.
Pentru înlăturarea neînţelegerilor cu privire la cuprinsul conceptului
de profesie liberală legea trebuie să stabilească întinderea acestuia fără a lăsa
Guvernului această posibilitate, deoarece lista profesiilor liberale sau chiar
un nomenclator poate figura tot atât de bine ca o anexă la lege.5
Pe de altă parte ,trebuie să reţinem faptul că, persoanele au dreptul de
a alege liber practicarea unei profesii liberale, în mod independent şi/sau în
cadrul instituţiilor de stat (art. 8 din proiectul Legii profesiilor Liberale). Cu
privire la acest aspect considerăm că, se impun câteva critici, în sensul că
profesiile liberale tocmai scot în evidenţă caracterul liber, independent sau
autonom de exercitare a profesiei. Exercitarea profesiei liberale în cadrul
„instituţiilor de stat” vine în contradicţie cu trăsăturile specifice ale acestora:
liberalismul; independenţa; autonomia. Interferenţa între „liber profesionist”
şi „persoană subordonată” unei „instituţii de stat” legalizează anormalitatea,
favorizează sursele de corupţie, contravine în mod esenţial principiilor care
4 A se vedea, Teodor Mara, Organizarea avocaturii şi act ivităţii notariale în România, Editura University
Press, Arad, 2000, p. 4 -7. 5 În pro iectul Leg ii Profesiilor Liberale, se prevede că guvernul poate să stabilească prin hotărâre lista
profesiilor liberale.
9
stau la baza profesiilor liberale. Acest lucru nu înseamnă că privim
profesiile liberale numai prin prisma exercitării lor de către un singur individ,
ci este nevoie să revedem aceste prevederi din proiectul legii, deoarece
exercitarea profesiilor liberale este posibilă atât de către asociaţii cât şi de
fundaţii. Asocierea este o formă consacrată de exercitare a următoarelor
profesii liberale: avocaţi, notari, farmacişti, arhitecţi, executori judecătoreşti,
evaluatori, lichidatori, jurnalişti, etc.
Exercitarea dreptului de liberă practică a unei profesii liberale nu
poate fi condiţionată de apartenenţa la o anumită asociaţie sau la un corp
profesional, dar nici nu poate fi supusă la vreo discriminare (indiferent în ce
fel).
Condiţiile şi standardele de exercitare a unei profesii liberale au la
bază dreptul la libera practică prevăzut în statutele de organizare, funcţionare
şi exercitare a profesiei precum şi prevederile legale în vigoare.
Controlul statului prin autorităţile sau instituţiile publice de
specialitate se impune numai cu privire la practicarea legală a profesiilor
liberale.
În acelaşi timp, considerăm că trebuie sporită responsabilitatea celor
care practică o profesie liberală (civilă, penală, etc.). întărirea acestei
responsabilităţi, inclusiv pentru cazurile de malpraxis, obligă liber
profesioniştii la o continuă perfecţionare profesională, la depunerea
diligenţelor necesare pentru obţinerea unui rezultat conform angajamentelor
asumate şi în conformitate cu prevederile legii.
Pe lângă normele legale, statutare pe care trebuie să le respecte orice
liber profesionist, exercitarea profesiei liberale are în vedere şi existenţa unui
cod deontologic, cadrul general substanţial de îndeplinire a obligaţiilor
asumate printr-un contract (de asistenţă juridică, de prestări servicii etc.).
10
Protecţia exercitării dreptului de liberă practică a unei profesii liberale
se asigură prin prevederea ca infracţiune a oricărei împiedicări sau limitări
privind exercitarea acelui drept şi se sancţionează potrivit legii penale.
Practicarea unei profesii liberale poate începe numai odată cu
depunerea unei înştiinţări la Registrul Comerţului şi la Administraţia
Financiară în raza căreia se găseşte sediul declarat.
De asemenea, Registrul Comerţului care înmatriculează înştiinţarea
respectivă, are obligaţia de a informa autorităţile, instituţiile şi organismele
interesate.
Potrivit Ordinului M.F.P. nr. 1346/2006 privind aprobarea procedurii
de atribuire a codului de înregistrare fiscală pentru persoanele fizice care
desfăşoară activităţi economice în mod independent sau profesii liberale,
începând cu data de 1 ianuarie 2007, codul de identificare fiscală atribuit
persoanelor fizice care desfăşoară în mod independent activităţi economice
autorizate sau exercită profesii liberale (cu excepţia celor care desfăşoară
exclusiv activităţi într-o formă de asociere) este codul de înregistrare fiscală
atribuit de organul fiscal competent din subordinea Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală.6
Dacă unele profesii liberale (avocaţi, notari, farmacişti, etc.) prin
excelenţă îşi păstrează permanent autonomia şi independenţa, exercitarea lor
nu aduce atingere principiului liberalismului în complexitatea sa. Există
totuşi, alte profesii liberale asupra cărora în practică avem rezerve că ele îşi
6 Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1346/2006 a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I-a n r.
744 din 31 august 2006. Codul de înregistrare fiscală la care face trimitere acest ordin poate fi utilizat în
relaţia cu organul fiscal competent şi cu ceilalţi contribuabili, dar numai în legătură cu activitatea
economică autorizată desfăşurată sau cu profesia liberală exercitată.
11
pot menţine trăsăturile specifice prin însăşi implicaţiile şi exercitarea lor în
instituţii de stat (este cazul medicilor, auditorilor financiari, etc.).7
Conceptul de „profesie” sau „profesiune” din punct de vedere
etimologic îşi are originea în limba latină („professio-onis= profesiune), care
în general, făcea trimitere la acea „professio bene dicendi”, adică la
profesiunea de orator, fie în cadrul Senatului (din Roma antică), dar mai ales
în cazul pledoariilor avocaţilor în instanţă. De asemenea, din latinescul
„professio” derivă şi noţiunea de „professor” care desemnează un
„specialist” sau un „ profesor”.
Pe de altă parte, termenul de „profesiune” are înţelesul de pregătire
teoretică şi practică de un anumit gen şi de un anumit grad pentru exercitarea
unei anumite ocupaţii, de regulă în domenii tehnico-administrative şi de
specialitate. Pregătirea teoretică sau calificarea profesională se certifică prin
diplomă eliberată de o instituţie de învăţământ legal înregistrată. Se are în
vedere ca diploma să fie eliberată de o instituţie de învăţământ superior, iar
deţinătorul acesteia poate practica profesia liberală numai în domeniul
specificat de diplomă şi dacă profesia este menţionată în Codul Ocupaţiilor
din România.
Sublinierea aceasta este necesară pentru a face deosebirea dintre
conceptul de „profesie sau profesiune” şi acela de „meserie”, chiar dacă ea a
fost remarcată încă din antichitate.
Noţiunea de „meserie” îşi are originea în latinescul „messor” care
desemna un secerător, adică o persoană care se îndeletnicea cu seceratul
cerealelor. De aici au derivat noţiunile de „meseriaş” cu înţelesul de
7 Considerăm că reglementarea completă şi explicită a noţiunii de profesii liberale rămâne în continuare în
responsabilitatea leg iuitorulu i, deoarece statutul profesiilor liberale nu poate suplini norme imperat ive care
au sarcina de a elimina atâtea neajunsuri în legătură cu exercitarea acestor profesii. Ar satisface cu adevărat
interesele cetăţenilor şi s-ar înlătura interferenţa exercitării profesiilor liberale între instituţiile publice sau
de stat şi cele private, de către aceleaşi persoane.
12
persoană care are calificarea pentru practicarea unei meserii, şi respectiv de
„meserie” care reprezintă un complex de cunoştinţe obţinute prin şcolarizare
şi prin practică, care permit celui care le posedă să execute anumite operaţii
de transformare şi de prelucrare a obiectelor muncii sau să presteze anumite
servicii. Aşadar, noţiunea de meserie se poate explica printr-o calificare
profesională a meseriaşului sau prin îndeletnicirea ocupaţia sau preocuparea
acestuia.
În fine, reţinem şi nediferenţierea conceptelor de profesiune şi meserie,
în general, atunci când se face trimitere la o ocupaţie care nu necesită o
calificare specială. În acest caz, de regulă se are în vedere înţelesul de
meserie şi nu cel de profesiune. Când însă, se întrebuinţează noţiunea de
„profesiune”, aceasta presupune că persoana care o exercită este un
specialist, cu înaltă calificare, deţinător al unei diplome de învăţământ
superior, ca în cazul profesiilor liberale.8
„Proiectul european” al legii privind profesiile liberale în contextul
celor menţionate mai sus, trebuie să reţinem că, reprezintă un pas important
spre adoptarea unui cadru legislativ general pentru exercitarea profesiilor
liberale.
Liberalismul, chiar dacă, are la bază concepte precum autonomia sau
independenţa în exercitarea unei profesii, nu îndeamnă la nesupunere, la
desconsiderarea legii sau la acţiuni după regulile „bunului plac”, ci impune
respect pentru valorile societăţii, o atitudine tolerantă, corectitudine şi
transparenţă desăvârşită, însă în acelaşi timp, presupune neamestecul statului
sau lipsa oricăror ingerinţe în exercitarea unei profesii. Respectarea
legalităţii, a ordinii juridice ţine de esenţa liberalismului, întrucât „nimeni nu
8 Trebuie să reţinem că dicţ ionarele nu fac o diferenţiere netă între noţiunile de „profesie” şi „meserie”, fie
pentru că nu o consideră ca necesară, fie pentru considerente de altă natură care în general nu ar aduce o
gravă atingere sensului exact al acestor cuvinte.
13
poate fi mai presus de lege”.9 Ca atare, profesiile liberale se exercită în
condiţiile legii, potrivit condiţiilor şi standardelor stabilite. În acest scop
asociaţiile legal înregistrate ale profesiilor liberale, îşi desfăşoară activitatea
potrivit statutelor proprii de organizare şi funcţionare, respectiv a codului
deontologic general.
Există unele situaţii în care sunt întrebuinţate expresiile de felul
„profesii libere”10
sau chiar de „liber profesionişti”.
Expresia de „profesii libere” este folosită greşit, deoarece, în realitate
ea desemnează acele persoane care exercită profesii liberale, adică
„persoanele fizice care practică sau realizează activităţi economice în mod
independent”. Aşadar, expresia corectă este de „profesii sau profesiuni
liberale”, care provin din limba franceză „profession liberale” şi care
desemnează activităţile exercitate de avocaţi, notari, medici, arhitecţi, etc.
Expresia „liberi profesionişti” desemnează acele persoane fizice care
practică o profesiune fără a fi angajaţi într-o instituţie de stat sau firmă
privată.
Din analiza acestor concepte, rezultă necesitatea elaborării unei
reglementări care să definească trăsăturile esenţiale ale profesiilor liberale,
care să constituie fundamentul juridic, de recunoaştere a diplomelor şi
calificărilor profesionale , şi respectiv care să constituie cadrul legal pentru
stabilirea şi exercitarea profesiilor liberale în ţara noastră ţinându-se seama
de viziunea europeană privind libera circulaţie a persoanelor, serviciilor,
bunurilor şi capitalurilor.
9 În acest sens, art 16 alin 1 din Constituţia României prevede egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, iar alin iatul 2 al acelu iaşi art icol d ispune că nici o
persoană nu se poate situa „mai presus de lege”. 10
A se vedea, Ordinul M.F.P. nr. 1346/2006, publicat în Monitorul Oficial nr. 744/31.08.2006.
14
1.2.Trăsăturile esenţiale ale profesiilor
liberale.
În legislaţia noastră în vigoare există anumite dispoziţii care
restricţionează intrarea pe piaţa serviciilor oferite cetăţenilor, prin limitări
numerice care sunt impuse de către cei care practică deja profesiile liberale,
fie în favoarea acestora, fie a rudelor apropiate, fie în favoarea terţelor
persoane.11
Aceste metode şi practici nu numai că sunt cunoscute de către
toate organismele care ar trebui să ia măsuri împotriva unor îngrădiri
nejustificate care aduc atingere prevederilor Constituţiei, dar însăşi aceste
organisme încalcă flagrant drepturile şi libertăţile cetăţenilor, deşi au
responsabilităţi concrete pentru înlăturarea unor încălcări care sunt în
contradicţie cu normele constituţionale, cu principiile organizatorice şi
funcţionale ale profesiilor liberale. În acest fel, numeroase instituţii de drept
sunt în „suferinţă” de vreme ce accesul liber pe piaţa serviciilor şi
concurenţa sunt îngrădite. Condiţiile impuse astăzi pentru pătrunderea pe
piaţa muncii în vederea exercitării unei profesii liberale nu numai că sunt
descurajatoare pentru majoritatea tinerilor absolvenţi de învăţământ superior,
dar le produc încă de la început mari handicapuri, tocmai atunci când au
nevoie de un sprijin substanţial din partea organismelor în drept, cât şi o
protecţie sporită, în baza legii.
Pe de altă parte, fără efectuarea unui control adecvat privind
practicarea serviciilor oferite cetăţenilor, s-a ajuns la situaţia ca tarifele
stabilite arbitrar de asociaţiile profesionale prin reprezentanţii acestora să fie
inaccesibile pentru cea mai mare parte a cetăţenilor. În multe domenii de
11
De pildă, potriv it art. 16 coroborat cu art. 20 din Legea nr. 36/1995, angajarea notarului public stagiar
într-un birou notarial se poate face numai în limita numărulu i de notari stagiari stabilită anual de Colegiul
Director al fiecărei Camere a Notarilor Publici.
15
activitate lipsa de specialişti creează mari disfuncţii. Practicarea de preţuri
de multe ori necontrolabile pentru servicii de specialitate depăşesc puterea
de plată a cetăţenilor cu venituri mici, a şomerilor, a pensionar ilor, a tinerilor
sau a altor categorii defavorizate.
De aceea, profesiile liberale, indiferent de persoanele care le exercită
trebuie să răspundă cerinţelor cetăţenilor fără îngrădire, pentru crearea
cadrului legal, a egalităţii de şanse, pentru toţi cei care au nevoie de servicii
profesionale de specialitate.
În acest context, orice profesie liberală, pentru a nu se crea confuzie şi
inechitate, trebuie să fie beneficiara unei reglementări principiale şi unitare
care să fie în concordanţă şi cu legislaţia europeană. Trăsăturile esenţiale pe
care le are o profesie liberală sunt reliefate de:
- modul independent şi fără imixtiuni în care ar trebui să fie exercitată
o profesie liberală;
- lipsa de condiţionare a exercitării unei profesii liberale prin obligaţia
sau condiţionarea de apartenenţa la o asociaţie sau la un corp profesional;
- existenţa unor coduri deontologice de practicare a profesiei, inclusiv
a statutelor de organizare şi funcţionare;
- controlul de specialitate al statului în privinţa exercitării legale a
unei profesii liberale;
- certificarea calificării profesionale numai de instituţiile de
învăţământ superior legal înregistrate.
Aşadar, ţinându-se seama de acest cadru general, suntem în măsură a
evidenţia principalele trăsături ale profesiilor liberale: independenţa şi
imparţialitatea; accesul liber în profesie; secretul profesional; formarea
profesională continuă; loialitatea faţă de client; integritatea şi demnitatea
16
profesională; responsabilitatea profesională; existenţa codurilor deontologice;
controlul din partea corpului profesional.
a. Independenţa şi imparţialitatea.
Independenţa garantează libertatea de judecată şi de gândire a unui
profesionist fără nici o influenţă din exterior. Imparţialitatea este asigurată
de regulile profesionale stabilite pentru orice prestaţie, de libertatea de
evaluare tehnică, de consilierea profesională obiectivă, de evitarea
presiunilor şi respectiv de interesele externe.
b. Accesul liber în profesie.
Accesul în profesie este subliniat de faptul că toate activităţile liberale
presupun cunoştinţe cu caracter ştiinţific, juridic sau tehnic de un înalt nivel,
atestate printr-o diplomă recunoscută potrivit legilor în vigoare. Accesul la
exercitarea unei profesii, pe lângă certificarea unei calificări pentru un
anumit domeniu de activitate, este condiţionat de prestarea unui jurământ,
de înregistrarea sau aderarea la o asociaţie sau la un corp profesional.
c. Secretul profesional.
Piatra de temelie sau fundamentul pe care se clădeşte încrederea între
un corp profesional şi clienţi este reprezentat de secretul profesional.
Această încredere asigură obţinerea unui serviciu specializat şi adaptat
nevoilor clientului. Profesionistul liberal are însă obligaţia de a nu divulga
actele şi faptele pe care le-a cunoscut cu prilejul exercitării profesiei sale.
17
d. Formarea profesională continuă.
Menţinerea competenţei profesionale la un nivel înalt este asigurată de
formarea profesională continuă. Aceasta constituie o cerinţă esenţială pentru
exercitarea profesiilor liberale. Persoanele care exercită profesii liberale
trebuie să urmeze cursuri de specializare pentru reactualizarea şi
aprofundarea cunoştinţelor dobândite, pentru a furniza clienţilor servicii de
calitate.
e. Loialitatea faţă de client.
Profesionistul liberal trebuie să aibă legături strânse cu clientul, în
sensul de a-l informa atât în prealabil, cât şi în perioada prestării serviciilor
prin exercitarea profesiei cu responsabilitate şi loialitate faţă de client.
Această „conlucrare” specifică, în permanenţă, contribuie la găsirea de
soluţii, de metode şi procedee pentru obţinerea rezultatelor urmărite sau
scontate.
f. Integritatea şi demnitatea profesională.
Cea mai importantă preocupare a unui profesionist liberal în raport cu
interesul clientului o constituie integritatea şi demnitatea profesională. Ca
urmare, profesionistul liberal nu trebuie să aibă ca obiectiv principal „lupta”
pentru un câştig sau pentru obţinerea de beneficii cât mai mari. Veniturile
realizate de un profesionist liberal trebuie să fie proporţionale sau
18
cuantificate în funcţie de serviciile prestate, pentru evitarea unor vădite
disproporţii care ar aduce atingere demnităţii profesionale.
g. Angajarea responsabilităţii profesionale.
În cadrul prestării unor servicii clientului angajarea responsabilităţi
profesionale, fie ea sub formă civilă şi/sau penală, constituie o garanţie
necesară în exercitarea unei profesii liberale. Un profesionist liberal care
nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate, se expune angajării răspunderii
disciplinare, civile sau penale, după caz. Tot mai des se pune problema unei
asigurări de răspundere civilă profesională (de pildă, pentru situaţiile de
malpraxis).
h. Codurile deontologice.
Existenţa unor coduri deontologice nu numai că este necesară, dar
devine şi obligatorie pentru o evaluare exactă atitudinală a profesionistului
liberal. În consecinţă, corpurile profesionale au obligativitatea de a elabora
coduri de conduită şi etică profesională, specifice fiecărei profesii, care au
menirea de a asigura o înaltă calitate în prestarea de servicii profesionale.
i. Controlul corpului profesional.
Controlul din partea corpului profesional reprezintă o garanţie
necesară cu privire la calitatea serviciilor şi asigură o bună exercitare a
profesiilor liberale în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare. În acest
sens, corpurile profesionale îşi stabilesc o serie de mecanisme, sisteme şi
19
proceduri de control a membrilor lor. Nerespectarea sau încălcarea statutelor,
a dispoziţiilor legale constatate cu ocazia controlului poate duce la aplicarea
sancţiunilor (disciplinare, civile sau penale, după caz), ajungându-se până la
excluderea definitivă din profesie.
Pe de altă parte, cel care alege exercitarea unei profesii liberale se află
într-o situaţie asemănătoare întreprinzătorului privat, care porneşte o afacere
pe cont propriu. Dacă întreprinzătorul privat intervine în propriile-i afaceri
printr-o infuzie de capital, profesionistul liberal se gândeşte şi consideră
necesară o „investiţie”, înainte de toate, în propria persoană. În acest caz,
profesionistul are la îndemână o singură resursă, la care trebuie în
permanenţă să facă apel: un program îndelungat de perfecţionare continuă.
Sintagma de „profesie liberală” are o arie de răspândire destul de mare,
fapt ce contribuie nu de puţine ori la înlesnirea producerii atâtor evenimente
bântuite de necunoscut.
Pe lângă profesiile liberale tradiţionale (avocat, medic, arhitect) au
apărut în ultima perioadă altele. Apariţia de noi profesii liberale, diferă de la
o ţară la alta, de la un continent la altul, în funcţie de legislaţia naţională, de
stadiul dezvoltării economice, precum şi de influenţele altor factori.12
Parlamentul şi Consiliul European în anul 2005 au definit conceptul
de profesii liberale, ca fiind acele „profesii care sunt exercitate pe baza unor
calificări profesionale relevante, cu titlu personal, având propria lor
responsabilitate şi de o manieră profesională independentă, oferind servicii
intelectuale şi conceptuale în interesul clienţilor şi al publicului”.
Aşa cum menţionam, în România, încă nu există un act normativ care
să definească în mod clar conceptul de „profesii liberale” şi care să
12
De pildă, în Brazilia primarii localităţilor sunt consideraţi ca „profesionişti liberali”
20
stabilească criteriile pe baza cărora o profesie poate să fie considerată sau nu
ca fiind liberală.13
Profesiile liberale, aşa cum se prognozează, vor creşte simţitor în
următorii ani, întrucât însăşi societatea impune acest lucru, deoarece profesia
liberală se bazează pe autonomie, independenţă şi nu îngăduie imixtiuni.
Profesioniştii liberali prin activitatea ce o desfăşoară, prin căutarea de noi
soluţii, prin adaptarea permanentă la cerinţele actuale ale vieţii economico-
sociale, prin profesionalismul lor, ca specialişti cu înaltă calificare constituie
nucleul consistent al formării clasei de mijloc din ţara noastră.
1.3.Uniunea Profesiilor Liberale din
România.
Deşi, cadrul general pentru practicarea profesiilor liberale nu s-a
concretizat încă prin adoptarea unor legi speciale în acest domeniu, la nivel
naţional „profesioniştii liberali” nu au aşteptat „sprijinul legiuitorului” şi au
trecut la constituirea unei persoane juridice autonome care să le reprezinte
interesele:
Uniunea Profesiilor Liberale din România.
a. Uniunea Profesiilor Liberale-persoană juridică română
Uniunea profesiilor Liberale din România s-a constituit ca o persoană
juridică română, fără scop lucrativ şi cu funcţionare autonomă. Uniunea este
o organizaţie neguvernamentală, apolitică, înfiinţată la data de 11 iunie 2001.
13
Pro iectul Legii privind profesiile liberale, cu cele aproximativ 22 de articole nu numai pentru că a rămas
în acest stadiu, dar şi pentru că nu acoperă exigenţele referitoare la exercitarea profesiilor liberale care au
pătruns în numeroase domenii.
21
In baza Ordonanţei nr. 26/2000 a dobândit personalitate juridică prin
înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor ţinut la judecătorie. Uniunea
în prezent, are în componenţă 12 asociaţii de profesii liberale şi este deschisă
tuturor organizaţiilor persoane juridice, care îndeplinesc condiţiile prevăzute
în Statutul Uniunii.
b. Obiectivele Uniunii Profesiilor Liberale din România.
Uniunea Profesiilor Liberale din România îşi desfăşoară activitatea
având ca obiective principale următoarele direcţii:
- apărarea, în forme organizate, a intereselor fundamentale ale
membrilor profesiilor liberale;
- crearea unui cadru juridic corespunzător dezvoltării profesiilor
liberale prin organizarea lor independentă sau autonomă, în raport cu statutul
şi autonomia fiecăruia;
- asigurarea condiţiilor pentru exercitarea profesiilor pe baza liberei
iniţiative şi în condiţii de concurenţă, în conformitate cu dispoziţiile legale,
cu principiile deontologice;
- acordarea de sprijin material, logistic şi documentar membrilor săi şi,
în mod special a celor tineri, pentru exercitarea liberă a profesiei alese;
- stabilirea de relaţii de cooperare şi întrajutorare cu alte organizaţii de
profesii liberale pe plan internaţional.
22
c. Organismele de conducere a Uniunii Profesiilor Liberale din
România.
Funcţionarea Uniunii Profesiilor Liberale din România (U.P.L.R.) este
asigurată de:
- adunarea generală;
- consiliul de conducere;
- preşedinte.
Adunarea generală este organul suprem de conducere a U.P.L.R şi
este alcătuită din toţi membrii acesteia. Adunarea se întruneşte anual şi
respectiv, ori de câte ori este convocată de către Consiliul de conducere.
Atribuţiile Adunării generale a U.P.L.R sunt următoarele:
- adoptă Statutul Uniunii şi orice amendament adus acestuia;
- aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli, precum şi bilanţul contabil
anual al Uniunii;
- stabileşte cotizaţiile membrilor;
- adoptă decizia finală cu privire la orice apel înaintat de un solicitant
privind dobândirea calităţii de membru;
- numeşte membrii Comisiei de cenzori.
Consiliul de conducere este organul executiv al U.P.L.R. şi este
format din preşedinţii tuturor asociaţiilor membre. Fiecare asociaţie
membră(prin preşedintele său) are dreptul la un singur vot. De asemenea,
preşedinţia Consiliului de conducere este deţinută prin rotaţie, de fiecare
asociaţie membră, iar durata mandatului este de doi ani.
Consiliul de conducere se întruneşte trimestrial şi ori de câte ori este
convocat de preşedinte. Preşedinţii tuturor asociaţiilor membre ale Uniunii
îndeplinesc funcţia de vicepreşedinţi ai Consiliului de Conducere al Uniunii.
23
Atribuţiile Consiliului de Conducere sunt următoarele:
- adoptă măsuri în legătură cu activitatea curentă a Uniunii;
- dezbate şi adoptă decizii cu privire la cererile pentru dobândirea
calităţii de membru al Uniunii;
- aprobă înfiinţarea Comisiilor de specialitate pentru soluţionarea unor
probleme de interes pentru membrii Uniunii.
Preşedintele este numit pentru un mandat de doi ani, dintre
preşedinţii asociaţiilor membre, cu respectarea principiului rotaţiei.
Preşedintele Uniunii Profesiilor Liberale din România are următoarele
atribuţii principale:
- reprezintă Uniunea în raporturile cu terţii;
- convoacă şi conduce şedinţele Adunării Generale şi ale Consiliului
de Conducere;
- ordonanţează cheltuielile bugetare ale Uniunii.
Secretariatul General funcţionează în structura Uniunii Profesiilor
Liberale din România şi reprezintă aparatul tehnic de specialitate al acesteia.
Secretariatul general al U.P.L.R. este condus de un secretar general.
Comisiile Uniunii Profesiilor Liberale din România sunt cuprinse
în structura Uniunii şi funcţionează potrivit principiului specializării pe
domenii cu activitate permanentă sau temporară.
Comisiile de specialitate ca activitate permanentă sunt următoarele:
- Comisia pentru activitate financiară, logistică şi de investiţii;
- Comisia pentru legislaţie;
- Comisia pentru promovarea imaginii Uniunii, relaţia cu mass-media,
editarea unor publicaţii şi materiale de presă;
- Comisia de organizare a unor reuniuni cu caracter profesional şi
ştiinţific, de coordonare a activităţii de elaborare de programe, studii şi
24
materiale cu privire la profesiile liberale, de formare şi perfecţionare
profesională;
- Comisia de elaborare a strategiei Uniunii pe termen mediu şi lung;
- Comisia de Arbitraj;
- Comisia pentru promovarea relaţiilor internaţionale.
Chiar dacă, Statutul Uniunii nu face referire la comisiile de
specialitate cu activitate temporară, trebuie să înţelegem că funcţionarea şi
organizarea acestora fiind un atribut al Consiliului de Conducere, rămâne la
aprecierea acestuia stabilirea domeniilor de activitate şi durata care urmează
să-şi îndeplinească atribuţiile aceste comisii.
Comisiile de specialitate au ca atribuţii principale:
- cercetarea problemelor specifice domeniilor lor de activitate;
- prezentarea propunerilor lor spre analiză şi aprobare Consiliului
Uniunii;
- studierea de programe complexe pe domenii de activitate şi
soluţionarea cazurilor care au fost date acestora în competenţă de către
Consiliul de Conducere.
d. Asociaţiile membre ale Uniunii Profesiilor Liberale din
România.
Uniunea Profesiilor Liberale din România are în componenţă
următoarele 12 asociaţii membre:
- Uniunea Naţională a Barourilor din România (U.N.B.R.);
- Uniunea Naţională a notarilor Publici din România (U.N.N.P.R.);
- Camera Auditorilor Financiari din România (C.A.F.R.);
25
- Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România (A.N.E.V.A.R.);
- Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România
(U.N.E.J.R.);
- Corpul Experţilor Contabili şi a Contabililor Autorizaţi din România
(C.E.C.C.A.R.);
- Uniunea Experţilor tehnici din România (C.E.T.R.);
- Colegiul Farmaciştilor din România;
- Colegiul Medicilor din România;
- Ordinul Arhitecţilor din România;
- Uniunea Naţională a Practicienilor în Reorganizare şi Lichidare
(U.N.P.R.L.);
- Clubul Român de Presă.
Uniunea Profesiilor Liberale din România a stabilit contacte cu
Consiliul European al Profesiilor Liberale (C.E.P.L.I.S.), în vederea derulării
unui program de dezvoltare instituţională şi pentru întărirea capacităţii
operaţionale a U.P.L.R., respectiv pentru implementarea acquis-ului
comunitar în domeniul profesiilor liberale.
Principalele direcţii cuprinse în programul de activitate al Uniunii, în
perioada următoare se referă la:
- promovarea unui act normativ privind fiscalitatea profesiilor liberale;
- adaptarea legislaţiei privind profesiile liberale din România la
standardele Uniunii Europene;
- obţinerea de facilităţi fiscale şi acordarea unui sprijin direct şi
concret tinerilor care urmează să exercite anumite profesii liberale;
- îmbunătăţirea calităţii serviciilor prestate cetăţenilor de către
membrii asociaţiilor de profesii liberale.
26
1.4. Realităţi şi perspective în domeniul
profesiilor liberale.
Intrarea pe piaţa serviciilor pentru practicarea profesiilor liberale este
condiţionată de acceptul „concurenţilor” aflaţi deja în activitate şi nu de
puţine ori de „criteriile” stabilite de aceştia. Condiţiile actuale de pătrundere
pe piaţa muncii pentru practicarea unei profesii liberale sunt descurajatoare
pentru tineri şi mai mult decât atât, le creează mari handicapuri. Anumite
reglementări legale în vigoare restricţionează intrarea pe viaţa serviciilor
oferite cetăţenilor, prin limitări numerice care sunt impuse de către cei care
practică deja profesiile liberale.14
Există diferite metode şi practici care
împiedică liberul acces al tinerilor pe piaţa muncii liberale. Pe de altă parte,
profesioniştii liberali aplică tarife inaccesibile, de cele mai multe ori, pentru
serviciile pe care le oferă cetăţenilor. În acest caz cetăţenii au şanse limitate
de a găsi pe piaţă servicii de specialitate care în mod rapid şi eficient să-i
ajute la valorificarea unor drepturi prevăzute de lege.
Profesia liberală, pentru evitarea a numeroase inechităţi ori stări de
confuzie, reclamă prin excelenţă o reglementare specială care să aibă în
vedere următoarele aspecte:
- profesia liberală trebuie să fie exercitată în conformitate cu
principiile autonomiei şi independenţei, fără imixtiuni sau intervenţii ale
statului;
- lipsa de condiţionare a practicării unei profesii liberale prin obligaţia
de apartenenţă a celui în cauză la o asociaţie sau corp profesional;
- accesul liber la practicarea profesiei;
14
A se vedea: Legea nr. 51/1995 republicată, coroborată cu prevederile Constituţiei României (în legătură
cu conflictele iv ite între barourile tradiţ ionale şi cel constituţional); Legea n r. 36/1995 a notarilor publici şi
a activităţii notariale (art. 16 şi art. 20)
27
- controlul de specialitate al statului în privinţa exercitării legale a
unei profesii liberale.
În acest context, considerăm necesară adoptarea unui cadru general
legislativ referitor la profesiile liberale care să asigure accesul liber în
profesie, bazat pe concurenţă, cu şanse egale, prin desfiinţarea oricăror
îngrădiri, deschiderea pieţei serviciilor şi promovarea spiritului de
competiţie şi competenţă profesională.
Acest cadru legislativ ar trebui să aibă în vedere următoarele aspecte:
- garantarea şi crearea condiţiilor pentru exercitarea drepturilor
constituţionale: de liberă alegere a profesiei; de liberă asociere şi de liberă
practică a profesiei;
- reglementarea cadrului general pentru stabilirea de către stat a unor
condiţii de practicare şi de control privind exercitarea legală a profesiilor
liberale;
- separarea dreptului de reglementare şi control al statului, de dreptul
asociaţiilor şi corpurilor profesionale private pentru propunerea de condiţii şi
standarde profesionale de practicare a profesiilor liberale;
- obligativitatea Guvernului de a consulta structurile asociative
profesionale, înainte de a propune Parlamentului condiţii, criterii şi
standarde pentru practicarea profesiilor liberale;
- acordarea unei perioade necesare tranziţiei pentru adaptarea legilor
în vigoare referitoare la profesiile liberale, pentru a le pune în concordanţă
cu legislaţia europeană (armonizarea legislaţiei româneşti cu legislaţia
europeană în domeniu).
În fine, ţinându-se seama de manifestările unor fenomene care pot
pune în pericol nu numai existenţa profesiilor liberale, exercitarea lor în
condiţii optime ci şi ocrotirea cetăţenilor prin prestarea de servicii de către
28
profesionişti cu înaltă calificare, o problemă care trebuie să stea în atenţia
legiuitorului ar solicita o prioritate absolută: profesiile liberale între
legalitate şi liberalizare.15
15
Această problemă ne-a fost sugerată de existenţa a numeroase conflicte, inclusiv de natură penală, d intre
baroul tradiţ ional şi baroul constituţional care persistă încă şi este pe rol la instanţele româneşti şi europene
(C.E.D.O),
29
CAPITOLUL II
PROFESIA DE AVOCAT
2.1. Reglementarea profesiei de avocat.16
a. Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat este reglementată prin
Legea nr. 51/7 iunie 1995, republicată.17
Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi
funcţionare autonome potrivit legii şi statutului profesiei. Avocatura se
exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte.
Baroul în mod obligatoriu trebuie să facă parte din Uniunea Naţională a
Barourilor din România (U.N.B.R).
Constituirea şi funcţionarea unor barouri în afara (U.N.B.R) sunt
interzise prin lege (art. 1 alin. 3 din Legea nr. 51/1995, republicată). Mai
mult, actele de constituire şi de înregistrare, ale altor bunuri decât cele
menţionate mai sus, sunt nule de drept.18
16
Cu priv ire la istoricul reglementării profesiei de avocat în România, a se vedea, T.Mara, op.cit.p. 7 şi urm. 17
Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a fost modificată şi republicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001. Actele normat ive modificatoare care
au fost publicate în monitoru l Oficial al României, până la data de 11 iulie 2006 sunt următoarele: Legea nr.
489/2002, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2003 aprobată cu modificări p rin Legea nr. 280/2004;
Legea nr. 201/2004; Legea nr. 255/2004; Legea nr. 280/2004; Ordonanţa Guvernului nr. 94/2004 aprobată
cu modificări prin Legea nr. 507/2004; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2005; Decizia Curţ ii
Constituţionale nr. 513/2006. Comentariile cu privire la cele mai importante modificări le vom face în
cuprinsul acestui capitol. În acelaşi sens, a se vedea şi T.Mara, C.Mara, Asistenţa juridică parte esenţială în
managementul societăţilor comerciale, Ed. Gutenberg-Univers, Arad, 2005., p. 23 şi urm. 18
Prin modificarea Legii nr. 51/1995 sunt scoase în afara legii „barourile constituţionale” care încă mai
funcţionează în baza hotărârilo r unor instanţe româneşti. Litig ii având un astfel de obiect au fost soluţionate
şi la C.E.D.O., însă din păcate există multe soluţii contradictorii.
30
Avocatul este persoana fizică protejată prin lege care îşi exercită
profesia în mod liber şi independent, face parte dintr-un barou legal
constituit, promovează, apără drepturile şi libertăţile omului, are dreptul să
asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa tuturor instanţelor,
autorităţilor şi instituţiilor precum şi a altor persoane, în condiţiile legii..
Profesia de avocat se exercită numai de avocaţi înscrişi în tabloul
baroului care este component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România.
Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de
avocat de către persoana fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat
înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou constituie
infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale (art. 25 din Legea nr.
51/1995).
b. Începând cu data de 1 ianuarie 2007, data aderării României la
Uniunea Europeană a intrat în vigoare Legea nr. 201/2004 privind
exercitarea în România a profesiei de către avocaţii care au obţinut
calificarea profesională în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene
şi ale Spaţiului Economic European. Menţionăm, însă că potrivit art. II alin.
2 din Legea nr. 201/2004, „dispoziţiile aranjamentului provizoriu propus de
Uniunea Europeană referitoare la restricţionarea pentru o perioadă de
maximum 7 ani a libertăţii de circulaţie a avocaţilor, se aplică pe bază de
reciprocitate.
Avocaţii care şi-au obţinut calificarea profesională în unul dintre
statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European îşi
pot exercita profesia pe teritoriul României:
- în mod independent sau prin asociere;
- ca avocaţi salariaţi în România;
- prin prestare de servicii.
31
De asemenea, avocaţii care profesează în România sub titlul
profesional din statul membru de origine pot desfăşura aceleaşi activităţi
profesionale ca şi avocaţii care profesează sub titlul profesional obţinut în
România:
- pot acorda asistenţă juridică;
- pot reprezenta persoane juridice în faţa instanţelor române, referitor
la dreptul statului membru de origine, la dreptul comunitar, la dreptul
internaţional, precum şi la dreptul românesc, cu respectarea regulilor de
procedură aplicabile în faţa instanţelor române. În acest caz, ei vor folosi
denumirea sub care îşi desfăşoară profesia în statul membru de origine,
exprimată în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale statului
membru de origine. Totodată, în denumire se va menţiona, alături de forma
juridică de exercitare a profesiei în România şi forma juridică a grupării din
statul membru de origine.
Indiferent de forma de exercitare a activităţii pe teritoriul României,
avocaţii care profesează sub titlul profesional din statul membru de origine
pot solicita oricând recunoaşterea diplomelor, în vederea admiterii în
profesia de avocat şi a practicării acesteia sub titlul profesional din România.
În vederea recunoaşterii diplomelor în România, solicitantul va trebui
să susţină la alegere, un examen de verificare a cunoştinţelor sau să
efectueze un stagiu de 3 ani în domeniul dreptului românesc. Componenţa
comisiei de evaluare, conţinutul şi modul de desfăşurare a examenului sau a
stagiului, revin Uniunii Naţionale a Barourilor din România.
Comisia de evaluare are sarcina de a verifica în prealabil dacă
experienţa profesională dobândită de solicitant este de natură să acopere în
tot sau în parte diferenţele existente în dreptul românesc şi cel al statului
membru de origine în care a fost obţinută diploma în vederea exceptării de la
32
un examen de verificare a cunoştinţelor sau de la stagiul de 3 ani în dreptul
românesc. În cazul, în care, există şi o legislaţie-cadru privind recunoaşterea
reciprocă a calificărilor profesionale, aceasta completează metodologia
menţionată mai sus în acest domeniu.19
c. Avocaţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 80 indice 2 din
Legea nr. 51/1995, modificată şi republicată, pot desfăşura pe teritoriul
României, exercitarea cu caracter permanent a profesiei dacă au obţinut
calificarea profesională în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene
şi ale Spaţiului Economic European. În acest caz exercitarea profesiei de
avocat este posibilă numai după înscrierea solicitantului în tabloul special
ţinut de barourile române, în condiţiile legii şi ale statutului profesiei.
Autoritatea română competentă înscrie avocatul solicitant în tabloul
special pe baza unui certificat care atestă înregistrarea lui la autoritatea
competentă din statul membru de origine. Autoritatea română competentă
are obligaţia de a informa autoritatea competentă din statul membru de
origine despre această înscriere. Certificatul care atestă înregistrarea
avocatului la autoritatea competentă din statul membru de origine trebuie să
fie eliberat cu cel mult trei luni înainte de formularea cererii de înscriere în
tabloul avocaţilor din România. La publicarea numelor avocaţilor înscrişi în
România, autoritatea română competentă va publica şi numele avocaţilor
înscrişi, care au obţinut calificarea profesională în unul dintre statele
membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European şi
respectiv care şi-au obţinut dreptul de a exercita profesia de avocat în
România cu caracter permanent. Aceşti avocaţi au cel puţin dreptul de a
participa la alegerea organelor de conducere ale asociaţiilor profesionale din
19
A se vedea, dispoziţiile art. 80 indice 5, introdus prin Legea nr. 201/2004 de modificare şi completarea
Legii nr. 51/1995.
33
România şi respectiv au obligaţia de a se asigura pentru răspunderea
profesională, în condiţiile stabilite prin statutul profesiei. Această obligaţie
există doar pentru avocaţii care nu pot face dovada unei asigurări plătite sau
a unei alte garanţii date în condiţiile legii statului membru de origine.
Avocaţii care profesează în România sub titlul profesional din statul
membru de origine se supun aceloraşi reguli de conduită profesională ca şi
avocaţii care profesează sub titlul profesional obţinut în România, pentru
activităţile desfăşurate pe teritoriul ţării.
De asemenea, aceşti avocaţi răspund disciplinar pentru nerespectarea
legii avocaturii şi a statutului, însă pentru aceasta autoritatea română
competentă are obligaţia de a informa, înainte de iniţierea procedurilor
disciplinare, în cel mai scurt timp autoritatea competentă din statul membru
de origine, furnizând orice informaţii utile în cauză. Aşadar între cele două
autorităţi competente există o cooperare deosebit de necesară pe tot
parcursul desfăşurării procedurilor disciplinare. Retragerea permanentă sau
temporară a autorizaţiei de exercitare a profesiei de către autoritatea
competentă din statul membru de origine are ca efect obligatoriu interdicţia
temporară sau permanentă şi pentru România.
Avocaţii din aceeaşi grupare ori din acelaşi stat membru, care
profesează sub titlu profesional din statul membru de origine, pot profesa în
România prin înfiinţarea unui sediu secundar al grupării respective, în orice
formă de organizare şi exercitare a profesiei de avocat prevăzută de legea
română.
Profesia de avocat se poate exercita şi în cadrul formelor asociate
prevăzute de legea română, astfel:
- mai mulţi avocaţi din diferite state membre, care profesează sub
titlurile profesionale din statele membre de origine;
34
- unul sau mai mulţi avocaţi din diferite state membre şi unul sau mai
mulţi avocaţi din România.
Avocatul care intenţionează să profeseze sub titlu profesional din
statul membru de origine are obligaţia de a informa autoritatea română
competentă despre faptul că este membru al unei forme de exercitare a
profesiei în statul membru de origine şi respectiv de a furniza toate detaliile
relevante despre acea grupare.
Avocaţii care profesează sub titlul profesional din statul membru de
origine şi care îşi desfăşoară activitatea efectiv şi cu regularitate, pe o
perioadă de cel puţin 3 ani în România, în domeniul dreptului românesc sau
al dreptului comunitar sunt admişi în profesia de avocat în România, fără a
mai fi necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 80 indice 5 din
Legea nr. 51/1995, modificată, însă cu respectarea dispoziţiilor referitoare la
exerciţiul drepturilor civile şi politice şi la cazurile de nedemnitate şi
incompatibilitate.
Dovada desfăşurării cu regularitate a activităţii în România pe o
perioadă de cel puţin 3 ani în domeniul dreptului românesc sau comunitar se
face de către avocaţii solicitanţi care profesează sub titlul profesional din
statul membru de origine, în faţa autorităţii române competente, prin:
- prezentarea de informaţii şi documente relevante cu privire la
numărul de cauze în care au acordat asistenţă juridică, precum şi cu privire
la natura acestora;
- verificarea de către autoritatea română competentă a caracterului
efectiv şi a regularităţii activităţii desfăşurate de către avocatul solicitant.20
20
În acest caz, autoritatea română competentă poate cere avocatului, dacă este necesar, unele lămuriri, în
scris sau verbal cu privire la informaţiile şi documentele prezentate de acesta.
35
După cum am analizat deja, avocaţii care profesează în România sub
titlul profesional din statul membru de origine, pot oricând să ceară ca
diplomele lor să fie recunoscute, ca apoi să poată obţine admiterea în
profesia de avocat în România şi a exercitării acesteia sub titlu profesional
obţinut.
Pe de altă parte, avocaţii care profesează sub titlu profesional din
statul membru de origine şi care au desfăşurat efectiv şi cu regularitate o
activitate profesională în România pe o perioadă de cel puţin 3 ani, dar pe o
perioadă mai scurtă în domeniul dreptului românesc pot obţine admiterea în
profesia de avocat şi dreptul de a o practica sub titlul profesional din
România, fără a fi necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 80
indice 5 din Legea 51/1995, modificată, însă cu respectarea prevederilor
legii avocaturii referitoare la exerciţiul drepturilor civile şi politice, şi
respectiv la cazurile de nedemnitate şi incompatibilitate conform următoarei
metodologii:
- autoritatea română competentă ia în considerare desfăşurarea
efectivă şi cu regularitate a activităţii în perioada de cel puţin 3 ani,
cunoştinţele şi experienţa profesională dobândite în România, precum şi
orice participare la prelegeri şi seminarii despre dreptul românesc sau
deontologia profesiei de avocat;
- solicitantul pune la dispoziţia baroului român orice informaţie şi
documentaţie relevantă, în special despre cauzele în care a acordat asistenţă
juridică.
Autoritatea română competentă în cazul neacordării înscrierii
automate în profesie emite o decizie care va fi motivată şi comunicată
solicitantului şi baroului. Decizia este supusă căilor de atac prevăzute în
statutul profesiei.
36
De asemenea, autoritatea română competentă printr-o decizie motivată
şi supusă căilor de atac prevăzute de statutul profesiei poate refuza
avocatului solicitant acordarea titlului profesional de avocat în România,
dacă se consideră că acesta nu aduce atingere ordinii publice, ca urmare a
săvârşirii unor abateri disciplinare, a unor plângeri şi incidente de orice fel.
În fine, reprezentanţii Uniunii Naţionale a Barourilor din România
sunt obligaţi să păstreze confidenţialitatea informaţiilor primite cu ocazia
examinării cererii de acordare a titlului profesional în România.
În mod ocazional, sub forma prestării de servicii avocaţii provenind
din statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic
European, pot desfăşura în România activităţi profesionale specifice.
Activitatea de prestare de servicii se exercită în România prin
reprezentarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi
juridice în justiţie, în faţa autorităţilor publice, în condiţiile prevăzute pentru
avocaţii stabiliţi în acest stat, fără a fi necesară înscrierea în barou. În acest
caz, autoritatea română competentă are obligaţia de a cere avocatului care
prestează servicii să facă dovada calităţii sale de avocat, iar dacă la
verificare se constată nejustificarea calităţii, este în măsură a stabili
consecinţele nerespectării, potrivit statutului.
Orice decizie luată de autoritatea română competentă se va comunica
spre informare autorităţii competente din statul membru de origine. Aceste
comunicări au un caracter confidenţial.
Reglementarea exercitării profesiei de avocat îşi are sediul materiei în
Legea nr. 51/ 7 iunie 1995, republicată, precum şi în Statutul profesiei de
37
avocat din 25 septembrie 2004 emis de Uniunea Naţională a Barourilor din
România.21
2.2. Principiile fundamentale ale exercitării
profesiei de avocat.
Profesia de avocat ca profesie liberală are scopul principal de a
promova şi a apăra drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale omului.
Pentru realizarea acestui scop profesia de avocat, este liberă şi independentă,
cu organizare şi funcţionare autonome, şi se supune numai legii, statutu lui
profesiei şi codului deontologic (art. 2 alin.1 din Legea nr. 51/1995,
modificată şi republicată).
Principiile fundamentale de exercitare a profesiei de avocat sunt
enunţate prin dispoziţiile art. 1-10 din Statutul profesiei.
Pe baza acestor norme juridice în literatura de specialitate s-au
evidenţiat următoarele principii fundamentale ale activităţii avocaţiale:
- principiul legalităţii;
- principiul libertăţii;
- principiul independenţei;
- principiul autonomiei şi descentralizării;
- principiul păstrării secretului profesional.22
21
Legea nr. 51/1995, a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113/6 mart ie 2001, şi
respectiv a fost modificată aşa cum am amint it printr-o serie de acte normat ive publicate în Monitorul
Oficial al României până la data de 11 iulie 2006. Statutul profesiei de avocat a fost publicat în Monitorul
Oficial al României nr. 45/13 ianuarie 2005. 22
A se vedea: Teodor Mara, op.cit.p. 50; Ioan Leş, Organizarea sistemulu i judiciar, a avocaturii şi
activităţii notariale, Editura. Lumina Lex, 1997, p. 145. În acelaşi sens, a se vedea, art. 1 alin 2 din Statutul
profesiei de avocat publicat în Monitorul Oficial al României nr. 45/13 ianuarie 2005.
38
a. Principiul legalităţii.
Principiul legalităţii este consacrat în mod expres în Legea nr.
51/1995, republicată, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
Aşadar, prin dispoziţiile art. 1 alin 1 din Legea nr. 51/1995,
republicată, se arată că „profesia de avocat este liberă şi independentă, cu
organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile prezentei legi şi ale
statutului profesiei”. De asemenea, în art. 3 alin 1 din Statutul profesiei de
avocat se prevede că „în exercitarea profesiei avocatul este independent şi se
supune numai legii, statutului profesiei şi codului deontologic”.23
În literatura de specialitate prevederile art.2 alin 1 din Legea nr.
51/1995, republicată, coroborate cu dispoziţiile art. 3 alin.1 din Statutul
profesiei au fost interpretate în sensul că din punct de vedere al principiului
legalităţii avocatul se află pe plan de egalitate cu organele judiciare.24
Chiar dacă, ideea că avocatul „se supune numai legii” este similară cu
dispoziţiile art. 124 alin. 3 din Constituţia României care prevede că
„judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, trebuie să
recunoaştem că funcţiile judecătorului şi avocatului, precum şi statutul
acestora sunt fundamental diferite. Funcţiile judecătorului decurg din
autoritatea statală (fiind în incompatibilitate „cu orice altă funcţie publică
sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”) iar
ale profesiei de avocat din caracterul liberal al acestei activităţi.
Mai mult, avocatul pentru realizarea dreptului la apărare (art. 24 alin.1
şi 2 din Constituţia României) poate asista, reprezenta persoanele fizice şi
23
De altfel, aceste prevederi sunt reluate, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. 1 d in Legea nr. 51/1995,
republicată care se referă la principiu l legalităţii, prin sublin ierea expresă că avocatul se „supune numai
legii…”. 24
A se vedea, Gheorghiţă Mateuţ, „Apărătorul subiect al procesului penal” în „Dreptul” nr. 5/1996, p. 83.
39
juridice „în faţa instanţelor autorităţii judecătoreşti şi a altor organe de
jurisdicţie, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor şi instituţiilor
publice, precum şi în faţa altor persoane fizice sau juridice, care au obligaţia
să permită şi să asigure avocatului desfăşurarea nestingherită a activităţii
sale, în condiţiile legii”.25
Funcţia de apărare se poate realiza numai prin
mijloace de exercitare a profesiei de avocat:
- consultaţii şi cereri cu caracter juridic;
- asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a
organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a
notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei
publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice, în condiţiile
legii;
- redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a
conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare;
- asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în
faţa altor autorităţi publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a
conţinutului şi a datei actelor încheiate;
- apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor
şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora
cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină;
- activităţi de mediere;
- activităţi fiduciare constând în primirea în depozit, în numele şi pe
seama clientului, de fonduri financiare şi bunuri, rezultate din valorificarea
sau executarea de titluri executorii, după încheierea procedurii succesorale
sau a lichidării, precum şi plasarea şi valorificarea acestora, în numele şi pe
25
În acest sens, a se vedea, art. 24 din Constituţia României, coroborat cu prevederile art. 2 alin.3 din
Legea nr. 51/1995, republicată.
40
seama clientului, activităţi de administrare a fondurilor sau a valorilor în
care acestea au fost plasate;
- stabilirea temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul
profesional al avocatului şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama
clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor
astfel înregistrate;
Menţionăm că activităţile menţionate mai sus se pot desfăşura numai
în temeiul unui nou contract de asistenţă juridică. Acest lucru presupune că
de fiecare dată şi pentru orice activitate se încheie un nou contract de
asistenţă juridică.
În fine, activitatea avocatului se realizează prin orice mijloace şi căi
proprii exercitării dreptului la apărare, în condiţiile legii.
b. Principiul libertăţii.
Principiul libertăţii profesiei de avocat poate fi analizat potrivit
dispoziţiilor legale în vigoare din multiple puncte de vedere.
În primul rând, acest principiu trebuie prezentat ca posibilitatea de
alegere a formei de exercitare a profesiei de avocat. Astfel, potrivit art. 5 alin.
1 din Legea nr. 51/1995, republicată, şi art. 169 alin. 1 din Statutul profesiei,
formele de exercitare a profesiei de avocat sunt la alegere:
- cabinete individuale;
- cabinete asociate;
- societăţile civile profesionale;
- societăţile civile profesionale cu răspundere limitată.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Statutul profesiei de avocat, avocatul este
liber să-şi aleagă, să schimbe şi să dispună în tot sau în parte de forma de
41
exercitare a profesiei, în condiţiile prevăzute de legea avocaturii şi de
statutul profesiei.
În al doilea rând, principiul libertăţii este evidenţiat de faptul că
avocatul are posibilitatea de alegere a clienţilor şi respectiv de renunţare la
calitatea de apărător într-o cauză civilă sau penală concretă.
Profesia de avocat se exercită în temeiul unui contract încheiat, în
formă scrisă, cu persoana care solicită asistenţă juridică sau cu mandatarul
acestuia. Forma, conţinutul şi efectele contractului de asistenţă juridică sunt
stabilite de Statutul profesiei de avocat.26
Legea şi statutul profesiei de
avocat defineşte acest contract ca un contract de asistenţă juridică, care are la
bază principiul libertăţii contractuale. Astfel, în baza art. 28 alin. 2 din Legea
nr. 51/1995, republicată, atât avocatul, cât şi clientul au dreptul să renunţe la
contractul de asistenţă juridică sau să-l modifice de comun acord, în
condiţiile prevăzute de statutul profesiei. Renunţarea unilaterală a clientului
nu constituie cauză de exonerare pentru plata onorariului cuvenit, pentru
serviciile avocaţiale prestate, precum şi pentru acoperirea cheltuielilor
efectuate de avocat în interesul procesual al clientului.
Pe de altă parte, avocatul nu poate acţiona decât în limitele
contractului de asistenţă juridică încheiat cu clientul său, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege (art. 113 alin.3 din Statutul profesiei).
În al treilea rând, principiul libertăţii este raportat şi la posibilitatea
clientului de a-şi alege avocatul. Astfel, în conformitate cu preveder ile art. 2
alin. 4 din Legea nr. 51/1995, republicată, „orice persoană are dreptul să îşi
aleagă în mod liber avocatul”. În acelaşi sens, art. 6 alin. 3 din Statutul
profesiei prevede că „orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber
26
Conform prevederilor art. 113 alin. 2 d in Statutu l profesiei de avocat, care reg lementează relaţia d intre
avocat şi client.
42
avocatul”. Nimeni nu poate impune unei persoane un avocat, cu excepţia
cazurilor referitoare la asistenţa judiciară obligatorie şi la asistenţa gratuită.27
Orice clauză sau convenţie contrară prohibitivă sau restrictivă, este lovită de
nulitate absolută.
c. Principiul independenţei
Independenţa avocatului este o consecinţă a autonomiei profesiei de
avocat atât în ce priveşte organizarea, funcţionarea şi conducerea acesteia.28
De aceea autonomia profesiei de avocat nu ar putea fi concepută fără
ca avocatul în exercitarea profesiei să fie independent.
Pe de altă parte, principiul independenţei avocatului nu are însă
caracter absolut de vreme ce avocatul trebuie să se supună legii. Această
supunere nu poate fi privită ca o îngrădire a exercitării profesiei, ci ca un
drept şi o obligaţie a avocatului de a stărui „prin toate mijloacele legale
pentru realizarea liberului acces la justiţie, pentru un proces echitabil”.
Independenţa avocatului se realizează şi prin sprijinul persoanelor
fizice sau juridice, a instanţelor judecătoreşti, a autorităţilor şi instituţiilor
care au obligaţia să asigure desfăşurarea nestingherită a activităţii avocatului
în condiţiile legii. În cadrul acestor raporturi independenţa avocatului este
garantată prin normele dreptului procesual. De pildă, art. 4 din Legea
51/1995, republicată, prevede că „în exercitarea profesiei şi în legătură cu
aceasta avocatul este protejat de lege”.
În acelaşi sens, art. 37 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată,
reluând normele legale care asigură protecţia avocatului prevede că „în
27
În acest sens a se vedea, Teodor Mara, Claudia Mara, Asistenţa juridică parte esenţială în managementul
societăţilor comerciale, Ed. Gutenberg Univers, Arad, 2005, p. 7 şi urm. 28
A se vedea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată şi respectiv art. 3 alin. 1 din Statutul profesiei.
43
exercitarea profesiei avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi
funcţionarului public sau altui salariat”.
Ocrotirea pe care legea o asigură avocatului se realizează, în funcţie
de faptele penale săvârşite, potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. 2 şi 3, astfel:
- insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşite împotriva avocatului în
timpul exercitării profesiei şi în legătură cu aceasta se pedepsesc cu
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.;
- lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite împotriva avocatului în
condiţiile aliniatului 2 se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii
vătămate, iar în cazul lovirii sau altor acte de violenţă săvârşite împotriva
avocatului şi din oficiu. Retragerea plângerii prealabile sau împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.
Legea nr. 51/1995, republicată, pentru a sublinia independenţa
avocatului a instituit încă o măsură de protecţie a acestuia prin dispoziţiile
cuprinse în art. 37 alin. 6 care prevede că „avocatul nu răspunde penal pentru
susţinerile făcute oral sau în scris, în faţa instanţelor de judecată, a organelor
de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi numai
dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt
necesare stabilirii adevărului”.
Totuşi, dacă susţinerile avocatului ar aduce atingere demnităţii sau
onoarei unor persoane, prestigiului instanţelor sau al autorităţilor publice, o
atare manifestare sau atitudine constituie abatere disciplinară gravă şi poate
atrage răspunderea disciplinară. Răspunderea disciplinară nu exclude
răspunderea penală sau civilă, după caz.
Activitatea avocatului trebuie să se desfăşoare în conformitate cu
legea, cu statutul profesiei şi cu normele Codului deontologic, deoarece în
44
caz contrar răspunde disciplinar. În acest sens, art. 70 alin. 1 din Legea nr.
51/1995, republicată, prevede că „avocatul răspunde disciplinar pentru
nerespectarea prevederilor prezentei legi sau ale statutului, pentru
nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale
baroului sau ale uniunii, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu
profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi
prestigiul profesiei sau ale instituţiei”.
Existenţa răspunderii disciplinare a avocatului nu exclude antrenarea
răspunderii penale a acestuia în măsura în care faptele săvârşite întrunesc
elementele constitutive ale unei infracţiuni. De altfel, conduita avocatului în
cadrul şedinţelor de judecată este impusă prin dispoziţiile cuprinse în art. 37
alin. 5 din Legea nr. 51/1995, republicată, care în mod expres prevede că
„avocatul este obligat să respecte solemnitatea şedinţei de judecată, să nu
folosească cuvinte sau expresii de natură a aduce atingere autorităţii,
demnităţii şi onoarei completului de judecată, procurorului, celorlalţi avocaţi
şi părţilor ori reprezentanţilor acestora din proces”.
În acelaşi timp, independenţa avocatului înseamnă şi lipsa oricăror
ingerinţe în legătură cu exercitarea profesiei. Astfel, art.2 alin. 3 din Legea
nr. 51/1995, republicată, într-o formulare generală, instituie obligaţia
persoanelor fizice şi juridice, a instanţelor autorităţii judecătoreşti, a altor
organe de jurisdicţie, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor şi
instituţiilor publice, să permită şi să asigure avocatului desfăşurarea
nestingherită a activităţii sale, în condiţiile legii. De asemenea, potrivit
prevederilor art. 7 alin. 3 din Statutul profesiei, „avocatul nu poate fi supus
nici unei restricţii, presiuni, constrângeri sau intimidări din partea
autorităţilor sau instituţiilor publice ori a altor persoane fizice sau juridice”.
Atât libertatea cât şi independenţa avocatului sunt garantate de lege.
45
Independenţa avocatului nu poate prejudicia interesele clientului său. În
acest context, avocatul are obligaţia de a da clientului său sfaturi juridice
corespunzătoare legii şi să acţioneze numai în limitele legii, statutului,
Codului deontologic, potrivit crezului său profesional (art. 7 alin. 4 din
Statutul profesiei).
Independenţa avocatului în raporturile cu clienţii săi este stabilită şi
prin alte reguli prevăzute de Statutul profesiei. De pildă, potrivit art. 138 alin.
4 din Statutul profesiei, „asistarea şi reprezentarea clientului impun diligenţă
profesională adecvată, pregătirea temeinică a cauzelor şi proiectelor, cu
promptitudine, potrivit naturii cazului, experienţei şi crezului său
profesional”. Avocatul are obligaţia de a reprezenta clientul cu diligenţa unui
bun profesionist, în limitele legii. Independenţa avocatului trebuie însă să fie
în concordanţă cu întinderea mandatului încredinţat, adică în limitele
contractului de asistenţă juridică încheiat cu clientul său.
În fine, subliniem că independenţa avocatului este restrânsă sau
limitată de obligaţia de a păstra secretul profesional. Această obligaţie este
nelimitată în timp şi are în vedere toate activităţile desfăşurate de avocat, de
asociaţii, de colaboratorii şi de avocaţii salarizaţi în interiorul profesiei,
inclusiv cele referitoare la raporturile cu ceilalţi avocaţi.
d. Principiul autonomiei şi descentralizării.
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 51/1995,
republicată, profesia de avocat, ca profesie liberală şi independentă, se
bucură de autonomie atât în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea, cât
şi în legătură cu conducerea acesteia. Profesia de avocat este organizată şi
funcţionează în baza principiului autonomiei şi descentralizării, în condiţiile
46
prevăzute de legea avocaturii, de statutul profesiei (art. 4 alin. 1 din Statutul
profesiei).
Alegerea organelor de conducere a profesiei de avocat se face numai
prin vot secret. Avocatul are dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de
conducere ale profesiei, în condiţiile stabilite de legea avocaturii şi de Statut.
Atât competenţa cât şi atribuţiile organelor de conducere ale profesiei sunt
stabilite de lege şi Statut.
Pe de altă parte, evidenţiem că în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti există şi funcţionează în temeiul legii un singur barou, persoană
juridică de interes public. Baroul este constituit din toţi avocaţii înscrişi pe
Tabloul avocaţilor, care au sediul profesional principal în localităţile de pe
raza acestuia. La rândul lor, toate barourile din România, constituite potrivit
legii privind profesia de avocat, sunt membre de drept ale Uniunii Naţionale
ale Barourilor din România.
Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul
baroului din care fac parte, barou care la rândul său este component al
Uniunii Naţionale a Barourilor din România (U.N.B.R).
Deşi dispoziţiile art. 1 alin.3 din Legea nr.51/1995, republicată, sunt
imperative, în sensul că sunt interzise constituirea şi funcţionarea de barouri
în afara U.N.B.R. în realitate astăzi mai funcţionează încă aşa-zisele „barouri
constituţionale”. Cu toate că „actele de constituire şi de înregistrare ale
acestor barouri sunt nule de drept (potrivit alineatului citat mai sus) încă pe
rolul instanţelor româneşti există numeroase litigii având un astfel de
obiect.29
29
Remarcăm aici inconsecvenţa instanţelor judecătoreşti în aplicarea acestor dispoziţii legale, chiar dacă
lit igii de această natură sunt pe rol şi la C.E.D.O. Demersurile U.N.B.R. precum şi soluţiile instanţelor nu
au condus la stingerea acestor lit igii, dimpotrivă, înverşunarea cu care se recurge la „autorizarea forţată”
atinge cote imprevizibile şi de necontrolat.
47
Interdicţia de constituire şi funcţionare de barouri în afara U.N.B.R.
conduce la nulitatea absolută. Nulitatea poate fi oricând constatată la cererea
U.N.B.R., a barourilor membre, a Ministerului Public şi poate fi de
asemenea sesizată de instanţă din oficiu. Constatarea nulităţii revine
instanţei competente.
Barourile şi U.N.B.R. asigură exercitarea calificată a dreptului de
apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi
onoarea avocaţilor membri (art. 9.alin.1 din Legea 51/1995, republicată).
De asemenea, menţionăm că potrivit legii avocaturii în fiecare judeţ
există şi funcţionează un singur barou membru al U.N.B.R., cu sediul în
localitatea de reşedinţă a judeţului. Fiecare barou are obligaţia de a organiza
şi a asigura funcţionarea unui serviciu de asistenţă judiciară pe lângă fiecare
judecătorie. Pentru organizarea şi funcţionarea unui astfel de serviciu
răspunderea o poartă Consiliul baroului.
e. Principiul păstrării secretului profesional
Păstrarea secretului profesional de către avocat, asociaţii colaboratori
şi avocaţii salarizaţi în interiorul profesiei reprezintă o obligaţie esenţială şi
legală. Astfel, în baza art. 10 din Legea nr. 51/1995, republicată, „avocatul
este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei
care i-a fost încredinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege”. În
acelaşi sens, art. 8 alin.1 din Statutul profesiei prevede că „secretul
profesional este de ordine publică”. De aceea avocatul nu poate fi obligat în
nici o împrejurare şi de către nici o persoană să divulge secretul profesional.
Avocatul nu poate fi „dezlegat” de secretul profesional nici de către clientul
său şi nici de către o altă autoritate sau persoană. Cu toate acestea, se
48
exceptează cazurile în care avocatul este urmărit penal, disciplinar, sau
atunci când există o contestaţie în privinţa onorariilor convenite, exclusiv
pentru necesităţi stricte pentru apărarea sa. Avocatul însă poate folosi
informaţiile cu privire la un fost client, în măsura în care acestea au devenit
publice. În acest caz, obligaţia de a păstra secretul profesional încetează sau
nu constituie abatere disciplinară gravă.
Totuşi, trebuie să subliniem că obligaţia de a păstra secretul
profesional, este absolută şi nelimitată în timp. Obligaţia se întinde asupra
tuturor activităţilor avocatului, ale asociaţilor săi, ale avocaţilor colaboratori,
ale avocaţilor salarizaţi din cadrul formei de exercitare a profesiei, inclusiv
asupra raporturilor cu alţi avocaţi. Pe de altă parte, aceeaşi obligaţie de a
păstra secretul profesional revine şi persoanelor cu care avocatul conlucrează
în exercitarea profesiei (de pildă, experţii, traducătorii, etc.), precum şi
salariaţilor săi. Pentru respectarea acestor prevederi legale privind păstrarea
secretului profesional, avocatul este dator să aducă la cunoştinţa celor
menţionaţi această obligaţie.
În fine, păstrarea secretului profesional se raportează şi la orice
comunicare sau corespondenţă profesională între avocaţi, între avocat şi
client, între avocat şi organele profesiei, indiferent de forma în care a fost
făcută, atâta vreme cât ea are un caracter confidenţial. Aceeaşi soartă o
regăsim şi cu privire la relaţiile cu avocaţii înscrişi într-un barou dintr-un stat
membru al Uniunii Europene, în care avocatul este obligat să respecte
dispoziţiile speciale prevăzute de Codul deontologic al avocaţilor din
Uniunea Europeană. În astfel de relaţii, avocatul trebuie să se asigure,
înainte de a schimba informaţii confidenţiale, că în ţara în care îşi exercită
profesia confratele străin există norme ce permit asigurarea confidenţialităţii
corespondenţei. În absenţa unor astfel de norme, se încheie un acord de
49
confidenţialitate sau i se pune în vedere clientului său dacă acceptă, în scris,
riscul unui schimb de informaţii neconfidenţiale. În aceeaşi ordine de idei,
trebuie să subliniem că atât corespondenţa cât şi informaţiile transmise între
avocaţi sau dintre avocat şi client, indiferent de tipul de suport, nu pot fi în
nici un caz aduse ca probe în justiţie şi nici nu pot fi lipsite de caracterul
confidenţial.30
2.3. Formele de exercitare a profesiei de
avocat.
Activitatea avocatului se realizează prin consultaţii şi cereri cu
caracter juridic; prin asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor
judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a notarilor publici şi a
executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor;
prin redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi
a datei actelor prezentate spre autentificare; activităţi de mediere; activităţi
fiduciare şi prin orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare,
în condiţiile legii.
În conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 51/1995,
republicată, coroborat cu dispoziţiile art. 169 din Statutul profesiei de avocat,
formele de exercitare a profesiei de avocat sunt la alegere:
- cabinete individuale;
- cabinete asociate;
- societăţile civile profesionale;
- societăţile civile profesionale cu răspundere limitată.
30
În practică păstrarea secretului profesional, confidenţialitatea, secretul informaţiilo r şi al corespondenţei
implică o serie de riscuri care în final aduc atingere intereselor legitime, libertăţilor şi drepturilor persoanei.
50
În cadrul acestor forme de exercitare a profesiei potrivit prevederilor
art. 169 alin.2 din Statutul profesiei, raportat la dispoziţiile art. 5 alin. 2-5, îşi
pot exercita profesia şi avocaţii colaboratori, în baza unui contract de
colaborare, avocaţii salarizaţi, în baza unui contract de salarizare în
interiorul profesiei.
În cabinetele individuale îşi pot exercita profesia un avocat definitiv,
singur sau împreună cu alţi avocaţi colaboratori. Cabinetele individuale se
pot grupa în scopul folosirii în comun a unui patrimoniu profesional sau a
unor salariaţi. Fiecare cabinet însă îşi păstrează individualitatea sa în raport
cu clienţii. Reţinem însă că avocaţii din cabinetele grupate nu pot acorda
asistenţă juridică unor clienţi cu interese contrare.
Cabinetele grupate se individualizează printr-o denumire specifică în
care figurează numele fiecărui titular de cabinet, urmat de sintagma cabinete
de avocat grupate (de pildă: „Tudor Ionescu, Paul Creţu-Cabinete de avocat
grupate”).
Contractul de grupare a cabinetelor individuale se încheie în formă
scrisă, în conformitate cu modelul prevăzut de Statutul profesiei în Anexa XI.
