Contabilitate Creativa Word

Capitolul 1. Aspecte teoretice privind contabilitatea creativă

• Manipularea informaţiei cu ajutorul contabilităţii creative• Motivele manipulării• Câteva tehnici de manipulare a informaţiei contabile• Detectarea şi limitarea manipulării informaţiei contabile

Societatea de astăzi se află într-o continuă schimbare. Au loc mari transformări tehnologice, iar priorităţile se schimbă şi ele încontinuu. Totodată, ideile vechi deja sunt abandonate, chiar discreditate, şi sunt înlocuite cu altele noi.

Evoluţia este aşa de rapidă încât tot ceea ce este valabil astăzi mâine poate să primească alte coordonate şi să rămână perimat. Companii noi se înfiinţează mereu şi nu peste mult timp dau faliment.Nevoia de informaţie devine din ce în ce mai stringentă pe coordonatele dezvoltării continue a lumii civilizate şi impune noi pretenţii în modul de abordare, de prezentare şi de utilizare a acesteia.Informaţia este utilă dacă afectează decizia pe care trebuie să o ia utilizatorul, într-un anumit context, dacă acesta nu ar fi dispus de ea.

Potrivit cadrului conceptual internaţional, informaţia contabilă este relevantă dacă influenţează deciziile utilizatorilor, pe care îi ajută să facă previziuni conform aşteptărilor anterioare.

Deşi ne aflăm în era calculatoarelor, a preciziei tehnologice avansate, unde datele sunt preluate şi prelucrate cu cea mai mare exactitate, totuşi „precizia datelor economico-financiare rămâne tributară referenţialului de raportare şi tehnicilor de manipulare a rezultatelor”[1].

• [1] Veronica Adriana Popescu, Vulnerabilităţile informaţiei financiar-contabile în economia de piaţă, http://oeconomica.uab.ro/ upload/lucrari/820061 /25 .pdf

Informaţia contabilă, în ciuda multiplelor surse de informare, rămâne în continuare principala sursă de informare a activităţii economice a organizaţiilor şi a rezultatelor acestor activităţi, necesară factorilor de decizie şi celorlalţi utilizatori ai informaţiei contabile, cum ar fi:

- investitorii, - băncile, - creditorii, - clienţii, - salariaţii, - autorităţile statului etc.

1. Manipularea informaţiei cu ajutorul contabilităţii creative

Se pare că ideea de ştiinţă exactă a contabilităţii este discutabilă, deoarece unele evaluări pot fi făcute cu o anumită marjă de apreciere şi în plus, în momentul în care se confruntă cu o problemă, compania are mai multe opţiuni.

Există astfel libertatea de a alege soluţia care se potriveşte cel mai bine pentru organizaţie şi de a o prezenta în conturi, fără a fi vorba de fraudă, ci doar de o încadrare juridică.Ideal este ca informaţia oferită de situaţiile financiare să fie cea fidelă, adică să reflecte în mod real şi obiectiv poziţia financiară şi evoluţia acestei poziţii financiare în viitor. Totuşi, nu întotdeauna lucrurile stau chiar aşa.

1

http://oeconomica.uab.ro/

Uneori managerii au interesul de a prezenta informaţia contabilă din situaţiile financiare nu aşa cum este în realitate, ci cum ar dori aceştia să fie, pentru a influenţa deciziile utilizatorilor informaţiei prin prezentarea unei situaţii care corespunde intereselor managerilor FASB (Consiliul pentru Standarde de Contabilitate Financiară) stipulează că: „Informaţiile oferite de rapoartele financiare sunt deseori rezultatul unor cuantificări mai curând aproximative decât exacte. Cuantificările implică de obicei numeroase estimări, clasificări, sintetizări, raţionamente şi sistematizări. Produsul activităţii economice într-o economie dinamică este incert şi rezultă din combinaţiile mai multor factori. Astfel, în ciuda impresiei de exactitate pe care o creează rapoartele financiare, cu câteva excepţii, cuantificările reprezintă aproximări, care se pot baza mai curând pe reguli şi convenţii decât pe sume exacte”[1].

[1] ***, Statements of Financial Accounting Concepts nr. 1, par. 20.

Ca rezultat al incertitudinilor inerente în desfăşurarea activităţilor, multe elemente ale situaţiilor financiare nu pot fi măsurate cu precizie, ci doar estimate.

Procesul de estimare implică raţionamente bazate pe cele mai recente şi credibile informaţii avute la dispoziţie.

De exemplu, se pot cere estimări pentru: clienţi incerţi; uzura morală a stocurilor; valoarea justă a activelor şi datoriilor financiare; duratele de viaţă utilă, precum şi modul preconizat de consumare a beneficiilor economice generate de activele amortizabile; obligaţii generate de garanţii etc.

Pentru reflectarea performanţelor organizaţiei, cel mai folosit este contul de profit şi pierdere, care indică gradul în care organizaţia şi-a atins obiectivele pe linia obţinerii unui rezultat favorabil şi în care apar elementele ce determină rezultatul ca o variaţie a capitalurilor proprii, în cursul unui exerciţiu financiar.Profitul contabil este folosit pentru a cuantifica performanţa sau pentru calculul altor indicatori economici, cum ar fi rentabilitatea investiţiei sau rezultatul pe o acţiune.

Veniturile şi cheltuielile sunt folosite la stabilirea profitului. Recunoaşterea acestora depinde de conceptele de menţinere sau nu a capitalului.

Performanţele organizaţiei sunt definite în mod diferit, în funcţie de anumite interese ale utilizatorilor de informaţii, de principiile, convenţiile şi normele contabile. Aceste practici se mai numesc şi politici contabile.

Totul depinde de cine întocmeşte aceste situaţii financiare. Dacă sunt întocmite de persoane de bună credinţă, atunci rezultatul este unul obiectiv şi realist, iar dacă se întocmesc de persoane de rea credinţă, rezultatul este cât se poate de subiectiv, distorsionat.Tratată ca o artă, contabilitatea a mai fost denumită: „arta de a falsifica şi truca un bilanţ” (Bertolus, 1994, pp. 79-108), „arta de a se calcula beneficiile” (Lignon, 1989, pp. 17-20), „arta de a prezenta un bilanţ” (Gouin, 1991, p. 11), „ arta de a crea provizioane “ (Pourqueri, 1991, pp. 72-75).

Prin urmare, arta de a manipula rezultatele financiare a mai fost cunoscută şi sub denumirea de contabilitate creativă sau o mai întâlnim prin expresia inginerie financiară sau contabilă.Contabilitatea creativă a fost invocată pentru prima dată în literatură în anul 1973 de către cercetătorul britanic J. Argenti. Acesta a stabilit o legătură directă între practicile de contabilitate creativă, incompetenţa managerilor şi declinul afacerilor, precizând că utilizarea contabilităţii creative reprezintă un indiciu prevestitor de criză.

2

Există diverse opinii cu privire la contabilitatea creativă[1]. Astfel, francezul B. Colasse[2] consideră că expresia contabilitate creativă desemnează practicile de informare contabilă, adesea la limita legalităţii, utilizate de anumite întreprinderi care, profitând de limitele normalizării, caută să îşi înfrumuseţeze imaginea situaţiei financiare şi a performanţelor economice şi financiare.

• [1] http://facultate. regielive.ro/proiecte/finante/politici_contabile_si_influenta_lor_asupra_situatiei _financiare a intreprinderii -13443.html

• [2] Bernard Colasse, profesor la Universitatea Paris-Dauphine şi director de cercetare la Centrul European pentru Cercetare în Finanţe şi Management (CREFIGE).

H. Stolowy[1] reduce semnificaţia noţiunii de contabilitate creativă, precizând că fraudele nu au nimic creativ, că existenţa opţiunilor contabile este de mai multă vreme şi doar câteva mecanisme financiare generează o veritabilă contabilitate creativă.

Barthes de Ruyter şi Gelard plasează contabilitatea creativă în zona imaginaţiei ingineriei financiare moderne, imaginaţie care generează fără încetare noi produse şi montaje, având drept obiectiv, principal sau nu, ocolirea regulilor contabile, judecate penalizate vizavi de rezultate, capitaluri proprii şi îndatorare.

•[1] ***, Politici contabile şi influenţa lor asupra situaţiei financiare a întreprinderii, ASE, Bucureşti, p. 85, http://facultate. regielive.ro/proiecte/finante/politici_contabile_si_influenta_lor_asupra_situatiei_financiare_a_intreprinderii-13443.html

Cea mai importantă definiţie a contabilităţii creative îi aparţine lui K. Naser: „procesul prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează cifrele contabile şi, profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi divulgare ce permit transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc; procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să permită producerea rezultatului contabil dorit”.I. Griffits defineşte, în 1986, contabilitatea creativă din perspectiva jurnalistului: „ Fiecare companie din ţară se ţine de prostii când vine vorba de profiturile sale. Fiecare set de situaţii financiare publicate se bazează pe conturi care au fost gătite şi prăjite la foc mic. Cifrele care sunt vehiculate pentru public, de două ori pe an, au fost schimbate pentru a ascunde vinovaţii. Este cel mai mare şiretlic de la Calul Troian încoace”.[1][1] Ian Griffits, Creative Accounting, Sidgwick & Jackson, Londra, 1986.Francezul P. Gillet scria despre contabilitatea creativă că reprezintă „ansamblul tehnicilor şi libertăţilor lăsate de textele contabile care, fără a se îndepărta de la norme şi de la exigenţele contabile, oferă conducătorilor de întreprinderi posibilitatea de a jongla cu rezultatul sau de a modifica aspectul documentelor contabile de sinteză”.[1][1] Paul Gillet, Contabilitatea creativă: Rezultatul contabil nu este cel care este, Revista franceză de gestiune, noiembrie-decembrie 1988.Folosită destul de des în practică, contabilitatea creativă produce iluzia unei situaţii favorabile a poziţiei financiare şi a performanţelor organizaţiilor.

Nu de puţine ori aceste procedee mai puţin ortodoxe au dus la mari scandaluri financiare (Enron, Parmalat), urmate apoi de reforme contabile din partea organismelor internaţionale în domeniu, concentrate spre ultima analiză a capitalurilor şi a factorilor de producţie care reflectă real modul în care se adaugă valoarea.Falimentul companiei energetice Enron, care a ruinat numeroşi investitori şi angajaţi ai companiei ce şi-au investit fondurile de pensii în acţiuni ale grupului, este considerat cel mai mare din istoria Statelor Unite şi continuă să zguduie lumea economică şi politică de peste ocean. Scandalul Enron a început din momentul în care compania Enron şi-a supraestimat

3

http://regielive.ro/proiecte/finante/politici_contabile_si_influenta_lor_asupra_situatiei_financiare_a_intreprinderii-13443.html


http://facultate/




http://facultate/

beneficiul, şi-a subestimat datoriile şi a anunţat o pierdere trimestrială de 618 milioane dolari. Autorităţile americane s-au sesizat imediat, demarând o anchetă asupra parteneriatelor şi investiţiilor instrumentate de directorul financiar al grupului energetic.Colapsul financiar al imperiului alimentar Parmalat, dezvăluit de mass-media la sfârşitul anului 2003, a antrenat după el o serie de instituţii-cheie ale Noii Ordini Mondiale (Bank of America, Citibank, Grant Thronton etc.), acuzate că au ascuns şi încurajat timp de zece ani o datorie a Parmalat de 14 miliarde euro, aproximativ 18 miliarde dolari. Mass-media internaţională a remarcat unele similitudini ale acestei veritabile „găuri negre” din finanţele companiei italiene cu cele de la gigantul american Enron.Contabilitatea creativă presupune utilizarea imaginaţiei profesioniştilor contabili pentru a traduce acele inovaţii juridice, economice şi financiare pentru care nu există în momentul apariţiei lor soluţii contabile normalizate. Montajele care decurg din această inginerie financiară sunt iniţiate în funcţie de incidenţa lor asupra bilanţului şi rezultatelor organizaţiei.Literatura de specialitate prezintă semnificaţia negativă a contabilităţii creative, sugerând că ea are scopul de a induce în eroare utilizatorii externi ai documentelor de sinteză.Unii autori sunt de altă părere, afirmând că inovaţia contabilă este necesară pentru a ţine pasul cu evoluţiile economice, juridice şi sociale. J.L. Malo şi H. Giot consideră că „la originea sa, contabilitatea creativă este virtuoasă: ea conferă contabilităţii mijloace care să-i permită să ţină pasul cu dezvoltarea crescândă a pieţelor şi proliferarea produselor financiare. Problema derivă din faptul că începe să se manifeste rapid perversitatea instinctivă a oamenilor de afaceri”.Tot literatura de specialitate prezintă factorii care stimulează managerii în sensul utilizării tehnicilor de contabilitate creativă în vederea manipulării informaţiei contabile.Unul dintre factori îl constituie costurile rezultate din conflictul de interese. Astfel, în cazul în care remuneraţiile managerilor sunt calculate pe baza rezultatului contabil, ei vor fi tentaţi să aibă un comportament oportunist, optând pentru acele proceduri care să le permită menţinerea acestor drepturi la un nivel ridicat; atunci când rezultatele depăşesc limita maximă fixată prin contract, excedentul, care nu produce o remuneraţie suplimentară, va fi utilizat pentru creşterea bonusurilor viitoare.Incompetenţa managerilor poate fi de asemenea un factor de stimulare în vederea utilizării contabilităţii creative. Managerii incompetenţi îşi concentrează atenţia asupra unor aranjamente particulare şi neglijează sistemul de informare şi ratele financiare. In acest caz, contabilitatea creativă poate fi asociată cu eşecul.Lipsa existenţei unei normalizări adecvate a contabilităţii datoriilor capabile să facă faţă unor metode sofisticate de finanţare reprezintă principalul motiv al creşterii popularităţii finanţării în afara bilanţului.Un alt factor este importanţa dată de utilizatorii de informaţii rezultatului contabil. Faptul că în general investitorii caută creşteri stabile ale câştigurilor încurajează societăţile să-şi măsluiască performanţele pentru a satisface exigenţele acestora.Există însă şi tendinţa de a confunda frauda cu contabilitatea creativă. Frauda este o acţiune care se produce cu rea credinţă, prin care se încalcă legea şi are caracter negativ, în timp ce contabilitatea creativă respectă legea, nu şi spiritul ei.De regulă, aceste practici stau sub umbrela unor reguli contabile şi standarde de contabilitate internaţionale, fiind caracterizate prin complicaţii excesive de reguli şi proceduri similare scrierii unui roman[1]. Scopul este bineînţeles acela de a prezenta o situaţie financiară favorabilă asupra performanţelor şi poziţiei financiare a organizaţiei.

4

Prin urmare, distorsionarea sau manipularea informaţiei contabile prin inginerii contabile sau contabilitatea creativă constă într-un ansamblu de procedee care au drept scop manipularea informaţiei contabile asupra poziţiei financiare şi performanţelor organizaţiei, prin mărirea sau micşorarea rezultatului. [1] Cicilia Ionescu, Contabilitatea în faţa provocărilor ingineriilor financiare, http://www.ectap.ro/articole/102.pdf, accesat în mai 2009.Aceste procedee au la bază variantele permise de reglementările contabile, de carenţele şi slăbiciunile acestor norme, precum şi de mecanismele de intervenţie a contabilităţii (determinarea interpretării contabile a unui mecanism juridico-financiar sau elaborarea unui mecanism juridico-financiar, cu scopul modificării rezultatului).

• Malo şi Giot (1995)[1] apreciază că şi profesioniştii contabili şi normalizatorii contabili încurajează contabilitatea creativă; ei afirmă că „de câţiva ani, specialiştii în împodobirea conturilor se înmulţesc în băncile de afaceri, iar normalizatorii prosperă în marile cabinete. Suntem în trecere de la era în care contabilitatea era algebra dreptului, la epoca în care dreptul modelează reprezentarea contabilă “.

[1] J.L. Malo, H. Giot, L'élasticité du résultat selon les dimensions temps et espace, AFC, 1995, Modèles comptables et modèles d'organisation, par. 111-1135, citat de E. Delesalle, F. Delesalle, p. 59, www_RegieLive_ro_DESPRE_REPERELE_CONCEPTULUI_DE_CONTABILITATE_CREATIVASuntem de părere că adevărul se află undeva la mijloc. Regulile internaţionale de contabilitate au căutat să dea o mai mare flexibilitate organizaţiilor pentru a-şi putea prezenta informaţiile privind poziţia financiară şi performanţele în funcţie de interesele de piaţă. Faptul că politicile contabile oferă opţiuni alternative nu înseamnă că acestea au fost create cu scopul de a măslui rezultatele organizaţiilor şi a ascunde adevărul. Mai degrabă oferă variante de a prezenta informaţia contabilă cât mai aproape de adevăr, fără a distorsiona prea mult realitatea. Pe de altă parte, prin faptul că în practică se prezintă uneori situaţii financiare măsluite, acestea se află probabil dincolo de limita legalităţii. Degeaba prezinţi o situaţie financiară mult cosmetizată, cu profituri substanţiale, dacă fluxurile de trezorerie indică faptul că visteria este goală. Lipsa de lichidităţi indică existenţa unei probleme serioase în cadrul organizaţiei. Aceste trucuri contabile nu fac altceva decât să amâne aflarea adevărului, nu prea roz, despre poziţia financiară şi performanţele organizaţiei, care în final sunt descoperite cu ajutorul fluxurilor de numerar.

2. Motivele manipulăriiMotivele apariţiei şi dezvoltării tehnicilor de manipulare a informaţiei contabile sunt determinate de dorinţa factorilor de conducere şi decizie de a prezenta utilizatorilor informaţii favorabile despre poziţia financiară şi performanţele organizaţiei. Acestea au dezvoltat imaginaţia inovatoare a managerilor, sprijinită de specialiştii din domeniul contabil, de a găsi diverse metode de manipulare a informaţiilor contabile care compuneau situaţiile financiare. Mergând mai departe, acest procedeu este mijlocit şi de reglementările Standardelor Internaţionale de Contabilitate, care permit mai multe alternative de tratament ale aceloraşi fenomene şi operaţiuni economice, în funcţie de interesele manageriale. Cauzele care au dus la apariţia acestor metode sau tehnici de manipulare a rezultatelor financiare sunt numeroase şi diferă de la caz la caz, însă toate au un numitor comun, şi anume

5

http://www.ectap.ro/articole/102.pdf

acela de a prezenta o situaţie falsificată în raport cu realitatea, de a ascunde adevărul despre situaţia de fapt, adevăr care nu ar fi pe placul celor interesaţi de aceste informaţii.Unul dintre motivele care îi determină pe decidenţi să folosească aceste procedee sunt costurile rezultate din conflicte de interese, plecând de la faptul că orice contract prezintă costuri asociate.

Aceste costuri explică diferenţele între procedurile contabile utilizate de către firme şi momentul adoptării anumitor proceduri contabile specifice.

Procedurile contabile pot afecta gradul de lichiditate al firmei printr-un proces politic, proces care reprezintă o competiţie între indivizi în ceea ce priveşte transferul de bogăţie.

Astfel, pentru a evita presiunile din partea guvernului şi pentru a mări subvenţiile acordate firmei, unii manageri preferă tratamentele contabile care reduc profitul.O altă cauză este incompetenţa managerilor care îşi concentrează atenţia asupra unor aranjamente particulare şi neglijează sistemul de informare contabilă.

Ajunsă în această situaţie, organizaţia apelează fără doar şi poate la metode inovatoare, facilitate de contabilitatea creativă, pentru a-şi îmbunătăţi imaginea în faţa furnizorilor pentru creşterea încrederii şi acordarea în continuare a creditului comercial, obţinut din marfa acordată cu termene cât mai lungi de scadenţă, în faţa creditorilor, pentru a nu le micşora condiţiile de acordare a creditelor şi stabilire a unor termene de rambursare mai mici.

In această situaţie, managerii refuză să accepte eşecul, utilizând tehnicile de manipulare a informaţiei pentru a evita sau amâna cât mai mult prăbuşirea.Incertitudinea şi riscul marchează încă o posibilă cauză aplicării procedeelor de cosmetizare a informaţiilor contabile. Astfel, utilizarea contabilităţii creative este rezultatul creşterii volatilităţii unora dintre elementele pieţei.Trecerea de la moneda constantă la rate de schimb fluctuante, creşterea ratei dobânzii, corelată cu creşterea ratei inflaţiei, au avut ca rezultat creşterea incertitudinilorSchimbările radicale ce au loc în ultima vreme în structura şi arhitectura pieţelor, pe fondul apariţiei crizei financiare, dau motive reale de îngrijorare organizaţiilor, care devin tot mai nesigure pe viitor. Motivate de aceste incertitudini, pentru a evita riscurile, organizaţiile aleg să adopte instrumente de reducere a riscului. Partea rea este că normalizarea reprezentării contabile cunoaşte mereu o întârziere în raport cu aceste instrumente.Diversitatea activităţilor economice desfăşurate de organizaţii necesită o serie de particularităţi în ceea ce priveşte evaluarea acestora. Astfel, pentru a reprezenta cât mai bine imaginea unei activităţi date, este necesară acordarea unei marje de libertate, o flexibilitate în ce priveşte opţiunile în metodele de evaluare care, deşi legitimă, permite organizaţiilor să-şi ajusteze rezultatele potrivit intereselor avute.O contribuţie însemnată la întrebuinţarea acestor tehnici de manipulare a rezultatelor este atitudinea utilizatorilor de informaţii faţă de acordarea unei importanţe excesive rezultatului contabil al exerciţiului.

Profitând de această atitudine a investitorilor care urmăresc creşteri sigure ale câştigurilor, organizaţiile în cauză caută să-şi cosmetizeze rezultatul pentru a îndeplini cerinţele solicitate.

Concret, dividendele şi constituirile de rezerve au impact asupra preţului acţiunilor deoarece ele furnizează investitorilor informaţii despre profitabilitatea firmei. O schimbare în ratele de repartizare a profitului ar putea prevesti modificări ale profitabilităţii viitoare şi, ca urmare, ar avea efect asupra preţului acţiunii.

6

Devine evident că în situaţia în care managerii doresc să crească preţul acţiunii şi contabilitatea creativă îi poate ajuta în această privinţă.[1] [1] Victoria Bogdan, Diana Balaciu, Practici de contabilitate sub amprenta creativităţii, http://steconomice.uoradea.ro/anale/volume/2006/finante-contabilitate-si-banci/74.pdfPrin urmare, atitudinea investitorilor în goana după câştig cu orice preţ a contribuit la apariţia metodelor de distorsionare a realităţii asupra informaţiei contabile. Există uneori cazuri fericite care le permit investitorilor abili să iasă din aceste situaţii înşelătoare fie datorită faptului că descoperă aceste trucuri şi se opresc la timp, fie că sunt fără voia lor în situaţii conjuncturale favorabile. Dar în cele mai multe cazuri aceştia sunt în situaţii fără ieşire, cu deznodământ catastrofal.

3. Câteva tehnici de manipulare a informaţiei contabile„Nu tot ce e îngăduit e onest, multe îngăduie legile şi totuşi nu le poţi săvârşi fără să-ţi calci conştiinţa.”[1] [1] Johannes Honterus (1498-1549), unul dintre marii iluminişti şi umanişti germani. El este originar din Braşov şi este cunoscut în principal datorită manualului său de geografie şi astronomie realizat în 1530, în care publică o descriere detaliată a lumii aşa cum era cunoscută la acea vreme.Într-adevăr, există variante şi posibilităţi de manipulare a informaţiei contabile referitoare la poziţia financiară şi performanţele organizaţiei. Aceste multiple posibilităţi se bazează pe tehnicile de manipulare a informaţiei contabile care sunt oferite chiar de tratamentele şi politicile contabile recomandate de normele internaţionale de contabilitate. Ele oferă mai multe opţiuni posibile în materie contabilă, care corespund fie unei alegeri contabile, fie unei libertăţi de apreciere în contextul prezentării situaţiilor financiare individuale sau consolidate ale organizaţiei, care pot influenţa diferit poziţia financiară şi performanţele acesteia. Există posibilitatea de a alege între diferite metode contabile. De exemplu, în unele ţări, organizaţiile pot alege între înscrierea integrală a cheltuielilor de dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor pe perioada proiectului.Se pot utiliza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a ajusta rezultatul. De exemplu, se procedează la vânzarea unui activ şi concomitent la preluarea lui în regim de închiriere pentru durata de viaţă rămasă (leaseback). Preţul de vânzare poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea actuală a activului deoarece diferenţa se poate compensa prin chirii mai mari sau mai mici decât preţul pieţei.Momentul realizării unor tranzacţii este ales cu grijă pentru a da o anumită imagine în conturi. De exemplu, societatea deţine un imobil achiziţionat cu 100.000 euro, a cărui valoare de piaţă este de 200.000 euro. Conducerea organizaţiei va lua decizia de a vinde imobilul în anul în care intenţionează să majoreze rezultatul.Veniturile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când are loc o creştere a beneficiilor economice viitoare, aferente creşterii unui activ sau descreşterii unei datorii, iar această creştere poate fi evaluată credibil. Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când are loc o reducere a beneficiilor economice viitoare, aferente diminuării unui activ sau creşterii unei datorii, iar această reducere poate fi evaluată credibil.Combinarea veniturilor şi cheltuielilor în diverse moduri permite organizaţiilor să-şi prezinte performanţele în mai multe feluri. Astfel, profitul poate fi manipulat prin creşterea sau descreşterea artificială a veniturilor şi cheltuielilor.

7

http://steconomice.uoradea.ro/anale/

Premisele acestor manipulări erau date de conceptele de probabilitate şi credibilitate a evaluării prevăzute de Cadrul general al IFRS, la pct. 85: „Conceptul de probabilitate este utilizat în ceea ce priveşte criteriile de recunoaştere pentru a avea o referinţă privind gradul de incertitudine în realizarea unui beneficiu economic viitor, asociat unui element. Acest concept este impus de incertitudinea ce caracterizează mediul în care îşi desfăşoară activitatea orice organizaţie. Evaluarea gradului de incertitudine legat de beneficiile economice viitoare ia în calcul informaţia disponibilă în momentul întocmirii situaţiilor financiare. De exemplu, când încasarea unei creanţe a entităţii este probabilă, în absenţa oricărei probe care să demonstreze contrariul, se justifică recunoaşterea creanţei ca activ. In cazul unei diversităţi mari a creanţelor, totuşi, va fi considerată normală probabilitatea apariţiei unui grad de neîncasare şi, prin urmare, reducerea preconizată a beneficiului economic va fi înregistrată drept cheltuială”.Prin urmare, credibilitatea evaluării este cea care permite sau nu recunoaşterea unor elemente în situaţiile financiare. In multe situaţii, costul sau valoarea trebuie estimat(ă), iar folosirea unor estimări rezonabile constituie o parte esenţială în elaborarea situaţiilor financiare şi nu afectează credibilitatea acestora. Elementele nu vor fi recunoscute în situaţiile financiare în cazul în care nu poate fi realizată o estimare rezonabilă.Astfel, dacă dorim să manipulăm rezultatul în mod artificial, fără a fi acuzaţi de fraudă:-vom creşte artificial veniturile prin:

- recunoaşterea unor posibile venituri incerte ca rezultat probabil al activităţii noastre curente;

- realizarea la sfârşitul anului de tranzacţii (livrări) imprudente sau neobişnuite care presupun un risc mult mai mare (de exemplu, livrări către clienţi incerţi, depăşirea limitei de creditare obişnuite);

- supraevaluarea stadiului lucrărilor şi prestărilor în curs; ignorarea sau diminuarea valorii garanţiilor acordate;

- nu vom ţine cont de specificul unor livrări efectuate la sfârşitul exerciţiului cu clauză de restituire;

- vom diminua cheltuielile prin: - nerecunoaşterea unor cheltuieli posibile cu un anumit grad de incertitudine; - utilizarea de metode de evaluare a costurilor neadecvate realităţii economice (metoda

FIFO pentru costurile materiilor prime sau materialelor consumate, într-un mediu inflaţionist; majorarea duratei economice de viaţă a imobilizărilor corporale sau a rezervelor naturale şi diminuarea cheltuielilor cu amortizarea);

- diminuarea (nerecunoaşterea) tuturor cheltuielilor pentru lucrările în curs; neînregistrarea ajustărilor care se impun pentru deprecierile stocurilor;

- nu vom ţine cont de insolvabilitatea unor clienţi incerţi sau în litigiu şi nu vom constitui provizioanele care se impun;

- neînregistrarea anumitor datorii ale exerciţiului (cheltuielile cu regiile, cu telefonul, căldura şi lumina pe luna decembrie, pentru facturile nesosite);

- utilizarea unor proceduri neadecvate de repartizare a costurilor pe mai multe perioade, prin diminuarea acestora, aferente perioadei curente;

- reducerea cheltuielilor curente prin capitalizarea inconsecventă a costurilor îndatorării pentru activele cu ciclu lung de producţie.

