1 BAZELE TEORETICE ALE ECONOMIEI REGIONALE

1.1 Obiectul economiei regionale În teoria economică contemporană s-a manifestat în mod frecvent tendinţa

studierii economiei la nivel micro şi macroeconomic. Într-o asemenea viziune problemele comportamentului consumatorilor individuali sau al firmelor şi interacţiunea lor pe piaţă au fost deseori tratate izolat de comportamentul agregatelor macroeconomice şi de funcţionarea economiei ca întreg. Totuşi, în realitate există o gamă importantă de probleme situată între aceste două niveluri, care a solicitat o viziune integrată a celor două abordări: problemele regiunilor, inclusiv ale localităţilor, cu alte cuvinte abordarea la scara spaţială a economiei.

La această scară, relaţiile dintre agregate şi comportamentul lor, în termenii deciziilor economice ale firmelor şi ale celorlalţi agenţi economici, sunt mult mai directe, ceea ce conduce la luarea în considerare a unor astfel de relaţii în mod explicit. S-a conturat astfel sfera de investigare a economiei regionale, care are ca obiect abordarea din perspectivă economică a unor subiecte cum sunt:

• localizarea (amplasarea) obiectivelor economice; • echilibrul spaţial ; • creşterea economică regională; • mobilitatea spaţială a factorilor de producţie; • eficienţa structurilor spaţiale; • substituirea spaţială a factorilor de producţie; • utilizarea metodelor şi tehnicilor economico-matematice de analiză şi decizie

pentru încorporarea aspectelor spaţiale în teoriile economice tradiţionale; • fundamentarea strategiilor şi politicilor regionale ş.a. . Studiind comportamentul agregatelor macroeconomice la scară regională,

economia regională îşi propune să găsească răspunsuri la întrebări precum: • ce factori determină rezultatele activităţii economice şi gradul de ocupare

într-o regiune ? • de ce nivelul de trai este mai ridicat în unele regiuni decât în altele ? • din ce cauză unele regiuni înregistrează ritmuri mai accentuate de creştere

economică decât altele ? • care sunt factorii care determină migraţia interregională ? • de ce persistă în unele regiuni rate mai înalte ale şomajului decât în altele ?

ş.a.m.d. (Armstrong şi Taylor, 1993). Aşadar, în timp ce micro şi macroeconomia caută răspunsuri la întrebări vitale

pentru ştiinţa şi practica economică precum ce, cât, cum, când şi pentru cine să se producă bunurile economice, la nivelul mezoeconomiei, al regiunilor, răspunsul la întrebarea unde, sub toate aspectele, este hotărâtor (Constantin şi Tobultoc, 2003).

Modul de analiză şi interpretare a aspectelor dezvoltării regionale derivă din teoriile, metodele şi tehnicile elaborate iniţial pentru înţelegerea comportamentului economiilor naţionale. O atare procedură poate fi aplicată, deoarece economiile regiunilor se aseamănă în multe privinţe cu economiile naţionale. Este posibil, de exemplu, ca economiile regiunilor să fie tratate ca şi economiile naţionale în termenii analizei rezultatelor activităţii economice ca şi ai veniturilor, ocupării etc. .

Cu toate acestea, există o serie de diferenţe semnificative între regiuni şi naţiuni, diferenţe ce nu pot fi ignorate (Armstrong şi Taylor, 2000) :

• economiile regionale sunt, de departe, mult mai deschise decât economiile naţionale în cadrul cărora sunt localizate1 comerţul interregional, de exemplu, este scutit de tarife şi alte bariere comerciale;

• toate regiunile din cadrul unei ţări utilizează aceeaşi monedă; • forţa de muncă şi capitalul au un grad mai mare de mobilitate între regiuni

decât între ţări; • barierele în materie de legislaţie, politică, limbă etc. operează cu o forţă mai

mare în cazul migraţiei internaţionale a factorilor de producţie decât asupra celei interregionale;

• gradul ridicat de interdependenţă existent între regiunile din cadrul graniţelor unui stat joacă, de asemenea, un rol important în analiza şi proiecţia regională.

Legat de acest din urmă aspect, trebuie menţionat faptul că economia regională analizează atât raporturile interregionale cât şi pe cele intraregionale, existente între economiile locale. De aici necesitatea distincţiei între economia regională, focalizată pe regiune ca entitate clar delimitată, cu luarea în considerare a raporturilor menţionate, şi economia localităţilor (urbane, rurale) care, aşa cum rezultă din însăşi denumirea sa, tratează problematica dezvoltării economico-sociale a localităţilor, prin prisma elementelor care compun localitatea ca sistem şi a funcţiunilor specifice ale acestuia.

În concluzie, economia regională are, ca principală raţiune a existenţei sale, nevoia de a furniza o bază teoretico-metodologică raţională, ştiinţifică pentru strategiile şi politicile regionale, adică pentru stabilirea unui ansamblu coerent de obiective şi căi de atenuare a dezechilibrelor regionale în condiţiile dinamicii economico-sociale de ansamblu, ca şi pentru identificarea măsurilor şi instrumentelor adecvate de îndeplinire a obiectivelor stabilite2.

1.2 Economia regională – disciplină fundamentală în cadrul ştiinţei regionale

Economia regională reprezintă, prin sfera de cuprindere a problematicii cât şi prin nivelul de profunzime la care a ajuns, o disciplină fundamentală în cadrul ştiinţei regionale. Ştiinţa regională are drept obiect de studiu fenomene şi procese în care spaţiul, distanţa, localizarea au un rol decisiv. Ţinta, scopul său îl reprezintă formularea legităţilor de mişcare a acestora, precum şi a metodelor şi tehnicilor cu care acestea pot fi cercetate şi anticipate în evoluţia lor ulterioară (Constantin şi Tobultoc, 2003).

Ştiinţa regională a început să se contureze ca o preocupare sistematică de luare în considerare a elementului spaţiu în analizele economice în prima jumătate a

                                                            1 Această deosebire reprezintă un argument fundamental pentru conturarea ca disciplină distinctă a economiei regionale (Chatterji, 1983) 2 Din punct de vedere conceptual, terminologic, unii specialişti asociază politicii regionale, în planul acţiunii, noţiunea de ‘amenajarea teritoriului’. In unele ţări (de exemplu, în Franţa) acest termen ‘amenagement du territoire’) a dobândit şi un conţinut economic, în timp ce în alte ţări îi corespund termeni ca: ‘raumordnung’ - organizare spaţială în Germania; ‘physical planning’ - planificare naturală în Anglia; ‘ordinacion del territorio’ - organizarea teritoriului în Spania ş.a., termeni având o conotaţie exclusiv spaţială. De aceea, în textele internaţionale oficiale(în special în cadrul Uniunii Europene şi O.C.D.E.) referitoare la politica regională se foloseşte, pentru înlăturarea echivocului, termenul general de ‘dezvoltare regională’, apreciindu-se că el ‘acoperă’ în sens larg coordonatele politicii regionale (Drevet, 1989).  

secolului al XIX-lea3, prin cercetările întreprinse de Johann Heinrich von Thünen (1826, 1842), acestea fiind continuate în prima jumătate a secolului al XX-lea de alţi iluştri regionalişti germani precum Alfred Weber (1909), Walter Christaller (1933), August Lösch(1940, 1944), care au constituit o adevărată şcoală germană a economiei spaţiale. Lor li s-au adăugat, în special în perioada postbelică, regionalişti de marcă aparţinând şcolilor americană, olandeză, scandinavă, franceză, germană, rusă4

ş.a. . Ascensiunea puternică a ştiinţei regionale în cadrul comunităţii ştiinţifice internaţionale contemporane se datorează, într-o mare măsură, organizaţiei Regional Science Association International, fondată în 1954, cu scopul declarat de a promova schimbul liber de idei, de puncte de vedere legate de problematica complexă a acestui domeniu5.

Constituirea ştiinţei regionale ca un domeniu ştiinţific distinct s-a bazat pe încorporarea, din perspectivă spaţială, a unor concepte şi metode din economie, geografie, econometrie, matematică, sociologie, politologie ş.a., ceea ce îi conferă un pronunţat caracter interdisciplinar, conştient asumat.

În acelaşi timp a avut loc lărgirea continuă a ariei de investigaţie a ştiinţei regionale. În cadrul său au apărut şi s-au dezvoltat o serie de discipline ce conturează, alături de economia regională, caracterul complex al acestei ştiinţe : prognoza regională, planificarea regională, economia urbană, planificarea urbană, economia rurală, planificarea utilizării terenurilor, economia infrastructurii ş.a.

În prezent ştiinţa regională, în ansamblul său, se află într-un stadiu de reflecţie şi evaluare din diverse perspective. Progresul teoriei, al tehnicilor şi instrumentelor de cercetare, modificările majore în “harta” economiei, apariţia unor probleme specifice, noi pentru politica regională ş.a. constituie suportul creator pentru multe domenii de investigaţie (van Geenhuizen şi Nijkamp, 1996). In acest cadru, transformările din noua Europă implică nu numai schimbări de natură geopolitică, economică, socială, culturală dar şi o reorientare a cercetării ştiinţifice. Preocupări speciale se concentrează asupra dimensiunii regionale a proceselor de integrare europeană, implicând noi modele instituţionale şi de finanţare a dezvoltării regionale, adaptarea statisticii teritoriale la necesităţile sporite de analiză şi de fundamentare a politicilor regionale, creşterea complexităţii în abordarea competiţiei şi competitivităţii regionale, reţelelor teritoriale, cooperării transfrontaliere, factorilor hard-soft ai localizării, amenajării teritoriului etc.

1.3 Regiunea, element esenţial în abordarea economiei din perspectivă spaţială

În toate demersurile teoretice şi practice care au în vedere fundamentarea strategiilor şi politicilor de dezvoltare economică şi socială în plan teritorial regiunea reprezintă elementul fundamental.

                                                            3 Ca o anticipare a preocupărilor în domeniul economiei spaţiale, David Ricardo publică în 1817 Teoria costurilor comparative. 4 Din dorinţa de a evita omisiunile, ei vor fi citaţi, în diversele capitole, în legătură directă cu domeniul în care s-au remarcat. 5  In noiembrie 2003 a avut loc la Philadelphia al 50-lea Congres al Regional Science Association International (RSAI), prilej cu care a fost celebrată înfiinţarea acesteia în anul 1954, tot în Statele Unite ale Americii,la Detroit, primul său preşedinte fiind Walter Isard. Ca o recunoaştere a preocupărilor ştiinţifice manifestate în domeniu în România încă din prima parte a secolului al XX-lea, Asociaţia Română de Stiinţe Regionale, constituită în anul 2001, a devenit, începând cu 2002, una dintre secţiile naţionale ale European Regional Science Association, componentă continentală a RSAI. 

Alături de regiune, în abordarea economiei din perspectivă spaţială se folosesc, totuşi, şi alţi termeni: aria, zona. Regionalistul Stanislaw Czamanski a facut o distincţie clară între aceşti termeni astfel (Czamanski, 1973):

• “aria” este termenul generic pentru orice parte a spaţiului bidimensional, fiind util în analiza economico-socială spaţială (exemplu: conceptul de arie de atracţie a unei pieţe, semnificând spaţiul geografic în care este vândută producţia unui anumit producător);

• “zona” a fost la început doar un termen tehnic, reprezentând o bandă transversală tăiată dintr-o sferă; în prezent acest termen este utilizat pentru a defini o suprafaţă cu caracteristici diferite în raport cu spaţiul înconjurător (exemplu: zona administrativă şi de afaceri, aşa-numitul CBD - Central Business District, într-o mare metropolă);

• “regiunea” este un termen mult mai precis, implicând o suprafaţă în cadrul spaţiului economic naţional suficient de cuprinzătoare structural pentru a funcţiona independent, deşi, în realitate, ea are, desigur, strânse legături cu restul economiei.

Delimitarea regiunilor nu este însă deloc o sarcină uşoară. Oricare ar fi criteriul utilizat - economic, administrativ, geografic, social, cultural, istoric, ecologic etc. -, nu există metodologii întrutotul satisfăcătoare, compromisul fiind inevitabil. Definiţiile sunt multiple, iar alegerea depinde într-o mare măsură de obiectivele urmărite.

Metoda clasică de conceptualizare a regiunilor face distincţia între trei tipuri (Richardson, 1979):

1. regiuni omogene prin prisma unor caracteristici unificatoare, a unor criterii-cheie, cum ar fi: criteriul economic (exemple: venituri/locuitor apropiate, un sector industrial dominant comun, rate ale şomajului relativ uniforme), criteriul geografic (topografie sau climat similar, o resursă naturală comună), criteriul social-politic (o anumită “identitate” regională, o dezvoltare istorică comună) ş.a.m.d.; în acest caz, diferenţierile interne şi interacţiunile interregionale nu sunt considerate importante;

2. regiuni nodale (polarizate), când interesul pentru uniformitate este minim, iar coeziunea este rezultatul fluxurilor interne, al relaţiilor, interdependenţelor polarizate de obicei în jurul unui centru dominant (nod);

3. regiuni pentru planificare (programare), unde unitatea derivă dintr-un anumit cadru instituţional-administrativ şi din aplicarea unor politici şi programe specifice de dezvoltare regională.

Corespunzător tipului de regiuni de referinţă, se va defini şi o anumită structură regională.

În practica economico-socială regiunea este privită adeseori ca o unitate administrativ-teritorială a unei ţări, având, pe de o parte, o determinare geografică (o porţiune din teritoriul unei ţări ce se individualizează prin trăsături de ordin istoric, cultural, economic, social, iar pe de o alta, o determinare administrativă, implicând o sumă de competenţe instituţionale, ceea ce îi conferă o anumită autonomie în raport cu autoritatea centrală (mai largă sau mai restrânsă, în funcţie de opţiunile,orientările politice dominante în perioada respectivă).

În cazul când se urmăreşte stabilirea unui sistem clar de competenţe pe plan administrativ-instituţional, când se are în vedere dezagregarea programelor economice naţionale în programe la nivel regional, un criteriu foarte important este cel al vecinătăţii, care presupune ca regiunile sistemului naţional să acopere întreaga suprafaţă a ţării, fără a exista suprapuneri.

Există însă şi cazuri în care acest criteriu nu este respectat, planurile de dezvoltare regională fiind elaborate la nivelul aşa numitelor “city-regions”, când multe

zone ale spaţiului naţional rămân în afara sferei lor de influenţă (un exemplu relevant în acest sens îl reprezintă regiunile metropolitane americane).

Termenul de “regiune” nu se aplică însă doar pentru spaţiul naţional structurat regional. El se utilizează şi la nivel internaţional, pentru a defini regiuni constituite pe baza legăturilor dintre zonele de frontieră ale unor ţări vecine (exemplu : euroregiunile) sau regiuni formate din grupuri de ţări între care există legături economice, comerciale, culturale etc. intense, ca urmare a situării lor într-un spaţiu geografic bine delimitat (exemple: ţările scandinave (Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda)), ţările din regiunea Pacific/Asia de Sud - Est (Coreea de Sud, Hong-Kong, Taiwan, Singapore).

De asemenea, dimensiunea internaţională a dezvoltării contemporane, caracterizată prin tendinţele de globalizare şi integrare, a impus şi necesitatea găsirii unor modalităţi relativ omogene de structurare a regiunilor din diverse spaţii naţionale. Astfel, Oficiul de Statistică al Uniunii Europene (EUROSTAT) împreună cu alte departamente ale Comisiei Europene şi statele membre a elaborat “Nomenclatorul unităţilor teritoriale pentru statistică” (NUTS) cu scopul de a realiza o clasificare uniformă a unităţilor teritoriale pentru statistica regională a Uniunii. Aceasta utilizează o structură ierarhică pe trei niveluri principale6, cuprinzând regiuni de mărime comparabilă, chiar dacă structura administrativ teritorială a ţărilor membre cuprinde, în general, doar două niveluri regionale principale (Länder şi Kreise în Germania, régions şi départaments în Franţa, standard regions şi counties în Marea Britanie, regioni şi provincie în Italia etc.) şi un nivel local (comune). Introducerea nivelului intermediar permite armonizarea statisticilor regionale ale ţărilor membre, efectuarea de analize pe plan regional în cadrul Uniunii Europene şi elaborarea politicilor regionale comunitare7. Pentru toate ţările Uniunii Europene măsurile de politică regională aplicate de aceasta se adresează nivelului teritorial NUTS28.

Numărul total al regiunilor NUTS2 din ţările membre ale UE a depăşit 200, după lărgirea acesteia din 1995. Numărul mediu de regiuni NUTS2 pe o ţară membră este de 15, cel mai mare număr, 40, înregistrându-se în Germania, ţara cu cea mai mare populaţie. Dimensiunile medii ale unei regiuni la acest nivel sunt de cca. 2 milioane de locuitori, respectiv 13.000 kmp.

În România structura administrativ-teritorială cuprinde un nivel regional (cele 41 de judeţe şi municipiul Bucureşti), corespunzător nivelului statistic NUTS 3, şi un nivel local (263 de oraşe, din care 84 de municipii şi 2688 comune).

De asemenea, prin Legea 151 / 1998 au fost create opt regiuni de dezvoltare, care constituie “cadrul de concepere, implementare şi evaluare a politicii de dezvoltare regională, precum şi de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de EUROSTAT pentru nivelul al doilea de clasificare teritorială NUTS 2, existent în UE” (Legea 151/1998). Ele au fost alcătuite prin cooperarea voluntară a judeţelor, neavând personalitate juridică şi nefiind unităţi administrativ teritoriale. Cele opt regiuni, cu judeţele componente sunt:

● Regiunea 1 Nord - Est (Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui) ● Regiunea 2 Sud - Est ( Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi,Tulcea, Vrancea)

                                                            6  Cererea în continuă creştere manifestată în legătură cu datele necesare analizelor economico-sociale la nivel regional a determinat EUROSTAT să identifice “două niveluri suplimentare NUTS, dintre care numai unul – nivelul 5 – se aplică tuturor ţărilor membre” (Decand, 2000, p.8) 7  In ultimii ani sistemul NUTS a fost extins şi la nivelul ţarilor din centrul şi estul Europei, aflate în proces de aderare la Uniunea Europeană. 8 Nu în toate cazurile regiunile NUTS2 au caracter administrativ. 

● Regiunea 3 Sud Muntenia (Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa,Giurgiu, Ialomiţa, Prahova, Teleorman)

● Regiunea 4 Sud - Vest Oltenia ( Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt,Vâlcea) ● Regiunea 5 Vest (Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş) ● Regiunea 6 Nord - Vest (Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj,Maramureş, Satu

Mare, Sălaj) ● Regiunea 7 Centru (Alba, Braşov, Covasna, Harghita,Mureş, Sibiu) ● Regiunea 8 Bucureşti-Ilfov (Bucureşti, Ilfov). Aceste regiuni au dimensiuni apropiate ca număr de locuitori şi, cu excepţia

regiunii Bucureşti-Ilfov, ca suprafaţă. Astfel, dacă nu se ia în calcul suprafaţa regiunii Bucureşti-Ilfov, suprafaţa variază între 32.034 kmp (regiunea Sud - Vest Oltenia) şi 36.850 kmp (regiunea Nord-Est ). Populaţia se situa, la recensământul din 18 martie 2002, între 1.959 mii persoane (regiunea Vest) şi 3.647 mii persoane (regiunea Nord - Est).

Pe lângă grupările bazate în esenţă pe structura administrativ teritorială, s-au cristalizat şi anumite grupări tipologice, menite să reducă, pe baza unor caracteristici de dezvoltare economico-socială, la câteva categorii mari mozaicul de regiuni ce compun teritoriul naţional. Utilitatea lor este evidenţiată de rolul pe care îl au în fundamentarea politicilor regionale adecvate acestor categorii reprezentative de regiuni.

Pe plan internaţional s-au conturat grupări tipologice cu grade diferite de detaliere. Totuşi, în cadrul lor se poate distinge existenţa câtorva categorii de regiuni ale căror probleme se situează în centrul politicilor regionale din diverse ţări. Aceste regiuni sunt: regiunile agricole aflate în dificultate, regiunile industriale în declin sau “abandonate” şi regiunile care suportă “presiunea” unei creşteri rapide (Wadley, 1957).

a) Regiunile agricole aflate în dificultate au, în general, o poziţie periferică în raport cu o regiune centrală (“core” region), ocupă suprafeţe relativ întinse, dar populaţia lor este mai puţin numeroasă sau dispersată. Lor li se pot adăuga regiunile izolate (de exemplu, unele regiuni montane), care nu dispun de o reţea de comunicaţii, de o infrastructură corespunzătoare. Rămânerea în urmă a acestor regiuni poate fi explicată prin lipsa de resurse, prin condiţiile mai puţin propice dezvoltării comparativ cu alte regiuni. Nivelul venitului pe locuitor este scăzut, gradul de sub-ocupare şi rata şomajului - ridicate, sursele de venituri fiscale sunt sărace, productivitatea muncii este redusă, insuficientă. Adesea, populaţia migrează mai întâi de la sate spre marile centre urbane, înainte de a părăsi regiunea însăşi. Problemele de ajustare structurală ale acestor regiuni sunt, uneori, într-o puternică dependenţă de sectorul primar, ceea ce le diminuează supleţea în adaptare, în timp ce producţia lor principală se caracterizează printr-o slabă elasticitate în raport cu veniturile.

b) Regiunile industriale în declin sau “abandonate” sunt caracterizate prin scăderea ratei de activitate, creşterea lentă a venitului pe locuitor, emigraţia ridicată, simptome evidente ale dificultăţilor cu care se confruntă aceste regiuni. În cadrul lor se constată frecvent existenţa unor infrastructuri şi a unei populaţii active îmbătrânite, a unor utilaje învechite, cu un grad de poluare ridicat, ce poate descuraja noile investiţii, un climat social nesatisfăcător. Cauzele se pot regăsi în efectul de “situare”(unele sectoare tind să se degradeze mai mult în anumite regiuni decât în altele, rezultând un deficit global ) şi efectul “structural” (întreprinderile dintr-o regiune sunt specializate în sectoare “în pierdere de viteză” în raport cu rezultatele înregistrate pe plan naţional).

c) Regiunile care suportă “presiunea” unei creşteri rapide sunt cele în care resursele cunosc o exploatare foarte intensă, în aceeaşi manieră ca şi infrastructurile (reţelele de transport, locuinţele), în timp ce cererea de forţă de muncă este excesivă. Totodată, poluarea şi congestia demografică sunt fenomene frecvente. În ansamblu, dezvoltarea înregistrată în aceste regiuni se soldează cu rezultate negative, chiar dacă industriile care se instalează în oraşe sau zone suprapopulate se aşteaptă să realizeze economii graţie urbanizării sau concentrării activităţilor. Cu toate ca situaţia ocupării, veniturilor sau a impozitelor este favorabilă, apar o serie de disfuncţii sociale, care se traduc prin lungimea excesivă a traseului locuinţă - loc de muncă, poluare sonoră etc. În aceste regiuni creşterea economică antrenează randamente descrescătoare şi, în final, costurile marginale devin superioare avantajelor marginale.

În funcţie de problemele specifice diferitelor regiuni, în politicile regionale ale multor ţări s-au conturat măsuri cu adresabilitate directă referitoare la:

• regiunile de promovare economică (în Germania) – regiuni “slabe” din punctul de vedere al structurii economice;

• zonele de conversie şi zonele de reconversie industrială (în Franţa) - zone caracterizate prin rate înalte ale şomajului, diminuarea ritmului de creştere a populaţiei etc.;

• zone asistate (în Marea Britanie), - cuprinzând: a) “zone de dezvoltare”, cu o rată înaltă a şomajului şi cunoscând un proces de îmbătrânire industrială şi un declin al activităţilor industriale tradiţionale şi b) “zone intermediare”, în general adiacente celor de dezvoltare, dar cu o creştere lentă şi un şomaj mai redus.

În România, în cadrul strategiei de dezvoltare regională elaborate iniţial de Agenţia Naţională de Dezvoltare Regională (ANDR) ca element de susţinere a planului naţional de dezvoltare regională, au fost identificate, ţinând seama de problemele economice şi sociale cu care se confruntă, zone tradiţional subdezvoltate, zone care trec printr-un declin industrial sever si zone cu o structură economică fragilă (PND 2000).

Zonele tradiţional subdezvoltate prezintă o rată înaltă a şomajului structural şi o pondere ridicată a populaţiei ocupate în agricultură, o rată a mortalităţii infantile mai mare decât media pe ţară şi o tendinţă semnificativă a emigrării, determinată de lipsa locurilor de muncă. La aceasta se adaugă o infrastructură de bază necorespunzătoare şi un nivel scăzut al investiţiilor directe pe locuitor în raport cu media pe ţară. Exemple: zone din judeţele Botoşani şi Vaslui (în cadrul regiunii de dezvoltare Nord - Est), Giurgiu şi Teleorman (regiunea Sud-Muntenia), Dolj şi Olt (regiunea Sud - Vest Oltenia), Maramureş şi Bistriţa-Năsăud (regiunea Nord - Vest).

Zonele în declin industrial sunt zone în care procesul de tranziţie a condus la reducerea considerabilă a numărului locurilor de muncă, în special în industria prelucrătoare şi minieră. Totuşi, în comparaţie cu zonele tradiţional subdezvoltate, ele au o situaţie satisfăcătoare a infrastructurii şi un mediu de afaceri relativ favorabil pentru buna funcţionare a mecanismelor pieţei. Este însă necesară acordarea unei atenţii speciale tratării problemelor sociale generate de restructurarea industrială. Exemple: zone din judeţele Botoşani şi Suceava (regiunea Nord - Est), Brăila şi Buzău (regiunea Sud - Est), Giurgiu, Teleorman, Călăraşi (regiunea Sud Muntenia), Hunedoara (regiunea Vest), Maramureş şi Cluj (regiunea Nord - Vest), Braşov (regiunea Centru).

Zonele fragile structural se caracterizează prin dependenţa populaţiei ocupate de o singură ramură/subramură a industriei grele sau chiar de o singură mare întreprindere generatoare de pierderi în economie. Intensificarea procesului de

restructurare, retragerea subvenţiilor acordate de stat fac ca în perioada următoare aceste zone să se transforme în zone în declin industrial. Exemple: zone din judeţul Neamţ (regiunea Nord - Est), Galaţi şi Brăila (regiunea Sud - Est), Prahova, Călăraşi, Teleorman, Dâmboviţa (regiunea Sud Muntenia), Gorj (regiunea Sud - Vest Oltenia), Hunedoara (regiunea Vest), Satu Mare (regiunea Nord - Vest).

Studiile întreprinse în România au reliefat şi existenţa multor zone vulnerabile, zone în care factorii ce condiţionează dezvoltarea se situează sub anumite praguri critice.

Criteriile folosite au fost (Urbanproiect, 1995): ● criterii geografice, zonele vulnerabile prezintă condiţii dificile de relief,

condiţii dificile de climă, resurse de apă subterană necorespunzătoare, soluri slab productive;

● criterii demografice, zone în care se constată tendinţe de depopulare, spor natural puternic negativ, fenomene de îmbătrânire demografică, număr mic de persoane pe gospodărie;

● criterii economice, în zonele vulnerabile există un număr redus de locuri de muncă raport cu cererea, o slabă dezvoltare a activităţilor neagricole;

● criterii sociale, zonele respective se caracterizează prin disfuncţii ale vieţii comunitare, insatisfacţii privind mediul construit al localităţii etc..

Din cadrul acestora s-a desprins ulterior categoria zonelor defavorizate (ZD). Politica în domeniul ZD vizează revitalizarea lor economică prin atragerea de investiţii, ca urmare a acordării unor importante facilităti fiscale (la început, acestea s-au referit la scutirea de la plata impozitului pe profit, scutirea/restituirea de taxe vamale, scutirea de TVA ş.a.) pe o perioadă între trei si zece ani.

Iniţial, ZD au fost definite ca arii geografice strict delimitate teritorial, îndeplinind cel puţin una din următoarele condiţii (OUG 24/1998):

1. să aibă structuri productive monoindustriale, care, în activitatea zonei, să mobilizeze mai mult de 50% din populatia salariată;

2. să fie zone miniere unde personalul a fost disponibilizat prin concedieri colective în urma aplicării programelor de restructurare;

3. în urma lichidării, restructurării sau privatizării unui/unor agenţi economici să apară concedieri colective care să afecteaze mai mult de 25% din numărul angajaţilor cu domiciliul stabil în zona respectivă;

4. rata şomajului să depăşească cu 25% rata şomajului la nivel naţional; 5. să fie lipsite de mijloace de comunicaţii şi infrastructura să

fie slab dezvoltată. Ulterior, constatându-se că au fost declarate deja ZD ariile care respectau

aceste criterii (procesul de restructurare a zonelor monoindustriale şi a celor miniere fiind considerat încheiat în unele cazuri sau în curs de desfăşurare în altele), criteriile au fost revizuite şi reduse la cel puţin una din condiţiile (OUG 75/2000):

1. ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă ale zonei să fie de cel puţin trei ori mai mare decât ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă la nivel naţional în ultimele trei luni care preced luna întocmirii documentaţiei de declarare a ZD;

2. să fie zone izolate, lipsite de mijloace de comunicare, iar infrastructura să fie slab dezvoltată.

În prezent, beneficiază de statutul de ZD 37 de zone, reprezentând aproximativ 7% din suprafaţa totală a ţării.

Fosta ANDR (ulterior Ministerul Dezvoltării şi Prognozei)9 a elaborat trei

programe speciale destinate ZD şi anume : « Dezvoltarea afacerilor », « Sprijinirea investiţiilor » şi « Sprijinirea activităţilor din mediul rural ».

La sfârşitul anului 2002 valoarea totală a investiţiilor private în ZD se situa la nivelul de 587,3 mil. Euro, în timp ce valoarea totală a facilităţilor acordate agenţilor economici din aceste zone se ridica la peste 225,3 mil. Euro.

Potrivit declaraţiilor agenţilor economici cu certificat de investitor, prin investiţiile noi derulate în ZD au fost create, în perioada 1999 – 2002, 54.153 noi locuri de muncă, din care 62% au fost ocupate de şomeri. În aceeaşi perioadă valoarea totală a cifrei de afaceri realizate de agenţii economici din ZD s-a ridicat la 1.502,15 mil. Euro, iar exporturile la 680,4 mil. Euro.

Începând cu 2002 facilităţile acordate ZD au cunoscut o serie de modificări, impuse de legislaţia adoptată în privinţa impozitului pe profit şi TVA, precum şi de negocierile cu Uniunea Europeană privind concurenţa şi ajutorul de stat.

Politica privind ZD a fost inclusă în cadrul mai larg al politicii zonelor asistate, lansate în anul 2000 pentru elaborarea şi derularea de programe susţinute prin Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională. Aceste programe de dezvoltare sunt orientate pe domenii de activitate şi/sau comunităţi locale având ca obiectiv realizarea unei creşteri economice durabile prin:

● identificarea şi punerea în valoare a punctelor forte pe care le prezintă România şi transformarea lor în avantaje comparative pe plan internaţional;

● concentrarea eforturilor de dezvoltare pe domenii generatoare de bunăstare (ramuri ale industriei, servicii, turism ş.a.);

● stimularea procesului investiţional în domeniul public şi privat (cf. Dezvoltarea regională. Programe de dezvoltare, Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, http:// www.mdp.ro).

Între programele propuse şi promovate de MDP pot fi menţionate : programul « Avantaje » (identifică şi susţine punctele forte ale României în contextul competiţiei economice internaţionale), programul « Turism interregional » (urmăreşte generarea de noi atracţii turistice sau punerea în valoare a obiectivelor deja existente), programul « Tehnologia secolului XXI » (orientat pe zone cu potenţial tehnologic important şi specialişti cu calificare ridicată, zone In care se află centre universitare, institute de cercetări, incubatoare de afaceri ş.a.), programul « Parcuri industriale », programul « Dezvoltarea regiunii Nord - Est », programul « Investiţii strategice în regiunile Nord - Vest şi Vest », programe de dezvoltare a unor judeţe – Hunedoara, Alba, Giurgiu, Tulcea, Călăraşi (având ca beneficiar societăţi comerciale cu capital privat, integral românesc).

Programul « Parcuri industriale »10 are ca scop îmbunătăţirea infrastructurii

economice regionale, diversificarea economiei şi încurajarea iniţiativelor private în special în domeniul industriei şi serviciilor de vârf.

Parcul industrial reprezintă o zonă delimitată în care se desfăşoară activităţi economice, de cercetare ştiinţifică, de producţie industrială şi de servicii, de valorificare a cercetării ştiinţifice şi/sau de dezvoltare tehnologică într-un regim de facilităţi specifice11

în vederea valorificării potenţialului uman şi material al zonei (OG                                                             9 În urma restructurării Guvernului din iunie 2003 problematica ZD a fost preluată de Ministerul Administraţiei şi Internelor (OG 64/2003). 10 Acest program este administrat în prezent (urmare a restructurării Guvernului din iunie 2003) de Ministerul Economiei şi Comerţului. 11 Facilităţile au în vedere: scutirea de la plata taxelor percepute pentru modificarea destinaţiei sau pentru scoaterea din circuitul agricol a terenului aferent parcului

65/2001, modificată şi aprobată prin Legea 490/2002). Pentru aceasta se urmăreşte îndeplinirea unor obiective ce se referă la: • creşterea numărului de locuri de muncă; • sporirea volumului investiţiilor străine directe; • crearea şi dezvoltarea unor ramuri industriale de înaltă tehnologie; • dezvoltarea de activităţi care să determine angajarea personalului înalt

calificat; • creşterea capacităţii de satisfacere a pieţei interne, de majorare a exportului

şi reducere a importului de produse industriale; • producerea de bunuri şi servicii competitive pe pieţele interne şi

internaţionale; • desfăşurarea de activităţi în concordanţă cu obiectivele dezvoltării regionale. Constituirea parcului industrial se bazează pe asocierea în participaţiune

dintre administraţia publică centrală şi locală, agenţii economici, institutele de cercetare – dezvoltare şi/sau alţi parteneri interesaţi.

Principalele domenii de specializare a parcurilor industriale sunt, potrivit legislaţiei, următoarele :

• industria prelucrătoare, în care predomină activităţile de prelucrare şi/sau de restabilire a valorii de întrebuinţare a unor bunuri, cu posibilitatea concentrării pe industriile de vârf;

• afacerile, cu precădere activităţile financiar-bancare, de consultanţă, proiectare, cercetare-dezvoltare, administrarea afacerilor;

• distribuţia, în care predomină activităţile de depozitare de mărfuri şi logistică, desfăşurate în apropierea terminalelor de containere, a infrastructurii de transport (şosele, căi ferate, aeriene, maritime, fluviale) şi a punctelor vamale;

• serviciile, aşa cum sunt definita de Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională (CAEN).

În cadrul parcului industrial, pe lângă activităţile care predomină şi care conferă domeniul de specializare al acestuia, în vederea sprijinirii dezvoltării acestor activităţi, se pot desfăşura o serie de servicii conexe precum : furnizarea de utilităţi, curăţenie şi pază, servicii comerciale şi de alimentaţie publică, activităţi hoteliere, servicii de evidenţă contabilă, asistenţă în afaceri, servicii de asigurări ş.a.

O altă măsură, derivând din preocupările de zonare a teritoriului ţării pentru implementarea măsurilor de politică regională (Frentz, 2003) se referă la concentrarea fondurilor PHARE – componenta coeziune economică şi socială – şi a fondurilor de cofinanţare de la bugetul de stat în zone de restructurare industrială cu potenţial de creştere economică. Acestea sunt definite ca fiind „concentrări geografice de localităţi cu întreprinderi aflate în dificultate, nivel ridicat al şomajului, probleme de poluare a mediului şi care au totodată potenţial de creştere economică“ (H.G. 399/2001).

În acest mod au fost delimitate 11 zone şi anume: 1. Zona industrială a Moldovei de Nord - Est; 2. Zona de industrie complexă a Moldovei Central - Vestice; 3. Zona industrială a Subcarpaţilor de curbură;

                                                                                                                                                                                          industrial, deducerea din profitul impozabil a unei cote de 20% din valoarea investiţiilor realizate în parcul industrial, amânarea pe perioada de realizare a investiţiei, până la punerea în funcţiune a parcului industrial a plăţii TVA pentru materialele şi echipamentele necesare realizării sistemului de utilităţi din interiorul parcului, reduceri de impozite acordate de administraţia publică locală pentru bunurile imobile şi terenurile transmise în folosinţa parcului industrial ş.a. 

4. Zona industrială şi de servicii a Dunării de Jos; 5. Zona industrială a Subcarpaţilor Munteniei; 6. Zona industrială a Olteniei Centrale; 7. Zona industrială a Podişului Mehedinţi; 8. Zona industrială a Banatului de Sud şi a Bazinului Petroşani; 9. Zona industrial-extractivă a Munţilor Apuseni; 10. Zona de industrie extractivă a Maramureşului şi de industrie predominant

uşoară a Transilvaniei de Nord; 11. Zona de industrie complexă a Transilvaniei Centrale. Aceste zone au fost incluse în Planul Naţional de Dezvoltare (PND) 2002-

2005, urmând ca dintre localităţile ce le aparţin să fie selectate, urmând procedurile PHARE, proiecte de investiţii din sectorul public şi privat care se înscriu în priorităţile PND. Măsurile, programele, proiectele promovate se concentrează asupra următoarelor direcţii (Frentz, 2003):

• diversificarea economică, inclusiv valorificarea potenţialului turistic prin sprijinirea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii;

• dezvoltarea resurselor umane (modernizarea şcolilor profesionale, furnizarea de servicii sociale);

• îmbunătăţirea calităţii reţelei infrastructurii regionale; • reabilitarea micii infrastructuri urbane şi turistice. PND 2002-2005 propune ca aceste zone să concentreze fondurile PHARE de

dezvoltare regională pe o perioadă de cel puţin trei ani, astfel încât programele şi proiectele implementate să beneficieze de investiţii importante, cu efecte vizibile în planul dezvoltării economice şi sociale la finele perioadei. 

2 MODELE DE CREŞTERE ECONOMICĂ REGIONALĂ

2.1 Problematica disparităţilor în creşterea economică regională Abordarea problemei disparităţilor1 în creşterea economică regională (pe scurt,

creşterea regională) suscită vii discuţii datorită modalităţilor variate de definire a creşterii regionale. Cele mai frecvent întâlnite sunt: creşterea outputului total al unei regiuni, creşterea outputului pe o persoană ocupată, creşterea outputului pe locuitor. La rândul său, outputul poate fi măsurat prin: producţia totală (brută ) a unei regiuni, produsul intern brut al regiunii, produsul intern net al regiunii ş.a.

Modul în care este definită creşterea regională este deosebit de important datorită faptului că, în funcţie de acesta, pot fi formulate concluzii diferite cu privire la situaţia reală a economiei unei regiuni. De exemplu, o regiune poate prezenta, în acelaşi timp, o creştere redusă a outputului total şi o creştere rapidă a outputului pe cap de locuitor dacă procesul de emigrare din regiunea respectivă înregistrează cote semnificative în perioada studiată .

De aceea se ridică problema de a găsi cel mai adecvat mod de a măsura creşterea regională. Acesta depinde însă şi de scopul pentru care urmează să se facă măsurarea. Astfel:

- creşterea outputului total este utilizată ca un indicator al creşterii capacităţii productive a unei regiuni, care depinde, în parte, şi de măsura în care acea regiune atrage capital şi forţă de muncă din alte regiuni;

- Creşterea outputului pe o persoană ocupată este adesea utilizată ca un indicator al modificărilor în competitivitatea regiunii prin creşterea productivităţii;

- creşterea outputului per capita indică schimbările în bunăstarea economică a regiunii. Deci, nu se poate afirma că una din aceste măsuri este “cea mai bună”, fiecare fiind utilă în felul său.

O altă problemă controversată legată de disparităţile în creşterea regională se referă la viziunea pe termen mediu-lung asupra consecinţelor creşterii regionale. Astfel, potrivit modelului neoclasic, care accentuează rolul ofertei, creşterea regională conduce la convergenţă în dezvoltarea economico-socială a regiunilor, în timp ce în viziunea modelelor bazate pe abordările post-keynesiene ale cererii (modelul bazat pe potenţialul de export, modelul cauzelor cumulative) creşterea regională accentuează divergenţa.

In raport cu cele două viziuni asupra consecinţelor creşterii regionale, treptat s-a conturat tratarea complementară a acestora, în funcţie de nivelul general al dezvoltării, opţiunile de politică economică ale unei ţări şi problemele specifice diferitelor regiuni ale sistemului teritorial (Nijkamp, 1997).

2.2 Modelele neoclasice Abordarea macroeconomică a creşterii economice a fost dezvoltată pe baza

contribuţiilor iniţiale ale lui Solow (1956) şi Swan (1956). Argumentele lor au fost aplicate ulterior cazului regiunilor (Armstrong şi Taylor, 1993, 2000, Richardson, 1973, McCann, 2001). Abordarea neoclasică a creşterii regionale are două componente majore:

                                                            1 În literatura de specialitate se operează atât cu termenul disparităţi, cât şi cu decalaje, inegalităţi regionale. Unii autori consideră că inegalităţile devin disparităţi atunci când depăşesc amplitudinea de 30%.  

- Prima componentă se referă la problema alocării în plan regional a factorilor de producţie şi a migraţiei acestora, analiza bazându-se pe cadrul analitic oferit de modelul neoclasic unisectorial şi bisectorial.

- Cea de-a doua componentă are în vedere relaţia dintre factorii de producţie şi schimbările tehnologice.

In ansamblu, modelele neoclasice au la bază ipotezele competiţiei perfecte, utilizării depline a factorilor de producţie şi mobilităţii lor perfecte.

2.2.1 Modelul neoclasic unisectorial fără progres tehnic La baza modelelor neoclasice ale creşterii economice stă o funcţie de producţie

agregată. Într-o economie fără progres tehnic, outputul este determinat în întregime de inputurile de capital şi forţă de muncă . Această relaţie este exprimată prin funcţia:

Yt = f(Kt, Lt), în care: (2.2.1.1) Yt = outputul Kt = capitalul fix Lt = forţa de muncă t = timpul O formă particulară a acestei funcţii de producţie este funcţia de producţie Cobb-

Douglas. În ipoteza unor randamente constante de scară, aceasta se prezintă astfel: αα −= 1

ttT LAKY (2.2.1.2) unde α şi (1-α) reprezintă elasticitatea outputului în raport cu capitalul fix şi, respectiv,

forţa de muncă (cu cât creşte outputul dacă K, respectiv L cresc cu 1%):

KY

KY

KK

YY ::

∂∂

=ΔΔ

=α (2.2.1.3)

LY

LY

LL

YY ::1

∂∂

=∂∂

=−α (2.2.1.4) Într-o economie cu competiţie perfectă, în care preţul factorilor este flexibil şi

resursele se situează la nivelul utilizării lor depline, creşterea outputului este dată de ecuaţia: ( ) ttt lky αα −+= 1 (2.2.1.5)

obţinută prin logaritmarea ecuaţiei (2.2.1.2) şi diferenţiere în raport cu timpul, în care: yt = dinamica lui Y (pe scara logaritmică ) kt = dinamica lui K lt = dinamica lui L Ecuaţia (2.2.1.5) se mai poate scrie:

)( tttt lkly −=− α 2.2.1.6) care arată că outputul pe lucrător poate creşte doar dacă creşterea capitalului depăşeşte creşterea populaţiei ocupate. Cu alte cuvinte, outputul pe lucrător (persoana ocupată) poate creşte doar dacă raportul K/L creşte. Corelaţia pozitivă între raportul K/L şi Y/L este prezentată în figura 2.1.

Se observă că outputul pe lucrător creşte când gradul de înzestrare tehnică a muncii (K/L) creşte. Dar aceasta nu poate continua la nesfârşit în absenţa progresului tehnic, deoarece în asemenea condiţii capitalul şi forţa de muncă vor înregistra randamente marginale descrescătoare, generând creşterea într-un ritm descrescător a outputului pe lucrător (aşa cum evidenţiază şi figura 2.1).

Când produsul marginal al muncii ajunge la un nivel suficient de scăzut, investiţia netă va tinde către zero, iar investiţia brută va fi suficientă doar pentru menţinerea la un nivel constant a capitalului fix. In aceste condiţii raportul K/L se va situa la nivelul său de echilibru pe termen lung (K/L*). Lui i se asociază nivelul de echilibru pe termen lung al raportului Y/L (Y/L*). Odată ce acest echilibru a fost atins, nu va mai exista nici un stimulent pentru producători să crească în continuare gradul de înzestrare. Cu un raport constant K/L ecuaţia (2.2.1.6) arată că outputul, capitalul fix şi forţa de muncă vor creşte toate cu aceeaşi rată. Aceasta este situaţia de echilibru pe termen lung în modelul neoclasic mono-sectorial.

Y/L 

Y/L=f(K/L) 

Y/L* 

Figura 2.1 Relaţia dintre outputul pe lucrător şi capitalul fix pe lucrător

K/L*  K/L 

Primele concluzii ce se pot desprinde sunt: 1. outputul creşte nelimitat datorită creşterii capitalului şi forţei de muncă ; 2. outputul pe lucrător creşte dacă înzestrarea tehnică a muncii creşte; 3. când înzestrarea tehnică a muncii atinge nivelul său de echilibru pe termen lung nu

va mai exista o creştere suplimentară a outputului marginal pe lucrător.

2.2.2 Modelul neoclasic unisectorial cu progres tehnic Modelul neoclasic poate deveni mai realist prin luarea în considerare în mod explicit,

ca element separat, a influenţei progresului tehnic asupra outputului regional. Astfel, funcţia Yt=F(Kt, Lt, t) poate fi exprimată de această dată prin:

αα −= 1

ttgtT LKAeY (2.2.2.1)

Unde: g = rata progresului tehnic în perioada de timp [0, t]. În acest caz progresul tehnic apare ca un element independent de inputurile de capital

şi forţă de muncă, crescând uniform în timp. Totuşi, acest mod de a lua în considerare influenţa progresului tehnic asupra

outputului este ultra-simplificat, deoarece ignoră posibilitatea ca progresul tehnic să fie încorporat în creşterile de capital fix ca urmare a investiţiilor efectuate. În plus, aceasta poate conduce la creşterea gradului de calificare a forţei de muncă, cu influenţă directă asupra creşterii productivităţii muncii, demonstrând că forţa de muncă , la fel ca şi capitalul, nu este omogenă .

În ciuda problemelor pe care le ridică modelarea felului în care progresul tehnic influenţează creşterea outputului total şi a outputului pe lucrător, nu există nici o îndoială în privinţa importanţei sale pentru creşterea regională. Efectul progresului tehnic asupra outputului pe lucrător este prezentat în figura 6.2. Deplasarea în sus a funcţiei Y/L este determinată de rezultatele introducerii progresului tehnic la un nivel dat al raportului K/L.

Y/L 

(Y/L)2=F(A2,K,L) 

(Y/L)1=F(A1,K,L) 

Figura 2.2 Influenţa progresului tehnic asupra outputului pe lucrător

Presupunând din nou randamente constante de scară şi urmând acelaşi algoritm de liniarizare a funcţiei de producţie ca şi în cazul precedent, urmat de diferenţierea în raport cu timpul, se obţine următoarea ecuaţie a creşterii economice:

yt = g + αkt + (1-α)lt (2.2.2.2)

In continuare, dacă forţa de muncă şi capitalul fix se consideră constante (creştere

zero), se ajunge la concluzia că o rată de 1% a progresului tehnic conduce la o creştere de 1% a outputului.

Relevanţa modelului creşte prin transformarea formulei astfel: yt - lt = g + α(kt - lt) (2.2.2.3)

care arată că , chiar dacă forţa de muncă şi capitalul fix cresc în acelaşi ritm, outputul pe lucrător va creşte dacă rata progresului tehnic este mai mare ca zero. În situaţia de echilibru pe termen lung se presupune că, creşterea outputului va fi egală cu creşterea capitalului fix (y=k). Înlocuindu-l pe k prin y în ecuaţia (6.2.2.3) se obţine rata de creştere a outputului pe lucrător care asigură echilibrul pe termen lung:

α−=−

1gly tt (2.2.2.4)

De exemplu, dacă g=2% şi α=0,6, atunci outputul pe lucrător va creşte anual cu 5%, asigurând echilibrul pe termen lung.

Din această prezentare a modelului neoclasic rezultă valoarea sa potenţială pentru explicarea disparităţilor în creşterea regională. Astfel, considerând că relaţiile prezentate se stabilesc la nivelul unor regiuni, rezultă următoarele cauze ale disparităţilor în creşterea

(Y/L)2 

(Y/L)1 Deplasarea în sus a lui Y/L datorită progresului tehnic 

(K/L)1  K/L

regională : 1. variaţia influenţei progresului tehnic de la o regiune la alta; 2. variaţia capitalului fix de la o regiune la alta; 3. variaţia forţei de muncă de la o regiune la alta. Renunţând la luarea în considerare a timpului în mod explicit, ecuaţia creşterii

regionale poate fi scrisă astfel:

yr = gr + αkr + (1-α)lr (2.2.2.5) sau

yr - lr = gr + α(kr-lr) (2.2.2.6)

Aceasta demonstrează că disparităţile în creşterea outputului pe lucrător se pot explica prin diferenţele regionale în rata progresului tehnic şi a gradului de înzestrare tehnică a muncii.

2.2.3 Mobilitatea interregională a factorilor de producţie în viziunea modelelor

neoclasice Pe lângă factorii menţionaţi până acum, migrarea interregională a factorilor de

producţie exercită de asemenea o influenţă considerabilă asupra creşterii regionale. Potrivit modelului neoclasic, capitalul se va deplasa către regiunile care oferă cele mai ridicate rate ale randamentului, producătorii vor căuta localizările cele mai profitabile pentru uzinele şi instalaţiile lor, iar lucrătorii vor fi atraşi de regiunile cu salariile cele mai mari. Rezultă că disparităţile în creşterea regională se manifestă nu numai ca urmare a creşterii endogene a capitalului şi a forţei de muncă (prin creşterea acumulărilor în regiune, respectiv a populaţiei), ci şi ca un rezultat al migraţiei interregionale a factorilor. Figura 2.3 prezintă o schemă simplificată a acestui proces, punând în evidenţă factorii de bază care determină contribuţia capitalului şi a forţei de muncă la creşterea outputului regional. De exemplu, creşterea capitalului fix depinde de investiţiile efectuate de rezidenţii în regiune, dar şi de influxul de capital din alte regiuni. La rândul lor, aceşti doi factori depind de rata economisirii în regiune şi de rata randamentului capitalului fix în acea regiune în comparaţie cu alte regiuni. Deci, creşterea ouputului va fi mai puternică dacă rata economisirii creşte, deoarece aceasta va conduce, prin creşterea volumului de investiţii, la o creştere mai rapidă a capitalului fix. Explicaţii similare se pot dezvolta şi în privinţa forţei de muncă.

Problema care se ridică este identificarea regiunilor cu creşterea cea mai rapidă, dacă se presupune că forţa de muncă şi capitalul sunt perfect mobile. Potrivit modelului neoclasic, regiunile cu un raport ridicat capital fix/forţă de muncă vor oferi salarii înalte, în timp ce investiţiile în aceste regiuni vor fi scăzute. Aceasta conduce la predicţia că forţa de muncă şi capitalul se vor deplasa în direcţii opuse: regiunile cu un raport capital/forţă de muncă ridicat vor înregistra un influx de forţă de muncă şi un reflux de capital, în timp ce în regiunile cu un raport capital/forţă de muncă scăzut va exista o situaţie opusă.

Creşterea outputului regiunii

Creşterea populației ocupate 

Progresul tehnic  Creşterea capitalului fix

Înclinația populației  cu vârstă de muncă de  a  se  alătura forței de muncă 

Investiții  efectuate de  rezidenții  în regiune 

Influxul  net  de capital  în regiune 

Influxul  net  de forță  de  muncă în regiune 

Rata randamentului în regiune în raport cu rata randamentului în alte regiuni 

Creşterea populației cu vârsta de muncă a regiunii 

Nivelul regional al salariilor în raport cu salariile din alte regiuni 

Economiile (acumularea) în regiune 

Figura 2.3 Oferta de factori de producţie şi creşterea outputului regional

Cu alte cuvinte, regiunile în care salariile sunt la un nivel scăzut vor atrage capital şi vor pierde forţa de muncă, iar regiunile în care salariile sunt ridicate vor atrage forţă de muncă şi vor pierde capital. Cum raportul capital/forţă de muncă va fi în creştere în regiunile cu salarii reduse (şi în descreştere în cele cu salarii ridicate), outputul pe lucrător va creşte mai rapid în regiunile cu salarii reduse decât în regiunile cu salarii ridicate.

Totuşi, nu este posibil să se stabilească dacă creşterea outputului total va fi mai ridicată în regiunile cu salarii scăzute decât în regiunile cu salarii mari, deoarece aceasta depinde de viteza cu care capitalul se deplasează către regiunile cu salarii scăzute, în raport cu viteza cu care forţa de muncă părăseşte aceste regiuni. În cazul în care capitalul are o mobilitate mai mare decât forţa de muncă (acesta fiind cazul cel mai frecvent), regiunile cu salarii mai scăzute vor înregistra cea mai mare creştere a outputului deoarece capitalul se va deplasa către acele regiuni mai repede decât le părăseşte forţa de muncă.

Alături de influenţa fluxurilor interregionale ale factorilor de producţie şi de diferenţele legate de creşterea endogenă a capitalului şi a forţei de muncă, progresul tehnic exercită propria sa influenţă asupra disparităţilor în creşterea regională. Totuşi, această influenţă este dificil de estimat, sursele de informaţii în această privinţă fiind destul de sărace.

În principiu, se presupune că există o mobilitate destul de ridicată a cunoştinţelor tehnice între regiuni, ceea ce ar conduce la o influenţă redusă a acestei variabile asupra diferenţelor în creşterea regională. De aceea, importanţa reală a progresului tehnic asupra disparităţilor în creşterea regională depinde de viteza cu care noua tehnică se propagă de la o regiune - sursă către alte regiuni ale economiei naţionale.

Cercetările empirice asupra difuziunii spaţiale a tehnologiei sugerează că aceasta nu este în nici un caz instantanee. Unele regiuni se prezintă ca lideri ai progresului inovaţional. Ele sunt sursele unor invenţii fundamentale şi deţin iniţiativa în aplicarea acestora sub forma unor noi metode de producţie. Deşi noile cunoştinţe tehnologice se difuzează în afara regiunilor-sursă, procesul este foarte complex şi departe de a fi perfect. De exemplu, informaţiile despre noi procese de producţie se răspândesc mai rapid către celelalte regiuni

decât informaţiile despre produsele în întregime noi, informaţii asupra cărora firmele realizatoare păstrează secretul cu stricteţe. De asemenea, informaţiile tind să se difuzeze urmând rute bine definite: de la marile către micile oraşe şi de la uzina principală către ramurile acesteia în cadrul aceleiaşi firme.

Ţinând seama că difuziunea spaţială a noilor tehnologii îşi manifestă propria sa influenţă asupra creşterii productivităţii muncii, este de aşteptat ca regiunile cu un nivel tehnologic mai scăzut al proceselor de producţie să câştige în planul creşterii productivităţii muncii prin exploatarea decalajului dintre ele şi regiunile cu un nivel tehnologic ridicat al proceselor de producţie. Aceasta sugerează o corelaţie pozitivă între creşterea productivităţii şi decalajul tehnologic: cu cât acesta din urmă este mai mare, cu atât sunt mai mari posibilităţile de creştere a productivităţii.

