of 18 /18
UMF Carol Davila, Bucureşti 12 Sângele periferic Şef de lucrări Sanda Maria Creţoiu

sangele periferic v02

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: sangele periferic v02

UMF Carol Davila, Bucureşti

12

Sângele periferic

Şef de lucrări Sanda Maria Creţoiu

Page 2: sangele periferic v02

HISTOLOGIE GENERALĂ

2 | Dr. Sanda Maria Creţoiu

Cuprins Sângele periferic ..................................................................................................................................................... 3

1.Hematiile ......................................................................................................................................................... 3 1.1. Definiţie. .................................................................................................................................................. 3 1.2. Denumire. ................................................................................................................................................ 3 1.3. Origine. .................................................................................................................................................... 3 1.4. Durata de viaţă ........................................................................................................................................ 3 1.5. Număr. ..................................................................................................................................................... 3 1.6. Caracteristici morfologice........................................................................................................................ 4 1.7. Structura şi ultrastuctura hematiei ......................................................................................................... 5

2. Trombocitele ................................................................................................................................................... 7 2.1. Definiţie ................................................................................................................................................... 7 2.2. Denumire ................................................................................................................................................. 7 2.3. Origine ..................................................................................................................................................... 7 2.4. Durata de viaţă ........................................................................................................................................ 7 2.5. Număr ...................................................................................................................................................... 7 2.6. Dimensiuni ............................................................................................................................................... 8 2.7. Formă ...................................................................................................................................................... 8 2.8. Structura şi ultrastructura trombocitului ................................................................................................ 8 2.9. Funcţiile trombocitelor ............................................................................................................................ 8

3. Leucocitele ...................................................................................................................................................... 9 3.1. Denumire ................................................................................................................................................. 9 3.2. Clasificare. ............................................................................................................................................. 10 3.2.1.Neutrofilele ......................................................................................................................................... 10

3.2.1.1. Număr ......................................................................................................................................... 10 3.2.1.2. Durata de viaţă ............................................................................................................................ 10 3.2.1.3. Structura ..................................................................................................................................... 10 3.2.1.4. Ultrastructura.............................................................................................................................. 11 3.2.1.5. Funcţia......................................................................................................................................... 11

3.2.2.Eozinofilele .......................................................................................................................................... 11 3.2.2.1. Număr ......................................................................................................................................... 11 3.2.2.2. Durata de viaţă ............................................................................................................................ 12 3.2.2.3. Structură ..................................................................................................................................... 12 3.2.2.4. Ultrastructură.............................................................................................................................. 12 3.2.2.5. Funcţie ........................................................................................................................................ 12

3.2.3. Bazofilele ............................................................................................................................................ 12 3.2.3.1. Număr ......................................................................................................................................... 12 3.2.3.2. Durata de viaţă ............................................................................................................................ 12 3.2.3.3. Structură ..................................................................................................................................... 13 3.2.3.4. Ultrastructură.............................................................................................................................. 13 3.2.3.5. Funcţie ........................................................................................................................................ 13

3.2.4.Limfocitele ........................................................................................................................................... 13 3.2.4.1. Origine ......................................................................................................................................... 13 3.2.4.2. Număr ......................................................................................................................................... 13 3.2.4.3. Durata de viaţă ............................................................................................................................ 14 3.2.4.4. Structură ..................................................................................................................................... 14

3.2.5. Monocitele ......................................................................................................................................... 15 3.2.5.1. Număr ......................................................................................................................................... 15 3.2.5.2. Structură ..................................................................................................................................... 15 3.2.5.3. Ultrastructură.............................................................................................................................. 16 3.2.5.4. Funcţie ........................................................................................................................................ 16

3.2.6. Formula leucocitară şi semnificaţia ei ................................................................................................ 16 3.2.6.1. Neutrofile .................................................................................................................................... 16 3.2.6.2. Eozinofile ..................................................................................................................................... 17 3.2.6.3. Bazofile ........................................................................................................................................ 17 3.2.6.4. Limfocite ..................................................................................................................................... 17 3.2.6.1. Monocite ..................................................................................................................................... 18

Page 3: sangele periferic v02

Capitolul 4. Sângele periferic

Dr. Sanda Maria Creţoiu | 3

Sângele periferic

Sângele periferic este considerat un ţesut şi este inclus în categoria ţesuturilor conjunctive

pentru că celulele sanguine de origine mezodermală sunt separate de un material intercelular fluid –

plasma sanguină. Celulele sanguine sunt de trei tipuri: eritrocite, leucocite şi plachete sanguine. Toate

aceste componente ale sângelui pot fi separate după centrifugare pe anticoagulant (heparină sau citrat

de sodiu) astfel: plasma 55-60% şi elementele figurate 40-45% (leucocite şi plachete 1%; eritrocite

45%).

Plasma este porţiunea fluidă a sângelui, matricea extracelulară lichidă care conţine 90-93% apă

şi 7-10% substanţe uscate din care 6,6- 8,5% proteine şi 1,5-3,5% alte componente organice şi minerale.

Dintre proteine cele mai importante sunt:

Albuminele 55% care menţin presiunea coloid osmotică (oncotică) a sângelui

Gamma globuline 38% implicate în apărarea antiinfecţioasă

Beta globulinele care participă în transportul hormonilor ionilor de metal şi lipidelor

Fibrinogenul care participă la coagularea sângelui 7%

În absenţa anticoagulantului, după recoltare, elementele figurate împreună cu fibrinogenul

formează cheagul sanguin. Plasma fără fibrinogen se numeste ser.

1.Hematiile

1.1. Definiţie.

Eritrocitele sunt celulele cele mai simple din organism care de-a lungul dezvoltării ontogenetice

şi-au pierdut nucleul şi organitele citoplasmatice. Sunt celule diferenţiate care şi-au pierdut capacitatea

de diviziune. Funcţia principală este de a adăposti hemoglobina prin intermediul căreia transportă gazele

respiratorii.

1.2. Denumire

Mai mulţi termeni sunt utilizaţi pentru a denumi forma adultă a seriei eritrocitare: eritrocit

(erito-roşu, cytos-celulă), hematie (haima-sânge), globul roşu.

1.3. Origine

Seria eritrocitară se formează în măduva roşie hematogenă din oasele late (stern, coxal) şi din

corpurile vertebrale.

1.4. Durata de viaţă

Hematiile se găsesc în circulaţie circa 120 de zile. Hematiile senescente ajung în ficat sau splină

unde sunt fagocitate de macrofage şi sunt apoi atacate de lizozomi care conţin hidrolaze acide. Hematia

suferă fenomenul de eritroliză şi eliberează fier care reintră în circulaţie şi ajunge în măduva roşie

hematogenă unde este refolosit la formarea de noi hematii. Modificările care stau la baza recunoaşterii

de către macrofage a hematiilor deficitare sau îmbătrânite sunt: scăderea concentraţiei de ATP şi K+, a

cantităţii de enzime glicolitice, de lipide, deshidratarea, creşterea concentraţiei de Na+.

1.5. Număr

Numărul hematiilor este variabil în funcţie de sex, vârstă, starea de sănătate, zona geografică. În

Page 4: sangele periferic v02

HISTOLOGIE GENERALĂ

4 | Dr. Sanda Maria Creţoiu

condiţii fiziologice există: 5 milioane/mm3 la bărbat şi 4,5 milioane/mm3 la femeie şi 6-7 milioane/mm3

la nou născuţi. Variaţiile numerice sunt de 2 tipuri: creştere numerică - poliglobulie şi scădere numerică

– anemie. În condiţii fiziologice numărul hematiilor creşte după efort prelungit, în sarcină sau la

altitudine ridicată, iar la vârste înaintate numărul scade.

1.6. Caracteristici morfologice

Eritrocitele sunt cele mai numeroase elemente sanguine, aproximativ egale între ele ca

dimensiuni, formă şi culoare.

1.6.1. Dimensiuni

1. Diametrul hematiilor variază între 7,2-7,5 m pe frotiu (celule uscate) şi de 7,9- 8,2 m în

plasma sanguină (în stare proaspătă). Grosimea hematiilor este de 1,9-2,5m în zona marginală şi de 1m

în centru.

Variaţiile de diametru între hematii poartă numele de anizocitoza. Frecvent, anizocitoza

apare în cazuri patologice (anemii sau alte boli ale sângelui), dar există şi aşa-numita anizocitoză

fiziologică, explicată prin vârstele diferite ale eritrocitelor circulante (cele tinere sunt mai mari, cele

îmbătrânite sunt mai mici).

