POLITICA REGIONALĂ EUROPEANĂ

Matei OPROESCU

1. Politica europeană de coeziune economică şi socială.

1.1. Coeziunea economică şi socială

Pe fondul creşterii interdependenţelor dintre state, asigurarea unui grad cât mai

înalt de coeziune economică poate conduce, pe termen lung, la obţinerea de beneficii

economice pentru toţi cei implicaţi.

Coeziunea poate fi definită ca reprezentând acea proprietate a elementelor

constitutive ale unui sistem, care asigură coerenţa şi unitatea ansamblului şi permite

funcţionarea şi perpetuarea sistemului.

Se disting patru niveluri la care poate fi surprinsă coeziunea: economic, social,

cultural şi politic.

Coeziunea economică reprezintă suportul atingerii obiectivului general urmărit

de fiecare naţiune, cel al creşterii bunăstării. În Europa, cei treizeci de ani care au

urmat războiului, cunoscuţi şi sub numele de „cei treizeci de ani glorioşi”, au fost

urmaţi de alţi douăzeci de ani de creştere încetinită, pentru ca, în ultimul deceniu,

procesul de creştere să fie reluat. Specialiştii în istorie economică subliniază rolul

esenţial jucat în secolul al XX-lea de inovare, instituţii şi investiţii.

Coeziunea socială reprezintă un element important în dezvoltarea unui sistem

economic. Necesitatea atingerii coeziunii economice a fost conştientizată încă din

perioada revoluţiei industriale (secolul al XIX-lea), atunci când problemele de ordin

social s-au dovedit a reprezenta preţul plătit de societate pentru progresul tehnologic

dobândit. Deoarece aceste probleme afectau mai ales anumite categorii sociale, fie cele

mai vulnerabile (femei, copii, persoane în vârstă, persoane cu dizabilităţi fizice sau

psihice etc.), fie cele mai expuse modificărilor din economie (persoane necalificate sau

slab calificate, categorii confruntate cu şomaj structural etc.), a devenit tot mai

evidentă necesitatea unei politici distincte, destinată reducerii disparităţii dintre

indivizi, regiuni sau state. Asemenea intervenţii au impus şi remodelarea sistemelor

1

fiscale şi bugetare, tocmai din dorinţa de a face faţă cheltuielilor în creştere necesitate

de susţinerea categoriilor sociale afectate.

Coeziunea culturală reprezintă o a treia trăsătură caracteristică societăţilor

industriale avansate în care se evidenţiază o intensitate în creştere a comunicării şi

răspândirea sistemelor de valori culturale comune, procese favorizate atât de progresul

tehnologic cât şi de dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale. Coeziunea

culturală s-a produs nu numai în interiorul graniţelor şi culturilor proprii, prin

consolidarea identităţilor naţionale (identificate prin steaguri, embleme-steme, imnuri,

sărbători sau ritualuri naţionale), dar şi în afara acestor graniţe, sub forma curentelor

vestimentare, creaţiilor artistice (în domeniul teatrului, filmului, muzicii), literare, a

cluburilor şi /sau asociaţiilor cu idei, principii, valori comune etc. În plus, dezvoltarea

sistemelor de educaţie şi a mijloacelor de comunicare în masă a facilitat răspândirea

anumitor valori în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, contribuind la realizarea unei

anumite coeziuni culturale.

Coeziunea politică o trăsătură specifică evoluţiilor politice din ultimele secole,

evidentă însă mai ales în ultimele decenii pe fondul revoluţiei din tehnologie şi

comunicaţii, a reprezentat-o formalizarea normelor şi instituţiilor internaţionale

(identificabilă printr-o serie de elemente obiective legate de uniformitatea

instituţională şi legislativă specifică). Numeroasele mişcări (religioase, politice, civile,

profesionale etc.) la care statele din Europa, dar şi din afara Europei, au fost martore,

mai ales începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au avut ca principal

obiectiv consolidarea coeziunii politice atât în plan intern, cât şi internaţional. La nivel

internaţional, urmărirea unor interese şi scopuri comune au condus la formarea de

alianţe, organizaţii şi alte categorii de entităţi, cu un grad mai ridicat sau mai redus de

coeziune politică.

La nivelul Uniunii Europene, termenului de coeziune i s-a atribuit un înţeles mult mai

restrâns, acela de coeziune economică şi socială. Pentru societatea europeană,

coeziunea rămâne un pilon important, reprezentând obiectivul acţiunilor întreprinse în

domeniul dezvoltării regionale.

Politica de coeziune economică şi socială reprezintă o sumă de intervenţii la

nivel comunitar, incluzând atât politica de dezvoltare regională (orientată, în principal,

către reducerea disparităţilor teritoriale, regenerarea zonelor industriale în declin),

2

anumite aspecte ale politicii sociale (precum combaterea şomajului pe termen lung,

sprijinirea procesului educaţional şi de formare continuă), precum şi o parte a PAC

(asistenţa acordată dezvoltării rurale).

Conceptul de coeziune economică şi socială derivă din cel de convergenţă

reală, în sensul că obiectivele convergenţei nominale nu pot fi atinse decât în condiţiile

în care condiţiile de manifestare ale ofertei nu sunt divergente. Cu alte cuvinte,

conceptul de CES face trecerea către noţiunea de convergenţă reală. Un asemenea

concept a devenit o realitate în procesul integrării europene abia la finele anilor 80.

Cea mai importantă componentă a Politicii de coeziune economică şi socială o

reprezintă, evident, politica de dezvoltare regională (PDR).

Politica de dezvoltare regională include un ansamblu de măsuri planificate şi

promovate de către autorităţile administraţiei public locale şi centrale, în parteneriat cu

diferiţi actori economici, în vederea asigurării unei creşteri economice şi sociale

dinamice şi durabile, prin valorificarea eficientă a potenţialului local şi regional.

Altfel spus, Politica de dezvoltare regională include toate acele măsuri, acţiuni

care pot influenţa în mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni. Obiectivul principal al

Politicii de dezvoltare regională îl reprezintă realizarea unei cât mai eficiente şi

echitabile repartiţii inter şi intraregionale în cadrul activităţilor şi a rezultatelor

acestora. Obiectivele specifice, la rândul lor, includ: reducerea şomajului, creşterea

nivelului de trai, atragerea investitorilor străini, îmbunătăţirea infrastructurii,

echilibrarea şanselor şi a condiţiilor sociale între mediul urban şi rural etc.

