Rapunderea juridica in cazul profesiilor liberale

Profesiile liberale reprezinta o realitate de necontestat a societatii contemporane, iar cei care le exercita ocupa un  rol important in desfasurarea in conditii optime a raporturilor juridice dintre persoanele fizice sau juridice si autoritati. 

Potrivit definitiei, profesia liberala reprezinta o ocupatie intelectuala, exercitata de o persoana pe cont propriu (liber-profesionista) care face parte, in mod obligatoriu, dintr-un ordin profesional. Desi nu exista o reglementare care sa defineasca aceste meserii in mod concret, profesiile libere joaca un rol important in economie, contribuind la cresterea castigurilor si a numarului locurilor de munca.

Înfiintarea şi dezvoltarea profesiilor liberale în România, după 1989, a adus până in prezent, mai multe tipuri de abordari, in functie de factorii politici şi de interesele pe care diferitele grupuri profesionale le-au promovat printr-un lobby mai mult sau mai putin organizat şi eficient. Cu toate acestea în cadrul legislativ românesc actual lipseşte o abordare coerentă si consecventă privind definirea şi reglementarea profesiilor liberale. Legislatia românească prezintă un mare gol în ceea ce priveşte cadrul general pentru stabilirea, reglementarea, exercitarea şi controlul legalitătii practicării profesiilor liberale. Astfel avem în prezent:

- profesii liberale aprobate ca atare în baza unor legi speciale organice ordinare,aprobate de Parlament;

- profesii liberale recunoscute în baza unei Ordonante de Guvern privind asociatiile şi fundatiile;

- profesii reglementate prin recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale.In lucrarea de fata, va voi prezenta urmatoarele profesii liberale:

Profesia de avocat; Profesia de notar public; Profesia de consilier juridic; Profesia de executor judecatoresc.

I. Profesia de avocat

1. Consideraţii introductive. Istoric Avocatura este o instituţie cu o îndelungată tradiţie istorică. Se poate afirma că avocatura a evoluat paralel cu justiţia şi a fost influenţată de organizarea politică şi statală.

Originea avocaturii este plasată, de majoritatea autorilor, în Roma. Instituţia avocaturii este atribuită lui Romulus, în epoca căruia funcţionau aşa numiţii „patroni”; ei aveau misiunea de a asista, în formă gratuită, pe justiţiabili. În epoca legii acţiunilor, „patronii” au fost utilizaţi numai de către patricieni. Ulterior, în perioada procedurii formulare, avocatura a dobândit valenţele unei adevărate profesiuni. În această epocă avocatura a încetat să fie un serviciu gratuit. Ea a început să fie exercitată de adevăraţi jurisconsulţi, numiţi „advocati”. De aici provine şi denumirea actuală a persoanelor ce exercită funcţia de apărare în faţa organelor judiciare.

În epoca lui Justinian avocatura era organizată în colegii şi corporaţii cu caracter profesional. Funcţia avocaţială era retribuită prin plata de onorarii.Organizarea avocaturii pe baze profesionale a început să fie o caracteristică a societăţilor moderne. Totuşi, nu au lipsit tendinţele de desfiinţare a corporaţiilor profesionale de avocaţi. Aşa s-a întâmplat la începuturile Revoluţiei franceze. Se considera în această tumultuoasă epocă istorică că monopolul unor profesii legale constituie o „ofensă adusă libertăţii

individuale”. Avocatura a devenit astfel o profesie liberă într-un mod absolut: lipsită de condiţii profesionale şi de orice control public. Prin urmare, justiţiabilul francez era liber să-şi aleagă un apărător din rândul oricăror categorii de cetăţeni şi chiar fără nicio pregătire profesională. Experimentul a fost de scurtă durată. Printr-o lege din 27 august 1830 s-a pus bazele organizării Baroului francez.

În istoria avocaturii s-a manifestat însă şi o altă tendinţă semnificativă pentru a fi prezentată în această „schiţă evolutivă” a instituţiei. Luând în considerare rolul esenţial al funcţiei avocaţiale în administrarea justiţiei, s-a evocat şi posibilitatea organizării unei magistraturi avocaţiale similare ordinului judecătoresc. În această concepţie, avocaţii ar fi trebuit să fie retribuiţi de stat, întocmai ca şi judecătorii, şi numiţi din oficiu pentru fiecare caz în parte.

O încercare de organizare a unei „magistraturi a apărării” a avut loc în Prusia lui Frederic cel Mare. Acesta a desfiinţat avocatura în anul 1781 considerând că o atare soluţie reprezintă cel mai bun sistem pentru restabilirea justiţiei. În locul avocaţilor, organizaţi până atunci într-o corporaţie profesională liberă, erau numiţi din oficiu de către tribunal consilieri asistenţi (Assistenzrat) pentru fiecare caz în parte. Consilierii asistenţi erau numiţi dintre membri tribunalului sesizat cu soluţionarea unei cauze concrete. Experienţa prusiană nu a dat rezultate satisfăcătoare, iar în anul 1793 s-a revenit la sistemul anterior.

Rusia sovietică a fost martora unui experiment soldat cu „rezultate” similare celor din Prusia. Printr-un decret din anul 1918 a fost desfiinţată avocatura vechiului regim. În locul acesteia s-au organizat colegii încadrate cu funcţionari de stat. Treptat s-a revenit însă la sistemul organizării pe baze liberale a avocaturii.

În ţara noastră organizarea avocaturii începe odată cu adoptarea Regulamentelor organice. Pe baza Regulamentelor organice se constituie în Muntenia şi Moldova câte un corp restrâns de avocaţi, care la început erau salariaţi de stat şi funcţionau pe lângă instanţele penale. Avocatura a fost organizată pe baze moderne printr-o lege din anul 1864. Modelul noii legislaţii a fost cel francez. Reglementarea impusă în anul 1864 stabilea că avocatura poate fi exercitată numai de persoanele care deţin „diploma de studiul dreptului de la una din facultăţile de drept române sau străine”.

Legislaţiei adoptate în anul 1864 i s-au adus succesive îmbunătăţiri prin actele normative promulgate la începutul acestui secol. Una din cel mai importante legi a fost cea pentru organizarea corpului de avocaţi din 19 februarie 1923. Principiile organizării pe baze liberale a avocaturii s-au menţinut în întreaga perioadă interbelică. Prin Decretul nr. 281/1954 pentru organizarea şi exercitarea avocaturii s-a renunţat în mare măsură la sistemul liberal tradiţional. În temeiul acestei reglementări, avocaţii erau organizaţi în birouri colective de asistenţă juridică. Potrivit acestei reglementări, raporturile privitoare la acordarea asistenţei juridice se stabileau între conducerea biroului colectiv de asistenţă juridică şi justiţiabil. Avocatul era asimilat, în special în materia răspunderii juridice, cu funcţionarul de stat.

