Buletinul Forţelor Navale nr.21 / 2014

ROMÂNIA MINISTERUL AP ĂRĂRII NA ŢIONALE

STATUL MAJOR AL FOR ŢELOR NAVALE

BULETINUL

FORŢELOR NAVALE

NR. 21/2014 – SERIE NOUĂ –

CONSTANŢA – 2014 –

COLEGIUL DE REDAC ŢIE Preşedinte:

Contraamiral de flotilă dr. Constantin CIOROBEA Membri:

Contraamiral de flotilă dr. Gigi-Cristinel UCE Contraamiral de flotilă Ioan STĂNCIULESCU Contraamiral de flotilă dr. Dan HĂULICĂ Contraamiral de flotilă prof. univ. dr. ing. Vergil CHIŢAC Comandor dr. Adrian FILIP Comandor Adrian IORDACHE Comandor Viorel ROMAN Comandor dr. Vergil MORARU Comandor Vasile NECULA Comandor Vasile CHIRILĂ Comandor Sorin CUCU

Redactor responsabil: Căpitan-comandor Cornel-Marius ABAGIU

Tehnoredactare computerizată: Pcc Elena GÂDEI

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 206 din 27.05.2004 privind buna

conduită în cercetarea ştiin ţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare

Tehnoredactare realizată la Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale

TIPOGRAFIA DIREC ŢIEI HIDROGRAFICE MARITIME

CONSTANŢA

B. 0295 comanda___/2015

______________________________________________________________________________ 1

CUPRINS

GEOPOLITIC Ă, GEOSTRATEGIE

FENOMENUL MILITAR CONTEMPORAN ..................... .................................... 3 Colonel Daniel FRUMOSU

STABILITATE ŞI SECURITATE

ORGANIZAREA OPERA ŢIILOR ÎN SPRIJINUL P ĂCII ................................. 15 Maior Laurenţiu GHEORGHE

TACTIC Ă ŞI ARTĂ OPERATIVĂ

INTERVEN ŢIA MILITAR Ă CA TIP DE CONFLICT ARMAT ....................... 22 Locotenent-colonel Sorin BOGUŞ

RESURSE UMANE

PREZENT ŞI VIITOR ÎN DOMENIUL RESURSELOR UMANE ÎN FORŢELE NAVALE ................................................................................................ 35

Căpitan-comandor ing. Iulian-Georgian TUDOR

LOGISTIC Ă

COOPERAREA MILITAR Ă INTERNAŢIONAL Ă ÎN PROBLEMA ÎNZESTRĂRII ........................................................................................................... 39

Comandor Nicu DURNEA

INSTRUIRE

ROLUL MANAGERULUI EDUCA ŢIONAL ....................................................... 48 Căpitan-comandor ing. drd. Gabriel-Iulian TĂNASE

EDUCAŢIA MILITAR Ă ŞI INSTRUIREA PENTRU LUPT Ă A FORŢELOR ARMATE MODERNE ...................................................................... 56

Maior Virgil POPESCU INFLUEN ŢA CÂMPULUI DE LUPT Ă MODERN ASUPRA LUPTEI ARMATE ................................................................................................... 67

Maior Ion-Claudiu VIŞAN

ARMAMENT ŞI TEHNIC Ă NAVAL Ă

ARMAMENTUL NELETAL – POSIBILE APLICA ŢII ÎN FORŢELE NAVALE ................................................................................................ 73

Comandor ing. Cristian GÎDEI

STUDII, ANALIZE, CERCET ĂRI

GEAMANDURI RADIOHIDROACUSTICE ..................... ................................... 88 Căpitan-comandor dr. ing. Iancu CIOCIOI

Buletinul Forţelor Navale nr. 21/2014___________________________________________

2 ______________________________________________________________________________

CULTURĂ, TRADIŢII ŞI ISTORIE NAVAL Ă

PRIMELE NOU Ă PROGRAME NAVALE ALE ROMÂNIEI 1840-1940......... 94 Comandor dr. Adrian FILIP

CERCUL MILITAR NA ŢIONAL – REPER ÎN PEISAJUL BUCUREŞTEAN ..................................................................................................... 105

Pcc ec. Ştefania-Elena CHINDA M.m.p. Marian BOZA

MOMENTE ANIVERSARE

NAVA ŞCOALĂ „MIRCEA” – 75 ANI DE DIPLOMA ŢIE NAVAL Ă ........... 116 Locotenent-comandor Mihai EGOROV

75 ANI DE LA INTRAREA ÎN SERVICIU A NAVEI ŞCOALĂ „MIRCEA”. PRACTIC Ă LA BORDUL UNUI VELIER LEGENDAR ........... 118

Student Dora-Elena SIMION 75 ANI DE INFANTERIE MARIN Ă (1940-2015) ............................................... 122

Locotenent-colonel Marius GHEORGHESCU

______________________________________________________________________________ 3

FENOMENUL MILITAR CONTEMPORAN

Colonel Daniel FRUMOSU, Comandantul Batalionului 307 Infanterie Marină

1. Introducere

Uriaşul salt ştiinţific şi tehnologic cunoscut de omenire în ultimul secol continuă să exercite evidente influenţe asupra fenomenului militar în toate formele de manifestare ale acestuia. Astfel, a devenit banală afirmaţia că războaiele din zilele noastre nu mai seamănă aproape deloc cu cele din urmă cu doar câteva decenii. Nici militarii nu mai sunt aceiaşi, indiferent de modelul uniformei sau culorile ecusonului naţional pe care-l poartă. Ce anume s-a schimbat în ecuaţia războiului contemporan? Acestea sunt întrebările la care voi încerca să răspund în materialul care urmează.

Încă din Antichitate, războiul a avut drept scop şi miză supremă distrugerea, anihilarea, într-o cât mai mare măsură, a puterii armate a adversarului, astfel încât supunerea acestuia voinţei învingătorului să fie deplină. Cu cât pierderile provocate în rândul efectivelor militare ale adversarului erau mai mari în raport cu cele ale învingătorului, cu atât victoria era mai împlinită. Retragerea învinsului de pe câmpul de luptă era determinată de volumul mare al pierderilor umane suferite sau de iminenţa acestora, ca urmare a unei poziţii dominante, covârşitoare a învingătorului.

În perioada 1457-1504, Ştefan cel Mare recurgea la ridicarea la luptă armată a întregului popor în cadrul aşa-numitei oastei celei mari, pentru a putea face faţă astfel superiorităţii numerice şi forţei militare a invadatorului otoman.

Conceptul războiului întregului popor numit aşa de Ceauşescu sau războiul total, prin antrenarea tuturor resurselor umane şi materiale pentru obţinerea victoriei, a fost omologat în Occident de către generalii prusaci Scharnhorst şi Gneisenau la începutul secolului al XIX-lea, abia după traversarea experienţei mobilizării generale în cadrul serviciului militar universal introdus de Napoleon. Planificarea acţiunilor militare (inclusiv prin recunoaşterea rolului determinant al asigurării logistice şi al informaţiilor militare), dar şi comanda unor uriaşe armate de masă (inclusiv a resurselor implicate) în cadrul unui război general, au impus, la începutul secolului al XIX-lea, apariţia statelor majore, diviziunea „strategic”, „operativ” şi „tactic”, concepte definite de strategii Carl von Clausewitz (1780-1831) şi Antoine Henri Jomini (1779-1869). Celebra definiţie clausewitzeană a războiului drept o continuare a politicii cu alte mijloace a reprezentat una dintre punţile de legătură între viziunea anticului chinez Sun Tze (cca. 453-221 î.Hr.) şi tendinţele fenomenului militar contemporan, deoarece a deschis calea impunerii voinţei politice a învingătorului asupra învinsului, nu numai prin argumentul ultim al victoriei militare obţinute prin


4 ______________________________________________________________________________

distrugerile cauzate inamicului în război, ci şi prin utilizarea combinată a unor instrumente politico-militare. Cele două conflagraţii mondiale ale secolului al XX-lea au stat tot sub semnul războiului total, al mobilizării tuturor resurselor umane şi economice ale beligeranţilor pentru obţinerea capitulării necondiţionate, adică a impunerii voinţei politice prin distrugerea şi anihilarea adversarului. Elementele de noutate, survenite în conceperea şi desfăşurarea acţiunilor militare, au fost teoretizate de britanicul Basil Liddel-Hart (1895-1970), prin definirea conceptelor de dislocare fizică şi psihică a inamicului, de separare a forţelor şi de tăiere a liniilor de aprovizionare ale acestuia, în scopul obţinerii capitulării necondiţionate, nu neapărat prin distrugerea sa totală.

Un alt element fundamental, care a generat noi concepţii de ducere a războiului, au fost posibilităţile deschise de noua tehnologie şi producţie industrială de masă. Spre deosebire de epocile anterioare, tehnologiile industriei moderne ofereau o capacitate crescută de dislocare pe distanţe mari a trupelor şi armamentului, precum şi canale de comunicare şi transmitere a informaţiilor extrem de rapide. De notat este faptul că, la fel ca şi în vremurile precedente, costurile umane şi materiale ale războiului total, practicat în secolele XIX şi XX, au fost extrem de mari, ele fiind dramatic resimţite de întreaga societate. Dacă în secolul al XIX-lea pierderile umane ca urmare a războaielor erau de ordinul zecilor sau sutelor de mii, iar distrugerile materiale erau limitate doar de nivelul tehnologic al armelor folosite, în secolul al XX-lea numărul victimelor a atins nivelul milioanelor, iar distrugerile au devenit pustiitoare. Practic fusese atins un prag inacceptabil, dincolo de care omenirea era ameninţată cu autodistrugerea.

Şi totuşi, conflictele şi războaiele nu puteau fi evitate.