Momente definitorii în evoluţia Politicii de coeziune economică şi socială

• Deşi Tratatul de la Roma menţiona în preambul său necesitatea reducerii

discrepanţelor regionale1, el nu făcea trimitere, în acest scop, şi la diferite mecanisme

redistributive. Cu toate acestea, la acea vreme, Tratatul crea Fondul Social European

(FSE) şi Banca Europeană de Investiţii (BEI), fără a menţiona însă, ca obiectiv

esenţial, promovarea coeziunii economice şi sociale. De asemenea Art. 92.3 (actualul

87.3) al Tratatului de la Roma specifica faptul că subvenţiile naţionale (ajutoarele de

stat) puteau fi considerate compatibile cu piaţa internă numai în măsura în care

1 Tratatul de la Roma menţiona faptul că statele membre trebuie să urmărească realizarea „unei dezvoltări armonioase a economiilor şi o reducere a decalajelor dintre regiuni”, fără a numi în mod explicit aceste obiective ca aparţinând unei politici specifice, respectiv PDR.

3

promovau „dezvoltarea economică a acelor zone în care standardele de viaţă erau

foarte scăzute şi în care se înregistra un şomaj ridicat.”

La începutul procesului de integrare, cu excepţia notabilă a sudului Italiei,

disparităţile regionale între cei şase nu erau atât de importante pe cât vor deveni

ulterior într-o Europă cu nouă, zece, doisprezece şi mai apoi cincisprezece membri.

Lărgirile succesive au dus la creşterea decalajelor dintre regiuni, atât în ceea ce

priveşte veniturile, dar şi productivitatea, calitatea infrastructurii etc. Harta

discrepanţelor regionale în UE evidenţia o discrepanţă evidentă între Nord şi Sud (Sud

în care, temporar, a fost inclusă şi Irlanda). Caracteristicile spaţiale ale dezechilibrelor

regionale confirmau teoria „centrului şi a periferiei”, utilizată de analiştii economici şi

de sociologi pentru a analiza inegalităţile dintre regiuni. Ca atare, politica structurală a

UE a fost construită pe premisa existenţei unei periferii sărace (Scoţia, Irlanda,

Portugalia, centrul şi sudul Spaniei, Corsica, sudul Italiei, Grecia, iar după ’90 şi

Germania de Est) şi a unui centru bogat (sudul Marii Britanii, nord-estul Franţei, ţările

din centrul Europei, nord-vestul Germaniei şi nordul Italiei).

• Prima extindere, incluzând Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca (1973) a

însemnat şi primele măsuri în direcţia unei Politicii de dezvoltare regională efective.

La momentul respectiv, Irlanda şi Danemarca se confruntau cu probleme legate de

zonele rurale, iar Marea Britanie cu aspecte sensibile privind restructurarea industrială

din fostele zone miniere şi din sectorul siderurgic. Pe fondul acestor realităţi, respectiv

din nevoia de a pune capăt disparităţilor regionale din interiorul Comunităţii, dar şi

pentru a compensa poziţia Marii Britanii în cadrul PAC, a fost creat în 1975 Fondul

European de Dezvoltare Regională (FEDR) - fond care a fost şi rămâne principalul

instrument de intervenţie în cadrul Politicii de dezvoltare regională 2.. Pe de altă parte

însă, o coordonare la nivel comunitar a schemelor regionale care implicau ajutor de

stat a fost introdusă abia la finele anilor ’70.

• După aderarea Greciei în 1981 şi a Spaniei şi Portugaliei în 1986, nevoia de a

interveni în cazul disparităţilor regionale a devenit şi mai acută. Conştienţi de faptul că

regiunile dezavantajate din Grecia şi sudul Italiei erau primele afectate de lărgirea din

1986, J. Delors, noul preşedinte al Comisiei la acel moment, a atras atenţia asupra

importanţei şi necesităţii unei politici structurale coerente. Programul Comisiei pentru

2 Suma alocată la momentul respectiv era relativ modestă, 280 milioane ECU, mai ales dacă o comparăm cu valorile actuale

4

1985 semnala faptul că disparităţile „pot deveni o sursă permanentă de confruntări

politice” şi faptul că Sudului trebuie să i se ofere posibilitatea unei „repartiţii echitabile

a beneficiilor care derivă din dezvoltarea economică”3. În martie 1985, J. Delors

avertiza Parlamentul European că negocierile de aderare cu Grecia, Spania şi

Portugalia „dezvăluie o stare de tensiune, care, trebuie s-o spunem deschis, reflectă

tensiunea dintre Sud şi Nord. Această tensiune este generată nu atât de problemele

financiare, cât de o lipsă de înţelegere, de o ciocnire a civilizaţiilor, atitudine care pare

a fi promovată de unele ţări ce nu doresc să susţină conceptul de solidaritate, concept

care trebuie să devină unul din pilonii Comunităţii; solidaritatea trebuie privită nu în

termeni de asistenţă, ci mai degrabă ca o expresie a bunăstării generale, contribuind la

întărirea identităţii europene”4.

• Ca atare, nu este întâmplător faptul că, prin Actul Unic (1987), a fost introdus

un nou concept şi un nou capitol în Tratatele de bază comunitare, intitulat „Coeziunea

economică şi socială”, menit să sublinieze importanţa tot mai mare acordată politicii

de coeziune. În cadrul acestui capitol se menţionează faptul că FEDER reprezintă

principalul instrument comunitar utilizat pentru reducerea disparităţilor.

Reacţia favorabilă la provocarea reprezentată de lărgirea spre sud şi creşterea

discrepanţelor economice la nivel comunitar s-a materializat în prima reformă a FS,

prin care s-a încercat integrarea şi coordonarea tuturor fondurilor structurale (FEDER,

FSE şi FEOGA - Orientare) la nivel comunitar, într-un cadru unic, pentru o perioadă

de cinci ani (1989-1993). Alocarea fondurilor se realiza prin intermediul a şase

obiective generale5:

• Obiectivul nr. 1: promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor

întârziate ca nivel de dezvoltare, întârzierea fiind definită, ca regulă generală, drept

specifică zonelor cu un PIB pe locuitor inferior limitei de 75% din media comunitară.

Aceste regiuni, Irlanda de Nord, Grecia, Portugalia, mare parte din Spania, Corsica,

sudul Italiei, dominioanele franceze) reprezentau circa 1/5 din populaţia comunitară şi

primeau circa 2/3 din creditele acordate prin cele trei fonduri structurale, în cazul

FEDER această parte putând atinge chiar la 80%; (credite FEDER, FSE, FEOGA)

3 Commission, 1985, p. 154 Commission, 1985, p. 55 Obiectivele 1, 2 şi 5b erau, în mod explicit, de natură regională şi se adresau regiunilor mai puţin dezvoltate, regiunilor aflate în procesul restructurării industriale şi a zonelor rurale.