8

Selectarea şi aplicarea politicilor contabile în mod inconsecvent pentru tranzacţii similare sau clasificarea elementelor după diferite politici în funcţie de anumite interese, schimbarea politicilor contabile fără evidenţierea explicită a efectelor schimbării reprezintă căi subtile de manipulare a rezultatelor.

• Libertatea de alegere a politicilor contabile de către managementul companiilor, care conduce la o majorare sau la o micşorare a rezultatului, reprezintă, după părerea noastră, una dintre căile de distorsionare a informaţiei contabile şi totodată principalele limite informaţionale ale contului de profit şi pierdere.

• Chiar dacă aceste tratamente se situează la limita legalităţii, în opinia noastră, ar trebui făcut mai mult în privinţa normalizării contabilităţii.

• Normalizatorii trebuie să stabilească reguli mai precise care să nu lase loc de interpretare şi variante alternative prin politici contabile opţionale.

4. Detectarea şi limitarea manipulării informaţiei contabileOrganizaţiile, în general, cunosc dezvoltări rapide la începutul activităţii lor, moment în care toţi cei implicaţi speră că dezvoltarea economică ascensivă va continua cât mai mult.

Preţul pe acţiuni reflectă în mod invariabil aceste speranţe. Când se ajunge la o saturaţie a pieţei, iar rata creşterii încetineşte, preţul acţiunii scade

şi el. In această situaţie, managementul caută soluţii de inovare sau creativitate pentru a masca această cădere. Una dintre metode ar fi „ canalizarea surplusului de marfă”, prin care organizaţia stimulează cererea, încurajând clienţii să comande produse care nu le sunt atât de necesare, oferindu-le condiţii de plată pe termen îndelungat. Prelungirea termenului de plată creează gol în visteria organizaţiei, reflectat în fluxurile de numerar, deoarece nu încasează contravaloarea mărfurilor vândute, în schimb însă veniturile companiei cresc artificial, iar corespunzător cresc şi beneficiile, prezentate în situaţiile financiare.Reducerea previziunilor de câştiguri sau raportarea de câştiguri sub aşteptări nu este o veste bună pentru investitori şi alţi utilizatori de informaţii interesaţi, deoarece determină scăderea spectaculoasă a preţului acţiunilor.Utilizatorii versaţi nu se lasă însă păcăliţi de cifrele cosmetizate din situaţiile financiare, ci compară fluxul de numerar din activitatea de exploatare a organizaţiei cu venitul net. Întotdeauna investitorii înţelepţi depistează contrafacerile rezultatelor căutând cazurile în care venitul net creşte, dar nu şi fluxul de numerar din activitatea de exploatare.Fenomenul de distorsionare sau manipulare a informaţiei contabile este dificil de combătut atâta timp cât Standardele Internaţionale de Contabilitate normalizează diferite opţiuni în tratamentele contabile.

Totuşi, este posibilă limitarea acestui fenomen dacă se vor lua măsuri în această direcţie. Astfel, normalizatorii contabili vor trebui să elaboreze un cadru conceptual prin care să se stipuleze politici contabile precise fără alternative de interpretare şi tratament, astfel încât să permită o analiză mai profundă a operaţiunilor complexe şi să se trateze aceste operaţiuni conform principiilor contabile.În opinia noastră, acest fenomen face parte din disciplina şi aria de cuprindere a informaţiei contabile, aşa cum munca la negru este un fenomen social, cum economia subterană face parte din economia privită ca un întreg.

9

Părerea noastră este că normalizatorii contabili trebuie să facă reguli clare şi precise, cu o flexibilitate limitată până la pragul în care aceste fenomene să devină inutile, adică să nu folosească nimănui.

• Stolowy şi Breton[1] se întreabă însă dacă astfel de practici trebuie neapărat eliminate. Contabilitatea şi marketingul fac parte din aceeaşi familie a disciplinelor economice. În marketing, regula este aceea de a înşela. Persoanele înşelate prin marketing sunt participante pe o piaţă. De ce se admite ca aceste persoane să fie înşelate sau influenţate atunci când cumpără bunuri şi se respinge posibilitatea influenţării lor atunci când cumpără acţiuni? [1] Citaţi de N. Feleagă, L. Malciu în Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 451.Ne este greu să găsim răspuns la această întrebare, dar considerăm că regulile jocului diferă la cele două discipline înrudite. Contabilitatea încearcă, potrivit obiectului său, să furnizeze o informare privind situaţia financiară, performanţele şi evoluţia unei societăţi, să prezinte persoanelor interesate o imagine fidelă a patrimoniului întreprinderiiImaginea fidelă presupune prezentarea de situaţii financiare întocmite în conformitate cu principiile contabile general acceptate, utilizarea de cifre cât mai exacte posibil, realizarea de estimări cât mai rezonabile şi aranjarea lor de aşa manieră încât să poată furniza, cu toate limitele practicilor contabile curente, imaginea cea mai obiectivă posibil, lipsită de erori, distorsiuni, manipulări sau omisiuni semnificative. Cu alte cuvinte, trebuie avute în vedere atât litera, cât şi spiritul legii. Orientarea utilizatorilor externi, a investitorilor în special, către informaţiile de tip fluxuri de trezorerie i-ar putea descuraja pe manageri să utilizeze tehnici de manipulare a informaţiilor contabileImaginaţia financiară poate “aranja” veniturile şi cheltuielile pentru a prezenta un profit sau o pierdere mai mare.

Ea nu poate însă să genereze lichidităţi. În general, o societate profitabilă este considerată atractivă. Dacă ea prezintă însă un cash-flow negativ din activităţile de exploatare, utilizatorii

externi ar trebui să devină prudenţi şi să analizeze viabilitatea proiectelor şi capacitatea societăţii de a-şi plăti datoriile.

Nu puţine au fost cazurile în care societăţi foarte profitabile au intrat în stare de faliment.

Tehnici de manipulare a imaginii bilantului1. Dezindatorirea in fapt2. Reevaluarea imobilizarilor corporale3. Emisiunea de titluri hibride4. Clasificarea titlurilor de valoare achizitionate5. Vanzari cu posibilitatea de returnare a bunurilor6. Vanzarea si rascumpararea stocurilorII. Tehnici de manipulare a contului de profit si pierdere1. Contabilizarea contractelor pe termen lung2. Politica de amortizare3. Imputarea cheltuielilor ocazionate de cresterea capitalului asupra primelor de emisiune4. Politica de provizioane5.Alegerea metodei de evaluare a stocurilor6.Utilizarea metodei reportului deficitului fiscal

10

7.Politica de amortizare a imobilizărilor corporaleIII. Contabilitatea creativă şi operaţiile de lease-back

• Contabilitatea creativă este procesul prin care profesioniştii contabili îşi folosesc cunoştinţele în scopul manipulării cifrelor contabile, profitând de posibilitatea interpretării actelor normative şi de existenţa numeroaselor opţiuni în rezolvarea diferitelor probleme contabile.

• Noţiunea de contabilitate creativa a fost invocata pentru prima data in literatura in anul 1973 de catre cercetatorul britanic J. Argenti. Acesta a stabilit o legatura directa intre practicile de contabilitate creativa, incompetenta managerilor si declinul afacerilor, precizand ca utilizarea contabilitatii creative reprezinta un indiciu prevestitor de criza.

Cea mai importanta definitie a contabilitatii creative îi apartine lui K. Naser: procesul prin care, data fiind existenta unor brese in reguli, se manipuleaza cifrele contabile si profitand de flexibilitate, se aleg acele practici de masurare si divulgare ce permit transformarea documentelor de sinteza din ceea ce ele ar trebui sa fie in ceea ce managerii doresc. Contabilitatea creativă este procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să permită “producerea” rezultatului contabil dorit.

Principalele premise ale creativităţii contabile pot fi:

1. Posibilitatea, oferită de normele contabile, de a alege între diferite metode contabile. De exemplu, în unele ţări, întreprinderile pot alege între înscrierea integrală a cheltuielilor de dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor pe perioada proiectului.2. O serie de elemente necesită estimări sau previziuni. De exemplu, durata de utilizare a unui activ corporal, în vederea calculului amortizării, reprezintă o estimare realizată de către întreprindere. Ca urmare, contabilul “creativ” beneficiază de oportunitatea de a fi mai “optimist” sau mai “pesimist” în estimare. Alteori, în estimare se apelează la un expert intern. În astfel de cazuri, contabilul poate manipula valoarea apelând la un expert cunoscut pentru evaluări optimiste sau pesimiste.3. Se pot utiliza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru anetezi rezultatul. De exemplu, se procedează la vânzarea unui activ şi concomitent preluarea lui în regim de închiriere pentru durata de viaţă rămasă (lease-back). Preţul de vânzare poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea actuală a activului deoarece diferenţa se poate compensa prin chirii mai mari sau mai mici decât preţul pieţei.Principalele mecanisme şi procedee care fac obiectul contabilităţii creative pot fi grupate în funcţie de obiectivele urmărite în[1]:[1] Grupare realizată de Stolowy, citat de N. Feleagă, în Controverse contabile, Editura Economică, 1996, pag. 148.

A. Procedee care au impact asupra măsurării rezultatului:

• imobilizarea cheltuielilor de dezvoltare;• încorporarea cheltuielilor financiare în costul de producţie al imobilizărilor;• cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);• întocmirea şi revizuirea planului de amortizare;• subevaluarea (sau supraevaluarea) provizioanelor pentru depreciere;• existenţa mai multor metode de contabilizare a contractelor pe termen lung (pe măsura

avansării, la terminare).

11

B. Procedee care au impact asupra prezentarii contului de profit si pierdere

• pierderi privind creanţele neîncasabile;• creşterea rezultatului curent prin încorporarea plusurilor de valoare din cesiunea

activelor.C. Procedee care au impact asupra prezentării bilanţului:

• cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);• scontarea unei cambii sau bilet la ordin;• dezîndatorirea în fapt: anularea economică a unei datorii (transferul unei datorii în

gestiunea unui trust însărcinat să efectueze rambursarea), ceea ce determină diminuarea ratei îndatoririi, creşterea ratei autonomiei financiare şi creşterea rentabilităţii financiare.

În România, o serie de elemente vin să completeze înclinaţia profesioniştilor contabili spre creativitate:

• mărimea rezultatului contabil este punct de plecare în determinarea impozitului pe profit.

• importanţa excesivă care se acordă rezultatului contabil în determinarea valorii unei întreprinderi, în detrimentul altor indicatori, precum: cifra de afaceri, activul net contabil, mărimea fluxurilor de numerar.

În mod concret, utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă va avea ca efect:1. Majorarea sau diminuarea cheltuielilor. Normele contabile lasă o anumită marjă de manevră în cuantificarea cheltuielilor care aparţin unui exerciţiu.

De exemplu, pentru anumite active se indică doar numărul maxim de ani în care trebuie amortizate.

O durată mai mică sau mai mare de amortizare afectează mărimea rezultatului. 2. Majorarea sau diminuarea veniturilor.

În anumite cazuri, se poate grăbi sau încetini recunoaşterea veniturilor prin aplicarea principiului prudenţei sau a principiului conectării cheltuielilor la venituri.3. Majorarea sau diminuarea activelor.

Existenţa unei flexibilităţi în ceea ce priveşte calculul amortizării şi provizioanelor crează posibilitatea majorării sau diminuării valorii nete a activelor.

De asemenea, stocurile se pot evalua prin diferite metode şi, ca urmare, valoarea lor poate fi diferită, cu efecte corespunzătoare asupra contului de profit şi pierdere. 4. Majorarea sau diminuarea fondurilor proprietarilor.Modificarea veniturilor şi cheltuielilor afectează mărimea rezultatului şi, în consecinţă, mărimea rezervelor.5. Reclasificarea activelor sau datoriilor. 6. Manipularea informaţiilor prezentate în notele explicative şi politicile contabile din cadrul situaţiilor financiare. Există părţi în acestea în care se pot include mai multe sau mai puţine informaţii. În mod concret, contabilitatea creativă vizează 3 direcţii:

• maximizarea rezultatului;• creşterea capitalurilor proprii;• reducerea ratei îndatoririi.

Deşi există o diferenţă clară între contabilitatea creativă şi încălcarea deliberată a legii (fraude), ambele fenomene apar în condiţii de dificultate financiară a întreprinderilor şi au la bază intenţia de a înşela.

Tehnici de manipulare a imaginii bilantuluiBilantul este documentul de sinteza care reda starea si evolutia situatiei financiare.

12

El permite formularea de judecati de valoare privind randamentul si riscul aferente unei intreprinderi, precum si evaluarea miscarilor viitoare de trezorerie.

Din acest motiv, intreprinderile sunt tentate sa incerce sa-si amelioreze structura bilantului.

Tehnicile de manipulare prezentate sunt destinate in mod particular ameliorarii bilantului.

Aceste tehnici actioneaza asupra unuia sau mai multora dintre elementele urmatoare: capitalurile proprii, datoriile, nevoia de fond de rulment, trezoreria.

1. Dezindatorirea in faptDezindatorirea in fapt reprezinta aranjamentul prin care societatea transfera active unui trust, care preia, totodata, si gestiunea unor datorii.

Din punct de vedere juridic, societatea nu este absolvita de obligatia de a plati aceste datorii, ea ramanand debitorul principal.

Uneori, creditorii nici nu afla de aceste tranzactii si pastreaza, in continuare, relatia cu societatea in cauza in vederea recuperarii creantei.Intreprinderea detine o creanta cu valoarea nominala de 450 lei, recuperabila prin transe anuale egale; deasemeni ea are o datorie de 475 lei rambursabila pe patru ani sub forma de anuitati constante. Societatea transfera, la inceputul anului creanta si datoria unui tert, care va asigura gestiunea datoriei platind transele anuale prin recuperarea creantei. Efectul acestei metode poate fi observat in bilantul urmator:ACTIV Fara dezandatorare Cu dezandatorare

Active imobilizate 9.500 9.500

Actve circulante 䦋㌌㏒㧀좈琰茞ᓀ㵂Ü

䦋㌌㏒㧀좈琰茞ᓀ㵂Ü

Stocuri 7.300 7.300

Creante 4.500 4.050

Disponibil 500 500

Total active 21.800 21.350

PASIV 䦋㌌㏒㧀좈琰茞ᓀ㵂Ü


Capitaluri proprii 䦋㌌㏒㧀좈琰茞ᓀ㵂Ü


Capital social 10.000 10.000

Rezultat 0 25

Datorii 11.800 11.325

Total pasiv 21.800 21.350

Obs. desi datoriile nu au fost platite, utilizarea tehnicii de dezandatorare in fapt face posibila eliminarea lor din bilant, ceea ce duce la ameliorarea pozitiei financiare si crearea premiselor pentru obtinerea de noi imprumuturi.

2. Reevaluarea imobilizarilor corporale

13

Desi, conform principiului prudentei, activele trebuie evaluate la costul istoric, aplicarea cu strictete a acestui principiu poate afecta pozitia financiara a unei intreprinderi. De aceea, in unele tari, normalizatorii contabili autorizeaza reevaluarea, in anumite conditii, a imobilizarilor corporale.

Reevaluarea imobilizarilor corporale furnizeaza, prin intermediul unor variabile precum diferentele din reevaluare, baza de amortizare si durata de amortizare posibilitati de a manipula imaginea bilantului.

Prin reevaluarea imobilizarilor corporale, o intreprindere poate supravietui unei reduceri semnificative a capitalurilor proprii datorate unei pierderi.

Diferenta din reevaluarea activului poate ridica nivelul capitalurilor proprii la un nivel mai mare de 50% din capitalul social ( nivel impus de legislatia societatilor comerciale ).Pentru a evita unele abuzuri in cazul reevaluarii, in unele tari, cum ar fi Franta, se interzice reevaluarea imobilizarilor .

Daca operatia de reevaluare ar afecta profitul la nivelul amortizarii acumulate si doar diferenta ar fi inregistrata la diferente din reevaluare, profitul si rezultatul pe actiune ar fi substantial imbunatatite.

Exemplu privind operatia de reevaluare a imobilizarilor corporale:Societatea detine in cadrul imobilizarilor o cladire in valoare bruta de 30.000 lei ,

amortizare acumulata 15.000 lei. Valoarea actuala a cladirii este de 35.000 lei.ACTIV Inainte de de reevaluare Dupa reevaluare

Imobilizari corporale 70.000 90.000

Cladiri 30.000 50.000

Amortizarea cladirii (15.000) (15.000)

Mijloace fixe 40.000 40.000

Amortizarea mijl. fixe (10.000) (10.000)

Valoare neta a imob corporale 45.000 65.000

Active circulante 35.000 35.000

Total activ 80.000 100.000

PASIV 䦋㌌㏒㧀좈琰茞ᓀ㵂Ü 䦋㌌㏒㧀좈琰茞ᓀ㵂Ü

Capital social 50.000 50.000

Diferente din reevaluare 0 20.000

Rezultatul reportat (30.000) (30.000)

Rezultatul exercitiului 3.000 3.000

Total capitaluri proprii 23.000 43.000

Datorii 22.000 22.000

Total pasiv 45.000 65.000

Obs. diferenta din reevaluare scoate intreprinderea din situatia in care capitalurile proprii erau mai mici de 50% din capitalul social.

3. Emisiunea de titluri hibride

14

Intreprinderile recurg la o serie de finantari de tip "mezanin" : emisiunea de obligatiuni convertibile in actiuni, obligatiuni cu bonuri de subscriere de actiuni , care nu pot fi atasate cu certitudine nici capitalurilor proprii, nici datoriilor financiare.

Varietatea si complexitatea acestor titluri hibride, precum si imprecizia si lipsa de unitate a definitiilor actuale pun probleme de clasificare, care au un impact semnificativ asupra echilibrului structural.

In plus, utilizand o serie de montaje financiare, intreprinderile pot transforma unele datorii in capitaluri proprii. Ideea consta in emisiunea de titluri care prezinta particularitatea ca sunt rambursabile doar in momentul lichidarii societatii. Aceasta particularitate le face asimilabile capitalurilor proprii. Dar, gratie unui montaj juridic, care presupune interventia unui tert, creditorii (cumparatorii de titluri) primesc asigurarea ca sumele imprumutate intreprinderii le vor fi rambursate intr-un timp determinat.Contabilizarea in categoria capitalurilor proprii a unor finantari care ar trebui sa figureze in datorii are drept consecinta modificarea echilibrului structural si reducerea ratei de indatorare ( ceea ce se urmareste de fapt prin aceasta tehnica de manipulare ).

4. Clasificarea titlurilor de valoare achizitionate Contabilitatea opereaza cu mai multe categorii de titluri: titluri de participare, titluri imobilizate ale activitatii de portofoliu, alte titluri imobilizate si titluri de plasament. Incadrarea titlurilor in una sau alta dintre categoriile mentionate depinde, in mod normal, de intentia cu care intreprinderea le-a achizitionat.

In unele cazuri insa, intreprinderile sunt tentate sa recurga la o anumita clasificare in scopul de a ameliora situatia prezentata utilizatorilor externi. Astfel, clasificarea titlurilor in categoria activelor circulante permite ameliorarea ratei de lichiditate.Exemplu privind operatia de clasificare a titlurilor achizitionate si influenta asupra pozitiei financiare:Intreprinderea achizitioneaza titluri in valoare nominala de 2.500 lei.Societatea le poate inregistra astfel:ACTIV Varianta a Varianta bImobilizari 䦋㌌㏒㧀좈琰茞ᓀ㵂

Ü 䦋㌌㏒㧀좈琰茞ᓀ㵂Ü

Corporale 6.500 6.500Financiare 2.500 0Active circulante



Stocuri 1.600 1.600Creante 2.100 2.100Titluri de plasament

0 2.500

Disponibil 650 650Total Activ 13.350 13.350PASIV 䦋㌌㏒㧀좈琰茞ᓀ㵂


Capitaluri proprii



Capital social 8.000 8.000Datorii 䦋㌌㏒㧀좈琰茞ᓀ㵂


15

pe termen lung

5.000 5.000

pe termen scurt

350 350

Total pasiv 13.100 13.100Fond de rulment ( Ac – Dts )

4.000 6.500

Rata de lichiditate( Ac/Dts )

11,42 18,57

Rata lichiditatii si nivelul fondului de rulment pot fi influentate in sensul cosmetizarii lor prin simpla includere a titlurilor achizitionate in cadrul activelor circulante si nu in cadrul activelor imobilizate.

5. Vanzari cu posibilitatea de returnare a bunurilor In cazul anumitor societati, ca, de exemplu, editurile si casele de discuri, pot exista anumite intelegeri formale sau informale care permit cumparatorului sa returneze bunurile ce nu au putut fi vandute intr-un anumit termen.

Spre exemplu o casa de discuri vinde casete unei intreprinderi care conditioneaza achizitia de posibilitatea returnarii casetelor nevandute.

Casa de discuri va inregistra vanzarea la intreaga sa valoare, desi este foarte probabil ca aproximativ 25% din casetele vandute sa fie returnate. Astfel , se inregistreaza un transfer de la activele mai putin lichide, cum sunt stocurile, la activele cu grad ridicat de lichiditate cum sunt creantele sau disponibilitatile.

Este evident ca aceasta solutie de contabilizare conduce la ameliorarea ratei de lichiditate si a rezultatului in exercitiul in care a avut loc vanzarea, intregul risc de aparitie a unei datorii generate de returnarea bunurilor fiind transferat asupra unui exercitiu viitor.

Desi nu este etica, utilizarea acestei solutii in contabilitatea societatilor romanesti nu poate fi contestata atata vreme cat regulamentul de aplicare a legii contabilitatii nu prevede reguli de aplicare a principiului prudentei in cazul pasivelor.

6. Vanzarea si rascumpararea stocurilor Pentru a obtine surse de finantare, societatile pot proceda la vanzarea stocurilor. Particularitatea operatiei consta in faptuI ca in contractul de vanzare este prevazuta o optiune de rascumparare a stocurilor.

Intre data vanzarii si data rascumpararii stocului, societatea vanzatoare utilizeaza rezultatul obtinut din operatia de vanzare ca o sursa de finantare.

Stocul si datoria de a rambursa finantarea acordata temporar de cumparatorul stocului sunt excluse din bilant. Diferenta dintre pretul initial de vanzare si pretul de rascumparare al stocului va fi inclusa in costul vanzarilor cand stocul va fi, in sfarsit, vandut unui cumparator independent.

Tehnici de manipulare a contului de profit si pierdere

Teoria economica considera ca obiectivul oricarei firrne este maximizarea profitului. Exista, totusi, intreprinderi care doresc sa obtina doar un profit satisfacator. Practicile contabile le permit intreprinderilor sa prezinte, in anumite limite, rezultate

conforme mai degraba cu obiectivele lor decat cu realitatea.

16

Unele dintre aceste practici, numite politici contabile rezulta din alegerea intre diferitele metode de contabilizare si au drept finalitate fie ameliorarea rezultatului curent si a rezultatului net, fie modificarea structurii rezultatului fara a influenta rezultatul net. Alte practici, numite decizii de gestiune, nu reprezinta un simplu joc de inregistrari contabile, ci operatii care au fost realmente realizate de catre intreprindere si au drept consecinta ameliorarea rezultatului curent si a rezultatului net.

Politicile contabile cuprind optiunile managerilor referitoare la solutiile contabile de aplicat. Acestea pot fi:

• alegerea (sau modificarea) metodelor de evaluare;• alegerea (sau modificarea) metodelor de prezentare a documentelor de sinteza;• stabilirea volumului si gradului de agregare a informatiei publicate in documentele de

sinteza, in general, si in anexa, in special;• stabilirea informatiilor publicate in raportul de gestiune;• stabilirea datei de comunicarea informatiilor financiare;• publicarea voluntara a unor documente de sinteza facultative (de exemplu, tabloul de

finantare);• alegerea (sau schimbarea) auditorului;• alinierea (partiala sau totala) la referentialul contabil international sau la referentiale

contabile international recunoscute;• abandonul anumitor principii contabile.

Practicile de contabilitate creativa ce decurg din politicile contabile sunt:

1 . Contabilizarea contractelor pe termen lung Optiunea contabila intre utilizarea metodei terminarii lucrarilor si metoda procentajului de avansare da posibilitatea repartizarii rezultatului fie pe parcursul lucrarii fie inregistrarea acestuia in anul terminarii lucrarii.

Exemplu privind contabilizarea contractelor de lunga durata:Intreprinderea s-a angajat prin contract sa construiasca o cladire, estimand costul

lucrarilor la nivelul de 33.000 lei si un venit de 38.000 lei . Costul lucrarilor pe cei trei ani au fost de 8.000 lei, 14.000 lei si 11.000 lei.

Contul de profit si pierdere va arata astfel:

䦋㌌㏒㧀좈琰茞ᓀ㵂Ü Anul I Anul II Anul III

Costul lucrarii 8.000 14.000 11.0000

Venituri din lucrari (metoda avans procentual )

10.000 15.000 13.000

Rezultat (met.avans. procent) 2.000 1.000 2.000

17

Venituri din lucrari (met. terminarii lucrarii)

8.000 14.000 11.000

Rezultat (met. term. lucrarii) 0 0 5.000

Desi cele doua metode au recunoscut acelasi rezultat total, ele difera in ceea ce priveste masurarea si raportarea rezultatului periodic pe durata lucrarilor de constructie.

Se observa ca metoda terminarii lucrarilor este foarte obiectiva, tinand cont de faptul ca veniturile si cheltuielile unui contract sunt cunoscute cu certitudine doar in momentul finalizarii lucrarilor, insa nu respecta principiul independentei exercitiului.

Principalul inconvenient al metodei procentajului de avansare este ca rezultatul este masurat pe baza estimarilor privind lucrarile realizate.

Astfel , rezultatul poate fi crescut sau diminuat artificial supraevaluand sau subevaluand gradul de avansare a lucrarilor.Alegerea uneia dintre cele doua metode si trecerea de la o metoda la alta modifica contul de profit si pierdere.

Unele intreprinderi sunt tentate sa utilizeze metoda terminarii lucrarilor in perioadele cu rezultate pozitive pentru a evita prezentarea unui rezultat dificil de mentinut pe termen lung.

Pentru aceasta este suficient ca ele sa pretinda ca anumite contracte nu mai satisfac conditiile necesare utilizarii metodei procentajului de avansare.

Aceasta schimbare risca sa treaca neobservata deoarece ea reprezinta doar o simpla schimbare de estimari contabile.

2. Politica de amortizareIn functie de nivelul de amortizare stabilit de intreprindere rezultatul este in mod invers proportional influentat. O cota mai mare de amortizare va duce la diminuarea rezultatului si reciproc.

