Embed Size (px)
Citation preview
UNIVERSITATEA "SPIRU HARET"
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
MASTER – Ştiinţe penale
REFERAT
DISCIPLINA: PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Coordonator ştiinţific: Prof. univ. dr. Tudorel Butoi
TEMA: Motivul şi raţiunea de a ucide (determinarea motivaţiei )
Masterand : CĂLIMAN CLAUDIU CĂLIN CNP : 1760516267394
Data depunerii: 11.03.2009
1
CUPRINS:
1. COMPORTAMENTULUI CRIMINAL
2.ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE MECANISMULUI COMPORTAMENTULUI CRIMINAL
3. MOTIVUL ŞI RAŢIUNEA DE A UCIDE
3.1.Determinarea motivaţiei
3.2.Infractorii organizaţi / infractorii neorganizaţi
3.3.Infracţiunea premeditată (predilect finalizată de psihopatul sexual)
3.4.Infracţiunea nepremeditată (predilect finalizată de psihotici)
3.5.Cauzele si condiţiile criminalităţii ucigaşilor în serie
2
BIBLIOGRAFIE:
1. Cioclei Valerian, Mobilul în conduita criminală, Editura AII Beck, Bucureşti,
1999.
2. Silvia Florea, Interesul ca motivaţie a acţiunii, în „Determinarea şi
motivarea acţiunii sociale", Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1981.
3.Alfred Adler, Cunoaşterea omului, Editura IRI, 1996 NOŢIUNEA MECANISMULUI
4.Dicţionar de psihologie, coordonator Noebert 5, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 2000.
5.Diagnostic and statistical manual of mental disorders, American Psychiatric
Association, Ediţia a IlI-a, Washington D.C. 1987.
6.Manus A., Psihozele şi nevrozele adultului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999.
7. Popescu-Neveanu, Zlate M., Creţu, Tinca, Psihologie, Bucureşti Editura Didactică
şi Pedagogică R.A., 1995
3
1.COMPORTAMENTULUI CRIMINAL
Omul, fiinţă raţională şi conştientă, vine pe lume înzestrat de natură cu o sumă de
necesităţi organice, pe care tinde neîncetat să şi le satisfacă pentru a-şi menţine existenţa,
în contextul unei ambianţe propice sau ostilă acestui deziderat intrinsec. De aceea, „nu
putem vedea în viaţa psihică decât un complex de măsuri ofensive şi defensive, prin care
se acţionează asupra lumii spre a se asigura menţinerea organismului uman şi dezvoltarea
sa"1.
Pentru a-şi satisface necesităţile materiale şi spirituale, o parte dintre membrii
societăţii recurg însă la acţiuni ce transgresează normele de conduită stabilite în societate
şi rup, în consecinţă, relaţiile sociale instituite, săvârşind crime. Comportamentul lor
criminal nu reprezintă o manifestare involuntară sau inconştientă, lipsită de sens, ci este
rezultatul unei atitudini ferme, formate în forul interior al individului, sub impactul
conjugat al unor factori obiectivi şi subiectivi, şi urmăreşte un scop bine definit. În desfă-
şurarea ei plenară, plecând de la geneză şi încheind cu materializarea, conduita criminală
parcurge o serie lungă de stadii, începând cu formarea trebuinţelor, conştientizarea lor şi a
posibilităţilor obiective de satisfacere, naşterea interesului, declanşarea proceselor
motivaţionale, analiza situaţiei create, luarea deciziei şi înfăptuirea unor acţiuni cu
caracter criminal.
Comportamentul criminal nu constă numai din acţiuni, ci şi din anumite stări de
spirit, care le precedă şi le însoţesc. Din acest unghi, el poate fi comparat cu un aisberg, în
care vârful vizibil nu este altceva decât actele de conduită exterioară, în timp ce partea
ascunsă, invizibilă include fenomenele somatice, psihice şi sociale care le determină.
Mai mult decât atât, actele de conduită exterioară nu pot fi explicate în afara proceselor
interioare şi a contextului social. Toate aceste stadii, cu fenomenele care au loc în interiorul
lor, alcătuiesc mecanismul comportamentului criminal.