5

• Obiectivul nr. 2: ajutorarea regiunilor aflate în declin industrial (credite

FEDER şi FSE);

• Obiectivul nr. 3: combaterea şomajului de lungă durată (FSE);

• Obiectivul nr. 4: facilitarea inserţiei profesionale a tinerilor (FSE);

• Obiectivul nr. 5: accelerarea ajustării structurilor agricole (obiectivul 5a,

FEOGA – Orientare) şi promovarea dezvoltării zonelor rurale (obiectivul 5b este vizat

de cele trei Fonduri).

• Obiectivul nr. 6 (introdus în 1995, după aderarea ţărilor nordice, Suedia şi

Finlanda): dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu o densitate foarte redusă

a populaţiei, sub 8 locuitori/km (FEDER, FSE şi FEOGA – secţiunea Orientare).

Reforma a implicat dublarea Fondurilor structurale, alocate prin intermediul

bugetului comunitar, de la 6,3 mld. ecu în 1987, la 14,1 mld. în 1993.

• Deoarece statele mai sărace, aflate la periferia sudică a Europei, nu erau pe de-

a-ntregul satisfăcute de efectele redistributive ale Politicii de coeziune economică şi

socială, negocierile privind Tratatul asupra UE (TUE), cunoscut şi sub numele de

Tratatul de la Maastricht, şi, realizarea UEM, au fost privite ca fiind, în principal, în

avantajul statelor mai bogate. Ca atare, la cererea statelor mai puţin dezvoltate, TUE

(Art. 130a) menţionează faptul că „obiectivul Comisiei este de reduce disparităţile

dintre nivelul de dezvoltare al diferitelor regiuni şi rămânerea în urmă a celor mai

puţin dezvoltate dintre acestea”, introduce Politica de dezvoltare regională în cadrul

politicilor comunitare şi creează un nou instrument financiar, Fondul de Coeziune

(FC) (Art. 130d), instrument care trebuia să răspundă constrângerilor legate de

necesitatea realizării convergenţei economice şi monetare (nominale) în cadrul UEM.

Fondul de coeziune urma să contribuie la susţinerea proiectelor publice de transport şi

protecţie a mediului în patru din cele mai puţin competitive (la acea dată) state

membre, respectiv Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda. Prin Tratatul de la Maastricht,

conceptul de Coeziune Economică şi Socială devine unul din cei trei piloni ai

Comunităţii Europene, alături de Piaţa Unică şi UEM.

• La începutul anilor ‘90, Suedia, Finlanda, Norvegia şi Austria au început

pregătirile pentru aderarea la UE. Chiar dacă, în final, Norvegia a decis să nu adere la

Uniune, prezenţa ei a influenţat procesul de negociere. Spre deosebire de extinderile

precedente, această rundă de extindere nu urma să mărească decalajele regionale în

6

UE. Ţările nordice şi-au dat seama însă că problemele regionale şi structurale ar fi

continuat în interiorul naţiunilor proprii, în special regiunile periferice şi nordice. Cum

negocierile au început în mijlocul unei perioade de programare, ţările nordice au

înţeles că era imposibil să schimbe sistemul în mod direct, fiind însă posibil să se

creeze, special pentru Finlanda şi Suedia, o nouă măsură pentru problemele specifice

spaţiului nordic şi anume Obiectivul 6, care să aibă drept scop regiunile cu densitate

redusă, periferice şi dominant rurale.

Principale momente ale procesului de integrare economică în paralel

cu evoluţiile înregistrate în cazul politicii de coeziune

Principalele momente în procesul integrării europene Dezvoltarea politicii

de coeziune a UE

1957 Tratatul privind crearea CEE Prevederi generale în

preambulul TCEE şi

Art. 2

Începutul anilor

’70

Prima extindere: Danemarca, Irlanda şi

Marea Britanie

Crearea FEDER

Mijlocul anilor ’80 Extinderea sudică: Spania şi Portugalia Programele Integrate

Mediteraneene

Sfârşitul anilor ’80 Actul Unic European – 1992, crearea

pieţei unice

Pachetul Delors I şi

reforma FS din 1988

1993 Tratatul asupra UE: crearea UEM Pachetul Delors II şi

crearea FC

1995 Aderarea Finlandei, Suediei şi Austriei Introducerea

Obiectivului 6 al FS

1997-1999 Agenda 2000 şi procesul de extindere

spre centru şi est (are în vedere perioada

2000-2006)

Viitoarea reformă a

FS

2007-2013 Cadrul financiar pentru perioada 2007-

2013

Reforma politicii

structurale

7

1.2. Începuturile politicii regionale a Comunităţii Europene

Chiar dacă în literatura de factură teoretică s-a formulat ideea existenţei unei

filozofii a unificării europene,6 analiştii pragmatici susţin ideea unei unificări

condiţionată primordial de interese şi procese economice. De fapt, chiar prima

structură transnaţională, considerată punctul de plecare pentru Piaţa Comună a

perioadei dinainte de căderea comunismului,7 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi

Oţelului (CECO), era un răspuns formulat într-un context când Germania nu avea nici

o posibilitate de a promova o politică industrială proprie, pe de-o parte, iar Franţa, pe

de altă parte, avea interesul de a tranşa pentru totdeauna problema istoric spinoasă a

Alsaciei şi Lorenei.8

Existau şi alte zone ale Europei unde se punea problema eliminării efectelor celui

de II-lea Război Mondial – Scandinavia de exemplu, sau în relaţia dintre Germania şi

Olanda. Nu este de mirare că problema formării unor structuri noi şi a cooperării

transfrontaliere este prezentă, începând cu anii ’60, în discursul politic european şi sunt

promovate iniţiative în vederea permanentizării acestor relaţii noi. Astfel ia fiinţă, în

1971, Asociaţia Europeană a Regiunilor de Graniţă (Association of European Border

Regions) care a stabilit, de la început, relaţii bune de cooperare cu instituţiile europene.

Tot acest spirit pragmatic se manifestă şi în acele opinii care susţin că politica

regională este un instrument al negocierilor din cadrul procesului de integrare,

negocieri referitoare la transferurile ce sunt condiţionate de disparităţile existente la

nivelul ţărilor şi, respectiv a diferitelor regiuni.