Avocatul este liber să aleagă şi să îşi schimbe în orice moment
opţiunea pentru una dintre formele de exercitare a profesiei prevăzute de
lege. Transformarea în oricare dintre formele de exercitare a profesiei se
face fără a se intra în lichidare, însă numai cu respectarea prevederilor legii
şi statutului profesiei de avocat. Transformarea se poate realiza separat sau
odată cu reorganizarea formelor de exercitare a profesiei de avocat prin:
- fuziune;
- absorbţie;
- divizare totală sau parţială.
51
Avocatul îşi va începe activitatea, indiferent de formele de exercitare
a profesiei, numai după obţinerea aprobărilor din partea consiliului baroului.
În cazul în care intervin anumite modificări în forma de exercitare a
profesiei, în cazurile de înstrăinare prin acte între vii a formelor de exercitare
a profesiei sau de lichidare a acestora, precum şi în cazul transformării sau
reorganizării formelor de exercitare a profesiei, avocatul are obligaţia de a
înştiinţa în scris baroul despre toate acestea.
Toate formele de exercitare a profesiei de avocat sunt supuse
următoarelor principii:
- patrimoniul comun este afectat exclusiv activităţii profesionale şi are
regimul patrimoniului de afecţiune profesională;
- titularul cabinetului individual şi avocatul asociat nu pot presta
activităţi profesionale în afara formei de exercitare a profesiei pentru care au
optat;
- avocatul titular al cabinetului individual nu poate avea calitatea de
avocat colaborator sau de avocat salarizat în cadrul profesiei;
- avocatul salarizat în interiorul profesiei şi avocatul colaborator nu
pot activa, în aceeaşi calitate, în mai multe forme de exercitare a profesiei;
- avocatul colaborator şi avocatul salarizat în interiorul profesiei nu au
drept la clientelă proprie;
- obligaţia de a comunica de îndată baroului, în scris, modificările
privind asocierea, colaborarea sau angajarea revine atât avocatului cât şi
titularului cabinetului individual sau coordonatorului cabinetelor asociate,
societăţilor civile profesionale sau al societăţilor civile profesionale cu
răspundere limitată;
- formele de exercitare a profesiei se individualizează prin denumire,
conform prevederilor legii şi ale Statutului profesiei.
52
În cazul formelor de exercitare a profesiei de către avocaţii străini, se
pot utiliza, la alegere, denumirea şi numele formei de exercitare a profesiei
din ţară sau din străinătate.
În cazul societăţilor civile profesionale şi al societăţilor civile
profesionale cu răspundere limitată, convenţia de înstrăinare a formelor de
exercitare a profesiei de avocat, încheiată în condiţiile prevăzute de lege, are
ca obiect, exclusiv, părţi deţinute de asociaţi. În cazul înstrăinării formelor
de exercitare a profesiei de avocat contractele încheiate de transmiţător cu
avocaţii stagiari rămân în fiinţă pe durata convenită şi se preiau de către
dobânditor dacă în persoana acestuia se verifică condiţiile prevăzute de lege
şi statutul profesiei.
De asemenea, între formele de exercitare a profesiei se pot stabili
raporturi de conlucrare profesională pe baza unei convenţii care se
înregistrează la barou. Regulile privind publicitatea profesională se aplică în
mod corespunzător şi într-o astfel de situaţie.
Neînţelegerile dintre avocaţi privind formele de exercitare a profesiei
se rezolvă pe cale amiabilă. Dacă neînţelegerile nu se soluţionează pe cale
amiabilă, avocatul este obligat să ceară concilierea decanului baroului, în
condiţiile prevăzute de statutul profesiei.
Dacă şi în urma concilierii litigiul dintre părţi nu se stinge, avocatul
este obligat să recurgă la arbitrajul reglementat în statutul profesiei. Arbitrii
pot fi numai avocaţi definitivi din baroul respectiv, cu cel puţin 10 ani
vechime în profesie.
Oficiul de arbitrare este gratuit, iar avocatul desemnat ca arbitru nu
poate refuza numirea fără o justificare întemeiată. Totuşi, avocatul desemnat
ca arbitru poate cere declinarea acestui oficiu, iar dacă este justificată,
decanul va desemna un arbitru.
53
În cadrul tuturor formelor de exercitare a profesiei se poate angaja
personal auxiliar, însă este interzisă angajarea ca personal auxiliar a
persoanelor cu studii juridice superioare.
a. Exercitarea avocaturii în cabinete individuale.
În conformitate cu prevederile art.5 alin.2 din Legea nr. 51/1995,
republicată şi respectiv art. 179 alin.1 din Statutul profesiei de avocat, în
cabinetul individual îşi poate exercita profesia un avocat definitiv titular,
singur sau împreună cu alţi avocaţi colaboratori. Cabinetul individual de
avocat se organizează şi funcţionează în baza actului de înfiinţare înregistrat
la barou şi întocmit conform anexei XXVIII la Statutul profesiei.
Relaţiile dintre avocatul titular al cabinetului individual şi avocaţii
colaboratori se stabilesc prin contractul de colaborare încheiat în formă
scrisă. Contractul trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu menţiunile
prevăzute în anexa nr. IX la Statutul profesiei. Cabinetul individual de
avocat este identificat prin denumire care cuprinde numele avocatului titular
urmat de sintagma „cabinet de avocat” (de exemplu: „Petru Avrămescu-
Cabinet de avocat”, sau „P.Avrămescu-Cabinet de avocat”).
Denumirea poate figura pe firma cabinetului şi se utilizează în actele
profesionale cu respectarea prevederilor cuprinse în statutul profesiei de
avocat.
În caz de deces al titularului denumirea cabinetului poate fi păstrată cu
acordul tuturor moştenitorilor celui decedat, exprimat în formă autentică.
Dobânditorul denumirii transmise prin acordul moştenitorilor ca urmare a
decesului titularului are obligaţia de a înştiinţa baroul despre aceasta şi de a
54
informa publicul referitor la schimbarea intervenită cu privire la titularul
cabinetului.
În conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 51/1995,
republicată, titularul cabinetului individual sau coordonatorul cabinetelor
asociate ori al societăţilor civile profesionale sau al societăţilor civile
profesionale cu răspundere limitată, poate încheia cu fiecare avocat
colaborator sau avocat salarizat fie o convenţie de colaborare, fie un contract
de muncă, în formă scrisă.31
Chiar dacă, asupra acestor dispoziţii legale menţionate mai sus s -au
formulat critici justificate, totuşi Legea nr. 51/1995, după modificare şi în
forma republicată, menţine soluţiile anterioare.
În principal criticile formulate au avut ca punct de plecare faptul că
statutul de salariat este ireconciliabil cu cel de avocat. Dacă profesia de
avocat este liberă, independentă şi autonomă, persoana salarizată (avocat
salarizat-iată altă contradicţie!) este în raport de subordonare faţă de
avocatul titular al cabinetului avocaţial.
De asemenea, prevederea cuprinsă în art. 175 din Statutul profesiei de
avocat, prin care „este interzisă angajarea ca personal auxiliar a persoanelor
cu studii juridice superioare” este în contradicţie cu dispoziţiile art. 41 alin. 1
din Constituţia României care în mod expres arată că „dreptul la muncă nu
poate fi îngrădit”.
31
Cu priv ire la criticile formulate, referitoare la instituirea de noi categorii de avocaţi, a se vedea: I.Leş, op.
cit.,p.157; Şerban Beligrădeanu, Reglementări ilegale- în raport cu principiile şi normele dreptului muncii
şi ale dreptului securităţii sociale, în „Dreptul” nr. 1/1996 p. 56-63; T.Mara, op. cit.,p. 61-62.
55
b. Cabinetele asociate de avocaţi.
Potrivit prevederilor art. 5 alin.3 din Legea nr. 51/1995, republicată, şi
respectiv a art. 181 alin.1 din Statutul profesiei, cabinetele individuale se pot
asocia în scopul exercitării în comun a profesiei de avocat. Drepturile şi
obligaţiile avocaţilor titulari ai unor cabinete asociate îşi păstrează caracterul
personal şi nu pot fi cedate. De asemenea, asocierea nu poate restrânge
drepturile avocaţilor asociaţi şi nici nu poate aduce atingere drepturilor şi
obligaţiilor aferente patrimoniului de afectaţiune profesională a fiecărui
cabinet intrat în asociere.
Avocaţii din cabinetele asociate intră în relaţii cu clienţii în numele
asocierii din care fac parte şi nu al cabinetului individual. În acest sens,
menţionăm că un asociat nu poate accepta o cauză sau un client, dacă unul
dintre cabinetele asociate se opune în mod justificat. Mai mult, cabinetele
asociate nu pot angaja clienţi cu interese contrare.
Asocierea cabinetelor individuale de avocaţi are loc în baza unei
convenţii de asociere. Convenţia se încheie în formă scrisă şi cuprinde în
mod obligatoriu menţiunile prevăzute în anexa nr. XXIX din statutul
profesiei, care se aplică în mod corespunzător.
c. Societatea civilă profesională.
În temeiul art. 5 alin. 5 din Legea nr. 51/1995, republicată, şi respectiv
al art. 185 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat, societatea civilă
profesională se constituie din doi sau mai mulţi avocaţi definitivi care
contribuie în natură şi/sau în numerar la constituirea unui patrimoniu de
afectaţiune în vederea desfăşurării activităţii profesionale. Ceilalţi avocaţi
56
activează în cadrul societăţii civile profesionale fie în calitate de avocaţi
colaboratori, fie în calitate de avocaţi salarizaţi în cadrul profesiei.
Asocierea şi colaborarea avocaţilor în cadrul societăţii profesionale
are loc potrivit legii civile.
Raportul juridic civil se naşte între client şi societatea civilă
profesională, iar serviciile profesionale urmează să fie îndeplinite de oricare
dintre avocaţii desemnaţi de avocatul coordonator fără a se cere opţiunea
clientului.32
Societatea civilă profesională se individualizează printr-o denumire
specifică în care se consemnează numele cel puţin al unuia dintre asociaţi,
urmat de sintagma „societate civilă de avocaţi” (de exemplu: „Pavel
Stănescu- Societate civilă de avocaţi” sau”Stănescu, Aleşu- Societate civilă
de avocaţi”).
Contractul de societate civilă profesională şi statutul acesteia sunt
încheiate în formă scrisă între avocaţii asociaţi, potrivit legii civile şi cu
respectarea anexelor nr. XII şi XIII la Statutul profesiei de avocat.
Societatea civilă profesională de avocaţi se poate reorganiza prin:
- absorbţie;
- fuziune;
- divizare totală;
- divizare parţială (desprindere).
Divizarea se realizează prin împărţirea patrimoniului de afectaţiune
profesională între una sau mai multe forme de exercitare a profesiei de
avocat, care există sau care iau astfel naştere.
32
Ţinându-se seama de d ispoziţiile art. 2 alin. 4 d in Legea n r. 51/1995, republicată, prevederile cuprinse în
art. 185 alin. 2 din Statutul profesiei sunt în contradicţie cu cele ale leg ii, în baza cărora „orice persoană are
dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul”, dar cum şi avocatul este liber de a-şi alege clientul sau chiar
poate să refuze angajarea unei cauze, ne aflăm în prezenţa unei reglementări incoerente, chiar dacă
liberalismul profesiei are întâietate în stabilirea sau naşterea raportului civil.
57
În fine, societatea civilă profesională nu încetează în situaţia divizării
parţiale (desprindere) în cazul în care o parte din patrimoniul său de
afectaţiune profesională se desprinde şi se transmite către o altă formă de
exercitare a profesiei de avocat, care există sau care urmează să fie
constituită.
d. Societatea civilă profesională cu răspundere limitată.
Societatea civilă profesională cu răspundere limitată, potrivit
prevederilor art. 5 indice 1 alin. 1 din Legea nr. 51/ 1995, republicată, se
constituie prin asocierea a cel puţin doi avocaţi definitivi, aflaţi în exerciţiul
profesiei. Are personalitate juridică şi patrimoniu propriu. Aporturile
asociaţiile la capitalul social pot fi în industrie, în bani sau natură,
reprezentat de activitatea profesională, inclusiv aportul de clientelă.
Capitalul social al societăţii este format din părţi sociale transmisibile şi
negociabile. Capitalul social este de cel puţin echivalentul în lei al sumei de
10.000 euro. Transmiterea părţilor sociale se poate face numai către avocaţii
aflaţi în exerciţiul profesiei. Activitatea profesională se realizează de către
avocaţii asociaţi, avocaţii colaboratori şi avocaţii salarizaţi. Avocaţii care îşi
exercită profesia în cadrul societăţii civile profesionale cu răspundere
limitată îşi angajează răspunderea profesională numai în limitele capitalului
social subscris şi vărsat.
Dobândirea personalităţii juridice a societăţii civile profesionale cu
răspundere limitată are loc la data înregistrării la barou a deciziei emise de
către consiliul baroului în a cărui rază teritorială se află sediul ei principal.
Societăţile civile profesionale cu răspundere limitată sunt supuse regimu lui
impozitului pe profit. În conformitate cu prevederile art. 188 alin.2 din
58
Statutul profesiei de avocat, societatea civilă profesională cu răspundere
limitată are ca obiect unic de activitate exercitarea profesiei de avocat, în
condiţiile legii.33
Societatea civilă profesională cu răspundere limitată se
individualizează printr-o denumire specifică care cuprinde numele a cel
puţin unuia dintre asociaţi, urmat de sintagma „societate civilă de avocaţi cu
răspundere limitată” (de exemplu: „Dumitru Neagu-Societate civilă de
avocaţi cu răspundere limitată” sau „Neagu, Bănescu-Societate civilă de
avocaţi cu răspundere limitată”).
Actul constitutiv şi statutul societăţii civile profesionale cu răspundere
limitată sunt încheiate în formă scrisă, cu respectarea menţ iunilor din
anexele XIV şi XV la Statutul profesiei. Actul constitutiv se încheie în formă
autentică atunci când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se
află un bun imobil.
În ceea ce priveşte Statutul societăţii civile profesionale cu răspundere
limitată, el va cuprinde:
- numele şi prenumele, codul numeric personal, locul şi data naşterii,
domiciliul asociaţilor;
- data dobândirii calităţii de avocat şi data definitivării în profesie a
avocaţilor asociaţi;
- denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema societăţii;
- capitalul social, integral vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui
asociat, în industrie, în bani sau în natură ori de clientelă, valoarea
aporturilor în industrie, în natură sau în clientelă, precum şi modul evaluării
33
Exercitarea p rofesiei de avocat se realizează potriv it dispoziţ iilor cuprinse în art. 3 alin 1 din Legea nr.
51/1995, republicată, numai de către avocaţi, dacă legea nu prevede altfel. După opinia noastră cei care
prestează activităţi avocaţiale în afara legii de o rganizare şi exercitare a p rofesiei de avocat, nu au calitatea
de avocat.
59
lor; aportul în numerar la formarea capitalului social nu va putea fi inferior
echivalentului în lei al sumei de 3.000 euro;
- numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul
părţilor sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său, respectiv
participarea la beneficii şi pierderi a fiecărui asociat;
- asociaţii care reprezintă şi administrează societatea împreună cu
puterile ce li s-au conferit; dacă sunt mai mulţi administratori şi ei formează
un consiliu de administraţie, se vor preciza regulile de organizare şi
funcţionare a acestui organism;
- reguli privind transmiterea părţilor sociale şi condiţiile de retragere a
asociaţilor;
- durata societăţii;
- modul de transformare, reorganizare, dizolvare şi lichidare, inclusiv
la situaţia clientelei.
Actul constitutiv şi statutul societăţii civile profesionale cu răspundere
limitată care se încheie în condiţiile legii avocaturii şi a statutului profesiei
de avocat, sunt guvernate de legislaţia civilă în vigoare. Modificarea actului
constitutiv şi a statutului societăţii civile profesionale cu răspundere limitată
se poate face numai în scris, cu respectarea legii şi a statutului profesiei.
Dovada personalităţii juridice în raporturile cu terţii se face în baza
unui certificat de înregistrare, întocmit conform anexei XVI la Statutul
profesiei. Baroul are obligaţia de a ţine „Registrul de evidenţă al societăţilor
civile profesionale cu răspundere limitată” care are caracter public. Modelul
acestui registru este specificat în anexa XXX la Statutul profesiei.
În baza prevederilor art. 192 din Statutul profesiei de avocat, pot avea
calitatea de asociaţi doi sau mai mulţi avocaţi definitivi aflaţi în exerciţiul
profesiei, fie că sunt înscrişi în acelaşi barou, fie că aparţin la barouri diferite.
60
În acest caz societatea îşi va stabili sediul principal în circumscripţia unuia
dintre barourile de apartenenţă al unuia dintre asociaţii fondatori.
Actul constitutiv al unei asemenea societăţi se depune spre verificare
la consiliul baroului de la sediul principal al societăţii. De asemenea, acest
act constitutiv se va transmite, exclusiv în scop de informare şi către toate
barourile unde sunt înscrişi asociaţi ai societăţii civile profesionale cu
răspundere limitată, alţii decât acela sau aceia care sunt înscrişi în Tabloul
avocaţilor baroului de la sediul principal al societăţii.
Clientela aparţine societăţii civile profesionale cu răspundere limitată
şi nu avocaţilor care au calitatea de asociaţi (art. 193 alin.3 din Statutul
profesiei).
De asemenea, în cazul transmiterii părţilor sociale, retragerii sau
decesului unui asociat al unei astfel de societăţi, toate bunurile împreună cu
orice alte drepturi, inclusiv clientela, aduse ca aport la capitalul societăţii de
către respectivul asociat rămân proprietatea societăţii, dacă prin lege, actul
constitutiv sau statutul societăţii nu se prevede altfel.
Societatea civilă profesională cu răspundere limitată este condusă de
adunarea generală a avocaţilor. Activitatea executivă curentă este condusă
de un avocat coordonator ales de majoritatea avocaţilor asociaţi.
Adunarea generală se convoacă de către oricare dintre asociaţi prin
orice mijloace care să poată face dovada că s-a realizat convocarea. Locul de
întrunire al adunării generale este sediul principal al societăţii sau cu acordul
unanim al asociaţilor în orice alt loc.
Hotărârile adunării generale se iau prin votul asociaţilor reprezentând
majoritatea părţilor sociale, cu excepţia cazurilor prevăzute în statutul
profesiei. Pentru hotărârile având ca obiect modificarea actelor de constituire
61
este necesar acordul unanim al asociaţilor (art. 195 alin.2 din Statutul
profesiei).
Competenţele avocatului coordonator sunt stabilite prin actul
constitutiv şi Statutul societăţii. Avocatul coordonator al societăţii civile cu
răspundere limitată trebuie să deţină calitatea de avocat definitiv şi să fie în
exerciţiul profesiei. Avocatul coordonator va fi ales dintre asociaţii societăţii,
pentru un mandat de doi ani.
Asociaţii societăţii civile profesionale cu răspundere limitată pot
analiza şi hotărî numirea unor cenzori sau a unui auditor.
În cazul în care un asociat intenţionează să transmită părţile sociale pe
care le deţine într-o societate civilă profesională cu răspundere limitată este
obligat să notifice această intenţie cu minimum 30 de zile anterior
transmiterii, către toţi ceilalţi asociaţi indicând persoana sau persoanele către
care doreşte să transmită respectivele părţi sociale şi preţul. Transmiterea
către terţi nu poate fi efectuată fără acordul unanim, exprimat în scris, al
celorlalţi asociaţi, sau dacă în termenul de 30 de zile nici un asociat nu şi-a
exercitat dreptul de preemţiune.
Asociaţii rămaşi în societate au un drept de preemţiune la dobândirea
părţilor sociale ale societăţii cu privire la care există intenţia de înstrăinare.
Acest drept de preemţiune urmează să fie exercitat proporţional cu cota de
capital deţinută de fiecare dintre asociaţii rămaşi şi care intenţionează să
dobândească părţile sociale respective. Asociatul se poate retrage oricând
din societate cu condiţia de a notifica, în scris, celorlalţi asociaţi intenţia de
retragere cu cel puţin 3 luni înainte. La împlinirea acestui termen prevăzut în
notificare consiliul baroului va lua act de retragerea asociatului, operând
modificările corespunzătoare în evidenţele sale.
62
În caz de retragere din societate, desocotirea dintre asociaţi se face pe
cale amiabilă, ţinându-se seama de prevederile statutului societăţii. În caz de
neînţelegere sunt aplicabile dispoziţiile privind arbitrajul reglementat de
statutul profesiei.
Dacă, din orice motive, în societate rămâne un singur asociat o
perioadă mai mare de 3 luni de zile, societatea intră în lichidare, cu excepţia
cazului în care asociatul rămas decide să continue activitatea sub forma
cabinetului individual.
2.4. Modalităţile de exercitare a profesiei de
avocat.
Potrivit art. 201 din Statutul profesiei de avocat, modalităţile de
exercitare a profesiei de avocat sunt:
- avocat titular al cabinetului individual;
- avocat asociat în cadrul cabinetelor asociate;
- avocat asociat în cadrul societăţii civile profesionale de avocaţi;
- avocat asociat în cadrul societăţii civile profesionale cu răspundere
limitată;
- avocat colaborator;
- avocat salarizat în interiorul profesiei.
Avocatul exercită profesia de avocat, la alegere, numai într-una din
aceste modalităţi, cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în art. 169 din
Statutul profesiei.
63
a. Avocatul titular al cabinetului individual.
În cadrul unui cabinet individual există un singur avocat titular care
poate exercita profesia singur sau împreună cu alţi avocaţi colaboratori.
În cazul asocierii cabinetelor individuale, calitatea de avocat titular al
cabinetului individual încetează şi se dobândeşte calitatea de avocat asociat.
La încetarea asocierii, ca o consecinţă a încetării formei de exercitare a
profesiei în cabinete asociate de avocaţi, încetează calitatea de avocat asociat
şi se redobândeşte calitatea de avocat titular al cabinetului individual.
b. Avocatul asociat.
Calitatea de avocat asociat se dobândeşte de:
- avocatul titular al cabinetului individual care se asociază potrivit art.
5 alin. 3 din Legea nr. 51/1995, republicată;
- avocatul asociat într-o societate civilă;
- avocatul asociat într-o societate civilă profesională cu răspundere
limitată;
- avocatul devenit asociat ca urmare a transformării sau
reorganizării formei de exercitare a profesiei căreia i-a
aparţinut în calitate de avocat titular al cabinetului individual
în cadrul unor cabinete asociate ori de avocat asociat într-o
societate civilă profesională (art. 204 din Statutul profesiei).
64
c. Avocatul colaborator.
Colaborarea este o modalitate de exercitare a profesiei de avocat prin
care un avocat consacră activitatea sa unei forme de exerciţiu a profesiei de
avocat pe baza unui contract de colaborare. Un avocat colaborator nu are
dreptul la o clientelă proprie. În ce priveşte contractul de colaborare,
subliniem că se încheie în formă scrisă între avocatul colaborator şi titularul
cabinetului individual, sau coordonatorul celorlalte forme de exercitare a
profesiei de avocat. Contractul de colaborare trebuie să cuprindă în mod
obligatoriu menţiunile din anexa nr. IX la Statutul profesiei. Dacă avocatul
colaborator este stagiar, contractul de colaborare trebuie să cuprindă şi
clauze de formare profesională iniţială. Acele contracte de colaborare care
în cuprinsul lor au inserate clauze contrare legii sau statutului profesiei sunt
socotite nescrise.
Contractul de colaborare poate fi denunţat de către oricare dintre
părţile contractante printr-o înştiinţare prealabilă (făcută de partea interesată
celeilalte părţi) cu cel puţin 3 luni înainte, în lipsa unor dispoziţii
contractuale mai favorabile.
Din cele prezentate, rezultă că un contract de colaborare încheiat între
avocatul colaborator şi titularul cabinetului individual sau coordonatorul
celorlalte forme de exercitare a profesiei, este guvernat de Legea nr. 51/1995,
republicată şi de Statutul profesiei. Desocotirea între părţi în cazul denunţării
contractului se va realiza potrivit contractului de colaborare (art. 206 alin 2
din Statutul profesiei).34
34
Această prevedere, chiar dacă, nu lasă să se înţeleagă că soluţionarea unor lit igii urmează regulile
statornicite de codul de p rocedură civilă, precizăm că în situaţia în care lit igiile nu se sting pe cale amiab ilă
sau prin conciliere părţ ile sunt obligate să recurgă la arbitrajul reglementat de art. 340-370 Cod procedură
civilă.
65
d. Avocatul salarizat în interiorul profesiei.
Salarizarea în interiorul profesiei este o modalitate de exercitare a
profesiei de avocat prin care un avocat consacră activitatea sa unei forme de
exercitare a profesiei căreia îi este subordonat în legătură cu determinarea
condiţiilor concrete de muncă.35
Avocatul salarizat în interiorul profesiei nu
are dreptul la clientelă proprie.
Contractul de salarizare în interiorul profesiei se încheie în formă
scrisă între avocatul salarizat şi titularul cabinetului individual sau
coordonatorul celorlalte forme de exercitare a profesiei de avocat. Acest
contract trebuie în mod obligatoriu să cuprindă menţiunile din anexa X la
Statutul profesiei. Dacă avocatul salarizat este stagiar, contractul cuprinde şi
clauze de formare profesională iniţială. Orice clauză contrară legii şi
Statutului profesiei se consideră nescrisă, fapt pentru care este lipsită de
eficacitate juridică.
2.5.Organizarea profesiei de avocat.
2.5.1.Dobândirea calităţii de avocat.
Avocaţii reprezintă un corp profesional constituit pe principii liberale.
Exercitarea profesiei de avocat presupune conştiinciozitate şi probitate
35
Considerăm, aşa după cum am mai precizat, că, modalitatea de exercitare a profesiei sub denumirea de
„avocat salarizat în interiorul profesiei” v ine în contradicţie cu însăşi princip iile liberalismului,
independenţei şi autonomiei care caracterizează profesia de avocat, iar pe de altă parte subordonarea este
trăsătura specifică a raporturilor de muncă, reglementate de dispoziţ iile Codului muncii, iar prin încadrarea
în baza unui contract de muncă a unui „avocat salarizat în interiorul p rofesiei” se încalcă mai multe
principii ale legislaţ iei muncii: jurisdicţia muncii, salarizarea, plata ajutorulu i de şomaj sau contribuţiile
pentru plata pensiilor suplimentare, chiar şi private.
66
profesională, demnitate faţă de judecători, părţi, colegi sau alte persoane,
comportament adecvat în orice împrejurare.
În art. 11 din Legea nr. 51/1995 republicată, se precizează condiţiile
de înscriere în avocatură. Astfel solicitantul trebuie:
- să fie cetăţean român şi să aibă exerciţiul drepturilor civile şi politice;
- să fie licenţiat al unei facultăţi de drept sau doctor în drept;
- să nu se găsească în vreunul dintre cazurile de nedemnitate
prevăzute de lege;
- să fie apt din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei.
Dovada îndeplinirii acestor condiţii se face în condiţiile legii, pe bază
de acte justificative. De exemplu, buletinul sau cartea de identitate, diploma
de absolvire a unei facultăţi de drept acreditate, certificatul medical de
sănătate eliberat în condiţiile legii, cazierul judiciar, etc.
Dacă avocatul este membru al unui barou din altă ţară poate exercita
profesia de avocat în România, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de
legea avocaturii, mai puţin cea referitoare la cetăţenia română.
Orice persoană care îndeplineşte aceste condiţii poate solicita primirea
în profesia de avocat printr-o cerere adresată Decanului baroului de pe raza
teritorială unde doreşte să exercite profesia.
Prin art. 16 indice 1 din Legea nr. 51/1995, republicată şi art. 14 alin.
2 din Statutul profesiei, se prevede că persoana care îndeplineşte condiţiile
stabilite de lege pentru a fi primită în profesia de avocat poate solicita
aceasta cu cel puţin 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de
pensionare în sistemul de pensii şi asigurări sociale din care face parte.
Curtea Constituţională, însă, prin Decizia nr. 513/2006 a constatat că
67
dispoziţiile art. 16 indice 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, sunt
neconstituţionale.36
Cererea formulată de persoana care doreşte să fie primită în profesie
pe bază de examen se depune în două exemplare şi cuprinde următoarele
menţiuni:
- numele, prenumele şi domiciliul solicitantului;
- locul şi data naşterii;
- elementele actului de identitate şi organul emitent;
- indicarea diplomei de licenţă eliberată de o instituţie de învăţământ
superior acreditată în condiţiile legii, care atestă calitatea de licenţiat al unei
facultăţi de drept;
- declaraţia că nu se află în vreunul dintre cazurile de nedemnitate
prevăzute la art. 13 din Legea nr. 51/1995, republicată;
- declaraţia solicitantului că nu se află în nici unul dintre cazurile de
incompatibilitate prevăzute la art.14 din Legea nr. 51/1995, republicată, ori
că înţelege să renunţe la orice stare de incompatibilitate, în cel mult două
luni de la data comunicării deciziei de primire în profesia de avocat, sub
sancţiunea prevăzută de art. 27 lit. a (suspendarea avocatului pe durata
existenţei stării de incompatibilitate) din lege;
- angajamentul de a realiza formarea profesională iniţială în profesia
de avocat, pe perioada stagiului în condiţiile prevăzute de lege şi statutul
profesiei;
- declaraţia expresă că nu este sau nu a fost înscris într-un alt barou
din România. În caz contrar, se vor indica: baroul, perioada, cauzele
retragerii sau încetarea activităţii.
36
În conformitate cu prevederile art. 41 alin 1 d in Constituţia României „Dreptul la muncă nu poate fi
îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă”.
68
La cererea de primire în profesia de avocat solicitantul va anexa
următoarele acte în dublu exemplar:
- copie de pe actul de identitate şi de pe actele de stare civilă;
- copie de pe diploma de licenţă. În cazul în care se solicită primirea
în profesie pe bază de diplome eliberate de instituţiile de învăţământ superior
din altă ţară, se va depune şi dovada de echivalare, în condiţiile legii;
- certificatul de cazier judiciar, eliberat cu cel mult 15 zile înainte de
data depunerii cererii;
- certificatul privind starea de sănătate a candidatului, eliberat de
instituţia sanitară stabilită de barou conform hotărârii U.N.B.R. Durata de
valabilitate a certificatului este de 60 de zile de la data emiterii;
- certificat eliberat de baroul competent în care solicitantul a mai fost
înscris în profesie, care să ateste cauzele încetării calităţii de avocat;
- două fotografii tip legitimaţie.
În cazul în care solicitantul doreşte primirea în profesie cu scutire de
examen, cererea acestuia trebuie să cuprindă menţionarea temeiurilor pe
baza cărora se solicită primirea în profesie cu scutire de examen. Scutirea de
examen se poate acorda:
- titularului diplomei de doctor în drept, caz în care se va anexa cererii
de primire în profesie, actele care dovedesc titlul ştiinţific de doctor în drept;
- celui care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit
funcţia de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult
timp de cel puţin 10 ani şi dacă nu i-a încetat activitatea din motive
disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat.
Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt exceptaţi de la
prevederile art. 16 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, în sensul că
primirea acestora în barou nu se obţine pe baza unui examen.
69
În cazul în care cererea de primire în profesia de avocat într-un
barou în România se depune de membrul unui barou din altă ţară, se va
depune în dublu exemplar şi va cuprinde:
- numele, prenumele şi domiciliul solicitantului;
- locul şi data naşterii;
- numărul, data şi emitentul paşaportului;
- indicarea sediului profesional unde solicitantul doreşte să îşi exercite
profesia;
- indicarea perioadei şi a formei în care a exercitat profesia de avocat
în România, anterior depunerii cererii, acolo unde este cazul;
- indicarea formei în care urmează să exercite profesia, conform art.
12 alin. 3 din Legea nr. 51/1995, republicată.
De asemenea, la cerere solicitantul va anexa următoarele acte
certificate, în dublu exemplar, traduse în limba română:
- declaraţia expresă a solicitantului că nu se află în vreunul dintre
cazurile de nedemnitate şi incompatibilitate prevăzute la art. 13 şi 14 din
Legea nr. 51/1995, republicată;
- declaraţia expresă a solicitantului că se obligă să respecte prevederile
legii avocaturii, statutului profesiei şi ale Codului deontologic;
- dovada încetării formei anterioare în care a exercitat profesia de
avocat în România, conform art. II din Legea nr. 231/2000, după caz;
- certificatul medical de sănătate;
- două fotografii tip legitimaţie.
Cererea de primire în profesie (o copie) se va afişa în cel mult trei zile
de la înregistrare la sediul baroului. Afişarea se constată prin proces verbal.
Orice persoană, în termen de 10 zile de la afişarea cererii, poate face
opoziţie la aceasta. Persoana care face opoziţie la cererea de primire în
70
profesie are obligaţia de a indica motivele, împrejurările şi probele pe care
îşi întemeiază opoziţia.
În termen de 3 zile de la înregistrarea cererii de primire în profesie,
decanul va desemna un avocat-raportor dintre membrii consiliului care va
efectua investigaţiile necesare cu privire la moralitatea şi demnitatea
solicitantului, chiar dacă nu se face opoziţie la înscriere. Raportorul are
sarcina de a face toate cercetările pe care le consideră necesare cu privire la
îndeplinirea de către solicitant a condiţiilor prevăzute de lege şi Statutul
profesiei pentru primirea în avocatură.
În termen de 5 zile de la expirarea termenului de formulare a opoziţiei,
avocatul raportor va depune la barou un raport scris care va cuprinde punctul
de vedere motivat cu privire la admiterea sau la respingerea cererii de
primire în profesia de avocat.
Consiliul baroului, după depunerea raportului, analizează îndeplinirea
condiţiilor pentru primirea în profesie şi soluţionează eventualele opoziţii.
În cazul cererilor de primire în profesie cu scutire de examen consiliul
baroului poate să verifice cunoştinţele solicitantului cu privire la organizarea
şi exercitarea profesiei de avocat.
Consiliul baroului va pronunţa o hotărâre motivată asupra cerer ii de
primire în profesie. Hotărârea poate fi atacată în termen de 15 zile de la
comunicare, la consiliul U.N.B.R.
Persoana primită în profesia de avocat va fi înscrisă în Tabloul
avocaţilor în baza deciziei emisă de consiliul baroului cu respectarea
dispoziţiilor art. 19, 20 şi 21 din Legea nr. 51/1995, republicată.
În conformitate cu prevederile art. 22 alin. 1 din Statutul profesiei,
cererea formulată de membrul unui barou din altă ţară pentru a fi autorizat să
acorde consultanţă juridică în dreptul românesc se depune la preşedintele
71
U.N.B.R., după ce în prealabil, baroul în care este înscris avocatul îşi va da
avizul pe baza unui raport ce se va efectua de decanul baroului. Raportul
întocmit de decan se va înainta odată cu dosarul Comisiei de examinare.
Metodologia examenului de verificare a cunoştinţelor de drept românesc şi
de limba română ale avocaţilor străini se stabileşte de Consiliul U.N.B.R
prin hotărâre.
Comisia de examinare este desemnată de Consiliul U.N.B.R. şi poate
fi alcătuită din avocaţi şi cadre didactice din învăţământul juridic superior,
acreditate în condiţiile legii.
Examenul va cuprinde probe scrise şi orale privind instituţiile de bază
ale dreptului românesc şi cunoştinţele de limba română.
2.5.2.Cazurile de nedemnitate şi incompatibilităţile profesiei de
avocat.
Exercitarea profesiei de avocat, presupune o conduită civică
ireproşabilă, întrucât avocatul este un colaborator apropiat al justiţiei sau a
altor autorităţi publice şi instituţii, deşi îndeplineşte o profesie liberă.
a. De aceea, Legea nr. 51/1995, privind reorganizarea şi exercitarea
profesiei de avocat, republicată, la art. 13 prevede cazurile de nedemnitate.
Astfel, este nedemn a fi avocat:
- cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu
închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să
aducă atingere prestigiului profesiei;
- cel care a săvârşit abuzuri prin care au fost încălcate drepturi şi
libertăţi fundamentale ale omului, stabilite prin hotărâre
judecătorească;
72
- cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia de
avocat, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească sau disciplinară;
- falitul fraudulos, chiar reabilitat.
Cazurile de nedemnitate se verifică atât cu ocazia primirii în profesie,
cât şi pe întreaga durată a exercitării acesteia. Avocaţii care se găsesc în unul
dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de lege sunt obligaţi să prezinte
baroului hotărârile judecătoreşti prin care au fost condamnaţi definitiv, prin
care li s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, prin care au
fost declaraţi faliţi frauduloşi sau prin care au fost condamnaţi definitiv
pentru fapte săvârşite în legătură cu exercitarea profesiei.
Consiliul baroului are obligaţia de a examina în termen de 15 zile,
hotărârile judecătoreşti şi va aprecia asupra demnităţii avocatului, în raport
cu dispoziţiile legale. Apoi, consiliul baroului va hotărî după caz, menţinerea
în profesie sau încetarea calităţii de avocat potrivit legii avocaturii. Decizia
Consiliului baroului trebuie să fie motivată şi se va comunica de îndată
avocatului în cauză, precum şi preşedintelui U.N.B.R, împreună cu hotărârea
judecătorească în baza căreia s-a verificat starea de nedemnitate.
Decizia consiliului baroului poate fi atacată de preşedintele U.N.B.R.
şi/sau de avocatul în cauză, în termen de 15 zile de la comunicare. Consiliul
U.N.B.R. va analiza contestaţia şi va hotărî în condiţiile legii.
Decizia de încetare a calităţii de avocat devine executorie după
soluţionarea cauzei de către Consiliul U.N.B.R. Baroul are obligaţia de a
face menţiunile corespunzătoare în Tabloul avocaţilor pe baza hotărârii
Consiliului U.N.B.R.
b. Potrivit art. 14 din Legea nr. 51/1995, republicată, exercitarea
profesiei de avocat este incompatibilă cu:
- activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat;
73
- ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de
avocat sau bunele moravuri;
- exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ.
În acest context, trebuie să subliniem că potrivit art. 30 alin 1 din
Statutul profesiei, sunt incompatibile cu exercitarea profesiei de avocat, dacă
legi speciale nu prevăd altfel:
- faptele personale de comerţ exercitate cu sau fără autorizaţie;
- calitatea de asociat într-o societate comercială în nume colectiv, de
comanditar într-o societate comercială în comandită simplă sau comandită
pe acţiuni;
- calitatea de administrator într-o societate comercială în comandită pe
acţiuni;
- calitatea de preşedinte al consiliului de administraţie, adminis trator
unic, sau membru în comitetul de direcţie al unei societăţi comerciale pe
acţiuni sau cu răspundere limitată.
Totuşi, avocatul poate fi asociat sau acţionar la societăţile comerciale
cu răspundere limitată sau la cele pe acţiuni.
De asemenea, avocatul poate îndeplini funcţia de membru în consiliul
de administraţie al unei societăţi comerciale pe acţiuni sau cu răspundere
limitată, cu obligaţia de a aduce acest fapt la cunoştinţa decanului baroului în
care îşi exercită profesia. Avocatul are obligaţia de a furniza toate
explicaţiile asupra condiţiilor în care el exercită funcţia de membru al
consiliului de administraţie şi va prezenta toate documentele doveditoare în
acest sens, cu respectarea regulilor confidenţialităţii.
În cazul în care Consiliul baroului apreciază că exercitarea funcţiei de
membru al consiliului de administraţie este sau devine incompatibilă cu
demnitatea şi cu regulile de conduită impuse avocaţilor poate, în orice
74
moment, să solicite celui interesat (avocatului) să păstreze funcţia pe care o
ocupă.
Incompatibilităţile prevăzute de lege se verifică şi se constată de
consiliul baroului, chiar şi din oficiu. Avocatul care a devenit incompatibil
are obligaţia de a aduce la cunoştinţa consiliului baroului în scris despre
aceasta şi va solicita trecerea sa de pe Tabloul avocaţilor cu drept de
exercitare a profesiei pe Tabloul avocaţilor incompatibili.
Dacă avocatul, totuşi, continuă exercitarea profesiei după intervenirea
cazului de incompatibilitate constituie exercitare fără drept a profesiei de
avocat, cu consecinţele prevăzute de lege.
Înainte de trecerea pe Tabloul avocaţilor incompatibili consiliul
baroului nu poate emite din oficiu decizia de trecere fără ascultarea
avocatului în cauză.
Convocarea avocatului în vederea ascultării se face prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire. Dacă avocatul nu s-a prezentat şi nici
nu a justificat absenţa la data indicată în convocare nimic nu împiedică
luarea măsurii de către Consiliul baroului.
Cu toate acestea, exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu:
- calitatea de deputat sau senator, consilier în consiliile locale sau
judeţene;
- activităţi şi funcţii didactice în învăţământul juridic superior;
- activitatea literară şi publicistică;
- calitatea de arbitru, mediator, conciliator sau negociator, consilier
fiscal, consilier în proprietate intelectuală, consilier în proprietate industrială,
traducător autorizat, administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de
reorganizare şi lichidare judiciară, în condiţiile legii.
75
2.5.3.Modalităţile de primire în profesia de avocat.
În conformitate cu prevederile art. 16 din Legea nr. 51/1995,
republicată, primirea în profesia de avocat se obţine pe baza unui examen
organizat de barou conform prevederilor legii avocaturii şi ale Statutului
profesiei de avocat.
Examenul de primire în profesie se organizează de consiliul baroului,
în mod obligatoriu în fiecare an, în ultimul semestru al anului, cu consultarea
Baroului Bucureşti,
Data examenului se va anunţa prin publicarea într-un ziar de mare
tiraj cu cel puţin 60 de zile înainte. Stabilirea tematicii şi a bibliografiei de
examen, a subiectelor şi a metodologiei de examinare este asigurată unitar la
nivel de ţară, de către Consiliul U.N.B.R. Examinarea se va face la 5 materii
de examen pe baza a cel puţin 3 probe scrise. Consiliul U.N.B.R. are
obligaţia de a comunica barourilor data, tematica şi bibliografia examenului
cu cel puţin 60 de zile înainte de data desfăşurării examenului.
De asemenea, consiliile barourilor numesc comisiile de examen,
stabilesc materiile la care se organizează probe scrise, metodologia de
examinare în scris şi oral. Aşadar, organizarea activităţii de examinare
revine în întregime consiliului baroului.
Subiectele de examen la probele scrise se vor trage la sorţi de comisia
de examen, exclusiv dintre subiectele unice stabilite conform modalităţilor
prevăzute în statutul profesiei.
Stabilirea metodologiei de examinare este de competenţa fiecărui
barou şi va fi adusă la cunoştinţa celor interesaţi cu cel puţin 30 de zile
înainte de data examenului.
76
Pentru înscrierea la examen candidatul va depune dosarul de înscriere
la baroul în circumscripţia căruia doreşte să-şi exercite activitatea, cu
îndeplinirea prevederilor cuprinse în statutul profesiei (amintite mai sus).
Dosarul cuprinde cererea şi actele justificative prevăzute de statutul profesiei
(art. 15). Depunerea dosarului se face cu cel puţin 25 de zile înainte de data
examenului, iar candidatul este obligat să achite o taxă de participare la
examen, stabilită de consiliul baroului. Separat se va achita şi o taxă de
participare la examen cuvenită U.N.B.R.
După validarea examenului, consiliul baroului prin decizie va dispune
primirea în profesie a candidaţilor admişi. Barourile au obligaţia de a
comunica rezultatele examenului, Consiliului U.N.B.R.
Altă modalitate de primire în profesia de avocat se realizează, la
cerere, cu scutire de examen. Astfel, potrivit prevederilor art. 16 alin. 2 din
Legea nr. 51/1995, republicată, poate fi primit în profesia de avocat cu
scutirea de examen:
- titularul diplomei de doctor în drept;
- cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit
funcţia de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult
timp de cel puţin 10 ani şi dacă nu i-a încetat activitatea din motive
disciplinare care-l fac nedemn pentru profesia de avocat;
- persoanele care au deţinut funcţia de judecător la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Menţionăm că toate cazurile de primire în profesie cu scutire de
examen sunt soluţionate individual de către Consiliul baroului la care s-a
depus cererea. Decizia de primire în profesie va fi comunicată şi U.N.B.R.
77
Decizia consiliului baroului poate fi atacată de către solicitant sau de
preşedintele U.N.B.R., în termen de 15 zile de la comunicare, la Consiliul
U.N.B.R., care poate aproba sau respinge contestaţia.
2.5.4.Stagiul şi definitivarea în profesia de avocat.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 51/1995, republicată, la începutul
exercitării profesiei avocatul efectuează în mod obligatoriu un stagiu de
pregătire profesională cu durata de 2 ani, timp în care are calitatea de avocat
stagiar. Deşi, legea prin art. 17 alin. 2 prevede că statutul profesiei
reglementează condiţiile efectuării stagiului, drepturile şi obligaţiile
avocatului stagiar, ale avocatului îndrumător, precum şi ale baroului faţă de
aceştia, constatăm că o astfel de reglementare nu există în noua formă a
Statutului adoptat de U.N.B.R. şi publicat în Monitorul Oficial nr. 45/13
ianuarie 2005.37
Stagiul în profesia de avocat se suspendă în următoarele cazuri:
- pe timpul serviciului militar;38
- pe perioada concentrării;
- în caz de lipsă motivată din profesie;
- în caz de încetare a îndrumării profesionale fără culpa avocatului
stagiar.
După efectuarea stagiului de pregătire profesională de 2 ani avocatul
stagiar va susţine examenul de definitivare. Dacă avocatul stagiar s -a
prezentat la examenul de definitivare şi a fost respins a treia oară, acesta va
fi exclus din profesie.
37
Cu privire la criticile formulate pe marginea neconcordanţei între Legea nr. 51/1995 şi Statutul profesiei
de avocat referitoare la stagiul în profesia de avocat, a se vedea, Teodor Mara, op. cit,.p. 77. 38
Este vorba de perioada în care serviciul militar era obligatoriu, astăzi asemenea situaţii nu mai există.
78
Activitatea unui avocat stagiar poate fi îndrumată numai de avocaţi
definitivi cu o vechime de cel puţin 6 ani în această calitate şi care se bucură
de o reputaţie profesională neştirbită.
Calitatea de avocat definitiv o dobândeşte avocatul stagiar care a
promovat examenul de definitivare, precum şi avocatul care a promovat
examenul de absolvire a Institutului Naţional pentru Pregătirea şi
Perfecţionarea Avocaţilor, în condiţiile stabilite de Statutul profesiei.
De asemenea, dobândeşte calitatea de avocat definitiv cel înscris în
profesie, cu scutire de examen, dacă a promovat examenul de definitivare în
funcţia juridică pe care a exercitat-o anterior. Cei care nu îndeplinesc
condiţiile de vechime în profesiile anterioare vor fi obligaţi să susţină
examenul de definitivare în avocatură.39
Avocaţii care au avut calitatea de judecători înainte de a fi primiţi în
profesie nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, iar foştii
procurori şi fostele cadre de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la
unitatea de urmărire penală la care şi-au desfăşurat activitatea timp de 2 ani
de la încetarea funcţiei respective.
În fine, profesia de avocat nu poate fi exercitată la judecătoriile,
tribunalele specializate şi curţile de apel, precum şi la parchetele de pe lângă
aceste instanţe, unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul
al III-lea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror. În aceeaşi
situaţie, este avocatul al cărui soţ, rudă ori afin până la gradul al III -lea
inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător la Curtea Constituţională ori
39
Prevederile art. 19 alin. 2 d in Legea n r. 51/1995, republicată, coroborate cu prevederile art. 16 alin. 2,
lasă să se înţeleagă faptul că ar exista posibilitatea primirii în p rofesie şi a celor care nu au îndeplin it
funcţiile enumerate cel puţin 10 ani, chiar dacă aici se face trimitere la definitivarea în avocatură, situaţie cu
totul diferită. Considerăm că redactarea acestui text este incoerentă şi discutabilă.
79
funcţia de judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar la
Instanţele Curţii de Conturi.
La înscrierea în barou avocatul depune în faţa consiliului baroului, în
cadru solemn următorul jurământ:
„Jur să respect şi să apăr Constituţia şi legile ţării, drepturile şi
libertăţile omului şi să exercit profesia de avocat cu cinste şi demnitate. Aşa
să-mi ajute Dumnezeu!” (art. 21 din Legea nr. 51/1995, republicată).
Jurământul poate fi depus şi fără formula religioasă din finalul
acestuia, însă în acest caz el va începe cu formula: „Jur pe onoare şi
conştiinţă!”.
Avocatul stagiar poate pune concluzii numai la judecătorie şi poate
asista ori reprezenta partea la organele şi instituţiile prevăzute la art. 3 din
Legea 51/1995, republicată.
Avocatul definitiv are dreptul să pună concluzii la toate instanţele, cu
excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Constituţionale, unde va
putea pune concluzii dacă are o vechime neîntreruptă în profesie de cel puţin
5 ani de la definitivare.
2.5.5.Tabloul avocaţilor.
Baroul avocaţilor are obligaţia de a întocmi anual tabloul avocaţilor
definitivi şi stagiari în ordine alfabetică. Tabloul trebuie să cuprindă
următoarele menţiuni:
- numele şi prenumele;
- titlul ştiinţific;
- data înscrierii în barou;
- sediul profesional;
80
- forma de exercitare a profesiei;
- instanţele la care are dreptul să pună concluzii avocatul înscris în
barou.
În partea a doua a tabloului sunt menţionate cabinetele asociate,
societăţile civile profesionale şi societăţile civile profesionale cu răspundere
limitată, cu indicarea sediului şi a avocaţilor care le compun.
Tabloul anual al avocaţilor, cu modificările intervenite, prin grija
baroului, este comunicat la începutul fiecărui an instanţelor judecătoreşti,
organelor de urmărire penală, autorităţilor administrative ale judeţului şi
municipiului Bucureşti, precum şi U.N.B.R.
Tabloul avocaţilor până la data de 15 ianuarie a fiecărui an, se supune
de către decan aprobării consiliului baroului. Avocaţii străini sunt menţionaţi
într-un tablou special. Distinct, sunt evidenţiaţi străinii care provin dintr-un
stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European, care
sunt autorizaţi să-şi desfăşoare activităţile profesionale sub titlul profesional
corespunzător obţinut într-un stat membru, indicându-se faptul că desfăşoară
activităţi avocaţiale cu caracter permanent în România. În cazul avocaţilor
străini se va menţiona dacă sunt autorizaţi să acorde consultanţă juridică
privind dreptul românesc.
De asemenea, separat, se va întocmi un tablou al avocaţilor
incompatibili, care se verifică şi se reactualizează până la data de 15 ianuarie
a fiecărui an. Tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, Tabloul
special al avocaţilor străini şi Tabloul avocaţilor incompatibili se
reactualizează lunar, se aduc la cunoştinţa tuturor membrilor baroului şi se
comunică la U.N.B.R.
Înscrierea avocaţilor stagiari şi definitivi în Tablou se face numai după
depunerea jurământului prevăzut de lege şi respectiv este condiţionată de
81
depunerea declaraţiei prevăzute la art. 3 din Legea nr. 187/1999 privind
accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică.
Nedepunerea declaraţiei, depunerea unei declaraţii false sau recunoaşterea
faptului că avocatul a colaborat cu securitatea ca poliţie politică atrage
consecinţele prevăzute de lege.
2.5.6.Suspendarea calităţii de avocat
Cazurile de suspendare a calităţii de avocat sunt limitativ prevăzute de
art. 27 din Legea nr. 51/1995, republicată.40
Aceste cazuri se referă la:
- incompatibilitate, pe durata existenţei acestei stări;
- perioada interdicţiei de a profesa, dispusă prin hotărâre
judecătorească sau disciplinară;
- neplata totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale
către barou, către U.N.B.R. şi către sistemul propriu de asigurări sociale,
timp de 3 luni de la scadenţa acestora şi până la lichidarea integrală a
datoriilor;
- cererea scrisă a avocatului.
Mai mult, normele statutare precizează că dreptul de a exercita
profesia de avocat poate fi suspendat în cazul în care împotriva avocatului
s-a pus în mişcare acţiunea penală sau s-a dispus trimiterea în judecată
pentru săvârşirea unei infracţiuni de natură să aducă atingere prestigiului
profesiei, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive (art. 50
din Statutul profesiei).
40
În acest sens, a se vedea şi art. 49-54 din Statutul profesiei, referitoare la metodologia suspendării calităţii
de avocat.
82
Aşadar, aceste prevederi ale statutului extind cazurile de suspendare şi
la acele situaţii de natură a aduce atingere prestigiului profesiei de avocat,
prin gradul sporit de ocrotire pe care-l asigură, nu fac altceva decât întregesc
dispoziţiile legii, în sensul că se are în vedere nu numai perioada pentru care
s-a dispus interdicţia de a profesa prin hotărâre judecătorească sau
disciplinară, ci şi întreaga perioadă de urmărire penală sau de judecată, până
la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Avocatul, are obligaţia de a aduce la cunoştinţa consiliului baroului
orice situaţie care ar putea duce la suspendarea exerciţiului dreptului de a
profesa. Nerespectarea acestei obligaţii constituie abatere disciplinară (art.
51 din Statutul profesiei). Trebuie să precizăm că Statutul profesiei nu
prevede un termen expres în care avocatul are obligaţia de încunoştinţare a
consiliului baroului, decât că avocatul este „dator de îndată” să anunţe
consiliul. Pentru evitarea unor situaţii de această natură, considerăm că era
necesară precizarea expresă în statutul profesiei a acestui termen de
încunoştinţare a consiliului baroului, altfel limita de timp pentru aplicarea
suspendării este de 3 luni. Dacă această înştiinţare nu se realizează datorită
neglijenţei avocatului, totuşi decanul şi consiliul baroului se pot sesiza pe
orice cale cu privire la aplicarea dispoziţiilor legii şi statutului privind
suspendarea exerciţiului dreptului de a profesa (art. 51 alin. 2 din Statutul
profesiei).
Consiliul baroului poate decide în toate cazurile de suspendare numai
după ascultarea avocatului în cauză. Decizia consiliului baroului este
executorie şi se va face menţiunea de suspendare în Tabloul avocaţilor
incompatibili, după caz.
83
Împotriva deciziei consiliului baroului se poate face contestaţie la
Consiliul U.N.B.R., în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia.
Contestaţia nu suspendă executarea deciziei.41
Independent de contestarea deciziei, în cazul în care măsura
suspendării a fost luată pentru neplata totală sau parţială a taxelor şi
contribuţiilor profesionale, la cererea avocatului în cauză, consiliul baroului,
după verificarea temeiurilor cererii sau a dovezii achitării taxelor şi
contribuţiilor, poate dispune încetarea măsurii suspendării şi ştergerea
menţiunilor din tablou.
Avocatul suspendat nu poate continua exercitarea profesiei în
perioada măsurii suspendării (art.53 din Statutul profesiei). Încălcarea
acestei dispoziţii statutare constituie abatere disciplinară gravă.
De asemenea, avocatul împotriva căruia s-a dispus măsura suspendării
are obligaţia de a asigura substituirea sa în toate cauzele în curs de
soluţionare, în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării deciz iei.
Încălcarea obligaţiei de substituire în cauzele pe rol constituie abatere
disciplinară gravă.
Încetarea suspendării se dispune de către consiliul baroului la cererea
avocatului în cauză când se constată că motivele pentru care s-a luat măsura
suspendării nu mai sunt de actualitate.
2.5.7. Încetarea calităţii de avocat
Calitatea de avocat încetează în următoarele cazuri:
- prin renunţarea scrisă la exerciţiul profesiei;
41
Statutul profesiei de avocat, în forma anterioară la art. 83 p revedea că se poate face contestaţie la
Comisia permanentă a Uniunii Avocaţilo r d in România şi respectiv că o contestaţie suspendă executarea
deciziei, la cererea celui în cauză, fapt ce nu mai este posibil în baza noii reglementări statuare.
84
- prin deces;
- dacă împotriva avocatului s-a luat măsura excluderii din profesie ca
sancţiune disciplinară;
- dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de
legea penală şi care î l face nedemn de a fi avocat, conform legii.42
Aşadar, în
Legea nr. 51/1995, republicată, precum şi în Statutul profesiei, pensionarea
nu mai este prevăzută ca fiind o cauză care atrage după sine încetarea
calităţii de avocat.
Încetarea calităţii de avocat se constată prin decizie a consiliului
baroului şi are drept consecinţă radierea celui în cauză din Tabloul avocaţilor.
În cazul renunţării la profesie, avocatul va formula o cerere în scris,
cu cel puţin 60 de zile înainte de data prevăzută pentru încetarea activităţii,
timp în care, el are obligaţia de a finaliza toate cauzele angajate sau de a
asigura substituirea. Dacă au rămas cauze nefinalizate, avocatul are obligaţia
de a prezenta baroului o listă cuprinzând aceste cauze şi totodată va indica
numele avocaţilor care le vor prelua.
În caz de deces al avocatului, cauzele acestuia vor fi preluate de către
colaboratorii ori asociaţii defunctului, iar în lipsa lor, consiliul baroului are
obligaţia de a desemna avocaţii care vor prelua cauzele avocatului decedat.
Potrivit art. 61 din Statutul profesiei, chiar dacă avocatul îndeplineşte
condiţiile de pensionare poate solicita continuarea exercitării profesiei.
Cererea se soluţionează de Consiliul baroului, pe baza unui aviz medical
privind menţinerea capacităţii fizice şi psihice necesare exercitării profesiei
de avocat. Avizul medical se prezintă anual pentru înscrierea avocatului în
tablou.
42
Cazurile de încetare a calităţii de avocat sunt reglementate de art. 26 d in Legea nr. 51/1995, republicată,
şi respectiv de art. 58-61 din Statutul profesiei.
85
Decizia de respingere a menţinerii în activitate poate fi contestată de
avocatul în cauză, în termen de 15 zile de la comunicare, la Consiliul
U.N.B.R.
2.5.8. Transferul avocaţilor.
Legea nr. 51/1995, republicată, nu cuprinde prevederi speciale
referitoare la transferarea avocaţilor. Cu toate acestea, Statutul profesiei de
avocat la art. 55-57 reglementează transferul avocaţilor într-un alt barou.
Cererea scrisă de transfer într-un alt barou se formulează de avocatul care
doreşte să se transfere, are la bază motive bine justificate şi se adresează
decanului baroului.
Cererea de transfer trebuie să fie însoţită de actele pe care se
întemeiază şi de un certificat eliberat de baroul de la care se solicită
transferul. Certificatul va indica datele personale, profesionale, disciplinare
ale solicitantului şi va atesta că solicitantul a achitat la zi taxele şi
contribuţiile profesionale către barou, U.N.B.R. şi sistemul propriu de
asigurări sociale.
Consiliul baroului de la care se solicită transferul după ce avizează
cererea o înaintează împreună cu dosarul de înscriere în profesie, baroului la
care se solicită transferul.
Cererea de transfer se soluţionează pe baza raportului întocmit de un
consilier delegat care verifică dosarul de înscriere în profesie al celu i care
solicită transferul, prevăzut de normele statuare (art. 55 şi 56 din Statutul
profesiei).
Consiliul baroului se pronunţă asupra cererii de transfer printr-o
decizie care se comunică solicitantului şi baroului din care acesta face parte.
86
Consiliul baroului va face menţiunile corespunzătoare în Tabloul avocaţilor.
În cazul respingerii cererii de transfer decizia poate fi contestată în termen
de 15 zile de la comunicare, la Consiliul U.N.B.R.
În fine, atât Legea 51/1995, republicată, cât şi Statutul profesiei de
avocat, nu mai reglementează instituţia detaşării avocatului, ţinându-se
seama de modificările legislative în acest domeniu şi inclusiv de
posibilitatea avocatului de a-şi alege pe lângă sediul principal de exercitare a
profesiei şi sedii secundare (inclusiv în circumscripţia altui barou).
2.5.9. Drepturile şi îndatoririle avocatului.43
A. Consideraţii generale.
Drepturile şi îndatoririle avocatului sunt reglementate în capitolul III
art. 28-46 din Legea nr. 51/1995, republicată, şi respectiv în capitolul IV din
Statutul profesiei de avocat (art. 208-218).
Pe de altă parte, codul de procedură civilă şi codul de procedură
penală consacră dispoziţii cuprinzătoare cu privire la drepturile şi îndatoririle
avocatului în timpul procesului, pe care le exercită în numele clientului
său.44
Menţionăm că Legea reglementează drepturile şi obligaţiile tuturor
participanţilor la activitatea judiciară, ceea ce înseamnă că dispoziţiile
respective sunt aplicabile inclusiv avocaţilor.
43
Folosim noţiunea de „îndatoriri” în loc de „obligaţii” deoarece Legea nr. 51/1995, republicată şi respectiv
Statutul profesiei de avocat, în capitolul III şi respectiv capitolul IV se referă la „drepturile şi îndatoririle
avocatului”.
44
În acest sens, a se vedea, Gh. Mateuţ, „Apărătorul subiect al procesului penal, în lumina ult imelor
modificări legislative” în Dreptul nr. 6/1996, p. 42-46.
87
B. Drepturile avocatului.
Principalele drepturi recunoscute de Legea nr. 51/1995, republicată,
privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat sunt următoarele:
- dreptul de a asista şi de a reprezenta orice persoană fizică sau
juridică;
- dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale
profesiei;
- dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în
interesul procesual al clientului său;
- dreptul la asigurări sociale;
- dreptul la asigurarea păstrării secretului profesional;
- dreptul la sediu profesional;
- dreptul la ocrotire legală.
a. Dreptul de a asista şi reprezenta orice persoană fizică sau
juridică.
În conformitate cu prevederile art. 28 alin. 1 din Legea nr. 51/1995,
republicată, „avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să
reprezinte orice persoană fizică sau juridică”. Asistarea şi reprezentarea are
loc în baza unui contract încheiat în formă scrisă, denumit contract de
asistenţă juridică. Contractul dobândeşte dată certă prin înregistrarea în
registrul oficial de evidenţă.
Atât avocatul, cât şi clientul au dreptul să renunţe la contractul de
asistenţă juridică sau să îl modifice de comun acord, în condiţiile prevăzute
88
de statutul profesiei. Dacă clientul renunţă unilateral la acest contract,
renunţarea acestuia nu constituie o cauză de exonerare pentru plata
onorariului cuvenit, pentru serviciile avocaţiale prestate, precum şi pentru
acoperirea cheltuielilor efectuate de avocat în interesul procesual al
clientului.
Potrivit art. 209 alin. 1 din Statutul profesiei, avocatul are dreptul de a
asista, de a reprezenta ori de a exercita orice alte activităţi specifice profesiei.
Aşadar, Statutul profesiei extinde sfera dreptului de a asista şi de a
reprezenta la exercitarea a „orice alte activităţi specifice profesiei”.
Întinderea şi limitele puterilor pe care clientul le conferă avocatului iau
naştere în temeiul contractului de asistenţă juridică potrivit prevederilor
statutului. Contractul de asistenţă juridică prevede în mod expres obiectul,
limitele mandatului primit precum şi onorariul.
În cazul în care contractul nu conţine aceste clauze, avocatul poate să
efectueze orice act specific profesiei, pe care îl consideră necesar pentru
promovarea drepturilor şi intereselor legitime ale clientului(art. 209 alin. 2
din Statutul profesiei).
Aceste dispoziţii cuprinse în Statut sunt în concordanţă cu regulile
statornicite de dreptul comun în materie, respectiv prin art. 62 alin. 2 din
Codul de procedură civilă, care precizează că „mandatul este presupus a fi
dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nici o arătare în
această privinţă; el poate fi însă restrâns numai la anumite acte sau pentru o
anumită instanţă”.45
Cu toate acestea, prin procură specială, în mod excepţional, se pot
face:
45
Cu privire la noţiunea de reprezentare, la mandat, a se vedea, Teodor Mara, Claudia Mara, Asistenţa
juridică parte esenţială în managementul societăţilor comerciale, Ed itura Gutenberg Univers, Arad, 2005, p.
10-12.
89
- recunoaşterile privitoare la drepturile în judecată;
- renunţările;
- propunerile de tranzacţie.
În conformitate cu prevederile art. 67 alin. 2 din Codul de procedură
civilă „mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe
mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume”.
Dreptul de a acorda asistenţă juridică are în componenţa sa două
aspecte esenţiale: asistarea şi reprezentarea în faţa organelor judiciare.46
Activitatea avocaţială atinge culmile măiestriei prin probitate
profesională, prin inteligenţa „mânuirii verbului”, prin exercitarea funcţiei
de asistare şi reprezentare cu cinste şi demnitate.
Reputaţia, diligenţele poleind „gloria” sau celebritatea unui avocat se
reflectă fără îndoială în subtilitatea pledoariilor unui proces.
b. Dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale
profesiei.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 51/1995, republicată, „avocatul are
dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale profesiei”.
Acest drept se referă atât la organele de conducere colectivă (Consiliul
Baroului, Consiliul Uniunii, Comisia Permanentă etc.) cât şi la organele de
conducere unipersonală (Decan al baroului, Preşedinte al Uniunii).
Alegerea în aceste organe se face cu respectarea condiţiilor prevăzute
de lege şi respectiv Statutul profesiei. Pentru alegerea în funcţia de decan al
46
Pentru detalii, a se vedea, V. Dongoroz, S. Kahne, G. Antoniu, C.Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, în
„Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român”, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 351-
361; V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, vol. I p.
337-338-
90
baroului potrivit art. 74 alin. 1 din Statutul profesiei se cere ca avocatul să
fie definitiv, să aibă o vechime neîntreruptă în profesie de cel puţin 8 ani şi
respectiv să fie membru al baroului de cel puţin 5 ani. Avocaţii care
formează organele de conducere ale U.N.B.R. sunt avocaţi definitivi, cu o
vechime neîntreruptă în profesie de minimum 8 ani (inclusiv pentru
Preşedintele U.N.B.R.).47
Potrivit art. 63 alin. 1 lit. n din Legea 51/1995,
republicată, Preşedintele U.N.B.R., vicepreşedinţii, membrii Comisiei
permanente a U.N.B.R se aleg dintre avocaţii cu o vechime mai mare de
10 ani în profesie. Aşadar, subliniem neconcordanţa între prevederile
Statutului profesiei şi dispoziţiile legale menţionate mai sus, cu privire la
vechimea neîntreruptă în profesie necesară alegerii în organele de
conducere ale Uniunii. Faţă de această situaţie considerăm că prevederile
legale (art. 63 alin. 1 lit. n din Legea nr. 51/1995, republicată) în această
materie reprezintă condiţia esenţială, obligatorie pentru alegerea în organele
de conducere ale Uniunii.
c. Dreptul avocatului la onorariu şi la acoperirea tuturor
cheltuielilor făcute în interesul clientului său.
Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la
acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interes procesual al clientului său.48
Pentru încasarea onorariilor avocatul poate să-şi deschidă un cont
bancar, iar pentru depunerea sumelor primite de la client pentru cheltuielile
procesuale în interesul acestuia, un alt cont bancar.
47
În acest sens, a se vedea art. 79 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat. 48
Conform art. 30 alin.. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată.
91
Statutul profesiei prin art. 132 stabileşte că pentru activitatea sa
profesională avocatul are dreptul la un onorariu şi la acoperirea tuturor
cheltuielilor făcute în interesul clientului său”.
Pentru stabilirea onorariilor se au în vedere următoarele criterii:
dificultatea, amploarea sau durata cazului. De asemenea, la stabilirea
onorariilor se au în vedere şi următoarele elemente:
- timpul şi volumul de muncă solicitată pentru îndeplinirea mandatului
primit sau activităţii solicitate de client;
- natura, noutatea şi dificultatea cazului;
- importanţa intereselor în cauză;
- împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică
pe avocat să accepte un alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă
această împrejurare poate fi constatată de client fără investigaţii
suplimentare;
- notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi
specializarea avocatului;
- conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti impusă de natura, obiectul,
complexitatea şi dificultatea cazului;
- avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare
a muncii depuse de avocat;
- situaţia financiară a clientului;
- constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările
cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante.
Onorariile se stabilesc liber între avocat şi client, în limitele prevăzute
de lege şi statutul profesiei. Este interzisă fixarea de onorarii minime,
recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de
exercitare a profesiei de avocat sau de către avocaţi. Onorariile se prevăd în
92
contractul de asistenţă juridică la data încheierii acestuia între avocat şi
client, înainte de începerea asistenţei sau a reprezentării clientului. În cazul
în care nu este posibilă încheierea unui contract de asistenţă juridică, din
anumite împrejurări concrete, avocatul este obligat să transmită clientului în
cel mai scurt timp posibil, o comunicare, prin care să aducă la cunoştinţa
clientului onorariile pe care le propune pentru asistenţă sau reprezentare. În
lipsa unui dezacord expres al clientului cu privire la onorarii se consideră că
onorariile propuse de avocat au fost acceptate.
Onorariile pot fi stabilite şi în monedă străină, sub condiţia ca plata
acestora să respecte prevederile privind regimul legal al plăţilor.
Ţinându-se seama de criteriile enumerate mai sus, onorariile sunt de
mai multe feluri:
- onorarii orare;
- onorarii fixe sau forfetare;
- onorarii de succes;
- onorarii combinate sau mixte.
În conformitate cu prevederile art. 135 alin. 1 din Statutul profesiei, se
interzice avocatului să fixeze onorariile în baza unui pact „de quota litis”.49
Analizând interdicţia impusă prin Statutul profesiei şi opiniile
exprimate în literatura de specialitate, în sensul că „o atare soluţie nu ar fi
întrutotul conformă cu regulile de deontologie profesională”, considerăm că
este necesară reglementarea pactelor de „quota litis” şi în legea de
organizare şi exercitare a profesiei de avocat, pentru a se elimina orice
suspiciuni cu privire la acceptarea acestor pacte în contractele de asistenţă
49
Pactul de „quota litis” este o convenţie încheiată între avocat şi client, înainte de soluţionarea de finit ivă a
unei cauze, prin care se fixează onorariile în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă
onorariile constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare. Cu priv ire la pactele de „quota lit is” a
se vedea: G.Boroi, Drept procesual civil, note de curs, Bucureşti, 1996, Vol. I, p. 63; Teodor Mara, op.
cit.,p. 89; I.Leş op. cit.p. 183.
93
juridică sau chiar şi prin încheierea unor acte juridice care să suplinească sau
să evite conceptul de „quota litis”, dar în realitate avocatul şi clientul să
găsească o soluţie care să aibă drept consecinţă „obţinerea unui procent
oneros” dintr-o prestaţie anumită sau afacere.50
De asemenea, potrivit art. 135 alin. 3 din Statutul profesiei, onorariile
reprezentând dobândirea sub orice formă, a unor „aporturi din afacere” sunt
interzise.
