126
Universitatea „Petre Andrei” din Iasi Facultatea de Drept PSIHOLOGIE JUDICIARĂ Suport curs

Suport de Curs - Psihologie Judiciara

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

Universitatea „Petre Andrei” din IasiFacultatea de Drept

PSIHOLOGIE JUDICIARĂSuport curs

Page 2: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

Cap.I – Normalitate – anormalitate; sănătate psihică – boală psihică

I.1. Preocupări şi abordări în domeniul normaliţătii şi anormalităţii, al sănătaţii

psihice şi al bolii

Dicţionarul de psihologie LAROUSSE precizează că normalitatea este o noţiune

relativă, variabilă de la un mediu socio-cultural la altul şi, în plus, face interesantă

precizare că “în medicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect

sănătos, individ care la drept vorbind nu există “ (Sillamy N., 1995 ).

Cuvântul “normal“ provine din latinescul “norma” (unghi drept) adică ceea ce nu

oscilează nici la dreapta nici la stânga, ceea ce se află chiar în mijloc. Normalul este deci

un termen calificativ implicând o valoare (ex. Aş vrea să devin normal). Normalul este şi

un termen descriptiv indicând o medie (ex. Aş vrea să fiu normal ca și ceilalţi, ca toată

lumea). Anomalie provine din cuvântul grec “omalos” care înseamnă egal, regulat, neted.

El este opus regularităţii.

O normă este ceea ce corespunde unui model comun, unei reguli; a normaliza,

înseamnă a impune o exigenţă unei existenţe, unui dat care prin varietatea lui poate părea

straniu sau chiar ostil.

A fi anormal este altceva decât a avea o anomalie. Anormal este un adjectiv, un

termen apreciativ introducând o diferenţă calitativă.

Prelipceanu D. (Tratat de sănătate mintală, vol.I), arată că, în sens general, nevoia

de normalitate derivă din, şi exprimă, nevoia umană de ordine. Într-un univers entropic,

omul şi, cu prioritate inteligenţa umană, realizează o funcţie ordonatoare. Desigur,

această ordonare nu poate fi făcută decât cu anumite limite deoarece emitentul normelor

este prin excelenţă omul, fiinţă esenţialmente subiectivă. Se creează deci paradoxul prin

care omul, ca entitate subiectivă, emite norme (obiective) aplicabile propriei

subiectivităţi. Normele acestea vor avea obiectivitate diferită de cea care priveşte materia

vie supusă legilor naturii care sunt, în răceala lor statistică, cu adevărat obiective.

Acelaşi autor arată că norma, este în esenţa sa, o convenţie umană larg împărtăşită

social. Ea derivă din aprecierea, din valorizarea comună a unor stări şi fapte sociale.

Page 3: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

Lăzărescu M. (Psihopatologie clinică), subliniază că se cere precizat ce se

înţelege prin normalitate (şi inclusiv sănătate), anormalitate, boală şi defect.

Problematica cuplului, normalitate – anormalitate este mai apropiată de “generalitatea”

normelor, a abordării statistice, a regulilor şi legilor, pe când problematica “bolii” e mai

legată de “ concretul” cazului dat, adică de cazuistică.

CRITERII DE NORMALITATE ( după Ellis şi Diamond )

1. Consţiinţă clară a eul-ui personal

2. Capacitate de orientare în viaţă

3. Nivel înalt de toleranţă şi frustrare

4. Autoacceptare

5. Flexibilitate în gândire şi acţiune

6. Realism şi gândire antiutopică

7. Asumarea responsabilităţii pentru propriile tulburări emoţionale

8. Angajarea în activităţi creatoare

9. Angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante

10. Conştiinţă clară a interesului social

11. Gândire realistă

12. Acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare a acesteia

13.Îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă

Ionescu G. (1995, Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie) face o distincţie

între anormalitate şi boală arătând că anormalitatea se referă la conduite şi

comportamente, este un fundal, pe când boala este un fapt individual cu o anumită

procesualitate. Anormalitatea s-ar referi la structură şi organizare psihică, iar boala la

procese morbide.

Anormalitatea este deci, prin opoziţie cu normalitatea, o îndepărtare de a normă

al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent în ceea ce priveşte definirea în sine a

zonei de referinţă. Sensul este important în perspective calitativă. Astfel, antropologic, în

zona pozitivă se află persoanele excepţionale, geniile, care joacă un rol creator în istoria

Page 4: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

omenirii, în instituirea progresului. Invers, patologia, boala, se referă la îndepărtarea de

normă în sens negativ, spre minus, spre deficit funcţional şi de performanţă, spre

dizarmonie, dezorganizare, destructurare.

În opinia lui Lăzărescu M., domeniul bolii “se îndepărtează de norma ideală a

comunităţii în sensul deficitului, al neîmplinirii persoanei umane ce eşuează în zona

dizarmoniei nefuncţionale, necreatoare“. Trecerea spre patologie a subiectului este

însoţită de disfuncţionalitatea acestuia în sistemul în care este integrat.

După Enăchescu C. (Tratat de psihopatologie), se deosebesc patru tipuri de

comportamente anormale :

- comportamentul de tip criză bio-psihologică de dezvoltare sau involuţie

(pubertate, adolescenţă, climax, andropauză), cu caracter pasager şi reversibil;

- comportamentul de tip carenţial (legat de stări de frustrare afectivă, carenţe

educaţionale, disfuncţii familiale şi în modul de viaţă), ce creează dificultăţi de

adaptare ;

- comportamentul de tip sociopatic, constând din conduite delictuale agresive,

toxicomanice sau de furie, cu caracter recurent sau episodic ;

- comportamentul de tip patologic, parţial sau deloc reversibil, de natură exogenă,

endogenă sau mixtă, cu intensităţi şi forme variabile (stări reactive, nevroze,

psihopatii, psihogenii, endogenii ).

Sănătatea umană deci, poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care

defineşte normalitatea existenţei individului, semnificând menţinerea “echilibrului

structural“ al persoanei (în plan corporal-biologic şi psihic conştient) atât în perspectiva

internă cât şi în cea externă, echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant

concret.

Boala umană pe cealaltă parte, se caracterizează în general, prin perturbarea la

diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în

perspectiva corporal-biologică sau psihic-conştientă. Perturbarea indusă de boală

determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei, dificultăţi

obiective şi subiective în prezenţa, adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale,

dazadaptarea, involuţia, moartea nefirească (prin accident ) ori evoluţia spre constituirea

defectualităţii sau deteriorării grave.

Page 5: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în complexitatea

ei biologică, psihologică, axiologică şi socială. Apare deci evident, ca analiza normalităţii

psihice, a psihismului văzut ca un “multiplex, să implice nu numai corelaţii biologice, ci

şi sociale, culturale, epistemologice şi dinamice”.

Boala psihică este şi va rămâne o dimensiune (poate cea mai tragică) a fiinţei umane

şi prin aceasta ea va cuprinde întotdeauna tot ceea ce alcătuieşte umanul din noi. Dar ea

va fi şi absenţa libertăţii interioare a individului, incapacitatea de a se adapta armonios în

mijlocul colectivităţii şi imposibilitatea de a crea pentru semeni, prin şi cu ei. În acest

sens, boala va dezorganiza esenţa umană în tot ceea ce are ea definitoriu.

Page 6: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

I.2. Concepţiile medicale şi psihosociale ale raportului dintre normal şi patologic

I.2.1. Perspectiva raţionalităţii şi a realismului gândirii.

Urmărind de-a lungul evoluţiei lor diferitele concepţii şi doctrine care au elaborat

criteriile de definire a normalităţii psihice, putem observa că ele au şi o rezultantă

comună.

În acest sens, cea mai obişnuită modalitate de definire a normalităţii psihice o

reprezintă gradul în care comportamentul individual reuşeşte să ofere un răspuns

semnificativ unei situaţii date. Această reuşită poate apărea numai în condiţiile integrităţii

funcţiilor activităţii psihice a omului, care intervin, în grade diferite, atât în construcţia

situaţiei, cât şi în elaborarea unui răspuns semnificativ şi coerent faţă de ea. Acest

criteriu, aşa numit al “raţionalităţii“, implică examinarea personalităţii din punct de

vedere al constanţei sau repetiţiei formelor ei de exteriorizare comportamentală. Din acest

punct de vedere orice persoană se prezintă ca formănd un ansamblu unitar de trăsături

psihice şi comportamentale centrate în jurul unui nucleu reprezentat de personalitate.

Aceasta înseamnă că noi aşteptăm ca ea să se comporte în limitele unei game de

posibilităţi “scontate”, consistenţa internă a formelor sale de conduită fiind

complementară cu constanţa reacţiilor sale semnificative în anumite situaţii.

Ruperea acestei consistenţe interne şi, implicit, variaţia puternică a conduitei

semnificative echivalează cu destructurarea personalităţii.

Neavând doar un conţinut biologic sau neuropsihic, ci şi o determinantă social-

culturală, aceste elemente determină posibilităţile de creaţie şi de adaptare a omului la

mediu, proces în care se transformă atât mediul cât şi personalitatea umană. Spre

deosebire de realismul gândirii, specific omului normal din punct de vedere psihic,

falsificarea reflectării senzoriale, lipsa de unitate în cunoaştere şi gândire, ca şi

incoerenţa, caracterizează în mare parte simptomatologia anormalităţii. Alienarea “eu-

lui“, consideră N. Mărgineanu (Condiţia uman ), se conjugă cu gândirea dezorganizată,

lipsa de disciplină psihologică, socială şi a muncii, deprimare şi neîncredere în viitor şi

oameni, în condiţiile în care balanţa de temperament şi comportament este inexistentă.

Page 7: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

Din contră, identitatea “eu-lui”, care caracterizează normalitatea, este construită pe

cunoaştere şi gândire realistă, în plan intelectual, pe stăpânire şi conducere de sine în

acord cu normele sociale, în plan volitiv, şi pe bucuria de viaţă, încrederea în oameni şi în

viitor, sub unghi emotiv.

Page 8: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

I.2.2. Perspectiva tensiunii şi a conflictului dintre EU şi lume

Pentru psihanalişti, psihicul nu este echivalent cu conştientul. Teoria lor explică

faptul că boala psihică intervine ca urmare a ruperii echilibrului dintre impulsurile de

natură bilogică şi mecanismele de control cultural. Concepţia psihanalitică impune o

reconsiderare radicală a noţiunii de “normalitate”, prin generarea teoretică a unei

autentice toleranţe morale şi culturale, întemeiate pe recunoaşterea libidoului. Stabilind

pentru prima dată în istoria psihiatriei o relaţie unitară între ideea de inconştient şi

variatele distorsiuni ale comportamentului, Freud (Introducere în psihanaliză) face din

noţiunea de “conflict” un suport fundamental al înţelegerii raportului dintre normalitate-

anormalitate. În acest sens, conflictul dintre conştiinţă şi lume, dintre inhibiţiile impuse se

Superego şi pulsiunile libidoului, apare ca un tip de dezechilibru care afectează adaptarea

sănătoasă la mediu şi induce în interiorul persoanei criza propriei sale identităţi.

Confruntat cu propriile tentaţii instinctive interdicţiile unui Supraeu care impune norme

precise de comportament, Eul suferă adeseori alterări ireversibile. În cazul rezistenţei sale

faţă de conflict, el îşi dezvoltă o serie de mecanisme protective constând în refulare,

regresiune, formaţie reacţională, izolare, proiecţie, introiecţie etc. În felul acesta,

comportamentul dominat de pulsiuni şi instincte sau de motivaţii inconştiente este

considerat ca fiind patologic, chiar şi în cazul unor indivizi normali din punct de vedere

psihic.

În consecinţă, din perspectiva acestei concepţii, normalitatea nu mai trebuie

înţeleasă ca adaptare a individului la societate, ci, dimpotrivă, în termenii adaptării

societăţii la nevoile omului. Societatea este de fapt patogenă şi pentru a restabili

normalitatea trebuie reconsiderate structurile ei.

Page 9: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

I.2.3. Concepţia negativă şi pozitivă asupra normalităţii

Noţiunile de “boală” şi “suferinţă” psihică circumscriu conţinuturi extrem de

contradictorii şi diferite, fără a corespunde unui mod clinic identificabil în toate cazurile

şi în toate situaţiile. Absenţa bolii reprezintă un criteriu relativ, care nu delimitează

îndeajuns semnificaţiile normalităţii de conţinutul real al anormalităţii. Criteriul

“suferinţei” operează mai ales în raport cu incapacitatea de adaptare a individului la stres

şi cu starea de disconfort şi anxietate resimţite ca urmare a producerii unor evenimente cu

substrat tensional. Acest criteriu nu reuşeşte însă să evidenţieze cu claritate gradul de

dezorganizare şi alterare a personalităţii, deoarece absenţa bolii nu este întotdeauna un

indicator semnificativ al prezenţei sănătăţii mentale.

Spre deosebire de concepţia negativă, concepţiile pozitive asupra normalităţii se

referă la o multitudine de aspecte, dintre care se pot enumera următoarele :

- sănătatea psihică şi atitudinile individuale faţă de sine; acceptarea “eu-lui” cu

limitele sale; perceperea personalităţii;

- creşterea, dezvoltarea şi maturizarea; schimbările intervenite în personalitate ;

- gradul de integrare şi de consistenţă a personalităţii; raportul cu ideile cuturale ale

mediului social-istoric (atitudinea faţă de religie şi faţă de ideile filosofice) ;

- gradul de autonomie şi independenţă personală; capacitatea de a elabora decizii în

raport cu diferite situaţii;

- capacitatea de a vedea lumea aşa cum este ea ; simţul relaţiei şi al empatiei;

- capacitatea de adaptare la mediu; fomarea şi rezolvarea problemelor.

Page 10: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

I.2.4.Actualizarea şi realizarea fiinţei umane

În viziunea pe care o promovează psihologia umanistă, nu există o dimensiune

ideală a normalităţii, după cum nu poate exista nici o structură ideală de personalitate.

Dorind în permanenţă să fie activ şi să se” actualizeze” în act, omul “normal” este acela

care se declară responsabil pentru propria viaţă şi pentru găsirea căilor optime de

dezvoltare a propriei personalităţi. Într-o astfel de înţelegere, în evoluţia ei,

personalitatea, nu ar fi dirijată nici de impulsuri biologice, nici de stimuli exteriori, nici

exclusiv de raţionalitate, ci numai de intuiţia şi spontaneitatea omului în raport cu

libertatea pe care şi-o impune şi o ia ca model de referinţă. Din acest punct de vedere,

criteriul fundamental al normalităţii l-ar reprezenta forţa de construcţie şi dezvoltare a

propriei personalităţi. Accentul cade aici nu pe homeostază, ca finalitate a omului bolnav,

ci pe forţele pozitive şi constructive ale omului sănătos.

Normalitatea este, astfel, echivalentă cu dinamismul condiţiei umane şi cu

tendinţa omului de a urmări în cursul existenţei sale un proiect fundamental : realizarea

propriei personalităţi. În cursul realizării acestui proiect, crede A. Maslow (Deficiency.

Motivation and Growth Motivation, în Current Theory and Research in Motivation),

individul uman este dominat de o tendinţă către autorealizare sau autoactualizare, care

implică două feluri de motivaţii: cele “deficitare” şi cele de “fiinţare”.

Motivaţiile deficitare se referă la tendinţa omului de a-şi satisface trebuinţele

fundamentale constând în: nevoi organice, de securitate, de apartenenţă şi de prestigiu.

Nesatisfacerea lor creeză frustrări afective puternice, marginalizând individul.

Dimpotrivă, satisfacerea lor asigură individului posibilităţi de realizare a propriei

personalităţi.

Conform acestei concepţii, normalitatea implică motivaţiile fundamentale ale

orientării omului în cadrul existenţei sale şi care determină împlinirea sa ca personalitate

integrală.

Limita ei principală constă în absolutizarea echilibrului, prin “caracterul static,

non-tensionat, pe care îl oferă vieţii umane“. Pe lângă aceasta, fiinţa umană nu poate fi

redusă la un ansamblu de trebuinţe, ci trebuie inclusă într-un cadru social-

istoric,”sănătatea“ reprezentând un factor de bază al progresului economic şi social.

Page 11: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

I.2.5. Criteriul adaptării şi dinamica personalităţii

Adaptarea persoanei nu se face la un mediu static, ci la un mediu dinamic, care

dobândeşte mereu noi valenţe şi noi dimensiuni, influenţate chiar de dezvoltarea

personalităţii şi pe care, la rândul lor,o influenţează. Construcţia omului ca personalitate

este atât produs al construcţiei lumii, cât şi a construcţiei “eu-lui”, dezvoltarea

personalităţii fiind –cum arată H. Ey –“embriologia raţiunii “. Deci, normalitatea trebuie

privită ca o noţiune dinamică, traiectoria construcţiei persoanei impunând atît afirmarea

treptată a potenţialului său de adaptare la mediu, cît şi variabilitatea permanentă a

condiţiilor ambianţei. Urmărind îndeaproape concepţia lui H.Ey, Joshi Purusthottam

distinge două criterii mai importante :

a) criteriul structural: teoriile care utilizează acest criteriu consideră continuitatea ca

element central al studiului personalităţii, abordând dezvoltarea ei succesivă,

conform unor etape precise şi determinate. Anormalitatea este definită în funcţie

de structură: ieşirea din repertoriul comportamentelor prescrise de structură

constituie anormalitatea;

b) criteriul schimbării: teoriile care urmăresc acest criteriu fac apel la principiul

actualizării progresive a potenţialităţilor organismului, care se exteriorizează în

planul acţiunii. Personalitatea este privită aici în profunzime, evidenţiindu-se

faptul că ea nu e aceeaşi de la o perioadă la alta. În ceea ce priveşte anormalitatea,

aceasta este considerată ca o dezvoltare unilaterală şi liniară, contrară unei creşteri

şi lărgiri a potenţelor individului. Descriind personalitatea în aspectul ei evolutiv,

modelul schimbării postulează unicitatea personalităţii, spre deosebire de modelul

structural care pune accentul pe aspectele ei generale şi comune.

Cele două modele reprezintă, în fapt, cele două mari orientări din psihologia şi

psihiatria actuală: cea bazată pe modelul psihanalitic şi cea orientată de psihologia

umanistă.

Page 12: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

I.2.6. Normalitate culturală şi sănătate mintală

Pe baza cercetărilor efectuate, s-a conchis că există o dependenţă strânsă între

normalitate şi cadrul cultural, comportamentele sociale normale ale membrilor unei

comunităţi fiind dictate şi determinate – în esenţa lor – de cultura de apartenenţă.

Cultura reprezintă un sistem de modele, comportamente simbolice sau proiecte de

viaţă, explicite sau implicite, condiţionate de procesul istoric şi împărtăşite de

totalitatea sau majoritatea membrilor grupului. Pe această bază, toate actele vieţii

biologice şi sociale ale omului, de la cele mai simple la cele mai complexe, variază de

la o cultură la alta, imprimând normalităţii caractere specifice.

În fapt, societatea determină forme de comportament cultural ( “modele”) la care

indivizii se adaptează mai mult sau mai puţin, iar această formă de adaptare nu poate

fi judecată decât din interiorul grupului, conform normelor sale de reglare a

conduitelor. Dacă reacţiile comportamentale, care nouă ne par morbide, sunt

comandate de aceste norme, nu mai avem de-a face cu stare patologică, ci cu

mecanisme culturale normale.

