Eroare judiciara

COLECÞIE COORDONATÃ DE

Magdalena Mãrculescu

eroare_judiciara_BT_Jeni.qxp 10/12/2009 6:03 PM Page 1


ANNE HOLT

Eroare judiciarãO anchetã fãcutã de Vik ºi Stubø

Traducere de Marie-Jeanne Vasiloiu

Postfaþã de Anne Holt


Editori:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:Magdalena Mãrculescu

Coperta colecþiei:Faber Studio (S. Olteanu, B. Haþeganu, D. Dumbrãvician)Foto copertã: © CHRIS BUZELLI

Director producþie:Cristian Claudiu Coban

Dtp: Victoria Gârlan

Corecturã: Elena BiþuEugenia Ursu

Copyright © Anne Holt 2001Publicatã prin acord cu Salomonsson Agency, Stockholm, Suedia

© Editura Trei, 2009 pentru prezenta ediþieC.P. 27-0490, BucureºtiTel./Fax: +4 021 300 60 90e-mail: [email protected], www.edituratrei.ro

ISBN: 978-973-707-312-9

Titlul original: Det som er mitt

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a RomânieiHOLT, ANNEEroare judiciarã: O anchetã fãcutã de Vik ºi Stubø / Anne Holt ;trad.: Marie-Jeanne Vasiloiu . - Bucureºti : Editura Trei, 2009ISBN 978-973-707-312-9I. Vasiloiu, Marie-Jeanne (trad.)821.111-31=135.1


Mamei ºi tatãlui meu


Notã

Pe lângã cele douãzeci ºi ºase de litere cunoscute, alfabetulnorvegian mai cuprinde trei vocale, plasate dupã z:

— æ, vocalã intermediarã între a ºi e, care se pronunþã ca a-ulenglez din cuvântul man;

— ø, care se pronunþã ca grupul eu din termenul francez peu;— å, care se pronunþã ca o.


ªi tavanul a fost albastru. Omul de la magazin susþineacã o culoare închisã ar fi fãcut ca încãperea sã parã mai micã.Se înºela. Dimpotrivã, tavanul se înãlþa, aproape cã dispãrea.Aºa cum dorisem eu însumi, când eram mic: o boltã întune-catã, spuzitã de stele, ca fundal pentru un crai-nou subþirel,rãsãrit chiar deasupra ferestrei. Pe vremea aia, pentru mine,alegea Buni. Buni ºi mami. O camerã de bãieþel, zugrãvitã îngalben ºi alb.

Fericirea este un lucru de care abia dacã-mi pot aminti,ca o atingere fugarã într-un grup de necunoscuþi: dispãrutã maiînainte de a apuca eu sã mã întorc. Când camera a fost aran-jatã ºi n-au mai rãmas decât douã zile pânã sã vinã el, în sfâr-ºit, m-am simþit mulþumit. Fericirea este un lucru copilãresc,iar eu mã apropii de treizeci ºi patru de ani, nu trebuie sã ui-tãm. Dar eram mulþumit, de bunã seamã. Mã bucuram.

Camera era gata. Pe lunã, stãtea cãlare un puºti. Blond,þinând o undiþã, o vargã de bambus prevãzutã cu fir ºi flotor;ºi jos de tot — agãþatã de cârligul undiþei —, o stea. O picã-turã de vopsea galbenã se prelingea spre colþul ferestrei, ca ºicum cerul începuse sã se topeascã.

Fiul meu putea, în sfârºit, sã soseascã.7



1

Se întorcea de la ºcoalã. 17 mai era pe aproape. Astaavea sã fie prima sãrbãtoare naþionalã1 fãrã mami. Cos-tumul popular îi era prea scurt. Mami îl lungise deja dedouã ori.

În noaptea aceea, Emilie fusese trezitã de un coºmar.Tati dormea; ea îi asculta prin perete sforãielile uºoare ºiþinea costumul la piept. Marginea lui roºie îi ajungeaacum la genunchi. Creºtea prea repede. Tati spunea ade-sea: bãlãriile cresc, nu glumã! Emilie îºi trecuse mâna pestestofa de lânã ºi se ghemuise cum putuse mai bine. Buni-ca din partea lui mami repeta întruna: Grete era o prãji-nã, aºa cã nu-i de mirare cã puºtanca creºte în felul ãsta.