Contestaţiile şi reclamaţiile privind onorariile se soluţionează de
decanul baroului, prin decizie motivată, după ascultarea părţilor.
Soluţionarea contestaţiilor şi reclamaţiilor se face prin aplicarea principiilor
medierii şi încercării concilierii părţilor, în termen de cel mult 30 de zile de
la data înregistrării contestaţiei.
Decizia decanului poate fi atacată cu plângere la Consiliul baroului de
către partea interesată. Consiliul baroului hotărăşte cu privire la legalitatea şi
temeinicia decizie decanului, fără participarea acestuia la vot. Părţile
interesate pot fi invitate pentru a da unele lămuriri şi explicaţii. Consiliul
baroului se pronunţă în cel mult 30 de zile de la data sesizării, prin hotărâre
motivată, care se va comunica părţilor interesate în cel mult 15 zile de la
pronunţare.
Legalitatea hotărârii consiliului baroului poate fi verificată de
Consiliul U.N.B.R, la sesizarea decanului sau a părţii interesate, în termen
de 15 zile de la comunicare.51
Cu toate acestea, soluţionarea unei contestaţii
de către organele de justiţie este îngrădită prin prevederile art. 137 alin. 6 din
50
În dreptul comparat soluţiile sunt diferite: în SUA pactul de „quota litis” este admis, în timp ce, în
majoritatea cantoanelor Elveţiei este interzis. 51
Prevederile art. 137 alin 6, care instituie ca „instanţă de ultim grad” Consiliu l U.N.B.R., sunt în
contradicţie cu prevederile art.21 alin. 1 şi 2 din Constituţia României: „Orice persoană se poate adresa
justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legit ime. Nici o lege nu poate îngrădi
exercitarea acestui drept”.
94
Statutul profesiei, care nu ţin seama de dispoziţiile art. 21 alin.3 din
Constituţie potrivit cărora „părţile au dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”. Aceste dispoziţii
constituţionale se încalcă şi prin faptul că atât în Consiliul baroului, cât şi în
cel al U.N.B.R., decanul este membru de drept (chiar dacă nu are drept de
vot într-o asemenea speţă) şi poate influenţa pronunţarea unei hotărâri
„echitabile” chiar sub imperiul „legalităţii şi temeiniciei”.
d. Dreptul la asigurări sociale.
În conformitate cu prevederile art. 32 alin. 1 din Legea nr. 51/1995,
republicată, „avocaţii au propriul sistem de asigurări sociale”. Sistemul de
asigurări sociale al avocaţilor este reglementat prin lege, se bazează pe
contribuţia acestora, precum şi pe alte surse prevăzute de lege sau de Statutul
Casei de Asigurări a Avocaţilor.
În cadrul U.N.B.R, este organizată şi funcţionează Casa de Asigurări a
Avocaţilor, având ca scop stabilirea şi acordarea pensiilor şi ajutoarelor
sociale cuvenite avocaţilor şi urmaşilor acestora cu drepturi proprii la pensie,
în condiţiile prevăzute de legea specială.52
Casa de asigurări a Avocaţilor are
personalitate juridică, patrimoniu şi buget proprii. Patrimoniul său poate fi
folosit în activităţi economice producătoare de venituri, în condiţiile legii şi
cu autorizarea consiliului uniunii.
Sunt membri ai Casei de Asigurări a Avocaţilor toţi avocaţii în
activitate, avocaţii pensionari şi urmaşii acestora. Toţi aceştia au drepturi
proprii la pensie şi la ajutoare sociale. Au însă şi obligaţia de a contribui la
52
În acest sens, a se vedea dispoziţiile art. 75 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată.
95
constituirea fondului Casei de Asigurări a Avocaţilor. În acelaşi timp,
avocaţii pot face parte şi din alte forme de asigurări sociale.
Casa de asigurări a Avocaţilor este condusă şi administrată de un
consiliu format din 5 membrii, dintre care 3 avocaţi în activitate şi 2
avocaţi pensionari, aleşi la congres pe o perioadă de 4 ani.
Consiliul alege dintre membrii săi un preşedinte şi un vicepreşedinte.
Preşedintele desemnează dintre membrii consiliului un secretar.
Controlul financiar al Casei de Asigurări a Avocaţilor este exercitat de
către comisia de cenzori, care este compusă din 3 membri, din care doi
avocaţi în activitate şi unul pensionar.
Barourile şi avocaţii au obligaţia de a pune la dispoziţia comisiei de
cenzori şi a inspectorilor financiari ai Casei de Asigurări a Avocaţilor toate
datele privind veniturile asupra cărora se reţine contribuţ ia pentru fondul de
pensii şi ajutoare sociale.
e. Dreptul la asigurarea păstrării secretului profesional.
Pentru asigurarea secretului profesional legea instituie anumite
garanţii. În acest scop, art. 33 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată,
prevede că „actele şi lucrările cu caracter profesional aflate asupra
avocatului sau cabinetul său sunt inviolabile”. De asemenea, aceeaşi
dispoziţie legală, prevede în continuare, că, „percheziţionarea avocatului, a
domiciliului ori a cabinetului său sau ridicarea de înscrisuri şi bunuri nu
poate fi făcută decât de procuror, în baza unui mandat emis în condiţiile
legii”.
În acelaşi sens, trebuie să avem în vedere şi dispoziţiile art. 33 alin. 2
din Legea nr. 51/1995, republicată, care subliniază că „nu vor putea fi
96
ascultate şi înregistrate, cu nici un fel de mijloace tehnice, convorbirile
telefonice ale avocatului şi nici nu va putea fi interceptată şi înregistrată
corespondenţa sa cu caracter profesional, decât în condiţiile şi cu procedura
prevăzută de lege”.
În fine, contactul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau
controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului. Chiar şi în situaţia
în care clientul se află în stare de arest sau detenţie, administraţia locului de
arest ori detenţie are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru respectarea
drepturilor acestuia (art. 33 alin 2 din Legea nr. 51/1995, republicată)
f. Dreptul la sediul profesional.
Avocatul care profesează individual, cabinetele asociate, societatea
civilă profesională şi societatea civilă profesională cu răspundere limitată au
dreptul la sediu profesional în circumscripţia baroului în care sunt înscrişi şi
la sedii secundare în alt barou din ţară sau din străinătate unde sunt luaţi în
evidenţă.53
Potrivit art. 210 alin.2 din Statutul profesiei, avocatul deşi exercită
profesia la sediul principal, la sediile secundare, precum şi la biroul sau
birourile de lucru avizate de consiliul baroului.
Consiliul baroului poate aproba deschiderea unuia sau mai multor
birouri de lucru în orice localitate din circumscripţia sa.
Înfiinţarea de sedii secundare se aprobă, la cererea avocatului
solicitant, de către consiliul baroului în circumscripţia căruia urmează să se
deschidă sediul secundar. Cererea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
- forma de exercitare a profesiei;
53
În acest sens, a se vedea, art. 35 din Legea nr. 51/1995, republicată..
97
- adresa sediului secundar;
- motivul deschiderii sediului;
- avocaţii care îşi vor desfăşura activitatea la sediul secundar şi
vechimea acestora în profesie.
Decizia de aprobare a cererii de înfiinţare a sediului secundar se
comunică baroului de la sediul principal.
În cazul respingerii cererii de înfiinţare a sediului secundar, decizia
consiliului baroului poate fi atacată la Consiliul U.N.B.R., în termen de 15
zile de la comunicare.
În cazul aprobării cererii de înfiinţare a sediului secundar avocatul
respectiv are obligaţia de a achita taxa de înscriere şi contribuţia la bugetul
baroului pe raza căruia funcţionează sediul secundar, separat de taxele plătite
la baroul la care îşi are sediul principal.54
Totuşi, contribuţia la fondul Casei
de Asigurări a Avocaţilor se achită de fiecare membru al Casei de Asigurări
a Avocaţilor la filiala Casei de pe lângă baroul la care este înscris sediul
principal.
g. Dreptul la ocrotire legală.
Potrivit prevederilor art. 37 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată,
„în exercitarea profesiei avocaţii sunt ocrotiţi de lege”. Cu toate acestea,
avocaţii nu sunt şi nici nu pot fi asimilaţi funcţionarului public sau altui
salariat. Deşi această prevedere expresă a legii, este fără echivoc, sub
aspectul unor drepturi sociale, totuşi avocatul este asimilat cu o persoană
54
Conform reglementărilor cuprinse în vechiul Statut al profesiei achitarea acestor taxe se efectua numai la
baroul unde avocatul îşi avea sediul principal.
98
încadrată în muncă. Astfel, art. 32 alin. 3 din Legea nr. 51/1995, republicată,
precizează că „timpul servit în avocatură este considerat vechime în muncă”.
În exercitarea profesiei lor, avocaţii beneficiază de ocrotire legală. În
acest sens, art. 37 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, republicată prevede că
„insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşite împotriva avocatului în timpul
exercitării profesiei şi în legătură cu aceasta se pedepsesc cu închisoarea de
la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”. Lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite
împotriva avocatului, în timpul exercitării profesiei şi în legătură cu aceasta,
se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.55
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii
vătămate, iar pentru faptele de lovire şi alte violenţe, şi din oficiu.
Retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală.
Pe de altă parte, avocatul trebuie să respecte solemnitatea şedinţei de
judecată, să nu folosească cuvinte sau expresii de natură a aduce atingere
autorităţii, demnităţii şi onoarei completului de judecată, procurorului,
celorlalţi avocaţi şi părţilor ori reprezentanţilor acestora din proces (art. 37
alin. 5 din Legea nr. 51/1995, republicată). Nerespectarea de către avocat a
acestor prevederi legale constituie abatere disciplinară gravă şi poate atrage
răspunderea disciplinară, răspunderea penală sau civilă, după caz.
În fine, avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau
în scris în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a
altor organe administrative de jurisdicţie, dacă susţinerile sunt în legătură cu
apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii adevărului.
55
În acest sens, a se vedea, art. 37 alin. 3 din Legea nr. 51/1995, republicată.
99
C. Îndatoririle avocatului.
Profesia de avocat are la bază o serie de principii fundamentale care
se constituie în totalitatea lor în tot atâtea îndatoriri pe care avocatul le are
faţă de clientul său. În exercitarea profesiei avocatul se bucură de libertate şi
independenţă, însă trebuie să-şi desfăşoare activitatea cu demnitate,
conştiinciozitate, cu delicateţe şi loialitate, cu onoare şi umanism, cu
probitate profesională şi tact.
Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat (republicată), la art. 38-46 reglementează îndatoririle avocatului,
reglementare ce constituie o garanţie că profesia de avocat se exercită în cele
mai bune condiţii şi că are o înrâurire benefică asupra realizării justiţiei în
condiţiile legii.
În acest context, vom prezenta în continuare, principalele îndatoriri ce
revin avocatului potrivit legii de organizare şi exercitare a profesiei de
avocat şi respectiv Statutului profesiei.
a. Studierea cu temeinicie a cauzelor încredinţate.
Această îndatorire constituie însăşi obiectul contractului de asistenţă
juridică şi este esenţială pentru exercitarea profesiei de avocat.
Astfel, potrivit art. 38 din Legea nr. 51/1995, republicată, „avocatul
este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate, angajate
sau din oficiu, să se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată sau la
organele de urmărire penală ori la alte instituţii, conform mandatului
încredinţat, să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională, să
pledeze cu demnitate faţă de judecători şi de părţile din proces, să depună
100
concluzii scrise sau note de şedinţă ori de câte ori natura sau dificultatea
cauzei cere aceasta ori instanţa de judecată dispune în acest sens”.
Acest text de lege nu cuprinde numai îndatorirea de a studia cu
temeinicie cauzele, ci conţine şi norme de conduită profesională pe care
legea le impune avocatului în raport cu instanţa de judecată şi cu părţile din
proces. Acest ultim aspect este subliniat şi prin prevederile art. 216 alin. 3
din Statutul profesiei, potrivit cărora „avocatul este obligat să respecte
solemnitatea şedinţelor de judecată, să pledeze cu demnitate”. Avocatul nu
are dreptul de a folosi expresii care ar putea leza instanţa şi participanţii la
proces, atât în şedinţa de judecată, cât şi în afara acesteia.
b. Acordarea asistenţei juridice în cauzele în care a fost desemnat
din oficiu sau gratuit de către barouri.56
În conformitate cu prevederile art. 39 din Legea nr. 51/1995,
republicată, „avocatul este obligat să acorde asistenţă juridică în cauzele în
care a fost desemnat din oficiu sau gratuit de către barou”. De asemenea,
potrivit art. 217 alin. 1 din Statutul profesiei, prevede că „avocatul are
obligaţia să acorde asistenţă juridică obligatorie şi/sau gratuită. Cauzele vor
fi repartizate cu precădere avocaţilor stagiari şi tinerilor avocaţi, cu
respectarea competenţei profesionale prevăzute de lege”.57
56
Cu privire la asistenţa juridică şi asistenţa judiciară, a se vedea, Teodor Mara, Claudia Mara, „Asistenţa
juridică parte esenţială în managementul societăţilor comerciale”, op. cit.,p. 15. 57
Chiar dacă în practică, majoritatea cauzelor din oficiu sau gratu ite sunt repartizate avocaţilor t ineri sau
stagiari trebuie să precizăm că normele statutare depăşesc cadrul legislativ stabilit în materie de art. 39 d in
Legea 51/1995, republicată. Indiferent de motivele avute în vedere la elaborarea art. 217 alin. 1 din Statut
(partea finală), de cele mai multe ori procesele se desfăşoară la diferite instanţe şi grade de jurisdicţie, fapt
ce atrage imposibilitatea legală a avocatului stagiar de a acorda asistenţă juridică. Pe de altă parte în
perioada de timp acordată as istenţei jurid ice din oficiu sau gratuite, avocatul stagiar sau tinerii avocaţi nu
pot angaja alte cauze care să le aducă un anumit venit, în timp ce avocaţii definitiv i şi cu vechime mare în
avocatură beneficiază de un „regim special de protecţie” în această materie.
101
Pe de altă parte, avocaţii pensionari care continuă activitatea nu vor
putea fi repartizaţi pentru asistenţa judiciară obligatorie (art. 217 alin.2 din
Statutul profesiei).
În fine, precizăm că şi avocatul desemnat din oficiu sau gratuit de
către barou, are obligaţia de a depune toate diligenţele pentru acordarea
asistenţei juridice cu demnitate, conştiinciozitate şi probitate profesională.
c. Depunerea de note de şedinţă sau concluzii scrise.
Prin prevederile art. 38 din Legea nr. 51/1995, republicată, se instituie
obligaţia avocatului de a depune „concluzii scrise sau note de şedinţă ori de
câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta ori instanţa de judecată
dispune în acest sens”. Potrivit art. 216 alin. 4 din Statutul profesiei
depunerea notelor de şedinţă sau a concluziilor scrise se poate face şi din
iniţiativa proprie a avocatului în funcţie de natura sau dificultatea cauzei.
d. Prestarea activităţii avocaţiale cu loialitate.
În conformitate cu prevederile art. 44 alin. 1 din Legea nr. 51/1995,
republicată, avocatul nu poate asista sau reprezenta părţi cu interese contrare
în aceeaşi cauză sau în cauze conexe şi nu poate pleda împotriva părţii care
le-a consultat mai înainte în legătură cu aspectele litigioase concrete ale
pricinii.
De asemenea, avocatul nu poate fi ascultat ca martor şi nu poate
furniza relaţii nici unei autorităţi sau persoane cu privire la cauza care i-a
fost încredinţată, decât dacă are dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din
partea tuturor clienţilor săi interesaţi în cauză.
102
Pe de altă parte, calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de
avocat cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut
înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreunei părţi în cauză. În
acelaşi sens, avocatul nu poate îndeplini funcţia de expert sau de traducător
în cauza în care este angajat apărător.
e. Participarea avocatului la activităţile profesionale şi la
şedinţele organelor de conducere din care face parte.
Avocatul are obligaţia de a participa la toate şedinţele convocate de
consiliul baroului, la activităţile profesionale şi la şedinţele organelor de
conducere din care face parte (art. 41 din Legea nr. 51/1995, republicată).
În cazul absentării în mod repetat şi nejustificat, avocatul săvârşeşte o
abatere disciplinară care va fi sancţionată ca atare.
Activităţile profesionale sunt stabilite de Consiliul baroului care are
obligaţia de a aduce la cunoştinţa avocaţilor data şi locul desfăşurării
acestora atât pe baza unui convocator (sub luare de semnătură) cât şi prin
anunţuri afişate la sediile instanţelor din circumscripţia baroului respectiv.
f. Păstrarea secretului profesional.
Avocatul are obligaţia de a păstra secretul profesional. Astfel,
avocatul nu poate furniza relaţii nici unei autorităţi sau persoane cu privire la
cauza care i-a fost încredinţată (art. 44 alin. 2 din Legea nr. 51/1995,
republicată). Totuşi, dacă are dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din
partea tuturor clienţilor săi interesaţi în cauză, avocatul poate furniza relaţii
cu privire la cauza încredinţată.
103
Secretul profesional vizează toate informaţiile şi datele de orice tip, în
orice formă şi orice suport, furnizate avocatului de către client în scopul
acordării asistenţei juridice şi în legătură cu care clientul a solicitat păstrarea
confidenţialităţii, precum şi orice documente redactate de avocat, care conţin
sau se fundamentează pe informaţiile sau datele furnizate de client în scopul
acordării asistenţei juridice şi a căror confidenţialitate a fost solicitată de
client.
Pentru asigurarea secretului profesional, avocatul are obligaţia de a
păstra lucrurile numai la sediul profesional sau în spaţiile avizate în acest
sens de consiliul baroului. De asemenea, pentru asigurarea secretului
profesional, avocatul are obligaţia de a se opune la percheziţionarea
domiciliului, a sediului profesional principal, secundar şi al biroului de lucru,
precum şi la percheziţia corporală, cu privire la actele sau lucrările cu
caracter profesional aflate în locurile menţionate mai sus sau a celor aflate
asupra sa.
În acelaşi sens, trebuie să subliniem că avocatul are obligaţia de a se
opune şi la ridicarea înscrisurilor şi bunurilor, a actelor şi lucrărilor cu
caracter profesional, dacă procurorul nu are un mandat emis în condiţiile
legii.
Avocatul nu poate fi ascultat ca martor în cauza care i-a fost
încredinţată şi nu poate fi numit ca expert, interpret sau traducător într-o
asemenea cauză. Calitatea de martor are întâietate faţă de cea de avocat.
Dacă avocatul a fost ascultat ca martor nu mai poate desfăşura nici o
activitate profesională în acea cauză (art. 44 alin. 4 din Legea nr. 51/1995,
republicată).
104
În fine, potrivit art. 139 alin. 4 din Statutul profesiei, avocatul este
obligat să respecte secretul profesional în privinţa strategiilor, tacticilor, şi
acţiunilor preconizate şi desfăşurate pentru client.
g. Primirea, folosirea şi restituirea actelor încredinţate de client.
Avocatul este obligat să folosească drept mijloc de probă, copii de pe
actele care i-au fost încredinţate de client, păstrând actele originale pentru a
le prezenta la cererea instanţei.
Potrivit art. 43 din Legea nr. 51/1995 (republicată), la cerere, avocatul
este obligat să restituie actele ce i s-au încredinţat. Restituirea actelor
încredinţate se face persoanei de la care le-a primit, fie la terminarea
judecăţii, fie anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti, fie după rămânerea
definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.
h. Organizarea şi ţinerea evidenţelor impuse de lege.
Avocatul este obligat să ţină evidenţele cerute de lege şi de statut cu
privire la cauzele în care s-a angajat .De asemenea, trebuie să achite cu
regularitate şi la timp taxele şi contribuţiile stabilite pentru formarea
bugetului baroului şi a fondurilor Casei de Asigurări a Avocaţilor din
România şi ale filialelor (art. 42 din Legea nr. 51/1995, republicată)
Aceste evidenţe se referă în principal la:
- registrul de evidenţă a contractelor încheiate cu clienţii săi;
- registrul de înregistrare a actelor juridice atestate de avocat cu
privire la identitatea părţilor, a conţinutului şi a datei actelor;
- contractele de asistenţă juridică;
105
- evidenţele cerute de legislaţia fiscală.
i. Alte îndatoriri esenţiale ale avocatului
Potrivit prevederilor art. 45 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată,
avocatul este obligat să poarte robă în faţa instanţelor judecătoreşti. Purtarea
robei în afara incintei instanţei judecătoreşti este interzisă, cu excepţia
cazurilor în care avocatul este delegat de către organele profesiei să
reprezinte baroul sau U.N.B.R. într-o ocazie care impune această ţinută.
În cazul în care avocatul este împiedicat de diverse împrejurări să-şi
îndeplinească serviciul avocaţial, el este obligat să asigure substituirea sa.
Pentru activitatea de substituire, avocatul care preia cauza are dreptul la
onorariul corespunzător activităţilor prestate.
De asemenea, avocatul nu poate folosi, în mod nemijlocit sau prin
persoane interpuse, procedee incompatibile cu demnitatea profesiei în scopul
dobândirii clientelei. În acelaşi timp, subliniem că avocatului î i este interzis
să folosească mijloace de reclamă sau de publicitate în acelaşi scop.58
2.5.10. Activitatea profesională a avocatului.
A. Conţinutul activităţii profesionale.
Activitatea profesională a avocatului, în conformitate cu prevederile
art. 3 din Legea nr. 51/1995, republicată, şi respectiv în baza art. 89-112 din
Statutul profesiei, se realizează prin:
58
Statutul profesiei de avocat stabileşte mijloacele de publicitate a formelor de exercitare a profesiei,
plasarea firmei, dimensiunile acesteia, anunţurile în presa scrisă, etc.
106
- consultaţii şi cereri cu caracter juridic;
- asistarea şi reprezentarea clienţilor;
- atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor
prezentate spre autentificare;
- activităţi de mediere;
- activităţi fiduciare;
- orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în
condiţiile legii.
a. Consultaţiile şi cererile cu caracter juridic.
Potrivit art. 89 din Statutul profesiei consultaţiile juridice pot fi
acordate în scris sau verbal în domenii de interes pentru client. Aceste
domenii se referă la :
- redactarea şi/sau furnizarea către client, prin orice mijloace, după caz,
a opiniilor juridice şi informaţiilor cu privire la problematica solicitată a fi
analizată;
- elaborarea de opinii legale;
- elaborarea proiectelor de acte juridice (contracte, convenţii, statute,
etc.) şi asistarea clientului la negocierile referitoare la acestea;
- elaborarea proiectelor de acte normative;
- participarea în calitate de consultant la activitatea organelor
deliberative ale unei persoane juridice, în condiţiile legii;
- orice alte consultaţii în domeniul juridic.
De asemenea, avocatul poate întocmi şi formula în numele şi/sau
interesul clientului cereri, notificări, memorii sau petiţii către autorităţi,
instituţii şi alte persoane, în scopul ocrotirii şi apărării drepturilor şi
intereselor legitime ale acestuia (art. 90 din Statutul profesiei)
107
b. Asistarea şi reprezentarea clienţilor.
Avocatul asigură asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor
judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii
jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor
administraţiei publice, a instituţiilor şi a altor persoane juridice, pentru
apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice, a drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.59
c. Atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor
prezentate spre autentificare.
Orice act juridic semnat în faţa avocatului, care poartă o încheiere, o
rezoluţie, o ştampilă sau un alt mijloc verificabil de atestare a identităţii
părţilor, a consimţământului şi a datei actului poate fi prezentat notarului
public în vederea autentificării (art. 92 din Statutul profesiei).
De asemenea, avocatul are obligaţia de a ţine evidenţa actelor
întocmite conform art. 3 alin. 1 lit. c din Legea nr. 51/1995, republicată, şi
anume:
- actele juridice redactate;
- cele referitoare la atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a
datei actelor prezentate spre autentificare. Aceste acte trebuie să fie păstrate
de avocat în arhiva sa profesională, în ordinea întocmirii lor.
59
Cu privire la asistare şi reprezentare, a se vedea, Teodor Mara, Claudia Mara, op. cit.p. 10-19.
108
d. Activităţile de mediere.
Medierea este o modalitate de soluţionare a conflictelor, alternativă
procesului obişnuit sau arbitral, este o negociere asistată de un terţ
(mediatorul), este o tehnică consensuală de rezolvare a conflictelor, orientată
permanent spre încheierea unei înţelegeri între părţi care au atât interese
comune, cât şi divergenţe. Mediatorul propune părţilor, procedura de
mediere a soluţiei, iar părţile o pot accepta sau refuza, în scris. Medierea are
un caracter voluntar, se bazează pe convenţia sau acordul părţilor de a
rezolva o neînţelegere.
Acordul de mediere poate fi încheiat sub forma unei clauze
contractuale sau sub forma unei convenţii separate. Prin acordul de mediere,
părţile pot alege un avocat anume împuternicit cu atribuţii de mediere. În
exerciţiul acestei atribuţii de mediere, avocatul are următoarele îndatoriri:
- de a informa în legătură cu conflictul şi cu poziţia fiecăreia dintre
părţi;
- de a informa părţile asupra drepturilor şi obligaţiilor acestora, fiindu-
i interzis să dea consultaţii juridice;
- de a facilita sau a intermedia comunicarea între părţi; comunicarea
nu necesită prezenţa fizică a părţilor, avocatul putând comunica şi separat cu
fiecare dintre acestea, cu informarea lor prealabilă;
- de a redacta propunerea de soluţie sub forma unei tranzacţii, parţiale
sau totale, după caz (art. 94 alin. 2 din Statutul profesiei).
În procedura de mediere, părţile pot fi asistate de avocaţi, alţii decât
avocatul mediator.
109
Avocatul însărcinat cu medierea trebuie să fie imparţial şi neutru în
activitatea sa; trebuie să faciliteze comunicarea între părţi; este obligat să
păstreze confidenţialitatea asupra dezbaterilor şi asupra informaţiilor
obţinute în procesul de mediere.
e. Activităţile fiduciare.
Avocatul are dreptul de a desfăşura activităţi fiduciare, în numele şi pe
seama clientului, cu respectarea legii şi Statutului profesiei.
Activităţile fiduciare exercitate de avocat pot consta în:
- primirea în depozit de fonduri financiare şi bunuri rezultate din
valorificarea de titluri executorii după finalizarea unui litigiu, a unei medieri,
a procedurii succesorale sau a lichidării unui patrimoniu, în numele şi pe
seama clientului;
- plasarea şi valorificarea, în numele şi pe seama clientului, a
fondurilor financiare şi a bunurilor încredinţate;
- administrarea, în numele şi pe seama clientului, a fondurilor şi a
valorilor în care acestea au fost plasate.
În exercitarea activităţilor fiduciare avocatul are obligaţia de:
- a respecta întocmai limitele şi durata mandatului încredinţat, expres
prevăzut în contractul de asistenţă juridică special încheiat;
- de a acţiona cu bună credinţă, profesionalism şi diligenţa unui bun
proprietar, fără să se abată de la regulile specifice activităţii profesionale;
- de a administra afacerile încredinţate în interesul exclusiv al
clientului;
- de a nu influenţa clientul, direct sau indirect, în scopul de a obţine
beneficii proprii, în afara onorariului de avocat;
110
- de a informa corect şi cu promptitudine clientul cu privire la
executarea mandatului fiduciar şi a rezultatelor obţinute.
În executarea mandatului avocatul poate să desfăşoare activităţi de
consultanţă; operaţiuni de conservare a substanţei şi valorii fondurilor
financiare şi bunurilor încredinţate; operaţiuni de plasare a fondurilor active
mobiliare şi imobiliare; activităţi conexe precum ar fi completarea
declaraţiilor de impozit şi plata acestora; orice operaţiuni în numerar privind
plăţi, încasări, efectuări de depozite bancare, compensări, rambursări impuse
de natura activităţii încredinţate.
De asemenea, avocatul are obligaţia de a deschide pentru fiecare
client pentru care desfăşoară activităţi fiduciare un cont la o bancă
reputată (cont fiduciar) destinat depozitării de fonduri fiduciare. Prin
fonduri fiduciare, în acest context, se înţelege orice sumă primită de către
avocat, cu titlu de fond iniţial sau rezultată din valorificarea acestuia sau a
bunurilor încredinţate.
Este bine de reţinut, că în contul fiduciar nu pot fi depozitate alte
sume decât fonduri fiduciare.
Plăţile legate de activităţile fiduciare efectuate pentru acelaşi client se
vor efectua numai din contul fiduciar, iar încasările rezultate din activităţile
fiduciare vor fi colectate în contul fiduciar al clientului respectiv.
Există situaţii în care avocatul poate retrage sau autoriza retragerea
fondurilor fiduciare din contul fiduciar, precum şi a instrumenta efectuarea
de plăţi din acesta doar în următoarele situaţii:
- pentru efectuarea de plasamente sau cheltuieli în condiţiile şi limitele
mandatului fiduciar;
- la instrucţiunea expresă a clientului, dar cu posibilitatea reţinerii
contravalorii onorariilor agreate pentru activităţile fiduciare;
111
- în baza unei hotărâri judecătoreşti;
- în baza contractului de asistenţă juridică, pentru încasarea onorariilor
legate de activităţile fiduciare desfăşurate;
- în cazul în care este în curs o procedură execuţională privind
bunurile sau fondurile administrate.
În fine, avocatul are obligaţia de a păstra cel puţin un registru sau un
sistem echivalent de înregistrare care să arate separat, pentru fiecare client
pentru care a desfăşurat activităţi fiduciare următoarele:
- identitatea clientului pe seama căruia fondurile şi/sau bunurile sunt
primite şi/sau administrate;
- un inventar al bunurilor primite, respectiv rambursate şi valoarea
fondurilor primite şi rambursate, precum şi data primirii şi sursa fondurilor
şi bunurilor şi data rambursării acestora sau al rezultatului administrăr ii şi
valorificarea acestora;
- operaţiunile fiduciare efectuate cu indicarea datei, părţilor, valorii şi
timpului operaţiunii.
Înregistrarea fiecărei tranzacţii fiduciare trebuie să fie făcută cu
promptitudine de către avocat, dar nu mai târziu de 3 zile de la efectuarea lor.
Evidenţele legate de activităţile fiduciare se păstrează pe o perioadă de cel
puţin 10 ani. Această obligaţie revine avocatului în baza art. 108 din Statutul
profesiei.
B. Relaţiile dintre avocat şi client.
a. Principiile şi regulile de bază ale relaţiei dintre avocat şi client.
112
Relaţiile dintre avocat şi client îşi au temeiul în contractul de asistenţă
juridică, încheiat în formă scrisă. Atât forma, conţinutul precum şi efectele
contractului de asistenţă juridică, în esenţă sunt următoarele:
- avocatul poate acţiona numai în limitele contractului încheiat cu
clientul său, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege;
- în exercitarea profesiei avocatul este independent;
- apărarea libertăţilor, drepturilor şi intereselor legitime ale clientului
să se realizeze cu diligenţa „unui bun profesionist”;
- confidenţialitatea şi secretul profesional;
- abţinerea în cazul intervenirii unui conflict de interese, când secretul
profesional riscă să fie violat sau când independenţa riscă să fie ştirbită;
- consilierea clientului privind posibilitatea soluţionării unui conflict
pe cale amiabilă, pentru a asigura protecţia drepturilor şi intereselor legitime
ale acestuia;
- caracterul permanent al obligaţiei avocatului de a se asigura de
răspundere civilă;
- verificarea identităţii exacte a clientului ori a persoanei care
încredinţează cazul avocatului;
- retragerea avocatului din cauză când se suspectează în mod serios că
operaţia juridică la care participă ar avea drept rezultat o spălare de bani şi
când clientul nu înţelege să renunţe la operaţia în sine;
- acordarea de sfaturi clientului cu promptitudine, cu corectitudine, cu
conştiinciozitate şi diligenţă.
Menţionăm că întreaga activitate a avocatului nu poate fi motivată
decât în interesul clientului, în limitele legii, ale Statutului profesiei şi ale
Codului deontologic.
113
b. Contractul de asistenţă juridică.
Contractul de asistenţă juridică este încheiat în formă scrisă. Această
condiţie este cerută „ad probationem”. În acest sens, el trebuie să
îndeplinească toate condiţiile cerute de lege pentru încheierea valabilă a unei
convenţii. Conţinutul dobândeşte dată certă prin înregistrarea sa în registrul
oficial de evidenţă al avocatului, indiferent de modalitatea în care a fost
încheiat.
Ţinându-se seama de condiţiile de fond şi formă necesare pentru
valabilitatea contractului de asistenţă juridică pot fi evidenţiate următoarele
trăsături esenţiale:
- contractul de asistenţă juridică se poate încheia şi prin orice mijloc
de comunicare la distanţă, care poate reproduce legal semnăturile părţilor (în
acest caz, data încheierii contractului este data la care avocatul a luat
cunoştinţă de semnarea contractului de către client);
- contractul de asistenţă juridică poate lua forma unei scrisori de
angajament care să ridice raporturile juridice dintre avocat şi destinatarul
scrisorii (inclusiv,serviciile avocaţionale şi onorariul) semnată de avocat şi
transmisă clientului;
- semnarea scrisorii de angajament sub orice menţiune expresă de
accept a conţinutului scrisorii, aceasta dobândeşte valoarea unui contract de
asistenţă juridică;
- contractul de asistenţă juridică, poate fi încheiat, în mod excepţional,
şi în formă verbală în faţa unei autorităţi sau a oricăror persoane fizice sau
juridice cu condiţia ca acestea să ateste că au fost de faţă la exprimarea
acordului de voinţă dintre avocat şi client.
114
- avocatul şi clientul pot conveni ca o terţă persoană să fie beneficiarul
serviciilor avocaţiale stabilite prin contract, dacă terţul acceptă (chiar şi tacit)
încheierea contractului în astfel de condiţii.
Contractul de asistenţă juridică fiind încheiat în formă scrisă, „ad
probationem”, avocatul are obligaţia de a ţine o evidenţă strictă a tuturor
contractelor de asistenţă juridică într-un registru special, iar în arhiva sa se
va păstra câte un exemplar al fiecărui contract şi un duplicat sau o copie
după orice împuternicire de reprezentare primită în executarea contractelor.
În conformitate cu prevederile art. 127 alin. 1 din Statutul profesiei de
avocat, contractul de asistenţă juridică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu
următoarele elemente:
- datele de identificare ale formei de exercitare a profesiei, denumirea,
sediul profesional şi reprezentantul acesteia;
- datele de identificare ale clientului: se indică persoana
reprezentantului legal, precum şi mandatarul clientului, dacă este cazul;
- obiectul contractului, care poate fi limitat la una sau mai multe dintre
activităţile prevăzute la art. 3 din Legea 51/1995, republicată, sau poate avea
caracter general, dând dreptul avocatului la acte de administrare şi
conservare a patrimoniului clientului;
- onorariul;
- atestarea identităţii clientului sau a reprezentantului acestuia;
- modul de soluţionare a litigiilor între avocat şi client;
- semnăturile părţilor.
Lipsa acestor elemente atrage nevalabilitatea contractului dacă s-a
produs o vătămare ce nu poate fi altfel remediată.
Statutul profesiei (art. 128) prevede că părţile pot modifica contractul
de asistenţă juridică, cu respectarea dispoziţiilor legii şi statutului.
115
Contractul de asistenţă juridică prevede în mod expres întinderea
puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se
legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţială. În lipsa unor
prevederi contrare, avocatul este împuternicit să efectueze orice act specific
profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului.
Pentru activităţile expres prevăzute în obiectul contractului de asistenţă
juridică, acesta reprezintă un mandat special, în puterea căruia avocatul
poate încheia, sub semnătură privată sau în formă autentică, acte de
conservare, administrare sau dispoziţie, în numele şi pe seama clientului.
Contractul de asistenţă juridică după învestirea cu formulă executorie,
în condiţiile legii, constituie titlu executoriu cu privire la restanţele din
onorariu şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul clientului.
Procedura de executare, potrivit prevederilor art. 129 alin. 2 din
Statutul profesiei, este cea prevăzută de dispoziţiile Codului de procedură
civilă.
Întrucât problema onorariilor a fost analizată în cuprinsul acestui
capitol referitor la drepturile avocatului, facem trimiterea la acest capitol,
pentru detalii.
c. Efectele contractului de asistenţă juridică.
Statutul profesiei de avocat la art. 138-154 reglementează efectele
contractului de asistenţă juridică. Astfel, principalele efecte ale contractului
de asistenţă juridică, sunt următoarele:
- avocatul în cazul în care se angajează să asiste şi să reprezinte un
client într-o procedură legală, îşi asumă obligaţii de diligenţă;
116
- avocatul trebuie să reprezinte clientul cu competenţă profesională
prin folosirea cunoştinţelor juridice adecvate, abilităţilor practice specifice şi
prin pregătirea necesară pentru asistarea sau reprezentarea concretă a
clientului;
- avocatul are obligaţia de a se abţine ori de câte ori nu poate acorda o
asistenţă şi reprezentare competente;
- asistarea şi reprezentarea clientului, impun diligenţă profesională
adecvată, pregătirea temeinică a cauzelor, dosarelor, proiectelor, cu
promptitudine, potrivit naturii cazului, experienţei şi crezului său profesional;
- competenţa profesională adecvată presupune analiza şi cercetarea
atentă a împrejurărilor de fapt, a aspectelor legale ale problemelor juridice
incidente la situaţia de fapt, pregătirea adecvată şi adaptarea permanentă a
strategiei, tacticilor, tehnicilor şi metodelor specifice în raport cu evoluţia
cauzei în care avocatul este angajat;
- avocatul îşi va reprezenta clientul cu diligenţa unui bun profesionist,
în limitele legii;
- avocatul este obligat să respecte secretul profesional în privinţa
strategiilor, tacticilor şi acţiunilor preconizate şi desfăşurate pentru client;
- neglijarea cauzelor clientului, absenţa nejustificată în mod repetat,
fără asigurarea unei substituiri legale şi competente cu acordul prealabil al
clientului, constituie abatere disciplinară;
- avocatul va trata cu respect şi curtoazie orice persoană implicată în
procedurile legale în care asistă sau reprezintă clientul şi se va abţine de la
metode şicanatorii şi prejudiciabile pentru terţe părţi;
- în activitatea de consiliere, avocatul va acţiona cu tact şi răbdare
pentru a înfăţişa şi a explica clientului toate aspectele cazului în care asistă
sau îl reprezintă pe client;
117
- avocatul se va consulta cu clientul pentru a stabili scopul,
modalităţile şi finalitatea consilierii, precum şi soluţiile tehnice pe care le va
urma pentru a realiza, când este cazul, asistenţa şi reprezentarea clientului;
- avocatul va respecta opţiunile clientului în ceea ce priveşte scopul şi
finalitatea asistenţei şi reprezentării, fără a abdica de la independenţă şi
crezul său profesional;
- ori de câte ori clientul propune un demers asupra căruia avocatul
apreciază că va avea consecinţe legale negative, avocatul va atenţiona
clientul cu privire la consecinţe sau, după caz, va putea denunţa contractul
de asistenţă juridică;
- avocatul va oferi clientului o opinie legală, onestă cu privire la
consecinţele de fapt şi juridice ale cazului investigat, în limitele informaţiilor
furnizate de client;
- avocatul este obligat a se abţine de la asistarea şi sfătuirea conştientă
a unui client în activităţi infracţionale;
- avocatul are obligaţia de a informa clientul în legătură cu situaţia
curentă a asistenţei şi reprezentării şi de a răspunde cu promptitudine
oricăror solicitări de informare din partea clientului;
- avocatul este obligat să comunice clientului informaţiile pe care le
deţine în legătură cu cazul acestuia chiar şi în situaţia în care comunicarea
lor ar contraveni interesului său personal;
- avocatul va ţine distinct evidenţa bunurilor aparţinând clienţilor săi
sau unor terţe părţi, care i-au fost încredinţate în legătură cu exercitarea
profesiei;
- contractul de asistenţă juridică, în afara cazurilor prevăzute de lege şi
părţi, încetează prin renunţarea unilaterală a clientului sau, după caz, a
avocatului.;
118
- în caz de încetare a mandatului, avocatul are obligaţia să ia măsuri
potrivite, în timp util, pentru apărarea intereselor clientului, cum ar fi:
notificarea acestuia, acordarea unui timp suficient clientului pentru a-şi
angaja un alt avocat, predarea documentelor şi a bunurilor la care clientul
este îndreptăţit şi înştiinţarea organelor judiciare.
C. Asistenţa judiciară.
În conformitate cu prevederile art. 68 alin. 1 din Legea nr. 51/1995,
republicată, baroul asigură asistenţa judiciară în toate cazurile în care
apărarea este obligatorie potrivit legii, precum şi la cererea instanţelor de
judecată, a organelor de urmărire penală sau a organelor administraţiei
publice locale în cazurile în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în
imposibilitate vădită de a plăti onorariul.
Dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi
prejudiciate prin întârziere, decanul baroului poate aproba acordarea de
asistenţă gratuită.
Asistenţa judiciară este coordonată de către un membru al consiliului
baroului. Consiliul baroului desemnează un responsabil dintre avocaţii
definitivi pentru fiecare localitate în care funcţionează o instanţă de judecată.
În cauzele în care asistenţa judiciară este acordată din oficiu la cererea
instanţelor de judecată sau a organelor de urmărire penală, plata onorariilor
se face din fondurile Ministerului Justiţiei. În cazurile în care asistenţa
judiciară este acordată din oficiu la cererea organelor administraţiei publice,
plata onorariilor se face din fondurile acestor organe (art. 69 alin. 1 şi 2 din
Legea nr. 51/1995, republicată).
119
Când prin legi speciale sunt apărate unele categorii de persoane,
cheltuielile suportate de barou pentru organizarea apărării gratuite vor fi
desocotite cu autorităţile şi instituţiile competente prin aplicarea
corespunzătoare a dispoziţiilor art. 69 din Legea nr. 51/1995, republicată.
Desemnarea avocatului care acordă asistenţă jurid ică este atributul
decanului baroului. Obligaţiile avocatului desemnat să acorde asistenţă
judiciară obligatorie încetează în momentul în care în cauză se prezintă un
avocat ales.
Avocatul care acordă asistenţă judiciară obligatorie are dreptul de a
încasa onorariul potrivit tarifelor stabilite de comun acord de Ministerul
Justiţiei şi U.N.B.R, în raport cu natura şi dificultatea cauzelor.
Dacă se face dovada îmbunătăţirii stării materiale reale a părţii care a
beneficiat de asistenţă judiciară gratuită, aceasta poate fi retrasă de către
decanul baroului. Ameliorarea stării materiale trebuie să fie de natură a
permite plata onorariului. În cazul în care în mod ilicit s-a obţinut asistenţă
judiciară gratuită partea care a beneficiat de aceasta urmează a suporta
renumeraţia (onorariul) cuvenită avocatului.
D. Relaţiile dintre avocaţi.
Relaţiile dintre avocaţi se bazează pe încredere, respect reciproc şi se
impun printr-un comportament adecvat pentru menţinerea reputaţiei
profesiei. În acest spirit, avocatul nu poate comunica autorităţilor
jurisdicţionale acte, note sau alte documente, fără ca ele să nu fi fost
comunicate şi avocatului părţii adverse, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede altfel. Avocatul nu trebuie, în nici o împrejurare, să prezinte cu bună
ştiinţă o informaţie falsă ori să inducă în eroare alţi avocaţi.
120
Pe de altă parte, avocatul nu poate nici să pretindă, dar nici să accepte
din partea unui alt avocat (sau terţ) un onorariu, un comision sau vreo altă
compensaţie pentru faptul că a recomandat un avocat unui client sau că a
trimis un client la un avocat. De asemenea, avocatul nu poate vărsa nimănui
un onorariu, un comision şi nici vreo altă compensaţie în contrapartidă
pentru că i-a fost procurat un caz.
Exercitarea activităţii avocaţiale are la bază buna-credinţă, cinstea,
respectarea intereselor clienţilor şi a cerinţelor loiale. Dimpotrivă, orice act
sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea avocaţială constituie
concurenţă profesională neloială. Reprezintă acte sau fapte contrare
uzanţelor cinstite, de pildă, utilizarea unor mijloace nelegale sau frauduloase
pentru a elimina de pe piaţă sau a afecta poziţia avocaţilor concurenţi pe
piaţă.
Potrivit art. 165 din Statutul profesiei, este interzisă concurenţa
neloială săvârşită prin:
- racolarea de personal, respectiv oferta agresivă de angajare a
avocaţilor asociaţi, colaboratori sau salarizaţi;
- racolarea clientelei, personal sau prin intermediul altor persoane;
- divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unor informaţii confidenţiale,
de către un avocat sau colaboratori, fără consimţământul deţinătorului
legitim şi într-un mod contrar uzanţelor cinstite;
- încheierea de contracte prin care un avocat asigură serviciile sale
unui client în mod avantajos, fie pentru a concura cu ceilalţi avocaţi prin
preţuri reduse, fie pentru a determina clientul să racoleze şi alţi clienţi pentru
avocatul în cauză;
121
- comunicarea sau răspândirea în public de către un avocat, de
afirmaţii asupra firmei sale sau activităţii acesteia, menite să inducă în eroare
şi să îi creeze o situaţie de favoare în dauna unor concurenţi;
- comunicarea (chiar confidenţială) sau răspândirea de către un avocat
de afirmaţii mincinoase relative la un concurent sau asupra serviciilor sale,
afirmaţii să dăuneze bunului mers al activităţii avocatului concurent;
- oferirea, promiterea sau acordarea de daruri ori de alte avantaje
asociatului, colaboratorului sau salariatului unui avocat pentru ca aceştia să
divulge informaţii confidenţiale, pentru a cunoaşte sau folosi clientela
concurentului ori pentru a obţine un folos pentru sine.
Săvârşirea faptelor de concurenţă neloială, expuse mai sus, constituie
abatere disciplinară gravă pentru avocaţii participanţi.
E. Răspunderea juridică a avocaţilor.
În conformitate cu prevederile art. 70-74 din Legea nr. 51/1995,
republicată, este reglementată în mod expres numai răspunderea disciplinară
a avocatului.
Cum această lege nu reglementează răspunderea civilă sau penală a
avocatului, nu se poate trage concluzia potrivit căreia avocatul n-ar răspunde
penal şi civil. În cele ce urmează vom face câteva precizări cu privire la
răspunderea penală, civilă şi disciplinară a avocatului.
a. Răspunderea penală a avocatului.
122
Dina analiza textelor Legii avocaturii şi ale Statutului profesiei,
nerespectarea obligaţiilor de către avocat poate duce la angajarea răspunderii
penale a acestuia în legătură cu activitatea sa profesională.
În acest sens, sunt dispoziţiile art. 37 alin. 5 din Legea nr. 51/1995,
republicată, care prevede că „avocatul este obligat să respecte solemnitatea
şedinţelor de judecată şi să nu folosească expresii jignitoare faţă de
completul de judecată, faţă de ceilalţi avocaţi sau faţă de părţile din proces”.
Încălcarea acestor dispoziţii poate antrena răspunderea disciplinară fiind
considerată abatere disciplinară gravă, dar nu exclude şi răspunderea penală.
a avocatului, după caz.
Pe de altă parte, reţinem că „avocatul nu răspunde penal pentru
susţinerile făcute oral sau în scris, în faţa instanţei de judecată sau a altor
organe, dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea şi sunt necesare
stabilirii adevărului (art. 37 alin. 6 din Legea nr. 51/1995, republicată).
În fine, amintim că avocatul poate săvârşi în exercitarea profesiei sale
şi alte infracţiuni, de pildă: infracţiunile de fals şi uz de fals, încercarea de a
determina mărturia mincinoasă, darea şi luarea de mită, precum şi multe
altele.
În cazul săvârşirii unor astfel de infracţiuni, potrivit prevederilor art.
13 lit. a din Legea nr. 51/1995, republicată, este nedemn a fi avocat cel
condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoarea
pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere
prestigiului profesiei.
123
b. Răspunderea civilă a avocatului.
Legea nr. 51/1995, republicată reglementează răspunderea civilă a
avocatului. În exercitarea profesiei sale, avocatul poate săvârşi fapte care pot
atrage răspunderea civilă, în cazul prejudicierii părţilor din proces. Iată şi
câteva exemple, care pot întării principiul angajării răspunderii civile a
avocatului:
- absenţa avocatului la proces, deşi a încheiat valabil un contract de
asistenţă juridică;
- prescrierea dreptului la acţiune din cauza nedepunerii (introducerii)
la termen a cererii de chemare în judecată;
- îndeplinirea cu rea-credinţă a unor acte procedurale.
Cu toate acestea, antrenarea răspunderii civile a avocatului are loc
numai în conformitate cu principiile dreptului comun.
În legislaţia unor ţări precum Germania, răspunderea civilă este
antrenată şi în cazul necunoaşterii jurisprudenţei Curţii federale de către
avocat, iar în Italia avocatul răspunde numai în caz de greşeală gravă.60
În concluzie, răspunderea civilă a avocatului se angajează în
conformitate cu prevederile dreptului comun în materie.
În acelaşi timp, subliniem că răspunderea avocatului nu operează
automat prin simplul fapt al pierderii procesului.
Obligaţiile avocatului sunt asumate în concordanţă cu prevederile
contractului de asistenţă juridică şi sunt obligaţii de mijloace. Avocatul
depune toate diligenţele pentru o reprezentare în conformitate cu prevederile
legale în vigoare. Aşadar, obligaţiile avocatului nu sunt obligaţii de rezultat.
60
În acest sens, a se vedea, Teodor Mara, op.cit p. 106.
124
În literatura de specialitate s-a apreciat că ar fi utilă şi în cazul
avocaţilor, instituirea obligaţiei de a încheia o obligaţie de răspundere
profesională, aşa cum este reglementată în cazul notarilor publici.61
În
conformitate cu prevederile art. 40 din Legea nr. 51/1995, republicată, iată
că obligaţia avocatului de a se asigura pentru răspunderea profesională şi-a
dobândit în timp reglementarea legală necesară şi în cazul exercitării acestei
profesii liberale. Aceasta reprezintă încă o dovadă că opiniile specialiştilor
şi-au atins scopul în bătălia pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi
intereselor legitime ale oricărei persoane.
De asemenea, potrivit art. 124 alin. 1 din Statutul profesiei, avocatul
este obligat să se asigure de răspundere profesională. Obligaţia de asigurare
de răspundere civilă este permanentă. Suma asigurată nu poate fi mai mică
decât cea prevăzută în Statutul profesiei. Prin contractul de asistenţă juridică,
părţile pot stabili limitele răspunderii avocatului. Clauzele de exonerare de
răspundere profesională „sunt socotite nescrise”. Această expresie trebuie
înţeleasă că asemenea clauze sunt nule de drept, deci sancţionate cu nulitatea
absolută sau că ele nu produc efecte juridice.
În fine, potrivit art. 218 alin. 1 din Statutul profesiei avocatul are
obligaţia să se asigure pentru răspundere profesională, în temeiul art. 40 din
Legea nr. 51/1995, republicată. Prin răspundere profesională, în temeiul art.
218 alin. 2 din Statutul profesiei, se înţelege „acoperirea daunelor efective
suferite de client şi rezultate din exercitarea profesiei cu nerespectarea
prevederilor legii, ale prezentului statut şi ale regulilor deontologice”.
61
În acest sens, a se vedea propunerile de „lege ferenda” în: I.Leş, op.cit.p. 196; T.Mara, op.cit.p.107.
125
c. Răspunderea disciplinară a avocatului.
Legea nr. 51/1995, republicată, prin dispoziţiile art. 70 alin. 1 prevede
că „avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor prezentei
legi sau ale statutului, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de
organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, precum şi pentru orice
fapte săvârşite în legătura cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de
natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei”.
Răspunderea disciplinară a avocatului este angajată numai dacă
avocatul săvârşeşte fapta cu vinovăţie şi este de natură a prejudicia, „onoarea
şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei”.
Sesizarea consiliului baroului pentru faptele comise de orice avocat se
face în scris de către avocatul care conduce asistenţa judiciară de pe lângă
fiecare instanţă.
De asemenea, instanţele judecătoreşti şi parchetele Ministerului Public
sunt obligate să înainteze consiliului baroului orice plângere făcută
împotriva unui avocat şi să-l înştiinţeze despre orice acţiune de urmărire
penală sau de judecată pornită împotriva unui avocat.
Anchetarea abaterii şi exercitarea acţiunii disciplinare sunt de
competenţa consiliului baroului.
În cazul săvârşirii abaterii disciplinare de către decanii barourilor şi
membrii Consiliului U.N.B.R., anchetarea abaterii şi exercitarea acţiunii
disciplinare, sunt de competenţa U.N.B.R. În acest caz persoana anchetată
sau trimisă în judecată disciplinară nu participă la luarea hotărârii.
Membrii comisiei permanente care sunt anchetaţi nu pot participa la
dezbaterile privind luarea deciziei de exercitare a acţiunii disciplinare.
126
În toate cazurile acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de
cel mult un an de la data săvârşirii abaterii.
Organele de jurisdicţie disciplinară sunt organizate la nivelul fiecărui
barou şi respectiv în cadrul U.N.B.R., după cum urmează:
1.Comisia de disciplină, care este organizată şi funcţionează în
cadrul fiecărui barou, judecă în primă instanţă abaterile disciplinare
săvârşite de avocaţii din acel barou, în complet format din 3 membrii;
2.Comisia centrală de disciplină, care este organizată şi funcţionează
în cadrul U.N.B.R., care judecă: ca instanţă de fond, în complet de 3
membrii, abaterile disciplinare săvârşite de membrii Consiliului
U.N.B.R. şi de decanii barourilor; în contestaţie, în complet format
din 5 membrii, potrivit prevederilor Statutului profesiei.
3. Consiliul U.N.B.R., ca instanţă de fond, judecă recursul declarat
împotriva deciziei disciplinare a Comisiei centrale de disciplină. Ca instanţă
disciplinară este constituit în plenul său, în afară de persoana implicată în
cauză.
Potrivit prevederilor art. 72 alin. 4, împotriva hotărârilor
pronunţate, în contestaţie şi în recurs de Consiliul U.N.B.R, partea interesată
poate declara recurs la secţia de contencios a Curţii de Apel Bucureşti, a
cărei hotărâre este definitivă şi irevocabilă.
Procedura judecării abaterilor disciplinare este stabilită de Statutul
profesiei şi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.
Sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate avocaţilor în
conformitate cu prevederile Legii nr. 51/1995, republicată, sunt următoarele:
- mustrarea;
- avertismentul;
127
- amenda de la 500000 lei la 5000000 lei, care se face venit la bugetul
baroului;62
- interdicţia de a exercita profesia pe o perioadă de o lună la un an;
- excluderea din profesie.
În perioada interdicţiei de a exercita profesia, avocatul nu poate presta
sub nici o formă asistenţa juridică, nu poate face uz de calitatea de avocat şi
nu poate participa la activitatea organelor profesiei.
Împotriva deciziei disciplinare persoana interesată, decanul baroului şi
preşedintele Uniunii pot declara recurs, în termen de 15 zile de la
comunicare.
În cazul săvârşirii de abateri disciplinare evidente şi grave, instanţa
disciplinară poate lua măsura suspendării avocatului din exerciţiul profesiei
până la judecarea definitivă a cauzei. În acest caz, împotriva încheierii prin
care s-a luat măsura suspendării se poate declara recurs în termen de 5 zile
de la comunicare. Recursul este suspensiv de executare şi se va soluţiona de
urgenţă.
2.5.11. Organele profesiei de avocat.
A. Consideraţii generale.
Profesia de avocat este o profesie liberală, organizată pe baza
principiului autonomiei şi se exercită numai în limitele competenţelor
prevăzute de Legea nr. 51/1995, privind organizarea şi exercitarea profesiei
de avocat (republicată).
62
Amenda se actualizează periodic de către Consiliu l U.N.B.R, în funcţie de rata inflaţiei. Plata amenzii se
face în 30 de zile din data rămânerii definit ive a hotărârii disciplinare. Neachitarea amenzii în acest termen
atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, până la achitarea sumei..
128
Organele de conducere ale profesiei de avocat sunt alese numai prin
vot secret. Pe de altă parte, organele de conducere colegiale iau hotărâri
numai prin vot deschis. Atât deliberările cât şi votul constituie un secret
profesional.
Structura organizatorică a profesiei de avocat o reprezintă:
- baroul la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti;
- Uniunea Naţională a Barourilor din România (denumită prescurtat
U.N.B.R.), la nivel central.
Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise,
iar actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept.
B. Baroul.
Potrivit art. 48 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, baroul este
constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti.
Sediul baroului este în oraşul de reşedinţă al judeţului şi respectiv în
municipiul Bucureşti.
Baroul are personalitate juridică, patrimoniu şi buget proprii.
Organele de conducere ale baroului sunt:
- adunarea generală;
- consiliul baroului;
- decanul.
În cadrul baroului se constituie şi funcţionează:
- comisia de cenzori
- comisia de disciplină.
129
a. Adunarea generală.
În conformitate cu prevederile art. 50 alin. 1 din Legea nr. 51/1995,
republicată, adunarea generală este formată din toţi avocaţii înscrişi în
Tabloul baroului cu drept de exercitare a profesiei.
Adunarea generală a baroului poate fi:
- ordinară;
- extraordinară.
La şedinţele adunării generale au dreptul să participe avocaţii care
sunt înscrişi în Tabloul baroului, cu drept de exercitare a profesiei, care au
achitat la zi taxele şi contribuţiile prevăzute de lege şi nu se află în situaţii ce
atrag incompatibilitatea ori suspendarea dreptului de exerciţiu al profesiei
sau după caz, nu se află în executarea unei sancţiuni disciplinare.
Adunarea generală ordinară se întruneşte anual, în primul trimestru la
o dată ce se stabileşte de către Consiliul baroului în prima şedinţă din luna
ianuarie a fiecărui an.
Adunarea generală extraordinară poate fi convocată de comisia de
cenzori a baroului, precum şi la cererea a peste o treime din totalul
membrilor baroului.
Adunarea generală este legal constituită cu participarea majorităţii
avocaţilor care au dreptul de a participa la adunarea generală.
Hotărârile adunării generale se iau cu votul majorităţii membrilor
prezenţi, în afară de cazurile în care legea prevede alt cvorum de şedinţă şi
de vot. Adunarea generală a baroului adoptă hotărâri care sunt obligatorii
pentru toţi membrii baroului, în condiţiile legii şi Statutului profesiei. De
asemenea, adunarea generală, poate adopta rezoluţii şi moţiuni.
Adunarea generală a baroului are următoarele competenţe:
130
- stabileşte măsuri pentru exercitarea profesiei în baroul
respectiv, în limitele legii şi ale statutului;
- alege şi revocă decanul, membrii consiliului, membrii
comisiei de cenzori şi pe cei ai comisiei de disciplină.
Decanul este ales pentru un mandat de 4 ani şi poate fi reales o
singură dată. Decanul se alege dintre avocaţii cu o vechime de minimum 8
ani în profesie;
- alege delegaţii baroului la Congresul avocaţilor;
- aprobă proiectul de buget al baroului şi dă descărcare
Consiliului cu privire la activitatea şi gestiunea sa.
b. Consiliul baroului.
Consiliul baroului este format din 5 până la 15 membri, avocaţi
definitivi cu o vechime neîntreruptă în profesie de cel puţin 8 ani. Decanul şi
prodecanul se includ în acest număr. Alegerea consiliului baroului se face
pentru o perioadă de 4 ani.
Numărul consilierilor este proporţional cu numărul membrilor
baroului înscrişi în tablou, după cum urmează:
- 5 consilieri pentru barourile cu mai puţin de 50 avocaţi;
- 7 consilieri pentru barourile cu număr între 51-100 avocaţi;
- 9 consilieri pentru barourile cu număr între 100-200 avocaţi;
- 11 consilieri pentru barourile cu număr între 201-500 avocaţi;
- 13 consilieri pentru barourile cu număr între 501-1000 avocaţi;
- 15 consilieri pentru barourile cu peste 1001 avocaţi.
Fiecare consilier va coordona unul sau mai multe departamente de
activitate ale consiliului.
131
Consiliul baroului are următoarele atribuţii:
- adoptă hotărâri pentru aplicarea şi respectarea legii avocaturii
şi Statutului profesiei;
- duce la îndeplinire hotărârile Consiliului U.N.B.R. şi ale
adunării generale a baroului;
- întocmeşte, modifică şi dă publicităţii tabloul anual al
avocaţilor, membrii ai baroului, şi îl comunică celor în drept;
- adoptă măsuri pentru organizarea controlului profesional
disciplinar şi deontologic, pentru soluţionarea sesizărilor şi
reclamaţiilor, în condiţiile legii şi Statutului profesiei;
- verifică şi constată îndeplinirea condiţiilor legale ale cererilor
de primire în profesie şi aprobă primirea în profesie cu
examen sau cu scutire de examen;
- hotărăşte asupra schimbării de incompatibilitate şi asupra
încetării acesteia;
- soluţionează cererile de transfer în conformitate cu
prevederile legii şi ale statutului profesiei;
- verifică şi constată dacă actele privind constituirea,
modificarea şi schimbarea formelor de exercitare a profesiei,
precum şi convenţiile de grupare sau de conlucrare
profesională îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege şi de
statutul profesiei; organizează şi ţine evidenţa acestora;
- coordonează activitatea filialelor sau sucursalelor Casei de
Asigurări a Avocaţilor din raza de competenţă;
- organizează conferinţe de stagiu, cercurile de studii şi editează
publicaţiile baroului;
132
- organizează şi îndrumă activitatea serviciilor de asistenţă
juridică din judeţ, potrivit legii şi statutului profesiei;
- sesizează comisia de disciplină cu judecarea abaterilor
disciplinare ale avocaţilor;
- suspendă din exercitarea profesiei, pe durata neplăţii taxelor,
avocatul care nu achită taxele şi contribuţiile prevăzute de
lege şi de Statutul profesiei timp de 3 luni de la scadenţa
acestora, dacă a fost avertizat despre neplată şi nu s-a
conformat obligaţiei;
- soluţionează contestaţiile împotriva deciziei decanului privind
onorariile;
- stabileşte cota de contribuţie a avocaţilor la bugetul baroului;
- acceptă donaţiile şi legatele făcute baroului;
- aprobă statul de funcţii şi angajează personalul baroului;
- întocmeşte proiectul de buget anual, pe care îl supune adunării
generale şi administrează patrimoniul baroului;
- prezintă anual adunării generale, spre aprobare, raportul de
activitate al consiliului şi al decanului, de gestiune curentă şi
de gestionare a patrimoniului baroului;
- alege prodecanul baroului;
- soluţionează plângerile şi contestaţiile împotriva deciziilor
decanului baroului;
- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau de
hotărârile Consiliului Uniunii Barourilor din România.
Consiliul baroului lucrează legal în prezenţa a două treimi din
numărul membrilor săi şi ia hotărâri valabile cu votul majorităţii membrilor
prezenţi.
133
c. Decanul.
Decanul baroului este ales de adunarea generală a baroului dintre
avocaţii definitivi cu o vechime neîntreruptă în profesie de cel puţin 8 ani. El
trebuie să fie membru al baroului în care urmează (sau este) ales de cel puţin
5 ani.
În conformitate cu prevederile art. 55 alin. 1 din Legea nr. 51/1995,
republicată, decanul baroului are următoarele competenţe:
- reprezintă baroul în raporturile acestuia cu persoanele fizice sau
juridice din ţară şi din străinătate;
- convoacă şi prezidează şedinţele consiliului baroului;
- aprobă cererile de asistenţă juridică gratuită;
- exercită căile de atac împotriva hotărârilor comisiei de disciplină şi
împotriva deciziilor baroului pentru care sunt prevăzute căi de atac;
- ordonanţează cheltuielile baroului;
- ia măsuri privind conducerea baroului care nu sunt de competenţa
adunării generale sau a consiliului baroului;
- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau hotărâte de
organele de conducere ale U.N.B.R. şi date în competenţa sa.
Prodecanul îl înlocuieşte pe decan la cererea sau în absenţa sa. Dacă
decanul şi prodecanul sunt în imposibilitate temporară de a-şi exercita
funcţiile, consiliul baroului poate delega un consilier pentru a îndeplini, în
tot sau în parte, atribuţiile decanului.
La baroul Bucureşti, consiliul baroului alege 2 prodecani. Decanul
este înlocuit, la cererea sau în absenţa sa, de către prodecanul pe care îl
desemnează în scris.
134
În exercitarea atribuţiilor sale decanul emite decizii. Ele se
consemnează într-un registru special, ţinut la sediul baroului, care poate fi
consultat de către orice avocat interesat şi de organele U.N.B.R.
De asemenea, decanul va încerca medierea oricărui litigiu dintre
avocaţii baroului în vederea soluţionării amiabile a litigiului.
În fine, deciziile emise de decan pot fi atacate la consiliul baroului.
C. Uniunea Naţională a Barourilor din România.
Uniunea Naţională a Barourilor din România (U.N.B.R.) este formată
din toate barourile din România şi are sediul în capitala ţării-municipiul
Bucureşti.
U.N.B.R. este persoană juridică de interes public, are patrimoniu şi
buget proprii. Bugetul U.N.B.R. se formează din contribuţia barourilor în
cote stabilite de Congresul avocaţilor. Patrimoniul U.N.B.R poate fi folosit
şi din activităţi producătoare de venituri, în condiţiile legii.
U.N.B.R. este succesoarea de drept a Uniunii Avocaţilor din România.
Potrivit art. 58 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, organele de
conducere ale U.N.B.R. sunt:
- Congresul avocaţilor;
- Consiliul U.N.B.R.;
- Comisia permanentă a U.N.B.R.;
- preşedintele U.N.B.R.
a. Congresul avocaţilor.
În conformitate cu prevederile art. 59 alin. 1 din Legea nr. 51/1995,
republicată, şi respectiv cu art. 80 alin. 1 din Statutul profesiei, Congresul
135
avocaţilor este organul suprem de conducere a profesiei de avocat şi este
constituit din delegaţii fiecărui barou, potrivit normei de reprezentare
stabilite de statutul profesiei, şi respectiv, din membrii Consiliului U.N.B.R.
La congresele la care sunt alese organele profesiei pot participa, în
calitate de delegaţi şi avocaţii care nu îndeplinesc condiţia de minimum 8 ani
vechime neîntreruptă în profesie.
Congresul avocaţilor se întruneşte anual în sesiune ordinară, la
convocarea Consiliului U.N.B.R. De asemenea, la cererea a cel puţin unei
treimi din numărul barourilor, Consiliul U.N.B.R. este obligat să convoace
Congresul avocaţilor în sesiune extraordinară.
Convocarea congresului se face cu cel puţin o lună înainte de data
stabilită, prin înştiinţarea scrisă a barourilor şi prin publicare într-un ziar
central. Consiliile barourilor au obligaţia de a afişa data convocării şi
ordinea de zi la sediul baroului şi la instanţele judecătoreşti din raza acestora.
Barourile sunt obligate să-şi aleagă delegaţii cu cel puţin 10 zile înainte de
congres. Congresul este legal constituit în prezenţa a două treimi din
numărul membrilor săi şi adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor
prezenţi.
În afara membrilor de drept, din congresul avocaţilor mai fac parte şi
delegaţii aleşi de adunările generale ale barourilor potrivit normei de
reprezentare de 1 delegat la 200 de avocaţi (art. 81 alin. 5 din Statutul
profesiei).
Congresul avocaţilor are următoarele atribuţii:
- analizează şi aprobă raportul anual al Consiliului U.N.B.R.;
- alege Comisia centrală de cenzori şi Consiliul de conducere al Casei
de Asigurări a Avocaţilor;
136
- face propuneri autorităţilor cu drept de iniţiativă legislativă privind
profesia de avocat;
- adoptă şi modifică statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, în
conformitate cu prevederile legii avocaturii şi pe baza proiectelor întocmite
de Consiliul U.N.B.R.;
- adoptă hotărâri privitoare la relaţiile dintre barouri, perfecţionarea
pregătirii profesionale şi respectarea regulilor deontologice ale profesiei;
- alege şi revocă membrii Comisiei centrale de disciplină. Fiecare
barou are dreptul de a propune câte un candidat pentru Comisia centrală de
disciplină. Competenţa şi procedura de judecată ale Comisiei centrale de
disciplină se stabilesc prin statut;
- aprobă bugetul anual al Casei de Asigurări a Avocaţilor şi execuţia
bugetară anuală;
- aprobă bugetul anual al U.N.B.R. şi execuţia bugetară anuală a
acestuia şi stabileşte cota de contribuţie a barourilor la formarea bugetului
U.N.B.R.
Cheltuielile necesare organizării congreselor se suportă de fiecare
barou în funcţie de numărul reprezentanţilor săi.
Hotărârile, rezoluţiile şi moţiunile se iau prin vot deschis. Hotărârile
congresului sunt definitive şi obligatorii pentru toate organele profes iei.
Potrivit prevederilor art. 83 alin. 2 din Statutul profesiei, alegerea
organelor profesiei se face prin vot secret. Congresul alege o comisie de
numărare a voturilor dintre delegaţii care nu candidează, compusă din
minimum 5 membri. Votul secret se exprimă prin buletine de vot introduse
în urne sigilate. Pe buletinul de vot se menţionează: numele şi prenumele
candidatului, funcţia pentru care candidează şi baroul din care face parte.
137
b.Consiliul U.N.B.R.
Congresul avocaţilor alege Consiliul U.N.B.R.,care este format din
decanii barourilor şi reprezentanţii barourilor aleşi potrivit normei de
reprezentare stabilite în statutul profesiei (art. 62 alin. 1 din Legea nr.
51/1995, republicată). Norma de reprezentare în Consiliul U.N.B.R. este
următoarea:
- un reprezentant, pentru barourile cu până la 500 de avocaţi;
- doi reprezentanţi pentru barourile care au peste 500 de avocaţi;
- câte doi reprezentanţi pentru barourile care depăşesc prima mie de
avocaţi pentru fiecare mie. (art. 84 alin. 2 din Statutul profesiei).
Mandatul de membru al Consiliului U.N.B.R. este de 4 ani. În cazul
încetării mandatului unuia dintre membrii consiliului înainte de împlinirea
celor 4 ani, înlocuitorul său execută diferenţa de mandat. În caz de
schimbare a decanului unui barou, noul decan îl înlocuieşte de drept pe
predecesorul său. Celelalte vacanţe sunt completate la proximul congres al
avocaţilor.
Consiliul U.N.B.R. se convoacă trimestrial în şedinţe ordinare sau în
situaţii excepţionale în şedinţe extraordinare de către preşedintele U.N.B.R.
De asemenea, preşedintele U.N.B.R. va convoca Consiliul U.N.B.R. şi la
cererea a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului U.N.B.R.
