Criza Canalului Suez

  • View
    2.928

  • Download
    0

Embed Size (px)

Text of Criza Canalului Suez

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA Facultatea de tiine Politice. Relaii internaionale i Studii de Securitate Masterat: Relaii internaionale. Sisteme de Securitate

CRIZA CANALULUI SUEZ

ntocmit: ILISAN OANA- MARIA An I P.S.R.I.

SIBIU - 2009

1

CUPRINS

I. II.

Constructia Canalului Suez.2 Evitand politica de ingradire : Criza Suezului7 Bibliografie...30

2

Constructia Canalului Suez

Istoria canalelor a inceput acum 3000 de ani. Canalul Nahawan, construit in valea Tigrului in timpul perioadei babiloniene, avea o latime de peste 100 m si o lungime de 300 km, iar apele lui alimentau o retea intinsa de canale de irigatie mai mici. Canalele babiloniene au fost folosite si pentru navigatie, dar aveau sa treaca mai multe veacuri pana sa fie construite canale menite exclusiv pentru transport. Marea epoca a canalelor pentru navigatie s-a deschis in secolul al XIX-lea si a ajuns la apogeu cu construirea Canalului de Suez, primul destinat in mod specific pentru navigatia vapoarelor. Dimensiunile erau uriase : 160 km lungime ; 22 m latime si, initial, 8 m adancime. Nevoia construirii unui canal era neindoielnica. Comertul intre Europa si Orientul Indepartat implica o lunga calatorie in jurul capului Africii, iar costul combustibilului si lipsa unor statii de buncheraj insemna ca vapoarele nu puteau concura cu cliperele rapide in comertul cu marfuri atat de cautate precum ceaiul chinezesc. La 25 aprilie 1859, la Port Said, Egipt, incep lucrarile la Canalul Suez, un canal de apa artificial care urma sa se intinda pe 101 mile, de-a lungul istmului Suez, si sa lege Marea Mediterana de Marea Rosie.

3

Figur 1. Canalul Suez Ferdinand de Lesseps, diplomatul francez care a organizat colosalul proiect, a dat prima lovitura de tarnacop ce a inaugurat constructia. Inca din antichitate au fost construite canale artificiale in regiunea Suez, care legau continentul asiatic de cel african. Sub dinastia egipteana Ptolemeu, un canal lega Lacurile Amare de Marea Rosie, iar un alt canal se indrepta spre nord, de la lacul Timsah pana la fluviul Nil. Aceste canale au cazut in paragina sau au fost distruse din motive militare. Inca din secolul al XV-lea, europenii au propus construirea unui canal de-a lungul Suezului, care sa permita negustorilor sa navigheze intre Mediterana si Oceanul Indian prin Marea Rosie, in locul ocolirii Capului Bunei Sperante, din Africa. Prima analizare a istmului a fost facuta in timpul ocupatiei franceze a Egiptului, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, iar generalul Napoleon Bonaparte a examinat personal ramasitele vechiului canal. Franta a facut si alte studii ale canalului, iar in 1854 Ferdinand de Lesseps, fostul consul francez la Cairo, a semnat o conventie cu guvernatorul otoman al Egiptului, Mahomed Said, in scopul construirii unui canal. O echipa internationala de ingineri a intocmit un plan al constructiei, iar in 1856 a fost formata Compania Canalului Suez, careia i-a fost acordat dreptul de a exploata canalul timp de 99 de ani dupa finalizarea lucrarii. Beneficiile care urmau sa rezulte din exploatarea canalului trebuiau impartite dupa cum urmeaza: 15 % guvernului egiptean, 10% fondatorilor si 75% actionarilor1.1

Walter Arnstein, Britain Yesterday and Today: 1830 to the Present (Boston: Houghton Mifflin, 2001),pag. 35.

4

Lucrarile au inceput in aprilie 1859. Efortul depus pentru construirea canalului a fost colosal. La inceput, forta de munca folosita s-a ridicat la 20000 de lucratori (felahi), inlocuiti treptat cu masinarii. In 1867 functionau 60 de excavatoare proiectate special. Chiar si asa, a fost nevoie sa fie adusi 1500 de terasieri experimentati din Piemont (Italia) pentru a disloca un imens bloc de piatra la Shaluf. A fost construit un port la Port Said. Pana in momentul in care a fost deschis canalul in 1869, lucratorii deplasasera 75 mil. de m de pamant. A fost una dintre cele mai mari realizari in materie de constructii civile din secolul al XIX-lea. Conflictele de munca si o epidemie de holera au incetinit procesul de constructie, iar Canalul Suez nu a fost finalizat decat in 1869 cu patru ani in urma termenului stabilit initial. Pe 17 noiembrie 1869, Canalul Suez a fost inaugurat oficial intr-o ceremonie fastuoasa. Mai tarziu, Ferdinand de Lesseps avea sa incerce fara succes sa construiasca un canal de-a lungul istmului Panama. De Lesseps a murit in 1894. In momentul deschiderii sale, Canalul Suez avea o adancime de doar 25 de picioare, o latime de doar 72 picioare la fund si intre 200 si 300 picioare la suprafata. In consecinta, mai putin de 500 de nave au navigat pe acest canal in primul sau an de functionare. Insa in 1876 au inceput sa fie facute imbunatatiri semnificative, iar canalul a devenit unul dintre cele mai importante canale de navigatie din lume. Canalul nu are encluze, deoarece nu are inaltimi de urcat. Permite trecerea navelor cu deplasament de pana la 150.000 de tone. Pot trece navele cu pana la 16, sub apa, si exista planuri de a mari aceasta distanta la 22 m pana in 2010, pentru a permite trecerea superpetrolierelor. Astazi, superpetrolierele pot descarca o parte din incarcatura intr-o barca a canalului, si o pot reincarca la celalalt capat. Exista o singura banda de navigatie, cu mai multe locuri de depasire. De obicei, trei convoaie tranziteaza canalul zilnic, doua catre sud si unul catre nord. Trecerea ia intre 11 si 16 ore, cu o viteza de circa 8 noduri. Viteza redusa evita erodarea malurilor canalului de valurile generate de vase. Din 1980 s-a deschis un tunel (Tunelul Ahmed Hamdi) pe sub canal, si incepand cu 1999, o linie de inalta tensiune il traverseaza. O cale ferata pe malul de vest merge paralel cu intreaga sa lungime.

