32162411 Expertiza Judiciara in Cauzele Privind Minorii

1

EXPERTIZA judiciară

în cauzele privind minorii

Chişinău, 2005

2

Colegiul de autori:

• Igor Dolea – doctor în drept, conferenţiar universitar, Şeful Catedrei Drept procesual penal şi criminalistică, USM, directorul Institutului de Reforme Penale.

• Simion Doraş – doctor în drept, conferenţiar universitar, Catedra Drept procesual penal şi criminalistică, USM.

• Gheorghe Baciu – doctor habilitat în ştiinţe medicale, profesor universitar, USMF “Nicolae Testemiţanu”.

• Andrei Pădure – doctor în ştiinţe medicale, conferenţiar universitar, USMF “Nicolae Testemiţanu”.

• Ion Coşciug – doctor în ştiinţe medicale, conferenţiar universitar, USMF “Nicolae Testemiţanu”.

• Svetlana Rîjicova – doctor în psihologie, conferenţiar universitar, Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălţi.

Lucrarea a fost publicată cu sprijinul financiar al UNICEF în cadrul Proiectului “Reforma sistemului de justiţie juvenilă în Moldova”.

Coordonator al proiectului — Radu Danii

Opiniile expuse în conţinutul prezentului volum nu reflectă neapărat opinia finanţatorului.

DESCRIEREA CIP a CAMEREI NAŢIONALE A CĂRŢII Expertiza judiciară în cauzele privind minorii / Inst. de Reforme Penale; col. de aut.: Igor Dolea, Simion Doraş, Gheorghe Baciu,...- Ch.: IRP, 2005 (Combinatul Poligr.).-136p. ISBN 9975-9848-8-6 1300 ex.343.148.:340.66-053.5

3

Cuprins:

1. Igor Dolea - Aspecte procesual-penale privind expertiza judiciară...........................................................5

2. Simion Doraş - Expertiza criminalistică - mijloc eficient de administrare a probelor, inclusiv în cauzele cu minori.....................................................32

3. Gheorghe Baciu, Andrei Pădure - Expertiza medico-legală a minorilor..........................................54

4. Ion Coşciug - Particularităţile expertizei psihiatrice legale la minori în procesul penal............................89

5. Svetlana Rîjicova - Expertiza psihologică judiciară în cadrul sistemului judiciar.......................................118

4

PrefaţăLa începutul secolului trecut, distinsul profesor Ion Tanoviceanu, în

renumitul său „Tratat de drept penal” referindu-se la sistemul de probe şi la evoluţia acestuia afirma că sistemul probelor merge către o fază ştiinţifică. În fundamentata sa opinie, susţine că justiţia represivă în vederea aflării adevărului real încearcă să pună la contribuţie toate mijloacele pe care ştiinţa modernă le oferă în acest domeniu.

Peste un secol putem spune cu certitudine că veridicitatea acestor afirmaţii se confirmă.

Pe bună dreptate, ştiinţa şi-a determinat rolul în stabilirea adevărului în procesul penal. Este problematic să ne imaginăm posibilitatea procesării unui dosar penal fără a efectua expertiza în anumite cazuri. Mai mult ca atât, legislatorul, recunoscând că în anumite situaţii expertiza trebuie efectuată obligatoriu, a prevăzut aceasta în articolul 143 al Codului de procedură penală. În pofida faptului că toate probele au aceeaşi valoare probantă, legislatorul determină că unele circumstanţe pot fi constatate prin anumite mijloace de probă, din cele şase circumstanţe prevăzute de articolul 97 al Codului de procedură penală cinci se stabilesc prin rapoarte de expertiză.

După cum se vede, expertiza pe bună dreptate şi-a determinat locul în arsenalul mijloacelor de probă. Şi, o dată cu evoluţia progresului tehnico-ştiinţific, rolul acesteia creşte în permanenţă. Cu atât mai mare este rolul expertizelor judiciare în cauzele privind minorii, reieşind din specificul acestora. Pe lângă expertizele obligatorii prevăzute la modul general, există şi unele ce ţin de particularităţile subiecţilor. În ultimul timp creşte rolul expertizelor mai rar întâlnite, cum ar fi, spre exemplu, cea psihologică – o expertiză deosebit de importantă la constatarea circumstanţelor ce urmează a fi stabilite în cauzele privind minorii. Apar noi forme de expertize criminalistice medico-legale, psihiatrice etc. Progresul ştiinţei contemporane determină evoluţia metodelor de cercetare.

Este deosebit de important ca juriştii practicieni să fie familiarizaţi cu natura diferitor genuri de expertiză, particularităţile dispunerii expertizelor, precum şi cu alte chestiuni ce ţin de expertiza judiciară. Sperăm că această lucrare îşi va aduce modesta contribuţie în ceea ce ne dorim să facem.

Igor Dolea,Director, Institutul de Reforme Penale

5

Igor Dolea

Aspecte procesual-penale privind expertiza judiciară

Igor Dolea, doctor în drept, conferenţiar universitar

Expertiza este considerată, pe bună dreptate, o apreciere ştiinţifică a probelor. În toate legislaţiile expertiza este recunoscută ca mijloc de probă. O dată cu progresul tehnico-ştiinţific sporeşte rolul expertizelor în procesul penal. Noul Cod de Procedură Penală a reconfirmat importanţa instituţiei expertizei în probaţiunea penală, reglementând-o multilateral. Pe lângă expertiza propriu-zisă, se recunoaşte ca mijloc de probă constatarea tehnico-ştiinţifică şi cea medico-legală. Totuşi, constatările se efectuează doar în cazuri de urgenţă, iar dacă apar dubii asupra obictivităţii acestora, obligatoriu va fi efectuată o expertiză. În ultimul timp a sporit rolul părţilor în efectuarea expertizei. Astfel, părţile au dreptul - din iniţiativă proprie şi din cont propriu - de a înainta cerere despre efectuarea expertizei pentru constatarea circumstanţelor care, în opnia lor, vor putea fi utilizate în apărarea intereselor lor. Întrucât formele de expertiză se diversifică în permanenţă, este dificil de a realiza o caracteristică a acestora.

Expertizele au o deosebită importanţă în cauzele cu privire la minori. Nu în zadar, în unele situaţii, cum ar fi constatarea vârstei sau stării psihice legea prevede expertiza obligatorie.

Pe lângă dreptul de a propune efectuarea expertizei, părţile au şi dreptul de a recomanda un expert pentru participare la efectuarea acesteia. Expertul trebuie să întrunească cerinţele prevăzute de articolul 88 al Codului de Procedură Penală. Cererea privind recomandarea unui expert se înaintează organului de urmărire sau

6


instanţei, care au dreptul de a respinge cererea, constatând unele împrejurări care determină incompatibilitatea expertului. Dacă părţile propun expertul pe cont propriu, organul de urmărire sau instanţa poate respinge cererea numai în cazul în care există împrejurările prevăzute de articolul 89, alineatul 1, punctele 1-5 ale Codului de Procedură Penală.

Articolul 6 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului nu menţionează expres regulile aplicabile depoziţiilor experţilor. Textul alineatului 3, litera d) ale art. 6 se referă la martori, nu la experţi. Totuşi, jurisprudenţa CEDO a elaborat anumite norme în baza prevederilor din alineatele 1 şi 3. Curtea a constatat că dreptul la un proces echitabil nu prescrie obligaţia instanţelor naţionale de a numi experţi la solicitarea apărării, atunci când opinia expertului numit de judecată susţine constatările procurorului. Totuşi, Curtea Europeană nu ezită să aplice articolul 6, alineatul 3, litera d) analogic cu modalitatea de aplicare a expertizelor dacă aparenţele sugerează în mod obiectiv că expertul are un rol de martor al învinuirii. Respectiva instituţie a interpretat astfel această analiză: un expert poate fi considerat drept martor dacă există dubii în privinţa neutralităţii sale.

Aceste îndoieli trebuie justificate obiectiv; opinia acuzatului poate avea importanţă, dar nu poate fi decisivă.

Rolul expertului în timpul procesului şi maniera în care-şi îndeplineşte funcţia sunt nişte elemente decisive, având o deosebită importanţă.

Dubiile în privinţa neutralităţii şi obiectivităţii pot fi considerate drept justificate dacă suspiciunea penală emană din partea expertului şi acesta este numit în calitate de expert oficial.

În situaţia în care expertul este considerat drept martor al învinuirii, acesta poate fi ascultat în timpul judecăţii, dar numai dacă

7

Igor Dolea

persoanele citate de apărare în orice rol, în scopul contestării părerii experţilor, sunt interogate în aceleaşi condiţii ca şi expertul. În caz că persoanele citate de apărare nu sunt interogate în aceleaşi condiţii, este încălcat principiul egalităţii armelor. “Totuşi, încălcarea nu apare dacă interogarea nu a avut loc în întregime conform aceloraşi condiţii, dacă martorul apărării a avut posibilitatea să conteste afirmaţiile expertului cu aceleaşi argumente şi procedee. Cu alte cuvinte, deşi martorul apărării, în comparaţie cu expertul învinuirii, a fost dezavantajat, nu a fost încălcat principiul” egalităţii armelor dacă tratamentul inegal se referă la chestiuni ce nu sunt decisive la determinarea culpabilităţii sau nevinovăţiei bănuitului.

Potrivit art. 143 al Codului de Procedură Penală, în anumite situaţii expertiza este obligatorie. Astfel, la stabilirea cauzei morţii, gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale se efectuează expertiza medico – legală. În competenţa expertului nu se include răspunsul la întrebarea dacă a fost omor sau sinucidere, deoarece expertul stabileşte doar cauza morţii şi caracterul vătămărilor corporale. De asemenea, în obiectul expertizei nu se include şi constatarea „deosebitei cruzimi”, dat fiind că această sintagmă nu constituie noţiune medicală.

Fără efectuarea expertizei medico-legale poate fi examinat dosarul privind omorul unei persoane doar în cazul cînd cadavrul nu a fost descoperit şi au fost epuizate toate posibilităţile de a-l descoperi. În asemenea situaţii, soluţionarea cauzei se face în baza altor probe din dosar, dacă acestea confirmă comiterea omorului.

Pentru constatarea capacităţii sexuale a părţii vătămate se dispune efectuarea expertizei medico-legale sau complexe medico-psihologice.

8


Soluţionând cauza privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical alcoolicilor şi consumatorilor de droguri (articolul 103 al Codului Penal), este necesar actul de constatare medico-legală. În cazul când actul amintit nu conţine date suficiente, poate fi dispusă expertiza medico-psihiatrică.

Autopsia se efectuează nu numai în baza ordonanţei de efectuare a acesteia dar şi în baza ordonanţei de efectuare a constatării medico-legale în scopul de a descoperi anumite semne ce ar servi ca temei pentru pornirea urmăririi penale. În asemenea situaţii se întocmeşte un raport de constatare medico-legală care nu poate substitui raportul de expertiză.

Pentru stabilirea stării psihice se efectuează o expertiză psihiatrică unde pot fi utilizate şi cunoştinţele în domeniul psihologiei.

La constatarea stării psihice a bănuitului, învinuitului, inculpatului urmează să fie analizat caracterul şi motivul infracţiunii, comportamentul persoanei în timpul comiterii infracţiunii şi după aceasta. Totodată, este necesar de a lua în consideraţie datele ce caracterizează comportamentul făptuitorului în perioada de până la comiterea infracţiunii, precum şi cele privind maladiile de care a suferit acesta. În asemenea situaţii, expertul poate cere diferite acte, certificate de boală etc. din instituţiile medicale unde s-a tratat persoana. În cazuri de necesitate, de exemplu, atunci când există date că persoana oboseşte repede, are o atenţie dispersată, o stare emoţională instabilă, când persoana a atins vârsta de pensionare, se efectuează expertiza psihiatrico-psihologică complexă.

Expertiza în ceea ce priveşte vârsta bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a părţii vătămate se realizează de către un medic

9

Igor Dolea

şi psiholog, fiind numită nu numai dacă actele lipsesc sau prezintă dubii, dar şi atunci când este imposibil de a le obţine. La constatarea vârstei, trebuie luat în consideraţie faptul că, în urma expertizei, ziua de naştere se consideră ultima zi a anului stabilit de expertiză. Dacă expertiza determină un număr maxim sau minim de ani, ziua de naştere se consideră ultima zi a anului care corespunde numărului minim de ani. Se consideră că persoana a împlinit vârsta de 14, 16, 18 ani la expirarea orei 24 a zilei stabilite drept zi de naştere, adică începând cu următoarea zi, ora 00.

Expertiza psihiatrică sau medico-legală în privinţa părţii vătămate şi a martorului se efectuează fără acordul acestora, şi, neapărat, în condiţii de ambulator. De notat că organul de urmărire penală şi instanţa trebuie să constate în mod obligatoriu atitudinea acestor persoane faţă de expertiza ce va fi efectuată şi acceptul sau refuzul lor de a fi supuse unei asemenea expertize. În caz de refuz, e necesar ca organul de urmărire şi instanţa să constate motivele acestuia, urmând ca în ordonanţa de dispunere a expertizei să fie indicate respectivele împrejurări. Expertiza fără acordul părţii vătămate şi al martorului se efectuează doar în cazurile în care prin alte probe nu pot fi constatate împrejurările importante pentru cauză. Constatarea stării psihice sau fizice a părţii vătămate şi a martorului se efectuează fără acordul persoanei doar în cazurile când declaraţiile lor vor fi puse ulterior în mod exclusiv sau principial, în baza hotărârilor în cauza penală şi alte probe nu există sau acestea sunt insuficiente.

La constatarea stării psihice şi fizice a părţii vătămate şi a martorului este necesar de a lua în considerare particularităţile comportamentului persoanei, datele despre condiţiile în care a fost perceput fenomenul, datele despre maladiile de care a suferit

10


aceasta, date privind dezvoltarea persoanei respcetive, capacitatea memoriei etc. Gravitatea vătămărilor psihice cauzate victimei se stabileşte de către expertiza psihiatrică.

Atât bănuitul, învinuitul, inculpatul cât şi partea vătămată şi martorul pot fi supuşi expertizei pentru constatarea stării organelor receptive în cazul când este necesar de a verifica declaraţiile acestor persoane.

În unele cazuri poate fi dispusă o expertiză psihologică pentru a constata starea psihică a persoanei la momentul comiterii faptei date, adică dacă aceasta era predispusă la sinucidere.

Punctul 6 al articolului 143 al Codului de Procedură Penală lasă la discreţia organului de urmărire sau a instanţei oportunitatea expertizei. În acest caz, expertiza se efectuează doar dacă prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul, asemenea situaţii fiind frecvente în practică. Expertiza este considerată ca obligatorie în cazul când este necesar de a stabili dacă obiectul dat se referă la armă de foc, dacă din exemplarul prezentat al armei de foc poate fi deschis focul; privind caracteristica obiectelor descoperite în cazul când este necesar de a stabili dacă acestea sunt muniţii, elemente radioactive, explozibile, otrăvuri etc. De asemenea, se consideră obligatorie expertiza în cazul când este necesar de a stabili dacă materialul prezentat este raportat la substanţe narcotice; dacă plantele examinate sunt în categoria culturilor care conţin substanţe narcotice. E posibil să existe şi alte cazuri în care expertiza poate fi considerată drept obligatorie.

Nedispunerea expertizei în cazul când legea prevede efectuarea obligatorie a acesteia constituie un motiv de casare a hotărârii judecătoreşti.

11

Igor Dolea

În unele cazuri, Curtea Supremă de Justiţie recomandă instanţelor de a efectua expertiza în mod obligatoriu, spre exemplu, prin Hotărârea Plenului nr. 31 din 09.11.1998 „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea (portul), păstrarea (deţinerea), transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor”.

La dispunerea expertizei se emite o ordonanţă a organelor de urmărire sau o încheiere a instanţei care este obligatorie pentru expert.

Ordonanţa sau încheierea de efectuare a expertizei constă din trei părţi: introductivă, descriptivă şi rezolutivă. În partea introductivă sunt indicate locul şi data întocmirii ordonanţei, precum şi numele persoanei care a întocmit-o. Partea descriptivă conţine descrierea succintă a împrejurărilor cauzei, acest fapt dându-i expertului posibilitatea de a hotărî, dacă este necesar, să ia cunoştinţă de materialele cauzei care se referă la obiectul expertizei, temeiurile pentru efectuarea expertizei şi domeniul cunoştinţelor speciale necesare pentru efectuarea expertizei. În partea rezolutivă sunt indicate felul expertizei, datele, numele şi prenumele expertului sau denumirea instituţiei de expertiză în care trebuie să fie efectuată expertiza, sunt formulate chestiunile puse în faţa expertului, sunt enumerate materialele ce sunt puse la dispoziţia expertului, inclusiv obiectele de cercetare, mostre pentru examinare comparativă, anumite materiale din dosarul penal care vor fi necesare expertului (de exemplu, procesul - verbal de cercetare la faţa locului, fotografii etc.). În ordonanţă sunt indicate, de asemenea, locul aflării acestor obiecte (sunt anexate la dosar sau se află în alte locuri), şi forma de sigilare a obiectelor.

12


Chestiunile puse în faţa expertului nu trebuie să depăşească limitele cunoştinţelor speciale pe care le deţine această persoană.

Expertiza poate fi efectuată doar de către o persoană desemnată în acest scop în conformitate cu legea procesual - penală. Actele referitoare la rezultatele unor controale departamentale privind anumite împrejurări, care poartă denumirea de expertiză (calitatea mărfii etc.), obţinute la cererea organelor de urmărire penală şi a instanţelor nu pot fi recunoscute ca raport de expertiză.

Dacă sunt necesare unele înregistrări ale obiectelor aflate la locul comiterii infracţiunii sau alte date, poate fi solicitat un specialist. Însă specialistul nu efectuează de sine stătător cercetarea şi nu substituie efectuarea expertizei.

De regulă, expertiza judiciară se efectuează în cadrul Institutului de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Expertizei Judiciare al Ministerului Justiţiei. Expertiza medico-legală se efectuează în cadrul Institutului de Expertize Medico-Legale, iar cea psihiatrică - în subdiviziunea Spitalului Republican de Psihiatrie.

În situaţia când pentru efectuarea expertizei este chemat un expert care nu activează în cadrul instituţiei, organul de urmărire penală sau instanţa verifică dacă nu sunt prezente împrejurări de incompatibilitate a expertului, precum şi calificarea acestuia (specializarea, studiile etc.).

Ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţie sau persoana abilitată să efectueze expertiza. Doar în cazurile când persoana nu dispune de cunoştinţele respective sau invocă anumite motive de incompatibilitate, ea este în drept să nu efectueze această expertiză.

Expertiza poate fi efectuată şi pe contul părţilor. Expertiza pe contul propriu al părţilor se efectuează în aceleaşi condiţii ca şi expertiza din oficiu. Expertului desemnat i se remite lista chestiunilor

13

Igor Dolea

propuse de către părţi. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată este obligat să pună la dispoziţia expertului toate obiectele şi materialele necesare expertizei.

Dispunerea expertizei include alegerea obiectelor care vor fi supuse cercetărilor şi a mostrelor pentru examinare comparativă. Expertul nu este în drept de a căuta, de a indica şi de a folosi de sine stătător materialele care nu sunt puse la dispoziţia lui în ordinea stabilită de lege. Totodată, expertul este în drept, cu permisiunea organului de urmărire sau instanţei, să participe sau să asiste la efectuarea acţiunilor procesuale, să pună întrebări ce se referă la obiectul expertizei, îndeosebi atunci când se colectează mostre.

În situaţia când expertului nu i se pun la dispoziţie suficiente materiale efectuarea cercetărilor poate deveni improbabilă, existând riscul ca veridicitatea concluziilor să fie pusă la îndoială.

O deosebită importanţă are aducerea la cunoştinţa părţilor a obiectului expertizei. Familiarizarea cu ordonanţa sau încheierea de efectuare a expertizei este un drept al părţilor, ce trebuie realizat în cel mai scurt timp. Acest lucru se efectuează cu scopul ca părţile să aibă posibilitatea de a face observaţii privind chestiunile puse în faţa expertului, de a cere modificarea, sau numirea unui expert recomandat de către părţi. Dacă ordonanţa privind efectuarea expertizei a fost întocmită până la identificarea bănuitului sau învinuitului, aceasta trebuie să fie pusă la dispoziţia persoanei imediat după ce făptuitorul a căpătat statut de bănuit sau învinuit, anunţând în mod obligatoriu drepturile persoanei. Apărătorul are dreptul să ia cunoştinţă de ordonanţă din momentul în care este desemnat în calitate de apărător în cauza dată.

Persoana îşi poate realiza dreptul de a înainta recuzarea expertului în cazul în care în ordonanţă sau, după caz în încheiere

14


este indicat expertul concret. Aceasta se întîmplă în cazurile când expertiza este efectuată în afara instituţiei de resort. Persoanei care înaintează refuz trebuie să i se dea posibilitatea de a-şi motiva refuzul, motivele fiind incluse în procesul-verbal al acţiunii premergătoare efectuării expertizei.

În cazul când părţile cer numirea unui expert recomandat de către ele, este necesar ca solicitantul să argumenteze necesitatea includerii expertului, precum şi de a constata dacă expertul este de profilul respectiv, aceste date fiind incluse în procesul-verbal. Expertul recomandat de către părţi participă împreună cu expertul desemnat la efectuarea expertizei. Acest expert este preîntâmpinat, ca şi ceilalţi, despre răspunderea penală ce îi revine pentru concluzia falsă potrivit articolului 312 al Codului Penal.

De regulă, cererile privind modificarea sau completarea chestiunilor trebuie admise dacă bănuitul, învinuitul sau apărătorul insistă asupra formulării proprii, chiar dacă aceasta nu este corectă. Totodată, este necesar de a indica formularea elaborată de către părţi, indicând în ordonanţă că formularea este propusă de către acestea.

Participarea bănuitului, învinuitului, apărătorului sau părţii vătămate la efectuarea expertizei facilitează examinarea obiectivă şi exhaustivă şi întocmirea unui raport complet. Prezenţa acestora este utilă în cazul în care se efectuează anumite expertize - economică, merceologică, autotehnică ş.a. În cazul cînd participarea părţilor nu creează obstacole pentru întocmirea unui raport obiectiv, de regulă, acestea trebuie să fie admise. Dacă cererea de participare a părţilor a fost respinsă, lămuririle scrise ale acestora trebuie să fie puse la dispoziţia expertului. Acestea pot fi înscrise de către persoana care a înaintat cererea sau incluse în procesul-verbal al acţiunii premergătoare efectuării expertizei.

15

Igor Dolea

Părţile au dreptul să ia cunoştinţă de raportul de expertiză şi de înştiinţarea privind imposibilitatea de a efectua expertiza. După primirea raportului de expertiză, organul de urmărire penală sau instanţa trebuie, cât se poate de urgent, să prezinte părţilor acest raport. În situaţia când partea vătămată sau martorul au fost supuşi unei expertize, aceştia de asemenea au dreptul să se familiarizeze cu raportul de expertiză.

Termenul fixat de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată este obligatoriu pentru expert. În cazul când acesta nu este în stare să efectueze expertiza în termenul respectiv, el este obligat să informeze organul de urmărire sau instanţa, prezentând motivele tergiversării.

Expertizele sunt de mai multe tipuri.Expertiza de comisie este expertiza care se efectuează de

mai mulţi experţi cu aceeaşi specialitate. De obicei, se recurge la expertiza de comisie în cazurile complicate. De asemenea, se efectuează expertiza de comisie în cazul când există probabilitatea ca investigaţiile să poarte un caracter subiectiv, fiind realizată de un singur expert. Expertizele de comisie se organizează în cazurile când este vorba de expertiza psihiatrică sau neurologică, de unele expertize medico-legale, autotehnice, sau de expertize criminalistice complicate. Toate contraexpertizele, de regulă, trebuie efectuate în comisie.

În comisia de efectuare a expertizei sunt incluşi cel puţin 3 experţi, dar, în cazurile de expertize deosebit de complicate pot fi incluşi şi mai mulţi experţi. În asemenea cazuri, numărul total de experţi incluşi în comisie este determinat de conducătorul instituţiei de expertiză. Conducătorul instituţiei de asemenea determină şi componenţa nominală a comisiei.

16


La efectuarea expertizei de comisie, unul din membrii instanţei respective este preşedintele care organizează activitatea comisiei, alt membru este raportorul care în prealabil a examinat toate documentele prezentate comisiei. De menţionat că pot examina documentele şi toţi membrii comisiei. Raportorul anunţă rezultatele examinării materialelor, dar aceasta nu înseamnă că atribuţiile membrilor comisiilor diferă. Toţi membrii au aceeaşi competenţă, aceleaşi drepturi şi obligaţii. În cazul când unul dintre membrii comisiei face opinie separată, acesta este în drept să întocmească un raport individual privind chestiunile cu care el nu este de acord, inclusiv semnând întreg raportul de expertiză.

După audierea raportului, membrii comisiei constată dacă materialele prezentate sunt suficiente pentru efectuarea expertizei. De asemenea, ei stabilesc volumul investigaţiei ce urmează să fie realizată. Cercetările pot fi efectuate în comun sau de către fiecare expert, iar raportul poate fi întocmit în comun doar dacă nu există divergenţe.

Efectuarea expertizei în comisie este determinată de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată în cazurile prevăzute de lege sau când aceştia consideră necesară efectuarea expertizei date. Părţile pot cere efectuarea expertizei în comisie inclusiv pot propune un expert pentru realizarea acesteia. Efectuarea expertizei în comisie poate fi determinată şi de către conducătorii instituţiei respective, în cazul când acesta găseşte de cuviinţă că e utilă o asemenea modalitate.

Expertiza complexă – un alt tip de expertiză prevăzut de art. 147 al Codului de Procedură Penală - are multe elemente comune cu expertiza de comisie. Procedura privind dispunerea de a efectua expertiza complexă, efectuarea expertizei, principiul colegialităţii expertizei, sunt aceleaşi ca şi în cazul expertizei de comisie.

17

Igor Dolea

Particularitatea esenţială ce caracterizează expertiza complexă constă în faptul că aceasta se efectuează de câţiva experţi de diferite specialităţi sau cu diferite specializări în cadrul unei specialităţi. În cele mai frecvente cazuri sunt efectuate expertize medico-criminalistice, financiar – bancare etc.

Expertiza se dispune prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei.

Expertiza poate fi efectuată deopotrivă în instituţia de expertiză şi de către specialişti din diferite instituţii.

În cazul când expertiza este realizată de către specialişti din instituţia respectivă, în sarcina conducătorului este pusă organizarea comisiei de experţi după ce ordonanţa privind dispunerea efectuării expertizei şi materialele necesare au fost remise acestei instituţii.

Dacă expertiza este efectuată de către specialişti din diferite instituţii, organul de urmărire penală sau instanţa trebuie să transmită o copie a ordonanţei sau a încheierii în fiecare din aceste instituţii. Conducătorii instituţiilor desemnează persoanele care vor efectua expertiza, anunţând despre aceasta organul de urmărire penală sau instanţa care stabileşte termenele şi modalitatea de realizare a investigaţiilor.

În situaţia când expertiza se efectuează în mai multe instituţii, materialele necesare pentru realizarea acesteia se transmit în instituţia în care se vor efectua cercetările iniţiale, în conformitate cu obiectivele expertizei. Conducătorii instituţiilor de expertiză responsabili pentru efectuarea expertizei determină care investigaţii sunt prioritare şi coordonează acest lucru cu organul de urmărire şi cu instanţa.

Experţii sunt egali în drepturi şi fiecare dintre ei este responsabil pentru partea sa. Totuşi, este judicios ca grupul de

18


experţi să fie condus de către preşedinte care dispune doar de atribuţii organizatorice, nefiind în drept să se pronunţe asupra părţii raportului care nu este de competenţa sa. Interdicţia de a nu semna partea raportului care nu ţine de competenţa sa se răsfrânge şi asupra tuturor membrilor care constituie grupul de experţi.

O particularitate a expertizei complexe constă în faptul că fiecare specialist efectuează cercetările cu metodele specifice ce corespund specializării sale. Metodele nu sunt aceleaşi pentru toate cercetările în cadrul expertizei complexe. De asemenea, obiectele de cercetare nu sunt aceleaşi în toate cazurile, dar acest fapt nu poate servi drept motiv pentru a considera concluziile ca neîntemeiate.