(art. 84 alin, 3 din Statutul profesiei), în cel mult 10 zile de la data solicitării
sau a evenimentului justificativ.
Consiliul U.N.B.R. îşi desfăşoară activitatea în comisii de lucru şi în
plen, potrivit Regulamentului de desfăşurare a şedinţei Consiliului U.N.B.R.,
adoptat de către acesta. Consiliul baroului adoptă decizii şi hotărâri
138
obligatorii. La cererea majorităţii barourilor hotărârile consiliului pot fi
atacate pentru ilegalitate, la Congresul avocaţilor, în prima sa şedinţă.
Potrivit prevederilor art. 63 din Legea nr. 51/1995, republicată,
Consiliul U.N.B.R. are următoarele atribuţii:
- este organul reprezentativ şi deliberativ al barourilor din România şi
asigură activitatea permanentă a U.N.B.R.;
- duce la îndeplinire hotărârile Congresului avocaţilor;
- rezolvă orice probleme interesând profesia de avocat între sesiunile
Congresului avocaţilor, cu excepţia acelora care sunt date în competenţa
exclusivă a Congresului avocaţilor;
- exercită controlul asupra activităţii şi asupra hotărârilor Comisiei
permanente a U.N.B.R.;
- organizează examenul de verificare a cunoştinţelor de drept
românesc şi de limba română ale avocaţilor străini;
- organizează şi conduce activitatea Institutului Naţional de Pregătire
şi Perfecţionare a Avocaţilor, constituit ca persoană juridică de drept privat
nonprofit şi care nu face parte din sistemul naţional de învăţământ şi nu este
supus procedurilor de autorizare şi acreditare;
- adoptă hotărâri în toate problemele privind pregătirea şi
perfecţionarea profesională a avocaţilor, precum şi recomandări privind
relaţiile dintre barouri;
- asigură caracterul unitar al examenelor de primire şi de definitivare a
profesiei;
- organizează şi supraveghează serviciul statistic general al U.N.B.R.;
- organizează şi editează publicaţiile U.N.B.R. şi sprijină publicaţiile
barourilor;
139
- întocmeşte proiectul de buget al U.N.B.R. şi îl supune spre aprobare
Congresului avocaţilor, precum şi execuţia bugetară anuală a bugetului
U.N.B.R.;
- întocmeşte raportul anual de activitate şi de gestiune a patrimoniului
U.N.B.R. şi le supune spre aprobare Congresului avocaţilor;
- stăruie pentru realizarea bugetului U.N.B.R. şi executarea de către
barouri a hotărârilor adoptate de Congresul avocaţilor şi de Consiliul
U.N.B.R.;
- alege şi revocă preşedintele şi vicepreşedintele U.N.B.R. şi membrii
Comisiei permanente a U.N.B.R., dintre membrii săi, avocaţi cu o vechime
mai mare de 10 ani în profesie, pentru un mandat de 4 ani;
- verifică legalitatea şi temeinicia deciziilor de primire în profesie,
date de către consiliile barourilor, la cererea persoanelor interesate;
- anulează hotărârile barourilor pentru cauze de ilegalitate şi rezolvă
plângerile şi contestaţiile făcute împotriva hotărârilor adoptate de consiliile
barourilor, în cazurile prevăzute de lege şi de Statutul profesiei;
- înfiinţează Casa Centrală de Credit şi Ajutor a Avocaţilor şi
controlează activitatea acesteia;
- coordonează activitatea Casei de Asigurări a Avocaţilor şi adoptă
regulamentul acesteia;
- îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi adoptă hotărâri în
interesul profesiei, cu respectarea legii;
- acordă, la propunerea Comisiei permanente a U.N.B.R., titlul de
membru de onoare, respectiv de preşedinte de onoare al U.N.B.R.
140
c. Comisia permanentă a U.N.B.R.
Comisia permanentă a U.N.B.R. se compune din 15 membri, dintre
care 5 membri sunt reprezentanţi ai Baroului Bucureşti, iar 10 membri sunt
reprezentanţi ai celorlalte barouri din ţară (art. 64 din Legea nr. 51/1995,
republicată).
Preşedintele şi vicepreşedinţii U.N.B.R. sunt membri de drept ai
Comisie permanente a U.N.B.R., şi se includ în cei 15 membri.
În caz de încetare a mandatului unui membru al Comisiei permanente
a U.N.B.R., desemnarea înlocuitorului se face pe aceleaşi criterii.
Înlocuitorul execută diferenţa de mandat. Unul dintre membrii Comisiei
permanente a U.N.B.R. îndeplineşte funcţia de secretar al acesteia şi este
desemnat prin vot de Comisia permanentă a U.N.B.R.
Preşedintele U.N.B.R. este şi preşedintele Comisiei permanente a
U.N.B.R.
Comisia permanentă a U.N.B.R., în desfăşurarea activităţii curente
emite decizii şi dispoziţii, în condiţiile prevăzute de lege. Deciziile şi
dispoziţiile au caracter obligatoriu şi pot fi atacate cu plângere de către cei
interesaţi în termen de 15 zile de la comunicare, la Consiliul U.N.B.R.
În conformitate cu prevederile art. 65 alin. 1 din legea nr. 51/1995,
republicată, Comisia permanentă a U.N.B.R., are următoarele atribuţii:
- este organul executiv al Consiliului U.N.B.R., cu activitate
permanentă şi de legătură cu barourile U.N.B.R.;
- duce la îndeplinire hotărârile Congresului avocaţilor şi ale
Consiliului U.N.B.R şi supraveghează executarea acestor hotărâri de către
barouri, adoptând decizii corespunzătoare;
141
- organizează serviciile Consiliului U.N.B.R. şi serviciile proprii şi
angajează personalul acestora;
- asigură execuţia bugetară şi urmăreşte realizarea resurselor bugetelor
U.N.B.R.;
- acceptă donaţiile şi legatele făcute U.N.B.R;
- în realizarea atribuţiilor sale, emite decizii executorii.
Comisia permanentă a U.N.B.R. îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite
de lege sau de organele ierarhice ale profesiei.
Comisia permanentă a U.N.B.R. lucrează valabil în prezenţa
majorităţii membrilor săi şi tot astfel adoptă deciziile.
d. Preşedintele U.N.B.R.
Preşedintele U.N.B.R., potrivit prevederilor art. 66 alin. 1 din Legea
nr. 51/1995, republicată, are următoarele atribuţii:
- reprezintă U.N.B.R. în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice din
ţară şi din străinătate;
- încheie convenţii, acorduri şi contracte în numele U.N.B.R., cu
autorizarea Consiliului U.N.B.R;
- convoacă şi conduce şedinţele Consiliului U.N.B.R. şi ale comisiei
permanente a U.N.B.R.;
- ordonanţează cheltuielile bugetare şi extrabugetare ale U.N.B.R.;
- semnează actele Consiliului şi ale Comisiei permanente ale
U.N.B.R.;
- supraveghează relaţiile dintre structurile centrale ale profesiei şi
barouri, precum şi relaţiile dintre barouri;
142
- acordă sprijin şi ajutor barourilor în relaţiile lor cu autorităţile
centrale şi locale;
- veghează la asigurarea condiţiilor corespunzătoare de desfăşurare a
activităţii avocaţilor la instanţele judecătoreşti şi la organele de urmărire
penală;
Preşedintele este înlocuit, la cererea sau în absenţa sa, de către
vicepreşedintele pe care îl desemnează în acest scop.
În conformitate cu prevederile art. 58 alin. 2 din Legea nr. 51/1995,
republicată, în cadrul U.N.B.R., se constituie şi funcţionează:
- Comisia centrală de cenzori;
- Comisia centrală de disciplină;
- Aparatul tehnic-administrativ.
143
CAPITOLUL III
PROFESIA DE NOTAR PUBLIC
3.1.Importanţa activităţii notariale.
Activitatea notarială are scopul de a asigura persoanelor fizice şi
juridice constatarea raporturilor civile sau comerciale nelitigioase, precum şi
exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea.63
Totuşi, activitatea notarială nu poate fi redusă numai la „constatarea
raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase”. Activitatea notarială
are un caracter mult mai complex, aşa cum vom încerca să demonstrăm în
cele ce urmează.
În primul rând, trebuie să recunoaştem că în ceea ce priveşte
competenţa notarilor publici, nu numai că este destul de largă, dar în
complexitatea ei cuprinde: redactări şi autentificări de înscrisuri; procedura
succesorală; legalizări de semnături; dare de dată certă; legalizări de copii şi
de traduceri; numeroase alte proceduri speciale, precum şi orice alte
operaţiuni prevăzute de lege.
Aşadar, întinderea activităţii notariale precum şi competenţele date
prin lege notarilor publici scot în evidenţă importanţa deosebită a acestei
activităţi pentru persoanele fizice şi juridice.
63
Cu priv ire la importanţa activităţii notariale, a se vedea: Teodor Mara op. cit.p. 129 -130; Legea nr. 36/12
mai 1995 a notarilor publici şi a act ivităţii notariale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 92/16
mai 1995 (art.1), modificată prin OUG nr. 85/1997 şi abrogată prin O.G. nr. 73/1999; modificată prin
Legea nr. 267/2003, O.U.G.nr. 25/2005 aprobată prin Legea nr. 178/2005; O.U.G. nr. 190/2005. Legea nr.
36/1995 a mai fost modificată prin O.U.G. nr. 177/2000, ordonanţă ce a fost respinsă prin Legea nr.
223/2001.
144
În ultimii ani, ţinându-se seama de transformările economice şi sociale,
de aderarea României la Uniunea Europeană, activitatea notarială cunoaşte o
deosebită revigorare: tot mai mulţi cetăţeni apelează la serviciile notariale în
cazul dobândirii sau înstrăinării de bunuri; persoanele juridice prin alegerea
pârghiilor activităţii notariale se asigură de validitatea raporturilor juridice, a
tranzacţiilor de orice fel precum şi de întărirea permanentă a legalităţii cu
privire la activităţile pe care le desfăşoară.
Pe de altă parte, birourile notariale furnizează informaţiile necesare
pentru încheierea în viitor a unor acte notariale, acordă consultaţii juridice
notariale în condiţiile legii, cu privire la actele ce urmează să fie încheiate la
cerere.
De asemenea, evidenţiem faptul că legea de organizare şi funcţionare
a activităţii notariale, prevede, de pildă: o procedură succesorală specială;
alte proceduri speciale pentru legalizare de semnături; dare de dată certă
pentru înscrisuri; certificarea unor fapte; legalizarea copiilor după înscrisuri;
efectuarea şi legalizarea traducerilor; primirea în depozit a înscrisurilor şi
documentelor; actele de protest al cambiilor cecurilor şi a altor titluri de
ordin; eliberarea de duplicate ale înscrisurilor notariale şi respectiv
reconstituirea actelor originale.
Această varietate de servicii ale birourilor notarilor publici subliniază
importanţa practică a activităţii notariale pentru tot mai mulţi cetăţeni
români şi chiar străini.
În acelaşi timp, aşa cum am subliniat mai sus, a crescut şi interesul
persoanelor juridice pentru a constata pe cale notarială existenţa unor
raporturi juridice sau îndeplinirea de operaţii juridice, ca o cerinţă expresă a
dispoziţiilor legale expres prevăzute în anumite acte normative sau ca
urmare a manifestării de voinţă a părţilor interesate (de pildă, autentificarea
145
contractelor de vânzare-cumpărare, de schimb, donaţie, constituirea de
ipotecă, gaj, etc.).
3.2.Principiile activităţii notariale.
Principiile de bază ale activităţii notariale rezultă din dispoziţiile art.
1-7 ale Legii nr. 36/1995, modificată. Aceste principii îşi au izvorul în legea
fundamentală a ţării, Constituţia României, dar se reflectă direct în specificul
activităţii notariale. Principalele principii ale activităţ ii notariale sunt
următoarele:
- principiul legalităţii;
- principiul egalităţii de tratament în faţa organelor notariale;
- principiul păstrării secretului profesional;
- principiul realizării unui serviciu de interes public;
- principiul desfăşurării activităţii notariale numai la cererea
persoanelor interesate.
a. Legalitatea actelor notariale.
Principiul legalităţii actelor notariale, cu valoare constituţională are o
importanţă deosebită în activitatea notarială.64
Astfel, notarii publici au obligaţia de a verifica legalitatea actelor pe
care le instrumentează, inclusiv prin solicitarea de lămuriri părţilor asupra
conţinutului acestor acte, pentru a se convinge că se încheie în conformitate
cu prevederile legale, că părţile le-au înţeles sensul şi le-au acceptat efectele,
în scopul prevenirii litigiilor. În cazul în care actul solicitat este contrar legii
64
În acest sens, a se vedea, Teodor Mara, op. cit.,p. 130-131.
146
şi bunelor moravuri, notarul public poate refuza întocmirea lui (art. 6 alin. 1
şi 2 din Legea nr. 36/1995).
Dacă înscrisul prezentat spre autentificare are un conţinut îndoielnic,
iar notarul public nu poate refuza instrumentarea actului, va atrage atenţia
părţilor asupra consecinţelor juridice la care se expun şi va face menţiune
expresă în act. Dacă partea se opune la inserarea menţiunii, notarul public va
refuza întocmirea actului (art. 6 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 36/1995).
De altfel, după unele opinii s-a exprimat ideea că în conformitate cu
dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 36/ 1995, se conferă notarului public şi un rol
activ în ceea ce priveşte instrumentarea actelor notariale.65
Prin respectarea principiului legalităţii şi prin exercitarea rolului activ
de către notarul public se realizează şi funcţia preventivă a activităţii
notariale, prevăzută expres în art. 6 alin. 1 din Legea nr. 36/1995. Deci,
notarii publici şi instituţiile abilitate de lege îşi desfăşoară activitatea
notarială în conformitate cu legea şi în scopul prevenirii litigiilor.
b. Egalitatea de tratament în faţa organelor notariale.
În conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 36/1995, activitatea
notarială se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire
de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de
opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.
Reglementarea acestui principiu prin Legea nr. 36/1995, are ca temei:
65
În acest sens, a se vedea Ioan Leş, op. cit, .p. 218 De asemenea considerăm şi noi că în afara de simpla
instrumentare a actului, notarul public verifică nu numai legalitatea, ci şi dacă actul este în concordanţă cu
bunele moravuri, poate cere lămuriri părţ ilor, se convinge că părţ ile au înţeles sensul şi au acceptat efectele
în scopul prevenirii litigiilor.
147
dispoziţiile art. 16 alin. 1 din Constituţie, conform căruia „cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
Principiul egalităţii de tratament pentru toate persoanele în faţa
organelor notariale are o valoare incontestabilă. Potrivit acestui principiu
notarul public nu poate refuza întocmirea actului solicitat de o persoană pe
unul din motivele enunţate în art. 7 din Legea nr. 36/1995( respectiv rasă,
naţionalitate, etnie, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau
origine socială).
c. Păstrarea secretului profesional.
Potrivit prevederilor art. 36 din Legea nr. 36/1995, notarii publici şi
personalul birourilor notariale au obligaţia să păstreze secretul profesional cu
privire la actele şi faptele despre care au luat cunoştinţă în cadrul activităţii
lor, chiar şi după încetarea funcţiei, cu excepţia cazurilor în care legea sau
părţile interesate îl eliberează de această obligaţie.
Aşadar, din dispoziţiile legii rezultă că au obligaţia păstrării secretului
profesional atât notarii publici cât şi personalul birourilor notariale
(secretari, referenţi, operatori calculator, etc.).
Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor
publici şi a activităţii notariale în art. 29 acelaşi text al regulamentului
impune şi interdicţia de a da informaţii, precum şi de a permite accesul la
actele notariale a altor persoane în afara părţilor, succesorilor şi
reprezentanţilor acestora, precum şi acelora care justifică un drept sau un
interes legitim.
Aceste dispoziţii au un caracter destul de restrictiv, dar aşa cum s-a
apreciat şi în opinia unor autori, este bine justificat. Pe de altă parte, s -a
148
susţinut că situaţia sau implicaţia unui terţ, în principiu, nu ar putea justifica
un drept sau un interes legitim pentru cunoaşterea conţinutului actelor
întocmite de către părţi.66
Obligaţia de păstrare a secretului profesional există şi în cazul în care
notarul public este chemat în faţa unui organ judiciar pentru a depune
mărturie. În acest caz, art. 29 alin. 3 din Regulament precizează că notarul
public care este chemat ca martor în faţa unei instanţe sau a unui organ de
urmărire penală poate fi scutit de păstrarea secretului profesional doar de cei
interesaţi în apărarea secretului.
Arhiva notarului public poate fi cercetată numai de către un magistrat
şi numai pe baza unei delegaţii emise în acest scop de către autoritatea
judiciară competentă. Dacă înscrisurile notariale sunt cercetate pentru fals,
pot fi ridicate şi rămân la dosarul cauzei în măsura în care sunt declarate ca
false, cu obligaţia comunicării hotărârii sau a ordonanţei procurorului. În caz
contrar, înscrisurile reţinute de organele judiciare competente trebuie
restituite (art. 29 alin. 4 din Regulament).
d. Realizarea unui serviciu de interes public.
Activitatea notarială se realizează de către notarii publici prin acte
notariale şi consultaţii juridice notariale, în condiţiile legii.67
Prin intermediul notarilor publici persoanele fizice sau juridice îşi pot
satisface unele interese determinate de nevoile acestora, în măsura în care
participă la viaţa juridică.
66
În acest sens, a se vedea Ioan Leş, op. cit. p. 220-221. 67
Conform prevederilo r art. 2 d in Legea nr. 36/1995, ar rezu lta că activitatea notarială se realizează numai
de către notarii publici. Însă coroborând acest text cu dispoziţiile art. 5 din aceeaşi lege, rezultă că
desfăşoară activităţi notariale şi misiunile d iplomat ice şi oficiile consulare ale României, precum şi alte
instituţii, în condiţiile şi limitele legii.
149
De aceea şi actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul şi
semnătura acestuia este un act de autoritate publică şi are forţa probantă
prevăzută de lege (art. 4 din Legea nr. 36/1995).
Mai mult, art.3 din Legea nr. 36/1995, prevede în mod expres că
notarul public este investit să îndeplinească un serviciu de interes public şi
are statutul unei funcţii autonome, adică independente, de sine stătătoare.
e. Desfăşurarea activităţii notariale numai la cererea persoanelor
interesate.
În conformitate cu prevederile art. 43 alin. 1 din Legea nr. 36/1995,
toate actele notariale se îndeplinesc la cerere. Ţinându-se seama de faptul că
principiul acesta este reglementat de legea notarilor şi a activităţilor notariale
la capitolul V intitulat „Procedura actelor notariale” s-ar putea trage
concluzia că principiul desfăşurării activităţii notariale numai la cererea
persoanelor interesate este unul strict procedural. În realitate lucrurile nu
stau aşa, întrucât acest principiu are incidenţă asupra activităţii notariale în
integralitatea sa şi nu poate fi separat de aceasta pe baza unor criterii,
precum sunt: natura juridică a actelor îndeplinite, drepturile şi interesele
ocrotite, calitatea persoanelor care solicită constatarea raporturilor juridice
civile, etc.
3.3. Structurile organizatorice ale activităţii
notariale.
Structurile organizatorice ale activităţii notariale sunt:
- Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România;
150
- Camerele Notarilor Publici;
- Birourile Notarilor Publici.
3.3.1. Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România.
Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România este o organizaţie
profesională cu personalitate juridică, constituită din notarii publici din
România având drept scop reprezentarea şi apărarea intereselor profesionale
ale membrilor săi şi acţionează pentru asigurarea prestigiului şi autorităţii
profesiei de notar public.68
Uniunea are personalitate juridică de la data
constituirii ei şi a adoptării statutului de către primul Congres al Notarilor
publici.69
Uniunea are sigiliu şi siglă proprii, iar sediul este în municipiul
Bucureşti.
Din structura Uniunii fac parte Camerele Notarilor Publici în
compunerea cărora intră toţi notarii publici care funcţionează în
circumscripţia fiecărei Curţi de Apel.
A. Obiectul şi principiile de funcţionare ale Uniunii.
Între Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Camerele
Notarilor Publici (din circumscripţia Curţilor de Apel) şi notarii publici
(constituiţi la nivel local în Birouri Notariale) relaţiile decurg din drepturile
şi obligaţiile notarilor publici în calitatea lor de membri şi se întemeiază pe
principiul colegialităţii.
68
În acest sens, a se vedea, dispoziţiile art. 27 d in Legea nr. 36/1995, art . 1 şi 2 din Statutul Uniunii
Naţionale a Notarilor publici din România. 69
Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici modificat a fost publicat în Monitoru l Oficial al României,
Partea I, nr. 59 din 11 februarie 1999.
151
Pe plan naţional, Uniunea coordonează activitatea notarilor publici şi
urmăreşte respectarea regulilor deontologice în activitatea acestora.
Pe de altă parte, Uniunea asigură perfecţionarea nivelului profesional,
a calităţii actelor întocmite şi a întăririi autorităţii instituţiei notarului public,
prin:
- informarea cu privire la practica judiciară, notarială şi doctrina de
specialitate în materie;
- organizarea unor centre în care se vor desfăşura colocvii semestriale,
precum şi desfăşurarea unor reuniuni, simpozioane şi a altor forme de
întâlniri la nivel zonal, naţional şi internaţional, la care se vor prezenta şi se
vor analiza practici, metode sau principii pentru perfecţionarea activităţii
notariale;
- editarea unor publicaţii proprii pe probleme de doctrină, practică,
drept comparat, breviarul legislativ al actelor emise de Uniune, aspecte din
activitatea organelor reprezentative ale Uniunii, participarea la reuniuni,
schimburi de experienţă în ţară şi în străinătate;
- organizarea controlului profesional, financiar şi administrativ;
- elaborarea unor sinteze de probleme rezultate din controlul
profesional, financiar şi administrativ;
- unificarea practicii notariale şi aplicarea unitară a legii prin opinii
exprimate în special cu privire la: activitatea notarială, conduita notarilor
publici, pregătirea şi formarea profesională a stagiarilor, evidenţe notariale,
condiţii de funcţionare a birourilor notariale şi de conservare a arhivelor
acestora, furnizarea datelor statistice;
- introducerea şi însuşirea tehnicilor noi în activitatea notarială;
- stimularea notarilor publici prin asigurarea condiţiilor de exprimare
a opiniilor cu caracter profesional în publicaţiile Uniunii, ale Uniunii
152
Internaţionale a Notariatului Latin, în alte publicaţii de specialitate, precum
şi delegarea acestora la manifestări naţionale şi internaţionale de interes
notarial.
De asemenea, în scopul îmbunătăţirii sistemului legislativ, al
actualizării şi oportunităţii acestuia, Uniunea, prin structurile sale,
formulează propuneri autorităţilor sau persoanelor cu iniţiativă legislativă
pentru proiecte de legi sau acte ale Guvernului şi ale ministerelor,
participând la elaborarea acestora.
În vederea realizării scopului şi obiectului de activitate, Uniunea îşi
desfăşoară activitatea pe baza următoarelor principii:
- autofinanţarea realizată pe baza contribuţiei membrilor ei şi din alte
surse, potrivit statutului;
- neangajarea politică a Uniunii şi Camerelor prin acţiunile membrilor
lor;
- asigurarea apărării intereselor profesionale ale membrilor lor;
- rezolvarea problemelor Uniunii şi Camerelor şi raporturile acestora
cu membrii lor, printr-o colaborare colegială permanentă, în mod egal, fără
privilegii şi discriminări;
- actele Uniunii şi Camerelor (emise în baza legii, regulamentului şi
statutului) sunt obligatorii şi executorii faţă de membrii lor, în condiţiile
stabilite, sub sancţiunea atragerii răspunderii disciplinare;
- asigurarea condiţiilor necesare pentru perfecţionarea profesională a
notarilor publici şi pentru întărirea autorităţii instituţiei notarului public.
153
B. Drepturile şi obligaţiile membrilor Uniunii.
În conformitate cu prevederile art. 10 din Statutul Uniunii, au
calitatea de membrii ai Uniunii, toţi notarii publici cuprinşi în Camere, care
îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României.
a. Membrii Uniunii au următoarele drepturi:
- să aleagă şi să fie aleşi în organele reprezentative ale Uniunii şi ale
Camerelor, în condiţiile prevăzute de statut; dreptul la vot nu poate fi delegat;
- să se adreseze nemijlocit tuturor organelor Uniunii şi ale Camerelor
şi să primească informaţiile solicitate;
- să participe la manifestările organizate de Uniune şi de Camerele din
care fac parte;
- să poarte însemnele Uniunii;
- să beneficieze de un concediu de odihnă anual de 30 de zile
lucrătoare;
- să aibă acces la toate datele care privesc organizarea administrativă a
activităţii notariale atât la nivelul Camerelor, cât şi al Uniunii;
- să li se acorde pentru merite deosebite recompense, diplome de
onoare şi de excelenţă, la propunerea Colegiului director al Camerei sau,
după caz, a Consiliului Uniunii;
- să beneficieze de asigurări sociale de stat în condiţiile legii (art. 11
din Statutul Uniunii).
Pentru merite deosebite în promovarea, organizarea şi ridicarea
prestigiului instituţiei notarului public, Consiliul Uniunii poate acorda
calitatea de membru de onoare.
b. Membrii Uniunii au următoarele obligaţii:
- să respecte dispoziţiile legii şi ale regulamentului;
154
- să respecte dispoziţiile Statutului şi hotărârile organelor de
conducere ale Uniunii şi ale Camerelor;
- să rezolve sarcinile ce le-au fost încredinţate de organele de
conducere, să conlucreze activ la aplicarea şi executarea hotărârilor acestora
şi să acţioneze pentru realizarea scopului Uniunii;
- să participe la manifestările iniţiate de organele de conducere, la
activităţile profesionale, precum şi la şedinţele organelor de conducere din
care fac parte;
- să se abţină de la deliberările organelor de conducere în care sunt
aleşi, în cazul în care în îndeplinirea unor atribuţii ale acestor organe, au un
interes propriu;
- să achite cu regularitate cotele de contribuţie stabilite pentru
formarea bugetului Camerelor şi al Uniunii;
- să păstreze secretul profesional;
- să păstreze în cadrul profesiei confidenţialitatea asupra dezbaterilor,
opiniilor şi voturilor exprimate în organele de conducere;
- să respecte normele, principiile şi îndatoririle deontologiei notariale
şi să aibă un comportament demn în exercitarea profesiei (art. 13 din Statutul
Uniunii).
C. Structura organizatorică a Uniunii.
În conformitate cu prevederile art. 14 din Statutul Uniunii, organele de
conducere ale acesteia sunt:
- Congresul notarilor publici;
- Consiliul Uniunii;
- Biroul executiv al Consiliului Uniunii;
155
- Preşedintele.
a. Congresul notarilor publici
Convocarea Congresului notarilor se face de către Biroul executiv, la
cererea Consiliului Uniunii, cu cel puţin o lună calendaristică înainte de data
stabilită pentru ţinerea acestuia, iar în sesiune extraordinară cu cel puţin 10
zile înainte, prin înştiinţarea în scris a Camerelor prin publicaţii în presă, cu
menţionarea datei, a locului desfăşurării şi a ordinii de zi.
Congresul este valabil constituit în prezenţa a două treimi din numărul
membrilor săi şi adoptă hotărâri cu majoritatea membrilor prezenţi.
Cvorumul stabilit la începutul sesiunii va fi valabil, cu toate efectele,
pe întreaga durată a lucrărilor Congresului.
În cazul neîntrunirii cvorumului, prezidiul Congresului, de faţă cu
membrii prezenţi stabileşte un nou congres în cel mult 30 de zile.
Preşedintele Uniunii are obligaţia să îndeplinească procedura de convocare
cu cel puţin 15 zile înainte de data fixată.
Congresul convocat în aceste condiţii este valabil constituit cu
participarea a cel puţin jumătate din numărul membrilor Uniunii şi adoptă
hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi.
Congresul notarilor publici are următoarele atribuţii:
- adoptă Statutul Uniunii şi completările sau modificările care i se
aduc;
- adoptă Codul deontologic al notarului public şi completările sau
modificările care i se aduc;
- adoptă Statutul de organizare şi funcţionare a Casei de Asigurări a
Notarilor Publici şi completările sau modificările care i se aduc;
156
- verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Statut pentru notarii
publici desemnaţi ca reprezentanţi ai Camerelor în Consiliul Uniunii şi în
Consiliul de disciplină şi constată incompatibilităţile, după caz; după
verificare, validează în bloc reprezentanţii în Consiliul Uniunii şi în
Consiliul de disciplină;
- alege preşedintele şi vicepreşedinţii dintre reprezentanţii desemnaţi
de camere;
- alege comisia de cenzori a Uniunii;
- alege preşedintele Casei de Asigurări a Notarilor Publici;
- stabileşte plafonul cotelor de contribuţie a notarilor publici la
Camere şi la Uniune;
- analizează şi aprobă raportul de activitate al Consiliului Uniunii;
- analizează şi aprobă raportul de activitate al comisiei de cenzori;
- ratifică între congrese completările sau modificările aduse statutului
de către Consiliul Uniunii ca urmare a hotărârii Camerelor;
- adoptă însemnele Uniunii;
- îndeplineşte orice alte atribuţii date în competenţa sa prin lege,
regulament sau statut.
b.Consiliul Uniunii.
Consiliul Uniunii este organ de conducere, constituit din câte un
membru titular reprezentant al fiecărei Camere. Camerele vor alege şi câte
un membru supleant al titularului lor în Consiliul Uniunii, care dacă va
participa la şedinţele Consiliului Uniunii, acesta are toate drepturile şi
obligaţiile membrului titular pe care îl înlocuieşte. Membrul supleant nu îl
157
poate înlocui pe membrul titular al Consiliului Uniunii în calitatea acestuia
de membru al Biroului executiv al Consiliului Uniunii.
Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi dintre membrii titulari ai
Consiliului Uniunii numai prin vot secret. Desemnarea candidaţilor propuşi
se va face numai cu consimţământul acestora. Candidatul care întruneşte
majoritatea simplă din numărul voturilor exprimate va fi declarat ales.
În cazul existenţei8 unei singure candidaturi pentru ocuparea funcţiei
şi candidatul nu obţine majoritatea cerută, se organizează un al doilea tur de
scrutin cu alt (alţi) candidat (candidaţi) şi este declarat ales candidatul care
întruneşte majoritatea simplă.
Când pentru ocuparea funcţiei există mai multe candidaturi şi nici
unul dintre candidaţi nu întruneşte majoritatea, se organizează al doilea tur
de scrutin, cu participarea primilor doi candidaţi care au obţinut cele mai
multe voturi. În acest caz, va fi declarat ales candidatul care a întrunit cele
mai multe voturi. Alegerile pentru funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte
au loc simultan, pe buletine de vot separate. Orice candidatură se depune
pentru o singură funcţie.
Consiliul Uniunii se întruneşte trimestrial în şedinţe şi ori de câte ori
este convocat de preşedinte. El îşi desfăşoară activitatea cu participarea a
două treimi din numărul membrilor săi. Hotărârile Consiliului Uniunii se
adoptă cu majoritatea voturilor exprimate.
Consiliul Uniunii are următoarele atribuţii principale:
- propune numărul notarilor publici şi al birourilor notariale în
circumscripţia fiecărei judecătorii, precum şi, după caz actualizarea anuală a
acestora, pe baza hotărârilor primite de la Camere, în raport cu numărul
notarilor publici în exerciţiu, cu cerinţele locale rezultate din întinderea
158
teritoriului, numărul locuitorilor, volumul solicitărilor, după numirea
notarilor stagiari care au promovat examenul de notar public;
- organizează concursuri pentru ocuparea locurilor vacante de notar
public şi elaborează norme de desfăşurare şi de promovare a acestuia;
- propune ministrului justiţiei numirea, suspendarea, revocarea şi
încetarea calităţii de notar public în condiţiile legii şi ale regulamentului;
- elaborează norme privind condiţiile-cadru de încheiere a contractului
individual de muncă şi cu privire la formarea profesională a notarului stagiar
şi stabileşte condiţiile de desfăşurare şi promovare a examenelor de notar
public;
- stabileşte onorariile minimale pentru serviciile prestate de notarii
publici, precum şi, după caz, actualizarea acestora şi le propune spre
aprobare ministrului justiţiei;
- examinează şi aprobă bilanţul contabil şi execuţia bugetului de
venituri şi cheltuieli pentru exerciţiul financiar încheiat, precum şi raportul
comisiei de cenzori asupra gestiunii economico-financiare a Uniunii;
- aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli al Uniunii pentru exerciţiul
financiar următor, prezentat de biroul executiv;
- aprobă cotele de contribuţie a notarilor publici la Camere, precum şi
a Camerelor la Uniune, în limitele stabilite de Congresul notarilor publici;
- soluţionează contestaţiile împotriva hotărârilor Consiliului de
disciplină;
- reprezintă Uniunea în raporturile cu terţii pe plan intern şi
internaţional, prin preşedintele său sau prin alt reprezentant desemnat de
acesta;
159
- stabileşte modelul sigiliului notarilor publici şi îl supune spre
aprobare ministrului justiţiei, precum şi modelul unitar al firmelor birourilor
notariale şi ale Camerelor;
- exercită controlul profesional-administrativ asupra Camerelor şi
birourilor notarilor public i, precum şi asupra calităţii actelor notariale, cel
puţin o dată la 2 ani;
- stabileşte indemnizaţia de conducere a preşedintelui şi indemnizaţiile
vicepreşedinţilor;
- stabileşte indemnizaţiile membrilor Consiliului Uniunii;
- stabileşte structura organizatorică şi numărul personalului de
specialitate şi administrativ al Uniunii, limitele de salarizare a acestuia,
precum şi condiţiile de încheiere a contractului individual de muncă;
- desemnează prin vot 2 membrii ai săi în componenţa biroului
executiv al Consiliului Uniunii;
- repartizează sarcinile şi responsabilităţile vicepreşedinţilor şi ale
celorlalţi membri ai Consiliului Uniunii;
- organizează şi coordonează activitatea de editare a Buletinului
notarilor publici şi a altor publicaţii privind activitatea notarială, şi
desemnează redactorul şef;
- elaborează norme de evidenţă financiar-contabilă, în condiţiile legii
şi ale regulamentului, atât pentru activitatea notarială cât şi pentru activităţile
proprii;
- ţine, prin aparatul propriu, evidenţa notarilor publici şi a birourilor
notariale şi centralizează datele statistice privind activitatea notarială, pe
baza rapoartelor anuale ale Camerelor;
- avizează cererile notarilor publici de schimbare a sediilor birourilor
lor în circumscripţia altei judecătorii, în condiţiile statului;
160
- rezolvă neînţelegerile dintre Camere, precum şi dintre Camere şi
membrii acestora, în legătură cu exercitarea atribuţiilor profesionale stabilite
de lege, regulament şi statut;
- aprobă afilierea Uniunii la organizaţii internaţionale profesionale ale
notarilor publici şi cotele de contribuţie la acestea;
- convoacă, în mod excepţional, potrivit art. 41 din Statutul Uniunii,
Adunarea generală a Camerei Notarilor;
- acceptă donaţiile şi legatele făcute Uniunii; aprobă sponsorizări;
- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, regulament, de
Statutul Casei de Asigurări a Notarilor Publici şi de Statutul Uniunii. (art.
20 alin. 1 din Statut).
De asemenea, subliniem că în conformitate cu prevederile art. 20 alin.
2 din Statutul Uniunii, în cazul atribuţiilor prevăzute la lit. a), e), f),
g),h),m),n),o),x), hotărârile se adoptă cu majoritatea calificată de două treimi
din numărul voturilor exprimate de membrii Consiliului Uniunii.
Potrivit art. 21 din Statutul Uniunii, membrii Consiliului Uniunii
răspund pentru prejudiciile cauzate prin hotărârile adoptate în legătură cu
administrarea şi gestionarea patrimoniului Uniunii, în funcţie de votul
exprimat.70
La nivelul Consiliului Uniunii funcţionează comisii permanente, care
sunt organe de lucru ale Consiliului, înfiinţate în scopul de a pregăti temeinic
lucrările Congresului notarilor publici sau ale Consiliului Uniunii, pentru
fundamentarea teoretică a hotărârilor şi pentru asigurarea aplicării acestora.
Comisiile permanente constituite la nivelul Consiliului Uniunii sunt
următoarele:
70
Statutul Uniunii a prevăzut în mod expres existenţa unui patrimoniu propriu şi a unui buget propriu prin
art. 29 alin. 1.
161
- Comisia pentru stabilirea numărului notarilor publici, a numărului
notarilor stagiari şi a tarifului onorariilor minimale pentru serviciile prestate
de notarii publici;
- Comisia de învăţământ şi formare profesională a notarilor publici;
- Comisia de control al activităţii notarilor publici de unificare a
practicii notariale şi de aplicare unitară a legii;
- Comisia de organizare a colaborării interne şi externe;
- Comisia de disciplină, mediere şi deontologie profesională;
- Comisia de pregătire a congreselor şi a reuniunilor cu caracter
ştiinţific;
- Comisia pentru activitatea financiară, statistică şi logistică.
Consiliul Uniunii în conformitate cu prevederile art. 23 alin. 2 din
Statutul Uniunii poate înfiinţa şi alte comisii speciale în funcţie de cerinţele
şi atribuţiile care revin Consiliului.
Comisiile permanente îşi desfăşoară activitatea în mod continuu, pe
baza unor norme proprii aprobate de Consiliul Uniunii. Preşedintele
Comisiei permanente are obligaţia de a informa Consiliul Uniunii despre
activitatea pe care o desfăşoară. Dacă o anumită problemă înscrisă pe
ordinea de zi a şedinţei Consiliului Uniunii necesită prezenţa preşedintelui
unei comisii permanente, acesta va fi invitat la dezbateri cu drept de vot
consultativ.
c. Biroul Executiv al Consiliului Uniunii.
Potrivit prevederilor art. 25 alin. 1 din Statutul Uniunii biroul executiv
al Consiliului Uniunii se compune din :
- preşedinte;
162
- cei 2 vicepreşedinţi;
- doi membri aleşi de Consiliul Uniunii.
Biroul executiv al Consiliului Uniunii se întruneşte în şedinţă ordinară
lunar şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este nevoie, la convocarea
preşedintelui, lucrează valabil în prezenţa majorităţii membrilor săi şi adoptă
decizii cu majoritatea simplă a voturilor exprimate, cu excepţia cazurilor
prevăzute la art. 26 lit. h din Statutul Uniunii (numai în situaţii excepţionale),
când hotărârile se iau cu votul calificat a două treimi din numărul membrilor
săi.
Biroul executiv al Consiliului Uniunii are următoarele atribuţii
principale:
- asigură activitatea permanentă a Consiliului Uniunii;
- pregăteşte proiectele de documente care vor fi prezentate spre
dezbatere şi aprobare Consiliului Uniunii;
- elaborează proiectul raportului anual al activităţii Uniunii;
- elaborează proiectul de buget anual al Uniunii, asigură gestionarea
curentă a patrimoniului, urmăreşte întocmirea bilanţului financiar-contabil
şi execută bugetul;
- întocmeşte proiectul tarifului minimal de onorariu al notarilor
publici;
- propune Consiliului Uniunii aprobarea actelor de contribuţie a
notarilor publici la Camere şi contribuţia fiecărei Camere la Uniune;
- aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului Uniunii şi exercită orice
alte atribuţii stabilite de acesta;
- în cazuri excepţionale, pentru situaţiile prevăzute la art. 20 lit. c, d, j,
l, r, şi g, din Statutul Uniunii, Biroul executiv poate adopta şi hotărâri,
163
acestea urmând a fi examinate şi ratificate, după caz, în prima şedinţă a
Consiliului Uniunii.
De asemenea, membrii biroului executiv răspund pentru prejudiciile
cauzate prin hotărârile adoptate privind gestionarea curentă a patrimoniului,
în funcţie de votul exprimat.
d. Preşedintele Uniunii.
În conformitate cu prevederile art. 27 din Statutul Uniunii are
următoarele atribuţii principale:
- reprezintă Uniunea în raporturile cu autorităţile publice din România,
cu organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, cu cele profesionale şi
cu alte persoane juridice, iar în plan extern, cu organizaţiile naţ ionale şi
internaţionale ale notarilor publici şi oriunde va fi invitat oficial în calitate
de preşedinte al Uniunii;
- angajează personalul de specialitate şi administrativ al Uniunii;
- convoacă şi conduce şedinţele Consiliului Uniunii şi ale Biroului
executiv al acestuia;
- ordonanţează cheltuielile bugetare ale Uniunii. Preşedintele poate
delega această atribuţie unuia dintre vicepreşedinţi;
- comunică notarilor publici, prin intermediul Camerelor, toate actele
cu caracter normativ adoptate de Consiliul Uniunii şi, după caz, de Biroul
executiv;
- în absenţă, preşedintele este înlocuit de unul dintre vicepreşedinţi, pe
care îl desemnează în acest scop; în lipsa unei astfel de desemnări, atribuţiile
preşedintelui vor fi preluate de vicepreşedintele mai în vârstă.
164
Funcţia de preşedinte nu poate fi exercitată decât cel mult două
mandate. Preşedintele în exercitarea atribuţiilor sale emite dispoziţii. În
cazul incapacităţii preşedintelui al demisiei sau al decesului, Consiliul
Uniunii va alege prin vot, dintre vicepreşedinţi persoana care va prelua
atribuţiile preşedintelui până la organizarea următorului congres şi, de
asemenea, va alege un alt vicepreşedinte în locul devenit vacant în acest fel.
Pe perioada mandatului atât preşedintele, cât şi vicepreşedinţii uniunii
au obligaţia de a exercita în continuare funcţia de notar public.
În fine, în afara organelor de conducere ale Uniunii, este organizată şi
funcţionează Comisia de cenzori.
Comisia de cenzori a Uniunii este compusă din 5 membri, dintre care
trei membri sunt notari publici aleşi de Congres, iar doi membri sunt experţi
contabili desemnaţi de Consiliul Uniunii. De asemenea, şi cenzorii nu pot
îndeplini mai mult de două mandate consecutive.71
Comisia de cenzori are sarcina de a supraveghea gestiunea
patrimoniului Uniunii şi verifică execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli
al Uniunii. Cenzorul este îndreptăţit să ceară lămuriri tuturor celor care se
ocupă de gestiune şi să examineze orice acte şi documente privitoare la
această gestiune. Mai mult, cenzorul are dreptul să obţină de la Biroul
executiv al Uniunii, trimestrial, o situaţie cu privire la exerciţiul bugetului şi
conturile Uniunii.
Comisia de cenzori raportează atât Consiliului Uniunii, cât şi
Congresului notarilor publici, după caz, neregulile pe care le constată în
administrarea şi gestionarea patrimoniului Uniunii, încălcările unor
dispoziţii legale şi ale altor acte normative în acest domeniu.
71
După opinia noastră considerăm că dispoziţ iile art. 28 alin. 1 d in Statut, partea finală, face trimitere
numai la cei trei membri notari publici aleşi de Congres şi nu la cei doi experţi contabili desemnaţi de
Consiliul Uniunii.
165
În fine, calitatea de cenzor este incompatibilă cu orice altă funcţie
eligibilă în cadrul Camerelor şi al Uniunii.
D. Patrimoniul şi bugetul Uniunii.
Uniunea are buget şi patrimoniu proprii (art. 29 alin. 1 din Statutul
Uniunii). Fondurile Uniunii sunt formate din contribuţii băneşti, taxe, bunuri
primite ca urmare a unor acte cu titlu gratuit, precum şi din beneficiile
rezultate din activităţi economice conexe.
Pentru atragerea de venituri la bugetul Uniunii, fiecare notar public,
după numirea sa în condiţiile legii, are obligaţia de a plăti o taxă stabilită de
Consiliul Uniunii. Cotele de contribuţie a notarilor publici, se stabilesc de
Consiliul Uniunii, în raport cu veniturile lor brute, fără a putea depăşi 5%
din acestea. Aceste cote de contribuţie se plătesc lunar, fără a se depăşi
prima decadă a lunii următoare, sub sancţiunea disciplinară prevăzută de
lege.
Cotele de contribuţie cuvenite Uniunii se vor transmite lunar de către
Camerele notarilor până la data de 15 a lunii următoare.
3.3.2. Camera Notarilor Publici.
Camera Notarilor Publici este compusă din toţi notarii publici care
funcţionează în circumscripţia fiecărei Curţi de Apel (art. 26 alin. 2 din
Legea nr. 36/1995).
166
Camera Notarilor Publici, are personalitate juridică, sigiliu,
patrimoniu şi buget proprii.72
Organele de conducere ale Camerei Notarilor Publici sunt:
- adunarea generală a notarilor publici;
- Colegiul director;
- Preşedintele.
Organizarea şi funcţionarea tuturor organelor Camerei se realizează
potrivit normelor statornicite de Statutul Uniunii şi de regulamentul propriu
al acestuia.
A. Adunarea generală a notarilor publici.
Adunarea generală se întruneşte trimestrial în şedinţă ordinară şi ori
de câte ori este nevoie în şedinţă extraordinară, la convocarea preşedintelui
Colegiului director sau la cererea a cel puţin o treime din numărul membrilor
săi ori la solicitarea Consiliului Uniunii în condiţiile prevăzute în Statutul
Uniunii.
Convocarea adunării generale în şedinţă ordinară se face cu cel puţin
15 zile înainte de data stabilită pentru ţinerea acesteia, iar în şedinţă
extraordinară, cui cel puţin 7 zile înainte, prin înştiinţarea membrilor săi, cu
menţionarea datei, a locului desfăşurării şi a ordinii de zi. Prezenţa notarilor
publici la adunările generale este obligatorie (art. 32 alin. 3 din Statutul
Uniunii).
72
În acest sens, a se vedea, art. 26 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, art. 30 şi art. 42 din Statutul Uniunii
Notarilor Publici din România.
167
Adunarea generală a notarilor publici este legal constituită în prezenţa
majorităţii membrilor săi. Notarul public care a fost suspendat nu poate
participa cu drept de vot la adunarea generală.73
În cazul în care adunarea generală nu este legal constituită din lipsă
de cvorum, Colegiul director, de faţă cu cei prezenţi, stabileşte o nouă
adunare generală în termen de cel mult 7 zile. Adunarea generală, în acest
caz, îşi va putea desfăşura activitatea în prezenţa a cel puţin 1/3 din numărul
membrilor săi. Adunarea generală adoptă hotărâri cu votul majorităţii celor
prezenţi, cu excepţiile prevăzute de Statutul Uniunii.
Adunarea generală a Camerei are următoarele atribuţii principale:
- alege pentru un mandat de 3 ani Colegiul director compus din
preşedinte, vicepreşedinte şi 3-5- membri şi stabileşte indemnizaţia acestora;
- îi alege şi îi revocă pe membrii Colegiului director, pe reprezentantul
Camerei şi pe supleantul acestuia în Consiliul Uniunii.74
- stabileşte anual numărul notarilor stagiari din circumscripţia sa şi
condiţiile de încheiere a contractului individual de muncă, la propunerea
Colegiului director;
- propune Consiliului Uniunii numărul notarilor publici din
circumscripţia fiecărei judecătorii din raza sa de activitate, precum şi
actualizarea anuală a acestuia, potrivit criteriilor prevăzute la art. 20 lit. l din
Statutul Uniunii şi a art. 26 lit. c din lege;
- alege Comisia de cenzori a Camerei şi stabileşte indemnizaţia
cenzorilor;
73
În această situaţie, potrivit prevederilor art. 33 alin. 2 din Statutul Uniunii, considerăm că nu este
interzisă participarea la şedinţa adunării generale a notarului public ci numai participarea cu drept de vot. 74
Potriv it prevederilor art. 34 alin. 2 din Statutul Uniunii, revocarea se va putea hotărî, la cererea
majorităţii membrilor Adunării generale a Camerei, pentru inactivitate, comportament necorespunzător în
exercitarea funcţiei sau a calităţii de notar public, de natură să aducă atingere intereselor Uniunii, Camerei
sau prestigiului instituţiei notariale.
168
- aprobă bugetul anual şi raportul comisiei de cenzori şi de descărcare
de gestiune;
- îi alege şi îi revocă pe reprezentantul Camerei şi pe supleantul
acestuia în Consiliul de disciplină al Uniunii;
- îi alege şi îi revocă pe reprezentantul Camerei şi pe supleantul
acestuia în Consiliul de administraţie al Casei de Asigurări a Notarilor
Publici;
- analizează anual activitatea Colegiului director;
- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament şi
de Statutul Uniunii.
Hotărârile cu privire la îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la art. 34
alin. 1 la lit. b,c,d,e, şi f din Statutul Uniunii se adoptă cu votul calificat a
două treimi din numărul celor prezenţi.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 35 alin. 1 din Statutul Uniunii,
alegerea preşedintelui, a vicepreşedintelui, precum şi a reprezentanţilor şi
supleanţilor acestora în Consiliul Uniunii şi în Consiliul de disciplină se face
de Adunarea generală a Camerei, prin vot secret, dintre notarii cu prestigiu
moral şi profesional neştirbit.
Pentru funcţiile de preşedinte, vicepreşedinte şi de membru al
Colegiului director al Camerei notarii publici propuşi pentru a fi aleşi trebuie
să aibă o vechime de cel puţin 5 ani în profesia de notar.
Pentru alegerea în funcţia de reprezentant al Camerei în Consiliul
Uniunii candidatul trebuie să aibă o vechime de cel puţin 5 ani în profesia de
notar, pe care a exercitat-o în mod continuu. Reprezentantul Camerei în
Consiliul Uniunii nu poate fi una şi aceeaşi persoană, adică preşedintele
acesteia. Pentru funcţia de reprezentant în Consiliul de disciplină candidaţii
169
trebuie să aibă o vechime în profesia de notar de minimum 5 ani, şi odată
aleşi, ei nu pot îndeplini alte funcţii eligibile.
În concluzie, analizând atribuţiile adunării generale a notarilor publici,
considerăm că prevederile art. 32 alin. 1 din Statutul Uniunii referitoare la
întrunirea trimestrială a acesteia sunt lipsite de eficienţă şi chiar de obiect. Pe
de altă parte, întruniri trimestriale, pe diferite probleme, în simpozioane,
consfătuiri, etc., le calificăm absolut necesare.
B. Colegiul Director al Camerei.
Colegiul director al Camerei, este ales de adunarea generală a
membrilor Camerei pentru o perioadă de 3 ani dintre notarii publici (art. 26
alin. 3 din Legea nr. 36/1995).
Colegiul director lucrează legal în prezenţa majorităţii membrilor săi
şi adoptă hotărâri cu majoritatea simplă a voturilor exprimate. Se întruneşte
în şedinţele ordinare lunar sau în şedinţe extraordinare, la convocarea
preşedintelui. Preşedintele Colegiului director primeşte o indemnizaţie al
cărei cuantum se stabileşte de adunarea generală.
Colegiul director are un secretar salarizat şi personal auxiliar, în
numărul şi în structura stabilite de adunarea generală a notarilor publici din
judeţele ce compun circumscripţia Camerei.
Principalele atribuţii ale Colegiului director al Camerei sunt prevăzute
de art. 26 alin. 5 din Legea nr. 36/1995 şi respectiv art. 38 alin. 1 din Statutul
Uniunii. Astfel, Colegiul director al Camerei are următoarele atribuţii:
- primeşte cererile solicitanţilor pentru ocuparea posturilor de notar
public, împreună cu documentaţia necesară în acest scop, şi le înaintează
170
Consiliului Uniunii cu cel puţin 10 zile înainte de data stabilită pentru
concurs, dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege;
- primeşte contestaţiile formulate împotriva rezultatelor concursului şi
le înaintează Consiliului Uniunii;
- întocmeşte recomandările şi confirmările prevăzute de regulament
privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru numirea notarului public şi
înregistrarea biroului notarial;
- primeşte certificatul de înregistrare a biroului notarial, eliberat de
primul grefier al Curţii de apel, şi îl comunică de îndată Consiliului Uniunii
şi compartimentului de specialitate notarială din Ministerul Justiţiei;
- avizează cererea de angajare a notarului stagiar de către notarul
public şi verifică semestrial stadiul pregătirii şi al formării profesionale a
notarilor stagiari în condiţiile statutului;
- soluţionează sesizările împotriva notarilor publici şi propune, după
caz, luarea măsurilor legale şi statuare;
- deleagă, în cazurile prevăzute de lege şi de regulament, un notar
public, cu acordul acestuia, din aceeaşi circumscripţie a judecătoriei sau
dintr-o altă circumscripţie, care să asigure funcţionarea unui birou notarial
pentru îndeplinirea actelor care sunt de competenţa teritorială a acelui birou;
- avizează cererile notarilor publici de schimbare a sediilor birourilor
lor în cadrul aceleiaşi circumscripţii şi face recomandări Consiliului Uniunii
de avizare a cererilor de schimbare a sediilor în circumscripţia altei
judecătorii;
- reprezintă Camera în relaţiile cu terţii, prin preşedinte, iar în lipsa
acestuia, prin vicepreşedinte;
- difuzează Buletinul notarilor publici, aduce la cunoştinţa notarilor
publici din circumscripţia sa măsurile privind unificarea practicii notariale;
171
- exercită acţiunea disciplinară împotriva notarilor publici;
- în vederea exercitării controlului profesional-administrativ
desemnează notarii publici care vor verifica birourile notariale din
circumscripţie o dată pe an;75
- desemnează biroul notarial din circumscripţia fiecărei judecătorii,
care va ţine opisul de evidenţă a procedurilor succesorale înregistrate în
întreaga circumscripţie teritorială, registrul de renunţări la succesiune şi care
primeşte sesizările secretarilor consiliilor locale pentru deschiderea
procedurilor succesorale, cu excepţia municipiului Bucureşti şi a altor
circumscripţii în care se va stabili că aceste registre să fie păstrate la Cameră;
- stabileşte modul de repartizare a cauzelor succesorale vacante;
- stabileşte organigrama secretariatului, schema de funcţii ş i de
salarizare, precum şi condiţiile de angajare a personalului de specialitate şi
administrativ;
- prezintă adunării generale rapoarte privind modul în care au fost
realizate veniturile şi cheltuielile prevăzute în bugetul Camerei şi informează
în acest sens birourile notariale;
- asigură, prin personalul propriu de specialitate şi administrativ,
efectuarea lucrărilor de personal, a dosarelor de pensie, concedii şi alte
drepturi de asistenţă socială privind personalul angajat al Camerei;
- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament şi
de Statutul Uniunii.
75
Potriv it art. 38 alin. 2,3 şi 4 d in Statutul Uniunii, controlul se va face de către un notar public d intr-o altă
circumscripţie a judecătoriei decât cea în care funcţionează notarul public controlat. Toţi notarii publici
sunt supuşi controlului, care se referă la toate lucrările, gestiunea şi conduita notarului public. Controlu l
conţine şi îndrumările necesare pentru remedierea aspectelor negative constatate şi propuneri, după caz,
pentru exercitarea acţiunii disciplinare de către Colegiul director al Camerei. Actul de constatare al
controlului se întocmeşte în 4 exemplare: unul pentru Colegiul director al Camerei, unul min istrului justiţiei,
unul Consiliulu i Uniunii şi notarului public verificat, iar al patrulea exemplar se va păstra în arh iva
Colegiului director al Camerei.
172
C. Preşedintele Colegiului director al Camerei.
Preşedintele Colegiului director este ales de Adunarea generală a
Camerei, prin vot secret, dintre notarii publici cu o vechime de cel puţin 5
ani în profesia de notar şi care se bucură de aprecierile membrilor adunării
generale, de un prestigiu moral şi profesional neştirbit.
În exercitarea sarcinilor care î i revin, preşedintele Colegiului director
al Camerei are următoarele atribuţii:
- reprezintă Camera în raporturile cu terţii;
- aduce la îndeplinire hotărârile Colegiului director şi rezolvă lucrurile
curente;
- angajează personalul de specialitate şi administrativ al secretariatului
Camerei;
- prezintă periodic adunării generale şi Colegiului director al Camerei
rapoarte privind activitatea desfăşurată şi propuneri pentru îmbunătăţirea
activităţii;
- convoacă şi conduce şedinţele Adunării generale şi ale Colegiului
director al Camerei;
- ordonanţează cheltuielile bugetare ale Camerei. Preşedintele poate
delega această atribuţie vicepreşedintelui;
- comunică notarilor publici actele normative ale Colegiului director şi
actele cu caracter normativ adoptate de Consiliul Uniunii şi, după caz, de
Biroul executiv;
173
- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament şi
de Statutul Uniunii.76
De asemenea, reţinem că funcţia de preşedinte al Colegiului director
al Camerei nu se subordonează reprezentantului Consiliului Uniunii.77
Pe de
altă parte, funcţia de preşedinte nu poate fi exercitată decât cel mult două
mandate. În lipsa preşedintelui, vicepreşedintele exercită atribuţiile acestuia,
precum şi responsabilităţile stabilite de Colegiul director sau de adunarea
generală.
D. Patrimoniul şi bugetul Camerei Notarilor.
Potrivit art. 42 alin. 1 din Statutul Uniunii Camera Notarilor Publici
are patrimoniu şi buget proprii. De asemenea, fondurile Camerei sunt
formate din contribuţii băneşti, taxe, bunuri mobile, imobile şi din beneficii
rezultate din activităţi economice conexe. Pe de altă parte, pentru înscrierea
la concursul de ocupare a unui post de notar public candidatul va plăti o taxă
stabilită de Consiliul Uniunii, care se face venit la bugetul Camerei în
circumscripţia căreia se află postul vacant de notar public pentru care
candidatul s-a înscris la concurs.
76
Aceste atribuţii care revin preşedintelui Coleg iului director al Camerei sunt prevăzute la art. 39 alin.1 din
Statutul Uniunii. 77
Potriv it art. 40 alin. 1 d in Statutul Uniunii reprezentantul Camerei în Consiliul Uniunii are următoarele
drepturi şi obligaţii: part icipă de drept la şedinţele Colegiu lui direc tor; are acces la toate documentele
Camerei; are dreptul la o indemnizaţie stabilită de Consiliul Uniunii; part icipă d in partea Camerei la toate
şedinţele Consiliului Uniunii; prezintă Consiliulu i Uniunii propunerile Adunării generale a Camerei şi
apără interesele acesteia; informează cu regularitate Adunarea generală şi Colegiul director ale Camerei
despre toate hotărârile adoptate de Consiliul Uniunii; întocmeşte trimestrial rapoarte de activitate şi le
supune spre aprobare adunării generale; îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite de Adunarea generală.
174
E. Comisia de cenzori a Camerei Notarilor.
Potrivit art. 34 alin. 1 lit. e, Adunarea generală a Camerei Notarilor
Publici alege comisia de cenzori şi stabileşte indemnizaţia cenzorilor.
Comisia de cenzori a Camerei Notarilor este compusă din 3 membri, dintre
care doi notari publici şi un expert contabil. Comisia de cenzori a Camerei
verifică modul de executare a bugetului Camerei Notarilor Publici şi
prezintă anual un raport adunării generale a notarilor.
Personalul cu atribuţii financiar-contabile al Camerei este obligat să
pună la dispoziţia comisiei de cenzori toate evidenţele şi datele necesare
pentru efectuarea verificărilor.
3.3.3. Biroul notarului public.
A. Consideraţii generale.
În conformitate cu prevederile art. 14 alin. 1 din Legea nr. 36/1995 şi
respectiv art. 44 din Statutul Uniunii, activitatea notarilor publici se
desfăşoară în cadrul unui birou, în care pot funcţiona unul sau mai mulţi
notari publici asociaţi, cu personalul auxiliar corespunzător.
Exercitarea funcţiei de notar public are loc în cadrul unui birou
individual, prin asociere sau în societăţi civile profesionale. Prin asociere,
notarul public nu îşi pierdea dreptul la birou notarial individual. Notarul
public sau notarii publici asociaţi, titulari ai unui birou, pot angaja notari
stagiari, traducători, alt personal de specialitate, precum şi personal
administrativ şi de serviciu necesar activităţii notariale.
175
Biroul notarial public şi societatea civilă profesională nu sunt
persoane juridice (art. 47 din Statutul Uniunii).
De asemenea, biroul notarial va avea un sediu corespunzător pentru
desfăşurarea activităţii cu publicul şi pentru depozitarea, păstrarea şi
conservarea în foarte bune condiţii a arhivei. În acelaşi timp, notarul public
are obligaţia de a asigura securitatea biroului său prin măsuri de protecţie
împotriva incendiilor, efracţiilor sau a altor cauze previzibile.
În circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona unul sau mai multe
birouri de notari publici. Evidenţa birourilor de notari publici şi lucrările
privind numirea şi încetarea funcţiei notarilor publici se întocmesc de către
personalul de specialitate notarială din Ministerul Justiţiei.
Numărul notarilor publici şi al birourilor în care aceştia îşi desfăşoară
activitatea se stabilesc de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului
Uniunii Naţionale a Notarilor Publici. Actualizarea anuală a numărului de
notari publici revine ministrului justiţiei, în funcţie de propunerile Camerelor
Notarilor Publici şi cu prioritate, în raport cu numărul notarilor stagiari care
au promovat examenul de notar public.
În cazul în care în aceeaşi circumscripţie a unei judecătorii îşi
desfăşoară activitatea mai multe birouri de notari publici, competenţa
teritorială a fiecărui birou notarial se întinde pe tot cuprinsul acelei
circumscripţii.
Programul de activitate al biroului notarial este obligatoriu de cel
puţin 8 ore zilnic, dintre care 6 ore activitate cu publicul, în fiecare zi
lucrătoare. Orice modificare de program de lucru, în baza unor cauze
obiective, trebuie să fie comunicată Colegiului director al Camerei.
176
În fine, potrivit prevederilor art. 51 din Statutul Uniunii, patrimoniul
biroului notarial are regimul juridic al bunurilor afectate exercitării profesiei
de notar public.
Patrimoniul biroului notarilor publici asociaţi are regimul juridic
corespunzător aportului fiecărui membru al societăţii civile fără personalitate
juridică, constituită în acest scop.
În privinţa creanţelor personale ale notarului public, subliniem că ele
nu pot fi realizate prin urmărirea patrimoniului biroului notarilor asociaţi
decât după partajul intervenit cu ceilalţi asociaţi.
B. Notarul public.
Potrivit prevederilor art. 16 din Legea nr. 36/1995, poate avea
calitatea de notar public cel care îndeplineşte următoarele condiţii:
- are numai cetăţenia română, domiciliul în România şi are capacitatea
de exerciţiu al drepturilor civile;
- este licenţiat în drept (ştiinţe juridice) sau doctor în drept;
- nu are antecedente penale;
- se bucură de o bună reputaţie;
- cunoaşte limba română;
- este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea funcţiei;
- a îndeplinit timp de 2 ani funcţia de notar stagiar şi a promovat
examenul de notar public sau a exercitat timp de 5 ani funcţia de judecător,
procuror, avocat sau o altă funcţie de specialitate juridică şi dovedeşte
cunoştinţele necesare funcţiei de notar public, prin promovarea unui concurs
organizat, potrivit regulamentului de aplicare a Legii nr. 36/1995, de
Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici.
177
Notarul public este numit de ministrul justiţiei, la propunerea
Consiliului Uniunii, în baza cererii celui interesat şi după ce face dovada
îndeplinirii cerinţelor legii.
Notarul public înainte de începerea activităţii sale în termen de 60 de
zile de la numire, are obligaţia de a-şi înregistra biroul la Curtea de Apel în
circumscripţia căreia îşi are sediul biroul de notar public. În vederea
înregistrării biroului, notarul public are obligaţia de a prezenta sigiliul şi
specimenul de semnătură.
În cazuri temeinic justificate, ministrul justiţiei poate să prelungească
termenul în care notarul public trebuie să-şi înregistreze biroul la Curtea de
Apel. Dacă notarul public nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 18 alin.
1 din Legea nr. 36/1995 (menţionate mai sus) în termenul stipulat, acest fapt
atrage după sine revocarea numirii notarului public din profesie.
În fine, dacă notarul public îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de
lege, va depune jurământul în faţa ministrului justiţiei şi a preşedintelui
Uniunii Naţionale a Notarilor Publici sau a reprezentanţilor acestora.78
Jurământul notarului public are următorul conţinut:
„Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să-mi îndeplinesc cu onoare
şi credibilitate publică, cu conştiinţă şi fără părtinire atribuţiile ce-mi revin şi
să păstrez secretul profesional. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”.
Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă în funcţie
de credinţa religioasă a notarului public. Dacă notarul public nu are
confesiune, depune jurământul fără formula religioasă, pe conştiinţă şi
onoare.
78
Deşi profesia de notar public are un caracter liberal din reglementările legale în vigoare nu rezultă cu
claritate autonomia şi independenţa, principii fundamentale care stau la baza exercitării aces tei profesii. De
altfel, implicarea min istrului justiţiei în numirea notarului public, existenţa unui departament de specialitate
notarială în cadrul Ministerului Justiţiei, precum şi controlul activ ităţii notariale prin organele Ministerului
Justiţiei, ne încredinţează convingerea că exercitarea acestei profesii liberale are un caracter limitat.
178
C. Notarul public stagiar.
Are calitatea de notar public stagiar cel care:
- îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 16 lit.a-7 din Legea nr.
36/1995;
- este angajat într-un birou de notar public;
- se află în perioada de stagiu până la promovarea examenului de notar
public.
În perioada de stagiu, notarul public poate delega pe notarul stagiar să
îndeplinească următoarele atribuţii:
- să efectueze lucrări de secretariat;
- să legalizeze copiile de pe înscrisuri;
- să legalizeze semnătura traducătorului;
- să facă menţiuni referitoare la darea de dată certă pentru înscrisurile
prezentate de părţi;
- să redacteze unele proiecte de înscrisuri cu conţinut juridic.
Condiţiile de încheiere a contractului de muncă şi de formare
profesională a notarului stagiar cad în sarcina Camerei Notarilor Publici şi se
stabilesc prin Statutul Uniunii.
Pe de altă parte, subliniem că pot fi notari stagiari persoanele care pe
lângă condiţiile expres prevăzute de lege (art. 16 lit. a-7 din Legea nr.
36/1995), nu depăşesc perioada de 5 ani de la data obţinerii diplomei de
licenţă.
De asemenea, numai notarii publici care au o vechime de 5 ani în
profesia de notar, pot angaja notari stagiari. Potrivit art. 54 alin. 2, notarul
public poate angaja în aceeaşi perioadă un singur notar stagiar prin contract
179
de muncă individual, încheiat pe durată determinată cu notarul public, în
condiţiile prevăzute de lege, de regulament şi de Statutul Uniunii.
În cazul încetării calităţii notarului public sau al suspendării executării
funcţiei acestuia pe o perioadă mai mare de 6 luni, obligaţiile din contractul
individual de muncă al notarului stagiar vor fi preluate de Cameră sub
aspectul salariului. Colegiul director al Camerei are obligaţia de a
nominaliza notarul public în biroul căruia îşi va desfăşura activitatea notarul
stagiar până la susţinerea examenului de notar public.
D. Încetarea calităţii de notar public.
Calitatea de notar public încetează în următoarele cazuri:
- la cerere;
- prin pensionare sau în cazul constatării incapacităţii de muncă, în
condiţiile legii;
- prin desfiinţarea biroului notarului public, urmată de neexercitarea
fără justificare de către titularul acestuia a profesiei, în condiţiile legii, într-
un alt birou de notar public, în termen de 6 luni;
- prin excluderea din profesie, dispusă ca sancţiune disciplinară, în
condiţiile prezentei legi;
- în cazul văditei sale incapacităţi profesionale constatată în urma unor
inspecţii repetate;
- în cazul condamnării definitive pentru săvârşirea cu intenţie a unei
infracţiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei;
- în cazul în care notarul public nu mai îndeplineşte condiţiile
prevăzute de art. 16 lit. a, d, şi f din Legea nr. 36/1995.
180
Încetarea calităţii de notar public se constată sau se dispune, după caz,
de ministrul justiţiei.
E. Suspendarea calităţii de notar public.
În conformitate cu prevederile art. 24 din Legea nr. 36/1995,
exerciţiul funcţiei de notar public se suspendă:
- în caz de incompatibilitate;
- în situaţiile prevăzute la art. 41 lit. c şi art. 42 din Legea 36/1995;79
- în caz de neachitare a obligaţiilor băneşti profesionale, după 6 luni
de la scadenţa acestora, până la achitarea debitului;
- în caz de incapacitate temporară de muncă.
Suspendarea calităţii de notar public se dispune de ministrul justiţiei,
la solicitarea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici (art. 25 din
Legea nr. 36/1995).
În fine, încetarea suspendării se poate dispune, cu respectarea
prevederilor legale, tot la solicitarea Consiliului Uniunii de către ministrul
justiţiei.
3.4. Drepturile şi îndatoririle notarilor
public.
A. Drepturile notarului public.
79
Potrivit art. 41 lit. c din Legea nr. 36/1995 se prevede suspendarea din funcţie pe o durată de maximum 6
luni, ca sancţiune disciplinară. La art. 42 din aceeaşi lege, se prevede suspendarea notarului public ca
urmare a luării împotriva acestuia a măsurii arestării, până la soluţionarea cauzei penale
181
În conformitate cu prevederile art. 30 din Legea nr. 36/1995, notarii
publici îşi exercită profesiunea personal şi se bucură de stabilitate în funcţie,
în sensul că nu pot fi mutaţi în altă localitate fără acordul lor.
Notarii publici au dreptul la onorarii pentru fiecare serviciu prestat, în
conformitate cu prevederile art. 28 alin. 2 lit. c din Legea nr. 36/1995.
De asemenea, notarul public are dreptul la un concediu de odihnă, în
condiţiile prevăzute de statut, adică la 30 de zile lucrătoare anual.
În acelaşi timp, notarii publici beneficiază de drepturile de asigurări
sociale pe baza contribuţiei la sistemul asigurărilor de stat, în condiţiile legii.
Pe de altă parte, menţionăm că dispoziţiile Legii nr. 36/1995,
referitoare la drepturile notarilor publici se întregesc cu prevederile art. 11
din Statutul Uniunii care reglementează drepturile de care se bucură notarii
publici în calitatea lor de membri ai Uniunii, pe care le-am analizat în cadrul
subcapitolului dedicat Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România.
În strânsă legătură cu drepturile notarului public, amintim că potrivit
art. 35 din Legea nr. 36/1995, exercitarea profesiei de notar public este
incompatibilă cu:
a. desfăşurarea unei activităţi salarizate cu excepţia:
- activităţii didactice universitare;
- activităţi literare şi publicistice;
- calităţii de deputat sau senator, ori a celei de consilier în consiliile
judeţene sau locale, pe durata mandatului;
b. desfăşurarea unor activităţi comerciale, direct sau prin persoane
interpuse;
c. Calitatea de asociat într-o societate în nume colectiv, de asociat
comanditat în societăţile în comandită simplă sau pe acţiuni, administrator al
unei societăţi cu răspundere limitată, preşedinte al unui consiliu de
182
administraţie, membru al consiliului de conducere, director general sau
director al unei societăţi pe acţiuni, administrator al unei societăţi civile.
