Dezvoltare regionala RMoldova

Dezvoltarea regională:Republica Moldova

vis-à-vis de

Uniunea Europeană

Cuprins

INTRODUCERE................................................................................................................................3

1 EXPERIENŢA EUROPEANĂ PRIVIND DEZVOLTAREA REGIONALĂ..........................................41.1 Etapele dezvoltării regionale..............................................................................................41.2 Comparaţi privind dezvoltarea regională...........................................................................51.3 Politici de dezvoltare regională..........................................................................................71.4 Structuri de coordonare....................................................................................................101.5 Programe şi instrumente pentru dezvoltarea regională....................................................14

2 DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA......................................................172.1 Caracteristica şi structura economico-geografică dezvoltării teritoriului........................172.2 Disparităţi interjudeţene în dezvoltarea socio-economică................................................232.3 IDES – instrument de analiză comparată a dezvoltării regionale.....................................282.4 Delimitarea regiunilor de dezvoltare................................................................................282.5 Necesitatea promovării politicii de stat regional..............................................................31

3 UN MODEL DE DEZVOLTARE REGIONALĂ PENTRU MOLDOVA...........................................333.1 Scop, obiective şi principii ale politicii regionale............................................................333.2 Cadrul legal şi instituţional...............................................................................................343.3 Acţiuni imediate şi de perspectivă....................................................................................38

4 INSTRUMENTE A POLITICII DE DEZVOLTARE REGIONALĂ..................................................384.1 Instrumente financiare......................................................................................................384.2 Planificarea spaţială..........................................................................................................394.3 Cooperarea transfrontalieră..............................................................................................404.4 Monitorizare şi evaluare...................................................................................................43

Concluzii......................................................................................................................................44

2

1 Introducere

Desprinderea Republicii Moldova de vechiul sistem şi trecerea la economia de piaţă este marcată de o criză îndelungată pe multiple planuri, care se manifestă prin degradarea factorilor dezvoltării şi o slabă capacitate de revigorare. Amplasarea voluntaristă a factorilor de producţie în trecut, incoerenţa şi inconsecvenţa promovării reformelor economice şi sociale au avut un impact sever asupra factorului uman, prin atenuarea sărăciei şi subdezvoltării. În perioada de tranziţie a continuat aprofundarea discrepanţelor teritoriale de dezvoltare între diferite părţi ale republicii, mecanismele şi relaţiile de piaţă afirmându-se în funcţie de avantajele şi dezavantajele lor. Impactul existenţei acestor decalaje este deteriorarea mecanismelor de interacţiune economică şi accentuarea discrepanţelor între diferite teritorii. Existenţa disproporţiilor de dezvoltare socio-economică teritorială este determinată de cauze obiective şi subiective, de factori naturali şi conjuncturali. Este însă indiscutabilă necesitatea eliminării lor.

Deşi istoric pe teritoriul republicii s-au evidenţiat mai multe zone distincte, problemele dezvoltării regionale nu au fost abordate la modul cuvenit nici în trecut şi nici în prezent. În perioada sovietică accentul se punea pe planificarea departamentală de ramură, iar problemele regionale aveau un caracter declarativ. În perioada suveranităţii statale abordarea regională se reflectă prin prisma schimbării structurii administrativ-teritoriale, în care influenţa factorilor etnico-politici este prioritară faţă de considerentele economico-sociale şi tendinţele dezvoltării regionale din Europa.

Acest studiu reprezintă o analiză a problemelor regionale cu care se confruntă Republica Moldova, în contextul politicilor de dezvoltare regională aplicate în ţările Uniunii Europene şi a ţărilor candidate1. Scopul studiului este elaborarea concepţiei asupra obiectivelor, principiilor şi mecanismelor politicii de stat în domeniul dezvoltării regionale a Republicii Moldova.

Studiul se constituie din patru compartimente. Primul capitol prezintă etapele dezvoltării regionale, politicile, structurile şi instrumentele aplicate pentru dezvoltarea regiunilor în ţărilor europene. În al doilea compartiment prin analiza structurii şi decalajelor economico-sociale interjudeţene se evidenţiază problemele dezvoltării teritoriilor din republică. Ultimele două compartimente sunt dedicate prezentării a modelului de dezvoltare regională pentru Republica Moldova, a cadrului legal şi instituţional, precum şi a instrumentelor politicii de stat în domeniu.

1 Lucrarea a fost elaborată pe baza unui studiu de fezabilitate realizat de autor împreună cu experţii Business Consulting Institute şi a colaboratorilor Institutului Naţional de Economie şi Informaţii în cadrul proiectului „Consolidarea dezvoltării regionale” cu sprijinul financiar al Fundaţiei Soros Moldova.

3

2 Experienţa europeană privind dezvoltarea regională

2.1 Etapele dezvoltării regionale

Cercetările în domeniu identifică cinci perioade ale dezvoltării regionale europene2. Aceste perioade diferă unele de altele prin obiectivele formulate, instituţiile responsabile de coordonare şi prin instrumentele şi măsurile de realizare.

În prima perioadă, care începe cu semnarea dezvoltarea regională revenea în exclusivitate statelor naţionale care era realizată prin intermediul instituţiilor de resort din cadrul guvernelor centrale. Scopul politicilor de dezvoltare regională naţionale promovate era de a reduce disparităţile regionale din cadrul naţional. Principalele instrumente folosite în această perioadă cuprindeau programe de stimulare fiscală a economiei locale prin aplicarea de facilităţi financiare pentru întreprinzătorii care activau sau erau dispuşi să investească în regiuni slab dezvoltate. O politică regională centralizată era considerată metoda cea mai eficientă de reducere a decalajelor de dezvoltare, în acelaşi timp, constituia într-un mecanism de garantare pentru agenţii economici care activau în zonele defavorizate. La nivel european se recunoştea existenţa disparităţilor regionale, atât în cadrul naţional, cât şi în cel european, însă tratatele privind comunităţile europene nu conţin prevederi prin care să se formuleze măsuri de abordare a acestei probleme la nivel european.

Începutul celei de-a doua perioade coincide cu crearea în 1975 a Fondului European de Dezvoltare Regională. La începutul anilor '80, politicile naţionale centralizate au început să-şi piardă din popularitate, cauzele principale fiind: (i) creşterea nivelului comerţului între state; (ii) eficienţa slabă a programelor naţionale de dezvoltare, (iii) dezvoltarea unei politici de dezvoltare regională europene şi (iv) finanţarea programelor de dezvoltare regională din Fondurile Structurale Europene. În această perioadă, se observă o schimbare fundamentală şi în instrumentele folosite prin trecerea de la stimulentele fiscale la stimulente financiare. Obiectivul principal al dezvoltării regionale era asigurarea competitivităţii firmelor şi a sectoarelor. Elaborarea şi implementarea unei politici de dezvoltare regională la nivel european era condiţionată de nevoia de coordonare a eforturilor de dezvoltare a regiunilor slab dezvoltate din Comunitatea Europeană.

A treia perioadă demarează odată cu aderarea la Comunitatea Europeană a Spaniei şi Portugaliei şi adoptarea Actului Unic European în 1986. Aceste transformări au reanimat discuţiile legate de asigurarea coeziunii sociale şi economice din Comunitate. Ca urmare, în 1988 au fost revizuite organizarea şi priorităţile Fondurilor Structurale Europene. Unul dintre principalele rezultate a fost acela de susţinere politică a principiului de coeziune. Rezultatul acestei schimbări a fost o dublare, în şase ani, a bugetului destinat finanţării programelor de dezvoltare regional din resursele Fondurilor Structurale.

A patra perioadă este marcată de introducerea, prin Tratatul de la Maastricht din 1993, a Fondului de Coeziune ca parte a Fondului European de Dezvoltare Regională. Scopul acestui nou fond a fost acela de a întări coeziunea economică şi socială a regiunilor Comunităţii Europene prin asistarea ţărilor membre mai puţin dezvoltate în participarea la uniunea economică şi monetară. Asistenţa alocată din Fondul de Coeziune a permis Irlandei, Greciei, Portugaliei şi Spaniei să îndeplinească criteriul de convergenţă pentru participarea la uniunea

2 Karoly Gruber Regionalism, state naţionale, integrare europeană: perspective vest-europene şi central-est-europene // Altera nr. 10, anul V 1999, p. 54-76; Пьер Кукавка, Региональная политика Европейского союза //Европейская интеграция: современное состояние и перспективы, Минск, ЕГУ, 2001

4

economică şi monetară. În concordanţă cu introducerea stimulentelor financiare, principalele instrumente de politici regionale europene au devenit Fondurile Structurale europene.

Summit-ul de la Berlin „Agenda 2000” din martie 1999 constituie începutul celei dea cincea perioade din evoluţia dezvoltării regionale europene. Agenda 2000 cuprinde principiile de referinţă ale politicilor europene pentru perioada 2000-2006. Cota maximă pentru cheltuieli din Fondurile Structurale a fost fixată la 0,46% din Produsul Intern Brut al Uniunii Europene, suma din care se susţin atât costurile pentru ţările membre, cât şi pentru cele în curs de aderare. În decembrie 1998, la Summit-ul de la Luxemburg al Consiliului Uniunii Europene, a fost adoptată o nouă strategie europeană pentru sprijinul eforturilor ţărilor candidate la aderare, care include Instrumente Structurale pentru pre-aderare şi prevede fonduri suplimentare pentru ţările candidate în UE.

2.2 Dezvoltarea regională în comparaţii internaţionale

În Europa contemporană, conceptul de bază pe care se construieşte teoria dezvoltării teritoriale este coeziunea economică şi socială a dezvoltării. Acesta este reflectată în conţinutul strategiilor de amenajare a teritoriului, printr-un principiu fundamental: dezvoltarea economică şi socială trebuie să se bazeze pe o structură spaţială echilibrată. Aceasta este condiţia unei dezvoltări dezirabile, în care să se asigure echilibrul între eficienţa economică şi justiţia socială. Din această perspectivă, se consideră că dezvoltarea inegală a teritoriilor şi prezenţa unor dezechilibre între regiuni, reflectă slăbiciuni economice ale ansamblului şi sunt de ne-acceptat deoarece, la rândul lor, devin sursă de instabilitate economică şi politică, transformându-se în piedici de dezvoltare a întregului ansamblu naţional şi, implicit, internaţional.

Problema decalajelor de dezvoltare interregionale nu este de dată recentă şi nici limitată într-un anumit spaţiu geografic. Până în prezent, chiar şi în ţările Uniunii Europene mai persistă decalaje de dezvoltare interregionale.

Figura 1-13

3 Sursa: EU Commission, 6th Economic Report of the Social and Economic Situation and Development of Regions in the EU, Luxembourg, 1999. UE 15 = 100. Abrevieri: A-Austria, B- Belgia, DK- Danemarca, FIN – Finlanda, F- Franţa, G-Germania, GR- Grecia, IRL- Irlanda, I-Italia, L-Luxemburg, MB- Marea Britanie, OL- Regatul Olandei, P-Portugalia, SP- Spania, S-Suedia.

5

Abordarea problemei disparităţilor regionale a demarat după al doilea război mondial invocându-se drept argumente necesitatea intervenţiei statelor în economiile naţionale pentru construirea unui sector public care să contracareze dezechilibrele potenţiale ale sectorului privat. Echilibrul asigurat de cererea şi oferta de piaţă este o condiţie strict necesară funcţionării eficiente a economiilor naţionale, dar nu şi suficientă, care poate fi îndeplinită numai dacă exista şi un echilibru teritorial de dezvoltare. Omogenizarea nivelelor diferite de dezvoltare economică a regiunilor unei ţări răspundea nu doar obiectivului eficienţei economice, ci şi nevoii de coeziune socială, atât de necesare în acea perioadă. De aici, reieşea promovarea necesitatea dezvoltării regionale care putea fi realizată prin redistribuirea venitului naţional în favoarea comunităţilor defavorizate. Tocmai acest „egalitarism economic” a animat demararea realizării unor politici de dezvoltare regională a statelor europene, care intenţionau consolidarea pieţelor competitive cu punerea în valoare a potenţialului diferit al regiunilor.

Într-o etapă iniţială diminuarea decalajelor de dezvoltare regională şi-au asumat-o statele naţionale. În scurt timp însă, s-a dovedit că impactul implementării programelor de dezvoltare regională realizate de stat, bazate în special pe stimulente fiscale, este destul de slab. Renaşterea mişcărilor regionaliste din anii 70, realizarea reformelor administrative într-un şir de ţări prin care au fost legiferat nivelul regional, extinderea teritoriului Comunităţii Europene şi transferarea către instituţiile comunitare a tot mai multor atribuţii ale statelor naţionale au contribuit la schimbări radicale faţă de fenomenul dezvoltării regionale. La nivel european s-a conştientizat că dacă se doreşte ca noua Europă să fie un teritoriu lipsit de convulsii sociale şi mari procese de migrări dintr-o parte în alta, atunci este nevoie de o strategie care să dezvolte regiunile sub-dezvoltate în aşa fel încât discrepanţele să fie lichidate, şi teritoriul Europei să fie un teritoriu al şanselor egale.

În scurt timp au fost stabilite noi priorităţi pentru dezvoltarea teritorială, au fost modificate obiectivele dezvoltării, a fost creat un cadru instituţional de finanţare a programelor de dezvoltare şi diversificate instrumentele de realizare a politicilor de dezvoltare regională. ceva mai târziu pentru a efectua o evidenţă concretă a nivelului de dezvoltare şi a promova un raport uniform al unităţilor teritoriale la efectuarea statisticilor regionale, a fost elaborat şi implementat Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS)4.

În prezent, termenul „dezvoltare regională” are semnificaţii diferite în ţările europene. În cadrul Uniunii Europene, unele state tratează dezvoltarea regională prin expunerea faptului existenţei problemelor dificile de dezvoltare economică a majorităţii teritoriilor interne faţă de unele teritorii economic mai dezvoltate şi privilegiate din punct de vedere istoric, geografic, dotării cu resurse, etc. În altele – se consideră că abordarea dezvoltării regionale asigură participarea activă şi eficace a tuturor cetăţenilor în dezvoltarea economică, politică şi socială a ţării. În cele din al treilea rând, aceasta presupune dezvoltarea teritoriilor situate la o distanţă îndepărtată faţă de centrul economic dezvoltat. Însă, în toate dezvoltarea regională este o politică statală susţinută de fonduri comunitare, devenită deja tradiţională şi consecvent promovată.

În ţările Europei Centrale şi de Est dezvoltarea regională este un fenomen mai nou, apărut şi promovat mai intens graţie procesului de democratizare şi intensificării dezvoltării socio-economice în cadrul menţinerii şi fortificării integrităţii teritoriale şi a lărgirii colaborării benefice interstatale. Accentul de bază se pune pe crearea unităţilor, aşa-numitor regiuni teritoriale, separat de structura administrativ-teritorială internă existentă a statelor şi creşterea

4 Conform NUTS, teritoriul Uniunii Europene este clasificat într-o ierarhie de 77 regiuni de nivel NUTS 1, 206 regiuni de nivel NUTS 2 şi 1031 regiuni de nivel NUTS 3. EUROSTAT 1995; Proposal for a Regulation of the European Parliament and of the Council on the establishment of a classification of Territorial Units for Statistics (NUTS), European Commission, Brussels, 2001

6

echilibrată generală a nivelului social-economic al acestor structuri. Totodată o problemă majoră şi comună pentru toate aceste ţări este existenţa decalajelor esenţiale în dezvoltarea regiunilor, precum şi nivelul net inferior în comparaţie cu ţările UE.

Tabelul 1-1 Disparităţi de dezvoltare între regiunile ţărilor candidate în UE5

TaraTeritoriul, mii km2

Populaţia, mln. loc.

Nr. Regiuni NUTS II

Suprafaţa medie per

regiune, mii km2

Populaţia medie per

regiune, mii locuitori

PIB per capita % faţă de UE, UE(15)=100

Mediu Minim Maxim

Tarile candidate in UE

Bulgaria 110,9 8,5 6 18,5 1417 22 22 24

Cehia 79 10,3 8 9,9 1288 60 47 115

Estonia 45,2 1,5 5* 9,0 300 37 37 37

Letonia 64,5 2,5 5 12,9 500 31 31 31

Lituania 65,2 3,7 5* 13,0 740 28 28 28

Polonia 312,6 38,7 16 19,5 2419 36 26 53

România 238,4 22,5 8 29,8 2813 28 22 40

Slovenia 20,3 1,9 12 1,7 158 69 69 69

Slovacia 49 5,4 4 12,3 1350 49 39 99

Ungaria 93 10 7 13,3 1429 49 33 72

Republica Moldova 33,8 3,6 12** 2,82 30010 6 21* Sunt preconizate crearea regiunilor de nivel NUTS II**Regiuni de nivel NUTS III

Astfel, conform estimărilor a produsului regional brut cele 53 de regiuni europene din ţările candidate în UE sunt aranjate de la 22% din media pe UE în Yuzhen Tsentralen (Bulgaria) şi 115% în Praga (Cehia). Sarcina lichidării sau atenuării acestor dezechilibre este încredinţată programelor de dezvoltare regională, care necesită intervenţia statelor pentru restabilirea echilibrelor teritoriale, în general, şi în sprijinul zonelor dezavantajate, în particular.

2.3 Politici de dezvoltare regională

Politicile de dezvoltare regională îşi au trăsăturile lor caracteristice de promovare atât la nivel Uniunii Europene cât şi la nivelul fiecărui stat naţional european.

