Tehnici de Contabilitate Creativa

Motto:

“Nu tot ce este îngăduit este şi cinstit”

TEHNICI DE CONTABILITATE CREATIVĂ

1. Concepte generale privind practicile de contabilitate creativă

Contabilitatea creativă este procesul prin care profesioniştii contabili îşi folosesc

cunoştinţele în scopul manipulării cifrelor contabile, profitând de posibilitatea

interpretării actelor normative şi de existenţa numeroaselor opţiuni în rezolvarea

diferitelor probleme contabile.

Contabilitatea creativă presupune alegerea acelor practici de măsurare şi divulgare

ce permit transformarea situaţiilor financiare din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce

managerii doresc. Contabilitatea creativă este procesul prin care tranzacţiile sunt

structurate de asemenea manieră încât să permită “producerea” rezultatului contabil dorit.

Principalele premise ale creativităţii contabile pot fi:

Posibilitatea, oferită de normele contabile, de a alege între diferite metode contabile.

De exemplu, în unele ţări, întreprinderile pot alege între înscrierea integrală a

cheltuielilor de dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor pe perioada

proiectului.

O serie de elemente necesită estimări sau previziuni. De exemplu, durata de

utilizare a unui activ corporal, în vederea calculului amortizării, reprezintă o estimare

realizată de către întreprindere. Ca urmare, contabilul “creativ” beneficiază de

oportunitatea de a fi mai “optimist” sau mai “pesimist” în estimare. Alteori, în estimare se

apelează la un expert intern. În astfel de cazuri, contabilul poate manipula valoarea

apelând la un expert cunoscut pentru evaluări optimiste sau pesimiste.

1

Se pot utiliza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a

netezi rezultatul. De exemplu, se procedează la vânzarea unui activ şi concomitent

preluarea lui în regim de închiriere pentru durata de viaţă rămasă (lease-back). Preţul de

vânzare poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea actuală a activului deoarece

diferenţa se poate compensa prin chirii mai mari sau mai mici decât preţul pieţei.

Momentul realizării unor tranzacţii este ales cu grijă pentru a da o anumită imagine

în conturi. De exemplu, societatea deţine un imobil achiziţionat cu 1.000 u.m., a cărui

valoare de piaţă este 3.000 u.m. Conducerea întreprinderii va lua decizia de a vinde

imobilul în anul în care intenţionează să majoreze rezultatul.

Principalele mecanisme şi procedee care fac obiectul contabilităţii creative pot fi

grupate în funcţie de obiectivele urmărite în1:

Procedee care au impact asupra măsurării rezultatului:

- imobilizarea cheltuielilor de dezvoltare;

- încorporarea cheltuielilor financiare în costul de producţie al imobilizărilor;

- cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-

back);

- întocmirea şi revizuirea planului de amortizare;

- subevaluarea (sau supraevaluarea) provizioanelor pentru depreciere;

- existenţa mai multor metode de contabilizare a contractelor pe termen lung

( pe măsura avansării, la terminare).

Procedee care au impact asupra prezentării contului de profit şi pierdere:

- pierderi privind creanţele neîncasabile;

- creşterea rezultatului curent prin încorporarea plusurilor de valoare din

cesiunea activelor.

Procedee care au impact asupra prezentării bilanţului:

- cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-

back);

- scontarea unei cambii sau bilet la ordin;

- dezîndatorirea în fapt (in substance defeasance): anularea economică a unei

datorii (transferul unei datorii în gestiunea unui trust însărcinat să efectueze

1 Grupare realizată de Stolowy, citat de N. Feleagă, în Controverse contabile, Editura Economică, 1996, pag. 148.

2

rambursarea), ceea ce determină diminuarea ratei îndatoririi, creşterea ratei

autonomiei financiare şi creşterea rentabilităţii financiare.

În România, o serie de elemente vin să completeze înclinaţia profesioniştilor

contabili spre creativitate:

- mărimea rezultatului contabil este punct de plecare în determinarea

impozitului pe profit. Anunţarea unor profituri mari va avea drept consecinţă

creşterea datoriei privind impozitul pe profit. Conectarea contabilităţii

româneşti la fiscalitate determină preocupări ale contabililor privind ocolirea

anumitor reglementări.

- importanţa excesivă care se acordă rezultatului contabil în determinarea

valorii unei întreprinderi, în detrimentul altor indicatori, precum: cifra de

afaceri, activul net contabil, mărimea fluxurilor de numerar.

În mod concret, utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă va avea ca efect:

Majorarea sau diminuarea cheltuielilor. Normele contabile lasă o

anumită marjă de manevră în cuantificarea cheltuielilor care aparţin unui exerciţiu.

De exemplu, pentru anumite active se indică doar numărul maxim de ani în care

trebuie amortizate. O durată mai mică sau mai mare de amortizare afectează

mărimea rezultatului. În mod similar, se pot analiza provizioanele şi posibilitatea

activării anumitor cheltuieli.

Majorarea sau diminuarea veniturilor. În anumite cazuri, se poate grăbi

sau încetini recunoaşterea veniturilor prin aplicarea principiului prudenţei sau a

principiului conectării cheltuielilor la venituri.

Majorarea sau diminuarea activelor. Existenţa unei flexibilităţi în ceea ce

priveşte calculul amortizării şi provizioanelor crează posibilitatea majorării sau

diminuării valorii nete a activelor. De asemenea, stocurile se pot evalua prin

diferite metode şi, ca urmare, valoarea lor poate fi diferită, cu efecte

corespunzătoare asupra contului de profit şi pierdere. Modificările respective

afectează mărimea activelor curente şi necurente, precum şi indicatorii calculaţi pe

baza acestora.

3

Majorarea sau diminuarea fondurilor proprietarilor. Modificarea

veniturilor şi cheltuielilor afectează mărimea rezultatului şi, în consecinţă, mărimea

rezervelor.

Reclasificarea activelor sau datoriilor. Uneori, pot exista dubii în ceea ce

priveşte încadrarea unui element într-o categorie sau alta. Este, de exemplu, cazul

titlurilor care, în funcţie de intenţia întreprinderii, trebuie înscrise în active curente

sau în active necurente. Înscrierea într-o categorie sau alta afectează ratele

calculate pe seama acestora.

Manipularea informaţiilor prezentate în notele explicative şi politicile

contabile din cadrul situaţiilor financiare. Există părţi în acestea în care se pot

include mai multe sau mai puţine informaţii. Lipsa unor informaţii relevante poate

afecta deciziile utilizatorilor externi.

În mod concret, contabilitatea creativă vizează trei direcţii:

- maximizarea rezultatului;

- creşterea capitalurilor proprii;

- reducerea ratei îndatoririi.

Contabilitatea creativă presupune utilizarea imaginaţiei profesioniştilor contabili

pentru a traduce acele inovaţii juridice, economice şi financiare pentru care nu există, în

momentul apariţiei lor, soluţii contabile normalizate.

Montajele care decurg din această inginerie financiară sunt iniţiate în funcţie de

incidenţa lor asupra bilanţului şi rezultatelor întreprinderii.

Contabilitatea creativă presupune că întreprinderea în cauză profită de breşele

existente în norme şi de flexibilitatea normelor în vederea distorsionării rezultatelor

publicate. Deşi există o diferenţă clară între contabilitatea creativă şi încălcarea deliberată

a legii (fraude), ambele fenomene apar în condiţii de dificultate financiară a

întreprinderilor şi au la bază intenţia de a înşela. În consecinţă, chiar dacă utilizarea

contabilităţii creative nu este ilegală, ea indică faptul că managerii, aflaţi sub presiune

financiară, caută soluţii fără a-şi mai pune problema respectării unor standarde etice.