În concluzie, ţinând seama de mobilitatea spaţială a factorilor de producţie şi de sensurile fluxurilor interregionale determinate de disparităţile între regiuni, modelul neoclasic conduce la ideea convergenţei pe termen lung a dezvoltării economice pe plan regional.

2.2.4 Modelul neoclasic bisectorial Principalul neajuns al modelului unisectorial este ipoteza că fiecare regiune produce o

singură marfă. În momentul în care se renunţă la această ipoteză, se înmulţesc posibilităţile schimburilor dintre regiuni, apărând noi surse ale creşterii regionale. Într-o economie multi-sectorială, regiunile vor fi puternic stimulate să participe la schimburile interregionale, cu scopul de a valorifica avantajul comparativ.

Accentul se va muta pe importanţa potenţială a sectorului de export al unei regiuni în determinarea performanţelor sale privind creşterea economică. Introducerea în analiză a sectorului de export permite identificarea a două surse suplimentare de creştere a outputului. Astfel, într-un sistem de regiuni ale căror economii cuprind mai mult de un sector, creşterea outputului poate fi determinată şi de:

1. îmbunătăţirea alocării resurselor prin deplasări intersectoriale ale capitalului şi forţei de muncă în interiorul unei regiuni;

2. îmbunătăţirea alocării resurselor prin deplasări intersectoriale ale capitalului şi forţei de muncă între regiuni.

Dacă se consideră o regiune cu două sectoare, unul cu o productivitate a muncii scăzută şi celălalt cu o productivitate ridicată, creşterea outputului poate avea loc şi ca urmare a deplasării forţei de muncă de la locurile de muncă cu o productivitate scăzută către cele cu o productivitate a muncii ridicată. Un exemplu clasic îl reprezintă deplasarea forţei de muncă din agricultură către industrie pe parcursul procesului de industrializare a economiei unei regiuni.

De asemenea, rata creşterii regionale este determinată într-o bună măsură de potenţialul de export al regiunilor. Se presupune o regiune având un sector ale cărui produse sunt destinate în întregime vânzării către alte regiuni (sectorul de export) şi un sector ce produce în totalitate mărfuri ce vor fi vândute rezidenţilor acelei regiuni (sectorul intern). Economia unei regiuni, operând într-un mediu perfect competitiv, va fi în echilibru atunci când toate firmele vor produce la un nivel al outputului care maximizează profitul, ceea ce conduce la următoarele relaţii de echilibru:

1. costul marginal al muncii = valoarea produsului marginal al muncii; 2. costul marginal al capitalului fix = valoarea produsului marginal al capitalului. Se presupune în continuare că cererea pentru exporturile regiunii creşte, rezultând

creşterea preţului mărfurilor exportate. În aceste condiţii atât valoarea produsului marginal al muncii cât şi valoarea produsului marginal al capitalului vor creşte, cu următoarele consecinţe:

1. Stocul de capital în sectorul de export va creşte ca rezultat al influxului de capital din alte regiuni, în prelungirea creşterii investiţiilor endogene. Aceasta va continua până când costul marginal al capitalului va fi egal din nou cu valoarea produsului marginal al capitalului (pentru început acesta din urmă va scădea deoarece raportul K/L “împinge” în jos produsul marginal al capitalului).

2. Cererea de forţă de muncă va creşte din două motive: a) creşterea preţurilor la produsele exportate va conduce la creşterea produsului marginal al muncii; b) creşterea raportului K/L va întârzia creşterea produsului marginal al muncii.

3. Presupunând că salariile sunt identice iniţial în cele două sectoare (pentru că forţa de muncă este omogenă şi liberă să se deplaseze între cele două sectoare ca răspuns la diferenţele de salarii), când în sectorul de export salariile vor creşte acest sector va atrage o parte din lucrătorii sectorului intern până când echilibrul salarial între cele două sectoare va fi restabilit.

4. Salariile mai ridicate plătite în regiune vor determina un influx net de forţă de muncă din alte regiuni, acestea aliniindu-se în final structurii interregionale a salariilor.

5. Creşterea outputului şi a ocupării în sectorul de export va avea urmări asupra sectorului intern, a cărui mărime va fi determinată de veniturile regionale. Cum acestea cresc, cererea pentru produsele sectorului intern va creşte şi ea, conducând la creşterea cererii de forţă de muncă în acest sector.

Pe scurt, acest model neoclasic extins pune în evidenţă noi factori care contribuie la creşterea economică a unei regiuni. Astfel, stimulul iniţial pentru creşterea regională rezultă din creşterea cererii pentru exporturile regiunii. Aceasta conduce la o creştere mai accentuată a capitalului în sectorul de export, ca rezultat al creşterii investiţiilor endogene şi al influxului net de capital din alte regiuni. În plus, outputul creşte ca o consecinţă a deplasării lucrătorilor din sectorul intern, cu o productivitate mai ridicată, precum şi datorită influxului de lucrători din alte regiuni.

Diferenţa esenţială între modelul neoclasic unisectorial şi modelul bisectorial constă în aceea că, în timp ce modelul neoclasic unisectorial prevede migrarea capitalului şi a forţei de muncă în direcţii diferite (forţa de muncă spre regiunile care oferă salarii mai ridicate, iar capitalul către regiunile cu forţă de muncă ieftină), modelul bisectorial demonstrează că în anumite circumstanţe atât fluxurile de forţă de muncă cât şi fluxurile de capital pot fi orientate către regiunile cu salarii ridicate.

O altă deosebire se referă la faptul că existenţa unor sectoare de export cu caracteristici diferite de la o regiune la alta determină posibilitatea unor diferenţieri privind progresul tehnic în plan regional, ştiut fiindcă acesta prezintă particularităţi corespunzătoare structurii pe ramuri a fiecărei regiuni.

Aşadar, în raport cu modelul neoclasic unisectorial modelul bisectorial oferă explicaţii mai realiste pentru disparităţile în creşterea regională, punând în evidenţă, pe lângă creşterea populaţiei ocupate şi a capitalului, progresul tehnic şi mobilitatea interregională a factorilor de producţie, alte două surse potenţial foarte importante pentru creşterea regională: mobilitatea intersectorială a factorilor de producţie şi impulsionarea creşterii economice prin sectorul de export al fiecărei regiuni.

Totuşi, abordarea neoclasică prezintă şi unele neajunsuri, care se referă la: 1. ipoteza că investitorii şi lucrătorii sunt foarte bine informaţi asupra preţului

factorilor de producţie în toate regiunile şi răspund oricăror diferenţieri regionale prin migrarea către regiunile care oferă condiţiile cele mai atractive, ceea ce nu se întâmplă de multe ori în realitate;

2. ipoteza unei perfecte flexibilităţi a preţului factorilor de producţie, astfel încât mobilitatea interregională a capitalului şi forţei de muncă va înlătura automat diferenţele dintre regiuni în privinţa preţului factorilor. În practică însă preţul factorilor este departe de a

fi perfect flexibil, ceea ce face ca mecanismul de reglare al modelului neoclasic să nu opereze corespunzător;

3. incapacitatea abordării neoclasice de a recunoaşte importanţa factorilor cererii pentru creşterea regională. Regiunile care înregistrează o creştere rapidă a cererii pentru outputul lor vor prezenta localizări mult mai atractive pentru investitori, ceea ce va atrage un volum sporit de capital şi de forţă de muncă din alte regiuni. De aceea, dacă se acceptă ideea mobilităţii interregionale a capitalului şi forţei de muncă, unele regiuni nu vor putea face faţă oricăror restricţii ale ofertei în privinţa creşterii lor economice.

2.3 Modele axate pe cererea exterioară regiunii Aceste modele accentuează contribuţia esenţială a cererii din exterior pentru outputul

unei regiuni la rata creşterii sale economice. De asemenea, ele scot în evidenţă modul în care regiunea reacţionează la schimbările în cererea pentru exporturile sale şi influenţa pe care aceasta o are asupra ratei creşterii regionale.

2.3.1 Modelul bazat pe rolul sectorului de export. Teoria avantajului comparativ (Armstrong şi Taylor 2000,Richardson, 1973)

Din punct de vedere istoric, rolul sectorului de export în creşterea regională s-a manifestat odată cu dezvoltarea economică a unor regiuni, bazată în mod esenţial pe resursele naturale. Capitalul şi forţa de muncă s-au îndreptat către aceste regiuni pentru a exploata baza lor bogată de resurse naturale. Cum cererea mondială pentru aceste resurse s-a extins din ce în ce mai mult, s-au constituit reţele tot mai dense de transport, care au contribuit la integrarea acestor regiuni în marile pieţe ale lumii.

Ideea centrală în modelul bazat pe sectorul de export este că impulsul iniţial pentru dezvoltarea economică regională este dat, cel puţin pentru unele regiuni, de exploatarea şi exportul resurselor lor naturale. De aceea, repartiţia geografică a resurselor naturale poate explica într-o anumită măsură de ce regiunile înregistrează rate diferite de creştere economică. Analiza nu se poate opri însă în acest punct: în continuare se urmăreşte explicarea specializării regionale şi a cauzelor care susţin continuarea expansiunii economice a unei regiuni sau, după caz, declinul său.

Explicaţiile specializării regionale în exportul de mărfuri ale sectorului primar trebuie căutate în teoriile avantajului comparativ, care încearcă să clarifice modelele regionale de producţie şi specializare în anumite exporturi. De exemplu, potrivit teoriei lui Heckscher şi Ohlin regiunile se vor specializa în producţia şi exportul mărfurilor primare care utilizează în mod intensiv factorii relativ abundenţi în regiune. Astfel, regiunile cu resurse bogate de materii prime se vor specializa în producţia de mărfuri bazată pe utilizarea intensivă a materiilor prime (bunuri primare şi semiprelucrate: grâu, cafea, lână, bumbac etc.), regiunile cu resurse mari de forţă de muncă se vor specializa în producţia de mărfuri bazată pe utilizarea intensivă a forţei de muncă, iar cele cu resurse mari de capital în producţia de mărfuri cu o utilizare intensivă a capitalului.

Cum teoria lui Heckscher şi Ohlin cu privire la specializarea regiunilor în anumite exporturi este prea simplificată, au apărut şi sau dezvoltat o serie de teorii menite să adâncească studiul cu privire la rolul sectorului de export în creşterea regională. O primă dezvoltare presupune că factorii de producţie nu migrează între regiuni, abundenţa unui factor într-o regiune neavând nici o semnificaţie. Această ipoteză a imobilităţii este rezonabilă pentru materiile prime, dar mai puţin realistă în privinţa forţei de muncă (în special pe termen lung) şi foarte nerealistă în privinţa capitalului, care înregistrează o mobilitate interregională ridicată. Regiunile înzestrate cu materii prime din abundenţă se vor specializa în producţia de

materii prime pentru export pentru că acest factor este relativ ieftin. Aceasta va induce o migrare a capitalului, care se va îndrepta către regiunile menţionate pentru a exploata bogata lor bază de resurse naturale.

Odată stabilită specializarea, cererea exterioară pentru outputul unei regiuni va avea un efect dominant asupra creşterii sale economice. Influenţa cererii exterioare asupra creşterii exporturilor unei regiuni depinde de mai mulţi factori, şi anume:

• preţul exporturilor regiunii (Px); • nivelul veniturilor celorlalte regiuni (Z); • preţul mărfurilor care pot substitui exporturile în cauză pe pieţele externe (PS) Astfel, Xd = f (Px, Z, PS) în care Xd este cererea pentru produsele de export ale unei regiuni. Această funcţie ar trebui însă să încorporeze şi factori cum ar fi: calitatea produselor,

serviciile (asistenţa) oferite după vânzare etc. În acest mod competitivitatea exporturilor unei regiuni pe pieţele externe va influenţa creşterea sectorului de export nu numai prin preţuri, ci şi prin calitatea produselor exportate.

Din punctul de vedere al ofertei, toţi factorii cu un efect semnificativ asupra costurilor de producţie vor afecta competitivitatea unei regiuni. Aceşti factori includ: cheltuielile cu salariile (W), cu mijloacele de muncă (PK), cu materiile prime (R), costurile input-urilor intermediare (C) şi nivelul tehnologic (T). Funcţia care descrie oferta de export va descrie aceste influenţe astfel:

XS=f(PX, W, PK, R, C, T).

Dacă factorii cererii şi ofertei sunt favorabili creşterii exporturilor, aceasta va conduce

la creşterea cererii de factori de producţie, al căror preţ va deveni relativ mai ridicat în raport cu alte regiuni. Mai departe, creşterea preţului factorilor va determina fenomenul de imigrare din alte regiuni, conducând la creşterea disparităţilor interregionale.

In raport cu teoria neoclasică, abordarea bazată pe sectorul de export prezintă avantajul că accentuează rolul factorilor cererii fără a ignora latura ofertei în cadrul economiei unei regiuni. Dar, în forma sa cea mai simplă, această teorie a fost criticată pentru că s-a ocupat în special de descrierea dezvoltării regionale în legătură cu exportul de produse primare, fără a aborda condiţiile cu un efect dominant asupra creşterii regionale. De exemplu, rolul unor factori interni cum ar fi activitatea întreprinzătorilor locali şi programele de dezvoltare guvernamentale este ignorat complet. Totuşi, teoriile avansate oferă o serie de elemente utile referitoare la efectele induse ale investiţiilor, influenţa factorilor ofertei, efectele economiilor exterioare de scară.

2.3.2 Modelul cauzalităţii cumulative Modelul cauzalităţii cumulative porneşte de la modelul creşterii regionale bazate pe

potenţialul de export, propus iniţial de Kaldor şi dezvoltat ulterior de Dixon şi Thirlwall. Kaldor (1970) a argumentat ideea potrivit căreia creşterea outputului regional pe locuitor este dată de măsura în care regiunile sunt capabile să exploateze economiile de scară şi să colecteze beneficiile ce rezultă dintr-o specializare mai ridicată. Aceste beneficii variază în funcţie de tipul activităţii productive în care este specializată regiunea, unele activităţi beneficiind de creşteri ale productivităţii mai mari decât altele. În particular, este posibil ca regiunile specializate în ramuri ale industriei prelucrătoare să beneficieze de creşteri mult mai

mari ale productivităţii faţă de regiunile care se bazează într-o măsură însemnată pe agricultură şi minerit (ecploatarea resurselor naturale).

O consecinţă a acestei diferenţieri sectoriale conduce la predicţia că regiunile specializate în activităţi ale industriei prelucrătoare vor înregistra o creştere economică mai rapidă decât cele specializate în activităţi ale sectorului primar. Mai mult, procesul este cumulativ pentru că regiunile aflate în prim-plan vor câştiga un avantaj în competitivitate. Acesta va întări specializarea regională, deoarece regiunile cu un avantaj în competitivitate îşi vor extinde sectorul de export (importând mai mult produse ale sectorului primar din alte regiuni).

Dixon şi Thirlwall au aprofundat modelul propus iniţial de Kaldor prin luarea în considerare a modului în care procesul cauzelor cumulative afectează creşterea unei regiuni (Dixon şi Thirlwall, 1975). Ei au studiat efectul de feed-back al creşterii regionale asupra competitivităţii sectorului de export (vezi figura 2.4).

Creşterea  cererii  pentru  exporturile regiunii,  determinată  de  creşterea veniturilor la scară națională 

Exporturile în regiune 

Output‐ul regional 

Figura 2.4 Efectul de feed-back al creşterii regionale asupra competitivităţii sectorului de export

Prețurile în regiune 

Productivitatea muncii în regiune 

Punctul nodal îl constituie creşterea productivităţii muncii. Aceasta este dependentă în principal de doi factori: progresul tehnic şi gradul de înzestrare tehnică a muncii. Deci, productivitatea muncii va creşte dacă vor avea loc introducerea progresului tehnic �i creşterea gradului de înzestrare, prin noi investiţii. La rândul lor, acestea depind parţial de creşterea outputului, ea însăşi determinată de creşterea înregistrată de sectorul de export. Cum expansiunea sectorului de export depinde de competitivitatea sa în raport cu regiunile care produc înlocuitori apropiaţi, raportul dintre preţurile exporturilor acelei regiuni şi preţurile înlocuitorilor produşi în celelalte regiuni va influenţa dinamica sectorului de export. În acest punct, procesul cauzalităţii cumulative devine complet, deoarece preţurile exporturilor unei regiuni sunt determinate într-o bună măsură de dinamica productivităţii muncii.

Caracterul cumulativ al procesului face ca regiunile cu un avantaj în competitivitate să-şi consolideze acest avantaj, rezultând că, din perspectiva modelelor axate pe cerere, creşterea regională are un caracter divergent.

2.3.3 Teorii aflate în legătură cu cauzalitatea cumulativă 2.3.3.1 Cauzalitatea cumulativă şi teoria polilor de creştere Teoria polilor de creştere acreditează ideea unei unităţi motrice (o întreprindere, un

grup de întreprinderi, o ramură industrială, o combinaţie de industrii), propulsoare, capabilă să inducă puternice efecte de antrenare asupra unităţilor ce se situează în amonte sau aval ca şi asupra zonelor geografice aflate sub incidenţa lor. Din această perspectivă, creşterea economică apare polarizată atât în spaţiul industrial cât şi în cel geografic, ambele reprezentând forme de existenţă, de manifestare a spaţiului economic, în sensul lui Perroux (Perroux, 1964, 1969) şi Boudeville (Boudeville, 1961).

Spaţiul economic, înţeles ca un ansamblu complex de activităţi economice, se prezintă ca un câmp de forţe, teritoriul naţional fiind privit fie ca spaţiul de trecere a acestor forţe, fie ca un ansamblu de centre sau poli de unde emană şi spre care se îndreaptă ele.

Un loc aparte în teoria polilor (centrelor) de creştere îl ocupă problema economiilor de scară. Dacă o ramură este subiectul unor economii de scară interioare, firmele cu o creştere susţinută vor obţine un avantaj în competiţia cu rivalii lor şi creşterea va deveni cumulativă. Economiile de scară interioare joacă totuşi un rol minor în teoria polilor de creştere.

Mult mai importante în această teorie, după cum argumentează şi Fr. Perroux, sunt economiile de scară exterioare. Economiile de scară exterioare apar ca un rezultat al proximităţii spaţiale a unor activităţi interdependente. Se pot distinge astfel două tipuri de economii de scară exterioare: economii datorate localizării (economii de localizare) şi economii datorate aglomerării (economii de aglomerare) (Richardson, 1973)2.

Economiile de localizare reprezintă rezultatul concentrării geografice a unor întreprinderi aparţinând aceleiaşi ramuri. Ele includ şi economiile de transfer (de legătură) care se manifestă ca urmare a proximităţii geografice a firmelor între care există legături de tip input-output. Aceste economii de legătură explică de ce punctele nodale ale reţelelor de transport sunt acele localizări în care costurile de distribuire şi asamblare pentru anumite ramuri pot fi minimizate. Economiile de localizare au la bază o serie de motive. Cele mai importante avantaje rezultă din proximitatea firmelor aparţinând aceleiaşi ramuri, care permite o mai mare specializare a acestora, având ca efect reducerea costurilor medii pe termen lung. Specializarea ridicată conduce la creşterea eficienţei în producţie şi poate lua forme diferite. De exemplu, se pot stabili firme specializate în cadrul unui complex industrial sau grupuri de firme pot stabili anumite relaţii de cooperare, cum ar fi subcontractarea. De asemenea, economiile de localizare rezultă şi din faptul că proximitatea geografică a unor firme aparţinând aceleiaşi ramuri facilitează cercetarea, activitatea inovaţională în acea industrie. Ea conduce la apariţia unor resurse de forţă de muncă cu calificare şi experienţa necesară ramurii în cauză.

Economiile de aglomerare apar ca rezultat al asocierii geografice a unui număr mare de activităţi economice care pot să nu aparţină aceleiaşi ramuri. Astfel, în multe cazuri se poate remarca concentrarea unor elemente ce se constituie în avantaje pentru firme din diverse ramuri:

- transportul urban şi posibilităţile oferite pentru navetă; - pieţe ale muncii bine organizate, cu resurse de forţă de muncă cu calificări variate; - cheltuieli sociale de regie şi servicii guvernamentale; - o gamă largă de servicii de asistenţă comercială, financiară, contabilă, juridică etc. De asemenea, dotările de ordin social-cultural pot avea un efect puternic asupra

deciziilor privind localizarea în rândul antreprenorilor, managerilor, al persoanelor ce îşi propun să emigreze şi al familiilor acestora. Atractivitatea în creşterea centrelor de creştere regională existente creează o serie de efecte de “contracurent”, care operează în detrimentul regiunilor mai puţin dezvoltate. Astfel, eficienţa ridicată a activităţilor din aceste centre face din ele un “magnet” pentru investitori. În plus, ele tind să atragă cele mai valoroase elemente ale resurselor de forţă de muncă din regiunile mai puţin dezvoltate. Comerţul interregional are �i el efecte perturbatoare asupra acestor regiuni. Este binecunoscut exemplul ţărilor în curs de dezvoltare, care prezintă o parte a economiei cu o intensitate ridicată a capitalului, în timp ce restul cuprinde ramuri, activităţi cu o intensitate ridicată a forţei de muncă. Centrele de creştere sunt dominate de ramuri bazate pe o intensitate ridicată a capitalului şi tehnologii                                                             2 Alţi regionalişti (Hoover (1937, 1943), O’Sullivan (2000), McCann (2001) consideră economiile de scară exterioare în totalitate ca fiind economii ale aglomerării, în cadrul cărora se disting economiile de localizare şi economiile urbanizării (pe acestea din urmă Richardson le numeşte economii de aglomerare).  

avansate. La început regiunile cu o creştere rapidă pot ocoli regiunile mai puţin dezvoltate şi întreţine relaţii comerciale în special cu regiunile în ascensiune. În timp însă, pe măsura dezvoltării schimburilor interregionale, regiunile mai puţin dezvoltate vor fi atrase mai puternic în relaţiile de schimb, cu multe efecte pozitive asupra economiilor lor. Vor exista, desigur, şi cazuri în care firme mai puţin eficiente, ce supravieţuiau numai în virtutea izolării lor, vor fi eliminate din competiţie de firmele cu eficienţă ridicată din celelalte centre de creştere odată ce schimbările interregionale vor căpăta amploare.

În discuţiile despre centrele de creştere se acordă o atenţie specială efectelor de difuziune sau “de scurgere” care emană de la aceste centre. Pe măsură ce economia unei ţări se dezvoltă, se creează posibilităţi de îmbunătăţire a legăturilor de transport dintre regiuni, astfel încât firmele în expansiune vor căuta condiţii favorabile de investiţii în regiunile rămase în urmă. În acelaşi timp, departe de a fi un simplu spectator, guvernul va interveni pentru stimularea creşterii economice în regiunile mai puţin dezvoltate.

Pe de altă parte, economiile de scară (interioare şi exterioare) din centrele de creştere vor genera şi posibilitatea unor pierderi, a unor efecte negative, cauzate de congestia urbană, poluare, creşterea preţului terenurilor, etc. De exemplu, construirea unei noi infrastructuri de transport (cale ferată, şosea) creează externalităţi pozitive pentru locuitorii zonei în cauză prin mărirea posibilităţilor de deplasare a acestora, dar şi externalităţi negative prin creşterea poluării aerului, zgomot, deteriorarea peisajului natural, congestionarea traficului, accidente etc.

În concluzie, cu toate efectele adverse, procesul cauzalităţii cumulative este o realitate confirmată de diversele evoluţii în plan regional, modelele construite pentru reliefarea acestui proces necesitând o serie de perfecţionări, în vederea obţinerii unei imagini şi explicaţii cât mai convingătoare asupra cauzelor care determină disparităţile regionale.

6.3.3.2 Modelul centru-periferie Modelul centru-periferie a fost conturat de Friedman în perioada 1966-1973,

reprezentând o versiune extinsă a cauzalităţii cumulative. Friedman consideră relaţia centru-periferie ca a doua etapă în secvenţa istorică a dezvoltării regionale, care cuprinde patru etape:

1. modelul localizărilor pre-industriale; 2. modelul centru-periferie; 3. dispersarea, fragmentarea periferiei; 4. dezvoltarea unui sistem spaţial integrat de regiuni interdependente. Esenţial în teoria centru-periferie a lui Friedman este accentul pe modelul autonomie-

dependenţă, ce priveşte spaţiul economiei naţionale ca un sistem în care distribuirea puterii tinde să fie inegală, reflectând un model dominant şi persistent de schimburi reciproce între oraşe şi între regiuni.

Regiunile centrale sunt definite în termenii controlului asupra propriilor destine, în timp ce regiunile periferice sunt dependente şi controlate de primele.

Distincţia centru-periferie nu este abordată prin prisma diferenţierelor în gradul de industrializare, urbanizare (deşi regiunile centrale au un sector industrial puternic şi includ mari centre urbane), ci mult mai strâns, bazându-se pe ideea că o regiune centrală este un centru major al procesului inovaţional. Mai precis, regiunile centrale sunt “subsisteme ale societăţii organizate teritorial, cu o înaltă capacitate de a genera şi absorbi inovaţiile”, în timp ce regiunile periferice sunt definite ca “subsisteme a căror traiectorie de dezvoltare este determinată semnificativ de instituţiile din regiunile centrale, în raport cu care ele se află într-o situaţie de dependenţă ” (Friedman, 1972). La rândul lor, inovaţiile sunt abordate în sens larg, ca inovaţii în plan material, tehnologic, instituţional, spiritual (cultural).

Relaţia centru-periferie se află în legătură cu patru procese asociate urbanizării, şi anume:

a. difuziunea inovaţiilor, modificând comportamentul socio-cultural; b. controlul proceselor economico-sociale, conducând la un model al relaţiilor de

putere în care concentrarea autorităţilor politice şi administrative în centru determină ceea ce este permis să se întâmple pe plan economic, social, politic în periferie;

c. migraţia, modificând modelele de conturare a aşezărilor umane; d. investiţiile, determinând distribuţia spaţială a activităţilor economice în centru şi

periferie. Organizarea puterii şi modelele socio-culturale se combină în aşa-numita organizare

spaţială a modernizării, în timp ce activitatea economică şi modelele aşezărilor determină organizarea spaţială a economiei. Împreună, acestea se combină pentru a contura organizarea spaţială a societăţii.

Modelul lui Friedman se doreşte mai mult o paradigmă sugestivă prin implicaţiile sale decât o teorie deterministă, rigidă. El este un model al dualităţii spaţiale, accentuând distincţia dintre sectoarele moderne şi cele tradiţionale.

Procesul investiţional şi mişcarea migratorie din modelul lui Friedman sunt strâns legate de efectele de difuziune şi cele de contracurent din modelele de dezvoltare dezechilibrată ale lui Myrdal (Myrdal, 1957) şi Hirschman (Hirschman, 1958). Paradigma lui Myrdal oferă noi posibilităţi de analiză a problemelor spaţiale în ţările în curs de dezvoltare. De exemplu, teoria localizării ar trebui să ia în considerare şi influenţele non-economice sau indirect economice.

Localizările în ţările în curs de dezvoltare sunt explicate nu numai prin factorii accesului la piaţă, accentul pe contactele directe în afaceri, reţeaua de transport şi telecomunicaţii slab dezvoltată, infrastructura superioară în regiunile centrale, metropolitane, ci şi prin dorinţa managerilor de a câştiga un acces direct la centrele relevante ale puterii guvernamentale, de a beneficia de comenzi guvernamentale, de a exercita presiuni pentru o protecţie de tip monopolist şi de a fi capabili să ocolească controlul birocratic centralizat asupra licenţelor şi garanţiilor pentru împrumuturi. O altă manifestare este eşecul băncilor provinciale de a stimula dezvoltarea regională, legat de faptul că adesea ele sunt instrumente sub controlul proprietarilor de terenuri pentru transferul capitalului către regiunile centrale.

Unul din aspectele cele mai interesante, dar şi controversate ale analizei lui Friedman se referă la predicţia că, în final, relaţia centru-periferie se va atenua substanţial, mergând până la dispariţie. Acest aspect este argumentat prin faptul că o serie de forţe economice - extinderea pieţelor, descoperirea de noi resurse, îmbunătăţirea transporturilor, difuziunea spaţială a inovaţiilor, implementarea unor politici regionale eficace - vor transforma oraşele de mărime medie din zone periferice în localizări tot mai atractive pentru noile afaceri. În acelaşi timp, schimbările în organizarea industrială fac posibilă separarea dintre deciziile managerilor la nivel central şi producţie, ceea ce permite dispersarea ramurilor diverselor firme, sediile centrale ale acestora rămânând în continuare în marile oraşe.

2.4 Teorii, concepţii privind creşterea regională 2.4.1 Creşterea regională - concurenţială / generativă Teoriile privind creşterea regională au cunoscut o evoluţie graduală, marcată, pentru

început, de tratarea regiunilor ca elemente non-spaţiale ale economiei naţionale, iar apoi de luarea în considerare a spaţiului în mod explicit.

În prima categorie se înscriu modelul neoclasic (pe baza principiilor emise de Marshall), modelul cauzalităţii cumulative (Myrdal-Kaldor), modelul bazat pe potenţialul de export (Bolton), modelele econometrice (Czamanski, Klein, Harris ş.a.), modelele input-output (Leontief, Moses, Richardson ş.a.).

Ca o perspectivă alternativă la modelele tradiţionale, recunoaşterea importanţei componentei spaţiale poate fi remarcată în teorii şi modele cum sunt:

- modelul centru-periferie şi cel al coridoarelor de dezvoltare (Friedman); - variantele spaţiale ale teoriei polilor de creştere (Boudeville ş.a.); - analiza influenţei aglomerărilor şi a efectelor “hinterlandurilor” asupra dimensiunii şi

distanţei dintre zonele urbane (van Böventer); - discutarea rolului transporturilor şi al forţelor polarizatoare în creşterea regională

(Siebert); - teoria axelor de dezvoltare (Pottier); - analiza difuziunii spaţiale a inovaţiilor (Hägerstrand şi, mai târziu, Romer) ş.a.m.d. Din abordarea comparativă a acestor două mari curente a rezultat, între altele, o

problemă teoretică larg dezbătută , ale cărei implicaţii practice în sfera politicilor regionale sunt evidente. Ea se referă la caracterul concurenţial sau generativ al creşterii regionale.

O consecinţă a tratării regiunilor ca subdiviziuni non-spaţiale ale economiei naţionale este aceea că ratele de creştere regională sunt privite ca fiind derivate din rata naţională de creştere economică, în timp ce posibilitatea unui impact propulsiv al creşterii fiecărei regiuni asupra ratei de creştere naţională este ignorată .

Acest mod de abordare a creşterii regionale accentuează ideea concurenţei interregionale, de unde termenul de creştere concurenţială. Modelele creşterii concurenţiale presupun că rata posibilă a creşterii economice naţionale este cunoscută şi examinează forţele (avantajele şi dezavantajele amplasării, potenţialul relativ al pieţei, costurile comparative etc.) care determină modul cum va fi distribuită rata dată a creşterii economice între regiunile sistemului. În aceste modele creşterea unei regiuni va avea loc întotdeauna în detrimentul alteia. Multe din teoriile tradiţionale ale creşterii regionale (cauzalitatea cumulativă, teoria neoclasică etc.) fac parte din categoria celor care tratează creşterea regională ca o creştere concurenţială. Rata de creştere naţională este determinată exogen, iar funcţia analizei economice regionale este doar de a distribui această creştere între regiuni. Nevoia de a include în aceste modele variabile spaţiale este foarte redusă, deoarece fiecare regiune este tratată ca şi cum ar fi un sector economic.

În viziunea modelelor creşterii generative însă, dimensiunea regională este mult accentuată, acestea tratând rata creşterii economice naţionale ca o rezultantă a ratelor de creştere ale regiunilor. În această concepţie întreaga creştere este spaţial orientată, cu alte cuvinte creşterea în cadrul oricărei părţi a economiei naţionale îşi are originea într-o anume amplasare. Performanţele privind creşterea unei regiuni pot fi îmbunătăţite fără a induce efecte adverse asupra ratelor de creştere ale regiunilor vecine. Creşterea indusă de procesul inovaţional poate fi încadrată în acest context: aglomerările şi proximitatea spaţială a activităţilor în anumite oraşe sau regiuni pot induce o rată a inovaţiilor deasupra celei ce ar fi înregistrată în absenţa aglomerărilor. În mod similar, schimbările ce pot apărea în distribuţia intra-regională a factorilor de producţie, facilitate, de exemplu, de un sistem eficient de transport intra-regional, pot spori de asemenea eficienţa producţiei şi ratele creşterii regionale. Importanţa acestui impact spaţial asupra creşterii regionale este trecută cu vederea în cazul modelelor axate pe creşterea concurenţială. Acest fenomen, în cadrul căruia eficienţa spaţială intra-regională a unei regiuni poate avea un efect de feedback asupra ratei creşterii economice agregate, este numit creştere generativă .

Importanţa acestei distincţii, dincolo de evidenţierea faptului că distribuţia spaţială a resurselor în cadrul economiei naţionale are un impact semnificativ asupra eficienţei dinamice, constă în concentrarea atenţiei asupra eficienţei intra-regionale într-o măsură mult mai mare decât asupra eficienţei inter-regionale: în timp ce modelele creşterii concurenţiale susţin că, dacă factorii de producţie sunt distribuiţi eficient între regiuni (ajungându-se, de exemplu, la o echilibrare a rentabilităţii), rata de creştere economică ar fi maximă, modelele

creşterii generative întăresc necesitatea angajamentului în stimularea condiţiilor favorabile creşterii economice în cadrul fiecărei regiuni, mai degrabă decât de a devia resursele de la alte utilizări, posibil mai productive, în alte regiuni.

Aceste succinte consideraţii întăresc necesitatea luării în considerare a componentei spaţiale în teoria creşterii economice regionale şi în analiza urban-regională . În plan practic ea se reflectă în studierea atentă a implicaţiilor adoptării anumitor politici de dezvoltare regională, ce se pot diferenţia în funcţie de amploarea intervenţiei puterilor politice, contextul centralizat sau descentralizat de aplicare a politicilor regionale, orientarea macroeconomică sau microeconomică a măsurilor preconizate, având un câmp de acţiune interregional sau inter şi intra-regional, accentul pe redistribuirea forţei de muncă sau pe redistribuirea capitalului, accentul pe sursele exogene sau pe potenţialul de dezvoltare endogenă, gradul de promovare a procesului inovaţional, gradul de extindere a sectorului terţiar a măsurilor sectoriale tradiţionale ş.a.m.d.

2.4.2 Eficienţă versus echitate în creşterea regională Într-un model simplu, obiectivele politicii regionale pot fi reduse la două: 1. maximizarea creşterii economice la nivelul economiei naţionale (eficienţă); 2. reducerea disparităţilor interregionale în privinţa veniturilor, bunăstării, creşterii

economice a regiunilor (echitate). Analiza clasică a creşterii regionale şi a politicilor regionale corespunzătoare se referă

de aceea la posibilitatea rezolvării conflictului dintre eficienţă şi echitate. Dacă regiunile cu venituri joase ar oferi perspectiva unei eficienţe ridicate a utilizării capacităţii, aceste scopuri nu ar mai fi opuse unul celuilalt. Dar economiile aglomerărilor, oportunităţile oferite de piaţă şi alţi factori acţionează în favoarea regiunilor mai bogate. De aceea, în mod obişnuit trebuie să se admită o serie de “compensări” între eficienţă şi echitate.

Conflictul este uşor de rezolvat din punct de vedere teoretic printr-un model economico-matematic. O posibilitate este aceea de a alege un scop primordial şi de a-l maximiza, în timp ce celălalt scop va fi tratat ca o restricţie. De exemplu, într-o economie simplificată, cu două regiuni, având eficienţa drept scop dominant, modelul de decizie la nivel naţional va fi:

⎪⎩

⎪⎨

⎧

≥ zr

r

n

YY

y_

2

1

max

în care: yn = rata de creştere a venitului naţional; Yr1 şi Yr2 = nivelul veniturilor în cele două regiuni, cu Yr1< Yr2

z_

= raportul minim acceptabil al inechităţii. Dacă echitatea în plan regional este scopul primordial, modelul va deveni:

⎪⎪⎩

⎪⎪⎨

⎧

≥−

nyy

z

n

n

_

max

unde = rata minimă acceptabilă a creşterii economice. ny

−

Totuşi, nu este neapărat nevoie să se ierarhizeze cele două obiective sau să se adopte ipotezele problemelor de programare liniară. O abordare mai puţin restrictivă este construirea unei curbe de indiferenţă între ratele alternative de creştere economică şi indicele echităţii

regionale. În mod simplificat, se presupune că fiecare rată de creştere economică implică o anumită distribuţie interregională. În realitate însă există multe distribuţii interregionale alternative care pot conduce la aceeaşi rată a creşterii economice.

yn 

Pfe 

T 

Figura 2.5 Curba de indiferenţă între creşterea economică şi echitatea interregională Sursa: H.Richardson, Regional ant Urban Economics, Pitman PublishingLtd., London, p. 228

Această posibilitate poate fi ignorată dacă se presupune că mediul instituţional, instrumentele politicii regionale rămân neschimbate.

O curbă de indiferenţă de acest fel este prezentată în figura 2.5. Totuşi, forma curbei TT’ nu este certă. În mod normal se aşteaptă ca indicele echităţii, z, să fie inelastic în raport cu schimbările în rata creşterii economice, yn. Aceasta deoarece convergenţa în veniturile regionale poate să fie realizată, dar foarte încet, prin diferenţieri persistente în ratele de creştere regională, pe o perioadă lungă de timp şi nu prin realocarea resurselor pe termen scurt. Deşi curba poate fi trasată pornind de la observaţii statistice asupra ratei creşterii economice şi indicelui de echitate, există unele riscuri în utilizarea ei pentru scopuri de prognoză şi planificare. O altă problemă este aceea că orizontul programelor naţionale de dezvoltare este mult mai scurt decât cel corespunzător, adecvat pentru politicile şi programele regionale.

Presupunând că a fost trasată curba de indiferenţă, orice combinaţie de obiective de creştere în echitate descrisă de câte un punct al acesteia poate fi aleasă în raport cu funcţia care descrie preferinţele decidenţilor. Astfel, se presupune că aceştia reprezintă în mod clar preferinţele sociale şi că raporturile de substituire preferate de societate între eficienţă şi echitate sunt liniare. Atunci funcţiile exprimând aceste preferinţe pot fi reprezentate printr-un set de drepte cu panta coborând spre dreapta. Punctul optim al curbei de indiferenţă este acela în care cea mai înaltă dintre funcţiile de preferinţă (Pfe) este tangentă la TT’. Aceasta oferă combinaţia optimă între rata de creştere economică (Yne) şi indicele echităţii regionale (ze).

O funcţie de preferinţă plată implică o societate orientată către creşterea economică. Cu cât funcţiile de preferinţă sunt mai abrupte, cu atât societatea este mai receptivă la măsurile de redistribuire în plan regional. Este posibil chiar ca punctul de tangenţă să se înregistreze în cadranul în care curba de indiferenţă corespunde unei rate negative a creşterii economice. Totuşi, în astfel de cazuri trebuie identificate circumstanţele care fac posibilă alegerea unei rate pozitive de creştere şi de a realiza o redistribuire ex-post a rezultatelor creşterii economice.

zZe 

yne 

Tl 

3 INDICATORII DEZVOLTĂRII REGIONALE

Dezvoltarea regională include obiective economice şi sociale, iar în condiţiile în care

se pune şi problema durabilităţi se adaugă obiective legate de conservarea resurselor de mediu. Prin urmare, evaluarea dezvoltării durabile necesită abordarea acestor domenii şi a interacţiunii lor, prin focalizarea atenţiei asupra diferitelor tipuri de capital. Indicatorii dezvoltării durabile trebuie să reflecte dimensiunile capitalului economic, ecologic şi uman, precum şi gradul în care populaţia are acces la aceste tipuri de capital.

Un sistem integrat de indicatori care să îndeplinească aceste necesităţi este dificil de construit, astfel încât să asigure condiţiile de completitudine şi compatibilitate a informaţiilor. Dimensiunile economice, sociale şi ecologice ale dezvoltării durabile pot fi surprinse prin indicatori ce caracterizează aceste problematici, la nivel local, regional şi global, dar şi prin indicatori de legătură, de relaţie între aceste domenii, indicatori despre care putem spune că se află la graniţa dintre indicatorii celor trei tipuri de capital (figura 3.1).

Indicatori ai mediului (capitalul natural): • Indicatori ai utilizării  resurselor • Indicatori de stare a mediului 

• Indicatori de răspuns  

3.1 Indicatorii dezvoltării economice În deceniile trecute, dezvoltarea economică punea accentul aproape exclusiv pe

creşterea economică (măsurată prin nivelul şi dinamica Produsului Intern Brut). Cu toate acestea, după perioade lungi de creştere relativ susţinută s-a observat, la începutul anilor '70, în toate ţările dezvoltate, că factorii care influenţează nivelul de trai (sărăcia, rata şomajului) s-au îmbunătăţit foarte puţin sau chiar deloc. Acest lucru a dus la conturarea ideii că, de fapt, creşterea economică este o condiţie esenţială a dezvoltării economice, dar constituie doar un aspect al acesteia din urmă.

Creşterea economică se înseamnă acumulări şi schimbări cantitative în economie, în termeni de output, venituri, consum, acumulare, investiţii.

Indicatori economici (capitalul economic): • Produsul intern brut • Rata acumulării capitalului 

• Productivitatea etc. • Indicatori de răspuns  

Indicatori sociali (capitalul uman): • Indicatori ai stării de sănătate • Indicatori ai securității sociale 

• Indicatori ai ocupării etc.  

Indicatori de legătură:  Indicatori de legătură: Indicatori ai intensității folosirii resurselor de mediu în activitățile economice etc. 

Indicatori ai accesului la resursele de mediu etc. 

Indicatori de legătură: ‐ IDU  ‐ Indicatori ai sărăciei ‐ indicatori ai disparității veniturilor şi cheltuielilor etc.  

 

Dezvoltarea economică, privită ca o creştere economică modernă, reprezintă un proces de schimbări cantitative şi calitative, proces care implică modificări în structura economiei, adică schimbări în tehnologie, comportament, organizare şi sistem instituţional. Dezvoltarea economică, include, pe lângă aspectele legate de creşterea economică, şi alte aspecte: îmbunătăţirea simţitoare a condiţiilor de viaţă, o distribuţie a veniturilor cât mai echitabilă, existenţa unui mediu cât mai sănătos. Aşadar, dezvoltarea economică este un concept mult mai larg decât creşterea economică.

Pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, mai ales pentru cele cu nivel scăzut al PIB/locuitor, nu este posibilă realizarea unei dezvoltări umane reale, fără o dezvoltare economică; iar dezvoltarea economică nu poate fi atinsă fără creşterea economică. Astfel, în ţările în curs de dezvoltare, nivelul veniturilor este prea scăzut pentru a genera resursele necesare creşterii susţinute a economiei şi a asigura un standard minim acceptabil de trai.

Dezvoltarea economică este o condiţie necesară, dar şi un rezultat al creşterii economice. Dezvoltarea este prioritară creşterii economice, în sensul că aceasta din urmă nu poate continua pe termen lung fără inovaţie tehnologică şi fără schimbări structurale, posibile doar într-o ţară dezvoltată. Deşi creşterea economică se constituie ca o parte integrantă a dezvoltării economice, trebuie menţionat faptul că există circumstanţe în care politicile de creştere economică pot intra în conflict cu dezvoltarea economică ce este susţinută prin acestea. Spre exemplu, exporturile masive de resurse naturale pot accelera creşterea economică, dar acest lucru afectează – pe termen lung – iremediabil mediul, ceea ce face dificilă dezvoltarea economică.

Creşterea economică se poate măsura printr-o serie de indicatori statistici, precum: nivelul producţiei şi consumul, rata ocupării şi şomajului.

Produsul Intern Brut (PIB) real, adică PIB în preţuri curente (ale anului pentru care se face calculul), corectat cu modificarea preţurilor. PIB măsoară activitatea economică generată într-o anumită regiune realizată prin producţia de noi bunuri şi servicii. Rata reală de schimb utilizată pentru calculul PIB într-o monedă străină, în scopul de a efectua comparaţii între ţări, nu reflectă în mod fidel paritatea puterii de cumpărare (în special datorită existenţei bunurilor ce nu sunt destinate comerţului internaţional). Tocmai de aceea, se fac eforturi pentru a construi rata de schimb la paritatea puterii de cumpărare (PPC). Paritatea puterii de cumpărare poate fi reflectată dacă preţurile bunurilor (sau coşului de bunuri) sunt aceleaşi în diferite ţări, când este exprimat într-o monedă comună.

Rezultatele reale se pot măsura şi prin indicatori alternativi, precum Produsul Naţional Brut (PNB), Produsul Intern Net (PIN) sau Produsul Naţional Net (PNN), măsuraţi în termeni reali. Cu toate că PNN real poate fi cel mai corect indicator al activităţii economice, el are o utilitate practică mai scăzută, din cauza dificultăţilor în măsurarea deprecierii capitalului fix şi, cel mai adesea, se foloseşte un indicator brut în analiza creşterii economice.

Diferenţa dintre PIB şi PNB este, în general, relativ mică, dar până şi statele dezvoltate – care ar fi fost avantajate de utilizarea indicatorului PNB, datorită agenţilor economici care funcţionează în străinătate – îşi orientează, în prezent, atenţia asupra PIB real.

Alături de nivelul PIB real se poate utiliza indicatorul rata creşterii PIB, considerat un indicator mai potrivit pentru analiza creşterii economice în ţările cu tendinţă de evoluţie susţinută, inclusiv în ţările cu tranziţie la economia de piaţă, care înregistrează mai degrabă ritmuri crescute ale PIB, decât niveluri mari ale PIB. Valori ridicate ale ratei de creştere a PIB-ului sunt asociate cu performanţe bune ale economiei regionale. Rata de creştere a PIB-ului regional este un indicator care permite o comparaţie relativ facilă a vitezei relative de creştere economică a unei regiuni în comparaţie cu altele. Totodată, ratele creşterii PIB real sunt, adesea, mai utile în înţelegerea corelaţiilor, la nivel macro, dintre rezultatele activităţii

economice, inflaţie şi şomaj. Din perspectiva politicii economice, ritmul creşterii PIB real este un indicator mult mai relevant în analiza evoluţiilor pe plan economic.

Nivelul – sau rata creşterii – PIB-ului real pe cap de locuitor, ce reprezintă indicatori ce reflectă bunăstarea economică, aceasta fiind aspectul esenţial al dezvoltării economice. Raportarea PIB la numărul de locuitori măsoară astfel standardul de viaţă dintr-o anumită regiune. Acest indicator este relativ uşor de calculat permiţând astfel o comparaţie facilă între standardele de viaţă ale diverselor regiuni şi este utilizat frecvent ca o măsură a productivităţii într-o anumită regiune.

Productivitatea muncii măsoară eficienţa utilizării capitalului uman în obţinerea PIB-ului regional. Este un indicator care măsoară cât de competitivă este o regiune în comparaţie cu alte regiuni prin evaluarea aportului capitalului uman la PIB-ul regional. În practică există două metode de calcul a productivităţii muncii, care pot da rezultate diferite. Prima metodă raportează PIB-ul regional la numărul total de angajaţi dintr-o regiune. A doua metodă raportează PIB-ul regional la numărul efectiv de ore lucrate într-o regiune într-un interval de timp stabilit. Lipsa datelor la nivel regional în România în ceea ce priveşte numărul efectiv de ore lucrate face ca relevanţa celei de-a doua metode de calcul a productivităţii muncii să fie mai redusă.

Totuşi trebuie remarcat că metoda de măsură a productivităţii muncii care invocă calcularea numărului efectiv de ore lucrate are implicaţii mai profunde la nivel regional decât la nivel naţional. Aceasta deoarece regiunile tind în general să fie specializate pe diverse sectoare de activitate, de exemplu agricultura, ceea ce face ca ajustarea după profilurile de muncă care necesită anumite ore efective de lucru să reprezinte mai exact randamentul capitalului uman angajat în procesul de producţie.

Exporturile nete reprezintă diferenţa între valoarea totală a exporturilor şi cea a importurilor realizate la nivelul unei regiuni. Valoarea absolută a exporturilor nete are puţină relevanţă când acest indicator se foloseşte în analize comparative. Din această cauză, de regulă, exporturile nete se raportează fie la populaţia existentă în regiune,fie la PIB-ul regional.

Valoarea exporturilor realizate de către o regiune este dependentă de mărimea economiei acelei regiuni. În mod similar, pe termen lung, valoarea exporturilor determină potenţialul de creştere economică regională. Aceasta este de altfel şi raţiunea pentru care o serie de instituţii utilizează acest indicator pentru evaluarea vulnerabilităţii economice. Un nivel ridicat al exporturilor unei regiuni reflectă o competitivitate ridicată a acelei regiuni. Analiza exporturilor nete se face în conjuncţie cu alţi indicatori regionali cum ar fi valoarea PIB sau venitul net. În consecinţă, cu cât raportul exporturilor nete/PIB dintr-o regiune este mai mare cu atât acea regiune este mai competitivă.

Formarea brută de capital fix raportată la PIB. Formarea brută de capital fix la nivelul unei regiuni este diferenţa netă dintre achiziţiile şi dispunerile de active fixe făcute de rezidenţii acele regiuni. Este de remarcat faptul că activele fixe pot fi tangibile sau intangibile. Pentru analizele comparative între regiuni indicatorul relevant este raportul între formarea brută de capital fix şi PIB. Cu cât acest raport este mai mare, cu atât mai atractivă este acea regiune pentru investiţii. Un nivel de investiţii mai ridicat duce, pe termen mediu si lung, la o creştere a economiei regionale şi, implicit, a nivelului de trai.

Ca şi în cazul altor indicatori, şi în acest caz rezultatele obţinute prin comparaţiile la nivel regional ale acestui indicator trebuie interpretate cu grijă. Activitatea economică în diverse regiuni poate fi specializată pe diverse sectoare ale economiei care au grade diferite de utilizare a capitalului fix în procesul de producţie. De exemplu, sectorul serviciilor, în general, are o rată mai scăzută a formării brute de capital fix în PIB comparativ cu sectorul producţiei industriale.

Venitul net pe cap de locuitor Venitul net se obţine făcând diferenţa între venitul brut şi impozitul pe venit, contribuţiile plătite la asigurările sociale si orice alte impozite pe alte active generatoare de venit. Acest indicator măsoară nivelul de bunăstare regională. Modul de interpretare al acestuia este într-o oarecare măsură similar cu cel oferit de valoarea PIB-ului regional. Însă, în timp ce PIB-ul oferă o indicaţie asupra activităţii economice generale dintr-o regiune, venitul net măsoară resursele financiare disponibile consumatorilor pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii. În mod firesc, la nivelul unei regiuni pot exista disparităţi între veniturile obţinute de diverse categorii sociale, în diverse sectoare ale economiei. Din acest motiv interpretarea acestui indicator este indicat să se facă în conjuncţie cu alţi indicatori car e măsoară fenomenul de deprivare sau inechitate socială.

În măsurarea dezvoltării economice pot fi folosiţi şi alţi indicatori: rata acumulării, , rata şomajului etc.

Pentru a reflecta cât mai corect toate aspectele dezvoltării regionale se impune includerea în cadrul analizei:

- indicatorii ce vizează dimensiunea socială a bunăstării, ori egalitatea oportunităţilor şi şanselor pentru diferite segmente ale populaţiei: raportul băieţi/fete în cuprinderea învăţământului primar şi secundar, raportul de alfabetizare bărbaţi/femei, rata mortalităţii infantile, rata mortalităţii materne, ponderea persoanelor care beneficiază de asistenţă sanitară ş.a.m.d.;

- indicatorii ce reflectă dimensiunea ecologică a dezvoltării: ponderea populaţiei cu acces la apă potabilă, suprafaţa ariilor protejate pentru menţinerea biodiversităţii, resurselor naturale, valorilor culturale şi indicatori ai calităţii şi protecţia mediului.

3.2Indicatorii dezvoltării sociale Omul şi calitatea viaţii sale sunt elemente centrale ale dezvoltării societăţii şi, implicit,

ale procesului de dezvoltare la nivel regional. Componenta socială a dezvoltării regionale poate fi reliefată printr-o gamă largă de indicatori, care pot fi împărţiţi în mai multe arii tematice:

- Echitate: indicele GINI privind inegalitatea venitului, ponderea consumului celei mai sărace părţi de 20% din populaţie în consumul total, rata şomajului, incidenţa sărăciei, raportul salariului mediu între sexe etc.

- Sănătate: prevalenţa malnutriţiei la copiii sub cinci ani, rata mortalităţii la copii sub 5 ani, rata mortalităţii infantile, rata mortalităţii materne, speranţa de viaţă, ponderea populaţiei cu facilităţi adecvate de canalizare, ponderea populaţiei cu acces la apă potabilă sigură, ponderea populaţiei cu acces la asistenţă medicală primară, număr medici la 100000 locuitori, rata de utilizare a contraceptivelor, imunizările împotriva bolilor infecţioase la copii etc.

- Educaţie: gradul de cuprindere în învăţământul primar a copiilor, rata alfabetizării la populaţia adultă, ponderea adulţilor care au urmat nivelul secundar de educaţie, ponderea adulţilor care au urmat nivelul terţiar de educaţie etc.

- Locuinţă: Suprafaţa de locuit pe o persoană - Siguranţă sau securitate: număr de crime la 100000 locuitori - Populaţie: rata de creştere a populaţiei, ponderea populaţiei urbane, rata de

fertilitate, rata migraţiei, structura pe vârste a populaţiei, rata de creştere a populaţiei urbane etc.

- Indicatori agregaţi: indicele dezvoltării umane. Indicele dispersiei veniturilor sau coeficientul Gini. Interpretarea creşterii

coeficientului Gini sau împrăştierea veniturilor (măsurată prin dispersie sau abatere medie

pătratică), ca un aspect negativ în bunăstarea socială, vine în contradicţie cu principiul optimului lui Pareto.

Conform principiului lui Pareto orice schimbare este bună, atâta vreme cât face pe cel puţin un individ să fie mai bine situat, fără a face pe nimeni altcineva mai rău situat.

O schimbare care duce la creşterea veniturilor personale situate în partea superioară a distribuţiei, fără ca aceasta să însemne o descreştere a veniturilor celorlalţi, îndeplineşte această condiţie a lui Pareto: ea permite ca unii indivizi să aibă un nivel de trai mai bun, dar acest lucru nu presupune o înrăutăţire a nivelului de trai pentru alte persoane. O asemenea schimbare poate fi privită, aşadar, ca un aspect pozitiv, chiar dacă duce la creşterea inegalităţii distribuţiei veniturilor.

Părerea unor specialişti vine în contradicţie cu afirmaţia de mai sus. Astfel, aceştia tratează creşterea veniturilor celor mai bine plasaţi ca un aspect negativ, chiar dacă aceste venituri nu vin dintr-o cheltuială a celor mai prost plasaţi în distribuţia veniturilor. Asemenea păreri „egalitariste” adaptează principiul lui Pareto, înţelegând că orice îmbogăţire a unui segment din populaţie influenţează nivelul de trai al tuturor, printr-un cost suplimentar al vieţii, într-o lume inegală.

Există anumite argumente funcţionale în apărarea unor distribuţii inegale ale veniturilor, ca de pildă faptul că acestea pot contribui la creşterea economică generală – printr-o rată a acumulării crescută – şi ca o consecinţă, standardul general de viaţă poate să se amelioreze. Toate acestea fac necesară deplasarea atenţiei de la creşterea inegalităţii veniturilor (rezultată dintr-o îmbunătăţire a veniturilor mari) către problematica măsurării sărăciei şi identificării surselor acestora.