În prezent s-a revenit la sistemul de organizare democratică a avocaturii. Actuala reglementare este consacrată în Legea nr. 51/1995. Principiile organizării şi exercitării profesiei de avocat au fost detaliate în Statutul adoptat de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România la data de 30 septembrie 1995. Legea nr. 51/1995 a suferit modificări succesive, cea mai importantă fiind de dată recentă, respectiv cea realizată prin Legea nr. 255/2004.

2. Rolul avocatului în procedura judiciară. Avocatul este persoana care, având o calificare juridică superioară, asigură apărarea

justiţiabililor în faţa instanţelor judecătoreşti sau a altor autorităţi publice, în condiţiile determinate de lege. Rolul avocatului nu poate fi redus la apărarea intereselor legitime ale justiţiabililor în faţa organelor judiciare. Este adevărat însă că acesta a fost sensul originar al

funcţiei avocaţiale. Trebuie să recunoaştem că această funcţie este primordială şi în dreptul modern.

Într-adevăr, în toate ţările civilizate avocatura a fost organizată cu scopul de a asigura persoanelor implicate într-un proces o apărare corespunzătoare. Părţile litigante nu au, cel mai adesea, pregătirea şi cunoştinţele necesare pentru a face faţă „duelului judiciar”. De aceea, părţile sunt nevoite să recurgă la serviciile unor profesionişti ai dreptului, buni cunoscători ai legislaţiei şi jurisprudenţei, abili mânuitori ai „verbului” şi a formelor de procedură.

Rolul avocatului nu poate fi redus însă, aşa cum am subliniat, la funcţia de reprezentare sau asistare a justiţiabililor. El este unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai judecătorului. Prin pasiune pentru adevăr şi justiţie, avocatul poate contribui într-o manieră decisivă la o corectă stabilire a faptelor, la interpretarea adecvată a legii aplicabile conflictului dedus judecăţii şi, în final, la pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale. Sunt motive esenţiale ce au determinat considerarea avocatului ca un auxiliar al justiţiei. Iar o atare caracterizare se întâlneşte şi în epoca contemporană.

Într-adevăr, în lipsa avocatului judecătorul ar putea întâmpina adeseori dificultăţi în determinarea adevărului. Avocatul se interpune între parte şi judecător, iar prin activitatea sa permite instanţei să se afle deasupra „duelului” dintre părţi şi să-şi păstreze obiectivitatea necesară. El prezintă judecătorului cererile părţilor şi facilitează administrarea materialului probatoriu pertinent şi concludent în soluţionarea cauzelor supuse judecăţii. O atare abordare, firească, a profesiei nobile de avocat contribuie şi la o soluţionare rapidă a cauzelor.

Funcţiile activităţii avocaţiale rezultă, cu evidenţă, şi din reglementările actuale privitoare la exercitarea profesiei de avocat. Astfel, potrivit art. (2) din Statutul profesiei de avocat: „Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie promovarea şi apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice de drept public şi privat. În exercitarea dreptului de apărare recunoscut şi garantat de Constituţie, de lege, de pactele şi de tratatele la care România este parte, avocatul are dreptul şi obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru realizarea liberului acces la justiţie, pentru un proces echitabil şi soluţionat într-un termen rezonabil, indiferent de natura cauzei sau de calitatea părţilor”.

Textul citat enunţă, în primul său alineat, principala funcţie a avocatului, aceea de „reprezentare” a justiţiabililor. El sugerează, în cel de-al doilea alineat, şi funcţia de colaborare cu organele judiciare. Această din urmă funcţie poate fi dedusă şi din referirea textului la „asigurarea liberului acces la justiţie” şi la dreptul la un „proces echitabil”.

Funcţia de colaborare cu organele de justiţie este însă foarte sugestiv determinată în art. 7 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat. Textul precizează în acest sens că: „Într-o societate democratică întemeiată pe valorile democraţiei şi ale statului de drept, avocatul are un rol esenţial. Avocatul este indispensabil justiţiei şi justiţiabililor şi are sarcina de a apăra drepturile şi interesele acestora”.

Realizarea celor două funcţii pare să fie ireconciliabilă. Aparent numai cele două funcţii sunt antagonice. În realitate, apărarea intereselor justiţiabililor nu trebuie pusă în antiteză cu obiectivele majore ale justiţiei. Funcţia principală a avocatului este şi va rămâne aceea de apărare a intereselor legitime ale justiţiabililor. Din acest punct de vedere se poate susţine că avocaţii îndeplinesc o funcţie de interes privat; avocaţii sunt auxiliari ai părţilor. O atare calificare rezultă, în mod indirect, din reglementarea reprezentării judiciare în Titlul I (intitulat „Părţile”) din Cartea a II-a din Codul de procedură civilă.

Funcţia de colaborare cu justiţia nu este mai puţin importantă, deşi trebuie să recunoaştem că aceasta nu apare, adeseori, în prim planul activităţii avocaţiale. Ea este considerată ca o funcţie de interes public, iar avocatul ca un auxiliar al justiţiei sau un partener ori colaborator al judecătorului.

Realizarea unui echilibru între cele două funcţii nu este adeseori uşor de realizat. Interese uneori convergente fac totuşi dificilă o armonizare posibilă şi deopotrivă necesară. Ea

se face adeseori chiar şi în activitatea extrajudiciară a avocatului. Avem în vedere îndeosebi munca preventivă a avocatului realizată în cadrul consultaţiilor juridice acordate de către acesta şi care conduce nu arareori la evitarea unor litigii.

Dar „armonizarea” funcţiilor avocaţiale depinde de modul în care avocatul înţelege să-şi îndeplinească obligaţiile sale profesionale. Pentru aceasta avocatul trebuie să dea dovadă de o temeinică pregătire profesională, de o profundă cunoaştere a doctrinei şi jurisprudenţei, de o verticalitate morală incontestabilă, respect faţă de lege şi pasiune pentru adevăr.

Istoria avocaturii a ilustrat, prin nume a căror celebritate este cunoscută, onorabilitatea şi prestigiul profesiei de avocat. Un Cicero în Roma, un Demostene, Pericle şi Socrate în Grecia, un Raymond Poincaré sau un Alexandre Millerand la francezi (foşti preşedinţi ai Republicii) au făcut parte din elita avocaturii. Şi la noi profesiunea de avocat a fost onorată în mod strălucit de Take Ionescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mircea I. Manolescu, Ionel Teodoreanu, Alexandru Djuvara şi de Istrate Micescu.

