Upload
ursachi-lenutza
View
416
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
Răspunderea judecătorilor și procurorilor
I. Răspundere și responsabilitate pentru magistrați
Învestirea în funcția de judecător și procuror presupune pe lângă dobândirea calității de
magistrat și o anume conduită a celui învestit, care să justifice “încrederea” acordată de societate
în dreapta lui judecată.
Calitatea de magistrat nu este un dat al naturii, un drept pe care îl dobândește odată cu
dreptul la viață ori un drept conferit de rangul pe care îl ocupi într-o societate, ea reprezintă un
cumul de principii sociale și morale pe care societatea îl conferă celui învestit, care trebuie
respectate și îmbunătățite, astfel încât factorul timp să nu altereze însemnătatea lor.
Pentru a legitima încrederea dată de societate acțiunilor sale de realizare a justului
echilibru în aplicarea și interpretarea normelor juridice, magistratul trebuie să respecte principiile
sociale, morale și juridice iar în exercitarea atribuțiilor trebuie să dea dovadă de bună credință.
Așadar, în sistemul nostru judiciar, inspirat în mare parte din cel francez, stabilirea
răspunderii magistratului presupune mai întâi identificarea activităților îndeplinite de magistrat
(judecător sau procuror) pentru înfăptuirea actului de justiție și criteriile în raport de care se
stabilește răspunderea sa penală, civilă, adiministrativă sau morală.
Pentru a putea avea o imagine mai largă asupra răspunderii judecătorului, se cer însă a fi
identificate activitățile concrete înfăptuite de judecător pentru “realizarea justiției în numele
legii.”
Activitatea de judectă este în mod necesar cea mai importantă componentă a
activității profesionale a judecătorului, ce se finalizeză cu pronunțarea hotărârii
judecătorești ca act de justiție și întemeindu-se pe lege. Recrutarea, perfecționarea,
evaluarea și promovarea judecătorilor trebuie să aibă ca principal scop pronunțarea
hotărârilor judecătorești legale și temeinice, realizându-se cu adevărat dreptatea.
Activitatea conexă ședinței de judecată ce poate și ea fie să ajute, fie să îngreuneze
bunul mers al judecării cauzelor și constă în toate măsurile necesare repartizării
1
cauzelor, fixării termenelor de judecată, îndeplinirii procedurilor de redactare,
pronunțare și comunicare. Cu toate că termenele din Codul de procedură civilă
pentru deliberare, pronunțare și redactare a hotărârii au character de recomandare,
pentru buna îndeplinire a actului de justiție, se cere ca ele să fie respectate.
Activitățile administrative cu care sunt învestiți conducătorii instanței și care sunt
extraordinar de multe și cad tocmai în sarcina celor care, teoretic, ar trebui să fie
dintre cei mai bine pregătiți profesional judecători ai instanței respective sunt și ele
o componentă seminificativă din profesia judecătorului. Președintele instanței
deleagă și altor judecători, de obicei prin rotație, în conformitate cu Regulamentul
instanței, atribuții auxiliare, mergând de la supravegherea activității de grefă și
registratură și până la executări civile sau penale sau atribuții de supraveghere și
coordonare a auditorilor de justiție.
Activități extrajudiciare cu caracter special ce vizează atribuții atipice față de
activitatea de judecată mai sunt solicitate uneori judecătorilor. Îngrijorătoare însă
este cea din domeniul electoral, unde “judecătorii sunt plasați în centrul coridei
politice”, cu efecte negative asupra independenței acestora.
Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară1 stabilesc însă că îndatoririle
judiciare ale unui judecător trebuie să aibă prioritate față de orice alte activități. Aceeași idee a
fost susținută recent și în doctrina românească unde s-a arătat că justiția trebuie lăsată să își
îndeplinească rolul său adevărat, soluționarea litigiilor; activitatea necontentencioasă a
judecătorilor trebuie redusă la minimum, astfel, chestiuni precum înfățișarea societăților
comerciale, a persoanelor juridice fără scop lucrativ, divoțul prin consimțământul mutual nu au
motiv să încarce rolul instanțelor judecătorești, ci sunt menirea unor structuri administrative sau
a profesiilor liberale.2
Nevoia răspunderii magistratului poate fi explicată și prin aceea că, în exercitarea
atribuțiilor funcției sale, care îi dă puteri “exorbitante, fără echivalent în societate”, trebuie să
aibă reprezentarea unui control, fără de care s-ar transforma într-un “monarh absolut” dar care nu
trebuie să afecteze independența acestuia.