În cadrul Uniunii Europene, procesul de acceptare a noi membri în valuri succesive, precum şi extinderea domeniului politic european prin transferul de autoritate de la nivel naţional la cel european, au contribuit la dezvoltarea politicii de dezvoltare regională cu un caracter special, realizată prin aplicarea de instrumente financiare, pe baza următoarelor principii:

Principiul compensatoriu - prin care politica de dezvoltare regională europeană s-a format în vederea compensării statelor membre pentru eventualele costuri sau dezavantaje rezultate din participarea la Uniune. Această abordare a politicii regionale europene presupune ca pentru anumite ţări sau regiuni participarea la Uniunea Europeană implică costuri specifice şi că acestea trebuie compensate de către beneficiarii participării la Uniune prin acordarea de compensaţii ţărilor sau regiunilor slab dezvoltate.

Principiul redistributiv. Pe baza acestei abordări, raţiunea pentru o politică de dezvoltare regională europeană constă într-o alocare mai eficientă a resurselor

5 Teritoriul, populaţia, număr de regiuni - din lucrarea Ce este Uniunea Europeană? Un ghid pentru romani. Centru de Informare a Comisiei Europene în România, mai 2001PIB per capita - Eurostat News Release, nr. 31 din 15.03.2001.Datele pentru Republica Moldova au fost preluate din Anuarul Statistic al Republicii Moldova, 2000, DSS, 2002

7

disponibile ţărilor membre. Alocarea de resurse zonelor slab dezvoltate printr-un sistem coordonat la nivel european reprezintă o investiţie în bunăstarea viitoare a tuturor statelor membre.

Principiul creşterii endogene. Măsurile propuse de această abordare prevăd susţinerea şi încurajarea mobilităţii factorilor de producţie (de exemplu, capitalul şi transferul tehnologic). În această situaţie, inovaţiile tehnologice locale pot fi puse în practică prin angajarea resurselor locale, cum ar fi foiţa de muncă existentă. Efectul acestor politici de îmbunătăţire a eficienţei productivităţii locale este acela de creştere a potenţialului de dezvoltare a regiunilor în cauză.

Obiectivul general urmărit prin implementarea acestor trei principii este acela de a reduce disparităţile de dezvoltare a diferitelor regiuni, prin suportul regiunilor slab ori sub-dezvoltate, pentru a le ajuta să atingă niveluri de dezvoltare similare cu regiunile dezvoltate.

La nivelul statelor naţionale, în Europa se disting câteva zone în care realizarea dezvoltării regionale are trăsături comune. Determinarea lor are la bază gradul de dezvoltare a regiunilor, specificul problemelor regionale, scopurile şi sarcinile politicii de dezvoltare regională, instrumentele prin care se realizează. În dependenţă de aceşti factori statele europene pot fi încadrate în cinci grupuri separate, fiecare grup având trăsături caracteristice distincte.

Primul grup este alcătuit din aşa-numitele „state integrate” (Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania). Aceste state au un nivel mai slab de dezvoltare în comparaţie cu celelalte state ale UE. De aceea aspectul dezvoltării regionale este inclus în cadrul dezvoltării naţionale.

Grupul al doilea îl constituie Germania şi Italia, care se confruntă cu problema diferenţierii accentuate între nivelele de dezvoltare ale regiunilor italiene din nord faţă de cele din sud şi a landurilor est germane faţă de cele din vest.

Ţările scandinave (Suedia, Finlanda), constituie grupul trei şi sunt caracterizate prin teritorii vaste slab populate şi îndepărtate din punct de vedere geografic.

Grupul patru îl constituie statele Europei de Nord-Vest – Franţa, Marea Britanie, Olanda, Belgia, etc., care tradiţional promovează o politică de dezvoltare regională, care are o evoluţie istorică mai îndelungată.

Statele ECE (România, Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia, etc.) formează grupul cinci, unde promovarea politicii dezvoltării regionale şi dezvoltarea regională propriu-zisă în ultimul timp are o evoluţie continuă atât la nivel naţional, cât şi la nivel regional.

Pentru „ţările integrate” este caracteristică promovarea dezvoltării regionale în concordanţă cu dezvoltarea economiei naţionale care este la un nivel mai jos de dezvoltare în comparaţie cu economiile celorlalte ţări ale UE. Din acest considerent scopurile dezvoltării regionale sunt secundare şi reies din scopurile dezvoltării economiei naţionale (de exemplu, în Grecia) sau le completează. În Irlanda accentul de bază se pune pe dezvoltarea industriei naţionale, încercându-se a realiza totodată şi o dezvoltare regională uniformă. Scopul principal al dezvoltării regionale în Spania este intensificarea integrării europene. Intensificarea integrării europene presupune existenţa unei economii care să poată concura cu economiile celorlalte state membre. De aceea sarcinile dezvoltării regionale constau în crearea condiţiilor necesare pentru repartizarea uniformă a veniturilor şi crearea unui nivel de dezvoltarea economică echilibrată între diferite zone ale ţării.

8

În ţările scandinave politica dezvoltării regionale tradiţional este bazată pe principiul egalităţii şi asigurării dezvoltării echilibrate a regiunilor în cadrul statului în concordanţă cu necesitatea soluţionării problemelor mai serioase ale zonelor nordice îndepărtate. În Finlanda sunt determinate trei scopuri de bază ale politicii dezvoltării regionale: (1) dezvoltarea echilibrată a regiunilor, (2) dezvoltarea economică independentă a regiunilor şi (3) crearea noilor locuri de muncă. De aceea, sarcinile dezvoltării regionale sunt orientate spre: (a) îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi asigurarea prestării serviciilor de bază, (b) lărgirea infrastructurii necesare pentru dezvoltarea regională, (c) reînnoirea structurilor de producere regionale, (d) îmbunătăţirea condiţiilor de activitate ale agenţilor economici, (d) crearea locurilor noi de muncă, (e) fortificarea economiei regionale şi (f) creşterea calificării profesionale a populaţiei.

Germania şi Italia se confruntă cu problema diferenţei accentuate între nivelul de dezvoltare între regiuni. De aceea, promovarea politicii dezvoltării regionale este mai mult bazată pe principiile creşterii nivelului economic de dezvoltare al regiunilor subdezvoltate şi participării lor efective dezvoltarea economică, socială şi politică a ţării. Sarcinile urmărite pentru realizarea acestor principii sunt: (i) diminuarea efectelor reformelor structurale, (ii) îmbunătăţirea situaţiei pieţei forţei de muncă la nivel regional prin crearea locurilor de muncă concurente şi de lungă durată, (iii) crearea locurilor de muncă alternative în regiunile care nu au fost afectate de reformele structurale, (iv) perfecţionarea infrastructurii regionale ca o condiţie prealabilă pentru dezvoltarea ulterioară.

Dezvoltarea regională în ţările Europei de Nord-Vest are o tradiţie îndelungată şi a trecut demult de etapa orientării spre lichidarea dezechilibrelor interregionale. Ariile prioritare pentru programele de dezvoltare regională sunt localităţile rurale greu disponibile din cauza condiţiilor geografice, îmbunătăţirea situaţiei pe piaţa forţei de muncă, echilibrarea condiţiilor de trai, etc. De exemplu, în Franţa politica dezvoltării regionale are drept scop contribuirea la întărirea unităţii şi solidarităţii naţionale. Dezvoltarea presupune şi două obiective de bază: (1) asigurarea posibilităţilor identice pe întreg teritoriul ţării şi crearea condiţiilor de acces egal la cunoştinţe şi, (2) asigurarea dezvoltării naţionale echilibrate. Sarcinile urmărite de dezvoltarea regională în această parte a Europei se orientează spre:

Îmbunătăţirea continuă a infrastructurii de transport şi comunicaţii O mai bună exploatare a potenţialului de dezvoltare specific regional Diversificarea activităţilor în zone rurale pentru prevenirea migrării populaţiei Îmbunătăţirea calitativă a resurselor umane Rezolvarea problemelor de mediu, în special în zonele rurale.

Politica de dezvoltare regională este un fenomen nou pentru ţările ECE. Planificarea teritorială în perioada socialistă se efectua în cadrul programelor de dezvoltare a sectoarelor economice, iar în unele ţări cu economii mai liberale (de exemplu: Ungaria, Yugoslavia) dezvoltarea regională avea un caracter asemănător celei din ţările Europei de Vest, cu toate că nu în aceleaşi proporţii. Începând cu anii 1997-98 politicile de dezvoltare regională sunt în plină desfăşurare practic în toate ţările ECE. În majoritatea acestor ţări au fost deja aprobate actele normative necesare iar la nivel naţional şi local sunt create un şir de instituţii de promovare.

Legislaţia Cehiei în acest domeniu determină politica regională ca fiind un model integrat de dezvoltare economică şi socială cu accentuarea restructurării industriei, dezvoltarea sectorului de producere şi dezvoltarea prioritară a comunităţilor locale.

Dezvoltarea regională în Estonia este concepută ca politică de stat promovată cu scopul de a crea condiţiile pentru dezvoltarea social-economică echilibrată a tuturor regiunilor ţării având în vedere interesele regionale şi naţionale şi este orientată spre:

9

Crearea condiţiilor de viaţă adecvate în toate regiunile Acordarea sprijinului pentru dezvoltarea economică optimală a tuturor regiunilor Asigurarea dezvoltării continue Dezvoltarea integrării teritoriale la nivel naţional prin asigurarea populării echilibrate

a teritoriului şi micşorarea migraţiei populaţiei.

Scopurile dezvoltării regionale în Ungaria sunt: (a) asigurarea eficacităţii la nivel naţional prin diminuarea discrepanţelor existente între regiuni şi (b) dezvoltarea proporţională a ţării pentru creşterea nivelului de trai, creşterea posibilităţilor social-economice şi îmbunătăţirea infrastructurii. Prin implementarea programelor de dezvoltare regională se urmăreşte:

Contribuirea la dezvoltarea economiei de piaţă în toate regiunile Crearea condiţiilor pentru dezvoltare autonomă Diminuarea dezechilibrelor între regiuni, mai ales între capitală şi restul teritoriului Stimularea iniţiativelor la nivel regional şi local şi realizarea coordonării lor cu

sarcinile naţionale.

Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională în România sunt: (a) diminuarea dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea dezvoltării echilibrate, recuperarea accelerata a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate şi preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre; b) pregătirea cadrului instituţional pentru a răspunde criteriilor de integrare în structurile UE şi de acces la fondurile europene; c) corelarea politicilor şi activităţilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor, prin stimularea iniţiativelor şi valorificarea resurselor locale şi regionale, d) stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, a celei transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor.

În Polonia dezvoltarea regională este orientată spre: (i) dezvoltarea vechilor regiuni industriale; (ii) contracararea decăderii structurale a zonelor agrare; (iii) renaşterea economică a regiunilor din est; (iv) dezvoltarea cooperării la nivel interregional şi (v) conversia oraşelor construite în jurul unei întreprinderi.

Politica regională a Sloveniei este orientată spre sprijinirea zonelor rurale şi a zonelor cu o situaţie demografică gravă, obiectivele urmărite fiind:

Ameliorarea condiţiilor de trai în localităţile rurale şi contracararea descreşterii populaţiei

Facilitarea apariţiei posibilităţilor suplimentare de obţinere a veniturilor în localităţile rurale

Crearea condiţiilor favorabile de viaţă în zonele cu un înalt grad de emigrare al populaţiei.

2.4 Structuri de coordonare

Coordonarea dezvoltării regionale este realizată de un cadru de instituţii amplasate la nivelul Uniunii Europene, statelor naţionale şi regiunilor.

Nivelul european este reprezentat de instituţiile europene, în special Comisia Europeană şi Parlamentul European, care au bugetele lor proprii şi au discreţie limitată asupra formulării, derulării şi evaluării programelor naţionale şi regionale. Scopul acestor organisme este acela de a extinde puterile lor, de exemplu, prin introducerea unor taxe europene, sau de întărire a puterilor autorităţilor regionale şi locale. De asemenea, la nivel european un rol aparte îl are Comitetul Regiunilor, care are un caracter consultativ şi este compus din reprezentau ţii

10

colectivităţilor regionale şi locale. Conform Tratatului UE, Consiliul European consultă în mod obligatoriu Comitetul Regiunilor înaintea adoptării măsurilor de încurajare în domeniile: educaţiei, formării profesionale şi tineretului, culturii şi sănătăţii publice. Existenţa acestor niveluri presupune coordonarea politicii regionale în cadrul Uniunii Europene la toate trei nivelurile şi între actorii de la acelaşi nivel.

Figura 1-2 Reprezentarea schematică a coordonării dezvoltării regionale la nivel european6

Propunerile de politici sunt elaborate de Comisia Europeană şi - după negocieri cu Parlamentul Europei - sunt supuse aprobării Consiliului. După adoptarea alocărilor financiare pentru fiecare ţară şi pe obiective, fiecare stat membru sau regiune elaborează propunerile proprii. Pe baza îndrumărilor formulate de Comisie sunt elaborate planuri de dezvoltare. După adoptarea lor, planurile de dezvoltare sunt transmise Comisiei. În faza următoare, Comisia şi statele membre discută despre conţinutul acestor documente, respectiv despre fondurile naţionale şi comunitare necesare pentru implementarea lor. După ce părţile ajung la o înţelegere privind toate aceste puncte, Comisia adoptă planurile şi programele discutate şi pune la dispoziţia ţărilor membre fondurile necesare pentru începerea implementării programelor. Deciziile asupra detaliilor din aceste programe sunt luate de către autorităţile naţionale sau regionale. Comisia nu participă la aceste negocieri, dar este permanent informată de-a lungul procesului. Autorităţile selectează proiectele care corespund cel mai bine obiectivelor programului şi informează ofertanţii despre alegerile făcute. Urmează implementarea proiectelor. Autorităţile monitorizează progresul programelor şi informează Comisia despre acesta, aducând dovezi asupra faptului că fondurile sunt folosite în modul cel mai adecvat.

La nivelul statelor naţionale, aspectul instituţional al dezvoltării regionale diferenţiază de la ţară la ţară şi se promovează în dependenţă de următorii factori:

Tipul de organizare statală (state federale sau state unitare) Organizarea administrativ-teritorială a ţării Gradul de descentralizare Experienţa în promovarea politicii de dezvoltare regională.

Reieşind din aceşti factori aspectul instituţional al dezvoltării regionale în ţările UE se caracterizează printr-un şir de trăsături. Dezvoltarea regională are un caracter centralizat în ţările care se caracterizează printr-un înalt grad de centralizare (Irlanda, Grecia, Portugalia, Luxemburg). În aceste ţări responsabilitatea pentru politica de dezvoltare regională aparţine unor ministere sau structuri ministeriale care asigură elaborarea reglementărilor în domeniu, implementarea şi coordonarea implementării programelor de dezvoltare regională. De exemplu, în Grecia acesta este Ministerul Economiei Naţionale. În Portugalia - Directoratul General

6 Sursa: Armstrong Harvey and Jim Taylor, Regional Economics and Policy, Blackwell Publishers, Oxford, 2000, p.321

11

Uniunea Europeană

Stat membru 1 Stat membru 2

Regiunea A Regiunea B Regiunea X Regiunea Y

pentru Dezvoltarea Regională al Ministerului Planificării şi Dezvoltării Regionale. În Irlanda – prin intermediul structurilor guvernamentale IDA-Ireland şi Enterprise Ireland subordonate Ministrului Antreprenoriatului şi Utilizării Forţei de Muncă. În Luxemburg hotărârile în domeniu se adoptă de comun acord între Ministerul Economiei şi Ministerul Finanţelor în baza recomandărilor Comisiei Consultative în componenţa căreia intră reprezentanţii a 4 ministere.

În statele federale (Belgia, Germania, Austria) responsabilitatea pentru promovarea politicii de dezvoltare regională este lăsată pe seama regiunilor sau landurilor, legislaţiile naţionale asigurând o strictă delimitare a competenţelor între stat şi regiuni. Cu toate acestea la nivel central au fost create anumite structuri de promovare a dezvoltării regionale. De exemplu, Grupul Operativ Mixt în Germania în componenţa căruia intră reprezentanţii landurilor şi a guvernului federal care asigură stabilirea relaţiilor de parteneriat între landuri, elaborarea planului anual general de dezvoltare regională, finanţarea programelor şi proiectelor regionale. Departamentul pentru Promovarea Politicii de Dezvoltare Regională a Administraţiei Cancelarului Federal în Austria care răspunde de coordonarea proiectelor de dezvoltare. În Belgia proiectele mici de dezvoltare regională sunt coordonate cu Ministrul Regional al Economiei.

În ţările scandinave (Finlanda, Suedia) elaborarea şi coordonarea politicii de dezvoltare regională este asigurată la nivel naţional. În Finlanda Ministerul Afacerilor Interne asigură elaborarea legislaţiei în domeniu, coordonarea implementării fiind asigurată de şi Ministerul Industriei şi Comerţului. Regiunile adopt: decizii doar în cazul unor proiecte mici. În Suedia, pe lângă Ministerul Industriei şi Comerţului, care asigură elaborarea politicii regionale funcţionează Consiliul Naţional pentru problemele Industriei şi Dezvoltării Tehnice care este responsabil de programele de dezvoltare a întreprinderilor mici şi mijlocii. De asemenea este în creştere rolul Consiliile Administrative Districtuale – responsabile de implementarea şi coordonarea programelor de dezvoltare la nivel regional.