Întocmind raportul, fiecare expert indică conţinutul cercetărilor, metodele aplicate, materialele examinate, concluziile care au fost formulate în baza cercetărilor. Expertul semnează doar partea sa de raport, şi, implicit poartă răspundere doar pentru concluziile proprii, incluse în respectiva parte.

În baza concluziilor fiecărui expert se formulează concluziile generale. La această etapă pot participa experţi, competenţa cărora ţine de întregul obiect al expertizei. În asemenea cazuri, experţii care au semnat raportul final poartă răspundere pentru întregul raport de expertiză. În situaţia când experţii desemnaţi pentru întocmirea raportului final nu sunt de acord cu concluziile unui expert dintr-un anumit domeniu, ei vor indica în raport acest fapt şi nu vor purta răspundere pentru partea respectivă a raportului.

Expertiza suplimentară şi contraexpertiza pot fi dispuse doar după ce a fost efectuată expertiza iniţială.

Expertiza suplimentară şi contraexpertiza prevăzută de art. 148 al Codului de Procedură Penală poate fi dispusă de către organul de urmărire penală sau de către instanţă din oficiu.

19

Igor Dolea

Părţile au dreptul atât în faza de urmărire, cât şi în faza de judecare a cauzei să solicite efectuarea expertizei suplimentare şi a contraexpertizei. În cazul când consideră că este necesară o expertiză suplimentară sau o contraexpertiză, bănuitul, învinuitul, inculpatul, apărătorul său sau partea vătămată pot înainta o cerere atât ofiţerului de urmărire penală sau procurorului dacă cauza este la faza de urmărire, sau instanţei de judecată, atunci când aceasta este în faza de judecare. În cazul când ofiţerul de urmărire penală respinge cererea părţilor de a efectua expertiza suplimentară sau contraexpertiza, acestea pot înainta o plângere procurorului. Dacă procurorul a lăsat fără modificări hotărârea organului de urmărire penală privind respingerea cererii de efectuare a expertizei suplimentare sau a contraexpertizei nu există o cale de atac a hotărârii procurorului, dar părţile pot înainta o cerere repetată, în cadrul judecării cauzei, privind efectuarea expertizei suplimentare sau a contraexpertizei.

Expertiza suplimentară se dispune în cazul în care sunt necesare anumite lămuriri sau completări. Spre exemplu, nu s-au examinat toate obiectele, nu s-a dat răspuns la toate întrebările adresate expertului etc. Este necesar de a deosebi neclaritatea sau insuficienţa unor date în raportul de expertiză, ceea ce determină efectuarea unei expertize suplimentare cu insuficienţa investigaţiilor şi cercetărilor, refuzul de a aplica anumite metode etc., fapt ce determină efectuarea unei contraexpertize. Expertiza suplimentară se dispune nu numai atunci când datele din raportul expertului nu sunt insuficiente sau neclare, dar şi în cazul când în cadrul urmăririi apar alte chestiuni generate de limitarea obiectului de cercetare. De asemenea, pot apărea neclarităţi în cazul când datele raportului au fost confruntate cu alte materiale din cauza penală şi au fost descoperite anumite contradicţii sau au fost obţinute alte probe care

20


intră în contradicţie cu datele expuse în raportul de expertiză. Dacă în raportul de expertiză expertul indică asupra anumitor circumstanţe care au importanţă pentru cauza penală, acestea de asemenea pot dicta necesitatea de a efectua o expertiză suplimentară.

Expertiza suplimentară se efectuează în cazurile când viciile pe care le manifestă raportul de expertiză nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.

Expertiza suplimentară poate fi realizată de acelaşi expert care a efectuat expertiza iniţială sau conducătorul instituţiei de expertiză poate numi un alt expert.

Efectuarea contraexpertizei în toate cazurile se pune în sarcina altui expert sau altui grup de experţi. În unele cazuri, materialele pot fi înaintate într-o altă instituţie de expertiză. În hotărârea de efectuare a contraexpertizei se includ toate chestiunile care au fost puse în faţa expertului la expertiza iniţială, precum şi alte chestiuni. De exemplu, poate fi pusă chestiunea privind analiza metodelor aplicate la efectuarea expertizei iniţiale.

Contraexpetiza se dispune în cazurile când s-a constatat incompetenţa expertului sau au fost scoase la iveală unele încălcări flagrante ale regulilor de efectuare a expertizei (inclusiv dacă s-a descoperit încălcarea drepturilor învinuitului, bănuitului, inculpatului); în cazul când este posibilă o cointeresare a expertului în rezultatele examinării cauzei; când nu sunt în corelare datele iniţiale puse la dispoziţia expertului şi concluziile; când datele obţinute intră în contradicţie cu datele de fapt ce figurează în cauză; în cazul când au fost descoperite alte date ce ar putea influenţa esenţial concluziile expertului; în cazurile când sunt contradicţii esenţiale în opiniile experţilor la efectuarea unei expertize de comisie ş.a.

Deosebirea esenţială între expertiza suplimentară şi contraexpertiză constă în faptul că la efectuarea acesteia din urmă

21

Igor Dolea

toate chestiunile sunt examinate din nou. Din aceste considerente, în toate cazurile contraexpertiza se pune în sarcina altui expert sau altui grup de experţi. Totuşi, pentru a facilita efectuarea unei expertize obiective, expertul care a realizat expertiza iniţială poate fi invitat pentru a da anumite explicaţii. Însă, el nu semnează nici un act de expertiză.

Expertiza suplimentară sau contraexpertiza se dispune printr-o ordonanţă a organului de urmărire penală sau printr-o încheiere a instanţei de judecată. Hotărârea prin care se dispune efectuarea expertizei suplimentare sau contraexpertizei este asemănătoare cu hotărârea prin care se dispune efectuarea expertizei ordinare iniţiale. În hotărâre trebuie să fie indicate motivele de efectuare a expertizei suplimentare sau contraexpertizei. La hotărâre se anexează şi raportul expertizei iniţiale cu toate anexele (spre exemplu: fotografii, mostre, materiale experimentale etc.). De asemenea, pot fi anexate şi anumite materiale suplimentare cu o eventuală atribuţie la investigaţie şi care au fost obţinute după efectuarea expertizei iniţiale, inclusiv cererile înaintate de către părţi.

Pe parcursul expertizei suplimentare expertul efectuează investigaţii doar în partea în care nu s-a realizat la expertiza iniţială, dar în raportul său el poate să facă trimitere şi la expertiza iniţială.

Spre deosebire de expertiza suplimentară, la contraexpertiză expertul este obligat personal să efectueze toate investigaţiile necesare şi nu este în drept să facă trimitere la expertiza iniţială.

Dacă rezultatele contraexpertizei nu corespund rezultatelor expertizei iniţiale, este necesar ca în partea analitică a raportului să fie indicate motivele divergenţelor.

Rezultatele obţinute în urma efectuării investigaţiilor au aceeaşi valoare probantă ca şi rezultatele expertizei iniţiale şi se apreciază în comparaţie cu alte probe.

22


În cazul expertizei unor documente sau obiecte descoperite în timpul urmăririi după efectuarea expertizei iniţiale se efectuează o altă expertiză care nu este nici suplimentară, nici contraexpertiză.

La apariţia dubiilor privind veridicitatea rezultatelor obţinute în urma unei expertize psihiatrice de ambulator este necesar să se efectueze o altă expertiză în staţionar. În cazul expertizei, în staţionar, privind starea psihică a părţii vătămate sau a martorului este obligatorie acceptul acestei părţi.

În situaţia în care sunt necesare investigaţii suplimentare determinate de constatarea că inculpatul a săvârşit o altă infracţiune, fiind necesară şi o expertiză, se procedează conform prevederilor art. 326 al Codului de Procedură Penală, adică se modifică acuzarea în sensul agravării ei.

În sarcina organului de urmărire penală sau a instanţei este pusă transmiterea către instituţia de expertiză a ordonanţei sau a încheierii privind efectuarea expertizei în care se indică numele expertului care va realiza expertiza, precum şi a tuturor materialelor necesare pentru efectuarea expertizei.

Transmiterea se face prin intermediul instituţiilor poştale sau prin curier. Este recomandabil ca transmiterea să se efectueze prin intermediul curierului pentru a asigura operativitatea şi a evita riscul dispariţiei materialelor. În ordonanţă şi în încheiere, pe lângă toate datele incluse obligatoriu în aceste acte procedurale, trebuie indicat şi numele expertului care va efectua expertiza. În caz că este indicată doar insituţia de expertiză, conducătorul acestei instituţii numeşte un expert şi anunţă organul care a dispus efectuarea expertizei.

Persoana care primeşte materialele respective le înregistrează în registrul special, transmiţându-le conducătorului instituţiei. Curierul sau însuşi ofiţerul de urmărire penală, dacă a prezentat personal materialele, primeşte un certificat în care sunt indicate

23

Igor Dolea

toate materialele aduse în instituţia de expertiză. La rândul său, primind materilale, conducătorul instituţiei de expertiză ia cunoştinţă de acestea şi le transmite expertului sau grupului de experţi care trebuie să efectueze expertiza. Totodată, conducătorul instituţiei de expertiză informează organul de urmărire penală sau instanţa printr-o scrisoare oficială, indicând numele experţilor care vor efectua expertiza.

Expertiza poate fi efectuată nu numai de către lucrătorii aflaţi în statele instituţiei. Instituţia de expertiză este în drept să încheie un contract cu o persoană din afară, pentru efectuarea expertizei concrete sau includerea unei persoane într-o comisie de experţi. Persoanele respective trebuie să dispună de licenţă eliberată de Ministerul Justiţiei pentru efectuarea unui gen anumit de expertize. Persoanele din afara instituţiei de expertiză, care activează în bază de contract cu instituţia, dispun de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca experţii care figurează în statele instituţiei.

Conducătorul instituţiei de expetiză este obligat să explice expertului drepturile şi obligaţiile, precum şi să-l preîntâmpine de răspunderea penală pentru prezentarea cu bună-ştiinţă a concluziei false (art. 312, Cod Penal). Preîntâmpinarea privind răspunderea penală pentru concluzii false nu exclude şi menţionarea despre aceasta în ordonanţă şi încheiere, precum nu exclude obligaţia expertului de a indica în raportul său faptul preîntâmpinării. Conducătorul instituţiei de expertiză stabileşte termenul de efectuare a expertizei şi poartă răspundere personală pentru respectarea acestui punct. În sarcina acestuia este pusă şi asigurarea calităţii expertizei. La terminarea expertizei şi întocmirea raportului, expertul remite toate materialele conducătorului instituţiei care, la rândul său, informează organele de urmărire sau instanţa despre acest fapt transmiţându-le acestora raportul şi materialele.

24


Conducătorul instituţiei de expertiză poate să renunţe la expertiza iniţială dacă constată că nu sunt specialişti pentru efectuarea acesteia. În asemenea situaţii, conducătorul remite materialele ofiţerului de urmărire penală sau instanţei. Dacă dispune de informaţii despre o altă instituţie care poate efectua expertiza în respectivul domeniu, el trebuie să aducă la cunoştinţa organelor acest fapt.

În cazul când efectuarea expertizei este îngreuiată, fapt determinat de insuficienţa materialelor prezentate, conducătorul instituţiei de expertiză poate să dispună selectarea materialelor necesare. Însă această situaţie nu poate servi ca temei pentru remiterea ordonanţei sau încheierii şi a materialelor la organul care a dispus expertiza.

Întrucât conducătorul instituţiei de expertiză are o atribuţie administrativă privind efectuarea expertizei, el nu poate da indicaţii referitoare la metodele ce urmează să fie aplicate la efectuarea expertizei, la conţinutul investigaţiei şi la concluzii.

Expertiza efectuată la iniţiativa şi din contul părţilor poartă un caracter separat. Această expertiză se efectuează de asemenea în baza ordonanţei sau a încheierii instanţei de judecată la cererea părţilor, însă părţile sunt obligate să prezinte de sine stătător conducătorului instituţiei de expertiză materialele de care dispun. Materialele prezentate se înregistrează în registrul special, iar părţile primesc un certificat în care sunt înscrise toate materialele predate instituţiei de expertiză.

Dacă, în anumite situaţii, prin instituţia de expertiză nu poate fi efectuată investigaţia, organul de urmărire penală sau instanţa poate apela la serviciile unei persoane care posedă cunoştinţe speciale într-un oarecare domeniu. Expertiza în afara instituţiei de expertiză se efectuează în cazul când sunt necesare anumite cercetări specifice

25

Igor Dolea

într-un domeniu: ştiinţă, artă, meserii etc. De remercat faptul că există situaţii când în cadrul instituţiei de expertiză este imposibil de a efectua un anumit gen de expertiză. Acest fapt este condiţionat de solicitarea sporadică de efectuare a unui oarecare gen de expertize. În asemenea situaţii expertizele se efectuează de către specialişti din instituţiile de cercetări ştiinţifice de profilul dat.

În cazul expertizei în afara instituţiei, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată trebuie, înainte de toate, să stabilească persoana care va efectua expertiza, specialitatea şi competenţa acesteia, precum şi să-i explice drepturile şi obligaţiile. Pentru aceasta organul de urmărire sau instanţa citează persoana, înmânându-i ordonanţa sau încheierea, stabileşte dacă nu este prezentă o stare de incompatibilitate, constată capacitatea persoanei de a efectua calitativ investigaţia, etc. Dacă organul de urmărire penală constată anumite împrejurări care nu îi permit expertului să efectueze expertiza, acesta anulează ordonanţa în care este indicată nominal persoana şi emite o altă ordonanţă, identificând o altă persoană. Este raţional ca, până la emiterea ordonanţei, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată să constate toate împrejurările care permit persoanei să efectueze expertiza. Constatându-se că persoana poate efectua expertiza, aceasta este preîntâmpinată de răspunderea penală pentru prezentarea cu bună-ştiinţă a unor concluzii false.

La emiterea ordonanţei şi constatarea capacităţii persoanei de a efectua expertiza sunt stabilite termenele de efectuare a expertizei, iar expertului i se descrie forma de întocmire a raportului.

Expertul poate refuza să efectueze expertiza dacă constată necalificarea sau slaba sa calificare în domeniul dat, inclusiv dacă va invoca insuficienţa materialelor puse la dispoziţie. Expertul este

26


în drept să formuleze anumite cereri sau să declare despre anumite împrejurări ce se includ în ordonanţa organului de urmărire penală sau în încheierea instanţei. În caz de imposibilitate de a satisface cererile expertului, organul de urmărire sau instanţa întocmeşte o ordonanţă sau o încheiere separată în care sunt indicate toate motivele de incapacitate de a da curs cererilor. Organul de urmărire penală sau instanţa sunt obligaţi să asigure cu materiale expertul, inclusiv cu prezenţa persoanelor a căror participare este utilă la desfăşurarea expertizei. În cazul efectuării expertizei din contul propriu al părţilor, aceasta încheie un contract cu expertul, în conformitate cu normele procedurii civile.

Expertul dă răspuns la chestiuni în numele propriu şi poartă răspundere personală. El trebuie să fie preîntâmpinat pentru răspunderea penală în cazul prezentării cu bună-ştiinţă a unor concluzii false. Faptul prevenirii despre răspunderea penală este menţionat în ordonanţă sau în încheierea de efectuare a expertizei. Semnătura şi sigiliul instituţiei respective sunt aplicate atât cu scopul de a confirma efectuarea investigaţiilor, cât faptul că expertul a fost preîntâmpinat despre răspunderea penală pentru prezentarea cu bună-ştiinţă a unor concluzii false.

Conform art.151 al Codului de Procedură Penală, după efectuarea investigaţiilor necesare, expertul întocmeşte un raport, pe care îl confirmă prin semnătură şi aplică sigiliul instituţiei în cauză. Raportul de expertiză este un mijloc de probă care are o importanţă deosebită în procesul penal. În raport se conţin rezultatele investigaţiei efectuate de către o persoană care dispune de cunoştinţe speciale în domeniul dat. Metoda şi volumul cercetărilor este determinată de către expert; însă în cazul în care acesta obţine nişte rezultate ce depăşesc volumul chestiunilor puse în faţa sa, el este în drept să menţioneze despre faptul respectiv în raport.

27

Igor Dolea

Raportul de expertiză este format din trei părţi: partea introductivă, partea analitică şi concluziile. În partea introductivă se includ datele privind locul şi timpul efectuării expertizei; temeiurile de a efectua expertiza, organul şi persoana care a coordonat efectuarea expertizei sau persoana la cererea căreia a fost efectuată expertiza (în cazul în care aceasta a fost efectuată la cererea părţilor şi pe contul lor), date despre expert, inclusiv referitoare la profesie (studiile, specialitatea, vechimea în muncă), faptul că expertul a fost preîntâmpinat pentru răspundere în caz de prezentare cu bună-ştiinţă a unor concluzii false. În partea introductivă se menţionează integral toate chestiunile puse în faţa expertului, materialele care au fost utilizate de către expert, obiectul investigaţiilor, inclusiv metoda aplicată. De asemenea, se includ date despre persoanele care au participat la efectuarea expertizei. Chestiunile la care dă răspuns expertul trebuie incluse în raportul de expertiză, fiind identice cu cele din ordonanţa sau încheierea privind dispunerea expertizei. Nu se admite redactarea întrebărilor puse în faţa expertului. Menţionând despre ordonanţa sau încheierea care a servit drept temei pentru efectuarea expertizei, expertul trebuie să indice data emiterii acestei hotărâri, şi data la care materialele dosarului au fost puse la dispoziţia sa.

În caz de necesitate expertul poate să se adreseze persoanei care a dispus efectuarea expertizei pentru a solicita explicarea unor formulări în întrebările puse în faţa sa, precum şi unele materiale suplimentare pentru investigaţie.

În a doua parte a raportului de expertiză – partea analitică - se descrie procesul de efectuare a investigaţiilor, metodicile aplicate, utilajele şi preparatele folosite, circumstanţele care au fost descoperite în urma realizării investigaţiilor. Expertul este liber să

28


indice în partea respectivă orice împrejurare pe care el găseşte de cuviinţă s-o menţioneze. În partea analitică se fac trimiteri la materialele dosarului care au fost utilizate de către expert, indicându-se filele din dosar. Expertul face trimiteri şi la literatura ştiinţifică în baza căreia a fost efectuată expertiza, indicând sursa, autorul, ediţia şi alte date necesare pentru identificarea lucrării utilizate. E necesar ca partea analitică să fie elaborată într-un limbaj clar şi accesibil pentru persoanele care nu posedă cunoştinţe în domeniu, termenii ce ţin de specialitate urmând să fie lămuriţi. Totodată, în partea analitică se include şi orice act normativ ce a fost utilizat de către expert pe parcursul investigaţiilor.

Partea a treia a raportului conţine concluziile la care a ajuns expertul. Acestea trebuie să se bazeze pe rezultatele investigaţiilor menţionate în partea analitică, fiind formulate clar şi fără echivocuri. În situaţia când este imposibil de a da răspuns la o chestiune, acest fapt urmează a fi semnalat. În caz că nu este posibil de a da un răspuns clar la o chestiune este necesar de a nota acest fapt. În situaţia în care expertul îşi expune opinia cu probabilitate referitor la unele date, aceasta nu poate fi pusă în baza sentinţei. Dacă pe durata investigaţiilor expertul a constatat şi alte împrejurări decât cele care se cereau, aceste împrejurări sunt semnalate după expunerea răspunsurilor la toate întrebările puse în faţa lui. În cazul în care nu a fost în stare să răspundă la toate întrebările, expertul trebuie să menţioneze motivul care a condiţionat o asemenea imposibilitate. Motivele sunt expuse în alineatul 4 al articolului 151 şi sunt exhaustive.

Organul de urmărire, în toate cazurile, indiferent care a fost răspunsul expertului, întocmeşte un proces-verbal. Procesul - verbal este elaborat în termen de trei zile de la primirea raportului cu scopul

29

Igor Dolea

de a asigura familiarizarea părţilor fie cu raportul de expertiză, fie cu declaraţia expertului privind imposibilitatea de a prezenta concluziile, precum şi cu procesul - verbal de audiere a expertului. Explicaţiile, obiecţiile, cererile părţilor în urma familiarizării cu materialele prezentate sunt înaintate organului de urmărire. Părţile pot cere efectuarea unei expertize suplimentare sau unei contra-expertize. Organul de urmărire admite sau respinge cererea părţilor. În cazul respingerii cererii părţilor, acestea au dreptul de a se adresa procurorului.

În situaţia în care expertiza a fost efectuată în faza de judecare a cauzei raportul de expertiză este adus la cunoştinţa părţilor care, sunt în drept să înainteze obiecţii instanţei. Obiecţiile sunt incluse în procesul - verbal al şedinţei de judecată.

În cazul în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime, articolul 143 al Codului de Procedură Penală stabileşte efectuarea obligatorie a expertizei. Spitalizarea este indicată în cazurile când este necesară o supraveghere îndelungată.

Internarea în instituţia medicală se face în baza unei ordonanţe a organului de urmărire sau în temeiul unei încheieri a instanţei. Dat fiind că internarea într-o instituţie medicală duce la limitarea libertăţii persoanei, acţiunea dată trebuie autorizată de către judecătorul de instrucţie în baza demersului procurorului în faza de urmărire sau de către instanţă fie la cererea părţilor, fie din oficiu, în cadrul judecării cauzei.

Spitalizarea se efectuează de regulă după examinarea persoanei în condiţii de ambulator. În asemenea situaţii se iau în considerare opiniile medicilor care au examinat persoana în condiţii de ambulator. Totodată, pot fi luate în calcul şi alte împrejurări.

30


În cazul în care persoana este ţinută în stare de arest în faza de urmărire internarea în instituţia medicală are loc de asemenea cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.

În ordonanţa sau încheierea de spitalizare pentru efectuarea expertizei trebuie să fie indicată instituţia medicală unde se va realiza expertiza. Această instituţie este staţionarul de psihiatrie al Ministerului Ocrotirii Sănătăţii.

Perioada aflării în instituţia medicală se include în termenul de arest dacă până la efectuarea expertizei persoana se afla în stare de arest.

La definitivarea expertizei psihiatrice persoana trebuie externată imediat din instituţia medicală. Articolul 152 al Codului de Procedură Penală nu specifică procedura în cazul în care a fost numită o expertiză medico-legală sau psihiatrică în condiţii de staţionar. În asemenea situaţii urmărirea se efectuează după regula generală, cu excepţia cazurilor când sunt necesare acţiunile procesuale cu participarea bănuitului sau a învinuitului.

Nu se admite ca în această perioadă făptuitorul să fie pus sub învinuire sau să i se prezinte materialele pentru familiarizare în legătură cu definitivarea urmăririi. Dacă internarea a fost efectuată în timpul judecării cauzei, procesul se amână.

Potrivit art. 153 al Codului de Procedură Penală în cazul în care raportul expertului nu este clar sau manifestă unele deficienţe pentru înlăturarea cărora nu sunt necesare investigaţii suplimentare, poate fi audiat expertul.

Declaraţiile expertului nu sunt un tip separat de probe. Audierea expertului se efectuează după condiţiile de audiere a martorului.

Audierile expertului în condiţiile articolului 153 se efectuează doar în faza urmăririi penale. Expertul se audiază în cazul când sunt

31

Igor Dolea

necesare unele lămuriri în privinţa raportului întocmit, fiind vorba de explicarea unor termeni, sau noţiuni, de argumentarea unor metodici complicate ş.a.

Nu se admite audierea expertului în cazul când este necesară obţinerea unei informaţii suplimentare. În asemenea situaţii se efectuează expertiza suplimentară.

Dat fiind că declaraţiile expertului nu sunt considerate ca un mijloc separat de probă, ci se includ ca o parte componentă a expertizei, se interzice audierea expertului până la prezentarea raportului.

Iniţiativa de a audia expertul poate parveni atât din oficiu, de la organul de urmărire penală, cât şi la cererea părţilor, după ce acestea au luat cunoştinţă de raportul de expertiză.

După audierea expertului, părţilor trebuie să li se pună la dispoziţie procesul - verbal de audiere a expertului în acelaşi termen ca şi în cazul raportului expertului prezentat după efectuarea expertizei.

Obiectul audierii expertului ţine doar de chestiunile care au fost soluţionate pe parcursul expertizei. Organul de urmărire penală nu poate pune în faţa expertului alte întebări, decât cele incluse în

obiectul expertizei.

32

Expertiza criminalistică - mijloc eficient de administrare a probelor, inclusiv în cauzele cu minori

Expertiza criminalistică - mijloc eficient de administrare a probelor, inclusiv în cauzele

cu minoriSimion Doraş,

doctor în drept, conferenţiar universitar

Consideraţii preliminare

Progresele pe care le-a înregistrat criminalistica în ultimele decenii, la capitolul expertiza urmelor infracţiunilor şi a altor mijloace materiale de probă au condus la separarea şi consolidarea celor cinci genuri de expertiză criminalistică, respectiv, grafoscopică, tehnică a documentelor, traseologică, balistică şi fotoportretistică, precum şi la perfecţionarea bazei metodico-ştiinţifice a acestora.

Totodată, succesele indiscutabile în materie de metodologie, aplicarea pe scară largă a realizărilor ştiinţei şi tehnicii moderne la efectuarea expertizelor criminalistice menţionate au condiţionat o sporire vădită a prestigiului şi a ponderii acestora în probaţiunea judiciară. Potrivit datelor statistice de care dispunem, fiecare a treia expertiză judiciară, efectuată pe parcursul ultimilor ani în instituţiile statale de expertiză din ţară, face parte din categoria celor criminalistice.

Cu toate acestea, practica denotă că posibilităţile expertizelor criminalistice nu sunt în mod adecvat valorificate. Pe lângă formularea ambiguă a problemelor expuse spre soluţionare experţilor sunt frecvente situaţiile confuze vizând determinarea obiectivelor sau chiar a genului de expertiză. Inconvenientele de acest gen provin, în opinia noastră, dintr-o insuficientă abordare în literatura de profil autohtonă a problematicii legate de dispunerea

33

Simion Doraş

efectuării expertizelor criminalistice şi sunt de natură să conducă la temporizarea soluţionării cauzelor sau chiar la regretabile erori privind stabilirea adevărului în justiţie.

Din considerentele expuse mai sus, credem că este oportun să facem referirile de rigoare cu privire la posibilităţile şi problemele ce fac obiectul celor mai frecvent solicitate genuri de expertiză criminalistică, inclusiv în eventualitatea dispunerii efectuării lor cu prilejul cercetării şi judecării cauzelor vizând infracţiunile comise de minori sau împotriva minorilor.

Sarcinile şi posibilităţile expertizei grafoscopice

Practica organelor de urmărire penală şi a celor judiciare demonstrează că expertiza grafoscopică se situează printre cele mai eficiente mijloace de administrare a probelor atât în procedura penală, cât şi în cea civilă. Este firesc să fie aşa, deoarece scrisul de mână, însuşit de majoritatea populaţiei, este aplicat pe larg în toate sferele de activitate umană, inclusiv la săvârşirea şi ascunderea activităţilor ilicite.

Cercetarea criminalistică a scrisului de mână, indiferent de natura sa grafică şi suportul în care s-a materializat, reclamă o amplă activitate de examinare bazată metodologic pe individualitatea scrisului şi relativa sa stabilitate - adevăruri ştiinţifice incontestabile teoretic şi confirmate prin imensa practică criminalistică.

Individualitatea scrisului, respectiv, proprietatea acestuia de a-şi prezenta autorul şi de a se deosebi de scrisul oricărei altei persoane decât autorul său, este explicabilă prin mecanismul psiho-fiziologic de formare a acestei deprinderi. După cum se ştie, scrisul oricărui individ se formează ca o deprindere funcţional-dinamică

34


în urma unui proces îndelungat de învăţare a scrie, proces care duce la elaborarea unei maniere individuale de a folosi în scris a materialului lingvistic de care scriptorul dispune şi, mai cu seamă, de a profila într-un suport material semnele grafice şi elementele de legătură a acestora în cuvinte.

La formarea deprinderii individuale de a scrie, pe lângă factorii psiho-fiziologici ca, spre exemplu, tipul sistemului nervos, stereoscopia organelor de văz, structura braţului cu care se scrie ş. a., un rol important îl are metoda de predare a scrisului, inclusiv modelul caligrafic de care urmează să se conducă individul, dar şi condiţiile în care se desfăşoară exerciţiile.

O dată cu formarea deprinderilor grafo-tehnice, semnele grafice nu mai sunt imitate, ci memorate, scriptorul trecând la profilarea acestora prin mişcări automate.