Exemplu privind influenta politicii de amortizare asupra rezultatului:Intreprinderea detine un mijloc fix in valoare de 2.100 lei si are posibilitatea

amortizarii acestuia fie liniar, fie degresiv pe trei ani. In functie de aceasta, rezultatul exploatarii va arata astfel:


Anul I Anul II Anul III Total

Cifra de afaceri 28.000 28.000 28.000 84.000

Consumuri de la terti 13.500 13.500 13.500 40.500

Cheltuieli de pers. 8.000 8.000 8.000 24.000

Cheltuieli cu amortizare ( liniar )

700 700 700 2.100

Cheltuieli cu amort. (degresiv)

1.050 525 525 2.100

18

Rezultat ( liniar ) 5.800 5.800 5.800 17.400

Rezultat ( degresiv ) 5.450 5.975 5.975 17.400

Desi rezultatul total pe cei trei ani de utilizare a bunului a fost acelasi, indiferent de metoda de amortizare utilizata, in cazul metodei amortizarii degresive, se creeaza impresia unei societati a carei performanta se amelioreaza dupa primul an. In realitate insa performanta intreprinderii este aceeasi indiferent de metoda de amortizare utilizata.

3. Politica de provizioane

Provizioanele sunt destinate acoperirii de riscuri, cheltuieli sau pierderi al caror obiect este determinat cu precizie, dar a caror realizare si marime sunt incerte. Necesitand estimari, provizioanele creeaza conditii pentru netezirea rezultatelor. Astfel, "umflarea" provizioanelor in anii beneficiari diminueaza rezultatul, iar "dezumflarea" provizioanelor în anii deficitari majoreaza rezultatul.

Exemplu privind influenta politicii de provizionare asupra rezultatului:Intreprinderea constituie in primul an un provizion aferent unui risc care se va produce

in anul al treilea. In functie de “necesitatile” managementului ea ar putea supraevalua riscul in perioada in care rezultatul e mai mare si va relua la venituri o parte din provizioane in anii mai slabi din punctul de vedere al rezultatului:

Varianta A Anul I Anul II Anul III Total

Cifra de afaceri 3.300 3.300 3.300 9.900

Venituri din provizioane 0 0 300 300


Alte cheltuieli 0 0 300 300

Cheltuieli cu provizioane 300 0 0 300

Rezultat din exploatare 300 100 200 600

Varianta B Anul I Anul II Anul III Total

Cifra de afaceri 3.300 3.300 3.300 9.900

Venituri din provizioane

0 100 300 400


19

Alte cheltuieli 0 0 300 300

Cheltuieli cu provizioane

400 0 0 400


Se poate observa din exemplu că în varianta A intrerpinderea pare instabila din punct de vedere al rezultatului. In varianta B intreprinderea pastreaza aparenta de mentinere in timp a performantei ( rezultatul se mentine in timp ).In realitate, performanta intreprinderii este aceeasi in ambele variante.

4 .Alegerea metodei de evaluare a stocurilor

Exista trei metode prin care se pot evalua iesirile de stocuri:• metoda FIFO – primul intrat primul iesit;• metoda CMP – cost mediu ponderat;• metoda LIFO – ultimul intrat primul iesit.

Exemplu privind influenta metodei de evaluare a stocului asupra rezultatului:Intreprinderea inregistreaza in luna mai a anului urmatoarele operatii in gestiunea stocului de marfa x : - stoc initial 360 Kg la pret de 0,08 lei, - intrari pe data de 5 de 500 kg la pret de 0,085 lei, - iesiri pe 15 de 400 kg, - intrari pe 20 de 300 kg la 0,09 lei si - iesiri pe data de 25 de 450 kg. Pretul de vanzare unitar a fost de 0,12 lei pe kg.

Data

Stoc initial Intrari Iesiri Stoc FIFO

Stoc LIFO

Stoc CMP

1.05360*0,08 䦋㌌㏒㧀좈琰茞ᓀ㵂Ü


360*0,08

360*0,08

360 *0,08474

5.05 䦋㌌㏒㧀좈琰茞ᓀ㵂Ü

500*0,085 䦋㌌㏒㧀좈琰茞ᓀ㵂Ü

360*0,08500*0,085

360*0,08500*0,085

860*0,08474

15.05



400 460*0,085

360*0,08100*0,085

460* 0,08474

20.05


300*0,09 䦋㌌㏒㧀좈琰茞ᓀ㵂Ü

460*0,085300*0,09

360*0,08100*0,085300*0,09

760* 0,08474

25.05

䦋㌌㏒㧀좈琰茞䦋㌌㏒㧀좈琰茞 450 10*0,085

310*800

310* 0,08474

20

ᓀ㵂Ü ᓀ㵂Ü 300*0,09

30.05

98,3 䦋㌌㏒㧀좈琰茞ᓀ㵂Ü

27,8500 24,8 26,2694

Contul de profit si pierdere va arata astfel:

Cont de profit si pierdere FIFO LIFO CMP

Cifra de afaceri 102 102 102

Cheltuieli cu marfuri 70,45 73,5 72,0306

Rezultat 31,55 28,5 29,9694

Se poate observa din exemplul prezentat ca rezultatul intreprinderii depinde de metoda de evaluare a stocurilor aleasa .

Metoda FIFO determina cel mai mare rezultat iar metoda LIFO cel mai mic rezultat si implicit cea mai mica cheltuiala cu impozitul pe profit.In plus, in cazul in care intreprinderea decide schimbarea metodei de evaluare a stocurilor de la un exercitiu la altul ii va permite netezirea rezultatului.

6. Politica de amortizare a imobilizărilor corporale

a) Influenţa duratei de amortizare asupra rezultatului unei societăţiEstimarea duratei de amortizare (duratei de viaţă utilă a imobilizărilor) este o problemă de judecată profesională care presupune luarea în considerare a mai multor factori:- nivelul estimat de utilizare a activului;- uzura fizică estimată, ţinând cont de programul de întreţinere şi reparaţii al întreprinderii;- uzura morală;- limitele legale de utilizare a activului, cum ar fi durata contractului pentru bunurile care fac obiectul unui contract de leasing financiar.

Durata de viaţă utilă depinde de politica managerială privind activele firmei, deci poate fi inferioară duratei de viaţă economică.

Durata de viaţă utilă se poate exprima (conform IAS 4 “Contabilitatea amortizării”) în unităţi de timp sau în unităţi fizice de producţie.

Durata de amortizare a unei imobilizări trebuie reexaminată periodic şi, dacă previziunile sunt sensibil diferite de estimările anterioare, cheltuielile cu amortizările exerciţiului în curs şi ale exerciţiilor viitoare trebuie să fie ajustate.

În cursul utilizării unui activ poate să devină evident că estimarea duratei sale de utilizare este neadecvată.

21

Este cazul lucrărilor de mentenanţă şi reparaţii efectuate asupra imobilizărilor, a ameliorării stării acestora, când durata de amortizare poate să crească (cu până la 10%).

Pentru exemplificarea influenţei duratei de amortizare asupra rezultatului, presupunem că există două societăţi cu aceleaşi performanţe care deţin şi utilizează aceeaşi categorie de active.

Societăţile A şi B deţin fiecare un mijloc fix achiziţionat cu 120 milioane lei. Deşi cele 2 active corporale sunt identice şi sunt utilizate în aceleaşi condiţii, pentru

amortizarea lor au fost reţinute durate diferite: 2 ani la SC A şi 3 ani la SC B. În funcţie de durata de amortizare stabilită, conturile de profit şi pierdere ale celor 2

societăţi se prezintă astfel:SC A Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total

Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000

Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600

Ch de personal 600 600 600 1.800

Ch cu A 60 60 0 120


Soc B Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total

Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000

Consumuri de la terţi

1.200 1.200 1.200 3.600

Ch de personal 600 600 600 1.800

Ch cu A 40 40 40 120

Rezultat din exploatare

160 160 160 480

Societăţile A şi B au performanţe identice.

A doua societate alege însă o durată de amortizare mai mare, ameliorându-şi astfel rezultatul (prin includerea în cheltuielile curente ale exerciţului a unei cheltuieli cu amortizarea mai mici), dând impresia unei societăţi performante.

Pentru a evita această capcană, utilizatorii externi interesaţi în compararea celor două societăţi trebuie să se asigure că duratele de amortizare sunt comparabile sau, făcând abstracţie de cheltuiala privind amortizarea, să compare excedentul brut din exploatare. b) Influenţa metodei de amortizare asupra rezultatului societăţii

22

Conform legislaţiei în vigoare, persoanele juridice amortizează imobilizările corporale utilizând unul din următoarele regimuri de amortizare:- amortizarea liniară, care constă în repartizarea uniformă a valorii de intrare a imobilizărilor corporale pe toată durata de viaţă utilă stabilită a acestora;- amortizarea degresivă, care presupune multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu coeficienţii prevăzuţi de lege (1,5; 2; 2,5). Utilizarea regimului de amortizare degresiv se aprobă de Consiliul de administraţie al agentului economic, respectiv de responsabilul cu gestiunea patrimoniului. - amortizarea accelerată, constând în calcularea, în exerciţiul financiar în care imobilizările corporale intră în activul persoanei juridice, a unei amortizări în limita prevăzută de lege (50%) din valoarea de intrare a acestora. În exerciţiile următoare amortizarea se calculează după regimul amortizării liniare.În alegerea metodei de amortizare, conducătorii societăţilor vor ţine cont de ritmul de consumare a avantajelor economice generate de deţinerea şi utilizarea imobilizărilor respective.

Metoda de amortizare degresivă se utilizează mai ales atunci când imobilizările se uzează moral într-o perioadă relativ scurtă de timp.

Norma IAS 16 trece în revistă metodele de amortizare utilizabile, şi anume: metoda liniară, metoda degresivă şi metoda însumării cifrelor[1].

Comparativ cu practica din România, utilizarea metodei liniare aduce următoarele elemente noi: deducerea valorii reziduale din valoarea iniţială sau din valoarea reevaluată şi estimarea de către întreprindere a duratei de viaţă a imobilizărilor corporale. [1] R. Neag, Contabilitate financiară între naţional şi internaţional, Editura Universităţii “Petru Maior”, Târgu-Mureş, 2003, pag. 135. Metoda însumării cifrelor are ca rezultat alocarea costului iniţial în funcţie de gradul de utilizare a activului sau de producţia obţinută.

Metoda degresivă determină o cheltuială descrescătoare cu amortizarea pe parcursul duratei de viaţă utilă a activului.

Pentru a exemplifica influenţa metodei de amortizare asupra rezultatului unui agent economic, presupunem cazul a două societăţi comerciale care deţin şi utilizează aceeaşi categorie de active imobilizate (un mijloc fix achiziţionat cu 120 mil. lei), amortizabile pe aceeaşi perioadă de timp (3 ani).

Metodele de amortizare utilizate de cele două societăţi sunt însă diferite: metoda degresivă în cazul primei societăţi şi metoda liniară de amortizare pentru cea de-a doua.

În funcţie de metoda de amortizare reţinută, conturile de profit şi pierdere ale celor 2 societăţi se prezintă astfel.Soc A (degresivă) Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total

Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000


Ch de personal 600 600 600 1.800

Ch cu A 60 30 30 120

23


Soc B (liniară) Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total

Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000


Ch de personal 600 600 600 1.800

Ch cu A 40 40 40 120


Metoda de amortizare are influenţă asupra contului de profit şi pierdere. Alegând metoda amortizării degresive, prima societate crează impresia unei societăţi a

cărei performanţă se ameliorează de la un an la altul (coeficientul amortizării degresive se obţine prin multiplicarea coeficientului de amortizare liniară cu 1,5; 2 sau 2,5; prin urmare amortizarea degresivă calculată va fi mai mare decât cea liniară în primii ani ai duratei de utilizare, diminuând rezultatul; în anii următori cheltuiala cu amortizarea degresivă este mai mică, dând astfel impresia ameliorării rezultatului faţă de anii precedenţi).

În realitate, performanţele celor două societăţi sunt identice şi constante. Potrivit reglementărilor actuale, societăţile pot decide utilizarea metodei de amortizare accelerată fără a mai fi nevoie de avizul organului teritorial al Ministerului Finanţelor Publice (pentru echipamentele tehnologice, respectiv maşini, utilaje şi instalaţii de lucru, computere şi echipamente periferice ale acestora, puse în funcţiune după data intrării în vigoare a prezentei legi, se poate utiliza regimul de amortizare accelerată fără aprobarea organului fiscal teritorial.

Acelaşi regim de amortizare se poate utiliza şi pentru brevetele de invenţie, de la data aplicării acestora de către contribuabil).O consecinţă a utilizării metodei de amortizare accelerată este majorarea cheltuielilor cu amortizarea în primul an al duratei de funcţionare a activului (amortizarea calculată reprezintă 50% din valoarea activului), ceea ce determină reducerea rezultatului din exploatare.

În anii următori se înregistrează reducerea acestor cheltuieli (amortizarea se va calcula prin metoda liniară, în funcţie de durata de funcţionare rămasă şi de valoarea rămasă de amortizat).

Metoda de amortizare accelerată este preferată de societăţile care doresc netezirea rezultatelor, în cazul în care pentru primul an al utilizării acestei metode se prevede realizarea unui rezultat curent semnificativ, care prin majorarea cheltuielilor cu amortizarea va ajunge la nivelul considerat “normal”, comparabil cu cel din anii următori. De asemenea, când câştigurile se situează mult sub limita maximă, se va recurge la procedeul numit “big bath”, care permite ca în anul în care societatea înregistrează o pierdere, managerii să majoreze pierderea respectivă prin includerea unor cheltuieli suplimentare, ceea ce va permite prezentarea unor câştiguri ridicate în anii care urmează şi creează impresia unei societăţi ale cărei performanţe se amelioareză.

Potrivit principiului permanenţei metodelor, metoda de amortizare aleasă trebuie să fie aceeaşi pe tot parcursul exerciţiului financiar.

24

Teoretic, în virtutea principiului permanenţei metodelor, societăţile pot influenţa rezultatul prin politica de amortizare doar în anul în care realizează o investiţie.Astfel, o societate care, în anul achiziţiei unui utilaj, a ales să îl amortizeze pe o perioadă de 6 ani, va trebui să respecte această alegere şi în următorii 5 ani, chiar dacă în anul al doilea ea constată că ar fi fost preferabilă amortizare degresivă sau o altă durată de amortizare.

În realitate însă, societăţilor le este permis să schimbe durata de amortizare, metoda de amortizare şi valoarea reziduală dacă estimările iniţiale nu corespund situaţiei actuale, cu condiţia, impusă de lege, a menţionării în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat, efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei şi tendinţa reală a rezultatelor activităţii persoanei juridice.

Contabilitatea creativă şi operaţiile de lease-backOperaţia de lease-back (sau tranzacţia de vânzare asortată concomitent cu o locaţie) reprezintă un montaj financiar prin care proprietarul unui bun îl vinde unui terţ, pentru a-l relua, concomitent, printr-un contract de locaţie. Plata în numele locaţiei şi preţul de vânzare sunt în general legate, deoarece ele sunt negociate împreună. Contabilizarea unei operaţii de vânzare a unui contract de locaţie depinde de categoria de contract de locaţie.Contextul aferent acestui montaj este sugerat de următoarea schemă de principiu[1]: [1] N. Feleagă, L. Malciu, Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, 2002, pag. 165.Avantajele întreprinderii I1:

• păstrează bunul, beneficiind de utilizarea lui;• rezolvă o posibilă problemă de trezorerie, prin încasarea imediată a preţului de vânzare

al bunului.

Avantajele întreprinderii I2:• în varianta unei locaţii finanţare, prin redevenţele încasate, îşi asigură rentabilitatea

investiţiei sale (veniturile din dobânzi);• în varianta unei locaţii simple, rentabilitatea nu se poate asigura decât atunci când

suma chiriilor încasate este superioară preţului de vânzare.Acest montaj poate fi utilizat de întreprinderi pentru cosmetizarea imaginii lor financiare, atunci când jocul între cele două tipuri de contracte de locaţie este speculat pentru “împodobirea bilanţului”.

Operaţia de lease-back reprezintă o decizie de gestiune deoarece situaţia reală a întreprinderii nu este în fapt modificată, ea utilizând în continuare activul ca şi cum ar proprietar.

Această operaţie permite realizarea unui plus de valoare care poate fi constatat, în anul vânzării, la rezultate.

În realitate, acest plus de valoare va fi neutralizat de chiriile viitoare. În plus, prin încadrarea contractului de închiriere în categoria leasingului operaţional, se evită constatarea unei datorii şi, în consecinţă, majorarea ratei îndatorării. Pentru a demonstra cele afirmate, vom compara consecinţele operaţiei de lease-back asupra rezultatului cu consecinţele recurgerii la un împrumut garantat prin imobilizarea în cauză.

Fiecare dintre cele două variante determină o influenţă diferită asupra contului de profit şi pierdere şi asupra bilanţului.

Primirea unui împrumut se regăseşte în contul de profit şi pierdere prin prisma cheltuielilor cu dobânzile aferente împrumutului.

25

În cazul operaţiei de lease-back, în contul de profit şi pierdere se vor regăsi, în categoria altor venituri din exploatare, veniturile din cedarea imobilizării respective, care vor majora rezultatul curent al exerciţiului.

Chiriile aferente primirii în locaţie a bunului vor diminua rezultatul din exploatare al exerciţiilor următoare. Operaţia de lease-back nu are drept consecinţă numai ameliorarea rezultatului.

Ea permite manipularea bilanţului. Datorită faptului că resursele procurate prin cedarea activului nu reprezintă, din punct

de vedere juridic un împrumut, operaţia nu majorează rata îndatoririi (raportul dintre total datorii şi capitaluri proprii).

Consecinţele operaţiilor de lease-back asupra contului de profit şi pierdere şi asupra bilanţului au făcut din acestea o modalitate de finanţare mai atractivă, în unele cazuri, decât finanţarea bancară.

Pentru a stopa “împodobirea” situaţiilor financiare, prin recurgerea la operaţii de lease-back, unele organisme de normalizare au inclus în norme prevederi privind contabilizarea acestora. Astfel, norma internaţioanlă IAS 17 stabileşte că modul de contabilizare depinde de natura contractului de locaţie.

Dacă este vorba de o locaţie-finanţare, plusul (minusul) de valoare degajat de operaţia de vânzare nu trebuie considerat un beneficiu (o pierdere) al (a) exerciţiului în care are loc vânzarea, ci trebuie etalat pe durata contractului.

Deşi, în ultimii ani a sporit vigilenţa analiştilor financiari, tehnica finanţării prin lease-back îşi conservă încă o parte din eficacitate.

Acest lucru este posibil deoarece notele explicative ale situaţiilor financiare nu precizează care este natura locaţiilor, nu descompune vânzările de imobilizări în “vânzări normale” şi “vânzări lease-back” şi nici nu furnizează informaţii privind valoarea justă a preţurilor de vânzare şi a redevenţelor.

În plus, sarcina analiştilor financiari este îngreunată de faptul că există cazuri în care utilizarea finanţării de tip lease-back nu decurge din dorinţa întreprinderilor de a degaja un rezultat artificial, ci dintr-o bună gestiune.Concluzionand, un sudiu realizat in Regatul Unit de catre Kamal Naser a evidentiat ca 91% dintre auditorii intervievati considera contabilitatea creativa o problema care nu va putea fi niciodata rezolvata.

Altfel spus, indiferent de numarul si de gradul de detaliere a normelor contabile, intotdeauna vor fi unii care vor gasi o cale de a bate sistemul.

Ca urmare, misiunea normalizatorilor si a reprezentantilor profesiei contabile nu este una simpla. Chiar daca nu sunt siguri ca vor cuceri razboiul impotriva contabilitatii creative trebuie sa faca efortul de a raspunde imaginatiei cu imaginatie.

II.5. Analiza comparativă şi calculul previzional - instrumente în fundamentarea deciziei

26

Încadrate în categoria sintezelor contabilităţii de către unii autori de renume în domeniul contabil1, analiza comparativă şi calculul previzional pot fi considerate, mai curând, instrumente în fundamentarea deciziei, acestea nefiind un scop în sine, ci un mijloc care ajută utilizatorii să ia deciziile ' cele mai corecte.

Când vorbim despre analiza comparativă, avem în vedere relaţiile cauză-efect. Măsura eficienţei ne este dată întotdeauna de raportul efecte/ eforturi. Analiza comparativă presupune ca fiecare din aceşti factori să fie cercetat în detaliu, să se sesizeze cauzele care afectează obiectivele şi să se ia măsurile corespunzătoare. Nu putem să ne raportăm la o singură compo-nentă a situaţiilor financiare atunci când avem în vedere analiza comparativă. Aceasta este utilizată ca instrument în fundamentarea deciziilor pentru toate componentele situaţiilor financiare: bilanţ, cont de rezultate, situaţia capitalurilor proprii, situaţia fluxurilor de trezorerie etc. Comparabilitatea informaţiilor contabile poate fi făcută în timp, dar şi în spaţiu, între întreprinderi. Aceasta din urmă are nevoie de asigurarea premiselor pentru a putea fi realizată. Aşa cum afirmă şi unii autori2, „un set de standarde contabile internaţionale va permite noi orizonturi de evoluţie datorită faptului că analiza comparativă a ratelor de rentabilitate determinate pe baza bilanţului şi contului de profit şi pierdere între companii aflate în competiţie devine relevantă”. Despre analiza comparativă putem vorbi mult, dar ceea ce prezintă importanţă este utilitatea practică a acesteia. Ultimele două capitole sunt rezervate valorificării situaţiilor financiare, analiza financiară (comparativă) fiind instrumentul folosit.

Utilitatea analizei comparative se regăseşte şi în cercetarea calculului previzional. Dacă o importanţă deosebită o prezintă studierea trecutului şi prezentului unei entităţi, semnificativă este şi prevederea viitorului curs al activităţilor acesteia. În acest caz, facem trimitere la previziunea contabilă. În ultima perioadă se pune din ce în ce mai mult accent pe predicţie, dacă ne gândim la toate metodele contabile care utilizează actualizarea viitoarelor fluxuri de trezorerie, dacă avem în vedere elementele necorporale care îi vor da valoare firmei în viitor etc. Acestea sunt cazuri particulare, dar previziunea contabilă poate fi utilizată pentru toate componentele situaţiilor financiare, văzute ca modele. Cursul acţiunilor unei firme poate creşte, dacă se estimează o creştere a profitului entităţii, după cum rezultate nesatisfăcătoare, sub pragul previziunilor, pot genera scăderi ale cursului acţiunilor, aspect de nedorit de către companii.

Bugetarea este o activitate complexă, dar foarte utilă unei entităţi, deoarece, prin stabilirea unor obiective de atins, managementul este obligat să adopte strategii şi tactici înainte ca activităţile să fie derulate. În plus, fiind stabilită ţinta, întotdeauna se vor evalua rezultatele prin compararea estimărilor cu realizările. Activitatea de raportare a datelor operaţionale privind cheltuielile şi veniturile cade în sarcina contabilităţii funcţionale. Accepţiunea care se dă contabilităţii funcţionale în contabilitatea americană este de maniera următoare3: „Contabilitatea funcţională reprezintă un sistem de raportare a informaţiilor care clasifică datele financiare în funcţie de ariile de responsabilitate dintr-o organizaţie şi raportează activităţile managerilor, incluzând numai categoriile de venituri şi cheltuieli pe care le controlează un anumit manager”. Am pornit de la contabilitatea funcţională, pentru a arăta că reţeaua de comunicare stabilită printr-un sistem contabil funcţional reprezintă cadrul pentru elaborarea bugetelor entităţilor.

Documentele privind bugetarea nu au formate prestabilite, cum sunt cele referitoare la bilanţ şi la contul de profit şi pierdere, pot conţine date financiare, dar şi nefinanciare, iar ca şi conţinut, pot avea în vedere planificarea cheltuielilor şi a veniturilor, numai planificarea cheltuielilor, după cum pot fi previzionate componentele situaţiilor financiare: bilanţul, 1 *** vezi Dumitru Voina, Dumitru Rusu etc.2 Diaconu, P., Adoptarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate - un proces evolutiv, în Revista „Contabilitatea, expertiza şi auditul afacerilor” nr. 1/2007, p. 13 (după Andersen, 2003).3 Needles, B. E., Anderson, H. R., Caldwell, J. C, Principiile de bază ale contabilităţii, Editura Arc, 2000, p. 1.041 (traducere de ec. Rodica Leviţchi).

27

tabloul fluxurilor de trezorerie, contul de rezultate etc, aspecte asupra cărora ne vom opri în continuare. Pentru a ajunge la elaborarea situaţiilor financiare previzionate, trebuie întocmite o serie de bugete parţiale, care mai sunt numite bugete periodice. În lucrarea „Principiile de bază ale contabilităţii” este redat întreg procesul bugetar. Pentru realizarea acestuia se parcurg o serie de etape, în ordinea menţionată în continuare, şi anume:

întocmirea bugetului activităţii de comercializare, atât în unităţi fizice, cât şi monetare, când se programează nivelul viitor al vânzărilor;

stabilirea bugetului cheltuielilor de comercializare, care vizează toate cheltuielile anticipate legate de funcţia de vânzări a entităţii pe perioada viitoare;

după planificarea vânzărilor, pot fi determinate unităţile pe care trebuie să le furnizeze compartimentul de producţie, aspect care ţine de bugetul activităţii de producţie;

întocmirea bugetului achiziţiilor sau consumurilor de materii şi materiale, care trebuie să răspundă necesităţilor procesului de producţie;

după stabilirea necesarului de produse, se procedează la întocmirea bugetului resurselor umane, pentru a planifica cheltuielile cu forţa de muncă;

pe lângă aceste bugete periodice, se mai întocmeşte: bugetul cheltuielilor generale privind producţia, bugetul cheltuielilor generale şi administrative şi bugetul cheltuielilor de capital.

După ce au fost elaborate bugetele parţiale, poate fi întocmit contul de profit şi pierdere previzionat şi bilanţul previzionat. Aşadar, prima etapă în elaborarea procesului bugetar are în vedere previzionarea vânzărilor. In funcţie de acestea se vor anticipa cheltuielile directe şi indirecte, iar prin compararea costului bunurilor vândute cu veniturile estimate, rezultate din bugetul activităţii de comercializare, se va putea întocmi contul de rezultate previzional. Pentru a ajunge la ultimul pas al procesului bugetar, respectiv întocmirea bilanţului previzionat, este necesară şi previzionarea fluxurilor de trezorerie. Concret, pentru previzionarea bilanţului, din tabloul fluxurilor de trezorerie previzionat se va prelua soldul mijloacelor băneşti, rezultatul net va fi preluat din contul de profit şi pierdere, iar eventualele investiţii programate sunt extrase din bugetul cheltuielilor de capital. Aspecte detaliate privind previzionarea fluxurilor de trezorerie vom regăsi într-un capitol viitor.

În consecinţă, rezultatul final al procesului bugetar îl constituie întocmirea rapoartelor financiare previzionate. După efectuarea studiului de caz asupra firmei analizate, vom prezenta şi un caz practic privind previzionarea rapoartelor financiare, pe exemplul avut în vedere.

II.6. Limitele informaţiilor cuprinse în situaţiile financiare şi căile de perfecţionare a conţinutului acestora

Am prezentat în cuprinsul acestui capitol care este conţinutul situaţiilor financiare puse la dispoziţia utilizatorilor de către întreprinderi. Ne întrebăm, oare sunt utile informaţiile contabile prezentate într-o asemenea manieră sau se mai poate face ceva pentru îmbunătăţirea lor? In cele ce urmează încercăm să clarificăm aceste probleme.

Deşi s-a îmbunătăţit conţinutul situaţiilor financiare, ca set de documente contabile, în sensul că acestea cuprind (pentru unele întreprinderi) şi un tablou al fluxurilor de trezorerie şi o situaţie a modificărilor capitalurilor proprii, totuşi nu putem afirma că aceasta este componenţa optimă a setului de situaţii financiare. Apoi, utilitatea informaţiilor cuprinse în situaţiile financiare face trimitere, mai ales, la calitatea acestora, şi nu doar la cantitatea lor. Cert este că situaţiile financiare sunt rezultatul interacţiunii a trei părţi4: firmele, ca subiecţi ale căror activităţi fac obiectul informării financiare, utilizatorii de informaţii contabile şi 4 Malciu, L., Cererea şi oferta de informaţii contabile, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 47.