Politica regională, ca domeniu distinct, nu apare textual în Tratatul de la Roma, ci

sub forma unui scop generic, când se vorbeşte de necesitatea dezvoltării armonioase a

economiei. La aceea dată nici nu se motiva o politică regională de sine stătătoare,

deoarece Comunitatea Economică Europeană, creată prin acest tratat, nu prezenta

6 A. Marga: Filozofia unificării europene, Ed. Dacia, Cluj, 1997.7 Comunitatea „ideatică” a Europei suferise o profundă lovitură odată cu al II-lea Război Mondial, dincolo de lupta între „naţionalisme” a apărut şi divizarea ideologică în care context, aproape inevitabil, s-a formulat ideea structurării unei organizaţii regionale europene (W. Churchill, Zürich, 1946) susţinute de câţiva reprezentanţi ai federalismului european, în dorinţa de a inventa instrumente noi pt. realizarea unei Europe noi. În acest context se lansează Planul Marshall, prin celebra conferinţă a secretarului de stat american din 1947, rostită la Harvard University, care propunea sprijin american pentru reconstrucţia europeană.8 Declaraţia Schuman, care a stat la baza înfiinţării CECO, a fost prezentată de ministrul de externe francez în 1950, şi are la bază două idei de maximă importanţă: Europa dorită (a se construi prin federalizare) nu se poate realiza dintr-o dată, ci printr-un proces lung şi dificil; în noul context trebuie să se pună capăt antagonismului franco-german, relaţie ce marchează întregul context european. Astfel a lansat Robert Schuman chemarea către ţările Benelux, Italia de a fonda împreună cu Franţa şi Germania CECO. Marea Britanie s-a alăturat acestei structuri în 1954.

8

diferenţe majore economice în plan teritorial, poate cu excepţia regiunilor din sudul

Italiei.

Având în vedere că în perioada imediat următoare semnării Tratatului de la Roma

în privinţa priorităţilor diferitelor ţări se constată diferenţe semnificative (pt. Germania

problema majoră era agricultura, pt. Belgia dezvoltarea teritoriului, regionalismul

numai în cazul Italiei fiind prioritar), trebuia să vină o schimbare pentru a poziţiona

această problemă la nivelul Comunităţii. Această schimbare s-a produs cu

definitivarea, în 1972, a tratativelor privind aderarea Marii Britanii şi a Irlandei la CE.

Anterior acestei date, cronologia evenimentelor privind politica regională este

următoarea:

1961 – apariţia problematicii la nivelul unor state membre,

1965 – primul raport către Comisia Europeană privind regiunile,

1967 – constituirea Direcţiei Generale pt. Politica Regională în cadrul Pieţei

Comune,

1969 – primele propuneri concrete de reformă în domeniul politicii regionale.

În 1972 are loc, la Paris, întâlnirea şefilor de state din Piaţa Comună, unde s-a decis

elaborarea unei concepţii privind politica regională şi se propune instituirea unui

Fond de Dezvoltare Regională pentru probleme din domeniile agrar, şomaj

structural, dezvoltare teritorială. Acest Fond – funcţional din 1975 – se alătura

celorlalte două existente, şi anume Fondului Social European (existent din 1960) şi

Fondul European de Orientare şi Garantare în Agricultură (1962). Reprezentantul

Marii Britanii, G. Thomson, în raportul prezentat cu această ocazie, solicită

realizarea unei analize privind disparităţile regionale şi necesitatea armonizării

politicilor regionale naţionale cu cea internaţională.

Criza petrolului, izbucnită în 1973, a tranşat definitiv această problemă în favoarea

atenţiei ce trebuie acordată regiunilor, se instituie Comisia de Politici Regionale cu

participare uniformă – 2 reprezentanţi din partea fiecărui stat membru.

1.3. Evoluţia politicii regionale. Reformele politicii regionale în UE.

Criza economică din anii ’70, respectiv concepţia privind uniunea monetară

formulată în cadrul planului Werner, sunt elemente care conduc la ideea necesităţii

9

unei politici regionale de sprijin pentru zonele subdezvoltate. Dacă în prima perioadă

sprijinul era destinat diminuării unor disparităţi dintre diferitele regiuni în ţările

membre, începând cu 1985 se acordă sprijin pentru intervenţii care reduceau diferenţele

regionale la nivelul Comunităţii.

Aderarea ţărilor din Mediteraneană (Grecia – 1981, Spania şi Portugalia – 1986)

aduce schimbări mari în privinţa politicii regionale, ce se poate motiva cel mai simplu

prin evocarea a două cifre: în timp ce prin aderarea celor 3 ţări populaţia Comunităţii

Europene (CE) s-a majorat cu 22 %, PNB-ul comun a avut o creştere de 10 %. CE a

devenit un teritoriu cu diferenţe serioase privind dezvoltarea economică, regiunile cele

mai dezvoltate având un PNB de 3 ori mai mare în comparaţie cu cele slab dezvoltate.9

În 1986, prin Actul Unic European se adoptă o nouă reformă structurală a CE,

poate cea mai importantă din istoria sa, pentru a răspunde noilor obiective formulate,

s-au realizat noi transferuri de competenţe, de la state către comunităţi, pentru o mai

mare eficacitate şi menţinerea echilibrului instituţional.10 Consecinţe, în plan

economic, al adoptării Actului sunt demersurile şi programele vizând formarea unei

adevărate pieţe interne şi unice plecând de la ideea că eliminarea obstacolelor vamale

nu este suficientă, fiind necesară şi a celor nevamale (fizice, tehnice sau fiscale).

Actul Unic plasează coeziunea economică şi socială în rândul priorităţilor CE, în

consecinţă politica regională devine politică comunitară. Politica regională

funcţionează ca o adevărată politică comunitară: sprijinul UE vine să completeze

eforturile ţărilor membre şi în curs de aderare în domeniul regional.

În acest context are loc, în 1988, o reformă privind fondurile structurale şi se

instituie, în 1993, Fondul Structural pentru Coeziune, fond destinat prioritar ţărilor mai

slab dezvoltate (Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania). Tot în 1993, apare un nou fond

structural, de data aceasta pentru orientare în domeniul pescuitului.

Astfel, se ajunge la situaţia ca după agricultură (cca. 40 % din sprijinul oferit), pe

locul secund în privinţa fondurilor alocate să fie politica regională (cca. 30 %).

Creşterea importanţei politicii de coeziune şi de intervenţii structurale – politică

regională, în fond – se poate arata prin evoluţia ponderii acestor cheltuieli în bugetul

unional: de la 5 % în anii ’70 se ajunge în deceniul următor la 10 %, ca astăzi aceste

cheltuieli să se ridice la 30 % din total.

9 Apud: Horváth Zoltán: Kézikönyv az Európai Unióról, MO, Budapest, 2001, p.282.10 Apud: Single European Act (SEA) in: T. Bainbridge: European Union, Penguin Books, London, 1998, p. 442.