Relativa stabilitate a scrisului presupune că, odată formată, deprinderea de a scrie se păstrează idem pe întregul parcurs al vieţii scriptorului indiferent de natura, conţinutul şi condiţiile de loc şi de timp în care a fost elaborat înscrisul sau semnătura. Unele modificări ale scrisului condiţionate de evoluţia deprinderilor de a scrie la minori şi, dimpotrivă, de degradarea acestora la vârstnici sau de tendinţa scriptorului spre denaturarea (deghizarea) scrisului, inclusiv prin imitarea scrisului altei persoane, evident îngreunează, dar nu exclude efectuarea cu succes a acestui gen de expertiză.

Problemele ce sunt de competenţa expertizei grafoscopice la a căror soluţionarea se practică frecvent angajarea în proces a persoanelor versate în domeniu, sunt divizate în identificatoare sau principale şi diagnostice sau secundare.

În funcţie de natura obiectului grafic în litigiu şi de împrejurările cauzei ce urmează a fi clarificate, expertiza grafoscopică de identificare poate fi dispusă în vederea stabilirii:

35

Simion Doraş

1. Autenticităţii semnăturilor într-un document în litigiu (recipisă, procură, contract, factură, bon, scrisoare etc.). Expertului i se cere în asemenea situaţie să stabilească dacă semnătura în documentul în litigiu este executată de însăşi persoana în numele căreia figurează semnătura, sau de către o altă persoană;

2. Identităţii scriptorului unui text alfabetic sau cifric. În cazul minorilor, acesta poate fi o scrisoare anonimă, un afiş, un înscris cu caracter personal ş. a. Expertului i se poate cere să determine dacă textul alfabetic sau/şi cifric din actul scris în litigiu este executat de către persoana bănuită.

3. Referitor la persoanele minore, în legătură cu cercetarea înscrisurilor textuale, mai cu seamă a celor anonime, este indicat să se stabilească dacă aceştea sunt autorii conţinutului spiritual al înscrisului. Practica cunoaşte cazuri când prin expertiză s-a stabilit că înscrisurile cu subiect litigios erau executate de o persoană minoră, iar conţinutul spiritual al acestora - de o altă persoană.

4. În situaţia unor texte mari, expertului i se poate cere specificarea dacă executorul acestora şi persoana care le-a redactat, adică autorul conţinutului lor spiritual, este una şi aceeaşi, sau persoane diferite.

5. Persoanei care a falsificat una sau mai multe semnături. Identificarea persoanei care a falsificat semnături reprezintă cea mai frecventă problemă pusă în sarcina expertului criminalist, dar şi cea mai complicată.Formula problemei care urmează să fie soluţionată prin

expertiza semnăturii eventual falsificate a unei persoane reale, sau născocite, este nemijlocită şi anume: semnătura pe numele unei anumite persoane în actul în litigiu este executată de persoana bănuită?

Problemele diagnostice, secundare, însoţesc acest gen de expertiză sunt dintre cele mai diverse. Prin soluţionarea unora se

36


urmăreşte obţinerea informaţiei necesare restrângerii cercului celor bănuiţi ca fiind implicaţi în întocmirea înscrisului sau executarea semnăturii în litigiu. Altele se referă la împrejurările în care a fost executat un înscris.

Expertiza poate fi dispusă cu scopul de a determina: 1. Dacă două sau mai multe acte scrise şi semnături au fost

executate de una şi aceeaşi persoană.2. Dacă textul şi semnătura într-un document sunt executate de

una şi aceeaşi persoană sau de persoane diferite.3. Dacă textul iniţial şi adăugările aplicate acestuia sunt executate

de una şi aceeaşi persoană sau de persoane diferite.4. Dacă pentru autorul unui înscris limba în care acesta este

redactat este cea maternă.5. Dacă înscrisul prezintă elementele unui scris evoluat, sau aflat

la etapa de formare a deprinderilor.6. Dacă înscrisul în litigiu prezintă elemente caracteristice

scrisului afectat de boli, bătrâneţe, sau stări deosebite (ebrietate, stres).

7. Dacă scrisul în actul cu pricina este deghizat.Examinarea criminalistică a scrisului în vederea identificării

scriptorului se bazează pe compararea înscrisului în litigiu cu scrisul persoanei bănuite ca fiind autorul acestuia. De aceea expertiza grafoscopică impune prezenţa, în mod neapărat, a modelelor - tip de comparaţie a scrisului.

După cum se ştie, sarcina de a furniza modele de comparaţie în vederea efectuării expertizei criminalistice revine organelor de urmărire şi instanţei de judecată. Acestea, în baza dispoziţiilor procedurale corespunzătoare, urmează să desfăşoare activităţile de rigoare pentru obţinerea modelelor de comparare a scrisului, care trebuie să întrunească toate calităţile formulate în doctrină şi să fie susţinute unanim de practicieni, şi anume:

37

Simion Doraş

1. Să provină în mod cert de la titularul înscrisului sau, după caz, de la persoana bănuită ca autor. Toate actele remise expertizei ca modele de comparaţie vor fi individualizate şi adeverite, sub aspectul provenienţei lor prin inscripţiile şi semnăturile persoanei bănuite şi a celei care le-a ridicat.

2. Să fie contemporane cu actul în litigiu, adică să provină din aceeaşi perioadă sau, cel puţin, din intervale de timp apropiate cu domeniul în litigiu.

3. Să reflecte deprinderile scriptorului, adică să redea în mod suficient caracteristicile scrisului acestuia. Dezideratul în cauză priveşte mai mult aspectul cantitativ al probelor de comparaţie. Cu cât actul în litigiu este mai redus sub aspect grafic, cu atât mai amplu trebuie să fie materialul de comparaţie.

4. Să fie comparabile cu înscrisul în litigiu după destinaţie, conţinut, limbajul folosit, dar şi după materialele aplicate (hârtie, cerneală, mină etc.).Cerinţele menţionate privind materialul de comparaţie a

scrisului se realizează prin colectarea şi remiterea către expert a două feluri de modele de comparaţie:

- libere - înscrisuri şi semnături executate de persoana în cauză până la declanşarea procesului penal sau civil, când aceasta nu putea prevedea o eventuală utilizare a înscrisurilor respective ca mostre şi, deci, se crede că sunt sincere;

- experimentale, adică executate în faţa organului care desfăşoară procesul penal sau civil, deopotrivă pe cale liberă şi prin dictare. Persoana care conduce elaborarea modelelor experimentale ale scrisului poate schimba împrejurările, materialele, modalitatea şi alte condiţii în care se scrie, monitorizând astfel o eventuală încercare a persoanei de a-şi deghiza scrisul.

38


Expertiza tehnico-criminalistică a documentelor suspectate de fals: posibilităţi şi obiective

Actele scrise sau, în accepţiunea legislaţiei în vigoare, documentele, cunoscute şi aplicate din vremuri străvechi ca principale mijloace de menţinere a relaţiilor de interes reciproc, pe parcursul timpului au pătruns în cele mai diverse domenii ale activităţii umane. Actualmente, sub multiple forme, documentele sunt prezente de pretutindeni, ele servesc la fixarea a tot felul de fenomene şi evenimente (politice, economice, tehnico-ştiinţifice etc.), a oricăror relaţii cu caracter juridic.

Datorită frecvenţei cu care se folosesc la săvârşirea infracţiunilor, dar mai ales la ascunderea acestora, precum şi potenţialului informativ-probant pe care îl deţin, documentele servesc în justiţie la tranşarea celor mai importante probleme ce ţin de obiectul probatoriului. Totodată, punerea în evidenţă a informaţiei pe care o conţin documentele, descifrarea, decodarea şi interpretarea acesteia, reclamă cunoştinţe de specialitate în criminalistică.

Spre deosebire de alte domenii, în criminalistică documentele sunt tratate într-un sens oarecum mai îngust, ca obiecte materiale care reprezintă anumite date faptice exprimate prin scriere într-un suport material – hârtie, carton, piele etc. Prin urmare, orice document, indiferent de natura, conţinutul şi destinaţia sa, întodeauna se prezintă printr-un anumit conţinut textual şi structură materială, acestea constituind, sub aspect criminalistic, două sfere informative relativ autonome. Prin analiza criminalistică a conţinutului actelor scrise se pot obţine importante date cu privire la natura faptei şi la împrejurările acesteia, la modul în care s-a activat şi, nu în ultimul rând, la persoanele implicate. În textul documentelor

39

Simion Doraş

se materializează elementele caracteristice ale semnelor grafice în baza cărora se efectuează identificarea criminalistică, inclusiv a mijloacelor folosite la întocmirea acestora.

Date de reală valoare pot fi obţinute şi în urma examinării criminalistice a materialelor folosite la întocmirea documentelor, la fabricarea a hârtiei, la prepararea substanţelor de scris sau folosite la aplicarea ştampilelor, dar şi a impresiunilor acestora. Printr-un studiu specializat în cadrul expertizei tehnico-criminalistice se poate realiza la determinarea cantitativă şi calitativă a materialelor respective şi, ceea ce e foarte important, se stabileşte falsul.

Aşadar, expertiza tehnico-criminalistică a documentelor, în baza aplicării pe scară largă a realizărilor ştiinţei şi tehnicii moderne, reprezintă un important mijloc procesual de stabilire a faptelor şi a împrejurărilor de fapt indispensabile pentru soluţionarea echitabilă a unei cauze penale sau civile. În general, dar şi în cauzele penale cu minori, expertiza respectivă vizează probleme care, în funcţie de natura lor, pot fi repartizate în patru grupe, după cum urmează:

1. Depistarea falsului în documente, respectiv, a modificării conţinutului iniţial şi a contrafacerii rechizitelor acestora.

2. Identificarea mijloacelor folosite la întocmirea şi autentificarea documentelor oficiale.

3. Stabilirea conţinutului textual al actelor deteriorate sau decolorate.

4. Determinarea materialelor folosite la realizarea înscrisurilor în litigiu.În criminalistică falsul în documente figurează sub două

aspecte: intelectual şi material. Falsul intelectual constă în atestarea într-un act scris a unor fapte sau împrejurări care nu corespund realităţii. De cele mai multe ori, această categorie de fals se practică de către persoanele cu atribuţii de serviciu la agenţiile economice

40


de stat sau particulare cu scopul de a acoperi lipsurile de valori şi mijloace băneşti. Astfel, unele persoane care deţin funcţii ce prevăd răspundere materială contrafac bonuri de livrare fictivă a unor bunuri materiale, întocmesc acte privind alterarea mărfurilor la transportare sau păstrare, alte acte care atestă fapte neadevărate. Sunt posibile cazuri, când persoane minore, de obicei încadrate în câmpul muncii la unităţile respective, participă, prin aplicarea semnăturii, la întocmirea unor astfel de documente. În numele acestora pot fi întocmite acte false de studii, sau privind vechimea în muncă ş. a.

Stabilirea falsului intelectual se realizează în baza operaţiei tactice – o complexă activitate criminalistică de cercetare la care îşi dau concursul specialişti din diverse domenii (contabilitate, economie şi comerţ, merceologie ş. a.).

Falsul material constă în modificarea conţinutului iniţial al documentelor preexistente. El poate avea diverse forme, cele mai frecvente fiind modificarea conţinutului iniţial al documentelor prin înlăturare, adăugire ori refacere de text, precum şi contrafacerea rechizitelor, în special, a semnăturilor sau a impresiunilor de ştampile şi substituirea fotografiilor originale, în documentele prevăzute cu acest element, cu cele ale persoanelor dispuse să folosească documente false.

Problemele care urmează a fi soluţionate de către specialistul învestit cu examinarea tehnică a documentelor suspectate de fals prin înlăturare, adăugire sau refacere de text pot fi exprimate în următoarea formulare:

- Dacă conţinutul textual iniţial în documentul (înscrisul) în litigiu a fost ulterior modificat; modul şi mijloacele folosite de făptuitor.

- Care a fost conţinutul iniţial al actului în litigiu?- Care este conţinutul textului acoperit cu tuş albastru (negru,

roşu) în documentul în litigiu?

41

Simion Doraş

- La modificarea conţinutului iniţial al documentului în litigiu au fost folosite materialele (chimicatele, cernelurile, tuşul) ridicate prin percheziţie de la persoana bănuită?În situaţia unor acte oficiale suspectate de fals prin

contrafacerea rechizitelor, expertului i se poate cere să stabilească: - Dacă semnăturile persoanelor titulare din documentul în litigiu

sunt contrafăcute prin reproducerea celor autentice; modul şi mijloacele folosite de făptuitor.

- Dacă impresiunea de ştampilă (sigiliu) din actul în litigiu este creată cu ştampila (sigiliu) autentică; în ce mod aceasta a fost falsificată?

- S-a respectat sau nu consecutivitatea formării textului, a semnăturii şi a impresiunii de ştampilă în documentul în litigiu?

- Fotografia încleiată iniţial în documentul în litigiu a fost ulterior substituită cu cea existentă?

- Care este conţinutul textual slab vizibil al impresiunii ştampilei sau sigiliului aplicat asupra documentului în litigiu?

- Dacă unul sau diferite sigilii au fost aplicate la întocmirea mai multor documente.Practica judiciară atestă numeroase cazuri de distrugere

a documentelor prin rupere, ardere sau degradarea acestora în vederea ascunderii împrejurărilor şi a stărilor de fapt legate de săvârşirea furturilor, jafurilor şi a altor forme de sustragere din proprietatea privată sau de stat, a acţiunilor de împotrivire şi a celor de împiedicare a înfăptuirii justiţiei, a faptelor de corupţie ş. a. Persoanele cointeresate procedează frecvent la distrugerea documentelor şi înscrisurilor pentru a ascunde faptul folosirii, în dezacord cu prevederile legislaţiei în vigoare, în câmpul muncii a minorilor, dar şi împrejurările în care au loc accidentele de muncă, iar uneori şi cele de circulaţie rutieră.

42


Reconstituirea documentelor deteriorate, restaurarea (refacerea) conţinutului lor textual este, în situaţiile menţionate, o condiţie absolut necesară pentru cunoaşterea adevărului, şi, implicit, soluţionarea justă a cauzei, presupunând aplicarea unui ansamblu de procedee şi mijloace tehnice de examinare criminalistică de laborator, examinare bazată pe cunoştinţe speciale traseologice, grafice şi fizico-chimice.

Expertului i se poate solicita soluţionarea următoarelor întrebări:

- Bucăţile de hârtie cu text dactilografiat sau scris de mână, ridicate de la faţa locului, constituie părţi ale unui sau ale mai multor documente; care este conţinutul textual al acestora?

- Bucăţile de hârtie carbonizată constituie părţi ale unui document sau ale mai multor documente; care este conţinutul lor?

- Dacă documentul în litigiu a fost degradat; în ce mod s-a acţionat la degradarea lui şi care a fost conţinutul său iniţial? Date utile cunoaşterii împrejurărilor şi a modului în care a fost

comisă o faptă penală pot fi obţinute şi prin examinarea criminalistică a materialelor din care sunt constituite documentele, bineînţeles, dacă acestea au luat naştere sau sunt cauzal legate de infracţiunea în cercetare sau judecare.

Atât hârtia, cât şi cerneala folosite la întocmirea unui înscris, fie el document oficial, fie scrisoare personală, pot fi determinate după caracteristicile şi proprietăţile prin care se prezintă. Expertiza criminalistică a materialelor folosite la întocmirea documentelor poate fi dispusă în vederea stabilirii:

- Dacă hârtia pe care s-a scris documentul în litigiu face parte din categoria de hârtie pe care s-au scris documentele ridicate prin percheziţie de la persoana bănuită?

- Dacă cerneala cu care s-a scris textul şi (sau) semnătura documentului în litigiu este identică cu cerneala cu care sunt scrise textele şi semnătura în actele ridicate din documentaţia anumitei unităţi comerciale.

43

Simion Doraş

- Dacă documentul în cauză a fost smuls sau tăiat dintr-un dosar, chitanţier, mapă etc.În situaţia documentelor dactilografiate sarcinile expertizei

criminalistice se rezumă la identificarea maşinii de scris folosite şi a persoanei care a dactilografiat textul.

Expertul poate fi chemat ca să stabilească:- Dacă textul documentului în litigiu a fost tipărit la maşina de

scris aparţinînd persoanei bănuite.- Dacă textul documentului în litigiu a fost tipărit de către

persoana bănuită sau de către o altă persoană.Identificarea maşinii de scris se face în două etape. La prima

etapă expertul, în baza caracteristicilor generale (tipul caracterelor, pasul mecanismului principal, variaţia semnelor claviaturii, lungimea rândurilor ş. a.), determină modelul şi tipul maşinii de scris. La cea de a doua etapă, respectiv de particularizare a maşinii de scris, expertul trebuie să pună în evidenţă (şi să compare) caracteristicile strict individuale provenite fie din procesul de fabricare, fie din expluatarea intensă a maşinii de scris cum ar fi, spre exemplu, conturul dereglat al anumitor semne, devierea acestora pe verticală sau pe orizontală de la linia scrisului, intervale diverse dintre semne şi rânduri, inexactităţi de verticalitate a unor semne ş. a.

Identificarea persoanei dactilografe, operaţie care se poate finaliza cu succes doar în situaţia unui text extins, se realizează în baza unei analize profunde a caracteristicilor ce reflectă, pe de o parte, gradul de stăpânire a tehnicii de dactilografiere, iar pe de altă parte, capacitatea intelectuală proprie persoanei care a dactilografiat textul (textele).

Expertiza textelor dactilografiate în vederea identificării maşinii la care au fost tipărite sau a persoanei dactilografe, la fel ca şi în cazul expertizei grafoscopice, reclamă obţinerea şi prezentarea modelelor de comparaţie sau remiterea în instituţia de expertiză a maşinii de scris suspectate.

44


Expertiza traseologică ca formă de interpretare ştiinţifică a urmelor materiale ale infracţiunii

Comiterea unei infracţiuni presupune prezenţa făptuitorului la locul faptei şi efectuarea de către acesta a anumitor acţiuni care produc diverse modificări în ambianţa respectivă. Reflectând în mod obiectiv activitatea infracţională, modificările aduse obiectelor din spaţiul infracţional constituie elemente de o mare valoare probantă, de multe ori singurele în măsură să asigure cunoaşterea adevărului.

Prin urmare, cercetarea criminalistică a acestor modificări, cunoscute sub denumirea de urme ale infracţiunii, reprezintă una dintre condiţiile necesare identificării făptuitorului, a modului şi împrejurărilor în care acesta a acţionat şi, în consecinţă, soluţionarea în condiţii legale a cauzei.

Domeniul care se ocupă cu iniţierea şi instituirea mijloacelor tehnice şi a metodelor privind aplicarea lor la cercetarea urmelor materiale ale infracţiunii poartă denumirea de traseologie – ramură a tehnicii criminalistice care, pe lângă multe alte atribuţii, îşi asumă o sarcină deosebită: de a elabora mijloace şi metode necesare efectuării expertizei criminalistice a diferitelor categorii de urme în vederea identificării factorilor de care acestea au fost create.

Expertiza criminalistică a urmelor de mâini Printre urmele folosite ca mijloace de probă, bazate pe

investigaţii ştiinţifice, pe prim -plan se situează urmele create de mâini, aceasta datorându-se, pe de o parte, folosirii acestora în alte împrejurări similare, în toate situaţiile în care persoanele implicate în activitatea infracţională, fie adulte, fie minore, acţionează manual, iar pe de altă parte, proprietăţii lor de a contribui la identificarea directă a persoanelor care le-a lăsat.

45

Simion Doraş

Se ştie că urmele de mâni reproduc desenele papilare de pe degete şi de pe suprafaţa palmară care, graţie proprietăţilor de a fi unice, fixe şi inalterabile, asigură cu precizie deosebirea lor şi, implicit, identificarea persoanei creatoare de urme.

Expertiza urmelor de degete (palme), numită dactiloscopie, reprezintă etapa finală a activităţii complexe de cercetare criminalistică a acestei categorii de urme. În funcţie de situaţia probatorie existentă în cauză, ea poate fi dispusă la etapa iniţială de cercetare în vederea obţinerii de date necesare pentru limitarea cercului de persoane în procesul de căutare a celor care au creat urmele în litigiu şi la o etapă ulterioară, în situaţia existenţei în cauză a unui material probatoriu de natură să fundamenteze versiunea cu privire la persoana de la care acestea este cel mai posibil să provină.

În prima situaţie expertul, după ce examinează obiectul purtător de urmă sau urma de mâini, e în stare să ofere răspunsuri la mai multe întrebări ce pot fi formulate după cum urmează:

- Obiectul prezentat conţine pe suprafaţa sa urme de mâini ce pot fi cercetate prin metode dactiloscopice?

- Urma conţine suficiente elemente caracteristice individuale, de identificare?

- Urma este degetală sau palmară şi din ce tip face parte? - Urma este lăsată de o persoană matură sau de una minoră?- Urma este creată cu mâna acoperită cu o substanţă

anumită?- Urmele de mâini de pe obiectele ridicate de la faţa locului au

fost lăsate de una sau mai multe persoane?- Urmele de mâini constatate pe obiectele de la locul săvârşirii

a două sau mai multe infracţiuni au fost create de una şi aceeaşi persoană, sau de diferite persoane?

- Mâna persoanei care a lăsat amprente papilare la faţa locului are particularităţi de structură?

46


- Care este modul în care au fost create urmele de pe obiectul ridicat de la faţa locului, mâna şi zona care au participat la formarea lor?În situaţia când organul care solicită efectuarea expertizei

presupune că urmele de mâini puteau fi lăsate de anumite persoane şi prezintă expertului modelele de comparaţie sau fişele de evidenţă dactiloscopică a acestora, întrebarea la care va trebui să răspundă expertul va fi una:

- Urmele de mâini în cauză au fost lăsate de persoana bănuită sau de către o altă persoană?În ipoteza urmelor lăsate cu mâinile înmănuşate expertiza

poate fi dispusă în vederea stabilirii dacă urmele respective au fost create cu mănuşile ridicate de la persoana bănuită.

Expertiza urmelor de picioare şi a altor urme create de om

Urmele de picioare, respectiv, modificările produse pe o suprafaţă ca rezultat al contactului picioarelor omului cu ea, se creează datorită presiunii greutăţii corpului acestuia deopotrivă în timpul staţionării, şi la deplasarea în spaţiu. Prin urmare, urmele de picioare se vor forma inevitabil ori de câte ori săvârşirea unei fapte penale impune acţiuni ce duc la contactul picioarelor celor implicaţi în delict cu elementele materiale ale ambianţei locului faptei.

Urme de picioare izolate, adică lipsite de legătură logică a mersului sau fugii, ca şi cele în forma unui ansamblu al urmelor picioarelor drept şi stâng create succesiv în procesul de deplasare - ”cărarea urmelor” - pot fi create de picioarele desculţe, îmbrăcate în ciorapi sau şosete (semiîncălţate) şi de încălţăminte.

În funcţie de natura suprafeţei de contact, se pot crea urme de adâncime (în sol afânat, zăpadă, noroi, asfalt) şi de suprafaţă

47

Simion Doraş

(pe parchet, linoleum, pervazul ferestrei, mobilier şi pe alte obiecte dure). Cele de suprafaţă se creează prin depuneri sau ridicare de substanţe, fapt pentru care au fost denumite, corespunzător, de stratificare şi destratificare.

Urmele de picioare diferă nu numai după natura lor, dar şi după potenţialul informativ probant pe care îl prezintă. Urmele de picioare desculţe pot, în condiţiile unei suprafeţe favorabile, reproduce desenele papilare de pe talpa picioarelor, iar uneori şi unele elemente de structură ale tălpii, a căror examinare prin metode dactiloscopice conduce la identificarea autorului urmelor.

Urmele de picioare semiîncălţate reproduc structura ţesăturii obiectului creator de urmă, care în unele situaţii pot asigura delimitarea şi chiar identificarea acestuia. Practica însă demonstrează că aceste două categorii de urme, din motive lesne de înţeles, se întâlnesc rar, de unde şi importanţa lor relativ scăzută. Cele mai frecvent depistate şi supuse examinărilor criminalistice de laborator s-au dovedit a fi urmele de încălţăminte. Acestea sunt de natură să furnizeze date de importanţă considerabilă cu privire la persoanele implicate în actele infracţionale de furt, jaf, tâlhărie, omor, viol ş. a. săvârşite adeseori de minori sau asupra minorilor.

Din cele enunţate, rezultă că obiectivele expertizei urmelor de picioare vizează, pe de o parte, evidenţierea împrejurărilor de fapt necesare modelării persoanei sau a tipului de încălţăminte cu care au fost create urmele în litigiu, iar pe de altă parte, identificarea factorului creator de urme (piciorul desculţ, ciorapul sau încălţămintea) prin compararea elementelor caracteristice ale acestora cu cele ale urmelor decelate în perimetrul locului faptei.

La etapa incipientă a urmăririi penale, expertului, de obicei, i se adresează întrebări formulate orientativ în felul următor:

48


- Urmele de picioare (desculţe, în ciorapi) sau de încălţăminte, descoperite la faţa locului au fost create de persoane minore sau mature, de sex masculin sau feminin? Prin ce se particularizează fizicul acestora?

- Urmele de picioare (desculţe, în ciorapi) sau de încălţăminte constatate la faţa locului prezintă suficiente elemente caracteristice pentru identificare?

- Urmele de picioare (desculţe sau semiîncălţate) prezintă eventuale particularităţi anatomo-patologice sau fiziologice ale persoanei care le-a creat?

- Urmele de picioare (desculţe, semiîncălţate) sau de încălţăminte descoperite la faţa locului au fost create de una sau de mai multe persoane?

- Dacă urmele de picioare (desculţe, semiîncălţate) sau de încălţăminte constatate la locul comiterii a două sau mai multor infracţiuni au fost create de una şi aceeaşi persoană, sau de diferite persoane?

- Prin ce se caracterizează încălţămintea cu care au fost create urmele depistate la faţa locului?Atunci când organul de urmărire penală se află în posesia

încălţămintei, a ciorapilor sau şosetelor persoanei bănuite că a lăsat urme la faţa locului, expertului i se va cere să determine dacă urmele respective au fost create de încălţămintea, ciorapii sau şosetele prezentate pentru comparaţie.

În cazul urmelor de picioare desculţe identificarea factorului creator de urme reclamă obţinerea de la persoana bănuită a modelelor de comparaţie a plantei picioarelor drept şi stâng în ordinea prevăzută de tactica activităţii procesuale, care prescrie aplicarea în acest scop a unei coli sau a câtorva coli de hârtie curată pe care bănuitul să se deplaseze având talpa picioarelor vopsită cu coloranţi.

49

Simion Doraş

Sarcinile expertizei criminalistice a urmelor de dinţi şi buze

Cercetările ştiinţifice de specialitate, confirmate şi de practica organelor de urmărire penală, demonstrează că aparatul dentar şi buzele diferă de la o persoană la alta după formă, dimensiuni, poziţie, relief şi că aceste elemente caracteristice, reproducându-se în urmele create prin contactul avut în cîmpul infracţional cu diverse preparate de natură alimentară (ciocolată, unt, brânzeturi, fructe), precum şi cu articole de tutungerie, veselă, mai rar cu corpul victimei sau al agresorului, pot forma o bază temeinică de identificare criminalistică.

În pofida unor atitudini rezervate, folosirea urmelor de dinţi şi buze devine din ce în ce mai frecventă, datorită posibilităţilor pe care le oferă expertizarea acestora prin mijloace şi metode traseologice.

La etapa de căutare a eventualei persoanei creatoare de urme de dinţi şi de buze la faţa locului, expertul criminalist poate fi chemat să determine dacă urmele depistate sunt lăsate de aceste părţi ale aparatului bucal uman, timpul formării urmelor, sexul, vârsta şi tipul antropologic aproximativ al persoanei, mecanismul formării, precum şi particularităţile specifice ale dinţilor şi buzelor reflectate în urme.

În ipoteza în care organul de urmărire penală se află în posesia unui material probatoriu pentru a bănui o anumită persoană că a creat urmele de dinţi şi buze depistate la locul faptei, expertului i se va cere să stabilească dacă acestea au fost (sau nu au fost) lăsate de către persoana bănuită.

