Sangele

Ţesutul sanguin cuprinde:

celulele circulante şi precursorii acestora localizaţi în organele hematoformatoare,

elementele sanguine prezente în ţesuturi şi organe.

Ţesutul sanguin reuneşte următoarele compartimente :

Compartimentul tisular central à organele hematoformatoare, în care se găsesc precursorii elementelor figurate;

Compartimentul circulant à sângele;

Compartimentul tisular periferic à totalitatea celulelor sanguine mature prezente în ţesutul conjunctiv.

Sângele derivă din mezenchim.

Este o varietate de ţesut conjunctiv în care celulele, reprezentate de elementele figurate sanguine, se află într-o matrice extracelulară fluidă, plasma sanguină.

Sângele + limfa + lichidul interstiţial = mediul intern al organismului.

Cantitatea de sânge la un adult de 70 kg = 5-6 litri à 6-8% din greutatea totală a individului.

Hematocrit = raportul dintre plasmă şi elementele figurate = 55/45

1. PLASMA SANGUINĂ La adult ~ 3500 ml à 5% din greutatea corporală. Ea este formată din :

90% apă 10% - proteine

- hormoni (cantităţi mici) - vitamine, - lipoproteine, - hidrocarbonaţi (glucoză), - ioni , - diferiţi metaboliţi (uree, acid uric, creatinină). Proteinele plasmatice - rol :

reglarea volumului sanguin, menţinerea balanţei lichidelor organismului, menţin vâscozitatea sângelui, servesc ca transportori pentru unii hormoni.

Reprezentate de - albumine,

- globuline, - fibrinogen. Albuminele .Sintetizate de ficat. Rol : menţinerea presiunii coloid-osmotice în capilare. Pierderi de albumină à presiunea osmotică scade à fluidele se acumulează în ţesuturi à edem.

Globulinele cuprind mai multe fracţiuni : 1. alfa cu subfracţiunea: - alfa1 à transportul vitaminei B12, lipidelor, glucidelor, hormonului tiroidian; - alfa2 à transportul glucidelor. 2. beta (ex: - transferina transportă fierul, - ceruloplasmina este legată de cupru, - beta2globulinele ce transportă lipidele).

3. gamma reprezintă imunoglobulinele (anticorpii) ce intervin în apărarea imunologică. Sunt sintetizate de plasmocite.

Fibrinogenul participă la procesul de coagulare. 2. ELEMENTELE FIGURATE SANGUINE

Elementele figurate ale sângelui sunt reprezentate de:

globulele roşii (hematii) : rol predominant în trasportul gazelor respiratorii à îşi îndeplinesc funcţiile doar în sânge;

globulele albe (leucocitele) : elemente tranzitorii în sânge à ţesutul conjunctiv şi limfoid , unde îşi îndeplinesc funcţiile specifice;

plachetele sanguine : elementele figurate implicate în procesele de coagulare.

HEMATIILE

Sunt elemente figurate anucleate.

!! Eritrocit – denumire incorectă : nu prezintă nucleuà nu sunt celule propriu-zise.

- denumire folosită doar pentru hematiile nucleate ale unor vertebrate (ex. păsări).

SÂNGE . COL. MAY- GRUNWALD-GIEMSA

ERITROCITE Hematie

( Sânge de pasăre ) (sânge uman)

a. CULOAREA hematiilor este dată de hemoglobină.

- stare proaspătă -- galben-verzuie

- pe frotiu colorat May-Grünwald-Giemsa -- rosu cărămiziu.

Condiţii fiziologice - hematiile izocrome (colorate uniform).

Stări patologice - hematiile :

hipocrome (mai palid colorate) - încărcăre mai slabă cu hemoglobină (anemie feriprivă)

hipercrome (mai intens colorate) – creşterea volumului /grosimii hematiilor (megalocitoză)

în dauna diametrului (microsferocitoza ) fără ca proporţia de hemoglobină să depăşească valorile fiziologice.

b. NUMARUL hematiilor / ml de sânge: variabil à vârsta, sexul, condiţii fiziologice/patologice.

Varsta / sex

Copil 6 milioane à adult scade : - bărbat 4,5-5 mil

- femeie 4-4,5 mil.

à vârstnici valorile se egalizeaza

( scade la bărbaţi şi creşte la femei).

Conditii fiziologice

Altitudine (pres. parţială a O scade) à nr. hematii creşte à poligobulie

mine/ mediul subacvatic (pres. parţială a O creste) à nr. hematii scade

Conditii patologice

Diminuarea patologică a nr. de hematii + scăderea cantităţii de Hb = anemie :

- regenerativă, când în sângele periferic cresc reticulocitele

- aregenerativă, afecţiune gravă ce impune o terapie adecvată.

Creşterea patologică a numărului hematiilor = policitemia (poliglobulia).

c. FORMA hematiilor : disc biconcav

zona centrală, mai subţire (1,5 µm) à palid colorata (MGG)

zona periferică, mai groasă (2,5 µm) à intens colorata (MGG).

Formă = adaptare morfofuncţională la funcţia respiratorie,

- suprafaţa cea mai mare la volumul cel mai redus.

Hematiile îşi schimbă forma à se alungesc (străbat capilarele sanguine ) à revin apoi la forma iniţială( când ajung în vase mai mari) à modificări posibile datorită plasticităţii/ elasticităţii membranei lor, ce prezintă o tensiune superficială scăzută.

Forma hematiilor este dependentă şi de echilibrul osmotic :

în soluţii hipotone ele se umflă, devin sferice, iar membrana lor se rupe şi hemoglobina părăseşte celula, care va apărea ca o „umbră celulară”.

Este fenomenul de hemoliză ce poate fi provocat şi de veninul de şarpe, unele bacterii.

în soluţii hipertone, hematiile se ratatinează şi au un aspect crenelat.

În stări patologice (anemii) hematiile se pot modifica, luând formă de “pară”, “ de rachetă”, “de clopot”,“de semilună”, fenomen numit poikilocitoză.

În aceste cazuri ele iau numele de:

sferocite,

eliptocite,

acantocite (membrana este deficitară în lecitină; se întâlnesc la bolnavii cu ciroză hepatică),

leptocite (sunt plate, cu centrul cromofob; se întâlnesc în talasemie, carenţă de fier, hemoglobine anormale).