În celelalte state din UE (Franţa, Spania, Italia, Marea Britanie, Olanda) dezvoltarea regională are un caracter de conlucrare între structurile specializate create la nivel central şi regiuni dotate cu competenţe de elaborare şi implementarea a programelor de dezvoltare regională. De exemplu, în Franţa hotărârile privind dezvoltarea regională sunt adoptate de ministrul responsabil de politica regională în baza recomandărilor Comitetului Interministerial de acordare a sprijinului preşedintele căruia este preşedintele organizaţiei principale de dezvoltare regională din Franţa DATAR. De asemenea la nivel central, pe lângă Prim-ministrul francez este creat Conseil National de L'aménagement et du Développement du Territoire (Consiliul Naţional pentru Amenajarea şi Dezvoltarea Teritoriului – traducerea autorului), în componenţa căruia intră reprezentanţii consiliilor teritoriale, reprezentanţi ai societăţii civile, lumii afacerilor, asociaţiilor culturale şi personalităţi marcante. Consiliul avizează proiectele programelor de dezvoltare regională, este asociat la elaborarea acestor programe şi este periodic consultat referitor la implementarea acestora. În Olanda proiectele de investiţii în dezvoltarea regională de peste 10 mln. Euro sunt administrate de Ministerul Economiei şi Administrării Provinciilor. Proiectele mai mici sunt implementate descentralizat.

Pentru ţările din UE dezvoltarea regională este realizată în dependenţă de gradul de descentralizare. Din punct de vedere instituţional se manifestă o tendinţă generală de implicare tot mai intensă a autorităţilor regionale în elaborarea şi implementarea programelor de dezvoltare regională. Din aceste considerente rolul structurilor centrale se limitează la adoptarea politicii şi coordonarea acţiunilor de dezvoltare regională.

12

Din punct de vedere instituţional pentru ţările ECE este specifică crearea de structuri şi instituţii specializate care au un caracter asemănător celor din UE, fiind amplasate la diferite nivele de administrare. Iniţial responsabilitatea pentru promovarea politicii de dezvoltare regională a fost lăsată în subordonarea anumitor ministere, în dependenţă de scopurile urmărite dar şi de interesele politice. De exemplu, în Estonia unde interesele naţionale presupun păstrarea independenţei teritoriale dezvoltarea regională ţine de responsabilitatea Ministerului Afacerilor Interne.

Boxa 1-1 Structuri de promovare a politicii de dezvoltare regională7

Ţara

Structuri naţionale responsabile de realizarea politicii regionale

Structuri regionaleMinisterul

Structuri guvernamentale şi interguvernamentale

Cehia Dezvoltării Regionale

Centrul Dezvoltării RegionaleBanca de Dezvoltare a regiunilor Bohemia şi Moravia

Agenţiile de Dezvoltare Regională

Ungaria Agriculturii şi Politicii Regionale

Consiliul Naţional al Dezvoltării Regionale

Consiliile de Dezvoltare Regională Consiliile de Dezvoltare ale Districtelor

Polonia Economiei Consiliul pentru Politică RegionalăAgenţia Naţională de Dezvoltare RegionalăCentrul Guvernamental de Cercetări Strategice


România Dezvoltării şi Prognozei

Consiliul Naţional pentru Dezvoltare RegionalăAgenţia Naţională de Dezvoltare Regională

Consiliile de Dezvoltare RegionalăAgenţiile de Dezvoltare Regională

Slovenia Relaţii Economice şi Dezvoltare

Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională


Estonia Afacerilor Interne

Consiliul pentru Politica Regională Autorităţile Administraţiei Districtelor

Analiza comparată a aspectului instituţional al dezvoltării regionale în ţările ECE denotă un şir de trăsături caracteristice, care sunt prezentate în cele ce urmează.

La nivel central politica de dezvoltare regională este coordonată de câteva tipuri de structuri şi instituţii. În primul rând acestea sunt ministerele, care au un caracter specific domeniului (cazul Cehiei) sau au în competenţa lor şi problemele de dezvoltare regională.

La nivel central sunt create organisme de tip Consilii Naţionale de Dezvoltare Regională în componenţa cărora intră reprezentanţii tuturor sau doar a unor ministere, autorităţilor administraţiei publice regionale şi locale, camerelor de comerţ şi industrie, lumii de afaceri şi societăţii civile. Aceste organe sunt responsabile pentru: (a) pregătirea recomandărilor sau deciziilor în problemele de dezvoltare regională, (b) organizarea consultaţiilor cu organizaţiile interesate de la nivel local şi regional, (c) monitorizează utilizarea fondurilor alocate pentru programele de dezvoltare regionala, (d) coordonarea activităţii ministerelor şi autorităţilor regionale în implementarea programelor de dezvoltare regională, etc.

7 Дуглас Юилл, Стратклайдский Университет, Шотландия, Основные характеристики региональной политики: европейский опыт

13

În câteva ţări au fost create la nivel guvernamental structuri distincte pentru acordarea asistenţei în elaborarea şi implementarea politicii de dezvoltare regională. Aceste structuri pot fi divizate în două grupe. În prima intră institutele şi centrele, create pentru acordarea asistenţei în elaborarea politicii regionale şi diseminare de informaţie. De exemplu, Centrul pentru Dezvoltare Regională care face parte din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale din Cehia. Centrul acorde asistenţă, mai ales informaţională şi în domeniul instruirii – agenţiilor regionale şi locale pe probleme de dezvoltare regională prin intermediul reţelei sale de filiale. Centrul Guvernamental de Cercetări Strategice din Polonia (creat pe baza Centrului de Planificare) este responsabil de efectuarea analizelor în domeniul dezvoltării regionale şi elaborarea „politicii spaţiale”, dar nu poartă răspundere pentru implementarea ei.

Din cealaltă grupă de organe centrale create fac parte Agenţiile Naţionale de Dezvoltare Regională. De exemplu, Agenţia Poloneză de Dezvoltare Regională, care a fost creată în 1993 şi finanţată în mare parte prin intermediul programului PHARE este specializată pe implementarea programelor de dezvoltare regională. Totodată ea coordonează şi conlucrează cu cele peste 70 de agenţi de dezvoltare regională şi locală apărute pe întreg teritoriul ţării. Agenţia de Dezvoltarea Regională Estoniană reprezintă interesele a patru ministere (afacerilor interne, economiei, agriculturii şi mediului) şi a autorităţilor districtuale şi asociaţiilor comerciale care promovează politica de dezvoltare regională. Agenţia conduce cu activitatea în domeniul politicii regionale, realizarea programelor de dezvoltare regională şi acordă sprijinul necesar tuturor organizaţiilor regionale.

La nivel local au structurile principale de realizare a dezvoltării regionale sunt de obicei: Consiliile Regionale de Dezvoltare Regională şi Agenţiile de Dezvoltare Regională.

În Ungaria, sistemul pe două nivele de coordonare a dezvoltării regionale include: Consiliile Districtuale de Dezvoltare care realizează coordonarea politicii de

dezvoltare regională în fiecare din cele 19 districte Consiliile Dezvoltării Regionale care realizează elaborarea planurilor regionale de

dezvoltare pentru fiecare din cele 7 regiuni şi care acţionează în calitate de verigă de legătură între ministere, camerele de comerţ şi industrie şi reprezentanţii administraţiilor locale.

În România, Consiliile de Dezvoltare Regională asigură coordonarea activităţilor de promovare a obiectivelor care decurg din politicile de dezvoltare regionala, la nivelul fiecărei Regiuni de dezvoltare având ca structuri executorii Agenţiile de Dezvoltare Regională. În Slovenia legislaţia în vigoare prevede crearea Agenţiilor de Dezvoltare Regională, care se vor ocupa de coordonarea politicii naţionale şi a iniţiativelor apărute la nivel local.

Tendinţa generală a aspectului instituţional al dezvoltării regionale în ţările ECE este adaptarea pentru realizarea maximă a obiectivelor politicii de dezvoltare regională şi adaptarea la cerinţele de integrare în Uniunea Europeană.

2.5 Programe şi instrumente pentru dezvoltarea regională

La nivel european, în urma Summit-ului de la Berlin din iulie 1999, aplicarea stimulentelor financiare de către UE a fost reconfirmată urmând a fi realizată în continuare prin intermediul celor patru Fonduri Structurale. Pe baza noilor priorităţi ale politicii regionale europene, Comisia Europeană a decis alocaţia bugetară pentru fiecare ţară membră şi pentru cele patru iniţiative comunitare. De asemenea, la Summit s-a decis crearea un al cincilea instrument - pentru

14

Politici Structurale şi de Preaderare, cu scopul de a sprijini transformările structurale din ţările aflate în procesul de aderare şi de a pregăti ţările candidate pentru a funcţiona în sistemul instituţional european.

Principalele Fonduri Structurale Europene sunt: Fondul Social European (FSE) - prin care se asistă grupurilor dezavantajate şi aflate în

şomaj în obţinerea de locuri de muncă. Circa 75% din bugetul total al fondului este folosit pentru reducerea şomajului în rândul tinerilor. Principalele instrumente pentru realizarea acestor obiective sunt finanţarea de acţiuni de formare şi reconversie profesională, de reabilitare socială a şomerilor, de promovare a egalităţii de şanse şi de ajutor pentru dezvoltarea sistemelor de recrutare a forţei de muncă.

Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA) - reprezintă instrumentul de finanţare a Politicii agricole comune a UE. Obiectivul finanţărilor din acest fond este acela de a contribui la restructurarea agriculturii din zona comunităţii şi de a susţine piaţa produselor agricole. Specifică FEOGA este existenţa a două secţiuni:

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) - este destinat reducerii dezechilibrelor de dezvoltare între diferitele regiuni ale ţărilor membre.

Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) - este destinat sectorului piscicol şi are ca obiectiv promovarea echilibrului durabil între capacitatea de exploatare a sectorului şi capacitatea de regenerare a mărilor.

Pentru perioada 2000-2006, sunt finanţate patru Iniţiative Comunitare, cu un buget total de 5,35% din bugetul pentru politici regionale. Scopul acestor Iniţiative este acela de a identifica soluţii comune pentru problemele care confruntă Uniunea în general. Aceste iniţiative sunt:

INTERREG III - se concentrează asupra cooperării transfrontaliere, transnaţionale şi interregionale. Este finanţat din Fondul European de Dezvoltare Regională;

LEADER+ - se concentrează asupra dezvoltării durabile din zonele rurale. Este susţinut din Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă;

URBAN II - se concentrează asupra restructurării ariilor urbane confruntate cu probleme de dezvoltare. Programele sunt finanţate din Fondul European de Dezvoltare Regională;

EQUAL - este destinat cooperării europene pentru combaterea discriminării şi inegalităţilor de acces la muncă şi este susţinut din Fondul Social European.

De asemenea, a fost creat un fond special pentru Acţiuni Inovative, cu un buget de 0,5% din bugetul total, pentru îmbunătăţirea calităţii strategiilor de dezvoltare regională. Pentru perioada 2000-2006, Comisia a identificat următoarele subiecte pentru acţiuni inovative din Fondul European de Dezvoltare Regională:

economii regionale bazate pe cunoaştere şi inovaţii tehnologice; „EuropeRegio", societatea informaţională la serviciul dezvoltării regionale; identitate regională şi dezvoltare durabilă.

Rezerva de performanţă este un alt instrument cu caracter special aplicat de Comisie. Circa 4% din fondurile alocate pentru fiecare ţară membră sunt reţinute anual, suma acumulată urmând a fi distribuită programelor cu cel mai mare succes.

La nivelul statelor naţionale, dezvoltarea regională este realizată prin intermediul unui şir de mecanisme, printre care:

Reamplasarea dezvoltării businessului. Acest mecanism a fost pe larg utilizat în Franţa, Marea Britanie în anii 70-80 iar în prezent în Grecia, prin intermediul căruia statul a intervenit pentru a contribui la diminuarea deschiderii de noi întreprinderi în oraşele

15

supraaglomerate şi stimularea dezvoltării businessului prin amplasarea noilor întreprinderi la periferiile urbelor sau în zonele subdezvoltate.

Delimitarea teritorială a activităţii economice a statutului. Acest mecanism şi-a pierdut din importanţa de instrument al dezvoltării regionale odată cu micşorarea proprietăţii de stat în economie. Un alte aspect al acestui mecanism sunt achiziţiile sociale, care erau practicate de statele europene pentru a cumpăra prioritar produse din unele regiuni dezavantajate. Datorită faptului ca aceste achiziţii au fost recunoscute drept discriminatorii, în prezent ele nu se mai utilizează.

Stimularea financiară a companiilor este aplicată pentru a cointeresa companiile în amplasarea produceri şi a investiţiilor în regiunile defavorizate prin acordarea facilităţilor fiscale, creditelor preferenţiale, subsidiilor pentru crearea locurilor noi de muncă, etc.

Crearea infrastructurii pentru dezvoltarea regională care sunt materializate în crearea infrastructurii informaţionale, investiţiile în infrastructura socială, crearea pe lângă centrele universitare a centrelor de cercetare ştiinţifică etc.

În ţările ECE sunt frecvent utilizate două tipuri de mecanisme de dezvoltare regională: 1) Programe de dezvoltarea regională, elaborate de autorităţile locale şi prin intermediul

agenţiilor de dezvoltare regională 2) Sprijinirea concretă a subiecţilor antreprenoriatului.

În mare parte sprijinul acordat regiunilor se efectuează prin intermediul programelor de dezvoltare regională. De regulă aceste programe cuprind toate regiunile, cu excepţia capitalelor şi a periferiilor lor. Dislocarea fondurilor se realizează de către organele centrale din Fondurile de Dezvoltare Regională prin intermediul Agenţiilor de Dezvoltare Regională, sau organelor locale responsabile de dezvoltarea regională. Programele cuprind un spectru larg de probleme axate pe crearea noilor locuri de muncă, dezvoltarea infrastructurii, crearea infrastructurii sociale, dezvoltarea businessului, turismului, etc.

Programele de susţinere a dezvoltării regionale poartă un caracter diferit. Dacă în Ungaria aceste programe sunt elaborate fiind comune pentru toate regiunile. În Estonia astfel de programe se elaborează pentru fiecare regiune în parte. Opt programe de dezvoltare regională cuprind următoarele regiuni: raioanele periferice, oraşe multifuncţionale, insulele, regiunea Setumaa (estul Estoniei), regiunea de sud-est, zona de nord-est Ida Viru, zonele de frontieră, comunităţile locale şi comitatele.

Al doilea tip de mecanism se deosebeşte de cel aplicat în ţările Europei de Vest. Dacă în UE sprijinul se acordă prin intermediul unor granturi nerambursabile, în ECE se acordă prioritate creditelor, subvenţiilor comerciale şi facilităţilor fiscale. Dar în ultimul timp, odată cu deschiderea finanţării din partea UE a unor proiecte prin intermediul Programului PHARE practica de acordare a granturilor nerambursabile a început să fie aplicată şi în aceste ţări.

Experienţa Uniunii Europene a scos în evidenta faptul că instrumentul cel mai important care poate ajuta la realizarea programelor regionale este crearea unui Fond pentru Dezvoltare Regională (FDR). Astfel de Fonduri au fost create, fie la nivel naţional şi/sau la nivel regional (de exemplu, în România) în toate statele europene. Principiul de crearea constă în cofinanţare, însemnând participarea la implementarea acestuia a mijloacelor guvernamentale, particulare şi internaţionale. Din acest punct de vedere, principalele surse posibile care contribuie la formarea unui FDR sunt următoarele:

Finanţare de la Guvernul central Bugetele locale ale municipalităţilor si comunelor din cadrul diferitelor regiuni

16

Sectorul privat Structuri şi instituţii finanţatoare internaţionale.

Proporţiile în care acestea contribuie la crearea FDR sunt diferite, fiind posibil ca în stadiile incipiente ale implementării sistemului - principalul contribuabil să fie statul. Un FDR trebuie să dispună de mijloacele necesare pentru a asigura dezvoltarea economică locală, dar şi să fie bine structurat. De regulă prin FDR nu se acordă subvenţii directe unora sau altora dintre activităţi, ci prin metode specifice şi pe baza unor criterii bine definite se finanţează programe şi proiecte concrete. Pentru a se asigura implementarea celor mai bune proiecte, alocarea de fonduri se face printr-un sistem deschis de primire a solicitărilor. Criteriile cuprind reglementari privitoare la tipul costurilor care pot fi acoperite, proporţia şi tipul de autofinanţare solicitate şi tipul de contribuţie privind asistenţa financiară care poate fi oferit, etc.

3 Dezvoltarea regională în Republica Moldova

3.1 Caracteristica şi structura economico-geografică dezvoltării teritoriului

Aspecte fizico-geografice. Condiţiile fizico-geografice exercită influenţe semnificative asupra potenţialului şi specializării economice a ţării. Cu toate că suprafaţa republicii este relativ mică iar teritoriul este compact, se evidenţiază particularităţi teritoriale specifice, determinate de diferenţierile dintre condiţiile naturale, specializarea agriculturii şi respectiv industriei de prelucrare, prezenţa oraşelor – centre de gravitaţie economică şi particularităţile demografice.

Republica Moldova este amplasată în partea de sud-vest a Câmpiei Europei de Est şi reprezintă o câmpie înclinată de la nord-vest spre sud-est cu altitudinea medie de circa 150 metri deasupra nivelului mării. Partea de centru şi nord-est a republicii este ceva mai ridicată (300-400 m) şi mai coborâtă în partea de sud şi sud-est (100-200 m). Cele mai răspândite forme de relief pe teritoriul republicii constituie râpele, vâlcelele, hârtoapele şi văile. Relieful exercită un rol important în formarea climei, dar diferitele altitudini absolute şi fragmentarea pronunţată a teritoriului condiţionează perturbaţii esenţiale, de la un loc la altul, în presiunea atmosferică şi viteza vântului, radiaţia solară şi temperatura aerului, cantitatea de precipitaţii.

Teritoriul Moldovei face parte din zona cu umiditate insuficientă. Cantitatea medie anuală de precipitaţii constituie 400-550 mm, care cad de la 550 mm la nord-vest până la 400 la sud-est şi sud. Repartizarea neuniformă a precipitaţiilor atmosferice nu depinde atât de factorii zonali, cât de caracterul reliefului.