Subliniem că dispunerea expertizei traseologice a urmelor de dinţi şi buze impune un şir de lucrări de pregătire a acesteia, în special de ridicare a modelelor de comparaţie. Dat fiind specificului urmelor respective, este indicat să se obţină modelul aparatului dentar şi al suprafeţei buzelor cu asistenţa specialistului în stomatologie (sau a medicului legist) şi cu aplicarea procedeelor şi materialelor proprii acestei profesii, dar pe obiecte analogice celor pe care au fost lăsate urmele la locul faptei.

50


Sarcinile expertizei criminalistice a urmelor instrumentelor de spargere

Atunci când săvârşirea unei infracţiuni de genul celor de furt devine posibilă numai prin pătrunderea înăuntrul unui obiectiv închis (încăpere, casă de bani, maşină, sertar sau alt obiect de mobilier), făptuitorii, îndeosebi persoanele minore, procedează la deschiderea forţată a dispozitivelor de încuiere sau la deteriorarea obiectelor de construcţie, a uşilor, ferestrelor, zidurilor, tavanurilor. În acest scop, se aplică diferite obiecte, cu precădere unelte cu destinaţie profesională, utilizate în lăcătuşărie, tâmplărie sau construcţii (ciocane, cleşte, şurubelniţe, burghie, topoare, dălţi, ferestraie, răngi, târnăcoape) sau obiecte găsite din întâmplare la locul faptei (o bară sau o ţeavă metalică, o nuia, un par ş. a.). Făptuitorii cu o oarecare experienţă infracţională, folosesc chei potrivite sau şperacle, iar cei profesionişti - şi mijloace sofisticate, bunăoară: sisteme de preluare a cifrului încuietorii uşii unei încăperi sau autovehicul cu dispozitive electromecanice de încuiere.

Expertiza criminalistică a urmelor instrumentelor de spargere poate oferi răspunsuri la cele mai diverse întrebări ce interesează cauza ca, spre exemplu:

- Urmele de spargere fixate la locul săvârşirii infracţiunii, au fost create cu un singur sau cu mai multe instrumente?

- Care a fost direcţia în care s-a acţionat şi succesiunea creării urmelor instrumentelor de spargere?

- Cu ce tip de instrument au fost create urmele de spargere fixate la faţa locului?

- Persoana care a acţionat la faţa locului posedă deprinderile necesare aplicării profesionale a instrumentelor cu care au fost create urmele de spargere?

51

Simion Doraş

- Urmele de spargere fixate la locul comiterii a două sau mai multor infracţiuni au fost create prin utilizarea unuia şi aceluiaşi instrument, sau cu instrumente diferite?Problema centrală a genului de expertiză în discuţie o

constituie identificarea instrumentului cu care au fost create urmele de spargere în litigiu. În acest scop, expertului i se cere să determine dacă:

- Urmele de spargere fixate la faţa locului au fost create cu instrumentul (instrumentele) ridicat de la persoana bănuită?Identificarea instrumentului de spargere se efectuează prin

compararea urmelor depistate în spaţiul infracţional cu urmele instrumentului bănuit că a fost utilizat de făptuitor obţinute pe cale experimentală în condiţii de laborator. Având în vedere că exploatarea acestuia, precum şi păstrarea sa în condiţii inadecvate poate duce la modificări morfologice ale suprafeţei de contact, este indicat ca ridicarea urmelor să se facă în regim de urgenţă şi, tot fără întârziere, să fie expediate spre examinare în laboratorul criminalistic.

Expertiza balistică - criminalistică a armelor, muniţiei şi a urmelor de împuşcături

Expertiza balistică constituie un mijloc important de probaţiune, ea asigurând cunoaşterea împrejurărilor confecţionării, păstrării neadecvate şi aplicării ilicite a armelor de foc. Astfel, în cazul săvârşirii de infracţiuni cu arme de foc prin implicarea minorilor ori prin care s-a lezat integritatea corporală sau a fost curmată viaţa acestora, expertiza balistică, alături de cea medico-legală, va contribui eficient la determinarea condiţiilor tehnice în care s-a produs împuşcătura, numărul, succesiunea şi direcţia din care s-a tras şi, ceea ce este deosebit de important, identitatea armei de foc din care a fost efectuată împuşcătura.

52


În baza aplicării unui şir de metode şi mijloace tehnice curente de genul microscoapelor stereoscopice şi de comparare, a aparatajului de analiză spectrală şi de radiaţii invizibile, a stereografului etc., expertiza balistică îşi poate asuma soluţionarea celor mai diverse probleme cu care se confruntă organele învestite cu desfăşurarea procedurii de urmărire penală, probleme care, după obiectul de studii, dar şi după metodologia examinării, se divizează în trei mari categorii: cele referitoare la arma de foc, la muniţii şi la urmele împuşcăturii.

Sarcinile examinării de laborator a armei de foc variază în funcţie de modul de fabricare a acesteia.

În cazul armei de fabricaţie industrială, expertiza poate fi dispusă pentru a determina dacă:- Arma este în stare tehnică şi de funcţionare normală?- Din arma în litigiu este posibil de a împuşca?- Arma în litigiu se poate declanşa fără acţionarea trăgaciului?- Cu ce gen de muniţie se poate trage din arma în litigiu; e posibilă

folosirea cartuşelor ridicate de la persoana bănuită?Atunci când o armă de foc de fabricaţie industrială a fost

ulterior modificată, expertizei i se va putea pune în sarcină să stabilească modului în care arma a fost modificată şi dacă aceasta şi-a păstrat capacităţile balistice.

Dacă în litigiu se află o construcţie artizanală, expertului i se pot adresa întrebări de genul celor ce urmează:- Dacă dispozitivul în litigiu constituie armă de foc; modul,

materialele şi principiile după care acesta a fost confecţionat.- Care este muniţia pentru a cărei folosire este concepută arma

(dispozitivul)?- Arma (dispozitivul) prezintă anumite calităţi eficace de bătaie?

Examinarea criminalistică a muniţiei în majoritatea cazurilor are ca scop:

53

Simion Doraş

1. Identificarea lor după datele ce le caracterizează şi modul de fabricare, precum şi stabilirea apartenenţei la grup.

2. Stabilirea dacă tubul depistat la faţa locului şi proiectilul extras din obiectul în care s-a împuşcat au creat anterior un cartuş.

3. Determinarea dacă cartuşul căruia îi aparţine tubul şi proiectilul corp-delict este identic cu cartuşele ridicate de la persoana bănuită.

4. Stabilirea dacă tubul ars şi glontele corp-delict au fost trase din arma aparţinând bănuitului.Precum s-a mai menţionat, şi urmele împuşcăturii, create de

proiectil sau de factorii suplimentari ai acestuia, pot fi supuse unei examinări de laborator cu scopul de a stabili dacă obiectele corp-delict prezintă urme de împuşcătură, care a fost direcţia, distanţa şi locul de unde s-a tras, ce sistem de armă şi ce gen de muniţie s-a utilizat.

54

Expertiza medico-legală a minorilor


Gheorghe Baciu, profesor universitar, dr. hab.şt.med.Andrei Pădure – conferenţiar universitar, dr.şt.med.

Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova prevede în art.143 efectuarea expertizei medico-legale obligatorii în problemele ce ţin de cercetarea infracţiunilor comise împotriva vieţii şi sănătăţii omului. Expertiza medico-legală a persoanelor vii este una dintre cele mai solicitate. Astfel, numai în secţia clinică municipală Chişinău, anual sunt examinate peste 10 mii de persoane vii şi documente medicale. Conform datelor noastre, 65,96% din numărul total de copii şi adolescenţi au solicitat asistenţă medico-legală pe motivul infracţiunilor ce lezează dreptul lor la sănătate, integritate corporală şi demnitate. Această situaţie dictează necesitatea de a elabora nişte instrucţiuni metodologice, menite să vină în sprijinul specialiştilor implicaţi în cercetarea cazurilor cu participarea minorilor.

Practica cotidiană denotă că victimele infracţiunilor sunt supuse mai frecvent expertizei medico-legale comparativ cu persoanele bănuite în comiterea acestora sau cu alte persoane. Expertiza medico-legală a persoanelor vii se dispune pentru soluţionarea următoarelor probleme:

1. Stabilirea prezenţei, caracterului şi gradului de vătămare corporală, precum şi a gradului incapacităţii generale şi profesionale de muncă.

2. Aprecierea stării sănătăţii, a simulării, a disimulării, a agravării, a maladiilor artificiale şi a automutilării.

3. Constatarea stărilor sexuale contestabile:* determinarea sexului persoanei, a maturităţii sexuale, a

virginităţii, a capacităţii de reproducere;* diagnosticarea sarcinii, a avortului, a naşterii, a contaminării

venerice.

55

Gheorghe Baciu, Andrei Pădure

4. Probaţiunea medico-legală a infracţiunilor sexuale: stabilirea semnelor unui raport sexual în caz de viol, raportului sexual cu minorii; a pervertirii minorilor, a raporturilor homosexuale prin constrângere.

5. Alte probleme: constatarea vârstei, identificarea persoanei, stabilirea stării de ebrietate.Rezolvarea corectă şi oportună a acestor probleme solicită

de la reprezentanţii organului de urmărire penală cunoaşterea lor cu interpretarea şi aplicarea corespunzătoare a concluziilor de expertiză în practica juridică. Totodată, succesul cercetării cazului va depinde în mare măsură de competenţa expertului medico-legal, de nivelul cunoaşterii de către acesta a tuturor compartimentelor medicinii clinice şi teoretice, de volumul şi calitatea informaţiilor suplimentare prezentate etc.

Metodologia examinării medico-legale a persoanelor

Expertiza medico-legală a persoanelor vii se efectuează în conformitate cu rigorile Codului de Procedură Penală, Codului Penal al Republicii Moldova şi ale altor acte normative ce reglementează activitatea medico-legală. Efectuarea ei este dispusă prin ordonanţa organului de urmărire penală sau hotărârea instanţei judecătoreşti. La finele expertizei este întocmit „Raportul de expertiză medico-legală”.

Examinarea persoanelor se efectuează, de regulă, în secţiile clinice medico-legale şi numai în unele cazuri poate fi întreprinsă în instituţiile medico-sanitare (ambulator, staţionar), în instituţiile de detenţie sau în încăperea instanţei judecătoreşti. Examinarea se realizează în încăperi calde şi bine iluminate.

Prezentarea minorului sau a actelor medicale ale acestuia pentru expertiza medico-legală reprezintă prerogativa organului de urmărire penală.

56


Examinarea minorilor se efectuează obligator în prezenţa părinţilor, a tutorelui sau a pedagogului. Reprezentantul organului de urmărire penală poate asista la examinarea minorului de acelaşi sex. În caz că minorul este de sex opus, ofiţerul de urmărire penală poate asista la examinare doar cu acordul acestuia.

Bănuitul de comiterea infracţiunii este examinat numai în prezenţa ofiţerului de urmărire penală. Scopul acestei examinări constă în excluderea sau depistarea leziunilor corporale care consemnează infracţiunea comisă. De menţionat că, în cadrul examinării medico-legale, bănuitul de obicei tinde să ascundă leziunile şi urmele care îl demască. Din aceste considerente, examenului medico-legal va fi supus nu numai corpul bănuitului, dar şi hainele acestuia. De remarcat că, în baza rezultatelor unui examen medico-legal minuţios, bănuitul poate deveni învinuit.

În timpul efectuării expertizei, acţiunile medicului legist respectă o anumită consecutivitate: 1) studierea circumstanţelor cazului; 2) cercetarea documentelor medicale; 3) colectarea anamnezei; 4) examenul propriu-zis al minorului; 5) efectuarea unor investigaţii complementare; 6) întocmirea raportului medico-legal.

Expertiza medico-legală începe cu identificarea minorului în baza documentelor de identitate (certificat de naştere, buletin de identitate, paşaport), datele cărora se înregistrează în Raportul de expertiză medico-legală. În lipsa documentelor necesare, identitatea minorului este certificată de reprezentantul organului de urmărire penală, fapt indicat în raportul de expertiză medico-legală. Atunci când identitatea minorului nu poate fi stabilită, acesta este fotografiat, fotografia sa fiind lipită pe originalul şi copia raportului de expertiză medico-legală. Acţiunile în cauză sunt dictate de posibilitatea substituirii persoanei.

57


După stabilirea identităţii examinatului, expertiza continuă cu studierea circumstanţelor faptei indicate în ordonanţa organului de urmărire penală sau în hotărârea instanţei judecătoreşti, care orientează expertul asupra obţinerii anumitor probe cu caracter concludent.

În cazul în care minorul, până la examinarea medico-legală, a solicitat asistenţă medicală, medicul legist va studia toate informaţiile conţinute în documentele medicale, fapt care îi va permite să orienteze colectarea anamnezei şi examinarea acestuia în direcţia corectă. E necesar ca actele medicale să fie prezentate în original. Studierea acestor documente importante îi permite medicului legist să obţină informaţii cu privire la starea iniţială a minorului, la caracterul primar şi localizarea leziunilor, care se pot modifica ca rezultat al tratamentului chirurgical şi medicamentos sau al vindecării.

Colectarea deplină a anamnezei poate completa informaţiile existente în ordonanţă sau în hotărârea instanţei judecătoreşti. Minorul va indica timpul, locul şi circumstanţele producerii incidentului, precum şi acuzele sale. Expunerea faptelor trebuie să poarte un caracter liber, fiind inadmisibile întrebări care sugerează răspunsul şi exprimarea unor dubii cu privire la circumstanţele descrise. Colectarea anamnezei nu trebuie să poarte caracter de interogatoriu.

Deşi este necesar de a înregistra cât mai deplin circumstanţele expuse de copii, medicul va aprecia critic informaţiile obţinute.

De remarcat faptul că medicului îi pot fi comunicate unele informaţii cu caracter mai intim, care nu vor fi expuse altor persoane, inclusiv părinţilor.

Examenul medical al persoanei se efectuează pentru stabilirea leziunilor şi a altor date cu caracter obiectiv în scopul soluţionării

58


problemelor expuse. Din aceste considerente, examinarea va cuprinde toate regiunile anatomice ale corpului minorului, leziunile stabilite fiind consemnate în conformitate cu cerinţele înaintate faţă de descrierea acestora.

În unele cazuri, pentru constatarea volumului şi caracterului deplin al leziunilor, precum şi a unor maladii preexistente traumei, care ar putea influenţa evoluţia acesteia, medicul legist poate apela la consultaţia altor specialişti (radiologi, chirurgi, neurologi etc.). Rezultatele obiective ale acestor consultaţii, referitoare la caracterul leziunilor, evaluarea clinică a traumei (maladiei), precum şi cele ale investigaţiilor complementare (instrumentale, de laborator) se vor include în „Raportul de expertiză medico-legală” şi vor servi drept probe pentru argumentarea şi întocmirea concluziilor de expertiză.

Leziunile stabilite la examenul medico-legal sau constatate din documentele medicale trebuie să fie, în mod neapărat, confirmate prin date clinice şi paraclinice obiective. Atunci când în documentele medicale este prezent doar diagnosticul clinic, dar lipsesc date obiective care confirmă cu certitudine diagnosticul, expertul medico-legal indică acest fapt în raportul de expertiză medico-legală şi nu-l supune calificării.

După înregistrarea tuturor informaţiilor obţinute la caz, expertul în medicină legală întocmeşte concluziile, prezentând răspunsuri la toate întrebările adresate de către organul de urmărire penală sau judecător. Dacă pentru elucidarea unor întrebări sunt necesare informaţii şi documente suplimentare, expertul este în drept (art.88 CPP RM) să facă demers pentru prezentarea suplimentară a acestora. Eliberarea unor concluzii prealabile sau ipotetice cu privire la gravitatea vătămării corporale este interzisă.

La finele cercetărilor expertul întocmeşte un raport de expertiză medico-legală sau raport de examinare medico-legală.

59


Aprecierea gravităţii vătămării corporale

Stabilirea gradului de vătămare corporală reprezintă cea mai frecventă problemă expusă de către organul de urmărire penală spre soluţionare în cadrul cercetării diverselor infracţiuni: împotriva persoanei (provocarea leziunilor corporale, infracţiunile contra vieţii sexuale etc.), împotriva averii (furt, jaf armat), împotriva societăţii (huliganism, banditism, terorism), împotriva siguranţei traficului (neglijarea cerinţelor regulamentului rutier cu cauzarea unor leziuni) etc.

Aprecierea medico-legală a gravităţii vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii se efectuează în conformitate cu prevederile Codului Penal, Codului de Procedură Penală, Codului Civil ale Republicii Moldova, „Regulamentului de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale” (aprobat de Ministerul Sănătăţii al R.M. prin ordinul nr.199, din 27.06.2003; publicat în „Monitorul Oficial” al RM, nr.170-172 din 08.08.2003) şi altor acte normative.

Expertiza medico-legală a gravităţii vătămării corporale este efectuată de către medicul legist în formă de examen medical al persoanei sau în baza documentelor medicale autentice (fişa medicală de staţionar, cartela de ambulator etc.). Efectuarea expertizei fără examinarea persoanei nu se admite.

Agravarea stării sănătăţii persoanei din cauza deficienţelor în acordarea asistenţei medicale ca rezultat al leziunilor corporale se apreciază cu concursul specialiştilor din domeniul respectiv. Determinarea şi evaluarea deficienţelor în intervenţiile medicale se efectuează numai în cadrul expertizei medico-legale în comisie.

Aprecierea gravităţii vătămării corporale la minorii cu maladii preexistente se va efectua numai în baza consecinţelor posttraumatice existente obiectiv şi înregistrate. În asemenea cazuri, medicul legist va determina influenţa traumei asupra evoluţiei maladiei (acutizarea

60


bolii, impactul asupra tanatogenezei etc.). Aceste probleme de asemenea se soluţionează în comisie cu participarea specialiştilor de profil.

În caz de diversitate a vechimii leziunilor corporale gravitatea fiecărei dintre ele se apreciază separat.

La lezarea unui segment al corpului, anterior vătămat anatomo-funcţional parţial sau total, se apreciază numai consecinţele traumei.

Gravitatea vătămării corporale nu se apreciază dacă:• diagnosticul leziunii sau bolii (stării patologice) la persoana

agresată nu este stabilit cu certitudine (tabloul clinic are un caracter neclar, investigaţiile clinice şi de laborator nu s-au efectuat ori au fost insuficiente ş.a.);

• consecinţa neprimejdioasă pentru viaţă a vătămării corporale pentru moment este neclară;

• persoana în cauză refuză investigaţiile suplimentare necesare sau nu se prezintă la examinarea repetată.În aceste cazuri, medicul legist indică în concluziile sale

motivele care nu permit aprecierea gravităţii vătămării corporale, menţionează care materiale trebuie să fie prezentate suplimentar pentru soluţionarea unei probleme (documentele medicale, datele investigaţiilor de laborator etc.) sau recomandă o examinare repetată a persoanei.

Imposibilitatea de a aprecia gravitatea vătămării corporale nu scuteşte medicul legist de rezolvarea altor probleme puse în sarcina expertizei medico-legale de către organele de drept.

Stabilirea stării (bolii) de narcomanie, toxicomanie, infectare premeditată cu SIDA sau alte boli venerice se efectuează în comisie cu concursul specialiştilor respectivi.

Raportul de expertiză medico-legală se eliberează persoanei care a dispus expertiza concretă sau altor colaboratori ai organelor

61


de resort numai la prezentarea legitimaţiei de serviciu. Raportul de expertiză medico-legală poate fi eliberat, de asemenea, altor colaboratori ai organelor de resort sau persoanei examinate, la prezentarea procurii eliberate de persoana care a dispus expertiza şi a legitimaţiei de serviciu sau a buletinului de identitate, contra semnătură.

Aprecierea gravităţii vătămării corporale se efectuează în baza următoarelor criterii : a) prezenţa pericolului pentru viaţa omului; b) consecinţele leziunilor nepericuloase pentru viaţă; c) volumul pierderii stabile a capacităţii generale de muncă; d) durata dereglării sănătăţii condiţionată de vătămarea corporală.

Pentru determinarea gravităţii vătămării corporale este suficientă prezenţa unuia dintre semnele calificative. În caz de asociere a câtorva criterii calificative gravitatea vătămării se apreciază după semnul, care corespunde unei vătămări mai grave, cu excepţia criteriului incapacităţii de muncă, când ea este determinată prin însumarea procentelor. Gravitatea vătămărilor corporale se apreciază separat în cazurile când acest lucru este indicat în ordonanţă.

Gradul incapacităţii permanente de muncă se apreciază în conformitate cu regulamentul comisiilor de expertiză medicală a vitalităţii din Republica Moldova. Expertiza medico-legală în baza acestui criteriu se efectuează numai după definitivarea consecinţelor vătămării corporale, confirmate prin date obiective. La minori, această formă de expertiză medico-legală se dispune cu mult mai rar decât la adulţi. Gradul incapacităţii de muncă la minori se apreciază în acelaşi mod ca şi la persoanele adulte. Expertul medico-legal menţionează că incapacitatea de muncă a minorului se va instala o dată cu atingerea vârstei apte de muncă. Problema cu privire la stabilirea necesităţii unei alimentări suplimentare este soluţionată în cazurile expertizei minorilor traumatizaţi.

62


Gravitatea vătămărilor corporale după criteriul dereglării sănătăţii se determină conform timpului necesar pentru restabilirea sănătăţii în funcţie de volumul şi caracterul lezional şi se apreciază în zile.

Potrivit „Regulamentului de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale” în vigoare (2003), există următoarele grade de gravitate a vătămării corporale şi sănătăţii:

- vătămări grave;- vătămări medii;- vătămări uşoare;- leziuni corporale fără cauzarea prejudiciului sănătăţii.Stabilirea diagnosticului clinic şi lămurirea unor aspecte

specifice la examinarea medico-legală a persoanelor vii prezintă unele dificultăţi în comparaţie cu examinarea cadavrelor. Cu toate acestea, spectrul aspectelor elucidate este semnificativ şi variază în funcţie de caz. De obicei, nu prezintă dificultăţi stabilirea tipului şi caracterului morfologic al leziunilor, localizarea acestora etc.

O importanţă deosebită pentru desfăşurarea corectă a anchetei are determinarea corectă a tipului obiectului vulnerant, a particularităţilor specifice şi a mecanismelor sale de acţiune. Astfel, caracterele morfologice ale unor leziuni (echimoze, excoriaţii) pot reflecta uneori particularităţile suprafeţei traumatice a obiectelor care le-au produs. Studierea minuţioasă a caracterelor morfologice ale excoriaţiilor, ale plăgilor cauzate prin tăiere poate furniza informaţii preţioase cu privire la direcţia deplasării obiectului traumatic etc.

În funcţie de reacţia organismului şi intervalul de timp dintre leziuni, în unele cazuri, la examinarea persoanelor vii este posibil de a stabili consecutivitatea producerii acestor leziuni.

Graţie evoluţiei în dinamică a leziunilor corporale şi capacităţii de regenerare a ţesuturilor devine posibilă stabilirea vechimii producerii acestora. De menţionat că, la minori, procesele de

63


regenerare a leziunilor evoluează într-un timp mai scurt decât la persoanele adulte.

Aprecierea corectă a mecanismului de producere a leziunilor îi permite medicului legist să concretizeze circumstanţele evenimentului, astfel fiind posibilă confirmarea sau infirmarea depoziţiilor victimei, agresorului, martorilor. Totodată, depoziţiile martorilor nu reprezintă o bază obiectivă pentru expertul în medicină legală.

În funcţie de localizarea şi caracterul leziunilor, expertul poate prezenta date referitoare la poziţia victimei faţă de agresor în timpul traumatizării. Examinarea presupusului agresor poate permite stabilirea unor leziuni produse în timpul autoapărării victimei.

Bătăile şi torturarea

Bătăile şi torturarea reprezintă un gen specific de acţiune asupra organismului. Dacă în urma bătăilor şi torturării sunt provocate vătămări corporale, gravitatea acestora este apreciată în conformitate cu prevederile regulamentului existent. În cazurile când pe corpul victimei nu se constată vătămări corporale, medicul legist notează acuzele persoanei examinate în Raportul de expertiză medico-legală (Raportul de examinare medico-legală), iar în concluzii menţionează că n-au fost identificate semne obiective de vătămări corporale.

Constatarea acţiunilor de tipul bătăilor şi torturii sunt de competenţa procuraturii, instanţei judecătoreşti şi a altor organe de urmărire penală. În obligaţia medicului legist intră doar constatarea prezenţei, caracterului şi vechimii vătămărilor corporale cauzate de acţiunile menţionate, agentul vulnerant şi modul de producere a vătămărilor în baza datelor medicale.

64


Expertiza stării sănătăţii

Determinarea stării sănătăţii. În practica medico-legală expertiza stării sănătăţii se efectuează în următoarele cazuri: neprezentarea persoanei la anchetă sau judecată pe motiv de boală, prezentarea unor documente medicale a căror autenticitate este îndoielnică ş.a.

Expertiza medico-legală pentru determinarea stării sănătăţii este efectuată în comisie cu participarea medicilor mai multor specializări. În caz de necesitate a unui examen clinic minuţios al minorului, acesta poate fi internat în staţionar.

În procesul expertizei, medicii pot fi induşi în eroare de către persoana examinată privind starea reală a sănătăţii acesteia, fraudele manifestându-se prin simularea, agravarea şi disimularea bolii, prin maladii artificiale sau automutilare.

Simularea reprezintă o stare de boală inexistentă. Simulanţii sunt, de regulă, persoane sănătoase, care prin diverse metode şi mijloace imită unele semne obiective sau subiective ale unei maladii, fără a provoca daune sănătăţii proprii. Spre exemplu, se recurge la ridicarea temperaturii corpului prin lovituri cu unghiile pe capătul termometrului; simularea unei hemoragii prin lezarea mucoasei regiunii respective, adăugarea sângelui sau glucozei în urină, substituirea analizelor proprii cu cele ale bolnavilor adevăraţi etc. În asemenea cazuri, colectarea analizelor pentru investigaţiile de laborator se efectuează în prezenţa medicului. Adesea, se simulează maladiile sistemului nervos (enurezis).

Determinarea maladiilor psihice simulate este de competenţa expertului în psihiatrie judiciară.

Simularea poate fi voluntară şi patologică. Simularea voluntară este practicată cu scopul de a obţine un profit oarecare, iar cea patologică este inconştientă.

65


Simularea poate fi diagnosticată în baza unor semne, precum: anamneza instabilă (confundarea timpului apariţiei primelor simptome), acuze vagi şi sporadice, lipsa unor simptome obiective ce nu pot fi reproduse de simulant, discordanţă dintre semnele subiective şi cele obiective, evoluţie atipică a maladiei, insistenţa de a fi scutit de orice activitate din cauza maladiei ş.a.

Disimularea reprezintă, dimpotrivă, ascunderea unei maladii de care suferă persoana. Acţiunile date sunt voluntare şi se întreprind în scopul obţinerii unor avantaje cum ar fi: admiterea la studii în instituţiile de învăţământ, ascunderea leziunilor de pe corpul agresorilor, produse ca rezultat al autoapărării victimei etc. Uneori, în scopul disimulării, examinatul poate fi substituit printr-o altă persoană. Disimularea este condamnabilă penal atunci când acţiunea dată cauzează pagube materiale, provoacă daune sănătăţii sau decesul altor persoane (ex. traumatismul de transport).

Agravarea reprezintă o exagerare a simptomelor unei maladii sau traume. Agravarea se înregistrează mai frecvent decât simularea. Persoana care recurge la aceasta urmăreşte un obiectiv concret, de obţinere a unui avantaj, spre exemplu, aflarea la tratament în staţionar sau de ambulator un timp mai îndelungat. Imediat ce-şi atinge scopul persoana respectivă se însănătoşeşte în scurt timp.

Maladiile artificiale. Prin comparaţie cu simularea, în maladiile artificiale, prin diverse metode, se produce o adevărată vătămare a sănătăţii, deseori cu o evoluţie gravă, cu caractere şi manifestări stabile, care necesită tratament. Există mai multe metode de provocare a maladiilor artificiale. De regulă, se recurge la bolile artificiale ale pielii şi ale ţesuturilor subcutanate moi, ale organului văzului, auditiv etc. În acest scop, asupra organismului se acţionează cu agenţi mecanici, termici, chimici sau fizici.