Aceste modificări reprezintă rezultatul unor mutaţii genetice, transmise ereditar.

d. DIMENSIUNILE hematiilor :

- 7,2-7,5 µm în stare fixată

- 8,6 µm în stare proaspătă.

Cînd diametrul < 6 µm apare microcitoza,

când diametrul > 9 µm, macrocitoza (cele mai mari hematii se întâlnesc în anemia pernicioasă şi se numesc megalocite).

Variaţiile de diametru eritrocitar poartă numele de anizocitoză.

Hematiile nu prezintă o mobilitate proprie, ci se deplasează pasiv în curentul sanguin, putându-se aglomera în fişicuri atunci când circulaţia este încetinită.

e. STRUCTURA hematiei.

I. Hematia este anucleată à formată din citoplasmă şi membrană.

În timpul diferenţierii pierde:

- nucleul, prin extruzie în mediul extracelular, unde este fagocitat de către macrofage,

- organitele celulare.

În citosol rămân doar rari microtubuli şi microfilamente ancorate de membrana celulară.

Pe lângă acestea, în rare hematii mai pot rămâne resturi de nucleu.

Astfel poate persista învelişul nuclear, care realizează un inel în interiorul celulei (inel Cabot).

În altele pot rămâne numai câţiva grunji de cromatină dispersaţi în citosol care alcătuiesc corpii Jolly.

II. Citoplasma este amorfă sau fin granulară şi eozinofilă.

Electronomicroscopic, citoplasma prezintă un citoschelet reprezentat prin microfilamente şi tubuli à reţea, mai compactă periferic, mai laxă central.

Biochimic, citoplasma conţine :

- 60% apă,

- 35% hemoglobină,

- 5% alte substanţe reprezentate de : -enzime (lactatdehidrogenaza, glucoză-6-fostat-dehidrogenaza, catalaza),

-vitamine din grupul B (B6, B12, acidul folic) - -lipide.

Hemoglobina = cromoproteină formată o parte proteică (globina) o parte prostetică (hemul).

Globina= proteină din grupa histonelor cu caracter bazic alcatuita din 574 de aminoacizi grupaţi în 4 lanţuri polipeptidice, identice între ele două câte două.

Formula generală este X2Y2 în care :

- X corespunde catenelor alfa ce au în structură 141 aa

- Y corespunde uneia din cele patru tipuri de catene non alfa : beta, gama, delta ce au în structură 146 aa şi

-epsilon cu structura incomplet elucidată.

Hemul, pigmentul colorat este un nucleu tetrapirolic, o protoporfirină ce conţine fier şi are o compoziţie chimică constantă în diverse hemoglobine.

Fiecare lanţ polipeptidic din structura globinei are ataşată o grupare hem. Aceste grupări hem, patru per moleculă, sunt plasate la exteriorul moleculei.

În cursul dezvoltării organismului, succed mai multe tipuri de hemoglobină :

Hemoglobina Gower 1 şi Gower 2, întâlnite la embrion, dispar către sfârşitul lunii a treia;

Hemoglobina F sulfatată, reprezintă la nou născut 75% din totalul hemoglobinei, după care scade rapid, ajungând la sfârşitul primului an de viaţă sub 1%;

Hemoglobina A1 şi A2 , a căror sinteză începe în perioada fetală, sunt hemoglobine ce persistă tot restul vieţii.

hemoglobina A1 (alfa2beta2) = componenta majoră (97-98%) a hemoglobinei din hematiil adulţilor normali,

hemoglobina A2 (alfa2delta2) = componenta minoră (2-3%).

III. Membrana hematiei = barieră selectivă la nivelul căreia au loc schimburi între hematie şi mediul înconjurător.

Este organizată după tipul unitar de membrane celulare, dintr-un strat bilipidic, ce formează continuum-ul lipidic, în care se intercalează proteinele în strat discontinuu, dând imaginea de mozaic lipoproteic.

După poziţia lor în membrană, proteinele pot fi:

proteine integrale, deoarece sunt incluse în continuum-ul lipidic,

proteine periferice, situate la suprafaţa externă şi internă a membranei, nefiind intercalate în stratul bilipidic.

În membrana hematiei - proteinele reprezintă 50% ,

- lipide 42-43%,

- hidraţii de carbon 7-8%.

Proteinele - dispuse asimetric pe cele două feţe ale membranei à elementele cele mai active din punct de vedere funcţional.

ROL:

1. Unele proteine au rol structural (spectrina),

2. altele sunt protein-enzime, în mare parte lipido-dependente având ca rol transportul activ contra gradientului de concentraţie a diferitelor substanţe.

Lipidele membranare sunt reprezentate de:

- fosfolipide (60-70%),

- lipide neutre (20-30%, colesterolul fiind bine reprezentat),

- glicolipide (10-15%).

Cantitatea de lipide membranare variază funcţie de:

- starea de nutriţie,

- vârsta celulei,

- vârsta individului

- starea patologică a individului.

Pentru menţinerea fluidităţii membranei este foarte important raportul colesterol-fosfolipide à alterarea sa à tulburări de permeabilitate şi fragilitate.

Hidraţii de carbon :

- pe suprafaţa externă a membranei.

- intră în compoziţia glicoproteinelor şi glicolipidelor,

- sunt orientaţi asimetric şi reacţioneaza cu bacterii şi virusuri.

Acidul sialic = cel mai bine reprezentat,

- responsabil de încărcarea electrică de suprafaţă.

Pe suprafaţa externă, membrana hematiei prezintă antigeni numiţi aglutinogeni A şi B.

În serul sanguin se găsesc antiaglutinogeni, numiţi aglutinine alfa şi beta.

După cum sunt prezenţi aceşti aglutinogeni şi aglutinine, populaţia umană se împarte în

4 grupe sanguine :

Grupa 0 (I) = donatorul universal: nu conţine pe hematii nici un aglutinogen, dar în plasmă conţine ambele aglutinine alfa şi beta.

Grupa A (II), pe hematii prezintă aglutinogenul A, iar în plasmă aglutinina beta.

Grupa B (III), hematii prezintă aglutinogenul B, iar în plasmă aglutinina alfa.