Pânã la urmã, umerii ºi coapsele începuserã sã-iamorþeascã. Din cauza lui mami era ea aºa de înaltã. Mar-ginea roºie abia dacã i-ar fi acoperit genunchii.

Poate cã ar trebui sã cearã o rochie nouã.Ghiozdanul era greu. Culesese podbal. Buchetul era

atât de mare, încât tati trebuise sã scoatã o vazã. Tulpinile

9

1 La 17 mai se aniverseazã naºterea statului norvegian, odatã cu semnareaconstituþiei de la Eidsvoll, în 1814.


erau lungi; nu ca atunci când era mai micã ºi culegeadoar florile, care pluteau apoi triste într-un pãhãrel pen-tru ouã.

Nu-i plãcea sã umble singurã. Marte ºi Silje plecase-rã împreunã. Nu-i spuseserã ce aveau sã facã, îi fãcuserãdoar un mic semn, de la geamul din spatele maºinii con-duse de mama lui Marte.

Podbalul avea nevoie de apã. Unele tije atârnau dejaînmuiate, iar Emilie încercã sã nu þinã buchetul preastrâns. O floare cãzu pe jos ºi ea se aplecã s-o ridice.— Pe tine te cheamã Emilie?

Bãrbatul zâmbea. Emilie se uitã în urma ei. Pe uli-cioara îngustã — un pasaj între douã strãzi cu circulaþieintensã, care îi scurta cu peste zece minute drumul de în-toarcere — nu mai era altcineva. Ea murmurã douã–treicuvinte nedesluºite ºi se trase înapoi câþiva paºi.— Emilie Selbu? Eºti chiar tu, nu-i aºa?

Nu vorbi niciodatã cu necunoscuþi. Niciodatã cu bãr-baþii pe care nu-i cunoºti. Fii politicoasã cu toþi adulþii.— Da, murmurã ea, încercând sã treacã.

Pantoful, un pantof de sport nou-nouþ, cu benzi roz,îi intrã în noroiul acoperit de frunze moarte. Emilie fugata-gata sã-ºi piardã echilibrul. Bãrbatul o apucã de braþ,dupã care îi trânti ceva peste faþã.

O orã ºi jumãtate mai târziu, la poliþie fu reclamatãdispariþia lui Emilie Selbu.

Anne Holt

10fiction connection


2

— N-am reuºit niciodatã sã uit cazul ãsta. Poate cã mãmustra conºtiinþa. Pe de altã parte, tocmai îmi termina-sem studiile de drept; la acea vreme, mamele copiilormici trebuiau sã se ocupe în exclusivitate de cãminul lor.N-aº fi putut spune mare lucru.

Zâmbetul ei implora sã fie lãsatã în pace. Conversa-þia dura de aproape douã ore. Femeia bolnavã la pat avearespiraþia scurtã; dupã toate semnele era incomodatã delumina puternicã a soarelui. Degetele i se agãþarã decearºaf.— N-am decât ºaptezeci de ani, gâfâi ea, dar mã simt

atât de bãtrânã. Iertaþi-mã.Inger Johanne Vik se ridicã ºi trase draperiile. ªovãi,

apoi întrebã, fãrã sã se întoarcã:— E mai bine?

Bãtrâna doamnã închise ochii.— Am scris totul. Acum trei ani. Când am ieºit la pen-

sie, gândindu-mã cã o sã am…Ridicã o mânã subþire.

— …timp.

11


Inger Johanne Vik se uita fix la dosarul pus pe nop-tierã, alãturi de un teanc de cãrþi. Bãtrâna dãdu uºor dincap.— Luaþi-l. Nu mai pot face mare lucru, acum. Nici mã-

car nu ºtiu dacã el mai este în viaþã. Dacã-i aºa, trebuiesã aibã… vreo ºaizeci ºi cinci de ani.