4

2. Capitalizarea cheltuielilor de dezvoltare

Posibilităţile de contabilitate creativă în sfera activităţilor de dezvoltare sunt

legate, în esenţă, de decizia de a capitaliza sau nu cheltuielile, de valoarea cheltuielilor

capitalizate şi de amortizarea acestora.

Principiul independenţei exerciţiului şi al conectării cheltuielilor la venituri (care

presupune determinarea treptată a rezultatului unui exerciţiu, corespunzător principalelor

tipuri de operaţii desfăşurate într-o întreprindere – exploatare, financiară, excepţională –

prin deducerea din totalul veniturilor a totalului cheltuielilor de aceeşi natură) impun

delimitarea imobilizărilor necorporale de cheltuielile curente ale exerciţiului, prin

capitalizarea cheltuielilor de constituire şi a celor de dezvoltare. Aceste cheltuieli au loc

pentru activităţi care nu au generat venituri în cursul exerciţiului în care ele se efectuează,

ci efectul acestor acţiuni se degajă sub forma beneficiilor viitoare în exerciţiile următoare.

Ca urmare, neexistând posibilitatea ca în exerciţiul în care cheltuielile se fac să fie

conectate la venituri, ele sunt tratate ca imobilizări necorporale.

Distincţia între cheltuielile de cercetare şi cheltuielile de dezvoltare creează

premise pentru manifestarea creativităţii contabile. Pentru a aprecia dacă un activ

necorporal de natura activităţii de cercetare-dezvoltare generat intern satisface criteriul

pentru a fi recunoscut drept activ, procesul de creare a imobilizării trebuie divizat în două

faze: faza de cercetare şi faza de dezvoltare2.

Activitatea de cercetare vizează obţinerea de noi cunoştinţe, căutarea, evaluarea şi

selecţia finală a aplicaţiilor din cercetare sau alte cunoştinţe; cercetarea pentru alternative

de materiale, aparate, produse, procese tehnologice, sisteme sau servicii. Norma IAS 38

“Imobilizări necorporale” estimează că în faza de cercetare o întreprindere nu poate să

demonstreze existenţa unei imobilizări necorporale care va genera avantaje economice

viitoare probabile. De aceea, aceste cheltuieli sunt contabilizate în clasa 6 “Cheltuieli”

atunci când ele sunt angajate.

Dezvoltarea este aplicarea rezultatelor cercetării sau a altor cunoştinţe, în scopul

realizării de produse sau servicii noi sau îmbunătăţite substanţial, înaintea de începerea

2 V. Băbăiţă, Contabilitatea activităţii de cercetare-dezvoltare, revista Gestiunea şi contabilitatea firmei, nr. 5, mai 2002.

5

producţiei sau utilizării în scopuri comerciale3. În această fază o societate poate să

demonstreze că activul necorporal va genera beneficii economice viitoare, deoarece faza

de dezvoltare este mai avansată decât cea de cercetare.

Dacă o societate nu poate distinge faza de cercetare şi cea de dezvoltare în cadrul

unui proiect intern, cheltuiala este tratată ca o cheltuială de cercetare, înregistrată pe

cheltuieli în momentul în care se angajează.

Când activele necorporale prezentate în bilanţ cuprind cheltuieli de dezvoltare, în

notele explicative trebuie prezentate următoarele informaţii:

(i) perioada pe parcursul căreia valoarea cheltuielilor imobilizate este sau urmează a

fi amortizată; şi

(ii) motivele care au determinat recunoaşterea lor ca active.

Cheltuielile de dezvoltare se amortizează, conform legislaţiei în vigoare, prin

metoda liniară, pe o perioadă de cel mult 5 ani, din momentul începerii producţiei

comerciale a articolelor la care se referă.

O societate care utilizează o politică de capitalizare a cheltuielilor de dezvoltare

poate majora sau micşora rezultatul unui exerciţiu printr-o simplă reclasificare a

cheltuielilor în categoria “cercetare”, caz în care se afectează contul de profit şi pierdere,

sau în categoria “dezvoltare”, caz în care se afectează bilanţul şi într-o mai mică măsură

contul de profit şi pierdere (prin amortizarea cheltuielilor de dezvoltare).

Interesant este momentul în care cheltuielile efectuate de o întreprindere pot fi

considerate în categoria cheltuielilor de dezvoltare şi încep să se contabilizeze ca

imobilizări necorporale. Conform OMFP 306/2002 şi Standardelor internaţionale de

contabilitate, elementul necorporal raportat drept cheltuială nu poate fi recunoscut

ulterior ca parte dintr-un activ necorporal4. Întreprinderile interesate în contabilitate

creativă vor alege metoda care le conduce la imaginea dorită.

Creativitatea se poate manifesta şi în ceea ce priveşte valoarea cheltuielilor de

dezvoltare capitalizate. Uneori, anumite cheltuieli sunt comune mai multor proiecte, iar

delimitarea lor pe fiecare proiect are un caracter subiectiv.

3 OMFP 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene. 4 I. Bircea, Evaluarea întreprinderii, Note de curs, Editura Universităţii “Petru Maior” Târgu-Mureş, 2003.

6

3. Reevaluarea imobilizărilor

Decizia de a reevalua imobilizările nu este, de regulă, inocentă. Reevaluarea poate

reprezenta ultima încercare a întreprinderilor aflate în dificultate de a-şi majora artificial

capacitatea de îndatorare.

Legislaţia societăţilor comerciale stipulează, în unele ţări, că o societate trebuie să

dispună de capitaluri proprii egale cu cel puţin 50% din capitalul social. Dacă mărimea

lor este inferioară acestei limite, capitalurile proprii trebuie reconstruite. Pentru

reconstituirea lor se procedează în principal la o creştere de capital egală cu mărimea

pierderilor, urmată de o reducere de capital în vederea anulării pierderii. Dar şi

reevaluarea imobilizărilor poate contribui la reconstituirea capitalurilor proprii (prin

creşterea rezervelor din reevaluare), fără a mai fi necesar aportul asociaţilor.

Alegerea activelor ce urmează a fi reevaluate nu este deloc întâmplătoare. Astfel,

întreprinderile au tendinţa de a reevalua doar activele pentru care se pot constata plusuri

de valoare, excluzându-le din sfera reevaluării pe cele a căror valoare reală riscă să fie

inferioară valorii contabile. Este cazul instalaţiilor foarte specializate şi a clădirilor

achiziţionate într-un moment în care preţurile erau foarte ridicate. Dar normele prevăd ca

un activ să nu fie reevaluat în mod izolat.

Elementele dintr-o clasă de imobilizări corporale sunt reevaluate simultan pentru

a se evita reevaluarea selectivă şi raportarea în situaţiile financiare anuale simplificate a

unor valori care sunt o combinaţie de costuri şi valori calculate la date diferite. Dacă un

activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din clasa din care face parte trebuie

reevaluate, cu excepţia situaţiei când nu există nici o piaţă activă pentru acel element (caz

în care activul respectiv va fi înregistrat la costul său istoric diminuat cu amortizarea

calculată până în acel moment)5.

Deşi noţiunea de “clasă de imobilizări” este definită prin lege (o clasă de

imobilizări corporale este o grupare de active de aceeaşi natură şi utilizări similare, aflate

în exploatarea unei persoane juridice; exemple de astfel de clase sunt următoarele:

5 OMFP 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene

7

terenuri; clădiri; maşini şi echipamente; nave; aeronave etc.), totuşi ea lasă loc de

interpretare în funcţie de interesele întreprinderii.