2. Delimitări conceptuale Prin expresia fenomen înţelegem un proces, o transformare, o evoluţie sau un

efect etc., din natură şi din societate. Prin analogie se poate explica fenomenul militar ca fiind modalitatea de manifestare a dimensiunii militare în diferite domenii ale vieţii sociale, având ca esenţă acţiunea militară în diferite forme de manifestare a acesteia, aflat într-o permanentă transformare, în funcţie de evoluţiile din societate şi din natură.

Dezvoltarea istorică a fenomenului militar a determinat o continuă reevaluare, pe de o parte, a faptelor sociale şi a evenimentelor istorice derulate, iar pe de altă parte, a faptelor şi evenimentelor care au condus la evoluţia fenomenului militar de-a lungul timpului. Războaiele au marcat totdeauna marile cotituri din existenţa omenirii, punându-şi amprenta asupra evoluţiei şi dezvoltării omului, contribuind la generarea unui anumit tip de societate. Studiile de specialitate scot în evidenţă, în unanimitate, faptul că esenţa fenomenului militar îl constituie violenţa.

Fenomenul militar reprezintă deci un ansamblu de fapte şi evenimente sociale, precum şi instituţiile şi organizaţiile corespunzătoare acestora, militare prin esenţa şi destinaţia lor, aflate într-o continuă procesualitate. Faptele şi evenimentele militare

______________________________________________________ Geopolitică şi geostrategie

______________________________________________________________________________ 5

prin esenţa şi destinaţia lor, se constituie într-un domeniu distinct al activităţii umane, şi anume războiul. Cunoaşterea legităţilor după care are loc dezvoltarea faptelor şi fenomenelor militare prin esenţă şi destinaţie, componente ale domeniului militar, permite elaborarea de aprecieri de perspectivă, asupra fenomenului militar în ansamblul său.

În special după sfârşitul Războiului Rece, statele se află în competiţie cu o gamă variată de actori nonstatali, cum sunt organizaţiile teroriste internaţionale, cele ale crimei organizate transfrontaliere, multitudinea de organizaţii nonguvernamentale cu statut legal şi chiar unele organizaţii interguvernamentale, care au tendinţa de a prelua o parte dintre atribuţiile statelor care, de altfel, le-au creat. Războiul îşi extinde aria de manifestare şi, în aceste condiţii, este foarte greu de făcut o distincţie clară între o situaţie conflictuală şi una nonconflictuală, între conflictele militare şi cele nonmilitare, acestea modelându-se, practic, din punctul de vedere al gestionării şi dezamorsării, după aceeaşi filozofie şi după aceeaşi metodologie. Dacă, în ceea ce priveşte conflictele militare, avem de a face, în principiu, cu simetrii sau disimetrii, întrucât este vorba de armate sau structuri militare care se confruntă, în conflictele nonmilitare predomină asimetriile.

Confruntările vor fi deosebit de violente, mai ales în primele momente ale acestora şi vor avea o amploare spaţiio-temporală diferită, determinată de obiectivele planificate la declanşarea ostilităţilor. Ultima fază, post conflict, va fi una de stabilizare a zonei în care s-a desfăşurat conflictul militar propriu-zis, ceea ce va impune prezenţa substanţială a componentelor internaţionale civile. Violenţa nu se va manifesta numai prin lupta armata, ci şi prin alte forme şi mijloace, începând cu cele politice şi continuând cu cele economice, mediatice, psihologice şi informaţionale. Esenţa violenţei va avea, însă, la bază, utilizarea armelor de toate genurile, inclusiv a celor de distrugere în masă, a noilor arme şi tehnologii, precum şi a unor mijloace care extind confruntarea. Spaţiile tradiţionale şi cele specifice de desfăşurare a conflictelor (terestru, aerian şi maritim) vor fi completate de cel cosmic şi de cel informaţional.

În practica conflictelor militare, în perioada primelor decenii ale secolului al XXI-lea se vor manifesta trei tendinţe, respectiv:

- restrângerea gamei tipologiei conflictelor armate la cele convenabile statelor dezvoltate din punct de vedere economic şi militar;

- menţinerea, în practica unor ţări, în special a celor cu un nivel scăzut de dezvoltare, a metodei de soluţionare a unor stări tensionate prin recurgerea la forţa armată şi utilizarea atât a mijloacelor convenţionale, cât şi a celor atipice;

- amplificarea şi diversificarea conflictelor asimetrice. Fenomenul militar se va manifesta în conflicte militare care vor purta, prioritar,

amprenta specifică societăţii tehnologice şi informaţionale şi vor fi caracterizate prin: - înlocuirea armatelor de masă cu formaţiuni de dimensiuni relativ mici,

formate din profesionişti înzestraţi cu mijloace poliacţionale, performante şi inteligente;

- înfrângerea adversarului prin intermediul unor acţiuni indirecte de control şi supraveghere, prin dominarea confruntării în sfera conducerii şi, de asemenea, prin


6 ______________________________________________________________________________

„dirijarea” algoritmică a acţiunilor inamicului; - organele de decizie şi de planificare a războiului vor avea o compunere

preponderent politico-militară şi vor acţiona de la mare distanţă; - confruntarea informaţională va constitui dominanta conflictului armat şi se

va baza pe o logistică informatică consistentă, care va deveni un adevărat factor de putere.

Războiul (conflictul armat) rămâne, în ansamblu, un instrument al politicii, iar componenta sa militară (armată) va continua să reprezinte mijlocul principal de descurajare, intimidare, impunere şi/sau sancţionare (coerciţie). Asupra mediului militar al adversarului se va acţiona pentru:

- diminuarea semnificativă a performanţelor capacităţilor structurilor militare;

- întârzierea realizării unor obiective vitale; - pierderea credibilităţii şi a prestigiului internaţional; - diminuarea agilităţii acţionale pentru apărarea intereselor fundamentale; - generarea unui context în care adversarul să se manifeste cu inconsecvenţă

şi incapacitate de a susţine o ripostă energică.

3. Forme de manifestare a conflictelor şi influenţe posibile asupra fenomenului militar contemporan

Conceptul de asimetrie dobândeşte tot mai mult importanţă şi aplicabilitate în

desfăşurarea conflictelor. Războiul/conflictul asimetric este, în esenţă, un mijloc prin care o forţă militară inferioară caută să obţină avantaje faţă de un adversar mai puternic. Este acel conflict prin care se urmăreşte evitarea forţei, a superiorităţii de orice natură a adversarului şi care se bazează pe exploatarea avantajelor sau vulnerabilităţilor uneia dintre părţile aflate în conflict. Războiul viitorului se va cantona, preponderent, în sfera politico-economicului, iar scopul general va viza proiecte economice majore, precum:

- gestionarea materiilor prime strategice, a căilor de acces şi pieţelor de desfacere a acestora; accesul restrictiv la domeniul tehnologiilor de înaltă performanţă;

- controlul politico-militar asupra unor „zone fierbinţi” etc. Practic, războiul viitorului va deveni o confruntare informaţională, bazată pe

folosirea unor mecanisme şi mijloace de susţinere a conflictului şi se va înscrie în sfera politicului şi numai arareori va impune utilizarea mijloacelor armate. Se poate concluziona că, odată cu intrarea în noul mileniu, fenomenul militar a intrat, la rândul său, într-o nouă eră a războiului – o eră în care războiul este afectat de schimbările strategice ale mediului şi de schimbările rapide ale tehnologiei. Distingem, astfel, următoarele forme (tipuri) de conflicte ce pot fi grupate după cum urmează:

- acţiuni militare care cuprind: războiul noncontact, războiul disproporţionat, războiul popular (total), gherila, revoluţia armată, războiul civil şi terorismul/ciberterorismul;


______________________________________________________________________________ 7

- acţiuni violente şi nonviolente în rândul cărora se înscriu conflictele de mică intensitate sau medie, războiul psihologic, războiul informaţional şi mediatic şi ciberconflictul;

- acţiuni nonmilitare unde se înscriu îndiguirea, embargoul şi blocada economică, separatismul etnic şi religios, precum şi boicotul.

3.1. Acţiuni militare Acţiunile militare în confruntările viitoare vor fi, în general, disproporţionate

din punct de vedere al potenţialului tehnologic, caracterizate de acţiuni de tip clasic, îmbinate cu cele specifice confruntărilor informaţionale. Tipul de război ce urmează a se desfăşura în era informaţională va avea caracteristicile acestei perioade, care îl separă semnificativ de tipurile de război anterioare.

Războiul noncontact, ca tip de confruntare asimetrică, practicat, de exemplu, în prima parte a Războiului din Golf, în anul 1991, reuşeşte, prin combinarea inteligenţei strategice cu noile sisteme de armament, să descurajeze adversarul, realizând o puternică presiune psihologică şi militară, o angajare limitată prin lovirea punctelor vulnerabile şi a centrilor vitali, iar, în scurt timp, să îl determine să capituleze . El reprezintă un efect al noilor tehnologii şi pune în practică visul oricărui conducător de oşti de a putea lovi la distanţă, fără a fi lovit. Obiectivul strategic al acestui tip de război este victoria fără pierderi, iar scopul este supunerea voinţei inamicului fără a-i da posibilitatea să lupte, să se poată apăra sau să reacţioneze în vreun fel.

Războiul disproporţionat este în întregime un produs al strategiilor asimetrice. Atât ultimele două conflicte din Irak, cât şi intervenţia NATO în fosta Iugoslavie reprezintă expresii ale acestui tip de conflict. De altfel, toate conflictele militare care au ca obiectiv impunerea păcii într-o anumită zonă, impunerea anumitor interese sau a unui anumit comportament sunt de tip disproporţionat.

Războiul popular a apărut ca o reacţie la războiul disproporţionat. Un astfel de război se duce, de regulă, în inferioritate tehnologică şi constă în mobilizarea totală a resurselor pentru a face faţă unei invazii. Acest tip de război reprezintă una dintre cele mai concludente expresii ale strategiilor asimetrice. Forţei tehnologiei i se opune voinţa unui întreg popor. Ca exemplificare, putem utiliza atât cazul Irakului, în anul 1991, cât şi pe cel al Iugoslaviei, în anul 1999, care au fost puse în imposibilitatea de a reacţiona printr-un astfel de război.