10

Din Fondul de Dezvoltare Regională se oferă sprijin în următoarele domenii

prioritare:11

domeniul I: zone foarte defavorizate – are în vedere acele regiuni apar-ţinând

nivelului NUTS II, care dispun de un PIB pe cap de locuitor mai mic decât 75 %

din media comunitară; cca. 65 % din sprijinul acordat din acest fond este destinat

acestui grup de regiuni;

domeniul II: regiuni serios afectate de schimbări structurale industriale; se

adresează regiunilor de categoria NUTS III, şi are în vedere trei indicatori de bază:

rata şomajului (peste media pe CE), şomerii din industrie (peste media din CE) şi

un trend descendent al celor angajaţi în industrie; cca. 11 % din fonduri dirijate în

acest sector;

domeniul V / b: regiuni periferice cu o industrie firavă – se referă la regiuni mai

mici (NUTS III), cu un venit mediu mic, cu o populaţie în regres sau cu o densitate

foarte mică a populaţiei; suma totală a sprijinu-lui acordat constituie cca. 5 % din

fond;

domeniul VI: sprijin pentru ţările care au aderat ultimele (Austria, Finlanda,

Suedia); pentru regiuni aparţinând nivelului NUTS II; cu un cuantum de 0,5 % din

fondul regional.

Celelalte 3 direcţii prioritare legat de acest fond nu sunt condiţionate de structuri

regionale, şi anume:

domeniul III: reducerea şomajului prelungit, sprijin pentru tineri cu probleme

sociale;

domeniul IV: cursuri pentru sporirea capacităţii de integrare la locul de muncă;

domeniul V / a: pentru schimbări structurale în agricultură şi pescuit.

Tot din fonduri structurale se oferă sprijin pentru reţeaua de şosele transeuropene

şi pentru protecţia mediului.

Pentru a se asigura caracterul regional al sprijinului oferit, politica în domeniu

trebuie să respecte următoarele principii:12

sprijinul nu poate viza întregul teritoriu al unui stat;

pentru obţinerea sprijinului trebuie clar definite teritoriul şi domeniul ce vor

beneficia de el;11 Apud: A. Kopeczek: Der Concours der EU, Verlag Österreich, Wien, 1999.12 Apud: Commission Guidelines for Regional Development Programmes 2000-2006, 1999, Brussels, European Communities.

11

nu se acordă sprijin pentru acele unităţi geografice periferice, care nu pot influenţa

dezvoltarea întregii zone, din care fac parte;

intensitatea sprijinului oferit va fi în concordanţă cu gravitatea problemei pentru

care este solicitat;

sprijinul oferit din Fondul de Dezvoltare Regională trebuie să acopere domenii şi

probleme incluse în programele de dezvoltare regionale respective.

În plan instituţional, în decursul timpului, s-au format structuri de reprezentare şi

decizional-consultative, după cum urmează:

Congresul Puterilor Locale şi Regionale din cadrul Consiliului Europei,

Comitetul Regiunilor din cadrul Uniunii Europene,

Asociaţia Europeană a Regiunilor de Graniţă,

Adunarea Regiunilor Europei,

Consiliul Comunităţilor şi Regiunilor Europei.

Reforme în domeniul politicilor regionale

Politica regională a Comunităţii a trecut prin mai multe etape, în dorinţa de a-i

asigura eficienţă, claritate şi acurateţe metodologică. Aceste reforme succesive au fost

condiţionate şi de aderarea unor noi membrii la CE, fiecare cu specificităţi şi priorităţi

structurale. Din acest motiv, reformele au fost precedate de discuţii vii, aprinse,

soluţiile fiind de compromis.

Fiind cea mai importantă în materie, reforma din 1988 se axa pe 3 probleme

majore:

politica structurală trebuie să conducă la reale efecte economice;

sprijinul să vizeze elemente din programe de bătaie lungă;

politica în domeniu trebuie să se bazeze pe parteneriate între actanţii vizaţi în

cadrul respectiv.

În elaborarea reformei s-a ţinut cont de câteva principii, şi anume:

subsidiaritate, descentralizare – asigurarea unui spaţiu autonom şi com-petenţe

decizionale pentru potenţialii beneficiari;

parteneriate – între diferite sectoare şi instituţii, de nivele diferite, în vederea unei

coordonări şi derulări eficiente;

programare – planificare strategică structurată de jos în sus, priorităţi stabilite prin

strategii legitim adoptate;

12

concentrare şi adiţionalitate – sprijin financiar provenit din mai multe surse, axat pe

elementele structurale prioritare.

Reforme au avut loc şi după 1988, şi vor mai exista desigur, dar liniile directoare

ale acestor politici nu au mai fost fundamental reformulate. S-au stabilit criteriile de

încadrare pentru diferitele spaţii, şi s-au identificat trei categorii de spaţii: regiune

preponderent urbană (populaţie urbană 85 % din populaţie), regiune semnificativ

rurală (15-50 % din populaţie locuieşte la sat) şi regiune predominant rurală (cu un

procent de peste 50 % de populaţie rurală). Pentru fiecare categorie în parte s-au

stabilit funcţii de bază, pentru cele rurale acestea sunt: economică, ecologică şi socio-

culturală.

In cadrul perspectivelor financiare 2007-2013, Comisia a propus să reorienteze

politica coeziunii, cu scopul de a o pune în serviciul creşterii economice şi a ocupării

(Strategia de la Lisabona) precum şi al dezvoltării durabile (Strategia de la Goteborg).

Parlamentul European nu şi-a dat avizul asupra perspectivelor financiare propuse de

către Comisia Europeană, îndelung negociate de către cele două Consilii Europene, cel

din iunie 2005, sub preşedinţia luxemburgheză şi cel din decembrie 2005, sub

preşedinţia londoneză. In lipsa unui acord asupra bugetului în cadrul Consililui

European din iunie anul trecut au fost redactate Orientarile Comunitare Strategice

pentru politica de coeziune, în iulie acelaşi an.

Reforma menţine obligativitatea programării multianuale (pe o perioada de 7

ani), dar aduce o viziune strategică pronunţată şi pune accent pe priorităţile Strategiei

Lisabona, solicitând elaborarea a doar două documente programatice: unul strategic -

Cadrul National Strategic de Referinţă (armonizând atât priorităţile naţionale, cât şi pe

cele comunitare, cuprinse în Orientarile Comunitare Strategice pentru politica de

coeziune) şi unul operaţional - Programele Operaţionale. Dispare astfel necesitatea

elaborării Planului Naţional de Dezvoltare, a Programelor Complement, precum şi

caracterul operaţional al Cadrului de Sprijin Comunitar.