1 Alfred Adler, Cunoaşterea omului, Editura IRI, Bucureşti, 1996, p.52.
4
Mecanismul comportamentului criminal constituie, în esenţă, procesul de naştere,
dezvoltare şi materializare a comportamentului criminal, văzut prin prisma individului,
atât sub aspectul interior - procese psihosomatice, cât şi sub cel exterior - conduită,
aspecte care se află într-o legătură indisolubilă
În linii mari, mecanismul comportamentului criminal include trei etape de bază:
(1) naşterea motivului,
(2) luarea deciziei şi
(3) realizarea intenţiei criminale
În cadrul primei etape - naşterea motivului - are loc, mai întâi de toate,
conştientizarea necesităţilor inerente individului, a căror satisfacere marchează
fundamental activitatea lui, definindu-i comportamentul. Odată conştientizate, individul
raportează trebuinţele sale la posibilităţile reale de satisfacere a lor, adică la condiţiile
sociale şi la situaţia lui faţă de acestea, proces ce se finalizează cu formarea interesului.
Din momentul dat, anume interesul este acea instanţă care impulsionează şi direcţionează
conduita omului, servindu-i drept motiv. Dirijat de interes, individul îşi proiectează un
scop şi tinde energic spre atingerea lui.
La etapa a doua - luarea deciziei - se declanşează un proces deliberativ, în care sunt
confruntate diverse interese (de a săvârşi sau de a nu săvârşi o faptă), este reevaluat scopul
propus, sunt analizate eventualele implicaţii, precum şi sunt reconsiderate valorile şi
normele sociale, prin prisma cântăririi opţiunilor pro şi contra. Etapa în discuţie se sfârşeşte
cu luarea deciziei de a da totuşi curs interesului de a comite o crimă, adică de a recurge la
acţiuni criminale în vederea satisfacerii unor necesităţi (materiale sau spirituale) sau realizarea
unor interese considerate importante pentru individul respectiv.
În fine, a treia etapă - realizarea intenţiei criminale - coincide cu manifestarea
comportamentului criminal (o serie de acte de planificare, de cooptare a unor posibili
participanţi, de creare a unor condiţii propice comiterii faptei) şi culminează cu înfăptuirea
crimei (săvârşirea unor acţiuni sau inacţiuni prevăzute de legea penală).
5
2.ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE MECANISMULUI
COMPORTAMENTULUI CRIMINAL
Fiecare etapă a mecanismului comportamentului criminal include o serie de
elemente constitutive, încât el poate fi reprezentat, sub formă desfăşurată, prin lanţul acestor
elemente. Privit astfel, mecanismul comportamentului criminal posedă următoarea
configuraţie: necesitate - interes - motiv - scop - deliberare - luarea deciziei - realizarea
intenţiei criminale. De menţionat că fiecare element al mecanismului schiţat este deter-
minantul elementului următor, el însuşi fiind determinat, la rândul său, de elementul
precedent.
Necesitatea (trebuinţa, nevoia) reprezintă punctul iniţial al mecanismului conduitei
criminale. Ea constituie o cerinţă imperioasă cauzată de starea de insuficienţă, fizică sau
spirituală, a individului.
Necesitatea reprezintă un mobil fundamental al comportamentului uman, inclusiv cel
criminal. Putem spune chiar că viaţa omului este guvernată de legea nevoii. Aşadar, prin
necesitate obţinem o explicaţie primară a conduitei individului şi a cauzei acesteia.
Trebuinţele primare au un caracter biologic, organic şi răspund cerinţelor
anatomice şi fiziologice ale organismului uman, ele sunt: aer, apă, hrană, o anumită
temperatură, presiune şi umiditate, mişcare, odihnă etc. şi toate într-o cantitate şi de o
compoziţie determinată.
Nevoile spirituale reprezintă o creaţie a societăţii, chiar dacă a fost necesară, mai
întâi, o condiţie organică - o formă evoluată a creierului, pentru că facultăţile mintale s-au
dezvoltat la om mai cu seamă datorită factorilor sociali. Ele sunt cultivate pe calea
socializării şi au adesea un caracter la fel de imperios ca şi cele biologice, iar uneori le
depăşesc prin intensitate. Ambianţa socială a metamorfozat necesităţile biologice existente
ale individului: omul acum are nevoie de o anumită hrană sau de o anumită vestimentaţie şi
6
nu, pur şi simplu, de hrană sau vestimentaţie etc. Este semnificativ, în contextul de faţă,
şi faptul că în societăţi distincte, diferă, uneori frapant, şi sistemul trebuinţelor umane.