66


Bolile artificiale ale pielii şi ale ţesuturilor subcutanate se înregistrează sub formă de dermatite, ulceraţii, abcese, flegmoane, tumori etc., localizate tipic pe membrele superioare şi pe cele inferioare. Dermatitele pot fi cauzate prin fricţionarea pielii, aplicarea compreselor cu gaze, tutun, soluţii bazice etc., precum şi prin acţiune termică. Edemul se provoacă prin ligaturarea membrului pe un anumit timp sau prin lovituri multiple cu corpuri contondente.

Ulceraţiile pielii se provoacă mai frecvent cu substanţe chimice (baze, acizi) sau cu plante otrăvitoare (tutun, piciorul-cocoşului). Ele se aplică pe un timp îndelungat, provocând mortificarea ţesuturilor moi şi formarea ulceraţiilor.

Abcesele şi flegmoanele artificiale apar după introducerea în ţesuturile subcutanate moi a unei infecţii sau a substanţelor chimice. Astfel, se dezvoltă un proces purulent. La incizia flegmoanelor poate fi simţit mirosul substanţei introduse.

Tumorile artificiale se produc prin introducerea sub piele a parafinei, a vaselinei, a grăsimilor. Aceste tumori sunt considerate adesea drept maligne. Diagnosticul lor se efectuează în baza cercetărilor histologice.

Emfizemul subcutanat apare prin injectarea aerului în ţesutul celulo-adipos.

Maladiile artificiale ale ochilor pot fi provocate prin aplicarea sub pleoape a tutunului, piperului negru etc. În consecinţă, se dezvoltă o conjunctivită acută. În asemenea cazuri poate fi traumatizată corneea. Diagnosticul acestor stări se stabileşte în condiţii de staţionar.

Bolile artificiale ale aparatului auditiv se pot provoca prin introducerea în canalul auditiv extern a corpurilor străine (sârmuliţe, ţinte etc.) cu lezarea timpanului.

67


Maladiile artificiale chirurgicale, precum anchilozele, contracturile, atrofiile musculare se instalează prin imobilizarea temporară a membrului.

Prin automutilare se înţelege cauzarea intenţionată a leziunilor corporale propriului organism în scop de profit. Rareori mutilarea poate fi realizată cu ajutorul altei persoane (la rugăminte). Prezenţa leziunilor, metoda aplicării şi consecinţele lor pentru sănătate sunt determinate de medicul legist, iar intenţia - de organul de urmărire penală sau de judecată. Minorul poate pretinde că a fost victima unei agresiuni, unui accident la domiciliu etc.

Automutilările sunt practicate cel mai frecvent cu instrumente despicătoare (topor). De regulă, se amputează degetele mâinilor sau ale picioarelor. Este important a determina prin câte lovituri s-au produs leziunile. Prezenţa semnelor mai multor lovituri exclude acţiunile accidentale. În cazul leziunilor intenţionate, degetele mâinilor sunt îndreptate şi puse pe un suport tare, iar linia lor de amputare va fi dreaptă. Reconstituirea condiţiilor de provocare a leziunilor cu instrumente despicătoare are o mare importanţă pentru expertiza medico-legală şi pentru organele de urmărire penală.

Automutilările provocate cu obiecte tăietoare (cuţit, brici) se înregistrează mai rar. Aceste leziuni sunt localizate, de obicei, în regiuni accesibile şi rareori prezintă pericol pentru viaţă. Subiectul în cauză va afirma că leziunile au fost produse de agresor.

Se înregistrează şi automutilări cauzate cu arme de foc. Aceste leziuni, de asemenea, nu sunt periculoase pentru viaţă şi sunt situate în regiunile accesibile pentru automutilare. Expertul medico-legal va stabili distanţa de la care s-a efectuat tragerea, direcţia, prezenţa unor obstacole în calea glonţului, se vor compara datele obţinute cu mărturiile examinatului referitor la circumstanţele împuşcării. Autoleziunile sunt prezentate, de regulă, drept accident, agresiune sau tentativă de sinucidere.

68


În cadrul expertizei medico-legale a automutilării mecanice sunt inadmisibile concluziile pripite. Numai după cercetarea minuţioasă, efectuarea experimentului de anchetă, expertizei balistice şi altor acţiuni de anchetă se vor formula concluziile definitive.

Expertiza medico-legală pentru determinarea stării de sănătate este efectuată numai după examinarea clinică şi paraclinică minuţioasă a minorului. Expertului i se vor prezenta toate documentele medicale în original.

Expertiza medico-legală a stărilor sexuale contestabile şi în infracţiunile sexuale

Expertiza obstetrico-ginecologică se efectuează pentru soluţionarea unor probleme ce ţin de stabilirea sexului, maturităţii sexuale, concepţiei, sarcinii, naşterii, avortului recent sau a altor stări şi infracţiuni sexuale la solicitarea organelor de drept. Aceste forme de expertiză se efectuează de medici legişti cu o pregătire specială sau de o comisie cu participarea ginecologilor-obsetricieni, urologilor, venerologilor etc.

Examinarea este realizată într-o încăpere caldă şi bine iluminată. Examenul obstetrico-ginecologic propriu-zis se efectuează în fotoliul ginecologic, cu participarea asistentei medicale sau a felcerului.

Hainele victimei şi ale bănuitului în care aceştia erau îmbrăcaţi în momentul crimei se transmit prin intermediul reprezentantului organului de urmărire penală în laboratorul de investigaţii biologice. Dacă hainele nu au fost ridicate, expertul medico-legal trebuie să informeze ofiţerul de urmărire penală despre necesitatea transmiterii acestora pentru cercetare. Persoana examinată este avertizată să nu spele şi să nu repare hainele.

69


Examenul persoanei constă din următoarele acţiuni: identificarea acesteia, studierea circumstanţelor faptei din documentele juridice prezentate, colectarea anamnezei, inclusiv a celei speciale, cercetarea documentelor medicale (în cazul prezenţei acestora), examinarea specială a persoanei, efectuarea investigaţiilor instrumentale şi de laborator, întocmirea concluziilor.

La examinarea propriu-zisă a minorului se înregistrează datele anatomo-constituţionale (talia, masa, constituţia, nutriţia, dimensiunile bazinului etc.), gradul de dezvoltare a caracterelor sexuale secundare (starea glandelor mamare, caracterul depunerii ţesutului celulo-adipos, caracterul şi gradul de dezvoltare a pilozităţii corpului), starea organelor genitale externe (corectitudinea dezvoltării, particularităţile formei şi dimensiunile labiilor şi clitorului, culoarea şi starea mucoaselor, starea orificiului uretral extern, prezenţa şi caracterul eliminărilor), caracterul himenului (forma, înălţimea, grosimea, consistenţa, caracterul marginii libere, dimensiunile şi forma orificiului, caracterul crestăturilor naturale şi al rupturilor himenale, starea organelor genitale interne), caracterul morfologic al leziunilor corporale.

În cazul infracţiunilor sexuale, în afara victimei, este importantă examinarea bănuitului de infracţiune. Examenului medico-legal vor fi supuse atât corpul, cât şi hainele bănuitului. Pe corpul acestuia pot fi depistate leziuni produse de către victimă, fire de păr, urme de sânge şi alte semne, care vor fi recoltate de expert şi transmise pentru a fi supuse examenului de laborator. Conţinutul subunghial se trimite, la fel, în laborator. Pe hainele bănuitului pot fi observate urme de sânge, fire de păr, secreţii vaginale ş.a.

Determinarea sexului este o expertiză solicitată relativ rar. Aceste expertize pot fi dispuse în cazurile aprecierii incorecte a sexului la naştere, perversiuni şi infracţiuni sexuale etc.

70


Expertiza medico-legală pentru determinarea sexului se efectuează în comisie cu participarea medicului legist, ginecologului, urologului, endocrinologului şi psihiatrului.

Necesitatea aprecierii sexului este determinată uneori de prezenţa concomitentă la unele persoane atât a caracterelor sexuale feminine, cât şi a celor masculine. Aceste stări sunt numite hermafroditism, care poate fi adevărat şi fals.

Hermafroditismul adevărat se caracterizează prin existenţa concomitentă a glandelor endocrine masculine şi feminine la un singur subiect, organele genitale externe fiind dezvoltate unisex sau mixt. Hermafroditismul adevărat se înregistrează foarte rar. Pseudohermafroditismul se înregistrează mai frecvent şi se caracterizează prin faptul că subiectul la înfăţişare corespunde unui gen, iar glandele sexuale aparţin altui gen.

Determinarea sexului în asemenea cazuri prezintă mari dificultăţi. Expertiza este orientată spre cercetarea medicală a persoanei şi efectuarea investigaţiilor complementare.

La examinarea minorului se înregistrează datele anatomo-constituţionale, particularităţile dezvoltării organelor genitale interne şi externe, specificul dezvoltării caracterelor sexuale secundare, prezenţa şi caracterul libidoului, dezvoltarea psihică, prezenţa şi caracterul secreţiilor din organele genitale (spermă, eliminări menstruale).

În afara examinării persoanei se vor efectua şi unele investigaţii complementare: cercetarea fonului hormonal, determinarea cromatinei sexuale etc.

Stabilirea maturităţii sexuale. Prin maturitate sexuală se înţelege o atare dezvoltare a organismului uman, când activitatea sexuală reprezintă o normă fiziologică, fără a provoca unele dereglări ale sănătăţii şi fără a dăuna dezvoltării ulterioare a organismului în creştere.

71


Expertiza maturităţii sexuale se dispune frecvent în privinţa minorilor în cazurile convieţuirii sexuale precoce, în infracţiuni sexuale.

Maturitatea sexuală include funcţii sexuale concrete. La femei aceste funcţii sunt reprezentate prin capacitatea de copulare, de concepere, de a purta sarcina până la termen şi de naştere pe căi naturale. Capacitatea de a alăpta şi îngriji copilul nu se referă direct la semnele maturităţii sexuale. La bărbaţi funcţiile sexuale se manifestă prin capacitatea de copulare şi de fecundare.

Fetele sunt capabile să întreţină un raport sexual şi să conceapă şi până la atingerea maturităţii sexuale depline.

La fete maturitatea se instalează timp de câţiva ani. Ea începe la 11-12 ani şi se finalizează spre 18 ani. Începând cu 11-12 ani se instalează ciclul menstrual. Concomitent, apar şi caracterele sexuale secundare. Capacitatea de a purta sarcina este determinată de dezvoltarea normală a uterului, iar naşterea fiziologică – de dimensiunile bazinului, care corespund celor normale la vârsta de 16-18 ani.

În cazurile când fata a dus o viaţă sexuală mai îndelungată, în faţa expertizei medico-legale va apărea întrebarea dacă persoana respectivă a atins gradul maturităţii sexuale spre începutul vieţii sexuale. De reţinut că viaţa sexuală şi graviditatea accelerează procesul de maturizare sexuală.

Băieţii devin capabili de a întreţine un raport sexual începând cu 14-15 ani, spermatozoizii însă încep să se maturizeze mai târziu cu 1-2 ani. Dezvoltarea organismului masculin se încheie spre 17-18 ani. Maturitatea sexuală a bărbatului survine o dată cu dezvoltarea accentuată a caracterelor sexuale secundare şi a organelor genitale externe şi interne. Expertiza medico-legală a maturităţii sexuale la băieţi este solicitată cu mult mai rar decât la fete.

72


Constatarea virginităţii este efectuată, de regulă, numai la persoane de sex feminin. Drept motive pentru astfel de expertize servesc violul sau tentativa de viol, pervertirea minorilor şi alte infracţiuni cu caracter sexual.

Unicul semn al virginităţii îl constituie himenul intact. Dereglarea integrităţii anatomice a himenului este numită deflorare. Lezarea himenului cu degetele sau prin intervenţii chirurgicale nu este considerată deflorare.

Himenul este o membrană subţire situată între vestibulul vaginal şi vagin. Forma, grosimea, gradul de rezistenţă şi elasticitate a himenului variază foarte mult. La examinarea acestuia, medicul legist va înregistra forma, înălţimea, grosimea, consistenţa, caracterul marginii libere, diametrul şi forma orificiului himenal, elasticitatea, numărul orificiilor, prezenţa septurilor, a crestăturilor naturale, a rupturilor recente sau vechi, a inelului de contracţie.

În cazul stabilirii rupturilor himenale se înregistrează numărul, localizarea, forma, consistenţa şi caracterul marginilor, adâncimea, culoare suprafeţei, prezenţa hemoragiilor. Localizarea rupturilor himenului este indicată în conformitate cu cadranul ceasului. La unele femei, particularităţile anatomice ale himenului permit efectuarea raportului sexual fără a leza integritatea acestei membrane.

În funcţie de timpul scurs de la deflorare se distinge: deflorare recentă (până la 7-8 zile sau maximum 10-14 zile) şi deflorare veche (mai mult de 12-14 zile).

În primele zile după deflorare marginile rupturilor sângerează, sunt inflamate şi dureroase. După regenerare are loc cicatrizarea marginilor rupturilor. Peste trei săptămâni după deflorare, stabilirea timpului în care aceasta s-a produs (vechimea deflorării) nu este posibilă. Din aceste considerente, în cazurile infracţiunilor sexuale este necesară examinarea cât mai timpurie a victimei.

73


Expertiza gravidităţii. Expertiza medico-legală pentru constatarea sarcinii este solicitată în cazurile de viol sau acţiuni sexuale, în urma cărora minora a rămas însărcinată, precum şi în cazurile de simulare a gravidităţii în scopul obţinerii unor avantaje legate de această situaţie.

Diagnosticul gravidităţii se bazează pe semne probabile şi certe ale sarcinii. Dintre semnele probabile fac parte: dispariţia menstruaţiilor, modificarea senzaţiilor olfactive şi gustative, pigmentarea unor sectoare ale pielii, creşterea în dimensiuni a glandelor mamare şi a uterului, secreţia colostrului.

Aceste semne caracterizează, de obicei, prima jumătate a sarcinii, fiind exprimate mai evident în cea de a doua. Uterul se măreşte progresiv în dimensiuni pe măsura avansării în termen a sarcinii.

Semnele de certitudine ale sarcinii indică prezenţa fătului în uter. Dintre acestea fac parte modificările hormonale, caracteristice pentru sarcină. Aceste modificări sunt puse în evidenţă prin reacţii biologice. Reacţiile hormonale apar timpuriu, constatându-se eliminarea prin urină a unei cantităţi de hormoni gonadotropi. Reacţiile biologice sunt pozitive şi în cazul sarcinii extrauterine.

La termenul de 16-18 săptămâni apar bătăile cordului fetal, iar la 18-20 săptămâni încep mişcările fetale. Aceste semne confirmă prezenţa indiscutabilă a sarcinii. Prezenţa părţilor fetale poate fi pusă în evidenţă prin palparea uterului.

La examinarea femeii în a doua jumătate a sarcinii se determină dimensiunile bazinului, distanţa de la simfiza pubiană, ombilic, apofiza xifoidă până la fundul uterului, circumferinţa abdomenului la nivelul ombilicului; se palpează fătul pentru stabilirea poziţiei şi mobilităţii lui; se constată suflul cordonului ombilical, mişcarea fătului, bătăile cordului fetal.

74


Pentru stabilirea diagnosticului de graviditate pot fi utilizate ultrasonografia şi examenul radiologic. La ultima metodă se recurge doar în cazuri excepţionale.

Constatarea naşterii recente. Drept motive pentru dispune-rea expertizei unui proces recent de naştere servesc pruncuciderea, abandonarea sau răpirea nou-născuţilor, simularea gravidităţii şi a naşterii. În cadrul expertizei, minora va fi examinată pentru a se constata prezenţa semnelor de naştere şi vechimea naşterii.

Pentru dovada naşterii recente se iau în consideraţie modificările din glandele mamare, organele genitale externe şi interne, precum şi starea tegumentelor.

La examinarea organelor genitale externe se menţionează caracterul fantei genitale, a perineului, a mucoasei genitale, a himenului (prezenţa carunculelor mirtiforme), a vestibulului vaginal. Prin examenul intern se consemnează starea vaginului, a colului şi corpului uterin, a anexelor, prezenţa şi caracterul eliminărilor.

Semnele autentice ale naşterii recente sunt: tumefierea labiilor genitale, dilatarea orificiului extern al uterului, rupturi ale organelor genitale externe, dimensiunile mărite ale uterului şi scurgerile uterine sanguinolente (lohiile). Spre sfârşitul săptămânii 6-8 este dificil a diagnostica semnele unei naşteri recente.

Constatarea avortului recent. Avortul constă în întreruperea cursului normal al sarcinii în primele 28 săptămâni (după acest termen se consideră naştere prematură). Există avort spontan (patologic) şi artificial (provocat). Avortul provocat este de trei tipuri: medical (terapeutic), accidental şi criminal (ilegal, delictual).

Cauzele avortului patologic (spontan) sunt maladiile mamei şi ale fătului: afecţiunile cardio-vasculare, infecţioase, ale rinichilor, intoxicaţiile acute şi cronice etc. Adesea avortul este condiţionat de imaturitatea uterului, anomaliile de poziţie a uterului, insuficienţa hormonală, Rhesus-conflictul etc.

75


Avortul medical reprezintă întreruperea cursului sarcinii în termen de 6-12 săptămâni de la concepere la dorinţa femeii. După acest termen întreruperea artificială a gravidităţii se efectuează numai în baza indicaţiilor medicale (naştere prematură provocată).

Avortul accidental reprezintă un avort involuntar de origine traumatică sau toxică.

Avortul criminal reprezintă întreruperea sarcinii în cazurile neprevăzute de lege. Spre exemplu, de însăşi femeie, de persoane fără studii medicale, în condiţii antisanitare, chiar dacă acesta este efectuat de medic. De regulă, se recurge la avortul criminal în cazurile când purtătoarea sarcinii ascunde graviditatea sau are contraindicaţii la un avort medical.

Mijloacele avortului criminal sunt foarte variate: mecanice, chimice, termice, fizice, combinate. În scop de avort criminal se efectuează masajul uterului, proceduri electrice, proceduri vaginale termice, perforarea şi distrugerea membranelor fetale, în interiorul uterului sunt introduse diverse obiecte străine, lichide (soluţii de săpun, iod).

Avortul poate fi provocat de diferite medicamente, care stimulează contractarea uterului (alcool, pahicarpină, chinină, preparate hormonale etc.). Reprezentantul organului de urmărire penală trebuie să cunoască posibilele metode criminale pentru a efectua competent examinarea la faţa locului.

Avortul criminal poate fi provocat, bunăoară, de minora gravidă, dar mai frecvent ea apelează la ajutorul altor persoane. Avortul provocat în condiţii ilegale poate duce la deces în timpul efectuării lui sau la scurt timp după aceasta.

Pentru a stabili modul de provocare a avortului criminal, medicul legist va cerceta minuţios organele genitale ale minorei

76


în scopul depistării urmelor manoperelor (leziuni mecanice, termice, toxice ş.a.). Pe corp pot fi decelate urme de injecţii sau de administrare a substanţelor prin alte mijloace.

Concomitent, medicul legist va examina corpurile delicte prezentate, iar prin intermediul ofiţerului de urmărire penală le va transmite în laboratorul de investigaţii biologice.

Expertiza medico-legală a avortului se efectuează în comisie cu participarea ginecologului-obstetrician, având drept problemă de bază diagnosticul pozitiv al sarcinii şi stării abortive, stabilirea termenului la care s-a produs avortul, diferenţierea avortului spontan de cel provocat, determinarea timpului scurs de la avort, a modalităţii de realizare a avortului, aprecierea raportului de cauzalitate dintre manopera folosită şi avort, estimarea prejudiciului adus minorei ca urmare a avortului, stabilirea posibilităţii producerii de sine stătătoare a avortului sau cu participarea altei persoane etc.

Aprecierea datei conceperii în expertiza medico-legală se bazează pe un complex de informaţii speciale: data raportului sexual, data primei zile a ultimei menstruaţii, data ovulaţiei şi termenul optim al conceperii, data primelor mişcări ale fătului, data naşterii etc. O anumită valoare au şi indicii antropometrici ai nou-născutului, care reflectă data conceperii şi durata sarcinii.

Expertiza infracţiunilor sexuale. Codul Penal al Republicii Moldova prevede pedeapsă pentru următoarele infracţiuni sexuale: violul, acţiuni violente cu caracter sexual, constrângerea la acţiuni cu caracter sexual, raportul sexual cu o persoană care nu a atins vârsta de 16 ani, acţiuni perverse.

Violul este un raport sexual contra voinţei persoanei, realizat prin aplicarea forţei fizice, ameninţării sau profitând de starea de neputinţă a victimei.

77


Constatarea violului ţine de competenţa organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată, însă pentru aprecierea şi calificarea acestei infracţiuni este necesară expertiza medico-legală. Sarcina principală a acestei expertize constă în constatarea raportului sexual şi în evidenţierea semnelor de constrângere fizică a victimei sau a imposibilităţii acesteia de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

Printr-un raport sexual normal, în medicina legală se înţelege satisfacerea sau încercarea de a-şi satisface instinctul sexual prin introducerea penisului viril în vagin sau în vestibulul vaginal, chiar dacă intromisiunea n-a fost asociată cu deflorare sau ejaculare.

Diagnosticul pozitiv al raportului sexual se bazează pe următoarele semne: deflorarea, prezenţa spermei şi a firelor de păr în căile genitale ale victimei, prezenţa altor leziuni ale himenului, graviditatea şi contaminarea cu maladii venerice.

Dacă minora a fost virgină, partea obiectivă o constituie prezenţa rupturilor himenale recente. Acest diagnostic este posibil pe parcursul primelor 7-10 zile după raportul sexual. Mai târziu, semnele deflorării recente dispar, urmând procesul de cicatrizare a rupturilor himenale.

La fetiţe se produc rupturi imense, care se răspândesc pe perineu, vagin, rect şi au consecinţe foarte grave, inclusiv letale.

Atunci când penisul a fost introdus numai în vestibulul vaginal sau are dimensiunile mai mici decât ale orificiului vaginal, himenul poate rămâne intact. Unele himene permit intromisiunea penisului în vagin fără lezarea integrităţii sale anatomice. Este vorba despre himenul elastic, cu orificiu foarte larg şi înălţime mică (himen complezent).

Dacă în momentul comiterii violului minora nu era virgină, probarea raportului sexual comis nu se poate face decât prin

78


evidenţierea prezenţei spermei în vagin. În acest scop, din căile genitale ale minorei conţinutul se recoltează cu ajutorul unei anse şi se prepară un frotiu.

Constrângerea prin violenţă fizică este posibilă în cazul urmăririi unui avantaj al agresorului faţă de victimă sau în cazul unui atac surprinzător. Constrângerea fizică a victimei se apreciază prin depistarea urmelor de violenţă (echimoze, excoriaţii) pe suprafeţele antero-mediale ale coapselor, pe gât, în jurul gurii, pe torace şi membrele superioare.

Imposibilitatea victimei de a se apăra şi de a opune rezistenţă (vârsta minoră, paralizii etc.) creează condiţii favorabile pentru viol. Violul poate fi comis asupra victimei aflate în stare de lipotimie, inconştienţă obişnuită cauzată de preparatele narcotice sau somnifere.

Somnul hipnotic poate permite producerea violului, deoarece victima nu are posibilitatea de a se apăra sau de a opune rezistenţă. Violul produs sub influenţa alcoolului este posibil numai în stările de ebrietate profundă.

Violul poate fi comis şi prin influenţarea psihică a minorei, care îşi dă consimţământul în mod forţat. În asemenea cazuri aceasta nu opune rezistenţă, deoarece este ameninţată.

Expertiza bănuitului se va efectua cât mai curând posibil. Drept dovadă a implicării lui în comiterea crimei pot servi urmele de pe haine. Opunând rezistenţă, victima poate provoca agresorului unele leziuni localizate pe faţă, mâini, gât. Pe hainele agresorului pot fi stabilite urme de spermă şi sânge. Implicarea agresorului în infracţiune poate fi demonstrată în baza prezenţei unor leziuni şi eliminări (vaginale, rectale) pe penis, a firelor de păr de la victimă, a maladiilor venerice, a conţinutului subunghial.

De reţinut că violul poate fi simulat din motive de profit, răzbunare sau şantaj. În asemenea cazuri femeia îşi rupe hainele

79


şi lenjeria, îşi provoacă diverse leziuni corporale, spre exemplu, excoriaţii în regiunea organelor genitale externe, pe faţă, gât, coapse.

În cazurile de viol, expertiza medico-legală poate soluţiona următoarele probleme: prezenţa rupturilor himenale, vechimea acestora, posibilitatea comiterii raportului sexual fără lezarea integrităţii anatomice a himenului, prezenţa semnelor caracteristice pentru raportul sexual, prezenţa, caracterul, mecanismul formării şi gradul de gravitate a leziunilor corporale etc.

Pederastia (homosexualitatea, uranismul) constă în practicarea relaţiilor sexuale dintre doi bărbaţi. Acestea se realizează prin raport anal sau bucal. La examenul pederastului activ, pe penisul acestuia pot fi depistate leziuni, urme de mase fecale, fire de păr, sânge de la partener, maladii venerice. La partenerii pasivi, în rect pot fi depistate urme de spermă, fire de păr, leziuni ale mucoasei, maladii venerice. Pederastia cronică produce modificări evidente la homosexualul pasiv: deformarea anusului, relaxarea sfincterului, nivelarea pliurilor mucoasei rectale şi inflamarea cronică a acesteia.

Perversiunile sexuale. Prin perversiuni sexuale se subînţelege orice raport sexual care depăşeşte limitele fiziologice ce presupun un raport heterosexual intravaginal, având drept scop procrearea. Semnele unui raport sexual anal vor fi identice cu cele stabilite în cazul pedaraştilor.

Pervertirea persoanelor care nu au atins vârsta de 16 ani se manifestă prin diverse forme de satisfacere a instinctului sexual, exceptând raportul sexual fiziologic sau pervers şi include: copularea sau masturbarea în prezenţa minorilor, familiarizarea acestora cu perversiunile sexuale, cu literatura şi filmele pornografice, fricţiunea penisului de organele genitale sau coapsele fetiţei, introducerea degetelor în vaginul minorei etc.

80


În acest context, la 25 iunie 2004 în secţia clinică a Centrului de Medicină Legală a fost examinată fetiţa A., în vârstă de 5 ani, care a relatat că, cu o săptămână în urmă, când se afla în ospeţie la vecinul I. în vârstă de 21 ani, acesta “s-a jucat” cu penisul în regiunea organelor genitale, fără a-l introduce în vagin. La examinarea medico-legală a minorei s-a stabilit himen intact, care nu permitea un raport sexual fără a distruge integritatea lui. Totodată, s-au constatat secreţii albicioase abundente din fanta genitală. Leziuni pe corpul şi la nivelul organelor genitale ale minorei nu au fost stabilite. Prin examenul medical şi investigaţiile de laborator efectuate în dispensarul venerologic s-a constatat diagnosticul de “Gonoree acută, vulvovaginită acută”.

Colectarea anamnezei la copii se efectuează în prezenţa pedagogului, deoarece ei pot fi supuşi fără dificultăţi sugestiei şi autosugestiei, şi pot inventa scene ireale.

Expertiza vârstei

În practica medico-legală poate apărea necesitatea aprecierii sau confirmării vârstei unei persoane: cu caracter de identificare, de concretizare a vârstei de recrutare sau de pensionare, la examinarea cadavrelor dezmembrate sau neidentificate, stabilirea vârstei bănuitului de crimă, a victimei sau a învinuitului etc.

În unele cazuri astfel de expertize au importanţă pentru cercetarea dosarului sau pronunţarea sentinţei. Cu toate că această expertiză poate fi dispusă la orice vârstă, cel mai frecvent ea este solicitată la 14, 16, 18, 57 şi 62 ani.

Este stabilit că persoanele sub 14 ani nu sunt supuse urmăriri penale, la vârsta de 14-16 ani ele devin pasibile de răspundere penală numai pentru unele infracţiuni grave, iar de la 16 ani infractorul poartă răspundere penală pentru toate crimele comise.

81


Începând cu 18 ani, se aplică pe deplin acuzaţiile prevăzute pentru persoanele adulte.

Expertiza vârstei se efectuează în baza datelor antropometrice, antroposcopice şi altor modificări anatomo-fiziologice ale organismului. Cu cât omul este mai tânăr, cu atât mai uşor este apreciată vârsta. În acest scop se utilizează o serie de indicii ale modificărilor ţesuturilor, organelor şi funcţiilor fiziologice care survin o dată cu vârsta. Este de menţionat faptul că toate modificările de vârstă depind în mare măsură de o multitudine de factori externi şi interni (individuali). La prunci vârsta poate fi determinată cu precizie de până la o lună, la copii şi adolescenţi - cu o abatere de 1-2 ani, la persoanele adulte oscilaţiile admisibile constituie până la 5 ani, iar la persoanele de peste 55 de ani vârsta se constată cu un grad de precizie foarte redus – circa 10 ani.