B. Îndatoririle notarului public.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 36/1995, notarii publici şi personalul
birourilor notariale au obligaţia să păstreze secretul profesional cu privire la
actele şi faptele despre care au luat cunoştinţă în cadrul activităţii lor, chiar
şi după încetarea funcţiei, cu excepţia cazurilor în care legea sau părţile
interesate îi eliberează de această obligaţie.
Notarul public nu poate absenta mai mult de 5 zile consecutiv, fără a
asigura funcţionalitatea biroului său, în condiţiile legii.
Dacă notarul public absentează mai mult de 5 zile consecutiv, Camera
Notarilor Publici are obligaţia de a delega, după caz, un alt notar public
pentru îndeplinirea atribuţiilor notarului public absent, în condiţiile
prevăzute de Statutul Uniunii (art. 37 alin. 2 din Legea nr. 36/1995).
Pe de altă parte, adăugăm că prevederile Legii nr. 36/1995, se
întregesc cu dispoziţiile art. 13 din Statutul Uniunii referitoare la obligaţiile
membrilor Uniunii, în calitatea lor de notari publici.
3.5. Răspunderea juridică a notarului public.
Legea nr. 36/1995 reglementează la art. 38 răspunderea civilă a
notarului public, iar la art. 39-42 răspunderea disciplinară a acestuia.
În legătură cu răspunderea penală Legea nr. 36/1995 nu face nici o
referire de vreme ce în materie se aplică normele dreptului comun, respectiv
legislaţia penală.
183
Totuşi, în art. 42 din Legea nr. 36/1995 se prevede că în cazul în care
împotriva notarului public s-a luat măsura arestării preventive, ministrul
justiţiei, la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici va
lua măsura suspendării din funcţie până la soluţionarea cauzei penale, iar
dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi se referă la infracţiunile
prevăzute la art. 23 lit. f din aceeaşi lege, cu acea dată ministrul justiţiei
dispune excluderea din profesie a notarului public condamnat.
3.5.1. Răspunderea civilă a notarilor publici.
Răspunderea civilă a notarilor publici în practică se întâlneşte destul
de rar datorită faptului că actele notariale se îndeplinesc în prezenţa părţilor,
în majoritatea cazurilor, conform acordului lor de voinţă, cu respectarea
prevederilor legale. Cu toate acestea, reglementarea răspunderii civile a
rămas în atenţia legiuitorului în scopul de a asigura repararea prejudiciului
produs de notarul public unei persoane fizice sau juridice.
În acest sens, art. 38 alin. 1 din Legea nr. 36/1995 prevede că
„răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată, în condiţiile legii
civile, pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale, atunci când acesta a
cauzat un prejudiciu”.
Avându-se în vedere opiniile exprimate în literatura de specialitate cu
privire la înţelesul dispoziţiilor Legii nr. 36/1995 şi ţinându-se seama de
faptul că activitatea notarială se exercită în baza legii iar actele notarului
public sunt acte de autoritate publică subliniem că nu au la bază raporturi
184
contractuale, motiv pentru care răspunderea notarului public este antrenată
de regulă în condiţiile dreptului comun privitoare la răspunderea delictuală.80
De la această regulă, art. 44 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, a instituit o
excepţie privind consultaţiile notariale care se dau persoanelor fizice sau
juridice şi pe bază de contract cu durată determinată. În acest caz,
producerea unui prejudiciu în urma acordării de consultaţii în „domeniul
juridic notarial”, fie sub formă scrisă sau verbală, pe bază de „contract cu
durată determinată;” angajează răspunderea notarului public în condiţiile
dreptului comun, respectiv potrivit principiilor răspunderii contractuale.
În vederea acordării de despăgubiri, legislaţia noastră a creat un
sistem de asigurare de răspundere profesională a notarului public.
Asigurarea de răspundere profesională a notarului public se realizează prin
casa de asigurări care a fost constituită în acest scop.81
În acelaşi sens, menţionăm că au fost adoptate şi dispoziţiile art. 29
din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora Casa de Asigurări este organizată şi
funcţionează „pentru garantarea responsabilităţii civile a notarilor publici”.
Această Casă de Asigurări s-a constituit în cadrul Uniunii Naţionale a
Notarilor Publici potrivit legii şi Statutului Uniunii.
3.5.2. Răspunderea disciplinară a notarilor publici.
A. Reglementarea răspunderii disciplinare a notarilor publici.
Notarul public exercitându-şi profesia în cadrul unui serviciu de
interes public, legiuitorul a reglementat şi răspunderea disciplinară a acestuia.
80
În acest sens, a se vedea: Ioan Leş, op. cit.p. 258; Teodor Mara, op. cit.p. 174. 81
A se vedea, dispoziţiile art. 38 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, care reglementează asigurarea de
răspundere profesională a notarului public.
185
Sediul materiei răspunderii disciplinare a notarului public îl constituie
dispoziţiile art. 39-42 din Legea nr. 36/1995, iar procedura judecării
abaterilor disciplinare este stabilită de Regulamentul de aplicare a acestei
legi.82
Totuşi, condiţiile generale de angajare a răspunderii disciplinare sunt
reglementate de normele dreptului comun. De aceea, aici ne vom ocupa
numai de unele particularităţi ale răspunderii disciplinare a notarului public.
Astfel, potrivit prevederilor art. 39 din Legea nr. 36/1995, răspunderea
disciplinară a notarului public intervine în cazul săvârşirii următoarelor
abateri:
- întârziere sau neglijenţă în efectuarea lucrărilor;
- lipsă nejustificată de la birou;
- nerespectarea secretului profesional;
- comportament care aduce atingere onoarei sau probităţii
profesionale.
Din analiza acestui text legal, rezultă fără îndoială, că abaterile pentru
care intervine răspunderea disciplinară a notarului public sunt prevăzute
limitativ de lege. De altfel, în Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.
36/1995, nu lasă să se înţeleagă că ar exista şi alte cazuri.
De asemenea, altă observaţie pe care o facem, se referă la faptul că
două abateri disciplinare sunt strict determinate (lipsa nejustificată de la
birou şi nerespectarea secretului profesional), iar celelalte au o sferă de
cuprindere destul de largă şi au un mare grad de generalitate.
Abaterea disciplinară care intervine pentru lipsă nejustificată de la
birou reglementată la art. 39 lit. b din Legea nr. 36/1995 trebuie coroborată
cu dispoziţiile art. 37 alin. 1 din aceeaşi lege prin care se instituie obligaţia
82
În acest sens, a se vedea dispoziţia cuprinsă în art. 40 alin. 8 din Legea nr. 36/1995.
186
notarului public de a „nu absenta mai mult de 5 zile consecutiv fără a asigura
funcţionalitatea biroului său, în condiţiile legii”.
În acelaşi sens, subliniem că abaterea disciplinară reglementată de art.
39 alin. 1 lit. c din Legea nr. 36/1995 referitoare la nerespectarea secretului
profesional, care atrage după sine angajarea răspunderii disciplinare a
notarului public trebuie coroborată cu prevederile art. 36 din lege care
instituie în sarcina notarilor publici obligaţia de a păstra „secretul
profesional cu privire la actele şi faptele despre care au luat cunoştinţă în
cadrul activităţii lor chiar şi după încetarea funcţiei…”.
Expresia „chiar şi după încetarea funcţiei”, aici, trebuie înţeleasă
numai sub aspectul importanţei pe care o acordă legiuitorul exercitării
funcţiei de notar public, a obligaţiei acestuia de a păstra secretul profesional
în mod permanent, deoarece angajarea răspunderii disciplinare nu poate fi
atrasă decât în condiţiile dreptului comun.
Pe de altă parte, referindu-se la răspunderea disciplinară a notarilor
publici, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 44/1995, a statuat că
„libertatea indispensabilă exercitării acestei profesii nu exclude instituirea
anumitor reguli a căror respectare presupune şi stabilirea prin lege a unor
sancţiuni. În consecinţă, instituirea prin lege a unor sancţiuni, nu contravine,
în nici un fel, prevederilor Constituţiei”.
Am subliniat acest lucru deoarece reglementarea răspunderii
disciplinare în domeniul profesiilor liberale (avocaţi, notari, medici,
farmacişti etc.) comportă o serie de reguli specifice.83
83
A se vedea: Ion Traian Ştefănescu, Tratat elementar de dreptul muncii, Bucureşti, 1999 p. 20-23; Eugen
Popa, „Regimul juridic al profesiunii de medic”, în Dreptul nr. 2/1998, p. 42.
187
În legătură cu celelalte abateri disciplinare (prevăzute la art. 39 lit. a şi
d din Legea nr. 36/1995), deşi au grad mare de generalitate, pot atrage
răspunderea disciplinară a notarului public.
Sancţiunile disciplinare care se pot aplica notarului public, în raport
cu gravitatea faptelor, prevăzute la art. 41 din Legea nr. 36/1995, constau în:
a. Observaţie scrisă;
b. amendă de la 50000 la 200000, care se face venit la bugetul
Camerei Notarilor Publici. Neachitarea în termen de 30 de zile de
la data rămânerii definitive a hotărârii atrage suspendarea de drept
a notarului public până la achitarea sumei. Hotărârea definitivă
constituie titlu executoriu;
c. suspendarea din funcţie pe o durată de maximum 6 luni;
d. excluderea din profesie.
Competenţa de soluţionare a abaterilor disciplinarea aparţine
Consiliului de disciplină iar acţiunea disciplinară se exercită de Colegiul
director.
B. Procedura de soluţionare a abaterilor disciplinare.
Soluţionarea abaterilor disciplinare în conformitate cu prevederile art.
40 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, este de competenţa Consiliului de
disciplină constituit la nivelul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din
România. Procedura judecării abaterilor disciplinare este prevăzută de art.
61-75 din Statutul Uniunii precum şi de regulamentul pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 36/1995.
188
Pentru stabilirea răspunderii disciplinare este necesară efectuarea
cercetării prealabile.84
Consiliul de disciplină judecă în complet format din 3 membri,
prezidat de un preşedinte desemnat de către preşedintele Consiliului de
disciplină.
De regulă, şedinţele de judecată se ţin la sediul Uniunii, dar
preşedintele Consiliului de disciplină poate dispune ca ele să se desfăşoare şi
la sediul Camerei notariale din care face parte notarul public judecat.
La şedinţele de judecată poate participa orice notar public din Camera
al cărei membru este judecat.
Lucrările cu caracter tehnic ale Consiliului de disciplină vor fi
efectuate de un secretar.
Consiliul de disciplină are competenţa de a judeca abaterile prevăzute
de lege, săvârşite de notarii publici, indiferent de calitatea pe care o au în
structurile organizatorice ale Uniunii şi Camerei pentru:
- întârziere sau neglijenţă în efectuarea lucrărilor;
- lipsa nejustificată de la birou;
- nerespectarea secretului profesional;
- comportament care aduce atingere onoarei sau probităţii
profesionale (art. 65 din Statutul Uniunii).
Titular al acţiunii disciplinare este Colegiul director al Camerei, care
se poate autosesiza sau poate fi sesizat, după caz, de ministrul justiţiei sau de
organele de control ale Consiliului Uniunii, prin preşedintele său.
Acţiunea disciplinară se promovează de către Colegiul director, fie din
oficiu, fie la sesizare în termen de 60 de zile de la data la care a luat
84
Cu priv ire la necesitatea efectuării cercetării prealabile a abaterilor disciplinare, cu notă crit ică, a se
vedea, Teodor Mara, op. cit.p. 177 şi urm.
189
cunoştinţă de săvârşirea unei abateri. De asemenea, Colegiul director are şi
obligaţia de a efectua cercetarea prealabilă, să ancheteze notarul public în
cauză şi să îi aducă la cunoştinţă conţinutul dosarului.
Dacă se constată că notarul public cercetat a săvârşit una din abaterile
disciplinare prevăzute de lege, Colegiul director sesizează Consiliul de
disciplină.
În cazul în care notarul public cercetat refuză să dea declaraţii sau se
sustrage de la cercetări Colegiul director are obligaţia de a întocmi un
proces-verbal despre toate acestea şi nimic nu împiedică finalizarea
cercetării (art. 66 alin. 5 din Statutul Uniunii).
În cazul sesizării Consiliului de disciplină, preşedintele acestuia
înregistrează cauza, fixează termenul şedinţei, desemnează completul,
preşedintele acestuia, arată sau stabileşte locul desfăşurării şedinţei şi citează
părţile şi, după caz, martorii.
Dacă notarul public, deşi legal citat, nu se prezintă la judecată la
termenul şi locul stabilit, judecarea se face în lipsă (art. 67 alin. 2 din
Statutul Uniunii).
Colegiul director la judecată este reprezentat de preşedinte,
vicepreşedinte sau de unul dintre membrii săi.
Notarul public împotriva căruia a fost promovată acţiunea disciplinară
are dreptul să cunoască toate actele dosarului, să solicite probe în apărare şi
să fie asistat de un alt notar public ori de către un avocat.
În conformitate cu prevederile art. 68 alin. 1 din Statutul Uniunii,
Consiliul de disciplină la judecarea abaterii disciplinare trebuie să ţină seama
de etapele obligatorii de parcurs, şi anume:
- preşedintele completului expune conţinutul sesizării;
- se ascultă părţile şi, eventual martorii;
190
- declaraţiile se consemnează în scris şi vor fi semnate de către
părţi, precum şi de preşedinte;
- se administrează alte probe şi dovezi necesare pentru
rezolvarea cauzei.
Cu ocazia soluţionării abaterii disciplinare, la cererea preşedintelui
completului, părţile au obligaţia de a pune la dispoziţia acestuia toate
informaţiile şi actele cerute.
În caz de amânare a judecării se redactează o încheiere, în cuprinsul
căreia se arată motivele care au determinat amânarea.
După administrarea probelor preşedintele completului dă cuvântul
părţilor. Dacă notarul public supus judecării este asistat de un avocat sau alt
notar public, se va da cuvântul şi acestuia în calitate de apărător.
Completul de judecată dacă reţine că notarul public judecat a săvârşit
abaterea (fiind găsit vinovat) dispune aplicarea uneia dintre sancţiunile
disciplinare prevăzute la art. 41 din Legea nr. 36/1995. Dacă notarul public
nu a fost găsit vinovat, la fel şi în cazul când sesizarea s-a făcut peste
termenul prevăzut de lege, completul dispune respingerea acţiunii
disciplinare şi închiderea dosarului.
Completul de judecată ia hotărârea cu majoritatea de voturi, care se
comunică apoi părţilor în termen de 15 zile. Hotărârea trebuie să cuprindă
următoarele menţiuni:
- numărul dosarului;
- numele şi prenumele membrilor completului şi al secretarului;
- numele şi prenumele, domiciliul sau sediul părţilor;
- susţinerile părţilor;
- descrierea în esenţă a abaterii disciplinare;
- probele administrate;
191
- textele de lege aplicate;
- soluţia şi data pronunţării;
- indicarea căii de atac;
- menţiunea dacă pronunţarea s-a făcut în prezenţa sau în lipsa
părţilor.
Hotărârea se semnează de preşedintele completului şi de secretar, şi se
comunică părţilor.
Părţile nemulţumite de hotărârea pronunţată pot face contestaţie la
Consiliul Uniunii în termen de 10 zile de la comunicare pentru părţile lipsă
şi de la pronunţare pentru cei care au fost prezenţi.
În fine, trebuie să remarcăm faptul că prin dispoziţiile art. 40 alin. 6
din Legea nr. 36/1995 şi respectiv ale art. 72 alin. 2 din Statutul Uniunii s -a
prevăzut posibilitatea ca hotărârea Consiliului Uniunii să poată fi atacată în
justiţie, potrivit legii, la instanţa judecătorească civilă competentă sau de
contencios administrativ.
Cheltuielile efectuate cu ocazia soluţionării cauzei sunt suportate
conform regulilor statornicite de normele dreptului comun (art. 73 din
Statutul Uniunii).
Notarul public care a fost sancţionat disciplinar nu poate exercita
funcţii eligibile pe o perioadă de 3 ani de la data rămânerii definitive a
măsurii sancţionatorii.85
Notarul public suspendat şi cel exclus din profesie în condiţiile legii,
are obligaţia de a depune sigiliul, registrele şi lucrările acestora la Camera
Notarilor Publici, sub luare de semnătură.
85
În conformitate cu prevederile art. 75 din Statutul Uniunii interdicţ ia impusă prin sancţiune notarului
public de a exercita funcţii elig ibile se întinde pe o perioadă de 3 ani, echivalentă cu un mandat, dar nu se
suprapune cu acesta.
192
3.6.Arhiva şi evidenţele activităţii notariale.
În conformitate cu prevederile art. 102 din Legea nr.36/1995, arhiva
activităţii notariale este proprietatea statului care se păstrează, se conservă şi
se predă în condiţiile legii. Această dispoziţie legală are menirea de a
sublinia importanţa activităţii notariale, faptul că deşi este o funcţie
autonomă, profesia de notar public este învestită pentru a îndeplini un
serviciu de interes public, iar actul care poartă sigiliul şi semnătura notarului,
este un act de autoritate publică, cu forţa probantă prevăzută de lege.86
Fiecare birou notarial în mod obligatoriu are arhivă proprie şi anual
trebuie să predea la Arhivele Statului actele notariale în conformitate cu
prevederile legale în materie în condiţiile prevăzute de nomenclator.
De asemenea, biroul notarial are registratură proprie, un secretariat
care efectuează operaţiuni privind primirea, înregistrarea şi expedierea
corespondenţei, înregistrarea şi îndosarierea actelor, păstrarea registrelor,
precum şi alte lucrări cu caracter auxiliar, necesare bunei desfăşurări a
activităţii notariale (art. 103 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 36/1995).
Pe lângă evidenţa activităţii notariale, notarul public are obligaţia de a
ţine şi o evidenţă financiar-contabilă.
Pentru buna funcţionare a biroului notarial art. 40 din Regulamentul
pentru aplicarea Legii nr. 36/1995, impune obligativitatea organizării unei
evidenţe riguroase pentru păstrarea, conservarea documentelor şi pentru
posibilitatea exercitării contractului profesional prevăzut de lege. Această
evidenţă riguroasă se realizează de către biroul notarial cu ajutorul
următoarelor registre:
- registrul general;
86
A se vedea, în acest sens dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 36/1995.
193
- opisul registrului general;
- registrul de succesiuni;
- opisul succesiunilor;
- registrul special de renunţări la succesiune;
- opisul renunţărilor la succesiune;
- registrul de termene succesorale;
- registrul de depozite;
- registrul de proteste;
- registrul de consultaţii juridice notariale;
- registrul de traduceri;
- registrul de corespondenţă.
În cazul în care biroul notarial are unul sau mai multe sedii secundare,
evidenţele menţionate mai sus sunt obligatorii, separat pentru fiecare dintre
sediile secundare.
În registrul general se înregistrează toate lucrările notariale, excepţie
făcând cele privind procedura succesorală notarială, primirile de înscrisuri în
depozit (documente şi valori), precum şi protestele.
Înscrisurile autentice sunt înregistrate separat după obiectul lor şi vor
avea un număr special de autentificare.
Opisul registrului general are ca scop consemnarea numelui şi
prenumelui părţilor ce au figurat în actul notarial, a datei la care părţile s -au
adresat biroului notarial cu o cerere.
Consemnarea în opis se face în ordine alfabetică, pentru a fi utilizat
mult mai uşor şi mai rapid.
În registrul de succesiuni se înregistrează toate dosarele succesorale.
Această înregistrare este necesară pentru evitarea unei duble proceduri
succesorale. Verificarea este obligatorie, este din oficiu şi înlătură
194
înregistrarea unui dosar având acelaşi obiect, aceiaşi moştenitori, etc. Poziţia
din registrul succesoral se închide numai la soluţionarea definitivă a
dosarului succesoral, care coincide cu eliberarea certificatului de moştenitor
sau de pildă în cazul suspendării, închiderii procedurii succesorale pe diferite
alte motive.
În cazul repunerii pe rol a dosarului succesoral în mod obligatoriu se
va face o nouă înregistrare, cu un număr nou de ordine, inclusiv cu o nouă
înscriere în opisul succesoral.
Opisul succesoral are acelaşi scop ca şi opisul registrului general.
Un opis de evidenţă a procedurilor succesorale se ţine la biroul
notarial desemnat de Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici.
Această evidenţă se realizează numai în situaţia în care în
circumscripţia teritorială a unei judecătorii funcţionează mai multe birouri
notariale.
În registrul de renunţări la succesiune se consemnează declaraţiile de
renunţare precum şi cele de acceptare sub beneficiu de inventar.
Opisul renunţărilor la succesiune cuprinde numele şi prenumele
persoanelor care au făcut declaraţiile menţionate anterior, inclusiv cele de
acceptare sub beneficiu de inventar.
Aceste documente se ţin de un singur birou notarial pentru întreaga
circumscripţie teritorială a unei judecătorii în care defunctul şi-a avut ultimul
domiciliu.
Registrul de termene succesorale evidenţiază şedinţele în care are loc
dezbaterea succesiunii precum şi soluţiile adoptate în cauzele succesorale.
Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 cuprinde dispoziţii
importante şi cu privire la înregistrările în registrul de termene succesorale.
Astfel, certificatele de moştenitor primesc un număr evidenţiat în ordinea
195
soluţionării cauzelor. La sfârşitul fiecărei luni secretarul biroului notarial
înscrie în registrul de termene succesorale situaţia dosarelor existente pe rol,
a celor rezolvate, cu soluţiile date, taxele şi onorariile stabilite, precum şi
cauzele rămase nesoluţionate (art. 46 din Regulament).
Registrul de depozite cuprinde menţiuni referitoare la înscrisurile,
documentele şi valorile precizate în procesul verbal de inventariere a
bunurilor succesorale şi pe care notarul public şi-a dat încuviinţarea pentru a
se păstra în biroul său.
Registrul de proteste evidenţiază zilnic şi în ordinea datei efectele de
comerţ prestate cu efectuarea menţiunilor cerute de lege (art. 48 din
Regulament).
În registrul de consultaţii se înregistrează toate consultaţiile juridice
notariale acordate solicitanţilor. În cazul solicitării de consultaţii în scris
(prin scrisori, adrese scrise, etc.) se păstrează o mapă specială cu câte un
exemplar al acestora (art. 49 din Regulament).
Registrul de traduceri se foloseşte numai în cazul în care notarii
publici au angajat traducători cu contract de muncă. Ţinerea evidenţei în
asemenea cazuri, în registre de traduceri este obligatorie.
Registrul de corespondenţă cuprinde întreaga corespondenţă oficială a
notarului public (atât pentru intrare cât şi pentru ieşire) alta decât cea
înregistrată în registrele menţionate mai sus.
Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, stabileşte
câteva reguli privind modul în care se realizează înregistrările în registre,
respectiv cum anume trebuie făcute acestea în evidenţele biroului notarial.
Unele reguli se referă la modul de pregătire a registrului pentru înregistrare,
înainte de utilizare. Astfel, registrele vor fi numerotate pagină cu pagină, iar
ultima pagină se va sigila şi semna de notarul public. De asemenea, se
196
încheie şi un proces verbal pe prima pagină a registrului în care de regulă se
menţionează tipul registrului şi numărul de pagini pe care îl conţine.
În conformitate cu prevederile art. 53 alin. 1 din Regulament toate
înregistrările în registrele notariale se fac în momentul şi în ordinea
obligatorie a primirii lucrărilor, cererilor sau corespondenţei.
Remedierea greşelilor de înregistrare se face conform dispoziţiilor
cuprinse în Regulament, în sensul că se îndreaptă fără a se şterge vechiul
text, peste care se trage o linie, astfel ca acesta să poată fi citit.
Fiecare birou notarial în afara registrelor menţionate în art. 40 din
Regulament are obligaţia de a alcătui mape cu actele notariale efectuate.
În ceea ce priveşte actele autentice, acestea se păstrează în mape
speciale în care se compactează câte 50 de acte împreună cu documentaţia
care a stat la baza autentificării. Celelalte acte se compactează în câte 100
de bucăţi şi se arhivează în mape.
Biroul notarial trebuie să deţină şi o mapă specială în care sunt
îndosariate certificatele de moştenitor. La fiecare certificat de moştenitor se
va anexa şi încheierea finală a procedurii succesorale (care este întocmită în
2 exemplare, din care celălalt se păstrează în dosarul succesoral).
Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, prevede că
fiecare birou notarial este obligat să organizeze depozitarea şi conservarea
tuturor lucrărilor efectuate în condiţii corespunzătoare în arhivă. Evidenţa şi
arhivarea actelor notariale are o importanţă deosebită. În primul rând prin
aceasta actele notariale sunt păstrate de aşa natură încât nu se permite
distrugerea sau deteriorarea lor prin influenţa factorilor fizico-chimici şi
respectiv menţinerea lor în condiţii de siguranţă şi securitate totală. Pe de
altă parte, conservarea actelor notariale în bună stare permite realizarea
controlului acestora de către organele cu atribuţii în acest sens. În fine,
197
evidenţa actelor notariale este importantă şi pentru părţi. O evidenţă corectă
permite părţilor în situaţii deosebite să consulte actele notariale şi pot să
solicite un duplicat al acestora în cazul pierderii sau distrugerii propriului act.
3.7. Competenţa în materie notarială.
3.7.1. Noţiunea de competenţă notarială. Trăsături specifice.
Prin competenţă, în general, se înţelege acea capacitate a unui organ
sau persoane, recunoscută de lege, în vederea îndeplinirii atribuţiilor ce le
revin pentru soluţionarea anumitor probleme.87
În materie notarială competenţa este strâns legată de atribuţiile ce intră
în sfera de activitate a biroului notarial în conformitate cu prevederile Legii
nr. 36/1995. Pe de altă parte, competenţa notarială este determinată de
cererile persoanelor fizice şi juridice, respectiv de procedurile speciale
notariale. În legătură cu terminologia întrebuinţată de Legea nr.36/ 1995,
referitoare la competenţa notarială, facem următoarele precizări:
- capitolul II, intitulat „Competenţa notarilor publici” conţine unele
inadvertenţe. Astfel, art. 8 din Legea nr. 36/1995, se referă la atribuţiile
notarului public, în cadrul competenţei generale a acestuia. Pe de altă parte,
art. 10 lit. a, c şi d din aceeaşi lege, arată că notarul public în îndeplinirea
atribuţiilor ce-i revin, are competenţă generală, afară de unele excepţii: în
procedura succesorală notarială se întocmesc de notarul public din biroul
notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-
a avut ultimul domiciliu; actele de protest al cambiilor, biletelor la ordin şi
cecurilor se fac de notarul public din circumscripţia teritorială a
87
A se vedea, Teodor Mara, op. cit.p. 152.
198
judecătoriei în care urmează a se face plata; eliberarea duplicatelor şi
reconstituirea actelor notariale se face de notarul public în al cărui birou se
află originalul acestora;
- textul art. 10 lit. b din Legea nr. 36/1995 se referă la „competenţa
oricăruia dintre birourile notariale” (s.n.) din circumscripţia teritorială a
judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a
decedat cel din urmă”, care poate fi aleasă de moştenitori în cazul
moştenirilor succesive.
În acelaşi sens, sunt şi prevederile art. 11 din legea nr. 36/1995, care
dispune: „Conflictele de competenţă între birourile notarilor publici” (s.n.)
situate în aceeaşi circumscripţie a unei judecătorii se soluţionează de acea
judecătorie, la sesizarea părţii interesate”.
Faţă de observaţiile de mai sus, am considerat că este necesar să
subliniem această inconsecvenţă a legiuitorului deoarece în materia dreptului
procesual civil toate reglementările se raportează la organele chemate să
soluţioneze cererile sau litigiile şi nu se referă la persoanele care alcătuiesc
autorităţile publice respective.88
Pentru a păstra regulile statornicite de dreptul comun în materie (la
care fac trimitere dispoziţiile art. 104 din Legea nr. 36/1995), în sensul că
prevederile acesteia „se completează cu cele ale Codului civil şi ale Codului
de procedură civilă”) legiuitorul trebuie să fie consecvent, în sensul de a
întrebuinţa terminologia normală care să se refere la competenţa birourilor
notariale.89
Asemenea inconsecvenţe sunt cuprinse şi în dispoziţiile art. 12 din
Legea nr. 36/1995, în comparaţie cu prevederile art. 13 din aceeaşi lege. În
88
Din păcate, inconsecvenţa este evidentă şi rezultă d in faptul că unele texte enunţate se referă la
competenţa notarilor publici iar altele la competenţa birourilor notariale. 89
În acest sens, a se vedea, Ioan Leş, op. cit.p. 240.
199
acest sens, exemplificăm prin a arăta că „secretarii consiliilor locale ale
comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale notarilor publici vor
îndeplini, la cererea părţilor următoarele acte notariale…” (art. 12 din Legea
36/1995) sau că „activitatea notarială a misiunilor diplomatice şi oficiilor
consulare ale României se desfăşoară…” (art. 13 din Legea nr. 36/1995),
cuprind aceleaşi inconsecvenţe.
Subliniem că prevederile art. 13 din Legea nr. 36/1995 se referă la
competenţa notarială a misiunilor diplomatice şi consulare ale României,
ceea ce pare a fi un lucru normal (potrivit dreptului comun în materie), în
contradicţie cu reglementarea referitoare la competenţa secretarilor
consiliilor locale (art. 12 din Legea nr. 36/1995), pe care am analizat-o mai
sus.
În concluzie considerăm că birourile notarilor publici au o
competenţă generală în materia actelor notariale. Competenţa birourilor
notariale se delimitează însă de competenţa instanţelor judecătoreşti sau a
altor organe cu atribuţii jurisdicţionale datorită caracterului necontencios al
procedurii de soluţionare a cererilor de către birourile notariale.
Aşadar, pe lângă competenţa generală reglementată prin art. 8 şi 9 din
Legea nr. 36/1995, birourile notariale au şi o competenţă teritorială
excepţională (potrivit art. 10 din aceeaşi lege).
3.7.2. Formele competenţei notariale
A. Competenţa generală a birourilor notariale.90
90
În prezenta monografie, fo losim această terminologie, în loc de competenţa notarilor publici. În acelaşi
sens, a se vedea Ioan Leş, op. cit.p. 241.
200
Legea nr. 36/1995 la art. 8 stabileşte atribuţiile notarului public,
respectiv actele notariale pe care acesta le îndeplineşte în cadrul exercitării
profesiei sale. Totuşi, subliniem că din „economia” textului legal, noi
considerăm că legea face trimitere la competenţa birourilor notariale. Aşadar,
birourile notariale au competenţă generală cu privire la:
a. redactarea înscrisurilor cu conţinut juridic, la solicitarea părţilor;
b. autentificarea înscrisurilor redactate de notarul public, de parte
personal sau de avocat;
c. procedura succesorală notarială;
d. certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege;
e. legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de
semnătură, precum şi a sigiliilor;
f. darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părţi;
g. primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor prezentate de
părţi;
h. actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin, şi al cecurilor;
i. legalizarea copiilor de pe înscrisuri;
j. efectuarea şi legalizarea traducerilor;
k. eliberarea de duplicate de pe actele notariale pe care le-a întocmit;
l. orice alte operaţiuni prevăzute de lege.91
De asemenea, precizăm că art. 9 din Legea nr. 36/1995 se referă la un
alt caz de competenţă generală, în baza căreia „notarii publici dau consultaţii
juridice în materie notarială, altele decât cele referitoare la conţinutul actelor
pe care le îndeplinesc şi participă, în calitate de specialişti desemnaţi de părţi,
la pregătirea şi întocmirea unor acte juridice cu caracter notarial”.
91
Cazurile specificate la art.8 lit. a ,b,d,e,f,g,i,j d in Legea n r. 36/1995, se referă la competenţa generală a
birourilor notariale, iar cele de la literele c,h,k la competenţa teritorială excepţională a acestora..
201
B. Competenţa teritorială excepţională a birourilor notariale.
Competenţa teritorială excepţională a birourilor notariale (potrivit art.
10 din Legea nr. 36/1995, a notarului public), se referă la situaţiile următoare:
a. procedura succesorală notarială este de competenţa notarului
public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a
judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu;
b. în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege
competenţa notarului public din biroul notarial situat în
circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut
ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din
urmă;
c. actele de protest ale cambiilor, biletelor la ordin şi cecurilor se
fac de notarul public din circumscripţia teritorială a
judecătoriei în care urmează a se face plata;
d. eliberarea duplicatelor şi reconstituirea actelor notariale se fac
de notarul public în al cărui birou se află originalul acestora.
Aşadar, în materie succesorală, competenţa este stabilită de ultimul
domiciliu al defunctului pentru biroul notarial din circumscripţia teritorială a
judecătoriei respective. În cazul în care pe aceeaşi rază teritorială a
judecătoriei funcţionează mai multe birouri notariale, considerăm că oricare
dintre acestea pot îndeplini procedura succesorală deoarece legea nu prevede
altfel.92
Totuşi, nu este lipsită de interes stabilirea unei competenţe teritoriale
excepţionale pentru fiecare birou notarial, însă acest lucru ar crea o serie de
92
În acest sens, a se vedea şi Ioan Leş, op. cit.p. 242.
202
dezavantaje atât pentru părţile interesate cât şi pentru autorităţile publice. În
cazul moştenirilor succesive, legea prevede posibilitatea alegerii de către
moştenitori a competenţei oricăruia dintre birourile din circumscripţia
teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori
care a decedat cel din urmă (art. 10 lit. b).
Potrivit prevederilor art. 10 lit.c din Legea nr. 36/1995, referitoare la
actele de protest al cambiilor, biletelor la ordin şi cecurilor, competenţa
teritorială excepţională revine biroului notarial din circumscripţia teritorială
a judecătoriei în care urmează a se face plata.
În sfârşit, competenţa teritorială excepţională este stabilită prin lege şi
numai unui anumit birou notarial, în cazul eliberării duplicatelor şi
reconstituirea actelor notariale care revine notarului public în al cărui birou
(arhivă) se găseşte originalul acestora (art. 10 lit. d din Legea nr. 36/1995).
După ce competenţa birourilor notariale a fost odată stabilită (potrivit
legii sau la cererea părţilor), nu se mai poate aduce în discuţie din nou
competenţa acestora.
Ţinându-se seama de opiniile specialiştilor în materie de competenţă
notarială, considerăm că se impune modificarea sau adaptarea legislaţiei în
ce priveşte definirea cât mai exactă a competenţei generale şi excepţionale a
birourilor notariale.
C. Conflictele de competenţă în materie notarială.
Potrivit normelor dreptului comun conflictele de competenţă sunt
reglementate de art. 20-23 din Codul de procedură civilă.
În materie notarială conflictele de competenţă şi procedura de
soluţionare a acestora sunt prevăzute la art. 11 din Legea nr. 36/1995.
203
Conflictele de competenţă între birourile notariale sunt destul de rare
sau aproape inexistente, aceasta datorită atribuţiilor pe care le au în temeiul
legii. Posibilitatea apariţiei unor conflicte de competenţă s-ar ivi îndeosebi
în procedura succesorală notarială. Din acest motiv, Legea nr. 36/1995
reglementează procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă în
materie notarială (art. 11) spre a se face deosebirea de procedura instituită
prin Codul de procedură civilă (art. 20-23).
Când conflictele de competenţă se ivesc între birourile notarilor
publici situate în aceeaşi circumscripţie a unei judecătorii soluţionarea revine
acelei judecătorii, la sesizarea părţii interesate (art. 11 alin. 1 din Legea nr.
36/1995). Când conflictul intervine însă între birouri notariale situate în
circumscripţii diferite, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei
circumscripţie se află biroul de notar public cel din urmă sesizat (art. 11 alin.
2 din Legea nr. 36/1995).
Conflictele de competenţă se soluţionează de judecătorie, la sesizarea
părţii interesate, conform prevederilor art. 11 din Legea nr. 36/1995.
Hotărârea pronunţată de judecătorie este definitivă.
Potrivit dispoziţiilor dreptului comun în materie (art. 22 alin. ultim
C.pr.civ.) hotărârea instanţei competente se pronunţă cu drept de recurs, în
timp ce procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă în materie
notarială stabileşte că hotărârea pronunţată de judecătorie este definitivă.
Aşadar, în cazul soluţionării conflictelor de competenţă notarială se
aplică legea specială (în acest caz, Legea nr. 36/1995). Hotărârea pronunţată
de judecătorie în cazul soluţionării conflictelor de competenţă în materie
notarială este definitivă.
204
D. Competenţa notarială a organelor administraţiei publice.
În conformitate cu prevederile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 36/1995,
secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează
birouri ale notarilor publici, la cererea părţilor pot îndeplini anumite acte
notariale.
Aceste acte notariale date spre competentă soluţionare secretarilor de
consilii locale şi orăşeneşti se referă la:
- legalizarea semnăturilor de pe înscrisurile prezentate de părţi;
- legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu excepţia înscrisurilor
sub semnătură privată.
- Potrivit prevederilor art. 12 alin. 2 din Legea nr. 36/1995,
când asemenea acte trebuie depuse la anumite instituţii sau
agenţi economici, legalizarea actelor poate fi îndeplinită de
acestea.
Deşi legea nu precizează dacă prevederile art. 12 alin. 2 se aplică
numai instituţiilor publice şi agenţilor economici cu capital de stat,
considerăm că dispoziţiile Legii nr. 36/1995, nu sunt restrictive, ele se pot
aplica şi instituţiilor şi agenţilor economici cu capital privat.
E. Competenţa notarială a misiunilor diplomatice şi a oficiilor
consulare ale României.
Potrivit prevederilor art. 13 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, activitatea
notarială a misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare ale României se
desfăşoară pe baza legii române, a înţelegerilor internaţionale la care
România este parte, precum şi potrivit uzanţelor internaţionale.
205
Astfel, persoanele fizice care au cetăţenia română şi persoanele
juridice române, la cerere pot solicita îndeplinirea unor acte notariale de
către misiunile diplomatice şi a oficiilor consulare ale României. Aceste acte
se referă la:
a. redactarea de înscrisuri în vederea autentificării sau
legalizării semnăturii;
b. autentificarea înscrisurilor;
c. legalizarea sigiliilor şi a semnăturilor;
d. darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părţi;
e. certificarea unor fapte;
f. legalizarea de copii de pe înscrisuri;
g. efectuarea şi legalizarea traducerilor;
h. primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor prezentate
de părţi;
i. eliberarea de duplicate de pe actele notariale întocmite de
misiunile diplomatice şi oficiile consulare.
Prin excepţie, în măsura în care legile şi reglementările statului de
reşedinţă nu se opun, activităţile notariale prevăzute la art. 13 alin. 2 lit. c, f,
şi g pot fi îndeplinite de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale
României şi la cererea persoanelor fizice sau juridice străine.
Actele notariale se îndeplinesc la sediile misiunilor diplomatice sau
oficiilor consulare, precum şi la bordul navelor şi aeronavelor sub pavilion
românesc care se află staţionate în raza de activitate a acestor organe.
În fine, aceste acte notariale se pot îndeplini şi la domiciliul
cetăţeanului român ori în alt loc, dacă acest lucru este prevăzut în convenţiile
internaţionale la care România şi statul de reşedinţă sunt părţi sau legea
locală nu se opune.
206
3.8. Procedura actelor notariale.
Activitatea notarială este astfel organizată încât să satisfacă interese
publice şi private. De aceea subliniem importanţa acestei activităţi pentru
viaţa economică şi socială a comunităţii pe de o parte, şi necesitatea
garantării operaţiunilor juridice încheiate în faţa notarilor publici, pe de altă
parte.
În acest scop, Legea nr.36/1995 cuprinde în capitolul V distinct procedura actelor notariale.
93
Dispoziţiile cu privire la procedura notarială se regăsesc şi în Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995.
Aşadar, aceste acte normative reglementează procedura de încheiere a
unor acte notariale şi unele reguli speciale privind realizarea procedurii succesorale notariale sau a altor proceduri notariale.
Dintre acestea cele mai importante sunt: - procedura autentificării actelor;
- procedura succesorală notarială. Legea nr.36/1995 reglementează şi alte proceduri notariale precum
sunt: - legalizarea semnăturilor şi a sigiliilor;
- darea de dată certă înscrisurilor; - certificarea unor fapte;
- legalizarea copiilor după înscrisuri; - efectuarea şi legalizarea traducerilor;
- primirea în depozit de înscrisuri şi documente; - acte de protest al cambiilor, cecurilor şi a altor titluri la ordin; - eliberarea de duplicate ale înscrisurilor notariale;
- reconstituirea actelor originale. În cele ce urmează, vom prezenta mai întâi regulile generale ale
procedurii notariale, apoi vom face o analiză detaliată ale tuturor
93
Deşi Legea nr.36/1995 intitulează capitolu l V “Procedura actelor notariale”, considerăm că ar fi fost mult
mai potrivită denumirea acestui capitol de “Procedura notarială” care are un înţeles mult mai larg faţă de
complexitatea şi de importanţa activităţii notariale. De altfel în literatura de specialitate s -a consacrat
această terminologie. În acest sens a se vedea I.Leş, op. cit. p.264. Facem precizarea că în afara tit lului
capitolului (în lege şi unele lucrări de specialitate) se vorbeşte despre “procedura notarială”. Nu este
cazul să dezvoltăm aici argumentele în favoarea acestei opinii pe deplin justificate.
207
procedurilor amintite mai sus, cu precizarea că vom acorda importanţa cuvenită principalelor proceduri notariale.
3.8.1. Reguli generale privind procedura notarială.
A. Redactarea actelor notariale.
Potrivit art.43 alin.1 din Legea nr.36/1995, toate actele notariale se
îndeplinesc numai la cererea părţilor. Înscrisurile care urmează a fi autentificate pot fi redactate de părţi, de reprezentanţii lor legali sau convenţionali.
Notarul public are obligaţia de a verifica înscrisurile prezentate de părţi spre autentificare, cu privire la îndeplinirea condiţiilor de formă şi fond,
având totodată posibilitatea de a aduce modificările şi completările corespunzătoare, cu acordul părţilor.
În acest sens trebuie să subliniem o dispoziţie expresă a Legii nr.36/1995 care prevede că “înscrisurile referitoare la actele notariale se
redactează potrivit voinţei părţilor şi în condiţiile prevăzute de lege” (art.43 ali.2).
Pentru ca înscrisurile să producă efectele juridice urmărite de părţi, ele trebuie să fie “redactate citeţ, îngrijit şi fără prescurtări, iar menţiunile în
cifre se vor înscrie şi în litere”. În cazul existenţei unor spaţii goale (pe rândurile tehnoredactate) se vor completa prin tragere de linii (art.43 alin.3 din Legea nr.36/1995).
Aşa cum subliniam mai sus, redactarea înscrisurilor poate fi făcută de părţi sau de reprezentanţii acestora fie ei legali sau convenţionali, aceasta
numai în măsura în care înscrisurile sunt autentice. Potrivit art.44 alin.1 din Legea nr.36/1995, au dreptul de a redacta
înscrisuri în formă autentică următoarele persoane: - notarii publici;
- avocatul părţilor interesate; - consilierul juridic ori reprezentantul legal al persoanei juridice.
Pe lângă aceste persoane, legea prevede şi o excepţie, prin care se acordă posibilitatea persoanelor care au o pregătire juridică superioară de a
redacta înscrisurile în care figurează ca parte, atât acestea în nume personal, cât şi soţii, ascendenţii sau descendenţii lor. Deşi legea nu prevede în
cuprinsul textului precitat posibilitatea redactării înscrisurilor în formă autentică şi de către alţi reprezentanţi legali ai părţilor (de pildă tutori,
208
curatori, etc) considerăm că în conformitate cu prevederile dreptului comun în materie, aceştia pot redacta astfel de înscrisuri, de vreme ce legea specială
oferă şi părţilor acest drept. Am subliniat acest lucru, deoarece art.43 din lege stipulează clar că
înscrisurile pot fi redactate de părţi sau după caz de reprezentanţii lor legali sau convenţionali.
Cu toate acestea art.44 din Legea nr.36/1995 cuprinde o precizare expresă că în cazul în care legea prevede forma autentică înscrisurile pot fi
redactate numai de notarii publici, avocaţii şi consilierii juridici, sau prin excepţie, pentru soţi, ascendenţi sau descendenţi, pot îndeplini asemenea
operaţii, persoanele cu pregătire juridică superioară, inclusiv pentru ele. În ceea ce priveşte consultaţiile din domeniul juridic notarial, acestea
pot fi date de notarul public atât persoanelor fizice cât şi juridice. Răspunsurile pot fi formulate atât verbal cât şi scris.
Acordarea de consultaţii juridice notariale se face la cererea părţilor interesate (fie scris, fie verbal) sau pe baza unui contract “cu durată determinată”.
Această formulare “pe bază de contract cu durată determinată” (art.44 alin.2 din Legea nr.36/1995) nu mi se pare cea potrivită deoarece ne
duce cu gândul la contractele de muncă pe perioadă determinată, care au o altă natură juridică.
Un astfel de contract sau convenţie nu poate fi decât de natură civilă, precizarea “cu durată determinată” nu era necesară, este un adaos care
scoate în evidenţă greşeli nepermise în metodologia de elaborare a actelor normative. Din păcate, atât legea avocaturii cât şi legea activităţii notariale
au numeroase formulări neglijente, iar uneori din analiza textelor legislative, rezultă şi inconsecvenţa legiuitorului, ceea ce credem că pentru adaptarea
acestor acte normative a existat o anume “grabă”.94
Notarul public are ca obligaţie principală să desluşească raporturile
reale dintre părţi cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice dacă
scopul pe care îl urmăresc este în concordanţă cu legea şi să dea îndrumările necesare asupra efectelor juridice ale actului pe care urmează să-l încheie.
În acest sens, notarul public trebuie să solicite părţilor, ori de câte ori este cazul, documentele justificative şi autorizaţiile necesare pentru
încheierea actului. De asemenea, notarul public poate el singur să obţină documentaţia necesară în anumite cazuri (de pildă la cererea părţilor).
94
În acest sens, a se vedea numeroasele crit ici formulate, de pildă de Ioan Leş în lucrarea sa, Organizarea
sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţii notariale, Bucureşti 1997.
209
Actele supuse publicităţii mobiliare sau imobiliare se comunică de notarul public de îndată la instituţia unde se ţine o atare evidenţă. Toate
demersurile necesare se fac în numele titularului pentru aducerea la îndeplinire a tuturor lucrărilor (operaţiilor) de publicitate.
Dacă părţile solicită în scris că sunt dispuse să facă ele însele aceste formalităţi, legea scuteşte pe notarul public de această obligaţie, pe cale de
excepţie (art.45 alin.3 din Legea nr.36/1995). Pentru efectuarea operaţiunilor privind publicitatea mobiliară şi
imobiliară sau obţinerea documentaţiei justificative şi a autorizaţiilor necesare, notarul public are accesul liber.
În principiu, notarul public nu poate refuza îndeplinirea unui act notarial solicitat de persoana fizică sau juridică, dacă înscrisul respectiv nu
cuprinde clauze contrare legii şi bunelor moravuri. Dacă dimpotrivă, actul notarial a cărui îndeplinire se cere este contrar legii şi bunelor moravuri,
notarul public este îndreptăţit a refuza instrumentarea acestuia (art.6 din Legea nr.36/1995).
Un alt principiu procedural deosebit de important este prevăzut de art.
47 alin.2 din Legea nr.36/1995. Potrivit acestui text actele solicitate de părţi precum şi orice acte de procedură notarială se întocmesc în limba română.
Cetăţenii care aparţin minorităţilor naţionale sau persoanele care nu vorbesc ori nu înţeleg limba română au posibilitatea de a lua cunoştinţă de
cuprinsul actului respectiv prin intermediul unui interpret. Funcţia de interpret poate fi îndeplinită, în afară de notarul public, şi de către un angajat
al biroului notarial care cunoaşte limba acelei persoane, precum şi de către traducătorii autorizaţi.
De asemenea, actele redactate de părţi şi prezentate pentru efectuarea operaţiunilor notariale vor fi în limba română (art.47 alin.3 din Legea
nr.36/1995). De la această regulă art.47 alin.4 din lege instituie o excepţie. Astfel, la cererea justificată a părţilor, notarul public poate îndeplini acte în legătură cu înscrisurile întocmite de părţi într-o altă limbă decât cea română.
Însă, pentru aceasta notarul care instrumentează acele acte trebuie să cunoască limba în care sunt întocmite actele sau dacă a luat cunoştinţă de
cuprinsul acestora prin interpret. În acest din urmă caz, un exemplar tradus în limba română şi semnat de cel ce a efectuat traducerea se va ataşa la
dosarul notarial. În ceea ce priveşte înscrisurile care trebuie să fie traduse din limba
română într-o limbă străină se procedează astfel: - redactarea are loc pe două coloane din care pe prima se redă textul în
limba română şi pe cea de a doua textul în limba străină;
210
- redactarea dacă nu s-a făcut după procedeul descris mai sus, poate să aibă loc prin transcrierea în mod succesiv a textului: mai întâi în limba
română şi apoi se continuă cu textul în limba străină.
B. Supralegalizarea semnăturii şi sigiliului.
Actele notariale valabil încheiate pot fi întrebuinţate şi în străinătate. În acest caz este necesară îndeplinirea unor condiţii expres prevăzute de
lege. Astfel, potrivit art.57 alin.1 din Legea nr.36/1995, pentru valabilitatea în străinătate a actului notarial este necesară supralegalizarea semnăturii şi a
sigiliului public de către Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Externe şi misiunea diplomatică sau oficiul consular din România ale statului în care
actul urmează a fi folosit. Notarul public are obligaţia de a pune în vedere părţii interesate îndeplinirea acestei cerinţe legale.
În cazul în care prin convenţii internaţionale la care România este
parte se poate stipula scutirea de supralegalizare sau ca supralegalizarea să fie făcută într-un alt mod.
În literatura juridică s-a invocat că deşi legea nu se referă la o supralegalizare ierarhică a actului notarial aceasta totuşi ar fi necesară.
95 În
sprijinul acestei opinii se invocă prevederile art.162 alin.1 din Legea nr.36/1995 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat. Potrivit acestui text: “Actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite în faţa instanţelor române numai dacă
sunt supralegalizate, pe cale administrativ ierarhică şi în continuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, spre a li se
garanta astfel autenticitatea semnăturilor şi a sigiliului.” Atât cu privire la opinia exprimată cât şi la invocarea în sprijinul
acesteia a acestui text legal, facem următoarele observaţii:
1. Legea nr.36/1995 apare ulterior adoptării Legii nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Aşadar,
dacă legea notarială a ţinut seama de prevederile acestui act normativ în integralitatea sa (subliniem aici dispoziţiile art.162 din Legea 105/1992),
este mai mult decât îndoielnic. 2. Legea nr.105/1992 se referă la supralegalizarea actelor oficiale pe
când Legea nr.36/1995 face trimitere la actele notariale, ceea ce este o diferenţă de reglementare foarte mare.
95
În acest sens, a se vedea I. Leş. op.cit. p.267.
211
3. Sfera de cuprindere a actelor notariale (autentificarea lor, etc) este mult mai mare, iar supralegalizarea semnăturii şi a sigiliului public este de
competenţa Ministerului Justiţiei, a Ministerului Afacerilor Externe şi a misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare din România ale statului în
care actul urmează a fi folosit. 4. Supralegalizarea actelor oficiale întocmite sau legalizate de către o
autoritate străină, se face “pe cale administrativ ierarhică şi în continuare
de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României”. După cum se
poate observa acest text de lege (art.162 din Legea nr.105/1992) face trimitere la:
- actele oficiale; - organele administrativ ierarhice şi în continuare la misiunile
diplomatice şi consulare ale României. 5. Art.57 din Legea nr.36/1995 când face trimitere la supralegalizarea
actelor notariale arată că este de competenţa: - Ministrului Justiţiei; - Ministerului Afacerilor Externe;
- misiunii diplomatice sau oficiului consular din România ale statului în care actul urmează a fi folosit.
Din cele prezentate mai sus rezultă că supralegalizarea la cele două categorii de acte (oficiale şi notariale) se face de către organe diferite. În
cazul actelor oficiale se face de organele administrativ ierarhice şi apoi de misiunile diplomatice şi consulare ale României, iar în cazul actelor
notariale supralegalizate este de competenţa Ministerului Justiţiei, Ministerului Afacerilor Externe şi a misiunulor diplomatice sau oficiilor
consulare din România ale statului în care actul urmează a fi folosit. Aşadar, considerăm că organismele care supralegalizează actele
arătate mai sus sunt diferite precum diferite sunt şi actele supuse acestei operaţiuni.
În cazul în care intenţia legiuitorului ar fi fost de asimilare a actelor
oficiale cu cele notariale, în contextul arătat, era absolut necesară corelarea celor două dispoziţii legale (art.162 din Legea nr.105/1992 cu art.57 din
Legea nr.36/1995) chiar dacă art.57 alin.2 din Legea nr.36/1995 instituie o obligaţie în sarcina birourilor notariale, aceea de a nu lua în considerare
actele care emană de la autorităţile altui stat, decât dacă semnăturile şi sigiliile acelor autorităţi sunt supralegalizate de misiunea diplomatică sau
oficiul consular al României din acest stat sau de către Ministerul Afacerilor Externe al României.
Alin.2 al art.57 din Legea nr.36/1995, deşi nu o precizează expres se referă, considerăm noi, la actele oficiale, şi pentru care din veriga obligatorie
212
de supralegalizare (în condiţiile art.57 alin.1) este înlăturat Ministerul Justiţiei, iar între misiunea diplomatică şi Ministerul Afacerilor Externe, este
valabilă supralegalizarea numai de către unul dintre aceste două organe. Simplificarea acestei operaţiuni privind supralegalizarea este benefică
părţilor, dar nu este reglementată corespunzător.
C. Locul încheierii actului notarial.
Actele notariale se îndeplinesc la biroul notarului public în timpul
programului de serviciu cu publicul, care trebuie să fie afişat în mod corespunzător (art.48 alin.1 din Legea nr.36/1995).
De la această regulă, legea prevede şi unele cazuri (excepţii) potrivit cărora un act notarial se poate îndeplini în afara sediului biroului notarului
public, dar în limitele circumscripţiei sale teritoriale: - dacă la incheierea lui este interesat un număr mai mare de persoane; - dacă partea care-l solicită este împiedicată să se prezinte din motive
temeinice, la sediul biroului (de pildă un caz de boală gravă datorită vârstei). Pe de altă parte, legea prevede pe cale de excepţie, faptul că în cazul
în care întocmirea unui act nu suferă amânare din motive obiective, notarul public poate îndeplini şi acel act şi în afara programului de lucru, dar numai
la cererea părţii interesate (art.48 alin. ultim din Legea nr.36/1995).
D. Încheierea notarială.
În procedura notarială potrivit art.49 alin.1 din Legea nr.36/1995 s-a
statornicit regula că îndeplinirea actelor notariale se constată prin încheiere. Fac excepţie de la această regulă, redactarea înscrisurilor şi consultaţiilor juridice notariale.
Din punct de vedere al formei, în mod obligatoriu o încheiere cuprinde:
a) sediul biroului notarial; b) denumirea încheierii şi numărul acesteia;
c) data îndeplinirii actului notarial; d) numele şi prenumele notarului public;
e) locul unde s-a îndeplinit actul notarial, în cazul îndeplinirii în afara sediului biroului notarial, precizându-se împrejurarea care justifică
întocmirea înscrisului în acel loc;
213
f) numele sau denumirea părţilor, domiciliul sau sediul acestora şi menţiunea faptului prezentării lor în persoană, reprezentate sau asistate,
precum şi modul în care li s-a constatat identitatea, cu excepţia încheierilor prin care se dă dată certă înscrisurilor sau se legalizează copii de pe
înscrisuri; g) arătarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă ale actului
notarial întocmit în raport cu natura acelui act; h) constatarea îndeplinirii actului notarial şi a citirii acestuia de
către părţi; i) menţiunea perceperii taxelor de timbru, a onorariilor şi
cuantumului acestora; j) semnătura notarului public;
k) sigiliul biroului notarului public.
E. Identificarea părţilor.
Notarul public are obligaţia de a identifica părţile participante la actul notarial. Despre realizarea identificării notarul public face menţiunea în
încheiere, în sensul că părţile sunt cunoscute personal de acesta. În cazul în care notarul public nu cunoaşte părţile, ca o excepţie de la
regula stabilită în art.50 alin.1 din Legea nr.36/1995, acesta este obligat să se convingă de identitatea acestora. Astfel, identitatea părţilor poate fi stabilită
prin: a) acte de identitate sau legitimaţii oficiale prevăzute cu semnătură,
ştampilă şi fotografia posesorului; b) atestarea avocatului care asistă partea;
c) doi martori de identitate, cunoscuţi personal de notarul public sau legitimaţi în condiţiile stabilite prin prezenta lege (prevăzute de art.50 lit. a).
Calitatea de martor de identitate nu o pot avea următoarele
persoane: - cel care nu a împlinit vârsta de 18 ani;
- persoana care figurează în act ca parte sau ca beneficiar; - persoana care din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu este
apt pentru dovedirea identităţii.
214
F. Încheierea de respingere.
Pe lângă încheierea de autentificare sau de constatare a îndeplinirii actului notarial, notarul public în cazul în care constată că actul este contrar
legii sau bunelor moravuri va da o încheiere de respingere a acestuia. Încheierea de respingere se va întocmi numai dacă părţile stăruie în cerere,
după ce li s-a atras atenţia că actul solicitat este contrar legii sau bunelor moravuri. Încheierea de respingere reprezintă un refuz de îndeplinire a unui
anumit act notarial. Încheierea va cuprinde pe lângă cerinţele stabilite potrivit art.49 lit.a-k
din Legea nr.36/1995, şi următoarele: - motivarea refuzului;
- calea de atac la judecătoria din circumscripţia respectivă; - termenul de exercitare al căii de atac.
Îndeplinirea unui act notarial poate fi respinsă şi pentru următoarele motive:
- în cazul în care solicitarea efectuării lucrărilor notariale a fost
făcută în afara programului de lucru. Fac excepţie acele cazuri prevăzute de art.48 alin.3 din din Legea nr.36/1995;
- în caz de neprezentare a documentaţiei necesare sau prezentarea ei incompletă;
- neplata taxelor şi a onorariului stabilit; - imposibilitatea identificării părţilor sau lipsa lor de discernământ.
Legea nr.36/1995 conţine şi prevederi referitoare la sancţiunea încălcării dispoziţiilor art.49 (care prevede ce anume trebuie să cuprindă o
încheiere notarială). Astfel, art.52 din lege stabileşte că: “Încălcarea cerinţelor la art.49 lit. c, f, j şi k se sancţionează cu nulitatea, iar a
celorlalte cerinţe cu anularea, în afară de cazul în care îndeplinirea acestora rezultă din lucrările actului”.
Din analiza acestui text de lege rezultă că prin “nulitate” trebuie să
înţelegem că este vorba de nulitate absolută a încheierii notariale, iar atunci când se face referire la “anularea” încheierii pentru “nerespectarea
celorlalte cerinţe” se face trimitere la nulitatea relativă, cu toate consecinţele ce decurg de acolo.
96
96
Cu priv ire la interpretarea art.52 d in Legea nr.36/1995, legată de nulitatea absolută şi relativă a încheierii
notariale, a se vedea I.Leş, op.cit. p.269-270.
215
G. Îndreptarea erorilor materiale şi completarea omisiunilor.
În activitatea notarială, uneori actele notariale îndeplinite de notarul public prezintă erori materiale sau omisiuni.
Îndreptarea erorilor materiale sau a omisiunilor are loc prin încheiere care se dă de notarul public, la cerere sau din oficiu cu acordul părţilor
(art.53 din Legea nr.36/1995). Îndreptarea acestora se poate efectua numai dacă lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea greşelilor sau
completarea omisiunilor. Dacă părţile au fost legal citate şi nu îşi manifestă opunerea se prezumă că există acordul părţilor pentru îndreptarea greşelilor
respective. Specificăm faptul că despre îndreptarea sau completarea efectuată,
notarul public trebuie să facă menţiunea pe toate exemplarele actului notarial.
În Codul de procedură civilă îndreptarea hotărârilor (inclusiv a greşelilor strecurate într-o încheiere) este reglementată de art.281. Potrivit acestor dispoziţii, pot fi îndreptate “greşelile asupra numelui, calităţii şi
susţinerilor părţilor sau cele de socoteli, precum şi orice alte greşeli materiale strecurate în hotărâre…”.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art.53 din Legea nr.36/1995, actele notariale pot fi îndreptate sau completate prin încheiere atât pentru erori
materiale cât şi pentru omisiuni vădite. Întrucât Legea nr.36/1995 nu defineşte eroarea materială şi ţinându-se
seama de dispoziţiile art.104 din lege, aceasta se completează cu prevederile art.281 Cod procedură civilă care stabileşte în ce anume constă o eroare
materială. Astfel, eroarea materială cuprinsă într-un act notarial poate consta în greşeli privitoare la nume, la calitatea participanţilor, cele de socoteli sau
chiar cu privire la susţinerile părţilor. Prin omisiuni vădite se înţelege lipsa unor elemente importante ale
actului notarial, datorate unor neglijenţe grave (de pildă domiciliul părţilor).
Specificăm însă că lipsa unor elemente esenţiale ale actului notarial (schimbarea obiectului, lipsa unei părţi, etc) nu poate fi îndreptată pe calea
procedurii notariale prevăzută de art.53 din Legea nr.36/1995. Aşadar, erorile materiale sau omisiunile vădite cuprinse în actele
notariale pot fi îndreptate sau completate, la cerere sau din oficiu cu acordul părţilor, prin încheiere de către notarul public.
Aşa cum am stabilit deja, această procedură poate fi urmată numai “dacă lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea greşelilor sau
completarea omisiunilor”, şi respectiv după prezentarea tuturor
216
exemplarelor actului notarial,pentru a se face menţiune pe acestea despre îndreptarea erorilor materiale sau completarea omisiunilor.
În conformitate cu prevederile art.61 alin.1 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995, actele notariale nu pot fi îndreptate
sau completate prin “rectificare directă”, în caz de erori sau omisiuni, ci numai pe calea unei “încheieri de rectificare” ce se va anexa la toate
exemplarele originale (art.61 alin.2 din Regulament).
H. Reconstituirea actelor notariale.
Reconstituirea actelor notariale este reglementată de prevederile art.54
din Legea nr.36/1995. Potrivit acestui text legal, actele notariale care au dispărut fără a mai fi rămas un exemplar original, se reconstituie la cerere
prin încheiere. Reconstituirea se face pe baza acordului părţilor sau în cazul în care acestea sunt decedate, a succesorilor acestora. Reconstituirea are loc la biroul notarului public la care s-a întocmit actul.
În lipsa acordului părţilor, reconstituirea actelor dispărute se face de judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul biroul notarial care a
întocmit actul.97
În acest din urmă caz, sunt aplicabile dispoziţiile art.583 din Codul de procedură civilă care reglementează refacerea înscrisurilor şi a
hotărârilor dispărute. Reconstituirea aparţine judecătoriei şi în cazul în care actul dispărut a fost întocmit de alte instituţii cu activitate notarială.
Competenţa revine judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are sediul instituţia care a întocmit acel act sau se află domiciliul ori sediul uneia dintre
părţi.
I. Eliberarea unui duplicat al actului notarial original.
Potrivit art.55 din Legea nr.36/1995, la cererea părţilor se poate elibera un duplicat al actului notarial original.competenţa eliberării unui
duplicat al actului revine biroului notarial care a întocmit acel act. Legea foloseşte termenul de “încuviinţare a eliberării duplicatului”.
În vederea eliberării duplicatului (la cerere) notarul public va trebui să citeze părţile mai întâi sau pe succesorii acestora, după caz.
97
În legătură cu reconstituirea actelor notariale , a se vedea, I.Leş, op.cit. p.272-273. Dispoziţiile art .54 din
Legea nr.36/1995 se completează cu prevederile art.583 Cod procedură civilă, referitoare la refacerea
înscrisurilor şi hotărârilor dispărute.
217
În textul duplicatului trebuie să fie reprodus cuprinsul înscrisului, cuvânt cu cuvânt, precum şi cel al încheierii prin care s-a constatat
întocmirea înscrisului original. Menţionăm faptul că în locul semnăturilor de pe înscrisul original se trece numele de familie şi prenumele fiecărui
semnatar. Astfel, duplicatul eliberat în condiţiile prevăzute de lege are aceeaşi
forţă probantă ca şi originalul (art.55 alin.3 din Legea nr.36/1995).
3.8.2.Procedura autentifiării actelor notariale
Procedura autentificării actelor notariale este reglementată de prevederile Legii nr.36/1995 (art.58-67). Trebuie să specificăm însă că
dispoziţiile de reglementare a procedurii autentificării actelor notariale se completează cu regulile generale privind procedura actelor notariale pe care
le-am analizat mai sus. În vederea autentificării unui act, notarul public trebuie să verifice şi
să stabilească, în prealabil, identitatea părţilor.
Modul de identificare a părţilor este stabilit în art.50 din Legea nr.36/1995, pe care l-am analizat deja în secţiunea anterioară, la care facem
trimitere. Părţile se pot prezenta personal pentru autentificarea unui act, dar ele pot şi să fie reprezentate la autentificare. Reprezentarea părţilor poate fi
făcută prin-un mandatar cu procură specială autentică (a se vedea acest lucru, potrivit modelelor anexate la sfârşitul cursului).
Dacă uneori notarul public are unele îmdoieli legate de deplinătatea facultăţilor mintale ale vreuneia dintre părţi va proceda la autentificarea
actului numai dacă un medic specialist va atesta că poate să-şi exprime în mod valabil consimţământul în momentul încheierii acelui act (art.59 din
Legea nr.36/1995). La luarea consimţământului părţilor, după ce actul le-a fost citit,
notarul public trebuie să le întrebe dacă au înţeles conţinutul acelui act, şi
respectiv, dacă cele menţionate şi cuprinse în act exprimă voinţa lor. Pentru motive temeinice, notarul public poate lua şi separat
consimţământul părţilor, însă acest lucru trebuie făcut în aceeaşi zi. În această situaţie notarul public, în încheierea de încuviinţare a autentificării,
va trebui să menţioneze ora şi locul luării consimţământului fiecărei părţi. O situaţie deosebită o reprezintă cazurile prezentate de lege în art.61-
62, referitoare la surzi, muţi, surdomuţi şi infirmi. Astfel, potrivit art.61 din Legea nr.36/1995, declaraţia de voinţă a
surdului, mutului sau surdomutului care este ştiutor de carte, se dă în scris în faţa notarului public, prin înscrierea de către partea respectivă, înaintea
218
semnăturii (de locul destinat anume acesteia), a menţiunii: “consimt la prezentul act, pe care l-am citit”.
În cazul în care surdul, mutul sau surdomutul, indiferent de motiv, se găsesc în imposibilitatea de a scrie, declaraţia de voinţă se va lua prin
interpret. Cu toate aceste prevederi legale, dacă avem în vedere şi dispoziţiile
art.47 din Legea nr.36/1995, care defineşte calitatea de interpret, considerăm că expresia “din orice motiv se găsesc în imposibilitate de a scrie” şi
respectiv că “declaraţia de voinţă se va lua prin interpret” nu precizează dacă interpretul semnează acel act (deşi art.62 din lege “ in extenso” dispune
acest lucru şi din “orice alte cauze nu pot semna”, care este modalitatea încheierii actului în asemenea cazuri).
De asemenea, în cazul unui nevăzător, pentru a-i lua consimţământul, notarul public va întreba dacă a auzit bine când i s-a citit înscrisul, respectiv
dacă cele auzite de el reprezintă voinţa sa. Despre toate aceste lucruri notarul public trebuie să consemneze în încheierea de autentificare.
Există situaţii când, din cauza unei infirmităţi, a bolii sau din orice
alte motive unele persoane nu pot semna actul. În asemenea cazuri la îndeplinirea actului notarul public va face menţiunea despre această
împrejurare în încheierea pe care o întocmeşte. Menţiunea făcută astfel de notarul public va ţine loc de semnătură (art.62 din Legea nr.36/1995).
Deşi art.63 din Legea nr.36/1995 nu precizează în ce situaţie “martorii de identitate” participă “la semnarea actului” la cererea notarului
public sau a părţilor, considerăm că după modul de expunere a acestei prevederi în lege se referă în primul rând la situaţiile expres prevăzute în
art.61-62 din lege. Considerăm însă că legea, la solicitarea notarului sau a părţilor, permite prezenţa acestor martori la semnarea actului şi în alte
situaţii. Deci prevederile acestui articol nu au un caracter limitativ sau restrictiv.
Toate exemplarele originale ale înscrisului autentificat, cerute de părţi
şi cel care se păstrează în arhiva biroului notarial (conform dispoziţiilor legale), împreună cu anexele care fac parte integrantă din acel înscris, se
semnează în faţa notarului public de către părţi sau reprezentanţii lor, de cei chemaţi a încuviinţa actele pe care părţile le întocmesc (de pildă tutori,
curatori, etc.), de martorii asistenţi, atunci când este cerută prezenţa lor şi dacă este cazul, de cel care a redactat înscrisul în condiţiile Legii nr.36/1995.
Fiecare parte are dreptul de a solicita cel puţin un exemplar original al înscrisului autentic.
Încheierea prin care se constată autentificarea unui înscris, poartă denumirea de încheiere de autentificare şi cuprinde sub sancţiunea nulităţii,
219
pe lângă datele prevăzute la art.49 din Legea nr.36/1995, şi următoarele menţiuni:
a) constatarea că s-a luat consimţământul părţilor; b) constatarea că înscrisul a fost semnat în faţa notarului de toţi cei
ţinuţi să-l semneze; c) numărul anexelor cuprinse în actul autentic;
d) dispoziţia de investire cu formulă autentică, care se exprimă prin cuvintele: “Se declară autentic prezentul înscris”.
98
Actul autentificat prin care se constată o creanţă certă şi lichidă are puterea unui titlu executoriu, dar numai la data exigibilităţii creanţei.
În situaţia în care actul autentic original lipseşte, poate constitui titlu executoriu duplicatul sau copia legalizată de pe exemplarul actului original
aflat în arhiva notarului public. Actul autentic produce efecte juridice de la data emiterii încheierii de
autentificare. În cazul în care notarul public repinge cererea de autentificare şi se
face plângere împotriva acesteia la judecătorie, iar instanţa admite plângerea,
notarul public trebuie să dea o încheiere de autentificare a actului în baza hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă. În acest caz, notarul
public este obligat să facă menţiunea că actul produce efecte de la înregistrarea cererii de autentificare (art.67 alin.2 din Legea nr.36/1995).