Page 13: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

I.2.7. Devianţă comportamentală şi structură socială

O cultură trebuie privită ca un ansamblu de instituţii care creeză şi generalizează o

personalitate “tipică”. Relaţiile dintre aceste instituţii (familie, şcoală, instituţii create pe

baze economice, politice, culturale etc.) reprezintă organizarea internă şi modul de

funcţionare specifică a societăţii respective sau, ceea ce se numeşte printr-un concept

sintetic, “structura ei socială“. Nefiind reductibilă la o problemă de psihologie

individuală, structura socială implică problema normalităţii din punct de vedere al

relaţiilor constante între instituţii cu privire a socializarea dezirabilă a indivizilor şi pe

baza unui model de interacţiune oferit membrilor unei societăţi.

Astfel, în orice societate sau colectivitate socială sunt oferite indivizilor anumite

poziţii care presupun modele prestabilite de comportament. Organizaţiile şi instituţiile

sociale pot fi private prin prisma rolurilor jucate de indivizi, dependente de o serie de

aşteptări despre modul cum trebuie să se comporte individul care deţine un anumit

“status” şi îndeplineşte “rolul” care i s-a oferit. Statusul constă din ansamblul drepturilor

şi îndatoririlor ce-i revin persoanei într-un anumit grup social şi care-i oferă o poziţie

diferită de a acelora cu care intră în relaţie. Spre deosebire de status, “ rolul” constă într-

un mod “tradiţional“ de a face lucrurile, într-un sistem de comportamente relativ

permanente şi consistente între ele. Dacă statusul exprimă poziţia “stratificată” a

individului în cadrul structurii de grup, rolul exprimă comportamentele şi atitudinile

asociate acestei poziţii.

Fiecare grup social creeză modele (pattern-uri) specifice care îi arată individului

cum să se comporte în anumite situaţii. Idealul cultural a personalităţii este, de exemplu,

un asemenea model care, urmărind îndeaproape cerinţele sociale, reprezintă întruchiparea

trăsăturilor celor mai dorite şi apreciate în grupul respectiv. Modul în care individul se

identifică cu rolul (conformitatea) constituie totodată un prilej de sancţiuni şi

recompense, motiv pentru care orice model cultural va fi interiorizat cât mai profound de

individ, pentru a deveni un element integrat organic personalităţii sociale.

Din punct de vedere cultural nu putem califica un comportament social drept

anormal, deoarece simptomatologia care din “afară” pare patologică nu corespunde

Page 14: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

întotdeauna cu dezadaptarea sau cu conflictul intern a personalităţii. Dezadaptarea este,

de fapt, o consecinţă şi nu o cauză a tulburărilor mentale şi ea trebuie căutată la nivel

normative şi nu psihopatologic.

Există desigur conflicte de “rol“ care generează anumite tuburări psihice, dar ele

nu-şi găsesc localizarea la nivelul personalităţii, ci al structurii sociale, sursa lor cea mai

fracventă fiind pregătirea inadecvată pentru jucarea rolurilor sau socializarea imperfectă a

indivizilor. Confictul de “rol” nu este însă nu este însă identic cu cu confictul intern al

personalităţii, existînd o serie de mecanisme sociale şi culturale prin care el poate fi

conştientizat, raţionalizat sau depăşit. Disfuncţia apare aici la nivelul întregului organism

social sau al unei părţi din el, mobilizând resursele întregii colectivităţi pentru a o

combate. În consecinţă, disfuncţia nu e totuna cu anormalitatea, trebuind căutată la

nivelul social şi nu individual. În esenţa ei, ea este devianţă de la normele culturale ale

grupului, neputând fi identificată cu anormalitatea în sens patologic.

Page 15: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

I.2.8. Identificarea devianţei cu anormalitatea. Modelul lui Parsons

Ocupându-se de “rolul de bolnav”, sociologul american T. Parsons a oferit un

model conceptual pentru identificarea devianţei cu anormalitatea, pornind de la

recunoaşterea faptului că persoana “bolnavă” ocupă o poziţie socială specială, care

afectează participarea sa normală la structura socială. A fi “ bolnav”, consideră Parsons,

înseamnă a fi calificat ca având un comportament deviant, adică contravenind modelelor

normative ale grupului şi contribuind la dezechilibrul sistemului. Absenţa sănătăţii este

explicit definită ca incapacitate pentru îndeplinirea rolurilor ce i-au fost atribuite

individului, în timp ce sănătatea reprezintă o stare de capacitate optimă a unui individ de

a îndeplini, în mod efectiv, pluralitatea de roluri pentru care a fost socializat. Boala este

deci o stare de devianţă, caracterizată prin pasivitate, alienare şi dependenţă, care poate fi

concepută ca un tip de rol social “parţial legitimat” definit prin patru exigenţe specifice :

scutirea de îndeplinirea obligaţiilor sociale normale, scutirea, într-o anumită masură, de

responsabilitate pentru propria condiţie de bolnav, definirea socială a rolului ca fiind unul

indezirabil, obligaţia “bolnavului” de a solicita ajutor competent şi de a coopera la

procesul de vindecare. Pe scurt, boala este privită de el drept devianţă la nivel

comportamental, cu consecinţe care se pot răsfrânge la nivelul întregii societăţi.

Page 16: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

I.2.9. Normalitatea ca generalitate a comportamentului observabil

Referindu-se la principalele criterii în funcţie de care putem evalua raportul

normal – patologic în diferitele societăţi, J. Morgan (The Psychology of Abnormal

people), distinge trei criterii: cultural, statistic şi psihiatric. Primul e valabil pentru

psihonevroze, al doilea se aplică la anomalii sexuale sau tulburări patologice, iar al treilea

e utilizat de medicii psihiatri pentru psihoze de natură funcţională.

Valorizarea conceptelor de “funcţie” şi “disfuncţie” provine de altfel dintr-o

orientare statistică mai veche, aparţinând sociologului francez, E.Durkheim, fondatorul

metodei antropologice de cercetare a normalităţii. Conform lui Durkheim (Regulile

metodei sociologice), explicaţia oricărui fenomen social impune cercetarea cauzei care l-a

produs şi a funcţiei pe care o îndeplineşte. În acest sens, explicarea bolii cere obligatoriu

căutarea cauzelor, iar exprimarea sănătăţii, căutarea funcţionalităţii. Pentru sociologul

francez, formele morbide ale unui fenomen nu sunt de altă natură decât formele normale,

atât boala, cât şi sănătatea nefiind decât două varietăţi ale aceluiaşi gen, care se clarifică

reciproc. Atât pentru societate, cât şi pentru indivizi, sănătatea este bună şi de dorit, în

timp ce boala reprezintă un rău care trebuie înlăturat.

Ceea ce defineşte normalul – ubliniază Durkheim- este “generalitatea”, adică ceea

apare comun majorităţii indivizilor, într-o fază determinată a dezvoltării lor. Fiind

dependente de condiţiile vieţii colective, normalitatea şi anormalitatea trebuie evaluate

din punctul de vedere a mediei cazurilor şi al abaterilor de la această medie, fără ca prin

aceasta să se identifice cu media. Concepţia sa statistică, care consideră norma socială ca

element principal în definirea bolii, îl va face pe Durkheim să adopte o perspectivă

relativistă asupra normalităţii, în măsura în care tot ceea ce apare normal într-un

ansamblu de condiţii, apare anormal în alt context.

Nici raportul între exogen – endogen în declanşarea ei. În felul acesta, boala

psihică dispare ca obiect propriu-zis a unei ramuri medicale specializate, pentru a se

reduce la o “deviere” anormală, asupra căreia au un cuvânt de spus, atât specialistul

domeniului cât şi anumite competenţe de natură profană.

Criteriul statistic de definire a anormalităţii, a fost criticat de majoritatea, între

alţii, H.Wegrock, care a arătat că statistica implică o scală de la “mai mult” (sănătos) la”

Page 17: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

mai puţin“ ( mai puţin sănătos ), motiv pentru care nu poate defini opoziţia dintre normal

şi patologic. În plus, ea nu se poate aplica decât la cazurile observabile, făcând-o

inutilizabilă în cazul bolnavilor psihici, care, dintr-un motiv sau altul îşi ascund starea sau

nu sunt prezentaţi medicului decât atunci când săvârşesc acte cu caracter prejudiciant

pentru societate.

În mod general, criteriul statistic se aplică devianţilor şi nu celor care prezintă un

comportament patologic neprejudiciant, devianţa neidentificându-se – cum reiese de mai

sus – cu anormalitatea.

Page 18: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

Cap II – Devianţa şi personalitatea infractorului

II.1. Devianţa. Definiţie şi abordări. Producerea devianţei

“ Devianţa poate fi definită ca o transgresiune, social percepută, a regulilor şi a

normelor aflate în vigoare într-un sistem social dat“. Este un comportament care repune

în cauză atât normele sociale, cât şi unitatea sau coeziunea sistemului. Normele

sistemului social sunt supuse schimbării în funcţie de schimbările istorice şi valorizate

diferit de subgrupurile care se includ în sistem (Mugny, 1999).

Observatorii vieţii sociale recunosc faptul că devianţa a devenit un fenomen larg

răspândit şi important prin consecinţe, iar formele sale de exprimare sunt deosebit de

numeroase şi variate ca intensitate. Gabriel Mugny enunţă două abordări ale devianţei :

una funcţionalistă şi una interacţionistă.

Perspectiva funcţionalistă priveşte sistemele sociale ca fiind optimale, ideale şi se

centrează asupra reproducerii şi menţinerii raporturilor sociale. Schimbarea este în mare

măsură respinsă, dar se accentuează foarte mult importanţa proceselor adaptative datorită

cărora sistemul funcţionează în timp şi rezistă schimbării. Viziunea generală asupra lumii

ideale presupune că valorile sale, o dată stabilite, nu vor impune necesitatea schimbării,

exprimându-se astfel o imobilitate a normelor şi ideilor. Valoare unei norme fiind definită

în termini absoluţi, se pune problema descoperirii condiţiilor şi mecanismelor, a legilor

prin care indivizii şi grupurile o interiorizează şi i se adaptează.

Perspectiva interacţionistă, consideră că normele care reglează şi echilibrează

sistemul social, au un caracter relativ şi sunt rezultatul unui compromis sau al unei

supuneri. Imobilitatea şi rigiditatea specifice abordării funcţionaliste sunt respinse, făcând

loc şi valorizând totodată procesele de inovaţie şi difuzarea ei, privită ca un fenomen

absolut necesar pentru evoluţia socială şi istorică a normelor. Sursa acestor “mutaţii” este

văzută în existenţa anumitor indivizi sau grupuri care refuză să se supună status-quo-ului

şi să respecte normele “universale” (grupuri denumite “minorităţi active” ).

Page 19: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

Producerea devianţei

Devianţa este recunoscută ca o determinare socială, dar ea este definită în

interiorul grupului, dincolo de orice raport de putere (Schachter, apud Mugny) sau

naturalizată experimental, fără referiri la normele specifice (Freedman şi Doob, apud

Mugny).

În criminologie însă, au fost propuse conceptualizări mai sistematice. Astfel

trecerea la actul criminal a fost abordată într-o manieră factorială. Aceasta presupune că

factorii reţinuţi sunt cei de natură fizică, biologică, economică, sociologică sau culturală,

dar categorizând indivizii în cauză tot ca delincvenţi. Aceştia sunt priviţi tot ca fiind

diferiţi de “ grupul normal “, diferenţa aceasta fiind singura care explică devianţa.

Devianţa este determinată de multiple reglări sociale.” Calitatea de deviant nu ar

fi, în realitate, conferită de trecerea la actul criminalizant, ci de arestare, detenţie

preventivă, proces, casă de corecţie“ ( Mugny).

“Norma dă naştere devianţei, după cum legea penală produce delincvenţa“

(Robert, apud Mugny). Dispoziţiile penale contribuie la conceptualizarea diferenţei ca

delincvenţă. Se poate spune că de foarte multe ori anumite consecinţe ale adolescenţei în

societate sunt transformate în delincvenţă doar pentru că există o legislaţie (jurisdicţie)

penală pentru tineri. Este cazul drogurilor, al unor comportamente sexuale, al micilor

furturi care pot reprezenta “doar un moment pasager al inserţiei sociale a adolescentului“

(Mugny). Este bine ştiut că tinerii din familii cu un nivel social mediu sau superior sunt

mai uşor admonestaţi, fără urmări judiciare, pentru că se presupune că familia reprezintă

o încadrare şi o garanţie suficientă pentru amendarea tânărului. Aceasta dovedeşte că

devianţa nu există ca şi caracteristică “ naturală”, iar categorizarea şi stigmatizarea unui

individ ca deviant este produsul unei reglări sociale şi al raporturilor dintre grupurile

sociale. Ea îi atinge în mod diferit pe indivizi, funcţie de condiţiile conjucturale sau

sistematice şi, mai ales, de apartenenţa lor la grupuri sociale dominante.

Page 20: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

II.2. Teorii explicative ale delincvenţei

În încercarea de a explica criminalitatea, teoriile cauzale ale devianţei reţin patru

mari grupe de factori : neadaptarea individului, emulaţia din grupul de egali, diluarea

autorităţii instituţiilor de control, inegalitatea socială.

Individul – o parte din teoriile ce încearcă descifrarea cauzelor fenomenului

infracţional atribuie responsabilitatea individului în cea mai mare măsură. Una dintre cele

mai vechi teorii din criminologie este cea a lui Pinatel, el însuşi un cunoscut criminolog

al vremurilor sale. Acesta interpretează creşterea criminalităţii din societatea capitalistă

ca pe o dovadă a “maladiei morale a progresului “ iar individul atins de această maladie

se prezintă ca o “personalitate criminală”. Descriind personalitatea criminală, Pinatel

vorbeşte chiar despre un nucleu al acesteia, incuzând egocentrismul, labilitatea,

agresivitatea şi indiferenţa afectivă.

Autorul identifică şi sursele acestui nucleu: egocentrismul vine din competiţie, din

inflaţia normelor legislative, din fenomenul de anomie, agresivitatea este consecinţa

frustrărilor de diferite naturi şi a alcoolismului, în timp ce indiferenţa afectivă reprezintă

ultima condiţie de trecere la actul infracţional. Celelalte componente psihologice care pot

fi găsite la un delincvent nu sunt în relaţie cu trecerea la act, ci cu modalitatea de execuţie

a actului criminal. Pinatel nu elimină însă din ecuaţia sa situaţia sau mediul. El atribuie o

mare parte din importanţă şi situaţiei, completând explicaţiile cu ajutorul noţiunii de “

prag delincvenţional“. Prin conjugarea acestor concepte, ar rezulta că există situaţii

specifice, periculoase, când ocazia pentru comiterea actului nu trebuie căutată, şi situaţii

nespecifice, amorfe, când prilejul comiterii infracţiunii, trebuie căutat. Mediul este

criminogen nu doar pentru creearea situaţiilor, dar şi prin facilitarea structurării

criminale.

Un autor foarte cunoscut şi care a fost preocupat de importanţa personalităţii

individului în producerea devianţei este Eysenck. Explicaţiile sale sunt legate de tipul de

temperament şi de teoria condiţionării, el afirmând că extrovertiţii sunt mai greu

condiţionabili decât introvertiţii; iar însuşirea normelor de convieţuire în societate este

într-o mare măsură şi un act de condiţionare. Recidiva se explică prin legea secvenţei

Page 21: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

temporale, conform căreia un act e determinat de consecinţele pe care le are în timp,

premiale, pozitive sau negative, de sancţiune. Dacă ambele sunt considerate, teoretic,

echivalente ca pondere, atunci situaţia conflictuală se rezolvă în funcţie de consecinţa

probabilă cea mai apropiată. Actul infracţional oferă o consecinţă imediată, în timp ce

sancţiunea legală e mai îndepărtată în timp şi comportă un grad de incertitudine.

Explicaţia cauzală a actului delincvent prin prisma personalităţii delincventului se

sprijină pe prevalenţa structurii psihice în realizarea acţiunii.

În explicarea delincvenţei, teoriile controlului social insistă pe rolul societăţii în

apariţia fenomenului infracţional şi au drept punct de plecare transferarea întrebării de la

“de ce fac ei ceea ce fac? “ la “ de ce noi nu facem ceea ce fac ei?“. Între aceste teorii se

enumeră: teoria ataşamentului social, teoria circumstanţelor, teoria abţinerii, teoria

alegerii raţionale şi a activităţilor rutiniere şi teoria etichetării.

Teoria ataşamentului social este reprezentată de Travis Hirschi a cărui idee

centrală este că delincvenţa apare atunci când relaţiile de ataşament ale individului faţă de

societate sunt slăbite sau întrerupte, ceea ce conduce la reducerea conformităţii. În

general, indivizii aleg conformitatea pentru a nu distruge relaţiile lor cu familia, prietenii,

locul de muncă, şcoala etc.

T.Hirschi afirma că unii dintre noi suntem “mai morali “ decât alţii în sensul în

care simţim graniţa societăţii convenţionale în diferite stadii. Jaloanele acestei graniţe,

sunt în concepţia lui, în număr de patru :

1. Ataşamentul faţă de alţii, în particular faţă de părinţi şi profesori, prieteni,

biserică etc. Atunci când există un puternic ataşament, există şi un puternic control,

respectiv când acesta este scăzut poate apărea o dezvoltare dizarmonică a personalităţii.

2. Angajarea (preferinţa acordată conformităţii) presupune gradul în care

individul arată interes faţă de sistemul social şi economic. Dacă individual are foarte mult

de pierdut în termeni de statut, loc de muncă, atunci probabilitatea de a deveni delincvent

este mică. Adulţii, spre exemplu, sunt mai angajaţi decât copiii.

3. Implicarea se referă la investirea timpului în activităţi sociale dezirabile, în

acte convenţionale, ceea ce diminuează timpul şi energia pentru scopuri ilegitime.

4. Convingerile sau credinţa în validitatea regulilor, în valorile şi normele

convenţionale.

Page 22: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

Dacă aceşti patru piloni sunt fragili, este posibil să ne simţim “ liberi” să comitem

diferite infracţiuni.

Teoria circumstanţelor are drept principal autor pe David Matza, care combină

elemente ale teoriilor ce au ca centru de greutate motivaţia cu cele bazate pe punerea

controlului în centrul ecuaţiei. El identifică structuri de gândire şi comunicare specifice

delincvenţilor, punând în evidenţă că între viaţa convenţională şi cea ilegală există o

interacţiune repetată, evitându-se una pe cealaltă. Fără a nega posibilitatea liberului

arbitru, sunt puşi în lumină acei factori externi, conjucturali, care au o semnificaţie

importantă.

Se ştie că societatea se caracterizează şi impune o serie de valori, încercând să

controleze exprimarea acestora, dacă sunt conforme cu cele ale majorităţii, şi plasându-le

pe cele specifice unei culture într-un anumit spaţiu şi timp. Sub imperiul moralităţii ea

cataloghează anumite valori ca fiind indezirabile şi-i respinge pe cei care aderă la valorile

neconformiste. Cât priveşte raţionalizările pe care şi le elaborează infractorii, autorul

identifică 5 categorii de tehnici de neutralizare a responsanbilităţii :

1. negarea responsabilităţii- conduită specifică celor ce nu dispun de capacităţi

afective;

2. negarea pagubelor – furtul este privit ca un împrumut;

3. negarea victimei – “şi el a furat probabil de la altcineva“;

4. condamnarea condamnatorilor – “ şi tu ai fi procedat la fel“;

5. apel la o etica superioară – infracţiunea este necesară – “ nu puteam să fug,

trebuia să-l apăr”.