Grupa AB (IV) = primitorul universal: prezintă ambele aglutinogene A şi B, şi nu conţine în plasmă aglutinine.

Pe suprafaţa hematiilor se mai pot găsi şi alte aglutinogene decât cele ale sistemului AB0:

factorul Rh (de la maimuţa Rhesus la care a fost studiată prima dată) à este alcătuit din şase antigene, cel mai puternic fiind antigenul D.

Indivizii care au aglutinogenul D sunt „Rh pozitivi” (85%), iar cei care nu-l au sunt „Rh negativi” (15%).

De acest factor Rh trebuie să se ţină cont la transfuzii sanguine: indivizii Rh negativi formează aglutinină anti-D dacă primesc sânge cu hematii Rh pozitiv la o nouă transfuzie tot cu astfel de sânge pot apare reacţii de incompatibilitate.

!!! Mamele gravide Rh negative, care au avut o sarcină cu un făt Rh pozitiv, posedă anticorpi (aglutinine) anti-Rh, iar la a doua sarcină aglutininele mamei trec prin placentă la fetus la care provoacă boală hemolitică (eritroblastoză fetală) foarte gravă.

f. DURATA DE VIATA a hematiei în sângele circulant este de aproximativ 100-120 zile.

Hematiile îmbătrânite sunt fagocitate de către macrofagele splenice sau din hemomedulă.

Hemoglobina este scindată în globină şi hem:

globina este descompusă în aminoacizii componenţi,

hemul este convertit la nivelul ficatului în biliverdină şi apoi în bilirubină.

fierul din hemoglobină este recuperat sub formă de feritină şi apoi este reutilizat în eritropoieză.

Funcţiile hematiei :

1. Rolul esenţial al hematiei este de a transporta oxigenul şi dioxidul de carbon .

Legăturile hemoglobinei cu aceste gaze sunt reversibile:

- hemoglobina prin unire cu O à oxihemoglobină,

- hemoglobina prin unire cu CO2 à carbhemoglobină legându-se şi desfăcându-se foarte rapid.

Aceste legături sunt facilitate de unele enzime ca:

- methemoglobinreductaza , care menţine fierul în stare feroasă neoxidată,

- carboanhidraza ,care leagă sau dezleagă dioxidul de carbon de hemoglobină.

În anumite cazuri, hemoglobina poate să formeze combinaţii stabile cu - oxigenul à methemoglobina

- oxidul de carbon à carboxihemoglobina,

combinaţii care pot fi mortale pentru individ.

2.Hemoglobina deţine un rol foarte important în menţinerea echilibrului acido-bazic.

Sistemul tampon realizat de oxihemoglobină/carbhemoglobină contribuie în mod deosebit la menţinerea pH-ului sanguin între anumite limite.

3. În practica medicală este foarte importantă cunoşterea grupelor sanguine pentru stabilirea compatibilităţii transfuzionale, cât şi pentru prevenirea accidentelor de hemoliză acută intravasculară.

4. Grupele sanguine prezintă importanţă şi în practica medico-legală în expertize de excludere a paternităţii dar şi în criminalistică.

LEUCOCITELE

Leucocitele= globulele albe= reprezintă totalitatea elementelor nucleate ale sângelui.

Numărul total al leucocitelor este

la adult 6.000-8.000 / ml de sânge;

la copii , la naştere 15-20.000 / mlà scad à la 12 ani numărul lor este acelaşi ca la adult;

mai scăzut la bătrâni.

Creştere a numărului de leucocite = leucocitoză à apare în :

condiţii fiziologice (postprandial, sarcină),

condiţii patologice (infecţii acute, cronice, leucemii).

Scăderea numărului de leucocite = leucopenia, caracteristică bolilor caşectizante, neoplasmelor, după iradiere.

Spre deosebire de hematii, care circulă antrenate de curentul sanguin, leucocitele prezintă mişcări proprii, prin emiterea de pseudopode sau de membrane ondulante à străbat peretele vaselor à ţesutul conjunctiv unde işi desfăşoară activitatea.

Clasificarea leucocitelor dupa :

prezenţa sau absenţa granulaţiilor specifice în citoplasmă

aspectul nucleului à două mari categorii :

1. Granulocitele (polimorfonuclearele) conţin în citoplasmă granulatii specifice à în funcţie de tinctorialitatea acestora: neutrofile, eozinofile şi bazofile.

Nucleul este segmentat, format din mai mulţi lobi uniţi prin punţi de cromatină, iar citoplasma este acidofilă. Granulocitele sunt celule mobile ce joacă un rol esenţial în apărarea organismului.

2. Agranulocitele (mononuclearele) nu conţin în citoplasmă granulaţii specifice, numai granulaţii primare azurofile. Citoplasma e bazofilă, nucleul nesegmentat. Sunt de două tipuri:limfocite şi monocite.

Cele cinci tipuri de leucocite există în sânge în proporţii bine stabilite, proporţii care raportate la suta de elemente albe formează formula leucocitară.

Valorile normale ale leucocitelor în formulă variază în limite destul de largi :

• neutrofile 60-70%

• eozinofile 1-3%

• bazofile 0,5-1%

• limfocite 25-30%

• monocite 4-8%

Numărul leucocitelor, dar şi procentul lor în sângele circulant pot varia în condiţii fiziologice, dar mai ales patologice.

Există variaţii diurne ale granulocitelor : dimineaţa, după repaus, numărul lor scade, apoi va creşte cu activitatea şi mai ales după efort fizic, stres, postprandial.

Există o variaţie a celulelor seriei albe, în funcţie de vârstă :

la naştere în formula leucocitară predomină neutrofilele,

până în jurul vârstei de 4 ani predomină limfocitele,

la 12-14 ani formula leucocitară are aspectul celei de la adult.

POLIMORFONUCLEARELE NEUTROFILE

a. Numar. Neutrofilele reprezintă 60-70% din leucocitele circulante.

Creşterea numărului de neutrofile = neutrofilie :

condiţii fiziologice (nou născut, sarcină, efort fizic),

condiţii patologice (infecţii şi inflamaţii acute).