Având în vedere multitudinea de metode utilizate şi caracterul incert al

informaţiilor previzionale, evaluarea activelor de către experţi externi întreprinderii nu

reprezintă o garanţie a obiectivităţii. Obiectivitatea este relativă chiar şi în cazul

imobilizărilor care fac obiectul unei pieţe active, întrucât două terenuri sau două clădiri

nu sunt niciodată identice. Din acest motiv a devenit o practică pentru societăţi să solicite

evaluări din partea mai multor experţi şi să o utilizeze pe cea care le conduce la imaginea

dorită.

Reevaluarea poate însă avea efecte pe termen mediu sau lung asupra rezultatului

contabil. Reevaluarea imobilizărilor amortizabile generează o creştere a amortizărilor

viitoare (deoarece amortizarea pentru perioada următoare reevaluării are în vedere noua

valoare şi durata normală rămasă) şi o diminuare a rezultatului.

În situaţia în care activul este vândut, apar plus-valori sau minus-valori

determinate ca diferenţă între preţul de vânzare şi valoarea brută reevaluată diminuată cu

amortizarea cumulată. În acest caz, diferenţa din reevaluare este inclusă în rezultatul

exerciţiului.

Pentru a evita diminuarea rezultatelor viitoare, societăţile sunt tentate să

reevalueze doar imobilizările neamortizabile, ca de exemplu terenurile. Normele permit

acest lucru, deoarece terenurile reprezintă “o categorie”.

Analistul financiar trebuie să aibă în vedere incidenţa reevaluării, atunci când

compară activele şi rezultatele unor societăţi care au procedat la reevaluare cu activele şi

rezultatele unor societăţi ale căror imobilizări sunt evaluate la costul istoric.

4. Amortizarea imobilizărilor corporale

a) Influenţa duratei de amortizare asupra rezultatului unei societăţi

Estimarea duratei de amortizare (duratei de viaţă utilă a imobilizărilor) este o

problemă de judecată profesională care presupune luarea în considerare a mai multor

factori:

- nivelul estimat de utilizare a activului;

8

- uzura fizică estimată, ţinând cont de programul de întreţinere şi reparaţii al

întreprinderii;

- uzura morală;

- limitele legale de utilizare a activului, cum ar fi durata contractului pentru

bunurile care fac obiectul unui contract de leasing financiar.

Durata de viaţă utilă depinde de politica managerială privind activele firmei, deci

poate fi inferioară duratei de viaţă economică. Durata de viaţă utilă se poate exprima

(conform IAS 4 “Contabilitatea amortizării”) în unităţi de timp sau în unităţi fizice de

producţie.

Durata de amortizare a unei imobilizări trebuie reexaminată periodic şi, dacă

previziunile sunt sensibil diferite de estimările anterioare, cheltuielile cu amortizările

exerciţiului în curs şi ale exerciţiilor viitoare trebuie să fie ajustate. În cursul utilizării

unui activ poate să devină evident că estimarea duratei sale de utilizare este neadecvată.

Este cazul lucrărilor de mentenanţă şi reparaţii efectuate asupra imobilizărilor, a

ameliorării stării acestora, când durata de amortizare poate să crească (cu până la 10%).

Pentru exemplificarea influenţei duratei de amortizare asupra rezultatului,

presupunem că există două societăţi cu aceleaşi performanţe care deţin şi utilizează

aceeaşi categorie de active. Societăţile A şi B deţin fiecare un mijloc fix achiziţionat cu

120 milioane lei. Deşi cele 2 active corporale sunt identice şi sunt utilizate în aceleaşi

condiţii, pentru amortizarea lor au fost reţinute durate diferite: 2 ani la SC A şi 3 ani la

SC B. În funcţie de durata de amortizare stabilită, conturile de profit şi pierdere ale celor

2 societăţi se prezintă astfel:

SC A Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total

Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000

Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600

Ch de personal 600 600 600 1.800

Ch cu A 60 60 0 120

Rezultat din exploatare 140 140 200 480

9

Soc B Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total

Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000


Ch de personal 600 600 600 1.800

Ch cu A 40 40 40 120


Societăţile A şi B au performanţe identice.

A doua societate alege însă o durată de amortizare mai mare, ameliorându-şi

astfel rezultatul (prin includerea în cheltuielile curente ale exerciţului a unei cheltuieli cu

amortizarea mai mici), dând impresia unei societăţi performante.

Pentru a evita această capcană, utilizatorii externi interesaţi în compararea celor

două societăţi trebuie să se asigure că duratele de amortizare sunt comparabile sau,

făcând abstracţie de cheltuiala privind amortizarea, să compare excedentul brut din

exploatare.

b) Influenţa metodei de amortizare asupra rezultatului societăţii

Conform legislaţiei în vigoare, persoanele juridice amortizează imobilizările

corporale utilizând unul din următoarele regimuri de amortizare:

1) amortizarea liniară, care constă în repartizarea uniformă a valorii de intrare a

imobilizărilor corporale pe toată durata de viaţă utilă stabilită a acestora;

2) amortizarea degresivă, care presupune multiplicarea cotelor de amortizare liniară

cu coeficienţii prevăzuţi de lege (1,5; 2; 2,5). Utilizarea regimului de amortizare

degresiv se aprobă de Consiliul de administraţie al agentului economic, respectiv de

responsabilul cu gestiunea patrimoniului.

3) amortizarea accelerată, constând în calcularea, în exerciţiul financiar în care

imobilizările corporale intră în activul persoanei juridice, a unei amortizări în limita

prevăzută de lege (50%) din valoarea de intrare a acestora. În exerciţiile următoare

amortizarea se calculează după regimul amortizării liniare.

În alegerea metodei de amortizare, conducătorii societăţilor vor ţine cont de ritmul

de consumare a avantajelor economice generate de deţinerea şi utilizarea imobilizărilor

10

respective. Metoda de amortizare degresivă se utilizează mai ales atunci când

imobilizările se uzează moral într-o perioadă relativ scurtă de timp.

Norma IAS 16 trece în revistă metodele de amortizare utilizabile, şi anume:

metoda liniară, metoda degresivă şi metoda însumării cifrelor6.

Comparativ cu practica din România, utilizarea metodei liniare aduce următoarele

elemente noi: deducerea valorii reziduale din valoarea iniţială sau din valoarea reevaluată

şi estimarea de către întreprindere a duratei de viaţă a imobilizărilor corporale.

Metoda însumării cifrelor are ca rezultat alocarea costului iniţial în funcţie de

gradul de utilizare a activului sau de producţia obţinută.

Metoda degresivă determină o cheltuială descrescătoare cu amortizarea pe

parcursul duratei de viaţă utilă a activului.

Pentru a exemplifica influenţa metodei de amortizare asupra rezultatului unui

agent economic, presupunem cazul a două societăţi comerciale care deţin şi utilizează

aceeaşi categorie de active imobilizate (un mijloc fix achiziţionat cu 120 mil. lei),

amortizabile pe aceeaşi perioadă de timp (3 ani). Metodele de amortizare utilizate de cele

două societăţi sunt însă diferite: metoda degresivă în cazul primei societăţi şi metoda

liniară de amortizare pentru cea de-a doua.

În funcţie de metoda de amortizare reţinută, conturile de profit şi pierdere ale

celor 2 societăţi se prezintă astfel.

Soc A (degresivă) Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total

Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000


Ch de personal 600 600 600 1.800

Ch cu A 60 30 30 120


Soc B (liniară) Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total

6 R. Neag, Contabilitate financiară între naţional şi internaţional, Editura Universităţii “Petru Maior”, Târgu-Mureş, 2003, pag. 135.