Necesitatea constituie piatra de temelie a interesului, deoarece el apare datorită şi
în jurul necesităţii, fără de care nu poate exista.
Interesul constituie orientarea conştientă a individului spre schimbarea sau
menţinerea situaţiei sale, în vederea creării condiţiilor necesare de satisfacere a
nevoilor.
In cazul conduitei criminale, interesul consistă într-o orientare a individului spre
schimbarea sau menţinerea situaţiei sale, în vederea creării de condiţii necesare
satisfacerii nevoilor, pe calea săvârşirii unei crime.
Interesele unui individ se disting prin gradul de generalitate socială: unele interese
sunt specifice individului, altele pot fi împărtăşite de el şi de alţi indivizi. în cazul
conduitei criminale este prezentă însă o situaţie particulară: aici avem de a face cu un
interes particular, specific individului respectiv, care contravine interesului general şi care
aduce, astfel, o atingere societăţii şi, deci, intereselor celorlalţi membri ai ei.
Prin urmare, interesul este generat de realitatea obiectivă, dar este reflectat, conturat
în conştiinţa individului prin intermediul factorilor subiectivi, psihici. Acest fapt
introduce în procesele sociale un element subiectiv şi face ca legile sociale să aibă un
caracter statistic. Ca rezultat, comportamentul uman nu reprezintă, în toate cazurile, un
răspuns fidel la influenţa factorilor sociali obiectivi, ci poate cunoaşte, datorită factorilor
subiectivi, şi reacţii divergente, ba chiar contrare.
Interesul constituie mobilul fundamental al comportamentului uman.
Motivul (mobilul)2 constituie stimulul intern al comportamentului uman, inclusiv
al celui criminal, şi cauza imediată, ultimă a acestuia.
2 În psihologie există tratări diferenţiate ale conceptului de motiv şi mobil: unii cercetători deosebesc aceste noţiuni, alţii le identifică, folosind termenii ca sinonime, iar ceilalţi optează pentru excluderea, în genere, a unuia dintre termenii în discuţie. Disputa din psihologie s-a extins şi în criminologie. în această lucrare termenii de „motiv" şi „mobil" au fost utilizaţi sub formă de îmbinare liberă. A se vedea o tratare amplă a problemei la Valerian Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Editura AII Beck, Bucureşti, 1999.
7
Acţiunea motivului, eventual a motivelor, conduce la formarea motivaţiei, adică a
unei stări interne de mobilizare, activare şi direcţionare a resurselor fizice şi intelectuale
ale individului spre satisfacerea unor trebuinţe, realizarea unor interese sau a unor
comandamente instinctuale etc, prin intermediul sistemului de motivare, adică al
proceselor şi mecanismelor interne prin care se realizează o asemenea stare3.
Este de menţionat că „motivaţia nu trebuie redusă la condiţia unui act, ea este de
ordinul duratei şi al procesului. Aceasta nu numai pentru că ea necesită o realizare în timp,
o conectare treptată a mecanismelor fiziologice şi psihologice ale individului pentru
realizarea unei mobilizări a resurselor interne ale acestuia, dar şi pentru că ea nu este
numai anterioară acţiunii, ci şi contemporană cu aceasta; cu alte cuvinte, motivaţia nu se
consumă ca etapă premergătoare acţiunii, constituind doar impulsul care o declanşează, ci
durează şi se manifestă ca proces subiectiv pe tot parcursul acţiunii, susţinând şi
justificând în permanenţă realizarea ei, amplificând (în cazul motivaţiei pozitive)
performanţele acţiunii, sau - dimpotrivă - diminuându-i performanţele, determinând
evitarea ori abandonarea acţiunii (în cazul motivaţiilor negative)"4.
Dintre stimulii interni predominanţi în mecanismul comportamentului criminal
interesul se distinge prin frecvenţa sa covârşitoare, ca şi în cazul conduitei legale de altfel.
Rămâne de adăugat că individul, fiind dirijat de un anumit motiv, îşi proiectează
conform acestuia din urmă un scop.
Scopul reprezintă rezultatul scontat pe care tinde să-1 atingă individul.