Unele semne după care se determină vârsta sunt mai constante, având o probaţiune relativ înaltă, în timp ce altele sunt foarte variabile şi individuale.

Relativitatea corespunderii vârstei biologice cu cea reală este influenţată şi de faptul că până la 25 de ani, organismul uman continuă să crească, iar dimensiunile şi proporţionalitatea unor segmente (organe) ale corpului se schimbă. Alte semne se modifică în funcţie de particularităţile activităţii fiziologice a organismului. Unele schimbări intervin o dată cu procesele de involuţie precum sunt: culoarea şi turgorul pielii, apariţia ridurilor, ştergerea suprafeţei active a dinţilor, încărunţirea etc.

O deosebită importanţă pentru determinarea medico-legală a vârstei are procesul de modificare a dinţilor şi scheletului osos, acesta fiind unul stabil şi informativ. Pentru aprecierea vârstei omului, în medicina legală se utilizează un complex de semne anatomo-funcţionale, tabele informative, investigaţii radiologice etc.

82


Rezultatele expertizei medico-legale a vârstei sunt calificate drept aproximative şi orientative.

În ultimele decenii, determinarea vârstei copiilor mici şi a minorilor prezintă unele dificultăţi condiţionate de fenomenul acceleraţiei. Fenomenul în cauză se manifestă prin sporirea indicilor taliei medii, dezvoltării fizice şi sexuale, din care motiv indicii din tabelele recomandate pentru determinarea vârstei în deceniile precedente şi-au pierdut actualitatea şi urmează să fie reevaluaţi.

Expertiza începe cu stabilirea identităţii şi colectarea anamnezei vieţii. La datele antropometrice se atribuie: 1) indicii antroposcopici (descriptivi) şi 2) indicii antropometrici (măsurabili). Indicii antroposcopici cuprind: a) modificările tegumentelor; b) modificările dinţilor; c) gradul de dezvoltare a caracterelor sexuale secundare. Indicii antropometrici se obţin prin stabilirea: a) taliei în picioare; b) taliei pe şezute; c) masei corpului; d) circumferinţei toracelui; e) circumferinţei capului; f) dimensiunilor bazinului; g) distanţei dintre umeri; h) circumferinţei umerilor; i) diametrului sagital al toracelui; k) diametrului frontal al toracelui; l) circumferinţei braţului; m) circumferinţei coapsei etc.

Expertiza vârstei la minori se efectuează cu participarea medicilor pediatru, stomatolog şi radiolog. Cei mai informativi pentru estimarea acestei vârste sunt indicii antropometrici, stomatologici şi gradul de dezvoltare a caracterelor sexuale secundare.

Întrucât condiţiile de viaţă şi de mediu au o influenţă hotărâtoare asupra aspectului persoanei, o importanţă decisivă pentru determinarea vârstei are examenul radiologic, în special, la stabilirea vârstei minorilor. Drept indice radiologic poate servi orice segment al scheletului, însă este de dorit să fie selectat un segment cu mai multe oase. În acest scop se recomandă examinarea oaselor membrelor, în special mâna propriu-zisă şi laba piciorului.

83


Expertiza stării de ebrietate

Expertiza respectivă este efectuată în scopul stabilirii sau excluderii stării de ebrietate. Această formă de expertiză este foarte rar solicitată în cazul minorilor.

Expertiza stării de ebrietate include: a) studierea circumstanţelor cazului; b) colectarea anamnezei; c) stabilirea prezenţei alcoolului în organism; d) examenul obiectiv al subiectului; e) întocmirea raportului medico-legal.

Circumstanţele cazului se studiază de către expert doar din documentele oficiale, care conţin informaţii cu privire la infracţiunea comisă, tipul şi cantitatea de băuturi alcoolice consumate. La colectarea anamnezei se concretizează dacă minorul a consumat băuturi alcoolice sau nu, care este tipul şi cantitatea băuturii, timpul pe parcursul căruia a fost ingerată băutura, cantitatea şi calitatea alimentelor consumate, genul de activitate practicată ulterior, frecvenţa şi cantitatea consumului de băuturi alcoolice, acuzele la momentul examinării.

Pentru stabilirea prezenţei alcoolului în organism sunt utilizate diverse probe preventive (proba Rapoport ş.a.), însă aceste probe nu sunt specifice pentru alcoolul etilic, prezentând rezultate pozitive şi cu alte substanţe.

Estimarea calitativă şi cantitativă a alcoolului etilic se bazează pe prezenţa şi concentraţia etanolului în sânge (alcoolemie), colectat din venele cubitale. De reţinut că prelucrarea cu alcool a pielii din zona recoltării sângelui este interzisă, deoarece această procedură poate condiţiona un rezultat fals pozitiv. Pentru stabilirea fazei de evoluţie a alcoolemiei se recoltează şi urina subiectului examinat.

La examenul obiectiv se consemnează aspectul exterior al subiectului, comportamentul, orientarea în timp şi în spaţiu, memoria, coerenţa vorbirii, prezenţa mirosului de alcool. Totodată,

84


se examinează reacţia, coordonarea mişcărilor în timpul deplasării şi efectuării diverselor exerciţii.

În unele cazuri, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pot solicita stabilirea cantităţii de băuturi alcoolice consumate.

Este de menţionat faptul că, în unele maladii şi traume (în special, ale sistemului nervos central) pot fi prezente semne obiective specifice şi pentru starea de ebrietate. Asemenea semne pot orienta medicul spre o concluzie pozitivă despre starea de ebrietate. Din aceste considerente, concluziile expertizei se vor baza pe complexul de semne obiective şi rezultatele investigaţiilor de laborator (toxico-narcologice).

După cum se vede din informaţia prezentată, spectrul problemelor soluţionate în cadrul expertizei medico-legale a minorilor este divers şi depinde de fiecare caz în parte. Astfel, la anchetarea cazurilor ce ţin de leziuni corporale, expertizei medico-legale îi pot fi expuse următoarele întrebări: 1) Sunt prezente pe corpul minorului leziuni?; 2) Care este tipul, localizarea, caracterul şi gradul de vătămare corporală? 3) Care este obiectul vulnerant, mecanismul lui de acţiune şi direcţia deplasării? 4) Reflectă leziunile corporale anumite particularităţi specifice ale obiectului traumatic?; 5) Care este vechimea leziunilor corporale? 6) Au fost sau nu produse leziunile în acelaşi timp? 7) Care este numărul şi consecutivitatea loviturilor? 8) Puteau să se producă leziunile în circumstanţele indicate? 9) A fost posibilă producerea leziunilor în urma căderii minorului din poziţie verticală? Puteau să se formeze leziunile constatate ca rezultat al autoapărării? 10) Putea minorul să-şi provoace în mod intenţionat leziunile corporale? 11) Care a fost poziţia victimei faţă de agresor în momentul infracţiunii? 12) A suferit minorul vreodată de unele maladii şi care este influenţa acestora în evoluţia traumei?

85


În funcţie de circumstanţele concrete ale cazului pot fi expuse şi unele întrebări cu caracter de concretizare. În traumatismele de transport pot fi găsite răspunsuri la întrebările: 1) Sunt prezente pe corpul minorului leziuni specifice şi caracteristice pentru traumatismul de transport (auto, moto etc.)? 2) Puteau să se producă leziunile în urma traumatismului de transport? 3) Care a fost poziţia pietonului în raport cu unitatea de transport? 4) Se afla pietonul la momentul tamponării în mişcare sau stătea pe loc? 5) Sunt prezente pe corpul pietonului leziuni produse prin ciocnire cu părţile proeminente ale automobilului, prin târâre, prin traversare cu roţile? 6) Minorul s-a aflat în automobil în calitate de şofer sau de pasager?; 7) Pe care banchetă a automobilului putea să se afle minorul? 8) Puteau să se formeze leziunile în urma căderii de pe motocicleta aflată în mişcare?

În cazul leziunilor provocate de obiecte ascuţite pot fi clarificate întrebările: 1) Care este tipul obiectului ascuţit (înţepător, tăietor, despicător etc.)? 2) Leziunile au fost produse cu acelaşi obiect sau cu mai multe obiecte ascuţite? 3) Care sunt particularităţile specifice ale obiectului ascuţit (dimensiunile, forma)? 4) Care este direcţia de acţiune a obiectului ascuţit? 5) Penetrează leziunile în cavităţile corpului?

Expertizei medico-legale în leziuni produse cu arme de foc îi pot fi expuse problemele: 1) Puteau să se producă leziunile prin tragere din armă de foc? 2) Ce fel de leziuni au fost provocate (oarbe, transfixiante, tangenţiale)? 3) Unde sunt localizate orificiile de intrare şi de ieşire? 4) Care este orientarea canalului de rănire? 5) Leziunile au fost produse prin trageri unice sau prin rafale de automat? 6) Care a fost direcţia şi distanţa tragerii? 7) Cu ce fel de proiectil a fost produsă împuşcătura (glonţ, alice)?

86


Expertiza medico-legală privind incapacitatea de muncă poate soluţiona astfel de probleme: 1) Este sau nu pierdută capacitatea de muncă a minorului? 2) Care este volumul incapacităţii de muncă? 3) Care este legătura de cauzalitate dintre trauma suportată şi incapacitatea de muncă stabilită? 4) Are nevoie minorul de tratament specializat, protezare, tratament sanatorial?; 5) Necesită minorul îngrijiri şi alimentare suplimentară?

În cazurile stărilor sexuale contestabile şi al infracţiunilor sexuale expertiza medico-legală poate găsi răspunsuri la întrebările: 1) Care este sexul veritabil al minorului? 2) A atins sau nu minorul vârsta maturităţii sexuale? 3) Sunt prezente semne ale unui eventual raport sexual şi care anume? 4) Este dereglată integritatea anatomică a himenului? 5) Care este vechimea rupturilor himenului? 6) Pot permite particularităţile anatomice ale himenului întreţinerea unui raport sexual fără dereglarea integrităţii sale? 7) Au fost depistate în căile genitale ale minorei urme de spermă? 8) Au fost stabilite leziuni la nivelul organelor genitale ale minorei? 9) Sunt prezente pe corpul şi pe hainele minorei urme suspectate a fi spermă? 10) Au fost depistate leziuni pe corpul minorei? 11) Are anumite consecinţe raportul sexual asupra stării de sănătate a minorului? 12) A fost contaminat minorul (victima, bănuitul) cu maladii cu transmitere sexuală? 13) Sunt prezente pe corpul minorului bănuit leziuni produse ca rezultat al autoapărării victimei? 14) Permite dezvoltarea sexuală a minorului bănuit să întreţină un raport intim? 15) Au fost depistate pe corpul şi hainele bănuitului urme de sânge? 16) S-au determinat, la nivelul organelor genitale ale minorului bănuit, semne ale unui eventual raport sexual? 17) Sunt prezente pe penisul bănuitului leziuni, celule ale mucoasei vaginale, urme de mase fecale?

Problemele soluţionate la anchetarea cazurilor legate de sarcină, naştere şi avort pot fi următoarele: 1) Sunt prezente semne de sarcină? 2) Care este termenul sarcinii? 3) Care este data

87


conceperii? 4) Au fost constatate semne de naştere, care anume? 5) La ce termen s-a produs naşterea? 6) Cât timp a trecut de la naştere? 7) Au fost stabilite semne de avort? 8) La ce termen al sarcinii s-a produs avortul? 9) Cât timp a trecut de la avort? 10) Prin care metode şi mijloace s-a produs avortul? 11) Care este legătura de cauzalitate dintre manopera folosită şi avort? 12) Suferă minora de oarecare maladii ce ar putea condiţiona avortul spontan? 13) Putea minora să-şi provoace de sine stătător avortul? 14) Care sunt consecinţele şi prejudiciul cauzat sănătăţii minorei în urma avortului?

La dispunerea expertizei privind stabilirea vârstei minorului pot fi expuse astfel de întrebări: 1) Care este vârsta aproximativă a minorului?; 2) Corespunde aspectul exterior al minorului vârstei indicate de acesta?

Expertiza stării de ebrietate poate soluţiona problemele: 1) A consumat minorul băuturi alcoolice? 2) Conţin sângele şi urina minorului alcool etilic şi care este concentraţia acestuia? 3) Care este gradul de ebrietate al minorului? 4) Care este cantitatea băuturilor alcoolice ingerate, având în vedere că minorul a consumat vin (vodcă, bere sau alte băuturi)? 5) Care putea fi concentraţia alcoolului etilic în sângele minorului şi gradul de ebrietate al acestuia la momentul comiterii infracţiunii?

Problemele reflectate în prezentul studiu au scopul de a-l ajuta pe reprezentantul organului de urmărire penală la formularea corectă a întrebărilor pe care le soluţionează expertiza medico-legală în funcţie de unele circumstanţe. Evident, întrebările indicate pot fi diversificate de către ofiţerul de urmărire penală, luând în considerare întregul spectru de informaţii ce urmează a fi clarificate, pentru desfăşurarea corectă a anchetei.

88


Bibliografie:

1. Baciu Gh. Medicina legală.– Chişinău: Ed. „Ruxanda”, 1999. – P.147-178

2. Regulamentul de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale (aprobat de Ministerul Sănătăţii al RM prin ordinul nr.199, din 27.06.2003). – „Monitorul Oficial” al RM – Nr.170-172 (08.08.2003). – Chişinău, 2003

3. Ungurean S. Medicina legală. – Chişinău: Ed. „Ştiinţa”1993. – P.241-294

4. Витер В.И., Останин В.Я., Загуменнов Б.К., Захаров С.С. Судебно-медицинская экспертиза подозреваемого и обвиняемого. Методическое пособие для следователей и экспертов. – Ижевск, 1982. – 26с.

5. Кушаков Т.К. Судебно-медицинское пособие по определению возраста в предпубертатном и пубертатном периодах жизни человека (13-20 лет). – Ташкент: Изд. «Медицина», 1971. – 34с.

6. Правила судебно-медицинской акушерско-гинекологической экспертизы (утверждены МЗ СССР 7 января 1966г). – Москва, 1966

7. Правила судебно-медицинской экспертизы половых состояний мужчин (утверждены МЗ СССР 18 октября 1968г). – Москва, 1968

8. Судебная медицина (под ред.А.А. Матышева). – Санкт-Петербург: Изд. «Гиппократ», 1998. – С.256-310

89

Ion Coşciug

PARTICULARITĂŢILE EXPERTIZEI PSIHIATRICE LEGALE LA MINORI ÎN

PROCESUL PENAL

Ion Coşciug, dr. şt. med., Conferenţiar universitar

Expertiza judiciară este o acţiune de procedură şi constă în efectuarea de către expert, în scopul aflării adevărului, a unor cercetări privind obiectele, organismul uman, fenomenele şi procesele ce ar putea conţine informaţii importante despre circumstanţele cauzelor examinate de organele de urmărire penală şi de instanţa judecătorească.

Expertiza psihiatrico-legală a adulţilor şi a minorilor este efectuată în baza Codului de Procedură Penală al Republicii Moldova şi a Legii cu privere la expertiza judiciară nr. 1086-XIV din 23.06.2000.

Scopul principal al expertizei psihiatrico-legale rezidă în constatarea stării psihice a subiectului supus expertizei (bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului, părţii vătămate sau altor persoane participante în proces) în momentul considerat important de către ofiţerul organului de urmărire penală (instanţa de judecată) şi evaluarea impactului acesteia asupra calităţii perceperii şi reflectării realităţii ambientale, precum şi asupra capacităţii de a dirija voliţional comportamentul, prevăzând consecinţele acţiunilor proprii [11].

În funcţie de scopul urmărit, obiectivele de bază ale experţilor psihiatri în procesul de expertizare a unui minor sunt următoarele:

1. De a studia tulburările psihice prezente la minori nu numai în aspect de etiopatogenie, manifestări clinice, măsuri profilactice şi terapeutice, ci şi în sensul influenţei acestora asupra discernământului.

90

Particularităţile expertizei psihiatrice legale la minori în procesul penal

2. De a studia impactul tulburărilor psihice diagnosticate la minori asupra capacităţii persoanei de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, de a le dirija şi de a le prevedea consecinţele (adică, asupra responsabilităţii în cadrul unui proces penal).

3. Evaluând starea psihică a bănuitului, invinuitului, inculpatului, martorului sau a părţii vătămate, nu doar să constate prezenţa/absenţa maladiei psihice, dar şi să recomande măsuri de tratament, de recuperare sau de coerciţie (constrângere) cu caracter medical necesare de a fi aplicate faţă de persoanele participante la proces.

4. În caz de necesitate, să evalueze capacitatea persoanelor participante în proces (martorilor, părţii vătămate ş.a.) de a da depoziţii.

5. De a determina dacă vârsta cronologică a minorului coincide cu cea psihologică.

6. De a identifica proveninţa şi nivelul retardului mintal al minorilor

7. De a descoperi manifestările de simulare, agravare, disimulare la care recurg participanţii în proces.

8. De a recomanda organelor de drept (instanţei de judecată) cooptarea specialiştilor respectivi în cazurile de expertiză psihiatrico-legală complexă.În articolul 143 al Codului de Procedură Penală al Republicii

Moldova (CPP RM) sunt indicate cazurile, în care efectuarea expertizei este absolut necesară. Expertiza se dispune şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea: 1) cauzei morţii; 2) gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale; 3) stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului – în cazurile în care apar îndoieli cu privire la responsabilitatea sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal; 4) vârstei bănuitului, învinuitului, inculpatului

91

Ion Coşciug

sau părţii vătămate – în cazurile în care această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vârsta lipsesc sau trezesc îndoieli; 5) stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului, dacă apar dubii în prvinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în prncipal, în baza hotărârii în cauza dată; 6) altor cazuri, când prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză. Astfel, cele şase cazuri de dispunere obligatorie a expertizei, menţionate în acest articol, direct sau indirect reclamă competenţă medicală, iar patru dintre ele (3, 4, 5, 6) – competenţă psihiatrică.

Expertiza psihiatrico-legală a minorilor este un lucru extrem de dificil în aspect medical şi juridic. Dificultăţile expertizei psihiatrico-legale a minorilor, adică a persoanelor cu vârsta de până la 18 ani, sunt determinate atât de particularităţile comportamentale specifice acestei vârste, cât şi de evoluţia manifestărilor clinice (care diferă de cea urmărită la adulţi) ale maladiilor psihice. Psihozele acute, de exemplu, în această vârstă se manifestă adeseori atipic, polimorf, nediferenţiat, prezentând dificultăţi în diagnosticul pozitiv şi cel diferenţial [11; 17; 21; 22; 23; 24]. Concomitent, la minori, foarte frecvent sunt constatate asocieri neobişnuite de diverse simptome şi sindroame, preponderent emoţional-voliţionale. Aceste sindroame, de regulă, preiau aspectul unor reacţii de şantaj, de protest, de refuz, de negare, de imitare, de criticism exagerat, de emanicipare, etc. care modifică esenţial manifestările clinico-evolutive ale stărilor psihotice. Cele relatate conduc la instalarea unui polimorfism clinic şi evolutiv al deficienţelor mintale şi comportamentale în perioada copilăriei şi adolescenţei [17; 23; 24]. Aspectele menţionate mai sus impun necesitatea unei analize aprofundate şi detaliate a

92


manifestărilor clinice ale diferitelor maladii psihice în perioada de până la atingerea majoratului (comparativ cu vârstnicii) pentru ca rezultatele expertizei psihiatrico-legale a acestei categorii de vârstă (minorii) să fie, pe cât este posibil, obiective.

Necesitatea efectuării expertizei psihiatrico-legale unui minor apare, de regulă, în cazurile de delicvenţă juvenilă, în cazurile comiterii unor infracţiuni sau a unor acţiuni socialmente periculoase. Delicvenţa este o caracteristică întâlnită frecvent la persoanele imature, adică la minori. Ea reprezintă o devianţă de natură penală, fiind un fenomen complex, care defineşte un ansamblu de conduite aflate în conflict nu numai cu normele sociale şi etico-morale, ci şi cu cele penale.

Adeseori copilul, adolescentul prezintă comportament ce vădeşte opunere faţă de autoritarismul adulţilor, manifestată prin aspectul unor acţiuni pătrunse de auto- şi/sau heteroagresiune, care sunt calificate în raport cu încălcarea normelor etico-morale şi sociale drept acte deviante. În cazurile când comportamentul deviant persistă şi devine o conduită predominantă, concomitent intrând în conflict cu norma penală, el creează consecinţe negative grave pentru viitorul minorului.

Conform datelor statistice furnizate de Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova, rata infracţiunilor comise de către minori în perioada 2000-2001, comparativ cu intervalul 1986-1997 este în continuă creştere, iar numărul de persoane implicate în crimă s-a micşorat faţă de anul 1991 [8; 15].

Adeseori, minorii care comit infracţiuni au o atitudine copilărească atât faţă de ceea ce înfăptuiesc, cât şi vis-a-vis de normele juridice pe care, de altfel, nici nu le cunosc. De cele mai multe ori, apartenenţa la grupul criminal este motivată de solidaritatea de

93

Ion Coşciug

grup, iar psihologic este determinată de sentimentul de inferioritate şi de mecanismele subconştiente de apărare, asociate cu tendinţa de a se evidenţia şi de a obţine în cadrul acestui grup un statut de important, adoptând pentru realizarea acestui scop un comportament ieşit din comun, deviant, infracţional.

Sunt numeroase cazurile când comportamentul deviant al minorului se manifestă pe fundalul consumului de alcool sau al altor substanţe psihoactive, inclusiv din categoria celor incluse de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în registrul oficial al stupefiantelor. În situaţiile în care reprezentanţii organelor de drept presupun că minorul a comis o infracţiune, fiind în stare de ebrietate, acesta poate fi supus unei expertize narcologice, deoarece, conform articolului 24 al Codului Penal al RM, „Persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de ebrietate produsă de alcool sau alte substanţe, nu este liberată de răspundere penală, iar cauzele ebrietăţii, gradul şi influenţa acesteia asupra săvârşirii infracţiunii se iau în considerare la stabilirea pedepsei”, ebrietatea, fiind una dintre circumstanţele agravante la stabilirea pedepsei (alineatul (1) punctul ( j ) al articolului 77 al CP RM).

Potrivit Codului Penal al Republicii Moldova, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorii cu vârsta mai mare de 14 ani răspund penal doar în cazul când au fost supuşi expertizei psihiatrico-legale, care a constatat prezenţa discernământului asupra faptei. Caracterul penal al faptei săvârşite de un minor sub 14 ani este înlăturat, dat fiind că acesta, aflându-se în cadrul procesului natural de dezvoltare psihică şi fizică pe o treaptă inferioară, nu are format discernământul cronologic „de vârstă”, şi, implicit, nu dispune de capacitatea deplină de înţelegere a semnificaţiei unor acţiuni sau inacţiuni cu consecinţe negative pe plan social, dar şi personal [10].

94


Argumentele pentru expertiza psihiatrică derivă din necesitatea de a determina starea de responsabilitate sau de iresponsabilitate. Astfel, conform art. 22 al Codului Penal al RM, responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi de a-şi dirija acţiunile, iar iresponsabilitatea - incapacitatea de a-şi da seama de acţiunile sale, de a le dirija şi de a le prevedea urmările. În art. 23 al Codului Penal al RM este menţionat expres că nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori de inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice. Nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvârşit infracţiunea în starea de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a îmbolnăvit de o maladie psihică ce a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau de a le dirija. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după însănătoşire – aceasta poate fi supusă pedepsei.

Odată ce admitem că o boală psihică - cronică sau temporară - afectază capacitatea unui adult de a-şi da seama de acţiunile ori de inacţiunile sale sau de a le dirija, este evident că aceeaşi tulburare psihică va influenţa şi discernământul unui minor.

Referindu-ne la conceptul de iresponsabilitate, putem menţiona două aspecte importante ale acestuia: 1) cel medical şi 2) cel juridic.

Aspectul medical ţine de stabilirea prezenţei sau absenţei unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei

95

Ion Coşciug

stări patologice, pe când cel juridic constă în stabilirea gradului şi a gravităţii tulburării psihice temporare sau cronice, adică în ce măsură această tulburare psihică poate sau putea influenţa discernământul (capacitatea de a înţelege acţiunile proprii, de a le dirija şi de a le prevedea consecinţele) subiectului supus expertizei care poate fi învinuit, martor, victimă etc. Efectuând expertiza psihiatrico-legală unui minor, experţii psihiatri, de regulă, se pronunţă asupra discernământului, deoarece, până la vârsta de 18 ani minorii nu au capacitate de exerciţiu. Aceste două criterii ale discernământului - cel medical şi cel juridic - servesc drept temei în luarea deciziilor despre starea de responsabilitate/iresponsabilitate în cadrul unui proces penal

Noţiunea juridică de responsabilitate este tradusă prin conceptul de discernământ ca exprimare a criteriilor medico-legale psihiatrice. Discernământul, conform opiniei lui V. Dragomirescu, este o aptitudine în sens de calitate funcţională a persoanei, calitate condiţionată de structura personalităţii individuale, gradul de dezvoltare intelectuală, de instruire generală şi profesională, de educaţie familială şi instituţională, de experienţă de viaţă, pe de o parte, şi de structura conştiinţei (separat pentru momentul examinării şi momentul faptei). Autorul consideră că starea de iresponsabilitate prevede două componente ale criteriului juridic: a) cea intelectuală - tradusă prin capacitatea de a fi conştient de acţiunile/inacţiunile sale şi b) cea volitivă - reprezentată de capacitatea de a–şi dirija acţiunile, de a le stăpâni. Prezenţa doar a uneia dintre componentele menţionate nu exclude responsabilitatea [10]. Unii psihiatri-experţi consideră că este timpul să „perfecţionăm criteriile de evaluare a periculozităţii bolnavului psihic, a potenţialului antisocial, a reactivităţii şi recuperabilităţii, dar şi mult discutatul concept de

96


„discernământ diminuat” [10; 12]..., care prevede o sancţionare mai blândă şi o răspundere penală „atenuată” – concept, care a fost stipulat în mod expres în unele coduri penale, cum ar fi de exemplu cel din România, Rusia, Ucraina. Prin perfecţionarea metodologiei prevăzute să rezolve problemele complexe ale expertizei psihiatrice, expertul amplifică eficienţa actului medical pentru justiţie. Psihiatria judiciară, prin concluziile expertizei furnizate justiţiei, şi utilizând mijloace specifice medico-sociale în cadrul represiunii penale, are menirea să contribuie la recuperarea şi reeducarea socială a infractorilor, oferind propuneri adecvate şi cu caracter individualizat în raport cu fapta şi cu făptuitorul, în funcţie de receptivitatea delicventului, deosebit de importante în stările limită, în delicvenţa juvenilă. Sinteza acestei activităţi de documentare conduce la stabilirea criteriilor medico-legale ale responsabilităţii gradate în funcţie de personalitatea infractorului.

Responsabilitatea implică particularităţile personalităţii făptaşului (matură, imatură, nevrotică, dizarmonică, psihotică, deteriorată şi demenţială)” [18]. Dintre particularităţile personalităţii citate mai sus, mai importante în aspectul expertizei psihiatrico-legale a minorilor ar fi următoarele: imatură (infantilă), nevrotică, dizarmonică (psihopatică), psihotică şi deteriorată, demenţială (retardată mintal). Tulburarea specifică de personalitate sau cea având ca substrat patologic organicitatea cerebrală (personalitatea dizarmonică, psihopatul) este entitatea nosologică cea mai frecvent întâlnită în procesul de expertiză psihiatrico-legală. Această categorie de tulburări psihice se manifestă preponderent prin devieri caracteriale şi de comportament pe fundalul facultăţilor intelectuale şi cognitive relativ păstrate. Persoanele psihopatice, în general, acţionează cu discernământ şi, de regulă, sunt responsabile de acţiunile săvârşite.