28

profesioniştii contabili sau profesia contabilă, în general. Dintre toate aceste părţi, rolul de îmbunătăţire a conţinutului situaţiilor financiare şi de ameliorare a credibilităţii informaţiilor contabile este atribuit profesiei contabile. Chiar dacă firmele ar fi tentate să facă publice doar anumite informaţii, decizia în această privinţă este condiţionată de aşteptările utilizatorilor de informaţii contabile. Aceştia trebuie să poată determina corect, pe baza informaţiilor primite, indicatorii care se referă la profitabilitatea, lichiditatea şi solvabilitatea firmei.

Determinarea profitabilităţii unei firme presupune analiza mărimilor din contul de profit şi pierdere. Dar nu toţi indicatorii din această situaţie răspund necesităţilor utilizatorilor, în sensul că sunt şi valori estimate, chiar dacă se referă la evenimente care au avut deja loc. Asemenea mărimi estimate sunt cele care se referă la amortizări şi provizioane şi care influenţează profitul contabil al firmei. Aşadar, profitul evidenţiat în contul de rezultate sau o creştere a acestuia nu oferă o informaţie neapărat favorabilă utilizatorilor. Este posibil ca această creştere să fie determinată de utilizarea unei anumite opţiuni contabile sau de schimbarea metodelor contabile. Pentru a fi informaţi în legătură cu acest aspect, utilizatorii mai pot consulta notele la situaţiile financiare, numai că nici aici nu se regăsesc toate infor-maţiile de care aceştia ar avea nevoie (de exemplu, care ar fi fost situaţia dacă se opta pentru o altă prelucrare contabilă?). Pentru a analiza profitabilitatea unei firme, utilizatorii ar avea nevoie şi de informaţii care să le permită efectuarea de comparaţii cu alte întreprinderi, nu numai comparaţii în timp pentru aceeaşi firmă. Comparaţiile spaţiale sunt uneori irelevante, în sensul că firmele pot utiliza politici contabile diferite, încât informaţiile contabile ale diferitelor întreprinderi nu sunt comparabile. De exemplu, în cazul cheltuielilor cu amortizarea înregistrate de diferite firme, mărimea acestora depinde de mai multe variabile: durata de viaţă utilă, valoarea reziduală, metoda de amortizare aleasă etc. Astfel că orice comparaţie relativă la cheltuielile cu amortizarea ar fi nesemnificativă.

Pe lângă profitabilitatea unei firme, utilizatorii sunt interesaţi, în aceeaşi măsură, şi de lichiditatea şi solvabilitatea acesteia. Gradul de lichiditate al unei firme are în vedere activele şi datoriile curente. La o primă privire asupra situaţiilor financiare, utilizatorii ar putea sesiza care este raportul dintre activele şi datoriile curente şi dacă firma dispune de lichidităţi sau nu. Numai că lichiditatea firmei este interpretabilă, după cum şi conceptele de „active şi datorii curente” sunt interpretabile, în sensul că sunt curente acele elemente care vor fi realizate în termen de 12 luni de la data bilanţului. Pentru a analiza corect gradul de lichiditate, trebuie să se facă apel la sistemul de rate. Apoi, utilizatorii informaţiilor contabile sunt interesaţi de capacitatea firmei de a genera profit, pe de o parte, şi de riscul financiar la care ar putea să fie supusă aceasta, pe de altă parte. Nici bilanţul şi nici contul de profit şi pierdere nu sunt în măsură să clarifice pe deplin aceste aspecte. Calculul de sinteză în care sunt redate fluxurile de trezorerie şi modalităţile de formare ale acestora şi care vine în sprijinul utilizatorilor este tabloul fluxurilor de trezorerie. Despre această componentă a situaţiilor financiare s-a discutat într-un subcapitol anterior.

Neajunsurile la care sunt supuşi utilizatorii, generate de limitele informaţiilor cuprinse în situaţiile financiare, ar putea fi sintetizate astfel5:

■ documentele de sinteză conţin informaţii care vizează trecutul, iar deciziile pe care le vor lua utilizatorii de informaţii au în vedere viitorul;

■ baza de evaluare a mărimilor din situaţiile financiare este de cele mai multe ori costul istoric;

■ unele informaţii cuprinse în situaţiile financiare au la bază estimări ale diferitelor mărimi, ceea ce determină ca acestea să aibă un caracter subiectiv;

5 Malciu, L., Op. cit., pp. 53-54 şi Feleagă, N., Controverse contabile, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pp. 128-133.

29

■ informaţii importante pentru utilizatori nu sunt cuprinse în situaţiile financiare, deoarece acestea nu pot fi exprimate în bani (cum sunt, de exemplu, informaţiile care se referă la capitalul uman şi „valoarea” acestuia);

■ chiar dacă trăsătura definitorie pentru atragerea fondurilor ar trebui să fie transparenţa, unele informaţii nu pot fi publicate de către firme în situaţiile lor financiare, pentru că acestea ar genera dezavantaje competitive;

■ interdependenţa sau interacţiunea fiscalităţii cu contabilitatea generează deformări ale informaţiilor din situaţiile financiare;

■ libertatea în aplicarea principiilor şi regulilor contabile poate genera rezultate voite de profesioniştii contabili, şi nu informaţii reale.

Cu toate aceste limite, totuşi, informaţiile cuprinse în situaţiile financiare sunt cele care fundamentează deciziile economice ale utilizatorilor, în plus, acestea mai pot fi îmbunătăţite sau ameliorate în vederea creşterii credibilităţii lor. Prezentăm în continuare câteva modalităţi de perfecţionare a conţinutului şi calităţii informaţiilor cuprinse în situaţiile financiare.

În primul rând, este absolut necesar ca utilizatorii informaţiilor contabile să beneficieze şi de informaţii previzionale, având în vedere că informaţiile conţinute în situaţiile financiare se referă la trecut, iar deciziile utilizatorilor au în vedere viitorul. Informaţiile previzionale pot fi prezentate sub forma bugetelor sau a previziunilor. Prin bugetare, firma îşi planifică activitatea viitoare, iar previziunile se referă la estimările pe care le face firma vizavi de ceea ce este cel mai probabil să aibă loc. Întrebarea care se pune este dacă furnizarea unor informaţii previzionale ar trebui normalizată sau poate să fie facultativă? Obligativitatea furnizării informaţiilor previzionale ar asigura comparabilitatea între firme, dar în acelaşi timp ar comporta şi o serie de riscuri, în sensul că ar putea afecta confidenţialitatea unor informaţii, generând dezavantaje competitive sau, uneori, având în vedere perioada pentru care se face previziunea, aceasta ar putea fi afectată de o lipsă de acurateţe, care conduce implicit la o informaţie mai puţin credibilă. Chiar dacă am combătut normalizarea furnizării informaţiilor previzionale, aceasta rămâne o cale de îmbunătăţire a ofertei de informaţii contabile, care trebuie să aibă la bază profesionalismul şi responsabilitatea emitenţilor. În Franţa6, întreprinderile care au mai mult de 300 de angajaţi sau o cifră de afaceri mai mare de 20 milioane euro sunt obligate să furnizeze şi informaţii previzionale.

Deşi şi-a făcut simţită prezenţa în cazul grupurilor de întreprinderi, întocmirea unui tablou al fluxurilor de trezorerie este tot mai mult necesară. Rezultatul contabil furnizat de contul de profit şi pierdere nu satisface nevoile informaţionale ale utilizatorilor, având în vedere subiectivismul în determinarea acestuia. În acest context, este nevoie de un indicator care să reflecte în mod clar cash flow-ul firmei, indicator obiectiv şi care nu ţine cont de anumite deformări, cum sunt cele la care este supus rezultatul contabil. Dacă întocmirea tabloului fluxurilor de trezorerie este obligatorie pentru întreprinderile care îndeplinesc anumite condiţii (depăşesc două din trei criterii sau aplică normele internaţionale de contabilitate), pentru celelalte categorii de întreprinderi este opţională (această menţiune apărea în OMFP nr. 1.752/2005, iar în prezent apare în OMFP nr. 3.055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene).

Rapoartele financiare ar trebui să conţină şi informaţii speciale pentru salariaţi, care să fie conţinute într-un aşa-numit bilanţ social. Sunt ţări în care se cere întocmirea unui bilanţ social de către anumite întreprinderi (de exemplu, în Franţa, legea din 12 iulie 1977 cere întocmirea unui bilanţ social de către întreprinderile care au mai mult de 300 de salariaţi 7), după cum sunt ţări în care accesul sindicatelor la rapoartele firmei este liber. În afară de informaţii cantitative, salariaţii au nevoie şi de informaţii care să vizeze educaţia şi experienţa

6 Manon, A., Analyse financière. Concepts et méthodes, 2e édition, Dunod, Paris, 2001, p. 11.7 Marion, A., Op. cit., p. 11.

30

forţei de muncă, relaţiile de colectiv, siguranţa locurilor de muncă etc; toate aceste nevoi şi-au făcut simţită prezenţa odată cu evoluţia societăţii în ansamblul ei.

Pentru ameliorarea calităţii informaţiilor contabile furnizate de către întreprinderi, este necesar ca utilizatorii să cunoască şi riscurile care planează asupra acesteia. Interesant ar fi ca firma să fie cea care prezintă o situaţie a riscurilor pe care le-ar putea întâmpina şi a măsurilor de gestionare a acestora, situaţie anexată la rapoartele financiare.

Pe lângă aceste căi de îmbunătăţire a calităţii informaţiilor contabile, şi nu în ultimul rând, orice firmă ar trebui să prezinte o situaţie generală a acesteia, adică să furnizeze informaţii despre profilul activităţii, locul deţinut în sectorul de activitate respectiv, poziţia pe piaţă, responsabilităţile privind mediul înconjurător etc, toate aceste informaţii fiind absolut necesare utilizatorilor de informaţii contabile.

În contextul celor prezentate anterior, se simte tot mai acut nevoia unei contabilităţi multiple, adică o contabilitate care să răspundă, prin seturi diferite de situaţii financiare, la nevoile informaţionale eterogene ale utilizatorilor.

În consecinţă, informaţia contabilă furnizată terţilor ar trebui să răspundă la următoarea întrebare: Care este valoarea reală a activelor întreprinderii? Dacă ne raportăm la costul istoric, răspunsul este dificil de dat, dar dacă luăm în calcul valoarea justă, lucrurile se mai pot schimba.

În altă ordine de idei, dacă avem în vedere situaţiile financiare consolidate şi referenţialul contabil la care se raportează întocmirea acestora, constatăm o serie de limite, dar şi inadvertenţe care apar între reglementările contabile (ne referim la cazul ţării noastre). Trebuie să reamintim că, în ţara noastră, întocmirea situaţiilor financiare consolidate (ale grupurilor de întreprinderi) respectă reglementările contabile conforme cu directivele europene, mai exact cu Directiva a VII-a a CEE, transpusă în OMFP nr. 1.752/2005 şi preluată în OMFP nr. 3.055/2009. În plus, într-o altă reglementare contabilă, din anul 20068, se precizează că societăţile comerciale ale căror valori mobiliare la data bilanţului sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată şi care întocmesc situaţii financiare consolidate au obligaţia ca, începând cu exerciţiul financiar al anului 2007, să aplice Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS). Înţelegem din cele prezentate că grupurile de întreprinderi necotate respectă doar directivele europene transpuse în legislaţia naţională atunci când întocmesc situaţii financiare consolidate, iar cele cotate îşi întocmesc situaţiile financiare consolidate cu respectarea IFRS. Lucrurile par destul de clare, dacă s-ar opri aici. Dar aceeaşi reglementare (OMFP nr. 1.121/ 2006) menţionează că în relaţia cu instituţiile statului, toate entităţile, inclusiv cele care aplică Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, întocmesc situaţii financiare anuale conforme cu directivele europene. Rezultă de aici că grupurile cotate vor întocmi două seturi de situaţii financiare consolidate, unul în conformitate cu IFRS şi altul în conformitate cu directivele europene. În aceste condiţii, dorim să evidenţiem o serie de incompatibilităţi (care se constituie în limite) între directivele europene (a IV-a şi a VII-a) şi între acestea şi IFRS. Mai exact, este vorba despre o serie de lacune ale directivelor sau imprecizii în exprimarea unor structuri ale situaţiilor financiare.

În primul rând, dacă analizăm componenţa situaţiilor financiare consolidate prezentată în Directiva a VII-a, transpusă în legislaţia naţională, constatăm că sunt cuprinse doar trei componente în structura situaţiilor financiare: bilanţ consolidat, cont de profit şi pierdere consolidat şi note explicative la situaţiile financiare consolidate. Celelalte componente - situaţia fluxurilor de trezorerie şi situaţia capitalurilor proprii - care apar atât în Directiva a IV-a transpusă în reglementările naţionale, cât şi în IFRS nu sunt nici măcar menţionate. Rezultă, aşadar, că în relaţia cu statul mai importante sunt bilanţul şi contul de profit şi pierdere, celelalte componente ale situaţiilor financiare fiind întocmite sau nu (în

8 *** OMFP nr. 1.121/2006privind aplicarea Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară, art. 1 alin. (3).

31

funcţie de situaţia grupului, cotat sau necotat). Bineînţeles că reglementarea naţională (OMFP nr. 1.121/2006) extinde conţinutul situaţiilor financiare, precizând că, pentru necesităţile proprii de informare, entităţile de interes public (definite în OMFP nr. 907/2005) pot întocmi situaţiile financiare individuale sau consolidate conform IFRS. În concluzie, ne întrebăm, vizavi de aceste aspecte: de ce în reglementările naţionale, pentru situaţiile financiare individuale sunt precizate cinci componente (unele, opţionale), iar pentru situaţiile financiare consolidate numai trei?

În al doilea rând, în legătură cu prevederile referitoare la forma şi conţinutul situaţiilor financiare consolidate, dacă bilanţul respectă întru totul Directiva a VII-a, pentru contul de profit şi pierdere s-a optat doar pentru formatul listă, cu clasificarea cheltuielilor după natură. Alte precizări nu apar în mod expres. Putem considera că notele la situaţiile financiare, fiind întocmite după cerinţele conforme cu Directiva a IV-a, vor conţine şi o clasificare a cheltuielilor după funcţii în cadrul Notei 4 „Analiza rezultatului de exploatare”. Apoi, remarcăm denumiri confuze ale unor elemente din situaţiile financiare consolidate. De exemplu, apare în contul de profit şi pierdere, la poziţia 21, elementul: „Profitul sau pierderea exerciţiului financiar aferent(ă) întreprinderilor asociate”. Trebuie să avem în vedere faptul că nu se regăseşte aici tot profitul societăţilor asociate, ci doar partea din rezultatul întreprinderilor asociate care revine grupului, denumire care ar fi mai adecvată. În IAS 1 Prezentarea situaţiilor financiare acest element este prezentat cu denumirea corectă.

Ca o concluzie generală la această secţiune, putem afirma că inadvertenţele şi impreciziile din reglementările contabile naţionale determină profesioniştii contabili să recurgă la raţionamentul profesional, cu condiţia ca informaţiile furnizate terţilor să reflecte cât mai corect realitatea din întreprindere, astfel încât să fundamenteze deciziile acestora.

II.7. Direcţii de valorificare a informaţiilor financiar-contabile şi factori de influenţă

Orice act decizional are ca atribute esenţiale informarea şi cunoaşterea. Contabilitatea poate fi considerată o bază de date care serveşte ca suport în fundamentarea deciziilor. Calitatea informaţiei contabile constituie „unul din elementele-cheie care condiţionează eficienţa procesului decizional”9. Pe piaţa informaţiilor contabile oferta informaţională trebuie să se înscrie într-un proces continuu de adaptare la cererea informaţională, atât de diversă. În studiul de faţă avem în vedere, în primul rând, marile întreprinderi, deoarece întreprinderile mici nu au o influenţă semnificativă pe piaţă şi atunci sunt interesate mai puţin de elaborarea unei strategii de comunicare, în schimb, întreprinderile mari trebuie să dispună de un sistem informaţional şi de o strategie de comunicare bine puse la punct, ştiut fiind că informaţiile furnizate vor servi utilizatorilor, ca bază pentru fundamentarea deciziilor.

Dacă oferta de informaţii contabile a fost analizată din diferite puncte de vedere în subcapitolele precedente, în continuare vom dezbate necesităţile informaţionale ale diferitelor grupuri de utilizatori.

II.7.1. Utilizatorii informaţiei contabile şi necesităţile lor informaţionaleUtilitatea informaţiei contabile este apreciată în funcţie de modul în care aceasta

satisface nevoile utilizatorilor. Calea de comunicare a întreprinderii cu utilizatorii externi o reprezintă, în principal, informaţiile publicate în situaţiile financiare anuale. întregul proces de normalizare asigură şi un instrument de comunicare între o anumită entitate şi diversele

9 Nicolescu, O., Verboncu, I„ Management, Editura Economică, ediţia a III-a, revizuită, Bucureşti, 2000, p. 294 (după Horomnea, E., Tratat de contabilitate, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001, p. 47).

32

categorii de utilizatori. În demersul nostru avem în vedere, în principal, companiile mari şi utilizatorii acestora, deoarece în cazul întreprinderilor mici sfera utilizatorilor este mult mai restrânsă, iar de multe ori proprietarii au şi atribuţii manageriale, astfel că neutralitatea informaţiei financiare poate suferi anumite abateri.

Dar să vedem care sunt cerinţele utilizatorilor şi cum trebuie adaptată oferta de informaţii contabile în funcţie de acestea.

II.7.1.1. Cerinţele informaţionale ale utilizatorilor şi obiectivele urmăriteRolul contabilităţii este, indiscutabil, cel de satisfacere a cerinţelor informaţionale ale

utilizatorilor. Raportul de forţe dintre oferta şi cererea de informaţii a utilizatorilor este mediat de către contabilitate. În momentul în care corporaţiile au început să domine viaţa economică a naţiunilor, s-a impus cu necesitate ca sistemul contabil să servească interesele diverselor grupuri. Deducem de aici că necesităţile informaţionale ale utilizatorilor informaţiei contabile antrenează sistemul contabil în căutarea de noi soluţii, mergând până la armonizarea practicilor şi procedurilor contabile la nivel internaţional. Altfel spus, toate aceste cerinţe şi necesităţi stau la baza dezvoltării contabilităţii; ca limbaj al afacerilor; importantă este optimizarea raportului dintre cererea şi oferta de informaţii financiar-contabile, cererea, sub forma necesităţilor informaţionale, condiţionând, de cele mai multe ori, oferta. În ţara noastră, primul autor care a făcut trimitere la utilizatorii informaţiilor contabile a fost C. G. Demetrescu10, care afirma: „Contabilitatea este utilă prin serviciile pe care le aduce unei varietăţi de subiecte interesate”.

Trebuie să menţionăm că informaţiile contabile nu constituie unica sursă de informaţii disponibilă pentru diferitele grupuri de utilizatori, există şi alte modalităţi de monitorizare a activităţii entităţilor, cum sunt informaţiile nefinanciare, rapoartele privind producţia fizică, detaliile privind piaţa acţiunilor; informaţii furnizate, de obicei, la cerere. însă sunt câteva argumente care susţin avantajele informaţiilor contabile în raport cu celelalte surse, şi anume:

informaţiile contabile sunt inteligibile pentru utilizatorii care posedă cunoştinţe financiar-contabile, deoarece au la bază principii şi reguli relativ omogene;

costul informaţiilor contabile făcute publice este scăzut în raport cu alte surse de informare;

credibilitatea informaţiilor contabile este mai mare decât a altor surse de informare, având în vedere intervenţia persoanelor abilitate în certificarea acestora.

În funcţie de stadiul în care se află progresul contabilităţii într-o ţară sau alta, remarcăm existenţa unei ierarhii de priorităţi vizavi de satisfacerea cerinţelor informaţionale ale utilizatorilor. Astfel, în ţările anglo-saxone, investitorii reprezintă categoria prioritară de utilizatori ai informaţiei contabile, iar în ţările Europei continentale, contabilitatea, ca sistem de informaţii, serveşte unei game largi de utilizatori, creditorii fiind categoria principală şi, îndeosebi, statul. Această departajare a ierarhiilor utilizatorilor este „armonizată” odată cu adoptarea normelor internaţionale de contabilitate de majoritatea ţărilor.

Cadrul general al IASB11 prezintă o viziune extinsă a utilizatorilor, reţinând în acest sens următoarele categorii: investitorii actuali şi potenţiali, personalul angajat, creditorii, furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii, guvernul şi instituţiile acestuia, precum şi publicul. Din rândul acestora, dacă vom lua în calcul poziţia faţă de entitate, putem crea o categorie a utilizatorilor interni şi o altă categorie a utilizatorilor externi. Utilizatorii interni, fiind responsabilii sistemului de informare, au acces la informaţii suplimentare, dar au şi obligaţia de a asigura o anumită coerenţă între informaţia externă şi informaţia suplimentară 10 Demetrescu, C. G., Contabilitatea este sau nu ştiinţă, Bucureşti, 1947, p. 26.11 Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, traducere CECCAR, Bucureşti, 2009, Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, Introducere, par. 9 (aceste aspecte au fost preluate şi în OMFP nr. 3.055/2009, Secţiunea 2: „Utilizatorii şi caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare anuale”).

33

de care dispun. Utilizatorii externi reprezintă, aşa cum se observă, categorii eterogene, care pot impune natura informaţiilor ce le sunt furnizate, în funcţie de puterea acestora (băncile, organele fiscale, furnizorii importanţi) sau care nu dispun de o asemenea putere.

Un alt mod de grupare a utilizatorilor poate fi prezentat astfel12: managementul întreprinderii, partenerii sociali (sindicate, personal), partenerii financiari (acţionari actuali sau potenţiali investitori, bănci), partenerii comerciali (furnizori şi clienţi) şi alţi parteneri (administraţia centrală).

În tabelul următor vom sintetiza categoriile de utilizatori ai informaţiei contabile şi obiectivele urmărite de fiecare în vederea fundamentării deciziilor.

Tabelul nr. II.8. Utilizatorii informaţiei contabile şi obiectivele urmărite

UTILIZATORI OBIECTIVELE URMĂRITECategoria Subcategoria1. Furnizorii de capital

• Acţionarii - performanţele investiţiei realizate;- rentabilitatea viitoare şi profitul pe acţiune;- monitorizarea modului în care managementul controlează şi orientează resursele întreprinderii în interesul acţionarilor;- nivelul lichidităţii şi solvabilităţii, ca elemente direct legate de nivelul profiturilor;- riscul la care este expus capitalul investit etc.

• Investitorii în obligaţiuni

- nivelul lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii, respectiv adecvarea fluxului de lichidităţi la nivelul îndatorării;- estimarea riscului investiţiei în obligaţiuni;- capacitatea întreprinderii de a genera disponibilităţi pe termen lung;- profitabilitatea, care oferă informaţii referitoare la stabilitatea nivelului profitului în timp.

• Băncile - monitorizarea capacităţii de plată şi a gradului de îndatorare al firmei;- analiza valorii întreprinderii, a lichidităţii şi solvabilităţii acesteia (analizează echilibrul financiar din punct de vedere patrimonial);- riscul de a nu-şi putea recupera sumele împrumutate;- posibilitatea firmei de a-şi achita obligaţiile, chiar în absenţa profiturilor.

2. Partenerii de afaceri şi sociali

• Furnizorii - securitatea financiară a clienţilor lor, prin aprecierea structurii financiare, a solvabilităţii întreprinderii;- dezvoltarea viitoare a afacerilor cu partenerii comerciali, cercetarea debuşeelor.

• Clienţii - aspectele şi problemele financiare, deoarece acestea au influenţă asupra calităţii produselor/lucrărilor/serviciilor sau pot crea discontinuităţi în aprovizionare, mai ales atunci când sunt încheiate contracte pe termen lung.

• Angajaţii şi organizaţiile sindicale

- securitatea locurilor de muncă;- negocierea şi mărimea salariilor (pentru aceasta, salariaţii au nevoie atât de informaţii la nivelul firmei, cât şi la nivelul ramurii de activitate, având în vedere negocierea);- cât le revine din valoarea adăugată!

3. Statul • Fiscul - determinarea masei profitului impozabil, a impozitului pe profit, a TVA, a altor impozite şi taxe;- controlul informaţiilor furnizate prin sintezele contabilităţii.

• Guvernul şi alte organizaţii guvernamentale

- ratele financiare ale industriilor şi analiza acestora;- evaluarea performanţelor sectoarelor economice şi aprecierea feedback-ului politicilor promovate;- stabilirea subvenţiilor de acordat pentru diverse activităţi economice.

• Autorităţile locale - utilizarea pârghiilor de care dispun (emisiunea de obligaţiuni, acordarea de facilităţi, atragerea investitorilor).

12 Georgescu, N., Analiza bilanţului contabil, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 248.

34

UTILIZATORI OBIECTIVELE URMĂRITECategoria Subcategoria4. Alţi utilizatori • Managementul

firmei- fundamentarea politicilor de cercetare-dezvoltare, de marketing-promovare, de achiziţii şi fuziuni, pe baza diagnosticului strategic al firmei;- determinarea poziţiei firmei în cadrul ramurii de activitate;- pe termen scurt, urmăreşte creşterea profitului, iar pe termen lung, creşterea valorii firmei;- determinarea structurii financiare corespunzătoare, atât pentru scopurile urmărite de acţionari, cât şi de creditori;- analizează echilibrul financiar, din punct de vedere funcţional.

• Organizaţiile profesionale

- reducerea implicării statului în activităţile profesionale;- adoptarea de norme contabile şi urmărirea aplicării corespunzătoare a acestora.

• Analiştii şi consultanţii (seregăsesc şi în categoriile prezentate anterior)

- urmăresc obiectivele stabilite de beneficiarii analizei (sunt firme de consultanţă pentru furnizorii de capital sau agenţii de rating care furnizează informaţii economico-financiare).

• Auditorii - aprecierea continuităţii exploatării;- auditarea şi certificarea situaţiilor financiare.

• Organele de urmărire sau instanţele de judecată

- expertiza contabilă judiciară pentru soluţionarea eventualelor litigii;- evaluarea posibilităţilor de redresare a unei întreprinderi aflată în dificultate.

• Publicul - interesul publicului este, oarecum, modest, mai ales că îi este limitat accesul din cauza limbajului specific;- capacitatea de absorbţie a forţei de muncă;- care sunt efectele ecologice ale derulării activităţii de către o anumită unitate.

Analizând categoriile de utilizatori şi interesele acestora prezentate în tabelul anterior, constatăm că obiectivele urmărite pot fi convergente, dar cu siguranţă pot fi şi divergente sau chiar opuse. Apoi, şi sistemul contabil privilegiază o categorie de utilizatori sau alta. Susţinem această afirmaţie amintind că sistemul anglo-saxon de contabilitate consideră că cea mai importantă categorie de utilizatori o reprezintă investitorii, deoarece finanţarea se realizează, îndeosebi, prin intermediul acestora, iar din rândul situaţiilor financiare, accentul se pune pe contul de profit şi pierdere care reflectă rezultatul (cel mai important pentru acţionari). Aşa cum afirmă Michel Capron13, modelul contabil care răspunde cu predilecţie acţionarilor este unul monist acţionarial aflat în contradicţie cu practicile manageriale care pun accentul pe contribuţia întreprinderilor la dezvoltarea durabilă şi pe responsabilitatea socială a acestora.