Creşterea diametrului hematiilor apare în anemii sau alte boli ale sângelui. Eritrocitele cu diametrul

cuprins între 8-12 m se numesc macrocite, iar cele cu diametru peste 12 m – megalocite. Scăderea

diametrului sub 6 m (microcite)apare în anemii.

2. Volumul eritrocitului normal este de 80-90 m3, volumul eritrocitar mediu fiind un parametru

cu valoare diagnostică. Scăderile sub normal definesc microcitoza, iar creşterile, macrocitoza.

3. Suprafaţa unui eritrocit variază între 120-140 m2.

1.6.2. Formă

Forma eritrocitului privit din faţă este rotundă sau ovală - discocit, iar din profil seamănă cu o

halteră sau cu un pişcot, cu marginile rotunjite şi îngroşate (disc biconcav). Acest aspect reprezintă o

formă de adaptare perfectă la funcţia de transport al gazelor respiratorii, oferind cea mai mare suprafaţă

la volumul cel mai redus. Modificările de formă – poikilocitoză sunt reversibile când există variaţii ale

presiunii osmotice, concentraţiei de ATP, sau ale pH - ului şi ireversibile în boli ale sângelui. Poikilocitoza

fiziologică are loc la trecerea hematiilor prin capilare cu diametru sub 7 m, când hematiile se alungesc

foarte mult, iar apoi revin la forma iniţială.

Formele patologice cunoscute sunt:

sferocite - hematii sferice, balonizate, cu formă rotundă fără zona palidă central. Se

asociază cu sferocitoza ereditară, anemie hemolitică, arsuri severe;

echinocite – eritrocite care prezintă pe suprafaţă numeroşi spiculi de aceeaşi lungime şi

echidistanti. Aceasta forma poate fi reversibilă dacă apare atunci cand concentratia de ATP din celula

sau din exterior scade şi ireversibilă în anumite boli sanguine: anemii, talasemii;

stomatocite - sunt celule rotunjite care prezinta într-o parte o înfundare cu aspect de gură

(stoma=gură). Această modificare este reversibilă când este datorată unei modificări a pH-ului sanguine

şi ireversibilă în boli sanguine, cancere metastazate şi HTA malign;

ovalocite/eliptocite - hematii de formă ovalară, în forma de ţigară (eliptocite) sau în formă

de ou (ovalocite). Se asociază cu eliptocitoza ereditară sau ovalocitoză, talasamii şi diferite forme de

anemii;

acantocite - hematiile sunt sfericedar prezintă pe suprafaţă spiculi mai rai decât la

echinocite şi dispuşi la distanţe inegale. Modificările se datorează deficitului în -lipoproteine la nivelul

membrane eritrocitare. Această formă devine ireversibilă în unele boli sanguine, în ciroza hepatică sau

tulburări ale metabolismului lipidic;

drepanocite - hematii in forma de seceră care apar ca urmare a prezenţei unei hemoglobin

anormale în formă de bastonaşe helicoidale – HbS; eritrocitele sunt distorsionate, rigide, cu tendinţă de

fragmentare deoarece nu pot să-şi modifice forma în capilarele cu dimensiuni reduse (sub 7m);

leptocite - hematii turtite;

Page 5: sangele periferic v02

Capitolul 4. Sângele periferic

Dr. Sanda Maria Creţoiu | 5

codocite - eritrocite cu dispoziţia hemoglobinei în “ţintă” şi, uneori cu formă de clopot.

Se asociază cu: hemoglobinopatii, talasemie, anemie prin deficit de fier, spelenectomie, boala hepatică

obstructivă;

dacriocite (celule “în formă de lacrimă”) - eritrocite în formă pară sau de picatură, care

pot avea o singură proiecţie ascuţită. Apar în mielofibroza cu metaplazie, talasemii, anemiile

mieloftizice.

schizocite – sunt eritrocite fragmentate; pe frotiu sunt prezente multe tipuri de eritrocite,

adeseori cu prelungiri ascuţite şi asociate anemia hemolitică microangiopatică, purpura tromocitopenică

trombotică şi reacţia de respingere a grefei renale;

1.6. 3. Culoare Pe frotiul sanguin necolorat eritrocitele apar roz-palid, iar pe frotiul colorat May-Grunwald-

Giemsa (M.G.G.) apar colorate în roşu-portocaliu, cu eozină. Centrul hematiei este mai palid, iar

marginile apar mai intens colorate. Se spune despre hematii că sunt normocrome sau normocite.

Modificări ale culorii pot apare fie în sensul creşterii, fie al scăderii intensităţii (încărcării

cu Hb) culorii şi se numesc anizocromii. Asocierea unor hematii colorate cu diferite intensităţi pe

acelaşi frotiu se numeşte policromazie. Aceasta este asociată cu hemoragii acute sau cronice,

hemoliză, tratament eficient al unei anemii sau cu vârsta fragedă (nou-născut).

Modificările patologice de culoare sunt:

eritrocite hipocrome – sunt palide, încărcare deficitară cu hemoglobină care este dispusă

spre periferie

anulocite – hematii sub forma unor inele roşu-cărămizii; apar în carenţe marcate de fier

şi diseritropoieză

hematii hipercrome - creşterea volumului eritrocitar urmată aparitia unor hematii mai

colorate

eritrocite albastre - persistenţa în eritrocit, după expulzarea nucleului, a unor organite

citoplasmatice (ribozomi).

1.6.4. Incluziuni intraeritrocitare

corpii Howell – Jolly - incluziuni de culoare albastru închis spre violet, de obicei unice,

de formă rotund-ovalară, compoziţie – bulgări de heterocromatină (ADN=1 cromozom). Se asociază

cu spelenectomia, hiposplenismul, anemia megaloblastică, anemia hemolitică.

- inelele Cabot - sunt resturi ale membranei nucleare sau ale fusului de diviziune sub formă de

anse sau inele albastru închis până la violet. Apar în anemia megaloblastică, leucemii sau intoxicaţia cu

plumb.

- corpii Pappenheimer – sunt granulaţii albastru închis, distribuite uniform într-un singur grup

la periferia celulei şi reprezintă granule de fier (siderozomi). La adult se găsesc în proporţie de 0,3%0, iar la

nou-născut între 3-17%0. Numărul incluziunilor dispare în primele săptămâni de viaţă, dar persistă la

prematuri. Se asociază cu splenectomia, anemia hemolitică, anemia sideroblastică, anemia megaloblastică

şi hemoglobinopatiile.

- granulaţiile bazofile - numeroase granule de culoare închisă, spre violet, distribuite uniform.

Se evidenţiază bine cu albastru de metilen, au formă rotundă când sunt mici şi colţuroase când sunt

voluminose. Reprezintă ARN şi se întâlnesc frecvent în intoxicatia cu plumb, talasemie şi în sinteza

anormală a hemului.

- corpii Heinz – incluziuni care se evidenţiază cu violet de cresyl sau albastru de Nill, reprezintă

hemoglobină denaturată şi apar la suprafaţa eritrocitului sau uneori chiar în afara sa, dar rămân legaţi prin

structuri fine. Apar în hemoglobinopatii, talasemii, enzimopatii, intoxicaţii cu benzen, anilină sau diverse

medicamente.

1.7. Structura şi ultrastuctura hematiei

1.7. 1. Membrana celulară este de natură lipoproteică (30 % lipide, 50-52% proteine), sub

formă de mozaic-fluid, are o grosime de circa 20 nm, iar la exterior prezintă glicocalix (18% glucide).

Lipidele sunt reprezentate în foiţa externă a membranei de fosfatidilcolină, sfingomielină şi colesterol,

iar în cea internă de fosfatidil serină şi fosfatidiletanolamină. Dintre proteine, pe faţa exterioară a

Page 6: sangele periferic v02

HISTOLOGIE GENERALĂ

6 | Dr. Sanda Maria Creţoiu

membranei se găsesc acetilcolinesteraza şi nicotinadenindinucleotidaza. Pe faţa internă a membranei se

găsesc ATP-aza, 3-gliceraldehid dehidrogenaza şi proteinkinaza.