11

Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000


Ch de personal 600 600 600 1.800

Ch cu A 40 40 40 120


Metoda de amortizare are influenţă asupra contului de profit şi pierdere. Alegând

metoda amortizării degresive, prima societate crează impresia unei societăţi a cărei

performanţă se ameliorează de la un an la altul (coeficientul amortizării degresive se

obţine prin multiplicarea coeficientului de amortizare liniară cu 1,5; 2 sau 2,5; prin

urmare amortizarea degresivă calculată va fi mai mare decât cea liniară în primii ani ai

duratei de utilizare, diminuând rezultatul; în anii următori cheltuiala cu amortizarea

degresivă este mai mică, dând astfel impresia ameliorării rezultatului faţă de anii

precedenţi). În realitate, performanţele celor două societăţi sunt identice şi constante.

Potrivit reglementărilor actuale, societăţile pot decide utilizarea metodei de

amortizare accelerată fără a mai fi nevoie de avizul organului teritorial al Ministerului

Finanţelor Publice (pentru echipamentele tehnologice, respectiv maşini, utilaje şi

instalaţii de lucru, computere şi echipamente periferice ale acestora, puse în funcţiune

după data intrării în vigoare a prezentei legi, se poate utiliza regimul de amortizare

accelerată fără aprobarea organului fiscal teritorial. Acelaşi regim de amortizare se poate

utiliza şi pentru brevetele de invenţie, de la data aplicării acestora de către contribuabil).

O consecinţă a utilizării metodei de amortizare accelerată este majorarea

cheltuielilor cu amortizarea în primul an al duratei de funcţionare a activului (amortizarea

calculată reprezintă 50% din valoarea activului), ceea ce determină reducerea rezultatului

din exploatare. În anii următori se înregistrează reducerea acestor cheltuieli (amortizarea

se va calcula prin metoda liniară, în funcţie de durata de funcţionare rămasă şi de

valoarea rămasă de amortizat). Metoda de amortizare accelerată este preferată de

societăţile care doresc netezirea rezultatelor, în cazul în care pentru primul an al utilizării

acestei metode se prevede realizarea unui rezultat curent semnificativ, care prin

majorarea cheltuielilor cu amortizarea va ajunge la nivelul considerat “normal”,

comparabil cu cel din anii următori.

12

De asemenea, când câştigurile se situează mult sub limita maximă, se va recurge

la procedeul numit “big bath”, care permite ca în anul în care societatea înregistrează o

pierdere, managerii să majoreze pierderea respectivă prin includerea unor cheltuieli

suplimentare, ceea ce va permite prezentarea unor câştiguri ridicate în anii care urmează

şi creează impresia unei societăţi ale cărei performanţe se amelioareză.

Potrivit principiului permanenţei metodelor, metoda de amortizare aleasă trebuie

să fie aceeaşi pe tot parcursul exerciţiului financiar.

Teoretic, în virtutea principiului permanenţei metodelor, societăţile pot influenţa

rezultatul prin politica de amortizare doar în anul în care realizează o investiţie.

Astfel, o societate care, în anul achiziţiei unui utilaj, a ales să îl amortizeze pe o

perioadă de 6 ani, va trebui să respecte această alegere şi în următorii 5 ani, chiar dacă în

anul al doilea ea constată că ar fi fost preferabilă amortizare degresivă sau o altă durată de

amortizare. În realitate însă, societăţilor le este permis să schimbe durata de amortizare,

metoda de amortizare şi valoarea reziduală dacă estimările iniţiale nu corespund situaţiei

actuale, cu condiţia, impusă de lege, a menţionării în notele explicative a oricăror

modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia dacă noua

politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat, efectul modificării asupra rezultatelor

raportate ale perioadei şi tendinţa reală a rezultatelor activităţii persoanei juridice.

c) Influenţa valorii reziduale asupra rezultatului unei societăţi

Valoarea reziduală (residual value) este suma netă pe care întreprinderea se

aşteaptă să o obţină prin vânzarea unui activ, la sfârşitul duratei sale de utilitate, după

deducerea cheltuielilor angajabile în operaţia de cesiune. Amortizarea trebuie să fie

calculată în funcţie de costul total de intrare al activului numai dacă întreprinderea are

intenţia să folosească bunul până la terminarea duratei sale economice de viaţă.

În majoritatea cazurilor, valoarea reziduală poate fi neglijabilă sau nulă datorită

tendinţei de a utiliza activele de-a lungul întregii lor durate de viaţă utilă. Totuşi există

situaţii în care activele vor avea valori reziduale semnificative, atunci când întreprinderea

decide să nu continue utilizarea activelor de-a lungul întregii lor durate de viaţă

economică şi să ia măsuri pentru valorificarea acestora.

13

Estimarea valorii reziduale de către conducerea întreprinderii poate să facă

obiectul cosmetizării conturilor. Spre exemplu, în cazul societăţilor cotate, pentru care

raportarea unui rezultat pe acţiune cât mai atractiv pentru investitori, s-ar putea estima o

valoare reziduală excesivă, cu efect asupra diminuării amortizării şi, deci, asupra creşterii

rezultatului.

Considerăm două întreprinderi similare, care deţin şi utilizează imobilizări

identice în aceleaşi condiţii. Prima întreprindere nu ţine cont de valoarea reziduală în

calculul amortizării, iar cea de-a doua estimează valoarea reziduală la un anumit nivel.

Deşi performanţele celor două societăţi sunt egale, totuşi rezultatul curent al celei

de-a doua este superior rezultatului primei societăţi, datorită diminuării cheltuielilor cu

amortizarea determinate prin luarea în calcul a valorii reziduale.

De remarcat faptul că prin OMFP 94/2001 se preia noţiunea de valoare reziduală

şi totodată efectul acesteia asupra valorii amortizabile. Rămâne de văzut cum se va

concilia raportul dintre substanţa economică a fenomenului şi aspecte fiscale legate de

aplicabilitatea în contabilitatea întreprinderilor.

5. Contabilitatea creativă şi operaţiile de lease-back

Operaţia de lease-back (sau tranzacţia de vânzare asortată concomitent cu o locaţie)

reprezintă un montaj financiar prin care proprietarul unui bun îl vinde unui terţ, pentru a-l

relua, concomitent, printr-un contract de locaţie. Plata în numele locaţiei şi preţul de

vânzare sunt în general legate, deoarece ele sunt negociate împreună. Contabilizarea unei

operaţii de vânzare a unui contract de locaţie depinde de categoria de contract de locaţie.

Contextul aferent acestui montaj este sugerat de următoarea schemă de principiu7:

Vânzarea bunului

concomitent cu reluarea

bunului în locaţie

Avantajele întreprinderii I1:

- păstrează bunul, beneficiind de utilizarea lui;

7 N. Feleagă, L. Malciu, Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, 2002, pag. 165.

14

Întreprinderea I1 Întreprinderea I2

- rezolvă o posibilă problemă de trezorerie, prin încasarea imediată a preţului de

vânzare al bunului.

Avantajele întreprinderii I2:

- în varianta unei locaţii finanţare, prin redevenţele încasate, îşi asigură

rentabilitatea investiţiei sale (veniturile din dobânzi);

- în varianta unei locaţii simple, rentabilitatea nu se poate asigura decât atunci

când suma chiriilor încasate este superioară preţului de vânzare.

Acest montaj poate fi utilizat de întreprinderi pentru cosmetizarea imaginii lor

financiare, atunci când jocul între cele două tipuri de contracte de locaţie este speculat

pentru “împodobirea bilanţului”.