97

Ion Coşciug

În asemenea cazuri, expertul-psihiatru se confruntă cu dificultăţile ce ţin de diferenţierea tulburărilor de personalitate propriu-zise de debutul unor patologii endogene, care iniţial ar putea fi umbrite de un comportament psihopatiform. Dacă ne referim la expertiza minorior, este strict necesar să ţinem cont de faptul că, potrivit criteriilor de diagnostic expuse în ICD-10 (Clasificarea internaţională a tulburărilor mentale şi de comportament), „...este improbabil ca diagnosticul de tulburare de personalitate să fie cel corect pentru un pacient care nu a împlinit încă vârsta de 16-17 ani”, deoarece tulburarea de personalitate tinde să apară în copilăria tardivă sau în adolescenţă şi continuă să se manifeste în viaţa adultă [4 ; 20].

Datele de literatură evidenţiază unele trăsături generale specifice personalităţilor psihopatice. Dintre acestea pot fi menţionate: potenţialul infracţional înalt; comportamentul deviant polivalent; spontaneitatea acţiunilor (acestea fiind cel mai des lipsite de deliberare profundă până a fi înfăptuite); hetero- şi/sau autoagresiunea acţiunilor comise; tendinţele toxicomanice, care corelează strâns cu comportamentul agresiv; rolul de inductor sociopat negativ asupra altor persoane; tendinţele de simulare, disimulare, agravare, calomniere, autocalomniere, comportament cverulent; caracterul infracţional al activităţilor întrerprinse etc.

Vinovăţia prevede responsabilitate penală, presupunând prezenţa intenţiei şi a discernământului asupra faptei, respectiv absenţa tulburărilor psihice cu semnificaţie psihiatrico-legală, astfel încât infractorul sănătos mintal va fi sancţionat. Alienatul poate comite fapte care prezintă pericol social şi care sunt prevăzute de legea penală, dar nu este responsabil, fapta fiind săvârşită fără vinovăţie în sens juridic sau în sens medical (fapta a fost comisă acţionând fără discernământ). Prin urmare, fapta bolnavului mintal

98


nu poate fi calificată ca infracţiune (ci ca acţiune social-periculoasă) şi nu poate fi sancţionată penal, deoarece lipsa discernământului înlătură posibilitatea intenţiei normale, precum şi capacitatea de prevedere şi deliberare a acţiunilor.

Antisocialitatea bolnavului psihic este de natură psihopatologică şi necesită o corectare medicală în sensul aplicării măsurilor de siguranţă cu caracter medical, nefiind necesară corectarea respectivă aplicată infractorului fără probleme de sănătate mintală” [10; 18]. Ţinând cont de cele expuse anterior, este deosebit de important să menţionăm că orice decizie a comisiei de experţi-psihiatri are atât rezonanţă socială, cât şi impact juridic. Din acest motiv, medicii ar trebui să-şi cunoască drepturile şi obligaţiunile în calitate de experţi, prevăzute în articolul 88 al CPP RM, precum şi de răspunderea penală pentru elaborarea de concluzii false, prevăzută de articolul 312 al CP RM.

Un studiu statistic epidemiologic în ceea ce priveşte cazurile de expertiză psihiatrică-legală a minorilor, efectuat în Republica Moldova, a demonstrat o creştere considerabilă a delicvenţei juvenile pe fundalul infracţionalităţii generale. Astfel, minorii delicvenţi reprezintă 21% din numărul total al infractorilor cu tulburări de personalitate, supuşi expertizei psihiatrice judiciare în această perioadă (1999-2004). Dintre subiecţii incluşi în studiu, fiecare al cincilea avea vârsta sub 18 ani, iar aproximativ 30% dintre delicte, inclusiv 21,9% din crimele deosebit de grave (omor în circumstanţe agravante şi vătămare corporală cauzatoare de moarte) au fost comise de către minori retardaţi mintal. Acelaşi studiu a evidenţiat că doar 1,4% dintre minorii retardaţi mintal şi 1,8% dintre persoanele cu diverse tulburări de personalitate au fost recunoscuţi de către comisiile de expertiză psihiatrico-legală fără discernământ asupra faptei, iar de

99

Ion Coşciug

către instanţa de judecată - iresponsabili. De notat că majoritatea minorilor supuşi expertizei psihiarice judiciare, în pofida faptului că sufereau de tulburări psihice, care nu exclud responsabilitatea, au fost deferiţi justiţiei şi în mare parte sancţionaţi cu privaţiune de libertate. Astfel, adeseori, tinerii nimeresc în „societatea” infractorilor înveteraţi, fenomen defavorabil pentru dezvoltarea psihosocială de mai departe a minorului [3].

Conform legislaţiei (art.143, p.5 CPP RM), expertiza psihiatrico-legală poate fi numită şi pentru determinarea stării psihice a părţii vătămate, martorului, dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în prncipal, în baza hotărârii în cauza dată. Evaluarea stării psihice a martorului, a părţii vătămate, uneori chiar şi a victimei (în cadrul unei expertize psihiatrice judiciare postmortem) poate avea o deosebită importanţă pentru organele de drept. În asemenea cazuri, experţii psihiatri adeseori studiază faorte minuţios atât datele subiective (colectate de la însăşi persoanele supuse expertizei – martori, partea vătămată), cât şi cele obiective (colectate din alte surse procesuale) referitoare la starea psihică, la comportamentul subiectului supus expertizei. În calitate de surse de informaţie obiectivă pot servi datele anchetei sociale ale acestor persoane (caracteristici, referinţe, diverse certificate medicale etc.).

De ce ar mai fi necesară expertiza martorului, a părţii vătămate, sau chiar a victimei atunci, când este clar cine este inculpatul? Necesitatea unei astfel de expertize poate apărea din diferite cauze. De exemplu, în unele cazuri, când starea psihică a martorului principal trezeşte bănuieli, când sunt suspectate manifestări de calomniere

100


din partea acestuia sau există sunt date precise că acesta se află în evidenţă la medicul psihiatru. Să ne imaginăm o situaţie în care partea vătămată nu este sănătoasă mintal şi prin comportamentele sale inadecvate sau chiar marcate de agresiune (o stare disforică cu tendinţe distructive la un epileptic) a provocat inculpatul la acţiuni de autoapărare,care s-au finalizat fatal. Sau un alt exemplu, când cineva a comis suicidul şi este necesar de stabilit dacă acesta a fost comis din motive de boală sau cineva, prin acţiunile sale, a indus persoana la sinucidere şi urmează a fi pedepsit.

Temeiuri pentru dispunerea expertizei psihiatrico-legale unui minor: a) demersul (cererea) despre aceasta din partea apărătorului sau reprezentantului legal al minorului; b) dubiile ofiţerului organului de urmărire penală, ale judecătorului, referitor la sănătatea mintală a învinuitului, inculpatului, martorilor sau altor persoane care participă în proces; c) datele precise despre prezenţa unei tulburări psihice la persoana în cauză; d) absenţa unui motiv evident al infracţiunii comise; e) suspectarea manifestărilor de simulare, disimulare, agravare, calomniere, autocalomniere; f) infracţiunea a fost săvârşită cu o cruzime deosebită sau extrem de bizar, stupid; g) persoana manifestă comportament cverulent; h) pe parcursul aflării într-o instituţie specială de învăţământ şi reeducare persoana s-a îmbolnăvit de o maladie psihică ş.a. În asemenea cazuri, se respectă articolul 144 al CPP RM „Procedura dispunerii expertizei”.

O deosebită atenţie trebuie acordată întrebărilor, la care va răspunde expertul, fiind important ca acestea să fie clar şi corect formulate.

Modele de formulare a întrebărilor înaintate comisiei de experţi psihiatri: a) suferă persoana supusă expertizei de o maladie psihică sau nu?; dacă suferă, atunci b) indicaţi diagnosticul tulburării

101

Ion Coşciug

psihice de care suferă persoana supusă expertizei; c) concretizaţi: este vorba de o maladie psihică cu evoluţie cronică sau temporară (tranzitorie); sau d) suferea oare această persoană în momentul comiterii infracţiunii de o tulburare psihică sau nu?; dacă da, atunci e) putea oare această tulburare psihică să influenţeze capacitatea persoanei în cauză de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, de a le dirija şi de a le prevedea consecinţele?, f) indicaţi momentul debutului (momentul de început) al acestei maladii ş.a. În rândurile de mai jos va fi examinată o ordonanţă de dispunere a expertizei psihiatrico-legale, fiind identificate greşelile comise şi modalităţile de înlăturare a acestora.

102


EXEMPLU DE ORDONANŢĂ DE DISPUNERE A EXPERTIZEI

ORDONANŢĂprivind dispunerea efectuării exertizei psihiatrice mun. Chişinău

Ofiţerul organului de urmărire penală al CP. sect. Râşcani, mun. Chişinău, m-r de poliţie D.S., examinând materialele dosarului penal nr. Xxxx,

A S T A B I L I T: Dosarul penal în cauză a fost intentat de către SUP a SPS

Râşcani mun. Chişinău la 11.11.03 pe semnele componenţei de infracţiune prevăzute de art.197 al.1 CP al R. Moldova.

În timpul urmăririi penale s-a stabilit că, în data de 01.11.03, aproximativ la ora 15.00 la S.A. „Prototip”, pe adresa: mun. Chişinău, bd. Moscovei, 11/3, cetăţeanul B.C.N. 11.03.1990 a.n., fiind la volanul tractorului „Belaz – 82” cu n/î CC 677, intenţionat a tamponat şi deteriorat 6 automobile care staţionau pe teritoriul S.A. „Prototip”:

1. „Opel-Astra”, de culoare verde cu n/î DR CC 333;2. „Opel-Astra”, de culoare albastră cu n/î DR CC 111;3. „Opel-Astra”, de culoare vişinie cu n/î BR WE 543;4. „Opel-Vectra”, de culoare albastră cu n/î C CC 119;5. „Wolksvagen-polo”, de culoare verde cu n/î OR SS 777;6. „Mersedes- Benz”, de culoare cenuşie cu n/î C CC 999,

cauzând astfel o daună materială în proporţii mari, în sumă de 251.547 lei 90 bani.

Deoarece s-a stabilit că cetăţeanul B.C.N. 11.03.1990 a.n., se află în evidenţă la medicul psihiatru cu diagnosticul de schizofrenie, în baza art. 143 al. 3 CPP RM

103

Ion Coşciug

D I S P U N:1. Efectuarea expertizei psihiatrice legale cetăţeanului B.C.N.

11.03.1990 a.n., de către Comisia de experţi Psihiatri a Spitalului Clinic de Psihiatrie al Ministerului Sănătăţii al RM, mun. Chişinău, str. Fructelor nr.3.

2. Spre soluţionare experţilor le sunt înaintate următoarele întrebări:

a) Suferă sau nu cetăţeanul B.C.N. 11.03.1990 a.n., de oarecare maladii psihice; dacă da, atunci de care anume ?

b) Este oare responsabil de faptele comise cetăţeanul B.C.N. 11.03.1990 a.n., sau nu?

3. La dispoziţia experţilor a pune:a) Cetăţeanul B.C.N. 11.03.1990 a.n.;b) Dosarul penal nr. Xxxx;c) Copia Prezentei ordonanţe.

Ofiţerul urmăririi penale

Al Comisariatului de Poliţie sect. Râşcani, mun. Chişinău SEMNĂTURA

TEL. Xxxxxx

COMENTARIU

1) Este necesar să se completeze ordonanţa de dispunere a expertizei psihiatrice judiciare, conform formularului standard – F. Nr. 39 up. (a se vedea anexa)

2) Întrebarea (b) din ordonanţa de mai sus nu are sens, deoarece medicii psihiatri-experţi pot stabili, suferă sau nu persoana în

104


cauză de tulburări psihice; a fost sau nu capabilă în momentul comiterii acţiunii socialmente periculoase să-şi dea seama de acţiunile (inacţiunile) sale, să le dirijeze şi să le prevadă consecinţele, însă, ei nu au dreptul juridic de a decide dacă este sau nu responsabil / iresponsabil subiectul supus expertizei. Discernământul are două aspecte: medical şi juridic. În baza deciziei comisiei de experţi - psihiatri (criteriul medical) al discernământului şi deci al iresponsabilităţii, reprezentanţii organelor de drept (instanţa de judecată), în temeiul art. 22; 23 ale Codului Penal al RM vor decide: este sau nu responsabilă / iresponsabilă penal persoana supusă expertizei psihiatrico-legale.

3) În cazul expus, în afară de prima întrebare, ar fi fost logice următoarele întrebări faţă de experţi:

a) În momentul comiterii acţiunii socialmente periculoase, tulburarea psihică de care suferă cetăţeanul B.C.N. 11.03.1990 a.n., putea să influenţeze asupra capacităţii lui de a-şi da seama de acţiunile sale, de a le dirija şi de a le prevedea consecinţele sau nu ?

b) Poate sau nu cetăţeanul B.C.N. 11.03.1990 a.n., să compară în faţa organelor de urmărire penală şi judecată şi să dea depoziţii ?

c) Poate sau nu cetăţeanul B.C.N. 11.03.1990 a.n., şă-şi ispăşească pedeapsa în locurile prevăzute pentru privaţiunea de libertate ?

d) Este sau nu necesar de aplicat faţă de cetăţeanul B.C.N. 11.03.1990 a.n., măsuri de constrângere cu caracter medical; dacă da, atunci specificaţi: - în condiţii de ambulator sau cu internarea într-o instituţie psihiatrică? Dacă în condiţii de staţionar, atunci indicaţi: cu supraveghere obişnuită sau într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere strictă?

105

Ion Coşciug

Este important să menţionăm că, în Republica Moldova, actualmente, sunt efectuate următoarele tipuri de expertiză psihiatrico-legală: 1. Expertiza în condiţii de staţionar (pentru efectuarea acestui tip de expertiză persoana este internată în spital, conform legislaţiei în vigoare); 2. Expertiza în condiţii de ambulator (acest gen de expertiză este efectuat în dispensarul psiho-neurologic, deci nu necesită internarea persoanei în spital); 3. Expertiza în biroul ofiţerului organului de urmărire penală; 4. Expertiza în sala judecăţii; 5. Expertiza prin corespondenţă; şi 6. Expertiza post-mortem. Tipurile 5 şi 6 sunt efectuate doar în baza materialelor dosarului, iar 3, 4 şi 5, de regulă, au caracter consultativ.

Conform art. 12, alin. (4) al Legii nr. 1086-XIV din 23.06.2000 „Cu privire la expertiza judiciară”, efectuarea expertizei psihiatrico-legale poate avea loc în unităţile medico-sanitare din sistemul Ministerului Sănătăţii. În acelaşi context menţionăm că, în republică, există comisii de expertiza psihiatrico-legală, care activează continuu doar în Spitalul de Psihiatrie din or. Bălţi şi în Spitalul Clinic de Psihiatrie al Ministerului Sănătăţii din orăşelul Codru, municipiul Chişinău.

Ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţia sau persoana abilitată să efectueze expertize, însă nici o expertiză psihiatrico-legală nu poate fi începută până când comisia de experţi-psihiatri nu a primit de la ordonatorul expertizei: 1- ordonanţa de dispunere a expertizei şi, 2 – dosarul penal al persoanei supuse expertizei.

În ordonanţa sau încheierea de efectuare a expertizei se indică numele şi prenumele persoanei care urmează a fi internată, denumirea instituţiei medicale, iar în caz de necesitate, se indică şi

106


decizia privind măsura preventivă sau de aducere forţată în instituţia medicală. În practică, deseori se constată că ordonanţele de numire a expertizei psihiatrico-legale sunt scurte, fără întemeierea motivelor de dispunere a expertizei, fără a se indica măsura preventivă şi locul în care se află persoana [1; 2].

Ordonatorul expertizei la a cărui decizie persoana a fost internată în instituţia medicală pentru efectuarea expertizei, este obligat, în termen de 24 ore, să anunţe despre aceasta membrii familiei persoanei internate, rudele sau alte persoane indicate de ea, iar în cazul lipsei acestora – organul de poliţie de la locul de trai. Această prevedere legală, de regulă, nu se respectă. Rudele sunt informate mai frecvent la demersul medicului pentru a fi convocate la convorbire cu acesta (anamnesticul obiectiv este colectat de la părinţii minorului, învăţători, educatori şi/sau alte persoane, care ar putea comunica datele referitoare la ancheta socială sau ar putea prezenta documente ce caracterizează starea sănătăţii, comportamentul etc. minorului până la momentul comiterii infracţiunii şi dispunerii expertizei. Aceste informaţii se dovdesc a fi extrem de importante şi deseori contribuie semnificativ la stabilirea unui diagnostic corect), deoarece dosarele penale aproape că nu conţin date despre personalitatea subiectului examinat şi comportamentul acestuia [2].

În continuare, vă prezentăm un exemplu de raport al expertizei psihiatrico-legale, care reflectă decizia comisiei de experţi psihiatri vis-a-vis de minori.

107

Ion Coşciug

ORDONANŢĂDe dispunere a efectuării expertizei__în condiţii de staţionar__________

(tipul expertizei)_mun. Chişinău__________ „_01_”_februarie_2004(locul emiterii)

Organul de urmărire penală în persoana judecătorului Judecătoriei sectorului Centru, or. Chişinău (numele, prenumele) _______________________________________________________________(funcţia, numele prenumele)Examinând materialele cauzei penale nr. xxxxxxxxxxx_________

A CONSTATAT:____Minora D. este bănuită de complicitate la furt din averea proprietarului. Fiind învinuită conform art. _186 al CP al RM______________________________________________în baza celor expuse şi în conformitate cu prevederile articolelor 142, 143,144 CPP

DISPUNE:

1. Să se efectueze expertiza __în condiţii de staţionar_________________________________________________________

(tipul expertizei)

de către Spitalul Clinic de Psihiatrie al MS RM ______________________________________________________________

(denumirea centrului de expertize căruia îi este ordonată efectuarea expertizei)

2. Să se pună în sarcina experţilor clarificarea următoarelor întrebări:

a) Suferă sau nu minora D. de o tulburare psihică ?; Dacă da, indicaţi concret diagnosticul acestei tulburări psihice;

b) Putea oare tulburarea psihică diagnosticată în procesul de expertiză a minorei D. să influenţeze asupra capacităţii ei de a-şi da seama de acţiunile sale, de a le conduce şi de a le

108


prevedea urmările?;c) Corespunde sau nu vârstei cronologice gradul de dezvoltare

psihofiziologică a minorei D.?;3. Să se pună la dispoziţia experţilor următoarele materiale şi

probe:a) Copia acestei ordonanţe;b) Decizia judecăţii despre internarea în instituţia psihiatrică

pentru efectuarea expertizeic) Dosarul penal

Judecătorul Judecătoriei sectorului Centru, or. Chişinău (numele, prenumele)___________

(semnătura)

Raportul nr.____de expertiză psihiatrico-legală în condiţii de staţionar

Minora D.,(numele, prenumele) a. n. 26.06.1989 Despre comiterea furtuluiArt. 186 CP RMPreşedintele comisiei de experţi:d.ş.m., medic psihiatru-expertcategorie superioară (numele,prenumele)Membrii comisisei:Medic psihiatru-expertcategorie superioară (numele,prenumele)Medic psihiatru-expertcategorie superioară (numele,prenumele)Prin decizia judecătorului Judecătoriei sectorului Centru, or. Chişinău (numele, prenumele) din 01.02.2004

Au supus expertizei psihiatrice legale staţionare, la 25.02.2004, minora D., bănuită de complicitate la furt din averea proprietarului. Cu ocazia expertizei, s-a constatat că ereditatea este cu semnificaţie psihiatrică – fratele a suferit de o maladie psihică, figurează cu multiple spitalizări în staţionarul pentru bolnavi psihici cronici. Vărul primar, complicele pe prezentul dosar, este retardat mintal. Minora

109

Ion Coşciug

D. provine dintr-o familie dezorganizată de salariaţi, fiind mezina din cei trei copii. Mama fetei a abandonat copiii după naştere, nu a întreţinut relaţii sufleteşti cu copiii minori, inclusiv cu fata supusă expetizei, nu manifesta afecţiune, munceşte în Rusia la negru împreună cu concubinul său. Tatăl de asemenea este recăsătorit şi a plecat cu noua soţie ca să muncească la negru în Italia. Minora D. a fost crescută şi educată de fratele mai mare. Din relatările ei, fratele nu a absolvit şcoala generală. Date despre dezvoltarea sa la vârsta precoce nu posedă şi nu relatează. Reieşind din referinţa dată copilului şi semnată de directoarea grădiniţei speciale pentru copii cu subdezvoltare cognitivă nr.74 din capitală, minora D. a frecventat această instituţie de la vârsta de 5 ani. În referinţă este menţionat: „dezvoltată fizic, dar limitată în dezvoltarea intelectuală, atenţia de scurtă durată, memoria slab dezvoltată, predomină gândirea concretă, gândirea logică slab dezvoltată, bagajul de cuvinte foarte limitat, vorbirea slab dezvoltată, cu multe defecte în pronunţare, omite sunete, schimonoseşte cuvintele, uneori vorbirea este neclară, neinteligibilă, numără în limita a 10 unităţi cu ajutor, calcule simple nu efectuează, este negativistă”. Conform procesului - verbal al comisiei medico-pedagogice, în 1994 i s-a stabilit diagnosticul: „Oligofrenie în grad de debilitate” şi a fost recomandată instruirea în şcoala auxiliară pentru copii cu dizabilităţi mintale. Pentru subdezvoltarea cognitivă şi tulburări de comportament a fost în evidenţă la psihiatrul de circumscripţie pentru copii cu diagnosticul “Oligofrenie” şi i-a fost stabilit grad de invaliditate din copilărie. În referinţa dată elevei D. de către directorul şcolii auxiliare se menţionează: „fata are o reuşită slabă, preferă desenul, este retardată mintal, cu nedezvoltare severă a vorbirii. În prezent, este elevă în clasa a 7-ea a şcolii auxiliare nr. 9 din capitală. Este învinuită pentru complicitate la furt din averea proprietarului”. Astfel, reieşind din materialele dosarului penal, minora D., la 07.08.2003, între orele 8-18, în complicitate şi la propunerea vărului său minor D. L., a. n. 29.10.1991, a sustras din casa vecinului B. V. un televizor alb-negru, un ferestrău şi alte bunuri, cauzând proprietarului prejudiciu material.

110


Fiind interogată, şi-a recunoscut parţial vina: a relatat că vărul său a rupt scândurile de la gardul vecinului, i-a propus şi ei să intre în curte, dar ea a refuzat. Vărul a scos un televizor în curte, a rugat-o să-l ajute şi în doi au dus televizorul în casa bătrâneasca din curtea casei. Vărul a mai luat şi alte lucruri din casă - din pod, ulterior, lucrurile au fost depistate şi ridicate de poliţişti. Luând în consideraţie faptul că ea este minoră (elevă în clasa a 7-ea a şcolii auxiliare) figurează în evidenţa serviciului psihiatric de la vârsta de 5 ani cu diagnosticul „Oligofrenie în grad de debilitate”, pe parcursul anchetei preliminare au apărut îndoieli vis-a-vis de gradul ei de discernământ psihic şi a fost dispusă expertiza psihiatrică legală ambulatorie. Conform procesului-verbal din 17.10.2003, a fost stabilit diagnostigul prezumtiv „Oligofrenie în grad de debilitate pronunţată?” şi a fost recomandată efectuarea expertizei în condiţii de staţionar. La SCP MS RM a fost internată cu sancţiune la 04.02.2004 pentru efectuarea expertizei psihiatrico-legale în condiţii de staţionar. - La examenul clinic (somatoneurologic) prezent s-a stabilit, că persoana supusă expertizei este de statură medie, constituţie displastică cu semne de dizontogeneză şi stigme somatoneurologice a retardului mental. Dezvoltarea fizică nu corespunde vârstei, prezintă infantilism psihofizic la nivelul unui copil de 6-7 ani (vârsta cronologică fiind de 15 ani). Patologie obiectivă a organelor interne nu s-a constatat. Prezintă semne neurologice fără semnificaţie de localizare. Investigaţii instrumentale şi de laborator: fund de ochi – edem peripapilar şi vene pletorice bilateral. În rest - fără devieri semnificative. La prezentul examen psihic coroborat cu datele anamnestice, minora prezintă deficit intelectual la nivelul debilităţii moderate cu nedezvoltarea vorbirii, reducerea considerabilă a bagajului de cuvinte, tulburări severe de limbaj, diminuarea evidentă a capacităţii de expunere logică, cu dificultăţi în efectuarea calculului matematic, probelor de generalizare, concretizare, clasificare şi, în special, de abstractizare, care devin evidente la încercările de a explica sensul alegoric al diferitelor concepte, noţiuni, proverbe, zicători. Pe tot parcursul examinării este distrată, nu reuşeşte să-şi

111

Ion Coşciug

concentreze atenţia pentru a efectua probele cognitive propuse de medic, concomitent manifestă hipomnezie moderată. Posedă cunoştinţe şcolare elementare cu lacune vădite, la nivelul claselor primare, nu scrie şi nu citeşte, cunoaşte doar unele litere, nu poate pronunţa silabele, nu citeşte cuvinte simple, este capabilă să rezolve doar probe simple de calcul matematic numai cu unităţi, dar şi pe acestea - cu greşeli, ştie cîte degete sunt la o mână, dar nu şi la 2 sau 3, nu cunoaşte preţul la pâine, la alte produse de primă necesitate. Nu posedă deprinderi practice şi de autodeservire, modul de preparare a bucatelor, la întrebări răspunde monosilabic, după pauze de durată considerabilă, după adresări repetate, preponderent „nu ştiu”. Cercul de interese este limitat la satisfacerea necesităţilor fiziologice. Nu este la curent cu evenimentele vieţii publice, nu cunoaşte adresa domiciliului, a şcolii în care îşi face studiile. Gândirea este elementară, prelogică, puţin productivă, cu lentoare ideomotorie severă. Pe parcursul examinării, prezintă imaturitate psihoafectivă severă cu reacţii primitive de protest şi opoziţie, negativism, încapsulare, precum şi sugestibilitate sporită, patologică, la intervenţiile psihoterapeutice nu-şi corectează comportamentul. Referitor la fapta pentru care este anchetată necoroborat cu datele dosarului, relatează că „nu a furat, dar l-a ajutat pe vărul său mai mic”. Nu este conştientă de conţinutul infracţional al faptei sale, se justifică în mod primitiv prin faptul că “nu a comis fapta de bună voie, a fost rugată”, nu percepe rolul său în situaţia de anchetă, semnificaţia unui dosar penal, dar declară că în spital „a fost adusă de poliţişti, fiindcă vărul său a furat”. Pe parcursul spitalizării tulburări psihice de intensitate psihotică nu a manifestat, însă era retrasă, necomunicativă, fără interese, refuza lecţiile, şedinţele logopedului şi a psihopedagogului. Concomitent, putem menţiona absenţa preocupării vis-a-vis de scopul şi durata spitalizării, se conforma tacit şi fără a comenta instrucţiunile. Concluzia psihologului: dialogul verbal lent accesibil, la întrebări răspunde aleatoriu, ritmul de lucru încetinit, reacţiile emoţionale slab diferenţiate, sugestibilă, influenţabilă, indecisă, psihoinfantilă, conform testelor psihologice funcţia mnezică diminuată moderat, concomitent cu deficit prosexic, fluxul ideativ încetinit, gândirea concret situaţională, vorbirea slab modulată, cu defecte severe în

112


pronunţie, operează mai mult cu propoziţii simple, instrucţiunea o percepe după explicaţii suplimentare, nu poate concepe planul activităţii intuitive, nu posedă aptitudini creative, scrisul, citirea corespunde vârstei şcolare mici, generalizează mai mult grupele simple, celelalte - la nivel funcţional, dereglări moderate la nivelul coordinării senzorial-motorii şi a praxisului constructiv. În concluzie, minora posedă capacităţi intelectuale reduse, ce corespund retardării mintale medii, IQ 45-50, agravat de o deprivare pedagogică şi un cadru familial dezorganizat; dezvoltarea psihică a minorei este la nivelul unui copil de 6-7 ani şi nu corespunde vârstei cronologice. Deci, rezultatele obţinute nu pot fi comparate cu rezultatele unui copil normal de aceeaşi vârstă şi acelaşi grad de instruire. În baza celor expuse mai sus, comisia de experţi a constatat că minora D. suferă de Retard mental moderat, agravat de deprivare pedagogică. Dezvoltarea intelectuală a minorei D., conform examenului psihologic, nu corespunde vârstei sale cronologice (15 ani), fiind la nivelul unui copil de 6-7 ani, constatându-se o imaturitate psihoafectivă cu sugestibilitate şi influenţabilitate sporită, patologică.