Actualele obiective (1,2 si 3) şi cele 4 iniţiative comunitare vor fi reorganizate

după 2007 în doar 3 obiective: Convergenţă, Competitivitate Regională şi Ocupare şi

Cooperare Teritorială Europeană. România este eligibilă doar pentru obiectivul

Convergenţă şi Cooperare Teritoriala Europeană. Ar trebui sa fim destul de înţelepţi

pentru a alege acele proiecte care să creeze o convergenţă economică dar şi premisele

13

unei societăţi mai egalitariene şi mai juste capabilă să creeze oportunităţi pentru toţi

cetăţenii UE, fără deosebire de locul unde se află.(vezi obiectivul Cooperare

Europeană Teritorială)

Cele cinci fonduri vor fi reduse la trei: Fondul European de Dezvoltare

Regională, Fondul Social European şi Fondul de Coeziune. România va beneficia de

toate trei.

In domeniul managementului, noţiunea de Autoritate de Plată dispare şi este

înlocuită cu Autoritatea de Certificare pentru obiectivul Convergenţă. Acelaşi lucru se

întâmplă şi pentru obiectivul Cooperare Europeană Teritorială. In acest caz apare şi o

Autoritate Unică de Control şi un grup de controlori financiari (format din cate un

controlor numit de fiecare stat membru participant cu rolul de a sprijini Autoritatea de

Control).In studiul realizat de către IER s-a ajuns la concluzia că " dacă pentru noile

structuri aferente Obiectivului Convergenţă au fost preluate de către autorităţile

române, existau întârzieri semnificative în crearea noilor structuri aferente obiectivului

Cooperare Teritorială Europeană, la data efectuării studiului.

Pentru a asigura o coordonare justă şi echitabilă a politicii de sprijin regional şi

pentru a avea un control eficace, trebuia asigurată transparenţa procesului – problemă

de ordin procedural. Pentru a asigura un tratament unitar pentru unităţi ce prezintă o

foarte mare diversitate în privinţa organizării teritoriale a statelor din Europa, se

impunea delimitarea teritoriilor de implementare a politicii regionale. S-a elaborat o

bază de referinţă unitară a statisticii regionale sub forma unui nomenclator statistic

general denumit NUTS (Nomencltaure des Unités Territoriales Statistiques).

Sistematizarea NUTS are în vedere unităţile teritorial-administrative existente în

spaţiul UE, şi a fost adoptată printr-o decizie a Consiliului (1260/1999).

Sistemul NUTS are în vedere 5 nivele ale organizării teritoriale, după cum

urmează:

NUTS I – macroregiuni (Germania: Land, Franţa: macroregiune, Spania: grup de

comunităţi autonome, Italia: grup de regiuni, Danemarca, Suedia: ţara constituie o

macroregiune);

NUTS II – regiuni (Germania: Regierungsbezirk, Franţa: regiune, Italia: regiune,

Spania: comunitate autonomă, Austria: Land, Irlanda: ţara o sin-gură regiune,

Suedia: regiuni de dezvoltare);

14

NUTS III – judeţe (Germania: Kreis, Franţa: departament, Italia: judeţ, Spania:

judeţ, Olanda: provincie, Luxemburg: ţara un singur judeţ);

NUTS IV – microregiuni (Portugalia: comună, Anglia: judeţ, Luxemburg: canton,

în majoritatea ţărilor UE acest nivel administrativ nu există);

NUTS V – localitatea.

Din motive practice, cele mai importante nivele NUTS sunt: I, II şi III. Numărul

unităţilor NUTS IV este cu puţin mai mare decât al celor NUTS III (1074 faţă de

1031), numărul localităţilor fiind de 98433. De regulă, în cadrul politicii regionale nu

se acordă sprijin nivelului V.

În tabelul ce urmează prezentăm repartiţia, pe nivele NUTS I, II, III a regiunilor

din UE-15:

Ţară NUTS I NUTS II NUTS III

Număr Populaţie

medie

Nu

măr

Populaţie

medie

Nu

măr

Populaţ

ie

medie

1 Austria 3 2 638 000 9 879 000 35 226 000

2 Belgia 3 3 290 000 11 1 116 000 43 234 000

3 Danemarca 1 5 171 000 1 5 171 000 15 335 000

4 Finlanda 2 2 527 000 6 842 000 19 266 000

5 Franţa 8 6 546 000 26 2 268 000 100 589 000

6 Germania 16 5 039 000 38 2 015 000 445 148 000

7 Grecia 4 2 578 000 13 793 000 51 202 000

8 Irlanda 1 3 549 000 1 3 549 000 8 444 000

9 Italia 11 5 169 000 20 2 843 000 103 599 000

10 Luxemburg 1 393 000 1 393 000 1 393 000

11 Marea

Britanie

11 5 273 000 35 1 657 000 65 892 000

12 Olanda 4 3 769 000 12 1 265 000 40 380 000

13 Portugalia 3 3 286 000 7 1 408 000 30 329 000

14 Spania 7 5 584 000 18 2 171 000 52 752 000

15 Suedia 1 8 668 000 8 1 084 000 24 361 000

15

---

--

Uniunea

Europeană

75 4 238 000 208 1 830 000 103

1

343 000

Sursă: CEC, Regions.

Situaţia prezentată ne arată diferenţe foarte mari la fiecare nivel NUTS între

diferitele ţări membre, iar o analiză şi mai atentă relevă diferenţe destul de mari chiar

în cadrul aceleiaşi ţări. Aceste diferenţe pot motiva o nouă reformă în domeniu.

Propunerile elaborate şi promovate la nivelul UE de către diferitele ţări membre ţin

cont de aceste specificităţi, coerenţa politicii regionale nu se poate asigura prin

proceduri mecaniciste.

1.4. Implicaţiile extinderii asupra politicii regionale a Uniunii Europene.

Încercăm să evidenţiem prin ce anume se diferenţiază actuala extindere de

valurile anterioare şi care sunt principalele provocări cu care se confruntă în acest

moment Uniunea Europeană şi statele membre.

Privind retrospectiv, actualul val de extindere a Uniunii Europene este similar

celor anterioare sub aspectul reticenţei şi „nervozităţii” manifestate de membrii mai

vechi. Primirea „în club” a noilor ţări presupune un proces de adaptare şi costuri

suplimentare din partea tuturor actorilor implicaţi, sistemele politice sunt, prin

definiţie, rezistente la schimbare, iar aceasta conduce mai totdeauna la scepticism şi la

adoptarea unei atitudini defensive. La acestea se adaugă faptul că adaptarea nu este

întotdeauna uşor de înfăptuit, mai ales dacă într-un nou stat membru există controverse

cu privire la Uniunea Europeană (cum a fost cazul Marii Britanii) sau dacă noul stat

membru nu poate să fructifice pe deplin avantajele apartenenţei la UE (cum a fost

cazul Greciei). Experienţa a arătat că procesul de acomodare nu este chiar atât de

dificil, iar recentul val de extindere din 2004-2007 este un exemplu în acest sens, mai

ales datorită procesului îndelungat de învăţare la care au fost supuse ţările candidate.