1 Principiul 6.2 Cristina Emilia Alexe, Judecătorul în procesul civil, între rolul activ și arbitrar, volumul I, Ed. C.H.Beck, București, 2008, pp 265-266.
2
Responsabilitatea magistratului a fost admisă și de instituțiile judiciare europene, însă s-a
apreciat că impune prudență, determinată de necesitatea prezervării independenței și libertății
acestuia contra presiunilor de orice fel.
Răspunderea magistratului nu trebuie privită ca fiind o atingere adusă independenței
judecătorului și procurorului, deoarece o astfel de interpretare ar face ca independența să fie
sinonimă cu iresponabilitatea. Or, în realitate, cele două noțiuni au rolul de a asigura transparența
și corectitudinea actului de justiție. Chiar dacă pare o contradicție între termeni, independență-
răspundere, primul asigură magistratului independența în raport de celelalte puteri în stat și
influențe, de orice fel iar cel de al doilea, echilibrul acestei separații.
Analiza răspunderii judecătorilor trebuie însă să pornească de la răspunderea tuturor
persoanelor care îndeplinesc un serviciu public. Justiția este și ea un serviciu public, iar cei ce
exercită actul de justiție nu pot rămâne în afara principiilor democratice ale răspunderii și
responsabilității.
Formele de răspundere ale magistraților nu au cum să difere față de celelalte forme ale
răspunderii juridice. Ceea ce este specific magistratului este responabilitatea pe care el o poartă
față de decizia pe care o ia. Această decizie are repercusiuni asupra vieții oamenilor.3
Așadar, înainte de a răspunde pentru hotărârile emise, magistrații trebuie să fie
responsabili de importanța rolului lor în societate. Ei trebuie să înțeleagă faptul că obiectivul
justiției trebuie să fie dorința oamenilor de a nu fi nevoiți să apeleze la serviciile sale. Cel ce își
caută dreptatea în justiție și o obține nu își va mai dori vreodată să ajungă să ceară ceea ce este al
său, iar cel ce pierde meritat în justiție va fi descurajat să mai încerce vreodată să ia ceea ce nu i
se cuvine.
Vorbind despre independența justiției și a judecătorului, toate garanțiile legale oferite în
sprijinul independenței judecătorilor trebuie dublate însă de un comportament al acestora de
loialitate si de respect pentru lege. Nu este suficient sa judeci de o manieră independentă pentru a
judeca bine. Judecătorii trebuie să posede un echilibru interior, curaj, înțelegere a societății și
erudiție. Pentru a putea împărți dreptatea trebuie ca, în primul rând, judecătorii înșiși să se
comporte drept și cinstit. Niciun sistem judiciar național nu poate eluda întrebările cetățenilor
asupra calității actului de justiție, a judecătorilor și a deciziilor acestora, mai ales că nivelul de
exigență al cetățenilor față de instituțiile judiciare este din ce în ce mai ridicat.4
3 Ștefan Deaconu, Instituții publice, Ed. C.H.Beck, București, 2012, p. 391-392.4 Florentina Dragomir, Răspunderea penală a magistratului, Ed. C.H.Beck, București, 2011, p. 15.
3
Magistratul, prin întreaga sa conduită, trebuie să rămână responsabil în ochii justițiabililor
și să fie conștient că este supus continuu examenului critic al publicului. Responsabilitatea nu
este doar a sistemului ci și a fiecăruia dintre cei ce alcătuiesc sistemul.