Închise ochii. Capul îi cãzu uºor într-o parte. Gura ise întredeschise ºi, când Inger Johanne Vik se aplecã sãia dosarul roºu, îi simþi rãsuflarea de bolnavã. Bãgã hâr-tiile în geantã ºi se îndreptã, fãrã zgomot, spre uºã.— Un ultim lucru, pentru a încheia…

Inger tresãri ºi se întoarse spre bãtrânã.— Am fost întrebatã cum puteam fi atât de sigurã. Unii

cred cã toate astea nu-s decât ideile fixe ale unei bãtrânecare nu mai este bunã de nimic. E adevãrat cã n-am fã-cut nimic în toþi anii ãºtia, când… Dupã ce veþi citi to-tul, v-aº fi recunoscãtoare dacã mi-aþi spune…

Tuºi. Ochii i se închiserã încet. Tãcerea domni pen-tru o clipã.— Ce sã vã spun? murmurã Inger Johanne Vik. Nu era

sigurã dacã bãtrâna nu adormise.— Eu ºtiu cã era nevinovat. Mi-ar face bine sã aflu dacã

sunteþi de aceeaºi pãrere.— Dar pe mine nu mã…

Bãtrâna îºi lãsã palma pe cãpãtâiul patului.— ªtiu. Nu vã intereseazã vinovãþia sau nevinovãþia. Pe

mine, da. În cazul ãsta, da. ªi sper sã vã intereseze ºi pedumneavoastrã. Dupã ce veþi citi totul. Îmi fãgãduiþi? Osã vã întoarceþi?

Inger Johanne Vik îi zâmbi uºor. În realitate, asta nuera decât o grimasã, prin care nu-ºi lua niciun angaja-ment.

Anne Holt



3

Nu era prima oarã când Emilie dispãrea. Nu lipseaniciodatã prea mult, dar se întâmplase odatã, chiar dupãmoartea Gretei, când nu reuºise s-o gãseascã vreme detrei ore. Telefonase peste tot. Mai întâi, foarte enervat, lacei apropiaþi: la prieteni, la sora Gretei, care stãtea la zeceminute de ei ºi care era mãtuºa preferatã a lui Emilie, labunici, care n-o vãzuserã pe micuþã de câteva zile. Suna-se ºi în alte pãrþi, pe mãsurã ce îngrijorarea fãcea loc te-merii, iar degetele lui încurcau tastele telefonului. Apoibãtuse vecinãtatea în pas de marº ºi în cercuri tot maimari. Teama i se transformase în panicã ºi începuse sãplângã.

Ea stãtea într-un copac, absorbitã de o scrisoare pecare i-o scria maicã-sii, o scrisoare alcãtuitã numai din de-sene, ºi pe care avea s-o trimitã în cer, sub forma unuiavion de hârtie. El o dãduse jos, cu grijã, de pe creangãºi trimisese avionul în aer, de pe o coastã abruptã. Hâr-tia îndoitã plutise într-o parte ºi-n alta, pânã când dispã-ruse, legãnându-se, pe deasupra unor mesteceni înalþi,care, de atunci, poartã pur ºi simplu numele „Drumulspre Rai“. Dupã aceea, timp de douã sãptãmâni, nu o

13


scãpase din ochi. Cât durase vacanþa, dupã care fuseseobligat s-o lase din nou sã meargã la ºcoalã.

Dar, de data asta, era altfel.Pânã acum, nu chemase niciodatã poliþia; aceste dis-

pariþii, mai scurte sau mai îndelungate, nu-l alarmaserãniciodatã în asemenea hal. Acum, era altceva. Panica îlcuprinse fãrã veste, ca un val. N-ar fi putut spune de ce,dar, vãzând cã Emilie nu se întorcea aºa cum era de aº-teptat, a luat-o la fugã spre ºcoalã, fãrã sã bage de seamãcã ºi-a pierdut un papuc la jumãtatea drumului. Ghioz-danul ºi un buchet mare de podbal zãceau pe ulicioaradintre cele douã strãzi mari, scurtãturã pe care ea nu în-drãznea niciodatã sã meargã, atunci când era singurã.

Grete îi cumpãrase ghiozdanul ãsta lui Emilie, cu olunã înainte de a muri. Micuþa nu s-ar fi despãrþit nicio-datã de el; dar poate cã se înºela, poate cã o fi fost ghioz-danul altei eleve, cine ºtie, vreun copil mai puþin griju-liu. Ghiozdanul semãna cu al fiicei lui, dar n-a fost pe de-plin sigur de asta pânã nu i-a deschis, þinându-ºi rãsufla-rea, capacul ºi nu i-a vãzut iniþialele din interior. E.S. Niº-te litere mari ºi colþuroase, aºa cum le fãcea Emilie. Eraghiozdanul lui Emilie, ºi ea nu l-ar fi lãsat niciodatã trân-tit în felul ãsta.