Scăderea numărului de neutrofile = neutropenie :

stări caşectizante (malnutriţie, alcoolism),

la doze mari de radiaţii ionizante,

boli de sânge (leucemii, anemii aplastice),

boli imune (artrită reumatoidă, lupus eritematos

diseminat).

b. Forma celulei - rotunjită à sângele circulant,

- neregulată à neutrofilele emit pseudopode pentru a părăsi vasul şi a trece în ţesuturi.

c. Diametrul neutrofilului :

- în stare proaspătă = 12-15 µm,

- pe frotiul sanguin (celula este uscată) = 9-12 µm.

d. Durata de viaţă a neutrofilelor : 2-5 zile.

e. Structura neutrofilului.

Neutrofilul = celulă completă (nucleu, citoplasmă, membrană celulară).

Nucleul este segmentat : 2-5 lobi nucleari, legaţi între ei prin filamente fine de cromatină.

În practica medicală se execută aşa-numita formulă Arneth = se calculează procentul neutrofilelor după numărul de lobi ai nucleilor (la 100 de neutrofile).

Normal, în formula Arneth găsim neutrofile cu nuclei formaţi din : - 2 lobi (14-30%)

- 3 sau mai mulţi lobi (40-50%).

Dacă predomină neutrofilele cu 2-3 lobi, formula Arneth este deviată la stânga à o bună capacitate funcţională a măduvei

dacă predomină neutrofilele cu 5-6 lobi formula Arneth este deviată la dreapta à o scădere a capacităţii regenerative a măduvei.

Aşezarea lobilor nucleari în celulă realizeaz forme diferite,asemănătoare literelor din alfabet:U, V, Y,T, S.

Fiecare lob nuclear prezintă :

- eucromatină situată central,

- heterocromatină dispusă sub membrana nucleară.

La sexul feminin 1-5% din neutrofile pot prezenta la unul din lobii nucleari

corpusculul sexual Barr = reprezintă condensarea în interfază a unuia din cei doi cromozomi X (aşa numita „cromatină sexuală”) ; apare sub forma unui „beţişor de tobă”.

Citoplasma neutrofilului, uşor acidofilă conţine :

organite celulare comune puţin dezvoltate,

rare microfilamente,

microtubuli,

vacuole lipidice,

vacuole de pinocitoză ,

particule de glicogen.

!!! Elementul structural caracteristic prezent în citoplasmă este constituit din numeroasele granule care sunt de două tipuri : - granule azurofile sau primare,

- granule specifice sau secundare.

Granulele azurofile sau primare :

- proporţie 20%

- diametru = 0,5 µm.

Sunt lizozomi primari ce conţin un bogat echipament enzimatic : esterază, mieloperoxidază, peroxidază,

fosfatază acidă, beta-glucuronidază.

! Granulaţiile primare apar din stadiul de promielocit şi se reduc treptat pe măsura diferenţierii celulei.

Începând cu stadiul de mielocit apar şi granulele secundare specifice, astfel că în celulele diferenţiate se găsesc în raport de 1/4.

Granulele specifice sau secundare :

- proporţie 80%

- diametrul = 0,2-0,4 µm.

- forma : în general rotunde,

- răspândite inegal în citoplasmă ,

- în coloraţia May-Grünwald-Giemsa se evidentiaza în violet.

Ultrastructural granulaţiile sunt delimitate de endomembrane şi au un conţinut omogen sau fin granular.

Histochimic conţin substanţe antibacteriene:

lizozim à distruge peretele bacterian,

lactoferină à inhibă multiplicarea bacteriilor,

fosfatază alcalină, colagenază, etc.

f. Cinetica neutrofilelor.

Hemomedula (stau ~3 zile) à sânge, repartizându-se în două sectoare :

neutrofilele circulante,

neutrofilele marginale à aderă la pereţii vasculari înainte de a trece în ţesuturi.

În sânge neutrofilele rămân 5-8 ore apoi trec în ţesutul conjunctiv traversând peretele venulelor postcapilare.

La nivelul ţesuturilor după 4-5 zile, neutrofilele sunt distruse de macrofage.

Funcţiile neutrofilului.

1. Neutrofilul = microfag sanguin à fagociteaza particule de talie mică, în general microorganisme (bacterii, virusuri) sau particule mici inerte.

Neutrofilele sunt primele leucocite care „dau lupta” cu microbii la locul de invazie a acestora.

Pentru realizarea procesului de fagocitoză se parcurg mai multe etape : chemotaxia şi motilitatea, opsonizarea, degranularea , liza intracelulară a microorganismelor.

a. Neutrofilele ajung în ţesuturi datorită proteinelor contractile (actina) din citoplasmă, migrează la locul de invazie microbiană sub influenţa unor factori chemotactici :

toxine bacteriene,

metaboliţi eliberaţi de alte leucocite (factori chemotactici limfocitari),

prostaglandine,

leucotriene.

b. Neutrofilele sunt activate când germenii microbieni sunt acoperiţi de anticorpi în prezenţa complementului (opsonizare).

Atrase prin chemotaxie, neutrofilele înglobează bacteria într-o vacuolă de fagocitoză în care lizozomii îşi deversează conţinutul lor enzimatic printr-un proces de degranulare.

c. Omorârea microorganismelor în interiorul fagozomului se face pe două căi :

sistemul dependent de oxigen : mediat de mieloperoxidază = proteină bazică, ce leagă H2O2 (hidrogen peroxidul).

Enzimele lizozomale provoacă eliberarea oxigenului atomic, puternic bactericid, prin formarea

hidrogen peroxidului (H2O2) şi superoxidului (O2).

Superoxidul = radical liber format prin pierderea unui electron din molecula de O2 .

= toxic pentru ţesuturi, rapid inactivat de peroxidază şi superoxidaz-dismutază.

sistemul independent de oxigen sau sistemul neoxidativ : bactericid include acţiunea enzimelor - eliberate în ţesuturi după moartea celulei, având activitate antimicrobiană directă.

O parte din enzimele lizozomale se leagă de fagozomi, înainte de înglobarea în celulă prin includerea membranei plasmatice, constituind factori chemotactici pentru alte celule de apărare.

Soarta microorganismelor fagocitate este diferită :

unele sunt lizate în fagozomi,

altele sunt doar parţial distruse,

altele sunt doar stocate (bacilul tuberculos, bacilul leprei).