Reieşind din caracterul climei, reliefului şi solurilor, în profil teritorial Republica Moldova este împărţită în mai multe complexe teritoriale naturale de diferite ranguri. Pe măsura deplasării de la nord la sud acestea se modifică şi capătă un caracter zonal bine pronunţat. În limitele teritoriului republicii, în calitate de complexe teritoriale naturale de rangul întâi se disting două zone naturale – de silvostepă (cuprinde judeţele de nord şi centru) şi de stepă (judeţele Taraclia, Cahul, UTA Găgăuzia, Tighina, partea de sud a judeţului Lăpuşna şi partea estică a judeţului Chişinău). Zona de silvostepă se caracterizează prin cea mai înaltă fertilitate şi productivitate a terenurilor agricole. Zona de stepă (cu cernoziomuri obişnuite şi carbonatice, care sunt mai puţin fertile decât solurile zonei de silvostepă şi cu o climă mai aridă) se prezintă ca mai puţin favorabilă pentru agricultură.

17

Reieşind din condiţiile naturale, specialiştii evidenţiază 5 regiuni agricole: nord, sud, vest, centru şi sud-est:

Boxa 2-2 Regiuni agricole

Regiunea agricolă Aria de cuprindere SpecializareaNord Judeţele Edineţ, Bălţi, Soroca, partea

nordică a judeţului Orhei şi Transnistriei

Cultivarea sfeclei de zahăr, culturilor cerealiere, floarea soarelui, pomicultura, creşterea bovinelor şi porcinelor

Sud Judeţele Taraclia şi Cahul, UTA Găgăuzia, partea de sud a judeţului Lăpuşna şi partea vestică a judeţului Tighina

Viticultură, culturile cerealiere, floarea soarelui, creşterea ovinelor şi bovinelor

Vest Judeţul Ungheni şi nord-vestul judeţului Chişinău

Viticultură, pomicultură, culturile cerealiere şi creşterea bovinelor

Centru Cea mai mare parte a judeţelor Orhei, Chişinău şi partea centrală a Transnistriei

Viticultură, pomicultură şi creşterea bovinelor

Sud-est Zona Nistrului inferior: partea estică a judeţului Tighina şi partea sudică a Transnistriei

Legumicultură, pomicultură, culturile cerealiere şi creşterea bovinelor

Condiţiile naturale, alături de factorii istorici şi social-economici au determinat amplasarea ne-uniformă a populaţiei în profil teritorial. Evoluţia populaţiei se realizează pe baza a două surse: sporul natural şi sporul migratoriu. Sub acest aspect, în Republica Moldova s-a produs o schimbare profundă - pe parcursul ultimului deceniu, migraţia a atins niveluri extrem de mari, nivelul acesteia fiind evaluat la peste 600 mii cetăţeni. Cel mai dens populate sunt regiunea de centru şi localităţile din preajma Chişinăului (150 oameni la 1 km2), regiunea de nord şi Transnistria (până la 130 oameni pe km2). Cea mai mică densitate pentru Moldova este caracteristică regiunii sudice a republicii. Analiza nivelului densităţii populaţiei în profil teritorial-administrativ denotă discrepanţe însemnate între judeţele republicii, decalajul între extreme fiind de 57%. Se evidenţiază în mod special judeţele din sudul republicii (Taraclia, Cahul, UTA Găgăuzia) şi cele din partea sudică a centrului (Tighina şi Lăpuşna) cu o densitate mai redusă, situată în limita 68-86 oameni pe km2.

Tabelul 2-2 Densitatea populaţiei, gradul de urbanizare şi rata mişcării naturale a populaţiei8

Densitatea populaţiei,

locuitori/km2

Ponderea populaţiei urbane, %

Rata mişcării naturale, ‰

Mun. Chişinău 1380,9 92 Bălţi 121,8 42 -2,2 Ungheni 113,1 29 -0,4 Chişinău 112,9 14 0 Orhei 95,9 22 -2,1 Soroca 94,1 29 -3,9 Edineţ 90,6 25 -6,4 UTA Găgăuzia 87,4 40 2,2 Lăpuşna 81,3 23 -0,4 Cahul 79,1 25 -0,4 Tighina 70,4 20 0,3 Taraclia 68,8 33 -2,7

8 Aici şi în continuare datele pentru judeţele Republicii Moldova se referă la anul 2000 şi au fost preluate din Anuarul Statistic al Republicii Moldova, 2000, DSS, 2002

18

Restructurarea vieţii economico-sociale pe mediile rural şi urban se realizează în principal pe baza sporirii rolului industriei, precum şi a modernizării agriculturii. În Republica Moldova, creşterea ponderii populaţiei urbane s-a înregistrat îndeosebi în perioada postbelică, în special prin industrializarea republicii şi intensificarea imigraţiei din alte republici unionale. Totuşi, în nici o unitate teritorial-administrativă din Republica Moldova (excepţie mun. Chişinău) populaţia urbană nu depăşeşte 50% din total, nivelul maxim înregistrându-se în jud. Bălţi – 42%. Comparativ cu nivelul de urbanizare pe ansamblul ţării, judeţele prezintă mari discrepanţe sub acest aspect. Decalajele dintre judeţele aflate în poziţii extreme (Chişinău şi Bălţi) este de 1/3. În 6 judeţe ponderea populaţiei urbane este sub nivelul mediu pe ţară, alcătuind sub 1/4 din populaţie. Cel mai redus nivel al populaţiei urbane este în judeţul Chişinău – 14%.

Reţeaua urbană a fiecărei ţări este alcătuită din oraşe de dimensiuni diferite. Totodată, dezvoltarea ţării în raport teritorial depinde de amplasarea oraşelor mari, acestora revenindu-le funcţia de centre de gravitaţie regională. Sub acest aspect, tradiţional în Republica Moldova se evidenţiază 4 regiuni:

Boxa 2-3 Regiuni şi centre de gravitaţieRegiune Aria de

cuprindereOraşul – centru

de gravitaţieComentariu

Nord Judeţele Edineţ, Soroca şi Bălţi

or. Bălţi Distanţa relativ mai mare faţă de or. Chişinău a determinat dezvoltarea mun. Bălţi ca centru economico-social a regiunii de nord

Centru Judeţele Orhei, Ungheni, Chişinău, Tighina şi Lăpuşna

or. Chişinău Oraşul Chişinău joacă rolul polarizator asupra întregii republici, având o influenţă majoră asupra judeţelor din vecinătate.

Sud UTA Găgăuzia, judeţele Taraclia şi Cahul

- Sudul republicii este lipsit de un oraş clar reliefat – „a unui pol de creştere”, ce ar acoperi cu atribuţiile sale întreaga regiune.

Est Transnistria Nodul urban Tiraspol – Bender

Conflictul anului 1992 şi auto-izolarea ulterioară a regiunii de est, au determinat stabilirea nodului urban Tiraspol – Bender drept centru de gravitaţie pentru întreaga regiune transnistreană.

Populaţia Republicii Moldova este neomogenă din punct de vedere etnic. Totodată în profil teritorial se manifestă anumite discrepanţe în structura etnică a populaţiei. Moldovenii locuiesc pretutindeni pe teritoriul republicii, însă în raport procentual ponderea lor este mai mare în judeţele Chişinău, Ungheni, Orhei, Lăpuşna, Tighina şi sectorul Soroca. Ruşii şi ucrainenii locuiesc mai cu seamă în oraşele mari, judeţele de nord (Bălţi, Edineţ şi Soroca) şi Transnistria. Judeţul Taraclia este locuit în majoritate de bulgari (69%), iar UTA Găgăuzia de găgăuzi (81,4%). În structura etnică a populaţiei judeţului Cahul, minorităţile bulgară şi găgăuză constituie împreună circa 20%.

Structura teritorială a indicilor socio-economici. Analiza în profil teritorial a structurii indicatorilor ce caracterizează potenţialul de dezvoltare socio-economică a republicii evidenţiază semnificative inegalităţi, ceea ce dovedeşte neomogenitatea unităţilor teritorial-administrative din republică.

Suprafaţa unităţilor teritorial administrative variază între 0,6 şi 4,1 mii km2, ceea ce constituie 1,9-13,6% din total suprafaţa Republicii Moldova, diferenţa între extreme fiind de 1/7. Cea mai mare pondere în suprafaţa republicii o deţine judeţul Bălţi urmat de judeţele Lăpuşna şi Chişinău. Cea mai mică pondere o deţin mun. Chişinău şi judeţul Taraclia.

19

Figura 2-3

Ponderea unităţilor teritorial administrative în suprafaţa totală

Gagauzia6,1%

mun. Chisinau1,9% Chisinau

11,1%

Balti13,6%

Cahul7,9%

Edinet10,3%Lapusna

11,4%

Orhei10,4%

Soroca9,7%

Ungheni7,5%

Tighina7,9%

Taraclia2,2%

După suprafaţa teritoriului judeţele pot fi clasificate în trei categorii:

(1) Peste 10% din suprafaţa totală a republici ( Chişinău, Bălţi, Edineţ, Lăpuşna, Orhei)(2) 5-10% din suprafaţa totală (Cahul, Soroca, Ungheni, Tighina, UTA Găgăuzia)(3) Sub 5 % din suprafaţa republicii (mun. Chişinău şi judeţul Taraclia).

Populaţia unităţilor teritorial administrative din republică variază între limitele 46 - 779 mii locuitori, ceea ce constituie 1,3-21,4% din populaţia totală a republicii. În clasamentul conform ponderii populaţiei, locurile de frunte sunt deţinute de mun. Chişinău (21,4% din total) şi judeţul Bălţi (13,9%). La extrema de jos se situează judeţul Taraclia (1,3%), UTA Găgăuzia (4,4%) şi judeţul Tighina cu 4,7% din totalul populaţiei republicii. Astfel, decalajul între cele două extreme este substanţial, constituind 1/16,5.

Figura 2-4

Ponderea unităţilor teritorial-administrative în populaţia totală

UTA Gagauzia4,4% mun. Chisinau

21,4%

Chisinau10,5%

Balti13,9%Cahul

5,2%Edinet7,8%

Lapusna7,7%

Orhei8,3%

Soroca7,6%

Ungheni7,1%

Taraclia1,3%

Tighina4,7%

Astfel, după ponderea numărului de locuitori în total populaţia republicii, unităţile teritorial administrative pot fi grupate în 3 categorii:

(1) Peste 10% din populaţia totală (mun. Chişinău, judeţele Chişinău şi Bălţi)(2) 5-10% din populaţia totală (judeţele Cahul, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi Ungheni)(3) Sub 5% din populaţia totală (UTA Găgăuzia, Taraclia şi Tighina).

Există, de asemenea, mari decalaje din punct de vedere al ponderii unităţilor teritorial administrative în formarea PIB. După acest indicator, cea mai mare pondere o deţine mun. Chişinău pe teritoriul căruia se formează aproape jumătate din întreaga valoare adăugată brută (46,1%), urmat la mare distanţă de judeţul Bălţi (10,4%). Ponderea celorlalte judeţe se situează sub 10%, cea mai scăzută fiind în judeţul Taraclia (1,1%) şi UTA Găgăuzia (2,9% din total).

20

Figura 2-5

Ponderea unităţilor teritorial administrative în Produsul Regional Brut

Soroca5,4%

mun. Chisinau46,1%

UTA Gagauzia2,9%

Tighina3,6%

Taraclia1,1%Ungheni

4,2%

Chisinau7,4%

Balti10,4%

Cahul4,3%

Edinet5,0%

Lapusna4,6%

Orhei4,9%

În timp ce ponderea a 7 judeţe este de sub 5%, mun. Chişinău şi judeţul Bălţi asigură circa 57% din PIB al Republicii Moldova.

În ceea ce priveşte ponderea în total a producţiei industriale, decalajul între unităţile teritorial administrative este şi mai mare. Întreprinderile mun. Chişinău produc 56% din totalul producţiei naţionale, în timp ce sectorul industrial al judeţelor Taraclia şi Tighina numai câte 1,1%. Astfel, circa 70% din totalul producţiei industriale din Republica Moldova este realizată în mun. Chişinău şi jud. Bălţi.

Figura 2-6

Aportul judeţelor în totalul producţiei agricole în linii mari corelează cu mărimea teritoriului acestora. În această ordine de idei, ponderea judeţelor Bălţi şi Chişinău este de peste 10% din totalul producţiei industriale, iar a municipiului Chişinău şi judeţului Taraclia - sub 5%. Ponderea celorlalte judeţe oscilează între 5 şi 10% din volumul total pe republică.

21

Ponderea unităţilor teritorial administrative în total producţie industrială

Ungheni2,4%

Taraclia1,1%

Lapusna2,3%

Edinet3,5% Balti

14,3%Chisinau

5,5%

UTA Gagauzia2,7%

mun. Chisinau56,0%

Tighina1,1%

Cahul2,6%

Soroca5,1%

Orhei3,5%

Figura 2-7

Prezintă interes structura teritorială din punct de vedere al impozitelor şi taxelor colectate. După acest indicator, decalajul este extrem de pronunţat. Astfel, circa 60,3% din totalul impozitelor şi taxelor sunt colectate în aria municipiului Chişinău. Cu excepţia judeţului Bălţi (9,6% din total), ponderea celorlalte judeţe este de sub 5%, cea mai redusă fiind în judeţul Taraclia (0,7%), judeţul Tighina (2,3%) şi judeţul Cahul (2,5%).

Figura 2-8

În volumul comerţului exterior şi al investiţiilor străine, mun. Chişinău realizează o pondere absolută (88,2% investiţii străine, 62% exporturi şi 83% importuri), celelalte unităţi teritorial-administrative realizând ponderi nesemnificative.

Tabelul 2-3 Ponderea unităţilor teritorial administrative în total investiţii străine, exporturi şi importuri

Investiţii străine, % Exporturi, % Importuri, % mun. Chişinău 88 62 83,0 Chişinău 4 2 1,8 Bălţi 3 10 4,4

22

Ponderea unităţilor teritorial-administrative în total taxe şi impozite colectate (anul 2000)

mun. Chisinau61%

UTA Gagauzia3%

Chisinau4%

Balti10%

Cahul2%

Lapusna3%

Edinet4%

Orhei3%

Tighina2%

Taraclia1%

Ungheni3%

Soroca4%

Ponderea unităţilor teritorial administrative în total producţie agricolă

mun. Chisinau4% Chisinau

13%

Balti14%

Cahul8%Edinet

10%Lapusna9%

Orhei9%

Soroca10%

Ungheni7%

Taraclia3%

Tighina8%

UTA Gagauzia5%

Investiţii străine, % Exporturi, % Importuri, % Cahul 1 3 0,8 Edineţ 3 2 0,6 Lăpuşna 2 2 1,7 Orhei 1 2 0,8 Soroca 1 7 3,2 Ungheni 0,4 4 1,7 Taraclia 1 1 0,5 Tighina 1 2 0,4 UTA Găgăuzia 2,4 2,4 1,0 R. Moldova 100,0 100,0 100,0

Cu excepţia exportului unde judeţele Bălţi şi Soroca au ponderi de 10% şi, respectiv, 6,7%, la aceşti trei indicatori nici o unitate teritorial-administrativă nu asigură o pondere mai mare de 5%.

3.2 Disparităţi interjudeţene în dezvoltarea socio-economică

Nivelul de dezvoltare socio-economică a unităţilor administrativ-teritoriale ale Republicii Moldova este influenţat de mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind potenţialul fizico-geografic, viteza şi amploarea reformelor economice şi sociale, gradul de dezvoltare a mecanismelor pieţei şi capacitatea elitelor locale de a se adapta şi activa în noile realităţi. Aceşti factori condiţionează apariţia anumitor disparităţi în dezvoltarea socio-economică a teritoriului. În condiţiile în care performanţele naţionale sunt în corelaţie directă cu dezvoltarea regională, accentuarea diferenţelor teritoriale conduce la un şir de efecte sociale şi economice negative.

Discrepanţe între capitală şi judeţe. O privire generală a dezvoltării sub aspect teritorial a Republicii Moldova scoate în evidenţă decalajul enorm în dezvoltarea socio-economică dintre mun. Chişinău şi restul teritoriului. Aceasta constituie una din problemele principale ale dezvoltării regionale, fiind caracterizată de trei particularităţi de bază: (a) concentrare relativ înaltă a activităţii economice în mun. Chişinău; (b) decalaj pronunţat în nivelul de trai dintre capitală şi judeţe; (c) decalaj enorm dintre capitală şi restul teritoriului în dezvoltarea infrastructurii şi factorilor de producţie.

Cu mici excepţii, conform principalilor indicatori de dezvoltare socio-economică pe locuitor, toate judeţele se situează sub media naţională, în timp ce mun. Chişinău se plasează mult peste acest nivel. Totodată, diferenţa dintre extreme (mun. Chişinău şi judeţele cu cele mai scăzute niveluri economice) este enormă. Astfel, la produsul regional brut pe locuitor, nivelul mun. Chişinău constituie 216% faţă de media pe republică, pe când în judeţul Orhei doar 59%; la volumul investiţiilor străine pe locuitor judeţul Lăpuşna înregistrează 2% din media pe republică, iar mun. Chişinău - 413%; la producţia industrială pe locuitor, jud. Lăpuşna 23% , iar mun. Chişinău – 262%; la volumul impozitelor şi taxelor colectate pe locuitor - 37% în judeţul Chişinău faţă de 282% în mun. Chişinău.