3.8.3. Procedura succesorală notarială
A. Natura procedurii succesorale.
Pentru a determina natura juridică a procedurii succesorale notariale
vom face unele precizări în legătură cu rolul acesteia pentru viaţa economico – socială, în general.
Problemele succesorale sunt deosebit de complexe deoarece de multe ori dau naştere la litigii. Ca părţi în litigiile succesorale sunt persoane între
care există legături de rudenie. Neînţelegerile dintre aceste persoane sunt determinate fie de stabilirea cotelor de moştenire, fie de calitatea de
moştenitor, fie de reducţiunile testamentare, etc. Soluţionarea unor neînţelegeri privind litigiile între diferite categorii de moştenitori este de
competenţa instanţelor judecătoreşti. Cu toate acestea un rol aparte în
98
Cu privire la nulitatea încheierii de autentificare, a se vedea I. Leş, op. cit. p.276. Considerăm şi noi că
nulitatea acesteia nu poate fi privită pentru lipsa oricăru i element prevăzut de art.65, decât nuanţat (de
pildă lipsa numărului de anexe).
220
soluţionarea unor neînţelegeri o au notarii publici care prin consultaţiile juridice notariale pot aplana virtuale conflicte. În măsura în care între
moştenitori nu există conflicte de interese şi sunt de acord cu deschiderea procedurii succesorale notariale, birourile notariale sunt competente a
soluţiona toate cauzele succesorale. Apariţia oricărui litigiu după deschiderea procedurii succesorale în
faţa notarului public duce în mod inevitabil la suspendarea acesteia, caz în care părţile sunt îndrumate să soluţioneze neînţelegerile dintre ele pe cale
judecătorească. Aşadar, procedura succesorală notarială este o procedură
necontencioasă.99
Birourile notariale nu exercită o procedură contencioasă. Cu toate acestea trebuie să subliniem că procedura notarială are şi un
caracter facultativ.100
Aceasta rezultă din interpretarea dispoziţiilor art.78 alin.1 lit.c din Legea nr.36/1995, în baza căruia procedura succesorală se
suspendă dacă “moştenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanţei de judecată pentru stabilirea drepturilor lor”.
În mod indirect se poate trage concluzia că procedura succesorală are
un caracter facultativ şi din analiza celorlalte cazuri de suspendare (prevăzute de art.78 din Legea nr.36/1995), inclusiv când succesibilii îşi
contestă unii altora calitatea şi sunt îndrumaţi să-şi soluţioneze neînţelegerile prin instanţa judecătorească.
B. Competenţa de soluţionare a cauzelor succesorale necontencioase.
Competenţa de soluţionare a cauzelor succesorale necontencioase aparţine biroului notarial din raza teritorială în care defunctul a avut ultimul
său domiciliu. Regula aceasta este stabilită de dispoziţiile art.10 a lin.1 lit.a din Legea nr.36/1995.
În cazul în care există moşteniri succesive, moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre birourile notariale din circumscripţia teritorială a
judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă (art.10 alin.1 lit.b).
Pe de altă parte, facem precizarea că în conformitate cu prevederile art.14 din Codul de procedură civilă: “În materie de moştenire sunt de
competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al mortului:
99
În acest sens, a se vedea: A. Hilsenrad, D. Rizeanu, C. Zirra, op. cit. p.182; I. Stoienescu, G. Porumb, op.
cit. p.483; G. Boroi, op. cit. vol. II p.128; I. Leş op. cit. p.278. 100
A se vedea I. Leş, op. cit. p.278-279.
221
1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;
2. cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;
3. cererile legatarilor sau ale creditorilor mortului împotriva vreunuia din moştenitori sau împotriva executorului testamentar”.
Din analiza acestui text din Codul de procedură civilă, coroborat cu dispoziţiile art.8 alin.1 lit.c şi art.10 alin.1 lit.a şi b din Legea nr.36/1995,
rezultă că notarul public are competenţă generală în materie succesorală notarială necontencioasă, iar în litigiile succesorale competenţa aparţine
instanţelor judecătoreşti. De la această regulă, legea instituie o excepţie, în cazul decesului unei
persoane care nu a avut ultimul domiciliu în ţară. În astfel de cazuri procedura succesorală se poate îndeplini de “notarul public din
circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut bunurile cele mai importante ca valoare”.
101
De asemenea, potrivit art.68 alin.4 din Legea nr.36/1995, în situaţia în
care într-o cirumscripţie teritorială sunt mai multe birouri de notari publici (având competenţă notarială succesorală toate), competenţa de îndeplinire a
procedurii succesorale aparţine primului birou sesizat. Notarul public are obligaţia de a verifica în cadrul atribuţiilor sale, dacă procedura succesorală
nu s-a deschis la un alt birou notarial din aceeaşi circumscripţie. Verificarea are loc prin cercetarea registrului de evidenţă a succesiunilor în conformitate
cu prevederile Regulamentului de aplicare a Legii nr.36/1995. În cazurile în care între birourile notarilor publici s-au ivit conflicte de
competenţă în materie succesorală, soluţionarea lor are loc potrivit regulilor generale stabilite prin art.11 din Legea nr.36/1995.
C. Deschiderea procedurii succesorale.
Procedura succesorală notarială se deschide în conformitate cu
prevederile art.68 alin.1 din Legea nr.36/1995: - la cererea oricărei persoane interesate;
- la cererea procurorului;
101
Cu privire la această prevedere (art.68 alin.2 din Legea nr.36/1995) în literatura de specialitate s-a
exprimat opinia că “norma de competenţă analizată este susceptibilă de interpretări d iferite” şi că o
eventuală soluţie potrivit căreia competenţa ar putea reveni biroului notarial de la locul unde este situat
imobilul ar fi fost mult mai inspirată. În acest sens, a se vedea I. Leş op. cit. p.280. So luţie la care
subscriem şi noi.
222
- la solicitarea secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu. În acest caz, secretarul
consiliului local poate cere deschiderea procedurii succesorale notariale, numai dacă are cunoştiinţă că moştenirea cuprinde bunuri imobile. Po trivit
art.75 alin.1 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995, secretarii consiliilor locale sunt obligaţi să trimită sesizările pentru deschiderea
procedurii succesorale notarului public care ţine opisul de evidenţă a procedurilor succesorale.
102
Posibilitatea pe care legea o acordă şi procurorului de a cere deschiderea procedurii succesorale notariale are ca temei de pildă ocrotirea
intereselor persoanelor minore sau a celor puse sub interdicţie, ori chiar situaţia moştenirilor vacante.
Cererea de deschidere a procedurii succesorale trebuie să cuprindă: - datele de stare civilă ale defunctului;
- numele, prenumele şi domiciliul moştenitorilor prezumtivi; - bunurile defunctului, cu menţiunea valorii acestora, precum şi a
pasivului succesoral.
După verificarea în prealabil a competenţei teritoriale, cererea de deschidere a procedurii succesorale notariale va fi înscrisă în registrul
succesoral al notarului public. Dacă se constată că succesiunea este în competenţa altui birou
notarial, notarul public sesizat se va desesiza, fără să mai citeze părţile şi va trebui să trimită cauza notarului public competent.
D. Inventarierea bunurilor succesorale.
Legea nr.36/1995 în art.70 – 73 precum şi Regulamentul de aplicare a
acesteia reglementează procedura de inventariere a bunurilor succesorale. Astfel, inventarierea bunurilor succesorale se face în cazurile
prevăzute de lege sau la cererea celor interesaţi. Inventarierea se poate face
personal de către notarul public sau printr-un delegat al acestuia. În măsura în care procedura succesorală nu a fost deschisă printr-o
cerere de către persoanele îndreptăţite prin lege a o face, cererea de inventariere ţine loc şi de cerere de deschidere a acestei proceduri (art.70 din
Legea nr.36/1995).
102
Această atribuţie revine numai secretarilor consiliilor locale conform art.75 alin.2 d in Regulament,
atunci când moştenirea cuprinde bunuri imobile. Moştenitorii sau orice persoană interesată pot să
sesizeze şi ei la rândul lo r biroul notarial competent, deoarece nici o dispoziţie legală nu le interzice
acest lucru. Pentru unele considerente, a se vedea I. Leş op. cit. p.281-282.
223
Pentru efectuarea inventarierii notariale este necesar acordul persoanei în posesia căreia se află bunurile defunctului. În cazul în care persoana
aceasta refuză inventarierea bunurilor defunctului se încheie un proces verbal de către cei prezenţi.
Cu ocazia inventarierii notariale se încheie un proces verbal care va cuprinde enumerarea, descrierea şi evaluarea provizorie a bunurilor ce se
aflau în posesia defunctului la data decesului (art.71 alin.1 din Legea nr.36/1995).
În cazul în care există bunuri a căror proprietate este contestată, acestea se vor menţiona separat în procesul verbal. De pildă, unele bunuri
împrumutate de la alte persoane sau bunuri care au fost date în folosinţă pe timpul vieţii cu obligaţia de a fi restituite de moştenitori.
De asemenea, în situaţia în care bunurile defunctului se găsesc în posesia altei persoane se vor inventaria şi acestea. În acest caz se va preciza
locul unde se află bunurile şi motivele pentru care se găsesc în acel loc (de pildă, au fost împrumutate de defunct).
Dacă la efectuarea inventarierii se va găsi un testament lăsat de
defunct, acesta va fi vizat spre neschimbare şi se va depune în depozit la biroul notarului public.
După încheierea operaţiunilor de inventariere se întocmeşte procesul verbal care consemnează rezultatele inventarierii.
Procesul verbal se semnează de persoana care l-a întocmit (notarul public sau delegatul acestuia), de succesibilii aflaţi la locul inventarului, iar
în lipsa acestora sau în caz de refuz din partea succesibililor de a semna, inventarul va fi semnat de martorii prezenţi.
Notarul public poate conserva bunurile succesorale în cazul în care există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a acestor
bunuri. În acest scop notarul public va putea pune aceste bunuri sub sigiliu sau le va preda unui custode spre păstrare şi conservare.
Dacă pentru conservarea bunurilor succesorale sunt necesare anumite
cheltuieli pe care trebuie să le suporte custodele sau curatorul special numit pentru administrarea bunurilor, acestea pot fi făcute numai cu încuviinţarea
notarului public. Bunurile succesorale care au fost date în conservare sau administrare
se predau de către notarul public pe bază de proces verbal custodelui sau curatorului sub luare de semnătură. Când predarea în custodie are loc odată
cu inventarierea, în procesul verbal întocmit cu acea ocazie se va menţiona acest lucru. Un exemplar al procesului verbal de inventariere (în care este
menţionată predarea în custodie) se va preda şi custodelui sau curatorului special.
224
Custodele sau curatorul la finalizarea procedurii succesorale (sau când notarul public va considera necesar) este obligat să restituie bunurile şi să
depună conturile la biroul notarului public. Măsurile de conservare luate de notarul public trebuie să fie aduse la
cunoştinţa moştenitorilor legali, testamentari sau executorilor testamentari, după caz. Aceste măsuri având drept scop conservarea bunurilor succesorale
în bune condiţiuni pot fi completate sau modificate până la finalizarea procedurii succesorale.
Când la inventariere s-au găsit sume de bani, hârtii de valoare, cecuri sau alte valori toate acestea se vor depune în depozitul notarial sau la o
instituţie specializată. În procesul verbal de inventariere se va face menţiune despre aceasta.
De la această regulă instituită prin art.73 alin.1 din Legea nr.36/1995, există o excepţie în baza căreia din sumele de bani găsite la inventariere se
vor lăsa moştenitorilor sau celor care locuiau cu defunctul şi se gospodăreau împreună cu acesta sumele necesare pentru:
- întreţinerea persoanelor ce erau în sarcina celui decedat, pentru
maximum 6 luni; - plata sumelor datorate în baza contractelor de muncă sau plata
asigurărilor sociale; - acoperirea cheltuielilor pentru păstrarea şi administrarea averii
succesorale. În cazul în care exită unele indicii potrivit cărora succesiunea urmează
a fi declarată vacantă, notarul public va putea încredinţa administrarea provizorie a bunurilor succesorale unui curator desemnat. În acelaşi timp
notarul public are obligaţia de a încunoştiinţa autoritatea administrativ-teritorială pentru luarea măsurilor ce se impun în asemenea cazuri.
Potrivit prevederilor art.74 alin.4 din Legea nr.36/1995, orice persoană care se consideră vătămată prin inventarul întocmit sau prin măsurile de conservare luate de notarul public se poate adresa cu o plângere
la judecătorie. Această cale de atac împotriva procesului verbal de inventariere sau a măsurilor de conservare este deschisă în primul rând
moştenitorilor, dar şi terţelor persoane care se consideră vatămate.
E. Înregistrarea cauzei succesorale, citarea şi stabilirea calităţii
moştenitorilor şi legatarilor.
Deschiderea procedurii succesorale se face printr-o cerere adresată biroului notarial care trebuie să îndeplinească cerinţele legale. Odată
225
sesizarea făcută în condiţiile prevăzute de lege notarul public înregistrează cererea.
După îndeplinirea acestei operaţiuni, notarul public dispune citarea celor care au vocaţie la moştenire, iar dacă există testament se vor cita
legatarii şi după caz executorul testamentar instituit. În cadrul procedurii de citare legea reglementează câteva cazuri
particulare. Astfel, dacă prin testamentul autentic a fost instituit un legatar universal, în lipsa moştenitorilor rezervatari se citează numai legatarul. Dacă
testamentul este olograf sau mistic se vor cita şi moştenitorii legali. În aceste două cazuri, dacă a fost desemnat prin testament un executor testamentar se
citează şi acesta (art.75 alin.2 din Legea nr.36/1995). În situaţia în care notarul public a fost sesizat cu o succesiune ce
urmează a fi declarată vacantă, acesta va trebui să citeze autoritatea administraţiei publice competentă a prelua bunurile.
Întrucât calitatea de moştenitori poate fi dobândită în condiţiile legii şi de moştenitori incapabili (de pildă, minorii, puşi sub interdicţie, etc) în mod obligatoriu se citează reprezentanţii legali ai acestora precum şi autoritatea
tutelară. În asemenea cazuri notarul public trebuie să ţină seama de următoarele:
- dacă moştenitorul este o persoană cu o capacitate de exerciţiu restrânsă sau nu;
- dacă moştenitorul este lipsit total de capacitate; - dacă există contradicţie de interese între reprezentantul legal şi
succesibil. Astfel, pentru ocrotirea intereselor unei astfel de persoane se vor
aplica dispoziţiile în materie de reprezentare şi asistare. Când se constată că este cazul, notarul public în conformitate cu prevederile legale va lua toate
măsurile pentru desemnarea unui curator. O atribuţie deosebit de importantă pe care o are notarul public în
cadrul procedurii succesorale este stabilirea calităţii moştenitorilor şi
legatarilor. De asemenea trebuie să remarcăm rolul notarului public în ceea ce priveşte întinderea drepturilor moştenitorilor, precum şi compunerea
masei succesorale. În cadrul dezbaterilor succesorale dacă se constată existenţa unui
testament (descoperit cu ocazia inventarierii sau prezentat de partea interesată) notarul public va proceda la deschiderea lui. În cazul
testamentului olograf sau mistic se constată starea lui materială şi se întocmeşte un proces-verbal.
226
Notarul public, în conformitate cu prevederile art.76 alin.3 din Legea nr.36/1995, va trebui să stabilească dacă moştenitorii au acceptat
succesiunea în termenul legal. Acceptarea succesiunii se poate stabili atât prin declaraţiile părţilor,
cât şi prin probele administrate în cauza succesorală (declaraţiile de martori, înscrisuri prezentate de părţile interesate).
În cazul în care unul sau mai mulţi moştenitori nu acceptă succesiunea, notarul public va lua act de voinţa acestora prin intermediul
declaraţiei de renunţare la succesiune. Declaraţiile de acceptare sau renunţare la succesiune (legea prevede
expres, cele sub beneficiu de inventar) se înscriu într-un registru special (art.76 alin.ultim din Legea nr.36/1995).
Calitatea de moştenitor şi numărul acestora se stabilesc prin acte de stare civilă şi cu martori.
Bunurile care alcătuiesc masa succesorală se dovedesc prin înscrisuri sau orice mijloace de probă admise de lege.
În majoritatea cazurilor masa succesorală este formată din bunurile
comune ale autorului succesiunii şi ale soţului supravieţuitor. În acest caz, cotele de contribuţie ale acestora la dobândirea bunurilor se stabilesc prin
acordul moştenitorilor (art.77 din Legea nr.36/1995). Deşi legea nu precizează ce se întâmplă dacă nu se realizează un astfel
de acord între moştenitori (deşi era absolut necesar acest lucru, cunoscându-se numeroasele neînţelegeri între aceştia cu ocazia dezbaterilor succesorale)
se subânţelege că se aplică prevederile dreptului comun în materie succesorală.
F. Suspendarea procedurii succesorale. Procedura succesorală poate fi suspendată în cazurile expres prevăzute
de lege. Astfel, în conformitate cu prevederile art.78 alin.1 din Legea nr.36/1995, procedura succesorală se suspendă dacă:
a) au trecut 6 luni de la deschiderea succesiunii şi, deşi au fost legal citaţi, succesibilii nu s-au prezentat ori au abandonat procedura
succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de moştenitor şi există dovada că cel puţin unul dintre ei a acceptat moştenirea;
b) succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la compunerea masei succesorale şi la întinderea drepturilor ce li se
cuvin;
227
c ) moştenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanţei de judecată pentru stabilirea drepturilor lor.
Măsura suspendării procedurii succesorale se ia de către notarul public, în cazurile menţionate mai sus, printr-o încheiere de suspendare. În
încheierea de suspendare sunt consemnate toate elementele care au rezultat din dezbateri până în momentul suspendării, cu privire la:
- identitatea celor prezenţi; - opţiunea succesorală a moştenitorilor;
- compunerea masei succesorale. În cazul că succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se
înţeleg cu privire la compunerea masei succesorale şi la întinderea drepturilor ce li se cuvin, notarul public trebuie să stabilească prin încheiere
masa succesorală, cu precizarea bunurilor sau a drepturilor care se contestă, întinderea drepturilor moştenitorilor şi motivele neînţelegerii. În acest caz
notarul public are obligaţia de a îndruma părţile să soluţioneze neînţelegerile dintre ele pe cale judecătorească.
În cazurile de suspendare prevăzute la art.78 alin.1 lit. a şi b din Legea
nr.36/1995, dacă nu s-a făcut dovada că persoanele în cauză s-au adresat instanţei sau persoanele interesate n-au cerut repunerea pe rol a cauzei,
notarul public stabileşte taxele succesorale provizorii şi onorariile care se vor comunica organelor financiare în vederea încasării lor.
În măsura în care se constată încetarea cauzelor care au determinat suspendarea, dosarul succesoral se poate repune pe rol. Cererea de repunere
pe rol se face de către părţi şi este adresată notarului public. Notarul public poate repune pe rol oricând dosarul succesoral, dar nu înainte de a constata,
aşa cum am subliniat, încetarea cauzelor care au dus la suspendarea procedurii succesorale.
G. Încheierile de şedinţă şi încheierea finală.
În cadrul procedurii actelor notariale, din capitolul anterior, am
analizat în mod detaliat conţinutul încheierii notariale. Precizăm doar atât că Legea nr.36/1995 prin art.49 reglementează în mod succint elementele unei
încheieri notariale. Cu ocazia dezbaterilor succesorale, la fiecare termen, notarul public
întocmeşte o încheiere de şedinţă motivată, care trebuie să cuprindă menţiuni referitoare la:
- îndeplinirea procedurii de citare; - declaraţiile părţilor;
228
- prezenţa martorilor; - măsurile dispuse în vederea soluţionării cauzei (art.79 din Legea
nr.36/1995). Când din dezbaterile succesorale, notarul public constată că, în masa
succesorală nu există bunuri, dispune prin încheiere închiderea procedurii succesorale şi clasează cauza ca fiind rămasă fără obiect.
103
Considerăm întemeiate criticile formulate în literatura de specialitate, referitoare la dispoziţiile art.80 din Legea nr.36/1995, în care se precizează
că notarul public atunci când nu există bunuri “dispune prin încheiere închiderea procedurii succesorale şi clasează cauza ca fără obiect”.
104
Aşadar, soluţia pe care o pronunţă notarul public prin încheiere este clasarea cauzei succesorale ca fiind rămasă fără obiect. Aşa cum procedura
succesorală se deschide printr-o cerere, închiderea procedurii succesorale are loc printr-o încheiere motivată în care se dispune “clasarea cauzei ca fără
obiect”. Atât deschiderea cât şi închiderea procedurii succesorale nu sunt decât două etape distincte cu consecinţe deosebit de importante pentru întreaga procedură succesorală.
Dimpotrivă, în succesiunile în care există bunuri, după administrarea probelor şi realizarea acordului între moştenitori notarul public întocmeşte o
încheiere finală a procedurii succesorale. Încheierea finală va cuprinde pe lângă menţiunile comune încheierilor
notariale şi următoarele elemente: - numele, prenumele şi ultimul domociliu al defunctului;
- data decesului; - numele, domiciliul şi întinderea drepturilor moştenitorilor şi
legatarilor; - bunurile succesiunii;
- taxele de timbru; - onorariul; - alte date care au fost necesare soluţionării cauzei.
Legea prevede de asemenea cazul în care moştenitorii şi-au împărţit bunurile prin bună-învoială. În acest caz în încheierea finală se va arăta
modul de împărţeală precum şi bunurile succesorale care au fost atribuite fiecăruia dintre moştenitori. “Actul de împărţeală” va putea fi cuprins în
încheierea finală sau se va putea întocmi separat, într-una din formele prescrise de lege (art.81 alin.3 din Legea nr.36/1995).
103
Cu priv ire la închiderea p rocedurii succesorale şi clasarea dosarului succesoral, a se vedea I. Leş, op. cit.
p.287-288. 104
Idem.
229
Procedura succesorală se poate încheia şi înainte de expirarea termenului de acceptare a succesiunii, dacă este neîndoielnic că nu mai sunt
şi alte persoane îndreptăţite la succesiune. Această excepţie instituită în art.81 alin.1 din Legea nr.36/1995 trebuie privită cu serioase rezerve,
întrucât ar putea da naştere ulterior la unele litigii succesorale şi respectiv ar duce la anularea certificatului de moştenitor. Alt caz de încheiere “de
îndată” a procedurii succesorale este reglementată de art.82 alin.2 din Legea nr.36/1995. Acest caz se referă la testamentul ce îndeplineşte condiţiile
legale de formă, ce nu conţine dispoziţii contrare legii şi nu aduce atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari sau există acordul acestora. În aceleaşi
condiţii notarul public poate stabili drepturile legatarului particular asupra bunurilor determinate prin testament.
Potrivit art.82 alin.3 din Legea nr.36/1995, notarul public, atunci când are acordul tuturor moştenitorilor, va putea proceda la reducerea
liberalităţilor cuprinse în testamente până în limitele prevăzute de lege.
H. Certificatul de moştenitor.
Certificatul de moştenitor reprezintă actul notarial final în care sunt consemnate constatările referitoare la numărul şi calitatea moştenitorilor, la
masa succesorală şi la cotele ce le revin succesibililor din patrimoniul defunctului.
Certificatul de moştenitor sau cel de legatar se redactează de notarul public, pe baza datelor cuprinse în încheierea finală, în termen de 20 zile de
la data întocmirii acesteia. Subliniem faptul că încheierea finală are la bază şi acordul de voinţă al părţilor asupra tuturor aspectelor succesorale ale
cauzei, dar nu se poate confunda cu certificatul de moştenitor, care este ultimul act procedural notarial ce se întocmeşte şi se eliberează fiecăruia dintre moştenitori sau legatari, după caz. Eliberarea se face numai după
achitarea taxelor notariale şi a onorariilor. Certificatul de moştenitor nu poate fi identificat nici cu o hotărâre
judecătorească deşi reprezintă “o sinteză a activităţii succesorale notariale”. În literatura de specialitate, precum şi în practica judiciară a fost
conturată natura juridică a certificatului de moştenitor şi s-a stabilit că nu îndeplineşte decât funcţia unui instrument probator, prin care se constată
calitatea de moştenitor ca urmare a deschiderii succesiunii.105
105
A se vedea: A. Hilsenrad, D. Rizeanu, C. Zirra, op. cit. p.237; T. Popescu, op. cit. p.18; M. Eliescu,
Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul Republicii Socialiste România, Bucureşti 1996, p.178.
230
În cazul suspendării procedurii succesorale (potrivit dispoziţiilor art.78 alin.1 lit. b şi c) certificatul de moştenitor se eliberează pe baza
hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă, şi nu în baza încheierii finale.
Spre deosebire de condiţiile cerute de lege pentru emiterea unui certificat de moştenitor, legea prevede posibilitatea stabilirii la cerere numai
a calităţii de moştenitor (art.84 din Legea nr.36/1995). Potrivit acestui text legal, atunci când “nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul
defunctului ori determinarea acestora necesită operaţiuni de durată şi moştenitorii solicită să li se stabilească numai calitatea, se poate emite
certificat de calitate de moştenitor”.
Forţa probantă a certificatului de moştenitor este stabilită prin art.88
alin.1 din Legea nr.36/1995. Astfel, certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor ce se cuvin
fiecărui moştenitor în parte, până la anularea sa prin hotărâre judecătoreasă. Anularea certificatului prin hotărâre judecătorească se poate cere de către persoanele care se consideră vătămate în drepturile lor prin emiterea acelui
certificat. Totodată prin acţiunea în anulare se poate pretinde şi stabilirea
drepturilor persoanelor considerate vătămate, în condiţiile legii.106
Dacă instanţa judecătorească printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă
a anulat certifiatul de moştenitor, notarul public are obligaţia ca în baza acestei hotărâri să elibereze un nou certificat. De aceea, instanţa
judecătorească are sarcina de a trimite hotărârea rămasă definitivă şi irevocabilă în copie, împreună cu dosarul succesoral, dacă a fost cerut în
timpul soluţionării cauzei, biroului notarial competent. Există situaţii când o succesiune nu are moştenitori legali sau
testamentari. Legea reglementează şi astfel de cazuri. Potrivit art.85 din Legea nr.36/1995, în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari la cererea reprezentantului statului, notarul public constată că succesiunea respectivă
este vacantă. În acest caz, notarul public, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii, trebuie să elibereze un certificat de vacanţă
succesorală. Certificatul de moştenitor este un act unic, fapt pentru care după
emiterea acestuia nu mai este posbilă întocmirea altui certificat, decât în
106
O problemă deosebită ridicată de pract ica judiciară şi literatura de specialitate a fost prescriptibilitatea şi
imprescriptib ilitatea acţiunii în anulare a cert ificatului de moştenitor. Astfel s -a ajuns la concluzia că
dacă dreptul încălcat este prescriptibil şi acţiunea în anulare are acelaşi caracter şi dimpotrivă dacă
dreptul este imprescriptibil acţiunea va fi şi ea imprescriptib ilă. Din punct de vedere al prescripţiei sunt
aplicabile d ispoziţiile art.3 din Decretul nr.167/1958. A se vedea T. Popescu, op. cit. p.24; I. Leş, op. cit.
p.294.
231
condiţiile prevăzute de lege (art.86 alin.1 din Legea nr.36/1995). Pentru ca notarul public să poată relua procedura succesorală în vederea completării
încheierii finale cu bunurile succesorale omise din masa succesorală (în vederea eliberării unui certificat de moştenitor suplimentar) trebuie să
constate că s-a realizat acordul tuturor moştenitorilor cu privire la aceasta. În acest caz nu este vorba de o anulare a certificatului de moştenitor eliberat în
condiţiile legii, ci numai de o completare a acestuia. Uneori în cuprinsul încheierii finale se strecoară unele erori materiale.
Atât erorile materiale, cât şi eventualele omisiuni se pot îndrepta la cererea moştenitorilor în baza unei încheieri. În mod obligatoriu, în
asemenea situaţii, notarul public trebuie să facă menţiune despre aceasta în încheierea finală şi pe toate exemplarele certificatului de moştenitor (art.87
din Legea nr.36/1995). Subliniem că legea nu dă o definiţie erorii materiale sau omisiunii.
Însă considerăm că ambele concepte, aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate vizează greşeli materiale strecurate în încheierea finală şi nicidecum greşeli de apreciere cu privire la drepturile părţilor sau la
alcătuirea masei succesorale.107
Ţinându-se seama şi de prevederile art.87 alin.1 din Regulamentul de
aplicare a Legii nr.36/1995, se poate concluziona că “erorile materiale” şi “eventualele omisiuni” la care se referă art.87 din Legea nr.36/1995 au
aceeaşi semnificaţie cu conceptele reglementate de art.281 Cod procedură civilă pentru rectificare a greşelilor materiale cuprinse într-o hotărâre
judecătorească. Menţionăm că legea nu reglementează şi cazul în care erorile
materiale sau eventualele omisiuni sunt cuprinse numai în certificatul de moştenitor. Considerăm că îndreptarea acestora este posibilă şi în acest caz
pe baza unei încheieri, fără a se mai face menţiunea despre aceasta în încheierea finală, ci numai pe toate exemplarele certificatului de moştenitor. O atare soluţie se impune deoarece nu ne aflăm în situaţia anulării
certificatului de moştenitor, reglementată de art.88 din Legea nr.36/1995. Pentru soluţionarea cererii de îndreptare a erorilor materiale sau a
omisiunilor cuprinse în încheierea finală şi certificatul de moştenitor, notarul public trebuie să procedeze la citarea moştenitorilor cu menţiunea de a
prezenta toate certificatele de moştenitor sau legatar. Prezentarea tuturor certificatelor de moştenitor este necesară în vederea înscrierii şi pe acestea a
menţiunilor de îndreptare a greşelilor materiale sau omisiunilor făcute şi pe încheierea finală din dosarul succesoral.
107
în acest sens, a se vedea I. Leş, op. cit. p. 295.
232
Aşadar, cu ocazia dezbaterilor succesorale notarul public poate elibera următoarele tipuri de certificate de moştenitor, în funcţie de situaţiile
reglementate de lege: - certificatul de moştenitor propriu-zis;
- certificatul de vacanţă succesorală; - certificatul de moştenitor suplimentar;
- certificatul de calitate de moştenitor.
3.8.4. Alte proceduri notariale.
A. Legalizarea semnăturilor şi a sigiliilor.
Potrivit dispoziţiilor art.89 din Legea nr.36/1995 notarul public poate legaliza semnătura părţilor numai pe înscrisurile pentru care legea nu cere
formă autentică. Este vorba despre acele înscrisuri autentice pentru care forma este impusă de lege ca o condiţie de valabilitate a actului.
Pentru ca notarul public să poată trece la legalizarea semnăturii,
părţile sunt obligate să prezinte toate exemplarele înscrisului nesemnate. Conform procedurii notariale generale, notarul public va identifica
părţile şi se va convinge că ele cunosc conţinutul înscrisului. După îndeplinirea acestei operaţiuni, notarul public le cere părţilor să
semneze în faţa sa toate exemplarele înscrisului. În încheierea notarială se va arăta că au fost îndeplinite condiţiile
esenţiale ale legalizării de semnătură, aşa cum dispune art.49 lit.g din Legea nr.36/1995. Totodată încheierea trebuie să cuprindă şi următoarele menţiuni:
a) data (anul, luna, ziua); b) numele părţii şi faptul prezentării ei în persoană;
c) constatarea subscrierii în faţa notarului public a tuturor exemplarelor înscrisului.
Trebuie să menţionăm faptul că legea distinge între legalizarea
semnăturii şi legalizarea specimenului de semnătură. La legalizarea semnăturii se are în vedere legalizarea acesteia numai
pe înscrisurile ce se încheie în formă autentică (pentru care legea cere această formă ca o condiţie de valabilitate a actului). Semnarea tuturor
exemplarelor înscrisului are loc numai în faţa notarului. În ceea ce priveşte legalizarea specimenului de semnătură, aceasta
are loc la cererea părţii (persoanei). Pentru acest lucru persoana trebuie să se prezinte personal la sediul biroului notarial şi va semna în faţa notarului
public. Deci, practic în acest caz se legalizează specimenul de semnătură, fără alte condiţii.
233
În conformitate cu prevederile art.89 alin.6 din Legea nr.36/1995, este reglementată în mod distinct legalizarea sigiliului. În baza acestui text de
lege partea interesată trebuie să prezinte notarului public sigiliul a cărei legalizare o cere. După verificarea sigiliului de către notarul public, acesta
va întocmi o încheiere de legalizare. Deşi legea nu prevede expres cuprinsul încheierii pentru legalizarea specimenului de semnătură şi a sigiliului, după
părerea noastră aceasta ar trebui să cuprindă elementele unei încheieri notariale (art.49 lit.g), cu următoarele menţiuni:
- data (ziua, luna, anul); - numele părţii şi faptul prezentării sigiliului pentru legalizare;
- faptul verificării sigiliului de către notarul public, şi descrierea acestuia cu exactitate.
B. Darea de dată certă înscrisurilor.
Notarul public poate să dea dată certă înscrisurilor în numărul de
exemplare cerut de partea interesată (art.90 alin.1 din Legea nr.36/1995).
Înscrisurile pentru care orice persoană poate solicita notarului public darea de dată certă, sunt diverse, în funcţie şi de interesele urmărite de aceasta.
În încheiere notarul public trebuie să precizeze că sunt îndeplinite condiţiile esenţiale pentru darea de dată certă (în sensul art.49 lit. g din
Legea nr.36/1995), prin următoarele menţiuni: a) data (anul, luna, ziua);
b) starea în care se află înscrisul. Înscrierea unor astfel de menţiuni este cât se poate de justificativă
(mai ales că în situaţii diverse poate constitui un instrument probator de importanţă deosebită pentru parte, iar consemnarea stării materiale a
înscrisului poate duce la lămurirea unor fapte legate de deteriorarea, distrugerea în tot sau parte a înscrisului, locul prezntării, etc.).
C. Certificarea unor fapte.
Potrivit art.91 alin.1 din Legea nr.36/1995, notarul public poate
certifica unele fapte pe care le constată personal. Astfel, notarul public are posibilitatea certificării următoarelor fapte prevăzute expres de textul legii:
a) faptul că o persoană se află în viaţă; b) faptul că o persoană se află într-un loc anumit;
c) faptul că persoana din fotografie este aceeaşi cu persoana care cere certificarea;
234
d) faptul că o persoană, ca urmare a unei somaţii sau notificări s-a prezentat, sau nu într-o anumită zi şi la o anumită oră la sediul biroului
notarial şi declaraţia acesteia. De asemenea, în încheiere se va menţiona şi ora constatării şi fapta
care se certifică. În Capitolul V, Secţiunea IV “Alte proceduri notariale” la litera C
“Certificarea unor fapte”, art.92 prevede şi certificarea proceselor verbale şi a hotărârilor adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor societăţilor
comerciale. Astfel, la cerere, notarul public poate certifica asemenea acte printr-o
încheiere notarială. Această încheiere trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la:
- data şi locul adunării; - faptul semnării procesului verbal sau a hotărârii de către
preşedintele adunării generale sau de către toţi participanţii. Dacă preşedintele sau o parte a participanţilor la adunarea generală
formulează cererea şi în sensul identificării participanţilor la adunarea
generală, notarul public poate stabili identitatea acestora, făcând despre aceasta, menţiune în încheierea notarială.
Acordarea unei atenţii sporite de către legiuitor pentru legalizarea unor astfel de “înscrisuri” se justifică, mai ales, ca material probator în
litigiile cu caracter patrimonial.
D. Legalizarea copiilor după înscrisuri.
O activitate notarială importantă o reprezintă eliberarea copiilor legalizate după înscrisurile originale prezentate de părţi. Notarul public
poate elibera asemenea copii numai după confruntarea lor cu originalul. Încheierea de legalizare trebuie să facă menţiunea că s-au îndeplinit
condiţiile esenţiale ale legalizării copiei (în sensul art.49 lit.g). Această
menţiune se referă la: a) atestarea conformităţii copiei cu înscrisul prezentat;
b) starea în care se află înscrisul; c) semnătura secretarului care a făcut colaţionarea.
În cazul legalizării unui înscris sub semnătură privată sau din arhiva biroului notarial, în încheiere se va face o menţiune expresă despre aceasta.
Dacă pentru confruntarea copiei cu originalul înscrisului prezentat se cere o pregătire de specialitate, copia se va elibera numai pe baza unei
confirmări efectuate de către un expert desemnat de notar, în condiţiile
235
prevăzute de lege. În acest caz încheierea de legalizare se va semna atât de notarul public cât şi de expertul desemnat de acesta.
În ceea ce priveşte eliberarea de copii legalizate de pe actele autentificate care se găsesc în arhiva biroului notarial, aceasta se poate face
numai părţilor, succesorilor şi reprezentanţilor lor, şi respectiv celor ce justifică un drept sau interes legitim (art.93 alin.5 din Legea nr.36/1995).
E. Efectuarea şi legalizarea traducerilor.
Efectuarea traducerilor se poate efectua de către notarul public autorizat în acest scop şi respectiv de un traducător atestat potrivit legii. Cel
ce a efectuat traducerea va semna formula de certificare a acesteia, iar notarul va legaliza semnătura traducătorului (în cazul în care traducerea nu
se face de notarul public autorizat). De asemenea, legalizarea semnăturii traducătorului se poate face şi
după specimenul de semnătură depus la biroul notarului public. În cazul în
care înscrisul se traduce în limba română dintr-o limbă străină sau dintr-o limbă străină în altă limbă străină notarul public certifică traducerea şi
legalizarea semnăturii traducătorului. Certificarea şi legalizarea semnăturii se vor face şi în limba străină în care se face traducerea.
F. Primirea în depozit de înscrisuri şi documente.
Notarul public potrivit atribuţiilor sale poate primi în depozit înscrisuri şi documente. La primirea în depozit a acestora va întocmi o
încheiere în care se va menţiona că s-au îndeplinit condiţiile esenţiale ale primirii în depozit (în sensul cerut de art.49 lit.g din Legea nr.36/1995). Iată, menţiunile speciale pe care trebuie să le cuprindă o astfel de încheiere:
a) data depunerii înscrisului în depozit (anul, luna, ziua), iar la cererea părţii se va consemna şi ora;
b) identificarea înscrisurilor predate, arătându-se toate datele necesare în acest scop;
c) numele deponentului şi al persoanei căreia trebuie să i se elibereze înscrisurile;
d) termenul de păstrare (art.95 din Legea nr.36/1995).
236
G. Eliberarea de duplicate ale înscrisurilor notariale.
În cazul pierderii, deteriorării sau distrugerii unui act original deţinut de parte, aceasta poate la cerere solicita un duplicat de pe originalul actului
care se află în arhiva biroului notarial. Pentru soluţionarea unei asemenea cereri, notarul public va trebui să citeze toate părţile sau după caz, pe toţi
succesorii acestora. În textul duplicatului se reproduce cuvânt cu cuvânt atât cuprinsul
înscrisului, cât şi cel al încheierii prin care s-a încuviinţat întocmirea înscrisului original. De asemenea, în locul semnăturii originale se
menţionează numele de familie şi prenumele fiecărui semnatar. Potrivit art.97 alin.3 din Legea nr.36/1995, duplicatul are aceeaşi forţă
probantă ca şi înscrisul original. Eliberarea duplicatelor de pe actele emise de fostele notariate de stat
sau alte organe cu activitate notarială cade în sarcina acelei instituţii care a preluat arhiva acestora.
H. Reconstituirea actelor originale.
Există situaţii în care un act dispare şi nemaifiind posibilitatea
eliberării unui duplicat de pe vreun original se va proceda la reconstituirea acelui act. Aşadar, pentru reconstituirea actelor se cer următoarele condiţii:
a) actul notarial să fie dispărut; b) să nu mai existe nici un exemplar original, după care să poată fi
eliberat un duplicat; c) să se depună la biroul notarial o cerere de reconstituire;
d) părţile să fie de acord cu reconstituirea acelui act. Din punct de vedere procedural, menţionăm că reconstituirea se face
la biroul notarial public unde s-a întocmit actul. Este obligatorie citarea
părţilor sau a succesorilor acestora, după caz. În situaţia în care actul dispărut a fost întocmit de alte organe cu
activitate notarială, reconstituirea se face de judecătoria în raza căreia şi-a avut sau îşi are sediul organul care a întocmit actul, în condiţiile pe care le-
am amintit mai sus. În acest din urmă caz, sunt aplicabile şi prevederile art.583-585 din
Codul de procedură civilă referitoare la refacerea înscrisurilor şi a hotărârilor dispărute.
237
I. Actele de protest al cambiilor, cecurilor şi altor titluri de ordin.
Legea nr.36/1995 nu se referă la procedura notarială cu privire la actele de protest al cambiilor, cecurilor şi a altor titluri de ordin. Cu toate
acestea art.97 din lege prevede că întocmirea unor asemenea acte se face în condiţiile stabilite prin legile speciale (Legea asupra cambiei şi biletului la
ordin, Legea asupra cecului, etc).
3.8.5.Controlul asupra activităţii notariale
A. Controlul judecătoresc asupra actelor şi activităţiilor notariale
Controlul asupra activităţii notariale se exercită în condiţiile prevăzute de art.99-101 din Legea nr.36/1995.
Actele notariale sunt supuse controlului judecătoresc conform dispoziţiilor cuprinse în art.100 din Legea nr.36/1995. Astfel, potrivit acestui text legal, actele notariale pot fi atacate de părţi sau de orice persoană
interesată pe calea acţiunii în anulare la instanţa judecătorească în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă.
Competenţa aparţine judecătoriei din circumscripţia teritorială în care ăşi are sediul biroul notarial care a emis actul respectiv.
Acţiunea în anulare se exercită de către părţi sau orice persoană interesată, în scopul anulării certificatului de moştenitor sau a altor acte
notariale, de regulă cele autentice. Judecătoria competentă soluţionează acţiunea în anulare, cu citarea
părţilor şi cu respectarea tuturor normelor procedurale civile. Actul notarial, până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, produce efecte juridice
depline, socotindu-se ca fiind valabil îndeplinit (art.111 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995).
În cazul anulării actului notarial acesta va fi lipsit total sau parţial de
eficacitate juridică. De pildă, în cazul anulării certificatului de moştenitor, notarul public va trebui să elibereze un nou certificat, pe baza hotărârii
judecătoreşti definitive şi irevocabile, în condiţiile art.88 alin.2 din Legea nr.36/1995.
Controlul judecătoresc asupra activităţii notariale se poate exercita şi pe calea plângerii împotriva încheierii de respingere a cererii de
îndeplinire a unui act notarial. Astfel, partea nemulţumită, introduce plângerea la judecătoria din circumscripţia căreia îşi are sediul biroul
notarial care a refuzat îndeplinirea actului, în termen de 10 zile de la data luării la cunoştinţă a refuzului.
238
Plângerea se depune la biroul notarului public care a refuzat cererea, care are obligaţia de a o înainta împreună cu dosarul cauzei, de îndată,
instanţei competente. Judecarea plângerii se face cu citarea tuturor părţilor interesate în
cauză. Dacă instanţa admite plângerea formulată, va trebui să indice în hotărâre modul în care trebuie întocmit actul (art.100 alin.4 din Legea
nr.36/1995). Hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă este
obligatorie pentru notarul public, care trebuie să se conformeze dispozitivului acesteia.
B. Controlul profesional administrativ.
Pe lângă controlul judecătoresc exercitat asupra actelor notariale, Legea nr.36/1995 prin art.99 alin.1 prevede că: “Activitatea notarilor publici este supusă controlului profesional administrativ, în condiţiile prezentei
legi”. Astfel, potrivit prevederilor art.101 din Legea nr.36/1995, controlul
profesional administrativ se exercită de către Uniunea Naţională a Notarilor Publici, prin Consiliul de Conducere.
Acest control are în vedere următoarele: a) organizarea Camerei Notarilor Publici şi a birourilor notarilor
publici; b) calitatea actelor şi lucrărilor încheiate de notarii publici.
Controlul privind calitatea actelor şi lucrărilor încheiate poate fi exercitat de către Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici dacă a fost
special delegat de Consiliul Uniunii, dar numai în circumscripţia sa teritorială. De asemenea, în cadrul atribuţiilor care îi revin, ministrul justiţiei poate ordona un control asupra activităţii notarilor publici prin inspectorii
generali de specialitate (art.101 alin.2 din Legea nr.36/1995).
239
CAPITOLUL IV
PROFESIA DE MEDIC
4.1. Reglementarea profesiei de medic.
Exercitarea profesiei de medic precum şi organizarea şi funcţionarea
Colegiului Medicilor din România sunt reglementate prin Legea nr. 306/28
iunie 2004, care a intrat în vigoare începând cu data de 14 decembrie
2005.108
Această lege a fost modificată prin următoarele acte normative:
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2004, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 475/2004;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 135/2004, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 59/2005;
- Legea nr. 59/2005;
- Legea nr. 221/2005;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 175/2005;
De asemenea, Legea nr. 306/2004 a mai fost modificată şi de
Ordonanţa Guvernului nr. 53/2004, care a fost abrogată prin Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 60/2004 şi respinsă prin Legea nr. 428/2004.
Menţionăm că în cuprinsul acestui capitol, am ţinut seama de toate
modificările aduse Legii nr. 306/2004, iar textul actualizat al acestuia
108
Pe data intrării în vigoare a acestei legi a fost abrogată Legea nr. 74/1995 privind exercitarea p rofesiunii
de medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiu lui Medicilor din România, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 12 decembrie 2000, cu modificările şi completările
ulterioare.
240
corespunde actelor normative modificatoare până la data de 14 decembrie
2005.109
4.2. Principiile fundamentale privind
exercitarea profesiei de medic.
În conformitate cu prevederile art. 1-12 din Legea nr. 306/2004, cu
modificările ulterioare sunt reglementate principiile fundamentale privind
exercitarea profesiei de medic. Aceste principii se referă la:
- legalitatea exercitării profesiei de medic;
- independenţa şi libertatea profesională;
- nediscriminarea între pacienţi;
- loialitatea faţă de pacienţi;
- respectarea demnităţii umane;
- păstrarea secretului profesional;
- etica şi deontologia medicală.
a.Principiul legalităţii exercitării profesiei de medic.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 306/2004, profesia
de medic se exercită pe teritoriul României în condiţiile acestei legi, de către
persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în medicină.
De asemenea, potrivit art. 24 alin. 3 din Legea nr. 306/2004,
exercitarea activităţilor de medic, pentru medicii cetăţeni ai unui stat
membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic
109
După cum se poate observa, instabilitatea legislativă în materie, este rezu ltatul inconsecvenţei
legiuitoru lui în crearea unui sistem coerent în materie, inclusiv în ceea ce priveşte armonizarea legislaţ iei
noastre cu legislaţia europeană.
241
European sau Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în unul dintre aceste state se
face în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi drepturi şi obligaţii prevăzute de lege
pentru medicii cetăţeni români. Aşadar, medicii cetăţeni străini, enunţaţi mai
sus, îşi exercită profesia de medic în temeiul legii, la fel ca şi medicii
cetăţeni români. Pe de altă parte, când medicii cetăţeni străini, încalcă
dispoziţiile profesionale cu caracter disciplinar sau administrativ prevăzute
de lege, autorităţile române competente au obligaţia de a informa statul
membru în care cei în cauză sunt stabiliţi. În acelaşi sens, art. 28 din Legea
nr. 306/2004, dispune că medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii
Europene, care în timpul exercitării profesiei în România, încalcă dispoziţiile
şi regulamentele profesiei, răspund potrivit legii.
În cazul nerespectării legilor şi regulamentelor profesiei medicale,
medicul răspunde disciplinar potrivit legii. Răspunderea disciplinară nu
exclude răspunderea penală, contravenţională, civilă sau materială, conform
prevederilor legale în vigoare (art. 69 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 306/2004).
b.Principiul independenţei şi libertăţii profesionale.
Potrivit prevederilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 306/2004, în vederea
asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, profesia de medic
are la baza exercitării sale independenţa şi libertatea profesională a
medicului, precum şi dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter
medical.
De asemenea, în legătură cu exercitarea profesiei şi în limita
competenţelor profesionale, medicului nu-i pot fi impuse îngrădiri privind
prescripţia şi recomandările cu caracter medical. În acelaşi sens. Ţinându-se
seama de caracterul umanitar al profesiei de medic, de obligaţia medicului
242
de deosebit respect faţă de fiinţa umană şi de loialitate faţă de pacientul său,
de dreptul medicului de a prescrie şi recomanda tot ceea ce este necesar din
punct de vedere medical pacientului, toate acestea constituie principalul scop
al profesiei de medic: asigurarea stării de sănătate prin prevenirea
îmbolnăvirilor, promovarea, menţinerea şi recuperarea sănătăţii individului
şi a colectivităţii.
Esenţa principiului independenţei şi libertăţii profesionale însă, este
consacrată de prevederile art. 9 alin.1 din Legea nr. 306/2004, care
precizează că la primirea în rândurile Colegiului Medicilor din România,
medicul va depune jurământul lui Hipocrate, în formularea modernă
adoptată de Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva
din anul 1975:
„O dată admis printre membrii profesiunii de medic,
Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii,
Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt
datorate,
Voi executa profesiunea cu conştiinţă şi demnitate,
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţia sacră,
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi, chiar şi după decesul
acestora,
Voi menţine prin toate mijloacele, onoarea şi nobile tradiţie a
profesiunii de medic,
Colegii mei vor fi fraţii mei,
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii
de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială,
243
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale
chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar
legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!”.
Pe de altă parte, exercitarea profesiei de medic se face, după obţinerea
calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România, pe baza
autorizaţiei de liberă practică acordate de Ministerul Sănătăţii, până la
aderarea României la Uniunea Europeană, iar de la 1 ianuarie 2007 această
competenţă a trecut în responsabilitatea Colegiului Medicilor din România.
În fine, medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai
unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau al Confederaţiei
Elveţiene se bucură de o serie de facilităţi privind dreptul de stabilire şi de
liberă prestare a serviciilor medicale, în condiţiile prevăzute de lege pentru
medicii cetăţeni români.110
c. Principiul nediscriminării între pacienţi.
În conformitate cu prevederile art. 5 alin. 3 din Legea nr. 306/2004,
deciziile şi hotărârile cu caracter medical vor fi luate avându-se în vedere
interesul şi drepturile pacientului, principiile medicale general acceptate,
printre care un loc important îl ocupă nediscriminarea între pacienţi. În acest
sens, o subliniere expresă este cuprinsă şi în jurământul depus de medic la
primirea în profesie, prin faptul că nu va îngădui „să se interpună între
datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau
stare socială” (art. 9 alin. 1 din Legea nr. 306/2004).
110
În acest sens, a se vedea Capitolul II „Dispoziţ ii privind exercitarea profesiei de medic pe teritoriul
României de către medici cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând
Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene”, art. 19+30 din Legea nr. 306/2004.
244
Mai mult, prin jurământul său, medicul se angajează solemn, liber şi
pe onoare că va păstra „secretul deplin pentru viaţa umană de la începuturile
sale chiar sub ameninţare” şi că nu va utiliza cunoştinţele sale medicale
„contrar legilor umanităţii”.
d. Principiul respectării demnităţii umane.
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 3 din Legea nr. 306/2004, medicul are
obligaţia de a respecta principiile medicale general acceptate, între care un
loc important îl ocupă respectarea demnităţii umane. În acest sens, sunt
formulele cuprinse în jurământul lui Hipocrate depus de medic la intrarea în
profesie, în sensul că „va exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate”. Pe
de altă parte, art.14 alin. 1 lit. c din aceeaşi lege, prevede că exercitarea
profesiei de medic este incompatibilă cu „orice ocupaţie de natură a aduce
atingere demnităţii profesionale de medic sau bunelor moravuri, conform
Codului de deontologie medicală”.
Aşadar, respectarea demnităţii umane, are strânsă legătură şi cu
desfăşurarea unor activităţi care aduc atingere demnităţii profesionale.
În fine, potrivit art. 39 lit. k din Legea nr. 306/2004, medicul trebuie
să aibă un comportament demn în exercitarea profesiei ori a calităţii de
membru al Colegiului Medicilor din România.
În cazul încălcării acestui principiu, care ar aduce atingere onoarei şi
prestigiului profesiei, medicul poate răspunde disciplinar. Răspunderea
disciplinară însă nu exclude angajarea răspunderii penale, contravenţionale,
civile sau materiale, în condiţiile legii. Mai mult, este nedemn a exercita
profesia de medic, cel care a fost condamnat pentru săvârşirea cu intenţie a
unei infracţiuni contra umanităţii sau vieţii în împrejurări legate de
245
exercitarea profesiei de medic şi pentru care nu a intervenit reabilitarea, şi
respectiv cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia,
pe durata stabilită, prin hotărâre judecătorească sau disciplinară (art. 13 lit. a
şi b din Legea nr. 306/2004).
e. Principiul păstrării secretului profesional.
În conformitate cu prevederile art. 9 alin. 1 din Legea nr. 306/2004,
prin jurământul dat la primirea în profesie medicul se angajează că va păstra
secretele încredinţate de pacienţi, chiar şi după decesul acestora.
De asemenea, potrivit art. 39 lit h din Legea nr. 306/2004, medicii au
obligaţia de a păstra secretul profesional.
Aşadar, prin păstrarea secretului profesional medicul contribuie la
întărirea încrederii pacienţilor în actul medical, în profesionalismul
medicului, în disponibilitatea acestuia, în corectitudinea, devotamentul şi
respectul faţă de fiinţa umană. Chiar, dacă medicul are obligaţia de a păstra
secretul profesional, în legătură cu exercitarea profesiei şi în limita
competenţelor profesionale, medicului nu-i pot fi impuse îngrădiri privind
prescripţia şi recomandările cu caracter medical, de vreme ce el asigură în
orice împrejurare apărarea sau promovarea intereselor pacientului prin
prevenirea îmbolnăvirilor, menţinerea şi recuperarea sănătăţii individului.
În fine, păstrarea secretului profesional se întinde nu numai pe
perioada vieţii pacientului ci chiar şi după decesul acestuia. Acest fapt
evidenţiază respectul deplin al medicului pentru viaţa umană de la
începuturile sale, indiferent de ameninţările care îi vor fi aduse, punându-se
în prim plan toate mijloacele de care dispune, onoarea şi nobile tradiţie a
profesiunii de medic.
246
f. Principiile eticii şi deontologiei profesionale.
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 3 din Legea nr. 306/2004, deciziile şi
hotărârile cu caracter medical vor fi luate ţinându-se seama de interesul şi
drepturile pacientului, cu respectarea principiilor eticii şi deontologiei
medicale. Pe de altă parte, exercitarea profesiei de medic este incompatibilă
cu orice ocupaţie de natură a aduce atingere demnităţii profesionale de
medic sau bunele moravuri, conform Codului de deontologie med icală.
Elaborarea codului de deontologie medicală este atribuţia esenţială a
Colegiului Medicilor din România (art. 33 alin. 1 lit. d din Legea nr.
306/2004).
În baza art. 39 lit. j din Legea nr. 306/2004, medicii au obligaţia de a
respecta normele, principiile şi îndatoririle deontologice medicale.
În acelaşi sens, potrivit prevederilor art. 40 lit. a membrii Colegiului
Medicilor din România, au obligaţia de a respecta şi aplica în orice
împrejurare normele de deontologie medicală, în calitatea lor specială de
medici.
De asemenea, potrivit art. 40 lit.c din aceeaşi lege, medicii Colegiului
au obligaţia de a acorda cu promptitudine şi necondiţionat, îngrijirile
medicale de urgenţă, ca o îndatorire fundamentală profesională şi civică.
4.3. Exercitarea profesiei de medic.
Profesia de medic se exercită pe teritoriul României, de către
persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în medicină.
Aceste persoane pot fi:
247
-cetăţeni ai statului român;
-cetăţeni ai unui stat membru aş Uniunii Europene, ai unui stat
aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene;
-soţul şi descendenţii de gradul I aflaţi în întreţinerea unui cetăţean al
unuia dintre statele Uniunii Europene, Spaţiul Economic European sau
Confederaţiei Elveţiene, care desfăşoară legal activităţi salariate sau
nesalariate pe teritoriul României, indiferent de cetăţenia acestora;
-beneficiarii statutului de rezident pe termen lung, acordat conform
normelor Uniunii Europene de către unul din statele Uniunii Europene, ale
Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene.
Prin titlu oficial de calificare în medicină se înţelege:
-diploma de medic, eliberată de către o instituţie de învăţământ
superior medico-farmaceutic acreditată în România;
-certificatul de medic specialist, eliberat de Ministerul Sănătăţii111
;
-certificatul de medic primar, eliberat de Ministerul Sănătăţii;
-ddiploma, certificatul sau un alt titlu în medicină, eliberate conform
normelor Uniunii Europene de către statele membre ale Uniunii Europene,
statele aparţinând Spaţiului Economic European sau de către Confederaţia
Elveţiană;
-diploma, certificatul sau un alt titlu în medicină, dobândite într-un
stat terţ şi recunoscute de unul dintre statele membre ale Uniunii Europene,
Spaţiul Economic European sau Confederaţiei Elveţiene, ori echivalate în
România.
111
Calificarea profesională de medic primar cuprinsă în nomenclatorul de specialităţ i medicale, în prezent
este contestată de reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii, aşa încât nu este exclus ca pe viitor ea să dispară
sau să fie înlocuită, deoarece în legislaţia europeană o astfel de calificare nu este cuprinsă în nomenclator.
248
Potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 306/2004, profesia de medic,
indiferent de forma de exercitare salariată şi/sau independentă, se exercită
numai de către medicii membri ai Colegiului Medicilor din România.
Medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat
aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene sunt
exceptaţi de la obligativitatea înscrierii în Colegiul Medicilor din România
în cazul prestării de servicii medicale temporare pe teritoriul României.
Potrivit prevederilor art. 10 alin. 1, coroborat cu dispoziţiile art. 1 din
Legea nr. 306/2004, profesia de medic se exercită pe teritoriul României de
către persoanele menţionate de lege, dacă îndeplinesc următoarele condiţii:
-deţin un titlu oficial de calificare în medicină;
-nu se găsesc în vreunul dintre cazurile de nedemnitate sau
incompatibilitate prevăzute de lege;
-sunt membri ai Colegiului Medicilor din România sau sunt
înregistraţi temporar la Colegiul Medicilor din România;
-sunt apţi din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei de
medic.
Profesia de medic se exercită în România cu titlul profesional
corespunzător calificării însuşite, după cum urmează:
-medic de medicină generală;
-medic specialist în una dintre specialităţile clinice sau paraclinice
prevăzute de nomenclatorul de specialităţi medicale, medico-dentare şi
farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală;
-medic primar în una dintre specialităţile clinice sau paraclinice
prevăzute de Nomenclatorul de specialităţi medicale, medico dentare şi
farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală.
249
De titlul profesional obţinut pe baza calificării profesionale însuşite,
beneficiază şi cetăţenii unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat
aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene care
deţin un titlu oficial de calificare în medicină şi care exercită profesia în
România.
De asemenea, certificatele eliberate de autorităţile competente a le
unui stat membru al Uniunii Europene, ale unui stat aparţinând Spaţiului
Economic European sau ale Confederaţiei Elveţiene, care atestă că medicul
posesor, cetăţean al acestora, este titularul de drept câştigat, sunt recunoscute
de autorităţile competente române, permiţând exercitarea activităţilor de
medic şi respectiv de medic de familie, inclusiv în cadrul sistemului naţional
de asigurări sociale de sănătate, cu respectarea prevederilor legale. Prin drept
câştigat se înţelege dreptul de a exercita activităţile de medic, precum şi cele
de medic generalist, inclusiv în cadrul sistemului de protecţie socială al
statului membru de origine sau de provenienţă, în cazul în care au beneficiat
de dreptul de liberă practică a profesiei şi erau stabiliţi în statul membru al
Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau
ai Confederaţiei Elveţiene, anterior implementării Directivei Consiliului
Uniunii Europene nr. 93/16/CEE.
4.4. Nedemnităţile şi incompatibilităţile
profesiei de medic.
În conformitate cu prevederile art. 13 din Legea nr. 306/2004, este
nedemn de a exercita profesia de medic:
250
-medicul care a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea cu intenţie
a unei infracţiuni contra umanităţii sau vieţii în împrejurări legate de
exercitarea profesiei de medic şi pentru care nu a intervenit reabilitarea;
-medicului căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita
profesia, pe durata stabilită, prin hotărâre judecătorească sau disciplinară;
În ceea ce priveşte incompatibilitatea exercitării profesiei de medic,
art. 14 alin. 1 din Legea nr. 306/2004, stabileşte următoarele cazuri:
-calitatea de angajat sau colaborator al unităţilor de producţie ori de
distribuţie de produse farmaceutice sau materiale sanitare;
-calitatea de comerciant;
-orice ocupaţie de natură a aduce atingere demnităţii profesionale de
medic sau bunelor moravuri, conform Codului de deontologie medicală;
-starea de sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare pentru
exercitarea profesiei medicale.
Pe întreaga perioadă a existenţei stării de incompatibilitate se
suspendă de drept calitatea de membru al Colegiului Medicilor din România
şi dreptul de exerciţiu al profesiei. În cazul apariţiei stării de
incompatibilitate, în termen de 10 zile medicul are obligaţia de a anunţa
colegiul al cărui membru este pentru evidenţierea acestei situaţii. La cererea
medicului, la sesizarea unei persoane sau instituţii interesate, preşedintele
colegiului din care face parte medicul poate constitui o comisie specială
pentru fiecare caz în parte pentru a confirma sau infirma starea de
incompatibilitate. Comisia specială în mod obligatoriu este alcătuită din trei
medici primari.
251
4.5. Autorizarea exercitării profesiei de medic.
Exercitarea profesiei de medic nu se poate face numai după obţinerea
calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România pe baza autorizaţiei
de liberă practică. Această autorizaţie era eliberată de Ministerul Sănătăţii
(până la data de 1 ianuarie 2007, adică până la aderarea României la
Uniunea Europeană). Începând cu data de 1 ianuarie 2007 autorizaţia de
liberă practică este acordată potrivit competenţei Colegiului Medicilor din
România.
Pentru obţinerea certificatului de membru al Colegiului Medicilor din
România sunt necesare următoarele acte:
- titlurile oficiale de calificare în medicină, prevăzut de lege;
- certificatul de cazier judiciar;
- certificatul de sănătate;
- declaraţia pe proprie răspundere privind îndeplinirea
condiţiilor referitoare la situaţiile de nedemnitate şi
incompatibilitate prevăzute la art. 13 şi 14 din Legea nr.
306/2004.
Colegiul Medicilor din România are obligaţia de a comunica, din
oficiu, în termen de 5 zile, Ministerului Sănătăţii o copie a certificatului de
membru eliberat.
Medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat
aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene,
care sunt stabiliţi în România exercită profesia pe baza documentelor emise
în conformitate cu prevederile art. 21 şi în condiţiile prevăzute la art. 35 din
Legea nr. 306/2004. În cazul prestării temporare de servicii medicale în
România, medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui
252
stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene,
stabiliţi în unul dintre aceste state, sunt exceptaţi de la obligativitatea
obţinerii certificatului de membru al Colegiului Medicilor din România,
precum şi a autorizaţiei de liberă practică a profesiei de medic.
Vârsta de pensionare a medicilor este de 65 de ani, indiferent de sex.
Doctorii în medicină îşi pot continua activitatea până la împlinirea vârstei de
70 de ani. De asemenea, academicienii, profesorii, conferenţiarii universitari
şi cercetătorii ştiinţifici de gradul I şi II, care desfăşoară activităţi medicale,
pot continua, la cerere, activitatea medicală până la vârsta de 70 de ani.
Menţinerea în activitatea medicală a acestora după împlinirea vârstei de 70
de ani se face cu acordul Colegiului Medicilor din România şi cu aprobarea
Ministerului Sănătăţii.
Medicii care au depăşit vârstele de pensionare pot profesa în
continuare pe baza certificatului de membru al Colegiului Medicilor din
România, numai în sectorul privat, pe baza autorizaţiei anuale a Colegiului
Medicilor din România, eliberat în urma examenului medical.112
În privinţa funcţiilor de conducere, persoanele care au împlinit vârsta
de 65 de ani nu pot ocupa sau deţine următoarele funcţii:
a. director general şi director general adjunct, în cadrul
Ministerului Sănătăţii şi al ministerelor şi instituţiilor centrale
cu reţea sanitară proprie, al direcţiilor de sănătate publică
judeţene şi a municipiului Bucureşti, al Casei Naţionale de
Asigurări de Sănătate şi al caselor judeţene de asigurări de
sănătate;
112
Considerăm că art. 16 alin. 4 din Legea nr. 306/2004, aduce o îngrădire exercitării profesiei de medic, de
vreme ce în alte situaţii aceeaşi lege prevede excepţii fie pentru motive polit ice (anterioare revoluţiei d in
1989),fie pentru motive politice (anterioare revoluţiei din 1989), fie pentru neacoperirea cu medici de
familie în mediul rural.
253
b. director general, director general adjunct de spital şi şef de
secţie.
În spitalele clinice şi universitare profesorii universitari pot ocupa
funcţia de şef de secţie până la împlinirea vârstei de 70 ani.
În mod excepţional, în situaţia unui deficit de personal medical
superior, pentru unităţile aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii şi
respectiv a direcţiilor de Sănătate publică, medicii de specialitate din
unităţile sanitare publice îşi pot continua activitatea după împlinirea vârstei
de pensionare, la solicitarea angajatorului, cu aviz anual eliberat de
Ministerul Sănătăţii şi de Colegiul Medicilor din România, pe baza
certificatului de sănătate.
În acelaşi sens, pentru buna funcţionare a unor secţii de spitale, în
specialităţile medicale fără acoperire în teritoriu se pot face derogări, la
propunerea direcţiilor de sănătate publică, judeţene şi a municipiului
Bucureşti, cu avizul Colegiului Medicilor din România şi cu aprobarea
Ministerului Sănătăţii. Aceste derogări se pot face numai pe durata unui an
cu condiţia scoaterii posturilor neocupate la concurs.
Dacă un medic îşi întrerupe activitatea profesională sau se află într-o
stare de incompatibilitate pe o perioadă mai mare de 5 ani, Colegiul
Medicilor din România are obligaţia de a reatesta competenţa profesională a
acestuia, în vederea reluării activităţii medicale. În acest caz, procedura
privind modalităţile şi condiţiile de verificare şi atestare a nivelului
profesional se stabileşte de către Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor
din România.
În fine, practicarea profesiei de medic de către o persoană care nu are
această calitate constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit dispoziţiilor
Codului penal (art. 18 alin. 1 din Legea nr. 306/2004).
254
Colegiul Medicilor din România, prin preşedintele colegiului teritorial,
are dreptul de a exercita acţiunea civilă sau de a sesiza după caz, organele
judiciare sau autorităţile competente, pentru urmărirea şi trimiterea în
judecată a persoanelor care îşi atribuie sau care întrebuinţează fără drept
titlul ori calitatea de medic sau care practică în mod nelegal medicina.
Acţiunea penală împotriva unui membru al Colegiului Medicilor din
România cu privire la fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic
se pune în mişcare cu înştiinţarea prealabilă a colegiului teritorial al cărui
membru este medicul respectiv.
Instanţele de judecată civile sau penale, din oficiu, au obligaţia de a
comunica Colegiului Medicilor din România hotărârile judecătoreşti rămase
definitive, prin care s-au pronunţat cu privire la fapte exercitate în timpul şi
în legătură cu profesia de către medici pe teritoriul României.
4.6.Exercitarea profesiei de medic pe
teritoriul României de către medici cetăţeni ai
unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui Stat
aparţinând Spaţiului Economic European sau ai
Confederaţiei Elveţiene.
A. Dreptul de stabilire în România
La intrarea în profesie, medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii
Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai
Confederaţiei Elveţiene, au obligaţia de a prezenta autorităţilor române
competente certificatul cazierului judiciar emis de statul membru de origine
sau de provenienţă, iar în lipsa acestuia, un document echivalent emis de
255
acel stat. De asemenea, ei vor prezenta autorităţilor române competente
certificatul de sănătate fizică şi psihică eliberat de statul membru de origine
sau de provenienţă. Dacă statul de origine sau de provenienţă nu impune o
astfel de cerinţă şi, în consecinţă, nu emite cetăţenilor săi un astfel de
document, autorităţile competente române acceptă din partea acestuia un
atestat echivalent certificatului de sănătate.
Cererile medicilor cetăţeni ai unui stat membru113
cu privire la accesul
în România la una dintre activităţile medicale se soluţionează de către
Ministerul sănătăţii, în colaborare cu Colegiul Medicilor din România, în
termen de 3 luni de la data depunerii dosarului complet de către cel interesat.
În acest sens, menţionăm că dosarul trebuie să cuprindă următoarele
documente:
-documentul de identitate;
-diploma de medic obţinută în România, diploma de medic obţinută
sau, după caz, recunoscută într-un stat membru, respectiv atestatul de
echivalare emis de Ministerul Educaţiei şi Cercetării în cazul diplomelor de
medic obţinute într-un stat terţ şi care nu au fost recunoscute de unul dintre
statele membre enumerate;
-în situaţia medicilor specialişti, şi diploma, certificatul sau titlul care
atestă specializarea în una dintre specialităţile clinice sau paraclinice
prevăzute de nomenclatorul de specialităţi medicale, medico-dentare şi
farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală sau de normele Uniunii
Europene după caz;
-certificatul de sănătate sau atestatul echivalent al acestuia, emis de
statul membru de origine sau de provenienţă;
113
În cuprinsul monografiei vom folosi doar această expresie, iar prin aceasta se subînţelege că fiecare
trimitere la medici cetăţeni ai unui stat membru al UE, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European
sau ai Confederaţiei Elveţiene.
256
-certificatul de cazier judiciar, emis de statul membru de origine sau
de provenienţă, în cazul în care intrarea în profesie se face în România, iar în
lipsa acestuia, documentul echivalent emis de statul respectiv.
Deciziile autorităţilor române competente în cazul respingerii cererii
de acces în profesia de medic pot fi atacate la instanţa de contencios
administrativ.