POLIMORFONUCLEARELE EOZINOFILE

a. Numar. Eozinofilul sau acidofilul reprezintă 1-3 % din leucocitele circulante.

Creşterea numărului de eozinofile = eozinofilie :

reacţii alergice (astm bronşic, urticarie, edem angio-neurotic)

boli parazitare (trichinoză, giardia, oxiuri, toxoplasmoză),

boli dermatologice (pemfigus, dermatită herpetiformă),

boli de sânge (leucemie granulocitară, leucemia cu eozinofile).

Scăderea numărului de eozinofile = eozinopenie :

hiperactivitatea adenocorticosteroidă din cursul *traumatismelor, *intervenţiilor operatorii, *sindroamelor infecţioase

după administrarea terapeutică a preparatelor de corticosteroizi.

b. Forma celulei : rotunjită.

c. Diametrul = 12-15 µm la celula în stare proaspătă

= 9-12 µm la celula uscată.

d. Durata de viaţă a eozinofilelor: 8-12 zile.

e. Structura eozinofilului

Eozinofilul prezintă membrană, citoplasmă şi nucleu.

Nucleul este de obicei bilobat, format din doi lobi (nucleu ‘’in desaga’’), uniţi între ei prin punţi fine de cromatină.

Lobii nucleari conţin de obicei eucromatină dispusă central, şi heterocromatină lângă membrana nucleară.

Citoplasma = intens acidofilă, conţine organite celulare mai bine reprezentate decât în neutrofil, vacuole , glicogen şi numeroase granule.

Granulele - sunt rotunde,

- de mărimi egale, cu diametrul de 1 µm,

- uniform răspândite,

- colorate în roşu-portocaliu cu reactivi acizi (icrele de Manciuria).

Ultrastructural, fiecare granulă :

înconjurată de o endomembrană,

prezintă în zona centrală un cristaloid electronodens, dispus în axul lung al granulei = internum à conţine o proteină bazică bogată în arginină care constituie 50% din totalul proteinelor granulare, şi care este răspunzătoare de eozinofilia granulelor.

zona ce înconjoară cristaloidul este mai puţin densă = externum sau matrice à bogată în fosfatază acidă, beta-glucuronidază, aril-sulfatază, fosfolipază.

=> cristaloidul electronodens + zona periferică mai puţin densă, conferă granulelor aspect caracteristic de “boabe de cafea”.

Membrana eozinofilului este lipoproteică acoperită de glicoproteine. La nivelul ei apar pseudopode rare şi scurte à facilitează mişcările celulei şi mai puţin procesul de fagocitoză.

f. Cinetica eozinofilelor. Tranzitul medular al eozinofilului ( 5-6 zile) à sângele circulant periferic (câteva ore sau zile) à ţesuturi - organele care vin în contact direct cu mediul extern (tubul digestiv, interstiţiul pulmonar, derm) unde îşi îndeplinesc funcţiile.

Ele apar în locurile unde se acumulează proteine străine, paraziţi sau unde au loc reacţii alergice.

Funcţiile eozinofilelor :

1. Funcţie antihistaminică, acumulându-se în ţesuturile în care histamina este în concentraţie ridicată. Numărul lor în bolile parazitare este mare.

2. Funcţie antiparazitară, prin secreţia de imunoglobuline E.

3. Funcţie de moderator asupra mastocitelor şi bazofilelor care atrag eozinofilele printr-un factor chemotactic specific : EFCA (Eosinophil Chemotactic Factor of Anaphylaxis).

Eozinofilele sunt crescute în sângele persoanelor alergice.

4. Au funcţie redusă şi selectivă de fagocitoză pentru unele substanţe solubile de origine bacteriană, complexe antigen-anticorp şi unele componente citoplasmatice.

5. Conţin profibrinolizină prin care intervin în procesele de coagulare sanguină.

6. Hormonii steroizi determină o scădere rapidă a eozinofilelor sanguine, probabil interferând cu procesul lor de eliberare din măduva hematogenă

POLIMORFONUCLEARELE BAZOFILE

a. Numar. Bazofilul este cea mai rară celulă a sângelul circulant uman, reprezentând 0,5% din elementele albe.

Creşterea numărului de bazofile în sânge = bazofilie :

bolile mieloproliferative (leucemia granulocitară cronică), după splenectomie, în boala Hodgkin.

Scăderea numărului de bazofile = bazopenie :

stările de stres,infecţii acute, hipertiroidii.

b. Forma celulei : rotunjita

c. Diametrul = 10-12 µm.

d. Durata de viaţă a bazofilelor : 10-15 zile.

e. Structura bazofilului.

Nucleul apare incomplet segmentat à formă neregulată .

Cromatina are un aspect heterogen, zonele eucromatice alternând cu cele heterocromatice.

Nucleu este mascat adesea de garnulaţiile specifice.

Citoplasma slab acidofila, conţine :

- puţine organite celulare,

- glicogen,

- multe granule bazofile, colorate

ortocromatic în albastru cu May-Grünwald-Giemsa

metacromatic în roşu-violet cu albastru de toluidină.

Granulele - au forme şi mărimi diferite, diametrul = 0,1-1 µm,

- sunt inegal răspândite în citoplasmă, deseori suprapuse pe nucleu, mascându-l.

- sunt foarte sensibile, dispar repede în apă datorită glicozaminoglicanilor acizi pe care îi conţin

Ultrastructural granulele sunt delimitate de o endomembrană, conţin o matrice densă, uneori de aspect lamelar.

Histochimic conţin aceleaşi substanţe active ca şi mastocitele:histamină, heparină, serotonină, fiind PAS pozitive.

Produc şi leucotriene, responsabile de contracţia fibrelor musculare netede.

Membrana bazofilului : lipoproteică, acoperită de glicocalix.

Pe suprafaţa ei externă se găsesc receptori pentru imunoglobulinele E.

f. Cinetica bazofilelor. Bazofilul se formează în măduva hematogenă à în sângele periferic à în ţesutul conjunctiv.

Funcţiile bazofilelor :

1. Intervin în stările de stres, şoc prin substanţele vasomotorii şi anticoagulante pe care le conţin granulaţiile lor specifice.