Gherila, ea însăşi un produs al strategiei asimetrice, a fost utilizată intens după 1 mai 2003, de către forţele fidele fostului regim irakian în lupta cu forţele coaliţiei. Gherila constituie o formă de răspuns neconvenţional prin aplicarea unor lovituri sistematice cu caracter limitat, cu forţe mici şi în locuri neaşteptate, constituindu-se ca o formă de hărţuire permanentă a unui inamic superior, ca formă de reacţie la o politică neconvenabilă, dusă, în general, de state, dar şi împotriva altor state. Gherila loveşte deopotrivă punctele slabe şi punctele tari, caută vulnerabilităţi, dar şi puncte cheie şi centrele de putere.

Revoluţia armată reprezintă o formă de acţiune prin care se preia controlul puterii folosindu-se metode violente atunci când puterea politică îşi pierde suportul


8 ______________________________________________________________________________

popular, dispărând caracterul de reprezentativitate a intereselor societăţii, în ansamblul ei. Revoluţia se manifestă printr-o rapidă declanşare de energii, iar strategia ei este întotdeauna de tip asimetric. Derularea este rapidă, declanşată adesea prin surprindere şi cuprinde atât etape de manifestări paşnice, cât şi violente, prin care se urmăreşte preluarea puterii şi punerea în aplicare a unor programe structurale total diferite de cele existente. Aceste acţiuni presupun nu doar preluarea puterii, ci schimbarea radicală a unei societăţi potrivit unor noi filosofii.

Războiul civil reprezintă situaţia conflictuală generată de divergenţa intereselor unor grupări din cadrul aceluiaşi stat. În astfel de situaţii se poate ajunge la conflicte armate, revoluţii, revolte sau lovituri de stat, atunci când grupările oponente regimului politic au mijloacele necesare pentru susţinerea şi executarea unor acţiuni în forţă. Genul acesta de schimbare a deţinătorilor puterii, prin forţă, este încă frecvent în multe ţări din Africa.

Terorismul reprezintă utilizarea nediscriminatorie a violenţei extreme pentru realizarea unor scopuri politice. El se poate manifesta în mai multe forme, diferenţiate de metodele şi procedeele de acţiune folosite: terorismul politic, terorismul informaţional, terorismul financiar (constă în atacurile îndreptate împotriva fluxurilor financiare, concretizate prin procurarea sau recuperarea de fonduri prin luarea de ostatici, prin ameninţări, şantaje, spargeri de bănci, atacarea unor mijloace care transportă valori sau deturnarea unor fluxuri financiare informatizate), terorismul cultural (nu este un mijloc de confruntare, ci unul de distrugere a sistemelor de valori ), terorismul religios (o mişcare extremistă şi o filozofie şi o credinţă bazate pe un sistem selectiv de valori). Este evident că, odată devenit un fenomen social marcant, un tip special de război, care se amplifică în acelaşi timp cu înaintarea pe calea progresului tehnologic, ştiinţific şi social, terorismul va constitui, pentru o perioadă semnificativă, un fenomen marcant al societăţii omeneşti şi, în consecinţă, combaterea acestuia reprezintă o caracteristică fundamentală a acţiunilor militare asimetrice.

3.2. Acţiuni violente şi nonviolente Aceste tipuri de conflicte exclud utilizarea, de către forţele aflate în opoziţie, a

confruntărilor militare de anvergură sau a ameninţării cu acestea. Conflictul de mică şi medie intensitate are o arie limitată şi implică o

angajare limitată a forţelor armate şi a mijloacelor de luptă. Conceptul a apărut în anii ’80, în Statele Unite, şi se referă la acele conflicte armate neimportante, care implică doi sau mai mulţi actori, însă nu prezintă perspectiva de generalizare. Acest concept trebuia să permită definirea unei doctrine de angajare a unor forţe militare în alte ţări, fără ca prin aceasta să fie necesară instituirea juridică a stării de război cu acel stat. Noţiunea de conflict de intensitate medie are în vedere combaterea insurgenţilor(exemplu situaţia din Ucraina 2014), dar şi a guvernelor politice care acţionează împotriva noii ordini mondiale, cum a fost cazul intervenţiei NATO în Iugoslavia. De altfel, în această categorie pot fi integrate majoritatea operaţiunilor de impunere a păcii. Războiul din Insulele Falkland poate fi considerat ca un medium intensity conflict/MIC, bazat pe strategii asimetrice, câştig de cauză având partea care


______________________________________________________________________________ 9

a acţionat rapid, ingenios, în situaţie de superioritate tehnologică şi a dispus de sprijin informaţional în timp-real.

Războiul psihologic constă în manipularea informaţiei, dezinformarea, intoxicarea informaţională ce conduc la destabilizarea psihică, influenţarea şi descurajarea adversarului. Pentru că acest tip de război reprezintă o luptă de influenţare a minţii, principalele sale direcţii de acţiune vizează manipularea conducătorilor politici şi militari, influenţarea populaţiei, manipularea opiniei publice şi influenţarea liderilor de opinie. Dezinformarea reprezintă un element esenţial al războiului psihologic, urmărind, în general, destabilizarea psihică şi polarizarea populaţiei. Acţiunea psihologică operează cu „adevăruri” create sau selectate cu multă grijă, astfel încât să se obţină efectul dorit.

Războiul informaţional şi mediatic. Aşa cum a demonstrat al Doilea Război Mondial, propaganda constituie o practică unanim acceptată, deşi concepţiile şi metodele folosite de combatanţi sunt diferite. Deceniile de război rece au dus la o serie de limpeziri şi delimitări conceptuale şi operaţionale ale armelor care nu ucid din panoplia războaielor informaţionale. Mass-media a devenit vectorul purtător al armei informaţionale ai cărei utilizatori sunt deopotrivă militarii, politicienii sau jurnaliştii. De la simplul cetăţean la şeful de stat, oamenii depind mai mult ca oricând de informaţie, iar succesul politic şi militar este legat de calitatea şi oportunitatea demersului informaţional. Războiul informaţional cuprinde acele acţiuni desfăşurate în timp de criză sau război, îndreptate împotriva informaţiilor sau a sistemelor informaţionale ale adversarului în scopul atingerii unor obiective sau al influenţării anumitor ţinte.

În războaiele viitoare, în care raporturile de forţe vor reliefa superioritatea categorică, se vor depune eforturi uriaşe în sfera confruntării informaţionale pentru compensarea acestei asimetrii. Calitatea şi cantitatea informaţiei vor înlocui sau suplini superioritatea tehnologică, iar infrastructura războiului clasic va constitui un obiectiv extrem de atractiv pentru lovituri decisive.

3.3. Acţiuni nonmilitare Îndiguirea reprezintă un concept apărut în anii ’80 în doctrina SUA şi se referă

la strategiile de limitare a influenţei Uniunii Sovietice în Lumea a Treia. Statele Lumii a Treia ar fi putut deveni o problemă şi constitui o ameninţare în lumea caracterizată de sistemul bipolar, prin susţinerea de către una dintre cele două superputeri. În timp ce Statele Unite urmăreau îndiguirea comunismului, iar URSS lărgirea sferei de influenţă a acestuia, problemele majore ale acestor ţări au rămas nerezolvate şi chiar au proliferat, mărind considerabil marja de risc, de instabilitate şi de asimetrii. Paralel cu abordarea militară a problematicii strategice a conflictelor şi ameninţărilor ce le alimentau, în strategia îndiguirii, un rol important l-au jucat factorii economici, culturali şi informaţionali. Embargoul şi blocada economică presupun reţinerea unor bunuri ale unui stat de către alt stat, precum şi privarea statului respectiv de un sistem de relaţii economice normale cu partenerii săi sau cu comunitatea internaţională. Embargoul economic este echivalent cu excluderea statului vizat de la schimbul economic internaţional şi privarea lui de anumite


10 _____________________________________________________________________________

produse în scopul de a-l obliga să respecte anumite reguli, să înceteze anumite practici sau să se supună unei anumite voinţe.

Separatismul etnic reprezintă, alături de terorism, una dintre cele mai importante ameninţări la adresa păcii şi securităţii. Obiectivul acestuia este separarea de statele din care face parte şi constituirea unor enclave autonome sau chiar a unor state independente noi.

Boicotul reprezintă complexul de acţiuni prin care un stat care nu se conformează unor norme şi principii acceptate de întreaga comunitate internaţională sau adoptă o atitudine considerată inacceptabilă ori neconvenabilă poate fi supus, de către un alt stat, grup de state sau chiar de întreaga comunitate internaţională la anumite interdicţii şi restricţii în domeniul economic, al comunicaţiilor sau al relaţiilor internaţionale, culturale, sportive etc., constituite ca o presiune împotriva statului „rebel” sau agresor.

4. Posibile perspective în evoluţia fenomenului militar Sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea au scos în

evidenţă o nouă tendinţă în desfăşurarea operaţiilor militare, conferindu-le un profund caracter întrunit, integrator, prin participarea tuturor categoriilor de forţe în cadrul aceleiaşi operaţii militare. Conform trendurilor actuale, războiul viitorului va fi prin excelenţă atipic, iar locul armatelor de tancuri va fi preluat de PSYOPS, cel al diviziilor de infanterie de formaţiuni de valoare redusă, cu o mare mobilitate şi flexibilitate, dotate cu putere de foc selectivă, iar rolul operaţiilor de amploare cu o fizionomie predictibilă şi oarecum uşor de anticipat, de operaţiile de precizie îndreptate împotriva obiectivelor vitale şi a căror desfăşurare va fi de fiecare dată altfel.