O lege a răspunderii magistraților poate avea rolul de responsabilizare a fiecărui magistrat
și implicit de creștere a încrederii cetățenilor în membrii acestui corp profesional. Dar o astfel de
lege trebuie însoțită de o creștere a responsabilității fiecărui magistrat, de o regândire a
sistemului inspecției judiciare, de o unificare a practicii și de o trasparență a activității de justiție
astfel ca orice persoană să aibă acces la motivarea unei hotărâri judecătorești.
I.1 Răspunderea civilă
Constitția României, în art. 52 alin.(3),5 prevede că statul răspunde patrimonial pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și
nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă
neglijență. Acest articol are in vedere răspunderea civilă patrimonială a magistraților.
Constituția și Legea nr. 303/2004 stabilesc condițiile generale ale răspunderii patrimoniale
a statului și a magistraților pentru erorile judiciare. Astfel, vorbim de două instituții diferite:
răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare și răspunderea patrimonială a
magistraților. Magistrații, conform textului constituțional, nu răspund decât în cazul în care se
dovedește că au acționat cu rea-credință sau gravă neglijență. În toate celelalte cazuri, în care
statul a fost responsabil patrimonial pentru erorile judiciare săvârșite de magistrați, aceștia nu
răspund.
Magistrații răspund civil numai dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a
constatat reaua-credință sau grava neglijență a acestora în procese în care statul a fost obligat să
despăgubească persoana lezată.6
I. 2 Răspunderea penală
Alături de răspunderea civilă, magistrații au și o răspundere penală.
5 Constituția României, art 52 alin.(3) “statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.”6 Ștefan Deaconu, op.cit. p.392.
4
Răspunderea penală are în vedere situația în care un magistrat săvârșește fapte penale în
legătură cu cauza pe care o are de instrumentat. Nu avem în vedere aici situația în care un
magistrat săvârșește o faptă penală care nu are legătură cu activitatea sa de magistrat, deoarece
în acest caz nu se pune problema analizei răspunderii magistraților, ci analiza răspunderii
oricărei persoane pentru încălcarea legii. (ex. Un accident de mașină săvârșit de un magistrat).
Incidența răspunderii penale a magistraților, în dreptul românesc, este admisă prin
reglementările cuprinse în Legea nr. 303/2004, care prevăd suspendarea din funcție a
magistratului împotriva căruia s-a pus în mișcare acțiunea penală sau eliberarea din funcție a
celui condamanat definitiv pentru o infracțiune.
Analiza regulilor care antrenează responsabilitatea penală a magistratului impune o anume
certitudine asupra situației ce ar putea atrage responsabilitatea sa efectivă. În general, în toate
sistemele de drept europene, răspunderea penală a magistratului nu are un regim derogator de la
răspunderea penală de drept comun, tocmai pentru a asigura transparența actului de justiție.
Ideea răspunderii penale a magistratului nu este nouă, ea a fost cuprinsă și în codul penal
francez din 1810, unde erau incriminate faptele funcționarului public, în general, iar anumite
texte făceau referiri exprese la magistrați.7
Nu se exclude cumulul răspunderii penale a magistratului cu răspunderea civilă.
Antrenarea răspunderii civile și penale implică săvârșirea unei fapte ilicite, care să aducă
atingere unor valori sociale.
Răspunderea penală și civilă se întemeiază pe vinovăția celui ce a săvârșit o fapta ilicită,
fiind fără relevantăforma de vinovăție, respectiv, a intenției, sau numai a culpei sau neglijenței.8
I.3 Răspunderea disciplinară
Magistrații pot avea și o răspundere disciplinară. Prin art. 134 alin. (2) din Constituție se
prevede că CSM îndeplinește rol de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul
răspunderii disciplinare a judecătorilor si procurorilor. În aceste cazuri, drept de vot în cele două
secții ale CSM (secția pentru judecători și secția pentru procurori) au numai membri aleși ai
CSM, nu și cei de drept (ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție).
7 Ibidem, p.393.8 C, Stătescu și C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. ALL , București, 1994, p. 116.
5
Hotărârile CSM în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Cazurile ce constituie abateri disciplinare ale magistraților sunt prevăzute expres de art. 99 din
Legea nr. 303/20049 si de art.101 din Legea nr.161/2003. De asemenea, aceleași legi prevăd și
sancțiunile aplicabile. Aceste sancțiuni merg de la avertisment și diminuarea indeminizației până
la excluderea din magistratură.