2. Au capacitate de fagocitoză şi de mobilitate redusă.

LIMFOCITELE

Sunt leucocite agranulocitare, mononucleare à nu conţin în citoplasmă granulaţii specificeà nucleul lor este nesegmentat.

a. Numar. Limfocitele se găsesc în sângele periferic în proporţie de 25-30%.

Creşterea numărului de limfocite = limfocitoză:

* conditii fiziologice în primii ani de viaţă,

* condiţii patologice :

- infecţii acute (mononucleoza infecţioasă, tuse convulsivă),

-infecţii cronice (tuberculoză, sifilis).

Scăderea numărului de limfocite = limfocitopenie:

- în mixedem, boala Cushing, după tratamente cu corticoizi sau raze X.

b. Forma. Limfocitul este o celulă sferică.

c. Dimensiunile depind de tipul limfocitului :

limfocitul mic are diametrul de 6-9 µm,

limfocitul mijlociu 10-12 µm,

limfocitul mare 12-18 µm.

În sângele periferic predomină limfocitele mici.

d. Durata de viaţă a limfocitelor este diferită : câteva zile à câţiva ani à unele ajung la 25 de ani, datorită circulării şi recirculării lor.

e. Structura limfocitului.

Limfocitul este o celulă completă, fiind alcătuită din membrană, citoplasmă şi nucleu.

Nucleul este mare (ocupă cea mai mare parte din celula), rotund à cantitate mare de heterocromatină à pe frotiu apare intens colorat : ’’ pată de cerneală’’.

În nucleu se poate observa şi prezenţa unui nucleol.

Citoplasma limfocitului este puţină, redusă la un inel perinuclear, bazofilă: ‘’cerul senin ‘’ .

Conţine : - organite celulare slab reprezentate,

- granulaţii azurofile,

- incluziuni de glicogen şi lipide,

- enzime, în special lipază şi fosfatază acidă ! ! Nu conţine peroxidază, ceea ce-l diferenţiază de monocit.

Ultrastructural se observă că limfocitul este o celulă puţin activă:

à nu sintetizează produşi destinaţi exportului extracelular,

à sintetizează receptorii săi de suprafaţă, necesari recunoaşterii antigenice.

Membrana limfocitului este lipoproteică, organizată în mozaic, acoperită de un strat subţire, glicoproteic.

La microscopul electronic se observă microvilozităţi şi vezicule de pinocitoză, care demonstrează capacitatea de endocitoză a limfocitelor.

f. Cinetica limfocitelor. Limfocitele iau naştere în organele hemolimfopoietice à vasele sanguine

à ţesuturile conjunctive, unde îşi desfăşoară în principal activitatea :

o parte din aceste limfocite, după o intensă activitate locală, se distrug pe loc în ţesuturile conjunctive de către macrofage,

altă parte, după contactul cu antigenul, sunt preluate de capilarele limfatice şi ajung din nou în circuitul sanguin.

Procesul recirculării se poate repeta de mai multe ori. !! Acestea sunt limfocitele cu memorie.

Clasificarea limfocitelor.

Deşi asemănătoare din punct de vedere morfologic în microscopia optică, studiile imunohistochimice şi la microscopul electronic, au arătat că limfocitele reprezintă o populaţie heterogenă, cu celule de diferite mărimi, cu viaţă şi caracteristici imunologice variate.

Morfofuncţional, limfocitele se împart în 3 clase :

1. Limfocitele B sau timoindependente (10-20%)

2. Limfocitele T sau timodependente (60-70%)

3. Limfocitele citolitice non B, timoindependente (non B, non T) (10-15%)

LIMFOCITUL B (TIMOINDEPENDENT)

Limfocitele B se formează după naştere în măduva hematogenă de unde migrează în:

organele limfoide periferice (splină, ganglioni limfatici, amigdale, apendice),

structurile limfoide ale tubului digestiv (GALT=gut associated lymphoid tissue),

structurile limfoide din căile respiratorii (BALT=bronchus associated lymphoid tissue),

unde se localizează în anumite zone numite timoindependente.

Ca şi dimensiune, limfocitul B este puţin mai mare decât limfocitul T.

Ultrastructural s-a observat că membrana celulară a limfocitului B prezintă un număr mare de microvili ce conţin receptori pentru antigene.

Limfocitul B are capacitatea de a secreta imunoglobuline după transformarea sa în plasmocit.

În acest fel contribuie la realizarea imunităţii umorale a organismului mediată prin anticorpi

LIMFOCITUL T (TIMODEPENDENT)

În viaţa intrauterină, L T migrează de la nivelul ficatului, splinei , măduvei hematogene à timus (se maturizează).

La nivelul timusului se diferenţiază diferit, sub influenţa unor factori timici (secretaţi de către celulele stromale de tip epitelial) :

- timozina, timopoietina,factorul de diferenţiere timocitară

à in acest proces de diferenţiere a limfocitelor T, au loc modificări nucleare /citoplasmatice à

à pierderea sau câştigarea unor proprietăţi.

Limfocitele T din corticala lobilor timici (85%) :

se divid rapid,

au pe suprafaţă antigenii sistemului major de histocompatibilitate (HLA) ,

sunt sensibile la corticosteroizi fiind celule tinere.

Limfocitele T localizate în medulară :

se divid lent,au puţini antigeni HLA pe suprafaţa lor, sunt rezistente la corticosteroizi fiind celule mature.

Din timus (organ limfoid central) L T migrează în organele limfoide secundare unde se cantonează în anumite zone, numite zone timodependente :

tecile limfoide periarteriolare din splină,

zona paracorticală a ganglionului limfatic,

infiltratul limfoid difuz al amigdalelor, al apendicelui şi plăcilor Peyer.

Ultrastructural membrana celulară prezintă

- foarte rari şi mici microvili,

- un număr relativ redus de receptori à membrana LT apare mult mai netedă comparativ cu cea a limfocitului B

Majoritatea limfocitelor T au receptori pentru porţiunea FC

- a Ig G

- a formei monomerice a Ig M.

Receptorii limfocitelor sunt dimeri (două lanţuri pp ) legaţi disulfidic şi ancoraţi de o proteină membranară = CD3 .