Dar nu au lipsit nici vocile care s-au ridicat împotriva avocaţilor. Sunt cunoscute criticile aduse corpului avocaţilor de Montesquieu, La Fontaine şi de Racine. Se impută adeseori avocaţilor că apără pe oricine şi chiar pe criminali. Critici asemănătoare se aud şi azi, uitându-se că şi criminalii au nevoie de apărare. Apărarea este întotdeauna utilă şi ea trebuie făcută cu onestitate, demnitate şi echilibru. Ideea este foarte sugestiv exprimată de E. Herovanu, care remarcă: „Ceea ce însă orice om de bun simţ trebuie să vadă şi să înţeleagă e că, într-o societate liberă, oficiul de avocat, exercitat de cetăţeni luminaţi, oneşti şi independenţi, e tot atât de indispensabil ideii de justiţie, ca şi acel de magistrat destinat la rândul său celor ce reprezintă cumpătarea, demnitatea şi imparţialitatea”.

3. Raspunderea juridica.A. Raspunderea penala a avocatuluiObligaţiile impuse avocatului prin lege şi statut nu ne pot conduce la concluzia

neresponsabilităţii penale a avocatului în legătură cu activitatea sa profesională. Astfel, de pildă, nerespectarea dispoziţiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, privitoare la solemnitatea şedinţelor de judecată, la abţinerea de la folosirea unor expresii jignitoare la adresa instanţei, părţilor sau celorlalţi avocaţi poate antrena răspunderea penală a persoanei vinovate. Evident că fapta constituie infracţiune doar dacă sunt întrunite elementele constitutive ale uneia din infracţiunile prevăzute de legea penală.

Reamintim însă că avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute în faţa instanţei sau altor organe dacă acestea sunt „în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii adevărului” [art. 37 alin. (6) din Legea nr. 51/1995].

Avocatul poate săvârşi, în exerciţiul funcţiei sale, şi alte infracţiuni, cum ar fi infracţiunile de fals, încercarea de a determina mărturia mincinoasă etc. De asemenea, avocatul poate fi subiect şi a altor infracţiuni prevăzute de legea penală, răspunderea urmând să se stabilească în condiţiile dreptului comun. Săvârşirea unor asemenea infracţiuni poate determina, în condiţiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 51/1995, nedemnitatea profesională a avocatului.

B. Raspunderea civila a avocatuluiLegea nr. 51/1995 nu conţine prevederi legale privitoare la răspunderea civilă a

avocatului. Cu toate acestea, este evident că în cursul activităţii sale avocatul poate săvârşi unele fapte de natură să aducă prejudicii părţilor din proces. Principial, problema răspunderii civile a avocatului se poate invoca în raporturile acestuia cu propriul său client. De altfel, una din obligaţiile fundamentale ale avocatului este aceea de a depune „toată diligenţa pentru apărarea libertăţilor, drepturilor şi intereselor legitime ale clientului”. În acelaşi sens, art. 221 din Statut impune avocatului obligaţia de a depune toate diligenţele necesare pentru îndeplinirea serviciului profesional ce i-a fost încredinţat.

Neprezentarea avocatului la proces, deşi s-a obligat prin contractul de asistenţă juridică să asigure apărarea, pierderea unor termene procedurale (de exemplu, prescrierea dreptului la acţiune, datorită nedepunerii cererii de chemare în judecată în termen, deşi avocatul avea împuternicire în acest sens şi se afla în posesia tuturor actelor necesare), îndeplinirea unor acte procedurale cu rea-credinţă etc. constituie împrejurări ce pot cauza adeseori clientului un prejudiciu irecuperabil.

Răspunderea civilă a avocatului poate fi angajată numai în condiţiile dreptului comun. Ea nu este însă operantă pentru simplul fapt al pierderii procesului. Ea trebuie să se raporteze la obligaţiile avocatului, la conţinutul contractului de asistenţă juridică şi mai cu seamă la natura obligaţiilor asumate de avocat. Obligaţiile avocatului nu sunt, în principiu, obligaţii de rezultat, ci de mijloace. Pe de altă parte, poziţia avocatului faţă de client nu este una de strictă subordonare, ci de relativă independenţă. Toate aceste elemente trebuie să fie avute în vedere de instanţele judecătoreşti sesizate cu acţiuni în stabilirea răspunderii civile a avocatului. De aceea, specificul activităţii de avocat nu justifică în niciun fel limitarea răspunderii pe care o instituie art. 34 alin. (2) din lege, cu cât mai mult cu cât, pe plan civil, răspunderea avocatului este aceea a unui specialist, împrejurare care, prin definiţie, nu poate conduce la înlăturarea răspunderii pentru culpă.

O prevedere notabilă privitoare la conţinutul răspunderii civile a avocatului regăsim totuşi în art. 218 alin. (2) din Statut. Potrivit acestui text, prin „răspundere profesională” se înţelege acoperirea daunelor efective suferite de client şi rezultate din exercitarea profesiei cu nerespectarea prevederilor Legii, ale statutului şi ale regulilor deontologice.

Potrivit art. 40 din Legea nr. 51/1995, avocatul este obligat să se asigure pentru răspundere profesională, în condiţiile stabilite prin statutul profesiei.

Statutul determină şi limitele în care avocaţii sunt obligaţi să se asigure pentru răspundere profesională. Astfel, avocaţii stagiari trebuie să se asigure pentru un risc asigurat în valoare de minimum 3.000 de euro anual, iar avocaţii definitivi, pentru un risc anual în valoare de minimum 6.000 de euro anual [art. 218 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat].

Primele de asigurare profesională, achitate de avocat şi de societăţile civile profesionale de avocaţi reprezintă cheltuieli profesionale obligatorii, legal datorate şi integral deductibile pentru anul fiscal în curs. Statutul determină şi care sunt consecinţele nerespectării obligaţiei profesionale anterior menţionate. Potrivit art. 218 alin. 7 din Statut, neîndeplinirea obligaţiilor de plată a primelor de asigurare poate atrage neînscrierea în Tabloul anual al avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, cu toate consecinţele prevăzute de lege şi de statut.

C. Raspunderea disciplinara a avocatuluiPrincipiul răspunderii disciplinare a avocatului este înscris în art. 70 din Legea nr.

51/1995. Potrivit acestui text: „Avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi sau ale statutului, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei”.

Textul citat are un caracter general. El este reluat, într-o formulare parţial diferită, în art. 252 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat. Din coroborarea celor două dispoziţii legale rezultă că, virtual, orice încălcare a normelor de exercitare a profesiei constituie abatere disciplinară. Pentru angajarea răspunderii disciplinare mai este necesar ca avocatul să acţioneze cu vinovăţie, iar fapta sa să fie de natură a prejudicia „onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei”. Aşadar, condiţiile răspunderii disciplinare sunt cele de drept comun, astfel că nu este cazul să insistăm în mod deosebit asupra lor.

Legea determină sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate avocaţilor. Acestea sunt:a) mustrarea;

b) avertismentul;c) amenda de la 50 lei la 500 lei, care se face venit la bugetul baroului; Plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, până la achitarea sumei.d) interdicţia de a exercita profesia pe o perioadă de la o lună la un an;e) excluderea din profesie (art. 73 din Legea nr. 51/1995).