Anne Holt



4

Bãrbatul menþionat în hârtiile lui Alvhild Sofienbergse numea Aksel Seier, nãscut în 1935. Ucenic tâmplar lacincisprezece ani. Documentele ofereau prea puþine in-formaþii despre copilãria lui, cu excepþia faptului cã semutase de la Oslo la Trondheim, când avea zece ani. Ta-tãl sãu gãsise de lucru, dupã rãzboi, la Aker Mekanisk Ver-ksted. Pânã sã atingã vârsta adultã, avea deja trei infrac-þiuni la activ. Nimic cu adevãrat grav.— Nu dupã scara de valori actualã, în orice caz, murmu-

rã pentru sine Inger Johanne Vik, tot întorcând foile fria-bile, îngãlbenite de ani. Sentinþele judecãtoreºti se refe-reau la trei spargeri de bãcãnii ºi un furt de maºinã, carese terminase pe Mosseveien, când bãtrânul Ford rãmãse-se în panã de benzinã. La douãzeci ºi unu de ani, AkselSeier fusese arestat ºi condamnat pentru viol ºi crimã cupremeditare.

Fetiþa se numea Hevdig ºi, în momentul morþii, nuavea decât opt ani. Cadavrul, gol ºi mutilat, fusese gãsit,într-un sac de pânzã, de cãtre un vameº, lângã portul demãrfuri din Oslo. Douã sãptãmâni de anchetã durã seîncheiaserã cu arestarea lui Aksel Seier. Desigur, nu exista

15


nicio dovadã palpabilã. Nici urme de sânge, nici ampren-te digitale. Nimic care sã poatã face legãtura între învi-nuit ºi victima lui. Dar acesta fusese vãzut la faþa locu-lui de cãtre doi martori de toatã încrederea ºi care aveaumotive perfect legitime sã se afle afarã, la o orã atât detârzie.

La început, tânãrul a negat absolut totul. Dupã câte-va ore, a recunoscut, în sfârºit, cã se aflase în zona din-tre Pipervika ºi Vippertangen, în noaptea când fusese uci-sã Hedvig. Era vorba doar de puþin trafic de alcool. Refu-zase sã spunã numele clienþilor.

Dupã câteva ore de la arestare, poliþia reuºise sã deapeste un vechi denunþ pentru exhibiþionism. În momen-tul faptelor, Aksel avea optsprezece ani ºi, dupã spuselesale, beat mort fiind, nu fãcuse altceva decât sã se uºure-ze pe Ingierstrand, într-o searã de varã. Tocmai atunci,treceau trei fete. El voise doar sã le necãjeascã, a spusAksel. O prostealã din pricina aburilor bãuturii, el nu eraunu’ de-ãia. Nu ºi-o arãtase, doar glumise cu trei gagiciisterice.

Chestiunea fusese clasatã, dar nu uitatã. Apãrea dinarhive, ca un stigmat pe care îl crezuse ºters, ca un degetce arãta, tremurând de indignare, spre el.

Când numele lui a fost dat publicitãþii, pe manºe-tele late ale ziarelor, fapt ce a fãcut-o pe maicã-sa sã-ºiia zilele, în seara de 23 decembrie 1956, la poliþie auparvenit trei noi declaraþii. Una dintre ele a fost lãsatãfrumos deoparte, dupã ce autoritãþile ºi-au dat seama cãautoarea, o femeie între douã vârste, avea obiceiul sãdenunþe câte un viol la fiecare ºase luni. Celelalte douãau reþinut însã atenþia inspectorilor însãrcinaþi cu an-cheta.

Anne Holt



Margrete Solli, de nouãsprezece ani, stãtuse trei lunicu Aksel. Ea avea principii riguroase. Ceea ce, lui Aksel,nu-i convenea în mod deosebit, susþinea ea, roºind ºi ple-cându-ºi ochii. Nu o datã, el luase cu forþa ceea ce estepropriu unui cuplu.