Ameninţările asimetrice, crizele sofisticate de lungă durată, câştigarea populaţiei din punct de vedere psihologic, întrebuinţarea corespunzătoare a forţelor şi mijloacelor şi obţinerea informaţiilor necesare din spaţiul operativ reprezintă mediul şi atuurile jocului. Informatizarea mediului de acţiune şi lupta în conflicte regionale dusă de forţe coalizate vor constitui caracteristicile primordiale ale războaielor mileniului al III-lea. Instabilitatea câştigă tot mai mult teren, iar confruntările au devenit tot mai explozive, cuprinzând o întreagă gamă de crize interne cu caracter social, etnic, religios, economic şi chiar rivalităţi interstatale.

Confruntarea militară clasică şi convenţională va fi înlocuită cu strategii şi tactici neconvenţionale de influenţare a moralului, a stării de spirit şi a comportamentului individual şi colectiv. Lumea va continua să fie caracterizată de disimetrii şi asimetrii, precum şi de proliferarea crimei organizate transnaţionale şi a fundamentalismului. Decalajele economice se vor menţine şi chiar se vor accentua, va continua fenomenul de explozie demografică, precum şi agresiunea omului asupra mediului înconjurător, iar ameninţările geofizice se vor contura şi concretiza tot mai mult. Conştiente de toate aceste schimbări, armatele se pregătesc să facă faţă provocărilor viitorului, atât prin ajustarea conceptelor doctrinare, cât prin redefinirea


_____________________________________________________________________________ 11

misiunilor în noile tipuri de confruntare. Viitoarele conflicte vor continua să reprezinte expresia confruntării politice,

economice şi sociale. Ele vor avea, în principal, un caracter asimetric, evidenţiindu-se prin acţiuni atipice.

Mileniile de confruntări militare n-au schimbat până acum esenţa războiului şi, posibil, nici de acum înainte nu o vor schimba. Ceea ce s-a schimbat însă mereu au fost doctrinele şi conceptele, mijloacele de ducere a războiului şi, corespunzător lor, forţele.

Totdeauna strategia a fost haina militară a politicii şi a beneficiat, în modul cel mai direct posibil de rezultatele economiei prin tehnologie, de cele ale culturii prin morală, şi de cele ale finanţelor prin bugetul militar.

Fundamentele naţionale şi internaţionale ale strategiei trec, ca mai toate, prin spaţiul politic. Naţiunile s-au înarmat şi se înarmează, se suspectează şi îşi iau toate măsurile pentru a face faţă unei confruntări pe care n-o doresc şi n-o admit în niciun fel în defavoarea lor. În Europa nu s-a creat încă o puternică armată europeană, pentru că există NATO, dar se va crea şi va avea o strategie europeană, rezultată dintr-o politică europeană comună având la bază recenta invazie a Rusiei în peninsula Crimeea. O analiză a influenţei politicii asupra strategiei ar fi edificatoare. Urmând acest raţionament, este de aşteptat să se producă mutaţii substanţiale îndeosebi în strategia forţelor, în cea a mijloacelor şi, evident, în strategia operaţională. Strategia militară include, ca orice strategie, cele trei componente obligatorii: o strategie a forţelor (strategia terestră, strategia aeriană, strategia navală), o strategie a mijloacelor (a sistemelor de arme şi a altor mijloace de ducere a războiului sau a altor acţiuni militare) şi o strategie operaţională, adică o strategie a acţiunilor (strategia acţiunilor preventive, strategia operaţiilor clasice, strategia descurajării, strategia acţiunilor rapide, strategia gestionării crizelor etc.).

Un important efect al evoluţiilor ştiinţifice şi tehnologice ale omenirii s-a resimţit puternic asupra profilului profesional al militarului în general, dar mai ales în privinţa ofiţerului de sorginte euroatlantică. După ce, secole de-a rândul, principalele atribute ale oşteanului au fost forţa şi rezistenţa fizică, alături de abilitatea în mânuirea armelor, secolul industrializării a orientat atenţia şi competenţele ofiţerilor spre utilizarea armelor cu o capacitate maximă de distrugere. Complexitatea acestora a sporit atât de mult, încât folosirea acestor tehnologii militare a impus o specializare din ce în ce mai înaltă şi, inevitabil, restrânsă pe domenii din ce în ce mai înguste. Astăzi, orice ofiţer al unei armate moderne este utilizator curent a mai multor programe de calculator, vorbeşte cel puţin limba engleză ca limbă străină, cunoaşte probleme esenţiale de geostrategie şi geopolitică şi este familiarizat cu o serie de proceduri standard de operare în domeniul său de specializare.

Organismul militar a ajuns până în faza în care însăşi gestionarea complexităţii sistemelor ultra performante de armamente în planificarea şi derularea operaţiilor militare, desfăşurate simultan pe pământ, în aer şi pe mare să devină o problemă în sine. Ca urmare, provocările cărora trebuie să le facă faţă ofiţerul contemporan nu mai ţin nici de calităţile sale fizic-biologice, nici de capacităţile tehnice disponibile pentru luptă, ci de modul cel mai eficace şi eficient de utilizare a capacităţilor şi


12 _____________________________________________________________________________

resurselor de care dispune, în condiţiile în care victoria politică ideală este definită prin atingerea obiectivelor propuse contra unui minimum de victime şi distrugeri, la costuri cât mai reduse. Condiţia ofiţerului contemporan s-a apropiat sensibil de profilul unui intelectual, cel care, în primul rând, gândeşte şi apoi acţionează, care lucrează mai mult cu idei şi concepte şi mai puţin cu arme-unelte. Armatele moderne dispun de sisteme ultra performante de arme terestre, aeriene, marine, submarine şi cosmice, dar, în condiţiile confruntărilor asimetrice contemporane, militarii trebuie să găsească cele mai bune soluţii de întrebuinţare combinată a acestora. Trei dintre aceste soluţii provin din cea mai puternică armată a lumii şi au îmbrăcat forma unor concepte numite operaţii bazate pe efect, război bazat pe reţea şi operaţii informaţionale.

5. Viziuni strategice şi tendinţe ale modernizării militare Schimbările sociale actuale au fost generate de evoluţia integrată a afacerilor,

proceselor şi organizaţiilor economice, tehnologiei informaţiei, dictate de noile standarde ale eficienţei. Operaţiile militare trebuie să se desfăşoare după regulile existente în societatea civilă care au în vedere realizarea unor afaceri eficiente şi profitabile. Astfel, se va reuşi ca, în condiţiile în care misiunile se diversifică şi se înmulţesc, efectivele militare să fie reduse la limite care să nu afecteze credibilitatea armatelor, dar să le menţină acceptabile din punct de vedere politic şi economic. Desfăşurarea acţiunilor militare în războiul modern este caracterizată printr-o dinamică în continuă amplificare. Pe acest fond, succesiunea sau alternanţa formelor de acţiune iese din tiparele caracteristice fiind aproape imposibil de încadrat în norme de acţiune, ci, mai degrabă, în norme ale conducerii militare. Scenariul acţiunii militare implică o provocare fără precedent datorită necesităţii unei reacţii oportune în plan decizional şi acţional.

Principalele provocări care se vor menţine la adresa securităţii regionale şi/sau globale (terorismul, criminalitatea organizată şi regimurile extremist-dictatoriale), vor influenţa conceptele operaţionale ce vor guverna conflictele armate prin posibile evoluţii de genul:

- utilizarea, prioritar, a armamentului convenţional avansat din punct de vedere tehnologic;

- menţinerea avantajului iniţiativei şi inventivităţii, în domeniul conceptelor operaţionale;

- nevoia de a induce teroarea, care va conduce la comiterea unor acte care să genereze un număr mare de victime;

- continuarea eforturilor vizând obţinerea celor mai eficiente arme de distrugere în masă;

- continuarea proliferării efectelor secundare, atât în domeniul armelor de distrugere în masă, cât şi în cel al tehnologiilor specifice vectorilor de transport;

- obţinerea şi folosirea unor noi capacităţi de atac cibernetic, pentru afectarea reţelelor informatice.


_____________________________________________________________________________ 13

Pentru evitarea conflictelor militare, indiferent de natura şi amploarea acestora, se vor dezvolta, cu prioritate, programe prin care vor fi dezvoltate capabilităţile naţionale, regionale şi colective de cunoaştere, monitorizare, intervenţie rapidă şi reacţie imediată pentru prevenirea şi contracararea riscurilor provenite din spaţiul terestru, aerian, maritim şi cosmic. De asemenea, vor fi susţinute iniţiativele prin intermediul cărora va creşte capacitatea regională de răspuns la crize şi de contracarare a proliferării războiului, precum şi cele prin care va fi îmbunătăţit cadrul legislativ pentru sporirea încrederii la nivel regional. Creşterea vitezei de reacţie în operaţii necesită şi impune sporirea capacităţii de adaptare şi reacţie instituţională, corelată cu îmbunătăţirea cooperării inter-agenţii şi perfecţionarea mecanismelor de control civil şi democratic asupra organismelor militare.

Procesul de transformare şi adaptare a NATO la noul context de securitate evidenţiază necesitatea de reevaluare a factorului militar ca principala sursă de credibilitate. Motorul transformării îl reprezintă contextul schimbărilor care se produc în societate, determinate de trecerea de la era industrială la era informaţiei, a schimbărilor intervenite în caracteristicile războiului, precum şi a ameninţărilor privind terorismul, utilizarea armelor de distrugere în masă şi, cu precădere, a celor biologice. Din punct de vedere tehnologic, răspunsul este canalizat către asigurarea unui grad ridicat de disponibilitate în tehnologia informaţiei, ceea ce va avea drept consecinţă schimbări esenţiale nu numai în conţinutul strategiilor de securitate, militare şi de înzestrare, ci şi în cel al strategiilor care abordează managementul riscurilor şi ameninţărilor.

Modernizarea este un proces care trebuie să răspundă, în primul rând, nevoii de remodelare a naturii schimbătoare a cooperării şi colaborării, în condiţiile combinaţiilor de noi concepte, capabilităţi şi organizaţii structurale care exploatează avantajele faţă de ameninţările asimetrice şi permit susţinerea intereselor strategice.