Organele de jurisdicţie disciplinară sunt: Comisia de disciplină a baroului, Comisia centrală de disciplină şi Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Comisia de disciplină a baroului are competenţa de a judeca abaterile săvârşite de avocaţii din baroul respectiv. Ea este independentă de organele de conducere ale baroului şi este alcătuită din 5 până la 11 membri, aleşi de adunarea generală pe o perioadă de 4 ani. Comisia este condusă de către un preşedinte, ales de către membri acesteia. Funcţia de grefier se îndeplineşte de către un secretar desemnat de consiliul baroului.

Potrivit art. 258 din Statutul profesiei, comisia de disciplină a baroului judecă, în primă instanţă, în complet de 3 membri, abaterile disciplinare săvârşite de avocaţii înscrişi în cadrul acestuia, cu excepţia abaterilor săvârşite de decan şi de membrii organelor de conducere ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Comisia centrală de disciplină este alcătuită din reprezentanţii barourilor, desemnaţi de adunările generale. Fiecare barou are dreptul la câte un reprezentant ales de Congresul avocaţilor dintre candidaţii desemnaţi de adunările generale ale barourilor. Membrii Comisiei centrale de disciplină se aleg dintre avocaţii cu o vechime mai mare de 15 ani în profesie.

Legea îi recunoaşte Comisiei centrale de disciplină atât o competenţă de fond, cât şi una de recurs. Ca instanţă de fond, judecă abaterile săvârşite de decanii barourilor şi de membrii Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România. În acest caz completul este format din 3 membri.

Ca instanţă de control, Comisia centrală de disciplină judecă contestaţiile declarate împotriva deciziilor pronunţate de comisiile de disciplină ale barourilor, precum şi cele promovate împotriva soluţiilor privind interdicţia de a exercita profesia conform art. 74 din Legea nr. 51/1995. Completul instanţei disciplinare este format în acest caz din 5 membrii. Contestaţia poate fi declarată de avocatul interesat, de decanul baroului şi de preşedintele Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România se constituie, ca instanţă disciplinară, în plenul său şi are competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate, în fond, de Comisia centrală de disciplină.

Împotriva hotărârilor pronunţate de Plenul Consiliului, în condiţiile deja arătate, partea interesată poate declara recurs la secţia de contencios a Curţii de Apel Bucureşti, a cărei hotărâre este definitivă şi irevocabilă.

Legea nr. 51/1995 şi Statutul profesiei de avocat cuprind şi reglementări detaliate privitoare la procedura de soluţionare a abaterilor disciplinare.

Acţiunea disciplinară poate fi exercitată de consiliul baroului. În cazul abaterilor săvârşite de către decanii barourilor sau de membrii Uniunii dreptul de exercitare a acţiunii disciplinare aparţine Consiliului Uniunii.

Consiliul baroului se poate sesiza din oficiu sau prin modalităţile prevăzute de art. 70 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995. Potrivit acestor texte legale, avocatul care conduce asistenţa judiciară de pe lângă fiecare instanţă este obligat să sesizeze în scris consiliul baroului pentru abaterile disciplinare săvârşite de avocaţi; instanţele judecătoreşti şi parchetele sunt obligate să înainteze consiliului baroului orice plângere făcută împotriva unui avocat, precum şi să-l informeze despre orice acţiune de urmărire penală sau de judecată declanşată contra unui

avocat. De asemenea, consiliul baroului se poate sesiza şi din oficiu [art. 264 alin. (2) din Statut].

Apreciem că dreptul la sesizarea consiliului baroului aparţine şi oricărei persoane interesate: avocat, client, parte adversă etc. O atare soluţie rezultă şi din prevederile art. 264 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, potrivit căruia „plângerea îndreptată împotriva unui avocat se adresează consiliului baroului pe al cărui tablou avocatul figurează cu drept de exercitare a profesiei”. Subliniem că dreptul la exercitarea acţiunii disciplinare aparţine însă numai consiliului baroului, respectiv Consiliul Uniunii.

După sesizare, consiliul baroului procedează la anchetarea abaterii. În acest scop, consiliul va desemna un consilier pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile. Anchetarea abaterii disciplinare a unui membru al Consiliului U.N.B.R. sau a unui decan se efectuează de către Consiliul U.N.B.R. Consiliul va desemna pe unul dintre consilierii săi pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile.

Cercetarea abaterii nu se poate înfăptui fără citarea avocatului acuzat de săvârşirea acesteia. Convocarea avocatului se face în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Ea poate fi făcută şi prin înştiinţare scrisă printr-un mijloc de comunicare ce asigură conservarea dovezii şi a datei la care s-a făcut înştiinţarea, ori prin luarea la cunoştinţă prin semnătură. Avocatul va fi încunoştinţat şi cu privire la obiectul anchetei disciplinare prin luarea la cunoştinţă a conţinutului plângerii ori al sesizării. Refuzul de a se prezenta la convocarea făcută nu împiedică desfăşurarea anchetei.

În cursul cercetării va fi ascultată persoana care a formulat plângerea, precum şi orice alte persoane ale căror declaraţii pot elucida cazul. De asemenea se vor face verificări de înscrisuri şi se vor culege informaţiile considerate utile, prin orice mijloace legale.

Activitatea consilierului delegat se finalizează într-un referat scris ce va cuprinde menţiuni cu privire la faptele imputate, probele administrate, poziţia avocatului cercetat şi propuneri pentru soluţionarea plângerii sau sesizării. Referatul trebuie depus şi înregistrat la secretariatul decanului, respectiv al U.N.B.R., în cel mult 30 de zile de la primirea însărcinării.

În prima şedinţă a consiliului – ulterioară înregistrării referatului – consiliul baroului procedează la anchetarea abaterii pe baza referatului şi a lucrărilor de la dosar. După efectuarea anchetei disciplinare, consiliul baroului va dispune una din următoarele soluţii: exercitarea acţiunii disciplinare, completarea cercetărilor sau clasarea cauzei.

Dacă se decide că sunt motive pentru exercitarea acţiunii disciplinare consiliul baroului va desemna şi consilierul însărcinat cu susţinerea acesteia în faţa instanţei disciplinare. Statutul profesiei de avocat indică şi elementele pe care trebuie să le cuprindă acţiunea disciplinară. Forma scrisă este obligatorie şi ea cuprinde, potrivit art. 268 alin. (4) din Statut, motivele de fapt şi de drept, arătarea persoanelor ce urmează să fie audiate şi semnătura decanului sau, după caz, a preşedintelui U.N.B.R.

Primind sesizarea, preşedintele comisiei de disciplină va fixa termen de judecată cu citarea avocatului, a organului ce a exercitat acţiunea şi a celorlalte persoane indicate în cerere. Citarea se face şi în faţa instanţei disciplinare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În faţa instanţei disciplinare, avocatul se va prezenta personal. El poate fi asistat însă de un alt avocat. Şedinţele de judecată ale instanţei disciplinare nu sunt publice. Toate lucrările instanţei disciplinare se consemnează în încheieri. Lipsa părţilor regulat citate în faţa instanţei disciplinare nu împiedică judecata.