Glucidele sunt hexozamine şi acizi sialici. Dintre acestea pe faţa externă există antigene de

suprafaţă, de ordinul trilioanelor

Antigenele de grup sanguin sunt A, B, 0, carbohidraţi ancoraţi pe lipidele membranare şi sunt

determinate genetic.

Factorul Rh a fost studiat pe maimuţele Rhesus. Există indivizi Rh pozitivi (85%) care au

antigenul Rh pe suprafaţa hematiei şi indivizi Rh negativi (15%) care nu au antigenul prezent. Factorul

Rh are importanţă clinică doar în sarcină, mamele Rh negative dezvoltând anticorpi împotriva fătului

Rh pozitiv. Prima sarcină nu este în general afectată, dar la cea de-a 2-a cu făt tot pozitiv, anticorpi anti-

Rh produşi de mamă, traversează placenta şi produc aglutinarea şi hemoliza hematiilor fetale.

Consecinţa este apariţia eritroblastozei fetale sau a icterului nuclear (bilirubină în ganglionii bazali).

Citoscheletul membranei este format dintr-o serie de proteine (proteina 4.1, anchirina, spectrina

şi actina) responsabile de menţinerea formei hematiei. Osmolaritatea plasmei afectează această formă:

mediul hiperton determină ratatinarea şi crenelarea suprafeţei hematiei (fenomenul de crenelare

osmotică), mediul hipoton fiind responsabil de balonizarea şi liza acesteia (fenomenul de liză osmotică).

1.7.2. Citoplasma este formată din macromolecule proteice, protein-enzime şi proteine

structurale. Hematia adultă nu are nucleu, şi nici organite delimitate de mebrane, în citoplasmă existând

doar microfilamentele si microtubulii care formează citoscheletul şi menţin forma celulei şi care au la

bază proteine structurale.

Protein-enzimele sunt glucozo-6-fosfat dehidrogenaza, piruvat kinaza şi hexokinaza care

intervin în metabolismul glucozei intraeritrocitare. Anhidraza carbonică joacă un rol important în

legarea CO2, iar catalaza intervine în neutralizarea apei oxigenate care se acumulează în eritrocit.

Glutationul are rolul de a proteja gruparea proteică a hemoglobinei de acţiunea oxidantă a

diferitelor substanţe.

Scăderea concentraţiei acestor enzime poate duce la apariţia unor sindroame. Enzimopatiile

cele mai important sunt cele prin deficit de piruvat kinază sau de glucozo-6-fosfat dehidrogenază.

Hemoglobina este o cromoproteină alcătuită dintr-o grupare proteică - globina şi o grupare

prostetică - hemul. Hemul (protoporfirina IX şi Fe2+) este partea fiziologic activă care fixează labil O2.

Globina este format din patru lanţuri polipeptidice, identice două câte două (2 lanţuri şi 2 lanţuri ) şi

determinate genetic.

Hemoglobina ocupa 33% din greutatea hematiei care în total are 40% substanţă uscată.

In formarea hemoglobinei există mai multe etape:

o sinteza lanţurilor globinei la nivelul RER;

o sinteza hemului este un proces complex care necesită prezenţa mitocondriilor.

Prima etapă constă în condensarea succinil CoA şi a glicinei în mitocondrie, cu

formarea de acid aminolevulinic. Acesta este transportat din mitocondrii în citosol

unde se va sintetiza coproporfirinogenul III care se reîntoarce în mitocondrie. Se

sintetizează apoi protoporfirina IX şi sub influenţa ferochelatzei se ataşează Fe2+ la

protoporfirină cu formarea hemului.

o unirea globinei cu hemul.

Hemoglobina normală este de mai multe feluri:

Embrion Făt Adult

Gower 1 (ξ2ε2) Hemoglobina F (α2γ2) Hemoglobina A1 (α2β2)

Gower 2 (α2ε2) Hemglobina A2 (α2δ2)

Hemoglobina Portland (ξ2γ2)

Au fost descrise şi hemoglobine anormale, determinate de defecte genetice în formarea

lanţurilor polipeptidice ale globinei. Afecţiunile determinate de apariţia acestor hemoglobine se numesc

A (antigen A1 /

A2)

B (antigen B) AB (antigene A,

B)

0 (nici un

antigen)

aglutinina

antiB

aglutinina antiA nici o aglutinina aglutinina

antiA, antiB

Page 7: sangele periferic v02

Capitolul 4. Sângele periferic

Dr. Sanda Maria Creţoiu | 7

hemoglobinopatii calitative, iar defectele genetice se află cel mai frecvent în lanturile , mai rar în

lanturile şi foarte rar în ambele lanţuri deodată.

Cele mai importante hemoglobinopatii determinate de greşeli în structura lanţurilor sunt:

HbS - înlocuirea acidului glutamic din pozitia 7 cu valina;

HbC - înlocuirea acidului glutamic din pozitia 7 cu lizina;

HbG - înlocuirea acidului glutamic din pozitia 7 cu glicina;

HbE - înlocuirea acidului glutamic din pozitia 26 cu lizina;

Hb Bucureşti – fenilalanina din poziţia 42 este înlocuită cu leucină.

Dintre hemoglobinopatiile determinate de defecte în lanţurile cea mai important este:

HbI - înlocuirea lizinei din poziţia 17 cu acid glutamic

HbS şi HbC sunt mai frecvente în ţările mediteraneene, iar HbG este mai răspândită în Tailanda

şi Asia de Est.

Hemoglobinopatiile cantitative sunt determinate de blocarea sintezei parţiale sau totale a

lanţurilor polipeptidice şi se numesc talasemii. Talasemia este un defect genetic în care hematiile tinere

au o cantitate redusă de RER, deci se sintetizeaza mai puţină globină, formarea hemului fiind normală.

Rezultă astfel o hemoglobină mult alterată şi redusă cantitativ. Talasemia majoră este o formă foarte

gravă cu rată de supravieţuire redusă. Talasemia minoră permite supravieţuirea până la vârsta adultă sau

chiar mai mult.

2. Trombocitele

2.1. Definiţie

Trombocitele sau plachetele sanguine sunt cele mai mici elemente figurate şi reprezintă în fapt,

fragmente din citoplasma megacariocitului.

2.2. Denumire

Trombocitele sunt mici fragmente din citoplasma unei celule situate în măduva osoasă

hematogenă, numită megacariocit trombocitogen. Trombos (Gr.) – cheag, kytos – celulă.

2.3. Origine

Trombocitele se formează în MOH pe linie megacariocitară din megacariocitul trombocitogen,

o celulă cu grad mare de ploidie (64N). Producţia de trombocite se află sub controlul trombopoietinei,

fiecare megacariocit producând între 5.000-10.000 de plachete. Zilnic se produc aproximativ 1x1011

trombocite.

2.4. Durata de viaţă

Viaţa trombocitelor circulante este de 7-10 zile, după care sunt distruse în ficat şi splină. În

circulaţie se descriu două tipuri de trombocite, inactive şi activate.

2.5. Număr

În sângele periferic trombocitele variază între 150.000-400.000/mm3. Creşterea numărului de

trombocite se numeşte trombocitoză şi pote avea drept consecinţă formarea de cheaguri sanguine –

tromboză, care pot obstrucţiona vasele de calibru mic fovorizând accidentele vasculare cerebrale,

infarctul miocardic sau embolia pulmonară. Scăderea numărului trombocitelor se numeşte

trombocitopenie şi poate apare în boli ale sângelui sau boli generale, având drept consecinţă sângerări

Page 8: sangele periferic v02

HISTOLOGIE GENERALĂ

8 | Dr. Sanda Maria Creţoiu

excesive. Modificările într-un sens sau altul al numărului de trombocite (trombocitoză - creştere, şi

trombopenie – scădere) dar şi modificările de funcţie – trombastenii, se reunesc sub denumirea de

trombocitopatii.

2.6. Dimensiuni

Trombocitul este cel mai mic element figurat al sângelui având un diametru de 3-4 m.

2.7. Formă

Forma plachetelor sanguine este ovalară sau de disc biconvex, în stare proaspată sau au margini

crenelate în stare uscată, pe frotiul sanguin periferic.