Incidenţa sărăciei extreme = procentul populaţiei al cărei venit se situează sub limita sărăciei (pentru ţările în curs de dezvoltare se utilizează, deseori, pentru stabilirea limitei sărăciei, nivelul venitului de 1 dolar de persoană pe zi, măsurat la paritatea puterii de cumpărare).

Acest indicator se referă la obiectivul reducerii proporţiei persoanelor ce trăiesc în condiţii de sărăcie extremă, cu cel puţin 50%, până în anul 2015 (ponderea lor să fie de cel mult 15% în 2015). Indicatorul reflectă puterea de cumpărare a gospodăriilor, pentru bunuri şi servicii necesare în scopul de a scăpa de sărăcie (mâncare, îmbrăcăminte, locuinţe şi alte bunuri esenţiale nealimentare).

Există anumite limite în calculul şi compatibilitatea acestui indicator: - metoda de culegere a datelor este aceea a anchetelor în gospodării iar modul de

construcţie şi implementare a anchetelor naţionale în gospodării pot diferi între ţări şi în timp. - pot exista diverse metode de calcul a producţiei nedestinate pieţei şi autoconsumului,

precum şi al distribuţiei consumului în interiorul gospodăriilor; - totodată, pot exista diferite tipologii ale consumului persoanelor sărace, în ţări

diferite. Toate aceste aspecte fac ca indicatorul să nu ofere informaţii privind:

• Distribuţia veniturilor în interiorul gospodăriilor • Distribuţia veniturilor între sexe • Disparitatea distribuţiei veniturilor în interiorul ţărilor/regiunilor Ponderea consumului celei mai sărace părţi de 20% din populaţie în consumul total

este măsură a inegalităţii distribuţiei veniturilor. Indicatorul ajută la exprimarea măsurii în care schimbările în nivelul sărăciei afectează consumul celei mai sărace cincimi din populaţie. Este un indicator important, deoarece în timp ce creşterea consumului general într-o ţară are o legătură puternică şi directă cu reducerea sărăciei, inegalitatea poate creşte ori descreşte. Indicatorul trebuie însă utilizat împreună cu alţi indicatori ai sărăciei, ca de pildă incidenţa sărăciei extreme.

Prevalenţa malnutriţiei la copiii sub cinci ani = proporţia copiilor cu vârstă mai mică de cinci ani care se află sub greutatea normală, în populaţia totală a copiilor sub cinci ani.

Un copil este considerat sub greutatea normală dacă se situează la mai mult de două abateri standard sub greutatea mediană a populaţiei sănătoase de referinţă. Utilizarea prevalenţei subnutriţiei serveşte, în principal, scopului de a evidenţia progresele înregistrate în îmbunătăţirea nutriţiei copiilor, în special printre cei săraci.

Una dintre limitele indicatorului o constituie calitatea anchetelor antropometrice; de asemenea, este dificil de stabilit cu exactitate, în unele ţări, vârsta copiilor. O altă limită o constituie faptul că indicatorul nu permite distincţia dintre subnutriţia prezentă şi trecută.

Speranţa medie de viaţă şi Indicele speranţei medii de viaţă - Durata medie a vieţii reprezintă numărul mediu de ani pe care îi are de trăit un nou-născut, dacă ar trăi tot restul vieţii în condiţiile mortalităţii pe vârste din perioada de referinţă. Indicele exprimă performanţa relativă a unei regiuni în privinţa speranţei de viaţă la naştere. El este raportat la nivelele maxime şi minime înregistrate în mediul (naţional sau internaţional) de referinţă.

Speranţa de viaţă este un indicator al calităţii vieţii. Nu poţi avea o regiune competitivă cu oameni care trăiesc prost. Resursa umană este până la urmă esenţială în asigurarea competitivităţii unei firme şi, prin extrapolare, unei regiuni. Speranţa de viaţă sintetizează calitatea mediului de lucru, calitatea serviciilor sociale, nivelul şi influenţa factorilor de stres.

Dimensiunea indicelui = valoarea actuală – valoare minimă / valoarea maximă – valoare minimă

Rata mortalităţii infantile = numărul copiilor care au murit până la împlinirea vârstei de un an, exprimat la mia de nou-născuţi vii. Rata mortalităţii infantile măsoară supravieţuirea, este o reflectare a influenţelor sociale, economice şi ecologice asupra vieţii copiilor. Indicatorul este, nu doar o măsură a eficienţei serviciilor de sănătate (deopotrivă preventive şi curative), dar şi a cadrului general în care se nasc copii. Metoda de culegere a datelor se bazează pe înregistrările vitale, dar credibilitatea şi disponibilitatea datelor poate fi redusă.

Rata mortalităţii materne = numărul deceselor maternale, exprimat la suta de mii de nou-născuţi vii. Mortalitatea maternă reflectă nu doar accesul femeilor la serviciile de asistenţă sanitară pe parcursul sarcinii ci şi, de asemenea, factori socio-economici mult mai generali, care includ statutul general de sănătate şi nutriţional al femeilor, planificarea familială, statutul educaţional, social şi economic.

Indicatorul prezintă limite date de faptul că cele mai multe metodologii disponibile pentru estimarea mortalităţii materne au limite largi de eroare (intervale de încredere mari). Datorită volumelor mari ale eşantioanelor necesare, metodele de anchetă sunt limitate în privinţa abilităţii de a detecta schimbări statistice semnificative în rata mortalităţii materne peste timp.

Ponderea persoanelor care beneficiază de asistenţă sanitară, numărul de medici la 100000 locuitori, rata de utilizare a contraceptivelor, imunizările împotriva bolilor infecţioase la copii – sunt indicatori care direct legaţi de nivelul de trai al populaţiei dintr-o regiune, ce influenţează asupra stării de sănătate a populaţiei şi, implicit, asupra speranţei de viaţă.

Gradul de cuprindere în învăţământul primar = ponderea copiilor cuprinşi în sistemul de educaţie primară din totalul copiilor de vârstă şcolară.

Cuprinderea universală în sistemul de educaţie primară, se referă la trei concepte: participarea la educaţie, completarea studiilor primare, alfabetizarea populaţiei adulte. Calculat pe baza datelor colectate prin metode precum: recensăminte, anchete în şcoli, date administrative, anchete în gospodării, indicatorul are anumite limite:

• Disponibilitatea şi credibilitatea datelor • Capacitatea statisticilor naţionale de a determina indicatorul • Supradimensionarea populaţiei de vârstă şcolară

• Repetarea anilor de şcoală poate afecta calitatea datelor • Înregistrarea vârstei copiilor este dificilă fără înregistrarea cu acurateţe a naşterilor Rata alfabetizării la populaţia în vârstă de 15-24 ani = ponderea populaţiei

alfabetizate, în vârstă de 15-24 ani, din totalul populaţiei din grupa de vârstă respectivă. Acest indicator reflectă rezultatele educaţiei recente în rândul populaţiei şi ajută la

evaluarea realizării scopului de a atinge o rată de 99% a alfabetizării la adulţi, până în 2015. Datele culese se bazează însă, pe declaraţii pe propria răspundere şi nu pe teste de alfabetizare, ceea ce poate afecta rezultatele.

Raportul băieţi/fete în învăţământul primar şi secundar = măsoară diferenţa oportunităţilor de participare la educaţia primară şi secundară; un raport = 100% măsoară oportunităţi egale pentru ambele sexe, iar un raport < 100% măsoară oportunităţi mai mici ale fetelor comparativ cu cele ale băieţilor. S-a arătat în repetate rânduri, că investiţiile în educaţia persoanelor de sex feminin reprezintă unul dintre cei mai importanţi determinanţi ai dezvoltării, cu implicaţii pozitive asupra altor aspecte ale progresului. Astfel, asigurarea egalităţii între sexe privind educaţia se constituie ca o măsură a eficienţei sistemelor sociale. Limitele indicatorului sunt, în general, cele prezentate la indicatorii de mai sus.

Suprafaţa de locuit pe persoană – poate fi un indicator important pentru evaluarea progresului şi nivelului de dezvoltare a unei regiuni prin faptul că o locuinţă corespunzătoare conferă un statut sigur, echitabil, productiv şi sănătos pentru un individ. Acest indicator trebuie analizat într-o viziune mai complexă, deoarece o valoare ridicată poate sugera un consum exagerat de resurse: materiale, teren, energie.

Rata criminalităţii la 100000 de locuitori, este indicatorul cel mai uzual prin care se apreciază stabilitatea şi siguranţa climatului de viaţă, necesar pentru a susţine procesul de dezvoltare regională. Procesul de globalizare creează un mediu favorabil pentru extinderea unor noi forme de manifestare a criminalităţii: emigrare ilegală, trafic de droguri, corupţie, infracţiuni electronice, export ilegal de arme etc. Acest indicator poate fi dezagregat, dacă este necesar, pe tipuri de criminalitate.

Indicatorii referitori la evoluţia populaţiei şi repartiţia acesteia pe medii de viaţă (urban/rural) se află în legătură directă cu procesul de dezvoltare regională durabilă prin inter-relaţia car există între oameni, resurse, mediu şi dezvoltare. Un nivel stabil al populaţiei şi al fertilităţii poate fi un semnal că ţara respectivă sau în regiunea respectivă se încearcă reducerea sărăciei, îmbunătăţirea protecţiei mediului, orientarea societăţii către un mod de consum şi de producţie mai sustenabil. Creşterea rapidă a populaţiei şi emigrarea pot conduce la instabilitatea condiţiilor de viaţă şi la accentuarea presiunilor asupra mediului.

Indicele dezvoltării umane măsoară realizările medii privind dezvoltarea umană în diverse ţări pe trei dimensiuni:

- O viaţă lungă şi sănătoasă – indicele speranţei de viaţă – se determină în felul următor: (valoarea la momentul calculului în ţara x – valoarea minimă)/valoarea maximă – valoarea minimă) – se consideră valoarea minimă 25 ani;

- Nivelul cunoştinţelor – indicele educaţiei – calculat astfel: 2/3 x procentul de alfabetizare al populaţiei adulte + 1/3 x procentul de şcolarizare al populaţiei adulte;

- Standardul de viaţă – indicele produsului intern brut anual pe locuitor - calculat la paritatea puterii de cumpărare conforma relaţiei următoare: (valoarea PIB pe locuitor la momentul calculului în ţara x – valoarea minimă)/valoarea maximă – valoarea minimă) – se consideră valoarea minimă de 100 dolari

IDU se calculează ca medie aritmetică simplă a celor trei indici parţiali. În funcţie de valoarea IDU ţările/regiunile se împart în trei categorii:

- ţări cu dezvoltare umană ridicată – IDU între 0,8-1 – circa 30,6 % din numărul ţărilor, cu pondere de 60,2% din PIB –ul mondial şi 17,9 % din populaţia mondială;

- ţări cu dezvoltare umană medie – IDU între 0,5-0,799 – circa 48,6% din numărul ţărilor, cu pondere de 37,4% din PIB –ul mondial şi 68 % din populaţia mondială;

- ţări cu dezvoltare umană scăzută– IDU între 0-0,499 – circa 20,8% din numărul ţărilor, cu pondere de 2,4% din PIB –ul mondial şi 14,1 % din populaţia mondială;

În general, specialiştii care se preocupă mai mult de observarea condiţiilor de viaţă, decât de măsurarea lor şi care pot fi puţin încurcaţi de modul în care reuşesc să supravieţuiască cei aflaţi sub limita sărăciei, cu un venit atât de mic, găsesc un răspuns simplu: economia subterană şi chiar ilegală. Aceasta este o problemă majoră în studiul veniturilor populaţiei sărace şi afectează, din nefericire, segmentul cel mai sărac şi segmentul cel mai bogat din populaţie, pentru care datele disponibile nu sunt, întotdeauna şi cele mai valabile.

Pentru că nu există nici un dubiu asupra faptului că sărăcia se constituie, astăzi, ca o problemă economică şi socială majoră, în România şi în alte ţări, va fi necesară o analiză mai atentă a principalelor surse care o generează, anume şomajul, lipsa unei abilităţi de a realiza câştiguri crescute, şansa individuală, politica monetară şi socială.

3.3 Indicatori ai protecţiei şi calităţii mediului Interesul pentru o dezvoltare durabilă şi atenţia ce se acordă ameninţărilor la adresa

mediului înconjurător au stimulat guvernele să reexamineze capacitatea de monitorizare şi de evaluare a calităţii mediului înconjurător. Diferitele activităţi umane au un impact cert asupra factorilor de mediu, impact ce poate fi privit la scară locală, regională sau globală. Accesul la resursele naturale poate deveni o cauză importantă a sărăciei şi disparităţilor sociale, mai ales în ţările în curs de dezvoltare. De asemenea, accesul la hrană adecvată şi apă curată este un factor esenţial pentru îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei.

Experienţa ultimelor decenii demonstrează că există relaţii importante între problematica protecţiei şi calităţii mediului (la nivel global şi local) şi alte subiecte, precum dezvoltarea economică, dezvoltarea umană, creşterea populaţiei, sărăcia, schimbări ale structurilor politice. De fapt, multe probleme de mediu apar mai ales din cauza problemelor sociale sau economice şi nu pot fi rezolvate prin măsuri izolate, referitoare la tehnologie şi legislaţie.

Conceptul de „dezvoltare durabilă” a fost promovat ca un ghid pentru factorii decidenţi pe plan politic, în scopul de a contura politici care se adresează în mod corespunzător nevoilor şi aspiraţiilor sociale şi economice ale unei populaţii globale în continuă creştere, în condiţiile menţinerii calităţii mediului şi resurselor naturale. Devine, aşadar, extrem de important să se plaseze clar şi coerent informaţia privind mediul înconjurător într-un context al dezvoltării durabile.

Indicatorii mediului includ aspecte privind poluarea aerului, utilizarea terenurilor, disponibilitatea şi calitatea resurselor de apă, biodiversitatea. Diferitele activităţi umane pot duce la pierderi majore de capital natural. În plus, factori precum eroziunea, salinizarea, poluarea, schimbările climatice pot deteriora grav calitatea ecosistemului, iar toate aceste aspecte sunt puternic conectate, atât în privinţa cauzelor, cât şi a efectelor.

Lista problemelor globale de mediu este foarte dinamică, vechile probleme nu se rezolvă complet, iar altele noi apar sau capătă o prioritate crescută. Tocmai de aceea, indicatorii mediului trebuie trataţi ca un sistem, iar considerarea procesului de analiză trebuie să se facă pe niveluri de evaluare.

În multe ţări, colectarea sistematică a datelor despre mediu este de dată relativ recentă. Sursele de date sunt, în general, constituite din cele oferite de agenţii situate la diferite niveluri administrative, guvernamentale. Informaţiile sunt, adesea, colectate şi pentru alte

scopuri, de aceea, compatibilitatea indicatorilor între ţări nu este mereu asigurată, iar comparaţiile trebuie făcute cu precauţie.

În 1991, Consiliul OECD a aprobat o recomandare pentru indicatorii şi informaţiile privind mediul înconjurător care prevedea trei grupe mari de indicatori:

• Indicatori pentru măsurarea performanţelor de mediu (calitatea şi protecţia mediului) • Indicatori pentru integrarea preocupărilor de mediu în politicile sectoriale • Indicatori pentru integrarea (de manieră mai generală) a preocupărilor de mediu în

politicile economice Modelul indicatorilor de mediu se bazează pe faptul că, pe de o parte, starea mediului are

nişte cauze precise şi, pe de altă parte, impune un efort din partea societăţii pentru a diminua şi chiar elimina efectele negative ale activităţilor umane sau ale anomaliilor naturale asupra mediului.

Grupul de lucru în probleme de mediu OECD a dezvoltat un model Presiune - Stare - Răspuns, plecând de la relaţia de cauzalitate: activităţile umane exercită presiune asupra mediului şi modifică resursele naturale din punct de vedere cantitativ şi calitativ, adică starea mediului. Societatea răspunde la aceste schimbări şi adoptă politici de mediu, economice şi sectoriale, care constituie răspunsul. Deşi modelul tinde să sugereze relaţii de tip liniar între factorii activitate umană – mediu, în realitate, relaţiile sunt mult mai complexe.

În acest context, modelul general al sistemului indicatorilor de mediu este redat în figura următoare:

CAUZELE DEGRADĂRII STAREA MEDIULUI EFORTUL SOCIETĂŢII MEDIULUI PENTRU REFACEREA  

ŞI CONSERVAREA  MEDIULUI 

Principalele teme de interes pentru a caracteriza presiunea, starea şi răspunsul în

problemele de mediu sunt (în viziunea Consiliului OECD): • Calitatea resurselor atmosferice: schimbările climatice, diminuarea stratului de ozon,

calitatea aerului; • Disponibilitatea şi calitatea resurselor de apă: resursele naturale de apă, intensitatea

utilizării resurselor de apă, contaminarea apelor cu substanţe toxice, eutrofizarea apelor, acidifierea apelor;

• Utilizarea şi calitatea resurselor de sol: structura terenurilor pe categorii de destinaţii (agricultură, forestiere), resursele forestiere, degradarea solului, resursele solului şi subsolului;

• Urbanizarea şi presiunea asupra calităţii mediului urban: intensitatea generării de deşeuri municipale, poluarea atmosferică;

Indicatorii de presiune

Indicatorii de răspuns Indicatorii de stare a mediului ai societăţii la starea

mediului asupra mediului

Modelul general al sistemului indicatorilor de mediu

• biodiversitatea: diversitatea ecosistemelor şi speciilor, specii ameninţate, zone cu ecosisteme importante, arii protejate ca procent din total suprafaţă.

Resursele naturale sunt de importanţă majoră, atât din punct de vedere al mediului, cât şi economic şi sunt supuse unor presiuni, prin supraexploatarea şi degradarea calităţii mediului. Deşi aspectele calitative legate de resursele de mediu sunt esenţiale, indicatorii vizează, în principal, aspectele cantitative ale resurselor naturale şi se concentrează pe aflarea răspunsului la o întrebare importantă privind dezvoltarea durabilă: resursele naturale extrase şi folosite depăşesc reînnoirea stocurilor (rezervelor) pe termen lung?

Numărul mare de substanţe toxice rezultate din activităţile umane necesită o selecţie pe baza evaluării riscului şi a cantităţilor de substanţe individuale. Două tipuri majore de substanţe toxice sunt luate, uzual, în consideraţie: metalele grele şi compuşi organici (inclusiv pesticide). Utilizarea pesticidelor în agricultură a adăugat noi substanţe organice persistente în ecosistem. Dacă substanţele toxice persistă şi se acumulează în mediu, nivelul de contaminare toxică se reflectă în concentraţia de diverse substanţe toxice în mediu.

Acţiunea contaminare este extrem de lentă şi măsurile de decontaminare tind să fie foarte costisitoare. Prezenţa metalelor grele în apele de suprafaţă poate afecta sănătatea animalelor şi plantelor şi să ajungă la oameni prin lanţul alimentar sau prin apa potabilă. Contaminarea toxică poate fi determinată şi de eliminarea de substanţe toxice în aer prin consumul de carburanţi rutieri.

Caracterul durabil al resurselor naturale a constituit o temă importantă a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED, Rio de Janeiro, 1992). Agenda 21, adoptată de Conferinţă, abordează explicit mai multe puncte, precum: protecţia şi conservarea resurselor de apă; conservarea diversităţii solului şi gestionarea durabilă a oceanelor pentru prevenirea pescuitului excesiv a degradării liniilor de coastă şi a recifelor de corali.

Calitatea resurselor atmosferice În ultimele decenii, echilibrul energetic al sistemului atmosferic al pământului a fost afectat de emisiile de gaze provenite din activităţile umane. Aceste gaze pot creşte efectul de seră şi pot conduce la schimbări de temperaturi şi la efecte potenţiale asupra climatului şi ecosistemelor mondiale. Principalul acord internaţional în materie de schimbări climatice este Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, adoptată de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (Rio de Janeiro, 1992). În consecinţă, un număr de ţări a făcut angajamente privind reducerea emisiilor de gaze cu efecte de seră.

Principalele activităţi umane care contribuie la schimbările din atmosferă sunt legate de utilizarea combustibililor fosili pentru producţia de energie şi pentru transport. La acestea se adaugă activităţi care generează schimbări în modul de utilizare a solurilor (despăduririle, agricultura intensivă) şi activităţile industriale care generează mari cantităţi de alte substanţe poluante.

Remiterea (eliberarea) în atmosferă a substanţelor antropice ce conţin clor pun în pericol stratul de ozon stratosferic ce oferă o protecţie împotriva radiaţiilor solare ultraviolete nocive. Apar, de aceea, numeroase preocupări privind efectele potenţiale asupra omului şi mediului natural. Mare parte din preocupările privind calitatea mediului se concentrează asupra substanţelor toxice rezultate din activitatea umană. Acestea includ compuşi organici (precum pesticidele) şi substanţele anorganice (precum metale grele) şi sunt periculoase chiar şi în concentraţii mici. Ele au tendinţa să se acumuleze în mediu, în organismul uman şi în alimente şi constituie un pericol pentru sănătatea persoanelor şi a ecosistemului.

Un număr important de acorduri internaţionale vizează controlul substanţelor toxice (Basel, 1989; Oslo, 1972; Paris, 1992). Agenda 21, adoptată de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED) de la Rio de Janeiro 1992, se referă, de asemenea, la utilizarea substanţelor chimice toxice şi gestiunea deşeurilor periculoase.

Disponibilitatea şi calitatea resurselor de apă sunt de importanţă majoră, din punct de vedere economic şi al protecţiei mediului, apa constituind un element de bază al ecosistemelor. Secarea apelor exercită o presiune asupra resurselor naturale ce nu trebuie neglijată. În regiunile mai aride, resursele de apă pot fi restricţionate până la nivelul cerut al consumului de apă: consumul uman, consumul în cadrul proceselor industriale şi necesarul pentru agricultură. O condiţie necesară pentru o utilizare durabilă a resurselor de apă este aceea ca secarea apelor să nu depăşească reînnoirea rezervelor, pe o anumită perioadă de timp.

În privinţa calităţii surselor de apă, trebuie arătat că azotul şi fosforul sunt principalele substanţe nutritive responsabile de eutrofizare, acidifiere şi cu impact asupra vieţii acvatice şi asupra calităţii apei. Aceste substanţe provin din diferite surse fixe sau mobile: creşterea animalelor domestice, fertilizarea excesivă din agricultură şi în silvicultură. Impactul asupra mediului depinde de mai mulţi factori: existenţa unor tehnologii eficiente şi antipoluante, tipul plantelor, tipul solului, condiţiile meteorologice.

Eutrofizarea, ca şi alte probleme ale calităţii apei, are un impact economic, ecologic şi social important şi interacţionează cu problemele cantităţii de apă. Apa eutrofizată prezintă însemnate modificări igienice şi estetice, care generează dificultăţi deosebite în prelucrarea acesteia. Degradarea calităţii apei poate constitui un obstacol în utilizarea durabilă a apei pentru activităţile umane (agricultură, industrie, recreere) şi pentru proviziile de apă potabilă. Calitatea apelor curgătoare are importanţă naţională şi internaţională (prin râuri ce traversează frontiera sau se varsă în mare, în apropierea frontierei).

Acidifierea mediului preocupă cele mai multe din statele membre OECD. Emisiile de substanţe şi compuşi chimici, provenind din transformarea şi consumul de energie şi din alte activităţi industriale, sunt principalii factori care contribuie la procesul de acidifiere. În atmosferă sunt transformate în substanţe acidifiante, ca de exemplu acidul sulfuric ori acidul azotic. Când substanţele ating solul (sub formă de particule, ploaie, ceaţă, ninsoare), se produce acidifierea solului şi apei. Acest proces poate contribui la degradarea pădurilor, poate afecta sever viaţa plantelor şi animalelor din mediul acvatic, poate avea, de asemenea, un impact negativ asupra sănătăţii umane şi chiar asupra clădirilor şi monumentelor (prin precipitaţii acide).

Pescuitul constituie o altă temă de interes în problematica producţiei şi calităţii mediului. Peştele oferă o resursă de hrană importantă pentru om şi joacă un rol cheie în ecosistemele acvatice. În ultimele decenii, o creştere continuă a volumului pescuitului a determinat serioase preocupări: multe dintre speciile de peşte cele mai apreciate sunt supuse pescuitului excesiv, iar tendinţa se pare că este în continuă creştere, în special pe seama acestor specii apreciate. Pescuitul excesiv se întâlneşte atât în cazul apelor dulci, cât şi în cazul apelor oceanice. De asemenea, dezvoltarea zonelor de coastă constituie un alt factor semnificativ de presiune asupra rezervelor de peşte.

Utilizarea şi calitatea resurselor de sol. Restructurarea mediului natural, prin exploatarea nedurabilă a terenurilor prin activităţi economice, are consecinţe majore asupra resurselor solului, diversităţii florei şi faunei spontane, peisajului şi calităţii aerului şi apei. Culturile agricole, construcţiile şi activităţile extractive reprezintă factori de eroziune a solului şi pot prezenta un pericol pentru ecosistem, în general, pentru o dezvoltare pe termen lung. Încurajarea unei gestionări durabile a terenurilor pentru prevenirea degradării solurilor şi problemele aferente sunt puncte esenţiale în Agenda 21, adoptată de UNCED în 1992.

În contextul unei dezvoltări regionale durabile prezintă importanţă interpretarea unor indicatori impact asupra calităţii solurilor. Astfel, utilizarea îngrăşămintelor şi pesticidelor determină sporirea productivităţii, dar reflectă scăderea fertilităţii şi un potenţial impact negativ asupra mediului prin: eutrofizarea, acidifierea şi contaminarea resurselor de apă.

Pădurile figurează printre cele mai vaste şi diversificate ecosisteme din lume şi au multe funcţii: furnizează cherestea; oferă servicii ecosistemului, inclusiv un rezervor pentru biodiversitate. În prezent, au apărut numeroase preocupări datorită repercusiunilor activităţilor umane asupra sănătăţii pădurilor şi asupra proceselor naturale de creştere şi regenerare a pădurilor. O gestionare durabilă a resurselor forestiere va lua în consideraţie faptul că utilizarea excesivă a pădurilor duce la o diminuare pe termen lung a productivităţii şi capacităţii regenerative a solului. În acelaşi timp, rate de recoltare prea mici (în particular, acolo unde clasele de vârstă sunt dezechilibrate) pot determina, de asemenea, capacităţi productive reduse ale pădurilor şi pot acţiona în defavoarea producţiei de masă lemnoasă. Pentru a fi durabilă, gestionarea pădurilor trebuie să vizeze o rată de recoltare optimă.

Urbanizarea şi presiunea asupra calităţii mediului urban O pondere din ce în ce mai mare din populaţia statelor lumii trăieşte în medii urbane, unde activităţile economice sunt concentrate. În zonele urbane se găsesc cele mai multe surse de poluare şi, de aceea, tind să apară forme variate şi cu severitate crescută de degradare a mediului. Ca rezultat al acestor factori de poluare, expunerea potenţială a oamenilor din mediul urban la condiţiile de mediu deteriorate este mai ridicată. Problemele întâlnite cel mai des se referă la aglomeraţia traficului, calitatea slabă a aerului, intensitatea zgomotelor şi lipsa unei gestiuni integrate deşeurilor şi a terenurilor. Un punct înscris explicit în Agenda 21, adoptată la Rio de Janeiro(1992) se referă la favorizarea şi promovarea unui mediu urban durabil.

În privinţa densităţii circulaţiei trebuie arătat că, în principiu, cea mai mare presiune asupra mediului se manifestă la nivel urban. Cauzele sunt legate de activitatea economică (de exemplu: traficul rutier), instalaţiile industriale, termoficarea, densitatea construcţiilor, care tind să se concentreze în oraşe sau în jurul oraşelor şi pot afecta calitatea vieţii urbane. Diferite tipuri şi cantităţi de deşeuri solide sunt generate de activităţile umane: deşeuri municipale, industriale, nucleare şi alte tipuri de deşeuri, provenite din producţia de energie, din agricultură, activitatea extractivă, construcţii/demolări. Cantitatea deşeurilor produse a crescut în ultimului deceniu, iar compoziţia deşeurilor variază în funcţie de modul de consum şi de structura industrială şi economică. Deşeurile au impact potenţial asupra sănătăţii umane şi mediului, iar gestiunea deşeurilor se află în centrul preocupărilor de mediu în multe ţări. Deşeurile exercită o presiune asupra solului, apei, aerului şi peisajului.

Deşeurile municipale includ deşeurile menajere, ale firmelor (birourilor), ale pieţelor şi magazinelor, ale şcolilor, deşeurile din parcuri şi spaţii publice etc. Deşeurile toxice sunt generate mai ales de activitatea industrială şi pot prezenta riscuri majore în cazul unei gestionări defectuoase. Impactul asupra mediului se materializează îndeosebi prin contaminarea solului, apei şi aerului.

Gestionarea deşeurilor constituie o problemă ce preocupă numeroase ţări. Răspunsurile societăţii vizează în principal colectarea, tratamentul şi eliminarea deşeurilor. În prezent, se manifestă o creştere a eforturilor pentru minimizarea producţiei de deşeuri, care devine şi un obiectiv fundamental al politicilor de mediu: acest obiectiv poate fi atins prin prevenirea, reciclarea şi recuperarea deşeurilor, respectiv, printr-o mai bună integrare a preocupărilor de mediu în modelele de consum şi producţie.

Consiliul OECD recomandă folosirea unor indicatori cu caracter general, privind activitatea social-economică, populaţia şi cheltuielile pentru protecţia mediului – factori cu impact puternic asupra calităţii mediului. Activitatea economică este un factor determinant pentru calitatea mediului şi pentru protecţia mediului, în vederea unei dezvoltări durabile. Pe de o parte, creşterea economică exercită o presiune asupra mediului prin poluare şi prin resursele naturale folosite. Această presiune determină apariţia unor preocupări privind rezervele şi calitatea resurselor naturale (numit şi capitalul natural). Pe de altă parte, creşterea economică oferă oportunităţi privind cheltuielile publice pentru

protecţia mediului şi pentru finanţarea cercetărilor necesare introducerii de tehnologii curate şi mai puţin consumatoare de resurse naturale.

Schimbările în modelele de consum şi de producţie sunt preocupări cheie pentru realizarea unei dezvoltări durabile, pentru performanţe în direcţia calităţii şi protecţiei mediului.

Creşterea consumului privat prezintă atât aspecte pozitive cât şi negative, pe de o parte exercită o presiune asupra mediului, spre exemplu, prin creşterea traficului cu mijloace de transport privat, prin dezvoltarea turismului, printr-un consum de energie crescut, prin utilizarea produselor preambalate sau printr-o producţie crescută de deşeuri; pe de altă parte, oferă oportunităţi pentru creşterea producţiei de produse „curate”, ce protejează mediul (de exemplu: prin reciclare şi etică ecologică).

Populaţia exercită o influenţă asupra condiţiilor de mediu şi tendinţelor în protecţia mediului. Ea influenţează modelele de producţie şi consum şi, prin urmare, dezvoltarea pe termen lung. Densitatea populaţiei determină intensitatea activităţii umane şi este puternic corelată cu poluarea şi cu utilizarea resurselor. Creşterea populaţiei exercită presiuni asupra cantităţilor disponibile ale resurselor naturale. În plus, populaţia influenţează mediul prin elementele sale structurale: clase de vârstă, populaţia activă, mărimea gospodăriilor etc. (de exemplu: prin cantităţile de deşeuri produse).

Producţia industrială este un factor de influenţă asupra mediului, prin nivel şi structură. Presiunea asupra mediului diferă mult de la un sector industrial la altul. Schimbările structurale joacă un rol major în performanţele de mediu ale ţărilor, în problemele dezvoltării durabile. În ultimele decenii, structura industrială tinde să se deplaseze către industriile noi (electronică, telecomunicaţii, informatică, chimie) în defavoarea industriilor tradiţionale (siderurgie, petrolieră etc.). Câteva aspecte ale modificărilor structurale prezintă interes pentru protecţia şi calitatea mediului:

• modernizarea materialelor şi echipamentelor permite creşterea productivităţii şi dezvoltarea tehnologiilor mai „curate”;

• dezvoltarea investiţiilor nemateriale; • concepţia şi producţia unor produse favorabile protecţiei mediului. Producţia de energie are impact asupra mediului, impact ce diferă mult de la o sursă de

energie la alta. Astfel, producţia de combustibili tradiţionali generează poluare atmosferică la nivel local şi regional: smog urban, ploaie acidă etc. De asemenea, utilizarea acestor combustibili determină probleme atmosferice prin emisia de gaze cu efect de seră, iar extracţia, transportul şi utilizarea combustibililor tradiţionali pot genera riscuri (în activitatea extractivă, deversări de petrol etc.).

Diferitele etape ale ciclului combustibililor nucleari determină riscuri şi deşeuri cu radioactivitate crescută. În acest context, structura producţiei energetice şi schimbările structurale au importanţă majoră pentru performanţele de mediu şi pentru dezvoltarea durabilă. Această structură poate diferi mult între ţări şi este influenţată de politicile energetice naţionale, preţurile pe piaţa internaţională de combustibili etc.

Transporturile sunt un factor determinant pentru activitatea economică şi pentru impactul asupra mediului. Sectorul transporturilor joacă un rol important în performanţele de mediu şi influenţează dezvoltarea pe termen lung. Impactul sectorului transporturilor asupra poluării aerului suscită preocupări crescute, în principal în zonele urbane, unde există un trafic rutier concentrat. Transporturile contribuie, de asemenea, substanţial, la poluarea regională şi globală, prin acidifiere, schimbări climatice datorate emisiilor de noxe etc. Cum traficul rutier pentru transportul călătorilor şi mărfurilor se aşteaptă să crească în viitor în multe ţări, sunt necesare acţiuni care să balanseze repartiţia teritorială, să reducă emisiile poluante şi să promoveze procese decizionale integrate.

Cheltuielile pentru protecţia şi calitatea mediului constituie eforturi pentru reducerea impactului activităţilor umane asupra mediului, incluzând un număr mare de acţiuni individuale şi instrumente politice. Unele dintre aceste acţiuni vizează prevenirea şi controlul poluării, reducerea efectelor emiterii de noxe etc. Cheltuielile pentru aceste acţiuni relevă eforturile financiare ale ţărilor. Cheltuielile sunt dezagregate pe factori de mediu (aer, apă, deşeuri) şi pe sectoare economice (public şi privat).

Maximizarea bunăstării globale, descrisă prin conceptul de dezvoltare durabilă, necesită, aşadar, luarea în considerare a sistemului de mediu, cu toate componentele sale: de stare, de presiune, de impact şi de răspuns. Necesitatea unei abordări integrate poate fi îndeplinită prin realizarea unor cercetări în termeni cantitativi. Abordările ştiinţifice, incluzând şi sondaje specifice, pot fi utilizate pentru identificarea sau confirmarea celor mai presante probleme de mediu la nivel local, regional sau global.

După cum se observă, există o multitudine de indicatori ce urmăresc să caracterizeze dezvoltarea regională, luând în considerare aspecte precum calitatea vieţii, dezvoltarea umană etc. Filozofia principală a acestor indicatori este de a muta atenţia de la maximizarea venitului pe locuitor, la minimizarea sărăciei.

Problema este, aşadar, nu numai cât de mult se produce, dar şi ce se produce, prin ce căi, pentru cine şi cu ce impact. Soluţiile includ o nutriţie adecvată, educaţie primară, sănătate, acces la servicii de sănătate, consum de apă potabilă, locuinţe şi, în general, un mediu natural şi social sănătos, care să permită o dezvoltare durabilă pe termen lung.

3.4 Analiza competitivităţii regionale 3.4.1 Agenda Lisabona şi competitivitatea regională Importanţa competitivităţii regionale a crescut în ultima vreme din ce în ce mai mult în

forţă şi amploare. De la primele rapoarte UE despre competitivitate - care au semnalat tendinţe îngrijorătoare în ceea ce priveşte avantajul competitiv atât în context global, cât şi local - până la actualele linii directoare strategice ale UE - care dau prioritate competitivităţii regionale - subiectul a ajuns “cap de afiş” la nivelul formulării politicilor europene.

Distribuţia regională a surselor de dezvoltare este strâns legată de capacitatea localnicilor de a utiliza eficient anumiţi factori importanţi ai iniţiativei antreprenoriale. Unele evoluţii regionale se explică printr-un potenţial antreprenorial emergent.

Mediul regional este modelat de trei mari grupe de factori care influenţează spiritul antreprenorial: factori specifici macro-climatului, micro-climatului şi factori specifici fiecărui individ în parte. Macro-climatul unei întreprinderi de afaceri este caracterizat de indicatori care pun în evidenţă aspecte precum infrastructura regională, nivelul de cultură regional, situaţia economică sau sistemele politice. Toţi aceşti factori sunt însă interpretaţi în mod diferit. Astfel, factorii micro-climatului din “lumea” întreprinzătorului sunt reprezentaţi printr-o varietate infinită de modalităţi de a percepe realitatea înconjurătoare. Din aceste motive, reacţiile sale, viziunea, strategia, maniera de a acţiona, eficienţa şi, evident, succesul sunt în mare parte rezultatul factorilor micro-climatici benefici iniţiativei antreprenoriale. Printre alte categorii de factori specifici antreprenorului se numără vârsta, sexul, starea civilă, nivelul de educaţie. Aceşti factori pot descrie intensitatea iniţiativei sale latente sau evoluţia celei deja manifeste.

Fundamentul teoretic al dezvoltării regionale combină din ce în ce mai mult aspectele macro ale politicilor industriale cu aspectele regionale ale economiei aglomerărilor industriale. Într-un raport al Comisiei Europene (2002), experţii UE se întreabă dacă nu cumva politica aglomerărilor industriale este “vârful de lance” al obiectivului de referinţă al UE, acela de a deveni regiunea cea mai competitivă din lume până în 2010.

Rapoartele anuale ale UE despre competitivitate s-au concentrat la început numai asupra comparaţiei UE cu „omologii” săi evoluaţi, ultimele rapoarte arată nevoia de a extinde la nivel naţional1 analiza referitoare la implicaţiile politicilor competitive. Mai precis, aceasta înseamnă că politica competitivităţii regionale joacă un rol nou, sporit prin accentul asupra regiunilor care se bucură de cele mai mari creşteri de competitivitate. În acelaşi timp, nivelul regional al analizei depăşeşte graniţele naţionale, atrăgând atenţia asupra modului în care capacitatea de producţie este realocată în zona europeană extinsă, datorită, în special, creşterii producţiei industriale în acele domenii în care pot fi obţinute economii de scară semnificative (interne sau externe).

Agenda Lisabona este cel mai important proiect european de dezvoltare, este reflectarea gândirii strategice pentru economie şi societate la nivel comunitar. Gândită iniţial pentru a ajuta Europa să devină „cea mai competitivă economie bazată pe cunoaştere” până în 2010, Agenda Lisabona a suferit în martie 2005, la jumătatea drumului, o revizuire prin care accentul a fost mutat pe creşterea economică bazată pe progres tehnologic şi pe ocuparea forţei de muncă.

Noua Agendă Lisabona urmăreşte acum trei obiective majore: • să promoveze creşterea economică bazată pe cunoaştere şi inovare; • să facă din Europa un loc mai atractiv pentru investiţii şi muncă; • să ofere locuri de muncă mai multe şi mai bune. Activitatea de cercetare - dezvoltare - inovare, parte a priorităţii de creştere economică

bazată pe cunoaştere şi inovare, este principala acţiune-cheie a Agendei Lisabona şi are ca obiective concrete:

- alocarea de către ţările membre UE2 a unui procent de 1% din PIB pentru cheltuieli de cercetare-dezvoltare;

- facilitarea unor cheltuieli private pentru cercetare-dezvoltare de 2% din PIB. Agenda Lisabona nu se referă doar la cercetare - dezvoltare - inovare. Obiectivele

Agendei Lisabona privind dezvoltarea presupun asigurarea unei creşteri economice durabile şi un nivel mai bun de ocupare a forţei de muncă.

Prevederile Agendei Lisabona prezintă relevanţă pentru România din următoarele motive:

• Investiţia în educaţie şi cercetare este un pilon important al creşterii economice sustenabile care permite reducerea decalajelor faţă de media UE. Pe de o parte, investiţia în cercetare poate duce la creşterea valorii adăugate a produselor locale, şi astfel la reducerea deficitului comercial. Pe de altă parte, accesul la educaţie şi la cunoaştere stimulează comportamentul de economisire şi investire (opus consumerismului) şi creşte mobilitatea forţei de muncă în interiorul ţării.

• Investiţia în inovare poate contribui la trecerea României către o nouă paradigmă de dezvoltare economico-socială - trecerea de la economia bazată pe factori, la economia bazată pe investiţii, iar apoi la economia bazată pe cunoaştere.

• Politicile de incluziune socială şi de creştere a ocupării şi a calităţii locurilor de muncă pot contribui la reducerea tendinţei de emigrare.

• Consolidarea pieţei unice europene, unul din principiile Agendei Lisabona, este de importanţă vitală pentru România deoarece are încă probleme de adaptare la cerinţele şi standardele pieţei unice interne.

Pentru a creşte nivelul de responsabilizare al actorilor sociali implicaţi în implementarea Agendei Lisabona, este important să trecem de la planul naţional la cel regional, şi eventual sub-regional de dezvoltare. Performanţa privită prin prisma Agendei

                                                            1 Rapoartele UE privind competitivitatea pot fi găsite la: http://ec.europa.eu/enterprise/enterprise_policy/competitiveness/; 2 Angajament asumat şi de România prin Tratatul de Aderare 

Lisabona diferă mult nu doar de la o ţară la alta, ci şi în interiorul aceleiaşi ţări, de la o regiune la alta.

Pe baza indicatorilor EUROSTAT3 de cuantificare a unor caracteristici socio-economice a fost elaborat un sistem de clasificare econometrica regiunilor în 11 grupe. Indicatorii folosiţi sunt:

• Indicatori de analiză 1. Produsul intern brut pe locuitor 2. Şomajul pe termen lung, ca % din total şomaj 3. Servicii de înaltă tehnologie, ca % din ocupare 4. Educaţie universitară, ca % din populaţie care a absolvit universitatea 5. Lucrători în sectorul de cunoştinţe, ca % din populaţie care are o licenţă în domeniul

ştiinţei şi tehnologiei şi lucrează în sectorul de cercetare 6. Cheltuieli publice cu C&D, ca % din PIB 7. Densitatea populaţiei 8. Valoarea adăugată în industrie, cota industriei de prelucrare în total valoare brută

adăugată 9. Valoarea adăugată în servicii, cota serviciilor în total valoare brută adăugată 10. Servicii guvernamentale, ocuparea în administraţie publică ca % în total ocupare 11. Industria de prelucrare de înaltă tehnologie, ocuparea din industria de înaltă şi

medie tehnologie ca % în total ocupare 12. Cercetarea - Dezvoltarea din mediul de afaceri, cheltuieli pentru C&D din mediul

de afaceri ca % din PIB 13. Lucrători de cercetare, ca % din populaţie care lucrează în sectorul de cercetare 14. Valoarea adăugată în agricultură, cota agriculturii în total valoare brută adăugată 15. Formarea continuă, ca % din populaţia adultă înscrisă recent la programe de

calificare 16. Tinereţe, ca % din populaţia sub 10 ani 17. Activitatea femeilor, ca % din totalul categoriilor de vârstă • Tipologia regională 1. Platforme ale industriei de prelucrare: economii regionale care depind

preponderent de industria de prelucrare. Localizări principale în Cehia, Ungaria şi una dintre regiunile din Slovacia.

2. Coeziune orientată spre terţiar: Activităţi orientate, în principal, către servicii şi nivel al PIB/locuitor scăzut. Localizări principale în Polonia, Spania şi Ungaria.

3. Ştiinţă şi servicii: Arii urbane care servesc ca centre naţionale pentru serviciile de afaceri, administrare guvernamentală, institute publice de cercetare şi universităţi. Localizări importante mai ales în capitale, precum Madrid, Varşovia, Lisabona, Budapesta şi Atena.

4. Tehno-central: Sunt caracterizate printr-o pondere importantă a industriei de prelucrare bazată pe înaltă şi medie tehnologie. Localizări mai ales în centrul UE, în Germania, Franţa şi Italia.

5. Ocupare înaltă: Regiuni care sunt capabile să ofere locuri de muncă pe o scară largă – pentru tineri, femei şi pe termen lung. Localizări mai ales în Marea Britanie, Olanda, Suedia, Austria şi Finlanda.

6. Experienţă şi calificări: Pondere importantă a populaţiei cu educaţie universitară, dar capacitate mică de a sigura o dinamică semnificativă a ocupaţiei. Localizări importante în Germania de Est şi Spania, dar şi în capitalele din România şi Bulgaria.

                                                            3http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page?_pageid=1133,47800773,1133_47802558&_dad=portal&_schema=PORTAL;  

7. Accesiune: Toţi indicatorii se află la niveluri joase sau cel mult medii. Şomajul pe termen lung se distinge faţă de celelalte regiuni. Cuprinde zone în principal din Bulgaria şi România.

8. Periferie şi rural: Folosirea tehnologiei în mediul privat înregistrează scoruri reduse, ca şi densitatea populaţiei. Cele mai multe regiuni se află în Grecia, Spania, Portugalia şi un grup restrâns din Estonia şi Finlanda.

9. Servicii guvernamentale: Servicii urbane şi ocuparea în administraţia publică excelează, în schimb şomajul este o mare problemă; nivelul pe locuitor al PIB-ului este la media UE. Localizare predominantă în sudul Italiei, dar şi Malta, Spania şi Irlanda de Nord.

10. Zona de înaltă tehnologie germană: Aici se includ renumite regiuni ale industriei prelucrătoare de înaltă tehnologie din Bavaria şi Baden-Württemberg. Excelează printr-o productivitate a muncii foarte înaltă, deşi perspectivele ocupaţionale sunt relativ critice. Creşterea PIB-ului pe locuitor a fost cea mai mică din cele 11 grupări.

11. Centre dinamice: Principala caracteristică sunt marile aglomerări urbane, cu o densitate a populaţiei foarte mare, dar şi niveluri ridicate ale productivităţii sau PIB-ului pe locuitor. Cercetarea mediului de afaceri sau industria prelucrătoare bazată pe tehnologie înaltă se pot afla la niveluri relativ scăzute.

2.4.2. Procesul de analiză a competitivităţii regionale O posibilă definiţie a competitivităţii regionale poate fi: abilitatea unei regiuni şi,

deci, a autorităţilor ei publice, de a-şi menţine baza locală de firme şi forţa de muncă calificată şi de a atrage investiţii străine (responsabilitatea socială corporativă şi IMM-urile).

Indiferent de definiţie, competitivitatea se apreciază pe baza unor rezultate tangibile cum ar fi: creşterea continuă a productivităţii, salarii reale şi nivel de trai ridicate, procese inovatoare cu efecte de antrenare. Condiţiile necesare studiului competitivităţii la nivel naţional pot fi comune cu cele necesare analizei la nivel regional, deşi, în ultimul caz, constrângerile uzuale – apartenenţa la o uniune monetară, mobilitatea factorilor de producţie, bariere comerciale, absorbţia şocurilor macroeconomice – sunt incomparabil mai relaxate.

Caracteristicile competitive ale unei regiuni se apreciază prin: • Calitatea infrastructurii • Calitatea generală a mediului • Calitatea centrelor de cercetare şi inovare a regiunii • Capacitatea de a reţine şi de a atrage resursele umane calificate • Fiscalitatea – care să stimuleze dezvoltarea mediului de afaceri • Costul şi calitatea forţei de muncă Cadrul uzual de analiză a competitivităţii regionale utilizează concepte provenind din: - Economia neoclasică, ce consideră ca factori cheie capitalul uman şi capitalul

fizic; - Noua teorie a creşterii, care accentuează faptul că acumularea de cunoştinţe ar

putea genera randamente din ce în ce mai mari, în acest caz, cunoaşterea se măsoară prin calificarea forţei de muncă, cum ar fi: nivelul de educaţie, investiţiile în educaţie ori prin măsurarea cheltuielilor cu cercetarea-dezvoltarea (C-D);

- Teoria competitivităţii bazată pe costuri, care se referă în principal la costul unitar al mâinii de lucru;

- Teoria concentrării geografice – evidenţiază efectele localizării/specializării asupra competitivităţii, şi faptul că aglomerarea industrială într-o anumită zonă geografică este rezultatul echilibrului unor forţe opuse (centripete şi centrifuge)

Pentru a analiza competitivitatea regională trebuie studiate o serie de aspecte esenţiale precum: cauzele creşterii, structura, convergenţa şi controlul asupra dezvoltării regionale (Hoover si Giarratani).

1. Cauzele creşterii. De ce unele regiuni se dezvoltă mai repede decât celelalte? Care sunt principalii factori iniţiatori responsabili şi prin ce procese operează aceste cauze? Ce rol joacă schimburile comerciale inter-regionale, migraţia şi investiţiile în transmiterea efectelor de antrenare ale dezvoltării de la o regiune la alta?

2. Structura. Care este legătura dintre structura economică regională şi creşterea economică? Ce tipuri de structuri au ca rezultat creşterea economică sau invers? Ce schimbări de ordin structural sunt asociate cu creşterea economica?

3. Convergenţa. De ce este convergenţa atât de vizibilă? Este aceasta universală şi inevitabilă sau este supusă schimbărilor de trend?

4. Controlul asupra dezvoltării regionale. Poate fi dezvoltarea regională modelată prin politici şi strategii? Daca da, care sunt obiectivele uşor de susţinut şi strategiile adecvate?

Exista o tendinţă bine definită (Comisia Europeană, 2003: p.131) de a lega conceptul de competitivitate regională de acele împrejurări ale activităţilor economice care împing spre aglomerare industrială într-un număr limitat de zone, cu perimetre clar delimitate. De obicei, aglomerările industriale sunt asociate cu o performanţă economică superioară

Aglomerările industriale sunt concentrări geografice de companii inter-relaţionate, furnizori specializaţi, prestatori de servicii, companii din industrii înrudite şi instituţii asociate (de exemplu: universităţi, agenţii de standardizare şi asociaţii comerciale) din anumite domenii care concurează, dar şi cooperează (Porter). Din această definiţie rezultă că o reprezentare tipică a economiilor caracterizate prin aglomerări industriale poate fi descrisă simultan de următoarele:

• activităţi economice concentrate într-un anumit spaţiu; • masa critică de agenţi economici; • agenţi economici specializaţi; • agenţi economici multipli, care se adresează mai multor pieţe; • strategii de competiţie si cooperare care implică toţi participanţii; • adaptarea în timp a diferiţilor agenţi economici care sunt interconectaţi prin

intermediul grupării industriale; Succesul competitivităţii regionale se bazează pe factori ca: - productivitatea: - inovaţia - formarea de noi firme - Concurenţa şi cooperarea în interiorul aglomerărilor industriale Analiza aglomerărilor industriale trebuie să devină parte integrantă din evaluarea

competitivă, alături de analiza companiilor şi a industriei. Întrebarea corectă pe care trebuie să şi-o pună companiile nu este dacă să concureze sau să coopereze, ci mai degrabă pe ce planuri să concureze şi pe ce planuri să coopereze?

Desigur, există şi obstacole pe drumul spre dezvoltarea regională bazată pe aglomerări industriale, în principal din cauza aglomerărilor industriale sclerotice (prea multe firme mici) şi a pragului tehnologic (limita inferioară a tehnologiei de vârf).

3.4.3 Cuantificarea competitivităţii regionale Deşi nu există o definiţie universal acceptată a competitivităţii regionale, acest concept

încearcă să măsoare nivelul de prosperitate economică al regiunilor. Acest lucru este realizat de obicei prin construirea unui set de indicatori şi, apoi, prin compararea rezultatelor pe regiuni cu scopul de a cuantifica gradul de succes obţinut de fiecare regiune în parte.

Utilitatea acestui exerciţiu constă în a vedea dacă aceşti factori fundamentali ai succesului pot fi aplicaţi şi în altă parte, în special în regiunile mai slab performante.

Deşi atât studiile teoretice, cât şi cele empirice au dat naştere unor serii de indici care evaluează competitivitatea unei regiuni, într-o primă fază, trebuie găsit răspunsul la câteva întrebări, şi anume:

- Care sunt determinanţii dezvoltării regionale ? - Care sunt cei mai potriviţi indicatori pentru a descrie nivelul de dezvoltare regională? - Ce implicaţii au aceşti indicatori asupra relaţiei de cauzalitate? - În ce măsură disponibilitatea datelor face posibile analize regionale în termeni

comparabili? Literatura de specialitate sugerează existenţa unei diversităţi de factori generali care

influenţează competitivitatea. De exemplu, teoria neoclasică scoate în evidenţă importanţa capitalului fizic şi uman, presupunând că influenţele tehnologice sunt exogene. Pentru a remedia ipoteza ad - hoc a influenţelor tehnologice exogene, teoria creşterii a inclus tehnologia în sistem ca factor endogen, sugerând că acumularea de cunoaştere poate genera randamente crescătoare – aşa cum sunt cele generate de acumularea capitalului uman, de pildă. O altă ramură a teoriei economice a încercat să explice competitivitatea regională folosind o altă abordare, cea a concentrării geografice.

Teoria neoclasică: Teoria creşterii: - nivelul investiţiilor - progres tehnologic endogen - capitalul uman - externalităţi (randamente crescătoare) - influenţe tehnologice (exogene)

Competitivitatea regională: - PIB/locuitor - PIB/ore muncă

Teoria concentrării geografice/teoria comerţului

Teoria competitivitatea pe bază de costuri: - costul mediu unitar al muncii - efectele de aglomerare - preţul input-urilor publice - urbanizarea - raport preţuri negociabile/preţuri non negociabile

- costuri de transport - economii de scară - specializare sectorială

Figura 2 Teorii ale competitivităţii regionale Sursa: Adaptare după European Competitiveness Report, 2003.

Competitivitatea pe bază de costuri este un alt posibil mod de evaluare a competitivităţii regionale. Teoriile economice care pun accentul pe costuri sunt: teoria lui Ricardo a avantajului comparativ sau teoria Heckscher-Ohlin. Costul mediu unitar (CMU) este o metodă mai directă de a măsura cât de costisitoare este producţia într-o anumită regiune. CMU este definit ca fiind raportul dintre costurile cu forţa de muncă şi unitatea de producţie. Aici, numărătorul cuprinde atât salariul brut, cât şi costurile indirecte pe salariat. In consecinţă, CMU mai mari implică o scădere a competitivităţii. Aceasta creşte atunci când costurile cu mâna de lucru cresc mai rapid decât productivitatea.

Utilizarea unor diverse teorii necesită utilizarea unor indicatori diferiţi. Cu toate acestea, în practică, unii indicatori ar putea conţine informaţii similare. Aşadar, pentru a

evalua competitivitatea unei regiuni, provocarea stă în selectarea indicatorilor celor mai relevanţi, cu putere explicativă maximă.

Există şi alţi factori care pot afecta competitivitatea, însă aceştia nu pot fi uşor aproximaţi cantitativ. În această categorie se încadrează şi multe din politicile guvernamentale, precum indicatorii care măsoară gradul de implicare în operaţiuni cu capital de risc, ratele de înregistrare ale firmelor, precum şi prezenţa aglomerărilor industriale high-tech. În plus, factori precum structura pe sectoare, investiţiile sau gradul efectelor de antrenare sunt importante în a evalua competitivitatea unei regiuni. Empiric vorbind, cele mai prospere regiuni deţin o cotă mare din piaţa serviciilor, de obicei peste 70%, dar succesul lor tinde să depindă de tipul serviciului predominant. De exemplu, turismul nu este asociat cu niveluri extrem de mari ale productivităţii. Investiţiile măsoară variaţia stocului de capital a unei economii regionale şi este un indicator important al viitoarei performanţe în materie de producţie.