În schimb, în sistemul contabil continental, privilegiaţi sunt creditorii, firmele finanţându-se, în general, prin sistemul de credite. Aceştia sunt interesaţi mai mult de bilanţ şi de structura financiară a firmei decât de rezultat. Investitorii solicită informaţii detaliate, iar creditorii au nevoie de informaţii mai concise în vederea încheierii contractului de împrumut. Prezentam într-un subcapitol anterior caracteristicile calitative ale informaţiei contabile, între care şi neutralitatea sau obiectivitatea informaţiei contabile. Trebuie să admitem că atâta timp cât este privilegiată o anumită categorie de utilizatori, se nasc îndoieli în ceea ce priveşte obiectivitatea informaţiei contabile furnizate, îndreptându-ne mai degrabă spre o informaţie subiectivă. Chiar dacă este privilegiată o categorie sau alta de utilizatori în cadrul diferitelor sisteme contabile, totuşi cadrele contabile conceptuale - internaţional, american, britanic - recunosc pluralitatea finalităţii informaţiilor financiare, în sensul că acestea servesc şi altor utilizatori interesaţi.

13 Capron, M., Chiapello, È., Colasee, B., Mangenot, M., Richard, J., Les normes comptables internationales, instruments du capitalisme financier, Editions La Découverte, Paris, 2005, p. 24 (în articolul: Les enjeux de la mise en iuvre des normes comptables internationales, de Michel Capron).

35

Oricare ar fi situaţia, „bilanţul contabil nu răspunde integral la întrebările utilizatorilor, deoarece el nu reflectă decât informaţii cuantificabile. Aspectele strategice şi sociale sunt absente”14. Utilizatorii sunt interesaţi şi de alte aspecte, şi anume: de sectorul de activitate şi de perspectivele acestuia, de politicile strategice ale firmei, de calitatea gestiunii resurselor umane, de gestiunea tehnologiei etc. întrebarea la care căutăm răspuns este: poate un singur set de situaţii financiare să răspundă necesităţilor informaţionale divergente ale utilizatorilor? Răspunsul afirmativ sau nu îl regăsim în subcapitolul următor.

II.7.1.2. Principiul unicităţii bilanţului versus normalizarea multidimensionalăPolitica de comunicare financiară15 printr-un raport anual este foarte importantă, în

sensul că aceasta trebuie să răspundă cu precizie aşteptărilor interlocutorilor financiari. Pe lângă analiza informaţiilor din conturile individuale, analiza informaţiilor publicate în conturile consolidate ale grupurilor de întreprinderi este indispensabilă pentru înţelegerea realităţii economice. După cum se observă, există o gamă largă de utilizatori ai informaţiei oferite prin intermediul rapoartelor financiare, în stare brută, şi îndeosebi a informaţiei obţinute în urma interpretărilor efectuate. Se pune în acest caz problema adaptabilităţii ofertei de informaţii la cerinţele diverşilor utilizatori. De aici s-a născut ideea unei contabilităţi multiple care să răspundă nevoilor particulare ale diferitelor categorii de utilizatori. Dar principiul unicităţii bilanţului îngrădeşte furnizarea unor informaţii diferenţiate pe categorii de utilizatori. Profesorul Niculae Feleagă, în lucrarea îmblânzirea junglei contabilităţii, susţine acest principiu, făcând următoarea precizare: Informaţia pregătită în vederea unor scopuri particulare nu poate, cu adevărat, să servească altor necesităţi. Mai mult, a ţine cont de necesităţile specifice unui număr mare de utilizatori, costul acestei alternative, confuzia care ar putea să rezulte din diseminarea mai multor documente (pentru aceeaşi întreprindere), militează împotriva tentativei de a satisface mai multe necesităţi, prin mai multe documente specializate”. Aşa cum se întâmplă de obicei, există susţinători, dar şi contestatari ai unui punct de vedere. În acest sens, într-o lucrare de specialitate16 se menţionează că „teoria contabilă este, pe de o parte, o teorie normativă conform căreia enunţă ceea ce practicile trebuie să fie, căutând să uniformizeze practicile, iar pe de altă parte vizează satisfacerea variatelor cerinţe informaţionale ale utilizatorilor, informaţia contabilă neavând sens dacă nu satisface diferite categorii de utilizatori”.

De-a lungul timpului, principiul unicităţii bilanţului a fost mai mult contestat decât susţinut. Cei mai mulţi autori au propus să fie întocmite documente de sinteză diferite pentru nevoi diferite. În acest sens, Gerald Augustin17 pledează în favoarea existenţei mai multor seturi de documente de sinteză, în funcţie de nevoile utilizatorilor, şi anume: un document de tip juridic, patrimonial, destinat comunicării externe; un document contabil de tip economic, decizional, necesar, îndeosebi, managementului şi un document de tip fiscal, destinat puterii publice.

Întocmirea unor seturi de documente diferite pentru necesităţi informaţionale diverse conduce la ceea ce se numeşte normalizare multidimensională, după cum apreciază acelaşi autor. În subcapitolele rezervate cercetării modelelor şi conţinutului situaţiilor financiare, am prezentat punctele de vedere diferite din perspectiva directivelor europene, a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară şi a reglementărilor naţionale. Reamintim că este vorba despre opţiuni diverse în cadrul aceluiaşi referenţial contabil, ceea ce ne determină să afirmăm că principiul unicităţii bilanţului este repus în cauză. Directivele europene propun mai multe

14 Ginglinger, E., Turq, F., Les sept lectures du bilan, Editions Nathan, Paris, 1993, p. 107.15 Colectiv de autori, membri în Consiliile Cabinetelor de audit, Saint-Pierre, Ph., Godet, B., Viaud, R., ş.a., 100 groupes industriels et commerciaux, InterEditions, Paris, 1994, p. 8.

16

17 Augustin, G, Le principe de l'unicité du bilan. Histoire de la remise en cause dans la littérature anglo-americane le cas français, Revue de droit comptable nr. 942 (după Ionescu, C, Op. cit., p. 36).? Epuran, M., ş.a., Teoria contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 228.

36

modele de situaţii financiare care pot fi întocmite de aceeaşi întreprindere. De exemplu, contul de rezultate poate fi întocmit cu clasificarea cheltuielilor şi veniturilor aferente exploatării, fie după natura acestora, fie după funcţie. O întrebare foarte interesantă legată de principiul unicităţii bilanţului versus normalizare multidimensională o regăsim în cuvântul introductiv al lucrării „Politici şi opţiuni contabile”, unde profesorul Niculae Feleagă citează după un alt autor: „... Unii manageri răspundeau când erau întrebaţi despre bilanţul lor: care dintre ele ? Bilanţul pentru bănci, cel pentru fiscalitate sau al meu ?”. Şi normele internaţionale de contabilitate fac trimitere la încălcarea principiului unicităţii bilanţului. În acest sens, IAS 29 Raportarea financiară în economiile hiperinflaţioniste solicită retratarea elementelor nemonetare ale situaţiilor financiare cu ajutorul indicelui de creştere a preţurilor şi întocmirea unui set distinct de situaţii financiare ajustate la inflaţie. Este doar un caz, dar exemplele pot continua. La nivel naţional, cel mai bun exemplu legat de încălcarea principiului unicităţii bilanţului vine dintr-o reglementare18 recentă care precizează: „In relaţia cu instituţiile statului, toate entităţile, inclusiv cele care aplică Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, întocmesc situaţii financiare anuale conforme cu directivele europene”. Adică entităţile care aplică IFRS începând din anul 2007 trebuie să întocmească şi situaţii financiare conform OMFP nr. 1.752/2005 (preluat şi modificat de OMFP nr. 3.055/2009) pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.

În România19, deşi în ultimii ani s-au conturat grupurile de utilizatori, situaţia cererii de informaţii nu s-a schimbat semnificativ, în sensul că cerinţele pe linia comunicării financiar-contabile sunt destul de reduse. Statul rămâne principalul utilizator extern de informaţii contabile. Motivele sunt oarecum „clare”, şi anume: sectorul public deţine o pondere însemnată, încât colectarea impozitelor este esenţială pentru alimentarea resurselor statului şi, în plus, ponderea cea mai mare în economie o deţin întreprinderile mici şi mijlocii, iar utilizatorul principal al informaţiilor publicate de acestea este statul. În ordine firească, după organismele statului, băncile conştientizează şi utilizează dreptul la informare, poate şi din cauza faptului că piaţa financiară deţine încă o pondere redusă, ceea ce face ca finanţarea bancară să rămână în continuare un important mijloc de finanţare. Investitorii nu au puterea şi nici educaţia necesare pentru a solicita anumite informaţii de care au nevoie în vederea luării deciziilor. Partenerii comerciali iau în calcul, de cele mai multe ori, reputaţia pe care o are firma pe linia respectării obligaţiilor contractuale şi se interesează mai puţin de informaţia contabilă. Revendicările salariaţilor au la bază, mai degrabă, creşterea preţurilor decât analizele financiar-contabile pe baza informaţiilor publicate. Analiştii financiari sunt cei care într-adevăr valorifică informaţiile contabilităţii, dar trebuie să menţionăm că existenţa acestora depinde de existenţa categoriilor de utilizatori cărora le oferă consultanţă. Din rândul utilizatorilor informaţiilor contabile, managerii sunt cei care îşi fundamentează deciziile pe baza informaţiilor contabile, dar situaţia lor este diferită faţă de cea a altor utilizatori, în sensul că aceştia sunt şi responsabilii politicii de comunicare financiară.

Cu toate că am evidenţiat cerinţele reduse pe linia comunicării financiar-contabile la nivel naţional, trebuie totuşi să remarcăm că informaţia contabilă de calitate îşi găseşte utilitatea, fiind de multe ori „asul” din mâneca diferitelor categorii de utilizatori.

Politicile contabile puse în aplicare de către manageri şi asimetria informaţională ce se manifestă în cazul celorlalţi utilizatori sugerează că nu întotdeauna comunicarea financiară externă stă sub influenţa hotărâtoare a celor care cer informaţia contabilă, ci, în mod paradoxal, noţiunea de utilizator apare ca un argument ce permite legitimarea alegerilor

18 OMFP nr. 1.121/2006 privind aplicarea Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară, M. Of. nr. 602/12.07.2006, art. 4.19 prelucrare după Bădiţă, R., Informaţia contabilă între cerere şi ofertă, în Revista „Tribuna economică” nr. 20/2006.

37

contabile20. Totuşi, trebuie să menţionăm că odată ce companiile multinaţionale domină viaţa economică la nivel mondial, utilizatorii dintr-o anumită ţară sau dintr-o anumită regiune geografică n-ar trebui să fie privilegiaţi. Acest aspect este evident, din moment ce vorbim despre Philips, şi nu despre Olanda, sau de Volkswagen, şi nu despre Germania. Se impune să analizăm asimetria informaţională care se manifestă între diferite categorii de utilizatori, generată de multiple cauze.

II.7.2. Asimetria informaţională. Conflictele de interese între utilizatorii informaţiei financiar-contabile

Producerea şi difuzarea informaţiilor contabile de către o firmă nu constituie altceva decât rezultatul voinţei şi conştiinţei omului, fiind în fapt un fenomen social. Interesele utilizatorilor de informaţii contabile sunt diferite, fapt care-i determină pe unii, cum sunt managerii, să intervină în aplicarea politicilor şi metodelor contabile astfel încât să fie avantajaţi. Apoi, funcţia ocupată de unii utilizatori face ca aceştia să aibă un statut privilegiat în ceea ce priveşte informarea.

În literatura de specialitate21 se vorbeşte despre teoria agenţiei, care studiază conflictele de interese dintre acţionari şi manageri, acţionari şi creanţieri etc. şi care justifică operaţii, câteodată, „complexe”, furnizând explicaţii asupra diverselor mecanisme financiare, asimetria informaţională fiind o consecinţă a acesteia. „O relaţie de agenţie apare atunci când o parte, numită principal, încredinţează parţial sau total gestiunea propriilor sale interese unei alte părţi, numită agent, având în vedere că agentul dispune de competenţe şi cunoştinţe inaccesibile pentru principal”22. Astfel, cum pacienţii (principalii) îşi încredinţează sănătatea medicilor (agenţilor), la fel acţionarii (principalii) încredinţează gestiunea întreprinderilor managerilor (agenţilor). Fiecare dintre părţi doreşte să obţină anumite beneficii sau avantaje, astfel încât, inevitabil, apar conflicte de interese între principali şi agenţi. Apoi, principalul doreşte să-l verifice pe agent, numai că acesta din urmă beneficiază de informaţii suplimentare, devansându-l pe principal şi întotdeauna va exista o situaţie inechitabilă sau de asimetrie informaţională între părţi. într-o lucrare a profesorului Ionaşcu23 sunt prezentate câteva din conflictele de interese care pot să apară între actorii implicaţi pe piaţa informaţiei contabile, în funcţie de interesele lor, şi anume: conflictul de interese dintre acţionari şi creditori; întreprinderile îndatorate vor privilegia metodele contabile care au ca efect creşterea rezultatului; conflictul de interese dintre acţionari şi manageri; managerii, în societăţile comerciale cu o diluare mare a capitalului, vor adopta metode contabile care măresc rezultatul; relaţia cu mediul politic; comportamentul firmelor este cât mai neutru în raport cu clasa politică, ele tinzând spre metodele contabile care micşorează rezultatul.

În ultima perioadă se vehiculează tot mai mult conceptul de guvernare a întreprinderii sau guvernantă corporativă (corporate governance). Mai exact, conceptul „corporate governance” s-a impus la începutul anilor '90, deşi a fost folosit mult mai devreme. În general, acesta se referă la procesul gestiunii întreprinderii, iar obiectivul urmărit are în vedere stabilirea regulilor de interacţiune între manageri şi acţionari, astfel încât să se asigure cadrul pentru protecţia drepturilor acţionarilor. Expresia este interpretată, oarecum, diferit în cele două „lumi contabile”. În lumea anglo-saxonă, guvernarea întreprinderii are în vedere primatul acţionarilor în gestiunea firmei, plecându-se de la ideea că firma aparţine

20 Delesalle, F. E., Delesalle, E., Contabilitatea şi cele zece porunci, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 65 (traducere de Albu, N. şi Albu, C).21 Gensse, P., Topsacalian, P., Ingénierie financière, Economica, Paris, 2004, p. 7.22 Raimbourg, Ph., Asymétrie d'information, théorie de l'agence et gestion de l'entreprise,Encyclopédie de gestion, Economica, 1996 (după Malciu, L., Cererea şi oferta de informaţii contabile, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 71).23 Ionaşcu, I., Dinamica doctrinelor contabilităţii contemporane. Studii privind paradigmele şi practicile contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pp. 78-79.

38

acţionarilor, iar scopul guvernării acesteia este de a servi cât mai bine interesul lor. Alte categorii interesate, cum sunt creanţierii şi salariaţii, de exemplu, au garantate drepturile lor în virtutea unor contracte (contracte comerciale, contracte de muncă etc). Lumea continental-europeană este mai generoasă în această direcţie, în sensul că guvernarea întreprinderii are în vedere interesul tuturor părţilor implicate în funcţionarea întreprinderii, şi nu doar al acţionarilor. Prezentate în această variantă, cele două tipuri de guvernare a întreprinderii se înscriu în două modele24: modelul acţionarial şi modelul întreprinderii văzute ca nod de contracte.

Cu toate că se manifestă asemenea tendinţe, situaţiile conflictuale sunt inevitabile, întreprinderea nefiind altceva decât o coaliţie de interese. Prezentăm în continuare câteva comentarii în legătură cu asimetria informaţională şi generarea conflictelor între acţionari sau între acţionari şi alte părţi implicate, cum sunt managerii şi creditorii.

Conflictele care pot să apară între acţionari nu sunt generate de contabilitate, în sensul că aceasta oferă aceleaşi informaţii pentru toţi acţionarii. Contează, în acest caz, dacă sunt acţionari vechi sau potenţiali, cunoştinţele în domeniu, prelucrarea informaţiilor etc. Fără îndoială, deţinătorii de acţiuni (potenţialii vânzători) dispun de informaţii suplimentare faţă de acţionarii potenţiali. Drept consecinţă, se poate ajunge ca preţurile unor acţiuni similare să fie diferite, după cum pot fi acţiuni diferite din punct de vedere al riscului şi calităţii şi care se vând pe piaţă la acelaşi preţ.

Asimetria informaţională se manifestă şi între acţionari şi creditori. Acţionarii urmăresc menţinerea sau creşterea rezultatului, astfel că deciziile acestora vizează structura financiară care să-i avantajeze. Sunt situaţii în care firmele nu prezintă creanţierilor toate proiectele de investiţii, ci doar pe cele care vor da un anumit randament, iar după obţinerea creditului, investesc în proiecte mai rentabile. Negocierea a dus la stabilirea unui anumit cost al creditului, iar rentabilitatea superioară va genera un transfer de bogăţie de la creditori la acţionari.

Cea mai întâlnită relaţie de agenţie este cea dintre manageri şi acţionari. Managerii sunt tentaţi să majoreze profitul nejustificat atunci când remuneraţiile lor depind de profitul obţinut. Conflictul de interese dintre manageri şi acţionari ar putea fi diminuat în condiţiile în care remuneraţia managerilor ar depinde de valoarea bursieră a titlurilor. Asimetria infor-maţională între manageri şi acţionari este evidentă, în sensul că deşi acţionarii sunt principalii care i-au împuternicit pe manageri (agenţi) să lucreze pentru ei, informaţiile suplimentare sunt la dispoziţia managerilor. Conflictul de interese apare din motivul că managerii urmăresc să-şi maximizeze beneficiile în defavoarea acţionarilor prin intermediul unor comportamente necu-noscute de acţionari (de exemplu: acordarea de împrumuturi unor firme în care managerii deţin participaţii sau au alte interese personale). Dacă avem în vedere relaţia de putere dintre manageri, acţionari şi creditori, trebuie să remarcăm că managerii sunt mai tentaţi să finanţeze întreprinderea prin îndatorare decât prin creşterea capitalurilor proprii, deoarece, dacă remuneraţia lor depinde de profit, orice creştere a acestuia le oferă avantaje, iar scopul urmărit va fi maximizarea profitului în detrimentul maximizării valorii întreprinderii. Aşadar, relaţiile de putere create între diverse părţi şi calitatea informaţiilor furnizate pot fi explicate şi prin structura de finanţare a întreprinderii.

În această relaţie de asimetrie, o anumită incidenţă asupra calităţii informaţiei contabile o poate avea, pe de o parte, modul de deţinere a capitalului, iar pe de altă parte tipul sau natura acţionariatului25. În cazul în care capitalul este deţinut de un număr restrâns de acţionari, de regulă, managementul firmei cuprinde persoane din rândul acestora şi atunci 24 Pige, B., Paper, X., Reporting financier et gouvernance des entreprises: le sens des normes IFRS, Editions EMS, Paris, 2005, pp. 17-18.25 *** În lucrarea Contabilitatea ca instrument de putere (autor: Mihaela Minu), care face, la rândul ei, o analiză a unei alte teze de doctorat, regăsim o prezentare detaliată a tuturor factorilor care influenţează calitatea informării financiare, cu opinii pro şi contra.

39

accesul la informaţii este nelimitat. În plus, nu există niciun interes de a divulga informaţii de o calitate inferioară. Dacă aceşti acţionari nu sunt şi manageri, oricum ei pot să-şi exercite controlul asupra acestora cu mai mare uşurinţă, au acces privilegiat la informaţii şi se implică frecvent în luarea deciziilor şi, din nou, calitatea informaţiilor n-ar trebui să aibă de suferit. O altă situaţie în ceea ce priveşte deţinerea capitalului apare atunci când acesta este distribuit între mai mulţi acţionari. Fiind proprietarii unui procent redus din capitalul firmei, aceşti acţionari nu au nici putere de decizie şi nici de control, în acest caz, managerii sunt mai tentaţi să creeze o asemenea imagine a firmei încât să fie în interesul lor. Celor două categorii de acţionari descrise anterior le putem substitui, de altfel, categoriile de: acţionari majoritari şi acţionari minoritari.

Pe de altă parte, şi natura acţionariatului influenţează calitatea informaţiilor contabile. Literatura de specialitate grupează acţionarii, din acest punct de vedere, în trei categorii: investitorii instituţionalizaţi, statul şi investitorii internaţionali. În rândul investitorilor instituţionalizaţi se cuprind fondurile de investiţii, băncile, societăţile de asigurare şi este cert că pentru a atrage asemenea acţionari calitatea informaţiilor contabile furnizate ar trebui să fie de necontestat. Apoi, aceşti acţionari sunt interesaţi, îndeosebi, de valoarea acţiunilor şi mai puţin de dividendele distribuite, deoarece doresc mai degrabă recuperarea capitalului investit. Studiile făcute au arătat că statul, ca acţionar, ar trebui să conducă la ameliorarea calităţii informaţiilor contabile furnizate. În România, de exemplu, nu s-a întâmplat acest lucru, deoarece statul a rămas cu vechile idei de planificare şi centralizare, noul sistem al economiei de piaţă determinându-l să fie un acţionar dezinteresat de supravieţuirea întreprinderii. întreprinderile care atrag investitori internaţionali prezintă o mai mare credibilitate pe piaţa informaţiei contabile. Calitatea informaţiei contabile divulgate este în mod sigur îmbunătăţită, ca urmare a prezenţei unor asemenea investitori.

Cazurile prezentate anterior de ameliorare a calităţii informaţiilor contabile furnizate utilizatorilor conduc, implicit, şi la reducerea asimetriei care se manifestă între manageri şi acţionari. Alinierea interesului managerilor cu cel al acţionarilor se poate face şi prin introducerea unor opţiuni de recompensare a managementului cu acţiunile firmei (management stock options), care reprezintă de fapt un bonus legat direct de deciziile managerului în favoarea acţionarilor. Dacă acest lucru nu se întâmplă, managerii sunt tentaţi să ia decizii mai degrabă în interesul propriu decât pentru maximizarea averii acţionarilor. Procesul de comunicare financiară poate avea atât incidenţe favorabile, cât şi nefavorabile. Astfel, publicarea unei situaţii pozitive a firmei poate genera o creştere a valorii acţiunilor, dar, în acelaşi timp, poate divulga informaţii strategice firmelor concurente. Invers, o situaţie nefavorabilă făcută publică reduce interesul concurenţilor de a pătrunde pe piaţă, dar implică şi o diminuare a valorii acţiunilor.

Oricare ar fi situaţia, difuzarea voluntară de informaţii de către manageri este necesară atât pentru atragerea capitalurilor, cât şi pentru determinarea unor valori pozitive ale diferiţilor indicatori economico-financiari. Dar divulgarea voluntară de informaţii nu înlătură întru totul asimetria informaţională, având în vedere că, uneori, informaţiile furnizate pot fi supuse unor disimulări înainte de a fi publicate. Este vorba despre ceea ce numim contabilitate creativă, aspect care va fi tratat în paragraful următor. Utilizatorii informaţiei contabile pot trage o serie de concluzii cu privire la valoarea unei firme în urma analizei măsurilor sau politicilor pe care aceasta le adoptă, eliminându-se, oarecum, asimetria informaţională. Este vorba despre ceea ce regăsim în literatura de specialitate cu numele de politici de semnalizare26. O schemă a politicilor de semnalizare poate fi prezentată ca în figura următoare.

26 Saada, T., La communication financière de l'entreprise et son impact sur V évaluation par le marché: une synthèse de la littérature, Economies et Sociétés, vol. 5, 1994 (după Malciu, L., Op. cit., p. 80).

40

Figura nr. II.3. Modele de semnalizare

Două instrumente stau la baza politicii de semnalizare: pe de o parte, modalităţile de finanţare, iar pe de altă parte, conţinutul şi momentul publicării informaţiilor contabile. In cadrul politicii de finanţare, avem în vedere trei instrumente, respectiv: structura capitalului, gradul de îndatorare şi politica de dividende.

Un semnal pozitiv pentru utilizatori în ceea ce priveşte valoarea firmei apare atunci când se constată că managerii investesc major în firma pe care o administrează. Este clar că un asemenea lucru nu s-ar întâmpla în condiţiile în care afacerea ar fi mai puţin rentabilă. Cum managerii sunt primii care au acces la informaţii referitoare la performanţele întreprinderii, ceilalţi utilizatori pot conta pe deciziile lor.

O altă situaţie care poate genera un semnal pozitiv utilizatorilor vizează politica de îndatorare. S-a constatat că valoarea unei firme creşte odată cu creşterea gradului de îndatorare. Mai concret, firmele rentabile apelează la credite, în general, sau la credite pe termen scurt, în special, şi prezintă un grad al îndatorării ridicat. Explicaţia ar fi aceea că firmele nerentabile nu şi-ar asuma riscul plăţii dobânzilor şi al rambursării ratelor. Numai că situaţia poate lua şi o altă întorsătură, în sensul că firmele cu probleme apelează la credite cu dobânzi mari şi, nemaifăcând faţă datoriilor, ajung în prag de faliment.

În al treilea rând, distribuirea constantă şi în creştere a dividendelor constituie un alt factor ce influenţează favorabil deciziile utilizatorilor. O firmă care nu dispune de lichidităţi nu-şi poate permite, totuşi, să divulge informaţii referitoare la posibilele distribuiri de dividende.

Pe lângă politica de finanţare, utilizatorii informaţiilor contabile pot fi atenţionaţi prin conţinutul şi momentul publicării informaţiilor contabile. În ceea ce priveşte conţinutul informaţiilor contabile, este clar că alegerea politicilor contabile poate influenţa reprezentarea

41

situaţiei economico-financiare a unei firme şi, implicit, evaluările utilizatorilor. Inducerea în eroare a utilizatorilor poate fi generată de firmele care publică informaţii sectoriale şi care alocă o serie de cheltuieli sectoarelor cu riscuri mari, prezentând rezultate favorabile la nivelul sectoarelor cu riscuri scăzute. Pe ansamblu, rezultatul este acelaşi, numai că orientarea spre anumite sectoare de activitate poate fi manipulată. Informaţiile previzionale furnizate de firme au incidenţă asupra valorii de piaţă a întreprinderii. De regulă, firmele care au „veşti proaste” se abţin de la publicarea informaţiilor previzionale.

Alături de aceste elemente legate de conţinutul informaţiilor contabile, momentul publicării acestora poate demarca firmele rentabile de cele mai puţin rentabile. Oricare ar fi situaţia firmelor, publicarea anticipată a informaţiilor determină o creştere a cursului acţiunilor, în timp ce publicarea cu întârziere poate genera o scădere a valorii acţiunilor, fiind interpretată ca un răgaz pentru firme de a manevra rezultatul.

Aşadar, divulgarea voluntară de informaţii ameliorează asimetria informaţională, dar nu o înlătură pe deplin. Alte căi de ameliorare a asimetriei informaţionale au în vedere: normalizarea contabilă, certificarea informaţiilor contabile de către profesionişti contabili independenţi şi, nu în ultimul rând, un sistem de guvernare eficace a întreprinderii. Pentru a se caracteriza prin eficacitate, sistemul de guvernare a întreprinderii trebuie să urmărească rezolvarea conflictelor care pot să apară între diferite părţi interesate şi, în plus, să fie un sistem transparent, care să răspundă necesităţilor de informare ale diverşilor utilizatori şi, în consecinţă, să asigure încrederea pieţelor financiare. Altfel spus, „un sistem eficient de conducere corporativă îi reasigură pe investitori că entităţile vor folosi banii în scopuri lucrative, garantând faptul că activitatea economică desfăşurată va avea succes şi nu va fi afectată în niciun fel de riscul conducerii organizaţiei27”. La nivel internaţional s-a creat o asociaţie privind guvernarea întreprinderilor (Corporate Governance Network), asociaţie care are ca misiune să elaboreze recomandări întreprinderilor privind instaurarea în modul lor de funcţionare a transparenţei şi responsabilităţii.

II.7.3. Manipularea comportamentului utilizatorilor prin informaţia contabilă. Contabilitatea creativă

Am prezentat la începutul lucrării contabilitatea ca fiind instrumentul de reprezentare a vieţii întreprinderii şi care are la bază principii, norme şi raţionamente profesionale. Finalitatea reprezentării contabile a întreprinderii o constituie întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare anuale, care ar trebui să furnizeze utilizatorilor de informaţii contabile o imagine cât mai corectă a activităţii acesteia. însă sunt destule situaţii în care utilizatorii informaţiilor contabile pot fi influenţaţi într-o direcţie sau alta, prin prezentarea unor imagini contabile denaturate şi astfel comportamentul lor poate fi manipulat. Prezentarea unor imagini contabile artificiale nu face decât să accentueze asimetria informaţională şi să influenţeze funcţionarea pieţelor financiare.