Transformarea militară trebuie privită ca un proces complex, căruia îi este subsumat un set de semnificaţii aflate în relaţii de interdependenţă:

- transformarea, înţeleasă ca reformă a domeniului apărării, implică modernizarea continuă a infrastructurii militare, îmbunătăţirea metodelor şi a practicilor de management al resurselor pentru apărare (în special în domeniile achiziţiilor de armament, al logisticii şi al politicii de resurse umane) şi reevaluarea eficienţei sistemului de planificare, programare şi bugetare, în noul context, care include reducerea mărimii forţelor armate şi schimbarea modului de planificare (prin trecerea de la planificarea bazată pe ameninţări la cea bazată pe capabilităţi);

- transformarea, înţeleasă ca efect al revoluţiei în afacerile militare, presupune adoptarea şi implementarea tehnologiilor specifice revoluţiei tehnico-militare, restructurarea forţelor armate în concordanţă cu cerinţele erei informaţionale (unităţi de luptă reduse numeric, cu grad ridicat de independenţă şi mare putere de lovire), flexibilizarea ierarhiei de comandă, punerea accentului pe capacitatea de a desfăşura operaţii în reţea şi nu pe platforme de luptă, interoperabilitatea diferitelor categorii de forţe etc.;


14 _____________________________________________________________________________

- transformarea, înţeleasă ca mod de adaptare, presupune remodelarea tuturor componentelor forţelor armate, în conformitate cu noile caracteristici ale mediului de securitate.

6. Concluzii

În concluzie, relevăm faptul că transformarea militară implică schimbări la nivelul doctrinelor, organizării şi structurii forţelor, capabilităţilor, activităţii de informaţii, instruirii, educaţiei şi achiziţiilor, managementului resurselor umane şi programării bugetare care devin, astfel, principalele domenii de aplicare a modernizării în domeniul militar.

Bibliografie 1. Dr. FRUNZETI, T.; dr. ZODIAN, V. Lumea 2007 – enciclopedie politică

şi militară. Bucureşti: Academia Oamenilor de ştiinţă din România, Editura CTEA, 2007.

2. HUNTINGTON, S. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Bucureşti: Editura Antet, 1998.

3. LUTTWAK, N. E. Strateg. New York: 2nd revised edition, Signet, 1974. 4. General dr. MUREŞAN, M.; colonel (r.) dr. STĂNCILĂ, L.; lect. univ.

ENACHE, D. Aspecte ale conflictelor militare ale viitorului. Bucureşti: Editura UNAp, 2006.

5. POPA, V. Tehnologie şi inteligenţă în conflictele militare. Bucureşti: Editura UNAp, 2004.

6. xxx, Joint Publication 1, Joint Warfare of the Armed Forces of the United States. January 10, 1995.

7. xxx, Joint Publication 1, Joint Vision 2020. Washington, DC, The Joint Staff, 2000.

8. SURDU, Răzvan. Tipuri de conflicte simetrice şi asimetrice. În Gândirea Militar ă Românească. Nr. 4/2008.

9. SAVA, Ionel Nicu. Studii de securitate. Bucureşti: Centrul Român de Studii Regionale, Ed. Ziua, 2005.

10. TZU, Sun. Arta războiului. Bucureşti: Editura Samizdat, an neprecizat.

_____________________________________________________________________________ 15

ORGANIZAREA OPERA ŢIILOR ÎN SPRIJINUL P ĂCII

Maior Lauren ţiu GHEORGHE, Batalionul 307 Infanterie Marină

1. Menţinerea păcii şi securităţii interna ţionale

Toate naţiunile au interesul de a menţine pacea şi securitatea internaţională. Operaţiile de pace sunt acţiuni militare care se desfăşoară în sprijinul eforturilor diplomatice, în scopul stabilirii şi menţinerii păcii şi soluţionării politice pe termen lung a conflictelor. Conflictele militare sunt însoţite de riscul extinderii şi escaladării, iar conflictele locale pot degenera în războaie mondiale, tocmai de aceea interesul tuturor naţiunile este de a menţine pacea şi securitatea internaţională. Este necesar a soluţiona diferendele internaţionale prin mijloace paşnice şi de a evita transformarea lor în conflicte armate, iar atunci când ostilităţile au izbucnit deja, de a limita conflictul şi de a-i căuta soluţiile.

Menţinerea păcii şi securităţii internaţionale este scopul principal al Naţiunilor Unite. Organizaţia Naţiunilor Unite/ONU, are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional. Unul din principalele organe ale Naţiunilor Unite este Consiliul de Securitate al ONU/CSNU. El este însărcinat cu menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Rolul său, descris în Carta Naţiunilor Unite, include stabilirea de operaţiuni de menţinere a păcii, instituirea de sarcini internaţionale, precum şi autorizaţia de acţiuni militare. Rolul Consiliul de Securitate este exercitat prin intermediul rezoluţiilor Consiliului. Art. 1 din Carta ONU ne arată că în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, organizaţia va lua măsuri pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii. În acest sens menţinerea păcii şi securităţii este şi atributul unor organizaţii internaţionale regionale.

Menţinerea păcii şi securităţii internaţionale nu ar trebui să afecteze interesele niciunui stat sau să lezeze suveranitatea acestuia. Statele trebuie să sprijine eforturile organizaţiilor internaţionale pe care le-au mandatat cu gestionarea păcii, altfel eforturile acestora ar fi inutile.

Contradicţia care poate exista în domeniul menţinerii păcii între state şi organizaţiile internaţionale îşi pot găsi o rezolvare deplină în zilele noastre în asigurarea dezvoltării echilibrate a tuturor statelor, în eliminarea sărăciei şi foametei precum şi în respectarea totală a dreptului omului, şi în special a celor ale minorităţilor, fie ele etnice, religioase sau lingvistice.


16 _____________________________________________________________________________

Menţinerea păcii constă în asigurarea unei prezenţe active a organizaţiei internaţionale însărcinate cu gestiunea crizelor în zona de conflict, ceea ce s-a făcut cu acordul părţilor interesate. Această prezenţă înseamnă o desfăşurare de efective militare, poliţieneşti precum şi a unor efective de personal civil în unele cazuri. Aceasta poate ajuta la prevenirea conflictelor sau la restabilirea păcii.

Menţinerea păcii a fost inventată de ONU. Ea a evoluat şi a fost preluată şi de alte organizaţii internaţionale. Este vorba de un mecanism în continuă transformare; pentru a fi eficace şi pentru a fi în pas cu nevoile comunităţii naţiunilor, menţinerea păcii trebuie regândită mereu. Când o organizaţie internaţională îşi mobilizează personalul însărcinat cu menţinerea păcii, ea trebuie să ţină cont de experienţa în domeniu, de atribuţiile ce i-au fost conferite de către statele membre şi de posibilitatea de a concepe acţiuni noi. Deci, se poate afirma că există tot atâtea tipuri de operaţiuni de menţinere a păcii, câte tipuri de conflict se pot ivi.

La fel ca restabilirea păcii, menţinerea păcii este supusă unei condiţii esenţiale: succesul său impune ca părţile la conflict să facă dovada voinţei politice necesare. Menţinerea păcii mai cere pe deasupra ca părţile să fie de acord cu principiul reglementării paşnice a conflictelor, deci cu dreptul internaţional însuşi.

2. Fundamentele juridice ale acţiunilor de menţinere a păcii şi securităţii interna ţionale

Sursa judiciară a acţiunilor de menţinerea păcii se află în tratatele

internaţionale, în acelea de constituire a unor organizaţii internaţionale mondiale şi regionale.

Adunarea Generală, ca şi Consiliul de Securitate, pot examina problemele păcii şi securităţii. Competenţele lor sunt delimitate. Răspunderea principală pentru menţinerea păcii revine Consiliului (art. 24), iar Adunarea nu poate face recomandări în problemele respective dacă ele sunt în curs de examinare de către Consiliu, doar în cazul când aceasta i-ar cere acest lucru.

În capitolele VI – Reglementarea paşnică a diferendelor şi VII – Acţiunea în caz de ameninţare a păcii, ruptură a păcii sau agresiune sunt dezvoltate metodele ce pot fi utilizate în menţinerea păcii. Adunarea este competentă a aplica numai metodele prevăzute în capitolul VI, iar Consiliul are atribuţii de utilizare a procedeelor de menţinere a păcii prevăzute în ambele capitole, dacă sunt întrunite voturile concordante ale celor cinci membri permanenţi (art. 27.3).

În art. 43 din Cartă, pentru realizarea măsurilor de constrângere, membrii ONU se obligă să pună la dispoziţia Consiliului de Securitate forţele armate necesare, la cererea sa şi pe bază de acorduri speciale. Carta prevede şi crearea unui Comitet de Stat Major pentru conducerea strategică a acestor forţe (art. 46 şi 47). Art. 40 din Cartă prevede obligaţia Consiliului de Securitate ca, înainte de a trece la măsurile de constrângere să se facă apel la membrii Naţiunilor Unite pentru a se conforma măsurilor pe care le-a recomandat. Art. 29 al Cartei poate fi invocat în legitimarea operaţiunilor ONU de menţinere a păcii. El împuterniceşte Consiliul de Securitate

__________________________________________________________ Stabilitate şi securitate

_____________________________________________________________________________ 17

să-şi stabilească organele necesare pentru îndeplinirea funcţiilor încredinţate; cele mai multe din forţele de menţinere a păcii au fost create în conformitate cu acest articol ca organe subsidiare ale Consiliului de Securitate.

În capitolul VII, Carta Naţiunilor Unite recunoaşte dreptul organizaţiilor regionale de a acţiona pentru menţinerea păcii şi securităţii zonale în acord cu principiile organizaţiei mondiale. Între ONU şi organizaţiile regionale s-a dezvoltat o cooperare strânsă în domeniul menţinerii păcii. În Europa, sarcina păcii şi securităţii şi-au asumat-o mai multe organizaţii regionale care şi-au elaborat propriile instrumente juridice în acest sens.