Cu toate că indicatorii sunt necesari pentru evaluarea competitivităţii unei regiuni, de cele mai multe ori aceştia sunt calculaţi individual. Crearea unui indice compozit la nivel local sau regional – care să cuprindă informaţia conţinută de mai mulţi indicatori diferiţi – ar reprezenta un pas înainte. La aceasta dată există câteva organizaţii care calculează astfel de indici, aceştia fiind prezentaţi mai jos:

• Indicele Forumului Economic Mondial (FEM) – Raportul Competitivităţii Globale, 1999. Până în prezent, aceasta este una dintre cele mai elaborate tentative de a construi un indice compozit al competitivităţii. A fost conceput pe bază de input-uri din Porter (1999). Indicele se bazează pe date cantitative şi calitative clasificate în opt grupuri, dintre care primele reprezintă 75%. Mai mult de atât, Indicele FEM atribuie următoarele ponderi pentru fiecare dintre indicii de clasificare ale celor opt grupuri: deschidere externă, finanţe, guvernare şi forţă de muncă, câte 1/6 fiecare, infrastructură si tehnologie, câte 1/9 fiecare, management şi instituţii, câte 1/18 fiecare. Ponderile sunt alese prin regresie, având în vedere coeficientul de corelare cu creşterea economică pe cap de locuitor.

• Modelul trifactorial (Huggins, 2003) este un indice compozit care cuprinde date disponibile la nivel local, regional şi naţional. Indicele se bazează pe trei componente: input-uri, output-uri şi rezultate. Variabilele utilizate pentru a construi indicele compozit şi ponderile aferente sunt următoarele:

a) densitatea firmelor măsurată ca număr de companii pe cap de locuitor (0,111). Aceasta măsoară dezvoltarea potenţială de noi întreprinderi;

b) ponderea firmelor bazate pe cunoaştere măsurată ca procent al acestui tip de firme din numărul total al firmelor (0,111);

c) PIB-ul pe cap de locuitor măsoară impactul istoric al competitivităţii (0,333); d) câştigurile medii, cele ridicate fiind de obicei un indicator al gradului ridicat de

competitivitate (0,166); e) procentul activităţilor economice, care măsoară modul de utilizare a capitalului

uman dintr-o regiune (0,111); f) şomajul (0,166). • Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI). ONUDI

realizează un tabel compus din două nivele ierarhice4: 1) Un indice de competitivitate al performanţei industriale pe baza a patru factori şi 2) Un top al economiilor pe baza celor cinci principali factori ai performanţei

industriale, şi anume: cunoaşterea, deschiderea unei economii, sistemul financiar, guvernarea

                                                            4 Analiza lansează ideea conform căreia un set complex de date poate fi redus la un număr mai mic de variabile complexe necorelate, fiecare reflectând o dimensiune specifică a variației totale a setului de date; 

şi sistemul politic. Toţi aceşti cinci factori sunt obţinuţi prin analiza5 multivariată dintr-un set

iniţial de 29 indicatori relevanţi. Din cei cinci indicatori, cel referitor la cunoaştere este de departe cel mai important şi cuprinde variabile care sunt în strânsă corelaţie cu formarea, răspândirea şi utilizarea cunoştinţelor, cum ar fi C-D şi inovaţia sau managementul calităţii şi educaţia. Deschiderea unei economii cuprinde indicatori care se referă la tranzacţiile de import şi la influxurile de ISD. Indicatorul ce vizează sistemul financiar se referă la aspecte cum ar fi capitalizarea pieţei, riscul de ţară şi accesul la credite.

Matricea de evaluare a competitivităţii regionale România are un mediu de afaceri dinamic, şi un potenţial competitiv însemnat, dar şi o

capacitate limitată de monitorizare şi evaluare a acestora. De exemplu, numeroase municipalităţi emit obligaţiuni, dar nu există nici o agenţie independentă de evaluare a riscurilor municipale sau regionale. Investiţiile imobiliare şi cele în retail, predominante în ultimul timp, nu pot constitui baza unei dezvoltări economico-sociale echilibrate.

Matricea de evaluare a competitivităţii regionale concepută în conformitate cu obiectivele Agendei Lisabona privind creşterea şi ocuparea, are scopul final de a creşte performanţele regionale în ce priveşte construcţia instituţională, poziţia competitivă şi absorbţia fondurilor europene. Grupurile ţintă sunt Agenţiile de Dezvoltare Regională şi autorităţile locale, iar la un nivel mai larg întreprinderile mici şi mijlocii din regiunile respective.

Matricea competitivităţii regionale se constituie din două părţi independente una de cealaltă, dar a căror analiză asociată oferă o imagine completă a competitivităţii regionale:

- matricea de indicatori „hard”, bazaţi pe date statistice disponibile regulat la nivel regional;

- matricea de indicatori „soft”, bazaţi pe informaţii obţinute pe bază de chestionar, la nivel sub-regional şi local.

Matricea „hard” şi matricea „soft” sunt complementare. Prima poate fi calculată cu uşurinţă, prin culegerea de date statistice cu frecvenţă anuală sau trimestrială. A doua poate fi calculată după administrarea unui chestionar, la nivel sub-regional sau local. Matricea „hard” se calculează la nivel regional. Matricea „soft” se calculează la nivel sub-regional sau local, dar în măsura în care au fost aplicate suficiente chestionare, se poate agrega la nivel regional.

Matricea „hard” - Indicele de competitivitate regională Matricea „hard” pleacă de la indicatorii structurali ai Agendei Lisabona, dar nu de la

lista scurtă de indicatori cheie în număr de 17, ci de la lista completă de indicatori structurali măsurabili, de 125. Aceşti indicatori structurali sunt grupaţi de Eurostat în următoarele categorii: mediu economic general, ocuparea forţei de muncă, inovare şi cercetare, reformă economică, coeziune socială, mediu. Pentru a simplifica selecţia indicatorilor, categoriile de indicatori structurali ai Agendei Lisabona sunt grupaţi astfel:

- indicatori economici (mediu economic general şi reformă economică); - indicatori sociali (ocuparea forţei de muncă şi coeziune socială); - indicatori tehnologici (inovare şi cercetare). Indicatorii de mediu au fost excluşi deoarece nu există date regionale disponibile decât

pentru doi indicatori, iar interpretarea acestora din punctul de vedere al competitivităţii regionale este controversată.

                                                            5 Fiecare dintre  indicatorii menționați mai sus are mai mulți sub‐indicatori,  în număr total de 68. O   definiție completă a acestora este oferită pe site‐ul web al CFED, www.cfed.org.  Indicii sunt calculați pentru regiunile SUA, prin urmare termenul “stat” este utilizat pe tot parcursul textului, explicând cum sunt calculate scorurile; 

Au fost selectaţi un număr de 13 indicatori structurali relevanţi pentru competitivitatea regională şi măsurabili cu date disponibile la nivel de regiune în România. Aceşti 13 indicatori au fost grupaţi în trei indici – economic, social, şi tehnologic. Formula de calculul a indicelui de competitivitate regională – IC, este ca medie ponderată a trei indicatori, economic, social şi tehnologic6. La rândul lor fiecare din aceşti trei indicatori sunt calculaţi ca medie ponderată a variabilelor selectate din cadrul fiecărei grupe de interes (economic, social si tehnologic).

Ponderile utilizate pentru fiecare dintre cei trei indicatori sunt prezentate mai jos: • Indicatorul Economic (IE) E1 - PIB/locuitor 10 E2 - Rata de creştere a PIB 10 E3 - Productivitatea muncii 30 E4 - Exporturile nete 10 E5 - Formarea brută de capital fix raportată la PIB 20 E6 - Venitul net pe cap de locuitor 20 • Indicatorul Social (IS) S1 - Dispersia ratelor regionale de ocupare 30 S2 - Ocuparea forţei de muncă (total) 40 S3 - Ocuparea forţei de muncă – femei 10 S4 - Indicele speranţei medii de viaţă 20 • Indicatorul de Tehnologie (IT) T1 - Cheltuieli de cercetare dezvoltare ca % din PIB 40 T2 - Populaţia ocupată în sectoare cu înaltă tehnologie 30 T3 - Educaţia terţiară cu specializare avansată în cercetare 30 Modelul de calcul al celor trei indicatori este următorul: Indicatorul Economic IE = (10*E1+10*E2+30*E3+10*E4+20*E5+20*E6)/100 Indicatorul Social IS = (30*S1+40*S2+10*S3+20*S4)/100 Indicatorul de Tehnologie IT = (40*T1+30*T2+30*T3)/100 În final, valoarea indicelui de competitivitate regională, IC, este dată de media

ponderată a celor trei indicatori, adică: IC = (40*IE + 30*IS + 30*IT)/100 Se cuvin făcute câteva observaţii: - Valorile ponderilor sunt de aşa natură încât să reflecte aportul fiecăruia dintre cei trei

sub-indicatori la indicatorul de competitivitate regională. Ponderile au fost acordate pe baza unui focus grup al experţilor.

- În general, regiunile cu productivitatea muncii ridicată şi cu o rată de ocupare mare tind să aibă o competitivitate ridicată. Aceasta este şi raţiunea pentru care ponderile acordate acestor două variabile sunt mai ridicate.

- O parte dintre variabilele folosite au un grad ridicat de corelare, de exemplu venitul net pe cap de locuitor şi PIB pe locuitor. Astfel, practic, o mare parte din acelaşi conţinut informaţional se regăseşte în ambele variabile. Din aceasta cauză, chiar şi în cazul unei reponderări – în limite relativ apropiate – a variabilelor de mai sus, este puţin probabil să se obţină o schimbare semnificativă a ordinii unei regiuni în clasamentul competitivităţii regionale.

Matricea “soft”

                                                            6 Suma ponderilor utilizate are ca rezultat valoarea 100; 

Matricea „soft” pleacă de la o serie de indicatori comunitari7 ai dezvoltării

regionale, cu scopul de a introduce indicatorii la nivel de localitate relevanţi pentru diagnosticarea competitivităţii regionale. Cea mai mare parte a datelor disponibile în statisticile oficiale folosite pentru analiza dezvoltării regionale sunt generate pentru a fi relevante la nivel de judeţ sau de regiune de dezvoltare. Agregările „de jos în sus” de la localitate spre judeţ şi ulterior regiune sunt mult mai rare.

Nevoia de a produce şi utiliza astfel de date comunitare de relevanţă regională este dată, în primul rând, de eterogenitatea regiunilor. În cadrul regiunilor de dezvoltare există subregiuni, arii prioritare care pot constitui subunităţi relevante în proiectarea politicilor de dezvoltare regională. Deşi au fost menţionate explicit în documentul fondator Carta Verde a dezvoltării regionale în România (1997), astfel de subunităţi au fost neglijate în bună măsură în practica dezvoltării regionale. La nivelul fiecăreia dintre cele şapte regiuni de dezvoltare (exceptând regiunea Bucureşti) au fost identificate câte două subregiuni cu grad de omogenitate mult mai mare decât cel care caracterizează regiunea în ansamblu. Ariile prioritare au fost menţionate în documentul respectiv ca grupări de localităţi învecinate caracterizate prin probleme comune a căror soluţionare poate constitui o ţintă a dezvoltării regionale. Absenţa unor date statistice la nivel de comună sau oraş sau dificultatea sporită de obţinere a favorizat ignorarea diferenţierilor intra-regionale.

Nu numai faptul că regiunile sunt relativ eterogene justifică producerea unor date la nivel comunitar. Este nevoie de eforturi specifice de culegere a unor date comunitare şi datorită faptului că în statisticile oficiale nu sunt disponibile date pentru anumite aspecte care să caracterizeze suficient de nuanţat competitivitatea regională. Resursele de capital uman la nivel regional, spre exemplu, nu sunt date numai de stocul de educaţie ci şi de manifestări ale acestuia precum capacitatea de a formula şi câştiga proiecte pentru competiţiile de dezvoltare regională. Astfel de date nu sunt disponibile direct la nivel de regiune sau judeţ şi pot fi produse prin agregări specifice pornind de la nivelul localităţii.

Pornind de la aceste premise prin matricea „soft” sunt propuşi o serie de indicatori ai competitivităţii regionale construiţi prin agregare ascendentă, de jos în sus, pornind de la date de nivel comunitar şi modalităţile de culegere a datelor pentru respectivii indicatori sunt sondaje sau înregistrări complete de tip „recensământ comunitar”.

Competitivitatea la nivel de comunitate locală este măsurată prin 15 indicatori, grupaţi în cinci categorii referitoare la: - Dezvoltare / Combatere a sărăciei prin proiecte DEZPRO - Coeziune socială COEZ - Comunicare COMUN - Competitivitate economică COMPET - Dezvoltare socială DEZSO

Detalii referitoare la sursele de date şi modul de calcul sunt prezentate în Tabelul 1. Tabelul 1. Indicatori ai competitivităţii comunitare Sigla Dimensiuni şi indicatori Specificări DEZVOLTARE / COMBATERE A SĂRĂCIEI PRIN PROIECTE DEZPRO

                                                            7 În contextul prezentului capitol „comunitar” are sensul de „la nivel de localitate”, de comună sau oraş. Există şi un sens continental al noțiunii prin referire la caracteristici ale Uniunii Europene ca instituție macroregională. Dacă nu menționăm explicit altfel, referirea se va face la primul sens al termenului de comunitar; 

IN1. Proiecte realizate în localitate în perioada 2005-2007 la 1000 gospodării

IN2. Proiecte în curs de desfăşurare la 1000 gospodării

IN3. Proiecte în curs de aprobare la 1000 gospodării

• Numărul de gospodării la recensământul din 2002 • Se consideră proiectele de dezvoltare sau de combatere a sărăciei, indiferent de sursa de finanţare, la nivel de primărie sau în afara acesteia

COEZIUNE SOCIALĂ COEZ IN4. Persoane care primesc

venitul minim garantat VMG la 1000 locuitori

IN5. Şomeri la 1000 locuitori IN6. Gospodării care stau în

locuinţe insalubre, improvizate la 1000 gospodării

•Beneficiari de VMG şi şomeri la momentul ultimei înregistrări • Populaţia legală la 1 iunie 2005

COMUNICARE COMUN IN7. Procent gospodării

conectate la internet

IN8. Procent din lungimea totală a drumurilor din localitate care sunt modernizate

Estimări ale primăriei

IN9. Primăria are o pagină de WEB

1 da 0 nu

COMPETITIVITATE ECONOMICĂ COMPET

IN10. Locuri de muncă nou create la 1000 locuitori

IN11. Sosiri în localitate la 1000 locuitori

Date de la INS sau DJS

IN12. Venituri proprii în total venituri la bugetul local, %

Date de la Ministerul de Finanţe sau de la Institutul de Politici Publice

DEZVOLTARE SOCIALA DEZSO IN13. Locuinţe nou construite la

1000 locuitori Date de la primărie sau din Fişa localităţii BDL- INS. Se raportează media anuală de locuinţe la populaţia medie din 2004.

IN14. Autoturisme proprietate personală la 1000 locuitori

IN15. Rata mortalităţii infantile

În vederea construirii unui indice al competitivităţii comunitare se calculează valorile pentru câte un indice care sintetizează informaţia pentru fiecare dintre cele cinci categorii de indicatori. O imagine sintetică a competitivităţii comunitare este determinată prin agregarea celor cinci indici într-o singură măsură.

4 Politica de dezvoltare regională în Uniunea Europeană 4.1 Importanţa, conţinut, tendinţe şi provocări Politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de măsuri guvernamentale ce

au drept scop sprijinirea creşterii economice şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, prin valorificarea eficientă a potenţialului regional şi local. Ea este una din politicile cele mai importante şi cele mai complexe ale Uniunii Europene şi are ca obiectiv reducerea disparităţilor economice şi sociale existente între diversele regiuni ale Europei. Importanţa şi complexitatea politicii regionale a UE este demonstrată de următoarele aspecte:

• Cuprinde acţiuni iniţiate în diverse domenii semnificative pentru dezvoltare, precum: - creşterea economică şi sectorul IMM - transporturile - agricultura şi dezvoltarea rurală - dezvoltarea urbană - protecţia mediului - ocuparea şi formarea profesională - educaţia - egalitatea de gen etc.

• este concepută ca o politică a solidarităţii la nivel european şi se bazează pe principiul solidarităţii financiare (o parte din bugetul comunitar realizat prin contribuţia Statelor Membre este redistribuit către regiunile şi grupurile sociale mai puţin prospere - 2000-2006, suma aferentă reprezintă aproximativ o treime din bugetul UE).

• are un pronunţat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondul de coeziune, Fondurile structurale, Fondul de solidaritate) contribuie la finanţarea altor politici sectoriale: politica agricolă, politica socială, politica de protecţie a mediului.

• este corelată cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare Phare (fond de sprijin pentru reconstrucţia economică), ISPA (instrument al politicilor structurale, ce prefigurează Fondul de coeziune) şi SAPARD (program special pentru agricultură) la care au acces ţările în curs de aderare şi prin care este sprijinită tranziţia acestora la standardele şi structurile de organizare ale UE.

• Vizează atingerea unor obiective prioritare deosebit de importante ale UE: coeziunea economică şi socială, extinderea aplicării principiului subsidiarităţii şi dezvoltarea durabilă. Importanţa coeziunii economice şi sociale este reflectată prin crearea unui fond

omonim (Fondul de coeziune) ce sprijină accelerarea procesului de convergenţă şi atingere a nivelelor medii de dezvoltare ale UE, a patru State Membre mai puţin dezvoltate: Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda.

Principiul subsidiarităţii reprezintă un grad ridicat de implicare a statelor membre în dezvoltarea şi implementarea politicilor comunitare. În contextul de faţă, acest principiu are aplicabilitate în negocierea finanţării din fondurile de solidaritate de către fiecare stat în parte (în funcţie de priorităţile naţionale şi regionale) precum şi în responsabilitatea ce revine acestora din urmă în implementarea, monitorizarea şi evaluarea programelor stabilite de comun acord.

Strategia dezvoltării durabile1 este prezentă ca prioritate a programelor de solidaritate

europeană, în special prin accentul pus pe protecţia mediului şi pe dezvoltarea de măsuri în                                                             1 Dezvoltare durabilă în sensul promovării dezvoltării economice ţinând cont de impactul acesteia asupra mediului şi asupra conservării resurselor naturale, ca responsabilitate faţă de generaţiile viitoare .  

această direcţie. Această strategie nu este valabilă numai la nivel european, ci există ca strategie globală promovată în toată lumea prin variate acorduri internaţionale, ceea ce subliniază o dată în plus caracterul complex al politicii de dezvoltare regională şi coerenţa internă a obiectivelor comunitare.

Politica regională a UE la începutul anilor 2000 trebuie să răspundă la o serie de provocări:

- aderarea unui grup mare de ţări candidate ce dau naştere celei mai mari extinderi din istoria Uniunii;

- aspecte ce ţin de evoluţia Pieţei Interne; - noile tendinţe în domeniile revoluţiei tehnologice şi societăţii informaţionale. Referitor la procesul de extindere a Uniunii se poate spune că reprezintă provocarea

cea mai dificilă din punct de vederea a menţinerii idealului coeziunii economice şi sociale la nivel comunitar, datorită în principal a trei factori:

1. creşterea fără precedent a disparităţilor economice existente între regiunile UE, prin aderarea ţărilor Europei Centrale şi de Est;

2. modificarea modelului de distribuţie a disparităţilor geografice, dat fiind că 25% din populaţia UE va trăi în regiuni cu PIB mai mic de 75% decât media comunitară, din care 60% va fi reprezentată de populaţia noilor state membre;

3. scăderea gradului de ocupare a forţei de muncă în cadrul Uniunii extinse. O altă provocare a politicii regionale în acest moment este reprezentată de creşterea

accentuată a competiţiei dintre firme, ceea ce face ca din ce în ce mai multe companii să caute să îşi desfăşoare activitatea în regiuni cu infrastructură eficientă, calitate ridicată a serviciilor şi lucrători bine pregătiţi. Astfel, fondurile de dezvoltare regională trebuie să fie eficient direcţionate către regiunile cele mai puţin favorizate ale Uniunii iar noile State Membre trebuie sprijinite în dezvoltarea infrastructurii şi serviciilor, în scopul atragerii unor astfel de companii şi creşterii potenţialului lor economic.

Revoluţia tehnologică şi dezvoltarea societăţii informaţionale constituie o provocare la adresa obiectivului politicii regionale (de a reduce disparităţile economice şi sociale între regiunile UE) prin necesitatea adaptării cetăţenilor, sectoarelor public şi privat la utilizarea reţelelor de informaţii şi telecomunicaţii. Regiunile şi organizaţiile bine conectate la aceste reţele şi familiare cu utilizarea tehnologiilor informaţionale beneficiază astfel de un avantaj consistent în eficientizarea economiilor lor datorită economiei de timp şi costurilor de comunicare, reduse astfel prin accesul crescut la reţele informaţionale.

4.2 Istoricul politicii regionale a UE Principiile politicii de dezvoltare regională la nivel European au fost avute în vedere

încă din 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma, când cele 6 ţări semnatare (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) au căzut de acord asupra nevoii reducerii diferenţelor existente între diferitele regiuni şi sprijinirii celor mai puţin favorizate, în scopul realizării unei economii comunitare solide şi unitare. Această nevoie a fost concretizată în 19582, prin înfiinţarea Fondului Social European (FSE) ca principal instrument al politicii sociale comunitare, fiind centrat pe îmbunătăţirea modului în care funcţionează piaţa muncii în diferite ţări şi pe re-integrarea şomerilor pe piaţa muncii.

                                                            2  Unele documente menţionează anul 1960 ca moment în care a fost înfiinţat FSE; crearea fondului a fost prevăzută încă din Tratatul de la Roma, anul 1960 fiind anul la care FSE a intrat efectiv în vigoare. Atragem atenţia asupra faptului că ambele variante sunt justificate şi nu este vorba de date inconsecvente. 

În 1962 a fost înfiinţat Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă FEOGA), în scopul finanţării politicii agricole comune şi pentru sprijinirea dezvoltării regiunilor rurale şi îmbunătăţirea structurilor agricole.

Anul 1975 aduce crearea unui al treilea fond – Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), cu scopul de a redistribui o parte a contribuţiilor bugetare ale Statelor Membre către regiunile cele mai sărace ale comunităţii, în vederea sprijinirii dezvoltării lor economice. Astfel, FEDR finanţează investiţii productive (pentru crearea şi menţinerea unor locuri de muncă durabile) şi în investiţii în infrastructură.

Un moment important în dezvoltarea politicii regionale este reprezentat de adoptarea Actului Unic European, în 19863

5, prin care se introduce conceptul de coeziune economică – eliminarea diferenţelor economice existente la nivelul diferitelor regiuni - şi se creează premisele unei politici de coeziune economică şi socială ca politică de sine stătătoare şi având drept scop facilitarea aderării la piaţa unică europeană a ţărilor din sudul Europei.

În februarie 1988, Consiliul European de la Bruxelles extinde operaţiunea fondurilor de solidaritate, reprezentate de fondurile menţionate anterior şi numite acum Fonduri structurale – mai precis creşte considerabil alocaţiile acestora din bugetul comunitar. Astfel, este recunoscută şi declarată oficial importanţa acestor instrumente pentru reducerea disparităţilor regionale la nivel comunitar.

Un element de noutate în cristalizarea politicii regionale îl reprezintă crearea programului Phare, în 1989, în scopul sprijinirii Poloniei şi Ungariei (abia ieşite din spaţiul blocului comunist) în efortul de reconstrucţie a economiilor lor naţionale şi revizuirea acestuia, în anul 2000, în scopul susţinerii dezvoltării regionale în ţările candidate.

Odată cu ratificarea Tratatului Uniunii Europene în 1993, problema coeziunii economice şi sociale apare din nou în agenda comunitară şi devine unul dintre principalele obiective ale Uniunii, alături de uniunea economică şi monetară şi de piaţa unică europeană. De asemenea, duce şi la crearea unui nou fond – Fondul de coeziune, ce are drept scop sprijinirea proiectelor din domeniului protecţiei mediului şi infrastructurii de transport în Statele Membre mai puţin dezvoltate (Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda).

În anul 1994 este înfiinţat un nou fond structural, al patrulea - Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP), creat prin gruparea tuturor instrumentelor comunitare privind pescuitul existente la acel moment. IFOP a fost creat în perspectiva extinderii UE către nord, odată cu aderarea Finlandei şi Suediei în 1995. În acelaşi an devine activ şi Comitetul Regiunilor - organ consultativ înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht, cu rolul de a emite opinii în procesul de decizie şi de a sprijini Comisia Europeană în activităţile sale din sectorul dezvoltării regionale.

Tratatul de la Amsterdam (1997) confirmă importanţa politicii de coeziune economică şi socială şi a reducerii diferenţelor dintre standardele de viaţă ale populaţiei din diferite regiuni europene, accentuând nevoia unei acţiuni coroborate de reducere a şomajului. În aceeaşi direcţie se desfăşoară şi procesul de reformă a fondurilor structurale, început în 1999 în urma summit-ului de la Berlin, prin care sunt stabilite noile reguli de funcţionare a acestora. Reforma are drept scop creşterea concentrării asistenţei comunitare prin aceste fonduri, odată cu simplificarea şi descentralizarea managementului lor. Un element de noutate adus de reformă îl reprezintă completarea programului Phare cu alte două instrumente de pre-aderare – ISPA (Instrumentul Structural pentru Pre-aderare) şi SAPARD (Programul Special pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală), ce promovează dezvoltarea economică şi socială a ţărilor candidate din Europa Centrală şi de Est.

Un nou (şi ultim) instrument de solidaritate a fost creat în 2002, în urma inundaţiilor majore suferite de ţările Europei Centrale, cu scopul de a interveni în cazul dezastrelor

                                                            3 Single European Act, ratificat în 1987. 

naturale majore şi cu repercusiuni puternice asupra condiţiilor de viaţă în regiunile afectate, asupra mediului sau economiei acestora.

5.2. Conţinutul actual al politicii regionale a UE 5.2.1 Baza legală a politicii regionale Baza legală a politicii comunitare de dezvoltare regională este stabilită prin Titlul XVII

al Tratatului Uniunii Europene (respectiv XIV în Tratatul de la Roma), ce defineşte obiectivul politicii regionale – „reducerea disparităţilor existente între nivelele de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor mai puţin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale” – şi principiile ce stau la baza realizării acestuia. La Tratat se adaugă Regulamentul Consiliului No. 1260/994, prin care sunt stabilite prevederile generale de funcţionare a Fondurilor structurale (şi amendat prin Regulamentul No. 1447/20015) precum şi alte r glementări privitoare la funcţionarea FS şi a Fondului de Coeziune.

un număr mare de actori instituţ

meniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Stat

nt DG pentru Politică Region

ecum şi asupra

neşte de câteva ori pe an , în scopul coordonării politicilor economice ale statelor

                                                           

e 5.2.2 Cadrul instituţional al politicii de dezvoltare regională Politica de dezvoltare regională, prin amploarea dezvoltării ei, este o politică ce

priveşte mai multe domenii de activitate, ceea ce face caionali să fie implicaţi în elaborarea şi implementarea ei. Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea

implementării politicii de dezvoltare regională a UE. Rolul său este de a iniţia si definitiva noi acte legislative în do

ele Membre. Direcţia Generală (DG) pentru Politică Regională este principalul departament

responsabil pentru măsurile de asistenţă în vederea dezvoltării economice şi sociale a regiunilor la nivel European, în baza articolelor 158 şi 160 ale Tratatului UE. Această instituţie este sprijinită în activitatea sa de alte direcţii generale implicate în implementarea politicii regionale, acestea fiind DG Agricultură, DG Pescuit, DG Educaţie şi Cultură, DG Mediu şi DG pentru Forţa de Muncă şi Probleme Sociale. În preze

ală gestionează 3 fonduri: FEDR, Fondul de Coeziune şi ISPA. Parlamentul European este implicat în dezvoltarea politicii regionale comunitare la

nivelul luării deciziei, prin Comitetul pentru Politică regională, Transport şi Turism. De asemenea, acest comitet exercită şi activitate de control asupra instrumentelor instituite pentru realizarea obiectivului coeziunii economice şi sociale, şi implicit asupra politicilor economice naţionale, a politicilor şi acţiunilor comunitare în vederea realizării Pieţei Interne, pr

Fondurilor structurale, Fondului de coeziune şi Băncii Europene de Investiţii. Consiliul Uniunii Europene este echivalentul unui consiliu de miniştri la nivel

european şi se reu membre. Comitetul Regiunilor (CR) este un organ cu putere consultativă pe probleme de

coeziune economică şi socială, reţele de infrastructură trans-europeană, sănătate, educaţie, cultură, ocuparea forţei de muncă, probleme sociale, probleme de mediu, formare profesională şi transport, fiind şi cea mai nouă instituţie europeană (creat în 1991, prin Tratatul de la

 4 Council Regulation (EC) No 1260/99 of 21 June 1999 laying down general provisions on the Structural Funds (Official Journal L 161, 26.06.1999). 5 Council Regulation (EC) No 1447/2001 of 28 June 2001 

Maastricht şi devenit funcţional funcţional odată cu intrarea în vigoare a Tratatului, în 1993). CR este compus din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi locale, ce reflectă echilibrul politic,

comunitar, obiectivele fondurilor structurale şi a celorlalte instrumente nanciare ale UE.

Solidaritate (FES şi Fondul de Coeziune fiind numite şi instrumente structur

instrumentele structurale şi exprimă principiul solidarităţii: Phare, ISPA şi SAPAR

nivelul la care este plementată politica de dezvoltare regională în statele membre ale UE.

brie 2002, în urma inu

permite reacţia imediată, eficientă şi flexibilă, în funcţie de nat

ploarea unui dezastru nat

ri estimate la 3 mld. EURO (preţuri 2002), sau la mai mult de 0,6% d

                                                           

geografic şi regional/local din fiecare stat membru. Banca Europeană de Investiţii (BEI) este instituţia de finanţare a politicilor UE şi

are dublu rol la acest nivel, fiind percepută atât ca actor instituţional al politicii de dezvoltare regională, cât şi ca instrument de finanţare (şi, implicit, implementare a acesteia). Banca acordă împrumuturi şi garanţii, cu dobândă redusă, tuturor statelor membre pentru finanţarea de proiecte din toate sectoarele economiei, susţinând prin acţiunile sale politica de dezvoltare regională la nivel fi

5.2.3 Instrumentele de solidaritate ale politicii regionale Politica de solidaritate şi coeziune a Uniunii Europene este implementată cu ajutorul

instrumentelor sau fondurilor de solidaritate, care se adresează ţărilor membre UE în principal şi regiunilor în special, dar nu exclude şi ţările în curs de aderare pentru care au fost create instrumente şi fonduri speciale. Pilonul principal al acestei politici îl constituie Fondurilestructurale, alături de care stau două fonduri speciale: Fondul de Coeziune Socială şi Fondul European de

ale)6. În ceea ce priveşte ţările în curs de aderare, există trei fonduri de pre-aderare care

prefigureazăD.

Funcţionarea instrumentelor de solidaritate la nivel regional se face conform sistemului NUTS (Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică) al Uniunii Europene, modificat în luna mai 20037. Menţionăm că NUTS 2 esteim

1.Fondul de solidaritate al Uniunii Europene Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene (The European Union Solidarity Fund)8

este cel mai nou fond al politicii regionale şi a fost înfiinţat în noiem

ndaţiilor ce au afectat Franţa, Germania, Austria şi Republica Cehă. Obiectivul acestui fond este de a facilitata exprimarea solidarităţii UE faţă de populaţia

unui stat membru sau în curs de aderare, care a fost afectată de un dezastru natural major. Astfel, acesta este un fond care

ura şi de amploarea situaţiei. Acest fond va fi folosit numai în cazul dezastrelor naturale majore, cum sunt inundaţiile

din august 2002, care au dus la înfiinţarea sa (noiembrie 2002) sau incendiile spontane din Portugalia (iulie 2003), şi care au repercusiuni importante asupra condiţiilor de viaţă, mediului înconjurător sau economiei ţărilor afectate. Pentru a estima am

ural şi justifica utilizarea acestui fond, au fost stabilite două criterii: 1. în cazul unui stat: pierde

in venitul naţional brut; 2. în cazul unor dezastre regionale extraordinare: daune mai mici decât această limită

(3 mld EURO), care afectează cea mai mare parte a populaţiei şi au consecinţe majore şi de

 6 Am ales să prezentăm fondurile de solidaritate în ordine inversă importanţei lor datorită nevoii de a corela FS cu fondurile de pre-aderare. 7 Regulation (EC )NO.1059/2003. 8 Numit şi Fondul European de Solidaritate (European Solidarity Fund) 

durată acordă o atenţie

ut iniţial (şi s-a solicita rea diferenţei. Fondul

a infrastructurii, a uzinelor electrice, uzinelor de apă (atât de

aţiei afectate; trimoniului

u fie finanţate din celelalte fonduri ale politicii regionale. Suma alocată trebuie cheltuit

lui, utilităţii şi eficienţei acestui fond se realizează anual. Astfel, la data de 1 iulie a fiecărui an, Comisia trebuie să prezinte un raport referitor la activitatea Fondul

iar prin Tratatul de la Maastr

. Progres

asupra condiţiilor de viaţă şi stabilităţii economice a regiunii respective (sespecială regiunilor îndepărtate şi izolate). Suma maximă alocată anual Fondului de Solidaritate este de 1 mld. EURO. Modalitatea de asistenţă a acestui fond constă în acordarea unei singure tranşe de

finanţare pentru ţara/regiunea solicitantă, care este complementară eforturilor naţionale şi care nu necesită co-finanţare din partea statului afectat. Pentru a obţine acest sprijin, statul în cauză trebuie să înainteze o cerere Comisiei Europene, în termen de 10 săptămâni de la înregistrarea primei pagube cauzate de dezastru. În cadrul acestei aplicaţii trebuie oferite informaţii referitoare la amploarea şi impactul pagubelor înregistrate, trebuie estimată suma solicitată şi indicate alte surse de finanţare naţională, comunitară şi/sau internaţională. În cazul în care estimarea finală a dezastrului este semnificativ mai mică decât s-a prevăz

t de către statul în cauză), Comisia Europeană va cere rambursafinanţează în general acţiuni reparatorii pentru daune care nu pot fi asigurate.

Acţiunile eligibile pentru finanţare din cadrul acestui fond sunt: • reabilitarea imediată

alimentare cu apă, cât şi a staţiilor de epurare), a telecomunicaţiilor, transportului, sănătăţii şi educaţiei;

• asigurarea de locuinţe temporare şi servicii de salvare, ca răspuns la nevoile imediate ale popul

• asigurarea imediată a structurilor şi măsuri imediate de protecţie a pacultural;

• curăţarea imediată a zonelor lovite de dezastru, inclusiv a zonelor naturale. Implementarea grantului primit constituie responsabilitatea statului beneficiar, precum şi

coordonarea cu alte fonduri comunitare în vederea complementării finanţării, cu menţiunea ca acestea să n

ă pe parcursul unui singur an, iar ceea ce nu s-a utilizat în acest interval trebuie rambursat.

Evaluarea impactu ui de Solidaritate. 2. Fondul de coeziune Fondul de coeziune apare ca un instrument special al politicii de solidaritate şi, prin

circumstanţele în care a fost înfiinţat, trimite în mod direct la principiile acestei politici şi la unul din scopurile principale ale Uniunii Europene: de a promova progresul economic şi social şi de a elimina diferenţele care există între standardele de viaţă la nivelul diferitelor regiuni şi state membre. Conceptul de coeziune economică şi socială s–a cristalizat ca politică europeană de sine stătătoare prin Actul Unic European (în 1986),

icht (1992) a fost corelat cu realizarea uniunii economice şi monetare, având astfel un rol major în funcţionarea eficientă a pieţei şi monedei unice europene.

Înfiinţat în 1993 pentru a sprijini Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda - care, din punct de vedere economic, se situau la un nivel inferior comparativ cu celelalte state membre - Fondul de coeziune a trecut deja printr-un proces de reformă, în 1999 (odată cu întreaga politică structurală) şi are două etape de funcţionare: 1994-1999 şi 2000-2006. De menţionat este faptul că, deşi sunt eligibile în cadrul acestui fond numai statele al căror Produs Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor se situează sub 90% din media UE, pentru perioada 2000-2006 rămân aceleaşi state, deşi Irlanda şi anumite regiuni din Spania au depăşit acest prag

ul acestora va fi re-evaluat la sfârşitul anului 2003 iar indicatorii socio-economici utilizaţi vor fi actualizaţi, pentru a vedea dacă se menţin eligibile şi pentru următorii trei ani.

Procesul de reformă nu a adus schimbări de substanţă şi nu a modificat caracteristicile acestui fond, ci s-a adresat mai degrabă aspectelor administrative, promovând subsidiaritatea şi întărind rolul statelor membre în controlul financiar; mici amendamente au fost făcute şi condiţiilor de asistenţă, dispărând astfel condiţionalitatea dată de criteriul deficitului bugetar al statu ste suspendat în cazul depăşirii pragulu lizarea de fonduri suplimentare private şi aplicarea princip

talul costurilor eligibile. Finanţarea celor două domen

), cu o medie anuală de 2,5 mld. Euro; pentru perioada anterio

lă a finanţării). perioada 2000 – 2006, este distribuit între cele patru state

bilit de Consiliul European (Berlin, martie 1999),

e caracte

ntribuie la realizarea acestora, sau care fondurilor structurale.

iul, proiectele care vor fi finanţate trebuie să contribuie

• ţiei;

are utilizării prudente şi raţionale a resurselor naturale. re în cadrul acestui domeniu sunt reprezentate de:

a naturii.

ază, în perspectiva următoarelor extinderi şi cceptării de noi state membre. Adresabilitatea Fondului de coeziune se va schimba în funcţie

lui beneficiar în continuarea finanţării (ajutorul nu mai ei de 3%)12 şi fiind încurajate utiiului „poluatorul plăteşte”. Domeniile în care acţionează Fondul de coeziune sunt: - protecţia mediului înconjurător - reţelele trans-europene asociate infrastructurilor de transport. Sprijinul financiar acordat nu este structurat pe programe ci pe proiecte, fiecare proiect

primind finanţare în proporţie de 80-85% din toii este echilibrată, fiecare primind 50% din bugetul alocat acestui fond. Proiectele sunt

selectate şi implementate de către statele membre beneficiare, care sunt responsabile şi de managementul şi monitorizarea lor financiară.

Pentru perioada 2000-2006 bugetul estimat al Fondului de coeziune se ridică la suma de 18 mld. Euro (valoarea din 1999

ară de programare (1994 – 1999) au fost prevăzute 15,15 mld. Euro (valoarea din 1992) şi alocate16,7 mld.Euro(diferenţa apărută fiind datorată ratei inflaţiei, astfel încât să se păstreze valoarea rea

Bugetul alocat pentrubeneficiare corespunzător procentajului stadupă cum urmează:

- Spania: 61-63.5% - Grecia şi Portugalia: 16-18.0% - Irlanda: 2-6% Referitor la domeniile menţionate anterior, acestea sunt configurate în funcţie dristicile politicii comunitare aferente şi de direcţiile de dezvoltare prefigurate, ceea ce

înseamnă că sunt acceptate numai proiectele care cosunt compatibile cu alte politici comunitare sau acţiuni din cadrul

Astfel, în ceea ce priveşte medla realizarea obiectivelor de mediu ale UE, şi anume:

conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului; • protecţia sănătăţii popula• crearea condiţiilor neces

În particular, direcţiile priorita• rezerva de apă potabilă, • tratarea apei menajere, • depozitarea deşeurilor solide. Alături de acestea, sunt eligibile şi proiecte ce vizează re-împădurirea terenurilor,

controlul eroziunii solului şi conservareÎn domeniul infrastructurii de transport sunt eligibile proiectele care îşi propun să

creeze sau să dezvolte infrastructura la nivelul Reţelei Trans - Europene de Transport (TEN), sau care asigură acces la această reţea.

Coeziunea economică şi socială rămâne o dimensiune esenţială a politicii Uniunii Europene iar caracterul său prioritar se păstrea

de neficiare şi de nevoile celor 10 noi membre9 din Europa

Cen

entate anterior (Fondul de solidaritate şi Fondul de

A)

10. ada 1994-1999 principiile operaţionale erau: parteneriatul,

program ionalitatea (sau coerenţa externă) şi concentrarea, în noua variant 00, acestea au devenit:

alizarea managementului fondurilor structurale, printr-o împărţi

ndu-se cu asumarea de sarcini de către organisme statele membre vor

tăţile

ite pentru realizarea obiectivelor menţionate,

trebuie să înainteze Comisiei aşa-numitele documente

în e Operaţionale (PO);

• Documente Unice de Programare (DUP). pr lor structurale

progresul actualelor ţări betrală şi de Est, plus Cipru, Turcia şi Malta.

3. Fondurile structurale Spre deosebire de cele două fonduri prezcoeziune) care funcţionează pe bază de proiecte, fondurile structurale - dată fiind

amploarea lor - funcţionează pe bază de programe structurate în funcţie de domeniile şi obiectivele prioritare ale politicii regionale.

Principiile care stau la baza operaţionalizării fondurilor structurale au fost şi ele uşor modificate în urma reformei din 1999, fiind întărite sau devenind mai specifice. Principiul concentrării nu se mai regăseşte în mod explicit, fiind însă principiul director al reformei

Astfel, dacă pentru perioarea şi coerenţa internă, adiţ

ă reprezentată de Agenda 20a) principiul programării, b) principiul parteneriatului, c) principiul adiţionalităţii, d) principiul monitorizării, controlului şi evaluării. Schimbarea survenită nu este neapărat una de substanţă cât una de orientare, fiind

promovate simplificarea şi descentrre mai clară a responsabilităţilor şi o întărire a principiului general al subsidiarităţii –

ceea ce înseamnă creşterea rolului autorităţilor naţionale şi locale în implementarea programelor Fondurilor structurale.

a). Principiul programării se referă la pregătirea planurilor multianuale de dezvoltare11, care se realizează pe baza deciziilor luate în parteneriat cu statedle membre şi printr-o serie de etape succesive, finalizâpublice sau private (care le vor şi realiza)18. Astfel, într-o primă etapă, înainta Comisiei Europene planuri naţionale de dezvoltare şi conversie bazate pe priorinaţionale şi regionale şi care vor conţine:

• descrierea detaliată a situaţiei curente în regiunea/statul respectiv, • descrierea strategiei celei mai potriv• indicarea formei şi utilizării contribuţiei fondurilor structurale. În etapa următoare statele membre

de programare care pot fi de doua tipuri: • Documente Cadru de Sprijin Comunitar (DCSC) – care sunt apoi transpuse

Program

Tabelul 1: Caracteristici ale documentelor de ogramare ale fonduriDCSC (_ PO) DUP (sub 1 mld. EURO)

- transpus într-o serie de programe operaţionale - un singur document - aprobat de Comisia Europeană, de comun - aprobat de Comisia Europeană

                                                            9  Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania (în 2004), România şi Bulgaria (în 2007). 10 Prin reformă, cele 7 obiective ale perioadei 1994-1999 sunt concentrate în 3 obiective pentru perioada 2000-2006. 11 Aceste planuri se realizează pe perioade variabile, (vezi 1994-1999, 2000-2006), cu o revizuire intermediară ce permite operarea de modificări.  

acord cu Statul Membru aferent - conţi

structurprogramului, scurtă descriere a măsurilor

ne: strategia şi priorităţile de acţiune ale ambelor părţi, obiectivele lor specifice, contribuţia financiară din partea Fondurilor

- conţine: informaţii cuprinse in DCSC şi planul operaţional (priorităţile

ale şi alte resurse financiare propuse şi un plan financiar orientativ)

Pe baza acestor documente de programare are loc un proces de negociere între Comisia Europeană şi statele membre, proces care se finalizează cu alocarea orientativă a fondurilor structurale pentru fiecare stat în parte.

b) Principiul parteneriatului presupune o strânsă colaborare între Comisie şi autorită

ea acestora. Acest

nţei comunitare prin ţionale

umit sector, ci să vină în completarea acestora.

de implementarea, adm respectiv, cum ar fi: colectarea de informaţii stat

ale de implementare şi vin în completarea activităţilor acestora prin asig

embre;

ală de gestionare cor

În mod regulat sunt efectuate controale ad-hoc şi audituri financiare de către Comisia Europeană, în mod aleatoriu şi în limita a 5% din bugetul fiecărui program.                                                            

ţile naţionale, regionale şi locale, parteneri economici şi sociali şi alte organisme competente, în special prin implicarea acestora în toate etapele fondurilor structurale – de la elaborarea şi aprobarea planurilor de dezvoltare la implementarea şi monitorizar

principiu evidenţiază gradul de descentralizare ce caracterizează întreaga politică regională şi aplicabilitatea subsidiarităţii.

c) Principiul adiţionalităţii are în vedere completarea asistefinanţare naţională, astfel încât fondurile comunitare să nu înlocuiască fondurile naalocate pentru dezvoltarea unui an

d) Principiul monitorizării, evaluării şi controlului este elementul de noutate adus de reforma din 1999 în domeniul fondurilor structurale. Astfel, conform noului regulament, statele membre au atribuţii administrative şi au obligaţia de a desemna:

• autoritate naţională corespunzătoare fiecărui program al fondurilor structurale, • comitete de monitorizare. Responsabilitatea autorităţilor naţionale acoperă aspecte legate inistrarea corectă şi eficacitatea programului

istice şi financiare, pregătirea şi transmiterea de rapoarte către Comisie, organizarea de evaluări intermediare, etc. Comitetele de monitorizare sunt conduse de un reprezentant al autorităţii naţion

urarea calităţii şi eficienţei12 în implementarea măsurilor structurale.

Procedura de evaluare este de trei tipuri: - ex-ante - presupune evaluarea sau aproximarea efectului socio-economic, anterior

implementării măsurilor unui program şi este în responsabilitatea autorităţilor competente ale statelor m

- intermediară - are loc la mijlocul perioadei de desfăşurare a unui program şi este efectuată de Comisia Europeană, în colaborare cu autoritatea naţională aferentă;

- ex-post - are loc după încheierea perioadei de funcţionare a unui program (2006) şi este realizată de Comisia Europeană, în colaborare cu statele membre şi autorităţile naţionale aferente.

Tot sub incidenţa acestui principiu intră şi modalităţile de plată şi control financiar. Fiecare stat membru are obligaţia de a desemna, pe lângă autoritatea naţion

espunzătoare fiecărui program, şi o autoritate de plăţi („paying authority”) care funcţionează ca intermediar între Comisie şi ultimii beneficiari şi, împreună cu autoritatea naţională, asigură respectarea regulilor de utilizare a finanţării comunitare de către aceştia.

 12  În acest context, este important de clarificat distincţia care există între eficacitate (effectiveness, în limba engleză) şi eficienţă (efficency, în limba engleză). Astfel, în timp ce ambele se referă la aspectul calitativ al unei acţiuni, eficienţa este corelată cu efectul imediat, local al acţiunii respective; spre deosebire de aceasta, eficacitatea are în vedere efectul contextual, corelat cu alte acţiuni şi cu rezultat/impact la o scară mai mare (în cazul nostru, la nivel de program). 

B) Obiectivele care trasează liniile de acţiune ale fondurilor structurale sunt specifice fiecărei perioade de programare a acestora şi se stabilesc în funcţie de principalele priorităţi ide nivel comunitar. Ele apa prioritare şi trimit în mod direct la sectoarele ce necesită inte

ică şi socială escuit).

999, sunt: urmă;

ezvoltarea resurselor umane14. enţă comunitară în cadrul Obiectivului 1,

trebuie

iuni al căror nivel de dezvolt ntă cu diverse tipuri de dificultăţi socio-e ă a şomajului, de exemplu:

torului prestării de servicii;

emelor de educaţie şi formare, precum şi a politici g teritoriul UE, cu excepţia regiunilor eligibile sub obi

; - adaptarea forţei de muncă la schimbările de producţie.

şte măsurilor structurale şi este ilustrată de tabelul următor:

Tabelul 2: Obiectivele prioritare ale Fondurilor structurale pentru perioadele 1994-1999 şi

eforma

ntificate în vederea reducerii discrepanţelor economice şi sociale lar sub denumirea de obiectivervenţie structurală13. Pentru etapa 2000-2006 au fost identificate următoarele 3 priorităţi: 1) competitivitatea regională 2) coeziunea econom3) dezvoltarea zonelor urbane şi rurale (inclusiv a celor dependente de pObiectivele perioadei 2000-2006, rezultate prin regruparea celor 6 obiective prioritare din

etapa 1993-1- Obiectivul 1 (teritorial): dezvoltarea regiunilor rămase în - Obiectivul 2 (teritorial): reconversia economică şi socială a regiunilor cu dificultăţi

structurale; - Obiectivul 3 (sectorial): dPentru ca o regiune să se califice pentru asist să prezinte următoarele caracteristici: - nivel redus al investiţiilor, - rată a şomajului mai mare decât media UE, - lipsa prestării de servicii pentru afaceri şi persoane, - infrastructură de bază redusă. Obiectivul 2 se adresează acelor zone care, deşi situate în regare este apropiat de media comunitară, se confruconomice ce generează o rată ridicat- evoluţia sectorului industrial şi sec- declinul activităţilor tradiţionale în zonele rurale; - situaţie de criză în zonele urbane; - dificultăţi în sectorul pescuitului. Obiectivul 3 sprijină modernizarea sistlor de ocupare a forţei de muncă pe întreectivul 1. Obiectivul 3 are în vedere: - combaterea şomajului pe termen lung; - integrarea tinerilor pe piaţa muncii; - integrarea celor ameninţaţi cu excluderea de pe piaţa muncii

Concentrarea sau reducerea obiectivelor prioritare a apărut din nevoia de a creeficacitatea

2000-2006 Obiective prioritare 1994-1999 R Obiective prioritare 2000-2006

Ore

b.(1) - ajustarea economică şi structurală a giunilor rămase în urmă ca dezvoltare

Ob.(2) - reconversia economică a regiunilor Obiectivele

ă a regiunilor Obiectivul 1 (teritorial) – ajustarea

conomică şi structuralerămase în urmă ca dezvoltare, inclusiv a

                                                            13 Obiectivele prioritare nu sunt obiective strategice ci au caracter operaţional, ele desemnând ariile de acţiune ale fondurilor structurale pentru o anumită perioadă de programare. 14 Obiectivul 3 constituie cadrul de referinţă pentru toate măsurile adoptate sub noul capitol privind ocuparea forţei de muncă al Tratatului de la Amsterdam şi pentru Strategia Europeană de Ocupare (European Employment Strategy). 

aflate în declin industrial

1+6

regiunilor din Nordul Europei (PIB < 75% media UE); -absoarbe 70% din bugetul fondurilorstructurale, de care beneficiază peste 50 deregiuni şi 22% din populaţia UE

Ob.(3) - combaterea şomajului pe termen lung şi facilitarea integrării profesionale a tinerilor şi a persoanelor expuse excluderii de pe piaţa muncii Ob.(4)- facilitarea adaptării forţei de muncă de

şi

Obiectivele2 + 5b

biectivul 2 (teritorial) – reconversia

industrie sau pescuit;

lor din

orice sex la schimbările intervenite în industrieîn procesul de producţie în general

Oeconomică şi socială a regiunilor cu dificultăţi structurale - urbane sau rurale, dependente de - absoarbe 11,5% din bugetul fonduristructurale, de care beneficiază 18% populaţia UE

Ob. (5) – promovarea dezvoltării rurale prin: - Ob.5(a) - urgentarea ajustării structurilor

dezvoltării şi ajustării structura

agricole în cadrul reformei politicii agricole comune - Ob.5(b) - facilitarea

le a zonelor rurale Ob.(6) - dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilo la

promovarea ocupării forţei de muncă;

r s b populate din zonele nordice ale Suediei şi Finlandei

- absoarbe 12.3% din bugetul fondurilor structurale;

Obiectivele3 + 4

ligibile pentru Obiectivul 1, prin

rmare profesională şi

Obiectivul 3 (tematic) - dezvoltarearesurselor umane în afara regiunilor emodernizarea politicilor şi sistemelor de educaţie şi fo

Acordarea alocaţiilor financiare corespunzdocumente de programare justificative

ătoare unui obiectiv se face pe baza unor

1

finanţa

şi mai p

ă cum reiese din Tabelul 3.

rile structurale şi obiectivele prioritare R

, astfel: - Obiectivul 1: - DCSC, transpuse în PO şi DUP, pentru programe cu buget sub

mld. Euro; - Obiectivul 2:- DUP şi PC; - Obiectivul 3:- alegerea documentelor de programare adecvate este la latitudinea

statelor membre sau a regiunilor ca atare.

C) Descrierea fondurilor structurale. Dacă obiectivele prioritare reprezintă cadrul operaţional al politicii regionale a UE, FS reprezintă cea mai importantă parte din instrumentele financiare ce servesc la implementarea acesteia. Există patru fonduri structurale, fiecare fond putând finanţa mai multe obiective şi fiecare obiectiv putând fi

t din mai multe fonduri, după cum urmează : 1. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) – contribuie la finanţarea

obiectivelor 1 şi 2; 2. Fondul Social European (FSE) - contribuie la finanţarea obiectivelor 1, 2 şi 3; 3. Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură (FEOGA):

contribuie la finanţarea obiectivului 1 (secţiunea de orientare a fondului); 4. Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP): contribuie la

finanţarea obiectivului 1. Finanţarea se face, în cea mai mare parte, sub forma unui ajutor nerambursabil (

puţin ca ajutor rambursabil, ex: subvenţionarea ratelor dobânzilor, garanţii etc.) şi res ectândanumite plafoane, dup Tabelul 3: Corelaţia financiară dintre fondu FED FSE FEOGA IFOP Obiectivul 1 - 75%- 85% din totalul costurilor eligibile - max. 35 – 50% pentru investiţii în afaceri şi infrastructură

X

X X X

Obiectivul 2 - max. 75% din totalul costurilor eligibile

X

X

- max. 15 – 25% pentru investiţii în afaceri şi infrastructurăObiectivul 3 - max. 75% din totalul costurilor eligibile

X

1). Fondul European de Dezvoltare Regională a fost înfiinţat în 1975 şi are cea mai

parlam

p dezvoltarea de servicii pentru întreprinderi, sprijin

cturii locale şi sprijinirea structurilor ce

umai în ariile cuprinse în Obiectivul 1). i sunt:

ediu de afaceri stimulator

(4) protecţia mediului

reat în 1958 şi a constituit, încă de la început, ticii sociale comunitare. FSE pune accent pe îmbunătăţirea

uncii în diferite ţări şi pe re-integrarea şomerilor pe piaţa acţiuni:

ere (conf. reglementării Parlamentului

e piaţa muncii;

nătăţirea sistemelor de educaţie şi formare; oltării.

tale ale

promovarea iniţiativelor locale de ocupare a forţei de muncă;

mare pondere în cadrul fondurilor structurale. FEDR are drept scop reducerea disparităţilordintre regiunile UE şi are ca direcţii de intervenţie următoarele (conf. reglementării

entului European şi Consiliului nr. 1783 /1999): - investiţii productive pentru crearea şi menţinerea unor locuri de muncă durabile; - investiţii în infrastructură – contribuie astfel la revitalizarea, diversificarea şi

îmbunătăţirea accesului pentru zonele economice şi industriale aflate în declin economic, zonele urbane inactive, zonele rurale şi zonele dependente de pescuit;

- iniţiative de dezvoltare locală şi activităţi de afaceri ale întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) – au drept scotransferul tehnologic, dezvoltarea de instrumente financiare, oferirea dedirect pentru investiţii, asigurarea infrastrufurnizează servicii în vecinătate;

- investiţii în educaţie şi sănătate (nDomeniile sprijinite prin aceste măsur

(1) dezvoltarea unui m(2) cercetarea şi dezvoltarea tehnologică (3) dezvoltarea societăţii informaţionale

(5) egalitatea de gen în domeniul ocupării forţei de muncă (6) cooperarea trans-frontalieră şi interregională.