Dacă până acum aderarea noilor membri la Uniunea Europeană s-a făcut în

contextul unui climat economic şi politic favorabil, în acest moment, Uniunea

Europeană este străbătută de un val de pesimism, datorat pe de o parte problemelor de

pe plan intern, iar de altă parte presiunilor la nivel internaţional.

Dificultăţile economice, climatul politic volatil, scleroza instituţională sau

nevoia de reformă socială cu care se confruntă ţările membre (mai ales cele din vestul

16

Europei), se numără printre principalii factori care au accentuat starea de nesiguranţă şi

scepticism, alături de creşterea neîncrederii în construcţia europeană, datorată

ineficienţei unor politici comunitare.

Pe plan extern două aspecte sunt de menţionat:

concurenţa din ce în mai puternică din partea statelor dezvoltate ca Statele Unite

sau Japonia dar şi din partea ţărilor „BRICK” (Brazilia, Rusia, India, China), care a

determinat adoptarea unor măsuri protecţioniste (aşa numitul „patriotism economic,

atât de criticat în cercurile internaţionale),

responsabilitatea pe care Uniunea Europeană o are, ca actor economic global, faţă

de ţările sărace, cum sunt cele din Africa sub-sahariană.

1.5. Viitorul politicii regionale

1.5.1.Oportunitatea aplicării în continuare a unei politici regionale comune.

Consultarea publică a confirmat că politica de coeziune continuă să suscite un viu

interes. Astfel, prima concluzie generală a acestei discuţii ar putea fi recunoaşterea de

către părţile interesate a rolului important pe care politica de coeziune îl joacă în

construcţia Uniunii Europene şi sprijinul acordat de către părţi pentru continuarea

acestei politici. Orice tentativă de a readuce această politică în competenţa statelor

membre este respinsă aproape unanim. Multe dintre aceste contribuţii confirmă că

politica de coeziune orientează şi sprijină creşterea în Europa, încurajează investiţii

care nu ar fi fost întreprinse în absena sa, susţine competitivitatea în cele mai

vulnerabile regiuni, consolidează progresul social şi solidaritatea, fac din capitalul

fizic, social şi uman factori de stimulare a creşterii, a potenţialului de inovare, a

capacităţii administrative şi a modernizării administraţiei, stimulează gestiunea

strategică şi financiară multianuală, promovează transferul cunoştinţelor practice şi al

celor mai bune practici între regiuni şi între statele membre şi favorizează existenţa

unei culturi a evaluării şi a monitorizării. În mod similar, majoritatea contribuţiilor

apreciază faptul că această politică promovează crearea unei culturi a colaborării.

Toate contribuţiile primite sunt de acord asupra faptului că obiectivul principal

al politicii coeziunii este reducerea inegalităţilor economice și sociale în ceea ce

privește nivelurile de dezvoltare ale regiunilor europene. Astfel, este necesar ca

17

regiunile mai puțin dezvoltate să rămână în centrul atenției acestei politici. Pe de altă

parte, majoritatea contribuțiilor - împreună cu Parlamentul European - susțin că

politica de coeziune ar trebui să acopere întregul teritoriu al UE, dat fiind faptul că

aceasta nu constă într-un simplu mecanism de solidaritate, ci are scopul de a stimula

potențialul de dezvoltare endogenă al regiunilor europene.

Marea majoritate a părţilor interesate consideră cooperarea teritorială ca fiind o

parte esenţială a politicii de coeziune şi apreciază faptul că aceasta a devenit un

obiectiv unanim recunoscut. Cooperarea teritorială, subliniază acestea, este unul

dintre cele mai bune exemple ale valorii adăugate a acestei politici, motiv pentru care

ar trebui să fie consolidată.

Al patrulea raport privind coeziunea a identificat o serie de dificultăţi cu care

regiunile şi statele membre se confruntă şi vor trebui să se confrunte din ce în ce mai

des: globalizarea, schimbările demografice şi tensiunile sociale, schimbarea climatică

şi creşterea preţului energiei. Cu toate că există un consens asupra faptului că politica

de coeziune ar trebui să abordeze şi aceste probleme, majoritatea contribuţiilor

subliniază că politica de coeziune nu poate fi nici unicul, nici principalul instrument de

intervenţie. Unele contribuţii consideră că aceste dificultăţi sunt deja abordate prin

realizarea agendei de la Lisabona şi a agendei de la Göteborg. Alte contribuţii

amintesc faptul că abordarea acestor probleme ar trebui să nu determine plasarea în

plan secundar a obiectivelor principale ale politicii de coeziune stabilite de către

Tratat.

Unele contribuţii îi cer Comisiei să completeze nivelul PIB pe cap de locuitor

exprimat în SPC (standardul puterii de cumpărare) cu alţi parametri de măsurare a

bunăstării şi a nivelului de trai.

1.5.2. Divergenţe între ţările membre UE în privinţa bugetului politicii

regionale comune

Fiecare politică finanţată de către bugetul Comunităţii are propriile obiective,

fie de a asista restructurarea unui anumit sector, de a promova masa critică şi excelenţa

în anumite domenii, sau de a susţine investiţiile care, din cauza dimensiunii lor

transnaţionale, necesită un răspuns din partea Comunităţii.

18

În timp ce politica de coeziune are explicit o funcţie redistributivă, toate

cheltuielile au implicit un efect redistributiv. Deoarece articolul 159 din Tratat prevede

că formularea şi punerea în aplicare a politicilor şi a acţiunilor trebuie să ţină cont de

coeziunea economică şi socială, este foarte important să se înţeleagă efectul general al

bugetului comunitar, în fiecare stat membru.

Deoarece datele privind cheltuielile efective sunt disponibile doar până în

200513, cele de mai jos nu includ noile state membre care au aderat la Uniune în mai

2004 şi la începutul lui 2007, pentru care datele din 2005 nu sunt relevante.

Cheltuielile care au drept scop promovarea excelenţei şi depăşirea fragmentării

activităţilor în anumite domenii (precum cercetarea şi dezvoltarea) nu sunt legate de

prosperitatea statelor membre şi, prin urmare, distribuirea acestora între statele

membre nu este corelată cu PIB-ul.