Tabelul 2-4 Discrepanţe între mun. Chişinău si restul unităţilor administrativ teritoriale (pe locuitor)*

# Indicatormun.

Chişinău

Restul unităţilor administrativ teritoriale

Minim Maxim1 Produsul regional brut 216 59 87

23

# Indicatormun.

Chişinău

Restul unităţilor administrativ teritoriale

Minim Maxim2 Investiţii străine 413 2 753 Importuri 389 7 354 Exporturi 287 27 885 Producţia industrială 262 23 1036 Salariu mediu 147 63 857 Impozite şi taxe colectate 282 37 758 Automobile în proprietate

privată/1000 locuitori 164 61 120*Republica Moldova = 100

Luând în consideraţie că activitatea economică, culturală şi ştiinţifică tinde să se concentreze în regiunile cu infrastructură mai dezvoltată şi calitatea vieţii mai înaltă, se poate conchide că în profil teritorial Republica Moldova riscă perpetuarea sau chiar accentuarea decalajului enorm între capitală şi restul ţării, aceasta afectând dezvoltarea republicii în general. În acelaşi timp, se manifestă importante decalaje între însăşi unităţile administrativ-teritoriale ale republicii. Reieşind din aceste realităţi, în continuare se prezintă o analiză a decalajelor dintre judeţele Republicii Moldova cu excluderea mun. Chişinău.

Decalaje în ocuparea forţei de muncă. Între judeţe există mari discrepanţe cu privire la gradul de utilizare a resurselor de muncă. În anul 2000 rata ocupării pe republică a fost de 49,1%, iar ratele judeţelor s-au înscris între 64,4% (Edineţ) şi 21,3% (Chişinău). Cu excepţia judeţului Edineţ, toate judeţele înregistrează rate de ocupare sub 60%. O asemenea slabă utilizare a forţei de muncă reflectă oferta scăzută de locuri de muncă, având drept efect şi plecarea în masă a cetăţenilor la munci peste hotare.

Figura 2-9

Contrar tendinţei manifestate pe plan mondial, în Republica Moldova a sporit substanţial populaţia ocupată în agricultură şi continuă să se afle la cote destul de înalte - în medie 44%, extremele fiind 63% (judeţul Soroca) şi judeţul Orhei (27%). De asemenea, există decalaj enorm între judeţe privind ponderea populaţiei ocupate în servicii - între 29% (judeţul Taraclia) şi 62% (judeţul Cahul). Totodată, dezindustrializarea a determinat restrângerea utilizării forţei de muncă în industria tuturor judeţelor, şi aici existînd mari diferenţe de la un judeţ la altul. Cu excepţia judeţului Bălţi (24% ocupaţi în industrie şi construcţii), în toate judeţele ponderea industriei este sub 20% în totalul populaţiei ocupate. La extrema de jos se află judeţul Tighina

24

Ponderea populaţiei ocupate în total populaţie activă

64,456,9 53,6 50,9 47,9

41,2 41,034,4

26,3 22,8 21,3

0

20

40

60

80

Ed

ine

ţ

So

roca

Gă

gă

uz

Ye

ri

Tara

clia

Ca

hu

l

Tig

hin

a

Un

gh

en

i

Bă

lţi

Lă

pu

şna

Orh

ei

Ch

işin

ău

%

cu doar 6% din populaţie. Pentru comparaţie, în 90% din judeţele din România cota celor ocupaţi în industrie este de peste 35%, iar în fiecare al treilea judeţ - peste 50%.

Accentuarea discrepanţelor socio-umane. Indicatorii calităţii vieţii constituie elemente majore de referinţă în aprecierea nivelului de dezvoltare în profil teritorial a unei ţări, deoarece dezvoltarea economică nu este un scop în sine, ci un mijloc de realizare a obiectivelor sociale, de satisfacere a nevoilor umane, adică de asigurare a unei mai bune calităţi a vieţii.

Analiza efectuată sub acest aspect denotă accentuarea discrepanţelor interjudeţene. Astfel, nivelurile vânzărilor de mărfuri cu amănuntul pe locuitor faţă de media pe republică sunt între 71% (judeţul Ungheni) şi 191% (judeţul Bălţi). Decalajele între judeţe la un alt indicator sintetic - volumul serviciilor prestate pe locuitor - variază între 80% din media pe republică (judeţul Lăpuşna) şi 156% (judeţul Bălţi), în 7 judeţe fiind sub media pe republică.

Inechitatea asigurării cu servicii medicale este ilustrată de numărul de locuitori ce revin la un pat de asistenţă medicală şi profilactică. La acest indicator se evidenţiază un decalaj de 1:3 între extrema inferioară (judeţul Chişinău - 46% faţă de media pe republică) şi extrema superioară (Taraclia – 138%). În special, se profilează judeţele din centrul republicii cu cote mai reduse în comparaţie cu media pe republică.

Figura 2-10

Asigurarea populaţiei cu servicii medicale pe cap de locuitor*

0

25

50

75

100

125

150

UTA

Găg

ăuzi

a

Edi

neţ

Tigh

ina

Băl

ţi

Tara

clia

Sor

oca

Cah

ul

Orh

ei

Ung

heni

Lăpu

şna

Chi

şină

u

Număr de specialişti medicali Patiri în instituţii medicale

*Republica Moldova (fără mun. Chişinău) = 100

Un aspect important al calităţii vieţii îl reprezintă înzestrarea populaţiei cu autoturisme în proprietate personală. La acest indicator decalajul între judeţe este de 1:2. Judeţele Edineţ, Soroca şi Taraclia se situează în topul judeţelor cu niveluri de 147%, 112% şi, respectiv, 111% din media pe republică, cele mai scăzute înregistrându-se în judeţele Orhei (74% din medie), Ungheni (82%) şi Bălţi (93%).

Decalaje în dezvoltarea economică şi a infrastructurii. Nivelul produsului regional brut pe locuitor este un indicator global ce reflectă discrepanţeler economice în dezvoltarea teritorială. Conform datelor anului 2000, nivelurile acestui indicator pe judeţele Republicii Moldova a cunoscut un decalaj nu prea pronunţat. Diferenţa dintre extreme a constituit 1:1,5, extremele fiind 127% şi, respectiv, 86% din media naţională. Astfel, republica se caracterizează printr-o omogenitate relativă în crearea valorii adăugate brute în aspect teritorial. PRB pe locuitor a atins cel mai ridicat nivel în judeţele Taraclia (127% faţă de medie) şi Cahul (119%), iar cel inferior în judeţele Orhei şi Lăpuşna (86%).

Figura 2-11

25

Produsul regional brut pe cap de locuitor*

127119

103 9687 86 8693

103110113

0

20

40

60

80

100

120

140

Tara

clia

Cah

ul

Tigh

ina

Bal

ti

Chi

sina

u

Sor

oca

UTA

Gag

auzi

a

Edi

net

Ung

heni

Lapu

sna

Orh

ei


Discrepanţe esenţiale se înregistrează la nivelul mediu al investiţiilor străine cumulative pe locuitor, evidenţiindu-se o repartiţie foarte neomogenă a acestora în profil teritorial, cu impact negativ asupra dezvoltării echilibrate. Astfel, nivelurile judeţene s-au înscris între 121 USD în judeţul Taraclia şi 4 USD în judeţele Chişinău şi Lăpuşna, decalajul între cele două extreme fiind de 1:28.

Figura 2-12


De asemenea, nivelul exportului pe locuitor în profil teritorial denotă discrepanţe însemnate între judeţele republicii, decalajul între extreme fiind de 1:4. În acest context se evidenţiază judeţele Soroca, Taraclia şi Bălţi cu cote de peste 140% faţă de nivelul mediu pe republică şi, respectiv, judeţele Lăpuşna, Orhei, Edineţ şi Tighina cu niveluri sub 70% din media republicană. Aceleaşi diferenţe se menţin şi în repartizarea teritorială a sectorului industrial.

Dat fiind faptul că agricultura deţine locul central în economia judeţelor republicii, terenul agricol reprezintă un element de bază al potenţialului acestora. În acest context, se evidenţiază diferenţe între judeţe privind disponibilităţile de fond funciar. Astfel, dacă în judeţul Taraclia la un locuitor revin în medie 1,2 ha teren agricol, în judeţele Chişinău, Bălţi şi Ungheni doar 0,6 ha. La acest indicator, judeţele din sudul republicii sunt într-o oarecare măsură avantajate, graţie densităţii mai reduse a populaţiei. Respectiv, ierarhia judeţelor conform producţiei agricole pe locuitor corelează cu repartiţia conform suprafeţei agricole pe persoană.

Decalajele teritoriale în amplasarea factorilor de producţie generează diferenţe în asigurarea autonomiei financiare a judeţelor. În toate judeţele Moldovei veniturile proprii sunt insuficiente şi variază între 30-60% din total. Totodată, decalajul interjudeţean la colectarea taxelor şi

26

Investiţii străine pe cap de locuitor*

501

355

247

12770 66 45 42 35 18 18

0

100

200

300

400

500

600

Tara

clia

UTA

Gag

auzi

a

Edi

net

Bal

ţi

Cah

ul

Tigh

ina

Orh

ei

Sor

oca

Ung

heni

Chi

şină

u

Lapu

şna

impozitelor pe locuitor constituie 1:2. Se profilează în mod special judeţele din centrul republicii (Chişinău, Ungheni, Orhei, Lăpuşna şi Tighina) cu niveluri sub media naţională, pe când judeţele din nord şi sud se plasează peste nivelul mediu.

Figura 2-13


Analiza dezvoltării infrastructurii judeţelor denotă o rămînere în urmă accentuată faţă de statele din Uniunea Europeană şi Europa Centrală. Totodată, există decalaje interjudeţene esenţiale la abonarea populaţiei la telefoane şi în special, asigurarea localităţilor cu gaze naturale.

Tabelul 2-5 Asigurarea cu gaze naturale în profil teritorial*#

Ponderea localităţilor

gazificateDensitatea

reţelelor1.UTA Găgăuzia 395 3482.Taraclia 372 2593.Chişinău 276 2324.Tighina 165 1105.Orhei 94 736.Edineţ 90 697.Bălţi 59 618.Soroca 54 639.Cahul 35 6010.Lăpuşna 30 2511.Ungheni 5 1


După acest indicator discrepanţele între judeţe sunt enorme. Astfel, după ponderea localităţilor gazificate, decalajul între unităţile teritorial-administrative constituie 1:79. În UTA Găgăuzia sunt gazificate circa 50% din localităţi, iar în judeţul Ungheni numai o localitate. După densitatea reţelelor de gaze naturale, ierarhia judeţelor este aceeaşi, dar decalajul este mai mare.

3.3 IDES – instrument de analiză comparată a dezvoltării regionale

În vederea unei analize comparative complexe privind nivelul relativ de dezvoltare a unităţilor teritorial-administrative a fost calculat Indicele integrat al dezvoltării economice şi sociale

27

Impozite şi taxe colectate în profil teritorial pe cap de locuitor*

148136

112102 100 99 93 88

79 76 73

0

25

50

75

100

125

150

175

UTA

Gag

auzi

a

Bal

ţi

Tara

clia

Edi

net

Sor

oca

Tigh

ina

Cah

ul

Lapu

şna

Orh

ei

Ung

heni

Chi

şină

u

(IDES). Acest indice s-a determinat prin combinarea şi agregarea a 11 indicatori, care reflectă aspectele economice şi sociale dezvoltării judeţelor. IDES se calculează pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi poate fi utilizat ca instrument al analizei comparate a nivelului de dezvoltare teritorială. Calculul IDES s-a realizat prin 2 metode - metoda rangurilor exacte şi metoda abaterilor standardizate9. În conformitate cu IDES judeţele au fost atribuite la grupe calitative, mun. Chişinău nefiind inclus în aceste calcule din cauza marilor decalaje consemnate anterior.

Tabelul 2-6 Gruparea unităţilor administrativ-teritoriale conform IDES

Unitatea administrativ-

teritorială

IDES transformat (metoda

rangurilor exacte)

IDES transformat (metoda abaterilor

standardizate)

Edineţ 100 95,2

Taraclia 98,4 100

Bălţi 94,1 91,5

Soroca 90,8 88,4

UTA Găgăuzia 90,2 89,3

Cahul 65,9 68,2

Tighina 49,4 48,9

Chişinău 46,6 45,0

Orhei 32,2 33,0

Ungheni 29,1 28,0

Lăpuşna 0 0

Valorile acestui parametru atestă că judeţele cu un nivel de dezvoltare mai înalt se situează în zona de nord şi sud, iar cele cu un nivel al dezvoltării economico-sociale mai scăzut se situează în centrul Republicii Moldova. Diferenţele în dezvoltarea spaţială a Republicii Moldova nu pot fi ignorate, elucidarea şi eliminarea cauzelor fiind necesară din mai multe motive. Astfel, echilibrarea dezvoltării se impune, cel puţin din următoarele cauze: economiile unităţilor administrativ-teritoriale sunt cu mult mai deschise decât economia de ansamblu, comerţului intern nu-i sînt stabilite bariere şi se utilizează aceeaşi monedă (cu excepţia regiunii separatiste Transnistria), forţa de muncă şi capitalul are mobilitate mai mare, interdependenţa între unităţi este mare etc.

3.4 Delimitarea regiunilor de dezvoltare

În Republica Moldova pot fi create regiuni de dezvoltare din unităţi teritorial-administrative învecinate, prin asociere în baza liberului consimţământ. La delimitarea regiunilor de dezvoltare se propune luarea în consideraţie a următoarelor criterii:

Gradul de dezvoltare economico-socială a unităţilor administrativ-teritoriale, reflectat de IDES

Simultitudinea problemelor persistente, cum sunt şomajul, infrastructură şi comunicaţii slab dezvoltate, erodarea şi degradarea solurilor, etc.

Prezenţa oraşelor–centre de gravitaţie regională Prezenţa cel puţin a unui judeţ în cadrul unei euroregiuni

9 Calculele IDES au fost efectuate de Lilian Galer.

28

Includerea localităţilor din stânga Nistrului într-o regiune de dezvoltare, având în vedere definirea ulterioară a statutului special al acestora

Capacitatea şi disponibilitatea de cooperare pe baze de parteneriat a structurilor administrative, de antreprenori, ale organizaţiilor non-guvernamentale, etc. din unităţile teritoriale vecine, ce vor intra în componenţa viitoarelor regiuni.

Aplicarea acestor criterii va asigura: Delimitarea fiecărei regiuni în conformitate cu probleme teritoriale specifice; Încadrarea în criteriile europene NUTS de constituire şi funcţionare a regiunilor şi

crearea premiselor pentru eligibilitatea Republicii Moldova pentru alocarea de fonduri de dezvoltarea regională din partea Uniunii Europene;

Crearea premiselor pentru implementarea unor strategii regionale distincte, atragerea de resurse complementare prin proiecte de cooperare transfrontalieră.

Având în vedere faptul că în condiţiile actuale unităţile teritorial-administrative reprezintă subiecţii de bază în realizarea politicii de dezvoltare teritorială, constituirea regiunilor de dezvoltare nu trebuie să instituie bariere în activitatea acestora şi să submineze autonomia lor. Prin caracterul lor funcţional, regiunile de dezvoltare vor reprezenta cadrul de evaluare, inclusiv statistică a situaţiei în vederea elaborării politicii de dezvoltare regională şi, respectiv, cadrul teritorial de implementare a acestei politici. Astfel, regiunea va constitui cadrul de consolidare a colaborării, a parteneriatului între judeţe. Totodată, regiunile de dezvoltare vor constitui cadrul de evaluare a politicii de dezvoltare regională.

În conformitate cu rezultatele studiului de fezabilitate şi respectând criteriile expuse mai sus, pe teritoriul republicii pot fi delimitate 5 regiuni de dezvoltare: Nord, Centru, Sud, Est şi Chişinău.

Cartograma Regiuni de dezvoltare

Din perspectivă naţională, echilibrul între regiuni este obiectivul ce trebuie să fie promovat prin scenarii ale coeziunii, solidarităţii, stimulative pentru o mai bună valorificare a potenţialului propriu de către zonele mai sărace şi intensificarea cooperării în cadrul euroregiunilor.

29

Tabelul 2-7 Potenţialul cumulativ şi avantajele regiunilor de dezvoltare

Regiuni de dezvoltare

UnităţiIncluse

Populaţie, suprafaţă,Produsul

Regional Brut

Ponderea* %

AvantajeComparative

Regiunea NORD

EdineţSorocaBălţi

1,066 mii locuitori 10,245 km2 250 mil USD

24,930,419,4

Apartenenţa la două Euroregiuni

Regiunea CENTRU

OrheiChişinăuUngheni LăpuşnaTighina

1,395 mii locuitori 14,848 km2 299 mil USD

32,54423

Oportunităţi de cooperare transfrontalieră în cadrul Euroregiunii „Siret-Prut-Nistru”

Regiunea CHIŞINĂU

MunicipiulChişinău

779 mii locuitori563,5 km2

555 mil USD

18,1143,1

Centru administrativ şi economic important

Regiunea SUD CahulUTA GăgăuziaTaraclia

396 mii locuitori4935 km2

100 mil USD

9,216,77,7

Apartenenţa la Euroregiunea „Dunărea de Jos” Oportunităţi în cadrul zonelor economice libere din Taraclia ăi Gagauzia

Regiunea EST Teritoriul din partea stângă a Nistrului

655 mii locuitori 4,063 km2

199 mil USD

15,312

Potenţial industrial relativ dezvoltat

*În total populaţie şi suprafaţă, inclusiv localităţile din stânga Nistrului. Ponderea Produsului regional brut al regiunilor din dreapta Nistrului este calculată în raport cu totalul ce nu include Produsul intern brut al Transnistriei, deoarece economia acesteia este separată, iar calculele respective nu se realizează conform normelor metodologice unice.

Reducerea numărului de unităţi teritoriale va crea anumite avantaje, dar în acelaşi timp, dacă regiunile de dezvoltare nu vor avea statut administrativ, ar putea crea dezavantaje, legate de caracterul voluntar al cooperării lor. Or, legislaţia în vigoare conţine prevederi care reglementează cooperarea inter-judeţeană şi inter-comunală, dar aceasta nu se realizează în practică. Valorificarea şanselor respective s-ar putea realiza prin iniţierea implementării unei politici la scară mai extinsă, care să stimuleze cooperarea inter-regională întru satisfacerea interesului comun.