Fundamentele juridice ale acţiunilor de menţinere a păcii şi securităţii, atât la nivel mondial cât şi regional şi zonal, trebuie să fie bine precizate, astfel încât să nu mai existe dubii asupra legalităţii unor operaţiuni de menţinere a păcii atunci când sunt iniţiate, deoarece acestea impietează asupra rezultatelor lor.

3. Operaţiunile de menţinere a păcii Operaţiunile ONU de menţinere a păcii au fost înfiinţate în timpul Războiului

Rece ca o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state, prin trimiterea de personal neînarmat sau purtând numai arme uşoare. Trupele se aflau sub comandă ONU şi interveneau între cele două forţe armate aflate în conflict. Trupele erau chemate atunci când puterile internaţionale mandatau Naţiunile Unite să intervină pentru încetarea conflictului (aşa numitul proxi-război) care ameninţa stabilitatea regională şi pacea şi securitatea internaţională.

Trupele de menţinere a păcii nu trebuiau să răspundă la foc cu foc. Ca regulă generală, rolul lor era acela de a interveni atunci când se înceta focul şi când cele două părţi implicate consimţeau asupra prezenţei lor. Trupele evaluau situaţia din teren şi raportau cu imparţialitate dacă s-a încheiat acordul de încetare a focului, dacă insurgenţii şi-au retras trupele şi dacă au fost îndeplinite şi alte elemente ale acordului de pace. Toate aceste eforturi ofereau răgazul necesar pentru că diplomaţii să îndepărteze cauzele conflictului.

Nici Carta ONU şi nici alte tratate internaţionale nu conţin o definiţie oficială a operaţiunilor de menţinere a păcii. Nici Comitetul Special al operaţiunilor de menţinere a păcii, instituit în anul 1965, n-a definit acest concept; din documentele sale rezultă că activităţile militare desfăşurate de misiunile de observatori şi de forţele de urgenţă instituite de ONU ca unităţi militare fac parte din „operaţiunile de menţinere a păcii”.

O definiţie valabilă, care să precizeze diferenţa specifică faţă de genul proxim de care aparţin operaţiunile de menţinere a păcii n-a fost dată oficial până în prezent, de nicio organizaţie internaţională care iniţiază astfel de misiuni. Există o definiţie descriptivă conform căreia menţinerea păcii este o operaţiune decisă de Naţiunile Unite sau alt grup de state în scopul restaurării păcii într-o zonă de conflict, operaţiune desfăşurată de unităţi militare care însă nu pot utiliza forţa armată în îndeplinirea sarcinilor lor.


18 _____________________________________________________________________________

O altă definiţie a fost dată şi de Academia Internaţională a Păcii, care consideră că prin operaţiunile de menţinere a păcii trebuie să înţelegem operaţiunile desfăşurate prin intervenţia paşnică a unui terţ în scopul prevenirii, limitării, moderării sau încetării ostilităţilor interne între state. Totuşi sunt păreri că astăzi aceste definiţii sunt depăşite.

Menţinerea păcii îşi păstrează caracteristicile tradiţionale chiar şi în condiţiile actuale; de aceea ea este doar un moment în procesul gestionării crizelor şi reglementării conflictelor şi anume acela referitor la stabilirea unei prezenţe militare, poliţieneşti şi civile în zona de conflict, cu asentimentul tuturor părţilor interesate. Menţinerea păcii depinde de un acord de încetare a focului, de un moment de pace în desfăşurarea ostilităţilor; moment ce se cere apoi menţinut şi exploatat. Oprirea ostilităţilor militare nu înseamnă însă reglementarea conflictului; ea nu e decât un armistiţiu, un răgaz temporar pentru ca soluţia să se negocieze la nivel politic, umanitar, economic şi social.

Baza legală a desfăşurării operaţiilor de menţinere a păcii o reprezintă capitolul VI din Carta ONU, care se referă la soluţionarea paşnică a disputelor. În baza prevederilor capitolului VI al Cartei ONU sunt utilizate negocierile, medierea, arbitrajul între părţile aflate în conflict şi mijloacele juridice ale dreptului internaţional. De asemenea, sunt utilizate operaţiile de menţinere a păcii şi sunt stabilite misiunile de observatori ONU

4. Forţele multinaţionale de menţinere a păcii Menţinerea păcii reprezintă limitarea, moderarea şi încheierea ostilităţilor între

state sau în interiorul lor prin intervenţia unei terţe părţi, organizată şi dirijată la nivel internaţional, care foloseşte forţa militară şi civilii pentru completarea procesului politic de soluţionare a conflictului şi pentru reinstaurarea şi menţinerea păcii. Expresia de „menţinerea păcii” nu este folosită în mod special în Carta ONU, este autorizată în capitolul IV.

Operaţiile multinaţionale de menţinere a păcii s-au dezvoltat în funcţie de obiectiv şi spectru, generând mai multe etape şi forme mai eficiente în realizarea rezultatelor.

În evoluţia operaţiunilor de menţinere a păcii se vorbeşte de mai multe generaţii de forţe multinaţionale de menţinere a păcii.

Prima generaţie de astfel de forţe sunt considerate a fi „misiunile de observatori”. Deşi compuse în general din militari, misiunile de observatori nu acţionează ca unităţi militare, ci prin indivizi neînarmaţi. Ei nu fac decât să constate respectarea acordurilor de pace fără a interveni direct în vreun fel atunci când constată violări din partea părţilor la conflict. Din acest motiv, unii nici nu le consideră forţe de menţinere a păcii, deoarece nu utilizează mijloace armate în îndeplinirea misiunilor lor.

Misiunile de observare sunt considerate „ochii şi urechile” Consiliului de Securitate, prezenţa lor fiind suficientă pentru menţinerea armistiţiilor.


_____________________________________________________________________________ 19

A doua generaţie de forţe multinaţionale de menţinere a păcii sunt „forţele de urgenţă” compuse din subunităţi, unităţi şi mari unităţi militare dotate cu armament individual uşor, pe care-l pot folosi doar în caz de legitimă apărare. Trupele desfăşurate sunt constituite din militari aparţinând forţelor armate ale statelor membre ale organizaţiei internaţionale care a decis operaţiunea. Acestea stabilesc precis spaţiile geografice în care acţionează forţa şi solicită acordul părţilor la conflict în acest sens. Forţele de urgenţă sunt compuse din unităţi militare combatante şi din formaţiuni logistice, de transmisiuni, aviaţie de transport, de geniu etc. aflate sub comandamentul unui stat major al organizaţiei internaţionale.

A treia generaţie de forţe multinaţionale se caracterizează prin faptul că sunt dotate cu mijloace militare complexe mergând până la tancuri, artilerie grea, aviaţie de bombardament; natura ofensivă a acestor armamente nu dezminte însă caracterul defensiv al forţei deoarece mijloacele armate respective nu vor fi folosite decât în sensul asigurării îndeplinirii mandatului încredinţat sau protecţia personalului propriu ori a populaţiei civile. Pe lângă personalul militar foarte diversificat există şi un numeros personal civil care îndeplineşte funcţii de negociatori, tehnicieni, poliţie, de asistenţă umanitară, economică, medicală, culturală şi de învăţământ.

Aceste forţe acţionează uneori fără consimţământul părţilor la conflict. Ele se aseamănă foarte mult cu forţele de impunere a păcii. Mai au în comun şi faptul că acţionează într-o întreagă zonă de operaţii, adică pe întreg teritoriul pe care se desfăşoară ostilităţile, fără a separa beligeranţii printr-o zonă-tampon.

Pentru cele trei generaţii de forţe de menţinere a păcii se pot găsi criterii de clasificare care pot ajuta la înţelegerea lor sistematică.

În funcţie de conţinutul misiunii primite sunt forţe multinaţionale, care îndeplinesc numai obiective militare, şi forţe care pe lângă obiectivele militare realizează şi misiuni civile cum ar fi: acordarea de asistenţă umanitară; acordarea de asistenţă electorală post conflict; monitorizarea drepturilor omului după demobilizarea părţilor; organizarea unui referendum în condiţiile post-încetării focului; asigurarea ordinii cu efective de poliţie civilă ş.a.

În orice circumstanţe aceste forţe trebuie să îndeplinească, aşa cum o arată şi numele lor, condiţia multinaţionalităţii în sensul că nu trebuie să aparţină unui singur stat; este evident că această condiţie trebuie să fie efectivă şi că în menţinerea păcii nu se admit derogări de la acest principiu.

5. Conceperea operaţiunilor Conceperea acţiunilor de pace este o activitate complexă care priveşte luarea

deciziei de încredinţare a mandatului, organizarea forţei, statul juridic al personalului, modalitatea de finanţare, probleme de care depinde, după aceea, succesul întregului proces.

Întreaga activitate de concepere a unei operaţiuni de menţinere a păcii se desfăşoară pe baza următoarelor principii generale:


20 _____________________________________________________________________________

- să fie sprijinită financiar de toate statele membre ale ONU în funcţie de posibilităţile fiecăruia;

- să recurgă la utilizarea forţei numai în caz de legitimă apărare; - să fie aprovizionată şi administrată prin intermediul ONU în scopul de a fi

ferită de presiuni din surse neautorizate; - misiunea să se bucure de încrederea şi sprijinul Consiliului de Securitate; - misiunea să fie multinaţională dar în măsură să acţioneze ca o organizaţie

integrată şi eficientă; - să se bucure de întreaga cooperare a ţării gazdă, ceea ce reprezintă o

necesitate legală decurgând din principiile fundamentale ale dreptului internaţional; - să fie pusă sub comanda ONU reprezentată de Secretarul General şi sub

autoritatea Consiliului de Securitate; - să dispună de libertatea completă de acţiune în zona de operaţiuni; - să i se acorde imunitatea şi privilegiile necesare îndeplinirii funcţiilor sale; - să acţioneze imparţial şi să evite acţiunile care pot prejudicia drepturile,

revendicările sau poziţiile părţilor în dispută;

6. Mandatul

Mandatul este, de cele mai multe ori, un proiect de rezoluţie. El este propus, de obicei, în raportul Secretarului General înaintat Consiliului de Securitate. Odată ce rezoluţia este aprobată, ea constituie baza legală a mandatului acordat forţei multinaţionale şi a celorlalte documente juridice care trebuie încheiate.