În mod similar, nici politicile pentru susţinerea restructurării nu arată vreo

corelare cu prosperitatea naţională, devreme ce majoritatea cheltuielilor sunt legate de

stuctura holdingurilor din agricultură şi de decalajul între preţurile de pe piaţă şi

preţurile de susţinere.

Nu este surprinzător că distribuirea resurselor între statele membre, conform

politicii de coeziune, este puternic legată de PIB-ul acestora, dat fiind că acesta este

principalul criteriu pentru alocarea resurselor.

Politica de coeziune a jucat un rol esenţial în susţinerea construirii Uniunii

Europene, căutând ca fiecare să beneficieze de crearea Pieţei Unice, indiferent de locul

în care trăieşte şi munceşte şi dacă a putut sau nu să contribuie la activitatea

economică. De asemenea, prin crearea Fondului de coeziune la începutul anilor 1990,

statele membre mai slabe au fost ajutate să îndeplinească condiţiile pentru

convergenţă economică şi finanţe publice stricte, în evoluţia spre o monedă unică.

În plus, politica de coeziune a furnizat asistenţă cheie pentru ajustarea

structurală în statele care au aderat la UE în faze succesive ale extinderii şi contribuie

în prezent la îndeplinirea Strategiei de la Lisabona.

Politica de coeziune reprezintă în prezent aproximativ o treime din cheltuielile

totale din bugetul Comunităţii şi va ajunge la aproximativ 54,2 miliarde euro în 2013.

Cu toate acestea, în ciuda provocărilor ridicate de cele două extinderi recente ale UE şi

13 Document al Comisiei: „Alocarea cheltuielilor pe stat membru al EU în 2005”, Septembrie 2006, disponibil pe http://ec.europa. eu/budget/documents/revenue_expenditure_ en.htm.

19

de intrarea a 12 state cu un PIB pe cap de locuitor destul de semnificativ sub media din

statele membre existente, dimensiunea Fondurilor scade în raport cu PIB-ul UE. Până

în 2013, acestea vor fi scăzut la 0,35% din PIB, comparativ cu valoarea la începutul

anilor 1990 (Fig. 4.10).

Alocarea fondurilor către statele membre şi regiuni pentru perioada 2007-2013

a fost hotărâtă de Consiliul European în decembrie 2005, pe baza statisticilor

obiective, utilizând aşa numita metodă Berlin stabilită în 1999, în timpul pregătirii

Agendei 2000. În total, sistemul se asigură că majoritatea resurselor se concentrează pe

regiuni şi state mai puţin dezvoltate. Dacă în 1989, 56% din resursele disponibile au

fost alocate regiunilor cu cel mai scăzut venit, la sfârşitul perioadei actuale de

programare, procentul va fi de 85%. Noile state membre, care reprezintă aproximativ

21%din populaţia UE-27, vor primi doar puţin peste 52% din totalul pe parcursul

perioadei.

Metoda de distribuire încearcă să stabilească un echilibru între nevoia de a

corela valoarea asistenţei financiare la PIB-ul pe cap de locuitor al unei regiuni sau al

unei ţări, astfel încât cele cu nivelul cel mai scăzut să primească cele mai mari sume, şi

nevoia de a se asigura că resursele disponibile sunt utilizate în modul cel mai eficient.

Pe baza metodei adoptate, fiecărui stat membru i se alocă un ajutor pe cap de locuitor

cu atât mai ridicat cu cât PIB-ul pe cap de locuitor în regiunile respective este mai mic.

Această sumă este apoi restricţionată astfel încât să nu poată depăşi un nivel maxim în

raport cu PIB-ul (Fig. 4.11). După deciderea alocării resurselor între statele membre,

guvernele naţionale sunt responsabile de hotărârea distribuirii între programele

naţionale şi regionale şi între regiuni (cu excepţia Fondului de Coeziune, care se alocă

pe plan naţional), ţinând cont de alocările indicative propuse de Comisie.

20

Conform cadrelor naţionale strategice de referinţă (CNSR), în prezent,

programele regionale sunt planificate să absoarbă aproximativ 50% din susţinerea

fondurilor structurale în baza obiectivului de convergenţă şi peste 75% din susţinere, în

baza obiectivului de competitivitate regională. Prin urmare, peste 100 miliarde euro

din fondurile structurale vor fi direcţionate nu spre programele regionale, ci spre cele

sectoriale, concepute şi gestionate la nivel naţional. Totuşi, distribuirea programelor

naţionale şi regionale variază semnificativ între state, în majoritate, noilor state

membre, cât şi în Grecia şi Portugalia, care alocă cea mai mare parte din resurse,

programelor naţionale.

În raport cu distribuirea iniţială a resurselor între regiuni specificată de Comisie,

statele membre au realocat în medie aproximativ 6% din resursele FEDR în regiunile

de convergenţă, şi 7% în regiunile din Centrul Regional Europa, departe de destinatarii

intenţionaţi, în majoritatea cazurilor, regiunilor celor mai dezvoltate.

În plus, statele membre şi regiunile sunt responsabile de stabilirea distribuirii

fondurilor structurale între FERD şi FSE. Pentru perioada 2007-2013, pe baza datelor

disponibile, statele membre au decis să transfere în medie aproximativ 75% din

alocarea fondurilor structurale către ERDF în baza obiectivului de convergenţă

(minimul fiind de 63% în Regatul Unit), şi aproximativ 54% în baza obiectivului de

competitivitate regională (minimul fiind de 38% în Belgia).

Principala provocare a fondurilor structurale ale UE constă în faptul că acele

state - contribuabili neţi - nu mai sunt dispuse să plătească, deoarece, în final nu vor

primi banii înapoi de la fondurile structurale, drept urmare, prin noile perspective

financiare acestea vor primi 50 % din suma totală pentru obiectivul Competitivitate şi

Cooperare Europeană Teritorială.

De asemenea s-a propus o generalizare a "mecanismului de corecţie" sau rabat,

pentru toate cele şase state contributoare nete. De acest rabat s-a bucurat numai Marea

Britanie, din 1984.

Provocarea statelor beneficiari neţi ai fondurilor structurale, aşa cum este şi

România este capacitatea de absorbţie a acestora, determinată de impunerea unui

anumit procent al cofinanţării şi imposibilitatea asigurării acestui procent al

cofinanţării la nivel local şi regional.

21

Bibiografie:

1. Marga, A: Filozofia unificării europene, Ed. Dacia, Cluj, 1997.

2. Barbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeana: politicile extinderii Ed. Tritonic,

Bucuresti. 2006.

www.finantare.ro

www.europa.eu

http://ec.europa

22