Decizia disciplinară se adoptă cu majoritate de voturi. Odată rămasă definitivă, decizia este obligatorie faţă de părţi şi faţă de organele profesiei. În acest sens, art. 272 din Statut dispune chiar că o atare decizie are „autoritate de lucru judecat”. Decizia de aplicare a unei sancţiuni disciplinare, precum şi cea de încetare a acţiunii disciplinare se comunică avocatului în cauză, decanului baroului în care avocatul este înscris şi preşedintelui Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Procedura judecării abaterilor disciplinare este stabilită în statutul profesiei şi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.

În cursul judecăţii, instanţa disciplinară poate dispune şi suspendarea avocatului din profesie. Potrivit art. 74 din Legea nr. 51/1995: „În caz de abatere evidentă şi gravă, instanţa disciplinară poate lua măsura suspendării avocatului din exerciţiul profesiei până la judecarea definitivă a cauzei”. În acest caz instanţa disciplinară pronunţă, aşa cum o prevede în mod expres textul menţionat anterior, o încheiere. Împotriva acestei încheieri se poate declara recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Aceasta înseamnă că instanţa disciplinară trebuie să comunice încheierea şi avocatului în cauză.

Suspendarea prevăzută de art. 74 din Legea nr. 51/1995 vizează adoptarea unei măsuri în cursul judecării acţiunii de către instanţa disciplinară. Prin urmare, legea are în vedere o măsură aplicabilă „până la judecarea definitivă a cauzei”. În schimb, art. 272 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat consacră principiul autorităţii de lucru judecat a deciziei disciplinare rămasă definitivă. Cel de-al doilea alineat al art. 272 din Statut se referă atât la decizia de excludere, cât şi la cea de suspendare. Prima constituie o sancţiune disciplinară [art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 51/1995], iar cea de-a doua o măsură provizorie luată în cursul judecăţii. Suspendarea din profesie este o măsură gravă, fapt pentru care legea a deschis calea de atac a recursului împotriva încheierii.

Statutul determină şi locul depunerii cererii de recurs. Potrivit art. 272 recursul declarat împotriva măsurilor luate prin încheiere în condiţiile art. 74 alin. (2) din lege şi împotriva deciziei disciplinare se înregistrează la decanatul baroului, respectiv la secretariatul Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Instanţa disciplinară de recurs exercită un control asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate. Înaintea modificării Legii nr. 51/1995, prin Legea nr. 255/2004, s-au purtat discuţii cu privire la posibilitatea atacării în justiţie a deciziilor disciplinare pronunţate de organele disciplinare din cadrul profesiei. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi literatura de specialitate au promovat punctul de vedere potrivit căruia actele organelor profesiei, pentru care nu este instituită o cale de atac, în cadrul organizatoric al avocaturii, pot fi atacate în justiţie conform art. 6 din Legea nr. 29/1990, respectiv la tribunalul sau curtea de apel în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul. Atare soluţii au fost considerate ca fiind singurele în concordanţă cu dispoziţiile art. 21 din Constituţie, privitoare la liberul acces la organele de justiţie.

Actuala reglementare înlătură însă orice comentariu în această privinţă. Într-adevăr, potrivit art. 72 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, împotriva hotărârilor pronunţate potrivit alin. (2) şi (3), partea interesată poate declara recurs la secţia de contencios a Curţii de Apel Bucureşti, a cărei hotărâre este definitivă şi irevocabilă.

II. Profesia de notar public 1. Consideratii introductive

Activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice, potrivit chiar legii de organizare a profesiei, constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea.

Dispoziţiile amintite nu sunt suficient de generoase în sublinierea rolului deosebit de important pe care îl are activitatea notarială în sistemul nostru de drept, în sistemele de factură romano-germanică în general, prin garantarea ordinii de drept, a securităţii raporturilor juridice .

Activitatea notarială, concretizată în principal în întocmirea actelor autentice, se desfăşoară în domenii precum dreptul contractelor, dreptul succesiunilor, drepturile reale şi publicitatea imobiliară, dreptul comercial şi dreptul afacerilor, etc.

Trebuie să amintim, de asemenea, faptul că actul notarial se constituie într-un suport esenţial în activitatea de probaţiune jurisdicţională, înscrisurile întocmite de notarul public fiind probe cu gradul cel mai ridicat de veracitate .

Aceste sumare consideraţii justifică în mod deplin calificarea de serviciu public sau de interes public atribuită activităţii notariale .

Potrivit legislaţiei notariale, actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul şi semnătura acestuia, este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege .

Exercitarea activităţilor „notariale” de către o profesiune liberală specializată constituie o realitate a dreptului modern, fără a fi însă, cel puţin la origini, de esenţa acestei activităţi .

Într-adevăr, astfel cum s-a remarcat, activitatea de consemnare în scris a operaţiunilor juridice a precedat instituţia notarului public în forma sa modernă .

În Franţa medievală, scriptor sau notarius erau grefieri ataşaţi jurisdicţiilor epocii, care aveau sarcina de a redacta anumite înscrisuri.

În ţara noastră, în epoca modernă, activitatea notarială era îndeplinită de instanţele judecătoreşti în cadrul procedurilor necontencioase.

Activitatea notarială este, aşadar, o activitate detaşată din activitatea judiciară şi delegată ori concesionată în principal unei profesiuni liberale consacrate, notariatul, dar şi altor autorităţi publice ori instituţii iar mai recent, profesiei de avocat.

Relaţia dintre activitatea judiciară şi cea notarială poate fi evidenţiată şi prin examinarea particularităţilor raporturilor existente în prezent între autoritatea judiciară, pe de o parte, şi profesia de notar public şi actul notarial, pe de altă parte . Este vorba despre existenţa doar a unei autonomii relative a profesiei, existenţa controlului profesional administrativ al justiţiei asupra notarilor, etc.

În România, instituţia notarului îşi are originea, se pare, în sec. XII (în Transilvania) şi XIV (în Ţara Românească şi Moldova).

Cum am arătat, în epoca modernă, activitatea notarială era îndeplinită, în Vechiul Regat, de instanţele judecătoreşti .

Decretul nr. 79 din 30 martie 1950 a înfiinţat şi organizat instituţia Notariatului de Stat, aflată sub îndrumarea şi controlul Ministerului Justiţiei .

Profesia a fost reorganizată prin Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, în vigoare şi în prezent . Actualele reglementări ale profesiei mai includ : Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, adoptat prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 710/C din 5 iulie 1995 ; Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, adoptat de Congresul al VIII-lea al Notarilor Publici din România, prin Hotărârea nr. 12/21.11.2008 ; alte acte normative.