După Alfred Adler, „viaţa psihică este de neconceput fără un scop către care are loc
mişcarea, dinamica, scopul fiind parte componentă a vieţii psihice"5, scop care, potrivit
psihologului austriac, „rezultă aproape de la sine în legătură cu trebuinţele organismului faţă
de lumea exterioară şi în legătură cu răspunsul pe care organismul îl are de dat în mod necesar
în această privinţă"6. Şi are dreptate, cu precizarea doar că legătura dintre trebuinţe şi scop este
3 Silvia Florea, Interesul ca motivaţie a acţiunii, în „Determinarea şimotivarea acţiunii sociale", Editura Academiei Române, Bucureşti, 1981, p. 137.4 Ibidem, p.138.5 Alfred Adler, Cunoaşterea omului, Editura IRI, 1996, p.53.6 Ibidem.
8
intermediată, cel mai adesea, de interes, atunci cînd vorbim de fiinţa raţională, chiar dacă ea
este influenţată de procese inconştiente.
Scopul nu este însă independent, el este presupus, predeterminat de motiv (interes,
necesitate etc.), în care se găseşte într-o formă latentă, implicită. De aceea, el nu poate fi
disociat în întregime de motiv (interes sau necesitate), ci capătă un anumit grad de
autonomie, în situaţia în care se prefigurează într-o imagine mintală relativ conturată a
obiectivului proiectat, deoarece începe să producă un efect de catalizare asupra motivaţiei.
O dată cu profilarea scopului este învederat şi caracterul criminal al
comportamentului, necesar realizării lui. In această ordine de idei se cere precizat că
scopul nu coincide cu finalitatea conduitei umane, inclusiv cu cea criminală. în timp ce
scopul indică modificările pe care individul tinde să le aducă în mediul său de viaţă,
finalitatea denotă raţiunea acestei intenţii, adică interesul sau trebuinţa în vederea
satisfacerii cărora se acţionează asupra lumii. Mai există o diferenţă între ele, de o
semnificaţie aparte pentru criminologie, şi anume că scopul, spre deosebire de finalitate,
comportă o evidentă orientare criminală.
După conturarea scopului urmează un proces complex, precumpănitor manifest sau
latent, de deliberare asupra celor propuse şi râvnite.
Deliberarea constituie un proces de analiză şi evaluare a argumentelor pro şi contra
săvârşirii unei crime, adică realizării scopului proiectat.
Ea constă în calcularea avantajelor şi a dezavantajelor ce decurg din înfăptuirea
crimei, luarea în considerare a eventualelor implicaţii în caz de insucces, aprecierea
şanselor de reuşită, deci a riscului la care se expune autorul prin comiterea faptei ş.a.m.d.
Se face, de asemenea, o raportare a faptei propuse la valorile şi normele sociale de
conduită, stabilindu-se între ele gradul de concordanţă sau divergenţă.
Dacă se prefigurează, în cele din urmă, o anumită tendinţă de opţiune, atunci se
naşte un proces de justificare a intenţiei ce prinde contur, prin prisma valorilor şi
normelor sociale, dar mai ales a celor împărtăşite în anturajul individului respectiv.
9
Procesul deliberativ se încheie fie cu renunţarea la interesul de a săvârşi o crimă, în
numele unor interese mai însemnate (să se bucure de libertate, să păstreze respectul celor
din jur, să nu-şi compromită perspectivele de afirmare socială etc.), fie cu menţinerea şi
punerea în prim-plan a interesului de a comite o crimă, în numele realizării unor interese sau
necesităţi considerate mai importante, caz în care este luată o decizie corespunzătoare, iar
mecanismul comportamentului criminal se derulează în continuare.
Luarea deciziei semnifică formarea unei hotărâri ferme de a săvârşi o crimă.
Ea încheie procesul de deliberare şi se distinge prin faptul că convingerea fermă
formată dă curs şi catalizează orientarea individului spre comiterea unei crime în vederea
realizării unui interes sau satisfacerea unei trebuinţe. Anume în acest punct are loc crista-
lizarea intenţiei criminale şi mobilizarea maximă a energiilor intelectuale şi fizice ale
persoanei.
O dată decizia luată, individul trece la realizarea intenţiei sale criminale.
Realizarea intenţiei criminale constituie procesul de materializare a intenţiei
individului de a comite o crimă.