Matza a pus în evidenţă existenţa unui pattern al comunicării în grupurile

delincvente: înşelăciunea, păcăleala, ameninţarea, agresivitatea masculină, lipsa

intimităţii. Rezultatul este că fiecare “crede” că celălalt comite infracţiunea şi, de fapt,

nimeni nu este responsabil, iar elementele decizionale sunt absorbite de presiunea

grupului.

Critica adusă acestei teorii este că s-a constatat că în realitate infractorii nu au

tendinţa de a calcula costurile şi beneficiile acţiunii lor. În plus, ni se spune prea puţin

despre mecanismul care face ca anumiţi oameni să comită infracţiuni şi alţii nu. Şi, nu în

ultimul rând, abordează problema recidivei şi explicaţiile posibile ale acesteia.

Page 23: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

Teoria abţinerii este reprezentată de un membru al şcolii de la Chicago,

Reckless, care afirmă că indivizii posedă o serie de cenzuri sociale care ii ajută să reziste

la presiunea de a comite infracţiuni.

Dintre presiunile sociale care determină de multe ori comiterea de acte

infracţionale pot fi enumerate următoarele :

- presiuni exterioare – sărăcie, marginalizare;

- apartenenţa la o subcultură deviantă, influenţa mass-media;

- presiuni interne (trăsături de personalitate, complexe de inferioritate, conflicte

interioare).

Obstacolele în calea acestor presiuni ar putea fi :

- obstacole interne – internalizarea valorilor convenţionale, trăsături de

personalitate;

- obstacole externe – o familie suportivă, situaţie materială bună.

Punând în balanţă aceste două tipuri de factori, Reckless afirmă că o persoană

poate deveni delincventă atunci când factorii predispozanţi sunt mai puternici decât

obstacolele.

Teoria etichetării - pleacă de la premise că oamenii nu răspund pasiv la

realitatea socială aşa cum este ea în mod obiectiv, ci realizează propria lor reprezentare în

funcţie de ideile lor despre lume. Oamenii se văd pe ei înşişi raportându-se la celălalt

semnificant, proiectează simbolic actele lor şi ale altora, anticipează răspunsul celorlalţi

în funcţie de experienţa anterioară. Howard Becker specifica în legătură cu aceasta că

“devianţa nu este calitate a persoanei care comite actul respective, ci o altă consecinţă a

aplicării de către alţii a regulilor de numire a ceea ce este o infracţiune “.

Comportamentul deviant este comportamentul etichetat astfel.

Primele elemente care anunţă apariţia teoriei le întâlnim la Tannenbaum, dar ce

care o exprimă în forma ei clasică este E.Lemert. În primul rand, el face distincţia între

devianţa primară şi cea secundară, specificând că spre deosebire de prima, cea de-a doua

este, de fapt, o reorganizare a experienţei individului ca urmare a faptului că a fost

identificat şi etichetat ca fiind infractor. Când o persoană începe să angajeze un

comportament deviant sau un rol bazat pe înţelesul defensive, pe ajustarea problemelor

legate de reacţia socială faţă de el, devianţa este secundară O dată stigma atribuită,

Page 24: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

individului îi va fi aproape imposibil să se elibereze de această etichetă şi îşi va asuma

acest rol deviant.

În asumarea acestei etichete de deviant se observă parcurgerea unor etape :

1. Situaţia iniţială – percepţia individului că nu este cu nimic diferit de toţi ceilalţi ;

2. După aplicarea etichetei – percepţia individului – de ce ma tratează aşa?

3. Răspunsul individului la etichetă – nu par să fiu ca ceilalţi, poate sunt atfel.

Reacţia poate fi :

a. conformism şi anularea etichetei;

b. incapacitatea de anulare a etichetei şi debut în cariera infracţională.

Comportamentul infracţional este privit ca fiind creat tocmai de agenţii

controlului social care reprezintă interesele grupului dominant. H. Becker afirma că

trebuie să înţelegem comportamentul deviant ca fiind acel comportament pe care oamenii

il numesc aşa Becker creează termenul de “antreprenori morali” pentru a desemna agenţii

care sunt implicaţi în procesul de etichetare.

Rezumând, principalele trăsături ale teoriei etichetării sunt :

- însuşi nici un act nu este criminal prin el;

- definiţiile actului infracţional sunt oferite de către clasa aflată la putere ;

- un individ devine infractor nu comiţând un act, ci după ce acel act este definit

astfel de către autorităţi ;

- momentul identificării făptuitorului unui anume act este începutul procesului de

etichetare ;

- decizia autorităţilor judecătoreşti este determinată de vârsta, clasa socială şi

rasa celui adus în faţa instanţei ;

- sistemul judecătoresc se bazează doar pe presupunerea liberului arbitru şi nu pe

recunoaşterea determinismului social ;

- procesul de etichetare poate conduce la identificarea individului cu imaginea

deviantă sau cu o anumită subcultură.

Teoria etichetării arată, înainte de toate, limitele intervenţiei în sistem. Anii 70, care

au cunoscut confuzia unei concluzii surprinzătoare în faţa statisticilor rezumate în

celebrul “nimic nu merge“, au arătat că intervenţia nu reduce recidiva. Se pledează pentru

Page 25: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

o minimă intervenţie, maximă diversiune ( evitarea judiciarizării) şi se recomandă ca în

lucrul cu infractorii recidivişti să se insiste pe partea cognitiv-comportamentală.

Page 26: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

II.3. Personalitatea infractorului. Forme ale comportamentului deviant

Prin personalitate înţelegem, în general, individul uman considerat în ansamblul

trăsăturilor sale bio-psiho-sociale caracterizate prin sincretism şi printr-o stabilitate

relativă.

Numărul trăsăturilor biologice, psihologice şi sociale posibile ale unei persoane

este extrem de mare, iar grupul de dezvoltare, ca posibilitate de îmbinare ale fiecăreia

dintre acestea, de asemenea, aşa încât fiecărui individ uman îi corespunde o personalitate

distinctă, o personalitate care se deosebeşte, mai mult sau mai puţin, de oricare alta.

Datorită faptului că formarea personalităţii, în general, este un process îndelungat

şi deosebit de complex şi a faptului că personalitatea fiecărui individ constituie o sinteză

originală a unei mari varietăţi de trăsături bio-psiho-sociale, nu se poate afirma că

personalitatea infractorului ar reprezenta un nou tip sau o nouă varietate de personalitate

umană, o nouă varietate a lui homo-sapiens, ci o personalitate obişnuită, care într-o mai

mică sau mai mare măsură, pentru un timp mai îndelungat sau mai scurt, se

particularizează prin unele trăsături comportamentale specifice.

Dacă s-ar admite ideea că personalitatea infractorului constituie un tip sau o

varietate aparte de personalitate umană, s-ar admite implicit ideea caracterului înnăscut şi

iremediabil al comportamentului infracţional.

În consecinţă, şi în psihologia judiciară prin expresia “personalitate criminală” se

înţelege nu un tip aparte de personalitate (personalitate infracţională), ci individul

infractor cu toate particularităţile sale bio-psiho-sociale, general umane şi cu toate

caracteristicile care au putut determina sau influenţa într-un fel oarecare intrarea

temporară a acestuia sub incidenţa legii penale.

Există un consens aproape unanim al specialiştilor cu privire la faptul că formarea

personalităţii umane este rezultatul îmbinării optime a unei multitudini de factori pozitivi

şi negativi, de natură bio-psihică şi socială care acţionează asupra individului de la

naşterea sa şi în tot cursul vieţii acestuia.Nu există însă formule precise în această

priviinţă şi oricare încercare de a alcătui şi recomanda reţete cu valoare universală pentru

desfăşurarea acestui “proces tehnologic”, este cu totul hazardată.

Page 27: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

Personalitatea infractorului este produsul unei îmbinări relative neizbutite,

necesare sau îmtâmplătoare, permanente sau temporare a factorilor care concură la

formarea sa, îmbinare care dă naştere unei personalităţi temporar imperfecte,

dizarmonice, care întâmpină dificultăţi de diferite grade în procesul de adaptare la

cerinţele vieţii în societate.

Corecta apreciere a personalităţii infractorului, în general a fiecărui individ

infractor,nu poate fi realizată decât prin luarea în considerare a caracterului complex bio-

psiho-social al individului uman, pe de o parte, a îmbinării şi întrepătrunderii strânse între

aceşti factori şi a preponderenţei, a rolului decisiv pe care îl au, în acest ansamblu,

elementele de natură socială, pe de altă parte.

Se impune în mod imperios o prezentare a principalelor coordonate bio-psiho-

sociale ale personalităţii individului :

Vârsta infractorului – constituie una din trăsăturile individuale ale personalităţii

care, în principiu, ne poate indica nivelul de dezvoltare bio-psiho-socială a individului.

De exemplu, vârsta individului ne indică în mare măsură gradul dezvoltării sale

fizice, nivelul dezvoltării psihice, precum şi poziţiei în familie –starea civilă – şi în

societate, în general, care toate la un loc ne pot da indicii preţioase privitoare la

explicarea eventualelor abateri comportamentale ale celui în cauză.

Prin urmare, luarea în considerare a vârstei infractorului atât a celei

criminologice, cât şi a celei mentale, poate contribui nu numai la explicarea unui anumit

comportament ( în cazul nostru, cel infracţional), ci şi la găsirea celor mai potrivite căi şi

mijloace de corectare şi dirijare a acestuia în viitor, în conformitate cu cerinţele vieţii

sociale, precum şi cu interesele persoanei în cauză.

Sexul infractorului. Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfo-biologice şi

sociale care diferenţiază indivizii în bărbaţi şi femei. Diferenţele dintre sexe se explică nu

numai prin factorii de natură biologică înnăscuţi, ci mai ales prin influenţa unor factori de

natură socio-culturală. Această realitate se manifestă nu numai în deosebirile pe care

bărbaţii, pe de o parte, şi femeile, pe de altă parte, le prezintă din punct de vedere

anatomo-morfologic, psihic şi social, ci şi prin manifestările de ordin comportamental al

acestora.

Page 28: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

Infirmităţile şi bolile somatice ale infractorului. Deficienţele de ordin fizic –

infirmităţile- ca şi bolile somatice, fie ele congenitale, fie dobândite în cursul vieţii sau

nu, constituie de regulă, prin ele însele cause ale comportamentului criminal şi deci, nu

pot explica decât în foarte rare cazuri săvârşirea unor infracţiuni de către persoanele

aflate în asemenea situaţii. Infirmităţile şi bolile, în special cele grave, de durată,

ireversibile, se pot însă repercuta în mod negativ asupra stării psihice generale a celor în

cauză, şi, în consecinţă asupra atitudinii acestora faţă de cei din jur, faţă de societate şi de

valorile unanim recunoscute ale acesteia, asupra comportamentului.

Dacă însă unor astfel de pesoane li se acordă atenţia cuvenită, în ceea ce priveşte

îngrijirile şi sprijinul de care au nevoie, instrucţie şi educaţie, crearea condiţiilor de

afirmare în viaţă, în muncă şi activităţile reacreative pe măsura posibilităţilor şi nevoilor

pe care le are în mod efectiv, dacă sunt tratate în mod uman, în aşa fel încât să nu li se

mărească suferinţele, să nu li se agraveze complexele de inferioritate etc, ele pot avea un

comportament corespunzător, pot fi împiedicate să comită abateri sau să vină în conflict

cu legea.

Particularităţile etnice şi rasiale ale infractorului. Înţelegem acele trăsături

socio-tipologice pe care individul le dobândeşte ca urmare a apartenenţei sale la un grup

etnic sau rasă, adică la o anumită formă de comunitate umană, caracterizată printr-o

comunitate de descendenţă biologică, de viaţă economică, de teritoriu, de limbă, de viaţă

spirituală şi tradiţii.

Particularităţile etnice şi rasiale, trăsăturile care indică apartenenţa unei persoane

la un asemenea grup, nu constituie elemente care ar putea explica prin ele însele aspectele

cantitative sau calitative ale fenomenului infracţional dintr-o anumită epocă sau zonă

geografică şi nici particularităţile infracţiunilor concrete care, după cum se ştie, îşi au

adevăratele cauze în condiţiile efective de viaţă, în mediul social în general.

Explicaţiile reale ale faptelor infracţionale din ce în ce mai răspândite, nu constau

nicidecum în particularităţile etnice, rasiale sau naţionale ale îndivizilor în cauză, ci în

inegalitatea socială, incultură, mizeria şi şomajul la care aceasta dă naştere, în lipsa

condiţiilor corespunzătoare de locuit, în instrucţia şi educaţia precară etc. şi chiar în

“atenţia” sporită pe care organele de ordine, în special cele cu caracter represiv, cum sunt

Page 29: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

poliţia, procuratura şi justiţia, o acordă din principiu, acestor indivizi consideraţi “ de

categoria a doua” şi potenţiali suspecţi şi “periculoşi”.

Page 30: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

II.4. Disfuncţii criminogene ale personalităţii

Orice deficienţă, tulburare sau boală psihică se poate repercuta, în funcţie de

gravitatea ei, asupra comportamentului individului în cauză, determinând devieri de la

normele de conduită normală ale acestuia, devieri care pot merge de la simple

“ciudăţenii” lipsite de urmări, până la cele mai grave încălcări ale legii penale, până la

crimă.

Se impune astfel a prezenta date privitoare la deficienţele, tulburările şi bolile

psihice.O clasificare simplă a acestora este împărţirea în nevroze, psihopatii şi psihoze.

Nevrozele constituie un grup de tulburări, reacţii foarte variate cu caracter

funcţional, relativ uşoare şi reversibile, determinate predominant psihogen, manifestate

prin suferinţe şi conflicte intrapsihice (uneori şi somatice) despre a căror existenţă

bonavul este perfect conşient şi la care participă cu intensitate. Principalele forme de

nevroză sunt: nevroze astenice (neurastenie), nevroză obsesivo-bahică (psihoastenie),

nevroză isterică (isteria) şi nevrozele mixte şi motorii, manifestate prin ticuri, balbisme

etc.

În general, nevrozele sunt însoţite şi de stări de anxietate de diferite grade de

intensitate şi pot duce la inhibarea unor conduite sociale ale celui în cauză.

Ca urmare a faptului că personalitatea nevroticilor este mai puţin afectată, iar

bolnavii sunt cu totul conştienţi de boala care le tulbură mai rău echilibrul interior decât

relaţiile cu cei din jur, cu societatea, nevrozele, cu toate că uneori pot da naştere la

anumite conduite agresive, prezintă, pentru studiul psihogenezei, o semnificaţie cu totul

redusă aceste suferinţe rămânând însă, una dintre marile şi permanentele preocupări ale

medicinei psihiatrice.

Psihopatiile sunt deficienţe psihice care prin conţinutul lor, se analizează în

adevărate “stări limită”, deoarece depăşeşc perimetrul unui psihic normal, fără însă a avea

–susţin unii specialişti – un caracter evolutiv şi mai ales fără a atinge gravitatea

psihozelor.

Psihopaţii se caracterizează prin faptul că-şi păstrează în întregime capacitatea de

cunoaştere, dar prezintă o serie de aptitudini structurate anormal, motiv pentru care, în

conduita acestora, se constată frecvent comportamente antisociale de o deosebit de mare

Page 31: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

varietate ca formă şi intensitate, întrucât psihopaţii se caracterizează şi prin lipsa a ceea

ce unii specialişti denumesc simţul moral, ei se află, de regulă, într-un permanent conflict

cu cei din jur fiind incapabili de o adaptare perfectă şi de durată la mediul familial, la

cerinţele locului de muncă, la exigenţele mediului social în general.

Prin manifestările negative mai frecvente ale psihopaţilor se remarcă, în special,

instabilitatea şi nestatornicia exagerată, impulsivitate, reacţii anormale faţă de exigenţele

şi împrejurările obişnuite ale vieţii sociale, încăpăţânare, înclinaţii spre acte de

perversiune, toxicomanie, mitomanie,comportări absurde, fapte cu caracter infracţional

(furturi, vagabondaj, parazitism, escrocherii – inclusiv sentimentale-infracţiuni împotriva

demnităţii, a integrităţii corporale şi a vieţii persoanelor etc.).

Pentru psihologie este important de ştiut faptul că în general, psihopaţii sunt cu

totul refractari la observaţiile, sfaturile şi îndemnurile celor din jur şi nu “învaţă” din

propria experienţă (ex.din condamnările avute anterior), motiv pentru care ei se numără

adesea printre recidivişti.

Psihopatia poate fi: astenică, cicloidă, eliptoidă, impulsivă, isterică, paranoică,

perversă, psihoastenică, schizoidă, timopată.

Psihozele sunt categorii de afecţiuni psihice foarte variate, de natură endogenă, de

regulă ireversibilă, a căror caracteristică principală o constituie alterarea profundă a vieţii

psihice a celui în cauză (stări de nebunie propriu-zisă), cu simptomatologie deosebit de

variată şi cu consecinţa pierderii de către bolnav a conştiinţei, a raporturilor cu sine şi cu

cei din jur, cu lumea reală în general.

Printre cele mai grave şi mai răspândite forme de psihoză figurează: psihoze

discordante, epilepsie, psihozele maniaco-represive, psihoze acute, delirurile

sistematizate, psihozele post-traumatice, psihoze infecţioase, psihoze de lactaţie, psihoze

de involuţie etc.

Bolnavii suferind de psihoze, săvârşesc în mod frecvent fapte antisociale, penale,

dintre cele mai grave ( ex.omorurile sadice săvârşite de schizofrenici şi epileptici), aşa

încât această categorie de indivizi, de bolnavi, trebuie să constituie o preocupare

permanentă pentru familiile din care fac parte, pentru medicii psihiatri, psihologi,

pedagogi, jurişti, pentru întreaga societate.

Page 32: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

II.5. Tipologia şi caracterizarea infractorilor

Diverşi autori au încercat să contureze portretul personalităţii criminale şi în funcţie

de o serie de criterii, să realizeze clasificarea şi gruparea lor.Au fost utilizate o

multitudine de criterii, din care se pot menţiona :

a) în funcţie de gradul de conştientizare şi control al comportamentului :

- infractori normali;

- infractori anormali

b) în funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale :

- infractori recidivişti;

- infractori nerecidivişti;

c) în funcţie de gradul de pregătire infracţională :

- infractori ocazionali;

- infractori de carieră.

Una din cele mai interesante şi mai laborioase încercări de tipologizare şi

portretizare a infractorului este cea realizată de L.Yablonski (1990). Acesta, folosind

drept criteriu modul în care personalitatea infractorului afectează comportamentul lui

criminal, diferenţiază patru categorii de criminali :

1. Criminali socializaţi – sunt cei care prezintă tulburări emoţionale mult mai

mult decât orice persoană care nu a comis infracţiuni. Ei devin criminali în urma

impactului contextului social în cadrul căruia învaţă reguli şi valori deviante. Aceşti

criminali apar mai mult drept violatori ai proprietăţii decât criminali violenţi.