7. Statul juridic al misiunii de menţinere a păcii

Acordul referitor la Statul forţelor/SOFA prevede în capitolul IV Statutul misiunii de menţinere a păcii, arătând că aceasta, ca şi personalul participant, trebuie să se abţină de la orice acţiune incompatibilă cu caracterul internaţional şi imparţial al operaţiunilor sau care nu ar corespunde spiritului acordurilor încheiate de ONU. Misiunea şi personalul acesteia trebuie să respecte toate legile şi reglementările locale, iar guvernul ţării-gazdă se angajează să respecte caracterul exclusiv internaţional al operaţiei de menţinere a păcii. În capitolul V al acordului SOFA sunt reglementate problemele instalaţiilor pe care guvernul local le pune la dispoziţia misiunii pentru buna desfăşurare a acesteia, Statutul juridic al misiunii de menţinere a păcii decurge direct din statul juridic al ONU, deoarece ea este înfiinţată ca organ subsidiar al Adunării generale sau Consiliului de Securitate. Potrivit Convenţiei asupra privilegiilor şi imunităţilor ONU, din 13 februarie 1946, Organizaţia Naţiunilor Unite va avea personalitate juridică, deci capacitatea de a contracta, dobândi şi dispune de proprietăţile sale mobile şi imobile şi de a sta în justiţie.


_____________________________________________________________________________ 21

Baza juridică a operaţiilor în sprijinul păcii o reprezintă Carta ONU, semnată la 26.06.1945, care intră în vigoare după aproximativ patru luni, la 24.10.1945. Operaţiile de menţinere a păcii sunt cele mai importante misiuni ale Naţiunilor Unite.

Carta ONU este documentul de bază pentru actele constitutive ale multor organizaţii internaţionale. Încă din primul articol se specifică foarte clar rolul organizaţiei de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale:

- să ia măsuri pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii; - să prevină disputele ce s-ar putea transforma în conflicte; - să convingă părţile să folosească masa de discuţii nu forţa; - să ajute în cazul declanşării vreunui conflict la restabilirea păcii. Bibliografie 1. Carta Organizaţiilor Naţiunilor Unite. 2. Suplimentul la agenda pentru pace elaborat de secretarul general al ONU

din ianuarie 1995.

22 _____________________________________________________________________________

INTERVEN ŢIA MILITAR Ă CA TIP DE CONFLICT ARMAT

Locotenent-colonel Sorin BOGUŞ, Batalionul 307 Infanterie Marină

1. Teoria şi practica conflictelor armate În termenii cei mai simpli, despre orice naţiune, stat sau grup definibil se poate

spune în orice moment că este în stare de pace sau război. Totuşi realitatea militară şi politică actuală este mult mai complexă. În timp ce pacea este în mod clar scopul final, este posibil să fie o situaţie conflictuală, fără a fi stare de război. Într-adevăr, există chiar grade variabile de pace şi război, separate prin situaţii care pot fi considerate ca nefiind nici una nici alta. De aceea, există o tipologie a conflictului cu „pacea” şi „r ăzboiul” la extremităţi şi cu ceea ce poate fi numit „conflict altul decât războiul”, în spaţiul dintre aceste două extreme. Într-un fel, numai prin înţelegerea acestei realităţi poate fi elaborată o doctrină şi acele capacităţi apte să sprijine întreaga gamă de acţiuni militare pe care forţele pot fi chemate să le desfăşoare.

Pacea – Condiţie care există în relaţiile dintre grupuri, clase sau state, în lipsa violenţei (directe sau indirecte) ori a ameninţării cu violenţa (Academia de Pace Internaţională, New York). Deşi absenţa violenţei poate fi identificată obiectiv, ameninţarea cu violenţa este o problemă cu mult mai subiectivă şi foarte susceptibilă la percepţii diferite.

Conflict altul decât războiul. Acest tip de conflict apare atunci când două sau mai multe părţi urmăresc scopuri pe care ei, sau alţii, le consideră incompatibile şi recurg la violenţă sau ameninţarea cu violenţa, în realizarea acestora. Chiar dacă violenţa s-a declanşat, diplomaţia sau alte activităţi non-violente pot continua. Această situaţie care poate exista între state sau în interiorul acestora, poate include terorism, conflict etnic sau separatist, dispute de graniţă sau revizionism/revanşism.

Războiul. Scopul războiului este de a angaja inamicul în luptă, până la impunerea voinţei proprii asupra acestuia. Starea de război poate fi caracterizată prin încetarea sau suspendarea activităţii normale politice şi diplomatice între părţile luptătoare aflate în conflict deschis. Inevitabil vor exista canale disponibile prin care să se desfăşoare negocierile, în afară de cazul în care scopul urmărit este capitularea necondiţionată. Diferenţa dintre război şi conflict altul decât războiul, este greu de stabilit. Războiul poate fi împărţit în război general (război de supravieţuire naţională) şi conflict regional. În ambele cazuri activitatea civilă normală este, fie suspendată, fie subordonată activităţii militare.

După ce am identificat spectrul conflictului, este necesară identificarea relaţiilor dintre componentele acestuia şi activităţile militare ce au loc între ele.

________________________________________________________ Tactică şi artă operativă

_____________________________________________________________________________ 23

Armata are un rol important în acest cadru, iar natura contribuţiei militare în conflict are semnificaţie şi relevanţă aparte, de la caz la caz. Este importantă înţelegerea implicării militare în funcţie de tipul de conflict. În conflictul altul decât războiul, poate exista doar ameninţarea cu forţa, iar dacă este utilizată, va fi supusă unor constrângeri puternice; principalul mijloc prin care conflictul este încheiat cu succes îl constituie activităţile politice, nu cele militare. În război, mijloacele militare predomină ca mod de încheiere a conflictului.

Riposta militară în conflict presupune o înţelegere a condiţiilor care determină spectrul acestuia şi analiza gamei ripostelor posibile printr-o examinare în detaliu a acestuia. Astfel, riposta militară la război este lupta armată în diferite grade:

- în războiul generalizat toate resursele statelor sunt îndreptate spre supravieţuirea naţională, iar gradul de angajare poate, teoretic, să fie maxim;

- în conflictul regional riposta militară are o durată limitată (în special din cauza nevoii de sprijin al opiniei publice), iar starea finală dorită este, în general, realizată cu mijloacele militare existente la pace; totuşi riposta militară poate fi extrem de violentă datorită proliferării tehnologiilor avansate şi armelor de distrugere în masă.

În conflictul altul decât războiul riposta militara este minimă, non-violentă. În aceste circumstanţe, activităţile diplomatice şi militare vor fi orientate spre prevenirea conflictului şi stingerea disputelor, iar aplicarea forţei militare este indirectă, dominând ameninţarea cu utilizarea forţei. Asemenea activităţi sunt, în mod frecvent, de durată.

Înţelegerea spectrului conflictului permite realizarea distincţiei dintre situaţie şi ripostă. Există trei situaţii care se suprapun (pace, conflict altul decât războiul şi război). Există anumite activităţi militare necesare pe timp de pace, acestea desfăşurându-se în primul rând la nivel naţional, riposta la conflict altul decât războiul prin operaţii de stabilitate şi sprijin şi activităţi specifice în sprijinul descurajării. Riposta la război este lupta armată.

Conflictul armat reprezintă o situaţie conflictuală în care se foloseşte forţa armată în vederea obţinerii unui deznodământ favorabil (dorit) al unui eveniment politico-militar sau a impunerii anumitor finalităţi ale stării conflictuale.

Caracteristicile de bază ale conflictului armat sunt următoarele: - nu se poate reduce numai la acţiunile militare, ci cuprinde şi confruntări în

alte domenii nemilitare; - sunt implicate forţe armate, iar finalitatea dorită nu este de ordin militar; - componenta militară este, de regulă, cea care furnizează mijloacele prin

care se impune o anumită soluţie (finalitate); - are propria strategie generală, iar cea a luptei armate se particularizează

foarte mult. În analiza oricărui tip de conflict armat se au în vedere în mod corelat: - determinări de natură politică, economică şi socială; - factori conjuncturali ce impun utilizarea forţei armate într-un anumit

context.


24 _____________________________________________________________________________

Neluarea în seamă a acestor elemente face posibil ca un conflict armat să degenereze în război.

Scopul general al unui conflict armat este obţinerea sau menţinerea prin forţă a unor avantaje de natură politică, economică, teritorială.

Stadiile evoluţiei conflictului armat sunt următoarele: - faza când nu are forme distincte de manifestare violentă; - faza utilizării într-o anumită măsură a forţei armate; - fructificarea experienţei anterioare în folosirea violenţei armate; - utilizarea mijloacelor moderne de luptă armată. Specificul conflictelor armate din perioada postbelică: - în multe cazuri (peste 20), forţa armată a fost întrebuinţată pentru a se

controla direct forţele politice adverse şi a se descuraja apărarea armată; - câteva conflicte armate au degenerat în războaie; - tendinţa de internaţionalizare a conflictelor armate prin: apariţia unor factori

externi; unele state au urmărit obiective proprii; implicarea unor state fără a participa la operaţiile militare;

- în afara factorilor conjuncturali au existat, în cazul tuturor conflictelor armate, şi probleme de fond: stadii diferite de dezvoltare; tipuri diferite de comunităţi umane; formaţiuni sociale diverse;

- efectele, chiar dacă au fost cele scontate, au generat consecinţe contradictorii, unele dintre ele persistând într-o formă latentă, manifestându-se atât la nivel interstatal, cât şi intrastatal.