Operaţia de lease-back reprezintă o decizie de gestiune deoarece situaţia reală a

întreprinderii nu este în fapt modificată, ea utilizând în continuare activul ca şi cum ar

proprietar. Această operaţie permite realizarea unui plus de valoare care poate fi

constatat, în anul vânzării, la rezultate. În realitate, acest plus de valoare va fi neutralizat

de chiriile viitoare. În plus, prin încadrarea contractului de închiriere în categoria

leasingului operaţional, se evită constatarea unei datorii şi, în consecinţă, majorarea ratei

îndatorării.

Pentru a demonstra cele afirmate, vom compara consecinţele operaţiei de lease-

back asupra rezultatului cu consecinţele recurgerii la un împrumut garantat prin

imobilizarea în cauză.

Fiecare dintre cele două variante determină o influenţă diferită asupra contului de

profit şi pierdere şi asupra bilanţului. Primirea unui împrumut se regăseşte în contul de

profit şi pierdere prin prisma cheltuielilor cu dobânzile aferente împrumutului. În cazul

operaţiei de lease-back, în contul de profit şi pierdere se vor regăsi, în categoria altor

venituri din exploatare, veniturile din cedarea imobilizării respective, care vor majora

rezultatul curent al exerciţiului. Chiriile aferente primirii în locaţie a bunului vor diminua

rezultatul din exploatare al exerciţiilor următoare.

Operaţia de lease-back nu are drept consecinţă numai ameliorarea rezultatului. Ea

permite manipularea bilanţului. Datorită faptului că resursele procurate prin cedarea

activului nu reprezintă, din punct de vedere juridic un împrumut, operaţia nu majorează

rata îndatoririi (raportul dintre total datorii şi capitaluri proprii).

15

Consecinţele operaţiilor de lease-back asupra contului de profit şi pierdere şi

asupra bilanţului au făcut din acestea o modalitate de finanţare mai atractivă, în unele

cazuri, decât finanţarea bancară. Pentru a stopa “împodobirea” situaţiilor financiare, prin

recurgerea la operaţii de lease-back, unele organisme de normalizare au inclus în norme

prevederi privind contabilizarea acestora. Astfel, norma internaţioanlă IAS 17 stabileşte

că modul de contabilizare depinde de natura contractului de locaţie.

Dacă este vorba de o locaţie-finanţare, plusul (minusul) de valoare degajat de

operaţia de vânzare nu trebuie considerat un beneficiu (o pierdere) al (a) exerciţiului în

care are loc vânzarea, ci trebuie etalat pe durata contractului.

Deşi, în ultimii ani a sporit vigilenţa analiştilor financiari, tehnica finanţării prin

lease-back îşi conservă încă o parte din eficacitate. Acest lucru este posibil deoarece

notele explicative ale situaţiilor financiare nu precizează care este natura locaţiilor, nu

descompune vânzările de imobilizări în “vânzări normale” şi “vânzări lease-back” şi nici

nu furnizează informaţii privind valoarea justă a preţurilor de vânzare şi a redevenţelor.

În plus, sarcina analiştilor financiari este îngreunată de faptul că există cazuri în care

utilizarea finanţării de tip lease-back nu decurge din dorinţa întreprinderilor de a degaja

un rezultat artificial, ci dintr-o bună gestiune.

6. Evaluarea stocurilor la ieşire

Stabilirea valorii de ieşire a bunurilor economice are la bază divizarea acestora în

două categorii: bunuri fungibile şi bunuri nefungibile.

Bunurile fungibile sunt bunuri de orice natură care nu se pot distinge în mod

substanţial unele de altele. Sunt considerate bunuri fungibile (confundabile) speţele care

aparţin aceluiaşi sort de bun, achiziţionate sau fabricate la date şi la preţuri (costuri)

diferite.

Costul stocurilor care nu sunt de obicei fungibile şi al acelor bunuri sau servicii

produse şi destinate unor comenzi distincte trebuie determinat prin identificarea specifică

a costurilor individuale. Identificarea specifică a costului presupune atribuirea costurilor

specifice elementelor identificabile ale stocurilor. Acest tratament contabil este adecvat

pentru acele elemente care fac obiectul unei comenzi distincte, indiferent dacă au fost

16

cumpărate sau produse. Identificarea specifică nu poate fi folsită în cazurile în care

stocurile cuprind un număr mare de elemente, care sunt de regulă fungibile.

Pentru elementele fungibile (confundabile), norma IAS 2 a prevăzut două

prelucrări de determinare a costurilor: prelucrarea de referinţă şi cealaltă prelucrare

autorizată.

Prelucrarea de referinţă (sau tratamentul contabil de bază) constă în determinarea

costului altor stocuri decât cele care sunt identificabile prin utilizarea metodei “primul

intrat – primul ieşit” (the first-in, first-out: FIFO) sau a metodei “costului mediu

ponderat: CMP” (weighted average cost).

Potrivit metodei “primul intrat-primul ieşit” (FIFO), bunurile ieşite din gestiune

se evaluează la costul de achiziţie (sau de producţie) al primei intrări (lot). Pe măsura

epuizării lotului, bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie (sau de

produţie) al lotului următor, în ordine cronologică. Metoda FIFO consideră că elementele

ies din stoc în ordinea intrării lor. În consecinţă, stocul la sfârşitul perioadei este constituit

din elementele cele mai recente.

Metoda “costului mediu ponderat” (CMP) presupune calcularea costului fiecărui

element pe baza mediei ponderate a costurilor elementelor similare aflate în stoc la

începutul perioadei şi a costului elementelor similare produse sau cumpărate în timpul

perioadei. Media poate fi calculată periodic (de exemplu, lunar) sau după fiecare recepţie,

în funcţie de situaţia particulară a întreprinderii.

Cealaltă prelucrare autorizată (sau tratamentul contabil alternativ) presupune

determinarea costului bunurilor confundabile prin utilizarea metodei “ultimul intrat –

primul ieşit” (the last-in, first-out: LIFO). Potrivit metodei “ultimul intrat-primul ieşit”

(LIFO), bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie (sau de produţie) al

ultimei intrări (lot). Pe măsura epizării lotului, bunurile ieşite din gestiune se evaluează la

costul de achiziţie (sau de producţie) al lotului anterior, în ordine cronologică. Prin

urmare, elementele ce rămân în stoc la sfârşitul exerciţiului sunt primele cumpărate sau

primele fabricate.

În perioadele de creştere a preţurilor, metoda LIFO conduce la creşterea valorii

consumurilor (ieşirilor) şi la micşorarea valorii stocului final. Este evident că metoda

FIFO conduce la diminuarea valorii ieşirilor şi la creşterea valorii stocului final.

17

Practicile în diferitele ţări dezvoltate ale lumii sunt diverse şi cu justificări variate.

Astfel, întreprinderile britanice preferă utilizarea metodei FIFO, deoarece ea corespunde

cel mai bine fluxurilor reale de epuizare (ieşire) a stocurilor. Întreprinderile americane

preferă metoda LIFO, deoarece aceasta măsoară fluxurile costurilor cât mai aproape de

realitate. În plus, această metodă este admisă de administraţia fiscală americană. De

altfel, organismul intrenaţional de normalizare, în contextul proiectului său de reducere a

opţiunilor (la începutul anilor 1990), vizase interzicerea metodei LIFO, deoarece ea nu

este cu adevărat compatibilă cu principiul costurilor istorice. Totuşi, pentru a asigura

compatibilitatea între cele două referenţiale internaţionale cunoscute (internaţional şi

american), s-a renunţat la eliminarea metodei LIFO. În Franţa, metoda LIFO nu poate fi

utilizată, din motive fiscale, pentru întocmirea situaţiilor fiscale individuale, dar, în mod

logic, utilizarea ei este permisă în cazul situaţiilor financiare consolidate.