Ea reprezintă aspectul material, palpabil al comportamentului criminal şi culminează
cu săvârşirea unei crime, a unei fapte interzise prin legea penală. Actele de conduită
exterioară pe care le presupune realizarea intenţiei criminale sunt acelea care prejudiciază
efectiv societatea şi membrii ei, atrăgând o reacţie socială (inclusiv juridică) severă.
Distingem trei faze ale procesului de realizare a intenţiei criminale: (1) planificare,
(2) pregătire şi (3) înfăptuire.
În faza de planificare individul îşi elaborează un proiect, sumar sau detaliat, de
realizare a intenţiei criminale, care include o suită de operaţiuni destinate să-1 ducă la
atingerea scopului propus. În această privinţă, el colectează informaţiile necesare,
evaluează posibilităţile reale, stabileşte mijloacele necesare înfăptuirii crimei, caută căi de
tăinuire a faptei, etc.
10
În faza de pregătire sunt efectuate o serie de măsuri organizatorice menite a crea
condiţii propice de punere în practică a planului schiţat, adică de realizare a intenţiei
criminale. Este vorba despre cooptarea unor eventuali participanţi, procurarea mijloacelor
necesare, formarea unui alibi ş.a.m.d.
În cele din urmă, individul trece la săvârşirea faptei interzise de legea penală, dar
care trebuie să-i permită realizarea unui interes important - înfăptuirea crimei. De altfel,
chiar şi unele acţiuni de planificare sau de pregătire a crimei cad sub incidenţa legii
penale, fiind considerate, din punct de vedere juridic, infracţiuni consumate şi pasibile de
represiune.
Trebuie însă ţinut cont de faptul că procesul examinat nu cunoaşte, în realitate, o
derulare atât de ordonată şi de segmentată precum a fost prezentată, şi nici nu apare atât de
explicit în conştiinţa omului, căci pentru o persoană „toate aceste momente (elemente, etape)
nu au neapărat un caracter manifest. în majoritatea cazurilor ea nici nu le sesizează pe unele
dintre ele. De asemenea, un element îi poate succede altuia instantaneu, sau, dimpotrivă,
intervalul de timp poate fi mai mare (bunăoară luarea deciziei a urmat după câteva luni de la
momentul stabilirii scopului şi, viceversa, necesitatea a fost momentan conştientizată şi a
devenit interes)".
Analiza comparată a mecanismului comportamentului criminal şi a celui licit denotă
o similitudine fundamentală între ele, ceea ce înseamnă că ele includ exact aceleaşi etape şi
elemente constitutive. Diferenţa esenţială dintre comportamentul criminal şi cel licit,
realmente existentă, se regăseşte, de fapt, nu în mecanismul lor, ci în conţinutul unuia dintre
elementele constitutive, care şi constituie piatra unghiulară a oricărei conduite umane,
indiferent că este ea sau nu criminală. Este vorba de orientarea lor divergentă, adică de o
diferenţă de interese, cauzată de condiţiile de viaţă ale individului considerat. Aici găsim
dezlegarea comportamentului omului, inclusiv a celui criminal.
Aşadar, ceea ce deosebeşte conduita criminală de cea licită este tocmai interesul
care le orientează.
11
3. MOTIVUL ŞI RAŢIUNEA DE A UCIDE
O bună înţelegere a comportamentului uman şi a naturii sexualităţii umane este
o condiţie prealabilă, importantă pentru anchetatorul criminalist ce trebuie
perfecţionată. Aceasta, împreună cu experienţa practică, asigură faptul că analiza
adecvată a crimelor de natură sexuală poate fi inteligent urmărită.
Componentele comportamentului sexual se pot împărţi în trei segmente
elementare: biologic (instinctiv), fiziologic (funcţional) şi emoţional (mental).
Componenta emoţională sau mentală este cea mai puternică dintre cele trei segmente.
Ar putea fi o presupunere logică aceea că ,,mintea controlează actul", în sensul că
mintea dictează ce este şi ce nu este excitant pentru un individ. Aceasta poate fi un
considerent important când se analizează ce s-a întâmplat la locul crimei de natură
sexuală.