Aksel avea o altã versiune a poveºtii. El îºi aminteade nopþile delicioase, de lângã Sognsvann, subliniate defraze rostite printre chicoteli ºi de uºoare lovituri pestedegete, când mâinile i se aventurau pe pielea ei dezgoli-tã. Îºi amintea de sãrutãrile fierbinþi de despãrþire ºi defelul în care o asigura, fãrã prea multã însufleþire, cã seînsoarã cu ea de îndatã ce iese calfã. El a descris, în faþapoliþiei ºi a curþii, o fatã pe care trebuia s-o convingi, darnu mai mult decât pe altele; cã aºa ºi erau fetele, nu? Mãrog, înainte sã le pui inelul pe deget.

A treia declaraþie venea de la o femeie pe care AkselSeier susþinea cã nu o întâlnise în viaþa lui. Violul se pre-supunea cã avusese loc cu mulþi ani în urmã, pe când eanu avea decât paisprezece ani. Aksel protestase cu tãrie:nu o vãzuse niciodatã. ªi, vreme de nouã sãptãmâni, câtau durat detenþia provizorie, precum ºi lungul ºi istovi-torul proces, el a þinut-o morþiº pe a lui: n-o vãzuse nici-odatã pe acea femeie. Nu auzise niciodatã de ea.

Dar Aksel minþea în atâtea privinþe!Când a început urmãrirea, Aksel ºi-a turnat, în sfâr-

ºit, clientul care-i putea oferi alibiul. Bãrbatul se numeaArne Frigaard ºi cumpãrase douãzeci de sticle cu alcoolde contrabandã, în valoare de douãzeci ºi cinci de coroa-ne. Când poliþia s-a dus sã verifice, a descoperit, într-ocasã din Frogner2, un colonel Frigaard cât se poate de

Eroare judiciarã

17

2 Unul dintre cele mai elegante cartiere din Oslo.


uimit. Acesta a ridicat ochii spre cer, în faþa unor acuza-þii atât de groteºti, ºi i-a invitat pe cei doi agenþi sã-i vadãbarul. Exclusiv alcooluri nobile. Ce-i drept, soþia lui nu aspus, practic, nimic, dar a clãtinat din cap când fanfaro-nul de bãrbatã-sãu a susþinut sus ºi tare cã, în seara cupricina, rãmãsese acasã, din cauza unei migrene, ºi se cul-case devreme.

Inger Johanne îºi trecu degetul de-a lungul nasuluiºi bãu o gurã de ceai rece.

Pare-se cã nimeni nu cercetase mai îndeaproape ver-siunea colonelului. Inger Johanne crezu totuºi cã sesizea-zã o anumitã ironie sau mai degrabã o distanþare plinãde sarcasm în atitudinea judecãtorului care ascultase de-poziþia de o obiectivitate seacã, fãcutã de poliþist. Colo-nelul nu a fost chemat în boxa martorilor. Avea migre-nã, afirmase un medic, cruþându-ºi astfel vârstnicul pa-cient de neplãcerile confruntãrii cu afirmaþiile inculpa-tului, în ceea ce priveºte cumpãrarea unor cantitãþi de al-cool cu preþ redus.

Inger Johanne tresãri auzind zgomotele ce veneaudin dormitor. În ciuda tuturor acestor ani, cinci ani încare situaþia se îmbunãtãþise considerabil — copila dor-mea dusã de obicei, cufundatã într-un somn odihnitor,ºi, fãrã îndoialã, nu era decât niþeluº rãcitã —, ea nu seputea împiedica sã nu se înfioare la cea mai micã hârâ-ialã din piept sau tuse. Tãcerea se aºternu din nou.