Când autorităţile române competente au cunoştinţe de fapte grave şi
precise care pot avea repercusiuni asupra începerii activităţii profesionale
sau asupra exercitării profesiei de medic în România, comise de medicii
cetăţeni ai unui stat membru, anterior stabilirii în România şi în afara
teritoriului său, acestea informează statul membru de origine sau de
provenienţă al celor în cauză. În acelaşi context, autorităţile române
competente comunică statului membru gazdă informaţiile solicitate cu
privire la sancţiunile penale interesând exerciţiul profesiei de medic, aplicate
medicilor pe durata exercitării profesiei în România.
Pe de altă parte, autorităţile române competente analizează
informaţiile transmise de statul membru gazdă cu privire la faptele grave şi
precise comise de medici cetăţeni români sau care provin din România,
anterior stabilirii în statul membru gazdă şi în afara teritoriului, sau fapte
care pot avea repercusiuni asupra începerii activităţii profesionale sau
asupra exercitării profesiei de medic în acel stat.
Autorităţile române competente decid asupra naturii şi amplorii
investigaţiilor pe care le întreprind în situaţiile pentru care au fost sesizate şi
comunică statului membru gazdă, în termen de trei luni de la primirea
solicitării acestuia, consecinţele care rezultă cu privire la atestatele şi
documentele pe care le-au emis în cazurile respective.
257
Autorităţile române competente au obligaţia de a asigura
confidenţialitatea informaţiilor transmise.
Toate documentele care formează cuprinsul dosarului de acces în
profesia de medic au o valabilitate de 3 luni de la data emiterii lor.
Cererea de reexaminare a dosarului de acces în profesia de medic
suspendă termenul legal de soluţionare. Autorităţile române competente
continuă procedura prevăzută la art. 21 alin. 1 din Legea r. 306/2004 după
primirea răspunsului din partea statului membru consultant sau după
expirarea termenului de 3 luni prevăzut de normele Uniunii Europene pentru
formularea răspunsului de către statele membre consultate în aceste situaţii.
B. Prestarea liberă a serviciilor medicale.
În conformitate cu prevederile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 306/2004,
medicii cetăţeni ai unui stat membru, stabiliţi în unul dintre aceste state, sunt
exceptaţi de la obligaţia înscrierii în Colegiul Medicilor din România,
precum şi de la plata cotizaţiei de membru, atunci când solicită accesul la
una dintre activităţile de medic, în vederea prestării temporare de servicii
medicale în România.
De asemenea, exercitarea activităţilor de medic în aceste situaţii se
face cu drepturile şi respectarea celorlalte obligaţii prevăzute de lege pentru
medicii cetăţeni români. Dacă pe durata prestării de servicii în mod
temporar în România, persoanele (medici cetăţeni ai unui stat membru)
încalcă dispoziţiile profesionale cu caracter disciplinar sau administrativ
prevăzute de lege, autorităţile române competente informează statul membru
în care cei în cauză sunt stabiliţi.
258
Prestarea temporară de servicii medicale pe teritoriul României de
către medicii cetăţeni ai unui stat membru, stabiliţi în unul dintre aceste state
se face pe baza următoarelor documente:
-declaraţia prealabilă adresată autorităţilor române competente de
către solicitant, declaraţie în care se precizează durata de prestare a activităţii
medicale, natura şi locul de desfăşurare a acestor activităţi. În cazuri urgente,
declaraţia poate fi făcută în termen de maximum 7 zile de la încetarea
prestării acestor activităţi;
-dovezi prin care autorităţile competente ale statului membru în care
este stabilit atestă că solicitantul exercită legal activităţile respective pe
teritoriul acelui stat;
-dovezi prin care autorităţile competente ale statului membru de
origine sau de provenienţă atestă că solicitantul este posesor al diplomelor,
certificatelor sau altor titluri de medic prevăzute de normele Uniunii
Europene pentru prestarea activităţilor în cauză.
Aceste documente sunt valabile timp de 12 luni de la data emiterii lor.
În caz de prestare temporară a serviciilor care antrenează deplasarea
prestatorului în România, medicii cetăţeni ai unui stat membru, stabiliţi în
unul dintre aceste state, sunt exceptaţi de la procedura de acreditare
prevăzută de legislaţia asigurărilor sociale de sănătate 8art. 26 alin. 1 din
Legea nr. 306/2004).
Persoanele care prestează servicii temporare în România au obligaţia
de a informa în prealabil Casa Naţională de Asigurări de Sănătate asupra
acelor servicii pe care urmează să le presteze, iar în caz de urgenţă, în
termen de maximum 7 zile de la prestarea acestora.
În fine, autorităţile române competente au obligaţia de a retrage
temporar sau definitiv, după caz, dovezile eliberate medicilor cetăţeni
259
români, precum şi medicilor unui stat membru, stabiliţi în România, în cazul
în care acestora li se aplică sancţiunile prevăzute de lege cu ridicarea
dreptului de liberă practică a profesiei.
4.7. Organizarea şi funcţionarea Colegiului
Medicilor din România.
A. Consideraţii generale.
Colegiul Medicilor din România se organizează şi funcţionează ca
organizaţie profesională a corpului medical, de interes public, apolitică şi
fără scop patrimonial, având ca principal obiect de activitate controlul şi
supravegherea exercitării profesiei de medic.
Colegiul Medicilor din România se organizează şi funcţionează pe
criterii teritoriale, la nivel naţional şi judeţean, respectiv la nivelul
municipiului Bucureşti.
Între Colegiul Medicilor din România şi colegiile teritoriale există
raporturi de autonomie funcţională, organizatorică şi financiară.
Colegiul medicilor din România are sediul în municipiul Bucureşti.
B. Atribuţiile Colegiului Medicilor din România.
Principalele atribuţii ale Colegiului Medicilor din România sunt
următoarele:
- asigură aplicarea legilor, regulamentelor şi normelor care
organizează şi reglementează exercitarea profesiei de medic;
260
- apără demnitatea şi promovează drepturile şi interesele membrilor
săi în toate sferele de activitate; apără onoarea, libertatea şi independenţa
profesională a medicului, precum şi dreptul acestuia de decizie în exercitarea
actului medical;
- asigură respectarea de către medici a obligaţiilor ce le revin faţă de
bolnav şi de sănătatea publică;
- elaborează şi adoptă Statutul Colegiului medicilor din România şi
Codul de deontologie medicală;
- controlează şi supraveghează modul de exercitare a profesiei de
medic, indiferent de forma de exercitare şi de unitatea sanitară în care se
desfăşoară, precum şi aplicarea legilor şi regulamentelor specifice;
- colaborează cu Ministerul Sănătăţii la formarea, specializarea şi
perfecţionarea pregătirii profesionale a medicilor;
- acţionează atât singur, cât şi împreună cu autorităţi sau instituţii
publice cu atribuţii în domeniu, în vederea asigurării calităţii actului medical
în unităţile medicale;
- elaborează ghiduri şi protocoale de practică medicală, criteriile şi
condiţiile privind asigurarea calităţii actului medical, pe care le propune,
spre aprobare, Ministerului Sănătăţii;
- colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea metodologiei de
acordare a gradului profesional şi tematica de concurs;
- organizează forme de educaţie medicală continuă şi de ridicare a
gradului de competenţă profesională a membrilor săi;
- colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea criteriilor şi
standardelor de dotare a cabinetelor de practică medicală independentă;
- stabileşte şi reglementează regimul de publicitate a activităţilor
medicale;
261
- asigură cadrul necesar desfăşurării unei concurenţe loiale bazate
exclusiv pe promovarea competenţei profesionale;
- controlează modul în care sunt respectate de către angajatori
independenţa profesională a medicilor şi dreptul acestora de decizie în
exercitarea actului medical;
- promovează şi stabileşte relaţii pe plan extern cu instituţii şi
organizaţii similare;
- colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea reglementărilor din
domeniul medical sau al asigurărilor sociale de sănătate;
- reprezintă medicii cu practică independentă care desfăşoară activităţi
medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate: în acest sens,
se va organiza o comisie care va negocia condiţiile şi raporturile juridice ale
acestei categorii de medici cu sistemul de asigurări sociale de sănătate;
- organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică
profesională, de deontologie medicală şi de la regulile de bună practică
profesională, în calitate de organ de jurisdicţie profesională;
- stabileşte, în funcţie de gradul riscului profesional, valoarea riscului
asigurat în cadrul asigurărilor de răspundere civilă profesională pentru
membrii săi;
- sprijină instituţiile şi acţiunile de prevedere şi asistenţă medico-
socială pentru medici şi familiile lor;
- participă, împreună cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi
Ministerul Sănătăţii, la stabilirea numărului anual de locuri în facultăţile de
medicină acreditate, precum şi a numărului de locuri în rezidenţiat;
- organizează centre de pregătire lingvistică, necesare pentru
exercitarea activităţii profesionale de către medicii cetăţeni ai statelor
262
membre ale Uniunii Europene, ai statelor aparţinând Spaţiului Economic
European sau ai Confederaţiei Elveţiene;
- participă la elaborarea contractului cadru, în condiţile legii;
- participă, alături de Ministerul Sănătăţii, în mod egal, la constituirea
comisiilor paritare de acreditare a medicilor.
Colegiul Medicilor din România avizează înfiinţarea cabinetelor
medicale private indiferent de forma lor juridică şi participă, prin
reprezentanţi anume desemnaţi, la concursurile organizate pentru ocuparea
posturilor din unităţile sanitare publice.
În fine, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, Colegiul
medicilor din România, prin structurile naţionale sau teritoriale, are dreptul
de a formula acţiune în justiţie în nume propriu sau în numele membrilor săi.
C. Membrii Colegiului Medicilor din România.
Medicii cetăţeni români şi medicii cetăţeni ai unui stat membru, în
vederea exercitării profesiei de medic dacă sunt stabiliţi în România, au
obligaţia să se înscrie în Colegiul medicilor din România.
Calitatea de membru este dovedită prin certificatul de membru al
Colegiului Medicilor din România, care se eliberează la înscrierea în corpul
profesional.
Înscrierea în Colegiul Medicilor din România şi eliberarea
certificatului de membru se face numai pentru medicii care îndeplinesc
condiţiile prevăzute la art, 10 alin. 1 lit. a, b, şi d, şi au depus jurământul
prevăzut la art. 9 din Legea nr. 306/2004.
263
Potrivit art. 35 alin. 4 din Legea nr. 306/2004, despre depunerea
jurământului se va menţiona în certificatul de membru al Colegiului
Medicilor din România.
De asemenea, pot deveni, la cerere, membri ai Colegiului medicilor
din România şi medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai
unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei
Elveţiene, stabiliţi în unul din aceste state şi care prestează temporar servicii
medicale în România, cu respectarea prevederilor art. 35 alin. 3 din Legea nr.
306/2004.
Medicii pensionari care au practicat profesia de medic, la cerere, îşi
pot păstra calitatea de membru al Colegiului medicilor din România.
Membrii Colegiului Medicilor din România sunt înscrişi într-un
registru, care se face public anual de către Colegiul Medicilor din România.
Evidenţa şi identificarea membrilor Colegiului Medicilor din România se
vor putea face şi prin folosirea codului numeric personal.
În conformitate cu prevederile art. 36 din Legea nr. 306/2004,
calitatea de membru al Colegiului Medicilor din România se suspendă şi se
întrerupe. Astfel, la cererea membrilor Colegiului Medicilor din România,
care din motive obiective nu îşi exercită profesia de medic pe o durată de
până la 5 ani, se poate solicita suspendarea calităţii de membru pe acea
durată. Pe durata suspendării la cerere a calităţii de membru al Colegiului
Medicilor din România se suspendă obligaţiile şi drepturilor ce decurg din
lege. Pe de altă parte, întreruperea exercitării profesiei de medic pe o durată
mai mare de 5 ani atrage de drept, pierderea calităţii de membru al
Colegiului Medicilor din România.
În fine, medicii cetăţeni români ai unui stat membru, stabiliţi în
România, care doresc să exercite profesia, se înscriu ca membri ai Colegiului
264
Medicilor din România la colegiul teritorial în raza căruia se află unitatea la
care urmează să îşi desfăşoare activitatea sau la colegiul teritorial în raza
căruia îşi au domiciliul sau reşedinţa. Medicii luaţi în evidenţa unui colegiu
teritorial, dacă exercită activităţi medicale şi pe raza altui colegiu teritorial,
au obligaţia de a anunţa şi acest colegiu.
D. Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din
România.
a. Drepturile membrilor Colegiului Medicilor din România.
În conformitate cu prevederile art. 38 din Legea nr. 306/2004,
membrul Colegiului Medicilor din România în principal au următoarele
drepturi:
- să aleagă şi să fie aleşi în organele de conducere de la nivelul
structurilor teritoriale sau naţionale ale Colegiului Medicilor din România;
- să se adreseze organelor abilitate ale Colegiului Medicilor din
România, şi să fie informaţi în timp util despre aceasta;
- să folosească împreună cu membrii lor de familie, toate dotările
sociale, profesionale, culturale şi sportive ale Colegiului Medicilor din
România şi ale Colegiilor teritoriale;
- să poarte însemnele Colegiului Medicilor din România;
- să conteste sancţiunile primite;
- să solicite ajutoare materiale pentru situaţii deosebite, atât personal,
cât şi prin membrii lor de familie;
-medicii în activitate sau pensionari, precum şi soţul sau soţia şi copii
aflaţi în întreţinerea acestora beneficiază în mod gratuit, începând cu data de
265
1 ianuarie 2007, de asistenţă medicală, medicamente şi proteze, în condiţiile
respectării dispoziţiilor legale privind plata contribuţiei la asigurările sociale
de sănătate.
b. Obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din România.
Potrivit prevederilor art. 39 din Legea nr. 3006/2004, obligaţiile
membrilor Colegiului Medicilor din România sunt următoarele:
-să facă dovada cunoaşterii normelor de deontologie profesională şi a
celor care reglementează organizarea şi funcţionarea corpului profesional;
modalitatea de testare a cunoştinţelor de deontologie şi a legislaţiei
profesionale se stabileşte de Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din
România;
-să respecte dispoziţiile Statutului Colegiului Medicilor din România,
ale Codului de deontologie medicală, hotărârile organelor de conducere ale
Colegiului Medicilor din România şi regulamentele profesiei;
-să rezolve sarcinile ce le-au fost încredinţate în calitate de membri
sau de reprezentanţi ai corpului profesional;
-să participe la manifestările iniţiate de organele de conducere, la
activităţile profesionale ori de pregătire profesională iniţiate ori organizate
de către organele de conducere naţionale sau locale;
-să participe la şedinţele ori adunările la care au fost convocaţi;
-să execute cu bună credinţă sarcinile ce decurg din hotărârile
organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din România;
-să se abţină de la deliberările organelor de conducere în care sunt
aleşi, în cazul în care, în îndeplinirea unor atribuţii ale acestor organe, au un
interes propriu;
266
-să păstreze secretul profesional;
-să păstreze, în cadrul profesiei confidenţialitatea asupra dezbaterilor,
opiniilor şi voturilor exprimate în organele de conducere;
-să respecte normele, principiile şi îndatoririle deontologiei medicale;
-să aibă un comportament demn în exercitarea profesiei ori a calităţii
de membru al Colegiului Medicilor din România;
-să achite, în termenul stabilit, cotizaţia datorată în calitate de membru
al Colegiului Medicilor din România;
-să rezolve litigiile cu alţi membri, în primul rând prin mediere de
către comisiile organizate în acest scop în Cadrul Colegiului Medicilor din
România;
-să execute cu bună credinţă atribuţiile ce le revin în calitate de
reprezentant sau membru în organele de conducere ale Colegiului medicilor
Municipiului Bucureşti.
De asemenea, potrivit art. 40 din Legea nr. 306/2004, obligaţiile
membrilor Colegiului Medicilor din România, ce decurg din calitatea
specială de medici sunt următoarele:
- să respecte şi să aplice, în orice împrejurare, normele de
deontologie medicală;
- să nu aducă prejudicii reputaţiei corpului medical sau altor
membri, respectând statutul de corp profesional al Colegiului
Medicilor din România;
- să acorde, cu promptitudine şi necondiţionat, îngrijirile
medicale de urgenţă, ca o îndatorire fundamentală
profesională şi civică;
- să acţioneze pe toată durata exercitării profesiei, în vederea
creşterii gradului de pregătire profesională;
267
- să aplice parafa, cuprinzând numele, prenumele, gradul,
specialitatea şi codul, pe toate actele medicale pe care le
semnează;
- să respecte drepturile pacienţilor.
În fine, în vederea creşterii gradului de pregătire profesională şi a
asigurării unui nivel ridicat al cunoştinţelor medicale, medicii sunt obligaţi
să efectueze un număr de cursuri de pregătire şi alte forme de educaţie
medicală continuă şi informare în domeniul ştiinţelor medicale, pentru
cumularea numărului de credite stabilit în acest sens de către Colegiul
Medicilor din România. Sunt creditate programele, precum şi celelalte forme
de educaţie medicală continuă avizate de către Colegiul Medicilor din
România. De asemenea, medicilor care nu realizează pe parcursul a 5 ani
numărul minim de credite de educaţie medicală continuă, stabilit de
Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din România, li se suspendă
dreptul de liberă practică până la realizarea numărului de credite respectiv.
E.Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor la nivel
teritorial.
În conformitate cu prevederile art. 42 din Legea nr. 306/2004, la
nivelul fiecărui judeţ, respectiv al municipiului Bucureşti, este organizat câte
un colegiu al medicilor care este format din toţi medicii cu drept la liberă
practică din unitatea administrativ-teritorială respectivă, denumit colegiu
teritorial.
Colegiile teritoriale ale medicilor ai personalitate juridică, patrimoniu
şi buget propriu.
268
Patrimoniul colegiului teritorial este constituit din bunurile mobile şi
imobile, dobândite în condiţiile legii.
Sediile colegiilor teritoriale ale medicilor sunt în oraşele reşedinţă ale
judeţelor ţării şi respectiv în municipiul Bucureşti.
Potrivit art. 42 alin. 4 din Legea nr. 306/2004, nici un colegiu teritorial
nu poate funcţiona în afara Colegiului Medicilor din România.
Organele de conducere ale colegiului teritorial al medicilor sunt:
- adunarea generală;
- consiliul;
- biroul consiliului;
- preşedintele.
a. Adunarea generală a colegiului teritorial.
Adunarea generală este formată din totalitatea membrilor colegiului
teritorial. Se întruneşte anual, în primul trimestru, la convocarea consiliului
şi adoptă hotărâri cu majoritate simplă în prezenţa a 2/3 din numărul
membrilor săi. Dacă la prima convocare nu s-a realizat majoritatea de 2/3
din numărul membrilor adunării generale, după 10 zile se organizează o
nouă şedinţă, cu aceeaşi ordine de zi, care va adopta hotărâri cu majoritate
simplă, indiferent de numărul membrilor prezenţi.
Atribuţiile adunării generale a colegiului teritorial sunt următoarele:
-aprobă proiectul de buget al colegiului şi, în baza raportului
cenzorilor, descarcă de gestiune consiliul pentru anul fiscal încheiat;
-stabileşte indemnizaţia de şedinţă a membrilor comisiei de disciplină;
-alege comisia de cenzori a colegiului.
269
b. Consiliul colegiilor teritoriale.
Adunarea generală a colegiilor teritoriale alege pe o perioadă de 4 ani
membrii colegiului respectiv, potrivit unui regulament electoral, aprobat de
către Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din România.
Potrivit art. 46 alin. 1 din Legea nr. 306/2004 consiliul are un număr
de membrii proporţional cu numărul medicilor înscrişi în evidenţa colegiului
la data organizării alegerilor, după cum urmează:
- 11 membri, pentru un număr de până la 500 de medici
înscrişi;
- 13 membri, pentru un număr de 501 până la 1000 de medici
înscrişi;
- 19 membri, pentru un număr de 1001 până la 2000 de medici
înscrişi;
- 21 de membri, pentru un număr de peste 2000 de medici
înscrişi;
Consiliul constituit la nivelul municipiului Bucureşti este format din
23 de membri.
Proporţional cu numărul de membri ai Consiliului se aleg un număr
de 3-9 membri supleanţi.
Consiliul colegiului teritorial execută atribuţiile prevăzute de lege şi
date în competenţa sa prin Statutul Colegiului Medicilor din România sau
prin hotărârea Consiliului Naţional.
270
c. Biroul consiliului.
Consiliul colegiului teritorial, în prima sa şedinţă care în mod
obligatoriu este organizată în termen de maximum 5 zile de la alegere, alege
biroul consiliului.
Biroul consiliului colegiului teritorial este format dintr-un preşedinte,
3 vicepreşedinţi şi un secretar.
d. Preşedintele colegiului teritorial.
Preşedintele colegiului teritorial, în conformitate cu prevederile art. 48
alin. 3 din Legea nr. 306/2004 în mod obligatoriu este şi preşedintele
biroului consiliului colegiului teritorial al medicilor.
F. Organizarea Colegiului Medicilor la nivel naţional.
Colegiul Medicilor din România este format din toţi medicii înscrişi în
colegiile teritoriale, are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu.
Bugetul propriu cuprinde şi contribuţiile colegiilor teritoriale în cotă fixă de
20% din cuantumul cotizaţiilor. Patrimoniul poate fi folosit şi în activităţile
producătoare de venituri, în condiţiile legii.
Organele de conducere, la nivel naţional, ale Colegiului Medicilor din
România sunt:
- adunarea generală naţională;
- consiliul naţional;
- biroul executiv;
- preşedintele.
271
a. Adunarea generală naţională.
Adunarea generală naţională este alcătuită din membrii Consiliului
naţional al Colegiului Medicilor din România şi reprezentanţi ai fiecărui
colegiu teritorial, aleşi potrivit art. 46 alin. 1 din Legea nr. 306/2004. norma
de reprezentare în adunarea generală naţională este de un reprezentant la un
număr de 200 de membri, potrivit legii. Reprezentanţii în adunarea generală
naţională sunt aleşi pe o durată de 4 ani. De asemenea, proporţional cu
numărul de medici înscrişi în evidenţa colegiului teritorial se va alege un
număr de 3-11 membri supleanţi.
Potrivit art. 52 din Legea nr. 306/2004, adunarea generală naţională,
are următoarele atribuţii:
- adoptă Statutul Colegiului Medicilor din România, precum şi
Codul de deontologie medicală;
- aprobă modificarea acestora;
- aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli şi execuţia celui pentru
exerciţiul expirat;
- alege, dintre membri săi, comisia de cenzori;
- adoptă puncte de vedere care să reflecte poziţia Colegiului
Medicilor din România cu privire la aspecte de interes general
în ceea ce priveşte profesia de medic ori statutul medicului în
societate.
Hotărârile adunării generale naţionale se adoptă în prezenţa a cel puţin
2/3 din numărul membrilor săi, cu majoritatea simplă de voturi.
În cazul în care la prima convocare nu se realizează cuantumul legal,
după două săptămâni se va organiza o altă şedinţă, cu aceeaşi ordine de zi,
272
care va putea adopta hotărâri indiferent de numărul membrilor prezenţi. Cu
toate acestea. Trebuie să precizăm că în situaţiile prevăzute la art. 52 lit.a şi
b (adoptarea Statutului, a Codului de deontologie medicală, precum şi
modificarea acestora) cvorumul legal necesar pentru adoptarea hotărârilor
este stabilit de art. 53 alin. 1 din Legea nr. 306/2004, în sensul că adunarea
generală naţională adoptă hotărâri în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul
membrilor săi, cu majoritate simplă de voturi.
Adunarea generală naţională se întruneşte în şedinţă ordinară în
primul trimestru al anului în curs, iar lucrările acesteia sunt conduse de către
preşedintele Colegiului Medicilor din România.
Convocarea adunării generale naţionale se poate face de către:
- preşedintele Colegiului Medicilor din România;
- 3 dintre membrii biroului executiv;
- 1/3 dintre membrii Consiliului naţional al Medicilor din România.
b.Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România.
Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România este alcătuit
din câte un reprezentant al fiecărui judeţ, din trei reprezentanţi ai
municipiului Bucureşti şi din câte un reprezentant al medicilor din fiecare
minister şi instituţie centrală cu reţea sanitară proprie. De asemenea,
Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România, poate fi asistat, cu
rol consultativ, de câte un reprezentant aş Academiei de Ştiinţe Medicale,
Ministerul Sănătăţii, Ministerului Muncii, Solidarităţii sociale şi Familiei şi
Ministerului Justiţiei.
Reprezentanţii în Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din
România sunt aleşi pe o perioadă de 4 ani de către membrii consiliilor
273
colegiilor teritoriale şi reprezentanţii acestora în Adunarea Generală
naţională, întruniţi într-o şedinţă comună.
Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România se întruneşte
legal în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul total al reprezentanţilor şi ia
decizi cu majoritate simplă de voturi. Deciziile Consiliului naţional al
Medicilor din România sunt obligatorii pentru colegiile teritoriale şi
respectiv pentru toţi medicii care practică medicina în România.114
Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România are în
principal următoarele atribuţii:
- elaborează Statutul Colegiului Medicilor din România, precum şi
proiectele de modificare a acestuia;
- elaborează Codul de deontologie medicală, precum şi proiectele de
modificarea a acestuia;
- colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea de norme privind
exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României;
- colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea Nomenclatorului
de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de
asistenţă medicală;
- colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea tematicilor şi a
metodologiei concursurilor şi examenelor pentru medici;
- stabileşte sistemul de credite de educaţie medicală continuă, pe baza
căruia se evaluează activitatea de perfecţionare profesională a medicilor;
114
În d ispoziţiile Leg ii nr. 306/2004, pe de o parte se face trimitere la obligativ itatea înscrierii medicilor în
Coleg iul Medicilor din România, lucru esenţial pentru practicarea legală a profesiei de medic, iar pe de altă
parte se referă la medicii care practică medicina în România, nemaivorbind de medici cetăţeni ai unui stat
membru aparţinând Uniunii Europene, situaţii care relevă inconsecvenţa legiuitorului în reglementarea
exercitării profesiei de medic. Dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 306/2004, în contextul menţionat mai sus ar
fi fost mult mai convingătoare dacă textul evidenţia obligativitatea deciziilor „pentru toţi medicii care
practică legal medicina în România”. (s.n.).
274
- colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea criteriilor medicale
de selecţie a pacienţilor în cazul unor tipuri de tratamente disponibile în
număr limitat;
- aprobă ghidurile şi protocoalele de practică medicală;
- fixează cotizaţia care trebuie plătită obligatoriu de către fiecare
medic colegiului teritorial;
- gestionează bunurile Colegiului Medicilor din România şi poate să
iniţieze şi să subvenţioneze acţiuni interesând profesia medicală, acţiuni de
întrajutorare sau de sponsorizare;
- soluţionează, prin comisiile de specialitate, în termen de 30 de zile
de la înregistrare, contestaţiile formulate împotriva deciziilor date de
consiliile teritoriale115
respectiv de Consiliul General al Municipiului
Bucureşti, în conformitate cu regulamentele proprii;
- alege dintre membrii săi Biroul executiv al Colegiului Medicilor din
România;
- propune adunării generale naţionale proiectul privind bugetul de
venituri şi cheltuieli al Colegiului Medicilor din România;
- alege dintre membrii săi pe cei care vor forma comisiile de lucru;
- stabileşte indemnizaţiile membrilor Biroului executiv şi
indemnizaţia de şedinţă a membrilor Comisiei Superioare de disciplină;
115
În art. 58 lit k din Legea nr. 306/2004, se face trimitere la „consiliile judeţene”, respectiv la „Consiliul
general al Municip iului Bucureşti” ceea ce considerăm că nu a fost în intenţia legiuitorulu i. Corect şi
conform prevederilor legale în vigoare în materie (pentru a se evita confuzia sau orice nelămuriri legate de
existenţa şi a unor astfel de instituţii ale admin istraţiei publice de la nivel judeţean şi respectiv al
municipiu lui Bucureşti) această prevedere trebuia să facă trimitere la „Colegiile teritoriale ale medicilor d in
judeţele ţării” şi respectiv la „ Coleg iul Medicilor din Municipiul Bucureşti”, iar de aici, apo i la „Consiliile
teritoriale ale Colegiilor Medicilor d in judeţele ţării”, respectiv „Consiliu l Coleg iulu i Medicilor d in
Municipiul Bucureşti”. Terminologia fo losită de Legea nr. 306/2004, este mult prea apropiată ( se
suprapune) cu noţiunile mult mai cunoscute în materia administraţiei publice.
275
- stabileşte condiţile privind desfăşurarea de către cabinetele medicale
a publicităţii, iar prin comisia de specialitate, aprobă conţinutul materialului
publicitar;
- reprezintă medicii aflaţi în relaţii contractuale cu casele de asigurări
sociale de sănătate la negocierea anuală a contractului cadru.116
De asemenea, Consiliul naţional al Medicilor din România, potrivit art.
59 din Legea nr.306/2004, aprobă exercitarea ocazională, cu caracter
didactic, de instruire, informare şi schimb de experienţă, a profesiei de
medic, de către medicii care nu au calitatea de membru al Colegiului
Medicilor din România.
În fine, Consiliul naţional stabileşte strategia şi planul anual de control
şi supraveghere a modului de exercitare a profesiei de medic.
c. Biroul executiv al Colegiului Medicilor din România.
Biroul executiv al Colegiului Medicilor din România este format
dintr-un preşedinte, 3 vicepreşedinţi şi un secretar general. Alegerea acestora
se face în mod individual de către Consiliul naţional, dintre membrii săi, pe
o durată de 4 ani. Biroul executiv lucrează legal în prezenţa a cel puţin 3
dintre membrii săi şi aprobă deciziile cu votul a cel puţin 3 membri.
Biroul executiv se întruneşte o dată pe săptămână sau ori de câte ori
este cazul, la cererea preşedintelui sau a cel puţin 2 dintre membrii săi. În
condiţiile stabilite de Statutul Colegiului Medicilor din România, votul poate
fi exprimat şi prin corespondenţă sau în format electronic.
Atribuţiile Biroului executiv sunt următoarele:
116
La redactarea art. 58 lit. r se poate observa o neglijenţă inadmisibilă (din Legea nr. 306/2004) cu privire
la aşezarea sau toponimia cuvintelor din textul citat. În ce ne priveşte, am „corectat” această neatenţie a
celor care au elaborat proiectul acestui act normativ.
276
-asigură activitatea permanentă a Colegiului Medicilor din România
între şedinţele Consiliului naţional;
- aprobă angajarea de personal şi asigură execuţia bugetului
Colegiului Medicilor din România;
- întocmeşte raportul anual de activitate şi gestiune, pe care îl supune
aprobării Consiliului naţional;
- acceptă donaţiile, legatele şi sponsorizările făcute Colegiului
Medicilor din România;
- execută hotărârile adunării generale naţionale şi ale Consiliului
naţional;
- elaborează şi supune spre avizare Consiliul naţional proiectul
bugetului de venituri şi cheltuieli, pe baza bugetelor locale;
- informează Consiliul naţional cu privire la deciziile emise între
şedinţele Consiliului;
- îndeplineşte orice alte sarcini stabilite de către Consiliul naţional;
De asemenea, Biroul executiv coordonează activitatea comisiilor de
lucru ale Consiliului naţional al Colegiului Medicilor din România.
Membrii Biroului Executiv şi membrii birourilor consiliilor colegiilor
teritoriale au dreptul la o indemnizaţie lunară, al cărei cuantum este aprobat
de către Consiliul naţional sau de consiliile colegiilor teritoriale, după caz.
d. Preşedintele Colegiului Medicilor din România.
Preşedintele Biroului executiv al Consiliului Naţional este
preşedintele Colegiului Medicilor din România.
Atribuţiile principale ale preşedintelui Colegiului Medicilor din
România sunt următoarele:
277
- reprezintă Colegiul Medicilor din România în relaţiile cu persoanele
fizice şi juridice din ţară şi străinătate;
- încheie contracte şi convenţii în numele Colegiului Medicilor din
România, cu aprobarea Biroului executiv;
- convoacă şi conduce şedinţele adunării generale şi ale Consiliului
naţional;
- aduce la îndeplinire deciziile biroului executiv, hotărârile
Conssiliului naţional date în sarcina sa şi rezolvă problemele şi lucrăr ile
curente;
- angajează personalul de specialitate şi administrativ;
- îndeplineşte orice alte sarcini stabilite de Consiliul naţional şi de
Biroul executiv, potrivit legii.
Subliniem faptul că, nu pot primi sau exercita mandatul de membru al
organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din România, atât la nivel
naţional, cât şi teritorial, medicii care deţin funcţii de conducere în cadrul
Ministerului Sănătăţii, respectiv al ministerelor şi instituţiilor cu reţea
sanitară proprie, al structurilor descentralizate ale acestuia ori în cadrul Casei
Naţionale de Asigurări de Sănătate, precum şi al caselor de asigurări de
sănătate de la nivel teritorial, în aceeaşi situaţie se află şi medicii pentru care,
în timpul mandatului de membru al organelor de conducere, s-a ivit starea de
incompatibilitate, caz în care ei sunt suspendaţi din funcţie. Suspendarea se
întinde până la încetarea situaţiei de incompatibilitate sau până la expirarea
mandatului.
Numărul de mandate în organele de conducere de la nivel teritorial şi
naţional nu este limitat.
278
G. Răspunderea disciplinară.
În conformitate cu prevederile art. 69 alin. 1 din Legea nr. 306/2004,
medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor
profesiei medicale, a Codului de deontologie medicală şi a regulilor de bună-
credinţă profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru
nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale
Colegiului Medicilor din România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în
legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul
profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România.
Răspunderea disciplinară a medicilor nu exclude răspunderea penală,
contravenţională, civilă sau materială, conform prevederilor legale în
vigoare.
a. Sesizarea Comisiei de disciplină.
Sesizarea Comisiei de disciplină se face printr-o plângere împotriva
unui medic. Plângerea se depune la colegiul teritorial al cărui membru este
medicul. În cazul medicilor cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii
Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai
Confederaţiei Elveţiene, plângerea se depune la colegiul în raza căruia
medicul îşi desfăşoară activitatea.
Biroul Consiliului are obligaţia de a dispune trimiterea plângerii şi a
întregului dosar disciplinar la comisia de disciplină. Comisia de disciplină se
pronunţă prin decizie. În cazul respingerii plângerii, împotriva deciziei,
persoane care a formulat plângerea poate depune contestaţie la Colegiul
279
teritorial. Soluţionarea contestaţiei este de competenţa Biroului executiv al
Consiliului naţional.
Potrivit prevederilor art. 70 alin. 4 din Legea nr. 306/2004 plângerile
împotriva unui membru al organelor de conducere de la nivel teritorial sau
naţional se înaintează Comisiei superioare de disciplină spre competentă
soluţionare.
b. Organizarea şi funcţionarea Comisiei de disciplină.
Comisia de disciplină este organizată şi funcţionează în cadrul fiecărui
colegiu teritorial. Comisia judecă în complete formate din 3 membri
abaterile disciplinare săvârşite de medicii înscrişi în acel colegiu. Comisia de
disciplină ca organ jurisdicţional are autonomie şi este independentă de
conducerea colegiului. Aşa cum subliniem, membrii comisiei de disciplină
nu pot face parte din organele de conducere de la nivel teritorial şi naţional.
În acelaşi sens, nici membri organelor de conducere nu pot fi membri ai
comisiei de disciplină.
De asemenea, la nivelul Colegiului Medicilor din România este
organizată şi funcţionează Comisia superioară de disciplină care este
independentă de conducerea colegiului. Comisia superioară de disciplină
judecă în complet format din 5 membri contestaţiile formulate împotriva
deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale.117
Potrivit prevederilor art. 71 alin. 3 din Legea nr. 306/2004, unul dintre
membrii comisiilor de disciplină este desemnat de direcţiile de sănătate
117
Avându-se în vedere prevederile art. 70 alin. 3 din Legea nr. 306/2004 şi respectiv ale art. 71 alin. 2 d in
aceeaşi lege, competenţa soluţionării contestaţiilor împotriva deciziilor pronunţate de comisiile de
disciplină teritoriale revine Comisiei Superioare de d isciplină şi nu Biroului executiv al Consiliulu i naţional,
care poate avea ca atribuţie doar trimiterea întregulu i dosar Comisiei Superioare, cum în mod greşit este
reţinut prin lege.
280
publică, la nivel teritorial, şi respectiv de către Ministerul Sănătăţii, la
nivelul Comisiei Superioare de disciplină.118
Procedura de soluţionare a abaterilor disciplinare este prevăzută în
Statutul Colegiului Medicilor din România.
Membrii comisiilor de disciplină de la nivelul colegiilor teritoriale
sunt aleşi de către adunările generale ale acestor colegii, iar membri
Comisiei superioare de disciplină sunt aleşi de adunarea generală naţională.
Pentru a putea fi aleşi în calitate de membrii ai comisiilor de disciplină,
art. 72 alin.2 din Legea nr. 306/2004, stabileşte următoarele condiţii:
- să aibă calitatea de medic primar;
- să aibă o vechime în profesie de peste 7 ani;
- să nu fi avut abateri disciplinare în ultimi 5 ani.
De asemenea, calitatea de membru al comisiei de disciplină este
incompatibilă cu orice altă funcţie în cadrul Colegiului Medicilor din
România.119
Durata mandatului membrilor comisiilor de disciplină este de 6
ani. Calitatea de membru a comisiilor de disciplină încetează în următoarele
cazuri:
- prin deces;
- prin demisie;
- prin pierderea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din
România;
118
Ch iar dacă legea nu face trimitere la alcătuirea completelor de judecată cu membri desemnaţi de
direcţiile de sănătate publică sau de către Ministerul Sănătăţii, considerăm că se subînţelege că vor face
parte din aceste complete şi nu numai din comisiile de disciplină care cuprind un număr mai mare de
membri, dintre care numai 3 sau 5 membri judecă, după caz. 119
Considerăm că expresia folosită de art. 72 alin. 3 d in Legea nr. 306/2004, şi anume „ funcţia de
membru” al comisiei de discip lină” este inadecvată, de vreme ce însăşi legea prevede în cuprinsul său o
expresie mult mai potrivită, respectiv „calitatea de membru”.
281
- prin numirea unui alt reprezentant în cazul membrilor
desemnaţi de către Ministerul Sănătăţii sau direcţia de
sănătate publică.
Alegerea membrilor comisiilor de disciplină se face prin vot secret şi
pe baza candidaturilor depuse. La nivel teritorial se va alege un număr de 5-
9 membri, iar la nivel naţional se vor alege 10 membri.
Membrii comisiilor de disciplină îşi aleg un preşedinte care are ca
atribuţie principală conducerea activităţii administrative a acestor comisii.
În fine, preşedintele comisiei de disciplină prezintă adunării generale
anual un raport asupra activităţii comisiei de disciplină.
c. Sancţiunile disciplinare.
În conformitate cu prevederile art. 74 alin. 1 din Legea nr. 306/2004,
sancţiunile disciplinare care se pot aplica medicilor care au calitatea de
membru al Colegiului Medicilor din România sunt următoarele:
- mustrarea;
- avertismentul;
- votul la blam;
- amendă de la 1.000.000 lei la 15.000.000 lei.120
Plata amenzii
se face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive
a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage
suspendarea de drept din exerciţiul profesiei a medicului,
până la achitarea sumei;
120
În prezent amenda este de la 100 la 1500 lei (RON), în funcţie de evoluţia cursurilor reaşezate faţă de
moneda unică europeană.
282
- interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi
medicale pe o perioadă de la o lună la un an;
- retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din
România.
Potrivit prevederilor art. 74 alin. 2 din Legea nr. 306/2004, retragerea
calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România operează de drept
pe durata stabilită prin hotărâre definitivă de către instanţele judecătoreşti, în
legătură cu interzicerea exercitării profesiei.
Alături de aceste sancţiuni Legea nr. 306/2004 la art. 74 alin. 3,
prevede posibilitatea obligării celui sancţionat şi la efectuarea unor cursuri
de perfecţionare sau de educaţie medicală, ori de alte forme de pregătire
profesională, după caz.
d. Metodologia de aplicare a sancţiunilor disciplinare.
Aplicarea sancţiunilor disciplinare revine comisiilor de disciplină a
colegiilor medicale teritoriale, iar la nivel naţional, comisiei superioare de
disciplină.
Decizia comisiei de disciplină se comunică:
- persoanei sancţionate;
- persoanei care a făcut sesizarea;
- Ministerului Sănătăţii;
- Biroului executiv al Colegiului Medicilor din România;
- Persoanei cu care medicul sancţionat are încheiat contractul
de muncă.
Conform prevederilor art. 75 alin.2 din Legea nr. 306/2004, termenul
de contestaţie, împotriva deciziei disciplinare pronunţată de comisia de
283
disciplină a colegiului teritorial, este de 15 zile de la comunicare. Au dreptul
de a formula contestaţie persoana care a fost sancţionată, persoana care a
făcut sesizarea, Ministerul Sănătăţii, preşedintele Colegiului teritorial sau
preşedintele Colegiului Medicilor din România.
În ceea ce priveşte acţiunea disciplinară, precizăm că, poate fi pornită
în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii faptei sau de la data
cunoaşterii consecinţelor prejudiciabile.
De asemenea, sancţiunile prevăzute la art. 74 alin. 1 lit. a, d, din
Legea nr. 306/2004 se radiază în termen de 6 luni de la data executării lor,
iar cea prevăzută la lit. e, în termen de un an de la data expirării perioadei de
interdicţie.
În cazul aplicării sancţiunii de retragere a calităţii de membru a
Colegiului Medicilor din România (art. 74 alin. 1 lit. f din Legea nr.
306/2004), medicul poate face o nouă cerere de redobândire a calităţii de
membru al colegiului după expirarea perioadei stabilite prin hotărâre
judecătorească definitivă de interdicţie a exercitării profesiei sau după 2 ani
de la data aplicării sancţiunii de către comisiile de disciplină. Redobândirea
calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România se face în
condiţiile Legii nr. 306/2004.
Pe de altă parte, dacă prin decizia comisiei de disciplină a fost dispusă
măsura de obligare a celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de
perfecţionare, de educaţie medicală ori alte forme de pregătire profesională,
radierea sancţiunii se face numai după prezentarea dovezii aducerii la
îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină.
În cazul săvârşirii în mod repetat a unei abateri disciplinare până la
radierea sancţiunii aplicate, această situaţie constituie o circumstanţă
agravantă care va fi luată în considerare la aplicarea unei noi sancţiuni.
284
Potrivit art. 77 alin. 1 din Legea nr. 306/2004, ancheta disciplinară se
exercită prin persoane desemnate în acest scop de către consiliul colegiului
teritorial sau, după caz, de către Biroul executiv al Colegiului Medicilor din
România.
În acelaşi sens, unităţile sanitare sau cele de medicină legală au
obligaţia de a pune la dispoziţia comisiilor de disciplină sau a persoanelor
desemnate cu investirea abaterilor disciplinare documentele medicale
solicitate, precum şi orice alte date şi informaţii necesare soluţionării cauzei.
În fine, medicul sancţionat prin decizia de sancţionare a Comisiei
superioare de disciplină, poate formula o acţiune în anulare la secţia de
contencios administrativ a tribunalului în raza căruia îşi desfăşoară
activitatea, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei.
285
CAPITOLUL V
PROFESIA DE FARMACIST
5.1. Reglementarea profesiei de
farmacist.
Exercitarea profesiei de farmacist ;i respectiv înfiinţarea, organizarea
şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România sunt reglementate de
legea nr. 81/9 mai 1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 14 mai
1997. intrarea în vigoare a acestei legi a fost stabilită începând cu data de 14
iunie 1997, deci la 30 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial.
De asemenea, Legea nr. 81/1997 a fost modificată şi completată prin
Legea nr. 498/11 iulie 2002, care a fost publicată în Monitorul Oficial nr.
524/18 iulie 2002.121
În acest context, vom analiza principalele aspecte legate de exercitarea
profesiei de farmacist, de înfiinţarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor
din România.
În fine, considerăm că o nouă reglementare a profesiei de farmacist se
impune numai după adoptarea de către Parlamentul României a legii privind
statutul profesiilor liberale în România, lege care constituie fundamentul
liberalismului, al independenţei şi autonomiei profesiilor.
121
În prezent, ţinându-se seama de aderarea României la Uniunea Europeană, de necesitatea armonizării
legislaţiei româneşti cu leg islaţia europeană, se preconizează adoptarea unor noi legi privind exercitarea
profesiei de farmacist în România.
286
5.2. Principiile fundamentale privind
exercitarea profesiei de farmacist.
Exercitarea profesiei de farmacist are la bază următoarele principii
fundamentale:
- legalitatea exercitării profesiei;
- libera practică a profesiei;
- umanismul;
- păstrarea secretului profesional.
a.Principiul legalităţii exercitării profesiei.
Exercitarea profesiei de farmacist se îndeplineşte de persoana fizică în
condiţiile prevăzute de Legea nr. 81/1997, cu modificările ulterioare. Astfel,
potrivit art. 1 din Legea nr. 81/1997, modificată, exercitarea profesiunii de
farmacist este un drept al oricărei persoane fizice, cetăţean român sau
cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, posesoare a diplomei de
farmacist, eliberată de o instituţie de învăţământ universitar cu profil
farmaceutic, acreditată din România ori din străinătate, şi echivalată potrivit
legii.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. 1 lit. b şi c din Legea nr.
81/1997, modificată, profesia de farmacist se exercită de către cel licenţiat al
unei instituţii de învăţământ universitar cu profil farmaceutic, în condiţiile
legii şi respectiv, nu se găseşte în vreunul din cazurile de nedemnitate
prevăzute de lege.
Pe de altă parte, potrivit art. 10 din Legea nr. 81/1997, modificată,
controlul şi supravegherea exercitării profesiei de farmacist se realizează de
287
către Colegiul Farmaciştilor din România şi de către Ministerul Sănătăţii, în
condiţiile legii.
În cazul încălcării jurământului depus, a legilor şi regulamentelor
specifice privind exercitarea profesiei de farmacist, membrul Colegiului
Farmaciştilor din România, răspund disciplinar (art. 36 alin. 1 din Legea nr.
81/1997 modificată şi completată).
În acelaşi sens, subliniem că răspunderea disciplinară a membrilor
Colegiului Farmaciştilor din România, stabilită potrivit Legii nr. 81/1997, nu
exclude răspunderea penală, contravenţională, civilă sau materială, conform
legii.
În cazul practicării profesiunii de farmacist de către o persoană care
nu are calitatea de farmacist dobândită în condiţiile prevăzute de lege,
constituie infracţiune şi se pedepseşte conform legii penale
b.Principiul independenţei şi liberei practici a profesiei de
farmacist.
În conformitate cu prevederile art. 3 alin. 4 din Legea nr. 81/1997,
profesiunea de farmacist este o profesie liberală, iar farmacistul nu este
funcţionar public.
În acest sens, subliniem că potrivit prevederilor art. 12 lit. a din Legea
nr.81/1997, cu modificările ulterioare,Colegiul Farmaciştilor din România
au atribuţia de a apăra libertatea şi independenţa profesională a
farmacistului în exercitarea profesiunii.
Pe de altă parte, Colegiul Farmaciştilor din România are autonomie
instituţională şi îşi exercită atribuţiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni (art.
11 alin. 2 din Legea nr. 81/1997, modificată).
288
În fine, exercitarea profesiei de farmacist se face pe baza autorizaţiei
de liberă practică, eliberată de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei, cu
avizul Colegiului Farmaciştilor din România (art. 1 din legea nr. 81/1997,
modificată).
c.Principiul umanismului în exercitarea profesiei de farmacist.
În conformitate cu prevederile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 81/1997,
modificată, în exercitarea profesiunii, farmacistul trebuie să dovedească
devotament, corectitudine, disponibilitate şi respect faţă de persoana care i
se adresează pentru procurarea medicamentelor necesare. În acest sens,
evidenţiem şi solemnitatea jurământului farmacistului, care face legământ că
în întreaga sa activitate va „da dovadă de o atitudine profund umană faţă de
om şi colectivitate” (art. 3 alin. 3 din Legea nr. 81/1997, modificată). Pe de
altă parte, membrii Colegiului Farmaciştilor din România au obligaţia de a
nu prejudicia interesele bolnavului şi de a acorda cu promptitudine asistenţa
farmaceutică de urgenţă, ca o îndatorire fundamentată, profesională şi civică.
Realizarea principiului umanismului are o strânsă legătură cu însăşi
scopul profesiunii de farmacist, acela de asigurare a sănătăţii publice, prin
cercetarea, producerea difuzarea şi eliberarea medicamentelor în condiţiile
de calitate prevăzute de Farmacopeea Română şi de alte standarde oficiale
dinţară şi din străinătate, aprobat de Ministerul Sănătăţii.
Astfel, în întreaga activitate de farmacist trebuie să fie „răbdător şi
înţelegător” faţă de cel care, datorită boli, nu îi „acordă respectul cuvenit”.
Această trăsătură esenţială a activităţii de farmacist evidenţiază
disponibilitatea totală a farmacistului pentru asigurarea sănătăţii persoanei
suferinde, pentru ocrotirea vieţii omului ca supremă valoare.
289
d. Principiul păstrării secretului profesional.
Potrivit prevederilor art. 14 lit. g din Legea nr. 81/1997, cu
modificările şi completările ulterioare, în exercitarea profesiunii de farmacist,
farmacistul ca membru al Colegiului Farmaciştilor din România are obligaţia
de a păstra secretul profesiunii ţinându-se seama de dispoziţiile legale în
vigoare. Prin respectarea acestui principiu se asigură propăşirea şi păstrarea
prestigiului profesiunii de farmacist în cadrul vieţii sociale, se consfinţeşte
necesara încredere a persoanei bolnave în activitatea desfăşurată de
farmacist, în sprijinul acestuia pentru satisfacerea intereselor bolnavului.
e. Principiul respectării normelor eticii şi deontologiei
farmaceutice.
Exercitarea profesiunii de farmacist se realizează prin respectarea
normelor de etică şi deontologie farmaceutică (art. alin. 3 din Legea nr.
82/1997, modificată). În acest sens, evidenţiem că potrivit dispoziţiilor art.
14 alin. 1 din Legea nr. 81/1997membrii Colegiului Farmaciştilor din
România sunt obligaţi să respecte reglementările în vigoare referitoare la
exercitarea profesiunii de farmacist (legea, Statutul Colegiului Farmaciştilor
din România, Codul deontologiei farmaceutice), să respecte şi să aplice
regulile de bună practică farmaceutică.
În cazul, în care membrii Colegiului Farmaciştilor din România,
încalcă jurământul depus, legile şi regulamentele specifice profesiei, care nu
respectă Codul de deontologie farmaceutică răspunde disciplinar, în funcţie
de gravitatea abaterii.
290
Pentru soluţionarea abaterii disciplinare este organizată şi
funcţionează Comisia de deontologie, iar sancţiunile disciplinare se aplică
după cum urmează:
-Consiliul judeţean al farmaciştilor aplică pedepsele: mustrarea;
avertismentul şi votul de blam.
-Consiliul naţional al Colegiului Farmaciştilor din România, aplică
pedeapsa suspendării temporare, pe un interval de 6-12 luni a calităţii de
membru şi respectiv pedeapsa retragerii calităţii de membru al Colegiului
Farmaciştilor din România.
5.3. Exercitarea profesiei de farmacist.
A. Consideraţii generale.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 81/1997, modificată şi completată,
exercitarea profesiei de farmacist este un drept al oricărei persoane fizice,
cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene,
posesoare a diplomei de farmacist, eliberată de o instituţie de învăţământ
universitar cu profil farmaceutic, acreditată, din România ori din străinătate,
şi echivalată potrivit legii. Exercitarea profesiei de farmacist se face în baza
autorizaţiei de liberă practică, eliberată de către Ministerul Sănătăţii şi
Familiei, cu avizul Colegiului Farmaciştilor din România.
Scopul profesiunii de farmacist îl reprezintă asigurarea sănătăţii
publice, prin cercetarea, producerea, difuzarea şi eliberarea medicamentelor
în condiţiile de calitate prevăzute de Farmacopeea Română şi de alte
standarde oficiale din ţară şi din străinătate, aprobate de Ministerul Sănătăţii.
291
Profesia de farmacist este o profesie liberală, iar farmacistul nu este
funcţionar public.
Farmacistul la absolvirea instituţiei de învăţământ depune următorul
jurământ:
„În întreaga mea activitate voi da dovadă de o atitudine profund
umană faţă de om şi colectivitate.
Voi respecta demnitatea şi personalitatea bolnavului, exercitând
profesiunea cu conştiinciozitate, respectând normele de etică şi de
deontologie farmaceutică.
Voi fi corect cu mine însumi şi cu confraţii mei, cărora le voi cere
colaborarea, şi nu voi refuza să le acord sprijinul, când mi se va cere, în
interesul bolnavului.
Nu voi accepta sub nici un motiv ca activitatea mea de farmacist să fie
utilizată împotriva sănătăţii şi vieţii omului.
Voi fi răbdător şi înţelegător faţă de cel care, datorită bolii, numi
acordă respectul cuvenit.
Jur, pe onoare, în mod solemn şi liber.122
Profesia de farmacist poate fi exercitată de cel care îndeplineşte
condiţiile următoare:
- este cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii
Europene;
- este licenţiat al unei instituţii de învăţământ universitar cu profil
farmaceutic, în condiţiile legii;
122
Depunerea jurământului la absolvirea instituţiei de învăţământ reprezintă o noutate faţă de celelalte
profesii liberale la care legea impune obligativitatea depunerii lui la intrarea în profesie. De aceea,
nedepunerea jurământului în aceste din urmă cazuri este o condiţie esenţia lă pentru primirea în profesie şi
este sancţionată ca atare. În cazu l profesiei de farmacist legea nu prevede o astfel de sancţiune, de vreme ce
nu este o condiţie de admisibilitate în profesie. Cu toate acestea încălcarea jurământulu i constituie abatere
disciplinară fapt ce angajează răspunderea disciplinară a farmacistului, care nu exclude răspunderea penală,
contravenţională, civilă sau materială a acestuia.
292
- nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de
lege;
- este apt din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiunii
(art. 4 alin. 1 din Legea nr. 81/1997, modificată).
De asemenea, profesia de farmacist poate fi exercitată în România şi
de către farmacişti cetăţeni străini, în condiţiile prevăzute de legea nr.
81/1997, modificată, şi pe bază de reciprocitate, stabilite prin convenţii la
care România este parte.
Ţinându-se seama de accesul liber în profesie atât al cetăţenilor
români, cât şi străini, art. 4 alin. 3 din Legea nr. 81/1997, modificată,
prevede că farmaciştii cetăţeni români cu domiciliul în străinătate şi
farmaciştii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, care exercită
profesiunea de farmacist în România, au aceleaşi drepturi şi obligaţii, cu
privire la exercitarea profesiunii de farmacist, ca şi farmaciştii cetăţeni
români, membri ai Colegiului Farmaciştilor din România.
B. Interdicţiile şi incompatibilităţile profesiei de farmacist.
a. Interdicţiile privind exercitarea profesiei de farmacist.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 81/1997, modificată, nu pot exercita
profesiunea de farmacist:
- farmacistul care a fost condamnat definitiv prin hotărâre
judecătorească, chiar dacă a fost reabilitat, pentru săvârşirea cu intenţie a
unei infracţiuni contra umanităţii sau vieţii, în împrejurări legate de
exercitarea profesiei de farmacist;
293
- farmacistul căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita
profesiunea, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă sau
disciplinară.
Se poate observa că interdicţiile privind exercitarea profesiei de
farmacist sunt limitativ prevăzute de lege şi respectiv, că se constată şi
stabilesc prin hotărâre judecătorească definitivă sau disciplinară.
b. Incompatibilităţile privind exercitarea profesiei de
farmacist.
În conformitate cu prevederile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 81/1997,
modificată, exercitarea profesiei de farmacist este incompatibilă cu:
- difuzarea şi comercializarea altor produse în afara celor înregistrate
şi aprobate de Ministerul Sănătăţii;
- profesia de medic;
- oricare profesie sau ocupaţie de natură a aduce atingere demnităţii
profesiei de farmacist sau bunele moravuri.
Pe de altă parte, profesia de farmacist nu poate fi exercitată de către o
persoană, dacă s-a constatat că starea de sănătate a acesteia este
necorespunzătoare, fiind atestată, ca atare, prin certificat medical eliberat de
Comisia de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă, potrivit
legii (art. 6 alin. 2 din Legea nr. 81/1997, modificată).
294
C. Autorizarea de liberă practică a profesiei de farmacist.
Profesia de farmacist se poate exercita pe baza autorizaţiei de liberă
practică, eliberată de Ministerul Sănătăţii în termen de 30 de zile de la
depunerea documentelor.
Pentru eliberarea şi acordarea autorizaţiei de liberă practică a
profesiunii de farmacist sunt necesare următoarele acte:
- diploma eliberată de o instituţie de învăţământ universitar cu profil
farmaceutic, acreditată în condiţiile legii;
- certificat de cazier judiciar;
- certificat de sănătate;
- avizul Colegiului Farmaciştilor din România.
Farmaciştii supraveghează şi coordonează sau conduc activităţile
farmaceutice privind prepararea, eliberarea, controlul şi conservarea
produselor şi substanţelor farmaceutice din farmacii şi laboratoare. În
farmaciile de spital farmacistul eliberează medicamentele numai pentru
secţiile spitalului.
În cadrul industriei farmaceutice şi în depozitele de medicamente,
farmacistul are sarcina de a supraveghea procesele specifice de preparare,
control, eliberare şi conservare a produselor şi substanţelor farmaceutice.
În cazul eliberării medicamentelor pe bază de prescripţie medicală, în
farmacii, trebuie să specificăm faptul că se face numai sub supravegherea
farmacistului.
Farmacişti pot fi menţinuţi, la cerere în activitatea profesională, cu
avizul Colegiului Farmaciştilor din România, până la vârsta de 60 de ani
femeile şi de 65 de ani bărbaţii, cu excepţia celor care au doctoratul şi a
căror activitate poate fi prelungită până la vârsta de 65 de ani femeile şi de
295
70 bărbaţii. După depăşirea acestei vârste farmaciştii pot profesa în
continuare, la cerere, în următoarele condiţii:
- obţinerea autorizaţiei de liberă practică acordată anual, în condiţiile
art. 7 din Legea nr. 81/1997, modificată;
- activitatea farmaceutică a farmacistului să se desfăşoare numai în
sectorul privat.
Controlul şi supravegherea exercitării profesiei de farmacist se
realizează de către Colegiul Farmaciştilor din România şi de către Ministerul
Sănătăţii, în condiţiile legii.
5.4. Organizarea şi funcţionarea Colegiului
Farmaciştilor din România.
A. Consideraţii generale.
Colegiul Farmaciştilor din România este organizat şi fiinţează ca
organizaţie profesională, neguvernamentală are personalitate juridică, este
apolitică şi fără scop patrimonial. El reprezintă interesele profesiunii de
farmacist, asigură propăşirea şi păstrarea prestigiului acestei profesii în
cadrul vieţii sociale.
Reţinem, de asemenea, ca trăsătură esenţială faptul că, profesia de
farmacist fiind o profesie liberală, Colegiul farmaciştilor din România, are
autonomie instituţională şi îşi exercită atribuţiile fără posibilitatea vreunei
imixtiuni.
296
Colegiul Farmaciştilor din România cuprinde toţi farmaciştii, cetăţeni
români, domiciliaţi în România, autorizaţi să practice profesia de
farmacist.123
Colegiul Farmaciştilor din România îşi are sediul central în
municipiul Bucureşti.
B. Atribuţiile Colegiului Farmaciştilor din România.
Potrivit prevederilor art. 12 din Legea nr. 81/1997, modificată,
Colegiul Farmaciştilor din România, are următoarele atribuţii:
- apără demnitatea şi promovează drepturile şi interesele membrilor
săi; apără onoarea, libertatea şi independenţa profesională a farmacistului în
exercitarea profesiei; asigură respectarea de către farmacişti a obligaţiilor ce
le revin;
- elaborează, adoptă şi supraveghează aplicarea statutului propriu şi a
Codului de deontologie farmaceutică;
- avizează eliberarea autorizaţiei de liberă practică;
- susţine activitatea şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice farmaceutice şi
poate organiza manifestări ştiinţifice;
- reprezintă pe membrii săi în relaţiile cu instituţiile ştiinţifice şi cu
sindicatele;
- colaborează cu Ministerul Sănătăţii la formarea, specializarea şi
perfecţionarea pregătirii profesionale a farmaciştilor;
- elaborează, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii, metodologia de
acordare a gradului profesional şi tematica de concurs;
123
Considerăm că o nouă modificare sau completare a Leg ii nr. 81/1997 ar trebui să cuprindă acele
reglementări necesare armonizării leg islaţiei româneşti cu legislaţia europeană, în sensul extinderii
dispoziţiilor legii şi la exercitarea profesiei de către cetăţenii străini, farmacişti în statele membre UE.
297
- propune şi stabileşte, împreună cu Ministerul Sănătăţii, principiile
privind teritorializarea şi înfiinţarea de noi farmacii, laboratoare şi depozite
farmaceutice;
- acordă burse pentru specializarea în ştiinţele farmaceutice;
- informeazaă pe membri săi asupra noutăţilor ştiinţifice şi
organizează, în acest scop, un centru de informare şi publicaţii profes ionale;
- judecă abaterile de la normele de etică profesională şi de deontologie
farmaceutică;
- înfiinţează şi sprijină instituţiile şi acţiunile de prevedere şi asistenţă
medico-socială pentru farmacişti şi familiile lor;
- colaborează cu organizaţii similare din alte ţări.124
C. Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului Farmaciştilor
din România.
În conformitate cu prevederile art. 13 alin. 1 din Legea nr. 81/1997,
modificată, farmaciştii, membrii ai Colegiului Farmaciştilor din România
sunt înscrişi într-un registru, care are rolul de a ţine o evidenţă exactă a
acestora. Lista nominală a farmaciştilor înscrişi în acest registru se publică
periodic. Deşi, lege nu prevede, un anume interval la care se publică lista
farmaciştilor, considerăm că în lipsa unei astfel de prevederi, publicarea are
loc anual, iar în mod excepţional semestrial sau ori de câte ori se impune,
dar nu la intervale mai mari de trei luni.
124
Constatăm că „deşi legea dispune că are autonomie instituţională şi îşi exercită at ribuţiile fără
posibilitatea vreunei imixt iuni, dependenţa Colegiulu i Farmaciştilor din România de Ministerul Sănătăţii
este încă în mare măsură „stânjenitoare”, deoarece, „colaborarea”, „elaborarea în colaborare” sa u
„stabilirea şi propunerea împreună”, constituie elemente determinante de imixtiune şi în final de limitare a
autonomiei instituţionale. În acest sens, considerăm necesară o reglementare strictă a atribuţiilor Coleg iului
Farmaciştilor, iar „colaborarea” cu alte instituţii d in domeniul farmaceutic, medical etc, să fie ev idenţiată şi
reglementată separat prin lege (de pildă, la capitolul „Dispoziţii finale şi tranzitorii” după caz).
298
Potrivit prevederilor art. 13 alin. 2, se pot înscrie în Colegiul
Farmaciştilor din România şi farmaciştii pensionari.125
a. Drepturile membrilor Colegiului Farmaciştilor din România.
Deşi, Legea nr. 81/1997, modificată, nu face o trimitere expresă, cu
privire la drepturile membrilor Colegiului Farmaciştilor din România,
considerăm că ele se referă în principal la:
- dreptul de a alege şi a fi ales în structurile Colegiului Farmaciştilor
din România;
- dreptul de a face parte din Colegiul Farmaciştilor;
- dreptul la ocrotire legală;
- dreptul la pensie;
- dreptul la concediu de odihnă;
- dreptul la asigurări sociale.
b. Obligaţiile membrilor Colegiului Farmaciştilor din România.
Potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 81/1997, modificată,
membrii Colegiului Farmaciştilor din România au următoarele principale
obligaţii:
- să respecte reglementările în vigoare referitoare la exercitarea
profesiunii de farmacist;
125
Ţinându-se seama de modificările aduse Legii nr. 81/1997 şi de preconizatele modificări „susţinute” de
Ministerul Sănătăţii, se impune modificarea şi a cap itolului referitor la „Drepturile şi obligaţiile” membrilor
Coleg iului Farmaciştilor p rin extinderea aplicabilităţii lor şi cetăţenilor străini care îndeplinesc condiţiile de
a exercita profesia de farmacist în România, deoarece formularea artico lului 4 alin. 3 din lege, introdus prin
legea nr. 498/11 iulie 2002 nu satisface exigenţele unei legislaţii care are tendinţe de europenizare.
299
- să respecte şi să aplice regulile de bună practică farmaceutică;
- să acorde cu promptitudine asistenţă farmaceutică de urgenţă,
ca o îndatorire fundamentală, profesională şi civică;
- să nu prejudicieze interesele bolnavului;
- să respecte Statutul Colegiului Farmaciştilor din România;
- să se preocupe de perfecţionarea calificării profesionale;
- să păstreze secretul profesiei de farmacist, potrivit legii.
D. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din
România la nivel judeţean şi naţional.
Colegiul Farmaciştilor din România este organizat la nivel naţional şi
judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti.
a.Organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor la nivel judeţean.
Organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor din România, la
nivel judeţean sau al municipiului Bucureşti sunt:
- adunarea generală;
- consiliul judeţean sau al municipiului Bucureşti;
- comitetul director (art. 18 din Legea 81/1997, modificată).
b.Organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor la nivel naţional.
La nivel naţional, conducerea Colegiului farmaciştilor din România
este alcătuită şi exercitată de către:
- adunarea generală;
- consiliul naţional;
300
- comitetul director. (art. 26 din Legea 81/1997, modificată).
Potrivit art. 19 din Legea nr. 81/1997, modificată, Colegiul
Farmaciştilor din România „va colabora cu Ministerul Sănătăţii în elaborarea
actelor normative specifice”.126
Pe perioada îndeplinirii unei funcţii de conducere de către un
farmacist, la cererea acestuia, contractul individual de muncă se suspendă,
iar locul de muncă se menţine. Legea nr. 81/1997 prin art. 20 alin. 1 se referă
la o funcţie de conducere în comitetul director al consiliului judeţean sau al
municipiului Bucureşti şi respectiv în Consiliul naţional al Colegiului
Farmaciştilor din România. Pe perioada suspendării, farmacistul beneficiază
de vechime în muncă, în situaţia exercitării unei funcţii de conducere.
1. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor la nivel
Judeţean.
Organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor din România la
nivel judeţean sunt următoarele:
- adunarea generală;
- consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti;
- comitetul director.
Adunarea generală a Colegiului Farmaciştilor din România la nivel
judeţean sau al municipiului Bucureşti este alcătuită din totalitatea
farmaciştilor înscrişi în registrul de evidenţă. Se întruneşte anual. Dintre cele
mai importante atribuţii ale adunării generale, amintim:
126
Această prevedere expresă, cuprinsă în secţiunea a –IV-a la „Organizare şi funcţionare” (art. 19 d in
Legea nr. 81/1997) este o subtilitate juridică şi are menirea de a limita autonomia instituţională, de vreme
ce nu este definită în ce anume constă colaborarea. După modul de aşezare în text a conceptului de
colaborare, acesta are subînţelesul de subordonare.
301
- alege membrii consiliului judeţean sau ai Consiliului
municipiului Bucureşti;
- alege membrii supleanţi ai consiliului judeţean sau ai
consiliului municipiului Bucureşti;
- adoptă bugetul de venituri şi cheltuieli;
- alege comisiile de specialitate pe domenii de activitate sau pe
specialităţi farmaceutice;
- alegerea reprezentanţilor pentru adunarea generală a
Colegiului Farmaciştilor din România.
Alegerea membrilor consiliului judeţean, respectiv ai consiliului
municipiului Bucureşti, titulari şi supleanţi se face pentru o perioadă de 4 ani.
Alegerea are loc prin vot secret, cu o majoritate simplă, prin participarea a
minimum jumătate plus unul din numărul total al farmaciştilor înscrişi. Dacă
nu se realizează proporţia de jumătate plus unul din numărul total al
farmaciştilor, pentru alegerea consiliului judeţean sau al municipiului
Bucureşti se vor organiza, la un interval de două săptămâni, alte alegeri, în
prezenţa majorităţii simple din numărul membrilor prezenţi.127
Consiliul judeţean sau al municipiului Bucureşti, al Colegiului
Farmaciştilor din România, are un număr de membri proporţional cu
numărul farmaciştilor înscrişi în evidenţă, aleşi de adunarea generală, după
cum urmează:
-până la 100 de farmacişti înscrişi în registru 7 membri;
-între 101 şi 500 de farmacişti înscrişi în registru 11 membri;
-între 501-1000 de farmacişti înscrişi în registru 13 membri;
-între 1001-2000 de farmacişti înscrişi în registru 19 membri;
127
Această procedură, cu un text greoi şi o exprimare inadecvată este prevăzută de art. 23 alin. 2 d in legea
nr. 81/1997. Aşadar, în elaborarea unor astfel de proiecte de acte normative cons tă colaborarea cu
Ministerul Sănătăţii.
302
-peste 2000 de farmacişti înscrişi în registru 21 membri;
Consiliul judeţean sau al municipiului Bucureşti, are un număr de 3-
11 membri supleanţi, după caz, aleşi de adunarea generală.
Consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, se întruneşte
la convocarea preşedintelui, în şedinţe ordinare, la un interval de două luni.
În mod excepţional, la solicitarea unei treimi din numărul membrilor săi,
consiliul, poate fi convocat în şedinţe extraordinare.
Consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti în şedinţele
ordinare sau extraordinare pentru îndeplinirea sarcinilor ce îi revin potrivit
competenţelor date prin lege, regulamente sau Statut, adoptă decizii, cu votul
a jumătate plus unul din numărul total al membrilor.
În vederea exercitării atribuţiilor, consiliul judeţean, respectiv al
municipiului Bucureşti, îşi desfăşoară activitatea în comisii, alese de
adunarea generală respectivă, pe domenii de activitate sau pe specialităţi
farmaceutice, în conformitate cu regulamentul de funcţionare adoptat de
adunarea generală a Colegiului Farmaciştilor din România.
Consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, alege dintre
membrii săi un comitet director, format din preşedinte, trei
vicepreşedinţi şi un secretar.
Comitetul director are ca atribuţii soluţionarea problemelor curente în
intervalul dintre şedinţele consiliului; aducerea la îndeplinire a deciziilor
adoptate de consiliu, precum şi orice alte sarcini date prin lege, regulamente
sau Statutul Colegiului Farmaciştilor din România, în competenţa sa.