Astfel, atribuind viitoarelor regiuni de dezvoltare statutul de regiuni funcţionale, se vor respecta criteriile Eurostat şi va deveni posibilă includerea în programele europene de finanţare a dezvoltării regionale. Problemele de (sub)dezvoltare a judeţelor pot fi considerate asemănătoare cu cele ale regiunilor europene cu nivel mai redus de dezvoltare, în care se aplică politici structurale destinate regiunilor încadrate în Obiectivul 110 al Fondurilor structurale. Astfel, regiunile viitoare ale Republicii Moldova vor fi eligibile sub acest aspect pentru implementarea fondurilor structurale specifice obiectivului respectiv. 3.5 Necesitatea promovării politicii de stat regional

Necesitatea promovării unei politici distincte de dezvoltare regională în Republica Moldova este determinată atât de existenţa decalajelor interjudeţene de dezvoltare social-economică, cât şi de oportunităţile de ordin intern şi extern ce se impun să fie valorificate în vederea unei dezvoltări teritoriale echilibrate.

10 Conform Capitolului II, articolul 3 al Regulamentului Consiliului European nr. 1260/1999 din 21 iunie 1999 privind prevederile generale ale Fondurilor Structurale, regiunile acoperite de Obiectivul 1 sunt regiunile care corespund nivelului II din Nomenclatorul Unităţilor Teritorial Statistice (NUTS nivelul II) al căror PIB pe cap de locuitor, măsurat în parităţi de cumpărare şi calculat pentru ultimii trei ani, este sub 75% din media pe Comunitate.

30

Trebuie menţionat faptul că abordarea regionalistă a teritoriului are şi tradiţii istorice. Încă la începutul sec. XIX terenurile arabile ale Basarabiei au fost „regionalizate” în 3 grupe de judeţe: nord (judeţele Hotin, Bălţi şi Soroca), centru (Chişinău şi Orhei) şi sud (Akerman, Tighina şi Ismail). De asemenea, în perioada sovietică, în schema de amplasare a forţelor de producţie au fost evidenţiate 4 „subregiuni” economice - nord, centru, sud-est şi sud.

Actualele decalaje în dezvoltarea teritorială sunt determinate de mai mulţi factori, inclusiv de consecinţele politicilor de dezvoltare promovate în cadrul fostului sistem economic sovietic. Existenţa zonelor cu probleme de natură diversă întreţine inegalitatea teritorială şi inechitatea în privinţa şanselor de dezvoltare pentru teritoriul respectiv, precum şi pentru fiecare locuitor luat în parte. Totodată, dezvoltarea inegală reflectă slăbiciunea economică şi socială de ansamblu şi constituie o piedică în dezvoltarea la scară naţională.

O ieşire din această situaţie ar fi valorificarea adecvată a potenţialului local, bazată pe programe de dezvoltare, pe sprijin suplimentar, pe un cadru legal şi instituţional de coordonare, etc. Toate acestea se pot realiza, din perspectiva experienţei europene, prin promovarea unei politici de dezvoltare regionale distincte. Reieşind din standardele europene, finalitatea politicii de dezvoltare regională este crearea precondiţiilor pentru asigurarea unor venituri suficiente, a ocupării şi a condiţiilor de trai a cetăţenilor în toate regiunile ţării, sprijinirea iniţiativei locale, îmbunătăţirea infrastructurii şi a mediului ambiant.

Tergiversarea realizării reformei teritorial-administrative a condus la apariţia şi acutizarea unor decalaje teritoriale, zonale pentru care se impune căutarea soluţiilor. Unul din argumentele principale în sprijinul specificării unui model de dezvoltare regională a Republicii Moldova îl constituie faptul că actualele unităţi administrativ-teritoriale nu sunt în stare să soluţioneze de sinestătător problemele variate cu care se confruntă, majoritatea din ele depăşind cadrul teritorial al acestora, fiind comune unităţilor învecinate sub mai multe aspecte. Din perspectiva sporirii eficienţei dezvoltării se impune să fie găsită o astfel de divizare a teritoriului republicii care, având un număr mai mic de unităţi, dar cu spaţii mai extinse, ar oferi oportunităţi suplimentare pentru valorificarea potenţialului propriu şi mobilizarea resurselor suplimentare. Totodată, identificarea unor regiuni, suficient de mari după potenţialul demografic şi cel financiar-economic, va reprezenta un cadru pentru promovarea dezvoltării regionale şi în cazul trecerii la sistemul raional teritorial-administrativ.

Revenirea la raioanele de tip sovietic după alegerile locale din 25 mai 2003 reprezintă tentative de a reabilita vechiul sistem administrativ de comandă, prin implementarea unor metode şi practici perimate, destinate pentru regimul de dictatură. Cu toate că aceste acţiuni au fost deja etichetate de către numeroşi specialişti, organizaţii non-guvernamentale, partide politice şi instituţii internaţionale, ca fiind în contradicţie flagrantă cu normele şi principiile conţinute în Carta Europeană a Autonomiei Locale (ratificată în 1997 de Republica Moldova), argumentele juridice aduse în favoarea acestui proiect de către autorii săi fiind de departe neconcludente. Chiar şi raportorii Congresului autorităţilor locale şi regionale de pe lângă Consiliul Europei au menţionat că „decizia de trecere la raioane se bazează probabil pe o evaluare slabă a problemei fundamentale”11 şi de aceea „administrarea mai constrânsă poate fi realizată mai simplu prin descentralizarea serviciilor structurilor de bază existente în raioane”12.

11 Rezoluţie şi Recomandări referitoare la democraţia din Moldova. Raportori: Claude CASAGRANDE (Franţa, L) şi Yavuz MILDON (Turcia, R)- 5 iunie, 200212 Ibidem

31

Faptul că legislaţia în domeniu are lacune nu poate servi drept motiv pentru lichidarea sistemul judeţean, în special, pentru că el fost constituit nu fără greutăţi şi cu suportul politic şi financiar a comunităţii internaţionale care activează în Moldova. Şi mai lipsite de credibilitate sunt argumentele economice, aduse în favoarea sistemului raional de administrare. De fapt, subiectul care incită cele mai multe tensiuni şi pe care autorii acestei reformei se străduiesc să-l evite din răsputere, ţine exact de evaluarea costurilor financiare, legate de schimbarea organizării teritoriale a ţării şi, respectiv, a beneficiilor anticipate ca urmare a implementării acestui nou sistem.

Tabelul 2-8 Costurile implementării contrareformei administrativ-teritoriale, mln lei13

Specificare de costuri Suma1. Cheltuieli anuale ale structurilor administrative locale (judeţe) 443,02. Cheltuieli anuale ale structurilor administrative locale (raioane)) 602,53. Costuri suplimentare (3=2-1) 159,54. Costuri implementării antireformei 103,2Costul total 262,7

Astfel, conform calculelor estimative, costurile realizării noii reforme administrativ–teritoriale se ridică la 262,7 mln lei. Această sumă nu include cheltuielile aferente, care de regulă constituie circa 20% din total, cheltuieli ce nu pot fi prevăzute dar care sunt inevitabile unui asemenea proces.

Necesitatea promovării politicii de dezvoltare regională este susţinută de existenţa anumitor oportunităţi de ordin extern. Prin semnarea Declaraţiei de asociere la Memorandumul privind zona de comerţ liber, Republica Moldova a devenit membru-asociat al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Cele mai importante fonduri ale Pactului sunt destinate reconstrucţiei economice şi cooperării regionale. De exemplu, programul regional CARDS prevede o sumă de 4,65 mlrd USD pentru perioada 2000-2006, prin care se vor sprijini proiecte de natură transfrontalieră. Pentru Republica Moldova aceste oportunităţi de atragere a investiţiilor pot fi valorificate prin reforme şi proiecte bine argumentate, prin integrarea lor într-un Plan naţional de dezvoltare coerent şi angajarea participării cu fonduri proprii.

Orientarea la standardele europene de promovare a unei politici de dezvoltare regională va impune modificarea esenţială a activităţii statului în domeniul informaţional. Având în vedere că pentru efectuarea politicii regionale statul trebuie să deţină informaţie deplină şi veridică privind situaţia din regiuni în vederea ajustării acţiunilor sale la nivel macroeconomic - politică fiscală, proiecte investiţionale, etc. este necesară asigurarea unei calităţi corespunzătoare a statisticii de stat. Până în prezent în Republica Moldova încă nu a fost instituită statistica teritorială conformă cu cerinţele Eurostat-ului. Crearea unui sistem informaţional dezvoltat de colectare, prelucrare şi de transmitere a datelor privind potenţialul regiunilor, la care să fie asigurat accesul societăţii civile, antreprenoriatului, investitorilor străini, etc., va contribui la asigurarea guvernului cu date suficiente pentru implementarea unor măsuri concrete în domeniul dezvoltării regionale.

În concluzie, se poate constata că atât premisele nefavorabile, în calitate de factori ce determină necesitatea soluţionării multiplelor probleme de subdezvoltare, precum şi cele favorabile, în calitate de oportunităţi, impun urgentarea elaborării şi promovării unei politici de dezvoltare regională, realizată în cadrul unor unităţi teritoriale cu arii mai extinse, care în condiţii de

13 Calculele au fost efectuate de un grup comun de experţi Busness Consulting Institute şi IDIS Viitorul.

32

informare largă şi parteneriat ar mobiliza resurse suplimentare şi ar stimula dezvoltarea echilibrată a teritoriului.

4 Un model de dezvoltare regională pentru Moldova

4.1 Scop, obiective şi principii ale politicii regionale

Scopul principal al promovării politicii de dezvoltare regională este asigurarea şi promovarea dezvoltării social-economice echilibrate şi viabile a întregului teritoriu al ţării, îmbunătăţirea performanţelor economice ale unor arii geografice constituite în regiuni de dezvoltare, diminuarea decalajelor în dezvoltarea regiunilor, preîntâmpinarea apariţiei zonelor defavorizate, păstrarea şi dezvoltarea potenţialului natural şi cultural al fiecărei regiuni în parte.

Pentru atingerea scopului politicii de dezvoltare regională este necesară realizarea şi ajustarea permanentă a următoarelor obiective de bază:

diminuarea decalajelor regionale existente şi stimularea dezvoltării echilibrate a tuturor zonelor republicii;

amplificarea procesului de cooperare interjudeţeană în vederea soluţionării problemelor de interes comun;

instituirea parteneriatului tuturor factorilor implicaţi în implementarea politicii regionale, corelarea politicilor guvernamentale sectoriale cu iniţiativele şi resursele locale şi regionale;

participarea activă comunităţilor locale la realizarea programelor de cooperare interregionale şi internaţionale, transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor;

pregătirea cadrului instituţional pentru a răspunde criteriilor de integrare in structurile Uniunii Europene.

Promovarea politicii privind dezvoltarea regională se realizează în conformitate cu următoarele 10 principii:

1. Principiul unităţii spaţiului economic al republicii în perimetrul căruia să fie asigurate libertatea circulaţiei mărfurilor, serviciilor şi a forţei de muncă.

2. Principiul autonomiei locale şi al descentralizării care presupune în acest caz definitivarea delimitării competenţelor între diferite nivele ale administraţiei publice şi asigurarea concordanţei dintre resurse şi împuterniciri.

3. Principiul auto-organizării regionale prin intermediul căruia se va asigura dreptul regiunilor de a-şi organiza propriile structuri şi funcţionarea lor în limitele stabilite de legislaţie.

4. Principiul concentrării – concentrarea sprijinului financiar către regiunile (zonele) cele mai slab dezvoltate şi spre activităţile cu impact maxim la nivel regional.

5. Principiul planificării – activităţile de dezvoltare regională se implementează în baza documentelor de planificare elaborate la nivel naţional, regional, judeţean şi local.

6. Principiul parteneriatului – dezvoltarea regională se realizează în strânsă cooperare între guvernul central, consiliile regionale, consiliile judeţene, autorităţile publice locale, organizaţiile neguvernamentale, agenţii economici şi populaţia comunităţilor locale.

7. Principiul co-finanţării – priorităţile determinate de politica de dezvoltare regională sunt finanţate din diferite surse - publice, internaţionale şi particulare care se completează reciproc şi nu se substituie una pe alta.

33

8. Principiul transparenţei – procesul de planificare şi de luare a deciziilor este transparent şi societatea trebuie să aibă asigurat accesul la informaţiile privind programele de finanţare, mijloacele de realizare şi rezultatele lor.

9. Principiul subsidiarităţii – atribuţiile autorităţilor publice sunt realizate de către autoritatea cea mai apropiată de cetăţeni care poate asigura realizarea efectivă a scopurilor şi sarcinilor la cel mai jos nivel de administrare.

10. Principiul sustenabilităţii – va asigura ocrotirea mediului înconjurător, dezvoltarea economică echilibrată şi durabilă, utilizarea efectivă a resurselor naturale, materiale şi umane, precum şi păstrarea patrimoniului natural şi cultural pentru generaţiile actuale şi viitoare.

4.2 Cadrul legal şi instituţional

Pentru asigurarea creării şi funcţionării regiunilor de dezvoltare trebuie adoptat un cadru juridic şi instituţional special, definit de Legea privind dezvoltarea regională, precum şi de alte acte normative. Regiunile vor reprezenta cadrul pentru implementarea priorităţilor naţionale de dezvoltare regională, în conformitate cu axele integratoare ale priorităţilor sectoriale şi teritoriale. Eficienţa scontată a unor atare regiuni cu statut funcţional, analitic se fundamentează pe cooperarea voluntară a judeţelor din care se vor constitui, fără implicarea nemijlocită a statului în plan administrativ.

Constituirea regiunilor se va face în baza acordurilor între judeţele limitrofe, conform procedurii specificate în Legea cu privire la dezvoltarea regională şi actele normative respective. Consiliile judeţene, Adunarea Populară a UTA Găgăuzia şi Consiliul Municipal Chişinău vor decide de comun acord cu consiliile locale din componenţa lor constituirea regiunilor de dezvoltare. Regiunile de dezvoltare nu vor fi unităţi administrativ-teritoriale noi, deci nu vor crea un nou nivel de administrare publică.

Având în vedere scopul şi obiectivele politicii de dezvoltare regională a republicii, precum şi experienţa în domeniu a altor ţări, structurile instituţionale de coordonare şi implementare a politicii regionale vor fi create astfel încât să poată realiza:

planificarea, elaborarea şi monitorizarea programelor şi strategiilor de dezvoltare regională;

coordonarea politicii unitare de dezvoltare regională; asigurarea implementării programelor de dezvoltare regionala; luarea deciziilor conform reglementărilor normative în domeniu în vigoare şi dreptul

la iniţierea unor noi reglementari, relevante pentru obiectivele dezvoltării regionale; stimularea cooperării inter-regionale în interiorul şi exteriorul republicii; organizarea flexibilă şi instituţionalizarea specializată în vederea realizării

obiectivelor politicii de dezvoltare regională, soluţionării problemelor regionale; asigurarea reprezentativităţii teritoriilor în componenţa regiunilor, precum şi a

interacţiunii între structurile instituţionale centrale, regionale şi locale; independenţă funcţională faţă de regimul de guvernare, minimizarea influentei politice

şi asigurarea unui cadru stabil de funcţionare.

Experienţa europeană denotă că în vederea elaborării şi promovării obiectivelor politicii de dezvoltare regională este necesar de creat la nivel naţional o structură cu o largă reprezentare a administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a organizaţiilor (naţionale, internaţionale)

34

preocupate de problemele în domeniu. În calitate de asemenea structură se propune crearea Consiliului de Coordonare a Dezvoltării Regionale (CCDR) – organ cu caracter deliberativ, care va asigura promovarea şi coordonarea politicii naţionale de dezvoltare regională. Reieşind din experienţa altor ţări, componenţa CCDR poate fi constituită din:

din partea Guvernului – miniştrii abilitaţi cu responsabilităţi în domeniu: ministrul economiei, ministrul agriculturii şi industriei alimentare, ministrul industriei, ministrul transporturilor şi comunicaţiilor, ministrul finanţelor, ministrul ecologiei, construcţiilor şi dezvoltării teritoriului, ministrul muncii şi protecţiei sociale;

din partea autorităţilor teritoriale - preşedinţii şi vicepreşedinţii Consiliilor Regionale de Dezvoltare;

din partea unor organizaţii preocupate de problemele dezvoltării regionale - reprezentanţi ai biroului TACIS Moldova, PNUD, ONG naţionale, etc.

Crearea unui astfel de consiliu la nivel naţional va constitui manifestarea caracterului prioritar atribuit politicii de dezvoltare regională, iar includerea în componenţa consiliului a reprezentanţilor regiunilor şi a unor organizaţii preocupate de problematica în domeniu va semnifica, pe de o parte, că la elaborarea politicilor de dezvoltare este luat în consideraţie interesul local, iar pe de altă parte, că este creat un mecanism de orientare a acestor politici.

Asigurarea bunei funcţionări a Consiliului poate fi realizată prin elaborarea şi adoptarea unui Regulament de organizare şi funcţionare şi desemnarea în funcţia de preşedinte a unui reprezentant al guvernului, de exemplu, ministrul economiei. Astfel se va asigura mecanismul delegării coordonării politicii de dezvoltare regională unei structuri funcţionale relativ independente, supusă unei minime influenţe politice şi de o mai mare stabilitate.