Un martor se deosebea însã de ceilalþi. Evander Ja-kobsen, de ºaptesprezece ani, aflat la închisoare în acelmoment. Când mica Hedvig fusese asasinatã, era liber to-tuºi; acesta susþinea cã primise bani de la Aksel Seier, casã ducã un sac, de la Gamlebyen pânã în port. La înce-put, declarase cã Seier îl însoþise, dar nu voise sã care el

Anne Holt



însuºi sacul, pentru cã asta „ar fi atras atenþia“. Apoi, po-vestea se schimbase. Nu mai era Seier cel care-i ceruse sãtransporte sacul, ci un alt bãrbat (numele respectivuluinu figura în dosar). Dacã dãdeai crezare acestei noi mãr-turii, Seier l-ar fi aºteptat în port ºi ar fi recuperat pache-tul fãrã multã vorbã. Chipurile, sacul ar fi conþinut cape-te ºi picioare de porc alterate. Evander Jakobsen nu pu-tea confirma, nu verificase. Dar sacul puþea, fãrã nicio în-doialã, iar greutatea putea corespunde, fãrã probleme,unei copile de opt ani.

Aceastã poveste, cusutã în mod vizibil cu aþã albã,strecurase îndoiala în mintea ziaristului însãrcinat cu ru-brica „fapt divers“ din Dagbladet. El a descris explicaþiilelui Evander Jakobsen ca fiind „absolut neverosimile“ ºi aprimit sprijinul lui Morgenbladet, al cãrui reporter îºi bã-tea joc pe faþã de povestea contradictorie înºiratã de tâ-nãrul recidivist din boxa martorilor.

Rezervele ziariºtilor n-au fost de niciun ajutor.Aksel Seier a fost declarat vinovat cã o violase pe mi-

cuþa Hedvig Gåsøy, în vârstã de opt ani. ªi vinovat cã oasasinase cu scopul de a disimula cealaltã crimã.

A fost condamnat la închisoare pe viaþã.Inger Johanne Vik a pus, cu grijã, hârtiile una peste

alta. Dosarul era alcãtuit din depoziþii ºi din sentinþa ju-decãtoreascã, precum ºi din primele pagini ale unor jur-nale. Niciun document provenind din partea poliþiei.Niciun proces-verbal. Niciun raport de expertizã, deºi separe cã existaserã câteva.

Dupã anunþarea verdictului, ziarele încetaserã sã maivorbeascã despre acest caz.

Pentru Inger Johanne Vik, procesul lui Aksel Seier eraunul printre multe altele. Doar sfârºitul poveºtii îl fãcea

Eroare judiciarã

19


deosebit ºi o împiedica pe tânãra femeie sã doarmã. Eradouãsprezece ºi jumãtate noaptea, dar nu-i era delocsomn.

Reciti dosarul. Sub hârtiile procesului, legate într-unclasor împreunã cu extrasele din ziare, se gãsea povesteaneliniºtitoare a bãtrânei femei.

În cele din urmã, Inger Johanne se ridicã. Cerul în-cepea sã se lumineze. În câteva ore, trebuia sã se scoale.Copila mormãi, pe jumãtate adormitã, când o împinse lacelãlalt capãt al patului. Micuþa putea rãmâne culcatã.Oricum, ea nu mai putea dormi.

Anne Holt



5

— E o poveste incredibilã.— Spui asta la modul propriu? Adicã nu mã crezi?

Camera fusese aerisitã. Bolnava pãrea mai vioaie. Stã-tea în capul oaselor, pe pat; un televizor cu sonorul opritera aprins, într-un colþ. Inger Johanne Vik zâmbi ºi atin-se cu vârful degetelor cuvertura pusã pe braþul fotoliului.— Bineînþeles cã da. De ce nu te-aº crede?

Alvhild Sofienberg nu rãspunse. Privirea i se plimbade la vizitatoare la televizorul mut. Pe ecranul acestuia,imaginile defilau nervos, fãrã nicio noimã. Bãtrâna aveaochi albaºtri. Faþa îi era ovalã, iar buzele pãreau sã-i fi dis-pãrut în zbuciumul pricinuit de durerile intense, care bao apucau, ba o lãsau. Pãrul îi devenise incredibil de sub-þire. Poate cã fusese frumoasã la vremea ei. Greu de spus.Inger Johanne îi cercetã trãsãturile rãvãºite ºi încercã sãºi-o închipuie pe femeia care trebuie cã fusese Alvhild în1965, când împlinise treizeci ºi cinci de ani.— M-am nãscut în 1965, spuse brusc Inger Johanne,

dupã care lãsã jos dosarul. La 22 noiembrie. Exact dupãdoi ani de la atentatul asupra lui Kennedy.

21


Documents

Eroare judiciara