Sexul este, de asemenea, un act senzitiv, implicând toate cele cinci simţuri:
pipăit, văz, auz, miros şi gust. Fiecare simţ este implicat într-un grad diferit de la
individ la individ, care asociază un mesaj sexual semnificativ la un anumit simţ. De
exemplu: vederea unei femei îmbrăcată sumar poate fi excitantă pentru cineva sau
mirosul, atunci când este legat de un anume parfum plăcut, poate fi stimulul ce
influenţează excitarea unei alte persoane. Acestea sunt răspunsurile perfect
corespunzătoare legate de sexualitatea umană atunci când mintea este stimulată de
informaţii senzoriale semnificative. Oricum, atunci când stimularea este dusă la
extrem şi un individ devine obsedat, cu simţurile exacerbate, începe să apară o
deviaţie. Din această atracţie nesănătoasă poate rezulta o acţiune corespunzătoare în
afara fanteziei, incluzând omuciderea.
De asemenea, oamenii care sunt inhibaţi sexual pot avea expresii sexuale
neconvenţionale, care pot fi periculoase. Aceste răspunsuri sunt cunoscute ca parafilia
(„paraphilias" - o atracţie până la deviaţie). Exemple de activitate sexuală
neconvenţională sunt: voayorismul, exhibiţionismul, travestismul şi fetişismul, care,
12
în general, sunt considerate dăunătoare. Exemple de parafilie considerate periculoase
sunt: sadismul, masochismul, sado-masochismul, pedofilia şi necrofilia. Dacă o
activitate este considerată sau nu periculoasă, substituţia activităţii sexuale şi a
activităţilor de natură psiho-sexuală se pot evidenţia chiar ele însele la anumite scene
ale crimei de natură sexuală şi trebuiesc luate în considerare în determinarea
motivaţiei.
3.1.Determinarea motivaţiei
Un aspect extrem de important al investigării omorurilor este determinarea
motivului uciderii.
Omuciderile de natură sexuală - incluzând violul cu omor şi uciderea - implică
atât sodomia anală, cât şi orală, la fel ca şi alte acte de perversiune sexuală. Victimele,
de obicei, sunt femei şi copii mici, iar ucigaşul este, de obicei, bărbat.
Omuciderile de natură homosexuală sunt chiar obişnuite şi implică victime
bărbaţi ucişi de alţi bărbaţi sau victime femei implicate într-un fel de relaţie de
lesbianism şi sunt ucise de alte femei. Adesea, aceste cazuri implică metode sadice şi
bizare.
În mod cert sunt întrebări preliminare pe care un anchetator trebuie să le pună
când examinează locul crimei: „Ce s-a întâmplat?", „De ce s-a întâmplat? " şi „ Cine
ar fi putut să o facă? ".
Examinarea locului crimei, cu scopul de a identifica şi interpreta anumite detalii
ce pot servi ca indicii asupra tipului de personalitate implicată, este o tehnică
excelentă în determinarea profilului mental a tipului de persoană care ar fi putut
comite crima, în mod cert sunt legături între aspectul psihologic al criminalului şi
indiciile psihologice dezvăluite de locul crimei.
Cercetările efectuate de Grupul de Studii Comportamentale din cadrul FBI
(Behavioral Science Unit), în domeniul omorurilor de natură sexuală, au dezvăluit o
13
remarcabilă consecvenţă în cadrul tipului de persoane ce comit anumite acte. Deşi
există o gamă largă de diferenţe între infractorii care comit acte similare, aceşti
infractori au, de asemenea, similarităţi şi trăsături comune.
3.2.Infractorii organizaţi/Infractorii neorganizaţi
Delimitarea între organizat (premeditat) şi neorganizat (nepremeditat), elaborată
de Grupul de Studii Comportamentale din cadrul FBI este o descriere a tipologiilor
criminale. Informaţia prezentată aici este bazată pe studii şi cercetări, interviuri
personale cu agentul supervizor Robert K.Ressler şi cu alţi membri implicaţi în acest
proiect, precum şi pe experienţele personale de criminalist practician ale lui Vernon
J.Geberth.
3.3.Infracţiunea premeditată (predilect finalizată de psihopatul sexua1)
Infractorul care îşi premeditează crima are, de obicei, inteligenţa peste medie,
este metodic şi viclean, iar crimele lui sunt bine gândite şi cu atenţie plănuite. Este
probabil, genul de persoană care are maşina bine întreţinută. Crima este de obicei
comisă în afara zonei unde locuieşte sau lucrează, autorul dând dovadă de mobilitate
şi călătorind mai mulţi kilometri decât o persoană obişnuită.