Normele contabile româneşti prevăd pentru evaluarea stocurilor la ieşire cele trei

metode: FIFO, LIFO şi CMP. Fiecare dintre cele trei metode de evaluare conduce la

valori diferite ale rezultatului contabil.

Metoda FIFO corespunde cel mai bine fluxurilor fizice reale, dar, folosită în

scopuri “creative”, ea conduce la creşterea profiturilor (în condiţii de creştere a

preţurilor), deşi profiturile respective sunt fantomatice. Raţiunea utilizării acestei metode

de către întreprinderile interesate în majorarea rezultatului lor pleacă de la specificul

înregistrării consumurilor, prin trecerea acestora pe cheltuieli. Cheltuielile cu stocurile

ieşite din unitate sunt mai mici în cazul utilizării metodei FIFO, datorită evaluării

stocurilor la costul primelor intrări (în general mai mici), ceea ce determină îmbunătăţirea

(aparentă) a performanţelor societăţii.

În condiţiile scăderii preţurilor (situaţie foarte rar întâlnită), metoda FIFO poate fi

utilizată de către societăţile care urmăresc diminuarea rezultatului lor (prin majorarea

cheltuielilor cu materiile prime, materialelor consumate evaluate la valoarea primelor

intrări – mai mare).

Metoda LIFO este o metodă mai realistă, în privinţa măsurării fluxurilor în costuri

în contul de profit şi pierdere. Ea distorsionează bilanţul (stocurile rămase sunt

înregistrate la o valoare mai mică), dar conduce la un cont de profit şi pierdere mai

corect. Ea permite societăţilor care o utilizează să-şi diminueze rezultatul, prin majorarea

18

cheltuielilor cu stocurile consumate sau vândute, majorare datorată evaluării acestor

stocuri la valoarea primelor intrări (mai mare). În plus, metoda LIFO amână sarcina

fiscală8, iar prin includerea pe cheltuieli a unui preţ mai apropiat de preţul pieţei, se

creează premisa recuperării sumelor necesare pentru înlocuirea stocurilor consumate sau

vândute. Metoda LIFO poate fi utilizată, în condiţiile scăderii preţurilor, de către

societăţile interesate în majorarea rezultatului lor.

Exemplu:

O societate realizează comerţ cu marfa X. În luna ianuarie dispunem de

următoarele informaţii privind această marfă: stoc iniţial 120 buc x 2.000 lei; intrări pe

05.01, 200 buc x 2.500 lei şi pe 20.01, 100 buc x 3.100 lei; ieşiri pe 10.01, 150 buc şi pe

25.01, 200 buc. Preţul de vânzare unitar practicat de societate a fost de 2.700 lei.

În funcţie de metoda folosită pentru evaluarea stocurilor, contul de profit şi

pierdere al societăţii se prezintă astfel:

Contul de P+P CMP FIFO LIFO

Cifra de afaceri 945 945 945

Ch cu mărfuri 875 833 910

Rezultat 70 112 35

Cele prezentate mai sus demonstrează că rezultatul unei întreprinderi nu depinde

doar de performanţele economico-financiare, ci şi de opţiunea pentru o anumită metodă

de evaluare a stocurilor. În plus, schimbarea metodei de evaluare a stocurilor de la un

exerciţiu la altul permite netezirea rezultatului.

Suntem de părere că utilizarea metodei costului mediu ponderat ar putea fi mai

reprezentativă pentru determinarea costului stocurilor consumate sau vândute şi ar putea

descuraja practicile de contabilitate creativă.

Normele contabile româneşti precizează că metoda aleasă trebuie aplicată cu

consecvenţă pentru elemente similare de natura stocurilor şi a activelor fungibile de la un

exerciţiu financiar la altul. Dacă, în situaţii excepţionale, administratorii decid să schimbe

8 Iuliana Georgescu, “Tratamentul stocurilor la valoarea justă”, revista Contabilitatea, Expertiza şi Auditul Afacerilor, mai 2002, pag. 24.

19

metoda pentru un anumit element de stocuri sau alte active fungibile, în notele explicative

trebuie să se prezinte următoarele informaţii:

- motivul schimbării metodei; şi

- efectele sale asupra rezutatului.

O persoană juridică trebuie să utilizeze aceleaşi metode de determinare a costului

pentru toate stocurile care au natură şi utilizări similare. Pentru stocurile cu natură sau

utilizare diferită, folosirea unor metode diferite de calcul al costului poate fi justificată.

7. Politica de Provizioane

Aplicarea principiului prudenţei în evaluare, presupune, printre altele, constituirea

de provizioane atunci când anumite cheltuieli sau pierderi pot fi prevăzute sau estimate,

fără a fi cunoscute nici mărimea lor exactă, nici data de efectuare sau obţinere. Aceste

provizioane sunt destinate acoperirii de riscuri şi cheltuieli pe care evenimentele

survenite sau în curs de desfăşurare le fac probabile. Aceste evenimente privesc cazuri

precise, dar realizarea lor este nesigură9.

Prudenţa s-a dovedit a fi atitudinea fundamentală a contabililor din întreaga lume.

Totuşi, pesimismul sistematic al prudenţei a creat o tendinţă de proliferare a

provizioanelor, în general, şi a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli în special.

Norma IAS 37 “Provizioane, pasive eventuale şi active eventuale” (sau Provizioane,

datorii contingente şi active contingente), prin prevederile sale, încearcă să restrângă

posibilităţile de provizionare oferite întreprinderilor.

Un provizion este o datorie a cărei mărime şi a cărei scadenţă sunt nesigure.

Conform normei IAS 37, un provizion se înregistrează doar atunci când

întreprinderea trebuie să facă faţă unui angajament de a transfera avantaje economice,

ca o consecinţă a unor evenimente trecute, şi când provizionul poate fi estimat10.

Un provizion va fi recunoscut numai în momentul în care:

- o societate are o obligaţie curentă generată de un eveniment anterior;

9 R. Cistelecan, Contabilitatea financiară, Editura Universităţii “Petru Maior” Tg.-Mureş, 2000, pag. 50.10 N. Feleagă, L. Malciu, Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, 2002, pag. 211.

20

- este probabil ca o ieşire de resurse, care să afecteze beneficiile, să fie necesară a

onora obligaţia respectivă (o reducere a resurselor este considerată probabilă atunci

când şansele de realizare sunt mai mari decât probabilitatea de nerealizare);

- poate fi realizată o estimare credibilă a valorii obligaţiei.

Valoarea provizionului trebuie să reprezinte cea mai bună estimare a costurilor

necesare stingerii obligaţiei actuale la data bilanţului. Pentru estimarea acestor costuri, se

ţine cont de experienţa unor tranzacţii similare şi, în unele cazuri, de opiniile unor experţi

independenţi.

Norma IAS 37 precizează că vor fi înregistrate la provizioane doar acele obligaţii

generate de evenimente trecute care sunt independente de acţiunile viitoare ale

întreprinderii. Există cazuri în care o întreprindere trebuie sau intenţionează să realizeze

cheltuieli pentru a putea acţiona într-un anumit mod. Deoarece întreprinderea poate evita

cheltuielile viitoare prin diverse acţiuni, ca de exemplu modificarea procesului de

producţie, ea nu are o obligaţie actuală aferentă acelei cheltuieli viitoare şi, în consecinţă,

nu va recunoaşte un provizion.

Norma IAS 37 nu rezolvă în mod definitiv şi exhaustiv problema provizioanelor.