5

Figur 2. O nava de razboi americana traversand Canalul Suez In 1875, Marea Britanie a devenit actionarul majoritar al Companiei Canalului Suez, dupa ce a cumparat actiunile de la noul guvernator otoman al Egiptului. Sapte ani mai tarziu, in 1882, Marea Britanie a invadat Egiptul, incepand o lunga ocupatie a acestei tari. Tratatul anglo-egiptean din 1936 a conferit independenta Egiptului, insa Marea Britanie si-a rezervat dreptul de exploatare a canalului. Canalul Suez a continuat sa prospere, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial a devenit o sursa de disputa intre Egipt, pe de o parte, si Marea Britanie si Franta pe de alta parte, care il considerau esential pentru aprovizionarea lor cu petrol din Orientul Mijlociu. Evitand politica de ingradire : Criza Suezului

Toate discutiile despre coexistenta pasnica avand ca punct de pornire intalnirea de varf de la Geneva, din 1955, nu puteau modifica realitatea fundamentala : Statele Unite si Uniunea Sovietica, indiscutabil puterile dominante ale lumii, erau inclestate intr-o competitie geopolitica2. Un castig pentru una dintre parti era larg perceput ca fiind o pierdere pentru cealalta. Pe la mijlocul anilor 50, sfera de influenta americana in Europa era in crestere si vointa demonstrata a Americii de a proteja aceasta sfera prin forta militara tinea in frau aventurismul sovietic 3. In 1995, la numai doua luni dupa intalnirea de la Geneva, Uniunea Sovietica, prin Hrusciov, a facut o vanzare masiva de armament catre Egipt, dand arme pe bumbac, aflat atunci in criza de supraproductie o miscare indrazneata de extindere a influentei sovietice in Orientul Mijlociu.2 3

Ahron Bregman, Israel's Wars: A History Since 1947 (London: Routledge, 2002),pag. 113. Keith Kyle, Suez: Britain's End of Empire in the Middle East (I B Tauris & Co Ltd, 2003), pag. 92.

6

Conducatorii sovietici nu se poate sa nu fi inteles ca prima lor vanzare de arme catre o tara in curs de dezvoltare avea sa starneasca nationalismul arab, sa faca conflictul arabo-israelian si mai greu de stapanit si sa fie perceputa ca o provocare majora la adresa dominatiei occidentale in Orientul Mijlociu. Pana sa se imprastie fumul, Criza Suezului distrusese deja statutul de Mari Puteri al Marii Britanii si al Frantei. In afara Europei, America avea sa fie obligata de aici inainte sa asigure cu trupe meterezele Razboiului rece practic de una singura. Oricat de bine camuflata, vanzarea de arme sovietice in Orientul Mijlociu atingea un punct nevralgic al Europei Occidentale, in special al Marii Britanii. Dupa India, Egiptul reprezenta cea mai importanta mostenire a trecutului imperial al Marii Britanii. In secolul XX, Canalul Suez devenise principala artera de aprovizionare cu petrol a Europei de Vest. Chiar si asa slabita cum era dupa cel de-al doilea razboi mondial, Marea Britanie, continua sa se considere puterea dominanta in Orientul Mijlociu, dominatia ei sprijinindu-se pe doi piloni4 : Iranul, care livra petrol prin intermediul unei companii mixte anglo-iraniene ; si Egiptul, care servea drept baza strategica. Liga araba fusese promovata in 1945 drept cadru politic al rezistentei Orientului Mijlociu in fata patrunderii unor forte din afara. Forte britanice semnificative stationau in Egipt, Irak si Iran. Un ofiter britanic, generalul John Glubb (Glubb Pasa), comanda Legiunea araba a Iordanului. In anii 50, aceasta lume a inceput sa se destrame. Primul-ministru iranian Mossadegh a nationalizat in 1951 industria petrolului si a cerut retragerea trupelor britanice care protejau complexul petrolier de la Abadan5. Provocarea lansata de Mossadegh a luat sfarsit doi ani mai tarziu, cand Statele Unite au incurajat o lovitura de stat pentru a-l rasturna. Suprematia Marii Britanii in Iran nu a mai fost, insa, restabilita niciodata 6. In 1952 se prabusea si pozitia militara in Egipt a Marii Britanii. Un grup de tineri ofiteri exprimand atitudinea nationalista si anticoloniala care cuprindea intreaga regiune l-a detronat pe coruptul rege Farouk. Figura lor dominanta era colonelul Gamal Abdel Nasser7. Personalitate puternica, Nasser a facut apel la nationalismul arab. El se simtise profund umilit de i