2.8. Structura şi ultrastructura trombocitului

Observat la microscopul optic în coloraţia MGG trombocitul are două zone: una centrală,

întunecată - granulomer, şi una periferica, clară - hialomer. În această coloraţie se pot distinge cinci

tipuri de plachete sanguine:

1. Tinere - cu hialomerul bazofil şi rare granule azurofile;

2. Mature - cu hialomerul slab acidofil şi cu granule azurofile;

3. Bătrâne - mai palide de culoare violet cu granule violete;

4. Degenerate - cu hialomerul şi granulele cenuşii;

5. Gigante -cu dimensiuni de 2-3 ori mai mari faţă de plachetele normale, cu

granulomerul roz-violet şi granule violet.

2.8.1. Membrana plachetară este trilaminată, acoperită la exterior de un strat format din

glicoproteine şi ATP-ază Mg-dependentă care formează un strat pufos (fuzzy coat) cu rol în adezivitatea

trombocitului. În jurul acestui strat există atmosfera periplachetară constituită din factori plasmatici ai

coagulării: fibrinogen, factorii V, IX, XII care vor interactiona cu receptorii de pe membrană.

Membrana prezintă numeroase invaginari care comunică cu sistemul canalicular deschis favorizând

schimburi bidimensionale. Ea poate emite şi prelungiri sub forma unor valuri ondulate cu ajutorul cărora

se deplasează în starea activată, când trombocitele devin mai sferice şi au aspect stelat.

2.8.2. Citoplasma este împărţită în două zone:

Granulomerul este format din vezicule de diferite dimensiuni şi opacităţi, înconjurate fiecare

de câte o endomembrană. Dintre organitele celulare se pot enumera 2-3 mitocondrii cu rare criste, câţiva

ribozomi liberi, rare vezicule golgiene, puţin RE.

Granulele citoplasmatice sunt de mai multe tipuri:

- granulele - similare cu lizozomii, cu conţinut de enzime hidrolitice.

- granule - implicate direct în coagulare şi conţin: PDGF, fibrinogen, fibronectină,

favtorul plachetar 4, - tromboglobulină, TGF 1, factorul VIII vonWillebrand.

- granule - contin serotonina, ATP, ADP, ioni Ca2+.

Hialomerul este reprezentat de 3 sisteme canaliculare, dispuse astfel, de la exterior spre interior:

1. Sistem canalicular deschis - tubi care comunica cu invaginarile membranei plachetare,

favorizand schimbul dintre mediul intern şi mediul extern.

2. Sistem tubular dens alcătuit din tubi anastomozati aşezaţi ca un inel in hialomer. Pot fi tubi

ai RE.

3. Sistem marginal reprezentat de un inel de microtubuli care menţin forma celulei.

Citoscheletul este format din microfilamente de actină, miozină şi microtubuli cu rolul de a

menţine forma celulei, asigură deplasarea şi activarea trombocitelor în procesul de hemostază.

2.9. Funcţiile trombocitelor

Page 9: sangele periferic v02

Capitolul 4. Sângele periferic

Dr. Sanda Maria Creţoiu | 9

Plachetele sanguine au un rol imortant în hemostază prin formarea dopului plachetar. Activarea

trombocitelor are loc în momentul în care un perete vascular este lezat prin distrugerea endoteliului şi

expunerea colagenului subiacent. Trombocitele pomovează apoi formarea, retracţia şi dizolvarea

cheagului. Trombocitele intră în acţiune parcurgând trei etape:

1. Aderarea la peretele lezat

2. Agregarea la locul leziunii

3. Metamorfoza vâscoasă

2.9.1. Aderarea Plachetele se alipesc de endoteliul vaselor la locul lezat. Aderarea este mediată de receptorii

glicoproteici plachetari care se leagă de componentele expuse ale matricei extracelulare subendoteliale.

Această aderare implică şi recrutarea altor plachete sanguine circulante prin intermediul factorului von

Willebrand provenit atât din plasmă cât şi din granulele plachetare. Aderarea plachetelor la colagen

sau fibrinogen este caracterizată şi de schimbarea formei celulare, din disc biconvex în sferă. Imediat se

formează şi filopodii care se extind din periferia celulei, spaţiul dintre ele fiind ocupat de lamelipodii.

Pe măsură ce trombocitele formează prelungiri, organitele şi granulele se orientează către centrul

celulei. Granulele sunt expulzate din centru către sistemul canalicular deschis înainte de a fi eliberate

de conţinut.

2.9.2. Agregarea Reprezintă formarea de grupuri de plachete la locul de lezare aunui perete vascular. Agregarea

defineşte legăturile realizate între plachete, fibrinogen, factorul von Willebrand şi integrinele de pe

celulele adiacente. Integrinele sunt prezente atât pe membrana trombocitelor cât şi pe endomembranele

granulelor care în prima etapă fuzionau cu membrana plachetară pentru a-şi elibera conţinutul. Ele au

rol în stabilizarea trombului care se formează la locul leziunii vasculare.

2.9.3. Metamorfoza vâscoasă Trombocitele acumulează apă, endomembranele se rup şi continutul veziculelor se răspândeşte

în toata citoplasma dându-i un aspect vâscos, astructurat. În final, membrana plachetară se rupe şi tot

conţinutul citoplasmatic este eliberat şi declansează procesul de coagulare.

2.9.4. Coagularea. Procesul de coagulare are mai multe etape:

1. Conversia protrombinei în trombină sub acţiunea tromboplastinei;

2. Trombina actioneaza asupra fibrinogenului care se transformă în fibrină, formând o reţea

în care se găsesc celulele sanguine - cheagul;

3. Modelarea cheagului prin polimerizarea fibrinei sub acţiunea factorilor plachetari cu rol

contractil (serotonina, Ca2+);

4. Dizolvarea cheagului de fibrină (trombocitoliza) sub acţiunea plasminei activată de

plasminogen.

Trombocitele intervin şi în alte procese, în afară de cel de hemostază şi coagulare:

în procesele inflamatorii eliberează substanţe care stimulează chemostatismul neutrofilelor

la locul de invazie microbiană, neutrofilele fiind primele care actionează la locul infecţiei;

endocitează bacterii şi virusuri, dar nu le pot distruge deoarece au puţini lizozomi cu

hidrolaze acide;

intervin în procesul imun prin emiterea de substanţe care stimulează producerea de

imunoglobuline (în special IgG);

eliberează substanţe cum ar fi PDGF (platelet derived growth factor) care stimulează

miogeneza şi angiogeneza (formarea de noi capilare): factori stimulatori pentru creşterea fibroblastelor,

miofibroblastelor şi a fibrelor musculare netede.

3. Leucocitele Spre deosebire de hematii şi plachete care îşi desfăsoară funcţiile fiziologice în spatiul vascular,

leucocitele se află doar în trecere prin spaţiul vascular şi îndeplinesc funcţiile în ţesuturi unde ajung prin

diapedeză.

3.1. Denumire

Page 10: sangele periferic v02

HISTOLOGIE GENERALĂ

10 | Dr. Sanda Maria Creţoiu

Numele de leucocite vine din greacă leukos – alb şi kytos- celulă, însemnând celule albe şi a

fost atribuită după ce s-a oservat că după recoltare şi centrifugare în prezenţa unui anticoagulant aceste

celule se separă sub forma unui inel de culoare albă.

3.2. Clasificare.

Leucocitele se împart în granulocite sau polimorfonucleare şi agranulocite sau mononucleare

(polys - mai multe, morphe – formă, granula - particulă de mici dimensiuni). La rândul lor granulocitele

sunt de 3 tipuri, în funcţie de dimensiuni şi de tinctorialitatea granulelor: neutrofile, eozinofile şi

bazofile.

3.2.1.Neutrofilele

Neutrofilele au originea în măduva hematogenă şi sunt cele mai numeroase dintre lecocite.

3.2.1.1. Număr

Numărul neutrofilelor în valoare absolută este de 3000 - 6000 / mm3, iar în proportie relativă

reprezintă 40-75%. Neutrofilia (creşterea numărului) se întâlneşte fiziologic, dar mai ales patologic, în

infecţiile acute. Neutropenia (scăderea numărului) apare mai ales în patologia sângelui.

3.2.1.2. Durata de viaţă

în sângele periferic este de 6 ore, după care trec în ţesuturi unde au o durată medie de viaţă de

4 zile. După raportul cu peretele vascular există două populaţii de neutrofile: circulante şi marginale (au

tendinţa de aderare în vederea traversării peretelui vascular).