Ea îşi propune doar să stabilească dispoziţiile generale de contabilizare şi de evaluare a

provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli, modul de aplicare a acestor dispoziţii şi

criteriile de recunoaştere a datoriilor eventuale şi a activelor eventuale. Mingea este

aruncată astfel în terenul experţilor în domeniul contabilităţii…

Întreprinderile din România pot constitui două categorii principale de

provizioane: provizioane pentru riscuri şi cheltuieli şi provizioane pentru deprecierea

activelor.

Provizioanele vor fi revizuite la data fiecărui bilanţ şi ajustate pentru a reflecta cea

mai bună estimare curentă. În cazul în care pentru stingerea unei obligaţii nu mai este

probabilă o ieşire de resurse, provizionul trebuie anulat.

Dacă în timpul exerciţiului financiar o sumă este transferată la sau de la

provizioane pentru riscuri şi cheltuieli, următoarele informaţii se prezintă în notele

explicative:

a) valoarea provizioanelor la începutul exerciţiului financiar;

21

b) sumele cu care provizioanele au fost majorate, respectiv diminuate în timpul

exerciţiului financiar;

c) natura, sursa sau destinaţia oricăror astfel de transferuri;

d) valoarea provizioanelor la sfârşitul exerciţiului financiar.

Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli necesită estimări, creând astfel condiţii

pentru netezirea rezultatelor. Astfel, umflarea provizioanelor în anii beneficiari

diminuează rezultatul, iar dezumflarea provizioanelor în anii deficitari majorează

rezultatul. De asemenea, în anumite situaţii, societăţile îşi pot netezi rezultatele evitând

provizionarea riscurilor11.

Exemplu:

Două societăţi comerciale A şi B constituie în anul 1 un provizion pentru riscul

aferent anului 3. Societatea A provizionează riscul în mod corect în anul 1 (100 mil),

nefiind necesară nici o ajustare în anul 2. În anul 3 se înregistrează pierderea de 100 mil

în alte ch şi se anulează provizionul de 100 mil pe seama veniturilor. Societatea B,

dimpotrivă, majorează cheltuielile în anul 1 prin constituirea unui provizion de 200 mil.

Anul 2 fiind deficitar, societatea ajustează provizionul, diminuându-l cu 100 mil. În anul

3 se anulează provizionul rămas şi se înregistrează pierderea de 100 mil. Conturile de

profit şi pierdere ale celor 2 societăţi A şi B se prezintă astfel:

Soc A Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total

Cifra de afaceri 2.100 2.000 2.000 6.100

Venituri din provizioane 0 0 100 100


Alte cheltuieli 0 0 100 100

Cheltuieli cu provizioane 100 0 0 100


Soc B Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total

Cifra de afaceri 2.100 2.000 2.000 6.100

Venituri din provizioane 0 100 100 200

11 N. Feleagă, L. Malciu, Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, 2002, pag. 436.

22


Alte cheltuieli 0 0 100 100

Cheltuieli cu provizioane 200 0 0 200


Prin politica de provizioane, societatea B creează impresia unei societăţi a cărei

performanţă se menţine în timp. În realitate, performanţele celor 2 societăţi sunt identice.

De asemenea, în anumite condiţii, întreprinderile îşi pot netezi rezultatele evitând

provizionarea riscurilor.

Provizioanele pentru deprecierea activelor reprezintă de asemenea un teren

favorabil pentru manifestarea creativităţii datorită subiectivităţii cu care este determinată

valoarea actuală (de piaţă) a activelor. Societatea poate apela, pentru evaluare, la sprijinul

mai multor evaluatori, care vor obţine rezultate diferite pentru aceeaşi categorie de active.

În consecinţă, întreprinderea poate alege o valoare actuală mai mare, care va determina o

diferenţă mai mare între valoarea de intrare şi cea stabilită prin inventariere; se va

constitui astfel un provizion la un nivel mai ridicat, care va diminua corespunzător

rezultatul curent al exerciţiului.

Constituirea şi anularea provizioanelor afectează contul de profit şi pierdere,

rezultatul exerciţiului şi deci mărimea obligaţiei privind impozitul pe profit. Societăţile

interesate în micşorarea impozitului pe profit aleg constituirea de provizioane pentru

diminuarea rezultatului (prin includerea provizioanelor constituite pe cheltuielile

exerciţiului). În anul diminuării sau anulării provizioanelor, acestea vor fi reluate la

venituri, majorând rezultatul societăţii.

Referitor la influenţa politicii de provizioane asupra profitului impozabil,

legislaţia din România (Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal) precizează că veniturile

rezultate din anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere sunt considerate

venituri neimpozabile.

8. Cesiunea artificială a titlurilor de plasament

23

Titlurile de plasament reprezintă acţiunile proprii răscumpărate, acţiunile

achiziţionate, obligaţiunile emise şi răscumpărate, obligaţiunile achiziţionate şi alte titluri

de plasament achiziţionate în vederea realizării unui profit într-un termen scurt.

La intrarea în unitate, titlurile de plasament se evaluează la costul de achiziţie,

prin care se înţelege preţul de cumpărare, sau la valoarea stabilită potrivit contractelor.

Cheltuielile accesorii de cumpărare a titlurilor de plasament, cum sunt

comisioanele şi alte cheltuieli similare, se înregistrează direct în cheltuielile exerciţiului.

Pentru deprecierea titlurilor de plasament, la sfârşitul exerciţiului financiar, cu

ocazia inventarierii, se constituie provizioane pe seama cheltuielilor.

O întreprindere poate să-şi amelioreze rezultatul prin vânzarea titlurilor de

plasament, într-un moment în care valoarea pe piaţă a titlurilor este semnificativ mai

mare faţă de preţul de achiziţie. Particularitatea acestei tehnici de contabilitate creativă

constă în faptul că operaţia de vânzare este urmată de răscumpărarea imediată a titlurilor.

Operaţia de cesiune artificială a titlurilor de plasament influenţează contul de

profit şi pierdere al societăţii, iar rezultatul exerciţiului va fi majorat, prin creşterea

rezultatului financiar cu diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul istoric (preţul de

achiziţie) al acţiunilor. Însă această ameliorare a rezultatului este doar una artificială,

deoarece preţul de vânzare a fost neutralizat de preţul de răscumpărare.

Acest artificiu este posibil deoarece preţul de cumpărare al titlurilor, care

reprezintă o cheltuială, nu afectează rezultatul la achiziţia, ci la ieşirea titlurilor din

gestiune.

În bilanţ, situaţia întreprinderii rămâne neschimbată în ceea ce priveşte titlurile de

plasament, dar nu şi în ceea ce priveşte trezoreria, deoarece aceasta din urmă este afectată

de plata impozitului pe profit (se obţine profit suplimentar din activitatea financiară) şi a

comisioanelor percepute de către societatea care a intermediat vânzarea-cumpărarea

titlurilor.

9. Tranzacţii circulare

Tranzacţiile circulare apar atunci când două sau mai multe întreprinderi intră în

tranzacţii unele cu altele cu scopul de a-şi ameliora informaţiile din situaţiile financiare.

24

Pentru a exemplifica această practică de contabilitate creativă propunem cazul a

două societăţi A şi B care operează în aceeaşi ramură de activitate. Ambele societăţi deţin

stocuri în valoare de 100 de milioane de lei. Fiecare societate acceptă să cumpere stocul

celeilalte la un preţ de 120 de milioane de lei.

În urma operaţiei de vânzare-cumpărare fiecare societate înregistrează un profit de

20 de milioane de lei, reprezentat de diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de

cumpărare al stocurilor respective. Este vorba însă despre un profit artificial, deoarece

câştigul de 20 de milioane de lei a fost utilizat pentru achiziţia stocului deţinut de către

cealaltă societate.