Consiliul poate va fi abilitat cu îndeplinirea următoarelor atribuţii: a) aprobarea Planului naţional de dezvoltare regională;b) crearea Agenţiei naţionale pentru dezvoltarea regională şi aprobarea Regulamentului

de organizare şi funcţionare a ei; c) stabilirea criteriilor, priorităţilor şi modului de alocare a resurselor din Fondul naţional

pentru dezvoltarea regională;d) monitorizarea realizării obiectivelor dezvoltării regionale, precum şi derulării

activităţilor de cooperare interjudeţeană, internaţională, de tip transfrontalier şi la nivelul euroregiunilor;

e) promovarea programelor şi proiectelor de dezvoltare regională în cadrul programelor de susţinere a Uniunii Europene, etc.

Obiectivele dezvoltării regionale pot fi realizate în mod optim prin descentralizarea unor responsabilităţi către nivelul regional/local. Experienţa ţărilor Uniunii Europene în domeniul dezvoltării regionale demonstrează că dezvoltarea regională este un fenomen care din start trebuie să implice procesul de descentralizare, dat fiind faptul, că partenerii locali şi regionali sunt cei mai potriviţi pentru a aprecia problemele reale existente în propriile arii de acţiune. Mai mult decât atât, aceştia sunt direct interesaţi în implementarea măsurilor de dezvoltare şi implicarea lor va fi totală dacă li se oferă posibilitatea de a influenţa deciziile care se adoptă. În cele din urmă, implicarea directă a partenerilor locali creează sentimentul responsabilităţii propriilor acţiuni. Din aceste considerente, la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare va fi constituit câte un Consiliu regional de dezvoltare (CDR) – structură cu caracter deliberativ, fără personalitate juridică. Responsabilitatea principală a consiliilor regionale va fi coordonarea activităţilor ce decurg din politicile de dezvoltare regională, la nivelul fiecărei regiuni.

35

Consiliile regionale vor fi constituite astfel încât să asigure reprezentarea tuturor consiliilor judeţene şi locale din componenţa regiunii, dar şi a societăţii civile şi a structurilor private. CDR vor alege un preşedinte care activează pe principiul rotaţiei. Atribuţiile principale ale CDR pot fi: (a) aprobarea strategiilor (programelor) şi proiectelor regionale de dezvoltare; (b) stabilireaa şi aprobarea criteriilor, priorităţilor şi destinaţiei resurselor din Fondul regional de dezvoltare, (c) aprobarea statutului şi regulamentul de organizare şi funcţionare a Agenţiei regionale de dezvoltare; (d) monitorizarea utilizării fondurilor alocate şi respectarea obiectivelor de dezvoltare regională.

La nivel judeţean şi local, consiliile judeţene şi locale vor asigura coordonarea activităţilor de dezvoltare în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare.

Urmând principiul de constituire a organelor deliberative şi decizionale, instituţiile executive de implementare a politicii de dezvoltare regională necesită a fi divizate de asemenea pe patru nivele: central, regional, judeţean şi local. Aceasta presupune că la nivel naţional va fi constituită o instituţie centrală - Agenţia naţională de dezvoltare regională (ANDR), care să aibă în calitate de parteneri la nivelurile inferioare Agenţiile de dezvoltare regionale (ADR) şi Agenţiile de dezvoltare locală (ADL). Agenţiile de dezvoltare de toate nivelurile se constituie, de regulă, ca structuri non-guvernamentale şi non-profit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, astfel încât să poată realiza:

elaborarea şi implementarea strategiilor, programelor şi proiectelor de dezvoltare regională;

gestionarea resurselor acordate din fondurile de dezvoltare regională pentru implementarea programelor şi proiectelor de dezvoltare regională;

promovarea dezvoltării socio-economice a regiunilor respective, implicarea principalilor factori de influenţă asupra dezvoltării regiunilor în procesul de dezvoltare regională;

informarea instituţiilor naţionale şi regionale privind problemele specifice ale regiunilor, obţinerea fondurilor pentru implementarea programelor şi proiectelor de dezvoltare regională;

conformarea la criteriile de eligibilitate şi participarea în cadrul programelor europene de finanţare, pentru atragerea de resurse suplimentare în realizarea programelor de dezvoltare.

ANDR se va constitui ca un organ executiv al CCDR. Modul de organizare şi funcţionare al ANDR va fi stabilit de Statutul şi Regulamentul de organizare şi funcţionare, aprobate prin hotărâre de Guvern. Finanţarea cheltuielilor de organizare şi funcţionare a ANDR se vor asigura, anual, din Fondul naţional pentru dezvoltare regională (FNDR). În vederea realizării obiectivelor activităţii sale ANDR va fi abilitată cu următoarele atribuţii principale:

a) elaborarea analizelor socio-economice sectoriale şi regionale, a Planului naţional de dezvoltare regională, precum şi proiectelor de acte normative în domeniu;

b) determinarea principiilor, criteriilor, priorităţilor şi modului de alocare a resurselor, precum şi managementul financiar şi tehnic al FNDR;

c) monitorizarea şi evaluarea programelor cuprinse în Planul naţional de dezvoltare regională şi raportarea către Consiliul de coordonare a dezvoltării regionale asupra stadiului şi modului de îndeplinire a obiectivelor planificate de dezvoltare regională;

d) asistenţa tehnică şi de specialitate a consiliilor regionale de dezvoltare şi agenţiilor de dezvoltare regionale şi locale în procesul de construcţie instituţională şi funcţionare;

e) elaborarea criteriilor de elaborare, selectare, monitorizare şi evaluare a programelor şi proiectelor de dezvoltare regională;

36

f) colaborarea cu organizaţiile interne şi internaţionale care sprijină dezvoltarea regională.

Activitatea ADR-lor regionale va fi asigurată de prevederile legii cu privire la dezvoltarea regională, precum şi ale statutului şi Regulamentului de organizare şi funcţionare, aprobate de consiliile regionale de dezvoltare. ADR poate fi condusă de un director numit şi eliberat din funcţie de către consiliul regional de dezvoltare în baza unui concurs de selectare organizat în acest sens. Finanţarea cheltuielilor de organizare şi funcţionare a ADR va fi asigurată din fondul regional de dezvoltare, nivelul acestora fiind aprobat de consiliul regional de dezvoltare.

ADR-le vor fi abilitate cu realizarea următoarelor atribuţii principale:a) elaborarea şi înaintarea spre aprobare către consiliul regional de dezvoltare regională a

programele pentru dezvoltare regională şi a planurilor de gestionare a fondurilor;b) implementarea programelor de dezvoltare regională; c) asistenţă tehnică de specialitate persoanelor fizice sau juridice – investitori din

regiune;d) elaborarea proiectelor de dezvoltare regională şi promovarea lor pentru finanţare din

fondul naţional de dezvoltare regională;e) atragerea resurselor financiare la fondurile regionale de dezvoltare şi gestionarea lor.

Pentru implementarea programelor locale la nivelul fiecărui judeţ-membru al unei regiuni de dezvoltare pot fi constituite filiale ale ADR-lor regionale. De asemenea, în cadrul instituţional al dezvoltării regionale pot fi implicate organizaţii non-guvernamentale, fundaţii sau alte structuri existente sau special create, cu ajustarea scopurilor şi obiectivelor lor de activitate la problematica regională sau locală. Aceste structuri pot beneficia de sprijin financiar din partea fondurilor naţionale şi regionale de dezvoltare în vederea realizării proiectelor de dezvoltare locală.

4.3 Acţiuni imediate şi de perspectivă

Implementarea modelului propus de dezvoltare regională presupune realizarea unui plan coerent de acţiuni din partea structurilor guvernului central şi autorităţile publice locale Principalele acţiuni pentru implementarea politicii de dezvoltare regională sunt:

1. Elaborarea „Cartei verzi a dezvoltării regionale a Republicii Moldova”, care va include evaluarea fizico-geografică şi economico-socială a situaţiei curente a dezvoltării regionale, identificarea decalajelor interjudeţene şi a problemelor specifice zonale, precum şi recomandări pentru stabilirea unui sistem eficient de dezvoltare regională.

2. Elaborarea şi adoptarea Planului naţional de dezvoltare regională şi a cadrului legal necesar, delimitarea regiunilor de dezvoltare.

3. Instituirea unui cadru instituţional adecvat (constituirea CDR şi ADR la nivel naţional şi regional), abilitat cu competenţe şi dotat cu împuternicirile respective, care să asigure realizarea obiectivelor politicii de dezvoltare regională.

4. Crearea FNDR, acordarea asistenţei tehnice pentru gestionarea lui şi atragerea resurselor financiare.

5. Elaborarea Strategiilor de dezvoltare regională pentru fiecare regiune, în care se vor identifică priorităţile de dezvoltare, proiectele şi măsurile specifice regionale.

6. Elaborarea metodologiei de estimare a potenţialului de dezvoltare şi a nivelului de trai în unităţile administrativ-teritoriale şi de identificare a zonelor defavorizate în conformitate cu standardele europene.

37

7. Perfecţionarea mecanismului de interacţiune a autorităţilor centrale cu cele locale prin delegarea către ultimele a responsabilităţii pentru situaţia social-economică din teritoriu, precum şi acordarea împuternicirilor de a o influenta.

8. Transmiterea în administrarea autorităţilor publice locale a acelei părţi a patrimoniului public care ar contribui la creşterea potenţialului economic al teritoriului respectiv.

9. Impulsionarea activităţii economice în regiuni prin crearea parcurilor industriale, incubatoarelor de afaceri, a zonelor economice libere şi sprijinirea activităţii celor existente prin atragerea investiţiilor autohtone şi străine şi facilitarea activităţilor economice externe ale lor.

10. Sporirea capacităţii regiunilor de a-si susţine procesul de dezvoltare prin sprijinirea comunităţilor locale şi regionale în crearea propriilor mecanisme de soluţionare a problemelor în teritoriu.

11. Încurajarea cooperării inter-regionale prin promovarea diferitor forme de cooperare internă şi externa - cu comunităţile locale şi regionale ale altor state, impulsionarea procesului de colaborare în cadrul euroregiunilor existente.

5 Instrumente ale politicii de dezvoltare regională

5.1 Instrumente financiare

Din perspectivă operaţională, delimitarea regiunilor de dezvoltare are drept argument diversificarea instrumentelor de politică regională. Practica ţărilor UE, precum şi proiecţiile privind dezvoltarea regională pe perioada 2000-2006 denotă că prin misiunea şi caracterul său politicile regionale sunt înainte de toate politici de solidaritate financiară. Actualul sistem de finanţare a dezvoltării teritoriale în Republica Moldova are caracter de subzistenţă, cauza fiind insuficienţa de mijloace financiare, astfel că pentru modelul ei regional factorul financiar este nu mai puţin important. Spre deosebire de statele-membre a UE, Republica Moldova are posibilităţi restrânse de atragere a mijloacelor financiare suplimentare.

De regulă, alegerea unui sau altui tip de instrument financiar este strâns corelată cu localizarea, adică cu acea zonă-problemă unde urmează să fie aplicat, evaluându-se diversele implicaţii ale instrumentării acestuia. Criteriile de calificare a regiunilor şi modalităţile de aplicare a unui sau altui instrument financiar utilizate pot fi: (i) facilităţi fiscale pentru investitori prin intermediul fondurilor respective de sprijin în zonele cu potenţial de restructurare economică; (ii) o gamă mai largă de instrumente în regiunile defavorizate; (iii) programe-pilot la nivel naţional în regiunile asistate ş.a.

Crearea Fondului pentru Dezvoltare Regională la nivel naţional şi regional, având în vedere mai multe posibilităţi de completare, este una din cele mai importante acţiuni ce trebuie să se realizeze. Principalele surse posibile pentru crearea fondului pot fi: (a) alocări de la bugetul central şi judeţeanş (b) fonduri de participare a sectorului privat, (c) resurse de la programe internaţionale, (c) donaţii, granturi de la persoane fizice şi juridice.

5.2 Planificarea spaţială

În condiţiile economiei de piaţă, participarea directă a Guvernului şi administraţiei publice locale în gestionarea programelor de dezvoltare are un caracter limitat şi restrâns. De aceea planificarea spaţială are un rol din

38

ce în ce mai important în amplasarea investiţiilor, coordonarea acţiunilor de dezvoltare şi orientarea populaţiei şi antreprenorilor. De regulă, evaluarea impactului socio-economic este obligatoriu pentru toate tipurile de documente de planificare şi programare regională. Aceste studii stabilesc, pe de o parte, situaţia la etapa iniţială a perioadei planificate şi, pe de altă parte, evaluează efectul aşteptat de la realizarea obiectivelor planului, inclusiv cu variante de alternativă. Astfel, planificarea dezvoltării regionale are drept misiune:

elaborarea analizelor-diagnostic, identificarea şi delimitarea zonelor defavorizate; realizarea programelor şi proiectelor de dezvoltare regională în vederea atingerii

obiectivelor prioritare; programarea financiară, distribuirea resurselor în conformitate cu statutul zonelor

defavorizate şi pe principiul amplasării fizice armonioase; evaluarea politicilor de dezvoltare regională; îmbunătăţirea accesului la informaţie prin creşterea transparenţei procesului de elaborare

a programelor şi strategiilor de dezvoltare regională; orientarea tuturor subiecţilor locali, regionali şi naţionali; consolidarea parteneriatului structurilor regionale, societăţii civile, antreprenoriatului,

organelor administraţiei publice locale prin participare la elaborarea şi implementarea documentelor de plan.

Planul Naţional de Dezvoltare Regională reprezintă un document guvernamental de programare durabilă (pe termen de 10-15 ani) al politicii de dezvoltare regională orientat spre realizare la nivel naţional, care stabileşte principiile generale şi scopurile de dezvoltare, evidenţiază priorităţile şi analizează situaţia social-economică, promovează măsuri pentru atingerea scopurilor şi acumularea resurselor financiare necesare. Acest Plan se elaborează de către ANDR şi se aprobă de către CNDR.

Strategiile (Programele) Regionale de Dezvoltare se elaborează pentru fiecare regiune ca documente ale politicii de dezvoltare regională de termen mediu şi lung la nivel regional, care identifică priorităţi, include proiecte şi setul de măsuri specifice pentru implementarea politicii de dezvoltare regională în cadrul regiunii de dezvoltare. Strategiile sunt elaborate de către ADR şi aprobate de CDR.

Programele judeţene (locale) de dezvoltare reflectă politica de dezvoltare regională de termen mediu la nivel judeţean, care identifică priorităţile şi includ setul de măsuri specifice de dezvoltare.

Activităţile, acţiunile şi proiectele de dezvoltare regională vor fi cuprinse de Planul Naţional de dezvoltare durabilă şi eradicare a sărăciei, a cărui concepţie se definitivează în prezent.

5.3 Cooperarea transfrontalieră

Cooperarea transfrontalieră reprezintă unul din instrumentele polivalente importante care presupune şi mobilizarea resurselor financiare în cadrul unor proiecte comune. Obiectivele pe termen lung ale unor atare proiecte au ca finalitate: (i) crearea mai multor avantaje bilaterale; îmbunătăţirea infrastructurii fizice şi economice; (ii) dezvoltarea resurselor umane ale regiunii; (iii) adâncirea legăturilor culturale şi educaţionale; (iv) pregătirea pentru aderarea la UE; (v) protecţia mediului etc. Având în vedere faptul că şase judeţe din Republica Moldova participă

39

împreună cu judeţe din România şi regiuni din Ucraina în cadrul euroregiunilor „Prutul de Sus”, „Siret-Prut-Nistru” şi „Dunărea de Jos”, noile oportunităţi sunt considerate drept avantaje ale viitoarelor regiuni de dezvoltare ce se impun să fie valorificate pe deplin.

Imediat după proclamarea independenţei şi recunoaşterea de către comunitatea internaţională, Republica Moldova a depus eforturi considerabile pentru stabilirea relaţiilor internaţionale, prin aderarea la cele mai importante organisme şi organizaţii politice şi economice internaţionale, precum şi prin semnarea acordurilor bilaterale cu diferite ţări. Fiind o ţară mică, cu resurse naturale limitate Republica Moldova nu-şi poate dezvolta economia decât integrându-se în structurile economice europene şi mondiale. În acest sens, eforturile de integrare în comunitatea internaţională au fost promovate atât la nivel central, cât şi la nivel regional prin intensificarea cooperării comunităţilor regionale cu structurile similare din ţările vecine, România şi Ucraina.

Relaţii de colaborare stabile între regiunile frontaliere ale Republicii Moldova, României şi Ucrainei au fost stabilite încă la mijlocul anilor ‘80, însă ele purtau un caracter mai mult formal. După 1989, odată cu noile realităţi din Europa, aceste relaţii s-au intensificat, dar ele erau stopate de lipsa clarităţii în relaţiile externe între state. Prin semnarea tratatului de bază româno-ucrainean la 2 iunie 1997, au fost puse bazele unei cooperări mai strânse între România şi Ucraina în diferite domenii, inclusiv în domeniul cooperării transfrontaliere. În conformitate cu art. 8 a Tratatului, părţile se angajau să sprijine cooperarea între unităţile administrativ-teritoriale din regiunile de frontieră. Mai mult decât atât, prin acelaşi articol se preconiza crearea Euroregiunilor „Prutul de Sus” şi „Dunărea de Jos” la care puteau să participe şi unităţi administrativ-teritoriale din Republica Moldova. Euroregiunile, fiind formele instituţionalizate ale cooperării transfrontaliere constituie, în prezent, un model eficace pentru rezolvarea problemelor de dezvoltare social-economică a oricăror ţări limitrofe. Acesta se explică prin faptul că între regiunile de frontieră a ţărilor limitrofe există legături tradiţionale stabilite de veacuri, problemele cu care se confruntă sunt în mare parte omogene, iar rezolvarea lor nu se poate face exclusiv pe teritoriul statelor naţionale.