Așadar, judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de
serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor militari poate fi angajată numai
potrivit dispozițiilor prezentei legi.10
Constituie abateri disciplinare:
a) încălcarea prevederilor legale referitoare la declaraţiile de avere, declaraţiile de interese,
incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii;
b) intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor
personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal
reglementat pentru toţi cetăţenii, precum şi imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;
c) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în
exercitarea atribuţiilor de serviciu;
d) nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter;
e) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la
soluţionarea cu celeritate a cauzelor;
f) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de
părţile din proces;
g) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
h) exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credinţă sau din
gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune;
i) efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile;
j) absenţele nemotivate de la serviciu, în mod repetat;
k) atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, avocaţi, experţi,
martori sau justiţiabili;
9 Art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și completată.10 Ștefan Deaconu, op.cit. p.393.
6
l) neîndeplinirea obligaţiei privind transferarea normei de bază la instanţa sau parchetul la care
funcţionează;
m) nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;
n) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau
sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor în condiţiile legii.
După cum am precizat, sanțiunile aplicabile sunt prevăzute tot de Legea nr. 303/2004, în art 100.11
I.4 Răspunderea morală
Analizând distincțiile dintre etică și deontologie profesională vom constata că etica
reprezintă componenta morală în cultura și civilizația unei colectivitșți, cuprinzând ansamblul
normelor de conviețuire a căror încălcare este sancționată de opinia publică iar, deontologia
profesională este o componentă a eticii care cuprinde normele morale aplicabile la nivelul unei
profesii, inclusiv magistratului, care se distinge prin circumstanțele în care se exercită în plan
public și privat. Pentru acest motiv elaborarea unui cod deontologic este absolut necesară.
Normele codului deontologic al magistratului trebuie să fie concise, clare, simple și să
cuprindă câteva principii de bază pentru a permite o delimitare între răspunderea disciplinară a
magistratului și răspunderea morală, între cele două forme de răspundere existând o anumită
confuzie.
În activitatea magistratului, necesitatea unor norme deontologice poate fi explicată
pornind de la principiul libertății care se aplică fiecărui om, deci și judecătorului și procurorului,
și potrivit căruia orice individ are dreptul să acționeze nestingherit, atâta timp nu încalcă
libertatea de acțiune a altui om.
Necesitatea existenței unor norme deontologice în cazul magistraților rezultă și din
obligația cerută unui magistrat ca, prin întreaga sa activitate și conduită, să asigure prestigiul
justiției.12
II. Corelația dintre răspunderea penală și răspunderea disciplinară și
morală
11 Art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și completată.12 Florentina Dragomir, op.cit, p. 317.
7
Cel mai frecvent cumul de răspunderi juridice se produce atunci când, printr-o singură
faptă, săvârșită cu vinovăție sau din culpă, se încalcă normele penale cât și normele disciplinare
și concomitent, se produce și o încălcare a normelor de conduită impuse de Codul deontologic.
Deși, normele penale, abaterile disciplinare si normele instituite de Codul deontologic
privesc aceleași elemente definitorii pentru activitatea magistratului: independeța, imparțialitatea
și integritatea, decența, egalitatea de tratament pentru toți cetățenii în fața legii, competența și
diligența, o delimitare între răspunderea penală și cea disciplinară și morală se poate face prin
aprecierea, în concret a fiecărui magistrat în parte, în raport de atingerea adusă valorilor sociale
ocrotite de norma penală, norma disciplinară sau etică înălcată și prestigiul justiției.
În cazul cumului răspunderii penale cu răspunderea disciplinară și morală, antrenarea
răspunderii disciplinare și morale este condiționată de împrejurarea ca fapta să nu constituie
infracțiune. În consecință, dacă magistratul este cercetat pentru săvârșirea unei fapte penale care
îl face incompatibil cu exercitarea funcției, cercetarea disciplinară sau pentru nerespectarea
normelor Codului deontologic nu poate începe, iar dacă a început, se suspendă până la
soluționarea definitivă a procesului penal.