Reflectarea acestui profit în situaţiile financiare este posibilă deoarece în

contabilitatea românească, cheltuielile cu stocuri nu sunt contabilizate în momentul

achiziţiei, ci în momentul ieşirii stocurilor din gestiune.

Această opţiune este preferată mai ales de către societăţile cotate la bursă, care

vor prezenta un rezultat pe acţiune mai mare. Rezultatul pe acţiune se calculează ca

raport între rezultatul net al perioadei şi numărul mediu ponderat al acţiunilor în circulaţie

pe parcursul anului (conform IAS 33 “Rezultatul pe acţiune”).

Pe de altă parte însă, majorarea rezultatului curent implică o datorie mai mare a

firmei privind plata impozitului pe profit.

O altă modalitate prin care fiecare societate poate dobândi stocul celeilalte o

reprezintă schimbul de bunuri sau de servicii. Această operaţiune intră sub incidenţa IAS

18 “Veniturile”, care precizează că, atunci când bunurile sau serviciile schimbate sunt de

natură şi de valori similare, nu se contabilizează nici un venit. Prin urmare schimbul de

bunuri similare nu generează profit, deci nu modifică performanţa firmei reflectată în

contul de profit şi pierdere.

O societate care va dori ameliorarea rezultatelor sale financiare va recurge,

bineînţeles, la prima variantă, şi anume la vânzarea-cumpărarea stocurilor, operaţie care

determină creşterea profitului.

Limitarea contabilităţii creative

25

După cum am prezentat la începutul prezentei lucrări, contabilitatea creativă nu

este o practică ilicită, dar totuşi se pune problema moralităţii şi eticii acestui fenomen.

Stolowy şi Breton12 se întreabă însă dacă astfel de practici trebuie neapărat

eliminate. Contabilitatea şi marketingul fac parte din aceeaşi familie a disciplinelor

economice. În marketing, regula este aceea de a înşela. Persoanele înşelate prin

marketing sunt participante pe o piaţă. De ce se admite ca aceste persoane să fie înşelate

sau influenţate atunci când cumpără bunuri şi se respinge posibilitatea influenţării lor

atunci când cumpără acţiuni?

Ne este greu să găsim răspuns la această întrebare, dar considerăm că regulile

jocului diferă la cele două discipline înrudite. Contabilitatea încearcă, potrivit obiectului

său, să furnizeze o informare privind situaţia financiară, performanţele şi evoluţia unei

societăţi, să prezinte persoanelor interesate o imagine fidelă a patrimoniului

întreprinderii.

Imaginea fidelă presupune prezentarea de situaţii financiare întocmite în

conformitate cu principiile contabile general acceptate, utilizarea de cifre cât mai exacte

posibil, realizarea de estimări cât mai rezonabile şi aranjarea lor de aşa manieră încât să

poată furniza, cu toate limitele practicilor contabile curente, imaginea cea mai obiectivă

posibil, lipsită de erori, distorsiuni, manipulări sau omisiuni semnificative. Cu alte

cuvinte, trebuie avute în vedere atât litera, cât şi spiritul legii.

Contabilitatea britanică, contabilitatea americană şi referenţialul internaţional au

cunoscut noi perfecţionări care au îngrădit sau chiar eliminat posibilitatea manifestării

practicilor de contabilitate creativă.

Normalizatorii contabili care doresc să limiteze creativitatea contabilă trebuie să

aibă în vedere premisele şi circumstanţele care permit manifestarea acesteia.

O primă măsură în vederea reducerii posibilităţilor de utilizare a contabilităţii

creative o reprezintă elaborarea, respectiv dezvoltarea în ţările în care deja există, a unui

cadru contabil conceptual. Cadrul conceptual permite practicienilor să înţeleagă mai

profund normele contabile, să îşi fundamenteze o opinie generală despre practicile

contabile şi să analizeze operaţiile complexe (vânzarea unui activ urmată de

răscumpărarea acestuia).

12 Citaţi de N. Feleagă, L. Malciu în Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 451.

26

Normele contabile ar trebui să fie mai detaliate pentru a elimina, pe cât posibil,

subiectivismul în interpretare şi aplicare. Astfel, în România, prin noile reglementări

contabile (OMFP 94/2001 şi OMFP 306/2002) s-a restrâns sfera cheltuielilor care pot fi

incluse în categoria elementelor extraordinare, îngrădind posibilitatea majorării

rezultatului ordinar.

O altă măsură ar trebui să vizeze reducerea numărului de prelucrări contabile

permise sau stabilirea clară a circumstanţelor în care trebuie aplicată fiecare prelucrare.

IASB (“International Accounting Standards Board”) a stabilit că, pentru tranzacţiile de

aceeaşi natură se por utiliza cel mult două prelucrări. Organismul internaţional de

normalizare recomandă utilizarea prelucrării de referinţă. Întreprinderilor care nu

îndeplinesc condiţiile cerute de utilizarea prelucrării de referinţă le este permisă aplicarea

celeilalte prelucrări autorizate. Aceste întreprinderi sunt obligate ca, din momentul în care

au fost create condiţiile, să treacă la prelucrarea de referinţă.

Auditorii ar trebui să-şi intensifice eforturile pentru identificarea eventualelor

manipulări ale informaţiilor furnizate prin situaţiile financiare. În acest sens, funcţia de

audit ar trebui să includă o evaluare a sistemului de control intern al societăţii pentru a

preveni cazurile de contabilitate creativă sau de fraudă. Pentru a asigura o supraveghere

mai vastă şi mai riguroasă, auditorii ar trebui să fie dispuşi să îşi îndrepte armele asupra

clienţilor lor. Propunerea este dură, deoarece ea antrenează o reflecţie radicală asupra

naturii raporturilor dintre auditori şi manageri.

Orientarea utilizatorilor externi, a investitorilor în special, către informaţiile de

tip fluxuri de trezorerie i-ar putea descuraja pe manageri să utilizeze tehnici de

manipulare a informaţiilor contabile.

Imaginaţia financiară poate “aranja” veniturile şi cheltuielile pentru a prezenta un

profit sau o pierdere mai mare. Ea nu poate însă să genereze lichidităţi. În general, o

societate profitabilă este considerată atractivă. Dacă ea prezintă însă un cash-flow negativ

din activităţile de exploatare, utilizatorii externi ar trebui să devină prudenţi şi să

analizeze viabilitatea proiectelor şi capacitatea societăţii de a-şi plăti datoriile. Nu puţine

au fost cazurile în care societăţi foarte profitabile au intrat în stare de faliment.

27

BIBLIOGRAFIE

1) N. Feleagă, L. Malciu – Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică, Bucureşti,

2002.

2) L. Malciu – Contabilitate creativă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

3) R. Neag – Contabilitate comparată, Note de curs, Editura Universităţii “Petru

Maior”, Târgu-Mureş, 2004.

28

4) R. Neag – Contabilitate şi fiscalitate, Note de curs, Editura Universităţii “Petru

Maior”, Târgu-Mureş, 2003.

5) R. Neag – Contabilitatea financiară între naţional şi internaţional, Editura

Universităţii “Petru Maior”, Târgu-Mureş, 2003.

6) A. Pop – Contabilitatea financiară românească armonizată cu Directivele contabile

europene şi Standardele internaţionale de contabilitate, Editura Intelcredo, Deva,

2002.

*** Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94 din 2001 pentru aprobarea

Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice

Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, publicat în M.O. nr.

85/20.02.2001.

*** Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 306 din 2002 pentru aprobarea

Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene.

*** Legea nr. 571 din 22.12.2003 privind Codul fiscal, publicată în M.O. nr.

927/23.12.2003.

29

Documents

Tehnici de Contabilitate Creativa