În presa de specialitate au fost prezentate o serie de cazuri de manipulare a comportamentului utilizatorilor prin intermediul unei informaţii contabile disimulate şi care, în cele din urmă, sau finalizat cu mari scandaluri financiare. Ca exemple, amintim: compania energetică Enron, care a falimentat imediat după descoperirea neregulilor, în decembrie 2001 (firma îşi disimulase datoriile cu 27 miliarde de dolari americani); societatea de teleco-municaţii WorldCom, care şi-a umflat cash flow-ul cu aproape 4 miliarde de dolari americani, iar la descoperirea fraudei financiare a falimentat (în iulie 2002); producătorul mondial de copiatoare Xerox şi-a majorat cifra de afaceri, ilegal, cu aproximativ 2 miliarde de dolari americani în perioada 1997-2001. După cercetările efectuate s-a ajuns la concluzia că managementul acestor companii ştia foarte bine cum stau lucrurile şi mai mult decât atât, mari firme de audit, ca Arthur Andersen (preluată acum de KPMG), au auditat situaţiile financiare

27 Stoica, V., Murariu, L, Guvernanta corporativă I, în Revista „Tribuna Economică” nr. 2/2006.

42

ale firmelor menţionate. Odată cu aceste scandaluri financiare, este aproape firesc ca încrederea investitorilor şi a altor utilizatori în conturile întreprinderilor să scadă. În plus, criza de încredere îi afectează pe toţi cei care au legătură cu verigile „lanţului infor-maţional”28, care reuneşte producerea, validarea, certificarea, difuzarea şi interpretarea informaţiilor contabile şi financiare relative la întreprinderi, în general, şi la cele cotate, în special.

Chiar dacă manipulările contabile nu implică întotdeauna falimentul firmei, sigur acestea vor avea incidenţe în viitor, în sensul că o credibilitate scăzută a informaţiilor va antrena costuri suplimentare în perioadele viitoare (împrumuturi cu dobânzi mai mari, de exemplu). Toate aceste lucruri s-au petrecut poate şi din cauza faptului că, în lumea în care trăim, aparenţa a devenit mai importantă decât existenţa, contabilitatea fiind considerată „arta de a vinde performanţa economică a întreprinderii”29.

Manipularea comportamentului utilizatorilor de informaţii contabile prin furnizarea unor imagini dorite de managerii firmei nu presupune neapărat încălcarea normelor şi reglementărilor contabile, ci se poate realiza foarte bine în limitele legii. Este vorba despre aşa-numita contabilitate creativă. Expresia a fost folosită prima dată în contabilitatea anglo-saxonă, introducându-se ulterior şi în lumea contabilă continentală. În literatura de specialitate se regăsesc numeroase definiţii ale contabilităţii creative, însă un enunţ standard nu există. într-o sinteză a diferitelor opinii, prin contabilitatea creativă înţelegem utilizarea unor practici contabile (legale) care să-i permită întreprinderii să furnizeze imaginea dorită. Trebuie să facem distincţie între manipularea prin informaţia contabilă în limitele legii, sub titlul de contabilitate creativă, şi manipularea prin informaţia contabilă care încalcă reglementările contabile, când deja avem de-a face cu frauda contabilă. Totuşi, nu putem să admitem practicile contabilităţii creative ca atare. Chiar dacă aceasta respectă litera legii, ea încalcă spiritul acesteia, scopul final fiind distorsionarea poziţiei financiare şi a rezultatelor referitoare la o întreprindere, pentru a induce în eroare investitorii30.

Creativitatea contabilă poate fi determinată de lacunele normelor contabile sau, uneori, profesioniştii contabili sunt orientaţi spre anumite judecăţi profesionale subiective chiar de prevederile normelor contabile. De exemplu, în Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare se prevede că, atunci când aplicarea unei norme nu corespunde imaginii fidele, se poate face derogare de la acea normă pentru reflectarea cât mai corectă a realităţii. La baza acestei judecăţi va sta raţionamentul profesional. Totuşi, nu poate fi făcută o delimitare netă între contabilitatea creativă şi frauda contabilă. „Dezvoltarea contabilităţii creative, în partea ei perversă, favorizată de lacunele normelor contabile, face dificilă sau chiar imposibilă aprecierea situaţiei reale a întreprinderii şi produce o alterare serioasă a adevărului contabil”31. Susţinând aceleaşi idei, într-o lucrare de specialitate32, conta-bilitatea creativă este prezentată, pe de o parte, ca: procesul prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează cifrele contabile şi, profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi informare ce permit transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc, iar pe de altă parte, ca: procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să permită „producerea” rezultatului contabil dorit.

28 Cohen, E., Analyse financière, 5e édition, Economica, Paris, 2004, p. 7.29 Pigé, B., Paper, X., Reporting financier et gouvernance des entreprises: le sens des normes IFRS, Editions EMS, Paris, 2005, p. 7.30 Diaconu, P., Cum fac bani contabilii? Evaziune fiscală. Paradisuri fiscale. Contabilitate creativă, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 208.31 Ionaşcu, I., Dinamica doctrinelor contabilităţii contemporane. Studii privind paradigmele şi practicile contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 164.32 Naser, K., Creative financial accounting: its nature and use, Prentince Hali, 1993, p. 59.

43

Cele mai frecvente practici de contabilitate creativă vizează influenţarea nivelului rezultatelor şi modificarea ratei îndatorării. In literatura de specialitate33, acestea sunt grupate în trei categorii: tehnici care influenţează contul de profit şi pierdere; tehnici care influenţează bilanţul şi tehnici care denaturează informaţiile din notele la situaţiile financiare.

Tehnicile contabilităţii creative care influenţează contul de profit şi pierdere, respectiv rezultatul contabil vizează modificarea acestuia, în sensul creşterii, al reducerii sau al menţinerii în anumite limite. In literatura de specialitate se vorbeşte despre managementul rezultatelor34, prezentat ca o manipulare a rezultatelor contabile în scopul creării unei impresii modificate a performanţei companiei.

Majorarea rezultatului contabil poate fi urmărită de către manageri cu scopul de a influenţa piaţa financiară, mai ales atunci când urmează o nouă emisiune de acţiuni, pentru a-şi majora remuneraţia care li se cuvine (aceasta fiind determinată de profit) sau pentru a fi în acord cu previziunile analiştilor financiari în ceea ce priveşte mărimea rezultatului estimat. Apoi, sunt suficiente cazuri când managerii doresc să prezinte un rezultat contabil diminuat, şi anume: atunci când vor să-şi diminueze baza impozabilă pentru a plăti un impozit mai mic, în situaţia în care doresc ei înşişi să cumpere acţiuni, urmăresc diminuarea preţului acestora, în cazul în care nu vor să atragă atenţia sindicatelor care doresc salarii mai mari sau a autorităţilor publice care pot cere anumite sponsorizări. De asemenea, sunt şi întreprinderi care recurg la o politică de „netezire” a rezultatului, având în vedere că fluctuaţiile acestuia sunt interpretate de investitori ca un factor de risc. Acestea sunt exemple de situaţii care determină managerii firmelor să cosmetizeze mărimea rezultatului contabil. În continuare vom face o prezentare concretă a unor tehnici de „aranjare” a rezultatului în direcţia dorită.

Structurarea politicilor de ajustare a rezultatului contabil poate fi făcută de maniera următoare35:

politica cheltuielilor şi veniturilor calculate (amortizări, ajustări şi provizioane); majorarea sau diminuarea subiectivă a veniturilor şi cheltuielilor; politica de supraevaluare sau subevaluare a unor costuri; capitalizarea cheltuielilor privind dobânzile; politica lease-back-ului; practicarea preţurilor de transfer „ajustate” între întreprinderile aceluiaşi grup.

Cheltuielile şi veniturile calculate, cum sunt cele cu amortizările şi provizioanele, nu antrenează fluxuri de trezorerie, ci doar modifică rezultatul contabil într-o direcţie sau alta. Stabilirea valorii amortizabile a unui activ, determinarea valorii reziduale, alegerea duratei utile de viaţă au la bază judecăţi profesionale, ceea ce le imprimă un caracter subiectiv, generând astfel rezultate diferite. Apoi, sunt cazuri în care amortizarea unui activ este inclusă în valoarea contabilă a altui activ, conform IAS 2 Stocuri, ceea ce modifică mărimea rezultatului contabil la un moment dat. O atenuare a cosmetizării rezultatului relativă la amortizare este generată de aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate, respectiv a IAS 12 Impozitul pe profit, care impune înregistrarea unor diferenţe temporare (deductibile sau impozabile) între amortizarea fiscală şi amortizarea contabilă. Pe lângă amortizare, şi provizioanele influenţează mărimea rezultatului, fie prin omisiunea constituirii lor, pe motiv că nu sunt deductibile din punct de vedere fiscal, fie prin constituirea lor excesivă într-o perioadă în scopul creşterii veniturilor într-o perioadă viitoare. De exemplu, în situaţia

33 *** diferite lucrări din literatura contabilă străină. În România, Malciu, L., în lucrarea Contabilitatea creativă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, face o prezentare detaliată a tehnicilor de contabilitate creativă.34 Mulford, C, Comiskey, E., Financial Warnings, John Wiley & Sons, New York, 1996, p. 360 (după Răileanu, V., Impactul managementului rezultatelor asupra raportării financiare, în lucrarea Profesia contabilă şi Globalizarea, Congresul al XVI-lea al Profesiei Contabile din România, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006, p. 835).35 Ionescu, C., Informarea financiară în contextul internaţionalizării contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pp. 108-111.

44

schimbării managementului, noua conducere apelează la constituirea de provizioane pentru a scoate la iveală o gestiune incorectă a managerului precedent, iar într-o perioadă viitoare, majorarea veniturilor poate imprima utilizatorilor de informaţii contabile o gestiune eficientă (la o analiză mai puţin atentă a situaţiei).

Majorarea sau diminuarea subiectivă a veniturilor şi cheltuielilor se poate face prin intermediul cheltuielilor şi veniturilor anticipate, a diferitelor moduri de contabilizare a veniturilor aferente contractelor de construcţii, a anticipării livrărilor de produse care vor fi efectuate de abia în exerciţiul financiar următor etc. Un exemplu în acest caz vizează deprecierea creanţelor şi atenuarea pierderilor aferente acestora. O firmă a constatat deprecierea unei creanţe în valoare de 2.000 u.m. În mod normal, ar trebui să înregistreze o ajustare pentru depreciere la nivelul valorii de 2.000 u.m., dar firma încheie un contract de asigurare cu o societate de asigurări căreia îi plăteşte o primă de 100 u.m., aceasta garantându-i valoarea nominală a creanţei. Astfel, mărimea rezultatului firmei va fi influenţată numai cu 100 u.m., şi nu cu 2.000 u.m. (ajustarea pentru depreciere nu se mai înregistrează, riscul fiind înlăturat prin intermediul asigurării). Dar, în realitate, asigurarea permite doar rambursarea a 100 u.m. actualizate. Adică 2.000 u.m. reprezintă tocmai 100 u.m. actualizate având în vedere o rată de actualizare pentru o anumită perioadă.

Supraevaluarea sau subevaluarea unor posturi de activ ale căror valori sunt apreciate în funcţie de costuri se practică de către conducerile întreprinderilor pentru a obţine rezultate diferite, ele putând opta între un cost complet sau un cost parţial în evaluarea activelor. În acest sens, conform IAS 2 Stocuri, cheltuielile ocazionate de achiziţia stocurilor pot afecta sau nu costul acestora, după cum se obţin rezultate diferite în urma aplicării tratamentelor contabile recomandate de IAS 2 pentru evaluarea stocurilor la ieşirea din evidenţă sau la darea acestora în consum. O situaţie asemănătoare, marcată de subiectivism, apare şi în cazul imobilizărilor. Conform IAS 16 Imobilizări corporale, cheltuielile ulterioare măresc valoarea activelor în măsura în care se înlocuiesc anumite părţi ale acestor active. Astfel, rezultatul va fi afectat în funcţie de capitalizarea sau nu a acestor cheltuieli.

Capitalizarea cheltuielilor privind dobânzile este o practică care-i permite întreprinderii să includă cheltuielile în costul activelor, conform IAS 23 Costurile îndatorării. Bineînţeles că în acest caz cheltuielile cu dobânzile nu vor fi imputate rezultatului curent, ci vor fi transferate unor exerciţii financiare viitoare.

Lease-back-ul este operaţiunea prin care un activ este cedat altei părţi, după care este preluat în leasing, operaţional sau financiar. Astfel, firma va constata un venit în momentul vânzării care va majora rezultatul. In timp, acesta este neutralizat de valoarea chiriilor plătite, dar în momentul cedării profitul creşte. Apoi, dacă este vorba despre un leasing operaţional, nu vor fi afectate nici datoriile întreprinderii. Presupunem că o firmă vinde un utilaj la un preţ de vânzare de 6.000 u.m. Valoarea contabilă netă este de 1.500 u.m. După vânzare, acelaşi activ este preluat în leasing operaţional. Dacă vom compara situaţia lease-back-ului cu situaţia recurgerii la un împrumut de 6.000 u.m., efectele asupra bilanţului vor fi diferite.

Bilanţul simplificat al firmei „X”

Activ Finanţare prin lease-back Finanţare prin împrumutImobilizări corporale 0 1.500Disponibilităţi 6.000 6.000Total active 6.000 7.500Datorii 0 6.000Capital social 1.500 1.500Rezultat 4.500* 0Total datorii şi capital propriu 6.000 7.500* rezultatul de 4.500 u.m. este diferenţa dintre 6.000 u.m. şi 1.500 u.m.

45

Din exemplul prezentat rezultă că operaţia de lease-back determină o scădere a ratei îndatorării (în cazul finanţării prin împrumut, rata îndatorării este de 6.000 /1.500 = 400%, iar în cazul lease-back-ului este de 0 / 6.000 = 0), o majorare a rezultatului (acest rezultat este, în realitate, neutralizat de efectul chiriilor de plătit); altfel spus, lease-back-ul permite o ameliorare artificială a structurii financiare a firmei.

Preţurile la care sunt cesionate bunurile sau serviciile între întreprinderile care fac parte din acelaşi grup sunt majorate sau diminuate în funcţie de interesul urmărit. De exemplu, pot fi transferate beneficii de către firmele situate în ţări cu o fiscalitate ridicată către firmele cu sediile în ţări cu o fiscalitate scăzută sau chiar în paradisurile fiscale.

Toate aceste practici la care pot recurge conducerile întreprinderilor demonstrează faptul că „rezultatul contabil nu prezintă nicio semnificaţie economică, iar folosirea lui, în special în situaţiile de analiză financiară, trebuie să fie evitată cu grijă”36. Dacă profesioniştii contabili hu sunt atât de interesaţi de mărimea profitului, deoarece oricum este un concept relativ, nu acelaşi lucru îl putem afirma în legătură cu analiştii financiari, care vor pune la îndoială corectitudinea rezultatului luat în calcul în determinarea indicatorilor economico-financiari. O ameliorare a tuturor acestor cosmeti-zări ale rezultatului poate fi obţinută în timp, dacă avem în vedere, aşa cum sublinia şi profesorul Bernard Raffournier37, că „orice rezultat disimulat sfârşeşte să apară mai devreme sau mai târziu, deoarece stocul final al unui exerciţiu devine stoc iniţial al exerciţiului următor, astfel că o întreprindere nu poate la nesfârşit să manipuleze rezultatul”.

Pe lângă ajustarea rezultatului contabil, tehnicile de „fardare” a realităţii economice a unei întreprinderi au în vedere şi bilanţul. Cele mai multe politici referitoare la posturile bilanţiere au în vedere majorarea capitalurilor proprii, pentru a ajusta rata îndatorării. Prezentăm în continuare câteva din tehnicile de ajustare a posturilor bilanţiere.

Reevaluarea imobilizărilor poate fi, uneori, necesară, creşterea preţurilor determinând o prezentare mai puţin reală a situaţiei imobilizărilor. Dar nu puţine sunt cazurile când firmele recurg la reevaluarea activelor imobilizate pentru a-şi majora capitalurile proprii. Apoi, reevaluarea are incidenţă şi asupra bazei de calcul a amortizării, a perioadei de amortizare, aceasta din urmă putând fi revizuită; toate aceste ajustări contribuie la „aranjarea” bilanţului. Apoi, reevaluarea imobilizărilor este o practică des folosită de firmele aflate în dificultate, în scopul ameliorării performanţelor reflectate prin situaţia modificărilor capitalului propriu.

Emisiunea titlurilor hibride, de natura obligaţiunilor convertibile în acţiuni, ridică probleme de clasificare, în sensul că acestea se regăsesc la interferenţa: capitaluri proprii - datorii. În momentul în care asemenea titluri sunt rambursabile doar în momentul lichidării firmei, ele sunt încadrate la capitaluri proprii, şi nu la datorii. Considerăm următorul exemplu: o firmă obţine un împrumut în valoare de 6.000 u.m. În urma emiterii unor obligaţiuni cu durată nedeterminată. O altă firmă se angajează să ramburseze acest împrumut în 13 ani, cu condiţia ca firma care a emis obligaţiunile să-i împrumute 2.100 u.m., care plasate cu o anumită rată a dobânzii vor reprezenta în 13 ani 6.000 u.m. În consecinţă, firma beneficiază de un împrumut efectiv de 3.900 u.m. În tabelul de mai jos prezentăm, comparativ, două situaţii pentru aceeaşi firmă: situaţia unui împrumut clasic şi situaţia împrumutului obţinut în urma emiterii titlurilor cu durată nedeterminată.

Bilanţul simplificat al firmei „X”Activ împrumut obţinut in urma emitem

titlurilor pe o durată nedeterminatăîmprumut clasic

Creanţe imobilizate Alte active

2.100 15.000

015.000

36 Capron, M., Contabilitatea în perspectivă, traducere şi publicare de Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 25.37 Raffournier, B., Les normes comptables internationales (IFRS/IAS), 2e édition, Economica, Paris, 2005, p. 54.

46

Total active 17.100 15.000DatoriiCapitaluri proprii, din care: titluri

017.100 6.000

3.900 11.100

0Total datorii şi capitaluri proprii

17.100 15.000

Se observă foarte clar că în cazul titlurilor rambursabile la lichidarea firmei şi încadrate la capitaluri proprii, rata îndatorării este 0 (0 /17.100 u.m.), în timp ce în cazul împrumutului clasic, rata îndatorării este de aproximativ 0,4 (3.900 u.m. / 11.100 u.m.). Aşadar, clasificarea unor titluri ca fiind capitaluri proprii, şi nu datorii, modifică structura financiară a firmei şi, respectiv, echilibrul structural al acesteia.

Conform normelor contabile internaţionale, activele imobilizate pot face obiectul schimbului. Costul activului primit va fi dat de valoarea justă a activului cedat, ajustată cu valoarea oricăror sume transferate. Estimarea valorii juste se poate face în aşa fel încât pentru activul cedat să se contabilizeze o pierdere de valoare care va afecta şi valoarea noului activ.

Manifestarea contabilităţii creative îşi găseşte loc şi în cazul cheltuielilor de dezvoltare. Deşi IAS 38 Imobilizări necorporale precizează clar când sunt capitalizate aceste cheltuieli, totuşi se pot remarca situaţii în practică de imputare a acestor cheltuieli rezultatului exerciţiului, nefăcându-se o delimitare clară între faza de cercetare, care afectează rezultatul, şi faza de dezvoltare, când va fi influenţat bilanţul.

O altă cale de manipulare a cifrelor contabile poate apărea în cazul unor aranjamente financiare, întâlnite în literatura de specialitate sub numele de „dezîndatorarea în fapt”. Această tehnică presupune transferarea unor creanţe altei firme, cu condiţia ca aceasta să preia şi o parte din datorii. Din punct de vedere juridic, firma rămâne în continuare debitorul principal, ea nefiind absolvită de plata datoriilor, care este, de fapt, motivul apelării la această tehnică.

Considerăm următorul exemplu: firma A deţine o creanţă cu o valoare nominală de 20.000 u.m. care se va recupera în doi ani şi o datorie de 22.000 u.m. care trebuie rambursată tot în doi ani, ambele sub forma anuităţilor constante, de 12.000 u.m. Atât creanţa, cât şi datoria sunt cedate firmei B. Pentru a putea observa influenţa acestei operaţiuni asupra situaţiei firmei A, prezentăm bilanţul şi contul de rezultate, înainte şi după dezîndatorarea în fapt.

Bilanţul simplificat al firmei A

Elemente de bilanţ Înaintea „dezîndatorăriiîn fapt”

După „dezîndatorareaîn fapt”

Active 60.000 40.000Disponibil 40.000 40.000Total active 100.000 80.000Datorii 42.000 20.000Capitaluri proprii 58.000 60.000Total datorii şi capitaluri proprii 100.000 80.000

Contul de rezultate simplificat al firmei A

Elemente ale contului de rezultate

Înaintea „dezîndatorăriiîn fapt”

După „dezîndatorareaîn fapt”

Venituri 30.000 32.000Cheltuieli 21.000 21.000Rezultat, din care: 9.000 11.000

47

câştig din „dezîndatorarea în fapt” - 2.000

Dacă analizăm situaţia prezentată, observăm că apelarea la această tehnică generează, în primul rând, degajarea unui profit de 2.000 u.m. (anularea datoriilor presupune înregistrarea unui venit de 22.000 u.m., iar renunţarea la creanţe presupune înregistrarea unor cheltuieli de 20.000 u.m., diferenţa fiind de 2.000 u.m.), apoi rata îndatorării este modificată artificial,în sensul ameliorării acesteia (20.000 / 60.000 = 0,33) faţă de situaţia iniţială (42.000 / 58.000 = 0,72).

Am menţionat anterior că şi unele modificări ale reglementărilor contabile afectează imaginea unei entităţi. În acest sens, putem menţiona cazul SIF Moldova, care şi-a majorat activele nete la începutul anului 2006 cu 15%, ca urmare a aplicării reglementărilor armonizate cu directivele europene. Preşedintele SIF Moldova a declarat că deoarece impozitul pe profit amânat, recunoscut anterior ca o datorie în tratamentele contabile, se înregistrează în categoria provizioanelor, avem de-a face cu o creştere a activului net cu mărimea acestuia. Reglementările CNVM stabilesc că în activul net se recunosc plusurile de valoare posibil de realizat într-o tranzacţie, deci veniturile viitoare sunt recunoscute, însă impozitul generat de aceste venituri nu este recunoscut ca o datorie38. Observăm aşadar că situaţiile financiare întocmite conform noilor reglementări pot genera confuzii, iar insiderii (persoanele iniţiate din interiorul societăţii) pot avea acces la acest gen de informaţii, fiind afectată astfel transparenţa tranzacţiilor bursiere. Am prezentat aici doar un simplu caz întâlnit la nivel naţional, dar cele mai relevante cazuri pe care le-am studiat sunt cele ale marilor grupuri internaţionale. Pentru a nu extinde foarte mult acest subcapitol, am rezervat spaţiu în cadrul anexelor pentru a reda şi interpreta cazuri concrete ale schimbării metodelor contabile.

Figura nr. II.4. Efectele tehnicilor contabilităţii creative

(după Diaconu, P., Cum fac bani contabilii? Evaziune fiscală. Paradisuri fiscale. Contabilitate creativă, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 211)

Cert este că o informaţie de o calitate inferioară, furnizată prin rapoartele financiare, se propagă în aşa fel încât ajunge până la creşterea costului capitalului investit. Informaţiile mai

38 *** Actualitate, Reglementările contabile măresc artificial activele SIF, în Revista „Tribuna Economică” nr. 11/2006, p. 3.

48

puţin credibile sunt o cauză a divergenţelor de opinie între analiştii financiari, divergenţe care generează prime de risc ridicate, care conduc la scăderea cursului acţiunilor şi, de aici, la creşterea costului capitalului investit. Acesta este rezultatul unor studii efectuate de economişti americani39. Costul capitalului depinde de trei factori: rata de remunerare a obligaţiilor fără risc, prima de risc economic şi prima de risc informaţional. Efectele tehnicilor de contabilitate creativă pot fi prezentate sintetic în schema de mai jos.

Am menţionat anterior că cele mai frecvente tehnici de manipulare a informaţiilor contabile se manifestă la nivelul bilanţului şi al contului de profit şi pierdere. Dar nici tabloul fluxurilor de trezorerie nu este complet imun la asemenea manipulări. În acest caz, managerii pot influenţa fluxurile de trezorerie prin accelerarea sau întârzierea plăţilor, astfel încât acestea să se manifeste spre sfârşitul perioadei de raportare.

În consecinţă, având în vedere toate aceste denaturări ale conţinutului situaţiilor financiare prin prisma contabilităţii creative, ne întrebăm care ar fi căile de detectare a ingineriilor contabile, dar şi de prevenire a cosmetizării performanţelor financiare ale firmelor.

O cale eficientă de detectare a ingineriilor contabile presupune compararea fluxurilor de trezorerie rezultate din activitatea de exploatare cu venitul net generat de această activitate. În mod normal, acestea sunt direct proporţionale. Dacă se constată o creştere a câştigurilor asociată cu o scădere a fluxurilor de trezorerie, nu putem afirma cu certitudine că este efectul unor inginerii contabile, dar cu siguranţă cei interesaţi trebuie să se aştepte la o scădere a viitoarelor câştiguri.

Apariţia unui Cadru contabil conceptual s-a considerat că va rezolva problema, dar managerii şi profesioniştii contabili au găsit suficiente „portiţe” de manifestare a contabilităţii creative. Aşadar, nu este suficientă doar existenţa unui Cadru conceptual, oricare ar fi acesta, o soluţie în ceea ce priveşte combaterea creativităţii contabile ar consta în îmbunătăţirea conceptualizării şi normalizării contabilităţii. O cale de ameliorare a normalizării are în vedere reducerea opţiunilor contabile pentru aceeaşi problemă. Totuşi, nu trebuie să se ajungă la o rigiditate excesivă a normelor contabile, astfel încât profesioniştii contabili să nu aibă posibilitatea de a căuta cea mai bună soluţie pentru reflectarea realităţii într-o problemă dată. Mai exact, teoria contabilă, în general, şi nu norma, care se referă la aspecte punctuale, trebuie concepută într-o asemenea manieră încât să răspundă cât mai bine necesităţilor practice. „In absenţa sau în cazul insuficienţei unor norme contabile, o bună teorie contabilă permite reflectarea realităţii cu o doză „rezonabilă” de subiectivitate, pe când emiterea unei soluţii contabile doar pe baza judecăţii profesionale, fără un suport conceptual solid, conduce la o soluţie adesea discutabilă, cu o doză mare de subiectivitate imprimată de experienţa contabilului”40.

Scandalurile internaţionale - Enron, Parmalat, Xerox - au atras atenţia organismelor internaţionale de reglementare contabilă asupra prevenirii cosmetizării performanţelor întreprinderii. Astfel, relativ recent, a fost elaborată o normă internaţională care reglementează introducerea unui nou cost pentru întreprindere, respectiv plata bazată pe acţiuni, şi anume IFRS 2 Plata pe bază de acţiuni. Aceasta reprezintă o tranzacţie în cadrul căreia o entitate primeşte sau achiziţionează bunuri sau servicii ca o contrapartidă pentru instrumentele de capital sau prin contractarea unor datorii pentru sume bazate pe preţul acţiunilor proprii sau al altor instrumente de capital ale companiei. Câteva aspecte referitoare la plăţile bazate pe acţiuni sunt tratate în subcapitolul: „Ciclul de investiţii”.