2 .Criminali neurotici – sunt cei care, în general, comit acte infracţionale datorită

compulsiunilor neurotice. Spre deosebire de psihotic, neuroticul nu percepe lumea într-un

mod distorsionat. Mai mult, tipic neuroticii sunt conştienţi că există ceva rău în ceea ce

priveşte gândirea şi comportamentul lor Principalul simptom al nevrozei este anxietatea.

Criminalii neurotici sunt indivizi care devin criminali datorită sau drept rezultat al

distorsiunilor personalităţii, precum şi al distorsiunii percepţiilor asupra lumii din jurul

lor.

Page 33: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

3. Criminalii psihotici – sunt indivizi cu dezordini severe ale personalităţii, care

au o percepţie complet distorsionată asupra societăţii şi lumii din jurul lor. Spre deosebire

de criminalii socializaţi, psihoticii nu-şi planifică crima. Aceşti criminali pot comite cele

mai bizare şi lipsite de sens acte criminale.

4. Criminalii sociopaţi - sunt cei care sunt caracterizaţi printr-o personalitate

egocentrică. Ei au o compasiune limitată faţă de ceilalţi sau nu o au deloc. Datorită

marilor tulburări de caracter, ei pot uşor victimiza pe alţii cu un minim sentiment de

anxietate sau vinovăţie.

În funcţie de gradul de pregătire infracţională L.Yablonski diferenţiază două

categorii de infractori :

1. Criminalii situaţionali sunt, în general, cei ocazionali, întâmplători.

Caracteristicile generale ale acestora sunt următoarele:

- individul a fost confruntat cu o problemă care a solicitat acţiunea ;

- individul a ales acţiunea care a constituit violarea legii ;

- persoana a fost prinsă, arestată, condamnată şi i s-a oferit statutul de criminal;

- până la comiterea infracţiunii, criminalul s-a supus sistemului normativ al

societăţii.

2. Criminalii de carieră sunt, de obicei, formaţi şi socializaţi în direcţia comiterii

crimei. Cei mai mulţi au fost socializaţi şi formaţi într-un sistem de valori şi norme,

reguli, “definiţii” ale unor oameni socializaţi diferit de cel utilizat de către societate

pentru majoritatea populaţiei. Ei tind să ia iniţiativa în comiterea crimelor, chiar şi în

situaţiile în care sunt foarte invulnerabili în a fi arestaţi şi condamnaţi. Trăsăturile

esenţiale ale criminalului de carieră sunt următoarele :

- crima este mijlocul său principal de asigurare a traiului ;

- criminalul de carieră îşi formează deprinderi tehnice şi modalităţi de acţiune

folositoare pentru comiterea infracţiunilor asupra proprietăţii ;

- îşi dezvoltă atitudini favorabile pentru infracţiune şi nefavorabile pentru

societate în general;

- debutează cu proprietatea de copil delincvent;

- el aşteaptă să petreacă o parte din timp în închisoare; pentru el închisoarea

este o şcoală a crimei;

Page 34: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

- este, de obicei, “normal” din punct de vedere psihologic, neexistând

caracteristici speciale care să-l diferenţieze de non-criminali.

O tipologizare foarte interesantă a fost realizată de către Ion Oancea, care

diferenţiază următoarele categorii de criminali:

1. Criminalul agresiv (violent) – este autor de crime violente, brutale şi cu

consecinţe individuale şi sociale multiple. Este caracterizat prin emotivitate puternică,

însoţită de descărcări reactive, motrice la fel de puternice, prin acte de violenţă, vătămări

corporale şi altele de aceleaşi fel. Din punct de vedere psihic, se caracterizează prin

sărăcia de sentimente, de simpatie faţă de alţi oameni, prin stări de mânie care nu pot fi

stăpânite de voinţa proprie şi, în general, printr-o comportare de agresivitate şi ostilitate

faţă de alţi oameni.

2. Criminalul achizitiv – este criminalul care îşi adună bunuri în scop personal, în

scop de câştig, în scop de întreţinere, îmbogăţire.

3.Criminalul caracterial – este cel care prezintă structuri şi trulburări ale vieţii

afective şi active, pe scurt, tulburări ale caracterului. O primă caracteristică a acestui tip

de criminal constă în aceea că o anumită tendinţă sau impulsiune afectivă se dezvoltă în

mod pronunţat şi domină întreaga personalitate a omului, iar voinţa şi controlul de sine

nu le pot stăvili şi stăpâni.

A doua caracteristică constă în aceea că este vorba de o tulburare parţială a

psihicului persoanei şi în întreaga fiinţă psihică.

A treia caracteristică este aceea că, din punct de vedere mintal, al conştiinţei,

omul îşi dă seama de ceea ce face, este lucid şi responsabil. Criminalii caracteriali sunt de

mai multe feluri: psihopatici şi psihonevrotici.

4. Criminalul lipsit de frânele sexuale – infracţiunile în legătură cu viaţa sexuală

sunt din cele mai periculoase şi cu urmări individuale şi sociale la fel de periculoase.

Violul, incestul, raportul sexual cu o minora, produc indignare şi proteste. Astfel de fapte

sunt săvârşite de persoane lipsite de simţ moral şi grija faţă de victimă, de către

persoanele brutale şi lipsite de puterea de stăpânire a impulsului sexual.Ele alcătuiesc un

tip special de criminal – criminalul “lipsit de frânele sexuale”.

Există mai multe categorii de infractori sexuali:

- cei care săvârşesc fapta faţă de minoră ;

Page 35: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

- cei care săvârşesc fapta faţă de persoane profitând de imposibilitatea de a se

apăra ori de a-şi exprima voinţa ;

- cei care săvârşesc fapta faţă de rudele apropiate ;

- cei care săvârşesc fapta faţă de un partener de acelaşi sex ;

Criminalii care săvârşesc crima contra vieţii sexuale prin procedee şi mijloace cu totul

anormale şi patologice sunt: sadicul şi masochistul.

5. Criminalul profesional este criminalul care face din infracţiune un mijloc de

existenţă, o îndeletnicire (hoţ de buzunare, prostituţie etc). Refuzul muncii cinstite şi

legale apare ca o trăsătură esenţială a acestui tip de criminal. Criminalii profesionişti

sunt de două feluri:

a) Criminalul profesional pasiv este persoana care nu munceşte şi nu-şi câştigă

existenţa prin muncă, ci din săvârşirea de infracţiuni, din practicarea unor

activităţi parazitare, cerşetoria, prostituţia, jocurile de noroc. Ceea ce

caracterizează acest infractor, sub aspectele de personalitate, sunt: nivelul scăzut

de inteligenţă, capacitatea redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice de viaţă.

b) Criminalul profesional activ îşi căştigă existenţa prin săvârşirea de infracţiuni

cum sunt: traficul de femei, falsificarea de bani, uz de fals, de cele mai multe ori

comit infracţiuni în mod organizat şi în bandă. Ca trăsătură de personalitate, acest

tip de criminal este cu un nivel de inteligenţă normală sau chiar ridicată.

6. Criminalul ocazional este cel care, fără a prezenta o tendinţă înnăscută spre delict,

comite crime sub influenţa tentaţiilor provocate de factori profesionali sau de mediul

exterior.

Trăsăturile caracteristice ale infractorului ocazional sunt:

- conduita bună, conformă până la comiterea crimei ;

- comiterea ca urmare a unor împrejurări, factori exteriori, ocazionali;

- criminalul ocazional nu recidivează ;

- criminalul ocazional reprezintă cca 70-80% din totalul criminalilor. Majoritatea

cercetătorilor susţin că în cazul criminalului ocazional poate să fie şi contribuţia

unor factori interni, personali, de exemplu presiunea unei nevoi urgente, lipsa de

stăpânire de sine, dar factorii externi sunt determinanţi.

Page 36: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

7. Criminalul debil mintal este caracterizat de lipsa capacităţii de prevedere

asupra sâvârşirii şi a urmărilor săvârşirii crimei, el are un “orizont temporal“ restrâns,

lucrând pe durate scurte, pe zile, pe săptămîni, nu pe ani. Infractorul debil, odată prins

asupra infracţiunii neagă realitatea neputându-si da seama că alţii ştiu şi înţeleg mai mult.

El judecă lumea după nivelul de înţelegere. Nu se poate adapta uşor la viaţa socială.

8. Criminalul recidivist este caracterizat, în general, prin aceea că el comite

în mod repetat crima. După comiterea unei crime, descoperit şi pedepsit, comite din nou

alte crime. El devine un fel de profesionist în criminalitate.

O primă şi importantă trăsătură după care se identifică recidivistul este aceea că

acesta este o persoană care a mai comis infracţiuni, care se pot dovedi cu actul de

condamnare.

9. Criminalul ideologic (politic) este persoana care, având anumite idei şi

convingeri politice, ştiinţifice ori religioase comite datorită acestor idei fapte care aduc

atingere legilor existente într-un stat.

Criminalul politic este un militant care propagă şi lupta pentru anumite reforme şi

prefaceri sociale, economice, ştiinţifice.

În codurile penale din ţările occidentale se recunoaşte criminalul politic pentru

următoarele argumente :

- mobilul faptelor sâvârşite de acesta este un mobil generos, social, cum sunt

dorinţa şi voinţa de schimbare în bine a unui regim politic ; el nu este determinat

în faptele sale de mobiluri personale ;

- criminalul politic socoteşte că, luptând pentru o idée politică, religioasă, el îşi

face datoria.

10. Criminalul alienat nu răspunde penal din punct de vedere juridic şi nu i se

pot aplica pedepse. Acestora li se aplică unele măsuri de siguranţă, măsuri medicale

prevăzute de lege.

Criminalul alienat se caracterizează, în general, prin tulburări grave care cuprind

întreaga lor viaţă psihică. Criminalul alienat este stăpânit de temere sau mânie pronunţată,

de emoţii şi alte stări afective tulburi şi nestăpânite, de gândire haotică. Infractorul alienat

nu este stăpân pe dorinţele şi emoţiile sale, nu este conştient şi lucid despre starea lui şi

despre ceea ce face, nu are control de sine şi nici conştienţa stării lui. Pentru aceasta el

Page 37: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

este iresponsabil şi nu răspunde penal. Criminalul alienat este de mai multe feluri, în

funcţie de cauza, psihoza sau boala de care suferă şi care i-a determinat alienarea:

- criminalul paranoic –are la bază psihoza paranoia ;

- criminalul schizofrenic – determinat de boala schizofrenică ;

- criminalul maniaco-depresiv – urmare a psihozei maniaco-depresive.

Page 38: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

CAP III. Privarea de libertate

III.1 Specificul privării de libertate

Pedeapsa privativă de libertate, ca pedeapsă prevăzută de lege şi aplicată de

instanţa de judecată, este o măsură complexă, ce ridică o serie întreagă de probleme:

- în primul rând, ca durată de timp – luni sau ani – executarea pedepsei trebuie

observată, îndrumată şi supravegheată pe toată perioada detenţiei;

- în al doilea rând, executarea pedepsei închisorii se face într-o instituţie specială şi

complexă, respectiv penitenciarul, instituţie care are o anumită structură

organizatorică, bază materială, particularităţi de pază şi securitate, specificităţi

legate de personal şi activitatea acestuia în mediul carceral, dar şi anumite

caracteristici ale vieţii cotidiene în penitenciar;

- în al treilea rând, există o individualizare a problematicii existenţiale a persoanei

private de libertate ( se diferenţiază trebuinţe, nevoi, necesităţi ).

Factorii de stress care îşi pun amprenta asupra persoanelor private de libertate sunt:

- durata condamnării;

- gama de frământări psihice şi psihosociale (criza de detenţie, comportamente

agresive şi autoagresive);

- înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii prin obligativitatea purtării

uniformei.

Restrângerea acută a libertăţii, relaţiile interpersonale, regimul autoritar, mediul

închis, activităţile monotone sunt resimţite acut drept atingeri ale integrităţii ca fiinţă

umană. Sunt necesare supape corespunzătoare evitării dezumanizării prin izolare:

- deţinere în comun;

- activităţi în grup;

- climat de microcooperare.

Diminuarea gamei contactelor fizice, psihice şi psihosociale reprezintă o altă

particularitate a vieţii de penitenciar, sărăcia vieţii de reacţie având implicaţii asupra

capacităţii individului de a-şi juca rolurile normale şi readucând posibilitatea de

Page 39: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

interacţiune socială cu semenii. Toate acestea determină tipuri de „situaţii adaptative” la

regimul de detenţie, cum ar fi :

- comportament agresiv – rezistenţă deschisă la regimul vieţii de penitenciar, „crize

ale deprimării” manifestate prin comportamente agresive îndreptate spre alţi

deţinuţi sau personal şi prin reacţii autoagresive (automutilări şi tentative de

sinucidere);

- comportament defensiv, de retragere – interiorizarea, izolarea de comunitatea

celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar, deţinutul construindu-şi o lume

imaginară, în care încearcă să se refugieze;

- comportament de consimţire – conformarea pasivă a condamnatului la normele şi

regulile de penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, în aşa

fel încât să nu atragă sancţiuni suplimentare;

- conduită de integrare – relaţionarea activă cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de

detenţie, vizibilă mai ales la deţinuţii condamnaţi pe termene lungi.

Impactul detenţiei asupra individului se resimte prin limitarea spaţiului de mişcare

şi organizării timpului. Reducerea perimetrului de mişcare duce la apariţia unor fenomene

ancestrale de teritorialitate – comportamentul individului de apărare a teritoriului propriu,

care se manifestă printr-o exagerată îndârjire în „apărarea spaţiului personal”.

În condiţiile de supraaglomerare existente în penitenciare, fenomenele de

teritorialitate devin exacerbate şi suscită o agresivitate mărită. Frustrarea este resimţită cu

deosebită tărie şi pe planul timpului – programa zilnică -, care provoacă sentimentul de

frustrare şi măreşte agresivitatea. La mărirea sentimentului de frustrare duce şi renunţarea

forţată la o seamă de obiecte de uz personal, a căror lipsă este mereu resimţită. De

asemenea, deţinutul este obligat să renunţe la cele mai multe din plăcerile pe care şi le-a

putut oferi în viaţa liberă ( alcool, jocuri de noroc, sex), ceea ce îl duce la căutarea unor

„surogate de satisfacţii”.

Şocul încarcerării, contactul cu subcultura carcerală îl face pe deţinut să-şi

formeze o nouă viziune asupra propriei persoane şi să elaboreze o „strategie de

supravieţuire”. Încă în urma cu decenii (1940), criminologul canadian D. Clemmer a

semnalat fenomenul de prizonizare, definit ca „socializarea” la cultura deviantă a

deţinuţilor, proces prin care deţinutul ajunge să adopte şi să împărtăşească punctul de

Page 40: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

vedere al deţinuţilor privind lumea din penitenciar şi societate, în general. Detenţia

induce adoptarea unei atitudini ostile (făţişe sau ascunse) faţă de personalul închisorii,

faţă de lumea „din afară” şi dezvoltarea unei loialităţi faţă de ceilalţi deţinuţi, sprijinirea

reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale acestora intră în conflict cu

unele dispoziţii ale autorităţii. Adoptarea acestor „ norme carcerale” sunt generate dintr-o

puternică motivaţie care – aşa cum a formulat A. Maslow – se subsumează categoriei de

motive desemnate prin „ necesitatea apartenenţei la grup”.

Fenomenul de detenţie este rezultatul „presiunii sociale” exercitate de grupul

informal de deţinuţi şi reprezintă o forţă de contra-educaţie faţă de eforturile educativ-

terapeutice ale personalului specializat din penitenciar.

Populaţia penitenciară reprezintă un grup uman care are caracteristicile oricărui

grup: statute şi roluri formale sau informale, lideri formali şi informali, ce au un cuvânt

greu de spus. Grupul se supune unor norme, care nu sunt neapărat identice cu cele dorite

de conducerea penitenciarului, precum şi unor tradiţii transmise de la o „generaţie” la alta

de deţinuţi. În cadrul grupului apar şi fenomene socio-afective (atragere, respingere,

izolare, ignorare, neutralitate), care au o deosebită virulenţă, atât prieteniile, cât şi

ostilităţile sunt „pe viaţă şi pe moarte”, fapt care afectează climatul organizaţional şi

starea de disciplină.

Deţinutul nu este o fiinţă pasivă, ci în continuă interacţiune cu cei din jur,

dezvoltând relaţii deţinut-deţinut, personal-deţinut ce pot fi de cooperare, dar şi

antagonice, conflictuale. Sub acest aspect, în urma unor cercetări intense, S. Harbordt

(1972) a identificat în rândul deţinuţilor următoarele tipuri:

- prosociale,

- pseudosociale,

- antisociale,

- asociale.

Apartenenţa la aceste tipuri trebuie să stea la baza proiectării demersurilor de

resocializare, iar una din atribuţiile principale ale personalului socio-educativ constă în

cunoaşterea deţinuţilor şi includerea lor în programele cele mai adecvate.

Page 41: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

III.2. Violenţa în penitenciare

Faptul că în unităţile de detenţie apar deseori acte de violenţă – mai ales între

deţinuţi – nu surprinde pe nimeni; tensiunile inerente vieţii carcerale, reglările de conturi,

lupta pentru putere, neînţelegerile cu personalul, abandonarea de către familie,

neachitarea unor datorii etc., sunt printre cele mai frecvente motive care incită anumiţi

deţinuţi să-i agreseze pe alţii. La acestea mai trebuie să adăugăm pe cele care derivă din

suprapopularea spaţiilor, inactivitatea prelungită, greutăţile de a contacta persoanele de

decizie, teama sau dorinţa de a fi transferat în altă unitate, contestarea unor sancţiuni

considerate arbitrare.

Toate acestea pot conduce la acte de violenţă îndreptate asupra unor persoane

anume (fie colegi de detenţie, fie membri ai personalului) sau asupra bunurilor aflate la

îndemână. Deseori, întâlnim forme deghizate de violenţă- ameninţări, calomnii, interdicţii

arbitrare, umilirea în faţa celorlalţi- care au ca scop să menţină o stare de nelinişte la cei

vizaţi. Desigur, cea mai de temut este agresiunea nemotivată, absurdă, imprevizibilă care

denotă „absenţa oricărei consideraţii pentru om şi folosirea fără limite a forţei. Actul de

violenţă non-motivată creşte prestigiul social al individului în bandă”.

Fapt tipic pentru deţinuţii, asupra celui considerat duşman (de cele mai multe ori

doar temporar) sunt revărsate toate constrângerile şi frustrările îndurate de-a lungul

timpului. Majoritatea actelor violente pleacă de la certuri banale: alegerea canalelor de

televiziune, nerespectarea regulilor unui joc, bănuiala unor trădări.

Lucrurile se complică atunci când deţinuţii consideră că personalul şi procedurile

existente de control al masei condamnaţilor nu sunt capabile să intervină rapid şi eficace

şi să menţină relaţii corecte şi paşnice între deţinuţi. „Cererea socială de drept ca mod de

a reglementa conflictele” este foarte mare şi în penitenciare, dar atunci când personalul

nu intervine în timp optim, tendinţa de a-şi rezolva diferendele singuri, va creşte. Ca

urmare, specialiştii în probleme umane din penitenciare trebuie să fie permanent pregătiţi

pentru a identifica diversele forme ale violenţei şi să propună măsuri profilactice şi

curative.