2) Fondul Social European (FSE) a fost c

principalul instrument al polimodului în care funcţionează piaţa mmuncii, prin finanţarea a trei tipuri de

• formarea profesională • reconversia profesională • crearea de locuri de muncă. Tipurile de măsuri astfel finanţate au în ved

European şi Consiliului nr. 1784 /1999): - reintegrarea profesională a şomerilor pe termen lung; - integrarea profesională a şomerilor tineri; - integrarea profesională a persoanelor excluse de p- promovarea egalităţii de şanse în accesul la piaţa muncii; - acţiuni specifice de îmbunătăţire a accesului femeilor la piaţa muncii; - îmbu- concentrarea de potenţial uman în domeniile cercetării şi dezvÎn acelaşi timp şi prin toate aceste măsuri, FSE acoperă şi trei aspecte orizon

politicilor UE: - - dimensiunea socială şi ocuparea profesională în societatea informaţională; - crearea de oportunităţi egale între femei şi bărbaţi.

3) Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură a fost stabilit în 1962 pentru finanţarea politicii agricole comune a UE şi consumă cea mai mare parte a

e şi îmbunătăţirea structurilor agricole, fiind st

orientare: finanţează scheme de raţionalizare, modernizare şi ajustare

a pieţelor şi de

ural propriu-zis şi are următoarele

a calităţii produselor, protejării mediului, etc.); domeniu;

;

conservare a peisajului rural);

e reformă în 1999, însă noul regulament adoptat atunci 000-2006 a suferit modificări şi noi măsuri au intrat în

t din dorinţa Comisiei de a se asigura că fondurile publice nu vor

unt încă exploatate în exces.

ntribuţia la realizarea unui echilibru de durată între resursele piscicole şi

oiectelor olective dezvoltate în cadrul industriei piscicole. Alte modificări se referă la regulile de

reînnoi troducerea de condiţii privind crearea de întreprinderi mixte,

4. Iniţiativele comunitare

bugetului comunitar. FEOGA sprijină dezvoltarea regiunilor ruralructurat în două secţiuni: - Secţiunea de

structurală a sectorului agricol din zonele rurale. - Secţiunea de garantare: finanţează măsuri de organizare comună

susţinere a preţurilor produselor agricole; Secţiunea de orientare acţionează ca fond struct

domenii de intervenţie: - investiţii în asociaţiile agricole (în vederea modernizării, reducerii costurilor de

producţie, asigurare- sprijinirea tinerilor agricultori şi a formării profesionale în- sprijinirea pensionării înainte de vârsta limită- sprijinirea zonelor mai puţin favorizate; - măsuri protecţie a mediului în interacţiunea cu agricultura (inclusiv de

- procesarea şi promovarea pe piaţă a produselor agricole; - dezvoltarea şi utilizarea optimă a pădurilor; - dezvoltarea zonelor rurale prin furnizarea de servicii, sprijinirea economiilor

locale, încurajarea agro-turismului şi a activităţilor meşteşugăreşti, etc.

4) Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului a fost creat în 1994, prin gruparea tuturor instrumentelor comunitare privind pescuitul. Ca şi celelalte fonduri, IFOP a trecut printr-un proces d

pentru perioada de programare 2vigoare la 1 ianuarie 2003.

Schimbările au apărufi folosite pentru creşterea capacităţii de pescuit, dat fiind că un număr considerabil de stocuri comerciale s

Obiectivele IFOP au în vedere: - co

exploatarea lor; - întărirea competitivităţii si dezvoltarea unor activităţi de afaceri viabile în industria

pescuitului; - îmbunătăţirea ofertei de piaţă şi a valorii adăugate a produselor piscicole şi de

acvacultură; - sprijinirea revitalizării zonelor dependente de pescuit şi acvacultură. Schimbările aduse de noul regulament constau în introducerea unor prevederi ce au în

vedere favorizarea pescuitului la scară mică (şi a pescuitului independent) şi sprijinirea tinerilor pescari în achiziţionarea primului lor vas de pescuit. Un element de noutate este accentul crescut care s-a pus pe aspectele de mediu, acordându-se prioritate prc

re a flotelor de pescuit şi incu scopul de a preveni pescuitul în exces. Alături de noile prevederi, au fost reînnoite

măsurile privind investiţiile în industria de prelucrare şi piscicultură, precum: construcţia, lărgirea şi modernizarea fabricilor pentru prelucrarea peştelui şi a fermelor de peşte.

Iniţiativele comunitare sunt reprezentate de patru programe special create în vederea realizării obiectivelor prioritare şi finanţate din bugetul fondurilor structurale. Fiecare

entru perioada 1994-1999 au existat 13 iniţiative u

ră,

ăţilor privind accesul la piaţa muncii; are şi promovează dezvoltarea

rurală p

şi socială a oraşelor şi zonelor urbane în declin.

ive clar definite. Explicaţia este dată de conjugarea surselor de finanţa

abordarea regiunilor ca entităţi geografice şi cultura un stat sau altul – promovând cooperarea trans-n

one, cooper

ecinate şi finanţează următoarele tipuri de acţiuni:strategii de dezvoltare spaţială; dezvolt

prin crearea de

program este finanţat printr-un singur fond, iar împreună absorb 5,35% din bugetul total alocat fondurilor structurale. Iniţial, pcomunitare, care au fost însă reduse prin reforma din 1999 la numai 4 iniţiative, pentrcreşterea eficienţei acţiunii fondurilor structurale:

• Interreg III – finanţat prin FEDR şi promovează cooperarea trans-frontalietransnaţională şi inter-regională;

• Equal - finanţat prin FSE şi susţine dezvoltarea de noi modalităţi pentru combaterea discriminării şi inegalit

• Leader+ - finanţat prin FEOGA –secţiunea de orientrin sprijinirea iniţiativelor grupurilor locale de acţiune (dezvoltarea durabilă);

• Urban II - este finanţat prin FEDR şi încurajează strategii inovatoare pentru regenerarea

economică Finanţarea iniţiativelor comunitare presupune o co-finanţare din partea staelor

membre, între 25% în ariile obiectiv 1 şi 50% în celelalte. Un element specific al iniţiativelor comunitare este faptul că pot acţiona şi pe zonele de graniţă dintre statele membre şi ţările candidate.

Iniţiativele comunitare în sunt strâns corelate cu FS şi apar de multe ori ca fiind o componentă a acestora, dar au şi un caracter independent şi apar ca instrumente de sine stătătoare, cu priorităţi şi obiect

re a acestor iniţiative - atât din bugetul Fondurilor structurale, cât şi din alte programe comunitare (Phare, Tacis, etc.) pentru ţările candidate şi instrumente financiare ale UE (Banca Europeană de Investiţii, Fondul European de Dezvoltare), un exemplu al abordării integrate a politicii regionale după 1999.

Interreg III - are drept scop stimularea iniţiativei regionale şi contribuie la coeziunea economică şi socială în cadrul Uniunii prin

le distincte, independent de apartenenţa lor la aţională şi trans-frontalieră şi susţinând ideea unei „Europe a regiunilor”. Un aspect

special al acestei abordări îl constituie accentul pe integrarea regiunilor îndepărtate şi a regiunilor care au graniţă cu ţările candidate.

Programul a fost structurat în 3 componente: - cooperarea trans-frontalieră - are drept scop promovarea dezvoltării regionale

integrate între regiunile cu frontieră comună din statele membre, consumă aproximativ 50% din bugetul Interreg şi are ca priorităţi: promovarea dezvoltării urbane, rurale şi a zonelor de coastă, dezvoltarea spiritului antreprenorial, a turismului şi iniţiativelor locale în aceste z

area în domeniile juridic şi administrativ, cercetării, educaţiei, culturii, sănătăţii etc., protecţia mediului, asigurarea infrastructurii de bază cu importanţă trans-frontalieră, crearea unei pieţe integrate a muncii şi promovarea incluziunii sociale, îmbunătăţirea condiţiilor de securizare a frontierelor şi pregătirea resurselor umane pentru cooperare transfrontalieră.

- cooperarea trans-naţională - consumă 14% din bugetul Interreg, contribuie la integrarea teritorială armonioasă pe tot cuprinsul Uniunii Europene, cu ţările candidate sau cu alte ţări înv

area unor sisteme de transport eficiente şi durabile şi îmbunătăţirea accesului la societatea informaţională; promovarea mediului şi a unui management de calitate al moştenirii culturale şi resurselor naturale; asistenţă tehnică în vederea stabilirii de parteneriate trans-naţionale;

- cooperarea inter - regională - consumă minim 6% din bugetul Interreg, acţionează în vederea îmbunătăţirii instrumentelor şi politicilor de dezvoltare regională

reţele înomică sau mai puţin dezvoltate şi are ca priorităţi: schimbul de informaţii şi

ri de

mentare acestui program are la bază următoarele principii

ucturilor necesare

timp ce operaţiunile din afara graniţelor comunitare sunt finanţate prin programele Phare, Ispa, Tacis, Meda şi prin intermediul altor instrumente financiare

uropeană de

n statut experimental şi are la baz

dalităţi de combatere a formelor de

mediul par

dintr-o anumită zonă geografică;

activităţile derulate prin acest program urmează structu

litarea accesului pe piaţa muncii şi combaterea rasismului

unor n

a rilor de a se adapta schimbării tehnologice şi utilizării noii tehnologii informaţionale; ) egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi – are în vedere reconcilierea vieţii

profesi

purile de acţiune locală (GAL)” şi încurajează actorii rurali să aibă în

n scopul asistării cooperării între diverse regiuni, în special a celor aflate în curs de reconversie ecostabilirea de legături între autorităţile publice şi organismele implicate diverse tipuproiecte, precum şi diseminarea celor mai bune practici de dezvoltare urbană.

Strategia de impleoperaţionale:

• Principiul programării: are ca document de programare Programul de Iniţiativă Comunitară (PIC), ce contribuie la dezvoltarea mecanismelor şi strcooperării trans-frontaliere

• Principiul parteneriatului: constă în implicarea autorităţilor locale, regionale şi naţionale, a partenerilor economici şi sociali, în vederea acumulării unui grad ridicat de participare din partea părţilor interesate, fie publice sau private;

• Principiul sincronizării cu alte instrumente financiare: are în vedere complementaritatea cu alte programe şi iniţiative comunitare iar în ceea ce priveşte finanţarea, operaţiunile ce se desfăşoară pe teritoriul UE sunt finanţate de la bugetul FEDR, în

precum CARDS (Asistenţa Comunitară pentru Reconstrucţie, Dezvoltare şi Stabilizare), FED (Fondul European de Dezvoltare), BEI (Banca EInvestiţii).

Equal - a apărut ca program comunitar în anul 2000, are uă iniţiativele comunitare precedente Adapt şi Employment. Scopul constă în: 1) descoperirea şi promovarea unor noi mo

discriminare existente pe piaţa muncii prin intermediul cooperării trans-naţionale; 2) facilitarea integrării sociale şi profesionale a azilanţilor. Activităţile finanţate sunt împărţite în arii tematice şi implementate prin interteneriatelor de dezvoltare, care pot fi de 2 tipuri: • parteneriate de dezvoltare geografică, ce reprezintă beneficiarii ultimi ai acestui ajutor

financiar şi aduc împreună actorii • parteneriate de dezvoltare sectorială, care acoperă un anume sector industrial. Ariile tematice sub care pot fi grupate

ra celor patru piloni ai Strategiei Europene de Ocupare a Forţei de Muncă (European Employment Strategy) şi anume:

1) angajabilitatea – are în vedere facişi xenofobiei la locul de muncă;

2) antreprenoriatul – are în vedere instrumentarea iniţierii unei afaceri şi identificareaoi oportunităţi de angajare în zonele urbane şi rurale, precum şi întărirea „economiei

sociale”şi a serviciilor de interes public; 3) adaptabilitatea – promovează învăţarea continuă şi stimulează abilitate

muncito4onale cu viaţa de familie şi creşterea angajabilităţii în rândul femeilor şi bărbaţilor care

au părăsit locul de muncă, precum şi reducerea diferenţelor de gen şi a segregării la locul de muncă.

Leader + - a fost dezvoltat pe baza iniţiativelor comunitare Leader I (1991-1994) şi

Leader II (1994-1999) şi acţionează în direcţia implicării grupurilor active din societăţile şi economiile rurale în găsirea de noi strategii de dezvoltare durabilă la nivel local. Leader+ are ca beneficiari „gru

vedere

ezvoltare durabilă, iar modalitatea de finanţare adoptată presupu

rijin pentru cooperarea trans-naţională şi inter-teritorială - oferă sprijin pentru cooper

ramului Leader+ şi implicarea în reţea a tuturor zonelor rurale şi actorilor e dezvoltare rurală de pe teritoriul Uniunii Europene.

b numele de Urban

entării unor modele inovatoare de dezvoltare în vederea revitali

trategiile de regenerare propuse presupu

(valorile de eligibilitate sunt între 10 – 20.000 ijin corespunzătoare în vederea facilitării creării şi implem

ntru definirea proiectelor de interve

urile structurale şi cu celelalte Iniţiative Comunitare. O trăsătură a programului Urban este gradul înalt de implicare al autorităţilor locale,

ceea ce sc din poziţia şi responsabilităţile pe care le au, dat fiind că Urban

noi idei ce pot contribui la diversificarea şi cţiuni

potenţialul pe termen lung al zonei lor şi să implementeze strategii create de ei înşişi, cu scopul de a întări moştenirea culturală şi naturală a zonei, de a stimula mediul economic local şi de a îmbunătăţi capacitatea organizaţională a comunităţii lor. Programul are trei direcţii de acţiune:

- strategii integrate de dezvoltare rurală - se adresează zonelor mici ca întindere şi cu puternică identitate regională, oferă sprijin regiunilor rurale pentru crearea şi implementarea de strategii pilot de d

ne elaborarea unor planuri de dezvoltare structurate pe o temă tipică pentru identitatea regiunii în cauză, cum ar fi: utilizarea noilor tehnologii, utilizarea mai bună a resurselor naturale şi culturale specifice, valorizarea produselor locale, etc., care sunt apoi prezentate spre aprobare autorităţilor naţionale;

- sparea între teritoriile rurale şi finanţează atât proiecte propriu-zise în această direcţie, cât

şi proiecte de asistenţă tehnică, are în vedere 2 tipuri de cooperare: cooperarea intra-teritorială în cadrul aceluiaşi Stat Membru şi cooperarea trans-naţională între teritorii din diferite State Membre.

- constituirea unei reţele a zonelor rurale din UE - are în vedere 2 aspecte ce contribuie la dezvoltarea unei reţele rurale: implicarea automată în reţea a tuturor beneficiarilor progd

Un aspect important al programului Leader+ îl constituie gradul ridicat de cooperare pe care îl promovează şi accentul pe preluarea şi diseminarea celor mai bune modele de dezvoltare rurală.

Urban II - are la bază un program al UE care a fost stabilit în 1994 pentru a răspunde nevoilor zonelor urbane defavorizate şi care a funcţionat între 1994-1999, su

Community Innitiative (Iniţiativa Comunitară Urbană) sau Urban I. Are drept scop promovarea creării şi implem

zării economice şi sociale a regiunilor urbane în criză, precum şi întărirea schimbului de informaţii şi experienţă privind dezvoltarea urbană durabilă pe teritoriul UE.

Principiile de acţiune ce trebuie avute în vedere de sn următoarele aspecte: − existenţa unei mase critice de populaţie locuitori) şi a structurilor de sprentării programelor inovatoare de dezvoltare urbană; − existenţa unor parteneriate locale puternice penţie, monitorizarea şi evaluarea strategiilor; − o abordare teritorială integrată; − integrarea aspectelor economice, sociale şi de mediu; − promovarea egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei; − complementaritatea cu fond

derivă în mod direct şi firese adresează exact problemelor cu care acestea se întâlnesc şi cărora trebuie să le

răspundă în activitatea lor curentă.

5. Acţiunile inovatoare Acţiunile inovatoare sunt un set de măsuri finanţate din bugetul fondurilor structurale

şi care au drept scop experimentarea celor mai îmbunătăţirea strategiilor de dezvoltare regională. Finanţarea unor astfel de a

inovatoare se realizează prin: FEDR, FSE şi IFOP. Prin Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) sunt finanţate acţiuni

inovato

ietatea informaţională în serviciul dezvoltării regionale;

drul Fondului Social European(FSE) sunt planificate acţiuni inovatoare ce au în rea şi ocuparea profesională, iar IFOP are în vedere finanţarea de acţiuni ce se

dresează sectorului piscicol. 5% din bugetul

Fondur

in Legea 151/1998, care stabileşte obiectivele politicii naţiona

le.

nu defineş

România), şi de Foia de parcur

ale României cât şi ale tea sunt reflectate prin

omânia). derare la UE aşa cum apar ele în documentele

i Româna trebuie să demonstreze: lui comunitar;

•

                                                           

are ce experimentează 3 teme strategice: - economii regionale bazate pe cunoaştere şi inovare tehnologică; - e-EuropeRegio: soc- identitatea regională şi dezvoltarea durabilă. În ca

vedere formaa

Bugetul alocat acestor acţiuni este de 1 mld. Euro şi reprezintă 0,ilor

Structurale.

5.2.4 Politica de dezvoltare regională în România În România, politica de dezvoltare regională început să se contureze odată cu

funcţionarea programului Phare, în 1996. Doi ani mai târziu, în 1998, a fost stabilit cadrul legal de dezvoltare a acesteia, pr

le în domeniu, instituţiile implicate, competenţele şi instrumentele specifice promovării politicii de dezvoltare regională. Aceasta este completată de o serie de alte legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, prin care sunt create sau reglementate mecanismele de implementare a politicii regiona

Capitolul de negociere aferent (capitolul 21) a fost deschis în 2002 şi stabileşte criteriile ce trebuiesc îndeplinite de România în perspectiva aderării la UE şi a eligibilităţii pentru fondurile structurale şi Fondul de Coeziune, respectiv acquis-ul comunitar şi modalităţile de implementare.

Spre deosebire de alte capitole de negociere, acquis-ul de dezvoltare regională te modul în care trebuie create structurile specifice de implementare a cerinţelor

comunitare ci doar menţionează care sunt acestea şi lasă acest lucru în sarcina României. Astfel, deşi acquis-ul comunitar nu trebuie transpus, România trebuie să creeze un cadru legislativ corespunzător, care să permită implementarea prevederilor specifice domeniului.

Documentul de bază al dezvoltării politicii regionale naţionale conform standardelor şi cerinţelor comunitare este Documentul de poziţie pentru capitolul 21, completat de Parteneriatul pentru Aderare –semnat în 1998 şi actualizat ultima dată în 2003, în urma desprinderii României şi Bulgariei de celelalte ţări candidate ale Europei Centrale şi de Est15 (ce vor adera în 2004, spre deosebire de 2007 – data stabilită pentru

s pentru România (şi Bulgaria) – elaborată în acelaşi context. Monitorizarea şi evaluarea progreselor efectuate este prezentată în rapoarte anuale, atâtComisiei Europene, iar priorităţile şi sugestiile conţinute de aceselaborarea Planurilor Naţionale de Dezvoltare (de către R

Conform cerinţelor de acorespunzătoare, în vederea aderări

• existenţa unui cadru legislativ corespunzător ce• organizarea teritorială similară celei comunitare; • capacitatea de programare;

capacitatea administrativă;

 15 Pentru o analiză a politicii de dezvoltare în România, vezi studiile de impact realizate de Institutul European din România în anul 2000, respectiv Studiul 8 – „Compatibilităţi între cadrul românesc al politicii regionale şi reglementările UE privind ajutorul de stat”, şi studiul 9 – „ Politica de coeziune a UE şi dezvoltarea economică şi socială în România”.  

•

: Phare, ISPA şi SAPARD.

voltării echilib

− integrarea politicilor sectoriale la nivel regional şi stimularea cooperării interreg

se în practică prin adoptarea de măsuri şi strategii, finanţa

i de la de la nivelul central

ţi actorii implica

regională la nivel teritorial este repreze volă a unor judeţe

nivel com i de nivel

regionale naţionale sunt: ipal ce conţine priorităţile

are, regionale şi sectoriale, pentru o perioadă dată.

05 şi 2007-2013. PND 2002-2005 a identifi rora se vor constitui toate obiectivele, măsuri

onexe, întărirea competitivităţii activită

mbunătăţirea calităţii mediului; vării, comunicaţiilor,

a dezvoltării regionale

şi dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere

capacitatea de gestiune financiară şi bugetară; În vederea îndeplinirii acestor criterii au fost alocate resurse prin intermediul

instrumentele de preaderareObiectivele principale ale politicii regionale din România au în vedere: − diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezrate şi pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întârziată), şi prevenirea

creării de noi dezechilibre; − pregătirea cadrului instituţional pentru a răspunde criteriilor de integrare în

structurile UE şi pentru facilitarea accesului la fondurile structurale şi de coeziune;

ionale (interne şi internaţionale) în vederea dezvoltării economice şi sociale durabile. Aceste obiective sunt transpurea de proiecte şi prin diverse programe. Principii ce stau la baza elaborării şi aplicării

sunt: − principiul descentralizării – trecerea procesului de luare a decizie/guvernamental la cel regional; − principiul parteneriatului - crearea şi promovarea de parteneriate între toţi în domeniul dezvoltării regionale; − principiul planificării, în vederea atingerii obiectivelor stabilite; - principiul co-finanţării - adică obligativitatea contribuţiei financiare a diverşilor

actori implicaţi în realizarea programelor şi proiectelor de dezvoltare regională. Unitatea de implementare a politicii de dezvoltare ntată de regiunea de dezvoltare, constituită prin asocierea bene

vecine. Regiunile de dezvoltare din România sunt constituite pe baza sistemului existent la unitar, sistemului de clasificare al unităţilor teritoriale NUTS (regiun

NUTS II - au o populaţie de până în 2,8 milioane locuitori). Documentele de programare ale politicii- Planul Naţional de Dezvoltare (PND) - document princ

strategice de dezvolt- Planurile Regionale de Dezvoltare (PDR) - stau la baza elaborării PND şi reflectă

Strategia Naţională de Dezvoltare - Programele Operaţionale (PO) regionale şi sectoriale. Până în prezent au fost

elaborate 3 PND, pentru perioadele 2000-2002, 2002-20cat 7 axe prioritare de dezvoltare, în jurul căle, programele şi proiectele de dezvoltare regională şi care sunt: 1) dezvoltarea sectorului productiv şi a serviciilor cţilor economice şi promovarea sectorului privat;2) îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii; 3) întărirea potenţialului resurselor umane, a capacităţii forţei de muncă de a se adapta

la cerinţele pieţei şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor sociale; 4) sprijinirea agriculturii şi a dezvoltării rurale; 5) protejarea şi î6) stimularea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, ino

tehnologiei informaţiei şi crearea societăţii informaţionale; 7) îmbunătăţirea structurii economice a regiunilor, sprijinire

echilibrate şi durabile. Pentru perioada 2007-2013 6 priorităţi naţionale de dezvoltare:

- creşterea competitivităţii economice- dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii de transport

- protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului - dezvoltarea resurselor umane, promovarea ocupării şi a incluziunii sociale şi

întărirea capacităţii administrative - dezvoltarea economiei rurale şi creşterea productivităţii în sectorul agricol

este str t

in preşedinţii Consiliilor Judeţen

P) – este for Consiliilor Judeţene, serviciilor descen

de a promova obiecti

zvoltare regionale a programelor europene.

uţii publice centrale, institute de cercetare şi instituţ şi sociali, iar rolu

peraţionale (PO) identificate anterior au fost stabilit

voltare Regională; re -

nt Programe; − Programul Operaţional Sectorial pentru politica socială şi de ocupare a forţei de

muncă - Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă; − Programul Operaţional Sectorial pentru agricultură, dezvoltare rurală şi pescuit -

Agenţia de Plăţi şi Intervenţie.

- diminuarea disparităţilor de dezvoltare între regiunile ţării. Cadrul instituţional aferent elaborării şi implementării documentelor de programare uc urat pe două nivele, regional şi naţional. Astfel, la nivel de regiune, principalii

actori instituţionali sunt: − Consiliul de Dezvoltare Regională (CDR) - este format de şi de un reprezentat al Consiliilor Locale şi rolul său este de a analiza şi aproba PDR; − Agenţia pentru Dezvoltare Regională (ADR) – este o organizaţie ne-

guvernamentală, subordonată CDR şi cu personalitate juridică, iar rolul său este de a elabora, propune şi implementa PDR şi programele de dezvoltare regională;

− Comitetul Regional pentru elaborarea Planurilor de Dezvoltare Regionale (CRmat din reprezentanţi ai ADR–urilor, ai Prefecturilor,

tralizate ale instituţiilor publice centrale, instituţii de învăţământ superior şi institute de cercetare, precum şi din reprezentanţi ai partenerilor economici si sociali; rolul său este unul consultativ şi constă în formularea de recomandări şi propuneri asupra conţinutului PDR.

La nivel naţional principalii actori instituţionali sunt: − Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională (CNDR) – este format din 8 preşedinţi

şi 8 vice-preşedinţi ai CDR şi un număr egal de reprezentanţi ai organismelor guvernamentale responsabile pentru politica de dezvoltare regională, iar rolul său este

vele politicii de dezvoltare regională şi de a analiza şi aproba PND; − Ministerul de resort – Ministerul Integrării Europene este organul executiv al CNDR

cu statut juridic propriu şi rol major în elaborarea PND, precum şi responsabil pentru managementul componentei de de

− Comitetul Inter-instituţional pentru elaborarea PND (CIP)- este format din reprezentaţi ministerelor, ADR-urilor, altor instit

ii de învăţământ superior, precum şi reprezentanţi ai partenerilor economici l său este pur consultativ. Pentru implementarea Programelor Oe următoarele „agenţii de implementare”: − Programul Operaţional Regional - Agenţiile pentru Dez− Programul Operaţional Sectorial pentru cercetare, dezvoltare tehnologică şi inova

Centrul Naţional de Manageme

5 Turismul şi politica de dezvoltare regională 5.1 Impactul turismului asupra dezvoltării regionale Turismul are un impact pozitiv considerabil şi contribuie, direct sau indirect, la

dezvoltarea economică a zonelor, ţărilor şi regiunilor cu atractivitate turistică. Cele mai importante efecte pozitive se referă: aportul în valută, contribuţiile la veniturile statului sau regiunii, generarea de oportunităţi pentru afaceri şi pentru ocupare. Rolul turismului în dezvoltarea economică de ansamblu este incontestabil, ceea ce face necesară doar punctarea câtorva dintre.

Turismul reprezintă un posibil „instrument” de creştere economică prin efectele sale benefice:

- generează venituri însemnate pentru economiile ţărilor sau regiunilor receptoare şi stimulează investiţiile necesare finanţării altor sectoare, contribuind astfel, prin efectul său multiplicator, la creşterea şi dezvoltarea economică;

- creează oportunităţi de locuri de muncă, îndeosebi în zonele marginale, dezavantajate economic şi social, prin valorificarea patrimoniului cultural şi natural;

- creează oportunităţi de diversificare a economiilor locale prin capitalizarea veniturilor obţinute la nivel local;

- favorizează apariţia şi dezvoltarea firmelor locale, transformând areale cu competitivitate economică scăzută în zone atractive pentru investitori;

- creează cerere pentru o gamă largă de bunuri şi servicii furnizate de către alte sectoare economice (construcţii, industria alimentară, industria mică şi artizanală);

- poate genera cooperarea între firmele locale, între acestea şi firmele care activează în alte sectoare economice, precum şi crearea de clustere;

- poate avea impact şi asupra reducerii disparităţilor în ce priveşte structura pe sexe a şomajului, prin utilizarea preponderentă a forţei de muncă feminine.

Valorificarea atracţiilor turistice din diferitele zone ale ţării presupune îmbunătăţirea infrastructurii şi serviciilor turistice, diversificarea ofertei turistice prin dezvoltarea: eco - turismului, agrourismului, turismului balnear, cultural şi istoric. Pentru o mai bună exploatare a oportunităţilor, este esenţială transformarea locaţiilor cu potenţial turistic în produse turistice, dezvoltarea unei pieţe solide pe care să fie pentru promovate şi valorificate acestea, dar şi crearea şi dezvoltarea unei infrastructuri de drumuri, conectată la reţeaua naţională şi internaţională de transport (rutieră, feroviară, aeriană), care să asigure o accesibilitate uşoară în zonele turistice.

Pentru ca turismul să-şi aducă o contribuţie importantă la dezvoltarea economiilor regionale trebuie să se acorde prioritate iniţiativelor cu un grad evident de concentrare, care permit realizarea economiei de scară, precum şi acelor iniţiative care nu sunt afectate excesiv de problemele sezonalităţii. Pentru minimalizarea efectelor generate de sezonalitate, se poate acţiona în direcţia extinderii sezonului turistic prin organizarea de festivaluri, seminarii, conferinţe, expoziţii dar şi prin practicarea unor reduceri, servicii de tip „low cost”, atractive pentru persoanele vârstnice, care au o disponibilitate mai mare pentru a călători în extrasezon.

Dezvoltarea turismului trebuie să se realizeze in condiţiile respectării principiilor dezvoltării durabile, în sensul conservării patrimoniului natural şi cultural, dar şi al reducerii presiunii antropice asupra mediului, inerentă în condiţiile practicării turismului de masă. Valorificarea atracţiilor turistice este în mare măsură limitată şi de calitatea infrastructurii de mediu, care constituie un obstacol major în dezvoltarea turismului. Creşterea numărului de turişti, aşteptată în condiţiile dezvoltării turismului, va suprasolicita mediul înconjurător. Presiunea asupra mediului trebuie atenuată în regiunile cu un patrimoniu natural deosebit, pentru a permite valorificarea acestuia într-o manieră durabilă. Acest lucru se poate realiza

prin practicarea unui turism controlat în ariile protejate, prin distribuirea echilibrată a turiştilor în toate perioadele anului (reducând astfel şi efectul indus de sezonalitate).

5.2 Necesitatea elaborării unei politici macroeconomice în domeniul turismului

Adoptarea unei politici unitare de dezvoltare a turismului la nivel naţional se impune cu necesitate, pe de o parte ca urmare a naturii imprevizibile a turismului (naţional, regional, internaţional), iar pe de altă parte ca urmare a relaţiei sale cu toate subsistemele naţionale. Turismul şi-a demonstrat fragilitatea pe parcursul perioadelor de criză economică pe care le-a traversat economia mondială, dar şi capacitatea de a prelua rolul de motor al revigorării economice pentru depăşirea situaţiilor de criză. Industria turistică se sprijină pe o multitudine de legături intersectoriale şi inter-teritoriale, care se constituie într-o cauză a fragmentării politicii din acest sector şi integrării sale în mod difuz în diferitele politici sectoriale: politica balanţei de plăţi, politica monetară, politica de amenajare a teritoriului, politica de mediu. Acest aspect determină subevaluarea aportului turismului la creşterea şi dezvoltarea economică şi plasarea obiectivelor de dezvoltare a turismului pe o poziţie secundară în raport alte obiective economice. Politica macroeconomică privind dezvoltarea turismului necesită concentrarea acţiunilor iniţiate de puterea publică (guvern), dar şi cooperarea între regiunile sau statele care includ turismul printre priorităţile economice în scopul atingerii unor obiective comune prin concentrarea eforturilor şi mijloacelor acestora. Interesul sau dezinteresul manifestat de autorităţile publice faţă de creşterea economică durabilă, poate fi evidenţiat într-o anumită măsură prin politica turistică şi efectele acesteia pe termen scurt (contribuţia la dezvoltarea economică a ţării sau regiunii), sau pe termen lung - rezistenţa economiei în faţa crizelor economice, creşterea competitivităţii economiei pe piaţa mondială şi îmbunătăţirea imaginii ţării în comunitatea internaţională.

5.3 Obiectivele politicii turistice Politica turistică este subordonată politicii economice generale şi are drept obiectiv principal creşterea aportului sectorului turistic la dezvoltarea economică socială a ţării sau regiunii. Obiectivele generale ale politicii economice pot fi: stimularea dezvoltării economice de ansamblu, promovarea şi susţinerea anumitor ramuri economice, creşterea veniturilor bugetare, creşterea calităţii vieţii, dezvoltarea şi valorificarea eficientă a resurselor umane, protecţia mediului şi altele.

Obiectivele specifice turismului pot fi de natură extraeconomică, sau de natură economică. Prima categorie de obiective specifice politicii turistice se referă la drepturile fundamentale ale oamenilor sau la aspecte socio - culturale:

- libertatea de circulaţie şi de comunicare; - dreptul la educaţie; - dreptul la demnitate; - valorificarea, promovarea şi conservarea patrimoniului natural, cultural artistic,

arhitectural; - promovarea imaginii ţării sau regiunii. A doua categorie de obiective pot viza întreg teritoriul ţării sau pot fi diferenţiate pe

regiuni, pot fi definite cantitativ sau calitativ. Deşi politica turistică a unei ţări vizează întreg teritoriul naţional, punerea sa în aplicare se realizează la nivel regional. Orientarea către regiuni a politicii turistice decurge din esenţa turismului - activitate economică dependentă de calitatea şi atractivitatea resurselor naturale şi antropice la nivelul fiecărei regiuni. Astfel de obiective pot viza:

- sprijinirea şi stimularea activităţilor care furnizează bunuri şi servicii industriei turistice;

- creşterea contribuţiei sectorului turistic la dezvoltarea regiunii; - repartizarea cât mai uniformă în teritoriu a circulaţiei turistice; - punerea în valoare a acelor resurse turistice care pot atrage un număr mare de

vizitatori, fără a afecta echilibrul social, cultural sau de mediu, asigurând astfel durabilitatea dezvoltării economice la nivel regional etc. Deşi dezvoltarea turismului se subordonează politicii de dezvoltare regională, prin efectele de antrenare şi stimulare exercitate asupra altor sectoare economice şi prin impactul asupra creşterii economice are implicaţii la nivel naţional. La delimitarea politicii turistice naţionale factorii de decizie din turism să ţină seama de necesităţile şi posibilităţilor naţionale, luând în considerare următoarele aspecte:

- rolul turismului în economie - importanţa turismului pentru economia naţională prin comparaţie cu celelalte ramuri;

- direcţiile de dezvoltare a turismului: ce tipuri de turism sunt adecvate şi trebuie dezvoltate, unde trebuie să fie localizată oferta turistică;

- administrarea sectorului turistic: la ce nivel este reprezentată politica sectorului turistic în cadrul structurilor guvernamentale;

- gradul de implicare a guvernului – resursele publice care sunt necesare pentru promovarea şi dezvoltarea turismului;

- impactul turismului: care sunt efectele pozitive şi negative ale turismului şi pe ce căi se propagă ele.

Rolul fundamental al politicii turistice este să corecteze aspectele negative şi să amplifice rezultatele pozitive ale dezvoltării turismului în general, a celui internaţional în special. Pentru aceasta statul are la dispoziţie pârghii şi mijloace de acţiune care pot influenţa favorabil cursul vieţii economice:

- instrumente şi pârghii economice – bugetare, monetare, financiare şi fiscale; - instrumente de coordonare, gestionare, monitorizare şi promovare – cel mai

complex şi eficient este planul turistic. 5.4 Instrumentele politicii turistice Politica turistică, prin importanţa sa determinată de efectele economico-sociale pe care

le generează, poate îmbrăca un caracter protecţionist, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare, fără ca aceasta să contravină acordurilor internaţionale de liberalizare a comerţului cu bunuri şi servicii.

Instrumentele utilizate în politica turistică sunt: - instrumentele uzuale aplicate în politica de creştere economică la nivel naţional; - strategia de dezvoltare regională; - planificarea sectorială; - instrumente specifice sectorului turistic. Politica naţională de creştere economică utilizează numeroase pârghii care pot favoriza

mai mult sau mai puţin dezvoltarea turismului: - instrumente financiare şi fiscale – au ca obiectiv crearea unui climat favorabil

investiţiilor (acumulărilor) şi dezvoltării de noi activităţi – politicile de creditare, politicile privind rata dobânzilor, politicile de impunere fiscală;

- pârghiile bugetare şi monetare – vizează evoluţia preţurilor interne şi rata de schimb valutar – o politică de stimulare a creşterii bugetare sau de revalorizare a monedei poate avea influenţă negativă asupra dezvoltării turismului şi asupra exporturilor de turism;

- pârghiile sociale – reglementările privind durata timpului de muncă, durata concediilor, formarea profesională, obligaţiile patronatelor privind protecţia socială.

Instrumentele specifice sectorului turistic au ca obiective stimularea dezvoltării turismului, orientarea dezvoltării, corectarea unor disfuncţionalităţi care pot apărea în relaţiile turismului cu celelalte activităţi şi maximizarea efectelor economico-sociale. Aceste instrumente vizează direct sectorul turismului şi sunt aceleaşi ca şi în cazul politicii naţionale de creştere economică:

- finanţarea prin bugetul de stat sau prin diverse fonduri europene a activităţilor din subramurile turistice, a anumitor componente ale ofertei turistice, sau a dezvoltării regionale;

- politica de acordare a creditelor cu dobânzi subvenţionate sau a garantate de stat; - finanţarea de către instituţiile internaţionale a investiţilor în infrastructura de

transport, in reţeaua de comunicaţii, în extinderea bazei materiale a structurilor de cazare, în recuperarea şi conservarea unor resurse turistice;

- măsuri de politică valutară orientate spre atragerea investiţiilor străine în turism sau spre atragerea fluxurilor de turişti străini (acestea trebuie să fie însoţite de liberalizarea pieţelor de capital, reglementări favorabile privind repatrierea profiturilor, alte măsuri care privesc politica de liberalizare a circulaţiei capitalurilor;

- stimulente de natură fiscală acordate firmelor de turism: exonerările, reducerile sau amânările de plată a impozitelor, impozitarea diferenţiată a activităţilor turistice şi a turiştilor.

Politica/strategia de dezvoltare regională. Investiţiile în turism permit regiunilor de dezvoltare să-şi îmbunătăţească avantajele competitive în sectoare cu valoare adăugată mare şi conţinut calitativ şi cognitiv ridicat, atât pe pieţe tradiţionale cât şi pe pieţe noi, în formare. Acţiuni în direcţia sprijinirii dezvoltării turismului pot fi iniţiate în cadrul Programului Operaţional Regional – axa prioritară 5 Dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului care va sprijini numai investiţii şi Programului Operaţional Sectorial prin care se pot măsuri de promovare a turismului românesc ca „brand” naţional.

În Planul Naţional pentru Amenajarea Teritoriului – secţiunea VI TURISM, zona turistică este definită ca o zonă care concentrează o mare complexitate de resurse turistice, cum sunt vestigii istorice, zone peisagistice deosebite, de o frumuseţe aparte, zone care se pretează pentru practicarea diferitelor sporturi etc. şi care combină unul sau mai multe produse turistice. Acestea pot genera dezvoltarea unor variate forme de turism.

Principalele domenii de intervenţie privind activităţile turistice cuprinse în planurile operaţionale regionale sunt:

• Reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii zonelor turistice • Restaurarea şi valorificarea patrimoniului istoric şi cultural • Valorificarea patrimoniului natural Această măsură are ca scop sprijinirea valorificării a două importante categorii de resurse

turistice: cultural / istorice şi resursele naturale. Activităţi eligibile orientative • Reabilitarea infrastructurală a zonelor turistice de importanţă deosebită:

- centre cultural-istorice vechi ale oraşelor, cu potenţial turistic semnificativ (restaurarea clădirilor cu elemente arhitectonice tradiţionale, reţeaua stradală, centre culturale, muzee, parcări , drumuri etc.) pentru introducerea lor în circuite turistice.

- staţiuni turistice (proiecte integrate: reabilitări stradale, drumuri la obiective turistice; amenajarea bazelor de tratament; amenajări specifice diferitelor tipuri de turism etc.

• Restaurarea şi valorificarea patrimoniului istoric şi cultural şi promovarea acestora - Restaurarea, protecţia şi conservarea patrimoniului cultural regional/ local, cu

evident potenţial turistic; posibile proiecte: „Cetăţi medievale” - renovare clădiri patrimoniu

(refacerea cetăţilor medievale în cadrul unui program integrat, conţinând reabilitarea cetăţilor, a legăturilor rutiere până la aceste cetăţi, promovare, etc.) ; „Vechile Capitale ale României”, „Mănăstirile Dobrogei” , Moldovei şi Bucovinei, Olteniei, Transilvaniei şi Apusenilor, „Vestigii romane” , situri arheologice etc.

- Introducerea în circuitul turistic a obiectivelor UNESCO • Valorificarea patrimoniului natural în contextul dezvoltării durabile şi

promovarea acestuia - Valorificarea patrimoniului natural (exemple: canioane, chei, peşteri, lacuri

glaciare, vulcani noroioşi) prin construirea de drumuri de acces, amenajare trasee turistice, parcări, poteci marcate, drumuri pietonale, adăposturi, piste pentru cicloturism, dotări specifice (alpinism, escaladă, pârtii de schi, amenajări plaje), etc.

- Valorificarea potenţialului turistic montan prin construirea infrastructurii necesare: drumuri, adăposturi, trasee drumeţie, pârtii de schi, instalaţii de transport pe cablu, posturi Salvamont etc.

- Rezervaţii naturale: amenajare drumuri , parcări etc. 5.5 Planul turistic Planul turistic este un instrument folosit pentru punerea în practică a obiectivelor din politica turistică, ca o componentă a politicii economice naţionale. Rolul său este de a maximiza efectele economico/sociale ale turismului şi de a trasa direcţiile de dezvoltare ale acestuia în vederea amplificării contribuţiei sale la creşterea economică. La nivel naţional acţiunea de planificare se materializează printr-un program cadru care include întregul sistem economic şi toate regiunile de dezvoltare (Planul Naţional de Dezvoltare). Planul turistic decurge din planul naţional şi trebuie adaptat specificului regional, are în vedere componentele de mediu ale fiecărei unităţi teritoriale pe care le integrează într-un program coerent de acţiuni îndreptate spre atingerea unor obiective. În sens general planning-ul este un proces bazat pe cercetarea şi evaluarea potenţialului unei ţări, regiuni sau zone în care s-ar putea dezvolta o anumită activitate (turismul), astfel încât să se maximizeze efectul utilizării resurselor asupra bunăstării sociale. El poate fi realizat prin integrarea unui grup ordonat şi secvenţial de strategii turistice în scopul creşterii efectelor utile ale activităţilor turistice asupra economiei, mediului şi societăţii. Necesitatea adoptării planning-ului în turism este impusă de trăsăturile pieţei turistice: eterogenă, opacă şi volatilă; dar şi de incertitudinile şi riscurile cu care se confruntă agenţii economici pe piaţa turistică. Procesul de planificare în turism este necesar şi pentru a susţine un număr mare de mici agenţi economici din toate subsectoarele industriei turistice, uneori foarte dispersaţi în teritoriu, pentru protecţia consumatorilor de turism, pentru protecţia mediului şi pentru a obţine efectele creşterii economice de ansamblu. Procesul de elaborare a planului de dezvoltarea turismului cuprinde o serie de etape: culegerea, centralizarea, prelucrarea şi analiza informaţiilor care oferă o perspectivă de ansamblu a mediului turistic regional sau naţional; identificarea unor probleme, condiţii sau direcţii de dezvoltare durabilă a industriei turistice; stabilirea unor obiective de dezvoltare şi identificarea unor strategii şi soluţii amplificarea efectelor favorabile ale dezvoltării turismului şi pentru diminuarea efectelor nedorite. Modelele de planificare turistică pot fi aplicate şi la nivel local pentru dezvoltarea unei staţiuni montane, pentru amenajarea unei staţiuni de litoral sau pentru eliminarea decalajelor în dezvoltarea economică interregională prin specializarea în turism a zonelor rămase în urmă. Planificarea turistică la scară regională implică un efort mai mare şi un volum mai mare de lucrări care au drept scop integrarea geografică optimă a turismului într-un spaţiu care aparţine mai multor grupări administrative sau mai multor forme de relief cu potenţial

turistic foarte variat. Totodată efortul financiar este cu atât mai mare cu cât vizează finanţarea unor investiţii în construirea unor obiective dispersate pe un areal foarte întins. Amploarea şi structura planurilor turistice naţionale depind de următorii factori:

- mediul economic, politic şi social din fiecare ţară; - interesele prezente şi de perspectivă ale ţării; - creşterea interdependenţelor dintre ţări; - implicaţiile conjuncturii mondiale. Procesul de planificare turistică include două categorii de aspecte: - aspecte cantitative presupun stabilirea obiectivelor şi cuantificarea efectelor

urmărite, prin stabilirea nivelului unor indicatori privind dezvoltarea activităţilor turistice şi stabilirea resurselor care vor fi alocate şi mobilizate pentru atingerea obiectivelor;

- aspecte calitative sau structurale care asigură de cele mai multe ori succesul activităţii de planificare în domeniul turismului şi constau în formularea mijloacelor şi direcţiilor de acţiune prin care se va asigura optimul dezvoltării turistice în condiţiile economice şi politice date

Echipele de planificare au o structură complexă, fiind formate din specialişti din diverse domenii: economişti, matematicieni şi statisticieni, geografi, arhitecţi, sociologi, psihologi, ecologi, constructori, etnografi etc.

5.6 Strategii de dezvoltare turistică Strategia de dezvoltare turistică este o componentă esenţială a procesului de

planificare sectorială, iar în ultimele decenii este abordată de pe poziţia dezvoltării durabile. În cazul turismului procesul de dezvoltare durabilă presupune respectarea a trei principii:

- dezvoltarea turismului în condiţii de compatibilitate cu mediul, prin protejarea aspectelor ecologice fundamentale, a biodiversităţii şi resurselor naturale;

- dezvoltarea turistică în condiţii de compatibilitate cu valenţele culturale şi cu valorile comunităţii locale, prin respectarea dreptului acestora de a decide asupra existenţei lor materiale şi spirituale şi prin protejarea identităţii.

- dezvoltarea în condiţii de eficienţă economică şi de exploatare eficientă şi durabilă a resurselor, astfel încât să poată fi utilizate şi de generaţiile următoare.

Pentru răspunde obiectivului de dezvoltare durabilă a turismului se impune adaptarea strategiei turistice la particularităţile teritoriale. Strategiile cunoscute şi utilizate până în prezent se împart în două categorii:

- strategii de tip reactiv care sunt concentrate asupra celor mai importante canale de scurgere a veniturilor unei regiuni sau ţări (probleme) şi sunt adoptate sau aplicate după apariţia, inventarierea şi evaluarea pierderii de valoare (problemei);

- strategii de tip proactiv au drept obiectiv maximizarea capacităţii economiei naţionale sau regionale de a-şi dezvolta şi diversifica economia, de a amplifica valoarea nou creată în interiorul fiecărei ramuri economice, în vederea creşterii economice prin cumularea eforturilor la nivelul tuturor sectoarelor economice şi mai ale la nivelul tuturor regiunilor ţării.

Strategii turistice tip „cluster” O strategie de tip proactiv care tratează problematica dezvoltării turismului prin prisma

maximizării efectelor sale pozitive asupra creşterii economice regionale şi implicit asupra dezvoltării naţionale, a fost adoptată în SUA în cadrul US Department of Commerce & Economic Development Administration. Strategia porneşte de la premisa că în economia globală valoarea este creată la nivelul regiunilor, ca entităţi geografice delimitate mai ales pe criterii geografice, nu ca structuri politico-administrative, iar creşterea economică este

cumulată la nivel central şi valorificată în conformitate cu politica economică şi sistemul juridic naţional.

Abordarea sistemului economic regional pe baza conceptului de „cluster” se justifică prin faptul că portofoliul regional de activităţi economice funcţionează pe baza unei reţele de relaţii inter şi intra-industriale grupate de tip „cluster” în cadrul cărora se creează valoare care se amplifică pe măsură ce rezultatele activităţii se apropie de consumatorii finali.

„Clusterele sunt concentrări geografice de instituţii şi companii interconectate, dintr-un anumit domeniu. Clusterele cuprind un grup de industrii înrudite şi alte entităţi importante din punct de vedere al concurenţei. Acestea includ, spre exemplu, furnizori de input-uri specializate, cum ar fi componente, maşini şi servicii, sau furnizori de infrastructură specializată. De multe ori, clusterele se extind în aval către diverse canale de distribuţie şi clienţi şi lateral către producători de produse complementare şi către industrii înrudite prin calificări, tehnologii sau input-uri comune. În sfârşit, unele clustere includ instituţii guvernamentale şi de alte tipuri – precum universităţi, agenţii de standardizare, furnizori de instruire profesională şi patronate – ce asigură instruire specializată, educaţie, informaţie, cercetare şi suport tehnic. ”1

Portofoliul industriei turistice se caracterizează printr-un pronunţat aspect de tip cluster, grupează un număr însemnat de ramuri economice şi are mai multe paliere intermediare (figura 1). Lanţul creator de valoare adăugată este mai lung, iar reţeaua de activităţi în care se creează aceasta este mai amplă, incluzând şi relaţia de consum cu turiştii care vizitează regiunea.

Una dintre căile de creştere economică sugerate de economişti este includerea turismului printre ramurile prioritare pentru dezvoltare în regiunile sau ţările cu economie în curs de dezvoltare. Deschiderea pieţelor respective pentru investiţiile şi serviciile internaţionale este însoţită de pierderi substanţiale de venit (leakages) la fiecare dintre verigile creatoare de valoare din industria turistică. Pierderile sau scurgerile din veniturile regionale realizate în turism sunt definite ca sume retrase din cheltuielile turiştilor pentru: plata impozitelor, repatrierea profiturilor, importuri de bunuri şi servicii destinate activităţii turistice, salarii plătite în exteriorul regiunii. Pierderile din veniturile turistice se împart în următoarele categorii:

- scurgeri externe – sunt direcţionate în exteriorul destinaţiei turistice şi al portofoliului industrial regional şi sunt determinate de: finanţarea externă (prin credite sau investiţii de capital), plata unor servicii prestate de furnizorii externi (de rezervare, comercializare, transport etc.);

- scurgeri interne – în general sunt imputabile importurilor efectuate de ramurile care formează portofoliul industriei turistice, volumul lor depinde de cererea turiştilor privind calitatea şi nivelul serviciilor turistice şi diversitatea bunurilor de larg consum (pot fi asociate şi cu plata din surse externe a capitalului şi forţei de muncă);

- scurgeri invizibile - includ valoarea ocaziilor ratate sau costurile de oportunitate, în categoria lor intrând: pierderi invizibile de natură financiară (generate de evaziunea fiscală), schimburi valutare neoficiale, investiţiile şi depozitele off-shore, deteriorarea resurselor naturale rare, a potenţialului cultural şi patrimoniului istoric. Scăderea pe termen lung a resurselor menţionate şi în mod ireversibil are ca efect, în plan regional, scăderea calităţii destinaţiei turistice şi a calităţii viaţii.

Strategia dezvoltării turismului aplicată asupra întregului sistem de tip cluster din interiorul unei regiuni are ca prim obiectiv reducerea scurgerilor de venit pe fiecare palier al reţelei. Clusterele turistice includ, pe lângă subramurile industriei turistice, şi alte ramuri din                                                             1 Michael E. Porter-“Clusters and the new economics of competition”, Harvard Business Review, Boston, Nov/Dec 1998; 

afara sectorului, dar care au legături cu acesta prin procesul de valorificare economică a resurselor turistice. Un al doilea obiectiv este maximizarea valorii nou create (adăugate) la nivelul fiecărei verigi incluse în cluster. Strategia de dezvoltare turistică regională de tip cluster presupune concentrarea atenţiei spre activităţile componente care generează cele mai mari pierderi de venit: distribuţia, publicitatea şi marketingul produselor turistice, serviciile informaţionale, serviciile de transport extern, finanţarea construcţiilor hoteliere şi a construcţiilor de agrement, serviciile media, serviciile profesionale ş.a. Aceste activităţi pot fi reduse, pot fi înlocuite sau fructificate în interiorul clusterului.

Strategia teritorială Urmăreşte maximizarea valorificării potenţialului natural şi cultural în condiţiile

minimizării degradării acestuia. Aceasta are la bază ştiinţa amenajării teritoriului şi are ca obiect elaborarea unor planuri de amenajare a teritoriului în cuprinsul cărora amenajarea turistică ocupă un loc central.

Strategia amenajării teritoriale turistice se bazează pe o serie de principii, în funcţie de care sunt stabilite o suită de acţiuni ce vor preceda adoptarea deciziilor de amenajare. Principiile strategice de amenajare teritorială aplicabile planning-ului teritorial sunt:

- Principiul integrării armonioase a structurilor construite cu condiţiile de mediu, cu structura serviciilor şi infrastructura – integrarea include elemente naturale, istorice, activităţi economice, infrastructura şi suprastructura şi trebuie să răspundă unor cerinţe estetice. Ea imprimă calitatea turistică a unui teritoriu, al cărei indicator sintetic este atractivitatea. Procesul de amenajare turistică a teritoriului se realizează în condiţiile existenţei unor dotări acumulate în decursul istoriei, iar noile construcţii turistice trebuie să se plieze cât mai armonios pe structura materială existentă.

- Principiul flexibilităţii sau al structurilor evolutive – presupune amenajarea zonei în sistem polifuncţional şi adaptabil la evoluţia şi modificările structurale ale cererii turistice (se atenuează astfel rigiditatea ofertei turistice).

- Principiul activităţii principale şi al recepţiei secundare – presupune definirea activităţii principale în funcţie de motivaţia consumului turistic, astfel ca prin activitatea de amenajare să se pornească de la dimensionarea capacităţilor de prestare a serviciilor principale. Anumite elemente funcţionale ale ofertei turistice (recepţia, cazarea) concură la realizarea consumului, dar nu reprezintă scopul principal al acestuia.

- Principiul reţelelor interdependente – are în vedere integrarea reţelei turistice compusă din: baza materială, serviciile turistice, forţa de muncă şi consumatorii; în structura socio-economică a zonei amenajate. Acest principiu urmăreşte evitarea apariţiei unor contradicţii sau stări conflictuale între populaţia turistică şi cea rezidentă.

- Principiul funcţionalităţii optime a întregului sistem turistic – componentele structurale integrate în sistemul turistic al unui teritoriu să genereze un efect de dinamizare asupra întregului sistem. Orice defecţiune sau dereglare în funcţionarea unei componente poate antrena efecte în lanţ cu consecinţe nefavorabile asupra regiunii şi consumului turistic.

- Principiul rentabilităţii directe şi indirecte – este un principiu eliminatoriu pentru opţiunea privind dezvoltarea turistică a unui teritoriu. Orice activitate economică se justifică faţă de societate dacă este utilă sau eficientă. Eficienţa activităţii turistice poate fi apreciată prin indicatori de rentabilitate (analiza cost/beneficiu), dar şi prin efectele economice indirecte manifestate în plan economic şi social.