O altă soluţie în asigurarea unei imagini reale şi corecte a unei întreprinderi prin combaterea contabilităţii imaginative face trimitere la deontologia profesională, adică la etica

39 *** Garry şi Brown în 1986, Long şi Lundholm în 1996 (prelucrare după Minu, M., Op. cit., p. 168).40 Ionaşcu, I., Dinamica doctrinelor contabilităţii contemporane. Studii privind paradigmele şi practicile contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 170.

49

aplicată unui domeniu profesional specific; în cazul nostru este vorba atât despre deontologia contabilă (producerea informaţiilor contabile), cât şi despre deontologia auditului (certificarea calităţii informaţiei contabile). Despre aceste aspecte vom discuta într-un capitol viitor. Obiectivul măsurilor de combatere a creativităţii contabile constă în asigurarea unor informaţii de calitate care să fundamenteze cele mai bune decizii ale utilizatorilor acestora.

În concluzie, admitem că opţiunile contabile au efecte asupra structurii situaţiilor financiare, constituie politicile contabile ale întreprinderii şi rămân într-o mare măsură subordonate obiectivelor de comunicare financiară.

II.7.4. Interpretări ale situaţiilor financiare în contextul unor referenţiale contabile diferite. Retratări şi reconcilieri

Menţionam în subcapitolele anterioare că şi schimbările de metode contabile conduc la aprecieri diferite ale poziţiei financiare, ale performanţei şi modificărilor poziţiei financiare. În această secţiune nu facem referire la schimbarea metodelor contabile adoptate de un anumit sistem contabil, ci la schimbarea referenţialelor contabile.

Pentru a pătrunde pe pieţele internaţionale de capitaluri, o companie multinaţională ar trebui să întocmească mai multe seturi de situaţii financiare: un set de situaţii financiare, în conformitate cu referenţialul naţional; un alt set de situaţii financiare, conform normelor contabile europene, dacă entitatea face parte dintr-un stat care nu este membru UE; un al treilea set de situaţii financiare, care să corespundă normelor contabile internaţionale; precum şi un set de situaţii financiare, în conformitate cu cerinţele contabile din zona în care este localizată piaţa de capitaluri (de exemplu, conform US-GAAP). În aceste condiţii, comunicarea financiară internaţională are de suferit. De aici rezultă necesitatea aderării tuturor sistemelor contabile la un sistem comun, proces care se realizează prin intermediul normalizării contabile internaţionale sau armonizării contabile pe plan internaţional. O situaţie frecvent întâlnită este cea în care o companie întocmeşte un set de situaţii financiare conform reglementărilor naţionale şi o situaţie privind reconcilierea celor mai importante mărimi de raportat, conform altui referenţial contabil recunoscut. În acest sens, numeroase cazuri de reconciliere s-au adus în discuţie prin discrepanţa înregistrată la nivelul rezultatelor41. De exemplu, Daimler-Benz, prima companie germană înscrisă la Bursa de Valori din New York, în anul 1993, conform normelor germane, raporta un profit de 615 milioane DM, în timp ce, în conformitate cu US-GAAP, pentru acelaşi exerciţiu financiar, în urma reconcilierii, rezultatul se concretiza într-o pierdere de 1.839 milioane DM.

În subcapitolul rezervat controverselor contabile privind adoptarea IFRS la nivel continental, precizam că firmele europene cotate pe pieţele de capital americane s-au văzut nevoite să recurgă, pentru întocmirea situaţiilor financiare, la un sistem contabil recunoscut şi de americani. Dacă la început exista riscul ca normele americane să se impună şi la nivel european - cel puţin, pentru firmele cu vocaţie internaţională - după mai multe revizuiri ale normelor internaţionale (în urma colaborării IOSCO-IASB), acestea au fost recunoscute şi de americani, astfel că Uniunea Europeană s-a îndreptat spre Standardele Internaţionale de Raportare Financiară pentru întocmirea şi prezentarea rapoartelor financiare ale firmelor cotate la bursele de valori.

Aşadar, aplicarea unor norme contabile diferite conduce la rezultate diferite, care, cu siguranţă, vor avea implicaţii asupra interpretării informaţiilor, a calculului indicatorilor economico-financiari şi, în consecinţă, asupra prezentării adevărului contabil. Aşa cum remarca Grégory Heem42, contabilitatea continentală este o contabilitate juridică şi fiscală, caracterizată prin aplicarea costului istoric şi printr-o viziune juridică a afacerilor, în timp ce contabilitatea în IFRS este o contabilitate pentru investitori, ale cărei caracteristici sunt:

41 Feleagă, N., Sisteme contabile comparate, ediţia a Il-a, voi. I, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 18.42 Heem, G., Lire les états financiers en IFRS, Éditions d'Organisation, Paris, 2004, p. 16.

50

valoarea justă, prevalenta economicului asupra juridicului şi orientarea spre măsurarea performanţei.

În aceste condiţii, pentru a putea interpreta informaţiile extrase din rapoartele financiare ale unor mari companii, am recurs, mai întâi, la prezentarea unei sinteze43 a diferenţelor existente între sistemul internaţional de contabilitate impus prin IAS/IFRS şi cele mai reprezentative sisteme contabile, respectiv sistemul american şi sistemul european. Menţiuni cu privire la prevederile normelor internaţionale de contabilitate în ceea ce priveşte raportarea financiară au fost făcute în primul capitol, astfel încât în tabelul de mai jos vom trece în revistă diferenţele în raport cu US GAAP, practica în Europa vizavi de IAS/IFRS, precum şi cele mai importante consecinţe pentru utilizatorii situaţiilor financiare. Pentru susţinerea afirmaţiilor făcute, vom proceda la exemplificarea diferitelor practici contabile prin intermediul extraselor din rapoartele financiare ale unor grupuri, prezentate în spaţiul rezervat anexelor. Deşi toate normele internaţionale, aşa cum rezultă şi din denumirea acestora (norme de raportare financiară), au un impact direct sau indirect asupra structurilor situaţiilor financiare, în sinteza prezentată, aplicând principiul selecţiei, le vom reţine pe cele mai importante din punctul nostru de vedere.

Tabelul nr. II.9. US GAAP, practica în Europa şi consecinţele pentru utilizatorii situaţiilor financiare

Sistemul american (US GAAP) şi diferenţele faţă de IAS/IFRS

Practica în Europa şi consecinţele pentru utilizatorii situaţiilor financiare

Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare- obiectivul situaţiilor financiare este acelaşi cu cel al IASB, cu menţiunea că privilegiază, îndeosebi, nevoile investitorilor,- faţă de IASB, stabileşte o ierarhie a caracteristicilor calitative, cele mai importante fiind relevanţa şi credibilitatea;- conceptele contabile definite au o arie mai mare de cuprindere, incluzând pe lângă active, datorii, capitaluri proprii, venituri, cheltuieli, şi aporturile proprietarilor (investments by owners), distribuţiile către proprietari (distributions to owners), câştiguri, pierderi, rezultat global (comprehensive income);- FASB adaugă la cele patru baze de evaluare recunoscute de IASB (costul istoric, costul curent, valoarea realizabilă, valoarea actuală), evaluarea la valoarea de piaţă (current market value).

Europenii consideră dispoziţiile conţinute în Cadrul general al IASB prea generale; baza de evaluare utilizată - de regulă, costul istoric - este menţionată în anexă. Autorul analizează consecinţele repercusionate asupra utilizatorilor şi constată că deşi obiectivul situaţiilor financiare este de a servi

utilizatorii în luarea deciziilor lor şi, îndeosebi, investitorii, totuşi, cele mai multe informaţii oferite se referă la trecut, astfel că utilizatorii, preocupaţi de viitorul firmei, vor avea cu siguranţă nevoie de informaţii suplimentare. Altfel spus, situaţiile financiare nu pot decât parţial să satisfacă necesităţile informaţionale ale utilizatorilor. Apoi, sunt criticate bazele de evaluare subiective, costul istoric fiind singura bază de evaluare obiectivă şi uşor verificabilă de către utilizatori.

IAS1 „Prezentarea situaţiilor financiare”- în contabilitatea americană, cheltuielile în contul de rezultate sunt clasificate, în general, după funcţie; faţă de IAS 1, care cere prezentarea cheltuielilor, fie după funcţie, fie după natură;- elementele extraordinare sunt prezentate separat în contul de rezultate, pe când în IAS 1 nu mai apar elemente extraordinare, toate sunt tratate ca ordinare;- rezultatul global este prezentat separat, fie în situaţia capitalurilor proprii, fie pe un rând distinct în contul de rezultat; în varianta internaţională, rezultatul global (economic) trebuie determinat din situaţia capitalurilor proprii.

În Europa, în anii '90 unele firme declarau că aplică normele internaţionale, cu unele excepţii. Acest lucru nu este posibil, deoarece firmele care declară că aplică Standardele Internaţionale de Contabilitate trebuie să aplice integral aceste norme, şi nu doar anumite prevederi. Garanţia conformităţii le este dată utilizatorilor de către auditorii financiari.Recent, elementele extraordinare au fost eliminate din cadrul IFRS, din dorinţa de a evita clasificările abuzive, adică firmele erau tentate să prezinte ca obişnuite elementele favorabile şi ca neobişnuite elementele nefavorabile. În

aceste condiţii, doar utilizatorii sunt cei în măsură să analizeze care venituri şi cheltuieli ar trebui eliminate din calculul rezultatului întreprinderii, pe motiv că nu reprezintă elemente curente.

IAS 2 „Stocuri”Principalele diferenţe între US-GAAP şi IAS 2 au în Relativ la stocuri, firmele prezintă, de regulă, în situaţiile

43 *** Sinteza s.a realizat după parcurgerea lucrării profesorului francez Raffournier, B., Les normes comptables internationales (IFRS/IAS), 2e édition, Economica, Paris, 2005.

51



vedere evaluarea stocurilor, şi anume:- dacă în conformitate cu IAS 2, metoda LIFO a fost eliminată, conform US-GAAP aceasta poate fi utilizată;- conform IAS 2, stocurile sunt evaluate la cea mai mică valoare dintre cost şi valoarea realizabilă netă; dacă un stoc a fost depreciat într-o perioadă anterioară, iar în perioada curentă se modifică circumstanţele care au condus la depreciere, atunci deprecierea trebuie anulată. Conform US-GAAP, această anulare nu este posibilă.

financiare (în notele explicative) informaţii destul de restrânse, indicându-se, de obicei, principiile generale de evaluare şi metodele adoptate pentru contabilizarea ieşirilor de stocuri. După cum am menţionat, metoda LIFO a fost eliminată, ca urmare a restrângerii tratamentelor contabile în vederea asigurării convergenţei contabile la nivel internaţional.Oricare ar fi metodele alese, este destul de dificil pentru

utilizatori să aprecieze realitatea stocurilor prezentate în bilanţ, deoarece evaluarea acestora prezintă oarece incertitudini (distincţia între cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte; cheltuieli generale de producţie şi cheltuieli generale de administraţie etc).

IAS 7„Situaţia fluxurilor de trezorerie”Principala diferenţă între US-GAAP şi IAS 7 se referă la clasificarea dobânzilor şi dividendelor. Norma americană (FAS 95) încadrează aceste elemente, obligatoriu, în categoria fluxurilor de exploatare. Totuşi, dividendele plătite sunt încadrate în categoria fluxurilor de finanţare. IAS 7 lasă libertatea încadrării dobânzilor şi dividendelor încasate şi plătite fie în categoria fluxurilor de exploatare, fie în categoria fluxurilor de finanţare. În mod clar, comparaţiile în spaţiu vor fi afectate de aceste tratamente diferite.

Companiile europene întocmesc tabloul fluxurilor de trezorerie după modelul IASB, de regulă, conform metodei indirecte (mai uşor de aplicat), deşi IASB încurajează utilizarea metodei directe (prezintă clar încasările şi plăţile).

Necesităţile informaţionale ale utilizatorilor sunt satisfăcute odată cu obligativitatea întocmirii acestui document, în ceea ce priveşte variaţia şi cauzele variaţiei trezoreriei, ştiut fiind că este foarte dificil pentru o persoană externă întreprinderii să întocmească un asemenea document (informaţiile din bilanţ şi din contul de profit şi pierdere nu sunt suficiente).

IAS 8 „Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile şi erori”Conform IAS 8, o schimbare de metodă contabilă trebuie aplicată, în principiu, retroactiv. US-GAAP diferă de IAS 8, în sensul că:- de regulă, sunt ajustate capitalurile proprii de deschidere ale exerciţiului curent cu efectul cumulat al exerciţiilor anterioare (conturi pro forma se prezintă totuşi, în anexă);- poate fi afectat rezultatul exerciţiului curent cu efectul cumulat al modificării, în caz că prima variantă nu poate fi aplicată;- doar pentru câteva cazuri concrete se aplică tratamentul retroactiv prevăzut de IAS 8 (abandonul metodei LIFO, modificarea metodelor aferente contractelor de construcţii etc).Pentru corecţia erorilor, US-GAAP reţine prima variantă prezentată anterior pentru schimbarea metodelor contabile.

Practica din Europa arată că cele mai multe firme recurg la schimbarea metodelor contabile atunci când normele impun acest lucru. Firmele care nu aplică IFRS nu fac întotdeauna diferenţa între o schimbare de metodă contabilă şi o schimbare de estimare, importantă de altfel, deoarece tratamentele contabile sunt diferite: schimbarea metodelor contabile se aplică retroactiv, aşa cum am precizat, în timp ce schimbarea de estimare se aplică prospectiv. Se apreciază că schimbările de metode şi estimări contabile constituie instrumentele cele mai eficace de manipulare a informaţiei contabile. Interdicţia acestora ar fi contrară obiectivului situaţiilor financiare. Important este ca efectele oricăror schimbări să fie menţionate în notele explicative, pentru ca

utilizatorii să poată compara performanţele întreprinderii în timp. În cazul tratamentului retroactiv, comparaţia este simplificată, deoarece noua metodă anulează efectele schimbării.

IAS 10 „Evenimente ulterioare perioadei de raportare”In ceea ce priveşte evenimentele apărute după data închiderii exerciţiului, dar înainte de aprobarea situaţiilor financiare, IAS 10 nu diferă semnificativ de US-GAAP. Adică, pentru a fi reflectat în bilanţ, un eveniment ulterior datei de închidere a exerciţiului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:- să apară înainte ca situaţiile financiare să fie autorizate pentru publicare;- să aducă informaţii noi pentru o situaţie care deja exista la data închiderii exerciţiului.Dacă este îndeplinită doar prima condiţie, menţiunea se face în notele explicative.

Evenimentele survenite după data închiderii exerciţiului şi menţionate în rapoartele financiare sunt foarte diverse, începând de la achiziţii sau cesiuni de participată importante şi până la informaţii mai neobişnuite, de genul numirilor în funcţie a diferitelor persoane în această perioadă.

Utilizatorii situaţiilor financiare vor urmări evenimentele ulterioare închiderii exerciţiului financiar, prin consultarea anexei, îndeosebi. Dacă nu se fac menţiuni în acest sens, aceasta nu înseamnă, neapărat, că n-au apărut evenimente importante care ar fi trebuit menţionate în situaţiile financiare, poate fi un act voluntar de ascundere a acestora. Vigilenţa utilizatorilor este pusă, aşadar, la încercare.

IAS14 „Raportarea pe segmente (informarea sectorială)” înlocuit de IFRS 8„Segmente de activitate”

Dacă IAS 14 cere ca informaţiile sectoriale publicate să fie prezentate pe activităţi şi pe zone geografice, FAS 131 (US-GAAP) presupune ca segmentarea să fie făcută pe

Practica întâlnită în Europa este de prezentare a informaţiilor pe segmente geografice sau pe activităţi. În acest caz,

52



organizarea internă a entităţii, segmentele de prezentat fiind cele care sunt în mod real utilizate în gestiunea curentă a entităţii. De exemplu, norma americană cere să fie prezentate identitatea şi volumul activităţii realizat cu un client care reprezintă mai mult de 10% din cifra de afaceri.

utilizatorii pot analiza rentabilitatea şi riscurile fiecărui sector în parte. Uneori, informaţiile sectoriale nu se regăsesc în situaţiile financiare, ci în raportul de gestiune. Dar raportarea pe segmente poate avea şi consecinţe negative pentru utilizatori, în sensul că, de multe ori, cifra de afaceri dintr-un anumit sector poate fi umflată prin facturări care privesc un alt sector.

IAS 16 „Imobilizări corporale”Cea mai importantă diferenţă dintre US-GAAP şi IAS 16 se referă la reevaluarea imobilizărilor, care în SUA este interzisă. Alte divergenţe au în vedere următoarele aspecte: schimbarea metodei de amortizare presupune ca amortizările anterioare să fie recalculate, iar diferenţele să fie înregistrate în rezultatul exerciţiului curent; cheltuielile de întreţinere periodice nu se capitalizează, oricare ar fi situaţia.

În Europa cele mai multe companii utilizează pentru amortizarea imobilizărilor metoda liniară. Amortizarea pe baza unităţilor de producţie o regăsim, de regulă, în sectorul petrolier. Evaluarea imobilizărilor apare în rapoartele anuale ale companiilor europene, de regulă, la cost istoric, deşi pot fi

întâlnite şi reevaluări. Utilizatorii trebuie să fie atenţi, îndeosebi, la evaluarea imobilizărilor. În funcţie de distincţia care se face între cheltuieli activabile şi neactivabile, rezultatul poate fi diminuat sau majorat. Apoi, nu întotdeauna, reevaluarea imobilizărilor este necesară, uneori poate fi chiar voită, din dorinţa de a majora capitalurile proprii.

IAS 17„Contracte de leasing”IASB s-a inspirat din practica americană atunci când a emis norma IAS 17. Aşadar, diferenţele sunt minore. Norma americană care tratează problemele leasingului este FAS 13. Recurgerea la înscrierea în bilanţul locatarului a bunului primit în leasing financiar şi a datoriilor aferente este justificată de faptul că altfel datoriile ar apărea subevaluate şi, bineînţeles, gradul de îndatorare ar fi deformat.

Practica în Europa arată că cea mai mare parte a companiilor înscriu în bilanţul consolidat bunurile primite în leasing financiar (a se vedea Air France (Franţa), Nestlé (Suedia), Solvay (Belgia)). Dar sunt şi companii care optează pentru o concepţie juridică şi nu recurg la înscrierea bunurilor primite

în leasing în bilanţ. În acest caz, utilizatorii trebuie să procedeze la o retratare a bilanţului pe baza informaţiilor menţionate în anexă. Actualizarea este obligatorie, deoarece ratele de plătit sunt exprimate la valoarea viitoare şi nu la valoarea prezentă.

IAS 18 „Venituri”US-GAAP-urile nu conţin o normă care să se refere expres la venituri. Referinţe la venituri se regăsesc în diverse părţi ale textelor de reglementare, principiul general al recunoaşterii veniturilor fiind cel al înregistrării vânzării, indiferent dacă s-a încasat contravaloarea sau nu. În afara diferenţelor de formulare, regulile americane nu diferă semnificativ de IAS 18. IAS 18 prevede că veniturile din vânzarea mărfurilor sau produselor sunt recunoscute dacă: riscurile şi avantajele aferente proprietăţii au fost transferate utilizatorului şi veniturile sunt evaluate cât mai credibil. Veniturile din prestarea serviciilor sunt contabilizate pe măsura avansării operaţiilor, dacă rezultatul poate fi estimat; în caz contrar, veniturile sunt contabilizate la nivelul cheltuielilor efectuate.Evaluarea veniturilor se face la valoarea justă, iar orice diferenţă apărută între momentul recunoaşterii şi cel al încasării reprezintă un venit financiar.

Companiile europene prezintă informaţii mai succinte sau mai detaliate cu privire la cifra de afaceri. Cele din sectorul serviciilor publică, totuşi, informaţii mai complete referitoare la acest aspect. Recunoaşterea veniturilor fiind un aspect

destul de delicat, utilizatorii trebuie să fie atenţi la modificările artificiale ale cifrei de afaceri. În sensul creşterii, pot fi menţionate vânzările cu clauză de răscumpărare şi, în plus, când se întâmplă acest lucru cu instituţii financiare, mijlocul de finanţare nici nu apare în bilanţ. În sectorul serviciilor, întreprinderile pot majora artificial cifra de afaceri prin supraestimarea stadiului de avansare a lucrărilor. În sensul reducerii voite, deoarece conduce la o rentabilitate ridicată (rezultat / CA), cifra de afaceri poate fi manipulată prin: subevaluarea stadiului de avansare a lucrărilor sau chiar tratarea contractelor ca fiind soldate cu pierderi; pesimismul ridicat în ceea ce priveşte returnarea bunurilor vândute cu clauză de răscumpărare, când se constituie provizioane ce se scad direct din cifra de afaceri etc.

IAS 20 „Contabilitatea subvenţiilor guvernamentale şi prezentarea informaţiilor legate de asistenţa guvernamentală”

Ca şi în cazul veniturilor, nu există o normă distinctă care să trateze problema subvenţiilor în contabilitatea americană. Dispoziţiile prevăzute de alte norme referitoare la subvenţii sunt asemănătoare cu cele recomandate de IAS 20. Două diferenţe pot fi totuşi remarcate, respectiv: - subvenţiile aferente activelor pot, în anumite situaţii, să fie contabilizate imediat ca venituri; - subvenţiile nemonetare sunt obligatoriu contabilizate la

Cele mai multe companii europene înregistrează subvenţiile aferente activelor ca pasive, care urmează să fie transferate asupra rezultatului în timp. Dar sunt şi companii care deduc subvenţia din costul activelor subvenţionate (vezi, de exemplu, France Télécom (Franţa)). Prima variantă presupune ca activul să fie evidenţiat la valoarea justă a acestuia, iar cea de-a doua, la o valoare care reprezintă adevăratul cost pentru întreprindere. În ceea ce priveşte

53



valoarea justă; înregistrarea pentru o mărime simbolică nu este posibilă. Regula generală este ca subvenţiile aferente activelor să fie înregistrate fie ca pasive, urmând a fi transferate în timp la venituri, fie deduse din valoarea activelor; iar subvenţiile aferente veniturilor să fie înregistrate direct la venituri sau deduse din mărimea cheltuielilor corespondente.

prezentarea în bilanţ, subvenţiile nefiind considerate nici datorii, nici capitaluri proprii, sunt deduse din valoarea activelor (apar cu semnul minus).De regulă, subvenţiile aferente activelor se disting uşor de cele aferente veniturilor. Totuşi, unele companii schimbă clasificarea voit (de la active la venituri) pentru a reflecta

rezultate superioare. Utilizatorii nu dispun de documentele aferente acordării subvenţiei şi atunci, garanţia pe care le-o dă auditorul este esenţială.

IAS 21 „Efectele variaţiei cursurilor de schimb valutar”US-GAAP-urile, în general, şi FAS 52, care se referă explicit la diferenţe de curs valutar, au inspirat IASB atunci când a procedat la revizuirea unor norme, între care şi IAS 21. In aceste condiţii, diferenţe majore între cele două norme nu există. Principiul general al normei revizuite se bazează pe noţiunea de monedă funcţională, care este moneda ţării de origine a entităţii. Tranzacţiile efectuate în alte monede trebuie convertite în moneda funcţională la cursul zilei. La închiderea exerciţiului financiar, diferenţele de curs valutar aferente creanţelor şi datoriilor figurează în contul de rezultate, cu excepţia celor care reprezintă finanţări cu caracter permanent la societăţi din cadrai grupului, care se contabilizează ca rezerve din conversie. Tot ca rezerve din conversie sunt recunoscute şi diferenţele apărate la conversia situaţiilor financiare ale unei filiale străine în vederea întocmirii conturilor consolidate.

IAS 21 nerevizuit nu utiliza noţiunea de monedă funcţională, astfel încât doar firmele care-şi întocmeau situaţiile financiare conform US-GAAP foloseau această expresie (vezi Siemens (Germania)). Pentru conversia situaţiilor financiare ale filialelor străine, vechea normă utiliza două metode: metoda cursului de închidere sau metoda temporală (elementele monetare - convertite la cursul de închidere; elementele nemonetare - convertite la cursul istoric). Un exemplu pentru metoda temporală (eliminată în norma revizuită) îl regăsim în raportul anual al grupului Nestle (2003). Introducerea monedei Euro a redus, oarecum, importanţa problemelor legate de conversie, deoarece intră sub incidenţa acestora tranzacţiile cu statele care au altă monedă funcţională. înregistrarea diferenţelor de curs valutar, realizate sau nu, direct în rezultat, este de natură să

limiteze manipulările contabile. Totuşi, utilizatorii trebuie să fie atenţi la finanţările unei filiale străine, deoarece cu diferenţele aferente se mai poate jongla pentru modificarea rezultatului.

IAS 23 „Costurile îndatorării”Cea mai importantă diferenţă dintre US-GAAP şi IAS 23 are în vedere capitalizarea costurilor îndatorării. Dacă IAS 23 admite încă două tratamente contabile pentru dobânzile aferente împrumuturilor destinate finanţării activelor cu ciclu lung de fabricaţie44, US-GAAP impune ca dobânzile aferente acestor împrumuturi să fie incluse în costul activelor cu o durată lungă de fabricaţie. În plus, conform US-GAAP capitalizarea are în vedere în acest caz doar dobânda, nu şi alte cheltuieli aferente împrumutului. Şi, o ultimă diferenţă se referă la faptul că dobânzile primite aferente plasamentelor făcute nu diminuează mărimea dobânzilor capitalizate, aşa cum prevede IAS 23.

Din rapoartele financiare ale firmelor rezultă că cel mai frecvent se procedează la includerea dobânzilor aferente împrumuturilor destinate finanţării imobilizărilor şi mai rar destinate producţiei de stocuri. Capitalizarea costurilor

îndatorării ridică o serie de probleme pentru utilizatori. Pot apărea situaţii în care dobânzile să fie capitalizate, deşi ar fi trebuit să afecteze rezultatul. Cu toate acestea, remarcăm faptul că, mai devreme sau mai târziu, dobânzile capitalizate vor fi trecute asupra cheltuielilor (pe măsura amortizării activului sau atunci când este vândut). Atunci când dobânzile sunt capitalizate, rezultatul este majorat, astfel încât utilizatorii informaţiilor contabile riscă să subevalueze ponderea datoriilor în performanţele întreprinderii.

IAS 29 „Raportarea financiară în economiile hiperinflaţioniste”În SUA, problemele deprecierii monetare apar în cazul conversiei situaţiilor stabilite într-o asemenea monedă. FAS 52 consideră că o monedă care se depreciază nu poate fi considerată o monedă funcţională. În acest context, situaţiile financiare întocmite în moneda unei economii hiperinflaţioniste trebuie mai întâi să fie convertite în monedă funcţională prin metoda temporală şi apoi în moneda de consolidare prin metoda cursului de închidere. Acest procedeu conduce, de fapt, la o reevaluare a situaţiilor financiare în cauză.IASB cere ca situaţiile financiare să fie întocmite în sistemul costului istoric şi doar companiile care activează în medii hiperinflaţioniste să recurgă la conversia acestora. CG recunoaşte, totuşi, posibilitatea ţinerii unei contabilităţi în valori actuale.

Practica în Europa cu privire la ajustarea la inflaţie are în vedere, de regulă, activele nemonetare. Sunt şi companii care convertesc activele nemonetare la costul istoric şi activele monetare la cursul de închidere.

Unii utilizatori pledează pentru adoptarea unei contabilităţi în costuri de înlocuire sau în putere constantă de cumpărare, având în vedere menţinerea capitalului economic. Alţii, în schimb, se opun, deoarece credibilitatea informaţiilor este mai scăzută dacă avem în vedere subiectivitatea reevaluărilor, în acest caz, utilizatorii trebuie să fie suficient de atenţi, deoarece companiile pot recurge la retratarea la inflaţie în măsura în care poziţia monetară netă le este favorabilă (datorii mai mari decât creanţe).