3.2.1.3. Structura

La microscopul optic aspectul lor este caracteristic:

Nucleul neutrofilelor este segmentat şi lobat, lobii fiind uniţi prin punţi fine de cromatină. Celulele

tinere au nucleul nesegmentat, în bandă (v. formula lui Arneth) . Nucleul se va segmenta în 2, 3, 4, sau

5 lobi în funcţie de vârsta celulei, neutrofilele cele mai bătrâne putând avea chiar 7 lobi. La sexul

feminin, se poate vedea un apendice, ca un băţ de toboşar - corpusculul Barr, ataşat la unul din lobii

nucleari. Acesta este de fapt o masă de cromatină ce reprezintă cromozom X inactivat.

Numărul lui Arneth sau indicele Arneth descrie nucleul neutrofilelor într-o încercare de a detecta

boala. Neutrofilele au de obicei doi sau trei lobi. În general, neutrofile bătrîne au mai mulţi lobi faţă de

neutofilele mai tinere. Formula lui Arneth determină procentul de neutrofile cu unul, doi, trei, patru, cinci

sau mai mulţi lobi.

Persoanele care au un procent mai mare de neutrofile cu puţini lobi - deviere la stânga a formulei

Arneth, pot suferi de anumite boali, cum ar fi infecţii, tumori maligne, crizele hemolitice, infarct

miocardic, acidoza, etc.

Persoanele cu un procent mai mare de neutrofile cu mulţi lobi - deviere la dreapta a formulei Arneth,

cel mai frecvent au boli cum ar fi deficitul de vitamina B12 sau de folat, uremie cronică, boli de ficat, etc.

Numărul lui Arneth nu este frecvent utilizat in medicina modernă.

Citoplasma este relativ abundentă şi acidofilă. Elementul structural caracteristic este prezenţa a

numeroase granule formate la nivelul complexului Golgi, colorate roz-palid în MGG. Fiecare granulă

este delimitată de endomembrane. Granulele netrofilului sunt de două tipuri – granule azurofile sau

primare şi granule specifice sau secundare. Granulele primare sunt prezente în primele stadii de

dezvoltare a neutrofilului la nivelul măduvei hematogene; începând de la stadiul de mielocit apar şi

granule secundare specifice, astfel încât în celulele diferenţiate proporţia granulară este reprezentată de

20% granule azurofile şi 80% granule specifice. Granulele azurofile conţin – hidrolaze acide (fosfatază

acidă, dezoxiribonuclează acidă, -glucoronidază, -galactozidază, esterază, lipază), precum şi lizozim

(1/3 din total), mielperoxidază, cathepsină G, elastază, şi proteinază 3. Granulele specifice conţin

lizozim (2/3 din total), lactoferină (complex enzimatic cu rolul de a lega fierul circulant sustrăgându-l

Page 11: sangele periferic v02

Capitolul 4. Sângele periferic

Dr. Sanda Maria Creţoiu | 11

bacteriilor), lipocalină, transcobalamină II, fagocitine, etc. recent s-a descris şi un al treilea tip de

granule care conţin gelatinază. În citoplasmă se găsesc şi cantităţi mari de glicogen care asigură energia

necesară celulei după ce aceasta a părăsit circulaţia sanguină.

Membrana celulară emite frecvent pseudopode bogate în microfilamente şi microtubuli ce asigură

migrarea celulei din sânge către şi prin ţesuturi.

3.2.1.4. Ultrastructura

Nucleul este heterocromatic, fără nucleoli vizibili, fiecare lob prezintând eucromatină situată

central şi heterocromatină periferic. Citoplasma conţine organite obişnuite, cu foarte mulţi lizozomi, iar

la microscopul electronic se constată că în vecinatatea membranei există mai puţine granule şi mai

multe structuri ale citoscheletului.

3.2.1.5. Funcţia

Rolul principal al neutrofilelor este în fagocitoză celulele fiind numite microfage. Activarea

neutrofilelor este dată de prezenţa microorganismelor care eliberează factori chemotactici microbieni,

dar poate fi făcută şi de factori chemotactici eliberaţi de celulele sistemului imun.

Neutrofilele activate exprimă un set de proteine de adezivitate (ICAM-1 intercelular adhesion

molecule, ELAM-1 endothelial-leukocyte adhesion molecule) care le permite interacţiunea cu receptori

omologi de pe membrana celulelor endoteliale, permiţând trecerea prin diapedeză. Neutrofilele ataşate

secretă colagenază care distruge membrana bazală a vasului sanguin. Prin intermediul moleculelor de

adezivitate şi a mişcărilor amoebiale, neutrofilele ajung lână microorganisme unde are loc fagocitarea

propriu-zisă. În prealabil, microorganismele sunt acoperite cu opsonine – anticorpi şi componente ale

sistemului complement. După recunoaşterea microorganismului, acesta este fagocitat de către neutrofil,

veziculele de fagocitoza fuzionează cu granulele neutrofilului şi are loc o degranulare (eliberarea

continutului granular spre vezicula de fagocitoză). Digestia are loc în interiorul neutrofilelor, efectele

bactericide exercitându-se şi prin intermediul radicalilor liberi de oxigen.

Principalul mecanism citotoxic şi bactericid pe care îl utilizează macrofagele şi neutrofilele îl

reprezintă producerea derivaţilor reactivi ai oxigenului – anion-superoxidul (O2–), radicalul hidroxid şi

apa oxigenată, produşi care sunt eliminaţi în fagolizozom sau în exteriorul celulei, în imediata apropiere

a membranei celulare. Deoarece fenomenul este asociat cu un consum sporit de oxigen şi de glucoză, el

a fost considerat un mecanism „exploziv“, numit „puseu respirator” (respiratory burst). Procesul este

independent de glicoliză şi de procesele respiratorii intramitocondriale.

În neutrofile şi macrofage, NADPH este oxidat la nivelul membranei celulare sau

fagolizozomilor. La nivelul membranei oxidarea se produce în lanţ – electronii şi hidrogenul sunt

trecuţi de la NADPH la gruparea prostetică a flavin-proteinei, aceasta este oxidată de citocromul b, care

transferă apoi electronii extracelular moleculei de O2. Ia naştere astfel anion-supreroxidul, care este apoi

convertit în hidroxid şi apă oxigenată, ambele cu proprietăţi bactericide. Sub acţiunea mieloperoxidazei

eliberată din granulele azurofile, în prezenţa ionilor de clor, se generează acidul percloric (HOCl) şi

cloramine, compuşi de asemenea puternic bactericizi. Toţi aceşti compuşi sunt toxici nu numai pentru

bacterii, ci şi pentru celula care îi produce sau pentru celelalte celule din apropierea fagocitului. Deşi

celulele dispun în general de mecanisme protectoare faţă de aceşti radicali (catalază, glutation-

peroxidază), citotoxicitatea nespecifică şi distrucţia tisulară care apare în inflamaţii se datorează şi

epifenomenelor declanşate de „puseul respirator”.

Imediat după fagocitoză neutrofilele mor, iar enzimele lizozomale eliberate produc lichefierea

ţesutului înconjurător. Se va forma astfel puroiul alcătuit din neutrofile moarte şi lichid interstiţial.

3.2.2.Eozinofilele

Se găsesc atât în sângele periferic, cât şi în unele ţesuturi, în special în cele care au contact

direct cu mediul extern: aparatul respirator, digestiv, genito-urinar.

3.2.2.1. Număr

În sângele circulant numărul eozionofilelor este de 450/l (mm3). Raportul de eozinofile

sânge/ţesuturi este 1/300. Numărul lor creşte în infecţiile parazitare şi în alergii.

Page 12: sangele periferic v02

HISTOLOGIE GENERALĂ

12 | Dr. Sanda Maria Creţoiu

3.2.2.2. Durata de viaţă

Eozinofilele au o durată de viaţă mai mare dacât a neutrofilelor; se găsesc în sânge cateva zile,

după care trec în ţesuturi unde trăiesc de câteva săptămâni.

3.2.2.3. Structură

La microscopul optic eozinofilul apare ca o celulă rotunjită cu diametrul de 10-12 m, raportul

nucleu/citoplasma este 1:1. Nucleul poate fi nesegmentat sau, mai frecvent, este bilobat cu aspect

caracteristic, “în desagă”. Heterocromatina poate fi observată imediat sub membrana nucleară, iar

eucromatina ocupă mijlocul fiecărui lob. Citoplasma este acidofilă, colorată în roşu-portocaliu cu

eozina, iar granulele specifice sunt intens acidofile, umplu întreaga citoplasmă, sunt distribuite uniform

şi au dimensiuni egale de aproximativ 1 m.