Pentru personalul din închisori, şi mai ales pentru psihologi, cea mai importantă

problemă este aceea a anticipării (identificării) deţinuţilor care pot deveni violenţi în

Page 42: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

anumite circumstanţe. Studiile în domeniu au relevat că aceştia pot fi grupaţi în două

categorii: primii sunt cei care nu se pot controla iar comportamentul lor este determinat în

cea mai mare măsură de contextul situaţional; al doilea grup este reprezentat de deţinuţi

cu un nivel ridicat de autocontrol dar care, o dată deveniţi violenţi, comit acte agresive

extreme.

Psihologul Edwin Megargee, profesor la Departamentul de psihologie al

Universităţii de Stat din Florida, consideră că există şase tipuri de persoane violente:

- cei normali, care devin violenţi doar în circumstanţe ieşite din comun;

- cei cu boli psihice grave sau intoxicaţi cu anumite substanţe;

- indivizi cu un stil agresiv de viaţă sau formaţi într-o subcultură care promova

violenţa;

- persoane care consideră că violenţa este singurul mod de a-şi atinge anumite

scopuri (economice, financiare, sexuale);

- indivizi la care violenţa este cauzată de frustrări, abuzuri, agresiuni;

- indivizi hipecontrolaţi la care violenţa este un comportament paradoxal.

În continuare, autorul aprofundează factorii care pot determina sau nu un individ

să răspundă prin violenţă într-o situaţie dată şi care sunt în număr de cinci:

1. instigarea la agresiune – formată de suma forţelor care-l motivează pe individ să

comită actul de violenţă; dacă forţele provin din interiorul individului – furie, ură

– avem de-a face cu instigarea interioară; dacă violenţa este doar un mijloc de a

atinge un scop, instigarea va fi denumită extrinsecă sau instrumentală;

2. puterea obişnuinţei – instalată atunci când individul a avut frecvente succese în

trecut, procedând agresiv sau a fost recompensat pentru aceasta;

3. factorii inhibitori ai comportamentului violent – care pot varia în funcţie de

obiectivele urmărite sau circumstanţele concrete (interdicţii morale, teama de

consecinţe, probabilitatea eşecului etc.);

4. factori situaţionali – care pot facilita sau împiedica manifestările violente: aste un

cartier sărac, o zonă de război, gesturile provocatoare, a fi prezent când începe o

încăierare vor facilita comportamentul agresiv, în timp ce viaţa într-un loc retras

(o mănăstire), ascultarea unei muzici liniştitoare, prezenţa poliţiei, gesturile care

invocă mila vor inhiba violenţa;

Page 43: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

5. potenţialul de ripostă – care rezultă în urma evaluării pe care o face individul şi

care va părea că îi satisface necesităţile la preţul cel mai mic.

Într-o lucrare devenită clasică, Jean Claude Chesnais defineşte violenţa ca fiind

utilizarea superiorităţii fizice asupra altuia. Cauzele sunt localizate în eşecul dialogului, în

sentimentul de insecuritate, în absenţa alternativei, în anturajul care admite forţa. În

manifestările sale individuale ea poate fi fizică (afectând viaţa, sănătatea sau libertatea

persoanei), economică (urmărind distrugerea sau degradarea bunurilor celuilalt) şi, în

sfârşit, morală simbolică, atunci când provoacă anxietate prin intermediul ameninţărilor.

Acelaşi autor, vorbind despre violenţa privată, o clasifică în două: violenţa

criminală, care poate fi mortală (omor, asasinat), corporală (loviri, răniri voluntare) sau

sexuală (violul) şi violenţa non-criminală având ca variante violenţa suicidară şi violenţa

accidentală (exemplu, un accident de automobil). Autorul concluzionează că utilizarea

violenţei îl stigmatizează pe făptuitor, generează ura şi repulsia şi îl aruncă pe acesta într-

o zonă a absurdului şi dezumanizării.

Revenind la lumea închisorilor, întâlnim cel mai frecvent două feluri de violenţă:

violenţa brutală care poate fi un simptom al unor dezordini personale sau violenţa-

strategie, rece, metodică, mascată, de mare periculozitate pe termen lung.

Iată acum, în sinteză, studiul realizat în 1996 de Institutul Australian de

Criminologie din Cambera referitor la „ Indicatorii comportamentului agresiv” având ca

autori pe David McDonald şi Melanie Brown, studiu care conţine idei fecunde pentru

tema capitolului de faţă.

Autorii clasifică factorii de risc pentru comportamentul agresiv şi autodistructiv

astfel:

A. factori individuali B. factori sociali

psihosociali: macrosociali

- factori de dezvoltare

- afecţiuni mentale

- istorie personală cu violenţă şi

„întâlnirea cu sistemul penal”

- inegalitatea socio-economică

- acces la arme de foc, alcool şi

droguri

- influenţa mass-media

- alte aspecte culturale

Page 44: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

biologici microsociali

- genetici

- neurologici şi traumatisme cerebrale

- alcoolul şi drogurile

- violenţa familială

- elemente situaţionale.

Prin factori de risc autorii înţeleg un aspect al comportamentului personal sau al

stilului de viaţă, al unei poziţii ambientale sau al unei caracteristici înnăscute sau dobândite

care, asociat cu starea de sănătate, trebuie să fie prevenit.

Între concluziile studiului australian, considerăm a fi mai importante

următoarele:

- factorii de risc interacţionează iar impactul lor cel mai puternic se găseşte în

perioada copilăriei; este crucială definirea naturii şi forţei asocierii factorilor de risc;

- investigaţiile făcute la persoane care nu păreau capabile de acte agresive, dar

totuşi le-au comis, au dezvăluit elemente de risc care nu au fost observate;

- grupurile sociale marginalizate pot crede că normele societăţii nu se pot aplica şi

în cazul lor şi deci nu prezintă nici un fel de interes faţă de viitorul societăţii în care

trăiesc;

- s-au dovedit eficiente programele de informare în problemele de sănătate

desfăşurate la nivelul familiilor cu probleme (rolurile parentale, comportamentul copiilor,

prevenirea abuzurilor şi neglijenţei etc.);

- aplicarea strictă a criteriilor pentru eliberarea sau reînnoirea autorizaţiei de a

poseda arme de foc;

- reglarea preţului la băuturile alcoolice funcţie de concentraţia de alcool; educarea

comunităţii privind legătura dintre consumul de alcool şi comportamentul agresiv;

- îmbunătăţirea standardelor comportamentale ale persoanelor publice (politicieni,

sportivi);

- sprijinirea activităţilor comunitare orientate spre scăderea violenţei în societate;

- pregătirea copiilor pentru utilizarea sănătoasă a surselor de distracţie;

- realizarea de programe pentru controlul furiei în comunitate dar şi în închisori;

Page 45: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

- violenţa urmărită pe ecran poate spori comportamentul unor oameni deja agresivi;

părinţii trebuie să explice copiilor diferenţele dintre violenţa din film şi situaţiile reale

şi să încurajeze aprecierile critice la adresa imaginilor vizionate.

Studiul acesta este foarte amplu şi demonstrează că iniţiativele strategice de

prevenire a violenţei pot fi eficiente.

Într-un studiu realizat de Gheorghe Florian în anul 2000 în colaborare cu

psiholog Dumitru Carmen şi psiholog Pripp Cristina, au fost investigaţi toţi cei 1.404

deţinuţi care în cursul anului au comis acte de violenţă în penitenciarele româneşti. Iată

principalele rezultate:

- majoritatea deţinuţilor sunt recidivişti ( 60%), cu vârsta cuprinsă între 22

şi 30 de ani şi devin violenţi când sunt înjuraţi ( 21%), ameninţaţi (19%), când nu au

ţigări (11%);

- conduitele violente – lovituri, ameninţări, agresare sexuală, înjurături etc.

– au loc cel mai frecvent în camerele de deţinere mai ales între orele 10-16 (când numărul

personalului aflat în serviciu este maxim);

- jumătate din actele violente au fost îndreptate contra altor deţinuţi (51,5%)

urmând în ordine, propria persoană (21%), personalul de pază (20%) şi bunurile

aparţinând altor deţinuţi (3,5%);

- motivele invocate au fost nedreptatea suportată (28%), răzbunarea (20%),

recunoaşterea autorităţii (17%), procurarea unor obiecte – ţigări, săpun, alimente (14%),

pentru a apăra alt deţinut (3%), îndeplinirea ordinului dat de altă persoană (2%);

- între factorii personali de risc predomină impulsivitatea (65%), tulburările

mentale (17%), sănătate fizică precară (9%), dependenţa de alcool (4%) şi dependenţa de

droguri (2%);

- în ce priveşte efectele actelor violente asupra victimelor, în 62% din cazuri

nu a fost nevoie de îngrijiri medicale, în 36& din cazuri au fost necesare îngrijiri

medicale, în 1,5% din cazuri victimele au rămas cu infirmităţi iar în 5 cazuri (0,5%)

victima a decedat.

Cu ocazia discuţiilor purtate cu deţinuţii au rezultat o serie de acte de agresiune

mascate destul de răspândite în masa condamnaţilor care au fost grupate în trei categorii:

a) între deţinuţi:

Page 46: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

- Incitarea verbală – afirmaţii repetate faţă de un alt deţinut că acesta este

incapabil să facă diverse lucruri tocmai pentru a-l determina să întreprindă respectivele

acţiuni în sensul dorit de incitator.

- Glumele sau injuriile cu scopul de a-l răni pe celălalt şi a-l determina să fie

violent;

- Răspândirea de zvonuri despre un deţinut cu scopul de a determina o

reacţie nefavorabilă, ostilă din partea comunităţii deţinuţilor şi a gardienilor;

- Răspândirea de zvonuri despre familia unui deţinut cu scopul de a-l

transforma într-o unealtă (violentă, sexuală, domestică);

- Specularea slăbiciunilor (dependenţa de alcool, ţigări etc.);

- Cererea de transfer în numele altui deţinut, pseudoautodenunţuri;

- Crearea unui climat fizic nefavorabil: zgomote insuportabile, curent,

blocarea accesului în diverse spaţii;

- Blocarea accesului la raportul comandantului;

b) între deţinuţi şi cadre:

- solicitarea repetată şi separată a rezolvării unor probleme, care ar putea fi

raportate împreună, pentru a-l şicana pe supraveghetor ( cabinet, ţigară, plângere etc.);

- fabricarea de zvonuri despre supraveghetori;

- uzarea intenţionată a cazarmamentului pentru a produce daune

administraţiei;

- scurt-circuitarea instalaţiei electrice;

c) între cadre şi deţinuţi:

- blocarea accesului la raport;

- răspunsuri evazive şi atitudini ostentative, provocatoare;

- amânarea rezolvării unor cereri urgente ale deţinuţilor.

Bannit, Katznebon şi Streit identifică cinci faze în care se derulează violenţa între

două persoane: în prima fază se creează o comunicare deschisă sau discretă provocată sau

percepută ca atare; în a doua fază, dacă nu există alternative non-violente se atinge repede

un „vârf” unde soluţia violentă devine foarte probabilă; în faza a treia, partea provocată

se angajează deschis realizând actul său agresiv, fapt care accentuează tensiunea; în faza

Page 47: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

a patra, actul violent determină un fel de catharsis, iar în ultima fază, la învingător apare

un sentiment de împlinire şi satisfacţie.

Page 48: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

III.3 Abordarea psihologică a violenţei deţinuţilor

În lumea modernă s-a produs o schimbare deosebită în modul de a defini

agresiunea şi anume, este „orice comportament perceput de către victimă ca fiind

deliberat dăunător fizic sau psihic”. Desigur, elementul fundamental rămâne intenţia de a

face rău şi nu efectul în sine. În mediul penitenciar, din cauza frustrărilor masive, a

umilinţelor frecvente şi a sentimentului copleşitor de neputinţă pe care le resimt

majoritatea deţinuţilor, situaţiile în care ei se consideră victimele unor agresiuni venite

din partea colegilor de detenţie sau a personalului, sunt numeroase. Astfel, capătă

semnificaţie negativă situaţii, vorbe sau gesturi care pentru omul liber sunt considerate

fireşti: o masă mai puţin gustoasă, o scrisoare care se lasă aşteptată, dispariţia unui bun

personal fară valoare deosebită, greutatea în a se adresa personalului, obligaţia de a

aştepta programarea la medic, întreruperea apei calde în timp ce făcea baie, întârzierea

clarificării situaţiei juridice şi altele. Este drept că nu poate fi ignorată existenţa unor

deţinuţi care urmăresc în mod constant să-i intimideze pe alţii, care percep oamenii din

jurul lor ca instrumente de manipulat şi care trebuie să le aducă beneficii, al căror stil

relaţional a fost întotdeauna centrat pe impunerea voinţei cu forţa şi tendinţa de a domina

prin orice mijloace. Individul cu asemenea particularităţi va găsi în jurul său doar surse

de ostilitate şi, ca urmare, va dezvolta argumente care să-i justifice comportamentul („Un

om care este supărat îşi aude doar propria-i voce” – Mahatma Ghandi).

În aceste condiţii devine evident rolul major al personalului în controlul actelor de

agresiune care apar mai ales între deţinuţi, deseori imprevizibile şi de intensitate

paroxistică. Câteva sfaturi pot fi folositoare personalului care lucrează în contact

nemijlocit cu deţinuţii – supraveghetorii, şefii de secţii, educatorii, personalul de sănătate:

- deplasaţi discuţia într-un loc fără public (un birou, un cabinet, o sală de

clasă, la bibliotecă) dacă acest lucru vi se pare util;

- dacă la discuţie participă şi alţi deţinuţi, arătaţi-vă cât mai raţional şi

sugeraţi alternative constructive la problemele abordate;

- nu lăsaţi la vedere obiecte care pot fi utilizate împotriva voastră

(scrumiere, cuţite pentru deschis corespondenţa, bastoane, scaune rabatabile etc);

- arătaţi-vă calm, stăpân pe situaţie, bun cunoscător în acea împrejurare;

Page 49: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

- redefiniţi problema care-l frământă pe deţinut, arătându-i diversele faţete

şi modalităţi paşnice de rezolvare;

- arătaţi căldură deţinutului iritat şi incercaţi să-l liniştiţi pentru a putea

discuta raţional cu el;

- nu faceţi promisiuni pe care ştiţi că nu le puteţi respecta;

- anunţaţi colegii de serviciu unde vă aflaţi şi cu ce deţinut veţi sta de vorbă;

- stabiliţi împreună cu colegii de tură un plan de intervenţie pentru diferite

situaţii de urgenţă sau tipuri de deţinuţi.

Din tot ce s-a arătat până aici rezultă rolul major al personalului în prevenirea şi

controlul violenţei în unitaţile de detenţie. Conştienţi de faptul că intotdeauna personalul

este insuficient pentru toate problemele care apar într-un penitenciar, deţinuţii învaţă

destul de repede anumite modalităţi de a evita să devină victime: prima este cea de

izolare şi distanţare de locurile şi situaţiile care-i expun contactelor cu cei agresivi; a doua

constă în pregătirea de luptă prin menţinerea forţei fizice sau confecţionarea unor arme

artizanale; în sfârşit, a treia posibilitate se referă la crearea de alianţe cu alţi deţinuţi care

să sară în ajutor la nevoie. Desigur, vârsta, vigoarea fizică şi experienţa detenţională vor

influenţa alternativa aleasă. O concluzie se impune: cu cât un deţinut se simte mai singur,

cu atât va adopta un comportament mai defensiv.

Vom fi de acord cu opinia lu Knud Larsen atunci când afirmă că „violenţa este

funcţie de nivelul de frustrare, de riscul de represalii şi de sprijinul colectiv. Ea nu se

produce când nivelul frustrării este redus, când riscul represaliilor este ridicat şi când

sprijinul grupului este slab”.

Astfel, înţelegem că problema infractorilor periculoşi trebuie să facă obiectul unor

preocupări serioase încă înainte de venirea lor în penitenciar şi desigur, dupa liberarea

lor. În acest sens, informaţii adecvate pot oferi agenţii de poliţie care lucrează în

comunităţile unde aceştia „locuiesc”, putând identifica pe cei cu potenţial ridicat de

violenţă. „Evaluarea riscului reprezintă un proces formal prin care se face identificarea

unei persoane care ar putea să provoace vătămări, în ce condiţii şi cui. Riscul este

dinamic şi trebuie reconsiderat continuu. Evaluarea riscului va fi inevitabil un proces

imprecis”.

Page 50: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

În realitate se constată că există o slabă comunicare între poliţie, penitenciare şi

serviciile de probaţiune deşi toate au ca scop fundamental protecţia populaţiei şi siguranţa

comunităţilor pe care le deservesc.

III.4 Organizarea mediului penitenciar pentru a preveni conflictele

Deşi universul penitenciar rămâne cronic tensionat, conflictele sunt rare deoarece

personalul are o atitudine constructivă şi sprijină deţinuţii în momentele dificile, raportul

de forţe este net în favoarea administraţiei iar în istoria crizelor cunoscute de deţinuţi

acestea nu s-au soldat decât cu înfrângerea lor.

Iată acum o listă cu modalităţi practice care pot avea ca efect împiedicarea

apariţiei stărilor tensionale între deţinuţi sau între aceştia şi personal:

- promovarea unei atmosfere destinse pe toate secţiile de deţinere: o vorbă buna

spusă la timp, o glumă de calitate, o bătaie pe umăr, un compliment sincer, a te face că nu

vezi o mică abatere fără consecinţe şi alte modalităţi asemănătoare;

- eliminarea conduitelor şi deciziilor arbitrare (injuste şi ilegale în acelaşi timp):

nimic nu poate înfuria mai mult şi sublima spiritul de dreptate şi echitate decât ordinele

absurde şi excesele nemotivate ale celor de care depind deţinuţii. În cazul că arbitrariul

provine din partea altor deţinuţi, se pot lua măsuri de protecţie a victimelor, pedepsirea

vinovaţilor sau trasferarea lor în alte unităţi. Mai grav este atunci când sursa conduitelor

arbirtrare este însuşi personalul, care transgresează astfel normele profesionale şi

afectează moralul deţinuţilor şi, desigur, al colegilor care îşi fac corect datoria;

- eliminarea surselor de frustrare relativă din tratamentul aplicat deţinuţilor: este

vorba de privilegiile de care se bucură unii condamnaţi – libertate de mişcare pe secţie

sau în curtea închisorii, primirea mai multor vizite sau pachete decât prevede

regulamentul, posibilitatea de a da telefon oricând, păstrarea unor obiecte interzise de

regulamentul închisorii, participarea la activităţi sportive şi recreative mai frecvent decât

colegii din aceeaşi categorie de detenţie etc.; toate acestea sunt veritabile discriminări

care produc tensiuni neaşteptat de intense. Atunci când oamenii nu au libertate, drepturile

care le-au rămas devin foarte importante şi luptă pentru ele cu o energie deseori

nebănuită. Cu atât mai mult vor fi afectaţi atunci când văd în jurul lor deţinuţi care obţin

Page 51: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

lucruri şi un tratament contrar a ceea ce se afirmă oficial ( că toţi deţinuţii aparţinând unei

categorii au acelaşi regim de detenţie);

- eliminarea ambiguităţilor în problemele semnificative pentru deţinuţi: durata

plimbării zilnice, orarul cabinetului medical, rotaţia deţinuţilor pentru anumite sarcini

neplăcute – ducerea gunoiului, curăţenia în cameră sau pe holul secţiei, îngrijirea florilor,

sprijinirea unor deţinuţi cu dizabilităţi, durata convorbirilor telefonice şi intervalul la care

se acordă etc. Pentru aceasta ar fi suficient un avizier unde să fie anunţuri clare şi desigur

semnate de directorul unităţii. Orice schimbare va fi adusă la cunoştinţa deţinuţilor cu

mult timp înainte de a se produce;

- sondaje de opinie realizate periodic pe problemele esenţiale pentru masa

deţinuţilor, calitatea hranei, accesibilitatea la îngrijiri medicale, relaţiile cu personalul,

starea de igienă a celulelor, respectarea orarului apei calde pentru baie, gradul în care se

simt protejaţi faţă de posibile agresiuni din partea altor deţinuţi, posibilitatea de a discuta

cu directorul penitenciarului, satisfacţia pentru activităţile recreative şi sportive şi altele.