Fantezia şi ritualul sunt importante pentru acest tip de personalitate. Victimele
sunt oameni pe care el îi consideră tipul „corect", pe care-i poate controla (fie prin
manipulare sau dominare), de obicei străini, cu care are ceva trăsături comune.
Infractorul este considerat sociabil şi foloseşte abilităţile verbale pentru aşi
manipula victimele şi a prelua controlul asupra lor. El este pe deplin conştient de
gravitatea criminală a actului său şi este încrezător în abilităţile sale în confruntarea cu
ancheta poliţiei. Probabil că urmăreşte reportajele de ştiri privind crima şi frecvent
poate lua un obiect personal al victimei, pe care îl poate folosi pentru a retrăi
evenimentul sau pentru a-şi continua fantezia. El este excitat de cruzimea actului său
14
şi poate declanşa torturarea victimei. Controlul sexual asupra victimei joacă un rol
important în scenariul său. El evită să lase dovezi în urma sa şi, de obicei, îşi aduce
propria armă.
Cadavrul este, de cele mai multe ori, mutat de la locul crimei. Autorul face
probabil acest lucru pentru a lua „peste picior" poliţia sau pentru a preveni
descoperirea prin transportarea într-un loc unde poate fi bine ascuns.
3.4.Infracţiunea nepremeditată (predilect finalizată de psihotici)
Infractorul care nu îşi premeditează crima are, de obicei, inteligenţa sub medie,
este singuratic, necăsătorit, trăieşte fie singur, fie cu o rudă, în imediata vecinătate a
locului crimei. El are dificultăţi în a stabili relaţii interpersonale şi este descris ca un
inadaptat social. (Sunt, de regulă, structuri inhibate, nesociabile, introvertite, cu
acumulări tensionale în sfera pulsional-sexuală şi raptusuri violente exteriorizate
biociclic: viol şi jaf cu moartea victimelor).
Infractorul acţionează impulsiv sub stress şi, de obicei, va selecta o victimă din
propria lui zonă geografică. El nu posedă un vehicul şi evită oamenii, în general. Este,
de obicei, descris ca un incompetent din punct de vedere sexual şi nu are relaţii
sexuale în adevăratul sens al cuvântului. Locul crimei va fi dezorganizat.
Infractorul care nu premeditează crima utilizează stilul de atac „fulger", luându-
şi victima prin surprindere. Această acţiune spontană, în care agresorul acţionează
brusc în afara fanteziei sale şi nu are un „plan de joc", nu se gândeşte că poate fi prins.
Agresorul dezorganizat, de obicei, îşi depersonalizează victima prin mutilare
facială sau o răneşte în exces. Alte acte sexuale sadice sunt îndeplinite după moartea
victimei. Mutilarea organelor sexuale, a rectului, a sânilor femeilor, a gâtului, a
gâtlejului şi a feselor este făcută deoarece aceste părţi au o puternică semnificaţie
sexuală pentru el. Acolo poate fi o dovadă a eviscerării, amputării şi/sau vampirism.
15
Locul morţii şi locul crimei coincid în general şi, de obicei, nu există nici o
încercare de a ascunde cadavrul. Dacă cadavrul a fost mutilat, este posibil ca autorul
să poziţioneze victima într-o manieră specială, care are semnificaţie pentru el. Arma
crimei este adeseori lăsată la locul faptei.
Comportamentul uman, deşi imprevizibil, este de multe ori repetitiv. Anumite
acţiuni desfăşurate la locul crimei de anumite tipuri de personalităţi vor fi repetate şi
în alte cazuri de omor investigate.
O investigare criminalistică se poate dovedi a fi o bună strategie investigativă în
cazurile care relevă unele tipuri de personalitate aberantă. Centrul Naţional pentru
Analiza Crimei Violente (National Center For The Analysis Of Violent Crime), cu
sediul la Academia FBI în Quantico, Virginia, poate furniza suport legal autorităţilor,
cum ar fi: analize sau alte servicii ce pot fi utile în anumite tipuri de crime.