Fundamentarea strategiei de amenajare turistică a teritoriului cuprinde pe lângă trasarea direcţiilor de acţiune în concordanţă cu principiile amintite şi o serie de tehnici destinate adoptării celor mai potrivite soluţii pentru atingerea obiectivului.

Industria turistică se poate dezvolta numai pe fondul unui climat de afaceri sănătos şi prietenos caracterizat prin: securitate financiară, forţă de muncă responsabilă şi calificată, atracţii specifice şi un anumit nivel al calităţii mediului, protecţia mediului ţi valorilor culturale, motivarea şi conştientizarea populaţiei în utilizarea ecologică a resurselor de mediu, un anumit nivel al calităţii comunităţii locale (educaţie, venituri, conştiinţa culturii regionale, dreptul de a participa la adoptarea deciziilor privind viitorul comunităţii etc.), atitudinea solidară a comunităţii regionale privind accesul turiştilor, relaţii bune între comunitatea locală şi turişti, soluţii optime privind utilizarea terenurilor.

5.7 Specializarea în turism şi dezvoltarea economica Legătura dintre turism şi dezvoltarea economică a fost studiată de un număr mare de economişti care au încercat să evidenţieze: dacă turismul poate să contribuie la dezvoltarea economică a unei ţări, în ce condiţii, cum şi cu cât. Răspunsul la aceste întrebări poate fi găsit prin studierea „regulilor jocului” pe piaţa mondială, unde se confruntă tot mai acerb adversari înarmaţi cu cele mai moderne tehnici de producţie, care dispun de reţele de distribuţie ample, dar şi de experienţă în formularea strategiilor de dezvoltare a diferitelor activităţi materiale şi nemateriale. Marii „jucători” de pe piaţa turistică mondială sunt ţări dezvoltate, care ocupă primele 15 poziţii în grupul marilor exportatori, ele beneficiind de statutul de destinaţii turistice tradiţionale, cu imagine recunoscută şi cu notorietate pe piaţă. Turismul este considerat o ramură de consecinţă, situată în aval de toate celelalte ramuri din economie, iar calitatea output-rilor din celelalte activităţi economice se va regăsi în rezultatele activităţii turistice. Devine, astfel, o afirmaţie cu valoare de adevăr faptul că „turismul nu se poate dezvolta decât în acele regiuni sau ţări care au atins deja un anumit nivel al dezvoltării, nivel care să poată susţine o industrie ce depinde exclusiv de ceea ce îi oferă mediul economic”. La rândul său turismul oferă economiei surplusul de valoare, adăugat resurselor pe care le primeşte de la alte sectoare economice. Contribuţia turismului la dezvoltarea unei ţări depinde de starea economiei, dar şi de strategia adoptată pentru maximizarea aportului specific al industriei turistice. În ţările cu venituri mici pe locuitor randamentul scăzut al exporturilor turistice nu permite finanţarea proiectelor de infrastructură turistică, calitatea serviciilor este slabă (în special a serviciilor de cazare), astfel încât turismul nu are capacitatea de a contribui la creşterea economică. În plus ţările respective sunt nevoite să importe o mare parte a produselor destinate consumului turistic. Competitivitatea ofertei turistice a acestora se datorează aproape exclusiv costului scăzut al forţei de muncă care permite practicarea unor preţuri scăzute la comercializarea ofertei turistice pe piaţa internaţională. În aceste condiţii, turismul poate fi o sursă de dezvoltare economică numai în acele ţări slab dezvoltate capabile să atragă un număr foarte mare de turişti, care să genereze un volum suficient de mare de încasări încât să contribuie, fie la reducerea deficitului balanţei de plăţi, fie la stimularea unor activităţi aflate în amontele industriei turistice. Din analiza datelor statistice privind ritmul creşterii economice şi consumul, importul şi exportul de turism putem desprind următoarele concluzii:

- ponderea cea mai mare consumului turistic în totalul cheltuielilor de consum se înregistrează în ţările dezvoltate economic, mari exportatoare de turism;

- creşterea cea mai puternică a ponderii cheltuielilor turistice externe, în totalul cheltuielilor de consum, se înregistrează în ţările cu dinamică a dezvoltării foarte ridicată;

- ponderea relativ redusă a cheltuielilor turistice externe în totalul cheltuielilor de consum din ţările dezvoltate, se explică prin volumul ridicat al consumului, dispersat pe o gamă largă de bunuri şi servicii care acoperă o paletă largă de necesităţi non-turistice;

- tendinţa de a loca o parte tot mai mare din venitul disponibil pentru turism, manifestată în ţările dezvoltate, s-a transmis şi în ţările în curs de dezvoltare (în special cele cu economie în tranziţie)

Proporţia mare a cererii turistice internaţionale în turismul inbound este proprie ţărilor în curs de dezvoltare care se adresează, aproape în exclusivitate, pieţei externe. Specializarea orientată spre satisfacerea cererii turistice externe prezintă un risc ridicat pentru ţările respective, atunci când cererea internă nu este solvabilă. Atunci când, din motive conjuncturale sau politice, cererea turistică internaţională se redirecţionează, capacităţile turistice sunt subutilizare iar economia ţărilor va fi afectată.

O modalitate de exprimare a legăturii dintre cererea turistică, dezvoltarea economică şi procesul specializării turistice corelează patru variabile relevante:

- Productivitatea muncii (w) – prin creşterea ei determină creşterea producţiei şi veniturilor, creşterea consumului, reducerea timpului de muncă în toate sectoarele economiei şi dezvoltarea economico-socială, în ansamblu. O consecinţă a creşterii productivităţii muncii în plan social este crearea de disponibilităţi de forţă de muncă, eliberată din sectoarele primar şi secundar şi dirijată către sectorul terţiar.

- Volumul muncii omeneşti (�)– măsoară efortul oamenilor pentru a obţine veniturile necesare satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale. Evaluarea acestuia ia în considerare durata şi dificultatea muncii depuse. În economiile ţărilor slab dezvoltate predomină activităţi bazate pe munca fizică (agricultură şi industrie), astfel că prin direcţionarea progresului tehnic spre acestea se vor obţine avea efecte spectaculoase în planul reducerii cantităţii de muncă fizică.

- Producţia de bunuri de investiţie (Pn) – în care sunt specializate ţările dezvoltate, puternic industrializate, determină dezvoltarea atât a activităţilor de producţie, cât şi a celor prestatoare de servicii. Creşterea productivităţii este consecinţa dezvoltării producţiei de echipamente şi a modernizării tehnologiilor, ceea ce presupune investiţii mari în producţia de mijloace fixe. După cum se ştie, industria turistică utilizează echipamente complexe şi costisitoare, utilizează o bună parte din producţia industrială, contribuind la dinamizarea acesteia. În ţările cu resurse financiare limitate creşterea investiţiilor se produce în detrimentul creşterii consumului.

- Timpul liber şi consumul în timpul liber (Tl) – se referă la timpul care nu este folosit în activităţi lucrative, şi anume timpul liber consumat pentru activităţi culturale, educative, recreative, de refacere, odihnă sau agrement etc. Timpul liber poate fi exprimat în unităţi fizice, dar şi în unităţi convenţionale prin exprimarea volumului (valorii) cheltuielilor care acoperă consumul de bunuri şi servicii din timpul liber (turismul fiind o activitate de timp liber).

Între factorii prezentaţi mai înainte se stabilesc patru perechi de corelaţii, exprimate grafic în felul următor:

A*

� 

Pn 

Tl

I II

III IV

A 

BB* 

Relaţia interfactori (dezvoltare economică-dezvoltare turistică sursa Baretje R.,Defert P. – Aspects economiques du tourisme, Berger Levrault, Paris, 1972, p.26

w

În cadranul I este prezentată relaţia dintre dinamica productivităţii muncii şi dinamica

volumului de muncă, exprimată matematic prin formula:

ε1

1Kw =

1K = coeficient care cuantifică diferenţa de ritmuri între creşterea productivităţii muncii şi scăderea volumului de muncă.

În cadranul II este prezentată relaţia dintre dinamica timpului liber şi cea a productivităţii muncii, exprimată matematic prin relaţiile:

wKTl ×= 2 sau wl KT 2=

2K = coeficient care cuantifică diferenţa dintre ritmurile de creştere ale timpului liber şi productivităţii muncii.

În cadranul III este reprezentată legătura dintre creşterea volumului de muncă şi dinamica producţiei de bunuri de investiţie, exprimată prin capitalul investit în acest sector. Relaţiile matematice sunt următoarele:

ε×= 2KPn - pentru ţările în curs de dezvoltare ba

n CKP ε1= - o funcţie de tip Cobb-Douglas în care a şi b sunt coeficienţi ce exprimă gradul de dezvoltare economică, iar C este capitalul.

În cadranul 4 este reprezentată relaţia dintre dinamica producţiei bunurilor de investiţie şi evoluţia cheltuielilor pentru petrecerea timpului liber, exprimată matematic în felul următor:

nl P

KT 13=

Specializarea în turism poate fi declanşată atunci când ritmul de creştere al productivităţii muncii este depăşit de creşterea cererii turistice interne, stimulată de o motivaţie puternică şi susţinută de puterea de cumpărare ridicată. Disponibilităţile de muncă

şi capital, creşterea veniturilor individuale ca urmare a creşterii productivităţii muncii, disponibilităţile de timp liber, constituie premise ale antrenării resurselor materiale şi umane în industria turistică şi, implicit pentru generarea de cerere turistică. Turismul poate contribui astfel la procesul de creştere economică a unei regiuni sau ţări.

5.8 Teoriile specializării în turism Analiza factorilor determinanţi ai turismului interregional sau internaţional evidenţiază

legătura dintre specializarea în turism şi dezvoltarea economico-socială a ţării sau regiunii. Pentru exprimarea gradului de specializare în turism pot fi folosiţi indicatori uzuali, cum sunt: ponderea turismului în PIB total al unei ţări sau regiuni sau ponderea turismului în exporturile totale de bunuri şi servicii ale ţării sau regiunii. Analiza acestor indicatori evidenţiază următoarele aspecte:

- primele zece ţări cu cea mai accentuată specializare în turism sunt ţări cu economie slab dezvoltată sau în curs de dezvoltare;

- cei mai mari exportatori de turism sunt ţările industrializate, puternic dezvoltate. Aceste aspecte ne conduc la concluzia că între specializarea în exportul de turism şi gradul de dezvoltare economică există o strânsă legătură. Specializarea în turism este o opţiune de politică economică, care poate fi influenţată de mai multe aspecte: calitatea mediului natural, economic, social şi politic; accesibilitatea ş disponibilitatea informaţiilor privind factorii de mediu; gradul de racordare la piaţa internaţională exprimat prin Indicele de deschidere (Openness Index). Pe această bază statul poate trasa o strategie de antrenare a economiei naţionale în procesul specializării internaţionale în turism. Indicele de deschidere faţă de piaţa externă este un indice agregat, care evaluează măsura implicării unei ţări în comerţul internaţional cu bunuri sau servicii (inclusiv turistice). Componentele acestui indice agregat sunt: Indicele de Deschidere Turistică, Indicele de Viză, Indicele de Deschidere Comercială şi Indicele Taxelor şi Tarifelor aplicate în Comerţul Internaţional. Indicele de deschidere turistică arată gradul de implicare a unei ‚ţări pe piaţa mondială a turismului şi se calculează ca pondere a valorii cumulate a importului şi exportului de turism în PIB.

Fluxurile turistice regionale sau internaţionale se formează pe baza şi în direcţia impusă de specializarea în turism şi evoluează a urmare a accentuării acesteia. Teoriile care explică specializarea ţărilor sau regiunilor în exportul de bunuri materiale pot fi extinse asupra specializării în exportul cu servicii, şi implicit asupra exportului de turism. În funcţie de importanţa lor în raport cu fenomenul turistic aceste teorii sunt:

- teoria dotărilor factoriale – plasată la baza specializării în turism; - teoria costurilor comparative şi a avantajului competitiv - care reflectă măsura

specializării în turism; - teoria cererii – evidenţiază în interiorul specializării turistice importanţa diferitelor

categorii de cerere (în funcţie de motivaţie). Teoria dotărilor factoriale consideră că specializarea turistică şi necesitatea

schimburilor internaţionale sunt consecinţa diferenţelor relative în dotarea specifică cu factori de producţie a fiecărei ţări sau regiuni. Teoria a fost emisă de Heckscher în 1919 şi completată în anul 1933 de Ohlin. Ipotezele restrictive ale teoriei dotărilor factoriale corespund caracteristicilor pieţei libere, deschise, în care se manifestă concurenţa perfectă şi fără obstacole în calea schimburilor internaţionale. Modelul de bază al dotărilor factoriale, aplicabil şi în cazul turismului internaţional presupune următoarele completări:

- analiza nuanţată a dotării în resurse de muncă, în funcţie de calitatea şi calificarea muncii;

- includerea în analiză a calităţii resurselor naturale, foarte diferenţiate de la o regiune sau ţară la alta;

- specificul turismului determină stabilirea unei diferenţe absolute între dotările factoriale (potenţialul natural sau cultural cu valoare de unicat.

Resursele sau dotările factoriale specifice turismului sunt: - potenţialul natural, patrimoniul istoric, artistic şi cultural; - resursele de muncă; - resursele de capital şi infrastructura. Potenţialul natural care poate fi valorificat în scopuri turistice cuprinde: relieful,

peisajul, clima, litoralul, apele, flora şi fauna. Valoarea relativă a acestora este dată de interesul pe care îl suscită, de caracterul şi de accesibilitatea lor. Patrimoniul istoric, artistic şi cultural se referă la resurse care pot motiva o călătorie în scopuri turistice şi pot fi valorificate prin includerea în scopuri turistice. Această ultimă categorie de resurse este valorificată doar prin intermediul turismului. Importanţa acestui patrimoniu depinde de caracterul unic şi original, astfel încât să ofere posibilitatea diferenţierii produsului turistic pe piaţa internaţională.

Resursele de muncă se referă la potenţialul uman ca factor de producţie şi pot fi definite cantitativ – mărimea populaţiei şi structura acesteia în funcţie de diferite criterii, sau calitativ – nivelul calificării profesionale, tradiţia în activitatea turistică, gradul de ospitalitate.

Dimensiunea relativă a resurselor de muncă şi participarea lor la activităţile din industria turistică generează diferenţe în repartizarea fluxurilor turistice între ţările şi regiunile receptoare. La aceste aspecte cantitative privind dotarea relativă cu resurse de muncă se adaugă caracteristicile calitative ale factorului uman: gradul de civilizaţie, ospitalitatea, specificul temperamental, caracterul sociabil al populaţiei; toate acestea incluse în noţiunea de toleranţă turistică. Cuantificarea pragului de toleranţă turistică presupune utilizarea a două categorii de variabile:

- neeconomice: similitudinea culturală (lingvistică, religioasă) între turişti şi populaţia locală; durata, frecvenţa şi localizarea consumului de turism (continuu/sezonier, integrat/izolat); gradul de uzură sau integritatea resurselor locale pe parcursul consumului turistic;

- economice: cointeresarea materială a forţei de muncă din turism, prezenţa unor activităţi economice complementare sau substituibile turismului, dependenţa veniturilor rezidenţilor de existenţa sectorului turistic, decalajele economice dintre populaţia rezidentă şi cea turistică. Toate aceste variabile pot fi agregate în funcţie de importanţa fiecăreia într-un coeficient global, care aplicat la numărul de locuitori ai zonei turistice evidenţiază dimensiunea fluxului de turişti ce va fi tolerat pe un teritoriu turistic, fără a genera în cadrul populaţiei resentimente, reacţii ostile sau fenomene antisociale.

Specializarea şi calificarea forţei de muncă reprezintă modul curent de definire calitativă a resurselor de muncă destinate unei activităţi. Spre deosebire de alte sectoare prestatoare de servicii necesarul de muncă înalt calificată în turism este mai redus. Efectele dotării cu resurse de muncă mediu şi superior calificate sunt strâns legate de specificul şi dimensiunea resurselor naturale şi de complexitatea infrastructurii turistice.

Capitalul este unul dintre factorii principali ai industriei turistice care, deşi utilizează reţelele logistice şi de aprovizionare ale economiei, necesită o infrastructură, care include capacităţi de producţie şi echipamente proprii ce necesită investiţii ridicate, au utilizare sezonieră, amortizare lentă şi durată mare de recuperare. Din punct de vedere al capitalului absorbit industria turistică este considerată o ramură intensivă, dotările relative în capital influenţând în mod determinant specializarea în turism. O mare parte a capitalului din

industria turistică este destinată protecţiei resurselor naturale şi de patrimoniu, în vederea asigurării durabilităţii dezvoltării turismului.

Teoria costurilor comparative Analiza economică a costurilor comparative demonstrează că fiecare ţară sau regiune

este interesată să se specializeze în producţia acelor bunuri sau servicii al căror cost relativ de producţie este mai scăzut decât în alte ţări. Comparaţia între costuri cuprinde atât aspectul cantitativ, cât şi cel calitativ exprimat prin raportul calitate/preţ. Această teorie explică specializarea ţărilor în producţia şi exportul acelor produse turistice pentru care sunt realizate cele mai înalte performanţe calitative şi economice în raport cu piaţa internaţională.

Posibilitatea adaptării teoriei costurilor comparative, bazată pe teoria lui David Ricardo, pentru explicarea specializării în turism este limitată de specificul producţiei turistice: marea varietate a produselor turistice, imposibilitatea repetabilităţii prestaţiei în aceleaşi condiţii de producţie, marea diversitate de categorii calitative. Costul de producţie în turism include: costul transportului, costul cazării, costul restaurării, costul altor servicii şi mărfuri oferite în cadrul prestaţiei turistice.

Costul transportului şi al cazării sunt două categorii de cheltuieli cu influenţă hotărâtoare asupra costului total al produsului turistic. Ele sunt complementare şi substituibile între anumite limite. Costul transportului se caracterizează printr-o instabilitate mai accentuată, determinată de mai mulţi factori economici şi neeconomici, pe când costul cazării reprezintă o variabilă mai stabilă.

Costurile celorlalte prestaţii turistice sunt mai dificil de comparat între ţări deoarece au un caracter eterogen şi un pronunţat caracter specific în plan sortimental.

Pentru accentuarea avantajului comparativ la unele prestaţii turistice, ţările sau regiunile specializate în domeniul turismului se preocupă în permanenţă de înnoirea gamei de produse care fac obiectul specializării. În plus, sunt căutate diferite căi de creştere a productivităţii muncii în vederea reducerii ponderii mari a cheltuielilor cu forţa de muncă (mai ales în ţările dezvoltate). Inovaţiile tehnice şi organizatorice specifice industriei turistice sunt absorbite de infrastructură şi de activităţile de gestionare, promovare, distribuţie şi comercializare.

Corelarea avantajului comparativ cu raportul calitate/preţ, pentru produsele turistice de acelaşi fel, permite, în mare măsură, explicarea repartiţiei şi evoluţiei fluxurilor internaţionale de turişti. De multe ori calitatea produsului turistic este o variabilă mai importantă decât preţul, la alegerea unei destinaţii. Posibilitatea de obţine produse turistice de înaltă calitate reprezintă principalul avantaj comparativ şi principalul mijloc de a lupta cu concurenţa, pentru o ţară sau regiune cu specializare în turism.

Politica economică a unei ţări poate să influenţeze în mod direct sau indirect costul prestaţiilor turistice, în special prin politicile legate de preţuri, credite şi salarii. Politica fiscală influenţează direct asupra industriei turistice prin: TVA aplicată asupra produselor turistice de lux, reducerea de impozite pentru anumite investiţii sau în anumite regiuni. Politica valutară, prin fluctuaţiile cursurilor de schimb, are un impact tot mai mare asupra formării, repartiţiei şi evoluţiei circulaţiei turistice internaţionale. Totodată, poate determina modificarea locului ocupat de diferite ţări în ierarhia mondială a celor mai mari exportatori şi importatori de turism.

Evoluţia distinctă a cursurilor valutare în raport cu evoluţia costurilor de producţie complică utilizarea teoriei avantajului comparativ ca explicaţie a specializării în turism. Modificarea cursurilor valutare influenţează, alături de costurile de producţie, asupra puterii de cumpărare a turiştilor străini la locul de destinaţie turistică şi determină o redistribuire a fluxurilor turistice internaţionale.

Teoria cererii Cererea este considerată determinantul esenţial al specializării în turism şi permite

analiza şi explicarea cauzelor dezvoltării industriei turistice şi intensităţii fluxurilor de turişti. Enunţată în 1961 de Linder teoria are ca obiectiv explicarea specializării internaţionale într-un domeniu prin necesitatea acoperirii, cu propriile resurse, a cererii interne pentru un anumit produs. Aplicată în domeniul turismului, se stabileşte o corelaţie teoretică între specializarea internaţională în domeniul turismului şi importanţa relativă a cererii turistice naţionale, a dimensiunii şi intensităţii acesteia.

Teoria cererii interne sau a cererii reprezentative explică specializarea în turism a unei ţări sau regiuni prin existenţa unei cereri interne suficient de mari şi puternic motivate încât să creeze condiţiile dezvoltării unei industrii turistice adecvate. Astfel, oferta turistică creată şi destinată satisfacerii consumului rezidenţilor creează, în acelaşi timp, premisele satisfacerii cererii externe. Intensitatea circulaţiei turistice internaţionale spre ţările sau regiunile cu ofertă turistică va fi cu atât mai mare, cu cât caracteristicile cererii interne vor fi mai apropiate de cele ale cererii turistice externe.

În completarea teoriei propuse de Linder, B. Lassudrie-Duchène arăta că schimburile internaţionale de bunuri şi servicii sunt determinate atât de dimensiunea cererii interne (de calitatea şi structura acesteia), cât şi de relaţia sa cu cererea de produse şi servicii din aceeaşi categorie de pe piaţa externă. Dimensiunea schimburilor turistice externe ale unei ţări depinde şi de capacitatea ofertei sale turistice de a se diferenţia de oferta turistică a altor ţări.

Teoria cererii adaptată şi completată explică atât cauzele specializării în turism, cât şi intensitatea legăturilor turistice dintre ţări. Astfel, industria turistică dintr-o ţară va fi cu atât mai puternică, cu cât ea va fi susţinută de o cerere internă amplă şi stabilă. În aceste condiţii ea va fi capabilă să atragă şi cererea turistică externă, adăugând economiei un nou domeniu de specializare.

6 Direcţii de abordare a turismului în plan teritorial   6.1 Geneza şi evoluţia turismului Turismul a apărut şi s-a dezvoltat ca urmare a deplasării oamenilor în spaţiu, din diverse motive: dorinţa de a descoperi şi stăpâni noi teritorii, necesitatea de a se apăra (fuga de pericole, de foamete), căutarea unui mediu de viaţă mai blând şi mai bun, căutarea hranei, necesitatea de a schimba bunuri, dorinţa de a cunoaşte ceea ce se afla în afara limitelor care marcau teritoriul unei comunităţi. Ca urmare a cuceririlor progresului au fost obţinute noi victorii pe calea descoperirii, cunoaşterii şi cuceririi spaţiului. Exploratorii, comercianţii, oamenii de ştiinţă sau de cultură au deschis fiecare, prin mijloacele proprii, calea spre cunoaştere oferind generaţiilor actuale posibilităţi multiple de a călători şi amplificând dorinţa acestora de a cunoaşte. Nu orice deplasare a oamenilor în teritoriu poate fi privită, însă, ca o călătorie în scop turistic şi categorisită drept turism. Transformarea circulaţiei de călători în turism propriu-zis s-a produs odată cu sfârşitul războaielor napoleoniene, când s-a manifestat o creştere importantă a numărului călătorilor englezi spre Franţa, Elveţia şi Italia, din dorinţa de a descoperi noi atracţii turistice. Dezvoltarea călătoriilor în scop turistic s-a accentuat ca urmare a perfecţionării continue a mijloacelor de deplasare sau descoperirii de noi mijloace, a dezvoltării infrastructurii rutiere şi feroviare, precum şi ca rezultat al ameliorării continue a condiţiilor de cazare. Astfel, inventarea motorului cu abur, construirea primelor căi ferate şi dezvoltarea ulterioară a acestei forme de transport, dezvoltarea şi modernizarea continuă a transportului maritim şi fluvial, extinderea şi modernizarea reţelelor de transport rutier, inventarea automobilului şi perfecţionarea continuă a acestuia, apariţia şi dezvoltarea transportului aerian, descoperirea extinderea utilizării curentului electric, dezvoltarea construcţiilor şi altor sectoare industriale, sunt factori care au favorizat dezvoltarea continuă a turismului. La aceştia s-au adăugat reducerea caracterului restrictiv al reglementărilor legate de circulaţia internaţională a mărfurilor şi persoanelor şi liberalizarea circulaţiei turistice. În condiţiile extinderii turismului, în ţările dezvoltate şi cele care au liberalizat circulaţia turistică a apărut în nouă ramură industrială – industria hotelieră – precum şi activităţi şi ocupaţii noi: editarea în serie a ghidurilor turistice, apariţia centrelor de informare turistică, a birourilor şi agenţiilor de voiaj, a primelor organizaţii comerciale care aveau drept scop distribuţia şi organizarea turismului în grup, apariţia profesiilor de ghid turistic, de restaurator, de crupier în cazinouri etc. Dezvoltarea turismului a fost perturbată a cele două mari războaie mondiale, mai ales în ţările europene şi a altor ţări implicate în conflicte. Competitivitatea acestor ţări ca destinaţii turistice a fost puternic afectată de: cheltuielile de război, distrugerile provocate, instabilitatea mediului economic, social şi politic, utilizarea improprie a resurselor financiare etc. În scopul creşterii competitivităţii sectorului unele state au adoptat diverse măsuri de politică economică; condiţionarea plecării turiştilor din ţara respectivă spre alte ţări de obligaţia a importa mărfuri produse în ţara de provenienţă a turiştilor, acordarea de reduceri la tarifele de transport, acordarea de bonuri de benzină cu tarif redus, acceptarea plăţii într-o valută mai ieftină. Cererea de turism şi consumul au înregistrat unele mutaţii în timp: s-au produs schimbări în obiceiurile de călătorie, s-au diversificat mult destinaţiile turistice, au apărut preferinţe ale turiştilor pentru noi forme de cazare, s-au diversificat şi multiplicat motivaţiile de călătorie. Astfel ca urmare a dezvoltării transportului auto şi aerian aceste forme de transport au preluat cea mai mare parte a fluxurilor de turişti, în detrimentul transportului feroviar. Totodată, au loc şi adaptări ale bazei materiale şi a echipamentului turistic la aceste

forme de transport: dezvoltarea unei reţele de moteluri pe marginea căilor rutiere, organizarea şi dezvoltarea unei reţele de staţii pentru aprovizionarea cu combustibili, apariţia şi dezvoltarea cererii pentru turismul de camping care oferă turiştilor o mai mare autonomie şi mobilitate, creşterea duratei vacanţei prin scurtarea duratei transportului, posibilitatea vizitării pe parcursul unui singur circuit a mai multor destinaţii turistice, dezvoltarea turismului activ şi sportiv în detrimentul celui pasiv şi sedentar etc. Până în secolul al XIX-lea România era puţin cunoscută ca destinaţie turistică, fiind vizitată în special de oameni de cultură, diplomaţi, comercianţi , care îşi împărtăşeau impresiile într-un cerc restrâns de populaţie. Pătrunderea României în circuitul turistic internaţional s-a realizat şi dezvoltat odată cu cele două uniri din 1859 şi 1918. Începând din perioada interbelică se poate vorbi despre organizarea turismului la nivel naţional, prin înfiinţare unor organizaţii şi activităţi: Oficiul Naţional de Turism în anul 1924, includerea turismului ca preocupare a statului în cadrul Direcţiei Educaţiei Poporului din Ministerul Muncii, înfiinţarea în 1933 a "Consilieratului pentru pregătirea organizării turismului" în România. Insuficienta valorificarea a potenţialului turistic românesc şi participarea sa scăzută la dezvoltarea turismului internaţional a fost determinată de slaba dezvoltare a infrastructurii de acces, de cel de-al doilea război mondial, dar, mai ales, de izolarea provocată de includerea României în blocul ţărilor socialiste. Un factor favorizant pentru participarea României ca destinaţie pentru turismul internaţional l-a constituit înfiinţarea în anul 1975 a Organizaţiei Mondiale a Turismului şi dobândirea statutului de membru încă de la înfiinţarea sa. 6.2 Turismul - Definiţii, opinii, concepte Fluxurile turistice internaţionale sau inter-regionale sunt una dintre componentele cele mai dinamice ale schimburilor economice. Pentru evaluarea şi analiza fluxurilor turistice este necesară definirea precisă a conceptelor, aplicarea unor metode riguroase de înregistrare statistică, uniformizarea sensului acordat noţiunilor şi termenilor specifici la nivel internaţional. O definiţie a turismului unanim acceptată la nivel internaţional presupune luarea în considerare a marii diversităţi de forme de manifestare a fluxurilor turistice, dar şi a efectelor şi finalităţilor economice, sociale, culturale şi de mediu generate de circulaţia turistică. Punctele de vedere asupra fenomenului turistic s-au format în decursul evoluţiei istorice a acestuia, iar aspectele considerate definitorii pentru turism variază în funcţie de optica profesională a celor care formulează opiniile:

- economiştii evidenţiază caracterul economic al cauzelor şi efectelor turismului, prin dependenţa de un anumit prag al veniturilor şi al potenţialului economic;

- geografii susţineau că turismul este asociat, prin localizarea sa, cu caracteristicile de relief, climă şi de mediu ale unui teritoriu;

- sociologii privesc turismul ca un corolar al evoluţiei societăţii şi ca pe o replică la mutaţiile sociale care se răsfrâng în planul folosirii timpului liber;

- psihologii explică fenomenul turistic prin nevoia oamenilor de a se elibera de constrângerile impuse de viaţa cotidiană, sau prin dorinţa acestora de a stabili noi contacte pentru a-şi atenua senzaţia de alienare specifică vieţii moderne.

Toate aceste puncte de vedere sunt oportune şi reflectă diferitele faţete ale fenomenului turistic. Adoptarea unei definiţii unanim acceptate a fenomenului turistic este dificilă datorită faptului că, turismul, ca domeniu de studiu şi cercetare, mobilizează un grup larg de discipline care surprind aspectele economice, sociale şi culturale ale acestuia. Abordarea turismului ca domeniu de cercetare poate fi redată schematic în felul următor:

Câteva definiţii ale turismului formulate pe parcursul evoluţiei acestui domeniu de

studiu sunt: 1. Turismul este acţiunea, dorinţa, arta de a călători pentru propria plăcere (M.

Peyromaure Debord) – evidenţiază motivaţia agrementului ca stimulent al călătoriei în scop turistic.

2. Turismul este o activitate din timpul liber care constă în a călători sau locui departe de locul de reşedinţă, pentru distracţie, odihnă, îmbogăţirea experienţei şi extinderea bagajului cultural prin cunoaşterea unor noi aspecte ale activităţii umane şi a unor noi peisaje (J. Medecin).

3. Turismul, în sensul modern al cuvântului, este un fenomen al timpurilor noastre bazat pe creşterea necesităţii de refacere a sănătăţii şi schimbarea mediului înconjurător, cultivarea sentimentului pentru frumuseţile naturii, ca rezultat al dezvoltării comerţului, industriei, precum şi al perfecţionării mijloacelor de transport (E. Guy Freuler).

4. Turismul este ansamblul activităţilor nelucrative ale omului în afara ariei de reşedinţă (Leville-Nizerolle).

5. Turismul este schimbul unei valori economice (banii) contra achiziţiei unor valori culturale, estetice, de agrement (Marc Boyer).

6. Turismul – o cheltuială inutilă şi nefastă, consecinţă a tendinţei spre risipă şi distrugere a bogăţiilor materiale în scopul satisfacerii plăcerii, dar care nu poate stabili echilibrul individului alienat. Acest comportament a fost încurajat de piaţa capitalistă în scopul obţinerii de profituri (Claire Lucques – psiholog).

7. Turismul este ansamblul deplasărilor umane să activităţilor care rezultă, provocate de exteriorizarea şi realizarea dorinţei de evadare care există şi se manifestă cu intensităţi diferite în fiecare individ (M. D. Mayer).

Centrul de studii turistice 

Educație turistică 

Design ambiental 

Sociologia turismului

Motivații turistice 

Relații rezidenți / vizitatori 

Geopolitica 

Geografia turismului

Impactul economic al turismului

Turism rural

Managementul agrementului 

Planificare și dezvoltare turistică 

Rolul cazării în turism 

Rolul transportului  

Management turoperatori 

Marketing turistic 

Drept turistic 

Educație Ecologie Sociologie Psihologie

Antropologie

Gestiune hotel 

Politologie

Transport Geografie

Distribuție Economie

Marketing Agricultură

Drept Parcuri /agrement 

Amenajare regională

Abordarea turismului ca domeniu de cercetare și de studiuSursa: Jafar Jafari, University of Wisconsin‐Stout; McIntosh and Goeldner 1990 

8. Turismul este un sistem de imagini pe care turistul şi le-a format din citirea ghidurilor, prospectelor, cataloagelor turistice, pe care le confruntă cu realitatea. (Olivier Bugelin – sociolog).

9. Turismul este un termen care se aplică la călătoriile de agrement, ansamblul activităţilor umane puse în funcţiune pentru realizarea acestor categorii de călătorii, industria care contribuie la satisfacerea necesităţilor turistului. Turismul se diferenţiază de simpla călătorie prin faptul că persoana care călătoreşte, pe de o parte, are alegerea liberă a destinaţiei, iar pe de altă parte, scopul ei este de a-şi satisface o plăcere (Academia de Turism – 1953).

10. Turismul reprezintă ansamblul de raporturi şi fenomene rezultate din voiajul şi sejurul non-rezidenţilor, în măsura în care acest sejur nu duce la o stabilire de durată şi nu decurge dintr-o activitate lucrativă (W. Huzniker – definiţia stă la baza definiţiei oficiale a OMT).

11. Turismul internaţional este acţiunea de deplasare temporară a rezidenţilor unei ţări, în calitate de vizitatori, spre o altă ţară, în scopul satisfacerii unor motivaţii şi consumuri specifice, precum şi ansamblu activităţilor de producţie a bunurilor şi serviciilor care acoperă aceste consumuri şi generează venituri în ţara de destinaţie. Motivaţiile specifice exclud pe cele legate de prestarea unor activităţi lucrative, remunerate în ţara de destinaţie, adică exclud fluxul de forţă de muncă (OMT).

În funcţie de spaţiul în care se desfăşoară consumul turistic putem distinge următoarele categorii de turism:

- Turismul intern al unei ţări– se referă la rezidenţii ţării ce călătoresc în calitate de vizitatori în interiorul ţării lor de reşedinţă.

- Turismul inbound al unei ţări – se referă la vizitatorii nerezidenţi care călătoresc în interiorul ţării respective – exportul de turism.

- Turismul interior al unei ţări – include turismul intern şi turismul inbound. - Turismul outbound – se referă la călătoriile în scop turistic efectuate de rezidenţii

unei ţări, în afara graniţelor ţării de reşedinţă – importul de turism. - Turismul naţional – turism intern+turism outbound – consumul turistic total din

interiorul teritoriului naţional. - Turism internaţional – turismul inbound + turismul outbound – echivalează cu

comerţul exterior de bunuri. Aceşti termeni pot fi utilizaţi şi în cazul unor entităţi teritoriale mai mici (regiuni,

zone, teritorii insulare) sau mai mari (continente). Conceptele le gate de turism includ timpul şi spaţiul ca termeni de referinţă alături de

motivaţie – care poate genera un flux turistic distinct şi eterogen din punct de vedere al caracteristicilor personale ale turiştilor. Folosind motivaţia ca şi criteriu de individualizare a formelor de turism distingem: turism de vacanţă, turism de tratament, turism de studii, turism de afaceri, turism religios, turism sportiv etc.

Sistematizarea formelor de turism se poate face şi în funcţie de alte criterii: - După modalitatea de comercializare: organizat, semi-organizat şi neorganizat;

individual sau de masă; - După mijlocul de transport folosit: feroviar, rutier, aerian, naval; - În funcţie de gradul de mobilitate al turiştilor: itinerant, de sejur, rezidenţial. Piaţa turistică se compune dintr-o multitudine de segmente care por fi delimitate pe

baza unor criterii diverse (motivaţiile, caracteristici personale ale consumatorilor de turism). Ca tip de consum turismul reprezintă una dintre componentele consumului

discreţionar, acoperind necesităţi satisfăcute în timpul liber. Consumul de turism acoperă întreaga ierarhie a nevoilor menţionate în modelul lui Maslow:

- Nevoi fiziologice – supravieţuire: foamea, setea, odihna;

- Nevoi de protecţie şi siguranţă: îmbrăcăminte, locuinţă, sursa de venit; - Nevoia de apartenenţă la un grup şi afecţiune; - Nevoia de respect, recunoaştere socială şi auto-respect; - Nevoia de auto-realizare infirmare şi educare Ca produs –marfă produsul turistic are o structură foarte eterogenă, fiind format în cea

mai mare proporţie din servicii cu ajutorul cărora sunt puse în valoare elemente de natură materială şi imaterială. Între componentele produsului turistic se manifestă, în principal, relaţii de complementaritate, însă pot apare şi relaţii de substituţie în unele cazuri. Produsul turistic prezintă toate caracteristicile serviciilor: intangibilitatea, relaţionalitatea, inaproprialitatea, perisabilitatea, variabilitatea şi ne-stocabilitatea.

Ca ramură industrială, Industria Turismului şi Călătoriilor (aşa cum a fost denumită de OMT) este un sector cu identitate proprie, cu o evoluţie foarte dinamică şi cu o serie de particularităţi în raport cu celelalte ramuri:

- Costurile de producţie sunt legate de input-uri materiale provenite din alte ramuri; - Forţa de muncă are o calificare medie, iar cheltuielile legate de aceasta sunt

preponderente în structura costurilor. Totodată întâlnim o gamă largă de profesii specifice;

- Dependenţa de celelalte ramuri din economie; - Capacităţile de producţie sunt foarte eterogene şi sunt amplasate la locul resurselor

natural, fiind dimensionate în raport cu acestea. - Procesul de producţie se desfăşoară simultan cu consumul, iar ambele componente

au un pronunţat caracter sezonier. - Riscurile economice mari determinate de nestocabilitate, asociată cu sezonalitatea. Ca sector de activitate economică turismul face parte din sectorul terţiar, apartenenţa la

acesta se justificându-se prin prezenţa tuturor caracteristicilor serviciilor: - Impact redus sau indirect al progresului tehnic; - Performanţe scăzute ale productivităţii muncii (pondere mai mare în antrenarea

forţei de muncă decât în PIB); - Dinamică mai mare decât cea înregistrată în alte activităţi creatoare de bunuri

materiale. Ca flux comercial în cadrul economiei mondiale turismul face parte din comerţul

invizibil, datorită faptului că încorporează componente cu caracter intangibil. Fluxurile comerciale turistice prezintă următoarele caracteristici:

- Concentrarea mare în ţările industrializate (circa 2/3 din total); - Determinanţii dinamicii acestor fluxuri sunt factori economici, dar, mai ales

extraeconomici – politici, psihologici, naturali; - Se măsoară prin indicatori fizici specifici, exprimaţi în unităţi de măsură indirecte

– se recurge la unităţi de timp şi spaţiu; - Semnul soldului balanţei de plăţi este relativ stabil pe intervale mari de timp. În calitate de componentă a fluxurilor internaţionale cu servicii, turismul se află în

atenţia organizaţiilor internaţionale implicate în reglementarea şi liberalizarea comerţului cu mărfuri şi servicii, dintre care rolul cel mai important îl are Acordul General pentru Comerţul cu Servicii.

6.3 Dimensiunea socio-culturala a turismului

Turismul presupune deplasarea persoanelor din localitatea/regiunea/ţara lor de reşedinţă, care prezintă anumite caracteristici socio-culturale, spre alte teritorii , cu caracteristici socio-culturale total diferite. Se realizează astfel un transfer cultural între cele două regiuni, iar turiştii îndeplinesc rolul de mijloc prin care se realizează transferul informaţiilor culturale în ambele sensuri. Acest proces de transfer implică importante consecinţe sociale şi culturale, pozitive sau negative asupra ambelor comunităţi.

Dimensiunea socială a interacţiunii turiştilor cu populaţia rezidentă, decurge din contactul cu comunităţi ce prezintă valori morale şi modele comportamentale diferite. Dimensiunea culturală a interacţiunii dintre turişti şi comunităţile rezidente îmbracă o mare diversitate de forme: respectul şi toleranţa faţă de cultura altor popoare, conservarea tradiţiilor şi interesul manifestat faţă de acestea, imitarea unor valori culturale străine, „comercializarea„ imaginii valorilor culturale naţionale, promovarea identităţii naţionale, erodarea culturală etc.

Efectele contactelor interculturale şi sociale generate de circulaţia turistică sunt prezentate în schema următoare:

- Ocazii de realizare a contactelor - atitudini / comportament reciproc - motivare socială / scopul călătoriei - caracteristici culturale

Efecte negative Efecte pozitive

Studierea impactului socio-cultural al turismului asupra comunităţilor receptoare a

condus la identificarea mai multor categorii de turişti care pot fi împărţiţi în funcţie de motivaţiile de călătorie în două mari grupe:

- Turişti interesaţi de diverse aspecte socio-culturale ale comunităţilor gazdă - exploratorii, hoinarii – sunt interesaţi de cunoaşterea culturii şi obiceiurilor comunităţii receptoare, manifestă o atitudine deschisă şi prietenoasă care permite

Social Cultural Social

- se stabile�te o atitudine pozitivă - se stabilesc rela�ii de prietenie - cre�te respectul de sine al gazdelor/turi�tilor - se atenuează percep�ia negativă �i prejudecă�ile - modificări pozitive ale modului de via�ă

- se schimbă informa�ii culturale - se dezvoltă sentimentul de mândrie fa�ă de propria cultură - se dezvoltă toleran�a �i respectul fa�ă de cultura altora - cre�te notorietatea �i se protejează patrimoniul cultural

- lipsa de comunicare - manifestarea sentimentului de inferioritate al gazdelor �i a celul de superioritate al vizitatorilor - dificultă�i în stabilirea unor rela�ii de prietenie - etnocentrism - modificare negativă a modului de via�ă - suprapopulare - cre�terea criminalită�ii - segregare, tensiuni, ostilită�i, violen�e

Cultural

- �ocul cultural - imitarea culturii vizitatorilor - comercializarea culturii - atitudine lipsită de respect �i polite�e - perturbarea lini�tii din partea turi�tilor

Efectele sociale și culturale ale turismului Sursa: Tourism, The State of the art: The Travel Reserch Association Conference no.6, 1998

depăşirea barierelor culturale şi realizarea unei bune cunoaşteri reciproce între turişti şi gazde;

- Turişti interesaţi exclusiv de obţinerea unor satisfacţii oferite de comunitatea gazdă – turiştii organizaţi, turiştii individuali de masă – doresc să obţină satisfacţii din acţiunea de a călători, indiferent de destinaţie şi de mediul cultural caracteristic acesteia. Relaţiile dintre turişti şi comunităţile gazdă sunt superficiale, potenţial generatoare de şocuri culturale şi de bariere în comunicare.

Curiozitatea sau impulsul de a cunoaşte noi locuri, idei, oameni, reprezintă una dintre cele mai importante motivaţii de călătorie (Hudman). Pentru turişti principalul element de noutate pe care-l oferă o destinaţie turistică nouă este cultura din ţara sau regiunea respectivă, termen care înglobează o mare varietate de aspecte: religia, limba, obiceiurile şi tradiţiile populare, istoria, arta, arhitectura, artizanatul, bucătăria tradiţională, diferitele activităţi lucrative, îmbrăcămintea, sistemul educaţional şi diverse activităţi în timpul liber.

Principalele componente culturale ale mediului turistic, care conferă atractivitate unei destinaţii turistice sunt:

- Limba – reprezintă un element de atractivitate turistică pentru acele persoane care manifestă dorinţa de a învăţa şi utiliza o limbă străină, ca urmare a interesului faţă de cultura altei ţări;

- tradiţiile – reprezintă un element de atractivitate pentru turiştii care doresc să cunoască viaţa şi obiceiurile populaţiei di regiunea sau ţara vizată;

- artizanatul – reprezintă o sursă de interes pentru turiştii care vor să cunoască izvorul de inspiraţie artistică populară din ţara vizată, obiectele de artizanat achiziţionate de aceştia constituind suveniruri reprezentative pentru locurile vizitate;

- gastronomia – experimentarea bucătăriei tradiţionale din regiunea sau ţara de destinaţie constituie o sursă de satisfacţii şi una dintre cele mai apreciate şi atractive activităţi;

- arta – reflectă moştenirea sau zestrea spirituală a comunităţii gazdă şi este specifică unei ţări, regiuni sau culturi;

- istoria – turiştii pot manifesta interes faţă de istoria scrisă, vorbită sau de cea reliefată de construcţiile şi arhitectura unei regiuni. Obiectivele istorice, alături de evenimentele care şi-au lăsat amprenta asupra elementelor naturale şi locuitorilor, oferă turiştilor indicii despre modul de organizare a societăţii pe teritoriul vizitat, încă din cele mai străvechi timpuri.

- activităţile umane şi tehnologia – fie că se referă la trecut sau la prezent, pot constitui elemente de atractivitate pentru turişti deoarece furnizează informaţii despre economia, nivelul de trai al locuitorilor destinaţiei turistice, precum şi despre determinanţii acestuia;

- religia – este o componentă a spiritualităţii unui popor care îşi pune amprenta asupra concepţiilor de viaţă, prezentând interes turistic prin festivităţile şi ritualurile organizate, precum şi prin particularităţile arhitecturale ale construcţiilor religioase;

- arhitectura – reprezintă elemente materiale alte atributelor culturale dintr-o anumită zonă, uneori un anumit stil arhitectural fiind asociat cu o anumită regiune sau ţară. Arhitectura unui teritoriu oferă turiştilor informaţii privind concepţiile estetice ale comunităţii, precum şi despre modul în care comunitatea s-a adaptat la condiţiile naturale din zonă, la disponibilitatea unor materiale de construcţie.

Elementele descrise anterior, ca şi componente culturale ale ofertei turistice a unui teritoriu, imprimă acesteia anumite trăsături caracteristice, diferenţiind-o în raport cu ofertele altor teritorii.

6. 4 Dimensiunea economică a turismului Ca orice activitate creatoare de valoare, ale cărei rezultate se regăsesc în PIB şi care se

adaugă fluxurilor interne şi externe de bunuri şi servicii, turismul poate fi analizat şi urmărit în dinamică printr-un sistem complex de indicatori specifici. În vederea armonizării

metodologiei evidenţei statistice la nivel internaţional comisia de specialitate a Organizaţiei Mondiale a Turismului (UNWTO) a elaborat un sistem de indicatori recomandat tuturor ţărilor membre. Pentru elaborarea sistemului de indicatori statistici s-a convenit ca unitatea de măsură de bază, care dă dimensiunea fizică a consumului turistic, să fie consumatorul de turism, respectiv turistul. Volumul fizic al fluxurilor turistice este urmărit, în cazul exportului de turism, prin numărul de sosiri ale turiştilor străini la frontiera ţării primitoare, iar în cazul importului, prin numărul de plecări ale turiştilor naţionali la frontiera ţării emiţătoare.

Indicatorii turismului cuantifică fenomenul turistic şi furnizează informaţiile necesare adoptării acţiunilor de politică turistică, permiţând totodată măsurarea efectelor ulterioare ale respectivelor acţiuni. Sistemul de indicatori şi indici cuprinde:

- indicatori şi indici simpli – economici şi sociali – fac referire la mărimi şi variabile turistice, la distribuţia, evoluţia şi interacţiunea acestora, în timp şi spaţiu. Ei sunt obţinuţi pornindu-se direct de la seriile statistice şi pot fi exprimaţi ca medii, frecvenţe, structuri procentuale,

- indicatori şi indici sintetici –cuantifică relaţiile dintre mai multe variabile simultan, verificând în prealabil calitatea legăturii lor cu fenomenul turistic. Ei pornesc de la serii statistice asupra cărora se aplică metode de prelucrare mai complexe, se referă la aspecte globale şi cuprind elemente integrate cu privire la factorii care generează fenomenul urmărit. Indicatorii turismului pot fi utilizaţi în mai multe situaţii şi activităţi:

- cercetarea fenomenului turistic - controlul evoluţiei unor mărimi turistice individuale sau integrate; - planificarea sectorială la nivel naţional, regional sau local; - adoptarea politicilor de amenajare turistică teritorială; - acţiuni de marketing turistic; - orientarea politicii de credite; - iniţierea şi derularea unor programe de pregătire profesională; - urmărirea evoluţiei preţurilor şi a competitivităţii produselor turistice; - evaluarea incidenţelor socio-economice ale sectorului turistic asupra altor sectoare

economice. Evaluarea indicatorilor turistici este posibilă numai în condiţiile în care sunt

disponibile informaţiile statistice adecvate şi actualizate, referitoare la fiecare dintre variabilele turistice. Procesul de implementare a sistemului armonizat de indicatori referitori la turism întâmpină o serie de dificultăţi:

- comparabilitatea statisticilor internaţionale privind diferite ţări este afectată de diferenţele apreciabile dintre sistemele statistice ale ţărilor dezvoltate şi cele ale ţărilor slab dezvoltate;

- ţările dezvoltate dispun de informaţii statistice şi o contabilitate naţională care permit aprecierea integrală a activităţii turistice, precum şi a impactului socio-economic direct şi indirect al acestei activităţi;

- ţările în curs de dezvoltare dispun de sisteme statistice primare care se referă, cu precădere, la turismul internaţional, atât în ceea ce priveşte cererea, cât şi în privinţa veniturilor generate de industria turistică;

- între cele două categorii de ţări există diferenţe în privinţa capacităţii lor de a utiliza tehnica informaţională pentru înregistrarea şi prelucrarea informaţiilor turistice.

Indicatorii specifici turismului reflectă dimensiunile absolute ale acestuia, ritmurile de creştere şi modificările induse de factorii de piaţă specifici. Pentru calculul acestora sunt necesare date statistice comparabile, fiabile şi coerente. Sursele de date şi informaţii necesare sunt: registrele şi statisticile sosirilor şi plecărilor turistice la frontieră, registrele şi statisticile unităţilor de cazare, registrele şi statisticile ofertei turistice pe componente ale acesteia, rezultatele anchetelor efectuate asupra turiştilor naţionali şi străini la locul destinaţiei turistice;

rezultate ale unor anchete privind cheltuielile turistice ale fiecărei categorii de consumatori, rezultate ale unor anchete efectuate asupra unor firme turistice, recensământul populaţiei, balanţa de plăţi externe detaliată pe componente, balanţa legăturilor dintre ramuri.

Pentru analiza fenomenului turistic piaţa turistică, respectiv purtătorii cererii de turism, poate fi segmentată după criterii demografice, sociale, economice, motivaţionale şi comportamentale cum sunt:

- grupa de vârstă: sub 15 ani, între 15 şi 24 de ani, între 25 şi 49 de ani, între 50 şi 64 de ani, peste 65 de ani;

- categoria socio-profesională: persoane aparţinând profesiilor ştiinţifice, tehnice, liberale şi altor profesii asimilate; manageri, directori şi alte cadre administrative superioare; personal administrativ şi lucrători asimilaţi; personal comercial şi vânzători; personal din sfera serviciilor; agricultori; muncitori din industrie şi alte activităţi neagricole; personal militar; elevi şi studenţi; alte categorii socio-profesionale;

- mijloacele de transport utilizate: auto, feroviar, aerian, maritim, diverse; - motivaţia călătoriei: vacanţă, afaceri, tratament balnear, studii, misiuni, reuniuni,

congrese, motive familiale, religia, sportul, diverse; - comportamentul turistic: explorator, aventurier, psihocentric, alocentric etc. Fenomenele şi aspectele reflectate de indicatorii turismului fac necesară clasificarea

acestora în: - indicatori de bază se referă la cele două componente ale pieţei: cererea şi oferta; şi

evidenţiază repartiţia, evoluţia şi modificarea acestor mărimi, precum şi structura lor în timp şi spaţiu; - indicatorii corelaţiei dintre diferitele laturi ale pieţei turistice cum ar fi de exemplu gradul de utilizare a capacităţilor turistice, sau dependenţa comercială dintre ofertanţi;

- indicatori ai efectelor economice directe ale turismului asupra economiei în ansamblu sau asupra anumitor sectoare;

- indicatori ai utilizării forţei de muncă care reflectă situaţia, repartiţia şi evoluţia ocupării forţei de muncă pe ramuri de activitate şi pe niveluri profesionale.

Finalitatea elaborării indicatorilor statistici, indiferent de fenomenul studiat, este de a răspunde cerinţelor practicii economice. În acest scop specialiştii din Comisia de Statistică a UNWTO a propus următorul sistem de indicatori:

- indicatorii cererii turistice externe şi interne; - indicatorii ofertei turistice pe categorii de ofertanţi: hoteluri şi alte unităţi de

cazare, agenţii de turism, turoperatori etc.; - indicatori ai relaţiei cerere-ofertă; - indicatorii efectelor economice; - indicatorii densităţii turistice la nivel teritorial şi la populaţiei; - indicatorii potenţialului turistic al pieţelor; - indicatorii ocupării forţei de muncă.

6. 4. 1 Indicatorii cererii turistice

Reflectă distribuţia şi evoluţia în timp a cererii turistice globale, externe şi interne. Ei reflectă, de asemenea comportamentul cererii în ceea ce priveşte utilizarea mijloacelor de transport şi a echipamentelor turistice. Aceşti indicatori pot fi folosiţi pentru studierea provenienţei şi destinaţiei cererii turistice, a motivelor de călătorie, a sejurului mediu şi a fidelităţii faţă de o anumită destinaţie. 1. Indicele modificării cererii turistice globale – reflectă modificarea cererii turistice globale în perioada curentă faţă de perioada de bază.

0g

igCg C

CI = Unde:

Cgi=cererea turistică globală în anul i Cg0=cererea turistică globală în anul de bază

2. Indicele repartiţiei cererii turistice globale – reflectă importanţa cererii interne,

respectiv externe, în cadrul cererii turistice globale.

g

ICI C

CI = g

ECE C

CI = şi 1=+g

I

g

E

CC

CC unde:

CI, CE = cererea turistică internă, respectiv externă

3.Evoluţia componentelor cererii globale – reflectă variaţia aportului celor două componente la formarea cererii turistice globale.

gi

I

g

I

CC

CC

i≤≥0

0 şi gi

E

g

E

CC

CC

i≤≥0

0

4. Indicele de variaţie a cererii interne şi externe în timp

1000

10×=

−I

ICI C

CI i şi 100

0

10×=

−E

ECE C

CI i unde:

10−CII = indicele de variaţie a cererii interne

10−CEI = indicele de variaţie a cererii externe  5. Indicatorii provenienţei cererii turistice sunt calculaţi în acelaşi mod pentru cele

două categorii de cerere, cu menţiunea că pentru cererea internă se consideră ca zonă de provenienţă oraşul, judeţul sau regiunea, iar pentru cererea externă ţara sau continentul. 5.1 Repartiţia pe zone de provenienţă a cererii turistice pentru o anumită ţară sau regiune la un moment dat:

100×=E

EzCEz C

CI i

i şi ∑

=

=n

i E

Ez

CC

i

11 unde:

= ponderea ţării zi în cererea turistică externă în anul t iCEzI

= cererea turistică externă provenind din ţara zi iEzC = cererea turistică externă totală EC Atunci când se doreşte analiza provenienţei cererii turistice regionale poate fi aplicată următoarea formulă:

100intint ×=

G

raraC C

CI sau 100intint ×=

G

ererC C

CI şi 1intint =+G

er

G

ra

CC

CC

, = ponderile cererilor intra, respectiv inter-regionale în cererea turistică globală a regiunii

raCI int erCI int

, =cererea inter, respectiv intra-regională raCint erCint

5.2 Indicele de variaţie a cererii externe pe ţări de provenienţă în intervalul 0-t

10000 ×=−

i

i

iEz

tEzt

CEz CC

I unde:

= indicele variaţiei cererii provenind din ţara zi, în perioada actuală, t, faţă de cea de bază, 0.

tCEzi

I −0

6.Coeficientul concentrării geografice a fluxurilor turistice – poate fi calculat atât

pentru cererea turistică internă care se îndreaptă către alte ţări sau regiuni (cererea outbound), cât şi pentru cererea turistică provenind din exteriorul ţării sau regiunii (cererea inbound).