2. Raspunderea juridica a notaruluiA. Raspunderea penala a notarului

În ipoteza în care notarul public aduce atingere, în cadrul şi în legătură cu activitatea sa profesională, unor valori sociale ocrotite de legea penală, pot fi declanşate mecanismele răspunderii penale .

În activitatea sa, notarul poate fi subiect activ al unor infracţiuni precum divulgarea secretului profesional prevăzută de art. 196 C. pen.

Potrivit art. 42 din Lege: dacă hotărârea de condamnare a rămas definitiva si ea se referă la infracţiunile prevăzute de art. 23 lit. f) din lege, la acea data ministrul justiţiei dispune excluderea din profesie a notarului public condamnat.

B. Raspunderea civila a notaruluiPrincipiul instituit de art. 998 c.civ. operează şi în activitatea notarului public . El este

transpus în legislaţia notarială de un text expres (art. 38 al. 1 din Lege), care prevede că

răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat un prejudiciu .

Şi în cazul răspunderii civile a notarului a fost implementat un sistem de asigurare obligatorie de răspundere profesională, fiind creată şi o instituţie care funcţionează în interiorul profesiei (în cadrul Uniunii) şi care îndeplineşte rolul unei societăţi de profil – Casa de Asigurări pentru Garantarea Responsabilităţii Civile a Notarilor Publici.

Potrivit art. 16 din Statutul Casei, asigurarea acoperă : a) prejudiciile cauzate de notarul public, din culpă, prin fapte proprii sau ale angajaţilor săi, în exercitarea atribuţiilor profesionale; b) prejudiciile produse de notarul public pentru valorile încredinţate în depozit, afară de cazurile în care dispariţia, distrugerea sau pierderea acestora este urmarea unui caz fortuit sau de forţă majoră; c) prejudiciile produse de notarul public, ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorării documentelor originale date de clienţi în depozit, în vederea întocmirii actelor solicitate, limitate la costul de refacere al documentelor.

C. Raspunderea disciplinara a notarului a notarului public intervine pentru următoarele abateri :

a) întârziere sau neglijenţă în efectuarea lucrărilor; b) lipsă nejustificată de la birou; c) nerespectarea secretului profesional; d) comportament care aduce atingere onoarei sau probităţii profesionale. Sancţiunile disciplinare se aplică în raport cu gravitatea faptelor şi sunt următoarele : a) observaţie scrisă; b) amendă de la 50.000 lei la 200.000 lei; c) suspendarea din funcţie pe o durata de maximum 6 luni; d) excluderea din profesie.

Acţiunea disciplinară se exercită de Colegiul director şi se judecă de Consiliul de disciplină. Acesta citează părţile şi pronunţă o hotărâre motivată, care se comunica acestora.Împotriva hotărîrii părţile pot face contestaţie la Consiliul uniunii, în termen de 10 zile de la comunicare. Hotărîrea Consiliului uniunii poate fi atacată la instanţa judecătorească competentă. Hotărârea definitivă se comunică şi Ministerului Justiţiei.

Sancţiunile disciplinare de suspendare din funcţie şi de excludere din profesie se pun în aplicare prin ordin al ministrului justiţiei. Potrivit art. 67 din Statut, notarul public sancţionat disciplinar nu poate exercita funcţii eligibile în cadrul profesiei, nu-şi poate depune candidatura pentru funcţii eligibile în următorul mandat, nu va putea angaja şi îndruma notari stagiari timp de 1 an.

III. Profesia de consilier juridic 1. Consideratii generaleCadrul juridic al reprezentării persoanelor juridice a fost statornicit, timp de aproape cinci

decenii, prin Decretul nr. 143/1955. Acest act normativ a constituit o reglementare care, în perioada ulterioară Revoluţiei din decembrie 1989, nu a mai corespuns realităţilor social-economice din ţara noastră.

Consilierii juridici şi-au desfăşurat activitatea, în trecut, în cadrul oficiilor juridice, organizate, potrivit actului normativ menţionat, la nivelul ministerelor, organelor centrale ale administraţiei publice, autorităţilor locale ale administraţiei, întreprinderilor şi organizaţiilor economice cu mai mult de 300 de angajaţi. Oficiile juridice au fost organizate şi la nivelul organizaţiilor centrale şi locale ale cooperaţiei. La celelalte unităţi, organizarea oficiilor juridice era posibilă doar dacă necesităţile practice o impuneau (volum mare de litigii pe rolul instanţelor judecătoreşti etc.).

Recent a fost adoptată o nouă reglementare privitoare la exercitarea profesiei de consilier juridic. Ea este concretizată în Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic. Noua reglementare determină modul de exercitare a profesiei, condiţiile de admitere în profesie şi statutul consilierilor juridici.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 514/2003: „Consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat, în slujba cărora se află şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării”. Textul citat prezintă o dublă importanţă. Pe de o parte, el determină funcţiile principale ale consilierului juridic, anume acelea de apărarea a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice precizate în acest prim articol al legii. Din acest punct de vedere nu există deosebiri esenţiale între funcţiile foştilor jurisconsulţi şi cele ale actualilor consilieri juridici. Pe de altă parte, legea determină sfera persoanelor fizice şi juridice a căror interese pot fi apărate de consilierii juridici, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 514/2003. Dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 514/2003 cuprind o formulare largă, care permite folosirea serviciilor consilierilor juridici de către stat, de autorităţile şi instituţiile publice, precum şi de orice alte persoane juridice de drept public sau de drept privat.

2. Raspunderea juridica a consilierilor juridiciDispoziţii importante, dar cu caracter general, cuprinde Legea nr. 514/2003 şi în privinţa

răspunderii juridice a consilierilor juridici. O dispoziţie de principiu este cea prevăzută de art. 17 din lege, text potrivit căruia: „Consilierul juridic răspunde juridic pentru încălcarea obligaţiilor profesionale, potrivit legii şi reglementărilor specifice ale domeniului activităţii persoanei juridice în slujba căreia se află”. Două precizări importante sunt de făcut în legătură cu semnificaţiile juridice ale textului citat.

Prima precizare constă în faptul că legea se referă, în termeni generali, la răspunderea juridică „pentru încălcarea obligaţiilor profesionale”. Spre a stabili dacă ne aflăm sau nu în prezenţa unei nesocotiri a obligaţiilor profesionale ale consilierului juridic trebuie să ne raportăm atât la obligaţiile prevăzute în Legea nr. 415/2003, în Statutul profesiei de consilier juridic, cât şi la cele statuate, după caz, de Statutul funcţionarului public sau de Codul muncii. De asemenea, este de remarcat faptul că legea nu face distincţie între diferitele forme de răspundere juridică care ar putea deveni incidente în cazul nesocotirii obligaţiilor profesionale. Prin urmare, dacă condiţiile legii sunt întrunite, consilierul juridic va putea răspunde, după caz, civil, penal sau disciplinar.