În afara acesteia, membrana mai prezintă şi alte proteine ca : CD4, CD8, CD28, CD43.

Limfocitele T secretă unele substanţe numite limfokine şi interleukine, participând la realizarea imunităţii mediate celular.

Există mai multe subtipuri funcţionale de LT :

limfocite T reglatoare ce recunosc antigenii HLA :

- limfocitele T helper aparţin subsetului CD4 à ele activează în mod special transformarea LB in plasmocit.

- limfocitele T supresoare aparţin subsetului CD8à ele previn sau inhibă activarea LB şi T după contactul acestora cu antigenul.

limfocite T efectoare, reprezentate de LT citolitice, citotoxice, killer ce aparţin subsetului CD8

à ele distrug celulele recunoscute ca străine după ce au fost stimulate şi sunt implicate în : *reacţiile alergice tardive, *rejetul de organe, *boli autoimune ,*unele tumori maligne).

LIMFOCITELE CITOLITICE NON B, NON T

Formează a treia categorie de limfocite =„limfocite nule”.

Nu prezintă pe suprafaţa lor : - receptori antigen-specifici ,imunoglobuline.

Au dimensiuni mai mari comparativ cu restul L circulante.

Există două subpopulaţii de limfocite non B, non T :

Limfocitele K (killer) distrug celulele ai căror antigeni de suprafaţă sunt complexaţi de anticorpi. Nu fagocitează.

Limfocitele NK ( natural killer) distrug celulele-ţintă ai căror antigeni nu au fost reţinuţi de sistemul imun şi distrug uşor celulele tumorale

!!! Diagnostic diferential LT - LB :

Electronomicroscopic :

- LT prezintă o suprafaţă celulară mai netedă

- LB prezintă numeroase microvilozităţi;

Imunohistochimic, pe baza receptorilor de suprafaţă pentru LT (CD3, CD4, CD8);

Rozetarea spontană a LT cu hematiile de oaie;

Histochimic, prin activitatea pozitivă a LT pentru alfa-naftil-acetat-esterază

Funcţiile limfocitelor :

1. Prezintă mobilitate tisulară à migrarea prin membranele bazale ale epiteliilor à printre celulele epiteliilor de acoperire ale tubului digestiv şi urinar (teliolimfocite).

2. Se pot ataşa altor celule : *macrofage, *celule epiteliale, *celule tumorale, dispunându-se în coroană în jurul acestora, proces = peripolesis, proces ce facilitează schimbul informaţional.

Pot pătrunde în citoplasma altor celule = emperipolesis (celulele hepatice, celulele intestinale, celulele canceroase).

3. Limfocitele sunt celulele pivot ale reacţiilor imune de tip celular (LT) şi de tip umoral (LB), având capacitatea de a recunoaşte:

- proteinele proprii organismului

- proteinele străine, împotriva cărora secretă limfokine şi respectiv anticorpi.

MONOCITELE

Monocitul = leucocit mononuclear /agranulocitar.

a. Numar. Monocitele reprezintă 6-8% din leucocitele periferice.

Creşterea numărului de monocite = monocitoză :neoplazii,infecţii bacteriene (TBC, febră tifoidă).

Scăderea numărului de monocite = monocitopenie : în toate formele de insuficienţă medulară.

b. Forma celulei : rotunjita.

c. Diametrul monocitului= 20-25 µm à cea mai mare celulă întâlnită în mod normal în sângele periferic : “gigantul sanguin”.

d. Structura monocitului. Monocitul este alcătuit din membrană, citoplasmă şi nucleu.

Nucleul este nesegmentat, apare adeseori reniform. Cromatina are un aranjament particular, asemănător cu o “tablă de şah” - heterocromatina = zonele intunecate

- eucromatina = zonele clare.

Citoplasma este abundentă, bazofilă à albastru-cenuşiu în coloraţia MGG (“ cerul înainte de furtună’’).

În citoplasmă se găsesc :

* organite celulare relativ abundente (ribozomi / poliribozomi, complex Golgi, mitocondrii, lizozomi), *granule azurofile concentrate în scobitura nucleului.

Histochimic s-au evidenţiat la nivelul citoplasmei numeroase activităţi enzimatice pentru :

- fosfatază acidă, fosfatază alcalină, peroxidază, esteraze nespecifice.

Caracteristic monocitele conţin şi două enzime lipază ,esterază, capabile de a distruge capsula ceroasă a bacteriilor.

Membrana celulară = lipoproteică .

Prezintă receptori pentru Ig şi pentru complement.

Prezintă numeroase *microvilozităţi, *vezicule de pinocitoză şi de* micropinocitoză.

Membrana emite pseudopode à monocitul se deplasează în afara vasului.

e. Cinetica monocitelor. Monocitele se formează în măduva roşie hematogenă, dintr-un precursor comun cu granulocitele (CFU-GM).

Din măduvă à sânge à ţesuturi :se transformă în macrofage (procesul de transformare în macrofage este însoţit de modificări morfologice, metabolice , de conţinut enzimatic.

Funcţiile monocitelor :

1. Macrofagul interacţionează cu limfocitul = proces esenţial pentru imunitatea celulară.

Activarea macrofagelor este determinată de limfokine, fenomen care se produce la locul invaziei antigenului.

2. Monocitele à macrofage după ce au părăsit sângele circulant, fagocitând particule de talie mare:*bacterii, *virusuri, *complexe antigen-anticorp, *materii anorganice, *celule şi resturi celulare.

Distrugerea acestora se realizează cu ajutorul enzimelor lizozomale.

3. În condiţiile unor antigene sau substanţe proprii degradate, de dimensiuni mari, macrofagele fuzionează, dând naştere celulelor multinucleate.

4. Macrofagele sintetizează şi secretă :hidrolaze acide, lizozim, proteaze, prostaglandine, componente ale complementului, stimulatori ai celulelor medulare, substanţe care reglează coagularea.

PLACHETELE SANGUINE

Plachetele sanguine = elemente anucleate

Termenul de trombocit = incorect datorită lipsei nucleului.

a. Numar. Plachetele sanguine se găsesc în număr de

150.000-400.000/ml în sângele periferic

Creşterea numărului de plachete sanguine = trombocitoză: mai rar întâlnită, de obicei reactivă (poate să apară după hemoragii).