Iniţiativa privind instituţionalizarea cooperării transfrontaliere între Republica Moldova, România şi Ucraina a fost lansată de Preşedintele României la începutul anului 1997. Ea a fost materializată puţin mai târziu, în cadrul summit-ului de la Ismail din 3-4 iulie 1997 prin semnarea de către Preşedinţii Republicii Moldova, României şi Ucrainei a „Declaraţiei privind cooperarea transfrontalieră” şi, la nivel guvernamental, a protocolului de colaborare trilaterală între cele trei ţări.

Euroregiunea “Dunărea de Jos”. Acţiunile concrete în vederea constituirii Euroregiunii au urmat la reuniunea de la Ismail din 24-25 februarie 1998, desfăşurată sub egida Consiliului Europei, unde s-a convenit asupra semnării „Declaraţiei cu privire la promovarea cooperării transfrontaliere între autorităţile locale şi regionale din România, Republica Moldova şi Ucraina”. De asemenea, la 9-10 iunie 1998, au fost organizate la Galaţi reuniuni la nivel de experţi ai autorităţilor regionale interesate, la care s-a definitivat forma şi conţinutul Statutului Euroregiunii “Dunărea de Jos”.

La 14 august 1998, la Galaţi, în cadrul reuniunii conducătorilor regiunilor frontaliere ale Republicii Moldova, României şi Ucrainei, a fost semnat Acordul privind crearea Euroregiunii “Dunărea de Jos”. La aceeaşi reuniune a fost aprobat Statutul Euroregiunii, Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului şi au fost desemnate organele de conducere, executive şi de coordonare a euroregiunii. Conform Statutului în cadrul euroregiunii intră: din partea Republicii Moldova- judeţul Cahul, din partea României – judeţele Brăila, Tulcea şi Galaţi şi din partea Ucrainei – regiunea Odesa.

40

Tabelul 4-9 Profilul Euroregiunii “Dunărea de Jos”

Unităţile administrativ-

teritoriale

Teritoriul,mii km2

Pondereateritoriului, % Populaţia,

mii loc.

Ponderea în populaţie, % Nr. de

loc. la1 km2

Pe ţarăEuro

regiunePe ţară

Euroregiune

Judeţul Cahul Judeţul Brăila Judeţul Galaţi Judeţul Tulcea Regiunea Odessa

2,74,44,58,433,3

7,11,81,93,55,5

5,18,38,415,863,0

248403643266

2 528

5,21,82,71,25,1

6,19,915,76,561,8

103,585,9

142.931,776,2

Total 53,3 100 4 090 100 76,7

Organul suprem de conducere al euroregiunii este Consiliul în componenţa căruia intră câte trei membri ai fiecărei părţi, reprezentanţi ai autorităţilor publice regionale. Consiliul este condus de un preşedinte ajutat de un vice preşedinte. Organele de lucru ale euroregiunii sunt nouă comisii de lucru pentru diferite domenii. Coordonarea tuturor activităţilor ce se desfăşoară în cadrul euroregiunii sunt asigurate prin intermediul Centrului de Coordonare.

Euroregiunea “Prutul de Sus”. Activităţile concrete privind crearea Euroregiunii „Prutul de Sus” au început în august 1997. Pentru început, partea ucraineană a propus ca în cadrul Euroregiunii colaborarea să fie axată exclusiv pe problemele ecologice. Ecoeuroregiunea trebuia să includă la prima etapă doar regiunea Cernăuţi şi judeţele Botoşani şi Suceava, iar în a două etapă la Ecoeuroregiune se preconiza aderarea şi a câtorva raioane din nordul Republicii Moldova.

În martie 1999, după câteva şedinţe de lucru la nivel de experţi, Acordul privind crearea Euroregiunii a fost, finisat şi se preconiza să fie semnat la întâlnirea Preşedinţilor României şi Republicii Moldova în cadrul vizitei lor în Ucraina. Evenimentul a fost, însă, amânat datorită ne-finisării reformei administrativ-teritoriale în Republica Moldova. Ulterior, la nivelul autorităţilor publice locale, au fost desfăşurate acţiuni pentru constituirea Euroregiunii. Aceste acţiuni s-au finisat la Botoşani, la reuniunea şefilor administraţiilor publice locale din 22 septembrie 2000, când a fost semnat Acordul privind crearea Euroregiunii “Prutul de Sus”. La aceeaşi reuniune, au fost adoptate hotărârile privind constituirea Consiliului Euroregiunii, alegerea Preşedintelui în Exerciţiu al Consiliului Euroregiunii, a fost aprobată simbolica Euroregiunii şi componenţa Comisiilor de lucru.

Conform Statutului în componenţa euroregiunii intră: din partea Republicii Moldova – judeţele Edineţ şi Bălţi, din partea României – judeţele Suceava şi Botoşani şi din partea Ucrainei – regiunea Cernăuţi.

Organul suprem de conducere al euroregiunii este Consiliul format din conducătorii unităţilor administrativ-teritoriale membre ale Euroregiunii. Preşedintele în exerciţiu al Consiliului euroregiunii conduce activitatea Consiliului. Organele executive ale euroregiunii sunt 4 comisii de lucru constituite pe domenii de activitate, care organizează şi coordonează activitatea euroregiunii în aceste domenii.

Tabelul 4-10 Profilul Euroregiunii “Prutul de Sus”

Unităţile teritorial-administrate

Teritoriul,Mii km2


mii loc.

Ponderea în populaţie, % Nr. de loc.

la1 km2

Pe ţarăEuro

regiunePe ţară

Euroregiune

41

Judeţul Edineţ Judeţul BălţiJudeţul BotoşaniJudeţul SuceavaRegiunea Cernăuţi

3,14,25

8,18,5

9,312,62,13,41,4

10,714,517,328,029,4

300,7505,1461,3716,3933,9

7,011,72,13,21,9

10,317,315,824,632,0

9512092,584

115

Total 28,9 100 2917,3 100 100,9

Asigurarea lucrărilor de secretariat pentru buna desfăşurare a lucrărilor Consiliului Euroregiunii este efectuată de Secretariatul Consiliului Euroregiunii. Pentru realizarea direcţiilor şi mecanismelor de acţiune concrete ale euroregiunii, sunt create grupuri de experţi, precum şi grupuri de lucru.

Euroregiunea “Siret-Prut-Nistru”. La 18 octombrie 2002 a fost semnat Acordul de constituire a euroregiunii moldo-române „Siret-Prut-Nistru”. În componenţa euroregiunii intră din partea Republicii Moldova - judeţele Ungheni, Chişinău şi Lăpuşna şi din partea României – judeţele Iaşi şi Vaslui.

Tabelul 4-11 Profilul Euroregiunii “Siret-Prut -Nistru”

Unităţile teritorial-administrate

Teritoriul,Mii km2


mii loc.

Ponderea în populaţie, % Nr. de loc.

la1 km2Pe ţară

Euroregiune

Pe ţarăEuro

regiune

Judeţul Chişinău 3,4 10,1 12,9 382,2 10,5 13,6 112Judeţul Lapusna 3,5 10,4 13,3 282,2 7,8 10,0 81

Judeţul Orhei 3,2 9,5 12,1 303,4 8,4 10,8 95

Judeţul Ungheni 2,3 6,8 8,7 258,9 7,1 9,2 113

Judetul Soroca 3,2 9,5 12,1 278 7,7 9,9 87

Judeţul Iaşi 5,5 16,3 20,8 836,8 23,1 29,8 152

Judeţul Vaslui 5,3 15,7 20,1 466,7 12,9 16,6 88

Total 26,4 100 2808,2 100 106

Astfel, peste 70% din teritoriul şi 80% din populaţia Republicii Moldova fac parte din cadrul regional de cooperare transfrontalieră.

Oportunităţi de cooperare. Cu toate că cadrul legal existent este suficient pentru coordonarea şi planificarea activităţilor legate de dezvoltarea euroregiunilor, colaborarea transfrontalieră se caracterizează printr-un triplu deficit - de prosperitate, de cooperare şi de integrare. Problemele de ordin politic existente între statele partenere n-au permis semnarea unor acorduri interstatale cu privire la lărgirea substanţială a competenţelor autorităţilor locale în ce priveşte activitatea euroregiunilor. Regimul circulaţiei mărfurilor, capitalurilor şi forţei de muncă în Euroregiuni nu se deosebeşte, cu mici excepţii, de cadrul general existent.

Evaluarea potenţialului economic şi social al euroregiunilor identifică numeroase oportunităţi de cooperare transfrontalieră din diverse domenii, care vor accelera integrarea economică dintre Republica Moldova şi România, precum şi vor impulsiona dezvoltarea economică a ambelor părţi. Din întregul spectru de oportunităţi vom menţiona:

corelarea programelor regionale de dezvoltare a infrastructurii rutiere şi a căilor de navigare fluvială;

cooperarea camerelor de comerţ şi industrie pentru promovarea în comun a produselor pe pieţele CSI şi UE;

constituirea unor structuri comune privind certificarea mărfurilor, dezvoltarea pieţelor de desfacere a produselor, ocuparea forţei de muncă, valorificarea şi dezvoltarea potenţialului economic existent;

42

coordonarea eforturilor privind aprovizionarea cu apă potabilă şi gaze naturale; realizarea unor noi puncte de trecere a frontierei şi modernizarea celor existente; dezvoltarea şi promovarea comună de oferte turistice şi a traficului turistic; dezvoltarea infrastructurii care să asigure facilitarea trecerii frontierelor; organizarea festivalurilor, expoziţiilor, târgurilor culturale şi competiţiilor sportive

regionale; coordonarea programelor de protecţie a mediului, realizarea în comun a proiectelor şi

monitorizarea în comun a factorilor de poluare din regiuni.

5.4 Monitorizare şi evaluare

Implementarea activităţilor de dezvoltare regională necesită o evaluare a impactului lor şi se realizează prin monitorizarea procesului de implementare, care include:

supravegherea procesului de implementare a programelor şi proiectelor de dezvoltare; evaluarea atingerii obiectivelor politicii de dezvoltare regională, cuantificabile prin

intermediul unor parametri de impact; raportarea privind rezultatele evaluării şi elaborarea recomandărilor pentru obţinerea

rezultatelor preconizate.

Având în vedere importanţa procesului de monitorizare şi misiunea sa, obligaţia de executare va reveni CCDR. Pentru realizarea acestei responsabilităţi, Consiliul coordonator va putea solicita asistenţa unor organizaţii sau experţi naţionali şi internaţionali, precum şi asistenţa consiliilor regionale de dezvoltare.

Pentru evaluarea politicilor de dezvoltare regională, a programelor adoptate, vor fi utilizaţi un şir de indicatori, care pot fi clasificaţi în patru categorii principale:

Indicatori de dezvoltare care vor ilustra nivelul de dezvoltare socio-economică a regiunilor, fiind un punct de plecare pentru definirea programelor de dezvoltare.

Indicatori financiari care vor identifica resursele alocate pentru fiecare componenţă al programului de dezvoltare regională.

Indicatori de rezultativitate utilizaţi pentru evidenţierea rezultatelor programelor implementate.

Indicatori de impact care ar reflecta gradul de realizare a obiectivelor proiectelor, programelor şi a politicii de dezvoltare regională în general, identificând modificările apărute în indicatorii de dezvoltare.

În alegerea indicatorilor se va avea în vedere că pentru obţinerea informaţiei relevante sunt importante atât calitatea datelor, care vor trebui să fie obiective şi precise, cât şi simplitatea lor, în sensul selectării unor indicatori uşor de înţeles, cu definiţii clare.

Evaluarea implementării programelor de dezvoltare regională se va efectua de către Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională printr-o subdiviziune specializată – Direcţia evaluare programe. De regulă, monitorizarea este un proces în continuă derulare, care se finalizează printr-un raport de evaluare cu o anumită periodicitate. În baza evaluării efectuate, ANDR va prezenta anual CCDR un raport de evaluare, în baza căruia se vor adopta recomandări de ajustare a programelor de dezvoltare.

Pentru asigurarea bunei funcţionări a mecanismului de monitorizare ar fi binevenită stabilirea tuturor elementelor concrete ale procesului de monitorizare (care ar include obiectul,

43

procedurile şi termenele de efectuare a monitorizării) prin prevederile Legii cu privire la dezvoltarea regională sau prin recomandări metodologice adoptate prin hotărâre de guvern.

Concluzii

Dezvoltarea regională în ţările europene a cunoscut, în perioada de după cel de-al doilea război mondial o evoluţie semnificativă care poate fi divizată convenţional în 5 etape, care e deosebesc între ele prin scopurile şi obiectivele urmărite, instituţiile responsabile de coordonare, precum şi instrumentele şi măsurile de implementare.

Analiza comparată a nivelului de dezvoltare a regiunilor europene denotă existenţa unor discrepanţe esenţiale între dezvoltarea regiunilor atât la nivel european cât şi în perimetrul statelor naţionale. Totodată, nivelul de dezvoltare a regiunilor din ţările candidate la aderarea în UE este mult sub nivelul mediu de dezvoltare comunitar.

Politicile de dezvoltare regională au trăsături caracteristice de promovare la diferite paliere de adoptare a deciziilor. În ţările UE politicile sunt orientate spre crearea condiţiilor necesare care ar permite regiunilor să-şi realizeze potenţialul său şi să deţină o pondere maximală în economiile naţionale. Pentru ţările candidate la aderare dezvoltarea regională este orientată spre dezvoltarea efectivă a relaţiilor economiei de piaţă, diminuarea dezechilibrelor între regiuni din punct de vedere al ratei şomajului, nivelului veniturilor şi infrastructurii existente.

Cadrul instituţional al dezvoltării regionale europene se divizează în trei nivele: european, naţional şi regional. La nivel european implicaţii directe o au instituţiile superioare europene secundate de Comitetul Regiunilor. În ţările UE existenţa instituţiilor de dezvoltare regională este stabilită în dependenţă de organizarea statală şi de gradul de descentralizare al sistemului de organizare administrativă. Ţările ECE dispun în mare parte de structuri omogene de dezvoltare regională care sunt amplasate la toate nivelele de administrare. La nivel naţional acestea sunt ministerele împuternicite cu responsabilităţi în domeniul dezvoltării regionale şi consiliile naţionale cu caracter de structuri interministeriale. La nivel regional responsabilitatea pentru implementarea programelor de dezvoltare regională este asigurată de consilii de dezvoltare regională care au ca structuri executive agenţiile de dezvoltare regională.

Dezvoltarea regională se realizează prin intermediul programelor de dezvoltare în elaborarea cărora sunt implicaţi mai mulţi actori şi care de regulă sunt finanţate prin intermediul Fondurilor structurale europene. Totodată la nivelul statelor naţionale sunt utilizate un şir de instrumente de dezvoltare regională cum ar fi crearea fondurilor de dezvoltare, stimularea financiară a investiţiilor sau aplicarea unor stimulente fiscale pentru antreprenorii ce activează în zonele defavorizate.

Analiza în profil teritorial a structurii indicatorilor ce caracterizează potenţialul de dezvoltare socio-economică a republicii evidenţiază semnificative inegalităţi, ceea ce dovedeşte neomogenitatea unităţilor teritorial-administrative din republică. Decalajul enorm în dezvoltarea socio-economică dintre municipiul Chişinău şi restul teritoriului republicii constituie principala problemă în dezvoltarea sub aspect teritorial a ţării. Cu mici excepţii, conform principalilor indicatori de dezvoltare socio-economică pe locuitor, toate judeţele se situează sub media naţională. În acelaşi timp, se manifestă importante decalaje între însăşi unităţile administrativ-teritoriale din republică. După anumiţi indicatori, decalajele între judeţe sunt enorme, raportul dintre extreme fiind de câteva ori. Pentru efectuarea unei analize comparate a dezvoltării socio-economice a teritoriilor este oportună utilizarea indicelui integrat de dezvoltare.

44

Tergiversarea realizării reformei teritorial-administrative, a condus la apariţia şi acutizarea unor decalaje teritoriale, zonale pentru care se impune căutarea soluţiilor. Implementarea unui model de divizare a teritorială care, având un număr mai mic de unităţi, dar cu spaţii mai extinse, ar oferi oportunităţi suplimentare pentru valorificarea potenţialului propriu şi mobilizarea resurselor suplimentare. Totodată, identificarea unor regiuni de dezvoltare, suficient de mari după potenţialul demografic şi cel financiar-economic, reprezintă un antidot raţional faţă de acţiunile de recroire a structurii teritorial-administrative.

Cadrul legislativ în vigoare din domeniul dezvoltării teritoriale reglementează doar anumite relaţii şi activităţi ce ţin de aspecte ale dezvoltării teritoriului. Elaborarea şi adoptarea unei legi cu privire la dezvoltarea regională ar constitui axa, în jurul căreia ar putea fi stabilite prevederi conforme cu cerinţele actuale faţă de politicile de dezvoltare regională. Printre alte acţiuni de implementare a politicii de dezvoltare regională se evidenţiază: elaborarea „Cartei verzi a dezvoltării regionale a Republicii Moldova”, elaborarea şi adoptarea Planului naţional de dezvoltare regională, delimitarea regiunilor de dezvoltare, instituirea unui cadru instituţional adecvat, sporirea capacităţii regiunilor de a-şi susţine procesul de dezvoltare prin sprijinirea comunităţilor locale şi regionale în crearea propriilor mecanisme de soluţionare a problemelor.

Având în vedere specificul Republicii Moldova de dezvoltare teritorială, posibilităţile de atragere a resurselor financiare suplimentare şi oportunităţile de colaborare externă la nivel regional principalele instrumente de promovare a politicii de dezvoltare regională sunt: elaborarea şi adoptarea la nivel naţional şi regional a unor documente de planificare a dezvoltării regionale, crearea fondului de dezvoltare regională, identificarea şi implementarea în cadrul zonelor defavorizate a unor programe pilot, intensificarea cooperării transfrontaliere în cadrul euroregiunilor actuale.

45

Documents

Dezvoltare regionala RMoldova