3.2.2.4. Ultrastructură

La microscopul electronic, citoplasma are organite mai bine reprezentate decât la neutrofil:

mitocondrii, aparat Golgi şi cistern de reticul endoplasmic. Granulele specifice sunt delimitate de

endomembrane, iar granulele mature prezintă în axul lor lung un cristaloid electronodens, numit

internum, rezistent la traume mecanice şi la liza osmotică. El conţine fosfolipide şi acizi graşi nesaturaţi.

Zona din matricea granulei care îl înconjoară se numeşte externum şi apare mai clară; este foarte bogată

în fosfatază alcalină. Granulele conţin şi alte fosfataze acide de tip lizozomal, iar cele specifice conţin

neurotoxină, proteina bazică principală (“major basic protein” = MBP), peroxidază, proteina cationică

a eozinofilelor. Mielperoxidaza se găseşte în cantitate mai mare decât în granulele azurofile ale

neutrofilului.

3.2.2.5. Funcţie

Eozinofile intervin în principal în infecţiile cu paraziţi multicelulari când îşi îndeplinesc funcţia

prin capacitatea de a fagocita complexe antigen - anticorp. Paraziţii induc în mod obişnuit un răspuns

imun cu anticorpi IgE. Celulele sistemului imun (în special limfocitele T) detectează celulele parazitare

străine, şi secretă limfokine (IL-4 şi IL-5). Ca urmare, creşte numarul de eozinofile şi creste concentraţia

de IgE. Totodată sunt activate mastocitele, care determină creşterea producţiei de IgE şi eliberarea de

factor chemotactic pentru eozinofile. IgE se ataşează de parazit iar eozinofilele se leagă de celălalt

domeniu al anticorpului şi se declanşează procesul de degranulare care este citotoxic pentru celulele

parazitare prin eliberarea de proteine cationice şi peroxidază. Reacţiile mediate de anticorpii IgE cu

mastocitele şi bazofilele, ca şi reacţiile similare mediate de aceeaşi anticorpi cu eozinofile au un

important rol în apărarea organismului. Factorii de reglaj al răspunsului imun (unii condiţionaţi genetic,

alţii induşi de agenţi patogeni) induc comutarea unui răspuns normal cu anticorpi IgM sau IgG într-un

răspuns cu anticorpi IgE cu aceeaşi specificitate. Astfel, IL-4 sau IL-2 facilitează această comutare, în

timp ce IFN o inhibă. Toate aceste citokine sunt produse de LT. Comutarea răspunsului imun la

producţia de IgE va induce declanşarea reacţiilor patologice alergice mediate de mastocite, bazofile şi

eozinofile. Eozinofilele secretă în aceste condiţii factori pro-inflamatori (leucotriene, PAF) şi citokine

(IL-1, IL-6, IL-8, TNF, TGF, TGF). Tot eozinofilele secretă şi factori care limitează degranularea

mastocitelor şi efectele histaminei, inhibând leucotriena 3 eliberată de mastocite.

Eozinofilele sunt capabile de fagocitoză, dar nu pot suplini neutrofilele.

3.2.3. Bazofilele

3.2.3.1. Număr

În sângele periferic bazofilele se găsesc în proporţie de 0,5% , iar în valoare absolută sunt 15 –

50/l sânge (100 milioane în total),

3.2.3.2. Durata de viaţă

În sânge este scurtă, iar în ţesuturi este cuprinsă între 9 şi 18 luni.

Page 13: sangele periferic v02

Capitolul 4. Sângele periferic

Dr. Sanda Maria Creţoiu | 13

3.2.3.3. Structură

Forma celulei este uşor rotunjită, iar diametrul este de 10 – 12 m. Nucleul apare incomplet

segmentat, având adeseori forma literei S sau de „frunză de trifoi”. Nucleul este situat central sau

excentric, nu are nucleoli, iar raportul nucleu/citoplasmă este unitar. Citoplasma este bazofilă şi conţine

un număr mare de granule de formă şi dimensiuni diferite (~ 5 m), care apar colorate metacromatic în

albastru – violet închis. Continutul granulelor este hidrosolubil, şi de aceea, pe frotiu, la spălare intensă,

continutul granulelor se poate dizolva dând aspectul bazofil al citoplasmei.

Granulele sunt răspândite pe toată suprafaţa celulei, acoperind nucleul. Granulele specifice

conţin histamină, heparină, serotonină, hidrolaze acide şi neutre, factori chemotactici şi factori de

activare plachetară. Membrana prezintă receptori pentru IgE.

3.2.3.4. Ultrastructură

Bazofilul conţine puţine organite celulare (aparat Golgi şi mitocondrii). RE este mai abundent

decât în alte leucocite şi se pot observa incluziuni de glicogen. O parte din granulele bazofilului sunt

lizozomi, dar cele mai multe pot fi considerate specifice, diferite în conţinut de ale neutrofilului.

3.2.3.5. Funcţie

Împreună cu mastocitele, bazofilele au rolul de a amplifica procesele inflamatorii. Anticorpii

produşi de către limfocite ca răspuns la antigene, se ataşează pe suprafaţa bazofilelor şi a mastocitelor

şi determină eliberarea de histamină din granulele acestora, fenomen numit reacţie de hipersensibilitate

imediată. Această reacţie stă la baza mecanismelor responsabile pentru urticarie, astm bronşic sau rinita

alergică. Mastocitele şi bazofilele care ajung în focarele inflamatorii sunt activate specific prin receptorii

pentru IgE care sunt „armaţi“ cu molecule de anticorpi IgE. La o nouă întâlnirea cu antigenul specific

se declanşează activarea celulelor, urmată de eliberarea conţinutului granulelor. Procesul de activare

comportă ca o etapă obligatorie metilarea fosfolipidelor din membrană, metabolizarea acidului

arahidonic, declanşarea unui influx de calciu, ataşarea proteinkinazei C la membrană şi creşterea

concentraţiei intracelulare de AMPc. Aceste etape se desfăşoară într-un ritm foarte rapid, degranularea

survenind după 5 – 10 minute. Efectele degranulării determină modificări circulatorii locale,

edematiţiere puternică şi infiltrate celulare. O astfel de reacţie desfăşurată sistemic este şocul

anafilactic.

3.2.4.Limfocitele

Limfocitele sunt elemente figurate găsite atât în sânge, cât şi în organele limfoide. Ele

reprezintă o populaţie celulară heterogenă, alcătuită din subpopulaţii identice din punct de vedere

morfologic, dar diferite funcţional.

3.2.4.1. Origine

Limfocitele sunt produse în măduva osoasă hematogenă, luând naştere dintr-un progenitor

mieloid comun - celula limfoidă progenitoare. Există trei clase diferite de limfocite: limfocite B (LB),

limfocite T (LT) şi celule natural killer - NK.

După migrarea protimocitelor din măduva osoasă spre timus, iau naştere LT în timus, după un

proces complex de selecţie. Selecţia implică precursorii timocitelor şi poate fi pozitivă sau negativă.95%

dintre timocite mor în timus, iar restul părăsesc timusul ca populaţii CD4+ sau CD8+ şi ajung în sistemul

limfoid ca precursori naivi care pot supravieţui ani de zile. LB sunt generate şi ele în măduva

hematogenă şi sunt eliberate în circulaţie, o parte reîntorcându-se la măduvă sub formă de plasmocite

secretoare de imunoglobuline. Celulele NK se dezvoltă tot la nivelul măduvei osoase hematogene.

3.2.4.2. Număr

Numărul limfocitelor este de circa 5-10 miliarde în sânge şi 2x1012 la nivelul organelor

limfoide.

Page 14: sangele periferic v02

HISTOLOGIE GENERALĂ

14 | Dr. Sanda Maria Creţoiu

3.2.4.3. Durata de viaţă

Viaţa limfocitelor este lungă deoarece cea mai mare parte sunt recirculate: sânge organe

limfoide sânge organe limfoide. Pe suprafaţa limfocitelor sunt exprimaţi receptori specifici (CD –

cluster of differentiation) pentru care există un contrareceptori corespunzători lanivelul endoteliilor din

organele limfoide, astfel încât fiecare limfocit va avea afinitate proprie pentru un anume organ limfoid.