Scăderea numărului de plachete sanguine= trombocitopeni:

- tulburări de producţie (deficit de vitamina B12 şi acid folic),

- tulburări de distribuţie (splenomegalie),

- tulburări de distrucţie (purpură trombocitopenică, coagulare intravasculară diseminată).

b. Forma plachetei :

* elipsoidă, de lentilă biconvexă - atunci când se află în stare proaspătă în vasele sanguine.

* forme diferite: colţuroase ca o stea, discoidală, poligonală, forma plachetei depinzând de gradul de uscare a frotiului; apar sub formă de agregate şi mai rar în mod individual.

c. Diametrul trombocitului = 3-5 µm à cele mai mici elemente sanguine.

d. Structura plachetei sanguine.

Este un fragment de citoplasmă, fără nucleu, înconjurată de o membrană.

Citoplasma este formată dintr-o:

- zonă centrală întunecată, fin granulară = granulomer

- zonă periferică mai clară = hialomer.

1. Granulomerul = zona centrală electronodensă, formată dintr-un ansamblu de granule fine, vacuole, mitocondrii şi glicogen.

Ultramicroscopic au fost identificate următoarele tipuri de granule :

Granule alfa diametrul = 300-500 nm; conţin : *fibrinogen,* factor de creştere de origine plachetară, *proteine plachetare specifice.

Granule delta diametrul = 250-300 nm; conţin: * *ioni de calciu,* serotonină (5-hidroxitriptamină), ADP, ATP.

Granule lambda diametrul = 175-250 nm; conţin : *enzime lizozomale (hidrolaze acide, fosfatază acidă, beta-glucuronidază)

2. Hialomerul este ectoplasma periferică ce are un aspect omogen, uşor acidofil.

Conţine : - microtubuli, microfilamente proteine implicate în procesul de coagulare (trombostenină), glicozaminoglicani si glicoproteine.

Microtubulii se găsesc la periferia plachetei, unde formează o bandă inelară ;rol : menţinerea formei ovalare a plachetei.

Microfilamentele sunt formate din actină şi miozină, aceasta din urmă fiind diferită de cea musculară.

Contracţia microfilamentelor à modificarea formei plachetei în perioadele de secreţie/ retracţie a cheagului sanguin.

Tot la nivelul hialomerului, se găsesc nişte tubi electronodenşi de formă neregulată ce alcătuiesc un

- sistem tubular dens

- sistem canalicular deschis ce se conectează cu invaginaţiile membranei şi prin care se realizează eliminarea moleculelor active.

Din punct de vedere biochimic, plachetele conţin :

Proteine (52% din greutatea uscată), din care face parte trombostenina, o proteină contractilă ce are activitate ATP-azică şi care este activată de ionii de calciu şi de magneziu.

Lipide (14% din greutatea uscată), reprezentate de fosfolipide (76%), o lipoproteină termostabilă, factorul 3 plachetar.

Hidraţi de carbon (8% din greutatea uscată).

Membrana plachetei, groasă de 7-19 nm, lipoproteică, este acoperită de un strat bogat în glicozaminoglicani şi glicoproteine, cu o grosime de 15-20 nm, ce permite absorbţia unor proteine plasmatice (fibrinogen, factorul 8 al coagulării).

Membrana joacă un rol important în adeziunea plachetară, la: - peretele vascular lezat, alte trombocite, suprafeţele străine.

Membrana conţine locusuri antigenice şi receptori pentru factorii stimulatori sau inhibitori ai agregării plachetare.

Cinetica plachetelor sanguine.

Plachetele se formează în măduva roşie hematogenă à sângele periferic, unde au o durată de viaţă de 8-12 zile à trombocitele sunt reţinute şi distruse în sistemul macrofag al organismului, cu precădere în cel splenic.

Funcţiile plachetelor sanguine sunt :

1. Îndeplinesc rol important în hemostaza şi coagularea sângelui.

Aceste fenomene complexe se desfăşoară în patru timpi ce presupun : *activarea, *adeziunea, *agregarea, *contracţia plachetelor.

Activarea. Există numeroase substanţe ce activează plachetele, cel mai important fiind colagenul sub formă polimerizată, a cărui suprafaţă este electronegativă.

În leziunile vasculare, sângele este în contact direct cu colagenul membranei bazale subendoteliale şi cu cel din ţesutul conjunctiv vecin.

Adeziunea. Plachetele activate se balonizează, emit pseudopode şi eliberează anumite substanţe active: - serotonina ce produce vasoconstricţie, ADP-ul,factorul 4. Prin pseudopode, plachetele aderă la spaţiul subendotelial.

Agregarea. Are loc în prezenţa ADP-ului şi a altor substanţe active (trombina).

Plachetele prezintă la nivelul membranei receptori pentru fibrinogen, prin intermediul căruia ele se leagă.

Contracţia este momentul în care are loc trombocitoliza. Prin acumulare de apă, plachetele se balonizează à endomembranele se rup, expulzându-se citoplasma împreună cu substanţele active pe care le conţine.

Această fază este declanşată de trombină, enzimă ce provine din protrombina plasmatică de origine hepatică prin acţiunea factorului 3 plachetar.

Factorii eliberaţi, asociaţi cu trombina, au rol în polimerizatea fibrinogenului solubil într-o reţea de fibrină insolubilă, în ochiurile căreia se găsesc elementele figurate sanguine.

Trombostenina de origine plachetară este responsabilă de retracţia cheagului.

La sfârşit, fibrina din trombus este degradată prin fibrinoliză şi tromboliză de către sistemul plasminogen-plasmine.

2. Trombocitele au rol în procesul inflamator, acumulându-se la locul invaziei microbiene, unde eliberează factori care cresc permeabilitatea peretelui vascular şi sunt chemotactici pentru granulocite.

3. Au rol în vindecarea plăgilor, prin eliberarea unor factori care stimulează creşterea *fibrelor musculare netede,* a fibroblastelor din piele şi *a celulelor endoteliale. De asemenea stimulează sinteza colagenului în fibroblaste.

4. Intervin în reacţiile imune, răspunzând prin eliberare de mediatori la stimularea produsă de complexele imune.