222

1

2 ......21 ni OOO

n

iOgo ZZZZC +++== ∑

=

şi 222

1

2 ......21 ni III

n

iIgi ZZZZC +++== ∑

=

unde:

goC = coeficientul concentrării cererii turistice outbound

giC = coeficientul concentrării cererii turistice inbound

iOZ = ponderea ţării i în importul de turism

iIZ = ponderea ţării i în exportul de turism Se calculează ponderile fiecărei ţări partenere i în importul, respectiv exportul de turism şi se extrage rădăcina pătrată din suma ponderilor la pătrat pentru fiecare dintre cele două situaţii: cererea outgoing (de import) şi cererea incoming (de export). Cu cât valoarea coeficientului este mai mare, cu atât dependenţa faţă de un număr mic de parteneri este mai mare. O valoare mică a coeficientului arată o dispersie mai mare a cererii şi o dependenţă mai mică faţă de un anumit partener. 7. Indicatori ai repartiţiei cererii pentru mijloacele de transport – oferă informaţii despre modificările intervenite în preferinţele turiştilor pentru un anumit mijloc de transport. 7.1 Indicatori ai structurii cererii pe categorii de mijloace de transport – arată greutatea specifică a cererii pentru fiecare mijloc de transport în cererea totală a turiştilor pentru mijloace de transport.

1.... =+++++tr

alte

tr

mar

tr

frv

tr

au

tr

ae

CC

CC

CC

CC

CC unde:

Cae, Cau, Cfrv, Cmar.......= cererea turiştilor pentru diverse mijloace de transport: aerian, auto, feroviar, maritim etc. Ctr= cererea totală a turiştilor pentru mijloace de transport. 7.2Indicele de variaţie în timp a cererii pentru fiecare mijloc de transport – măsoară tendinţa cererii pentru un anumit mijloc de transport, în cursul unei anumite perioade de timp (în perioada curentă 1 faţă de perioada de bază 0.

1000

1 ×=Ae

AEC C

CIAe

Identic se calculează indicele de variaţie pentru fiecare categorie de mijloc de transport. Pentru analiza dinamicii în timp a cererii pentru un anumit mijloc de transport, pot fi comparaţi indicii de structură a fiecărui mijloc de transport în cadrul cererii totale de mijloace de transport.

8. Indicatori ai repartiţiei cererii pentru diferite forme de cazare – furnizează informaţii privind modificarea preferinţelor turiştilor pentru diferite modalităţi de cazare turistică. 8.1 indicatorii structurii cererii pe principalele forme de cazare – oferă informaţii privind preferinţelor turiştilor pentru fiecare formă de cazare la un moment dat.

100×=T

HCH C

CI şi 1... =+++T

alte

T

Ap

T

H

CC

CC

CC unde:

ICH = indicele cererii pentru cazare în hoteluri (identic se calculează şi pentru alte forme de cazare) CH, CAp, .....= cererea pentru diferite modalităţi de cazare turistică CT = cererea turistică totală 8.2 Indicele de variaţie în timp a cererii pentru fiecare dintre formele de cazare

1000

1 ×=H

HtCH C

CI - indicele de variaţie a turiştilor care preferă cazarea la hotel în

perioada curentă (1) faţă de cea de bază (0). De asemenea pot fi comparaţi indicii structurii cererii turistice pe unităţi de cazare calculaţi pe diferiţi ani, pentru a evidenţia tendinţele cererii pentru cele mai solicitate modalităţi de cazare în perioada examinată. 9. Indicatorii duratei sejurului – se referă la numărul de zile de prezenţă turistică, atât la nivelul cererii turistice globale (totale), cât şi al cererii interne sau externe. Totodată, sunt posibile structurări ale duratei sejurului la nivel geografic, de modalităţi de cazare sau la nivelul unor criterii de structurare (cum ar fi de exemplu cele socio-economice). 9.1 Durata medie a unui sejur turistic

TZS T= unde: ZT = numărul de zile turistice la o anumită destinaţie

T = numărul total de turişti

9.2Indicele evoluţiei in timp a sejurului mediu

1000

1 ×=SSIS unde:

1S = durata medie a unui sejur în perioada curentă (lună, trimestru, an)

0S = durata mede a unui sejur în perioada de bază 9.3 Durata medie a sejurului pe tipuri de cazare (modalităţi) şi evoluţia în timp

acestui indicator

TNS H

H = şi 1000

1 ×=H

HHS S

SI unde:

HS = sejurul mediu în hotel

HN = număr înnoptări înregistrate în documentele unităţilor de cazare T = număr turişti sosiţi 10.Indicatorii sezonalităţii cererii turistice – sunt importanţi deoarece evoluţia diferită

în timp a cererii turistice are efecte importante asupra economiei, mediului şi societăţii.

Sezonalitatea circulaţiei turiştilor poate avea amplitudini diferite de la un an la altul, fiind dificil de anticipat. Sezonalitatea poate fi determinată de specificul ofertei (atunci când aceasta depinde de factorii naturali), dar mai ales de cerere (de determinanţii mediului în care se formează cererea de turism.

10.1 Greutatea specifică a cererii din fiecare lună a anului - poate fi calculată

global, la nivelul teritoriului unei ţări, sau disociat pe regiuni sau zone geografice (de asemenea poate fi calculată sezonalitatea cererii pe forme de cazare şi pe mijloace de transport).

şi 1....... 1221 =+++T

t

T

t

T

t

CC

CC

CC

unde: 100×=T

itCt C

CI

i

iCtI = ponderea cererii turistice din luna i în totalul cererii turistice anuale

1tC ,.............. = cererea turistică din luna ianuarie, februarie.....,decembrie

12tC

10.2 Coeficientul lunar de trafic – se calculează ca raport între numărul de turişti din luna cu trafic maxim (LM) şi numărul de turişti din luna cu trafic minim (Lm).

m

Ml L

LC = , unde  1≥lC

Similar poate fi calculat un coeficient trimestrial de trafic. Cu cât valoarea acestor coeficienţi este mai ridicată, cu atât exprimă o sezonalitate mai accentuată.

10.3 Coeficientul concentraţiei lunare – calculat ca raport între numărul de turişti din

luna cu cele mai multe sosiri şi numărul total de turişti dintr-un an. Coeficientul poate lua valori cuprinse între 0.083 şi 1.

TLC M

c =

Nivelul sezonalităţii poate fi măsurat şi prin compararea lunii cu cel mai mare aflux turistic cu fluxurile de turişti din fiecare lună a anului. Totodată pot fi studiate modificările sezonalităţii de la un an la altul, comparând repartiţia cererii turistice pe fiecare lună din anul curent cu cea înregistrată în anii anteriori.

11. Indicatorii repartiţiei cererii turistice pe modalităţi de organizare a călătoriei –

se referă la utilizarea intermediarilor pentru contractarea şi organizarea călătoriei. 11.1 Indicatori ai structurii cererii în funcţie de modul de angajare a călătoriei

100×=T

AVC C

CIAV

, 100×=T

NOC C

CINO

şi 1=+T

NO

T

AV

CC

CC

  unde:

AVCI = indicele cererii ce utilizează agenţiile de voiaj

NOCI = indicele cererii de nu recurge la organizarea prin agenţii de voiaj

TC = cererea turistică totală 11.2 Indicele variaţiei în timp a modului de angajare a călătoriei – reflectă evoluţia

cererii ce recurge la organizarea călătoriilor prin agenţii de voiaj, în perioada 0-t.

1000

1 ×=AV

AVtC C

CI

AV

12. Indicatori ai repartiţiei cererii pe motivaţii de călătorie – prezintă distribuţia

cererii pe motive de călătorie, importanţa fiecărei motivaţii în ansamblul cererii şi variaţia în timp a acesteia. Aceşti indicatori pot fi calculaţi pentru toate categoriile de cerere turistică şi pentru diferite bazine geografice.

12.1 Indicatori ai structurii cererii turistice pe motivaţii de călătorie

100×=T

MotMot C

CI i

i şi , unde: ∑

=

=n

iMoti

I1

1

iMotI = importanţa fiecărei motivaţii de călătorie i în cererea turistică totală

iMotC = numărul de turişti care călătoresc dintr-o anumită motivaţie i (plajă)

TC = cererea turistică totală (numărul total de turişti) 12. 2 Indicele de variaţie în timp a cererii turistice pe motivaţii de călătorie

1000

1

×=i

iMot

iMottMot C

CI

13. Indicatori ai repartiţiei cererii turistice pe criterii sociale – permit observarea

repartiţiei şi evoluţiei în timp a structurii cererii turistice în funcţie de diferite criterii sociale: vârstă, sex, starea civilă, categoria profesională, venitul.

13.1 Indicatori ai structurii cererii turistice pe criterii sociale

100×=T

sCs C

CI i

i şi unde: ∑

=

=n

iCsi

I1

1

iCsI = importanţa fiecărui segment de clienţi i, delimitat în funcţie de un anumit criteriu (de exemplu segmente delimitate în funcţie de vârstă = sub 15 ani, între 15 şi 24 de ani, între 25 şi 49 de ani, între 50 şi 64 de ani, peste 65 de ani).

isC = cererea turistică a segmentului de clienţi i, delimitat în funcţie de criteriul social s

13.1 Indicele variaţiei în timp a cererii turistice pe criterii sociale

1000

1

×=i

is

istCs C

CI unde: 0 = perioada de bază şi 1 = perioada curentă.

14. Indicatori ai satisfacţiei cererii turistice –oferă indicii privind gradul de satisfacţie

a turiştilor în funcţie de motivul călătoriei. Pot fi calculaţi pentru orice categorie de cerere turistică, stratificată conform diferitelor criterii geografice.

100×=T

SS C

CI Mot

Mot unde:

MotSC = numărul de turişti ale căror motivaţii au fost satisfăcute Variaţia indicelui de satisfacere a motivaţiei de călătorie în perioada curentă 1, faţă de

perioada de bază 0 poate fi calculată în felul următor:

1001

×= oS

StS

Mot

Mot

Mot II

I

Indicatorul de fidelitate a cererii turistice – furnizează informaţii despre numărul de turişti care repetă voiajul spre o anumită destinaţie turistică.

T

dd

CIRF +

= şi 1000

1 ×=FFI t

F unde:

Rd = numărul de turişti care au revenit spre o anumită destinaţie Id = numărul de turişti care manifestă intenţia de a reveni în viitor IF

t = indicele de variaţie în timp a fidelităţii turistice. 6. 4. 2 Indicatorii ofertei turistice Oferta de cazare turistică include unităţi hoteliere şi ne-hoteliere, cabane, campinguri

etc. Unitatea de măsură folosită pentru calculul indicatorilor din această categorie este numărul de locuri sau numărul de camere, numai arareori se utilizează numărul de unităţi de cazare.

1. Indicatori ai structurii capacităţii de cazare pe categorii de unităţi

100×=LCLHILH sau 100×=

LCLEILE şi

LCLH

+LCLE

= 1  unde: 

ILH, ILE= ponderea capacităţilor de cazare hoteliere, respectiv extra-hoteliere în capacitatea de cazare totală (dintr-o ţară, regiune, localitate etc.).

LH, LE = numărul de locuri în hoteluri, respectiv în unităţi ne-hoteliere LC = numărul total de locuri de cazare. 2. Indicatorul variaţiei în timp a capacităţii totale de cazare

1000

1 ×=LCLCI t

LC

De asemenea pot fi urmărite modificările intervenite în timp în structura ofertei de cazare, prin compararea indicatorilor structurii capacităţilor de cazare pe categorii de unităţi calculaţi pentru diferiţi ani.

3. Structura capacităţii de cazare hoteliere pe categorii calitative (clase, număr de

stele etc.)

100×=LHLHI i

LHi şi ∑

=

=n

i

i

LHLH

11 unde:

iLHI = ponderea locurilor în hoteluri de categoria i, în numărul total de locuri în unităţi hoteliere.

iLH = numărul de locuri în hoteluri de categoria i. 4.Indicatorul variaţiei în timp a numărului de locuri în hoteluri de o anumită

categorie

1001

×= oi

itLH LH

LHIi

Unde: 0 = perioada de bază, 1 = perioada curentă

Indicatori similari pot fi construiţi şi pentru alte tipuri de capacităţi de cazare: apartamente, camping, vile, bungalouri etc.

Alţi indicatori pentru caracterizarea ofertei turistice pot prezenta evoluţia în timp şi spaţiu a serviciilor turistice şi a altor componente ale bazei materiale: restaurante şi alte unităţi de alimentaţie publică, mijloace de transport etc.

6. 4. 3 Indicatorii relaţiei cerere-ofertă Indicatorii din această grupă sunt deosebit de utili în practică deoarece reflectă

activitatea şi dinamica întreprinderilor turistice, precum şi legăturile dintre întreprinderi. Aceştia analizează gradul de utilizare a capacităţilor ofertei şi iau în calcul numai acea parte a cererii turistice care se materializează prin consum. Spre deosebire de indicatorii din prima grupă indicatorii relaţiei cerere ofertă se referă doar la cererea manifestată şi nu la cea potenţială.

1. Indicele evoluţiei clientelei hoteliere în timp – se poate calcula pentru fiecare

categorie hotelieră în parte, relaţia de calcul fiind următoarea:

1000

1 ×=THTHI t

TH unde:

TH0 = numărul turiştilor din hoteluri în perioada (anul) de bază TH1 = numărul turiştilor din hoteluri în perioada (anul) curentă 2. Indicele evoluţiei înnoptărilor – poate fi descompus pe categorii de hoteluri şi/sau

pe categorii de clientelă turistică.

1000

1 ×=NHNHI t

NH unde:

NH0 = numărul înnoptărilor în perioada (anul) de bază NH1 = numărul înnoptărilor în perioada (anul) curentă 3. Durata medie a sejurului de cazare şi evoluţia în timp acestui indicator

TNS H

H = şi 1000

1 ×=H

HHS S

SI unde:

HS = sejurul mediu în hotel

HN = număr înnoptări înregistrate în documentele unităţilor de cazare T = număr turişti sosiţi

4. Indicatorul de ocupare a hotelurilor (gradul de ocupare) – reflectă gradul de utilizare a ofertei turistice într-o perioadă determinată:

100100 ×××

=××

=ZLH

SNTZLH

NHG Ho unde:

Go = gradul de ocupare, exprimat în procente NH = numărul de înnoptări LH = numărul de locuri în hoteluri Z = numărul de zile ale ofertei hoteliere (din perioada de calcul) HS = durata medie a sejurului

5. Indicatori de activitate a agenţiilor de voiaj 5.1 Indicele de participare a agenţiilor de voiaj la atragerea cererii

100×=T

AvC C

CIAv

Unde:

CAv = cererea turistică atrasă de agenţiile de voiaj CT = cererea totală atrasă Comparând două perioade diferite (una de bază şi perioada curentă) se obţine

dinamica activităţii agenţiilor de voiaj.

5.2 Indicele de participare a agenţiilor de voiaj la utilizarea ofertei

100×=LH

LHI AvLH Av

Ca şi indicatorul precedent poate fi calculat ca dinamică în timp, obţinând variaţia în timp a participării agenţiilor de voiaj la ocuparea capacităţilor de cazare.

6. Indicatorul dependenţei comerciale – evidenţiază importanţa participării

intermediarilor comerciali naţionali şi străini la comercializarea ofertei turistice.

100×=LH

LHI AvnLH Avn

sau 100×=LH

LHI AvsLH Avs

şi 1=+LH

LHLH

LH AvsAvn  

AvnLH = oferta comercializată prin agenţii de voiaj naţionale

AvsLH = oferta comercializată prin agenţii de voiaj străine Din compararea celor doi indicatori rezultă gradul de dependenţă a comercializării

ofertei de agenţiile de voiaj externe. 6. 4. 4 Indicatorii efectelor economice directe ale activităţii turistice Măsoară efectele economice absolute şi relative generate de activitatea turistică în

general, precum şi evoluţia în timp a acestora. În această categorie de indicatori sunt incluşi: indicatori ai cheltuielilor turistice, indicatori ai preţurilor, indicatorul incidenţei asupra balanţei de plăţi şi indicatori referitori la consum, investiţii şi valoare adăugată.

1. Indicatorii cheltuielilor turistice Cheltuiala turistică reprezintă un reper deosebit de important pentru factorii de decizie

din domeniul politicii turistice, deoarece oferă indicii despre efectele economice ale existenţei şi dezvoltării ofertei turistice. Cheltuiala turistică poate fi analizată în raport cu categoria de cerere pe care o generează, adică pe plan structural, sau în raport cu teritoriul în care are loc, adică pe plan regional. De asemenea, prezintă importanţă distribuţia cheltuielilor pe categorii de bunuri şi servicii achiziţionate (cazare, alimentaţie, transport, cumpărături, agrement, altele), ceea ce este de fapt inclus în noţiunea de „coş de consum” turistic.

1.1 Indicatorul repartiţiei cheltuielilor turistice – arată ponderile deţinute de

cheltuielile turistice ale cererii interne (RI) şi externe (RE) în cheltuiala turistică totală înregistrată pe un teritoriu (RT).

100T

IRI R

RI = sau 100T

ERE R

RI = şi 1=+T

E

T

I

RR

RR

 

 1.2 Indicele evoluţiei în timp a cheltuielilor turistice – poate fi calculat pe total

cheltuieli sau pentru fiecare categorie de cerere: internă şi externă.

1000

1

T

TtRT R

RI =

1.3 Indicatorul distribuţiei cheltuielilor turistice pe categorii de bunuri şi servicii

100T

HRH R

RI = , 100T

TrRTr R

RI = ,........ şi 1...... =++T

altele

T

Tr

T

H

RR

RR

RR unde:

RH = cheltuielile pentru cazare hotelieră

RTr = cheltuieli pentru transport Analiza poate fi completată prin structurarea fiecărui element al cheltuielii turistice pe

cele două categorii ale cererii: internă şi externă; pentru a face distincţia între diferenţele de participare. În continuare, analiza distribuţiei cheltuielilor pe categorii de bunuri poate fi completată cu analiza variaţiei în timp (compararea situaţiei din perioada curentă cu cea din perioada de bază).

1.4 Indicatorul cheltuielii medii pe turist – cheltuiala medie turistică poate aparţine

turiştilor sosiţi (TS), sau turiştilor care pleacă de pe teritoriul respectiv (TP).

s

SS T

RR = sau, s

PP T

RR = unde:

RS = cheltuiala totală înregistrată în interiorul teritoriului turistic RP = cheltuiala totală efectuată de rezidenţii teritoriului care călătoresc în exterior. 2. Indicatorii incidenţei turismului asupra balanţei de plăţi Incidenţa turismului asupra balanţei de plăţi poate fi evaluată prin următorii indicatori: 2.5 Indicele participării turismului la încasările valutare - poate fi urmărită evoluţia

acestuia în timp, sau poate fi comparat cu indicii participării altor ramuri economice la încasările totale din export ale unei ţări.

100×=VII t

It unde:

It = încasări din exportul de turism V = venituri valutare totale (brute). 2.6 Indicele de acoperire a importurilor totale prin încasările din exportul de turism

– poate fi calculat pentru totalul importurilor sau numai pentru importurile unei anumite grupe de produse sau servicii (combustibili, maşini, utilaje, turism etc.).

100×=imp

timp V

II unde:

Vimp = valoarea importurilor It = încasările din exportul de turism. 2.3 Indicele contribuţiei turismului în balanţa de plăţi externe – îmbracă două forme: - Indicele parţial:

100×=v

tBpt C

PI - calculează ponderea cheltuielilor valutare imputabile

turismului în totalul ieşirilor de valută. Pt = cheltuieli/plăţi în valută pentru turismul efectuat de rezidenţi în străinătate Cv = cheltuieli valutare totale Poate fi calculat şi prin relaţia următoare:

100×=mp

mptBpt I

II - reflectă dependenţa de import a ofertei turistice, precum şi

rolul jucat de turism ca generator de importuri. Impt = importul de bunuri, servicii şi capital necesar ofertei turistice Imp = importul total - Indicele agregat:

100×+

=v

mpttBpt C

IPI - evaluează plăţile în valută ce revin turismului în totalul

cheltuielilor valutare ale unei ţări. Comparând indicatorii calculaţi pentru mai multe perioade de timp, pot fi desprinse

concluzii privind necesitatea şi oportunitatea unor măsuri de politică economică în domeniul turismului.

2.4 Indicele de aport al soldului turistic la soldul balanţei comerciale ce plăţi – se

calculează prin compararea soldului balanţei turistice (SBT) cu soldul balanţei comerciale (SBC) şi cu soldul balanţei de plăţi (SBP).

100×=BC

BTA S

SIBCt

, 100×=BP

BTA S

SIBPt

, 100×−

=BTBP

BTBP SS

SK

În ultima variantă de calcul soldul balanţei de plăţi este „curăţat” de efectele valutare ale activităţii turistice, ca şi cum industria turistică nu ar face parte din economia ţării respective.

2.5 Indicatorul valorii nou create în turism – informează asupra evoluţiei producţiei

turistice şi a venitului suplimentar generat de activitatea din turism, permiţând comparaţia cu activitatea altor sectoare generatoare de valoare adăugată.

100×=AN

ATVAt V

VI unde:

VAT = valoarea adăugată în turism VAN = valoarea adăugată la nivel naţional 2.6 Indicatorul contribuţiei turismului la încasările fiscale – măsoară contribuţia

încasărilor fiscale obţinute din impozitele asupra activităţilor turistice directe şi indirecte, la încasările fiscale totale.

100×=G

TFt F

FI unde:

FT = încasările fiscale din turism FG = încasările fiscale la nivel naţional. 3. Indicele preţurile turistice – are ca scop informarea sintetică asupra evoluţiei

globale a preţurilor turistice, permiţând o comparaţie în spaţiu a nivelului preţurilor.

i

iitPT W

WPI ×= unde:

IPT = indicele preţurilor turistice în anul t Pit = preţurile diferitelor bunuri şi servicii i în anul t Wi = ponderea valorii bunurilor şi serviciilor i în momentul culegerii informaţiilor

privind structura cheltuielilor. 6. 4. 5 Indicatorii densităţii turistice Indicatorii din această grupă sunt utili pentru elaborarea politicii turistice în plan

teritorial şi social. Ei evidenţiază aspectele calitative şi structurale ale exportului de turism al unei ţări sau regiuni.

1. Indicatorul preferinţei regionale – evidenţiază repartiţia turiştilor pe zone geografice, evoluţia în timp şi schimbările intervenite în preferinţele turiştilor pentru anumite zone.

100×=TTI I

PR şi ∑=

=n

I

I

TT

11 unde:

IPR= ponderea turiştilor care preferă zona turistică I din totalul turiştilor TI = numărul de turişti care vizitează zona I T = numărul total de turişti Poate fi calculat indicele variaţiei afluenţei turistice spre zona I în perioada curentă

faţă de cea de bază

1000

1 ×=I

ItPR T

TI

2.Indicatorul densităţii turistice în raport cu populaţia – cuantifică unul dintre

aspectele sociale care decurg din circulaţia turistică, şi anume presiunea turistică exercitată asupra populaţiei rezidente în zonă.

PTI t

DT = , unde:

Tt = total turişti P = populaţia rezidentă în zonă Creşterea numărului de turişti presupune existenţa spaţiilor de cazare adecvate şi forţă

de muncă calificată care să le deservească, care este furnizată de populaţia zonei. Se poate calcula un indicator, numit de către Comisia Statistică a OMT „funcţia turistică”, ce face legătura dintre numărul de locuri de muncă din unităţile de cazare (L) şi mărimea populaţiei rezidente (P).

PLFT =

Veniturile obţinute direct sau indirect din activitatea turistică de către populaţia rezidentă sunt cuantificate de indicatorul „încasări turistice medii pe locuitor”:

PII t

t = , unde:

tI = încasarea turistică medie pe locuitor It = încasarea turistică totală P = populaţia rezidentă 3. Indicatorii densităţii turistice în raport cu teritoriul – se calculează în acelaşi mod

ca indicatorii de la punctul 2. Indicatorul densităţii medii de turişti pe Km2

STD t

t =

Indicatorul numărului mediu de locuri de cazare pe Km2

SLL c

C =

Indicatorul densităţii cheltuielilor turistice pe Km2

SRR T

T = , unde:

S = suprafaţa zonei turistice

Tt = numărul total de turişti Lc = numărul locurilor de cazare în baza materială RT= încasări de la turişti (cheltuieli efectuate de aceştia). 6. 4. 6 Indicatorii de potenţial al pieţei Indicatorii din această categorie informează despre evoluţia unor mărimi relative

raportate la populaţie, consumul de turism al acesteia şi permit desprinderea unor concluzii în legătură cu dinamica pieţelor turistice.

1. Indicatorul intensităţii plecărilor în vacanţă – determină pentru anumită regiune

sau ţară predispoziţia populaţiei pentru călătoriile de vacanţă.

100×=PTP v

v , unde:

Tv = turişti care pleacă în vacanţă P = populaţia totală 2. Indicatorul intensităţii plecărilor în străinătate – poate fi calculat ca raport între

numărul de persoane care pleacă din ţară în scop turistic (TS) şi populaţia totală a ţării, sau numai la numărul celor care pleacă în vacanţă.

100×=PTI S

TS , sau 100×=v

STS T

TI

3. Indicatorul cheltuielilor turistice pe locuitor

SRR T

T = , unde:

RT = cheltuiala turistică totală 4. Cheltuiala turistică în PIB – informează asupra ponderii cheltuielilor turistice în

PIB. Acest indicator poate fi defalcat în cheltuieli pentru turismul internaţional şi cheltuieli pentru turismul intern.

100×=PIBRR t

tPIB

6. 4. 7 Indicatorii ocupării forţei de muncă Indicatorii din această categorie permit evaluarea repartiţiei locurilor de muncă în

sectorul turistic pe tipuri de întreprinderi, evoluţia în timp a acestora, greutatea specifică a sectorului turistic în antrenarea forţei de muncă în raport cu forţa de muncă activă la nivel naţional sau regional. De asemenea, prin intermediul acestor indicatori poate fi studiat modul de utilizare a forţei de muncă pe parcursul unui an, evidenţiindu-se măsura in care munca în acest sector are un caracter sezonier.

1. Indicatorii repartiţiei, evoluţiei şi dinamicii necesarului de forţă de muncă în

turism – evidenţiază modul de repartizare a forţei de muncă ocupate în turism pe tipuri de activităţi care compun un produs turistic, precum şi evoluţia în timp a forţei de muncă angajate în cadrul fiecărei activităţi.

M

Maltele

M

MRMH

LL

LL

LML

+++ ........... , Unde:

LMH = locuri de muncă în hoteluri LMR = locuri de muncă în restaurante

LM = locuri de muncă totale, forţa de muncă angajată la nivelul economiei naţionale

1000

1 ×=MH

MHtLMH L

LI - indicele dinamicii forţei de muncă angajate în hoteluri în perioada

curentă faţă de cea de bază. 2. Indicatorul importanţei turismului ca furnizor de locuri de muncă – măsoară

aportul turismului la ocuparea forţei de muncă.

100×=M

tPt L

PI şi 1000

1 ×=t

ttPt P

PI , unde:

Pt = forţa de muncă care lucrează în turism, personalul angajat în turism LM = forţa de muncă activă la nivel naţional, locuri de muncă totale 3. Indicatorul sezonalităţii ocupării forţei de muncă în turism – apreciază măsura în

care forţa de muncă din turismul de la nivel naţional sau regional este ocupată doar sezonier.

100×=t

MpSLM P

LI , unde:

LMp = locuri de muncă provizorii (sezoniere) în turism Pt = personal angajat permanent în turism Poate fi studiată şi evoluţia în timp a sezonalităţii ocupării forţei de muncă din turism

prin compararea indicilor de sezonalitate a ocupării forţei de muncă din turism calculaţi pentru diferiţi ani.

6. 5 Măsurarea impactului economic al turismului la nivel naţional sau regional 6. 5. 1 Multiplicatorul turistic Impactul economico-social al veniturilor suplimentare generate de activităţile turistice

(exportul de turism) poate fi evidenţiat cu ajutorul multiplicatorului turistic. Utilizarea multiplicatorului permite analiza efectelor economice şi sociale generate de creşterea cheltuielilor turistice şi influenţa lor asupra altor sectoare ale economiei. Valorile multiplicatorului depind de particularităţile fiecărei oferte turistice şi de caracteristicile economiilor locale. Astfel, structura economică a unei zone turistice este factorul esenţial care determină dimensiunea multiplicatorului. Cu cât gama activităţilor economice este mai largă, cu atât vor fi mai intense şi schimburile dintre aceste activităţi, iar valoarea multiplicatorului va fi mai mare. O pondere mare a importurilor, respectiv a tranzacţiilor care au loc în afara teritoriului naţional sau regional, micşorează valoarea multiplicatorului.

Principiul multiplicatorului a fost formulat de Keynes şi se bazează pe identificarea fluxurilor de venituri generate de-a lungul unui lanţ de tranzacţii, care se diminuează în progresie geometrică datorită scurgerilor care se produc în intervalul dintre două tranzacţii. Aceste scurgeri, care limitează acţiunea mecanismului respectiv, sunt provocate de cheltuielile pentru importuri, impozite şi tezaurizare. Trebuie să facem distincţia între:

- „multiplicatorul propriu-zis” – care măsoară relaţia dintre noile investiţii şi creşterea producţiei şi a venitului;

- „acceleratorul” – care măsoară relaţia dintre consumul suplimentar, ce determină un surplus de investiţii, şi creşterea producţiei şi a venitului.

Formula iniţială a multiplicatorului, după Keynes porneşte de la relaţia:

IKR Δ×=Δ şi M

KK−

=1

1 , iar RCM

ΔΔ

= , unde:

RΔ = creşterea venitului

IΔ = creşterea investiţiei CΔ = creşterea consumului

K = coeficientul de multiplicare M = tendinţa marginală spre consum. În cazul turismului în general şi turismului internaţional în particular, venitul

suplimentar generat este consecinţa următoarelor categorii de cheltuieli turistice: - cheltuieli turistice directe - sunt acelea efectuate de turişti pentru achiziţionarea de

bunuri şi servicii în hoteluri, restaurante, magazine etc., exporturile de servicii turistice şi investiţiile străine efectuate în industria turistică;

- cheltuieli turistice indirecte – corespund tranzacţiilor succesive efectuate între firme, provocate de cheltuielile turistice directe: achiziţiile efectuate de către hotelieri de la diverşi furnizori locali, achiziţii ale furnizorilor de la angrosişti etc.;

- cheltuieli turistice induse – sunt acelea care au ca sursă creşterea veniturilor populaţiei antrenate în activităţile turistice şi cheltuirea acestora pentru achiziţionarea unor bunuri şi servicii, rezultând astfel creşterea cererii de bunuri şi servicii furnizate de ramurile economiei, cu efect de dinamizare a creşterii acestor ramuri.

În mod curent, pentru analiza impactului economic şi social al turismului sunt utilizate patru tipuri de multiplicatori:

- multiplicatorul vânzărilor – măsoară cifra de afaceri directă, indirectă şi indusă, provocată de o cheltuială turistică suplimentară;

- multiplicatorului producţiei – măsoară creşterea producţiei şi ia în calcul şi modificările ce intervin la nivelul stocurilor (creşterea stocurilor din hoteluri, restaurante, magazine, ca urmare a dezvoltării activităţilor turistice);

- multiplicatorul încasărilor sau al veniturilor generate de o încasare turistică suplimentară - poate fi exprimat sub formă procentuală reprezentând încasările directe sau indirecte generate de o unitate monetară încasată direct, sau ca încasări totale directe sau indirecte generate de cererea finală;

- Multiplicatorul locurilor de muncă – indică impactul creşterii activităţii economice asupra ocupării forţei de muncă şi asupra veniturilor populaţiei.

Acest din urmă multiplicator poate fi exprimat în două moduri: - sub forma creşterii numărului de locuri de muncă directe şi indirecte, ca urmare a

consumului de turism; - sub forma volumului de forţă de muncă generat de fiecare unitate monetară încasată

din activităţile turistice. Cel care a măsurat pentru prima oară efectul multiplicator al turismului a fost H. C. Clement, urmărind o cheltuială turistică iniţială de 10000 de dolari. Tabelul obţinut din aplicarea formulei multiplicatorului este următorul: Tabelul 1 Efectul de multiplicare a cheltuielilor vizitatorilor unei regiuni

Numărul de tranzacţii pe an Elemente de cheltuieli 1 2 3 4 5

Cheltuieli totale

Randament anual pentru 1USD

Cazare (25%) 250 250 178,0 112,0 64,5 864,5 3,42 Hrană şi băutură (32%) 320 320 211,0 137,0 63,5 1051,5 3,28 Cumpărături (25%) 250 250 149,0 80,5 48,5 787,0 3,15 Agrement (10%) 100 100 70,5 41,0 25,0 336,5 3,36 Transport local (5%) 50 50 29,0 16,5 7,5 153,0 3,06 Diverse (3%) 30 30 16,5 9,0 4,5 90,0 3,00 Total cheltuieli 1000 1000 645,0 405,0 213,5 3272,5 3,27 Tranzacţii suplimentare (6-13) Total categorii de cheltuieli…………………………………………………………….......212,1 Total general – 13 tranzacţii………………………………………………………………3484,6 3,48 Sursa: H. C. Clement, „The Future of Tourism in the Pacific and Far East”, p.15

Pornind de la această explicare a multiplicatorului turistic putem evidenţia limitele sale şi pot fi desprinse concluzii privind direcţiile de dezvoltare a turismului, sub raportul efectelor multiplicatoare provocate de acesta:

- cererea turistică imprimă multiplicatorului turistic, prin concentrarea ei în spaţiu şi timp, un câmp de acţiune limitat. Pentru a demonstra efectul de propagare al banilor de la un sector la altul Clement a stabilit că acesta se realizează aproape în întregime în cursul primului an. Deşi banii continuă să circule şi după primul an, ei încetează să mai exercite o incidenţă reală asupra economiei, datorită scurgerilor în afara teritoriului.

- factorul timp care intervine în model conduce la necesitatea introducerii noţiunii de „perioada de venit”. Cunoaşterea precisă a duratei medii a fiecărei perioade succesive de venit prezintă o importanţă deosebită pentru politica turistică. Prin perioadă succesivă înţelegem timpul scurs între momentul obţinerii venitului (care este apoi cheltuit parţial sau integral) şi momentul în care sumele cheltuite apar sub formă de venit suplimentar. Angell stabileşte noţiunea de perioadă de venit ca fiind „perioada necesară pentru ca moneda care este în circulaţie activă să poată efectua un circuit întreg, de la primul beneficiar al venitului, la beneficiarul următor”. Mărimea perioadei de venit depinde de viteza de circulaţie a monedei active, care la rândul ei este legată de înclinaţia spre consum. Diverşi autori au estimat perioada de venit la 2, 3 sau 4 luni. Mărimea perioadei de venit nu are nici o influenţă asupra rezultatului final al multiplicatorului, dar ea este importantă pentru aprecierea rezultatului parţial. În concluzie, nu este suficient să existe o predispoziţie puternică spre consum, trebuie să se consume şi într-un ritm rapid, pentru a obţine un efect multiplicator mai mare.

- cel mai important element al ecuaţiei multiplicatorului este „ tendinţa marginală spre consum”, căreia nu i se poate atribui o valoare arbitrară. La evaluarea acestui factor trebuie să se ţină seama de mărimea venitului naţional din ţara sau regiunea respectivă, de repartiţia sa, de gusturile şi preferinţele consumatorilor. Clement a presupus că în cursul celei de-a doua tranzacţii tendinţa marginală spre consum este egală cu 1, ceea ce nu pare verosimil deoarece încă din a doua tranzacţie pot să apară scurgeri de venit. Studiile efectuate asupra acestui factor au constatat că valoarea tendinţei marginale spre consum este variabilă în timp, fiind determinată de instabilitatea gusturilor şi preferinţelor diferitelor segmente de consumatori. Această instabilitate este caracteristică segmentelor cu venituri medii şi mari.

- modelul multiplicatorului turistic pleacă de la ipoteza potrivit căreia cheltuiala turiştilor este efectuată în întregime la începutul perioadei urmărite. În realitate cheltuielile turiştilor şi veniturile din turism au tendinţa de a se etala pe parcursul unui an întreg, acoperind astfel mai multe perioade de venit. Cheltuielile turistice pot fi fracţionate şi descompuse în timp, în fracţiuni inegale, care vor genera efecte multiplicatoare egale, deoarece acestea sunt independente de volumul sumelor cheltuite. Efectul multiplicator nu se va manifesta imediat, ci în mod progresiv de-a lungul întregii perioade în care se vor manifesta cheltuielile turistice, dar va descreşte odată cu suprimarea lor, urmând să se manifeste în continuare numai sumele re-cheltuite.

Vorbind despre efectele multiplicatorului turistic, trebuie să ţinem seama de doi factori care i-ar putea diminua valoarea:

- nivelul preţurilor în ţara în care se manifestă – creşterea nivelului preţurilor poate reduce sau chiar anihila efectul multiplicator;

- volumul importurilor , care se transformă în scurgeri (leakages) din venitul realizat din turism, diminuând efectul multiplicator.

Efectul multiplicator generat de cheltuielile turistice se manifestă şi pe plan social prin creşterea necesarului de forţă de muncă în ramurile direct şi indirect producătoare de bunuri şi servicii folosite în industria turistică.

Formula dezvoltată a multiplicatorului enunţată de Keynes este următoarea:

∑ ∑∑= =

=⎟⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜⎜

⎝

⎛

−+=

n

i

n

in

iiii

iiii

ZVxLVxBxk

1 1

11

11 , unde:

i = tipurile de consum x = fracţiunile dintr-o unitate monetară cheltuită pentru fiecare tip de consum B = munca creată de o unitate monetară cheltuită V = valoarea regională adăugată de munca B L = înclinaţia spre consum Z = proporţia veniturilor cheltuite într-o regiune, prin care se încearcă stabilirea unei

legături între înclinaţia spre consum şi creşterea economică regională. Pornind de la această relaţie, economistul englez Brian Archer a obţinut relaţia matematică a efectului multiplicator al turismului dintr-o regiune, asupra angajării forţei de muncă. Archer elimină din formula iniţială elementul B şi introduce în locul său următoarele elemente: A = forţa de muncă angajată direct prin cheltuirea de către turist a unei unităţi monetare; C = alte angajări (fără acelea care sunt legate direct de industria turistică); j = tipurile de cazare de bază; Q = proporţia în care turiştii folosesc fiecare tip de bază de cazare; K = cheltuiala efectuată de turist pentru fiecare tip de consum. Formula obţinută de Archer este următoarea:

∑ ∑∑ ∑∑∑= == = =

=⎟⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜⎜

⎝

⎛

−+=

m

j

n

iii

n

i

m

j

n

in

iiii

iijiiiji CVZVxL

VKQAKQk1 11 1 1

11

1

Calculele efectuate de către Archer pentru regiunea Anglesey din Anglia au evidenţiat că pentru o liră sterlină cheltuită de un turist în regiunea respectivă, se creează 0,00043503 locuri de muncă în sectorul turistic, munca angajată indirect fiind echivalentă cu 0,00004813 locuri de muncă.

Un indicator sugestiv pentru efectul cheltuielilor turistice asupra necesarului de forţă de muncă rezultă prin raportarea numărului de locuri de muncă indirect legate de turism, la numărul de locuri de muncă direct legate de activitatea de prestări de servicii turistice, generate de cheltuirea unei unităţi monetare. În acest caz, calculul evidenţiază că la un loc de muncă în sectorul turistic apare un necesar de 0,1106 locuri de muncă indirect legate de deservirea turiştilor.

Din calcularea sumelor simple din formulă, pentru fiecare dintre categoriile de turişti considerate s-au obţinut următoarele efecte multiplicatoare asupra forţei de muncă generate de o liră sterlină cheltuită în scop turistic:

- pentru turiştii din hoteluri cu pensiune completă – 0,00049 locuri de muncă; - pentru turiştii din camping şi caravane – 0,00040 locuri de muncă; - pentru turiştii din hoteluri cu cazare şi micul dejun – 0,00036 locuri. În literatura de specialitate sunt prezentate şi alte abordări mai recente ale efectului

multiplicator ca impact al dezvoltării turistice: - Mc. Intosh şi colaboratorii au pornit de la formula simplificată a multiplicatorului lui

Keynes PCM

K−

=1

1 şi consideră că acelaşi efect multiplicator poate fi calculat şi pe baza

formulei PsM

K 1= , unde MPC este tendinţa marginală spre consum, iar MPS tendinţa

marginală spre economisire. - Liu (1986) sugerează o ecuaţie mai simplă a efectului multiplicator al veniturilor

obţinute din turism, decât cea propusă de Archer:

∑∑∑= =

=⎟⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜⎜

⎝

⎛

−=

m

j

n

in

iiii

iiji

VZXCVKQk

1 1

11

1 , unde:

j = o anumită categorie de turişti i = o anumită categorie de activităţi turistice

Qj = proporţia din totalul cheltuielilor efectuate de tipul j de turist Kij = proporţia din cheltuielile totale ale fiecărei categorii j de turişti, în fiecare dintre

categoriile i de activităţi; Vi = venitul direct şi indirect generat de 1 dolar obţinut de la turişti pentru fiecare

dintre categoriile de activităţi; C = tendinţa marginală spre consum; Xi = proporţia din totalul consumului în fiecare dintre categoriile de activităţi, care

revine rezidenţilor din regiune; Zi = proporţia din cheltuielile totale de consum ale rezidenţilor destinată fiecărei

categorii de activitate. Avantajul utilizării multiplicatorului, calculat pin metoda Liu, este că poate fi

comparat impactul veniturilor obţinute din consumul turistic al grupurilor de turişti de diferite naţionalităţi, din diferite activităţi implicate în consumul turistic sau al diferitelor regiuni primitoare de turişti.

Limitele metodei lui Liu sunt legate de consumul de timp şi costurile ridicate ale obţinerii informaţiilor necesare pentru alimentarea modelului cu date corecte şi complete.

6. 5. 2 Balanţa legăturilor dintre ramuri sau analiza Input – Output Metoda Input-Output se bazează pe informaţii privind tranzacţiile comerciale dintre

ramurile economice (industriale). Fluxurile comerciale dintre acestea sunt prinse într-o matrice, în care ramurile şi firmele sunt grupate în funcţie de nomenclatorul de produse (firmele care produc bunuri similare sunt grupate într-o ramură industrială). În mod frecvent firmele şi ramurile de activitate produc atât pentru populaţia rezidentă, cât şi pentru turişti, astfel încât apare necesitatea separării cheltuielilor efectuate de vizitatori de cele ale rezidenţilor, pentru includerea în matricea input-output. Datele necesare sunt culese prin utilizarea unui eşantion, în care sunt reprezentate fiecare regiune şi sector de activitate.

Pentru a estima efectele economice ale cheltuielilor efectuate de turiştii străini la scara întregii economii, este necesar să se construiască o matrice a tranzacţiilor intersectoriale, după ce în prealabil, au fost identificate şi structurate ramurile legate de industria turistică. Un model al unei astfel de matrice a fost construit de autorii Gartner şi Holecek în 1984: Tabelul 2 Matricea tranzacţiilor intersectoriale (în mii USD) Sector Output Sector Input 

(1)

(2)

(3)

(4)

(5)

(6)

(7)

(8)

(9) Export

Producţie brută totală

(1) Menaje 8 1500 2000 3200 500 2200 8000 0 7327 24735 (2) Respectarea legii 300 300 1 2 2 1,5 7 0 1295,5 1909 (3) Pescuit comercial 27 0 50 0 0 0 4000 1300 0 5377 (4) Restaurante 3000 90 5 9 0 0 0 6800 0 14904 (5) Cazare 1400 1 0 0 0 0 50 12600 0 14051

(6) Firme de servicii 11000 18 3 4 0 700 0 8200 0 19925 (7) Industrie 700 0 0 400 15 72 200 400 10470 12257 (8) Turism 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 (9) Import 3300 0 3318 11289 1353 16951 0 0 0 36211 Cheltuieli brute totale 24735 1909 5377 14904 1868 19924,5 12257 29300 19092,5 129369 Sursa: Gartner W., „Tourism impact”, Annals of Tourism research. 1988

Sectoarele de 1 – 7 sunt endogene şi localizate în regiune, iar sectoarele 8 şi 9 sunt exogene, fiind situate în exteriorul regiunii şi reprezintă scurgeri (leakages) ale veniturilor în afara regiunii. Comunicarea cu exteriorul se face prin importurile de la firme situate în afara regiunii sau prin exporturi către firme sau sectoare din afara regiunii. Pe coloane sunt înregistrate aprovizionările brute anuale ale fiecărui sector, de la toate celelalte sectoare din regiune şi din exterior. Pe rânduri sunt înregistrate vânzările brute anuale ale fiecărui sector către celelalte sectoare.

Pe baza datelor prezentate în tabelul anterior poate fi construită matricea coeficienţilor direcţi, care arată cum cheltuieşte fiecare sector fiecare unitate monetară obţinută. Intrările din fiecare coloană pentru fiecare sector endogen sunt raportate la cheltuielile totale ale sectorului, adică la totalul coloanei. Intrările înscrise în coloane arată impactul economic direct al unui sector asupra fiecăruia dintre celelalte sectoare din regiune. Astfel. Industria cheltuieşte 32 de cenţi din fiecare dolar pentru aprovizionarea cu produse de pescărie şi 65 cenţi pentru plata forţei de muncă. În consecinţă restrângerea pescuitului va avea efecte negative destul de importante asupra activităţii din industrie. Tabelul 3 Matricea coeficienţilor direcţi Sector output Sector Input 

(1)

(2)

(3)

(4)

(5)

(6)

(7)

(8)

(9) Export

(1) Menaje 0,00032 0,78575 0,37195 0,21471 0,03559 0,11041 0,65269 0 0,3837 (2) Respectarea legii 0,01213 0,15715 0,00018 0,00013 0,00014 0,00007 0,00057 0 0,06785 (3) Pescuit comercial 0,000109 0 0,00930 0 0 0 0,32634 0,04437 0 (4) Restaurante 0,32343 0,04714 0,00093 0,0006 0 0 0 0,23208 0 (5) Cazare 0,05660 0,00052 0 0 0 0 0,00408 0,43003 0 (6) Firme de servicii 0,444471 0,00943 0,00056 0,00027 0 0,03513 0 0,27986 0 (7) Industrie 0,02829 0 0 0,02684 0,00107 0,00361 0,01632 0,01365 0,54838 (8) Turism 0 0 0 0 0 0 0 0 0 (9) Import 0,13341 0 0,61707 0,75745 0,9632 0,85076 0 0 0 Sursa: Gartner W., „Tourism impact”, Annals of Tourism research. 1988

Adepţii modelelor input-output aduc următoarele argumente în susţinerea acestora: 1. în prezent sunt singurele tehnici care se sprijină pe „modelul echilibrului general regional”, iar acesta porneşte de la ipoteza că orice acţiune economică generează o reacţie economică (modificarea cererii pentru activitatea fiecărui sector, provoacă reacţii la nivelul altor sectoare); 2. modelul poate fi prelucrat cu uşurinţă prin tehnici informaţionale (simularea şi prognoza sunt uşor de realizat, iar pe baza acestor tehnici pot fi construite şi analizate numeroase scenarii); 3. modelul este descriptiv, rezultatele sunt exprimate omogen şi sunt uşor de interpretat şi comparat; 4. modelele input-output folosite în prezent, fac parte din categoria celor mai fiabile metode de prezentare a legăturilor inter-sectoriale (au potenţialul de a prezenta un tablou complex al economiei regionale şi naţionale). Desigur modelul prezintă şi limite generate, în principal, de premisele folosite la construirea modelului: - precizia prognozelor utilizate este afectată de intervalul de timp care se scurge din momentul acţiunii şi cel al impactului (reacţia pentru fiecare acţiune nu se manifestă imediat, astfel încât în intervalul respectiv pot avea loc alte evenimente sau acţiuni care pot modifica amploarea reacţiei prognozate);

- funcţia de producţie folosită pentru a deduce multiplicatorul locurilor de muncă se bazează pe o regresie lineară simplă, ceea ce conduce la o estimare rudimentară, faţă de complexitatea atinsă de organizarea producţiei moderne; - presupunerea că o dată cu creşterea inputului capacitatea de producţie poate să crească la nivelul necesităţilor, nu ţine seama de limitele unor resurse (cum este cazul resurselor turistice care sunt epuizabile); - acesta este un model static ce necesită o perioadă de timp pentru a fi construit şi oferă o imagine de moment din istoria economică a unei regiuni (dacă într-o ramură intervine o tehnologie nouă, impactul acesteia nu poate fi pus în evidenţă în cadrul Balanţei legăturilor dintre ramuri); - modelul nu poate pune în evidenţă relaţiile inter-industriale care se stabilesc ca urmare a amplasării în regiune a unor noi ramuri sau capacităţi industriale (impactul sectoarelor nou apărute nu poate fi pus în apreciat în baza modelului existent); - pentru regiunile sărace şi puţin dezvoltate preţul construirii unui model input-output este prohibitiv (costurile sunt mari şi tehnicile necesare sunt sofisticate). 6. 5. 3 Contul satelit al Industriei Turismului şi călătoriilor (CST) Turismul şi călătoriile alcătuiesc o ramură industrială care oferă o gamă de produse (de consum şi de investiţie), precum şi servicii, pe care le preia din alte ramuri cu activitate economică legată direct sau indirect de turism. Prin intermediul acestor ramuri, dar şi în mod direct, activitatea din turism se reflectă atât în PIB, cât şi pe plan social (prin crearea de locuri de muncă). De fapt, turismul este o piaţă de desfacere pentru oferta majorităţii ramurilor creatoare de bunuri şi servicii, cât şi pentru oferta de muncă din societate. În acelaşi timp, turismul este o sursă de venituri la bugetul de stat, prin impozitele şi taxele plătite de întreprinzătorii din turism şi de consumatorii de servicii turistice, şi o sursă de încasări obţinute din comercializarea ofertei turistice pe piaţa internă şi extern. Pentru cuantificarea efectelor economice şi sociale generate de turism, organizaţii internaţionale precum OECD, EUROSTAT sau UNWTO au propus un instrument statistic numit: „Contul satelit al impactului economico-social direct şi indirect al turismului şi călătoriilor”. Acesta oferă o imagine sintetică şi completă a efectelor economice şi sociale induse de turism pe plan naţional, regional şi mondial. Contul satelit este construit ca o balanţă în care sunt reprezentate atât cheltuielile cât şi veniturile, efortul şi efectul economic şi social la nivelul întregii societăţi. Principalele poziţii şi indicatori cuantificaţi în contul satelit sunt: 1. Cheltuielile pentru T&T – cheltuielile personale efectuate de rezidenţi pentru a achiziţiona bunuri şi servicii înainte, pe parcursul şi după efectuarea unei călătorii şi în legătură cu aceasta; 2. Cheltuielile pentru T&T de afaceri – cheltuielile efectuate de firmele private şi organismele publice pentru consumul personal în călătoriile de afaceri; 3. Cheltuieli publice T&T – cheltuieli făcute de agenţii , instituţii, departamente de stat (muzee şi alte instituţii culturale) pentru promovare, administraţie, sănătate, protecţie, în beneficiul vizitatorilor şi firmelor de turism; 4. Investiţii publice şi private în T&T – investiţii de capital publice, private sau mixte pentru facilităţi, construcţii, bunuri de echipament, infrastructură turistică; 5. Veniturile realizate din exportul de turism – contravaloarea consumului turistic efectuat de către vizitatorii străini pe teritoriul ţării primitoare; 6. Alte venituri din export T&T – exporturi formate din bunuri şi servicii achiziţionate de vizitatorii străini sau exportate pentru a fi utilizate în industria turistică a altei ţări;

7. Cererea T&T – cuantifică producţia ramurilor antrenate în formarea ofertei industriei T&T ( input-ul industriei T&T va fi egal cu acea parte a output-ului unor ramuri furnizoare direct sau indirect pentru sectorul turistic, astfel, sectorul turistic se transformă în piaţă de desfacere pentru bunurile şi serviciile altor sectoare economice, adăugând o valoare nouă produselor şi serviciilor primite); 8. PIB din industria T&T – valoarea producţiei realizate în industria turistică (acele activităţi care oferă bunuri sau servicii direct pentru consumul turiştilor); 9. PIB din T&T şi ramurile dependente – valoarea producţiei din activităţile care produc bunuri şi servicii destinate T&T şi oferite atât direct, cât şi indirect consumului turistic; 10. Locuri de muncă în industria T&T – numărul persoanelor angajate direct în industria turistică; 11. Locuri de muncă în activităţile economice care produc pentru T&T – numărul persoanelor angajate în ramurile care furnizează bunuri şi servicii sectorului turistic. Structura şi valorile previzionate ale contului satelit la nivel mondial, pentru anii 2006 şi 2016 este prezentată în tabelul următor: Tabelul 4 Contul satelit pentru industria globală T&T

2006 2016 Poziţia mld. USD % din total mld. USD % din total

Cheltuieli pentru T&T 2844,7 9,6 4916,3 9,8 Cheltuieli T&T pentru afaceri 672,5 ----- 1190,3 ---- Cheltuieli publice T&T 300,2 3,8 480,9 4,0 Investiţii publice şi private în T&T 1010,7 9,3 2059,8 9,6 Venituri obţinute de la vizitatori 895,8 6,4 1753,8 5,5 Alte venituri export T&T 750, 4 5,4 1714,6 5,4 Cererea T&T 6477,2 ---- 12118,6 ----- PIB din industria T&T 1754,5 3,5 2969,4 3,6 PIB din T&T şi ramuri dependente 4963,8 10,3 8971,6 10,9 Locuri de muncă directe în T&T (mii) 76728,7 2,8 89484,5 2,9 Locuri de muncă directe şi indirecte în T&T (mii) 234304,5 8,7 279346,7 9,0 Sursa: World Travel & Tourism Council – Estimări la începutul anului 2006. Este interesantă şi prezintă importanţă compararea indicatorilor contului satelit pentru turism pe grupuri de ţări, dar şi la nivelul unei ţări, pentru a desprinde concluzii privind: opţiunea de dezvoltare a industriei turistice, eficienţa strategiei adoptate în acest scop şi direcţiile de acţiune în viitor în cadrul politicii de dezvoltare economico-socială. Astfel, pentru anul 2006 WTTC a prezentat următoarea situaţie a contului satelit pentru România şi UE: Tabelul 5 Situaţia comparativă a contului satelit România - UE

România UE Mondial Poziţia % din total % din total % din total

Cheltuieli pentru T&T 3,9 11,3 9,6 Cheltuieli T&T pentru afaceri - - - Cheltuieli publice T&T 4,3 3,2 3,8 Investiţii publice şi private în T&T 7,2 8,6 9,3 Venituri obţinute de la vizitatori 2,5 6,9 6,4 Alte venituri export T&T 2,6 6,1 5,4 Cererea T&T - - - PIB din industria T&T 1,9 3,9 3,5 PIB din T&T şi ramuri dependente 4,8 10,9 10,3 Locuri de muncă directe în T&T (mii) 3,1 4,2 2,8 Locuri de muncă directe şi indirecte în T&T (mii) 5,8 8,7 8,7 Sursa: Estimări ale Oxford Economic Forecasting şi ale WTTC – date prelucrate din raportul de ţară pentru România 2006. Ca urmare a acurateţei cu care contul satelit reflectă impactul socio-economic al industriei turistice, UNWTO şi WTTC (Consiliul Mondial al Turismului şi Călătoriilor)

recomandă tuturor statelor membre să îl utilizeze ca instrument de evaluare a eficienţei socio-economice a industriei turistice şi ca suport de fundamentare a politicii turistice. 6. 5. 4 Alte instrumente pentru măsurarea impactului economic al turismului Pentru evaluarea mai detaliată a impactului circulaţiei turistice specialiştii din Consiliul Mondial al turismului au propus şi alte instrumente ajutătoare, care pun în evidenţă relaţia acesteia cu una sau mai multe variabile: Barometrul şi Metoda Jurnalului de Călătorie. Barometrul se concentrează asupra unei variabile inclusă într-un indice agregat. Astfel, pe baza preţurilor de consum se construieşte „Barometrul preţurilor de consum”), care exprimă modificarea preţurilor unui coş de consum de bunuri şi servicii, tipic pentru o anumită piaţă, pe o anumită perioadă de timp, într-o anumită regiune, ca urmare a modificării fluxurilor de vizitatori. El a fost calculat şi verifica pentru diferite regiuni din Anglia şi SUA. În acelaşi scop se poate construi şi „ Barometrul Taxelor şi Impozitelor pe Călătorii”. În funcţie de numărul variabilelor folosite pentru a construi indicii incluşi în barometru, barometrele pot fi: univariabile şi plurivariabile. Avantajele utilizării metodei barometrului pentru studierea impactului economic direct şi indirect al activităţii turistice sunt: - oferă posibilitatea selecţionării şi grupării diferitelor variabile de caracterizare a turismului; - reprezintă un instrument ideal pentru măsurarea gradului de interacţiune a variabilelor legate de turism (odată cu stabilirea importanţei relative a fiecărei variabile, i se poate cuantifica şi aportul la impact); - indicii cuprinşi în barometre pot fi folosiţi pentru anticiparea fluctuaţiilor pe termen scurt, cum ar fi de exemplu cele datorate sezonalităţii; - barometrele pot fi actualizate şi exprimate în termeni reali (pot fi, de exemplu, ajustate cu rata inflaţiei). „Metoda Jurnalului de Călătorie”, constă în colectarea de informaţii din analiza datelor înscrise de turişti în caietele speciale, pe care le-au primit la plecarea în călătorie sau la intrarea în regiunea sau ţara vizată. Pentru utilizarea acestei metode se constituie un eşantion de turişti, iar informaţiile pe care aceştia trebuie să le noteze se referă la: cheltuielile de consum, activităţile desfăşurate, structura consumului turistic etc. Costurile acestui procedeu nu sunt mari, însă şi eficienţa sa este redusă (apar cazuri frecvente în care procentul de abţineri de la completarea jurnalelor, îl depăşeşte pe cel al respectării angajamentelor de completare.