Rezultatul unor astfel de sondaje pot oferi date utile privind frământările deţinuţilor,

aşteptările lor specifice unei perioade sau alta. Ei ştiu foarte bine că în penitenciar există

multe restricţii şi majoritatea dorinţelor lor nu pot fi satisfăcute, dar apreciază faptul că

măcar sunt întrebaţi din când în când;

- pregătirea din timp a oricăror schimbări care privesc viaţa deţinuţilor; zugrăvirea

unor celule sau a unei secţii, începerea unor lucrări de reparaţii, schimbarea destinaţiei

unor încăperi, montarea unor cabluri electrice, venirea unui grup mare de deţinuţi prin

transfer de la o alta unitate, vizitele unor persoane străine, plecarea unor deţinuţi la alte

penitenciare etc.; toate acestea trebuie explicate deţinuţilor pentru a nu da ocazia apariţiei

zvonurilor care au o mare influenţă asupra moralului persoanelor care execută pedepse

privative de libertate;

- transferarea deţinuţilor care menţin o stare tensionată în colectivele de

condamnaţi, a celor care terorizează pe ceilalţi, a celor care îi manipulează pe alţii pentru

a provoca dezordini; majoritatea deţinuţilor vor să-şi facă pedeapsa în linişte, fără

neplăceri în plus faţă de cele care vin din regimul penitenciar propriu-zis. Ca urmare, ei

doresc să-i îndepărteze pe cei care se opun normelor interne ale aşezământului

penitenciar sau care sunt excesiv de revendicativi;

Page 52: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

- stabilirea clară a obiectivelor comune pentru deţinuţi şi personal, care necesită o

cooperare cu avantaje pentru ambele părţi: am în vedere, în primul rând, activităţile

standard, care se desfăşoară zilnic la aceleaşi ore (apelul de dimineaţă şi seară, ieşirea la

curtea de plimbare şi înapoierea pe secţie, timpul petrecut cu ocazia vizitelor, pregătirea

pentru a merge la muncă sau la diferite activităţi cultural-educative (şcoală, cursuri de

calificare, repetiţii pentru spectacole, concursuri sportive, etc.), plecarea la instanţă la

termenul stabilit, prezentare la cabinetul medical şi altele. Orice întârziere în realizarea

acestor activităţi cu un grup de deţinuţi afectează programul similar al altor deţinuţi şi în

final, apar nemulţumiri inclusiv la nivelul personalului. Împiedicarea bunei cooperări

între personal şi deţinuţi poate fi un mijloc subtil de opozitie şi coerciţie cu certe valenţe

disfuncţionale atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.

- nu este lipsit de interes, în contexul problematic pe care îl analizăm, luarea în

considerare a unui sistem de reprezentare a deţinuţilor în relaţiile cu administraţia

închisorii. Un comitet al deţinuţilor care să aibă întâlniri periodice cu directorul unităţii

sau un reprezentant al acestuia ar avea darul de a cunoaşte în timp util preocupările

celeilalte părţi şi de a lua măsurile adecvate de atenuare a tensiunilor în curs de apariţie;

„adevăratele crize sunt cele recunoscute de către cei afectaţi. Criza este mai întâi ce spun

şi ceea ce resimt actorii în legătură cu ea”. Modalitatea pe care o considerăm cea mai

adecvată pentru a afla problemele care-i preocupă pe deţinuţi este aşa-numitul „raport

lunar cu deţinuţii”: în clubul unităţii, sunt aduşi, rând pe rând, toţi deţinuţii de pe toate

secţiile de deţinere pentru a-şi expune problemele şi a pune întrebări directorului

instituţiei. Acesta dă răspunsuri şi informează deţinuţii cu dificultăţile întâmpinate de

unitate pentru a asigura servicii de calitate pentru deţinuţi. De dorit este ca la aceste

întâlniri să participe şi alţi funcţionari importanţi: medicul şef, psihologul, şeful

serviciului evidenţă, şeful bucătăriei. Asemenea discuţii nu durează prea mult, doua-trei

ore, dar aduc o stare de bună înţelegere pentru perioada care urmează.

- o altă modalitate de prevenire a conflictelor în penitenciare o constituie

organizarea timpului deţinuţilor pentru a fi cuprinşi în cât mai multe activităţi educative,

sportive şi recreative: realizarea unor reviste, scrierea şi jucarea unor piese de teatru,

învăţarea dansurilor moderne şi populare, participarea la diverse concursuri pe teme de

cultură generală, cultivarea de bonsai, realizarea unor lucrări decorative şi de artizanat,

Page 53: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

organizarea unor spectacole de muzică şi poezie, pot oferi activităţi cu sens pentru

deţinuţi, care să le aducă satisfacţii şi un sentiment de împlinire.

- eliminarea surselor de frustrare pentru personalul care lucrează în contact direct

cu deţinuţii.

Toate modalităţile expuse mai sus trebuie avute în vedere permanent de

administraţia fiecărui penitenciar, pentru a organiza astfel viaţa cotidiană a deţinuţilor

încât să-şi execute pedeapsa în linişte şi cu maxim profit în planul ameliorării

personalităţii lor.

Page 54: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

Cap.IV. Psihologia pedepsei cu închisoarea

IV.1. Grupul de deţinuţi

Grupul de deţinuţi prezintă elemente structurale comune tuturor celorlalte

grupuri,precum, structura formală şi cea informală,statusuri şi roluri, o reţea de

comunicare, aspecte care ţin de normativitate şi putere, dar are, pe lângă acestea, şi o

serie de însuşiri specifice. Acestea sunt cele care îl diferenţiază mult şi care uneori îi

modifică funcţionalitatea în mod surprinzător.

Înţelegerea aspectelor care ţin de lumea penitenciarului necesită analize ce se

raportează la grupul de deţinuţi mai mult decât la individ. Lumea penitenciarului este, de

altfel, “o lume în care intimitatea este complet anulată, unde totul este la vederea

celorlalţi, relaţia interpersonală este o golire, o risipire de sine, capacitatea de a suporta

infirmităţile sufleteşti ale celorlalţi este depăşită demult” ( Gh.Florian). Iată de ce analiza

grupului se impune cu necesitate, el constituind o adevărată entitate în viaţa psihologică a

penitenciarului.

Analiza trebuie să urmărească mai multe componente: structura formală şi cea

informală, necesităţile psihosociale ale grupului de deţinuţi şi comunicarea.

Prima componentă analizată va fi structura formală şi informală a grupurilor de

condamnaţi. Din necesităţi organizatorice, o serie de deţinuţi primesc din partea

administraţiei unele responsabilităţi : şef de detaşament, şef de echipă, etc. Rareori însă

această organizare oficială corespunde cu cea neoficială. Relaţiile informale, bazate pe

antipatiile şi simpatiile interpersonale, sunt subordinate satisfacerii trebuinţelor

fundamentale pentru toţi deţinuţii.

Legat de distribuirea responsabilităţilor, structura status-urilor îşi pune amprenta

şi pe funcţionalitatea grupurilor de deţinuţi. Trebuie menţionat aici că între deţinuţi există

un mare procent de indivizi cu un ego slab, cu o imagine nefavorabilă asupra propriei

persoane, cu o crescută nevoie de dependenţă, cu o imagine neclară sau chiar întunecată a

viitorului. Nu este exagerat să se vorbească chiar despre “mentalitatea de deţinut”,

bineînţeles cu caracter tranzitoriu, pe care am putea-o recunoaşte după câteva aspecte, la

Page 55: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

o parte din deţinuţi : lamentare permanentă, subordonare oarbă, autodepreciere, eforturi

precipitate de protecţie împotriva oricăror noi frustrări, pierderea vitalităţii, obsesia

culpabilităţii etc.

Desigur există în penitenciar privilegii diferite de la un statut la altul, dar ca

principiu, statutele avute “afară” tind să se menţină şi pe parcursul executării pedepsei. În

acest sens nu va surprinde faptul că indivizii cu o valoare deosebită (pregătire superioară)

vor fi ţinuţi la distanţă sau chiar persecutaţi pentru că sunt un motiv de umilire pentru

majoritatea celorlalţi care se simt inferiori.

Aşa cum este de aşteptat şi în penitenciare, deţinuţii care nu au o conduită în

limitele statutului lor oficial conferit, sunt schimbaţi repede pentru a nu produce tensiuni.

În orice grup uman există o serie de necesităţi psihosociale care se cer satisfăcute

şi care în grupurile cu o anumită vechime iau aspectul unor caracteristici precum

securitatea (membrii grupului sunt coezivi, respectă autoritatea, se simt în siguranţă),

afecţiunea (gradul de intimidate şi orientarea spre susţinerea individului), informarea

(grupul posedă informaţii care-i asigură un nivel satisfăcător de înţelegere matură a

evenimentelor), identitatea (grupul îşi cunoaşte problemele şi poziţia în spaţiu de viaţă),

recreerea (nivelul de relaxare şi buna dispoziţie care domneşte în grup ) etc. Atâta timp

cât în grupul respectiv nu au intrat indivizi care să “ acopere” prin comportamentul lor

necesităţile respective, grupul nu se stabilizează, existenţa tensiunilor absorbind o mare

parte din energia şi timpul membrilor acestuia. În acest context, vom găsi în grupurile de

deţinuţi apreciate ca fără probleme deosebite, indivizi care vor putea fi etichetaţi ca :

moderaţi, tradiţionali, moderni, “bătrâni”, clovni, înţelepţi, conformişti, (fricoşi), cei care

riscă oricând etc. În aceste condiţii, în funcţie de capacităţile lor, indivizii ocupă locurile

corespunzătoare (vacante) din viaţa afectivă a grupului. În cazul în care există mai mulţi

indivizi care au aceeaşi capacitate, intră în funcţie criteriile calitative dar şi alte criterii.

Astfel, pentru statusul “ înţelept” dacă sunt mai mulţi care se cred aşa, va avea câştig de

cauză cel care a comis fapta cea mai uşoară, munceşte, are o experienţă de viaţă bogată, e

căutat de familie etc.

A treia componentă structurală a grupurilor de deţinuţi este comunicarea- cu cele

două variante ale sale, comunicarea formală şi informală. Sistemul penitenciar fiind

puternic ierarhizat, comunicarea oficială se deşfăşoară preponderant de sus în jos, dinspre

Page 56: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

administraţie spre deţinuţi. În condiţiile detenţiei, obiectiv săracă în informaţii, mesajele

orale care circulă între deţinuţi, capătă o importanţă majoră.

Circulaţia mesajelor între deţinuţi poate fi abordată şi prin prisma utilităţii,

constatând că multe mesaje nu servesc la nimic sau chiar influenţează în rău viaţa în grup.

Cu toate că pare doar un aspect neesenţial, argoul folosit în grupurile de deţinuţi, are un

rol negativ evident pentru condiţia de om aflat în detenţie. Întocmirea în timp a unei liste

cu termeni argotici, se observă numărul redus de termeni pe care acesta îl cuprinde.

Cuvintele şi expresiile argotice, se referă în majoritate doar la universul “ de activitate “

al infractorilor, făcându-se apel destul de mult la termeni ţigăneşti. Se poate considera că

un deţinut este cu atât mai recuperabil din punct de vedere social cu cât foloseşte mai

puţin limbajul argotic.

În viaţa cotidiană a grupurilor de deţinuţi nou constituite, normele neoficiale nu

apar de la început : întâi, pe baza afinităţilor se formează subgrupurile ( indivizi care au

aceeaşi valoare centrală ce le orientează existenţa); într-o a doua fază se statuează

normele – să nu furăm între noi, să nu ne autorănim, să vorbim politicos, etc, iar în faza a

treia se realizează selecţia celor care vor rămâne în grup, prin recunoaşterea utilităţii

normelor respective în detrimental relaţiilor afective. Acest proces nu este valabil şi

pentru grupurile constituite, care se “ primenesc“ în timp prin intrarea permanentă a altor

deţinuţi şi liberarea unora. În aceste grupuri, normele preexistă membrilor, cu unele

diferenţe de la un subgrup la altul, noul intrat alegându-şi grupul care-l satisface cel mai

mult.

Pornind de la toate acestea s-ar putea trage concluzia că în grupurile de deţinuţi,

încet-încet se întronează liniştea, fapt infirmat însă de realitate : tensiunile interpersonale

permanente între deţinuţi sau dintre diversele subgrupuri din aceeaşi cameră, nu permite

echilibrarea pozitivă în timp a diverselor tendinţe ce animă deţinuţii. Şi de aici concluzia:

normele informale nu pot asigura singure autoorganizarea grupurilor de deţinuţi.

Structura puterii în grupurile de deţinuţi este o adevărată problemă pentru

administraţia locurilor de deţinere: cine şi cum îşi exercită influenţa dintre deţinuţi se

află la originea multor evenimente negative. Desigur, cadrele unităţii vor da unele

responsabilităţi deţinuţilor care îndeplinesc anumite condiţii dar frecvent sunt

descoperiţi lideri informali a căror autoritate este incontestabil mai mare decât a celor

Page 57: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

numiţi oficial. De cele mai multe ori sunt preferaţi de majoritatea deţinuţilor unii care

sunt mediocri, dar care ştiu să se poarte şi prezintă constant un anumit stil în relaţiile

cu ceilalţi. Se înţelege astfel climatul penitenciar ca o ambianţă psihologică generală,

compusă din :

- percepţia de către deţinuţi a normelor şi valorilor oficiale proprii

mediului penitenciar ;

- percepţia sistemului de pedepse şi recompense folosit în unitatea

respectivă ;

- evoluţia în timp a relaţiilor cadre-deţinuţi (interpretarea diverselor

evenimente produse în penitenciar şi cunoscute de majoritatea deţinuţilor) ;

- audienţa în rândul deţinuţilor a deciziilor majore ale administraţiei:

cunoaşterea realizărilor şi eşecurilor pe linia recuperării sociale a condamnaţilor ;

- influenţa prejudecăţilor şi a zvonurilor din penitenciarul respectiv (de

fapt, situaţia aşteptărilor confirmate sau nu);

- modul cum se reflectă în relaţiile interpersonale condiţiile materiale (tipul

de construcţie, densitatea şi fluctuaţia deţinuţilor, uşurinţa de a ajunge la penitenciar a

familiilor deţinuţilor), precum şi condiţiile spirituale specifice unităţii (gradul de cultură

al personalului, particularităţile morale şi psihologice ale unor cadre şi deţinuţi, dotarea

cu mijloace de culturalizare a închisorii etc.).

Toate aceste elemente trebuie înţelese în condiţiile în care subiecţii ce compun

grupurile sunt persoane lipsite de libertate, cu o mare parte a trebuinţelor greu, imposibil

sau anormal satisfăcute, trăind într-o ambianţă în care plictiseala, incertitudinea şi

anxietatea sunt permanente. De aceea, rareori şi pentru scurte perioade, climatul într-o

unitate poate fi apreciat ca “destins”, “pozitiv”, “optimist” sau “relaxat”. Aproape tot

timpul se întâmplă câte ceva care polarizează interesul unui mare număr de deţinuţi sau

chiar a tuturor: conflicte între deţinuţi, autorăniri, refuzuri de muncă sau hrană, tentative

de sinucidere etc.

În problema climatului există o netă diferenţiere între un penitenciar de femei şi

unul de bărbaţi: organizarea informală mai amorfă, centralitatea afectivă a copiilor şi

familiei, lideri informali cu influenţă modestă, raritatea evenimentelor negative majore –

fac din penitenciarul de femei o zonă liniştită în care normativitatea oficială este factorul

Page 58: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

este factorul hotărâtor. În schimb, în penitenciarul de bărbaţi, nivelul şi calitatea relaţiilor

umane este diferită şi deplasată spre negativ. Moralul deţinuţilor este mult mai scăzut

comparativ cu al femeilor private de libertate, dacă înţelegem moralul ca măsură în care

persoana percepe satisfacerea propriilor nevoi prin cooperarea cu grupul căruia îi

aparţine.

Page 59: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

IV.2. Integrarea deţinuţilor în sistemul relaţiilor interpersonale din penitenciar.

Adaptarea la regimul de detenţie

Din punctul de vedere a administraţiei penitenciare perioada de executare a

pedepselor se împarte în trei: carantina, executarea propriu-zisă şi perioada pregătirii

pentru liberare.

Perioada de carantină se prelungeşte dincolo de cele 21 de zile – prevăzute mai

ales din considerente medicale - până când deţinutul nou depus ajunge la o formulă de

viaţă acceptabilă. Apar multiple somatizări la cei care vin pentru prima dată slăbesc, au

insomnie, plâng, au dureri la membrele inferioare, dezorientaţi în timp ş.a. Şocul

depunerii este direct proporţional cu dezordinele emoţionale preexistente depunerii: firile

mai sensibile, cei cu un Eu slab, cei imaturi în plan afectiv şi social, cei bolnavi în

general suferă cel mai mult. Ceva mai târziu – o lună, două – se instalează sentimentul de

victimizare, atunci când deţinutul realizează amploarea atingerii - pierderilor din cauza

condamnării şi începe să-şi imagineze handicapul situaţiei juridice, nesatisfacerea nevoii

de ajutor moral, sentimental de neputinţă şi deposedare accentuat de prezenţa celorlalţi

deţinuţi cu care nu-şi pot găsi la început afinităţi, măresc chinul depunerii.

Destul de repede dezamăgirea ia locul disperării : părăsiţi de familie (“În

penitenciar îţi cunoşti prietenii de afară”), luarea cu forţa a bunurilor personale de către

unii deţinuţi mai vechi,contactul cu mentalităţi şi stiluri de viaţă greu de conceput înainte,

imposibilitatea de a rămâne la distanţă de partea rea a vieţii de grup, grăbesc aderarea

deţinutului la normele şi valorile neoficiale. După încercări de menţinere a unor conduite

mai înalte (femeile deţinute se adresează una alteia cu “d-ră”), după ce văd că prestigiul

are alte coordonate (forţa fizică, rămânerea în libertate puţin timp între două condamnări

etc), după ce constată valoarea excepţională a “pachetului”, apare tendinţa să muncească

“penal” de exemplu în agricultură, doar la început de rand şi doar acolo unde eşti văzut),

să folosească argoul, să se integreze în viaţa de detenţie.