44 *** Acest aspect s-a modificat odată cu revizuirea IAS 23 în 2008, în prezent fiind reţinut doar tratamentul contabil care presupune includerea dobânzilor în costul activelor cu ciclu lung de fabricaţie.

54



IAS 33 „Rezultatul pe acţiune”Norma americană care reglementează problemele rezultatului pe acţiune nu diferă semnificativ de IAS 33. Regula generală are în vedere determinarea de către societăţile cotate la bursă a unui rezultat pe acţiune de bază (raportul între rezultatul net atribuibil acţiunilor ordinare şi numărul mediu ponderat de acţiuni ordinare în circulaţie în cursul exerciţiului), precum şi a unui rezultat pe acţiune diluat (ia în calcul acţiunile care ar fi create dacă toate drepturile de conversie sau de subscriere existente ar fi exercitate). Calculul rezultatului pe acţiune este util în special pentru analiza financiară, dar şi pentru evaluarea întreprinderii.

Cele mai multe companii publică un rezultat de bază şi un rezultat diluat, în conformitate cu IFRS. Dacă pentru determinarea unui rezultat pe acţiune de bază nu era nevoie neapărat de o normă contabilă, odată cu dezvoltarea instrumentelor financiare derivate (obligaţiuni convertibile în acţiuni, waranturi, stock-options etc.) s-a simţit necesitatea completării rezultatului pe acţiune de bază cu un rezultat diluat şi, totodată, necesitatea normalizării acestora. Pentru

utilizatori, în special pentru investitori, ar fi utilă şi determinarea cash flow-ului pe acţiune, ştiut fiind că rezultatul este un indicator care poate fi mai uşor manipulat.

IAS 34 „Raportarea financiară interimară”În SUA, autoritatea bursieră (SEC) reglementează conţinutul şi prezentarea situaţiilor financiare interimare. Dacă IAS 34 cere ca această prezentare să fie semestrială, reglementările americane solicită o prezentare trimestrială. Faţă de IAS 34, în SUA se regăsesc mai multe excepţii în ceea ce priveşte principiul independenţei exerciţiilor, şi anume: cheltuielile de repartizat pe mai multe perioade pot fi repartizate pe baza timpului scurs sau a activităţii realizate; contabilizarea consecinţelor variaţiei costurilor poate fi amânată dacă se aşteaptă că aceste variaţii se resorb în cursul exerciţiului.

Utilizatorii informaţiilor contabile doresc informaţii cât mai recente, de unde necesitatea întocmirii şi prezentării rapoartelor interimare. Pot să apară, însă, şi probleme, deoarece aceste rapoarte interimare nu sunt, de regulă, auditate. Acest lucru poate determina întreprinderile să prezinte situaţii care le sunt favorabile, prin anticiparea contabilizării veniturilor sau întârzierea contabilizării unor cheltuieli. Dar „împodobirea” rezultatelor se ajustează la închiderea exerciţiului financiar, realitatea demonstrând că rezultatele ultimului trimestru sau semestru sunt, de regulă, mai scăzute decât precedentele. În concluzie, credibilitatea rapoartelor intermediare este mai scăzută decât a celor de sfârşit de exerciţiu.

IAS 36 „Deprecierea activelor”Ca şi IAS 36, norma americană (SFAS 144) precizează că dacă valoarea recuperabilă a unui activ este inferioară valorii contabile (nete), atunci se consideră că activul este depreciat. Dar conceptul de valoare recuperabilă este diferit de cel prevăzut de IAS 36. Conform IAS 36, valoarea recuperabilă este cea mai mare valoare dintre valoarea de utilizare a activului şi valoarea de piaţă a acestuia, mai puţin cheltuielile cu vânzarea. Conform US-GAAP, valoarea recuperabilă este dată de suma fluxurilor de trezorerie viitoare. Şi, cea mai importantă diferenţă între cele două referenţiale constă în faptul că în conformitate cu normele americane, orice reluare a deprecierii anterioare este interzisă, adică se consideră că orice depreciere a unui activ destinat a fi păstrat este definitivă. Aşadar, valoarea unui activ poate să varieze foarte mult conform celor două referenţiale.

Deprecierile de valoare pot constitui instrumente de manipulare a informaţiei contabile, dacă avem în vedere că estimarea pierderilor de valoare a activelor este subiectivă. Apoi, şi alegerea activelor supuse testului de depreciere este tot subiectivă. În plus, pentru unele active este foarte dificil de determinat valoarea recuperabilă. Teoretic, pare simplu: se determină valoarea de piaţă a activului, dacă există o piaţă activă şi valoarea obţinută ca urmare a utilizării activului. Aceasta din urmă se bazează pe rentabilitatea activului, greu de anticipat uneori. IAS 36 face trimitere la unităţile generatoare de trezorerie, atunci când nu poate fi determinată valoarea actualizată a fluxurilor de trezorerie pentru un activ individual. Cu toate acestea, multe companii se vor mulţumi să considere depreciate activele, dacă valoarea de piaţă este inferioară valorii contabile. Invers, în cazul în care valoarea de piaţă este superioară valorii contabile, nu mai contează mărimea valorii de utilizare.

IAS 37 „Provizioane, datorii contingente şi active contingente”În SUA nu există o normă referitoare la provizioane; de fapt termenul nici nu se foloseşte. Există asemenea „datorii” conţinute în diferite texte, dar comparaţia cu IAS 37nu este simplă. Printre condiţiile prevăzute pentru constituirea acestor elemente se regăseşte, totuşi, ieşirea probabilă de avantaje economice. Dar din comentariile făcute reiese că în conformitate cu IAS 37 se constituie asemenea provizioane dacă există o probabilitate de 50%, în timp ce, conform US-GAAP probabilitatea ar trebui să fie de vreo 70%-80%. Dar acestea sunt presupuneri, nu rezultă din reglementările contabile aceste aspecte. Se ştie că prudenţa este cea care delimitează foarte clar cele două abordări contabile: abordarea continentală şi abordarea anglo-saxonă. Dacă în ţările adepte ale sistemului contabil continental, constituirea provizioanelor excesive nu este aspru condamnată, chiar uneori autorizată (a se vedea

Companiile europene prezintă mai detaliat sau mai

simplificat precizări cu privire la provizioane. Utilizatorii trebuie să fie atenţi la asemenea provizioane, deoarece şi acestea se constituie în instrumente de manipulare a rezultatului. Prin impunerea de către IASB a condiţiei de existenţă a unei obligaţii actuale care să rezulte din evenimente trecute se reduce oarecum calea de netezire a rezultatului prin constituirea acelor provizioane „de nevoie”. Se întâmplă deseori ca, în cazul achiziţiei unei companii aflate în dificultate, noua echipă de conducere să procedeze la constituirea de provizioane pentru restructurare, care în viitor, prin reluarea lor, vor da naştere la rezultate, aşa-zis, favorabile. Pentru a evita asemenea practici, IASB cere o detaliere a tuturor condiţiilor de constituire a provizioanelor în vederea detectării de practici nesincere. Pe lângă provizioane, pot să apară şi pasive eventuale care reprezintă

55



cazul Suediei), în contabilitatea anglo-saxonă credibilitatea informaţiei este mai importantă, subevaluarea averii companiei fiind la fel de nefastă ca şi supraevaluarea acesteia. La această opinie se raliază şi IASB, care impune condiţii exacte pentru constituirea provizioanelor.

obligaţii potenţiale a căror existenţă va depinde de evenimente viitoare asupra cărora firma nu are control. Aceste pasive eventuale trebuie analizate cu atenţie, deoarece pot anunţa dificultăţi viitoare ale firmei. În concluzie, pentru unele riscuri apar doar menţiuni în note, deşi ar trebui constituite provizioane, iar altele nu apar deloc, deşi sunt reale, şi asta, în ciuda preciziei normelor!

IAS 38 „Imobilizări necorporale”US-GAAP-urile nu conţin o normă care să se refere explicit la active necorporale. Dispoziţiile cu privire la acestea se regăsesc dispersate în mai multe norme şi sunt aplicabile unor sectoare particulare de activitate sau se referă la active specifice. Se pot identifica, totuşi, două diferenţe semnificative între US-GAAP şi IAS 38, şi anume:- capitalizarea cheltuielilor de dezvoltare este, de regulă, interzisă;- activele necorporale sunt evaluate doar la costul istoric, reevaluarea fiind interzisă.

Practica în Europa arată că sunt activate cheltuielile de dezvoltare dacă anumite condiţii sunt îndeplinite. Pentru

utilizatori, această practică este oarecum riscantă, deoarece compania înscrie în bilanţ active fără valoare reală şi, în plus, poate beneficia de imprecizia normelor pentru a manipula rezultatele contabile. Activele necorporale create de întreprindere, cum sunt: fondul comercial, mărcile, titlurile de publicaţii, listele de clienţi, nu pot fi recunoscute ca active, deoarece nu sunt îndeplinite criteriile de recunoaştere a acestora. În primul rând, costul nu poate fi determinat deoarece nu poate fi separat de ansamblul cheltuielilor întreprinderii.

IAS 40 „Investiţii imobiliare”In SUA nu există o normă expresă care să aibă în vedere investiţiile imobiliare, doar societăţile de investiţii sunt supuse unor reguli specifice. În alte companii, investiţiile imobiliare sunt tratate ca alte imobilizări corporale şi sunt evaluate la cost, mai puţin amortizări şi alte deprecieri, fără posibilitatea reevaluării. Am menţionat anterior că în SUA reevaluările sunt interzise.

Companiile europene prezintă destul de puţine informaţii cu privire la investiţiile imobiliare, poate şi pentru că nu utilizează tratamente particulare. Sunt, totuşi, companii care utilizează modelul valorii juste pentru evaluarea investiţiilor imobiliare, de exemplu: Bâloise - Suedia. Având în vedere că IAS 40 propune două modele de evaluare a investiţiilor imobiliare, fie la costul istoric, fie la valoarea justă,

utilizatorii trebuie să fie atenţi la informaţiile furnizate, deoarece activul net şi rezultatele pot fi influenţate în direcţia dorită.

IFRS 2 „Plata pe bază de acţiuni”US-GAAP şi IFRS 2 cer ca remuneraţiile bazate pe valoarea acţiunilor să fie contabilizate ca şi cheltuieli. Diferenţe apar în ceea ce priveşte evaluarea acestor avantaje. Normele americane oferă două modele de evaluare: evaluarea la valoarea intrinsecă şi evaluarea la valoarea justă. Deşi ultimul model este asemănător cu cel prevăzut de IFRS 2, totuşi, în cazul în care beneficiarul alege modul de plată, nu sunt afectate capitalurile proprii, ci numai datoriile.

Contabilizarea stock-options în cheltuieli este contestabilă din punct de vedere teoretic. Se consideră că fiind instrumente de capital propriu, n-ar trebui să afecteze rezultatul întreprinderii. Emisiunea de stock-options este văzută ca un transfer de bogăţie de la proprietarii actuali către acţionarii potenţiali, care sunt beneficiarii opţiunilor. Din acest motiv, până la emiterea normei IFRS 2, se făceau doar precizări în anexă. S-a ajuns la concluzia că dacă n-ar fi înregistrate în cheltuieli, opţiunile pe acţiuni ar conduce la umflarea rezultatului. Se întâmplă deseori la firmele nou-înfiinţate care-şi plătesc salariaţii sub forma opţiunilor pe acţiuni.

IFRS 5 „Active imobilizate deţinute în vederea vânzării şi activităţi întrerupte”IFRS 5 a fost elaborat în colaborare cu FASB, astfel încât nu există diferenţe majore între cele două referenţiale contabile. Conceptul de activitate abandonată este totuşi mai cuprinzător decât cel din IFRS 5. Clasificarea ca active destinate cedării nu are vreo implicaţie asupra rezultatului sau bogăţiei firmei, ci asupra prezentării situaţiilor financiare.

Utilizatorii trebuie să analizeze cu atenţie activele prezentate în situaţiile financiare ca fiind deţinute pentru vânzare, deoarece poate fi vorba despre active nerentabile care n-au nicio şansă să fie cedate într-un termen scurt. Din acest motiv, IFRS 5 a impus condiţii foarte clare pentru această clasificare.

Am prezentat în tabelul anterior comparaţia între IFRS, US GAAP, practicam Europa şi consecinţele asupra utilizatorilor situaţiilor financiare. Ştiind că pentru societăţile europene cotate trecerea la IFRS este obligatorie de la 1 ianuarie 2005, câteva reflecţii se impun asupra acestei schimbări. In primul rând, modificarea politicilor contabile pentru a fi conforme cu IFRS este un proces complex, care presupune un efort considerabil pe linia comunicării financiare. Organismul internaţional de normalizare contabilă s-a gândit şi la

56

acest aspect, iar rezultatul s-a concretizat în emiterea normei IFRS 1 Adoptarea pentru prima dată a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară. Această normă este, într-un fel, rezultatul procesului de convergenţă dintre IFRS şi US GAAP şi înlocuieşte interpretarea SIC 8 referitoare la aplicarea pentru prima dată a IAS. Această normă are ca obiectiv să asigure transparenţa schimbării şi comparabilitatea informaţiilor contabile înainte şi după adoptarea IFRS. Comparabilitatea este asigurată prin faptul că IFRS 1 impune aplicarea retroactivă a IFRS, în general. Adică dacă o firmă nu a aplicat anterior normele internaţionale şi a recurs la adoptarea acestora la termenul impus, respectiv 1 ianuarie 2005, atunci firma trebuia să retrateze situaţiile financiare de deschidere ale exerciţiului precedent, respectiv 1 ianuarie 2004, mai exact erau retratate situaţiile financiare întocmite la 31 decembrie 2003. Primele situaţii financiare stabilite în conformitate cu IFRS trebuie să fie însoţite de o declaraţie de conformitate cu aceste norme. IASB refuză să considere ca fiind conforme cu IFRS situaţiile financiare care nu sunt însoţite de această declaraţie. In plus, este interzisă utilizarea expresiilor de tipul: „normele IFRS sunt aplicate, cu excepţia normelor....” sau „conturile consolidate sunt conforme cu IFRS în toate aspectele semnificative”. Conchidem de aici că aplicarea IFRS înseamnă respectarea tuturor normelor şi interpretărilor aferente, şi nu doar aplicarea parţială a acestora.

Faţă de interpretarea SIC 8, IFRS 1 impune aplicarea ultimei versiuni a normelor internaţionale de contabilitate, precum şi a unor excepţii (opţionale şi obligatorii) de la aplicarea retroactivă a acestor norme. Introducerea acestor excepţii are la bază raportul costuri-avantaje, aplicarea retroactivă generând costuri care pot depăşi beneficiile utilizatorilor situaţiilor financiare. Companiile care au întocmit situaţiile financiare în conformitate cu IFRS şi sunt însoţite de o declaraţie de conformitate nu aplică IFRS 1.

În consecinţă, în sfera de acţiune a IFRS 1 sunt cuprinse acele companii45 care au prezentat cele mai recente situaţii financiare: în conformitate cu reglementările naţionale, care nu sunt conforme cu IFRS din toate punctele de vedere; în conformitate cu IFRS, dar fără să fie însoţite de o declaraţie de conformitate cu acestea sau care sunt însoţite de o declaraţie de conformitate parţială; în conformitate cu reglementările naţionale, utilizând unele norme internaţionale pentru a trata aspecte nereglementate de normele naţionale; precum şi cele care au întocmit situaţii financiare conforme cu IFRS numai pentru uz intern, fără a fi puse la dispoziţia proprietarilor sau a altor utilizatori externi şi cele care nu au prezentat situaţii financiare pentru perioadele anterioare.

Aşa cum se remarcă într-o lucrare de specialitate dedicată normelor internaţionale de contabilitate46, trecerea la IFRS este o schimbare profundă şi nu se rezumă numai la aspectele tehnice ale contabilităţii. În urma acestei schimbări, contabilitatea devine „mai economică”, fiind necesară implicarea responsabililor strategiilor de comunicare în procesele de elaborare a informaţiilor financiare divulgate. În acest sens, Pige şi Paper apreciază că inovaţia cea mai vizibilă a IFRS are în vedere prioritatea informaţiei economice în raport cu informaţia în costuri istorice; termenul recurent care divulgă orientarea economică a IFRS fiind valoare justă47. În consecinţă, normele IFRS se axează, dincolo de schimbările de prezentare, pe producerea unei informaţii financiare transparente, care ar trebui să permită explicarea fluc-tuaţiilor rezultatului şi aprecierea calităţii actului managerial48. Cu toate acestea, evaluarea

45 *** avem în vedere companiile care trebuie să aplice normele internaţionale de contabilitate ca urmare a îndeplinirii anumitor condiţii, care au fost descrise în primul capitol.46 DFCG, Normes IAS/IFRS. Que faut-il faire? Comment s'y prendre?, 2e, Éditions d'Organisation, Paris, 2005, p. 579.47 Pigé, B., Paper, X., Reporting financier et gouvernance des entreprises: le sens des normes IFRS, Editions EMS, Paris, 2005, p. 13.48 Bunea, Ş., Analiza impactului procesului de convergenţă asupra evoluţiei unor sisteme contabile naţionale şi învăţăminte pentru România, în lucrarea Profesia contabilă şi globalizarea, Congresul al XVI-lea al Profesiei Contabile din România, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006, p. 207.

57

impactului normelor IFRS asupra rezultatului firmei nu este la îndemâna oricui. Chiar analiştii financiari se lovesc de o oarecare nesiguranţă generată de volatilitatea pieţelor financiare care se propagă într-o volatilitate a situaţiilor financiare evaluate la valoarea justă. De aceea, strategia de raportare trebuie să fie adoptată în aşa fel încât să permită investitorilor evaluarea calităţii şi susţinerii performanţei corporative, cu implicaţii directe asupra unei volatilităţi mai scăzute a preţului acţiunilor şi asupra costului capitalului.

Companiile care intră în sfera de aplicare a IFRS trebuie să explice modificările survenite asupra poziţiei financiare, a performanţelor şi a fluxurilor de trezorerie. În acest scop, primele situaţii financiare conforme cu IFRS trebuie să cuprindă o reconciliere a capitalurilor proprii prezentate conform referenţialului contabil anterior şi conform IFRS, precum şi o reconciliere a rezultatelor prezentate conform celor două referenţiale contabile în situaţiile financiare comparative. Pentru a edifica aceste aspecte, în spaţiul rezervat anexelor regăsim asemenea reconcilieri şi explicaţiile aferente (Anexele 3-7).

Pentru a demonstra care sunt direcţiile de valorificare a informaţiilor cuprinse în calculele de sinteză ale contabilităţii, în studiul nostru ne-am axat pe situaţiile financiare anuale ale unei întreprinderi româneşti, orientată spre dezvoltarea imobiliară, analizate pentru perioada N - N+6. Entitatea a întocmit situaţiile financiare, începând cu exerciţiul financiar încheiat la 31 decembrie N+l (cu informaţii comparative pentru anul N) şi încheind cu exerciţiul financiar N+5, în conformitate cu OMFP nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE (în vigoare în perioada respectivă) şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, începând de la 1 ianuarie 2006, trebuie să avem în vedere faptul că reglementările contabile s-au modificat, de la această dată situaţiile financiare anuale fiind întocmite în conformitate cu OMFP nr. 1.752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene. De la 1 ianuarie 2010, se aplică o nouă reglementare, care a preluat OMFP nr. 1.752/2005, dar cu unele modificări şi completări, şi anume OMFP nr. 3.055/2009, cu acelaşi titlu. În direcţiile de valorificare a informaţiei contabile pe care le avem în vedere (analiza financiară, evaluarea întreprinderii) includem şi datele pentru exerciţiul financiar încheiat la 31 decembrie N+6, cu retratările efectuate pentru exerciţiul financiar încheiat la 31 decembrie N+5, pentru ca informaţiile să fie comparabile. În cazul nostru, lucrurile nu se complică prea mult, deoarece o parte a modificărilor este efectuată cu ocazia întocmirii bilanţului financiar (în capitolul IV), iar o altă parte nu influenţează comparabilitatea informaţiilor, din motivul că au loc doar modificări în cadrul structurilor situaţiilor financiare (active, datorii, capitaluri proprii), nu şi de la o structură la alta.

În continuare, trecem în revistă impactul schimbării reglementărilor contabile asupra structurilor situaţiilor financiare şi cum afectează acest aspect analiza şi interpretarea informaţiilor contabile. Mai exact, pentru a fi asigurată comparabilitatea informaţiilor, datele comparative pentru N+5 au fost retratate pentru a fi prezentate în acelaşi spirit cu cele ale exerciţiului financiar încheiat la 31 decembrie N+6.

O primă modificare are în vedere o reclasificare a creanţelor imobilizate de la împrumuturi pe termen lung acordate la creanţe pe termen scurt, în sumă de 30.540 ron. Această reclasificare este deja efectuată în studiul nostru, în momentul întocmirii bilanţului financiar, deoarece avem în vedere clasificarea termen lung / termen scurt. În consecinţă, această retratare nu influenţează analiza şi interpretarea corectă a informaţiei.

Entitatea a avut acţiuni proprii răscumpărate în valoare de 441 ron, care erau evidenţiate în categoria investiţiilor financiare pe termen scurt. În momentul retratării, acestea sunt deduse din structura: capitaluri proprii. Bilanţul financiar are în vedere acest aspect, astfel încât nici această retratare nu influenţează interpretarea informaţiei în studiul nostru. În plus, şi mărimea este nesemnificativă.

58

O altă retratare care a avut loc a vizat un transfer în sumă de 1.828.948 ron de la „Alte datorii mai mici de un an” la categoria: „Sume datorate instituţiilor de credit” încadrate la acelaşi punct D: „Sume care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an”. Fiind tot datorii pe termen scurt, indicatorii calculaţi nu sunt influenţaţi de această modificare.

Impozitele amânate evidenţiate în categoria datoriilor pe termen lung, în valoare de 2.115.940 ron, au fost transferate la provizioane pentru impozite, în toate studiile efectuate în cuprinsul lucrării, am inclus provizioanele în categoria datoriilor pe termen lung, astfel încât ultima retratare nu schimbă cu nimic interpretarea informaţiilor aferente exerciţiului financiar încheiat la 31 decembrie N+5.

Din rezultatul reportat s-a transferat suma de 48.753 ron în categoria rezervelor, mai exact a rezervelor reprezentând surplusul realizat din rezerve din reevaluare. Ambele elemente fac parte din structura capitalurilor proprii, astfel încât în orice analiză este inclus indicatorul - capitaluri proprii -, rezultatele sunt aceleaşi.

În concluzie, schimbarea reglementărilor contabile în perioada luată în calcul pentru studiul nostru nu a afectat semnificativ comparabilitatea informaţiilor, astfel încât există o continuitate în interpretarea acestora. Dar, înainte să recurgem la analiza şi interpretarea informaţiilor contabile, trebuie să ne asigurăm de credibilitatea şi recunoaşterea socială a acestora. Validarea sau nu a informaţiilor conţinute în situaţiile financiare anuale cade în sarcina auditului financiar, problemă pe care o vom trata în capitolul următor.

În loc de concluzii... câteva comentarii privind piaţa informaţiilor contabile în ţara noastrăÎn acest capitol ne-am îndreptat atenţia asupra pieţei informaţiilor contabile, respectiv

asupra cererii (din partea utilizatorilor de informaţii contabile) şi ofertei de informaţii (susţinută de producătorii informaţiei contabile). Valoarea „produsului” schimbat pe această piaţă - informaţia contabilă - ar trebui să fie rezultatul cererii şi ofertei. Numai că nu se întâmplă chiar aşa, în sensul că, uneori, oferta de informaţii contabile pare să nu fie un răspuns la cererea utilizatorilor sau, dacă este un răspuns, poate fi unul manipulat. Discuţiile pe marginea manipulărilor contabile conduc la două seturi de concluzii. Unii consideră că managementul rezultatelor este dăunător utilizatorilor şi, îndeosebi, investitorilor, deoarece: distorsionează performanţa financiară; măreşte artificial preţul acţiunilor, care poate apoi să scadă brusc; încurajează luarea deciziilor pe termen scurt în detrimentul performanţei pe termen lung etc. Alţii sunt de acord într-o oarecare măsură (în limitele GAAP) cu „netezirea” rezultatului, susţinând că reducerea volatilităţii rezultatelor are ca efect creşterea beneficiilor, deoarece piaţa percepe rezultatele ca fiind mai puţin riscante; în plus, poate asigura şi stabi-litatea preţului acţiunilor. Noi considerăm că rezultatele sincere şi transparente sunt binevenite, oricare ar fi utilizatorii informaţiei contabile. În plus, orice manipulare a rezultatelor poate atenua doar veştile proaste pentru o anumită perioadă, dar, cu siguranţă, nu poate continua la infinit.

În ţara noastră, cu toate că piaţa informaţiilor contabile cunoaşte o evoluţie favorabilă, totuşi, nu putem susţine că aceasta funcţionează la parametri optimi. Afirmaţia se bazează pe două considerente principale, şi anume: pe de o parte, statul rămâne încă principalul reprezentant al cererii de informaţie contabilă, urmat de bănci, deoarece predomină încă sistemul bancar de finanţare, care se constituie în utilizatori stabili şi exigenţi ai informaţiei contabile; iar pe de altă parte, ceilalţi utilizatori externi par a fi lipsiţi de conştiinţa dreptului la informare ori nu se încred în relevanţa şi fiabilitatea informaţiei contabile şi, de aici, slaba lor manifestare.

Concluziile studiului nostru ne îndreptăţesc să afirmăm că lipsa de transparenţă a informaţiilor publicate în favoarea uniformităţii şi conservatorismului alimentează asimetria informaţională dintre producătorii şi utilizatorii informaţiilor contabile. În plus, având în vedere care sunt încă utilizatorii privilegiaţi ai informaţiilor contabile în ţara noastră - statul şi

59

băncile - asimetria informaţională „de tip anglo-saxon” (manageri/acţionari) nu se manifestă în adevăratul sens. Şi acest aspect nu ar fi neapărat unul negativ, dar problema o constituie slaba manifestare a acţionarilor, cauzată probabil de cultura economică redusă, de naivitatea cu care se acceptă informaţiile oferite de manageri, precum şi de fenomenul de imitaţie a comportamentului altor utilizatori. În afara acestor cauze, diluarea puterii informaţionale a ofertei de informaţii contabile la nivel naţional este generată, cu siguranţă, de schimbările constante care au avut loc cu privire la normalizarea contabilităţii româneşti în ultimele decenii. Este binevenită în acest domeniu afirmaţia: nimic nu este mai constant decât schimbarea. Metonimic exprimându-ne, buna alegere a unei opţiuni contabile şi aplicarea consecventă a acesteia prezintă aceeaşi importanţă. Desigur, unele schimbări au fost necesare şi ne referim aici la faptul că prezentarea ofertei informaţiilor contabile a cunoscut modificări, în sensul că realitatea economică a luat locul laturii pur juridice, făcându-şi apariţia expresia: „situaţii financiare dereglementate” (întocmite după recomandări).

Ştim că obiectivul situaţiilor financiare este clar enunţat - prezentarea informaţiilor relative la o entitate economică în vederea fundamentării deciziilor utilizatorilor - dar finalitatea acestora poate să difere de la un caz la altul, din cauza neconformităţii cu evenimentele economice pe baza cărora au fost generate, fie pentru că sunt greşit înţelese, fie din cauza varietăţii factorilor care influenţează întocmirea situaţiilor financiare (sociali, eco-nomici, juridici), ceea ce va conduce la decizii diferite. In altă ordine de idei, am constatat că şi cerinţele diverse ale utilizatorilor îngreunează posibilităţile de satisfacere a necesităţilor informaţionale ale acestora. Totuşi, riscul de conflict între utilizatorii informaţiilor contabile poate fi diminuat prin intermediul unui referenţial de calitate, precum şi prin auditarea situa-ţiilor financiare.

60

Documents

Contabilitate Creativa Word