7 Potenţialul şi regiunile turistice ale României

7.1 Patrimoniu turistic, potenţial turistic, obiectiv turistic

Realizarea activităţilor turistice şi intensitatea acestora se află în concordanţă cu elementele ce condiţionează interesul turiştilor, dar şi cu amenajările şi serviciile necesare înfăptuirii lor. Pentru abordarea turismului la nivel naţional sau regional sunt utilizate o serie de noţiuni a căror sferă de cuprindere trebuie să fie bine delimitată: patrimoniu turistic, potenţial turistic, activitate turistică, obiectiv turistic, localitate turistică, centru turistic, axa turistică, zonă turistică, regiune turistică etc.

Patrimoniul turistic al unei ţări sau regiuni este format din ansamblul de elemente naturale, sociale, economice, culturale, împreună cu totalitatea amenajărilor: căi de comunicaţie, unităţi de cazare, de odihnă şi tratament, unităţi de restauraţie, amenajări pentru agrement şi distracţie, destinate activităţilor turistice de pe un teritoriu (localitate, judeţ, regiune, ţară etc.).

Potenţialul turistic este reprezentat de ansamblul elementelor naturale şi antropice de pe un teritoriu, care pot atrage interesul turiştilor şi conduc la realizarea unor activităţi turistice. În literatura străină de specialitate pentru desemnarea potenţialului turistic se foloseşte şi termenul de destinaţie turistică.

În cadrul potenţialului turistic pot fi delimitate cel puţin două grupe de componente:

- potenţialul turistic latent – reprezentat de elemente de atractivitate turistică existente, dar puţin cunoscute şi, implicit, puţin valorificate (vizitate);

- potenţialul turistic cunoscut şi valorificat – format din elementele de atractivitate de pe un teritoriu foarte cunoscute, cu notorietate, care sunt intens valorificate prin organizarea de activităţi turistice.

În funcţie de specificul obiectivelor componente în cadrul potenţialului turistic distingem:

- potenţialul turistic natural – format din elemente naturale incluse în cadrul activităţilor turistice;

- potenţialul turistic antropic – format din elemente rezultate în urma existenţei şi activităţilor umane în decursul istoriei: vestigii arheologice, monumente istorice, arhitecturale, etnografice, de artă, construcţii, activităţi economice, care prezintă valoare turistică.

Activităţile turistice reprezintă diverse preocupări sau acţiuni care sunt orientate spre realiyarea în bune condiţii a unei anumite forme de turism ( activităţi le agentului de turism, recepţionerului, personalului din unităţile de alimentaţie publică, din punctele vizitate, din unităţile de agrement sau de tratament, activităţile realizate de ghizi etc.).

Obiectivul turistic este orice element natural, economic, social, cultural etc., care prezintă interes pentru cunoaştere şi folosire din partea unei mase de oameni şi pentru care se înfăptuieşte o activitate turistică. Ca şi în cazul potenţialului turistic, obiectivele turistice se împart în funcţie de specificul lor în două categorii:â

- obiective turistice naturale

- obiective turistice antropice.

7. 1.1 Obiectivele turistice naturale ale României

Obiectivele turistice naturale sunt reprezentate de elemente ale cadrului fizico-geografic, dintr-o zonă sau regiune, ce prezintă vocaţie turistică şi interes pentru activităţile turistice.În funcţie de natura lor acestea se împart în mai multe categorii:

A. Obiective turistice oferite de relief B. Obiective turistice de natură geologică C. Obiective turistice cu caracter biogeografic D. Obiective turistice legate de utilizarea apelor

A. Obiectivele turistice oferite de relief sunt foarte numeroase şi diversificate, frecvent asociate ci diferitele activităţi turistice, mai importante fiind:

- Vârfurile principale din masivele montane sau deluroase care exercită atracţie turistică prin fizionomia lor: Detunatele, Creasta Cocoşului, Istriţa, Pietrele Doamnei, Toaca, Omu, Moldoveanu, Ouşoru. Unele dintre ele manifestă atractivitatea turistică prin vederea panoramică.

- Cheile, defileele şi cascadele sunt atractive prin fizionomia lor şi pitorescul aparte. Ele sunt foarte căutate pentru drumeţie şi alpinism: Defileele Oltului, Jiului, sau Dunării; Cheile Bicazului, Turzii, Nerei sau Ialomiţei; Cascadele Iadolina, Urlătoarea, Putna, Cormaia etc.

-Formele de relief carstic pe calcare se impun prin spectaculos şi inedit, unele dintre ele au statutul de rezervaţii naturale (peşteri, doline, avene, lapiezuri, polii etc.). Dintre cele mai reprezentative obiective din această categorie amintim:

- peşterile: Vântului şi Meziad din Munţii Pădurea Craiului, Scărişoara şi Urşilor din Munţii Bihor, Topolniţa şi Cloşani din Podişul Mehedinţi, Polovragi şi Peştera Muierii din Munţii Căpăţânii, peşterile cu picturi rupestre – Pescari din Defileul Dunării, Cuciulat din Podişul Someşan, Gura Dobrogei din Podişul Casimcea.

- forme carstice renumite prin varietate şi densitate: platourile din: Munţii Aninei (Iabalcea, Ravniştea, Colonovăţ), Munţii Locvei (Cărbunari şi Sf. Elena), Munţii Pădurea

Craiului (Damiş - Zece Hotare),; unele creste sau bare calcaroase: Piatra Craiului, Vânturariţa – Buila); masive - Hăşmaşu Mare.

- forme de relief carstic dezvoltate pe sare, gips sau brecia sării se aseamănă cu formele carstice dezvoltate pe calcare şi apar în principal în peisajul subcarpatic: Ocnele – Sibiu, Mure şi Dej; Meledic pe valea Slănicului de Buzău, Depresiunea Între Râmnice, Defileul Sării (Praid) etc.

- forme de relief vulcanic – conuri, cratere, platouri vulcanice, măguri etc.: Munţii Călimani şi Harghita.

- forme de relief create de vânt – câmpurile de dune din Delta Dunării, de la Hanu Conachi, Carei sau sudul Olteniei;

- forme de relief glaciare – create de gheţarii din pleistocen: circuri, văi, morene, blocuri eratice etc.; se impun în peisajul montan prin peisajul glaciar complex din Munţii Rodnei, Făgăraş, Retezat, Parâng.

- formele de relief de-a lungul ţărmurilor – falezele, plajele, deltele, insule legate prin cordoane de nisip: ţărmul românesc înalt cu faleză, ţărmul cu plaje, Delta Dunării.

- forme de relief rezultate în urma proceselor de meteorizare şi gravitaţionale – abrupturi cu blocuri prăbuşite la bază, alunecări de mari proporţii, coloanele şi blocurile rotunjite (Culmea Pricopanu), hornuri, hrube, ravenări de mari dimensiuni (Râpa Roşie de lângă Sebeş, Groapa Ruginoasa din Apuseni).

- forme de relief rezidual – prezente la nivelul interfluviilor alpine: creste zimţate, turnuri, abrupturi cu baza acoperită de grohotişuri (Piatra Craiului, Creasta Făgăraşului etc.).

- stânci cu forme deosebite formate prin eroziunea diferenţială şi acţiunea mai multor agenţi externi: Munţii Ciucaş, Bucegi (Babele şi Sfinxul), masivul Ceahlău.

- Vulcanii noroioşi – forme de relief create prin acumularea şi solidificarea noroiului argilos scos la suprafaţă de gazele din adânc: Pâclele Mari, Pâclele Mici, Andreiaşu (Buzău), Haşag (valea Visei), Băile Homorod.

- platourile şi conurile vulcanice rezultate în urma proceselor de acumulare şi consolidare a diverselor produse vulcanice (lave, conglomerate, cenuse): Munţii Călimani şi Harghita.

B. Obiective turistice de natură geologică sunt mai puţin căutate, în special specialişti sau de persoane care şi-au făcut din acestea un hobby (punctele fosilifere). Dintre cele mai importante amintim:

- Anumite tipuri de roci – creste, ziduri, martori de eroziune, impuse de existenţa unui anumit tip de rocă (calcare, cristaline, eruptive): coloanele de bazalt de la Detunatele (Munţii Metaliferi), creasta de granite şi cuarţite din culmea Pricopan, creasta cocoşului din Gutâizidurile de andezit bazaltoid de pe Firiza etc.

- focurile vii fenomene rezultate prin autoaprinderea gazelor naturale din adânc: Terca (Bazinul Slănicului de Buzău), Andreiaşu de pe valea Milcovului.

- mofetele sunt emanaţii de dioxid de carbon care pot fi folosite în tratamentele unor boli în puncte amenajate (Tuşnad, Covasna). Pot avea efect nociv asupra respiraţiei şi conduse la moartea animalelor sau chiar a oamenilor (Peştera ucigaşă de la Balvanyos).

- carierele pentru exploatarea unui anumit tip de rocă care prin raritate şi frumuseţe stârneşte interesul oamenilor: marmura la Ruşchiţa, Vaşcău sau Moneasa; granitul la greci; chihlimbarul la Colţi.

- Vechi ocne de sare sau saline amenajate pentru diverse activităţi balneare: Praid, Tg. Ocna, Slănic Prahova, Ocna Dej; sau antrenamente şi consursuri sportive (Slănic Prahova).

- Puncte fosilifere, rezervaţii geologice şi paleonotologice: Strunga din Bucegi pentru fauna cretacică, Suslăneşti pentru impresiunile fosile de peşti şi plante din oligocen.

- regiuni puternic accidentate tectonic care pot stârni curiozitatea pentru cunoaştere – culuoarul tectonic Timiş - Cerna.

C. Obiective turistice cu caracter biogeografic sunt foarte numeroase, iar la noi în ţară sunt cunoscute şi valorificate în scop turistic în mod necontrolat. Dintre cele mai importante obiective turistice din această categorie amintim:

- Pădurile de la marginea localităţilor constituie puncte de recreere la sfârşit de săptămână, dar pot fi valorificate şi în alte scopuri (turistice, economice sau educative): activităţi precum vânatul sau culesul fructelor de pădure pentru grupuri restrânse de persoane, activităţi didactice pe teme de geografie sau biologie, activităţi economice – exploatarea şi valorificatea masei lemnoase.

-Pădurile parc sunt întâlnite în oraşele mari, fiind fie rezultatul unor amenajări speciale în pădurea iniţială (alei, puncte de alimentaţie publică, mijloace de recreere – Băneasa, Vatra Dornei, Copou), fie prin plantaţii cu arbori aduşi din diferite locuri din ţară sau străinătate (Dumbrava Sibiului). Rolul acestora este predominant recreativ.

- Parcurile dendrologice suprafeţe cuprinse în limitele marilor localităţi urbane în care au fost plantate, după un anumit plan, diferite specii de arbori, arbuşti şi alte plante perene (unele dintre ele exotice). Suprafaţa acestora este parcelată, iar speciile sunt grupate după diferite criterii ştiinţifice (arbori şi asbuşti subtropicali, plante specifice mediului acvatic, celui alpin etc.). Uneori există şi sere pentru specii de plante tropicare, decorative şi recreative: Simeria, Moacşa (lângă Curtici), Săvârşin, Gura Humorului, Suceava (parcul din faţa cetăţii).

- Grădinile botanice sunt parcuri amennajate după reguli strict ştiinţifice, ce conţin arbori, arbuşti, plante din diferite zone ale globului, colecţii de plante rare, sere, ierbare. Ele sunt administrate de un colectiv de cercetare formate din specialişti în ştiinţele naturale: Bucureşti, Cluj Napoca, Iaşi, Jibou, Galaţi.

- Parcurile pentru recreere şi odihnă există în toate oraşele, numărul lor depinzând de mărime a localităţilor. Unele sunt amplasate în jurul unor lacuri, iar gradul de dotare este variat şi complex: locuri special amenajate pentru copii, activităţi cultural-spoative, odihnă etc. (Cişmigiu, Titan, Herăstrău).

- Pădurile din regiunile montane, de podiş şi de deal unele dintre ele sunt străbătute de trasee turistice (Bucegi pe versantul prahovean, Ceahlău, Munţii Baiu), altele prezintă interes cinegetic, sau sunt folosite pentru campare cu diferite grade de amenajare.

- Pădurile cu arbori seculari reprezintă suprafeţe foerestiere intinse, unde se întâlnesc pâlcuri de arbori de dimensiuni mari şi cu vârste ce depăşesc 150 de ani (fag, stejar, molid). Cele mai multe dintre acestea au statut de rezervaţie naturală: Slătioara din Munţii Rarău, Valea Putnei din Munţii Giumalău, Haţagu şi Viforâta din Munţii Buzăului, Spătaru şi Crâng la vest de Buzău, Snagov, Comana etc.

Rezervaţii botanice şi forestiere sunt valorificate în scop turistic într-o mai mică măsură, fiind frecventate de specialişti sau de aceia care doresc să le studieya în scop didactic sau ca hobby: Turbăriile de la Mohoş, Tuşnad, Borsec, Poiana Stampei etc. Unele rezervaţii se impun printr-un anumit component floristic, constituind un simbol pentru zona în care se află şi organizandu-se sărbători folclorice care atrag numeroşi turişti: Sărbătoarea înfloririi liliacului sălbatic de la Ponoare, Sărbătoarea castanului de la Tismana, Sărbătoarea narciselor de la Vad (depresiunea Făgăraş), Bujorul sălbatic de la Zaul de Câmpie etc.

- rezervaţii faunistice în care sunt protejate diverse specii de animale: specii de mamifere (capra neagră, ursul carpatic, zimbrul), păsări (pelicani, egrete, stârci), peşti (lostriţa pe Bistriţa şi Vişeu, aspretele pe Vâlsan). Cele mai multe sunt amplasate în Delta şi bălţile Dunării sau în munţii înalţi.

- rezervaţii naturale complexe care se remarcă prin specii rare de plante şi animale, valoarea peisajului, elemente inedite ale reliefului sau alcăturiea geologică (sunt întâlnite predominant în masivele muntoase).

- Specii de plante endemice sau de animale strict protejate pot fi întâlnite în diferite locuri ce nu au statut de rezervaţie naturală (liliac sălbatic, lalea pestriţă, bujor).

- Grădini şi puncte zoologice sunt spaţii special amenajate care cuprind specii de animale autohtone şi străine, ţinute în captivitate în scopul studierii lor sau pentru a fi vizitate, îndeosebi de către copii.

- parcurile zoologice sunt areale de pădure îngrădite şi protejate, în care sunt colonizategrupuri de animale ţi scopuri ştiinţifice, dar şi pentru vizite turistice: Vânători – Neamţ, Bucşani – Dâmboviţa, pădurea Silvaş de lângă Haţeg etc.

- păstrăvăriile sunt spaţii special amenajate pentru creşterea şi înmulţirea salmonidelor în scopul valorificării lor economice. Cele mai multe se întâlnesc pe văile din Carpaţi, dar în ultimul timp s-au extins şi în localităţi din zonele colinare: Pojorâta, Potoci, Lacu Roşu, Câmpu Cetăţii – Sovata, Lepşa, Dâmbovicioara etc.

- locuri unde se poate practica vânătoarea şi pescuitul sportiv (fonduri de vânătoare) în mod organizat sau individual. De exemplu toamna se organizează competiţii de pescuit sportiv de rang naţional sai internaţional (îndeosebi pentru ştiucă şi crap), sau de vânătoare (raţe sălbatice şi iepuri în Delta Dunării sau pe fondurile de vânătoare ale Romsilva).

- Parcurile naţionale sunt strict delimitate, în cea mai mare parte a lor în regiunile muntoase, cu valoare deosebită a componentelor naturale (multe dintre ele rarităţi) şi care au impus protejarea totală faţă de activităţile economice din sectorul primar (exploatări forestiere, miniere sau agricole). În cadrul acestora sunt rezervaţii ştiinţifice în care se poate pătrunde cu autorizaţie specială, sunt cuprinse în cadrul traseelor turistice şi deţin unele amenajări necesare practicării acestuia: Parcul Naţional Retezat (are şi statut de rezervaţie a biosferei), Parcul Naţional Rodna, Călimani, Ceahlău etc. După 1990 au dobândit acest statut 10 regiuni. În cadrul acestora sunt permise activităţile turistice doar sub control ecologic.

Parcurile naturale reprezintă o categorie aparte, instituită după anul 2003, fiind localizate în regiunile muntoase (Apuseni, Cozia, Bucegi), colinare (Măcin, Grădiştea Muncelului – Ciclovina, Vânători Neamţ), dar şi de câmpie (Balta mică a Brăilei). Au suprafeţe mari şi variabile, de la caz la caz, în cuprinsul lor intrând şi localităţi rurale. Au drept scop păstrarea şi fortificarea componentelor naturale ale spaţiului geografic (vegetaţie, faună, reţea hidrografică), în paralel cu exploatera economică adecvată şi raţională. În cadrul acestora se practică turismul ecologic, agroturismul, tratamente balneare şi alte activităţi economice care exclud orice formă de poluare.

În amenajarea acestora se impun patru aspecte esenţiale:

- Delimitarea teritorială;

- Accesul prin căi speciale de acces;

- Stabilirea tipurilor de activităţi umane permise şi a unor limite pentru diferitele categorii de activităţi (dimensionarea numerică, orar de acces sau de vizitare);

- Controlul şi supravegherea teritoriului aferent.

- Rezervaţii ale biosferei sunt regiuni naturale cu statut de „situri naturale cu valoare de patrimoniu mondial”, care au căpătat un regim de protecţie şi de folosinţă speciale: Delta Dunării, Câmpia Lagunară Razelm-Sinoie şi o fâşie din platforma litorală.

D. Obiective turistice legate de ape Apele, indiferent de forma sub care există, reprezintă mediul absolut necesar omului şi activităţilor sale (inclusiv celor turistice). În afara faptului că în vecinătatea lor pot exista obiective turistice de natură diferită, apele în sine pot constitui obiective turistice prin posibilităţile de valorificare în scopuri balneare sau de agrement. În acest sens deosebim:

- izvoarele fie că sunt minerale, arteziene, permanente sau intermitente, termale sau mezotermale, au favorizat organizarea de amenajări balneare sau pentru alte scopuri turistice: Vatra Dornei, Borsec, Tuşnad, Herculane, Homorod etc.. Izvoarele minerale carbogazoase sau

cu apă plată sunt valorificate şi în alte scopuri economice – pentru consumul populaţiei. Apele minerale de pe teritoriul României se împart în 11 categorii: oligominerale, carbogazoase, alcaline, alcalino-feroase, feruginoase, arsenicale, clorurate sodice, iodurate, sulfuroase, sulfatate, radioactive. Ele reprezintă o resursă turistică valoroasă ce poate fi valorificată atât prin consum, dar mai ales prin tratamente specifice.

Alături de apele minerale prezintă interes izvoarele termale cu grad de mineralizare variat folosite în tratamentele terapeutice (Felix, 1 Mai, Tinca, Băile Herculane) dar şi apele termale extrase prin foraje şi folosite în ştranduri (Oradea, Timişoara) sau ca mijloc balnear (Cozia, Bucureşti-Foradex). Cele mai importante izvoare termale din România sunt la: Moneasa, Geoagiu, Vaţa de Jos, Băile Herculane, Băile Felix, Călimăneşti – Căciulata, Vadu Oii – Topalu, �icleni, Cozia Bivolari, Lunca Bradului – Topliţa, Băile Olăneşti, Mangalia, Băile Tuşnad, Timişoara, Arad, Băile Tinca, Răbăgani etc.

- lacurile prezintă valenţe turistice multiple: locuri de agrement, locuri de odihnă la sfârşit de săptămână, baze pentru pescuit, baze pentru sporturi nautice (canotaj, înot), baze pentru tratamente balneare (lacurile sărate cu nămoluri sapropelice – Lacu Sărat, Lacul Amara, Lacul Techirghiol, lacurile din ocnele prăbuşite – Slănic). Unele lacuri prezintă atracţie turistică prin faptul că au luat fiinţă în urma unor fenomene naturale deosebite: lacurile glaciare (Bâlea, Capra, Gâlcescu, Bucura, Zănoaga, Ighiu, Zăton), lacuri vulcanice (Sfânta Ana), lacuri rezultate prin surpări sau alunecări de mari proporţii (Lacu Roşu).

- râurile sunt solicitate pentru diverse forme de practicare a turismului (odihnă, recreere, înot, navigaţia de plăcere în cazul râurilor mari), atât în cadrul localităţilor străbătute, cât şi în afara lor. Atractivitatea râurilor pentru practicarea turismului sporeşte în condiţiile existenţei unor amenajări hidrotehnice şi hidroenergetice în urma cărora rezultă lacuri de acumulare ce pot fi utilizate pentru sporturi nautice, plimbări de agrement cu şalupe sau pescuit (amenajările de pe râurile mari Dunărea, Mureş, Bega, Bistriţa, Argeş, Olt.

- marea ca elemnt de atractivitate pentru turişti trebuie analizată sub următoarele aspecte:

- litoralul caracterizat prin peisaje puternic antropizate, cu staţiuni ce oferă posibilităţi multiple de valorificare în scop turistic: odihnă şi recreere, tratament, sporturi diverse, activităţi instructiv educative etc.

- posibilităţile de navigaţie care reprezintă un element de atractivitate pentru turiştilor interni dar mai ales străini (dezvoltarea navigaţiei în scop de agrement, dar şi în scopuri economice);

- apa marină şi aerul cu calităţi tonifiante valorificate în scop terapeutic şi pentru înot.

7. 1. 2. Obiectivele turistice de natură antropică

Obiectivele din această categorie sunt rezultatul evoluţiei activităţilor şi gândirii umane în decursul istoriei. Acestea pot fi localizate în interiorul sau în afara aşezărilor umane. În funcţie de natura lor obiectivele din această categorie se împart în:

A. Obiective turistice de natură istorică;

B. Obiective turistice cu valenţe arhitectonice şi cultural - artistice;

C. Obiective cu caracter etno-folcloric;

D. Obiective cu caracter economic;

E. Alte obiective cu caracter artistic sau comemoratic.

A. Obiectivele turistice de natură istorică sunt în marea lor majoritate elemente de cultură materială şi vestigii ale unor aşezări umane din diferite epoci. Astfel, pe teritoriul României putem identifica următoarele categorii:

- urme ale unor aşezări şi culturi din perioadele preistorice: paleolitic (Stefăneşti – Prut) sau neolitic (cultura Cucuteni);

- vestigii ale unor cetăţi: dacice (Sarmisegetuza, Blidaru, Costeşti, Lozna, Brad-Zargidava etc.), greceşti (Tomis, Histria, Calatis), daco-romane (Sarmisegetuza Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Drobeta, Carsium, Axiopolis, Aegisus, Noviodunum etc.);

- ruinele unor cetăţi medievale (Suceava, Neamţ, Cluj Napoca, Sighişoara, Mediaş, Sibiu, Alba Iulia, Oradea, Timişoara, Deva), cetăţi ţărăneşti (Prejmer, Hărman – depresiunea Braşov, Alma Vii, Saschz, Iacobeni; Biertan, Moşna etc.), biserici întărite etc.;

- locuri unde s-au desfăşurat bătălii importante (Podu Înalt, Călugăreni, �elimbăr, Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti, Soveja etc), unde au fost ridicate monumente ale eroilor, mausolee, troiţe, cimitire ale eroilor etc.

B. Obiective turistice cu valenţe arhitectonice şi cultural – artistice reprezintă valori ale creaţiei umane realizate de-a lungul secolelor, care aparţin unor curente artistice naţionale sau internaţionale:

- Lăcaşuri de cult (biserici, mânăstiri, sinagogi, moschee) construite şi refăcute în perioade istorice diferite şi realizate în diferite stiluri arhitectonice: romanic, gotic, renascentist, baroc, bizantin, muşatin, brâncovenesc. In această categorie sunt înscrise în patrimoniul cultual naţional 81 de biserici din lemn, 6 biserici rupestre, 197 biserici şi ansambluri mânăstireşti.

- Edificii culturale realizate începând din secolul al XVII-lea realizate în stiluri arhitectonice diferite (naţionale, internaţionale sau combinaţii, clasice sau moderne). Se încadrează aici palate contruite în marile oraşe (Iaşi, Braşov, Sibiu, Cluj Napoca, Timişoara, alba Iulia, Constanţa, Hunedoara etc.), Conace, curţi boiereşti, cule (Oltenia), castele (Peleş, Bran, altele din Transilvania).

- Monumente, statui, busturi ale unor personalităţi istorice sau culturale, majoritatea amplasate în localităţile natale ale acestora;

- Muzee, expoziţii, case memoriale – pot avea profil variat: istorie, artă populară, pictură, sculptură, ştiinţele naturii, colecţii inedite de obiecte); şi sunt amplasate mai ales în localităţi urbane, dar pot fi întâlnite şi în localităţi rurale.

C. Obiective turistice cu caracter etno - folcloric – sunt reprezentate elemente ale creaţiei culturale şi materiale populare, sau de organizarea unor evenimente artistice cu caracter folcloric ( obiceiuri străvechi, obiecte ale creaţiei populare, festivaluri folclorice etc.). Obiectivele din această categorie au ca trăsături esenţiale: autenticitatea, originalitatea, unitatea în varietate a fenomenelor, continuitatea, asociate cu ingeniozitatea şi inventivitatea dovedite de creaţiile civilizaţiei materiale: datini, obiceiuri, creaţia literară populară (cea mai mare parte a cesteia orală), cântecul şi dansul popular, portul popular, meşteşuguri şi activităţi tradiţionale. În această categorie se încadrează:

- muzeele cu profil de artă, arhitectură şi creaţie tradiţională – sunt obiective cu caracter complex care includ: case şi acareturi ţărăneşti din diferite zone etno – folclorice şi diferite perioade, instalaţii tehnice din diferite perioade (pive, războaie de ţesut etc.), ţesături şi cusături populare,obiecte de uz gospodăresc tradiţionale, stâne etc. Dintre cele mai reprezentative muzee din România amintim: Muzeul Satului din Bucureşti, Muzeele satului din Bujoreni-Vâlcea, Goleşti-Argeş, Dumbrava Sibiului, Suceava (lângă cetate), Negreşti-Oaş, Sighetul Marmaţiei, Curţişoara-Gorj etc.

Construcţii din lemn (case, porţi, biserici) – caracteristice unor sate din zone etnografice diferite: Maramureş, Gorj, Harghita, Covasna, Sălaj, Bihor etc.

- Ateliere de prelucrare artistică a lemnului care conţin şi colecţii de obiecte tradiţionale din lemn (obiecte de uz casnic şi gospodăresc, piese de mobilier) – aparţin unor creatori populari din diferite sate din judeţele: Vâlcea, Alba, Olt, Hunedoara, Bihor, Argeş, Maramureş etc.

- Ceramică populară - există peste 200 de centre în toată ţara care realizează obiecte de ceramică artistică şi tradiţională: ceramica neagră lustruită cu pietre albe de râu de la Marginea (Suceava) şi Poiana Deleni (Iaşi); ceramica roşie nelustruită de la Săcel (Maramureş), ceramica albă smălţuită de la Horezu şi Vlădeşti (Vâlcea), ceramica verde de la Corund (Harghita).

- Sărbătorile populare, târgurile şi nedeile legate de păstorit, de ciclurile vegetative ale plantelor, târgurile - concurs ale olarilor şi alte evenimente culturale tradiţionale – mai importante sunt cele de la: Novaci, Vaideeni, Huta Certeze, Prislop, Gura Tegii, Lopătari, Andreiaşu, Mărginimea Sibiului, Culoarul Bran-Rucăr, Muntele Găina etc.

D. Obiective cu caracter economic – sunt relativ puţine şi reflectă un anumit stil de construcţie sau un mod de exploatare economică specific unei anumite perioade istorice.

Astfel de obiective sunt: unele poduri din piatră din secolele XVI-XVII (peste râul Bârlad), podurile de peste Dunăre realizate de A. Saligny la Feteşti – Cernavodă, furnale vechi din sec. al XVIII-lea în Banat, calea ferată cu cremalieră de la Oraviţa-Anina, muzeul locomotivelor (Reşiţa), farul genovez de la Constanţa, barajele hidroenergetice de pe Argeş (Vidraru), Dunăre (Porţile de Fier), Bistriţa (Bicaz), Someş, Sebeş, Lotru, mori de vânt sau din piatră, planul înclinat de la Covasna, vechile exploatări aurifere (Roşia Montană), vechile exploatări de sare (Cacica, Slănic, Târgu Ocna, Turda etc.), exploatările de cărbune, ardezie, petrol (Sărata Monteoru).

E. Alte obiective comemorative sau artistice – se încadrează în această categorie festivalurile artistice (muzicale), expoziţii în aer liber unde sunt concentrate opere ale creaţiei artistice populare (sculpturi în lemn sau piatră, cimitirul vesel de la Săpânţa), expoziţii în aer liber unde sunt concentrate opere ale creaţiei artistice culte ( tabere de sculptură în lemn, fier – Galaţi, piatră - Măgura, Hobiţa, Galaţi, Babadag, Lăzarea etc.), monumente comemorative şi cimitire ale eroilor neamului.

7. 2. Împărţirea teritoriului României pe unităţi teritoriale în funcţie de potenţialul turistic

Pentru a fundamenta un program complex de organizare şi dezvoltare turistică a ţării şi/sau a unui teritoriu trebuie să pornim de la inventarierea corectă a tot ce există, apoi să identificăm unităţi teritoriale care să se poată înscrie într-un sistem ierarhic. Pentru turism prezintă importanţă stabilirea unor unităţi taxonomice precise, care , pe de o parte, reflectă un anumit nivel de resurse potenţiale, iar pe de altă parte un minim de dotare (mijloace posibile) la un moment datnecesare pentru valorificarea acestora. Dacă prima componentă (resursele) este relativ fixă (mai ales când ne referim la elementele cadrului natural), cea de-a doua (dotarea) are un caracter dinamic, în sensul înregistrării unei evoluţii sau involuţii, în funcţia de politicile economice aplicate.

Scara ierarhică normală pentru evaluarea potenţialului turistic este următoarea:

I punctul turistic

II localitatea cu valenţe turistice

III centrul turistic

IV axa turistică

V zona turistică

VI regiunea turistică

VII provincia turistică – criteriu subiectiv ce rezultă dintr-o anumită evoluţie naturală şi istorică.

I. Punctele turistice sunt locuri în afara sau în interiorul aşezărilor în care există unul sau câteva obiective turistice, grupate şi legate tematic (muzee, monumente, Baia Baciului cu Lacul Miresii, Muntele de sare, Canionul sării etc.) ce pot fi vizitate sau folosite pentru unele activităţi turistice cu durată limitată (câteva ore). Unele puncte turistice sunt incluse în cadrul unor circuite sau trasee turistice.

II. Localităţile turistice sunt mici asezări (sat sau o mică localitate urbană) în care există unul sau mai multe obiectice turistice, dar în care lipsesc sau sunt foarte reduse componentele de bază ale echipamentului turistic, care să permită desfăşurarea unor activităţi turistice de durată.

În această categorie, în funcţie de gradul de dotare, s-au impus două subtipuri:

1. Localităţile agroturistice sunt sate cu potenţial economic relativ bogat, cu gospodării ţărăneşti ce pot oferi cazare în condiţii bune şu servicii de masă corespunzătoare cerinţelor solicitanţilor pentru un sejur de mai multe zile. Scopul activităţilor turistice poate fi: odihna, recreerea, unele tratamente balneare ce nu nsolicită asistenţă medicală etc. În această categorie se încadrează sate din: Culuoarul Rucăr-Bran – �irnea, Peştera, Rucăr, Podu Dâmboviţei, Moeciu; Depresiunile Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Valea Putnei, Valea Suceviţei, Munţii Apuseni.

2. Localităţi turistice balneare de interes local pot fi localităţi rurale sau mici localităţi urbane unde există izvoare minerale, termale, nămoluri sapropelice, mofete, a căror cunoaştere şi valorificare este limitată în timp, dar mai ales teritorial. Dispun de amenajări reduse iar funcţionalitatea lor este legată mai ales de sezonul estival: Săcel, Siriu, Lacu Sărat, Plopiş, �intea, Telega, Strunga, Cacica, Ocna Dej, Cojocna etc.

III. Centrele turistice sunt localităţi urbane, mai rar rurale (Bran) unde există o ofertă turistică concentrată pe mai multe obiective turistice, cu un nivel de echipare corespunzător şi suficient (infrastructură, hoteluri, moteluri sau alte unităţi de cazare, campinguri, unităţi de alomentaţie şi de agrement, forţă de muncă specializată pentru turism). Importanţa unui centru turistic este determinată de mai mulţi factori:

- valoarea şi numărul obiectivelor turistice (de exmplu la Bran – castelul, muzeul etnografic, vechiul punct vamal, bisercuţa etc.);

- posibilităţile de valorificare, prin diverse forme de turism, a potenţialului din cadrul lui, din arealul limitrof sau din localităţi mai îndepărtate;

- activităţile turistice au o pondere importantă în economie şi în populaţia ocupată;

- calitatea componentelor potenţialului turistic, a echipamentului turistic şi a serviciilor;

- grad ridicat de polarizare a unor aşezări aflate la diferite distanţe pentru activităţile turistice.

Un loc aparte în categoria centrelor turistice îl ocupă staţiunile turistice, care pot fi:

- Oraşe: Vatra Dornei, Govora, Olăneşti, Călimăneşti, Tuşnad etc.

- Sate mari: Vaţa de Jos sau Tinca;

- Cartiere aflate în afara oraşelor, uneori la distanţe de câţiva kilometri: Poiana Braşov, Păltiniş, Semenic, Mogoşa, Izvoarele.

Gradul de dotare este variat: unităţi pentru odihnă, recreere, agrement, activităţi sportive etc.; iar cea mai mare parte a veniturilor sunt obţinute din activităţile turistice. În funcţie de specificul dominant al activităţilor pot fi împărţite în mai multe categorii:

- staţiuni climaterice destinate activităţilor de recreere, odihnă, sportive;

- staţiuni balneoclimaterice în care predomină tratamentele medicale pentru diferite afecţiuni.

În funcţie de gradul de dotare, de dinamica şi provenienţa turiştilor distingem:

- staţiuni de rang internaţional: Poiana Braşov, Predeal, Sinaia, Buşteni, Băile Herculane, Vatra Dornei, multe dintre staţiunile de pe litoral etc.;

- staţiuni de rang naţional – Geoagiu, Costineşti, Techirghiol, Govora, Călimăneşti, Borşa, Vama, Sângeorz, Sovata etc.

- staţiuni de rang judeţean sau regional: Ocna �ugatag, Covasna, Bălţăteşti, Turda, Cojocna etc. Se apreciază că în ţara noastră există circa 39 de staţiuni de ranga naţional şi internaţional şi 61 de staţiuni de rang judeţean.

Staţiunile pot fi grupate şi in funcţie de amplasarea lor în cadrul unităţilor de relief: Staţiuni montane, de deal şi podiş, de câmpie, de litoral.

IV Axa turistică – reprezintăun spaţiu inscris de-a lungul unei văi, depresiuni montane sau artere de circulaţie importantă, ce prezintă potenţial turistic şi amenajori destinate unor activităţi turistice diverse. Ea reprezită sectorul cel mai important al unei zone sau regiuni turistice spre care se concentrează fluxurile de turisti şi pe care se concentrează o circualţie intensă, dar de unde se poate pleca spre obiective şi localităţi turistice limitrofe (de exemplu: Suceava – depresiunea Dornelor, văile Moldovei, Bistriţei, Trotuşului, Buzăului, Prahovei, Oltului, Jiului, Crişului Repede, Izei, culuoarul Timiş-Cerna şi unele văi din zonele colinare – Barladului, Mureşului, Târnavelor, Hârtibaciului).

Factorii care au determinat dezvoltarea axelor turistice în timp sunt:

- potenţialul lor natural (chei, defilee, izvoare minerale, rezervaţii naturale, parcuri dendrologice);

- dezvoltarea localităţilor şi a unor reţele de căi de comunicaţie în depresiunile montane alungite şi văile apelor, care au facilitat accesul rapid la obiectivele turistice cu caracter antropic situate în aşezările străbatute de astfel de axe turistice (cetăţi, locuri şi monumante istorice, muzee, biserici, unităţi meşteşugăreşti şi de desfacere).

Circulaţia turistică intense a condus la dezvoltarea unor reţele de unităţi prestatoare de servicii turistice în interiorul localităţilor şi în afara acestora, precum şi la identificarea şi popularizarea unor puncte atractive pentru recreere, odihnă, sport, vizitare, activităţi cultural educative etc. În acest mod arterele de circulaţie situate de-a lungul vailor şi depresiunilor au contribuit la dezvoltarea unor adevărate axe turistice.

Axele turistice se diferenţiază în mai multe categorii în funcţie de calitatea dotărilor şi serviciilor:

- axe de interes naţional şi internaţional – valea Pahovei, Valea Moldovei;

- axe de interes regional – Mureşul superior, Oltul superior, Bistriţa, Iza, Teleajenul;

- axe de interes local – Valea Putnei (Vrancea), Trotuşul, Dâmboviţa superioară, Ialomiţa);

- axe turistice în devenire – în lungul cărora există multe obiective turistice, dar infrastructura şi amenajările sunt sub cerinţele asigurării unui turism civilizat (aşezările sunt separate de dealuri şi sunt unite prin şosele parţial modernizate) – Sovata – Odorheiul Secuiesc, Râmnicu Vâlcea – Curtea de Argeş, Reşiţa – Bozovici, Deva – Brad – Beiuş.

Cea mai mare parte a acestor axe se înscriu în lungul reţelei rutiere cu importanţă pentru circulaţia internă şi internaţională. În perspectivă prin îmbunătăţirea infrastructurii şi a serviciilor se poate ajunge la impunerea unor axe turistice majore cu lungime de 300-600 Km., care vor străbate teritoriul României între punctele de graniţă şi vor lega zone turistice de interes naţional şi internaţional, la acestea adăugându-se axa fluvială a Dunării, ca o componentă a turismului iternaţional.

V. Zona turistică reprezintă un teritoriu delimitat ca importanţă pentru turism datorită existenţei unui număr mare de obiective, puncte turistice şi localtăţi, legete printr-o infrastructură adecvată şi în care se găsesc unul sau mai multe centre turistice ce polarizează activităţile de acest gen. Procesul de zonare turistică presupune delimitarea unor areale geografice de diferite dimensiuni, ce dispun de potenţial turistic ridicat şi amenajări adecvate care favorizează desfăşurarea unor activităţi turistice.

Pentru a realiza zonarea turistică trebuie să cunoaştem realitatea din teren: elementele de potenţial existente şi gradul de valorificare a acestora, amenajările existente (infrastructura) şi serviciile care pot fi asigurate în baza acestora, tipurile de turism ce pot fi desfăşurate şi perspectivele de evoluţie a acestora. Procesul propriu-zis de zonare turistică presupune ca etapă preliminară invetarierea tuturor elementelor oferite de cadrul natural şi identificarea formelor de activităţi antropice care prezintă însemnătate pentru turism (zonarea potenţialului turistic). În literatura românească de specialitate sunt prezentate mai multe zonări ale

teritoriului României care au delimitat arealele turistice fie infuncţie de unităţile geografice sau administrative (judeţe), fie în funcţie de localizarea şi concentrarea obiectivelor turistice şi a fluxurilor de turişti.

Atunci când teritoriul zonelor turistice este intins, iar centrele de polarizare turistică sunt foarte dispersate, se pot delimita subzone cu vocaţie turistică organizate în jurul fiecărui centru, legăturile dintre acestea fiind asigurate prin unele elemente comune: resurse, servicii, infrastructură, posibilităţile de organizare a unor itinerarii turistice (de exemplu Bucovina, Maramureşul).

În funcţie de specificul obiestivelor turistice din cuprinsul lor distingem două categorii de zone turistice:

- zone turistice naturale;

- zone turistice complexe.

Zonele turistice naturale încorporează una sau mai multe unităţi geografice naturale bine delimitate. În cadrul acestora predomină obectivele turistice legate de elementele naturale: relief, ape, vegetaţie, faună, alcătuire geologică. Infrastructura acestora este reprezentată de şosele la periferie, drumuri cu grad de modernizare variat de-a lungul văilor principale şi poteci cu sau fără marcaje pe văile şi culmile care conduc la obiectivele turistice. In afara infrastructurii care determină accesul în zonă, întâlnim unele amenajări pentru odihnă şi agrment: cabane turistice, silvice sau de vânătoare, refugii (în etajul alpin la altutudini foarte mari), stâne şi sălaşe pentru animale în munţii cu altitudini medii, case de vacanţă dezvoltate în ultimul timp de-a lungul şoselelor ce traversează munţii. Formele principale de practicare a turismului întâlnite în astfel de zone sunt: drumeţia, odihna, sporturile de iarnă, vânătoarea, pescuitul, alpinismul.

Astfel de zone turistice naturale bine conturate sunt întâlnite în diverse unităţi montane: Rodna, Rarău Giumalău, Călimani, Ceahlău, Hăşmaş, Ciucaş, Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş, Parâng, Retezat, Masivele muntoase din Munţii Apuseni; la care se adaugă Delta Dunării. În cadrul zonelor turistice naturale obiectivele turistice cele mai importante sunt incluse în cadrul unor trasee turistice.

Zonele turistice complexe sunt mai numeroase şi acoperă cea mai mare parte a teritoriului României. Ele includ: unul sau mai multe centre turistice, localităţi şi obiective de interes turistic, infrastructură adecvată, reţea organizată de servicii turistice etc. Uneori zonele turistice complexe se interferează cu cele naturale datorită legăturilor care s-au stabilit în timp între centrele sau localităţile turistice şi complexele de obiective turistice naturale (în ceea ce priveşte aprovizionarea, serviciile, fluxurile de turistice). Prin alcătuirea şi structura lor acestea sunt eterogene şi greu de diferenţiat, însă pot fi realizate grupări după dferite criterii. Astfel, în funcţie de încadrarea lor în marile unităţi teritoriale deosebim: zone turistice complexe de munte (Maramureş, Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Baia Mare, Prahova, Deva - Haţeg, Oltul şi Mureşul Superior, etc.), zone de deal (Iaşi, Târgu Mureş, Cluj, Argeş,

Vâlcea etc.), zone de câmpie (Timişoara, Bucureşti, Oradea, Galaţi etc.), zone de litoral (Constanţa).

În cadrul zonelor turistice extinse s-au deferenţiat, în funcţie de complexitatea potenţialului turistic, distribuţia obiectivelor şi a centrelor turistice, areale mai puţin extinse evidenţiate în funcţie de următoarele caracteristici: concentrarea unor obiective de un anumit gen şi legătura sub raportul activităţilor turistice cu un anumit centru turistic. Astfel în zona turistică Maramureş pot fi identificate ca subzone: Sighet, Borşa şi Valea Izei. Ca urmare a amplificării activităţilor turistice din cadrul zonei, se extinde spaţiul de influenţă a fiecărui centru polarizator, astfel încât se întâlnesc frecvent fâşii de interferenţă a subzonelor (de exemplu localităţile cu mânăstiri din Bucovina în raport cu centrele Suceava, Rădăuţi şi Gura Humorului).

Dezvoltarea activităţilor agroturistice conduc la diminuarea rolului contrelor polarizatoare situate la distanţe mari de obiectivele turistice, dar care dispun însă de o bază de cazare şi de alimentaţie relativ bună (de exemplu oraşul Suceava în raport cu Mânăstirile Suceviţa, Moldoviţa, Humor, Voroneţ).

VI. Regiunea turistică se referă la un teritoriu ce depăşeşte spaţiul unei zone, în care potenţialul turistic este format dintr-o multitudine de obiective, cea mai mare parte a acestora cu un anumit specific ce dteremină o anumită direcţionare a activităţilor turistice. Noţiunile de regiune şi zonă turistică nu sunt identice şi nici nu se exclud. Între ele se stabilesc anumite raporturi în funcţie de mărimea atribuită fiecăreia. Cele mai mici regiuni turistice includ o singură zonă turistică împreună cu unităţile geografice limitrofe în care se găsesc unele obiective de interes turistic (de exemplu Delta Dunării împreună cu complexul lagunar Razim – Sinoie, Bucureştiul şi spaţiul limitrof care se întinde între Dunăre şi Ialomiţa etc.). Regiunile turistice extinse includ mai multe zone turistice naturale şi complexe (Munţii Apuseni, Munţii Banatului, Bucovina etc.). În cadrul unei regiuni întâlnim centre, localităţi şi axe turistice ce asigură legături strînse între masa de turişti şi posibilităţile de asigurarea a diferitelor servicii. Regiunile includ şi teritorii care, în mod normal nu sunt incluse în diferitele zone componente, dar care cuprind obiective turistice mai mult sau mai puţin grupate, puţin cunoscute şi care antrenează activităţi turistice sporadice. Extinderea regiunilor turistice prin includerea unor noi spaţii este posibilă sub acţiunea unor factori favorizanţi: realizarea unei infrastructuri bune cu o reţea densă de drumuri, dezvoltarea şi diversificarea formelor de asigurarea serviciilor de cazare şi masă, sporirea gradului de atractivitate a obiectivelor turistice printr-o mai bună popularizare a acestora.

VII. Provincia turistică este o unitate teritorială mai mare care include regiuni, zone, centre, localităţi turistice disparate, în care se asigură oferte şi servicii turistice multiple. Având în vedere diversitatea mare a potenţialului turistic a acestora, definirea provinciilor turistice se poate face ţinând seama de evoluţia lor naturală, de condiţiile istorico - culturale şi economice. În ţara noastră sunt conturate următoarele provincii turistice:

1. Provincia Carpato-Pericarpatică – este cea mai întinsă din punct de vedere al spaţiului ocupat şi prezintă următoarele caracteristici:

- elementele naturale sunt predominante şi foarte diversificate;

- obiectivele de natură antropică (obiective culturale şi istorice) precum şi infrastructura sunt concentrate de-a lungul văilor mari;

- activităţile turistice specifice sunt: drumeţii pe diferite trasee montane, alpinism, vânătoarea, explorări ale unor forme carstice, odihna şi agrement, sporturi de iarnă, excursii în circuit care reunesc principalele localităţi etc.

În cadrul acesteia se diferenţiază două categorii de zone turistice:

- zone turistice naturale concentrate pe masivele muntoase, în care predomină atracţiile turistice cu caracter natural: Gutâi, Rarău – Giumalău, Rodna, Ceahlău, Hăşmaş, Călimani, Harghita, Ciucaş, Piatra Craiului, Bucegi, Făgăraş, Iezer, Cozia, Căpăţânii, �ureanu, Parâng, Retezat, �arcu, Godeanu, Bihor etc.

- zone turistice complexe – sunt mult mai întinse, includ depresiuni montane şi văi mari, oraşe importante, diferite obiective de natură antropică îmbinate cu cele naturale: Oaş, Maramureş, Bucovina, Haţeg – Deva, Bistriţa, Braşov, Gheorghieni - Ciuc, Argeş - Prahova, Oltenia de Nord, Banat, Beiuş, Apusenietc.

2. Provincia turistică Dobrogea – cuprinde întreg spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră şi include atât peisaje naturale variate, cât şi obictive antropice cu numeroase obiective istorice. Geografic putem distinge trei categorii de unităţi teritoriale: podiş (Dobrogei de Nord, Dobrogei Centrale, Casimcei, Dobrogei de Sud), litoralul cu peisaje puternic antropizate, Delta Dunării. Ca zone turistice importante putem evidenţia: Delta Dunării, Litoralul Mării Negre şi Axa turistică Cernavodă - Constanţa. Formele de turism practicate sunt diversificate, mai importante fiind: turismul balnear şi balneoclimateric, turismul itinerant, turismul sportiv (vânătoare, pescuit sportiv, sporturi nautice), turismul ecleziastic şi cultural, turismul de faceri.

3. Provincia colinară a Transilvaniei include partea centrală a României, încadrată de arcul Carpatic. Aici predomică obiectivele istorice şi cultural tradiţionale, îmbinate cu unele elemente ale cadrului natural (lacuri sărate, rezervaţii naturale, peisaje inedite). Această provincie se caracterizează printr-o infrastructură turistică corespunzătoare în localităţile urbane, dar şi în unele localităţi turistice dezvoltate în depresiunile submontane: Sibiu, Făgăraş, arealul Bistriţa - Cluj. Aici întâlnim căteva regiuni turistice cu caracter complex: Regiunea sud-transilvană (include căteva axe turistice: Oltului, Hârtibaciului, Cibin-Secaş; iar ca zonă mai importantă amintim Zona Sibiu), Regiunea turistică central – transilvană dezvoltată de-a lungul văilor Mureşului şi Târnavelor (amintim aici axele turistice: Mureş, Târnava Mică şi Târnava Mare; iar ca zone turistice mai importante: Târgu Mureş, Alba Iulia, Sighşoara – Mediaş), Regiunea turistică nord – transilvanăsituată între interfluviul Mureş şi jugul carpatic. Ca zone şi axe turistice importante amintim: Axa turistică Someşul Mic, Axa turistică Someşul Mare, zonele turistice Cluj Napoca, şi Bistriţa Năsăud.

Tipurile de turism practicate în această provincie sunt, turismul cultural (mai ales în oraşele importante), turismul de tranzit, turismul de week-end, turismul rural, turismul balnear, turismul cinegetic şi piscicol, turismul de afaceri, turismul sportiv (sporturi de iarnă).

4. Provincia dealurilor şi câmpiei de Vest include în principal Câmpia şi Delurile de Vest, dar înglobează şi unele areale învecinate: Rama montană, Depresiunile Lăpuş-Lopatnic. Se remarcă prin potenţialul antropic diversificat şi bine valorificat, dar şi prin potenţial natural variat, însă, valorificat insuficient. Cuprinde o axă turistică importantă (Timişoara-Satu Mare) şi câteva zone turistice importante: Banat, Crişana, Baia Mare-Lăpuş. Tipurile de turism practicate sunt: turismul balnear (Felix, 1 Mai), turismul cultural, turismul de afaceri, turismul de odihnă şi agrement, turismul sportiv (sporturi nautice, pescuitul sportiv), turismul de tranzit.

5. Provincia colinară a Moldovei include ce mai mare parte a Podişului şi Câmpiei Moldovei şi se caracterizează prin altitudini medii. Elementele cadului natural care favorizează activităţile turistice sunt: numeroasele lacuri (ce mai mare parte a acestora de baraj), pădurile care creează condiţii propice pentru recreere şi prezenţa unor izvoare minerale care au favorizat dezvotarea unor staţiuni balneare de interes local. Privincia este bogată în obiective turistice cu caracter antropic, legate de evenimente istorice, cultura populară sau de numeroasele obiective cu caracter religios. În această provincie putem identifica două axe turistice importante: Bârla şi Siret; şi următoarele regiuni turistice: Regiunea Câmpia Moldovei ( cu zonele turistice Iaşi, Botoşani), Regiunea Bârlad şi Regiunea Siret. Formele de turism întâlnite sunt: turismul de odihnă şi tratament, turismul de week-end, turismul de trnazit spre Repubica Moldova sau spre Ucraina, turismul cultural (concentrat mai ales la Iaşi, turismul de instruire (şcolar), turismul de afaceri, turismul ocazionat de sărbători folclorice sau religioase, turism sportiv (pescuit, vânătoare).

6. Provincia Danubiano-Getică include Podişul Getic, Câmpia Română şi lunca Dunării şi prezintă o mare diversitate legată de formele de relief componente şi de activităţile turistice ocazionate de acestea. În această provincie întâlnim următoarele axe şi zone turistice: Axa turistică dunăreană, fragmentată în următoarele componente: sectorul Baziaş-Drobeta Turnu Severin, Sectorul Drobeta Turnu Severin – Călăraşi, sectorul Călăraşi-Pătlăgeanca (care include Balta Ialomiţei şi pe cea a Brăilei); Zona turistică Bucureşti; Zona Olteniei cu principalul centru la Craiova. Tipuri de turism practicate: turismul de croazieră – în lungul Dunării, turismul sportiv (îndeosebi pescuit, vânătoare şi sporturi nautice), turismul de trnazit, turismul pentru odihnă şi recreere, turismuol de week-end, turismul cultural şi religios.