Executarea propriu-zisă a fost denumită aşa deoarece cuprinde cea mai mare

parte a pedepsei în care se încearcă reeducarea deţinuţilor iar munca este principala

Page 60: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

activitate a majorităţii acestora. Cei mai mulţi condamnaţi s-au edificat asupra

principalelor probleme, si-au găsit locul în cadrul relaţiilor de grup, încălcarea regulilor

oficiale este tot mai rară. Cei cu vârstă înaintată relevă faptul că regimul legal de detenţie

nu creează neajunsuri majore. Aşa cum a rezultat în cadrul interviurilor luate deţinuţilor

şi deţinutelor, greutăţile vin din interiorul grupurilor de condamnaţi, din relaţiile ce se

stabilesc între ei (ele). Chiar în condiţii de detenţie unii declară că duc o viaţă liniştită

(mai ales deţinuţii şi deţinutele cu vârstă înaintată).

În ce priveşte relaţiile dintre deţinuţi, dezamăgirea este sentimental dominant,

deoarece în procente neaşteptat de mari ei declară că “am învaţat de la deţinuţii cu care

am convieţuit, lucruri mai rele decât m-aş fi aşteptat“.

În ce priveşte procesul de penitenciarizare, clarificări esenţiale aduc două

afirmaţii ale deţinuţilor care se referă la atitudinea lor faţă de pedeapsă. Astfel, cei mai

mulţi declară că “nu au putut să evite infracţiunile pe care le-au comis”, fiecare

prezentând “motive “ elaborate în majoritatea cazurilor, înainte de comiterea faptei.

Referindu-se strict la excutarea pedepsei afirma că “ în afara timpului pierdut, pedeapsa

nu are alte consecinţe asupra mea“. Această opinie exprimată în procente destul de mari,

precum şi cele referitoare la obiectivitatea aplicării pedepselor, deşi eronate, dovedesc în

mare măsură existenţa reală a procesului de penitenciarizare.

Pregătirea pentru liberare se referă la cele câteva săptămâni dinaintea liberării,

când deţinutul este supus unui program special de instruire: i se dau sfaturi practice

privind modul de rezolvare a problemelor pe care le va întâlni imediat după punerea în

libertate, mai ales cele referitoare la noul loc de muncă şi modul de comportare.

Sintetizând problemele legate de procesul de penitenciarizare, se apreciază că

acestea ar include patru etape :

1. de acomodare, dominată, din punctual de vedere al deţinutului, de teamă

şi supunere, de efortul individual de a trăi în noul mediu de viaţă. Sentimentul de părăsire

şi neputinţă este foarte puternic.

2. de adaptare, este centrată pe căutarea recompenselor şi câştigarea

bunăvoinţei cadrelor. Activitatea deţinutului urmează secvenţa cunoaştere – valorizare –

conduită. Mai exact, în prima perioadă a detenţiei, condamnatul este un atent observator a

Page 61: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

tot ceea ce se întâmplă în jurul său şi, în urma evaluării persoanelor, normelor şi valorilor

formale şi informale, adoptă o conduită sau alta.

3. de participare, în care individul nu se mai simte străin de ceilalţi, are

anumite satisfacţii în urma muncii depuse şi are un comportament activ la nivelul

relaţiilor interpersonale. Măsura participării este determinată de gradul de maturizare

psihosocială a fiecărui subiect în parte şi de acceptare a sa de către ceilalţi.

4. de integrare, etapă caracterizată prin dependenţa accentuată a individului

de grupul din care face parte şi de menţinerea unui echilibru psihosomatic. Această

ultimă etapă include trei perioade corespunzătoare nivelului de integrarea individului în

mediul penitenciar:

a. nivelul integrării sociale, când relaţiile dintre grup şi deţinut s-au

armonizat, contactele interpersonale sunt frecvente, iar atitudinile- cele împărtăşite de tot

grupul. Individul a aderat la scopurile comune şi are un rol bine determinat în cadrul

grupului.Adeziunea sa poate fi superficială, menţinându-se în intimitate un criticism

secret pentru mare parte dintre membrii grupului.

b. nivelul integrării psihosociale, atunci când conduita deţinutului este

exclusiv funcţie de statutul actual, sursele de stres devin mai puţine (îşi pierd

semnificaţia) sau îşi diminuează forţa.

c. nivelul integrării sociale, nivel la care deţinutul a interiorizat sistemul de

valori şi norme informale ale grupului de apartenenţă, devenind un purtător activ al

acestora în viaţa de zi cu zi pe timpul executării pedepsei.

Page 62: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

IV.3. Tipologia deţinuţilor

Dincolo de durata pedepsei, administraţia penitenciarului primeşte în custodie

două categorii de deţinuţi: cei care se consideră vinovaţi şi cei care neagă orice vinovăţie.

Interpretarea lor asupra faptelor este diferită şi mai ales comportamentul în timpul

detenţiei. Cei din urmă au frecvente crize depresive cu toate consecinţele care decurg de

aici.

O a doua distincţie care trebuie facută este determinată de nivelul cultural al

deţinuţilor: cei cu studii sunt mai socializaţi, compensează prin imaginar frustrările

inerente închisorii, depun eforturi pentru a se menţine la un nivel acceptabil de civilizaţie

(vorbire elegantă, îmbrăcăminte curată, politeţe cu cei din jur, legături strânse cu familia,

abonaţi la presă, deschişi la dialog etc). Ceilalţi, sunt marcaţi de eşecurile existenţiale

înregistrate până atunci, pentru ei viaţa nu mai e o construcţie permanentă ci o vieţuire

pur şi simplu ; ei ar putea fi numiţi “cei care nu au ce pierde”, pentru că nu au “carte”, nu

au o calificare, nu au familie, nu au casă, nu au sănătate, nu au prieteni…

A treia remarcă are în vedere dinamica stării de sănătate mintală pe timpul

executării pedepsei: o primă categorie îşi păstrează echilibrul sufletesc datorită unor

caracteristici de forţă ai Eu-lui; o a doua categorie sunt cei care intră în penitenciar cu

dizarmonii ale personalităţii, care se accentuează, deşi uneori, deţinuţii au certe beneficii

din acest refugiu în boala psihică; a treia categorie se referă la cei care, pe un fond de

normalitate, au căderi depresive, în care nevoia lor de ajutor trebuie satisfăcută în mod

calificat.

Din perspectiva administraţiei penitenciarului deţinuţii se mai împart în cei care

muncesc şi cei care nu muncesc. Este greu de înţeles pentru cei din afara sistemului

penitenciar, ce înseamnă “ieşirea la muncă“: ritualul părăsirii închisorii în fiecare

dimineaţă, schimbarea echipamentului penal cu cel de lucru, fixarea normelor pentru ziua

respectivă, controlul calităţii operaţiilor, probemele legate de protecţia muncii, lucrul în

echipă, întreţinerea utilajelor, subordonarea în faţa unor deţinuţi cu studii care conduc

practic operaţiile, pauza de masă, schimbarea echipamentului de lucru cu cel penal,

Page 63: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

îmbarcarea în maşini la terminarea zilei, ritualul intrării în închisoare, apelul, baia.

Implicaţiile muncii pentru deţinuţi sunt immense. Dar cei care pot munci sunt puţini,

pentru că nu au ce sau nu au calificarea necesară. Pentru aceştia detenţia este un calvar.

Când citim despre sistemele penitenciare suntem frapaţi că nu se fac referiri decât la

probleme organizatorice şi cele privind regimul aplicat deţinuţilor. Tipologiile “apar“

abia o dată cu venirea specialiştilor în probleme umane.

Page 64: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

IV.3. Mediul penitenciar. Aspecte sociale ale privării de libertate şi ale mediului

privativ de libertate

Penitenciarul este un univers revoltător, fascinant, o lume în permanentă implozie

psihologică, ale cărei coordonate de existenţă sunt crima, eşec, patologic, stres,

disperare, neputinţă. La prima vedere specificul vieţii penitenciare pare a fi simplu, în

care personalul asigură servicii pentru detinuţi: hrană, cazare, igienă, îmbrăcăminte,

recreere, culturalizare, securitate.

Spaţiul penitenciar este unul închis, un câmp de forţe veşnic într-o neînţelegere

bazată pe o regularitate strictă, cu urmări psihologice asupra deţinutului şi personalului

penitenciar. De asemenea este un spaţiu dihotomic, care divizează populaţia penitenciară

în două grupuri, de o parte şi de alta a gratiilor. Spaţiul penitenciar este şi unul penal, din

punct de vedere juridic, un spaţiu al disciplinei morale, al experienţei limită pentru

deţinuţi dacă vom considera ca omul este o fiinţă creeată pentru libertate. Spaţiu al

autorităţii, o zonă a interacţiunilor asimetrice, autoritatea specifică în închisoare este

bidemensională: în ordine profesională, ea este o autoritate ierarhică, împunând

gardienilor o subordonare pe verticală, iar în ordine penală, ea este o autoritate

penitenciară, împunând deţinuţilor o subordonare aproape totală. Găsim de asemenea aici

un câmp de forţe în care sunt consacrate conflictele determinate de tacticile de dominare

ale gardienilor si cele de rezistenţă ale deţinuţilor; fiind o instituţie închisă, personalul are

ca principală atribuţie profesională, pe aceea de „a ţine închis „fapt ce determină o

anumită psihologie a gardianului.

Complexitatea sistemului penitenciar impune cu necesitate studierea problemelor

privării de libertate. O veşnică imensitate frământată de problemele umane de o parte şi

de alta a gratiilor, de la un caz la altul, la coordonate grupate în tipuri.

Problematica de bază a privării de libertate este însăşi libertatea ca şi condiţie

umană strict necesară care trage după sine celelalte probleme legate de pedeapsă,

intimidare, readaptare, factori favorizanţi în apariţia tuturor dificultăţilor detenţiei.

Page 65: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

Problematica umană din penitenciarele pentru adulţi şi centrele de reeducare a

minorilor delincvenţi este legată printre altele de :

- hiperadaptarea la viaţa de detenţie ;

- construcţia cognitivă a realităţii la deţinuţii recidivişti ;

- abordarea transcuturală a recidivei ;

- victima în viziunea deţinuţilor ;

- liderul în comunitatea deţinuţilor ;

- comportamente aberante în detenţie ;

- patologia sexuală în penitenciar ;

- supraaglomerarea închisorilor ;

- violenţa în grupurile de deţinuţi ;

- stilul de viaţă la recidivişti ;

- problematica psiho-socială a femeilor deţinute ;

- deţinuţi cu diverse tipuri de handicap ;

- calitatea vieţii în detenţie ;

Din primele clipe în care a intrat în penitenciar, subiectul se confruntă cu o serie de

probleme în primul rând de adaptare la regimul, normele şi regulile de detenţie. Pentru

orice individ privarea de libertate este o situaţie deosebită, de coexistenţă în comun a

unor persoane diferite după vârstă, sex, limbă, religie, opinie, temperament, caracter,

origine naţională, statut economic şi social. Fiecare deţinut trăieşte diferit momentele

adaptării. Dezorientat, dezamăgit, disperat, părăsit de familie, deţinutul simte nevoia de a

se integra în noul colectiv. Are de ales între izolare sau conformare. Izolarea îi va face şi

mai grea viaţa, conformându-se se adaptează la calitatea de deţinut. În aceste momente,

penitenciarul prin personalul său trebuie să sprijine deţinutul moral, fizic, psihologic, prin

cele mai eficiente mijloace.

Page 66: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

IV.4. Consecinţele psihologice ale privării de libertate

Prin însăşi situaţia sa, deţinutul prezintă un univers uman specific, plin de

contradicţii, frustrări şi neîmpliniri. Fiecare vine în penitenciar ca urmare a unei conduite

antisociale flagrante, a săvârşirii unor infracţiuni, dintre care unele deosebit de grave

(omucidere de ex.). Mulţi sunt neadaptaţi social, refractari sau incapabili să se întegreze

în cerinţele normelor de convieţuire socială, cu o viaţă subordonată mai ales instinctelor

şi trebuinţelor primare, imediate, cu o moralitate dubioasă şi cu un trecut încărcat care

apasă asupra conştiinţei lor.

Impactul privării de libertate asupra componentelor personalităţii este în multe

cazuri dramatic, generând conduite diferite faţă de cele din mediul liber. Hotărâtoare

pentru evoluţia deţinutului este poziţia sa faţă de pedeapsă şi gradul de siguranţă

biologică şi psihologică pe care îl percepe – simte în noul său mediu de viaţă. De altfel,

cu cât deţinuţii sunt mai adaptaţi la mediul carceral, cu atât reactivitatea lor este mai puţin

pronunţată.

În mod obişnuit, în structura personalităţii umane se reţin ca esenţiale, în ordine,

următoarele componente: afectivitatea, motivaţia, voinţa, temperamentul, aptitudinile şi

caracterul. Această prezentare oarecum academică omite acele componente care în

situaţii deosebite, ca executarea unei pedepse cu închisoarea, capătă o importanţă cu totul

aparte pentru menţinerea echilibrului sufletesc al persoanei: vestimentaţia, familia, casa,

prietenii apropiaţi, obiectele familiare, consideraţia semenilor. Abia acum devine vizibil

dramatismul condamnării la închisoare : separarea bruscă de aceste elemente contribuie

la dezintegrarea psihologică a persoanei, care va încerca să compenseze „pierderile „ prin

diverse conduite de apărare. Este de înţeles că indivizii a căror „dotare „este mai slabă,

vor suferi mai puţin venind în penitenciar, în unele cazuri condiţiile de aici fiind apreciate

de ei ca mai bune decât cele de afară.

Ca element central al personalităţii, afectivitatea, „duce greul” frustrărilor impuse

de privarea de libertate. Izvor al multor frământări subiective sau conflicte interpersonale,

manifestările afective sunt un „seismograf” sensibil al dinamicii sufleteşti a deţinuţilor pe

timpul executării pedepsei.

Page 67: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

Coloratura pozitivă sau negativă a sentimentelor este de cele mai multe ori

determinată de modul cum a „rezolvat„ fiecare deţinut problema ispăşirii: când pedeapsa

este apreciată ca fiind pe măsura faptei, conduita de zi cu zi exprimă o acceptare supusă a

tuturor rigorilor; când pedeapsa este vazută mai aspră decât infracţiunea comisă, deţinutul

consideră că i s-a făcut o nedreptate şi suferă o sancţiune nemeritată. Ca urmare, deţinutul

va rămâne neîmpăcat, revendicativ şi ostil administraţiei locului de deţinere, dominat de

sentimentul de victimizare.

Cu cât adaptarea la viaţa de penitenciar este mai bună, cu atât toleranţa faţă de

condiţiile de mediu este mai mare, chiar dacă în această situaţie, problema

incompatibilităţii între deţinuţi, ca urmare a istoriilor indivuduale şi a particularităţilor de

personalitate, rămâne cronic nesoluţionată.

Factorul „trecut” este şi el implicat în explicaţiile conduitelor unor categorii de

deţinuţi.Astfel, recidiviştii se deosebesc de nerecidivişti prin faptul că ei pot coexista cu

trecutul personal fără ca acesta să fie o sursă permanentă de remuşcări şi autoacuzări.

Acest lucru îi cantonează într-un prezent a cărui deviză este „aici şi acum”.

Într-un studiu vizând particularităţile afective ale deţinuţilor la diferite categorii

de vârstă( Psihologie penitenciară, studii şi cercetări ,Gh.Florian ), au ieşit în evidenţă

următoarele: în ce-i priveşte pe tinerii de 18-21 ani – insecuritatea şi naivitatea; pentru cei

de 22-25 ani – dorinţa de afirmare şi opozabilitatea ; pentru cei de 26-35 ani –teama de

compromitere, devalorizarea familiei şi un sentiment latent de ratare (mai ales la

recidivişti ); pentru cei de la 36 -45 ani – receptivitatea scăzută pentru învăţare, detaşare

şi conservatorism; pentru cei peste 46 ani, sentimentul de inutilitate şi abandon, nevoia de

suport moral şi material, atrofierea sensibilităţii şi dilatarea drepturilor pe care le solicită

în mediul penitenciar.

Un alt aspect care influenţează trăirile afective ale deţinuţilor este violarea

constantă a intimităţii : totul se petrece în faţa celorlalţi, fapt ce duce cu timpul la tocirea

sensibilităţii, la convingerea că totul este permis, iar defectele şi răutatea, general

valabile.

La femei, caracteristicile principale în funcţie de vârstă sunt : pentru tinerele de 18

-21 ani –dezorientarea afectivă, hiperemotivitatea, nevoia de originalitate şi anxietatea; la

cele de 22-25 ani - nevoia de susţinere, egocentrismul şi ataşamentul de familie; la cele

Page 68: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

de 26 -35ani-culpabilitatea (la cele cu inteligenţă şi viaţă interioară dezvoltate), dragostea

pentru copii şi gelozia (ca reacţie la sentimentul de părăsire); la cele de 36 -45 ani –

revendicativitatea (în urma tranferării frustrărilor pe alte persoane), depresia şi

sentimentul de inferioritate; la cele cu vârsta peste 46 ani – ideile de persecuţie,

renunţarea, contemplativitatea şi trăirea în trecut.

Motivaţia persoanelor private de libertate prezintă o mare complexitate: un prim

grup de aspecte cuprind motivele prezentate de fiecare subiect ca fiind explicaţia faptei

comise; un al doilea grup se referă la motivele unor conduite disfuncţionale precum şi

sursele de satisfacţii – insatisfacţii pe parcursul executării pedepsei; un ultim grup ar

îngloba probleme specifice unor categorii distincte de deţinuţi – bărbaţi, femei, tineri,

vârstnici, recidivişti, nerecidivişti, condamnaţi pe viaţă, etc.

În ce priveşte motivaţia infracţională, în ciuda aparenţei diversităţii, pot fi totuşi

distinse cele elaborate înainte de comiterea faptei de cele „fabricate” după, cele angajând

trebuinţe interne nesatisfăcute de cele preponderent externe, motivele consistente de cele

aproape absurde.

Deşi gama conduitelor disfuncţionale nu este prea întinsă – autoagresiuni, tatuaje,

refuzurile de muncă sau hrană, simulările, tentativele suicidare, relaţii nefireşti între

deţinuţi – prin rezonanţa lor în masa condamnaţilor, pun probleme administraţiei. Chiar

dacă majoritatea sunt tranzitorii, abordarea cea mai potrivită a acestor conduite este

desigur cea dinspre psihopatologie pentru că există o patologie psihică specifică mediului

penitenciar.

A treia mare componentă a personalităţii – voinţa – reclamă o reprezentare

realistă deoarece deseori se apelează în munca de reeducare a deţinuţilor la îndemnuri

adresate voinţei, uitându-se că actul de voinţă implică satisfacerea prealabilă a anumitor

nevoi. Instrument de mobilizare pentru a trece obstacole, voinţa deţinuţilor nu poate

acţiona însă fără sprijinul celorlalte componente ale personalităţii amintite până acum.