A doua precizare constă în faptul că răspunderea consilierului juridic operează în condiţiile „legii şi reglementărilor specifice ale domeniului activităţii persoanei juridice în slujba căreia se află”. În privinţa răspunderii civile va trebui să se ţină seama şi de prevederile cuprinse în art. 77-78 din Statutul funcţionarilor publici şi ale art. 270-271 C. muncii.

Unele reglementări generale întâlnim în Legea nr. 514/2003 în legătură cu răspunderea disciplinară a consilierilor juridici. Astfel, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 514/2003, consilierul juridic răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi şi ale reglementării privind activitatea persoanei juridice în slujba căreia se află. Dispoziţiile alineatului următor al textului citat sunt şi mai clare în această privinţă. Potrivit acestor prevederi legale, constatarea abaterii disciplinare, cercetarea acesteia, procedura de judecată şi sancţiunile disciplinare sunt cele prevăzute în reglementarea specifică persoanei juridice în slujba căreia se află consilierul juridic. Dispoziţiile legale menţionate sunt elocvente în stabilirea principiului că şi în materie disciplinară sunt incidente normele corespunzătoare din Statutul funcţionarilor publici şi din Codul muncii. Aceste dispoziţii nu vizează doar condiţiile de incidenţă ale răspunderii disciplinare, ci şi procedura de aplicare a acestora.

Totuşi, aceste dispoziţii legale nu se armonizează întru totul cu cele prevăzute în Statutul profesiei. Este de observat în această privinţă că, potrivit art. 22 alin. (3) din Legea nr. 514/2003: „Autoritatea disciplinară poate fi sesizată de persoana vătămată sau, după caz, de asociaţia profesională”. Toate aceste dispoziţii ale legii sugerează că singura autoritate disciplinară este cea constituită în cadrul persoanei juridice la care consilierul juridic îşi desfăşoară activitatea.

Statutul a instituit însă autorităţi disciplinare, astfel cum am văzut, atât la nivel teritorial, cât şi la nivel central. Astfel, comisia de disciplină constituită la nivelul colegiilor este formată din 3-5 membri, iar cea centrală din 5-9 membri, aleşi de Congres pentru un mandat de 4 ani. Membrii Comisiei centrale de disciplină se aleg dintre consilierii juridici cu o vechime mai mare de 10 ani în activităţi juridice. Comisiile disciplinare funcţionează pe baza unor regulamente proprii.

Legat de răspunderea disciplinară a consilierilor juridici este necesar să menţionăm şi două obligaţii profesionale importante care nu au fost prezentate în cele ce au precedat. Prima obligaţie vizează evidenţele activităţii consilierului juridic. Potrivit art. 15 din Legea nr. 514/2003 aceste evidenţe, şi documentele aferente, sunt ţinute de consilierul juridic, potrivit reglementărilor privind activitatea persoanei juridice în slujba căreia se află. A doua obligaţie se referă la respectarea dispoziţiilor legale privitoare la interesele contrare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe ori la conflictul de interese pe care persoana juridică ce o reprezintă le poate avea. De asemenea, consilierul juridic este obligat să respecte secretul şi confidenţialitatea activităţii sale.

În finalul acestor consideraţii apreciem că în stabilirea oricăreia dintre formele de răspundere juridică nu poate fi ignorat nici faptul că „activitatea desfăşurată de consilierul juridic este o activitate de mijloace şi nu de rezultat” (art. 49 din Statut).

IV. Executorii judecatoresti 1. Consideratii generaleExecutorii judecătoreşti sunt acele persoane cărora legea le-a încredinţat sarcina de a

proceda la executarea silită a dispoziţiilor civile cuprinse într-o hotărâre judecătorească ori într-un alt titlu executoriu.

În ultimele decenii, executorii judecătoreşti au fost consideraţi ca funcţionari publici cărora legea le-a trasat sarcina de a proceda la urmărirea silită a creanţelor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti sau alte titluri executorii. Ei erau numiţi de ministrul justiţiei şi îşi desfăşurau activitatea sub controlul administrativ al preşedinţilor de instanţe. Legiuitorul a renunţat, în urmă cu mai puţin de un deceniu, la vechea reglementare şi a creat practic o instituţie nouă organizată pe baze liberale.

Prin noua reglementare, concretizată în Legea nr. 188 din 1 noiembrie 2000 privind executorii judecătoreşti, s-a urmărit, fără îndoială, o mai mare eficientizare a activităţii de executare silită, dar, socotim noi, şi o degrevare importantă a statului de cheltuielile pe care le implică un atare serviciu de interes public.

Economia românească se confruntă, adeseori, cu dificultăţi majore, unele dintre ele determinate de neîncasarea unor creanţe la timp. Noua reglementare ar putea contribui la o mai promptă urmărire a dispoziţiilor cuprinse în titlurile executorii. Ea poate determina o schimbare a rolului executorilor judecătoreşti în realizarea executării silite şi considerarea lor nu numai ca auxiliari ai justiţiei ci şi ai părţilor.

Într-adevăr, potrivit art. 2 din Legea nr. 188/2000, „executorii judecătoreşti sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public”. Pe de altă parte, „actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competenţelor legale, purtând ştampila şi semnătura acestuia, precum şi numărul de înregistrare şi data, este act de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege”. În fine, mai este de observat că, în principiu, activitatea executorilor judecătoreşti se

desfăşoară la cererea persoanei interesate (art. 49 din Legea nr. 188/2000), iar pentru serviciile prestate aceştia au dreptul la un onorariu (art. 37 din Legea nr. 188/2000).

Executorii judecătoreşti care funcţionează, în prezent, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 188/2000, nu sunt singurele persoane sau organe cărora li s-a conferit dreptul de a proceda la executarea silită a titlurilor executorii. Într-adevăr, creanţele bugetare se execută de organele financiare, în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură fiscală, unele creanţe se execută de executorii proprii ai instituţiilor de credit, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 99/2006, iar activele bancare se pot executa şi prin intermediul executorilor proprii ai Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare.

2. Raspunderea juridica a executorilor judecatorestiDispoziţiile legale privitoare la răspunderea executorului judecătoresc sunt relativ

sumare. Mai exact, trebuie să arătăm că doar răspunderea disciplinară este tratată mai amplu atât de Legea nr. 188/2000, cât şi de Regulamentul de aplicare a acesteia. În privinţa răspunderii penale, Legea nr. 188/2000 nu conţine norme derogatorii de la dreptul comun. Totuşi, răspunderea penală a executorului judecătoresc este vizată în mod implicit de unele dispoziţii cuprinse în reglementările privitoare la exercitarea profesiei. Astfel, de pildă, potrivit art. 44 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc, aceştia sunt obligaţi să respecte reglementările legale şi statutare în materie financiar-contabilă, sub sancţiunea atragerii răspunderii juridice, conform legii. Este evident că în acest caz legiuitorul are în vedere şi nesocotirea legii penale. Transgresarea legii penale poate îmbrăca şi alte forme de manifestare, cum sunt falsul, uzul de fals etc.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă a executorului judecătoresc aceasta este reglementată în art. 42 alin. (1) din Legea nr. 188/2000. Potrivit acestui text: „Răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale”.