3.2.4.4. Structură

La microscopul optic (MO), după dimensiuni, se pot distinge 3 categorii de limfocite:

mici (cu diametrul 6-8 m),

intermediare cu dimensiuni de 7-10 m,

mari (diametrul de 12-18 m)

Raportul N/C este de 4:1 sau 3:1. Forma nucleului este rotundă sau uşor indentată, poziţia lui este

excentrică, iar nucleolul este absent. Nucleul se colorează cu colorant bazic şi apare în “pată de

cerneală”. Citoplasma este ca un inel subţire, dispusă perinuclear şi este albastră ca “cerul senin”.

Există mai multe populaţii celulare de limfocite, unele se maturizează în timus şi sunt deci

timodependente - limfocitele T. Altele se maturizează în măduva osoasă la om - limfocitele B (bone

marrow)., sau se dezvoltă în bursa lui Fabricius la păsări. Diferenţierea la MO între cele două clase nu

se poate face, iar la ME există diferenţe doar între formele activate ale limfocitelor, diferenţe care se

evidentiază prin metode imunocitochimice (identificarea unor markeri de suprafaţă).

3.2.4.5. Ultrastructură Examinarea la microscopul electronic (ME) a stabilit că nu există diferenţe între LB şi LT în

stare inactivă. În stare activată apar mici diferenţe:

LT activate au diametrul mai mare decât al celulei inactive, nucleul mai puţin condensat,

iar în citoplasmă apar câteva cisterne ale RE şi câţiva ribozomi liberi.

LB activate au dimensiuni mult mai mari decât ale celulei inactive, iar citoplasma este plina

cu RER. Aceste celule sunt specializate în sinteza anticorpilor care se face în stadiul final de diferenţiere

a LB - plasmocitul.

Limfocitele B sunt celulele precursoare ale plasmocitelor producătoare de anticorpi şi reprezintă

5-15% din totalul limfocitelor circulante. Fiecare LB produce şi exprimă pe suprafaţă o imunoglobulină

(Ig) cu specificitate distinctă pentru un anumit antigen (BCR – B-cell receptor).

Specificitatea Ig este determinată de modul în care genele din regiunile variabile sunt rearanjate

în timpul limfopoiezei LB. LB care leagă antigene pe Ig de suprafaşă necesită semnale adiţionale pentru

a putea prolifera şi a putea să se diferenţieze în celulă secretoare de anticorpi. Aceste semnale sunt de

regulă furnizate de LT helper care recunosc antigenul şi îl prezintă LB.

Caracteristicile anticorpilor:

Au unul sau două situsuri de legare pentru proteinele străine;

Au domenii ce pot activa sistemul complementului sau pot fi recunoscute de receptorii de

pe suprafaţa fagocitelor. Reprezentanţii unei singure familii de limfocite elaborează un singur tip de

anticorp.

Au forma literei Y, având două lanţuri polipeptidice lungi (cu masă moleculară mare -

heavy H) şi doua lanţuri polipeptidice scurte (cu masă moleculară mai mică - light L). Zona centrală

este o zonă balama.

Există 5 clase de anticorpi: IgA, IgD, IgE, IgG, IgM, care diferă între ele prin structura lanţului

greu.

Moleculele de anticorpi sunt exprimate pe membrana LB, dar sunt şi eliberate în circulaţie.

Pe suprafaţa LB există şi alte tipuri de receptori cu excepţia BCR:

receptori pentru complement

MHC (major histocompatibility complex) I şi II

CD5

receptori cu rol în adeziunea celulară (LFA1)

Limfocitele T. Pe suprafaţa LT există următoarele categorii de receptori:

TCR (T-cell receptor) pentru antigene;

CD2 cu rol în aderarea limfocitelor T la celulele prezentatoare de antigen sau celulele

ţintă;

Page 15: sangele periferic v02

Capitolul 4. Sângele periferic

Dr. Sanda Maria Creţoiu | 15

CD4 - receptorul de pe LT helper pentru MHC II;

CD8 - receptorul de pe LT supresoare, contrasupresoare şi citotoxice care

interacţionează cu moleculele MHC I;

CD28 cu rol în activarea şi adezivitatea celulară;

MHC I şi II;

Receptori de adezivitate - LFA (Ag asociat funcţiei limfocitare), VLA.

LT sunt responsabile de:

asigurarea semnalelor necesare proliferării şi diferenţierii LB şi LT;

îndepărtarea specifică a celulelor străine şi a celulelor infectate viral;

activarea macrofagelor pentru a creşte citotoxicitatea celulară.

LT cuprind două subpopulaţii: LT citotoxice (LTc) şi LT helper (LTh). LTc lizează direct

celulele infectate (mai ales viral), iar LTh facilitează producerea de anticorpi de către limfocitele B şi

fagocitarea celulelor infectate de către macrofage.

TCR recunosc proteinele străine atunci când sunt legate de un set de proteine denumite

moleculele sistemului major de histocompatibilitate (MHC - major histocompatibility complex). Există

2 clase de complexe de histocompatibilitate: clasa I şi clasa II. MHC I se găseşte pe membrana tuturor

celulelor nucleate. Moleculele MHC II se găsesc pe membrana celulelor care cooperează cu limfocitele

T (LB, monocite/macrofage, celule dendritice, unele celule endoteliale, enterocite vilozitare, celule

epiteliale respiratorii).

LT citotoxice sunt celule CD8+ responsabile de moartea celulelor care poartă pe suprafaţă o

proteină non-self legată de MHC I. Moartea celulei este provocată prin două mecanisme, în ambele

moartea celulei ţintă fiind declanşată prin apoptoză şi fără a determina şi moartea celulei efectoare:

1. exprimarea ligandului Fas pe celula efectoare (LT) care interacţionează apoi cu celula ţintă

căreia îi induce apoptoza.

2. LT eliberează granzime şi proteine care formează pori în membrana celulei ţintă – perforine

- Apoi din citoplasma, prin pori trec câteva enzime ce activeaza verigile finale ale cascadei apoptozei.

Limfocitele T helper sunt CD4+ şi recunosc Ag specifice asociate MHC II. Unele limfocite Th

colaborează cu limfocitele B şi macrofagele în inducerea răspunsului imun umoral, iar altele intervin în

producerea limfocitelor Tc participând la răspunsul imun celular.

Limfocitele T supresoare sunt limfocite reglatoare care diminuă atât răspunsul imun umoral cât

şi pe cel celular. Majoritatea LTs sunt celule CD8+. Stimularea LTs de către Ag proprii (self) previne

bolile autoimune.

NK sunt LT citotoxice care nu exprimă TCR pe suprafaţă. NK sunt capabile să îndepărteze

celule care nu exprimă MHC I. Infecţiile virale sunt cele care determină scăderea exprimării MHC I pe

suprafaţa celulelor.

3.2.5. Monocitele

Sunt celule aflate în tranzit prin sânge unde stau 36-104 ore, după care părăsesc torentul

circulator şi ajung în ţesuturi unde îşi schimbă morfologia (se transformă în macrofage). Macrofagele

tisulare sunt heterogene, având morfologie, funcţii şi capacităţi metabolice diferite, în funcţie de ţesutul

căruia îi aparţin. Exemple: macrofagele din ţesutul conjunctiv (histiocite), din ficat (celule Kupfer), din

plămân (celule prăfoase), din sistemul nervos (microglii). Monocitele aparţin sistemului macrofagic al

organismului cunoscut şi ca sistemul fagocitelor mononucleare.

3.2.5.1. Număr

Monocitele sunt în număr de 300-500 /mm3.

3.2.5.2. Structură

La MO apar ca fiind celule mari, cu diametrul până la 20 m. Raportul N/C este 2:1. Nucleul

este reniform, “în potcoavă”. Eucromatina alternează cu heterocromatina dând aspectul de “tablă de

Page 16: sangele periferic v02

HISTOLOGIE GENERALĂ

16 | Dr. Sanda Maria Creţoiu

şah”. Citoplasma este bazofilă având tentă cenuşie ca “cerul înainte de furtună”. Uneori, în indentaţia

nucleului sau chiar în intreaga citoplasmă, se observă granulaţii mici colorate roz-roşu (azurofile).

3.2.5.3. Ultrastructură

La ME se observă RE, ribozomi liberi, mitocondrii şi lizozomi. După transformarea în

macrofag, se vor distinge şi fozomi şi fagolizozomi şi chiar corpi reziduali.