Dar energia afectivităţii, în condiţiile în care aproape toate „ investiţiile „ sentimentale au

rămas fără obiect, iar trebuinţele bazale – nucleu al motivaţiei – sunt cronic nesatisfăcute,

se transformă în obstacole interne care se cer, ele în primul rând, trecute. Iar la acest

capitol mijloacele de care dispun unităţile de penitenciare sunt prea puţine. În cazul,

frecvent de altfel, că deţinutul îşi pierde încrederea în posibilitatea de reintegrare

Page 69: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

socială,voinţa începe să fie exersată în acţiuni care-l îndepartează şi mai mult de

aşteptările cadrelor din locurile de detenţie. Enumerăm aici acte de bravadă precum

tatuaje, aruncarea hranei pe o anumită perioadă fără a declara totuşi refuz de hrană,

menţinerea tăcerii absolute un interval hotărât de timp, provocarea altor deţinuţi mai

puternici la luptă ş.a.

Nicăieri ca în penitenciar, manifestările temperamentale nu sunt aşa de supuse

influenţelor grupului de apartenenţă; condiţiile materiale şi spirituale proprii locurilor de

deţinere nu permit prea des „ieşiri” ce pot fi etichetate ca temperamentale. În situaţia însă

că în aceeaşi cameră se întâlnesc mai mulţi indivizi cu acelaşi temperament, ipso facto, se

instalează o atmosferă caracteristică ( un climat rece şi indiferent în cazul flegmaticilor, o

linişte meditativă în cazul melancolicilor, un activism cald şi zgomotos la sanguini şi o

tensiune întreruptă, de răbufniri ale agresivităţii în cazul colericilor ). Oricum,

temperamentul nu creează prin el însuşi în penitenciare probleme deosebite care să

împieteze asupra bunului mers al grupurilor formal constituite.

Diversele aptitudini ale deţinuţilor se încearcă a fi utilizate în primul rând în

muncă şi apoi în alte activităţi artizanale. Dar cum un anumit procent nu poate fi scos la

muncă, iar cei care muncesc nu fac întotdeauna o activitate care să-i pasioneze, rolul

aptitudinilor în procurarea de satisfacţii superioare este destul de redus. Cu toate acestea

există la cadrele din penitenciarele care au şi întreprinderi, o sensibilitate crescută faţă de

propunerile şi sesizările deţinuţilor, încercându-se stimularea creativităţii lor în muncă.

Când se discută despre deţinuţi, în mod invariabil se fac referiri la caracterul rău

structurat al acestora, la atitudinile lor neadecvate faţă de muncă, faţă de familie, faţă de

prieteni, viitor, societate etc. Şederea în penitenciar ar trebui să înceapă întotdeauna cu

aflarea modului în care s-a ajuns la această situaţie, a resurselor psihologice de care

dispune deţinutul, ca pe această bază să fie instituit un program individualizat de

reconstrucţie morală.

Practica muncii de penitenciar a relevat că deseori deţinuţii motivează actul

infracţional comis, îl prezintă ca fiind finalul unui proces fără alternative, că oricine în

locul lor ar fi procedat la fel. De multe ori vina este atribuită „alcoolului” şi „anturajului”,

subiectul nepercepând la adevărata valoare contribuţia sa la infracţiune. Infractorul

Page 70: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

trebuie să justifice în proprii ochi acţiunea antisocială : legitimitatea atribuită de el actului

îl susţine în pregătirea şi executarea loviturii iar după aceasta, îl apără de remuşcări.

Vulnerabilitatea personalităţii iese în prim plan : dizarmoniile, trebuinţa exagerată

de stimă, învăţările patologice, evenimentele vieţii din ultimii ani, ignoranţa, structura

imaginii de sine şi câte altele, pot fi sursa dificultăţilor de relaţionare cu personalul şi cu

ceilalţi deţinuţi.

Deţinuţii au o intensă trebuinţă de a fi percepuţi ca provocând simpatie; ei îşi

atribuie diverse motivaţii: nevoia de confirmare a propriei versiuni, nevoia de ajutor,

nevoia de eliberare dintr-o tensiune, nevoia de a impresiona – epata.

Mai lent sau mai alert se instalează la mulţi deţinuţi o intoleranţă emoţională faţă

de ambianţa penitenciară: procesul începe cu aspectele privind condiţiile fizice ale

detenţiei şi continuă cu cele rezultate din reacţiile interumane (agresiuni verbale, zvonuri

absurde, vorbărie interminabilă, opinii divergente, practici anormale în sfera sexualităţii

etc ), care adâncesc o dată în plus sentimentul singurătăţii. Reveriile devin frecvente,

şederea îndelungată în faţa ferestrei se accentuează, regresiunea la trebuinţele fiziologice

este tot mai profundă. Când devii „nimeni”, când statutul persoanei dispare problema

demnităţii pare un lux inutil. Apar bizareriile comportamentale, excesele, minciunile,

vidul interior : este perioada resentimentelor în care totul este devalorizat –familie, rude,

prieteni, chiar propria persoană –iar dorinţa de răzbunare este foarte puternică. Se fac

denunţuri, se deschid procese de divorţ, se refuză vizita familiei, nu se răspunde la

scrisori. Autorănirile, greva foamei, înghiţirile de obiecte (cuie, ace, sârme, bare de la

pat) sunt foarte frecvente.”Complexul zidurilor” este atotputernic : dezamăgit de ce se

află în jurul său, deţinutul se refugiază în sine, dar dacă nici aici nu găseşte nimic, se

cufundă total în condiţia de deţinut.

Cu toate aceste consideraţii pesimiste, după un timp deţinutul se linişteşte: cere să

iasă la muncă, primeşte diferite responsabilităţi, participă la întrecerile sportive, continuă

cursurile şcolare, se califică într-o nouă meserie, citeşte Biblia, ia parte la bucuriile şi

necazurile celorlalţi.

Page 71: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

IV.4. Mediul penitenciar românesc

Dacă ne reamintim ce spunea Winston Churchill referitor la faptul că este

relevantă imaginea închisorilor pentru surprinderea caracteristicilor generale ale unei

societăţi, putem spune că penitenciarele din România susţin această afirmaţie.

În linii mari, tipologia sistemului penitenciar românesc se înscrie în cea a ţărilor

din fostul spaţiu aflat sub influenţa sovietică, fie că vorbim de arhitectura propriu-zisă, fie

că ne referim, la cea instituţională.

Cum putea fi un astfel de sistem după schimbarea radicală din 1989 ? Debusolat şi

complexat pentru că nu puţini erau cei care vedeau în originile lui nu atât logica oricărui

sistem penitenciar de oriunde ci logica sistemului penitenciar într-un regim totalitar.

Tehnologia sistemului militar era una pseudo – militară pentru că era fundamentată pe

principiile unei instituţii militare: disciplină, conformism, conservatorism, valorizarea

standardelor militare de calitate (rapiditatea şi acurateţea execuţiei ordinului, înaintarea în

grad şi funcţie, aprecierea publică a şefului ierarhic, etc ) dar în aceaşi timp arhitectura

militară îşi păstrează rigoarea în situaţia unor departamente cum sunt cele de logistică,

medical, cultural etc.

Toată această cultură ce părea infailibilă şi un sistem ce în aparenţă părea

autosuficient, perfect înscris în definirea instituţiilor totale a lui Goffman, suportă ceea ce

conceptual este definit în stiinţa şi arta managementului ca ”evenimente dramatice”.

Considerăm că trei au fost evenimentele :

a) infuzia masivă de personal încadrat direct din viaţa civilă ( civili sau militari fără

şcoală militară )

b) „ deschiderea porţilor„ faţă de societatea civilă ( ONG –uri, presă ) şi faţă de

inspecţiile internaţionale

c) schimbarea la cel mai înal nivel (director general, comandanţi de penitenciar) a

militarilor cu civili.

Deşi sistemul prezintă caracteristicile generale ale celor din ţările Central şi Est

Europene, atât în sensul dezvoltării istorice în perioada 1945 – 1989 cât şi în cel al

actualelor reforme, trebuie facută precizarea că, la nivelul politicii în materie, există o

Page 72: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

diferenţă majoră ce poate fi identificată în perioada cuprinsă între anii 1977-

1989(Manualul consilierului RSS , I.Durnescu ). Caz unic, din câte se cunoaşte, este

vorba de încercarea de a eluda realitatea existenţei infracţionalităţii ( la dimensiuni

normale din punct de vedere sociologic, statistice de altfel ) şi aplicarea unei politici care

a presupus demolarea sau desfiinţarea unui număr important de închisori (cca 25% din

sistem ). În toată această perioadă ceea ce a mai rămas din sistemul penitenciar practic s-a

autofinanţat devenind un lanţ de uriaşe colonii de muncă. Nu au fost construite

penitenciare, nu au fost modernizate sau echipate aproape deloc.

O altă notă separată l-a constituit utilizarea excesivă, sistematică a instituţiei

graţierilor colective (mergând până la punerea în libertate a peste 50% din totalul

efectivului de deţinuţi) pentru a rezolva problema supraaglomerării şi evident din aceleaşi

considerente politice amintite.

În anii 90, în condiţii politice diferite dar cu resurse foarte limitate s-a încercat

iniţierea unor reforme precum şi reabilitarea unor închisori şi a fost construit un

penitenciar relativ modern. Din păcate, legislaţia penală a rămas la fel de punitivă şi, aşa

cum se va observa în continuare, România are o rată a încarcerării ce depăşeşte 200 /

100.000 loc.

În România există 33 de penitenciare şi 2 penitenciare pentru minori şi tineri ( PMT

şi Tichileşti, transformat din centru de reeducare în penitenciar în 2003), 3 centre de

reeducare pentru minori ( Găeşti, Tg.Ocna şi Buziaş ) şi 6 spitale penitenciare ( Rahova,

Jilava, Poarta Albă, Dej, Colibaşi şi Tg.Ocna ). 7 penitenciare sunt de maximă siguranţă

şi sunt destinate în special deţinuţilor cu pedepse mari. Majoritatea sunt penitenciare

închise care au şi secţii semideschise (regionale- în care sunt încarceraţi în special

deţinuţii care au domiciliul în raza de competenţă a acestora ). Tot acest sistem este sub

jurisdicţia Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP) din cadrul Ministerului

Justiţiei dar cu un regim aparte, cu buget propriu etc.

Exceptând câteva penitenciare foarte vechi localizate în Transilvania, majoritatea

sunt construite sau improvizate în diverse spaţii în perioada de după 1945, au capacitate

medie de 1000 – 1500 de deţinuţi şi sunt compuse din camere de deţinere ce grupează de

regulă peste 50-60 deţinuţi. Problema supraaglomerării este cea mai dificilă provocare a

sistemului penitenciar, rata supraaglomerării fiind de cca 151 %.

Page 73: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

România are o populaţie penitenciară comparabilă cu cea a Angliei sau Franţei dar

la o populaţie dublă faţă de cea a ţării noastre.

Din totalul populaţiei penitenciare, aprox. 20 % sunt arestaţi preventiv sau

condamnaţi în primă instanţă. Mai mult de jumătate dintre deţinuţi sunt condamnaţi

pentru furt, proporţia recidiviştilor este de 42% (2000). Îngrijorătoare este proporţia

pedepselor de până la un an care este mult mai mică decât cea a altor ţări europene şi care

nu reflectă neapărat gravitatea faptelor ci caracterul punitiv a legislaţiei penale.

Fie că este vorba de minori fie că discutăm de majori, proporţia pedepselor cu

închisoarea din ansamblul sistemului sancţionator penal, este de peste 50%.

Condiţiile de detenţie din sistemul penitenciar din România rămân încă departe de

standardele europene. În perioada 1995-2004, s-au înregistrat unele progrese însă ritmul

lor a fost prea lent, iar impactul asupra deţinuţilor, prea puţin perceptibil. Motivele cele

mai importante sunt :

a) mentalitatea învechită a unor cadre de penitenciar în relaţiile cu deţinuţii.

Dispreţul, nepăsarea şi comoditatea sunt manifestările cele mai frecvente ale

acestei mentalităţi. Demilitarizarea cadrelor începând din septembrie 2004, este

însă un pas important în direcţia unei schimbări de substanţă ;

b) bugetul anual al ANP care s-a situat constant mult sub nivelul necesităţilor.

Condiiţiile de detenţie din sistemul penitenciar au avansat de la foarte proaste la

doar proaste cu puţine excepţii în care au devenit acceptabile (centrele de

reeducare a minorilor ) ; ne referim aici la supraaglomerare în principal.

Supraaglomerarea şi condiţiile de igienă şi nutriţie au rămas probleme

preocupante. Chiar dacă numărul deţinuţilor a mai scăzut iar capacitatea de cazare a

crescut, tot nu se poate respecta nici măcar norma clasică de 6m3 de aer / deţinut şi cu

atât mai puţin cea de 4 m2 recomandată de CPT. Pe lângă tensiunile inerente, situaţia

generează şi numeroase cazuri de îmbolnăviri ( boli ale căilor respiratorii, TBC).

În multe penitenciare, normele igienico-sanitare sunt aproape imposibil de

respectat ( apă caldă furnizată doar o dată pe săptămână şi pentru scurt timp, saltele şi

pături vechi şi deteriorate, grupuri sanitare defecte etc.) ceea ce explică frecvenţa bolilor

de piele.

Page 74: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

Calitatea proastă a hranei este motiv aproape permanent de reclamaţii din partea

deţinuţilor dar şi cauza numeroaselor cazuri de boli ale aparatului digestiv.

Asistenţa medicală (cu excepţia unora dintre spitalele penitenciare ) se află la un

nivel foarte scazut. În majoritatea covârşitoare, medicii din sistemul penitenciar sunt

generalişti.

Pregătirea profesională a deţinuţilor lasă foarte mult de dorit. Nomenclatorul de

meserii este redus şi neadaptat la cerinţele pieţei forţei de muncă. În aceste condiţii,

găsirea unui loc de muncă pentru un deţinut pus în libertate devine aproape imposibilă,

lăsând la o parte reţinerea manifestată de angajatori faţă de o persoană cu cazier judiciar.

Observaţia este valabilă şi pentru centrele de reeducare a minorilor.

Sancţiunile disciplinare aplicate deţinuţilor pentru încălcarea Regulamentului de

Ordine Interioară ( ROI ) sunt numeroase. Pedeapsa cu izolarea – cea mai severă, cu

excepţia regimului restrictiv – se aplică frecvent, inclusiv deţinuţilor minori, cu motivaţii

cel puţin discutabile. Până în iunie 2003, căile de atac ale deţinuţilor care se considerau

nedreptăţiţi funcţionau doar în interiorul sistemului penitenciar. Prin OUG nr.56/2003, ei

au posibilitatea de a contesta în justiţie pedepsele pentru încălcarea ROI sau alte măsuri

ale administraţiei care îi vizează direct. Până la sfârşitul anului 2004, se semnalaseră

foarte puţine contestaţii de acest gen.

Există şi diferenţe substanţiale între condiţiile din centrele de reeducare a minorilor şi

cele din secţiile pentru minori din penitenciarele obişnuite (de la şcoală şi activităţi

cultural-educative până la cazare şi masă), penitenciarele pentru minori şi tineri situându-

se între aceste extreme, dar mai aproape de a doua. Este absolut necesar ca Administraţia

Naţională a Penitenciarelor şi fiecare penitenciar care are secţie pentru minori să ia

măsuri pentru :

a) repartizarea unui număr mare de personal cu pregătire în domeniu ;

b) şcolarizarea normală a tuturor minorilor (desigur, în funcţie de pregătirea

anterioară ) indiferent de durata pedepsei ;

c) revizuirea nomenclatorului de meserii, modernizarea atelierelor şi utilajelor,

angajarea unor maiştri la curent cu evoluţiile tehnice moderne în meseriile pe care

le predau ;

Page 75: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

d) încheierea unor protocoale de colaborare cu Serviciile de Probaţiune care să

precizeze foarte clar atribuţiile şi responsabilităţile personalului de penitenciar şi

consilierilor din cadrul acestor servicii în privinţa reeducării şi resocializării

minorilor ( dar şi ale adulţilor ) aflaţi în detenţie.

Discrepanţe există şi între regimurile de detenţie din penitenciarul pentru femei şi

secţiile pentru femei din penitenciarelor obişnuite. În acestea din urmă, principala

problemă este lipsa activităţilor cultural-educative ( urmărirea programelor la televizor nu

poate fi considerată o activitate ). Ca şi în cazul minorilor, este nevoie de personal mai

numeros şi de desfăşurarea regulată a unor programe, ce ar trebuie stabilite şi prin

consultarea deţinutelor.

Aceste date sunt concluziile APADOR-CH (Asociaţia pentru Apărarea

Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki), înfiinţată în 1990 cu scopul

generos, dar extrem de vast, al promovării şi protejării drepturilor omului. Timp de 12 ani

(1995-2006 ) reprezentanţii asociaţiei au vizitat penitenciare, spitale şi sute de cadre.

Constatările şi recomandările asociaţiei după fiecare vizită au fost transmise Direcţiei

Generale a Penitenciarelor ( transformată în Administraţia Naţională a Penitenciarelor în

septembrie 2004 ) din subordinea Ministerului Justiţiei.Toate rapoartele sunt documente

publice putând fi accesate pe site-ul asociaţiei. ( www.apador.org).

Page 76: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

Bibliografie

1. Amza, T. – Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 1999;

2. Butoi, T. - Tratat universitar de psihologie judiciară, Ed. Phobos, Bucureşti,

2003;

3. Butoi, T. - Victimologie- curs universitar, Ed. Pinguin Book, 2004;

4. Butoi, T., S. - Criminali în serie, Ed. Phobos, Bucureşti 2005;

5. Bogdan, S. – Criminologie, Ed. Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2005;

6. Cirjan, L. – Criminalistică – Tratat, Ed. Pinguin Book, 2005;

7. Durnescu, I. - Manualul consilierului de reintegrare socială şi supraveghere,

Ed. Themis, Craiova;

8. Dincu, A. – Bazele criminologiei, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993;

9. Freud, S. – Dincolo de principiul plăcerii, Ed. Jurnalul literar, Bucureşti,

1992;

10. Freud, S. – Psihopatologia vieţii cotidiene, Ed. Mediarex, Bucureşti, 1996;

11. Freud, S. –Totem şi tabu, Ed. Mediarex, Bucureşti, 1996;

12. Giurgiu, N.- Elemente de criminologie, Ed. Chemarea, Iaşi, 1992:

13. Mitrofan,N., Butoi, T., Zdrenghea,V. - Psihologie Judiciară, Ed. Şansa,

Bucureşti, 1992;

14. Nistoreanu, G., Păun,C. – Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2000;

15. Oancea, I.- Probleme de criminologie, Ed. All, Bucureşti, 1998;

16. Prună, T., - Psihologie judiciară, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1994;

17. Scripcaru, G., Astarastoaie,G., - Criminologie clinică, Ed. Polirom, Iaşi, 2003;

18. Stănoiu, Rodica – Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1999;

19. Tănăsescu, I. – Criminologie, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2003;

20. www.epi.edu

21. www.crimelibrary.com

Page 77: Suport de Curs - Psihologie Judiciara

1. Legea din 1929 pentru organizarea penitenciarelor şi institutelor de prevenţie:

2. Legea 275/2006 privind executarea pedepselor;

3. Codul penal;

4. „A pune regulile în acţiune” - manual internaţional privind buna practica în

penitenciare- republicată şi lucrată în colectiv de United Nation şi Penal Reform

Internaţional.

5. Reguli europene pentru penitenciare elaborată de Administraţia Naţională

Penitenciarelor în conformitate cu legislaţia U.E.