În cadrul răspunderii penale și al răspunderii disciplinare, forma și gradul de vinovăție
reprezintă un element esențial, atât pentru caracterizarea ca infracțiune sau abatere disciplinară a
faptei magistratului cât și pentru aplicarea pedepsei penale sau sancțiunii disciplinare, pe când în
cazul răspunderii morale ceea ce este esențial este conduita magistratului în raportat la principiile
etice și sociale impuse de corpul magistrațilordar și de comunitatea din care face parte.
Cumulul celor trei forme de răspundere a magistratului este justificat și sub aspectul
sancțiunilor ce pot fi aplicate. Astfel, comiterea unei fapte de natură penală atrage pentru
magistrat aplicarea unei pedepse penale, săvârșirea uneia dintre abaterile disciplinare atrage
aplicarea sancțiunilor prevăzute de art.100 din Legea nr. 303/2004, care poate ajunge până la
excluderea din magistratură, iar încălcarea normelor Codului deontologic nu atrage nici o
sancțiune.
Atunci când Secțiile CSM constată încălcarea normelor Codului deontologic de către un
magistrat, se dispune menționarea acestei încălcări în baza de date a Inspecției judiciare, urmând
a fi avută în vedere la procesul de evaluare a magistratului.13
13 Ibidem, p. 343.
8
CONCLUZII
Răspunderea juridică este aplicabilă și magistraților , fiind evident că, într-o societate
democratică, magistratul nu poate fi pus la adăpostul imunității absolute atunci când încalcă, în
mod grosier, obligațiile de impațialitate și corectitudine, însă ea trebuie admisă ” sub rezerva
unei prudențe determinată de necesitatea prezervării independenței și libertății magistratului
contra tuturor presiunilor induse”.
Orice persoană care apreciază că prin activitățile judiciare magistratul a încălcat normele
de drept sau și-a exercitat atribuțiile cu rea-credință sau gravă neglijență, fără nici o limitare
legală, poate formula o plângere penală împotriva sa fără a exista o minimă protecție pentru
magistrat. În cele mai multe situații, așa cum se constată din practică și din analiza datelor
statistice, formularea acestor sesizări se realizează fie în timpul unul proces aflat în curs de
soluționare, fie după soluționarea acestuia și rămânerea definitivă a hotărârii urmare epuizării
căilor de atac. Or, în acest caz este greu de presupus că magistratul care soluționează cauza poate
să își păstreze obiectivitatea față de cel care a formulat plângere împotriva sa.
Formularea unei declarații de abținere de către magistrat nu poate fi considerată o soluție
întrucât ea reprezintă o obligație legală pentru păstrarea imparțialității sale dar nu are de fiecare
dată un temei legal iar soluționarea ei depinde de aprecierea altui magistrat.
În acest sens, se impune găsirea unor soluții legislative echilibrate, care să prevadă
condițiile în care pot fi efectuate verificări în legătură cu activitatea judiciară a magistratului
( stabilirea unor criterii mai restrictive privind modalitățile de sesizare, verificările efectuate în
legătură cu activitatea judiciară desfășurată de magistrat, declanșarea procesului penal și
adoptarea unei soluții față de magistrat în condițiile inexistenței faptelor sesizate sau al evidenței
caracterului vexator al sesizării), demers necesar și justificat de necesitatea realizării unui
echilibru între responsabilitatea magistratului și garantarea independenței care ține de specificul
funcției sale.
Bibliografie
9
1. C. Stătescu și C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. ALL ,
București, 1994.
2. Cristina Emilia Alexe, Judecătorul în procesul civil, între rolul activ și arbitrar,
volumul I, Ed. C.H.Beck, București, 2008.
3. Florentina Dragomir, Răspunderea penală a magistratului, Ed. C.H.Beck, București,
2011.
4. Ștefan Deaconu, Instituții publice, Ed. C.H.Beck, București, 2012.
Articole:
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și
completată.
Constituția României
10