Analizând cazul de expertiză psihiatrico-legală prezentat, constatăm că debilitatea mintală a privat-o pe minora D. de discernământ (fiind lipsită de capacitatea de a-şi da seama de acţiunile sale, de a le dirija şi de a le prevedea urmările), deoarece, dacă ne referim la nivelul dezvoltării cognitive, discordanţa evidentă dintre „vârsta intelectuală” şi „vârsta cronologică” a debilului mintal este de 8 - 9 ani, fapt ce impune includerea cazului dat în cele protejate de lege, subiectul expertizat având discernământul totalmente neformat.

Cazul expus demonstrează vulnerabilitatea persoanelor în proces de formare, imature, nedezvoltate somato-psihic în faţa riscului de a fi atrase cu uşurinţă la comiterea diferitelor infracţiuni, dar şi dificultăţile în evaluarea discernământului la minori cauzate inclusiv de imperfecţiunile criteriologiei în acest domeniu. De remarcat că patologia psihică la minori are nu doar particularităţi clinico-evolutive specifice, ci şi manifestări proprii, al căror impact medico-legal are adesea un rol decisiv.

113

Ion Coşciug

Anexă

Model al F.nr. 39 up

ORDONANŢĂ

De dispunere a efectuării expertizei

__________________________________

(tipul expertizei)

__________________________ „____”_________200

(locul emiterii)

Organul de urmărire penală în persoana ofiţerului de urmărire penală

________________________________________________

(funcţia, numele prenumele)

Examinând materialele cauzei penale nr. ___________________________________________________________________

A CONSTATAT:

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

în baza celor expuse şi în conformitate cu prevederile articolelor 142, 143,144 CPP

114


DISPUNE:

1. Să se efectueze expertiza ______________________________

(tipul expertizei)

de către_______________________________________________

(denumirea centrului de expertize căruia îi este ordonată efectuarea expertizei)

2. Să se pună în sarcina experţilor soluţionarea următoarelor probleme:

______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

3. Să se pună la dispoziţia experţilor următoarele materiale şi probe:

___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Ofiţer de urmărire penală ________________

(semnătura)

115

Ion Coşciug

Bibliografie

1. Cara Elena, „Comentarii prvind practica utilizării legislaţiei Republicii Moldova În psihiatrie” în cartea // „Sănătatea mintală şi dreptul uman” editată de Comitetul Helsinki pentru drepturile omului din Republica Moldova şi Centrul neguvernamental „Pro Uman”, Chişinău, Universitas, 2004, p. 59.

2. Cara Elena, „Comentarii prvind respectarea prevederii legii cu privire la expertiza judiciară” în cartea // „Sănătatea mintală şi dreptul uman” editată de Comitetul Helsinki pentru drepturile omului din Republica Moldova şi Centrul neguvernamental „Pro Uman”, Chişinău, Universitas, 2004, p. 59-85.

3. Cazacu V. „Anomia vs. delicvenţa juvenilă” // Materialele Congresului naţional „Actualităţi în psihiatrie”, Chişinău, 27-28 mai, 2004, p. 420-424.

4. Clasificarea ICD-10 a tulburărilor mentale şi de comportament. Simptomatologie şi diagnostic clinic. OMS, Editura ALL Educational, 1998, 419 p.

5. Codul Penal al Republicii Moldova, Chişinău:”Cartea S.A.”, 2002. (F.E.-P. „Tipografia Centrală”)., 284 p.

6. Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002.7. Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova // „Monitorul

Oficial” 104-110/447, 07.06.2003.8. Cronica criminală, Flux nr. 9, 10, 11, 1999.9. Culegerea de legi şi comentarii // „Sănătatea mintală şi dreptul

uman” editată de Comitetul Helsinki pentru drepturile omului din Republica Moldova şi Centrul neguvernamental „Pro Uman”, Chişinău, Universitas, 2004, 364 p.

116


10. Dragomirescu V., Hanganu O., Prelipceanu D. „Expertiza medico-legală psihiatrică”, Bucureşti, 1990.

11. Кудрявцев И.А. Комплексная судебная психолого-психиатрическая экспертиза (научно-практическое руководство). – М.: Изд-во Моск. ун-та, 1999, с. 290-387.

12. Кудрявцев И.А. Ограниченная вменяемость // Государство и право. 1995, № 5.

13. Legea Republicii Moldova nr. 1086-XIV din 23.06.2000 „Cu privire la expertiza judiciară”.

14. Legea Republicii Moldova nr. 1402-XIII din 10.12.1997 „Privind asistenţa psihiatrică” // „Monitorul Oficial” nr. 44-46, p.1, art. 310.

15. Materialele conferinţei ştiinţifice a profesorilor catedrei Asistenţă socială şi Sociologie a Universităţii de Criminologie din Moldova „Delincvenţa Juvenilă: prevenire şi recuperare.”, Chişinău, 15-16 ianuarie, 2002.

16. Moroşanu I. „ Aspecte juridice ale delicvenţei juvenile” // Materialele Congresului Naţional „Actualităţi în psihiatrie”, Chişinău, 27-28 mai, 2004, p. 426-433.

17. Nacu Al., Nacu A., Psihiatrie judiciară, Chişinău, (F.E.-P. „Tipografia Centrală”)., 1997, p.340-346.

18. Nacu A.G., Cazacu V.I. „Aspecte actuale ale conceptului de discernământ în tulburările de personalitate, oligofrenii şi delicvenţa juvenilă” // Materialele Congresului Naţional „Actualităţi în psihiatrie”, Chişinău, 27-28 mai, 2004, p. 382-396.

19. Nastas I., Coşciug I., Fulga Iu. şi coaut. „Agresivitatea şi devianţele sexuale – consideraţii medico-legale psihiatrice” // Materialele Congresului naţional „Actualităţi în psihiatrie”, Chişinău, 27-28 mai, 2004, p. 439-444.

117

Ion Coşciug

20. Руководство по использованию классификации психических и поведенческих расстройств в клинической практике // Под общ. ред. проф. В.А. Абрамова.- Донецк: КИТИС, 2000.- 346 с.

21. Руководство по психиатрии в 2 томах под общ. ред. академика РАМН А.С. Тиганова, М., «Медицина» 1999., с. 372-394.

22. «Судебная психиатрия» под. ред. А.С. Дмитриева и Т.В. Клименко, Москва, Юристь, 1999, 405 с.

23. «Судебная психиатрия» под. ред. Н.М. Жарикова, Г.В. Морозова, Д.Ф. Хритинин, М., «Норма», 2003, 514 с.

24. «Судебная психиатрия» под. ред. проф. Б.Ф. Шостаковича, М., «Зерцало», 1997, 385 с.

25. Зиглер Е., Ходапп Р.М. Понимание умственной отсталости // Пер. с англ. Н.М. Вельбовець. – К.: Сфера, 2001. – 360 с.

118

Expertiza psihologică judiciară în cadrul sistemului judiciar


Svetlana Rîjicova - doctor în

psihologie, conferenţiar, Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălţi

Expertiza psihologică judiciară contribuie la diminuarea riscului unei erori judiciare în calificarea acţiunilor subiectului, a comportamentului impus de o situaţie afectiv tensionată, de neconştientizarea motivului şi caracterului acţiunilor săvârşite.

Sarcina principală a expertizei psihologice judiciare este de a ajuta organele de judecată şi de urmărire penală în cercetarea problemelor specifice cu conţinut psihologic importante pentru rezolvarea cazurilor penale şi civile; de a obţine informaţii obiective, aprecieri nepărtinitoare şi principiale, importante pentru analiza situaţiei.

Competenţele expertizei psihologice judiciare sunt următoarele:

• Stabilirea particularităţilor psihologice individuale ale persoanelor participante la procesul penal (inculpat, victimă, martor) care ar fi putut să influenţeze esenţial comportamentul lor într-o situaţie extremală sau psihotraumatizantă:

- nivelul dezvoltării intelectuale;- prezenţa anumitor stări psihofiziologice (anxietate,

sugestibilitate înaltă, impulsivitate etc.) care pot influenţa considerabil comportamentul şi mărturiile depuse.

119

Svetlana Rîjicova

• Diagnosticul stărilor de tensiune psihică nepatologică (anxietate, fobie, stres, afect etc.), care au cauzat comiterea crimei, comportamentul inadecvat manifestat în situaţii extreme etc.

• Evaluarea sferei motivaţionale a personalităţii, a tendinţelor care au stimulat săvârşirea faptelor criminale.

• Evaluarea capacităţii subiectului de a conştientiza importanţa acţiunilor proprii şi de a le controla (în special, în cazul minorilor inculpaţi şi al persoanelor cu semne de retard mental);

• Stabilirea capacităţii victimelor, martorilor de a percepe corect circumstanţele importante pentru dosar şi de a depune mărturii corecte (pe dosare penale şi civile).Obiectivitatea cercetărilor efectuate şi a concluziilor formulate

de către psiholog este asigurată de aplicarea metodologiei ştiinţifice adecvate, a metodelor şi tehnicilor de lucru elaborate şi standardizate conform unor cerinţe exacte şi bine definite.

Tipurile de expertiză psihologică judiciară

1. Expertiza personală şi de comisie. Cea dintâi este realizată de către un specialist în domeniu, iar cea de-a doua - de cîţiva specialişti dintr-un anumit domeniu.

2. Expertiza de bază şi suplimentară. Expertiza de bază este cea ordonată pentru explicarea întrebărilor înaintate în faţa specialistului. Expetiza suplimentară este ordonată în cazul când concluziile expertizei de bază sunt incomplete, neclare sau în cazul când apar dubii vis-a-vis de justeţea concluziilor formulate.

3. Expertiza primară şi repetată. Expertiza primară este cea realizată prima, în contextul dosarului, şi subiectului respectiv. Expertiza repetată se promovează de câteva ori în cazul atitudinii rezervate faţă de concluziile formulate anterior.

120


Deosebirile principale între expertiza suplimentară şi cea repetată:

• expertiza suplimentară rezolvă problemele rămase în suspensie la experiza anterioară şi poate fi efectuată fie de acelaşi expert, fie de altul;

• expertiza repetată explică încă o dată aspectele deja cercetate şi poate fi efectuată fie de către un alt expert sau de un grup de experţi.

4. Expertiza monospecializată şi complexă. Cea dintâi este realizată de un anumit tip de specialişti, iar expertiza complexă este efectuată de un grup din diferiţi specialişti (de exemplu, un medic şi un psiholog).

Expertiza psihologiă judiciară se efectuează în baza ordonanţei întocmite de anchetatorul penal, procurorul sau instanţa de judecată, care decid şi asupra componenţei ei (Anexa 1).

Cerinţele faţă de întrebările adresate psihologului expert:• E necesar ca întrebările să nu depăşească limitele competenţei

profesionale a expertului;• întrebările nu trebuie să conţină aspecte de drept (referitoare

la componenţa crimei, vinovăţia subiectului, aceste probleme fiind de resortul instanţei de judecată);

• formulările trebuie să fie explicite, concrete, laconice şi să se succeadă în consecutivitate logică.

Drepturile şi obligaţiile expertului sunt reglementate de Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova.

Expertul-psiholog prezintă concluziile formulate organului care a emis ordonanţa. Reprezentanţii organelor de drept, la rândul lor, apreciază calitatea, caracterul ştiinţific al concluziilor, plenitudinea

121

Svetlana Rîjicova

lor şi gradul de argumentare a răspunsurilor pentru a decide dacă aceste concluzii pot fi folosite în practica judiciară (Anexa 2).

Expertiza psihologică judiciară poate fi ordonată, practic, pe toate dosarele penale şi în cazul multor dosare civile.

Temeiuri pentru ordonarea obligatorie a expertizei psihologice judiciare:

1. Retard în cazul minorului delincvent. În asemenea caz, se recomandă ca expertiza psihologică judiciară să fie dispusă doar după efectuarea expertizei psihiatrice judiciare, iar competenţele expertizei psihologice judiciare ţin de:

• Stabilirea abaterilor de la nivelul dezvoltării psihice normale şi descrierea manifestărilor lor;

• Gradul de influenţa a devierilor în dezvoltarea psihică a subiectului asupra capacităţii lui de a conştientiza acţiniunile săvârşite;

• Capacitatea subiectului de a-şi dirija propriile acţiuni.2. Determinarea capacităţii subiectului de a percepe corect

circumstanţele importante pentru cazul cercetat şi de a depune mărturii corecte despre ele.

3. Stabilirea sau negarea stării de incapacitate a victimei în cazul analizei crimelor sexuale.

4. Prezenţa semnelor supraexcitaţiei emoţionale apărute prin surprindere.

Se recomandă efectuarea expertizei psihologice judiciare pe următoarele tipuri de dosare:

• Toate dosarele cu participarea minorilor, indiferent de locul şi rolul lor în cadrul procesului penal: infractor, victimă, martor.

În cazul minorului pot apărea întrebări referitoare la:

122


- capacitatea lui de a percepe şi reproduce adecvat evenimentele;

- de a conştientiza cele întâmplate;- predispoziţia de a exagera cele percepute;- sugestibilitate mărită, care condiţionează posibilitatea de a

influenţa din exterior mărturiile minorului;- agresivitate şi demonstrativitate în comportament;- prezenţa unor particularităţi psihologice individuale care ar

putea să influnţeze esenţial comportamentul minorului.În practica expertizei psihologice judiciare, prin „influenţă

esenţială” se subînţelege limitarea substanţială a capacităţilor subiectului de a conştientiza şi de a- şi controla propriile acţiuni.

• Crimele comise în stare de afect sau în altă stare de tensiune psihică. Concluziile expertizei psihologice judiciare indică posibilitatea prezenţei afectului sau a altei stări de tensiune psihică (stres, frustrare etc.).

• Dosarele de viol. În cazul dosarelor de viol expertiza poate fi dispusă atât în

privinţa victimei, cât şi în privinţa inculpatului. - În privinţa victimei, poate fi analizată capacitatea ei de a

percepe şi reproduce adecvat evenimentele, de a conştientiza acţiunile săvârşite cu ea şi de a opune rezistenţă activă.

- În privinţa violatorului, se analizează capacitatea lui de a percepe şi de a aprecia adecvat acţiunile proprii, prezenţa particularităţilor psihologice individuale care ar fi putut să influenţeze esenţial comportamentul lui în situaţia analizată. Concluziile psihologului pe dosarele de viol sunt foarte

importante, dat fiind faptul că în practica judiciară persistă tendinţa de a califica comportamentul victimei, lipsit de reacţii active de autoapărare, drept comportament de acceptare a relaţiei sexuale.

123

Svetlana Rîjicova

În realitate, incapacitatea victimei de a opune o rezistenţă activă violatorului poate fi condiţionată de mai mulţi factori:

a) neînţelegerea de către victimă a conţinutului real al situaţiei (se analizează în cazul victimei minore sau cu retard mental);

b) apariţia fobiei puternic manifestate, care blochează reacţiile de apărare, capacitatea de a opune rezistenţă în situaţiile de abuz fizic şi psihologic.Pasivitatea victimei violului poate fi explicată prin particularităţile

psihologice individuale, explicabile în situaţia respectivă: astenie, introversiune, timiditate, neîncredere în sine, predispunere către poziţia victimiară, lipsa voinţei de a căuta posibilităţi de ieşire din situaţie, bizuirea pe ajutorul altor persoane etc. Totodată, pasivitatea victimei poate fi cauzată de asocierea abuzului fizic şi a celui psihologic şi de paticularităţile situaţiei (lipsa ajutorului din exterior, prezenţa mai multor violatori etc.). Prin urmare, lipsa rezistenţei active din partea victimei nu ne permite să calificăm rapoturile sexuale altfel decât abuzive (viol).

Deosebit de complicate pentru cercetarea cazurilor de viol sunt situaţiile, în care victima recurge la suicid cauzat de stresul posttraumatic, apărut drept consecinţă a violului, iar inculpatul, aflând despre aceasta, neagă faptul violului, interpretându-l drept relaţie sexuală benevolă. În cazul dat, extrem de importante sunt cercetările psihologului în scopul constatării legăturii cauzale între actul de viol şi starea de tensiune psihică ulterioară, care a condiţionat suicidul. În situaţiile date, suicidul victimei cauzat de stresul posttraumatic, în paralel cu alte probe judiciare, confirmă indirect faptul violului. Cercetări analogice pot fi recomandate pentru toate cazurile de suicid.

În psihologia judiciară încă nu este studiată la un nivel satisfăcător problema legată de comportamentul violatorului, determinat de stereotipurile formate în mentalitatea acestuia vizând femeile, în general şi pesonalitatea victimei, în particular,

124


culpabilizarea neîntemeiată a victimei de către violator, precum şi perceperea negativă de către acesta a relaţiilor dintre sexe. Factorii respectivi pot fi consideraţi pentru săvârşirea crimei, însă, evident, ei nu justifică acţiunile violatorului.

Aceste cercetări oferă informaţii valoroase, care pot să faciliteze procesul de analiză şi calificare a comportamentului personajelor dramei judiciare.

În practica judiciară se întîlnesc frecvent cazuri când se confruntă competenţele expertizei medico-psihiatrice şi ale expertizei psihologice judiciare, confuziile fiind cauzate de calificarea stării de afect pe dosarele penale. Dar fiind faptul că afectul este o stare emoţională foarte puternică, manifestată în situaţii limită de către o persoană aflată în normă psihică, formularea acestei concluzii intră în atribuţiile expertizei efectuate de către psiholog.

În cazul când apar confuzii referitoare la starea de normă (sănătate) psihică (responsabilitate-iresponsabilitate), este indicat de a realiza mai întâi expertiza medico-psihiatrică şi, dacă se constată că respondentul nu are patologii psihice, se efectuează expertiza psihologică judiciară care stabileşte, la rândul ei, un eventual afect.

Cazuri deosebite constituie analiza comportmentelor persoanelor (inculpat sau victimă) cu deficienţe senzoriale:

- Surzi sau hipoacuzici- Orbi sau cu vederea slabă

Aceste defecte senzoriale influenţează esenţial capacităţile de percepţie ale subiectului şi condiţionează comportamentul lui.

Pentru moment, practica judiciară, la moment, nu valorifică la nivelul adecvat posibilităţile expetizei psihologice judiciare pe cazurile legate de estimarea gravităţii prejudiciului moral, apărut în urma situaţiilor în care este lezată demnitatea umană sau care provoacă victimei trăiri emoţionale puternice la subiect.

125

Svetlana Rîjicova

Concluziile expertizei psihologice judiciare sunt utilizate în procesul judiciar în următoarele situaţii:

• În cazul studierii mecanismelor crimei săvârşite: dinamica, motivele, cauzele crimei.

• Pentru demonstrarea şi calificarea acţiunilor, concluziile expertizei având statut de probă, în special vizând componenta subiectivă a crimei (vina, motivaţia), precum şi pentru argumentarea necesităţii de a efectua alte expertize specializate.

• La verificarea cazurilor de pricinuire involuntară a daunei de către o persoană care nu a putut să evite urmările negative ale acţiunilor proprii.

• Pentru a stabili circumstanţele care atenuează pedeapsa (afectul, retardul mental, dar care nu exclud capacitatea de exerciţiu).

• În scopul aplicării măsurilor judiciare echitabile vis-a-vis de inculpat, ţinând cont de particularităţile lui individuale şi de impactul situaţiei asupra comportamentului respectivului subiect.

Datele expertizei psihologice judiciare pot fi utile, de asemenea, şi în scopuri tactice:

• Pentru stabilirea contactului psihologic în timpul anchetei şi altor acţiuni de anchetă;

• Pentru a identifica comportamentul simulat;• Pentru a depista cauzele denaturării neintenţionate a

informaţiilor de către martor.Informaţiile de natură psihologică sunt utile şi pentru

organizarea activităţilor psihoprofilactice şi educaţionale cu diverse categorii de persoane.

126


Modele de întrebări adresate expertizei psihologicejudiciare pe diferite tipuri de dosare:

I. Întrebări care ajută la constatarea prezenţei sau lipsei afectului sau altor stări de tensiune psihică la inculpat, care au putut să influenţeze esenţial conştiinţa şi comportamentul lui în momentul comiterii crimei:

• Ţinând cont de particularitaţile psihologice individuale ale personalităţii, precum şi de specificul situaţiei analizate, s-a aflat oare subiectul în momentul săvârşiri acţiunilor incriminate în stare de afect? Care au fost cauzele apariţiei afectului?

• Ţinând cont de particularitaţile psihologice individuale ale personalităţii, precum şi de particularităţile situaţiei analizate, s-a aflat oare respondentul în momentul săvârşiri acţiunilor incriminate într-o stare emoţională (tensiune psihică, frustrare, confuzie) care ar fi putut să influenţeze esenţial conştiinţa şi starea lui psihică? În caz că da – în ce mod a putut să se întâmple acest lucru?

• S-a aflat oare inculpatul în stare de tensiune neuropsihică maximă în perioada premergătoare acţiunilor săvârşite?

• Există o legătură cauzală între starea psihică a subiectului, premergătoare acţiunilor, şi starea lui psihică în momentul comiterii acţiunilor analizate?

• În cazul în care în momentul săvârşirii acţiunilor subiectul s-a aflat în stare de tensiune neuropsihică şi emoţională maximă, în ce măsură această stare a influienţat capacitatea lui de a conştientiza importanţa propriilor acţiuni şi capacitatea de a le controla?

• Ţinând cont de starea psihică a subiectului, de particularităţile lui psihologice, şi de circumstanţele cazului, a putut el să

127

Svetlana Rîjicova

coreleze corect acţiunile proprii de autoapărare cu cerinţele obiective ale situaţiei în care s-a aflat?

• Care particularităţi psihologice individuale ale subiectului au putut să influenţeze esenţial comportamentul acestuia în situaţia analizată?

II. Întrebări care ajută la stabilirea capacităţilor psihice ale subiecţilor (inculpat, martor, victimă), aflaţi în stare de sănătate psihică, de a percepe corect circumstanţele importante pentru dosar şi de a depune mărturii adecvate.

• Ţinând cont de particularităţile individuale şi de vârstă, precum şi de condiţiile concrete în care s-a produs acţiunea, a putut oare subiectul să perceapă corect circumstanţele importante pentru dosar? (de indicat care)

• Ţinând cont de starea psihică în care s-a aflat subiectul în momentul percepţiei, a putut el să înţeleagă corect circumstanţele importante pentru dosar (de indicat care)

III. Întrebări care ajută la stabilirea capacităţilor psihice ale victimelor, aflate în stare de sănătate psihică, de a înţelege corect caracterul şi importanţa acţiunilor săvârşite cu ele şi de a opune rezistenţă în situaţiile de viol:

• Posedă oare respondenta (-ul) unele particularităţi psihologice individuale care ar fi putut să influenţeze esenţial comportamentul în situaţia analizată?

• Luând în calcul particularităţile psihologice, starea psihică şi conţinutul situaţiei analizate, a putut respondenta (-ul) să

128


înţeleagă corect caracterul şi conţinutul acţiunilor săvârşite cu ea (el)?

• Ţinând cont de particularităţile psihologice individuale, starea psihică şi conţinutul situaţiei analizate, a putut respondenta (-ul) să opună rezistenţă?

IV. Întrebări care ajută la stabilirea capacităţilor psihice şi a particularităţilor psihologice ale minorului (inculpat, martor, victimă):

• Ţinând cont de particularităţile dezvoltării psihice a

respondentului, a putut el să conştientizeze acţiunile proprii şi să le controleze?

• Luând în calcul particularităţile individuale şi de vârstă, precum şi de condiţiile concrete în care s-a produs acţiunea, a putut respondentul să perceapă corect circumstanţele importante pentru dosar, să le memorizeze şi să le reproducă adecvat?

• În cazul crimelor comise în grup: Ţinând cont de particularităţile de vârstă şi individuale ale respondentului, ce influenţă a putut să aibă membrii grupului asupra lui; s-a aflat el în stare de dependenţă psihologică de acest grup?

• Manifestă respondentul semne de sugestibilitate mărită?• Manifestă respondentul predispoziţia de a exagera

evenimentele produse şi de a fantaza?

V. Întrebări care ajută la stabilirea capacităţilor minorului inculpat cu retard în dezvoltare psihică de a conştientiza importanţa acţiunilor proprii şi deteminarea capacităţii lui de a dirija acţiunile proprii:

• Manifestă minorul semne de retard în dezvoltare psihică, necondiţionate de boală psihică? În cazul prezenţei

129

Svetlana Rîjicova

respectivelor semne, prin ce anume se manifestă ele şi cum au influenţat acestea comportamentul respondentului în situaţia analizată?

• Ţinând cont de nivelul dezvoltării psihice, a fost în stare minorul să conştientizeze impotanţa acţiunilor proprii?

• Luând în calcul nivelul dezvoltării psihice, a putut minorul să dirijeze acţiunile proprii?

VI. Întrebări care ajută la stabilirea stărilor psihice, particularităţilor psihologice individuale care pot să condiţioneze accidentele rutiere sau tehnice:

• S-a aflat oare respondentul în momentul săvârşirii acţiunilor

analizate într-o stare psihică, ce ar fi putut influienţa esenţial capacitatea lui de a-şi realiza funcţiile?

• Ţinând cont de particularităţile psihologice individuale, starea psihică şi circumstanţele situaţiei analizate, a putut respondentul să aprecieze adecvat situaţia, să ia decizii corecte şi să le realizeze?

VII. Întrebări care ajută la stabilirea prezenţei stărilor psihice predispozante la suicid:

• Ţinând cont de particularităţile psihologice individuale şi de caracterul situaţiei, s-a aflat respondentul în perioada premergătoare decesului într-o stare psihică ce a predispus la suicid?

• Care au fost cauzele acestei stări?

130


Anexa 1

Ordonanţa pentru efectuarea expertizei psihologice judiciare (model structural)

• Numele persoanei care ordonează efectuarea expertizei psihologice judiciare şi specificarea dosarului respectiv.

• Descrierea scurtă a fabulei cu argumentarea necesităţii de informaţii şi explicaţii de ordin psihologic.

• Dispoziţia de ordonare care include:1. Indicarea persoanei în privinţa căreia este ordonată

expertiza.2. Enumerarea întrebărilor adresate psihologului. 3. Indicaţia de a pune la dispoziţia psihologului materialele

dosarului penal şi de a facilita organizarea întâlnirii cu subiectul supus expertizei.

Semnătura Data

131

Svetlana Rîjicova

Anexa 2

Concluziile specialistului psiholog (model structural)

• Se indică în baza cărui document a fost făcută expertiza, de care instanţă a fost eliberat, de către cine, în privinţa cărui dosar şi cărei persoane?

• Cine a efectuat expertiza: numele, titlul/funcţia, locul de muncă.

• Specialistul-psiholog confirmă că a fost avertizat despre răspunderea penală (conform art. 312 Cod Penal al R. Moldova).

Semnătura psihologului ______________________

• Psihologul specifică în privinţa cui a fost făcută expertiza, condiţiile de realizare a acesteia (locul, timpul, limba de lucru, persoanele care au asistat în timpul cercetării).

• Sunt enumerate întrebările la care trebuie să dea răspuns psihologul.

• Se indică acţiunile întreprinse în vederea acumulării informaţiilor pentru a răspunde la întrebările adresate psihologului.

• Răspunsul şi concluziile pentru fiecare întrebare aparte, cu explicaţiile şi argumentele necesare.

Semnătura Data

132


Referinţe bibliografice:

1. Коченов М.М. Введение в судебно-психологическую экспертизу. М., 1980.

2. Коченов М.М. Теоретические основы судебно-психологической экспертизы: Дисс. Д-ра психол. наук. – М., с. 24

3. Кудрявцев С.В. Изучение преступного насилия: социально-психологические аспекты. – Психологический журнал, 1988, том 9, N 2, c. 55-62

4. Нагаев В.В. Основы судебно-психологической экспертизы. – Москва: Закон и право, 2003. – 430 с.

5. Реан А.А. Судебно-психологическая экспертиза по делам об изнасиловании. – Психологический журнал, 1990, том 11, N 2, c. 74-81.

6. Cафуанов Ф.С. Аффект: судебно-психологиеский экспертологический анализ // Психологический журнал. Москва, 2001, т. 22, N 3, с. 15-25.

7. Справочник Следователя. Практическая криминалистика: подготовка и назначение экспертиз: Практическое пособие. М., 1992. - Вып. 3, С. 176-183.

Documents

32162411 Expertiza Judiciara in Cauzele Privind Minorii