Funcţiile de preşedinte, vicepreşedinte şi secretar sunt incompatibile
cu:
- funcţia corespunzătoare dintr-un sindicat profesional;
303
- funcţia de director şi de director adjunct al unei societăţi comerciale
farmaceutice înfiinţate prin H.G. nr. 15/1991 privind înfiinţarea societăţilor
comerciale farmaceutice- SA;
- funcţia de conducere în structura Ministerului Sănătăţii (ministru,
secretar de stat, şef de departament, director general, director general adjunct,
director şi director adjunct).
2. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din
România, la nivel naţional.
Organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor din România, la
nivel naţional, potrivit art. 26 din Legea nr. 81/1997, modificată, sunt
următoarele:
- adunarea generală;
- consiliul naţional;
- comitetul director.
Adunarea generală a Colegiului Farmaciştilor din România, este
alcătuită din reprezentanţii aleşi de adunarea generală din fiecare judeţ şi din
municipiul Bucureşti, prin vot direct şi secret. Norma de reprezentare este de
1 la 50 de farmacişti. Adunarea generală a Colegiului Farmaciştilor din
România se întruneşte anual. Atribuţiile cele mai importante ale acestei
adunări generale sunt:
- adoptarea Codului de deontologie farmaceutică;
- adoptarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a
colegiului Farmaciştilor din România.
- adoptarea Statutului Colegiului Farmaciştilor din România.
304
Consiliul naţional al Colegiului Farmaciştilor din România este
organul care asigură conducerea Colegiului între sesiunile adunării generale.
El este alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui judeţ, trei reprezentanţi ai
municipiului Bucureşti şi câte un reprezentant al farmaciştilor din fiecare
minister care are reţea sanitară proprie. De asemenea, Consiliul naţional al
Colegiului Farmaciştilor din România poate fi asistat, cu rol consultativ, de
câte un reprezentant al Academiei de Ştiinţe Medicale, al Ministerului
Sănătăţii, al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi al Ministerului
Justiţiei.
Consiliul naţional al Colegiului Farmaciştilor din România adoptă
decizii prin votul a cel puţin jumătate plus unul din numărul total al
membrilor.
Potrivit art. 32 din Legea nr. 81/1997, modificată, atribuţiile
Consiliului naţional al Colegiului Farmaciştilor din România sunt:
- elaborează Codul de deontologie farmaceutică, statutul şi
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Colegiului Farmaciştilor din
România, în termen de 6 luni de la constituirea consiliului naţional;
- fixează cotizaţia care trebuie plătită de către fiecare farmacist
consiliului judeţean sau al municipiului Bucureşti, după caz, stabilind cota
parte din această cotizaţie care trebuie virată către consiliul naţional;
- gestionează bunurile Colegiului Farmaciştilor din România şi poate
să creeze şi să subvenţioneze acţiuni interesând profesiunea farmaceutică,
acţiuni de întrajutorare sau de sponsorizare;
- controlează gestiunea consiliului judeţean, respectiv al municipiului
Bucureşti, care trebuie să-l informeze cu privire la toate acţiunile financiare;
- soluţionează, în termen de 30 de zile de la înregistrare, ca instanţa
superioară, contestaţiile formulate împotriva deciziilor date de consiliile
305
judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, în conformitate cu
regulamentele proprii.
În cadrul Consiliului naţional al Colegiului Farmaciştilor din România,
funcţionează mai multe comisii de specialitate al căror număr şi competenţe
sunt stabilite de către consiliu prin regulamente proprii.
Comitetul director al Colegiului Farmaciştilor din România
asigură activitatea permanentă a Colegiului, în conformitate cu legea şi cu
regulamentele proprii de organizare şi funcţionare. Din Comitetul director
fac parte: preşedintele, trei vicepreşedinţi şi un secretar general, care sunt
aleşi de Consiliul naţional.
E. Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului
Farmaciştilor din România.
În conformitate cu prevederile art. 35 din Legea nr. 81/1997,
modificată, Colegiul Farmaciştilor din România (s.n.) soluţionează
litigiile şi abaterile deontologice şi disciplinare ale farmaciştilor.128
Membrii Colegiului Farmaciştilor din România, care încalcă
jurământul depus, legile şi regulamentele specifice privind exercitarea
profesiunii de farmacist şi care nu respectă Codul de deontologie
farmaceutică, răspund disciplinar, în funcţie de gravitatea abaterii.
128
Modalitatea redactării acestui articol (35) din Legea nr. 81/1997 ne întăreşte opinia potrivit căreia acest
act normativ cuprinde o serie de greşeli nescuzabile. Potrivit art. 26 d in Legea nr. 81/1997 conducerea
Coleg iului Farmaciştilor din România se exercită de către adunarea generală, consiliul naţional şi respectiv
comitetul director. Dacă vom corobora aceste dispoziţii cu cele ale art. 35 din aceeaşi lege, vom constata
că există încă un organism de conducere ş i anume Colegiu l Farmaciştilo r, ad ică însăşi organizaţia
profesională în ansamblul ei, care are pe lângă organele ei de conducere atribuţii excepţionale potrivit
cărora soluţionează litigiile şi abaterile deontologice şi disciplinare ale farmaciştilor. Considerăm
aşadar, că într-o viitoare reglementare, eliminarea textu lui art. 35 d in Legea nr. 81/1997, modificată, se
impune întrucât este în contradicţie cu cele mai elementare norme de drept. Altfel spus, dispoziţiile acestuia
nu au relevanţă juridică, însă aduc în discuţie probitatea profesională a celor care au elaborat acest proiect
de lege.
306
Potrivit art. 36 alin. 1 din Legea nr. 81/1997, modificată, sancţiunile
disciplinare care se pot aplica farmaciştilor sunt:
- mustrarea;
- avertismentul;
- votul de blam;
- suspendarea temporară, pe un interval de 6-12 luni a calităţii
de membru al Colegiului Farmaciştilor din România,
- retragerea calităţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din
România.
Primele trei sancţiuni se aplică de către consiliul judeţean, respectiv al
municipiului Bucureşti, pentru membrii lor, iar ultimele două de către
Consiliul naţional al Colegiului Farmaciştilor din România.
Concluziile anchetei privind abaterea disciplinară precum şi
sancţiunea aplicată se comunică în termen de 24 de ore, în mod obligatoriu,
Ministerului Sănătăţii şi persoanei juridice cu care farmacistul sancţionat a
încheiat contractul individual de muncă. Acestea, după caz, decid, pe baza
documentaţiei prezentate, cu privire la avizul de liberă practică a profesiei de
farmacist, precum şi cu privire la contractul individual de muncă.
În cazul aplicării sancţiunilor prevăzute la art. 36 alin. 1 lit. a-c,
farmacistul poate introduce contestaţie la comisia deontologică competentă,
în termen de 30 de zile de la comunicarea sancţiunii.
Împotriva sancţiunilor prevăzute de art. 36 alin. 1 lit d-e, contestaţia se
poate introduce la judecătoria în raza căreia îşi desfăşoară activitatea
farmacistul sancţionat, în termen de 30 de zile de la comunicarea sancţiunii.
Potrivit prevederilor art. 38 din Legea nr. 81/1997, răspunderea
disciplinară a membrilor Colegiului Farmaciştilor din România, nu exclude
307
răspunderea penală, contravenţională, civilă sau materială, conform legilor
în vigoare.
De asemenea, precizăm că, după un interval de 6 luni de la emiterea
deciziei de suspendare a autorizaţiei de liberă practică farmaceutică,
farmacistul în cauză poate cere reexaminarea deciziei. În situaţia respingerii
cererii de reexaminare, farmacistul poate formula o nouă cerere numai după
scurgerea unui interval de 6 luni.
În fine, ca o măsură de protecţie, de asigurare a sănătăţii publice, de
prevenire şi combatere a unor fapte care aduc atingere sănătăţii şi vieţii
omului, art. 40 din Legea nr. 81/1997, modificată, prevede că practicarea
profesiunii de farmacist de către o persoană care nu are această calitate
constituie infracţiune şi se pedepseşte conform legii penale.
5.5. Concluzii privind exercitarea profesiei de
farmacist sau membru al Colegiului Farmaciştilor
din România.
În primul rând, ca urmare a analizei instituţiei Colegiului
Farmaciştilor din România, a exercitării profesiei de farmacist se poate
observa că reglementarea legală a acestora s-a făcut fără a se avea în vedere
principiile fundamentale care stau la baza existenţei acestora. De asemenea,
am subliniat o serie de neajunsuri, unele referindu-se la condiţiile de formă
ale Legii nr. 81/1997, altele, la condiţiile de fond.
În acelaşi sens, colaborarea textelor actului normativ menţionat se
face cu destulă dificultate, iar redactarea şi exprimarea conţinutului a
numeroase articole din lege s-a făcut cu încălcarea celor mai simple reguli
308
gramaticale. În acest fel, textul devine excesiv de greoi şi cuprinde exprimări
echivoce, fără sens.
În al doilea rând, încercarea de armonizare a acestei legi cu legislaţia
europeană în materie este superficială, chiar derizorie, fapt ce explică
numeroasele inadvertenţe cuprinse în textul legii.
Este adevărat, că nu de puţine ori la nivel naţional, inclusiv prin
„colaborarea” cu Ministerul Sănătăţii s-au „mimat” exerciţiile privind
adoptarea unor noi legi în materie sau modificarea celei în vigoare.
Influenţele politice sau politica în farmaceutică nu au dat rezultate. Interesele
de o parte şi de alta, golesc de conţinut şi lasă fără eficienţă jurământul
farmacistului sau angajamentul acestuia la absolvire: „Voi respecta
demnitatea şi personalitatea bolnavului, exercitând profesiunea cu
conştiinciozitate, respectând normele de etică şi de deontologie
farmaceutică”.
În concluzie, considerăm „răbdarea şi înţelegerea noastră”, pentru a
parafraza jurământul farmacistului, ca fiind doar o opinie pentru
„armonizarea legislaţiei în materie”, nefiind totodată nepăsători, acordând
respectul cuvenit, ne gândim că politica farmaceutică, chiar „datorită bolii”
de care suferă, să nu întârzie să fie îndreptată pentru şi nu împotriva sănătăţii
şi vieţii omului.
309
CAPITOLUL VI
PROFESIA DE ARHITECT
6.1. Consideraţii generale
Organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect a fost reglementată
prin Legea nr. 184/2001, lege care a fost publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 195/ 18 aprilie 2001. Aşadar, acest act normativ reglementează
modul de exercitare a profesiei de arhitect şi respectiv constituirea Ordinului
Arhitecţilor din România, ca formă de organizare independentă şi autonomă,
apolitică, de interes public.
Activitatea arhitecturală este considerată un act de cultură de interes
public, având deosebite implicaţii urbanistice şi în acelaşi timp în domeniul
economic, social şi ecologic. Potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 184/2001,
creaţia arhitecturală are menirea de a organiza atât din punct de vedere
funcţional cât şi estetic spaţiul construit, de a valorifica şi a sistematiza în
mod armonios mediul înconjurător, de a conserva patrimoniul imobiliar şi de
a permanentiza respectul pentru peisajele naturale.
În acelaşi timp, construcţiile civile, industriale, agricole sau de orice
altă natură se pot realiza numai cu respectarea autorizaţiei de construire, în
baza reglementărilor privind proiectarea şi executarea construcţiilor.
De asemenea, planurile de urbanism sociale, de detaliu sau generale,
supuse avizării sau aprobării, la fel ca şi proiectele de arhitectură pentru a
căror materializare legea impune obţinerea autorizaţiei de construire, în mod
obligatoriu vor fi elaborate de un arhitect cu drept de semnătură.
310
Titlul de arhitect îl au cetăţenii români care au absolvit o instituţie de
învăţământ superior de arhitectură, posedă diploma de licenţă sau asimilată
acesteia, recunoscută de statul român, iar durata studiilor universitare să fi
fost de minimum 5 ani. Potrivit art. 4 alin.2 din Legea nr. 184/2001, sunt
consideraţi arhitecţi şi absolvenţii cu diplomă de licenţă ai unei instituţii din
străinătate, recunoscută de statul român şi echivalată în condiţiile legii.
Pe de altă parte, exercitarea profesiei de arhitect are un rol deosebit în
amenajarea teritoriului, urbanismului şi arhitecturii şi constă în:
- proiectarea, concilierea, asistenţa tehnică şi supravegherea lucrărilor
de construcţii;
- proiectarea de documentaţii de amenajare a teritoriului şi de
urbanism, restaurări de monumente, peisagistică, design, amenajări şi
decoraţiuni interioare, scenografie şi alte asemenea activităţi;
- studiul, cercetarea, planificarea consilierea şi reglementarea
specifică în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului, construcţiilor,
utilizării materialelor de construcţie şi tehnologiilor specifice;
- verificarea, avizarea, aprobarea, controlul şi expertiza tehnică a
proiectelor de urbanism şi construcţii;
În fine, practica arhitecturii reprezintă un act de creaţie tehnică şi
estetică, de furnizare de servicii, care se realizează prin întocmirea de
proiecte pe bază de studii şi documentaţii, machete, relevee şi alte asemenea
activităţi. Această activitate în domeniul arhitecturii se întregeşte cu studii,
teme de cercetare, de proiectare şi respectiv cu participarea la concursuri
care reprezintă un etalon pentru creaţia estetică arhitecturală a timpului.
311
6.2. Exercitarea profesiei de arhitect.
A. Dobândirea şi exercitarea dreptului de semnătură.
Profesia de arhitect se exercită în sectorul privat în mod liber,
independent şi cu titlu individual, iar în sectorul public, arhitecţii au statutul
de funcţionar public şi sunt supuşi legilor speciale, regulamentelor sau
statutelor instituţiilor respective.
Dobândirea dreptului de semnătură implică asumarea de către arhitect
a responsabilităţilor profesionale faţă de client pe de o parte şi respectiv faţă
de autorităţi pe de altă parte, cu privire la calitatea şi funcţionalitatea
soluţiilor propuse, la integrarea în ambianţa înconjurătoare a posibilităţilor
tehnice de realizare şi cu respectarea legislaţiei în domeniu (art. 7 alin. 1 din
Legea nr. 184/2001).
În ce priveşte dreptul de semnătură, acesta se exercită olograf, cu
menţionarea clară a numelui, prenumelui şi a numărului de înregistrare în
Tabloul Naţional al Arhitecţilor. În cazul lucrărilor colective, acestea trebuie
să cuprindă semnătura tuturor arhitecţilor care au contribuit la elaborarea lor.
Arhitectul dobândeşte dreptul de semnătură numai în următoarele
condiţii, dacă:
- a fost atestat potrivit legii;
- are capacitatea drepturilor civile.
Dobândirea dreptului de semnătură are drept consecinţă înscrierea în
Tabloul Naţional al Arhitecţilor.
Arhitecţii cetăţeni străini pot dobândi drept de semnătură în România
în condiţiile stabilite prin convenţii de reciprocitate încheiate de statul român
sau de Ordinul Arhitecţilor din România şi organizaţia similară din ţara de
312
origine, cu respectarea legislaţiei în domeniu din România. Prin dobândirea
dreptului de semnătură, cetăţenii arhitecţi străini pot solicita înscrierea în
Tabloul Naţional al Arhitecţilor din România.
Arhitectul care a absolvit o instituţie de învăţământ superior de
arhitectură îşi poate desfăşura activitatea profesională ca stagiar pe o
perioadă de 2 ani. Activitatea de stagiar a arhitectului poate fi desfăşurată
fie în baza unui contract individual de muncă, fie în baza unei convenţii
civile de prestări servicii, sub îndrumarea unui arhitect cu drept de
semnătură. După perioada de stagiu realizată efectiv în domeniul arhitecturii
sau urbanismului, pentru a obţine dreptul de semnătură arhitectul stagiar
trebuie să promoveze un examen, care se organizează anual de Ordinul
Arhitecţilor din România. Înscrierea arhitecţilor stagiari la examene se face
pe baza următoarelor acte:
- cererea de înscriere la examen;
- diploma de licenţă sau asimilată acesteia, în copie legalizată;
- portofoliul de lucrări la care a colaborat;
- dovada efectuării stagiului profesional (în copie legalizată);
- recomandările a 2 arhitecţi cu drept de semnătură.
Pe perioada stagiului, arhitecţii stagiari pot semna studii, planuri şi
proiecte proprii, care au fost întocmite pentru participarea la concursuri,
expoziţii sau alte manifestări specializate, în măsura în care, acestea nu
presupun eliberarea unei autorizaţii de construire.
În măsura în care, semnătura arhitectului stagiar este dublată de
semnătura unui arhitect având drept de semnătură, arhitectul stagiar poate
întocmi planuri de urbanism şi proiecte de arhitectură care potrivit legii sunt
de competenţa conductorilor arhitecţi.
313
Cu toate acestea, exercitarea dreptului de semnătură este
incompatibilă cu situaţiile în care arhitectul:
- îndeplineşte pentru acelaşi proiect funcţia de verificator, de expert
sau de consilier ales în cadrul administraţiei publice implicate în procesul de
avizare şi autorizare;
- este funcţionar public în cadrul autorităţii administraţiei publice
centrale sau locale care are în competenţă avizarea, autorizarea şi controlul
lucrării în cauză.
Exercitarea dreptului de semnătură fără îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de Legea nr. 184/2001, constituie infracţiune şi se sancţionează
potrivit prevederilor art. 281 din Codul penal.129
B. Modalităţile de exercitare a profesiei de arhitect.
Exercitarea profesiei de arhitect, de către arhitecţii cu drept de
semnătură, se poate face la alegere, potrivit legii în următoarele forme:
- prin birouri individuale;
- prin birouri asociate;
- prin societăţi civile profesionale;
- în temeiul unor contracte de muncă sau convenţii civile.
În conformitate cu prevederile art. 13 alin. 1 din Legea nr. 184/2001,
arhitecţii cu drept de semnătură, indiferent de forma de exercitare a profesiei
pot dobândi calitatea de proiectant general şi pot angaja salariaţi.
129
Această dispoziţ ie cuprinsă în art. 12 din Legea nr. 184/2001 (legea specială în materia exercitării
profesiei de arhitect), asigură exercitarea profesiei de arh itect în conformitate cu prevederile legale care
stabilesc condiţiile de exercitare a acesteia. După cum se poate observa, acest text legal face trimitere la
dispoziţiile art. 281 Cod penal care regelementează in fracţiunea de „exercitare fără drept a unei pro fesii sau
a oricărei alte activ ităţi pentru care legea cere autorizaţ ie, ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele
legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale,
cu închisoarea de la o lună la 1 an sau cu amendă.
314
În acelaşi timp, legea stabileşte că societăţile comerciale sau alte
persoane juridice, care nu au în cadrul personalului un arhitect cu drept de
semnătură şi care desfăşoară activităţi de proiectare, au obligaţia ca, pentru
întocmirea documentaţiilor de urbanism şi a proiectelor de arhitectură
supuse aprobării sau autorizării, să folosească serviciile unui arhitect cu
drept de semnătură, încheind cu aceasta fie un contract individual de muncă,
fie o convenţie civilă de prestări servicii.130
În conformitate cu prevederile art. 14 alin. 1 din Legea nr. 184/2001,
birourile individuale de arhitectură care s-au constituit potrivit dispoziţiilor
legale, în mod obligatoriu se declară la ordinul Arhitecţilor din România.
Raporturile contractuale se stabilesc între biroul individual şi client.
De asemenea, pentru o mai bună administrare a spaţiilor, dotărilor sau
reducerii cheltuielilor administrative, de secretariat, personal salariat etc. ş i
pentru o eficienţă sporită asupra activităţii de arhitect, birourile individuale
se pot asocia prin contract.
Indiferent de formele şi modalităţile de exercitare a profesiei de
arhitect, declarate la Ordinul Arhitecţilor din România, acestea sunt
obligatoriu înregistrate în Tabloul Naţional al Arhitecţilor.131
Societatea civilă profesională se constituie de către 2 sau mai mulţi
arhitecţi cu drept de semnătură, prin contract de societate declarat la Ordinul
Arhitecţilor din România. Raporturile contractuale de prestări servicii se
nasc între societatea civilă profesională şi client, fără a se ţine seama care
dintre arhitecţii asociaţi sau salariaţi îndeplineşte serviciul profesional.
130
În acest sens, a se vedea dispoziţiile art. 13 alin. 4 din Legea nr. 184/2001. 131
Aşadar, în Tabloul Naţional al Arh itecţilo r din România sunt înscrişi atât arhitecţii cu drept de
semnătură cât şi formele de exercitare a profesiei de arh itect. Arhitecţii stagiari vor fi înscrişi numai în
măsura promovării examenului după perioada de stagiu de 2 ani.
315
În cadrul societăţilor civile profesionale patrimoniul este comun şi
aparţine asociaţilor în cotele-părţi stabilite prin contractul de societate.
În cazul stabilirii raporturilor contractuale prin contracte de muncă
între angajator (societate comercială sau o instituţie) şi arhitect, acestea sunt
reglementate, se încheie şi se execută potrivit legislaţiei muncii.
Exercitarea profesiei de arhitect prin convenţii civile şi în
conformitate cu prevederile Legii nr. 184/2001 privind organizarea şi
exercitarea profesiei de arhitect.
6.3. Drepturile şi obligaţiile arhitecţilor cu
drept de semnătură.
Potrivit prevederilor art. 16 din Legea nr. 184/2001, arhitectul cu
drept de semnătură are următoarele drepturi:
- să elaboreze şi să semneze planurile de urbanism zonale, planurile de
urbanism de detaliu şi planurile de urbanism generale supuse avizării sau
aprobării, precum şi proiectele de arhitectură pentru materializarea cărora
legea impune obţinerea autorizaţiei de construire;
- să verifice în timpul execuţiei lucrării conformitatea acesteia cu
autorizaţie emisă, chiar dacă asistenţa tehnică nu i-a fost încredinţată;
- să beneficieze, pentru serviciile prestate în relaţiile contractuale ce se
stabilesc cu clientul, de un onorariu negociat în mod liber cu acesta, onorariu
al cărui nivel minim se stabileşte de Ordinul Arhitecţilor din România, cu
avizul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei şi al
Ministerului Culturii şi Cultelor. Practicarea unor onorarii sub nivelul minim
stabilit fiind interzisă;
316
- să introducă în contractul încheiat cu clientul clauze privind protecţia
dreptului de autor.
În conformitate cu prevederile art. 17 din Legea nr. 184/2001,
arhitectul cu drept de semnătură are în principal următoarele obligaţii:
- să cunoască şi să respecte reglementările legale în vigoare referitoare
la exercitarea profesiei de arhitect;132
- să se conformeze şi să respecte codul deontologic al profesiei de
arhitect şi Regulamentul Ordinului Arhitecţilor din România;
- să facă cunoscută clientului obligaţia de a obţine şi de a respecta
avizele, acordurile şi autorizaţiile necesare, prevăzute de lege;
- să se ocupe de perfecţionarea calificării profesionale;
- să îşi asume, prin exercitarea dreptului de semnătură, întreaga
responsabilitate profesională faţă de client şi autorităţi, manifestând
conştiinciozitate şi probitate profesională;
- să servească interesele clientului în acord cu interesul public şi cu
exigenţele profesionale, acţiunile şi măsurile care ar putea aduce prejudicii
materiale sau morale clientului fiind interzise.
6.4. Suspendarea şi încetarea dreptului de
semnătură.
În conformitate cu prevederile art. 18 din Legea nr. 184/2001, dreptul
de semnătură al arhitectului se suspendă în următoarele cazuri:
- la cererea persoanei înscrise în Tabloul Naţional al Arhitecţilor din
România. În acest caz suspendarea este temporară;
132
Pentru obţinerea dreptului de semnătură de către arhitectul stagiar, condiţia esenţială este să promoveze
examenul privind legislaţia specifică domeniulu i. În acest sens, a se vedea dispoziţiile art. 9 alin. 2 d in
Legea nr. 184/2001.
317
- după 6 luni de neplată fără justificare a cotizaţiilor anuale către
Ordinul Arhitecţilor din România, până la achitarea lor integrală;
- pe perioada suspendării dreptului de a profesa dispusă prin hotărâre
judecătorească definitivă;
- cu titlu de sancţiune disciplinară, pe toată durata sancţiunii.
Aşadar, suspendarea în primul caz are loc la cererea arhitectului
înscris în Tabloul Arhitecţilor din România, pentru motive care nu-i sunt
imputabile, pe când în celelalte cazuri suspendarea dreptului de semnătură
este urmarea săvârşirii unor abateri disciplinare sau a unor cauze care îi sunt
imputabile.
Potrivit prevederilor art. 19 alin. 1 din Legea nr. 184/2001, dreptul de
semnătură al arhitectului încetează în două cazuri:
- prin renunţarea scrisă la exerciţiul dreptului de semnătură;
- prin condamnarea definitivă pentru o faptă prevăzută de lege,
în legătură directă cu exercitarea dreptului de semnătură a
arhitectului înscris în Tablou sau dacă i s-a aplicat acestuia
pedeapsa complementară a interdicţiei exercitării profesiei,
printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Încetarea dreptului de semnătură, în primul caz, prin renunţare scrisă,
nu are în vedere o cauză imputabilă arhitectului, în timp ce în al doilea caz,
încetarea este consecinţa unei condamnări definitive a arhitectului, în
legătură directă cu exercitarea dreptului de semnătură sau ca o pedeapsă
complementară aplicată prin interdicţia de a profesa, printr-o hotărâre
judecătorească definitivă.
Încetarea dreptului de semnătură, indiferent de situaţiile care au
generat-o, are drept consecinţă radierea arhitectului din Tabloul Naţional al
Arhitecţilor din România.
318
6.5. Ordinul Arhitecţilor din România.
A. Organizarea şi funcţionarea Ordinului Arhitecţilor din
România.
a. Consideraţii generale.
Ordinul Arhitecţilor din România este organizaţie profesională, cu
personalitate juridică de drept privat, apolitică, de interes public, cu
patrimoniu şi buget proprii, autonomă şi independentă. Această organizaţie
profesională are menirea de a reprezenta şi ocroti, la nivel naţional şi
internaţional interesele profesiei de arhitect.
Din Ordinul Arhitecţilor din România fac parte toţi arhitecţii cu drept
de semnătură, stagiarii şi toţi ceilalţi membrii purtători ai titlului de arhitect,
la cererea acestora.
Patrimoniul şi bugetul Ordinului Arhitecţilor din România sunt
constituite din taxele de înscriere, cotizaţiile anuale ale membrilor, fondurile
rezultate din manifestările culturale, ştiinţifice, economice şi din drepturile
editoriale, precum şi din donaţii, legate, sponsorizări sau alte surse, în
condiţiile legii.
Ordinul Arhitecţilor din România îşi are sediul central în municipiul
Bucureşti, iar filialele teritoriale sunt organizate în fiecare judeţ al ţării.
Anual, Ordinul Arhitecţilor din România are obligaţia de a publica
Tabloul Naţional al Arhitecţilor.
În conformitate cu prevederile art. 20 alin. 4 din Legea nr. 184/2001,
subliniem că arhitecţii au dreptul la liberă aderare şi la alte forme de asociere
319
profesională, decât Ordinul Arhitecţilor din România. Din acest punct de
vedere, evidenţiem această trăsătură specifică, în cadrul reglementărilor
legale în vigoare, care nu limitează dreptul la liberă aderare şi la alte forme
de asociere profesională, fapt ce nu se regăseşte la celelalte profesii liberale.
b. Atribuţiile Ordinului Arhitecţilor din România.133
Chiar dacă, art. 21 alin. 1 din Legea nr. 184/2001 se referă la
atribuţiile Ordinului Arhitecţilor din România, considerăm că legea prin
această reglementare defineşte scopul pentru care a fost constituită această
organizaţie profesională. Cu această precizare, enumerăm sarcinile pe care
Ordinul le are:
- să protejeze şi promoveze calitatea produsului de arhitectură şi
urbanism;
- să urmărească exercitarea competentă şi calificată a profesiei în
respectul codului deontologic al acesteia;
- să propună reglementări legislative şi normative specifice, în vederea
promovării lor;
- să reprezinte interesele membrilor săi în faţa autorităţilor publice şi
administrative, precum şi în organismele profesionale internaţionale;
- să ateste arhitecţilor dreptul de semnătură şi să gestioneze Tabloul
Naţional al Arhitecţilor.
Potrivit prevederilor art. 21 alin. 2 din Legea nr. 184/2001, acordarea
dreptului de semnătură revine numai Ordinului Arhitecţilor din România,
133
Reglementarea atribuţiilor Ord inului d in România la art. 21 alin. 1 din Legea nr. 184/2001, ca
organizaţie profesională, este neavenită, deoarece, analizând textu l legii în integralitatea sa, inclusiv art. 20
alin.1, partea finală, din aceeaşi lege, ne justifică pe deplin consideraţia că legiuitoru l a avut în vedere
precizarea scopului Ord inului Arh itecţilo r din România şi mai puţin a atribuţiilor, chiar dacă textul este
confuz prin faptul că nu delimitează Ordinul de forurile de conducere ale acestuia.
320
fapt pentru care nici o altă instituţie sau asociaţie profesională nu poate
elibera o dovadă sau un act în acest sens.
B. Organele de conducere ale Ordinului Arhitecţilor din România.
Conducerea Ordinului Arhitecţilor din România, potrivit art. 23 din
Legea nr. 184/2001, se realizează prin:
- Conferinţa naţională;
- Consiliul de conducere;
- Colegiul director;
- Preşedintele Ordinului.
Mandatul persoanelor alese în funcţiile de conducere (care fac parte
din Consiliul de conducere din Colegiul director şi respectiv preşedintele
Ordinului) este de 4 ani, iar alegerea este posibilă doar pentru două mandate
consecutive.
a. Conferinţa Naţională a Ordinului Arhitecţilor din România.
Conferinţa naţională a Ordinului Arhitecţilor din România este
constituită din membri delegaţi, cu drept de reprezentare, ai tuturor filialelor
teritoriale. În acest sens, filialele teritoriale au obligaţia de a asigura
participarea la Conferinţa Naţională a Ordinului cel puţin a unui reprezentant
din fiecare filială teritorială judeţeană.
Potrivit art. 25 alin. 1 din Legea nr. 184/2001, Conferinţa Naţională a
Ordinului Arhitecţilor din România, are următoarele atribuţii:
- adoptă şi modifică Regulamentul Ordinului, codul deontologic al
profesiei şi regulamentul cadru pentru filialele teritoriale;
321
- adoptă organizarea aparatului administrativ al Ordinului;
- alege şi revocă preşedintele Ordinului;
- alege şi revocă membrii Consiliului de conducere al Ordinului;
- alege membrii comisiilor de cenzori, de disciplină şi membr ii altor
comisii de specialitate;
- aprobă regulamentele de organizare şi funcţionare ale comisiilor
Ordinului, stabilind numărul membrilor şi competenţa lor;
- adoptă hotărâri cu privire la toate problemele aflate pe ordinea de zi
stabilită de convocare;
- aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli, precum şi bilanţul Ordinului
şi dă Consiliului de conducere descărcare de gestiune a fondurilor Ordinului;
- aprobă cotizaţia anuală şi onorariile minimale.
Conferinţa naţională a Ordinului Arhitecţilor din România este legal
constituită dacă la prima convocare sunt prezenţi cel puţin două treimi din
numărul total al delegaţiilor aleşi de către filialele teritoriale. Hotărârile
Conferinţei naţionale a Ordinului se adoptă cu votul majorităţii membrilor
prezenţi. Dacă la prima convocare condiţia de cvorum nu este îndeplinită se
procedează la o nouă convocare, la care Conferinţa naţională este legal
constituită în prezenţa majorităţii membrilor delegaţi. Şi în acest caz
Conferinţa naţională a Ordinului adoptă hotărâri cu votul majorităţii
membrilor prezenţi.
b. Consiliul de conducere al Ordinului Arhitecţilor din România.
În conformitate cu prevederile art. 25 alin. 1 lit. d din Legea nr.
184/2001, Conferinţa naţională a Ordinului Arhitecţilor din România alege
şi revocă membrii Consiliului de conducere al Ordinului. Consiliul de
322
conducere al Ordinului are sarcina de a coordona activitatea Ordinului
Arhitecţilor din România între reuniunile Conferinţei naţionale. În
componenţa Consiliului de Conducere, două treimi d in numărul total al
membrilor trebuie să fie arhitecţi cu drept de semnătură. De asemenea, în
cadrul Consiliului de conducere trebuie asigurată reprezentativitatea
proporţională a membrilor filialelor teritoriale.
c. Colegiul director al Ordinului Arhitecţilor din România.
Colegiul director al Ordinului Arhitecţilor din România asigură
coordonarea activităţii curente. Colegiul director este ales cu votul
majorităţii membrilor Consiliului de conducere al Ordinului Arhitecţilor din
România, iar în componenţa acestuia, cel puţin două treimi din numărul
membrilor, trebuie să fie arhitecţi cu drept de semnătură.
Potrivit prevederilor art. 29 din Legea nr. 184/2001, forurile de
conducere, comisiile Ordinului Arhitecţilor din România şi respectiv
conducerea filialelor teritoriale sunt alese prin vot secret al majorităţii
participanţilor cu drept de vot.
d. Preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România.
În conformitate cu prevederile art. 25 alin. 1 lit. C Conferinţa
naţională a Ordinului Arhitecţilor din România alege şi revocă preşedintele
Ordinului. Preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România este ales dintre
arhitecţii cu drept de semnătură. Preşedintele reprezintă Ordinul Arhitecţilor
din România în relaţiile cu alte persoane fizice şi juridice sau cu autorităţi
din România şi din străinătate, poate încheia în numele Ordinului, convenţii
323
şi contracte. De asemenea, preşedintele conduce lucrările Conferinţei
naţionale şi ordonanţează cheltuielile bugetare ale Ordinului. În activitatea
sa preşedintele este sprijinit de vicepreşedinţii Ordinului care sunt şi
înlocuitorii de drept ai acestuia, în ordinea stabilită de Conferinţa naţională.
C. Organizarea şi funcţionarea filialelor teritoriale ale Ordinului
Arhitecţilor din România.
Potrivit prevederilor art. 31 alin. 1 din Legea nr. 184/2001, la nivelul
judeţelor cu cel puţin 50 de arhitecţi, precum şi în municipiul Bucureşti se
vor înfiinţa filiale teritoriale prin libera asociere la Ordinul Arhitecţilor din
România. Aşadar, filialele teritoriale, reunesc arhitecţii domiciliaţi pe raza
teritorială a judeţului respectiv.
În cazul în care într-un judeţ există un număr mai mic de 50 de
arhitecţi, este posibilă înfiinţarea de filiale teritoriale prin asocierea
arhitecţilor cu domiciliile în judeţele limitrofe, până când numărul acestora
ajunge la minimum 50 de membri (art. 31 alin. 2 din Legea 184/2001).
Filialele teritoriale dobândesc personalitate juridică de drept privat de
la data adunării generale constitutive a membrilor. Adunarea generală a
filialei are atribuţia de a stabili oraşul reşedinţă a filialei teritoriale, sediul
acesteia, precum şi forurile de conducere ale filialei.
De asemenea, la înfiinţarea lor filialele au obligaţia de a elabora
propriile regulamente de organizare şi funcţionare în baza regulamentului-
cadru la nivel naţional, aprobat de Conferinţa naţională a Ordinului
Arhitecţilor din România.
324
D. Tabloul Naţional al Arhitecţilor din România.
În vederea centralizării evidenţei arhitecţilor la nivelul întregii ţări s -a
înfiinţat Tabloul Naţional al Arhitecţilor din România, care se publică anual
în Monitorul Oficial al României, Partea I.
La nivelul fiecărei filiale teritoriale se înfiinţează şi tabloul arhitecţilor
filialei, care cuprinde evidenţa arhitecţilor filialei.
Pentru întocmirea şi actualizarea Tabloului Naţional al Arhitecţilor,
filialele teritoriale au obligaţia de a comunica Ordinului Arhitecţilor din
România, în termen de 30 de zile de la data efectuării lor, toate datele şi
informaţiile cuprinse şi înregistrate în tablourile arhitecţilor din fiecare judeţ.
Potrivit prevederilor art. 33 alin. 4 din Legea nr. 184/2001, tablourile
arhitecţilor vor cuprinde:
- arhitecţii cu drept de semnătură;
- conductorii arhitecţi cu drept de semnătură;
- arhitecţii stagiari;
- conductorii arhitecţi stagiari;
- arhitecţi, membrii ai Ordinului Arhitecţilor din România, fără
drept de semnătură;
- arhitecţii care nu sunt membri ai Ordinului Arhitecţilor din
România.
Înregistrarea în tabloul arhitecţilor permite exercitarea profesiei de
arhitect în întreaga ţară.
Atât Ordinul Arhitecţilor din România cât şi filialele teritoriale ale
acestuia, au obligaţia de a furniza terţilor orice informaţie legată de datele
325
înregistrate în Tabloul Naţional al Arhitecţilor, respectiv în tablourile
teritoriale ale arhitecţilor.
Tablourile arhitecţilor evidenţiază şi modalitatea sau formele în care
persoanele înscrise îşi exercită profesia.
La cererea arhitectului înscris în Ordinul Arhitecţilor din România se
poate elibera un certificat în care se menţionează toate datele referitoare la
acesta şi sunt înregistrate în tablourile arhitecţilor.
6.6. Răspunderea disciplinară a arhitecţilor.
Potrivit art. 35 alin. 1 din Legea nr. 184/2001, membrii Ordinului
Arhitecţilor din România, răspund disciplinar potrivit prevederilor legale, a
codului deontologic al profesiei, a hotărârilor proprii adoptate de forurile de
conducere abilitate ale Ordinului, precum şi pentru orice abateri săvârşite în
legătură cu profesia sau în afara acesteia care aduce prejudicii prestigiului
profesiei sau Ordinului.
Sancţiunile disciplinare care se pot aplica arhitecţilor sunt următoarele:
- avertismentul;
- votul de blam;
- suspendarea pe o perioadă de 6-12 luni a dreptului de
semnătură;134
- suspendarea pe o perioadă de 6-12 luni a calităţii de membru
al Ordinului Arhitecţilor din România;
134
Pe lângă suspendarea dreptului de semnătură, ca sancţiune disciplinară, Legea nr. 184/2001 prevede la
art. 18 lit. a suspendarea temporară a dreptului de semnătură, la cererea persoanei înscrise în Ordinul
Arhitecţilor din România.
326
- retragerea definitivă a dreptului de semnătură pentru membrii
Ordinului Arhitecţilor din România înscrişi în tabloul
Naţional al Arhitecţilor;
- retragerea definitivă a calităţii de membru al Ordinului
Arhitecţilor din România.
Colegiul director teritorial, la propunerea comisiei teritoriale de
disciplină aplică următoarele sancţiuni disciplinare:
- avertismentul;
- votul de blam;
Consiliul de conducere al Ordinului Arhitecţilor din România, la
propunerile Comisiilor teritoriale de disciplină, în baza hotărârii comisiei de
disciplină la nivel naţional, aplică sancţiunile prevăzute de art. 35 alin. 2 lit.
c şi f, numai după efectuarea unei expertize de specialitate, întocmită de o
comisie formată din 5 membri propuşi de Consiliul de conducere al
Ordinului şi acceptaţi de cel în cauză.
Persoana sancţionată disciplinar poate formula o contestaţie împotriva
hotărârii comisiei de disciplină prin care s-a aplicat una din sancţiunile
disciplinare prevăzute la art. 35 alin. 2 lit. a şi b, (avert isment şi vot de blam),
care se înaintează la Comisia naţională de disciplină, în termen de 30 de zile
de la data comunicării hotărârii. De asemenea, împotriva hotărârii Comisiei
naţionale de disciplină, prin care s-a soluţionat contestaţia persoanei
sancţionate se poate formula o plângere (contestaţie) la instanţa
judecătorească de contencios administrativ competentă în termen de 30 de
zile de la data comunicării hotărârii.
Comisiile de disciplină ale Ordinului Arhitecţilor din România sunt
organe cu activitate jurisdicţională. Ele se organizează şi funcţionează atât la
nivel naţional cât şi teritorial, pentru fiecare filială.
327
La nivel naţional este constituită Comisia naţională de disciplină care
este alcătuită din 5 arhitecţi cu minimum 10 ani de vechime în profesie, din
care în mod obligatoriu 3 arhitecţi cu drept de semnătură.
Comisia de disciplină alege un preşedinte din rândul membrilor săi.
Hotărârile comisiilor de disciplină se validează cu majoritatea simplă
de voturi.
Procedura de soluţionare a abaterilor disciplinare este prevăzută de
Regulamentul Ordinului Arhitecţilor din România şi se completează cu
prevederile Codului de procedură civilă, care este dreptul comun în materie.
După un an de la aplicarea deciziei de retragere a dreptului de
semnătură sau a calităţii de membru al Ordinului Arhitecţilor din România,
cel în cauză poate cere reexaminarea deciziei. În cazul respingerii cererii de
reexaminare, persoana în cauză poate formula o nouă cerere numai după
trecerea unei perioade de un an de la data respingerii cererii anterioare.
În fine, potrivit prevederilor art. 38 din Legea nr. 184/2001, în cazul în
care instanţele judecătoreşti pronunţă hotărâri definitive de condamnare a
unui arhitect cu drept de semnătură pentru faptele penale în legătură cu
exercitarea profesiei de arhitect sau aplică sancţiunea complementară a
interdicţiei de exercitare a acestei profesii, o copie de pe dispozitivul
hotărârii se comunică filialei Ordinului Arhitecţilor din România pentru a
opera radierea din tabloul arhitecţilor în raza căruia arhitectul îşi are
domiciliul.
328
Facultatea de ştiinţe juridice
Numele…………………...
Prenumele………………...
Anul de studiu…………….
Data……………………….
Test nr. 1
1. Profesiile liberale îşi au originea în :
a. lumea antică;
b. ţările europene din evul mediu;
c. Uniunea Europeană;
d. România.
2. Profesia liberală se certifică prin:
a. atestat în ştiinţe juridice;
b. certificat de absolvire a unei şcoli de arte şi meserii a unei instituţii
acreditate;
c. diplomă eliberată de o instituţie de învăţământ superior legal
înregistrată, prin care se oferă servicii intelectuale şi conceptuale în
interesul cetăţenilor;
d. certificat de liber profesionist eliberat în condiţiile legii.
329
3. Profesiile liberale au constituit o asociaţie sau organizaţie
neguvernamentală, cu personalitate juridică, fără scop lucrativ şi
funcţionare autonomă denumită:
a. Asociaţia profesiilor liberale din România;
b. Societatea profesiilor liberale din România;
c. Statutul profesiilor liberale din România;
d. Uniunea profesiilor liberale din România;
4. Organele de conducere a Uniunii profesiilor liberale din România sunt:
a. Adunarea generală;
b. Conferinţa Naţională;
c. Consiliul de conducere;
d. Preşedintele.
5. Asociaţiile membre ale Uniunii Profesiilor Liberale din România sunt:
a. Uniunea Naţională a Barourilor; Colegiul Medicilor; Clubul Român
de presă;
b. UNIUNEA Naţională a Notarilor publici; Colegiul Farmaciştilor;
Uniunea Naţională a Practicienilor în Reorganizare şi Lichidare.
c. Camera Auditorilor financiari din România; Corpul Experţilor
Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România; Ordinul Arhitecţilor
din România;
330
d. Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România; Uniunea Naţională
a Executorilor judecătoreşti din România; Uniunea Experţilor tehnici
din România.
6. Principiile fundamentale de exercitare a profesiei de avocat sunt:
a. principiul legalităţii;
b. principiile libertăţii, autonomiei şi descentralizării;
c. principiile independenţei şi al păstrării secretului profesional;
d. principiile bunei-credinţe, respectului faţă de clienţi şi al subordonării
necondiţionate faţă de justiţiabili.
7. Formele de exercitare a profesiei de avocat, la alege sunt:
a. cabinetele individuale;
b. cabinetele asociate;
c. societăţile civile profesionale;
d. societăţile civile profesionale cu răspundere limitată.
8. Reorganizarea formelor de exercitare a profesiei de avocat sau
transformarea acestora (dintr-o formă în altă formă de exercitare) se
poate realiza prin:
a. fuziune;
b. absorbţie;
c. dizolvare;
d. divizare totală sau parţială.
331
9. Modalităţile de exercitare a profesiei de avocat sunt:
a. avocat titular al cabinetului individual;
b. avocat asociat;
c. avocat colaborator;
d. avocat salarizat în interiorul profesiei;
10. Avocatul, membru al unui barou din altă ţară poate exercita profesia
de avocat în România dacă:
a. are exerciţiul drepturilor civile şi politice şi respectiv cetăţenia română;
b. este licenţiat al unei facultăţi de drept sau doctor în drept;
c. nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de
lege;
d. este apt medical pentru exercitarea profesiei.
11. Primirea în profesia de avocat se face pe bază de:
a. concurs în condiţiile legii şi statutului;
b. examen;
c. scutire de examen;
d. titlu ştiinţific dobândit în condiţiile legii.
332
12. Durata stagiului în avocatură, potrivit legii şi statutului profesiei este
de:
a. un an;
b. doi ani;
c. trei ani;
d. un an sau doi ani, după caz, în condiţiile legii.
13. Avocatul stagiar poate pune concluzii:
a. numai la judecătorie;
b. la judecătorie şi la tribunal;
c. la Tribunal;
d. la Tribunal şi Curtea de Apel.
14. Neplata totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale
către barouri, U.N.B.R. şi sistemul propriu de asigurări sociale, timp
de trei luni de la scadenţa acestora şi până la lichidarea integrală a
datoriilor constituie:
a. un caz de incompatibilitate pe durata existenţei acestei stări;
b. un caz de încetare a exercitării profesiei;
c. un caz de nedemnitate;
d. un caz de suspendare a calităţii de avocat.
333
15. Onorariile prevăzute în contractul de asistenţă juridică şi care se pot
aplica şi în conformitate cu prevederile legale în vigoare sunt:
a. onorariile orare;
b. onorariile fixe;
c. onorariile de succes;
d. onorariile pe baza unui pact de „quota litis”.
16. Contractul de asistenţă juridică trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a. să respecte toate condiţiile cerute de lege pentru valabilitatea unei
convenţii;
b. se încheie în formă scrisă, „ad probationem” şi în mod excepţional în
formă verbală, dar numai în faţa unei autorităţi sau a persoanelor
fizice ori juridice, în măsura în care acestea atestă că au fost de faţă la
exprimarea acordului de voinţă între avocat şi client;
c. dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă
al avocatului;
d. se încheie în formă scrisă, ca o condiţie de validitate a acestuia.
17. Asistenţa judiciară, conform Legii nr. 51/1995, republicată, se acordă
în următoarele cazuri:
a. în toate cazurile în care apărarea este obligatorie potrivit legii;
334
b. la cererea instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau
ale administraţiei publice locale dacă se apreciază că persoanele se
găsesc în imposibilitatea vădită de a plăti;
c. dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi
prejudiciate prin întârziere;
d. dacă persoana în cauză din motive obiective nu se poate prezenta la
proces.
18. Organele de conducere ale baroului sunt:
a. Adunarea generală;
b. Consiliul baroului;
c. Comisiile de specialitate;
d. Decanul.
19. Organele de conducere ale Uniunii Naţionale ale Barourilor din
România sunt:
a. Congresul avocaţilor;
b. Consiliul U.N.B.R.
c. Comisia permanentă a U.N.B.R.;
d. Preşedintele U.N.B.R.
20. Comisia permanentă a U.N.B.R., în desfăşurarea activităţii curente
adoptă:
a. hotărâri în condiţiile legii;
335
b. decizii obligatorii şi executorii;
c. dispoziţii obligatorii;
d. nu adoptă acte juridice cu caracter obligatoriu şi executoriu.
336
Facultatea de ştiinţe juridice
Numele…………………...
Prenumele………………...
Anul de studiu…………….
Data……………………….
Test nr. 2
1. Activitatea notarială are scopul de a asigura:
a. persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor civile;
b. persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor comerciale
nelitigioase;
c. exerciţiul drepturilor persoanelor fizice şi juridice;
d. ocrotirea intereselor în conformitate cu legea.
2. Principalele principii ale activităţii notariale sunt:
a. principiile legalităţii şi egalităţii de tratament;
b. principiile realizării unui serviciu de interes public şi al desfăşurării
activităţii notariale numai la cererea persoanelor interesate;
c. principiul păstrării secretului profesional;
d. principiile descentralizării activităţii notariale şi ale autonomiei
funcţionale.
337
3. Structurile organizatorice ale activităţi notariale sunt:
a. Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România;
b. Congresul Notarilor publici;
c. Camerele Notarilor Publici;
d. Birourile Notarilor Publici.
4. Structura organizatorică a Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din
România este următoarea:
a. Congresul;
b. Consiliul;
c. Colegiul director;
d. Decanul.
5. Comisiile permanente constituite la nivelul Consiliului U.N.N.P. din
România sunt:
a. comisia pentru stabilirea numărului notarilor publici;
b. comisia de învăţământ şi formare profesională;
c. comisia de mediere, fiduciară şi de relaţii internaţionale;
d. comisia de uniformizare a practicii notariale şi de colaborare
europeană.
6. Biroul Executiv al Consiliului Uniunii este format din:
a. Decan;
338
b. Preşedinte;
c. Doi vicepreşedinţi;
d. Doi membrii aleşi de Consiliu.
7. Camera notarilor publici este compusă din:
a. toţi notarii publici din judeţul respectiv;
b. toţi notarii publici care funcţionează în circumscripţia fiecărei Curţi de
Apel;
c. toţi notarii publici din România;
d. toţi notarii publici care funcţionează în circumscripţia unei judecătorii.
8. Organele de conducere ale Camerei Notarilor Publici sunt:
a. Congresul;
b. Adunarea generală şi colegiul director;
c. Biroul executiv;
d. Preşedintele.
9. Preşedintele Colegiului director al Camerei pentru a fi ales, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a. să exercite profesia de notar de cel puţin 5 ani;
b. să exercite profesia de cel puţin 10 ani;
c. să se bucure de aprecierile membrilor adunării generale;
d. să urmeze cursurile de master în activitatea notarială.
339
10. Activitatea notarilor publici se desfăşoară în cadrul:
a. cabinetului individual;
b. cabinetului asociat;
c. biroului notarial individual;
d. Societăţii civile profesionale.
11. Notarul public este numit de:
a. Consiliul Uniunii;
b. Preşedintele Camerei;
c. Ministrul justiţiei;
d. Preşedintele Colegiului director.
12. Condiţiile de încheiere a contractului de muncă şi de formare
profesională cad în sarcina:
a. Camerei Notarilor Publici;
b. Preşedintelui Colegiului director;
c. Notarului public care are o vechime de cel puţin 5 ani în profesie;
d. Biroului notarului public.
13. Calitatea de notar încetează:
a. la cerere;
b. în caz de incompatibilitate;
c. prin pensionare;
340
d. ca urmare a săvârşirii unei abateri disciplinare.
14. Notarul public:
a. nu poate absenta mai mult de 5 zile consecutiv, fără a asigura
funcţionalitatea biroului său, în condiţiile legii;
b. poate absenta mai mult de 5 zile consecutiv, cu aprobarea Camerei
Notarilor Publici, caz în care activitatea notarială se suspendă;
c. are obligaţia de a păstra secretul profesional cu privire la actele şi
faptele despre care a luat la cunoştinţă în activitatea lui, chiar şi după
pensionare;
d. poate da publicităţii săptămânal orarul de funcţionare al Biroului, însă
numai în publicaţiile de interes local.
15. Răspunderea disciplinară a notarului public intervine în cazul
săvârşirii următoarelor abateri:
a. întârziere sau neglijenţă în efectuarea lucrărilor;
b. lipsă nejustificată de la birou;
c. nerespectarea secretului profesional;
d. comportament care aduce atingere onoarei sau probităţii profesionale.
341
BIBLIOGRAFIE
A. Legi şi alte acte normative. 1. Constituţia României, adoptată prin referendumul naţional din
18-19 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 767 din 31 oct. 2003.
2. Legea nr. 51/7 iunie 1995, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial nr. 113/6
martie 2001 şi modificată prin Legea nr. 489/2002, Legea nr. 280/2004, Legea nr. 255/2004.
3. Legea nr. 36/12 mai 1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 92/16 mai 1995.
4. Legea nr. 188/1 noiembrie 2000, privind executorii
judecătoreşti, publicată în Monitorul Oficial nr. 559/10 noiembrie 2000.
5. Statutul profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial nr. 284/31 mai 2001.
6. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă,
publicată în Monitorul Oficial nr. 460/28 iunie 2003. 7. Legea nr. 306/28 iunie 2004, privind organizarea şi
funcţionarea Colegiului Medicilor din România, modificată succesiv prin Legea nr. 59/2005, Legea nr. 221/2005 şi O.G. nr.
175/2005. 8. Legea nr. 81/9 mai 1997 privind organizarea şi funcţionarea
Colegiului Farmaciştilor din România, modificată prin Legea nr.
489/11 iunie 2002. 9. Legea nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei
de arhitect, publicată în Monitorul Oficial nr. 195/18 aprilie 2001.
342
B.Tratate monografii şi coduri 1. Teodor Mara, „Organizarea avocaturii şi a activităţii
notariale în România”, ed. University Press, Arad, 2000. 2. Teodor Mara, Claudia Mara „Asistenaţa juridică perte
esnţială în managementul societăţilor comerciale”, Ed. Guttenberg Univers, Arad, 2005.
3. Ioan Leş, „Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi activităţii notariale”, Ed. Lumina Lex Bucureşti, 1997.
4. V. Dongoroz, S. Kahne, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, „Explicaţii teoretice ale codului de procedură
penală român”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975. 5. V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură
civilă”, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996. 6. G. Boroi, „Drept procesual civil”, Note de curs,
Bucureşti, 1996.
7. I.T.Ştefănescu, „Tratat elementar de dreptul muncii”, Bucureşti, 1999.
8. I. Deleanu, „Tratat de procedură civilă”, Ed. Servo-Sat, Arad, 2004.
9. I.Turcu, „teoria şi practica dreptului Comercial”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998.
10. G. Boroi, D.Rădescu, „Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat”, Ed. „All”, Bucureşti, 1994.
11. xxx Codul de procedură civilă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
12. xxx Codul comercial român, Ed. Coda, Iaşi, 1991.
343
C.Articole
1. Şerban Beligrădeanu, „Reglementări ilegale în raport cu principiile şi normele dreptului muncii şi
ale dreptului securităţii sociale”, în Dreptul nr. 1/1996.
2. Gh. Mateuţ, „Apărătorul subiect al procesului penal”, în Dreptul nr. 5/1996.
3. Eugen Popa, „Regimul juridic al profesiei de medic”, în Dreptul nr. 2/1998.
4. Fl. Teodosiu, V.D.Zlătescu, Contractul de asistenţă juridică, în R.R.D., nr. 8/1986.
5. Fl. Baias, „Principiile profesiei de avocat în lumina dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, în Dreptul nr. 10-11/1995.
6. V.M.Ciobanu, „Din nou despre natura juridică a acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale”, în Dreptul
nr. 1/2002. 7. B.Papadopol, „Aprecieri pe marginea modificărilor
aduse Codului de procedură civilă prin OUG nr.38/2003, în Dreptul nr. 11/2003.
344
PROFESIILE LIBERALE
ÎN
ROMÂNIA
CUPRINS
ARGUMENT.............................................................................................3
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROFESIILE LIBERALE….6
1.1. Conceptul de profesii liberale…………………………………..…6
1.2. Trăsăturile esenţiale ale profesiilor liberale……………………...14
a. Independenţa şi imparţialitatea…………………………….....16
b. Accesul liber în profesie………………………………….......16
c. Secretul profesional………………………………………......16
d. Formarea profesională continuă……………………………...17
e. Loialitatea faţă de client………………………………….......17
f. Integritatea şi demnitatea profesională…………………….....17
g. Angajarea responsabilităţii profesionale……………………..18
h. Codurile deontologice………………………………………..18
i. Controlul corpului profesional………………………………..18
1.3. Uniunea Profesiilor liberale din România………………………….20
a. Uniunea Profesiilor Liberale- persoană juridică română……...20
b. Obiectivele Uniunii Profesiilor liberale din România………....21
c. Organismele de conducere a Uniunii Profesiilor Liberale din
România………………………………………………………………...22
345
d. Asociaţiile membre ale Uniunii Profesiilor Liberale din
România……………………………………………………………....24
1.4.Realităţi şi perspetive în domeniul profesiilor liberale…………....26
CAPITOLUL II
PROFESIA DE AVOCAT......................................................................29
2.1.Reglementarea profesiei de avocat………………………………....29
2.2. Pricipiile fundamentale ale exrcitării profesiei de avocat……….....37
a. Principiul legalităţii………………………………………….......38
b. Principiul libertăţii………………………………………............40
c. Principiul independenţei………………………………................42
d. Principiul autonomiei şi descentralizării…………………............45
e. Principiul păstrării secretului profesional…………….......................47
2.3.Formule de exercitare a profesiei de avocat………………………..49
a. Exercitarea avocaturii în cabinete individuale…………………...53
b.Cabinetele asociate de avocaţi……………………………… ....55
c. Societatea civilă profesională………………………………........55.
d. Societatea civilă profesională cu răspundere limitată…….............57
2.4. Modalităţile de exercitare a profesiei de avocat………………........62
a. Avocatul titular al cabinetului individual…………………….......63
b. Avocatul asociat…………………………………………….........63
c. Avocatul colaborator………………………………………..........64
d. Avocatul salarizat în interiorul profesiei…………………….........65
2.5. Organizarea profesiei de avocat……………………………............65
2.5.1. Dobândirea calităţii de avocat………………………………........65
2.5.2. Cazurile de nedemnitate şi incompatibilităţile profesiei de
avocat……………………………………………………………...........71
346
2.5.3. Modalităţile de primire în profesia de avocat……………........75
2.5.4. Stagiul şi definitivarea în profesia de avocat…………………77
2.5.5. Tabloul avocaţilor…………………………………………......79
2.5.6. Suspendarea calităţii de avocat………………………………..81
2.5.7. Încetarea calităţii de avocat……………………………………83
2.5.8. Transferul avocaţilor……………………………………………85
2.5.9. Drepturile şi îndatoririle avocatului……………………………86
A. Consideraţii generale………………………………………....86
B. Drepturile avocatului…………………………………………87
a. Dreptul de a asista şi reprezenta price persoană fizică sau
juridică…………………………………………………………………87
b. Dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale
profesiei…………………………………………………………….....89
c. Dreptul avocatului la onorariu şi la acoperirea tuturor
cheltuielilor făcute în interesul clientului său………………………....90
d. Dreptul la asigurări sociale…………………………………94
e. Dreptul la asigurarea păstrării secretului profesional……....95
f. Dreptul la sediul profesional………………………………...96
g. Dreptul la ocrotire legală…………………………………….97
C. Îndatoririle avocatului……………………………………………99
a. Studierea cu temeinicie a cauzelor încredinţate………….....99
b. Acordarea asistenţei juridice în cauzele în care a fost desemnat
din oficiu sau gratuit de către barouri………………………………...100
c. Depunerea de note de şedinţă sau concluzii scrise………...101
d. Prestarea activităţii avocaţiale cu loialitate………………..101
e. Participarea avocatului la activităţi profesionale şi la şedinţele
organelor de conducere din care face parte…………………………..102
347
f. Păstrarea secretului profesional……………………………102
g. Primirea, folosirea şi restituirea actelor încredinţate de
client...................................................................................................104
h. Organizarea şi ţinerea evidenţelor impuse de lege………....104
i. Alte îndatoriri esenţiale ale avocatului……………………...105
2.5.10. Activitatea profesională a avocatului……………………....105
A. Conţinutul activităţii profesionale………………………….....105
a. Consultaţiile şi cererile cu caracter juridic……………....…106
b. Asistarea şi reprezentarea clienţilor……………………...…107
c. Atestarea identităţii părţilor………………………………....107
d. Activităţi de mediere………………………………………..108
e.Activităţile fiduciare………………………………………...109
B. Relaţiile dintre avocat şi client………………………………..111
a. Principiile şi regulile de bază ale relaţiei dintre avocat şi
client.....................................................................................................111
b.Contractul de asistenţă juridică…………………………...113
c.Efectele contractului de asistenţă juridică………………...115
C. Asistenţa judiciară…………………………………………....118
D. Relaţiile dintre avocaţi………………………………………..119
E. Răspunderea juridică a avocaţilor…………………………….121
a. Răspunderea penală a avocatului…………………………121
b. Răspunderea civilă a avocatului…………………………..123
c. Răspunderea disciplinară a avocatului…………………….125
2.5.11. Organele profesiei de avocat……………………………...127
A. Consideraţii generale………………………………………...127
B. Baroul………………………………………………………..128
a. Adunarea generală…………………………………….....129
348
b. Consiliul baroului………………………………………..130
c.Decanul…………………………………………………...133
C. Uniunea Naţională a Barourilor din România………………...134
a. Congresul avocaţilor……………………………………...134
b. Consiliul U.N.B.R………………………………………...137
c. Comisia permanentă a U.N.B.R…………………………...140
d. Preşedintele U.N.B.R……………………………………...141
CAPITOLUL III
PROFESIA DE NOTAR PUBLIC..................................................143
3.1. Importanţa activităţii notariale……………………………….143
3.2. Principiile activităţii notariale………………………………..145
a. Legalitatea actelor notariale………………………………145
b. Egalitatea de tratament în faţa organelor notariale………..146
c. Păstrarea secretului profesional……………………………147
d. Realizarea unui serviciu de interes public…………………148
e. Desfăşurarea activităţii notariale numai la cererea persoanelor
interesate……………………………………………………………..149
3.3. Structurile organizatorice ale activităţii notariale…………...149
3.3.1. Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România………150
A. Obiectul şi principiile de funcţionare ale Uniunii……………150
B. Drepturile şi obligaţiile membrilor Uniunii…………………..153
C. Structura organizatorică a Uniunii…………………………...154
a. Congresul notarilor publici………………………………..155
b. Consiliul Uniunii……………………………………….....156
c. Biroul executiv al Consiliului Uniunii………………….....161
d. Preşedintele Uniunii………………………………………163
D. Patrimoniul şi bugetul Uniunii…………………………….…165
349
3.3.2. Camera notarilor publici……………………………………165
A. Adunarea generală a notarilor publici………………………...166
B. Colegiul director al Camerei………………………………….169
C. Preşedintele Colegiului Director……………………………...172
D. Patrimoniul şi bugetul Camerei Notarilor……………………173
E. Comisia de Cenzori…………………………………………..174
3.3.3. Biroul notarului public……………………………………...174
A. Consideraţii generale………………………………………...174
B. Notarul public………………………………………………...176
C. Notarul public stagiar………………………………………...178
D. Încetarea calităţii de notar public………………………….....179
E. Suspendarea calităţii de notar public………………………....180
3.4. Drepturile şi îndatoririle notarilor publici…………………….180
A. Drepturile notarului public…………………………………...180
B. Îndatoririle notarului public………………………………….182
3.5. Răspunderea juridică a notarului public………………………182
3.5.1. Răspunderea civilă a notarilor publici………………………183
3.5.2. Răspunderea disciplinară a notarilor publici………………..184
A. Reglementarea răspunderii disciplinare a notarilor publici…184
B.Procedura de soluţionare a abaterilor disciplinare……………187
3.6. Arhiva şi evidenţele activităţii…………………………………192
3.7. Competenţa în materie notarială……………………………….197
3.7.1. Noţiunea de competenţă notarială……………………….......197
3.7.2. Formele competenţei notariale………………………………199
A. Competenţa generală a birourilor notariale…………………..199
B. Competenţa teritorială excepţională a birourilor notariale…...201
C.Conflictele de competenţă în materie notarială……………....202
350
D. Competenţa notarială a organelor administraţiei publice............204
E. Competenţa notarială a misiunilor diplomatice şi a oficiilor
consulare ale României...............................................................204
3.8. Procedura actelor notariale…………………………………….206
3.8.1. Reguli generale privind procedura notarială…………………207
A. Redactarea actelor notariale………………………………….207
B. Supralegalizarea semnăturii şi sigiliului……………………..210
C. Locul încheierii actului notarial……………………………..212
D. Încheierea notarială………………………………………….212
E. Identificarea părţilor………………………………………….213
F. Încheierea de respingere……………………………………..214
G. Îndreptarea erorilor materiale……………………………….215
H. Reconstituirea actelor notariale……………………………..216
I. Eliberarea unui duplicat al actului notarial orginal………….216
3.8.2. Procedura autentificării actelor notariale…………………...217
3.8.3. Procedura succesorală noatarială…………………………...219
A. Natura procedurii succesorale……………………………....219
B.Competenţa de soluţionare a cauzelor succesorale
necontencioase…………………………………………………….....220
C. Deschiderea procedurii succesorale………………………..221
D. Inventarierea bunurilor succesorale………………………..222
E. Înregistrarea cauzei succesorale……………………………224
F. Suspendarea procedurii succesorale…………………………226
G. Încheierile de şedinţă şi încheierea finală……………………227
H. Certificatul de moştenitor…………………………………....229
3.8.4. Alte proceduri notariale……………………………………..232
A. Legalizarea semnăturilor şi a sigiliilor……………………...232
351
B. Darea de data certă înscrisurilor……………………………233
C. Certificarea de fapte…………………………………………233
D. Legalizarea copiilor după înscrisuri…………………………234
E. Efectuarea şi legalizarea traducerilor…………………………235
F. Primirea în depozit de înscrisuri şi documente……………….235
G. Eliberarea de duplicate ale înscrisurilor materiale…………...236
H. Reconstituirea actelor originale……………………………...236
I. Actele de protest al cambiilor şi cecurilor……………………...237
3.8.5. Controlul judecătoresc asupra actelor şi activităţilor
notariale.................................................................................................237
A. Controlul judecătoresc asupra actelor şi activităţilor
notariale….............................................................................................237
B. Controlul profesional administrativ…………………………..238
CAPITOLUL IV
PROFESIA DE MEDIC…………………………………………...239
4.1. Reglementarea profesiei de medic…………………………....239
4.2. Principiile fundamentale privind exercitarea profesiei de
medic....................................................................................................240.
a. Principiul legalităţii………………………………………..240
b.Principiul independenţei şi libertăţiiprofesionale……….....241
c.Principiul nediscriminării…………………………………...243
d. Principiul respectării demnităţii umane…………………....244
e. Principiul păstrării secretului profesional……………….....245
f. Principiile eticii şi deontologiei profesionale……………....246
4.3. Exercitarea profesiei de medic………………………………...246
4.4. Nedemnitzatea şi incompatiobilităţile profesiei de medic….....249
352
4.5. Autorizarea exercitării profesiei de medic………………….....251
4.6. Exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României de către
medici cetăţeni ai unui stat membru UE……………………………..254
A. Dreptul de stabilire în România……………………………..254
B. Prestarea liberă a serviciilor medicale……………………...257
4.7. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din
România...............................................................................................259
A. Consideraţii generale………………………………………..259
B. Atribuţiile Colegiului Medicilor…………………………..…259
C. Membrii Colegiului Medicilor……………………………….262
D. Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din
România……………………………………………………………...264
a. Drepturile membrilor Colegiului Medicilor………………264
b. Obligaţiile Colegiului Medicilor………………………….265
E.Organizarea şi funcţionarea Colegiului madicilor la nivel teritorial.......................................................................................................267
a. Adunarea generală..............................................................268 b. Consiliul colegiilor teritoriale.............................................269
c. Biroul consiliului................................................................270 d. Preşedintele colegiului teritorial........................................270
F.Organizarea Colegiului Medicilor la nivel naţional......................270 a. Adunarea generală..............................................................271 b. Consiliul naţional................................................................272
c. Biroul executiv...................................................................275 d. Preşedintele Colegiului Medicilor......................................276
G.Răspunderea disciplinară..............................................................278 a. Sesizarea Comisiei de disciplină........................................278
b. Organizarea şi funcţionarea Comisiei de disciplină...........279 c. Sancţiunile disciplinare.......................................................281
d. Metodologia de aplicare a sancţiunilor disciplinare...........282 CAPITOLUL V
PROFESIA DE FARMACIST.........................................................285 5.1. Reglementarea profesiei de farmacist........................................285
353
5.2. Principiile fundamentale privind exercitarea profesiei de farmacist......................................................................................................286
a. Principiul legalităţii...........................................................286 b. Principiul independenţei şi liberei practici a profesiei de
farmacist............................................................................287 c. Principiul umanismului......................................................288
d. Principiul păstrării secretului profesional..........................289 e. Principiul respectării normelor eticii şi deontologiei
farmaceutice.......................................................................289 5.3. Exercitarea profesiei de farmacist......................................... .....290
A.Consideraţii generale...............................................................290 B.Interdicţiile şi incompatibilităţile profesiei de farmacist.........292
a. Interdicţiile privind exercitarea profesiei de farmacist.....292 b. Incompatibilităţile privind exercitarea profesiei de
farmacist............................................................................293 C.Autorizarea de liberă practică a profesiei de farmacist.............294 5.4. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din
România......................................................................................................295 A.Consideraţii generale................................................................295
B.Atribuţiile Colegiului Farmaciştilor.........................................296 C.Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului Farmaciştilor...297
a. Drepturile membrilor Colegiului....................................298 b. Obligaţiile membrilor Colegiului....................................298
D.Organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor la nivel judeţean şi naţional......................................................................................299
a. Organele de conducere la nivel judeţean.........................300 b. Organele de conducere la nivel naţional..........................303
E.Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Farmaciştilor................................................................................................305
5.5. Concluzii privind exercitarea profesiei de farmacist.................307
CAPITOLUL VI
PROFESIA DE ARHITECT.............................................................309 6.1. Consideraţii generale.................................................................309
6.2. Exercitarea profesiei de arhitect.................................................311 A.Dobândirea şi exercitarea dreptului de semnătură..................311
B.Modalităţile de exercitare a profesiei de arhitect.....................313 6.3. Drepturile şi obligaţiile arhitecţilor cu drept de semnătură.......315
6.4. Suspendarea şi încetarea dreptului de semnătură......................316 6.5. Ordinul Arhitecţilor din România.............................................318
354
A.Organizarea şi funcţionarea Ordinului Arhitecţilor..................................................................................................318
a. Consideraţii generale......................................................318 b. Atribuţiile Ordinului Arhitecţilor...................................319
B.Organele de conducere ale Ordinului Arhitecţilor.................320 a. Conferinţa naţională.......................................................320
b. Consiliul de conducere...................................................321 c. Colegiul director............................................................322
d. Preşedintele Ordinului...................................................322 C.Organizarea şi funcţionarea filialelor teritoriale....................323
D.Tabloul Naţional al Arhitecţilor............................................324 6.6. Răspunderea disciplinară a arhitecţilor......................................325
Test nr. 1..................................................................................328 Test nr. 2..................................................................................336
BIBLIOGRAFIE...............................................................................341