Un anchetator criminalist, prin experienţa şi analiza cazurilor similare, poate
atinge un nivel de cunoştinţe pe care îl poate aplica în fiecare investigare. Natura
actului şi tipul de persoană, care ar fi putut să comită un anumit tip de act, sunt
elemente importante în scenariul „ Cine ar fi putut să o facă? ". Oricum, trebuie ţinut
minte că „lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi". Motivaţia din spatele actului
este un considerent important. A fost o ceartă între îndrăgostiţi? Sau este un agresor
psihotic, în care caz, câteodată, crima pare să fie lipsită de motivaţie sau bizară? Ori
omuciderea este opera unui psihopat, cu implicaţii sadice şi impulsive?
Nimeni nu acţionează fără motivaţie. Potrivit dr. James Brussel -psihiatru
criminalist - „chiar şi actele unui nebun au un oarecare tip de logică. Aceasta este o
metodă pentru nebunia lor. O logică şi chiar o raţiune ascunsă există în spatele a ceea
ce el a făcut sau cum a făcut, oricât de sălbatic, bizar sau complet lipsit de motiv ar
părea să fie". Provocarea investigativă a anchetatorului este descoperirea acestei logici
perverse şi aparent iraţională şi aplicarea acestei informaţii în caz.
16
Identificarea victimei este crucială în determinarea victimizării: „Cine este
decedatul? "
Investigarea „background"-ului victimei (a trecutului, a grupului social din care
face parte, a stilului de viaţă şi a cercului de prieteni etc.), de multe ori va dezvălui
posibila motivaţie a ucigaşului. Examinarea oricăror relaţii, cunoştinţe şi factori de
risc pot furniza un indiciu la scenariul „Cine ar fi putut să o facă?". De exemplu: Cu
cine trăia victima? Cine a fost ultimul în compania victimei? Face impresia că victima
îl cunoştea pe atacant? Care este statutul social curent al victimei? De ce a fost
selectată această victimă în mod deosebit? Face impresia că, crima este „crimă cu
autor necunoscut"? A avut decedatul o ocupaţie cu risc mare (prostituată)? A fost
victima fugar sau autostopist? Sau a fost victima un lucrător întârziat, de exemplu
chelneriţă sau muncitor în service, care era nevoit să călătorească singur în noapte?
Orice tip de întrebări similare trebuiesc puse şi răspunsurile depind de scenariul
prezent la locul crimei.
3.5. Cauzele si condiţiile criminalităţii ucigaşilor în serie
Criminalitatea ucigaşilor în serie, precum a fost menţionată, constituie o
componentă a criminalităţii în ansamblu. De aceea, existenţa şi reproducerea
criminalităţii ucigaşilor, în calitatea sa de element constitutiv al criminalităţii, are
aceleaşi cauze şi condiţii ca şi întreaga criminalitate. Totodată, ea reprezintă însa o
unitate cu anumite însuşiri specifice, care o deosebesc de celelalte elemente
componente ale criminalităţii şi-i conferă, astfel, o existenţa “proprie”, relativ de sine
stătătoare. În atare condiţii, este evidentă prezenţa unor fenomene şi procese
criminogene cu un impact determinat considerabil tocmai asupra producerii
criminalităţii în forma sa (extremă) repetată.
În cazul infracţiunilor în serie, un rol important îl joacă, în formarea şi
realizarea motivaţiei criminogene, influenţa de grup (“contagiunea”), influenţa
17
comportărilor ilicite “de fundal”, precum beţia şi alcoolizarea, narcomania, jocurile de
noroc, prostituţia. Influenţă are şi nerespectarea principiului de diferenţiere şi
individualizare a pedepsei şi executării acesteia, inoportunitatea sau insuficienţa
măsurilor de adaptare socială după executarea pedepsei ori după stabilirea pedepsei
neprivative de libertate, lipsa unui sistem de plasare în câmpul muncii şi susţinerea a
contingentului în cauză.
În cazul criminalilor înrăiţi şi deosebit de periculoşi, motivaţia de săvârşire a
infracţiunilor are ca dominante respectarea tradiţiilor mediului criminal, egoismul şi
egocentrismul excesiv, parazitismul, agresivitatea si cruzimea, care devin uneori un
scop în sine. Motivaţia de a comite infracţiuni denotă un proces intensiv de alunecare
spre un stil de viată criminal, spre deprinderea de a comite infracţiuni “la comandă”, la
solicitarea liderului, în absenţa oricărei confruntări din motive, (opţiuni), frământări
deliberative, fapt legat şi de experienţa criminala (inclusiv căutarea si utilizarea
situaţiilor criminale).
18