În sângele periferic se pot identifica două tipuri de monocite:

Clasice, care exprimă pe suprafaţă CD 14+ în cantitate mare;

Pro-inflamatorii, care exprimă pe suprafaţă CD 14+ în cantitate redusă şi exprimă în

plus CD 16+. Sunt considerate a fi forma matură a monocitelor clasice, care produc

mai multe citokine: TNF şi IL-12. Monocit-macrofagele au pe suprafaţa lor şi numeroşi alţi receptori, dintre care cei mai

importanţi sunt:

1. R pentru fragmentul Fc al moleculele de Ig;

2. R pentru complement;

3. R de adeziune celulară (LFA- antigenul asociat funcţiei leucocitare);

4. R pentru glicoproteine din structura peretelui bacterian care se termină în fructoză şi

manoză;

5. R pentru proteine denaturate;

6. R pentru fibronectină.

3.2.5.4. Funcţie

Rolul fagocitelor mononucleare:

1. secretă diverşi compuşi (enzime litice: elastaze, colagenaze, componente ale

complementului, pirogeni endogeni, factori de angiogeneză, citokine (IFN, IL, TNF-), unii factori de

coagulare (V,VII, IX, X, protrombina, tromboplastina), radicali activi ai oxigenului);

2. fagocitoză (funcţia principală): ingeră diferite particule de dimensiuni mari (celule întregi

sau resturi celulare);

3. cooperează cu limfocitele, mai ales cu LB.

3.2.6. Formula leucocitară şi semnificaţia ei

Leucocitele, sau globulele albe, se găsesc în sângele circulant în cantitate de 4.000 –

10.000/mm3. Proporţia diferitelor tipuri de leucocite din sângele circulant realizează formula

leucocitară, care în mod normal este alcătuită astfel:

neutrofile 40 – 75% 2000 – 7500/mm3

eozinofile 1 – 5% 40 – 440/mm3

bazofile 0,1% 0 – 100/mm3

limfocite 20 – 45% 1500 – 3500/mm3

monocite 2 – 10% 400 – 600/mm3

Numărul leucocitelor, ca şi procentul lor în sângele circulant suferă modificări fiziologice şi

patologice. Creşterea numărului de leucocite poartă denumirea de leucocitoză, iar scăderea leucopenie.

La adult şi în copilărie numărul leucocitelor este mai mare, iar la bătrâni scade. La femeile adulte

numărul granulocitelor este mai mare decât la bărbaţi. Există şi variaţii diurne cu creşteri până la peste

10 – 15% ale granulocitelor. Efortul fizic măreşte proporţia granulocitelor în sângele periferic. Numărul

lor creşte şi în stările de stress sau postprandial. Leucozitoză poate să apară în sarcină cu creşterea PMN

sau la fumători, cu peste 30% faţă de valorile normale.

3.2.6.1. Neutrofile

Scăderea numărului de neutrofile se numeşte neutropenie şi apare în:

infectii bacteriene: febra tifoida şi paratifoida, bruceloza,

infectii virale (gripa, rujeola, hepatita, rubeola, varicela, SIDA),

carenţe alimentare, anorexia nervosa, alcoolism, deficit de folaţi sau vitamina B 12.

radioterapie, administrare de medicamente mielotoxice,

Page 17: sangele periferic v02

Capitolul 4. Sângele periferic

Dr. Sanda Maria Creţoiu | 17

şoc anafilactic,

acromegalie, boala Addison,

lupus eritematos sistemic, mononucleoză, hepatită.

Creşterea numarului de neutrofile peste limita normală se numeşte neutrofilie. Cea mai

frecventă cauză o reprezintă infecţiile şi inflamaţiile acute. Printre cauzele neutrofiliei se enumeră:

infecţii acute localizate sau generalizate.

stări fiziologice: efort fizic intens, graviditatea si nou-nascutul.

factori psihici: stres, teama, exaltare, furie

factori fizici: frig, caldura, traumatisme, arsuri, şoc electric

hemoliza acuta, inclusiv posttrasfuzionala.

hemoragie acuta

tumori: carcinom bronşic, gastric, uterin, pancreatic, limfoame (îndeosebi boala

Hodgkin), tumori cerebrale, melanom

intoxicaţii: metabolice (eclampsie, cetoacidoza diabetică, hipertiroidie, necroza

hepatică); substante chimice(benzen, plumb, etilenglicol) şi medicamente (heparina, corticosteroizi,

serotonina, histamina, fenacetina,)

boli de sânge: leucemie granulocitară cronică, policitemie vera, mielofibroză,

postsplenectomie.

artrita reumatoidă, vasculită, miozite, nefrite, boli de colagen, infarct miocardic, guta.

3.2.6.2. Eozinofile

Numarul scăzut de eozinofile - eozinopenia apare în: sindromul Cushing, sinteză crescută de

corticosteroizi, administrare de epinefrina, prostaglandine. Importanţa clinică a unui număr scăzut de

eozinofile este redusă.

Creşterea numărului de eozinofile -eozinofilia poate indica:

Boli alergice: astm bronsic, urticarie, dermatită atopică, rinita alergică, edem

angioneurotic, boala serului, vasculite alergice, reacţii de hipersensibilitate (inclusiv cele la

medicamente).

Boli parazitare: trichineloză, toxoplasmoză, giardiază, malarie.

Boli de piele: eczeme, pemfigus, psoriazis, prurigo, scabie.

Alte boli: gastroenterita eozinofilică, sindrom Loffler, poliarterita nodoasă, artrita

reumatoidă, sarcoidoză, boli renale cronice, boli de ţesut conjunctiv, boala Addison

3.2.6.3. Bazofile

Creşterea numărului de bazofile - bazofilia indică afecţiuni mieloproliferative, leucemie

granulocitară, policitemie vera, mielofibroză, anemie hemolitică cronică, inflamaţii, alergii. În

leucemiile cronice granulocitare, tendinţa de creştere a bazofilelor anunţă, de obicei, evoluţia accelerată

a bolii sau transformarea acută a acesteia.

Scăderea numărului de bazofile – bazopenia nu are nici o semnificaţie diagnostică. Ea se

observă în stările de stres, în reacţii alergice acute, astm bronşic, hipertiroidie, administrare de

corticosteroizi.

3.2.6.4. Limfocite

Scăderea numarului de limfocite - limfocitopenie se întâlneste în: radioterapie, anemie aplastica,

unele forme de leucemii, boala Hodgkin, hipersplenism, pneumonie, septicemie, boala hemolitică a

nou-născutului, reacţie transfuzională, boli endocrine (mixedem, boala Cushing), dupa administrare de

agenţi imunosupresori (citostatice, glucosteroizi), arsuri etc.

Creşterea numărului de limfocite - limfocitoza apare în infectii virale, hepatita, iradiere, mielom

multiplu, leucemie limfocitara, limfoame, boala Addison, macroglobulinemie Waldenstrom.

Leucemiile sunt definite prin creşteri necontrolate ale numărului de leucocite şi au caracter

malign. Se caracterizează prin apariţia în sângele periferic a unor forme de precursori leucocitari,

eliberaţi din măduva osoasă hematogenă unde proliferează excesiv.

Page 18: sangele periferic v02

HISTOLOGIE GENERALĂ

18 | Dr. Sanda Maria Creţoiu

3.2.6.1. Monocite

Creşterea numărului de monocite (monocitoza) poate indica: afecţiuni inflamatorii cronice,

parazitoze, colită ulceroasă, ciroză hepatică, tuberculoză, sarcoidoză, neoplasme (de sân, ovar, rinichi,

tract gastrointestinal), boli de colagen, leucemii monocitare şi mielomonocitare, iradiere. O monocitoză

neexplicată poate ridica suspiciunea unei boli maligne ("monocitoza premalignă"). Monocitoza poate fi

apare şi în diverse tulburări hematologice nemaligne. Monocitoza însoţeşte neutropeniile cronice.

Un număr scazut de monocite (monocitopenie) apare în stări extrem de diferite, cum sunt

aplazia medulară, leucemia cu celule păroase, după corticoterapie. Monocitopenia contribuie la

creşterea sensibilităţii faţă de infecţiile cu fungi, micobacterii şi cu unele bacterii „oportuniste", faţă de

care monocitele au rol de protecţie.