Cel de-al doilea alineat al textului citat este şi el de o importanţă cardinală, căci stabileşte modul de realizare a asigurării de răspundere profesională a executorului judecătoresc. Potrivit textului menţionat: „Asigurarea de răspundere profesională a executorului judecătoresc se realizează prin Casa de asigurări constituită în acest scop, potrivit art. 34”. Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 prevede, în art. 59 alin. (2), că la începutul activităţii sale executorul judecătoresc devine membru al casei de asigurări pentru garantarea răspunderii civile, care funcţionează în cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, potrivit statutului propriu.

Asigurarea de răspundere profesională a fost stabilită de lege după modelul reglementărilor adoptate şi în legătură cu exercitarea profesiei de notar public [art. 38 alin. (2) din Legea nr. 36/1995] şi de avocat (art. 40 din Legea nr. 51/1995). O atare asigurare este benefică atât pentru executorul judecătoresc, cât şi pentru persoanele prejudiciate prin modul defectuos de îndeplinire a sarcinilor profesionale. Pentru executorul judecătoresc asigurarea de răspundere civilă evită dificultăţile legate de declanşarea unei proceduri judiciare împotriva sa şi în final chiar obligarea sa la despăgubiri, desdăunarea părţii urmând să se facă din fondul de asigurare pentru răspundere profesională. Sistemul de asigurare menţionat este deosebit de avantajos şi pentru cetăţeanul prejudiciat căruia i se oferă astfel o cale mai rapidă şi eficientă de despăgubire.

Despăgubirea părţii din fondul de asigurare pentru răspundere profesională este însă condiţionată de săvârşirea unui fapt prejudiciabil de către executorul judecătoresc în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor sale profesionale. Cu alte cuvinte, condiţiile răspunderii civile trebuie să fie întrunite, în prealabil, în persoana executorului judecătoresc respectiv. Această precizare este importantă şi necesară, dar ea ridică şi problema de a cunoaşte care este natura juridică a răspunderii executorului judecătoresc. Este ea o răspundere civilă delictuală, care

urmează principiile statornicite în art. 998 C. civ. sau o răspundere contractuală? Considerăm că răspunderea executorului judecătoresc este de natură contractuală, iar nu delictuală. Într-adevăr, creditorul are libertatea de a-şi alege executorul judecătoresc din raza teritorială a instanţei de executare, iar onorariile se stabilesc pe baza acordului dintre părţi.

Răspunderea disciplinară are, astfel cum am arătat, o reglementare amănunţită în actele normative privitoare la exercitarea profesiei de executor judecătoresc. Acestea cuprind norme privitoare la abaterile disciplinare, la sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate executorilor judecătoreşti şi la procedura de aplicare a acestora.

Abaterile disciplinare ce pot fi săvârşite de executorii judecătoreşti sunt:a) nerespectarea secretului profesional;b) încălcarea incompatibilităţilor şi interdicţiilor prevăzute de lege;c) săvârşirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor moravuri;d) neîndeplinirea obligaţiilor privind formarea profesională a executorilor judecătoreşti stagiari, angajaţi pe bază de contract;e) întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor;f) absenţa nejustificată de la birou.

Enumerarea abaterilor disciplinare, în art. 44 din Legea nr. 188/2000, are un caracter limitativ, unele dintre acestea fiind foarte riguros circumstanţiate la săvârşirea anumitor fapte, cum sunt cele legate de nerespectarea secretului profesional; încălcarea incompatibilităţilor şi interdicţiilor prevăzute de lege şi neîndeplinirea obligaţiilor privind formarea profesională a executorilor judecătoreşti stagiari.

Totuşi, constatăm şi existenţa unor abateri disciplinare ce permit încadrarea în conţinutul lor a unui complex mai larg de împrejurări sau de fapte ce aduc atingere disciplinei ce trebuie urmată de orice executor judecătoresc. Prima dintre aceste abateri este cea privitoare la săvârşirea unor „fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor moravuri”. Determinarea concretă a faptelor care se încadrează în spaţiul normativ al acestei abateri nu poate fi făcută decât prin raportarea la gama relativ variată a obligaţiilor de natură profesională şi de deontologie şi care sunt precizate în Legea nr. 188/2000, în Regulamentul de aplicare, în Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc.

Aşa fiind, considerăm că se încadrează în această abatere şi nesocotirea obligaţiilor prevăzute de art. 12 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc, cum sunt cele privitoare la respectarea normelor eticii şi principiilor deontologiei profesionale sau la un comportament demn atât în afara profesiei, cât şi în exercitarea acesteia. Interpretarea noastră este legitimată şi prin dispoziţiile art. 50 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc. Potrivit acestui text: „Nerespectarea prevederilor prezentului statut constituie abatere disciplinară”.

A doua abatere având un caracter generic este cea prevăzută de art. 44 lit. e) din Legea nr. 188/2000: întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor. Această abatere disciplinară prezintă două modalităţi de realizare: întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor. Oricare dintre aceste fapte poate antrena răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc vinovat. Prima modalitate se poate realiza numai în cazul unei întârzieri „perseverente” în efectuarea lucrărilor, respectiv sistematice, formulă care presupune după părerea noastră cel puţin trei asemenea întârzieri. Cea de-a doua modalitate este şi cea care conferă un caracter de relativă generalitate abaterii analizate, întrucât se raportează la o gamă variată de acţiuni de natură a reprezenta o exercitare defectuoasă a obligaţiilor profesionale.

Sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate executorilor judecătoreşti, potrivit art. 46 din Legea nr. 188/2000, sunt:a) mustrarea;b) avertismentul;c) amenda de la 500 la 3000 lei, care se face venit la bugetul Camerei executorilor judecătoreşti în a cărei rază teritorială este situat biroul executorului judecătoresc respectiv;d) suspendarea din funcţie pe o durată de la o lună la 6 luni;e) excluderea din profesie.

Bibliografie:1. Gheorghe Moroianu – Statutul profesiilor liberale, Editura Universul

juridic, Bucuresti 20082. Ioan Les – Institutii judiciare contemporane, Editura C.H. Beck,

Bucuresti 20073. Ioan Les – Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii si a activitatii

notariale, Editura Lumina Lex, Bucuresti 19974. I.T. Stefanescu – Disciplina muncii si raspunderea disciplinara, Editura

Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti 19795. Ligia Danila – Organizarea si exercitarea profesiei de avocat ,

Editia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2008.