Modelul strategic general al unui conflict armat: - situaţie politico-militară interstatală sau intrastatală conflictuală; - recurs şi la violenţă armată pentru a soluţiona anumite conflicte politice; - amploare limitată a acţiunilor militare în raport cu potenţialele de care se

dispune; - sisteme strategice (forţe armate, alte formaţiuni înarmate, armament şi

tehnică de luptă, resurse materiale, concepţii de ducere a acţiunilor militare, nivel de organizare etc.) simetrice (aceleaşi componente), echivalente sau cu o uşoară preponderenţă a unuia dintre ele;

- spaţiul de desfăşurare: o parte din cel terestru, aerian şi maritim al beligeranţilor sau aflat sub controlul uneia din părţi;

- tipul dominant de acţiune: armată contra armată, armată contra formaţiuni paramilitare;

- caracterul predominant al acţiunilor militare: bătălii strategice şi ale categoriilor de forţe armate şi lovituri strategice simultane ori succesive asupra unor obiective importante (vitale) ale adversarului;

- factorii de succes: realizarea surprinderii, sprijinul unor forţe din interior („coloana a cincia”), strategia faptului împlinit, acţiuni principale fulger;

- nivelul violenţei armate: mediu; - consecinţe strategice: atingerea obiectivelor; escaladarea confruntării

armate (război); gestionarea externă a conflictului armat; oprirea temporară a acţiunilor militare pe bază de acorduri între părţi; cronicizarea stării conflictuale;


_____________________________________________________________________________ 25

- elemente specifice: dispariţia actului politico-juridic (declaraţia de război); starea de război poate fi parţială (între părţi se menţin anumite legături prin diferite canale diplomatice); intervenţia unor terţe părţi; după încetarea (oprirea) ostilităţilor nu s-au încheiat tratate (convenţii) de pace.

2. Aspecte generale ale intervenţiei militare Intervenţia militară reprezintă: - acţiune de implicare armată directă în cadrul unui conflict a unor trupe

aparţinând unui stat sau unor grupări de state; - strategie care face uz de forţe armate de orice tip pentru a acţiona într-o ţară

sau între mai multe ţări. Deşi dificil de realizat, obiectivarea scopurilor intervenţiei militare presupune

punerea de acord, în urma unei analize temeinice de un realism riguros, a dorinţelor cu posibilităţile reale de a îndeplini scopurile propuse, realizarea concordanţei dintre forţele şi mijloacele de care se dispune cu conţinutul misiunilor (lege obiectivă a luptei armate), ţinându-se seama totodată de potenţialul adversarului şi de reacţia probabilă a acestuia şi avându-se în vedere determinările induse de spaţiu şi timp1.

Problematica obiectivării scopurilor intervenţiei militare comportă o multitudine de alte aspecte care o nuanţează, cum ar fi relaţia care se stabileşte între scopul general, care include aşteptările politice, militare, economice etc., scopurile operaţiilor militare în ansamblul lor şi cele ale fiecărui element structural angajat în îndeplinirea acestuia.

Privită din această perspectivă, obiectivarea scopurilor apare ca o situare într-un raport optim a factorilor obiectivi şi subiectivi care stau la baza stabilirii lor. Aceasta este facilitată dacă intervenţia militară este analizată şi sub spectrul determinării juridice şi morale cu privire la necesitatea acţiunii, mijloacele alese şi rezultatele scontate.

În practică, în proiectarea şi planificarea unei intervenţii militare apare necesitatea precizării în conţinutul scopurilor acesteia a patru elemente, şi anume:

- dimensiunea cauzală răspunzând la întrebarea „de ce?”; - dimensiunea spaţială ca răspuns la întrebările „de unde?”, „unde?”, „până

unde?”; - dimensiunea temporală dând răspuns întrebărilor „când?”, „de când?”,

„până când?”; - principalele elemente care particularizează intervenţia militară în cadrul

conflictelor armate, răspunzând la întrebările „cu cine?”, „cum?” etc. Se poate deduce de aici că scopul general al intervenţiei militare se realizează

prin îndeplinirea succesivă de către întregul sistem acţional a mai multor scopuri parţiale. Adică, impunerea sau menţinerea unor conduceri politice favorabile şi

1 Istoric al problemelor din Kuweit, preocupări actuale http://www.securitycouncilreport.org/ site/c.glKWLeMTIsG/b.1552295/k.D85D/Update_Report_No_4BRIraqKuwaitBRMissing_PersonsBR14_April_2006.htm]


26 _____________________________________________________________________________

obţinerea de avantaje de natură diferită în relaţiile bilaterale sau multilaterale internaţionale ar putea fi realizate prin:

- blocarea ripostei politice, diplomatice, militare a părţii adverse; - învingerea voinţei de rezistenţă, inclusiv militară a statului respectiv; - controlul instituţiilor sociale şi ale populaţiei; - organizarea activităţii statului după preluarea conducerii politice

(impunerea de legi, norme şi adecvarea unor strategii faţă de principalele forţe sociale şi pentru controlul mass-media).

În egală măsură, fundamentarea intervenţiei militare receptează o serie de constrângeri atât din mediul intern, cât mai ales dinspre mediul internaţional. Abordând pregătirea unui asemenea tip de conflict armat din perspectiva caracterului juridic şi moral, planificatorii politico-militari sunt chemaţi să răspundă la întrebarea „de ce?“. A doua tendinţă în mediul internaţional ar putea fi marcată de neutralitate. În acest caz, preocupările iniţiatorilor intervenţiei vor fi orientate către modelarea atitudinii indecişilor în favoarea lor.

În sfârşit, o altă atitudine ce ar putea caracteriza perceperea conflictului de către o parte din opinia publică, exprimat de guverne sau organizaţii internaţionale, ar putea fi de condamnare a acţiunilor şi ini ţiere a unor măsuri de natură multiplă pentru înlăturarea/împiedicarea intervenţiei. Acestui model îi corespunde intervenţia în zona Golfului Persic, la începutul anilor nouăzeci ai secolului care a trecut, dar şi intervenţia în fosta Iugoslavie sau cea din Kosovo. Când Irakul a invadat Kuwaitul şi a anunţat asimilarea sa ca a 19-a provincie, comunitatea internaţională, prin intermediul ONU, a condamnat invazia, iar coaliţia constituită ad-hoc sub conducerea SUA a redat libertatea micului stat în cadrul Operaţiunii „Desert Storm”.

Caracteristicile intervenţiei militare sunt următoarele: - constituirea şi perfecţionarea unor categorii de forţe speciale de intervenţie

pe teritorii străine au la baza orientări doctrinar-strategice agresive, pentru gestionarea rapidă a unui conflict armat ori pentru a exercita controlul unor situaţii de criză majoră:

• în primul caz, avem de-a face cu o încălcare flagrantă a principiilor Cartei ONU şi a unor convenţii internaţionale;

• în următoarele două cazuri, cu mandatarea întrebuinţării acestora de către organizaţii, forumuri şi alte organisme internaţionale.

Persistenţa unor atitudini hegemoniste se manifestă în pofida mutaţiilor produse în relaţiile internaţionale, au la bază dorinţele de a păstra unele poziţii de influenţă politico-militară, implicarea unor state ori coaliţii de ţări în diferite zone conflictuale subzistă fie ca hotărâre a Consiliului de Securitate ONU, fie ca iniţiative politico-militare ale unor ţări.

- intervenţia armată, în gândirea specialiştilor militari este apreciată ca război limitat, conflict de mică intensitate, război mic, insurgenţă ori luptă antiguerilă; conţinutul său, în esenţă, evidenţiază îndeplinirea unor scopuri politico-strategice prin desfăşurarea unor acţiuni militare de mică amploare (tactică);

- elementul de bază al concepţiilor doctrinar-strategice ale intervenţiei


_____________________________________________________________________________ 27

militare în condiţiile internaţionale actuale îl reprezintă forţele şi mijloacele destinate efectuării intervenţiei militare: forţe de intervenţie rapidă (pot fi naţionale ori internaţionale sau comune câtorva state, sunt cunoscute sub diverse denumiri: mari unităţi operative de desfăşurare rapidă, forţă de desfăşurare rapidă, forţă de acţiune rapidă, forţă de intervenţie, o grupare mixtă de intervenţie, forţă de asistenţă rapidă etc.), forţe speciale, care pot acţiona independent sau în cooperare cu alte categorii de forţe armate (acţiunea lor poate fi la vedere sau în mod ascuns pe teritoriul statului vizat de intervenţia militară, colaborând cu forţe indigene şi executând, de regulă, acţiuni de luptă în cadrul aşa-numitului război neconvenţional, sunt cunoscute şi sub diferite alte denumiri: berete verzi, berete negre, rangers, comandos, cercetare-diversiune etc.);

- misiunile generale ale forţele de intervenţie: • ocuparea prin surprindere a unor poziţii şi raioane cheie de pe teritorii

străine; • infiltrarea şi pregătirea clandestină a unor forţe paramilitare în

teritoriul statului ameninţat; • instruirea în mod oficial a unor specialişti ai armatei şi poliţiei din

diferite ţări; • lovirea unor obiective de importanţă majoră, prin a căror distrugere să

se aducă mari prejudicii ţării supuse agresiunii, având ca efect diminuarea rezistenţei armate;

• completarea conţinutului şi fizionomiei bătăliei aero-terestre; • lichidarea guerilelor şi insurgenţilor care controlează sau manifestă o

anumită influenţă într-o parte din teritoriu; • polarizarea forţelor care sunt de acord cu intervenţia militară.

3. Argumente pro şi contra a intervenţiei militare Argumentele pro intervenţie militar ă sunt următoarele: 1. În cazul crizelor umanitare, este nevoie de o reacţie promptă. Atunci

când într-o ţară izbucneşte un conflict de proporţii grave, iar propagarea acestuia este rapidă şi imposibil de oprit de statul/statele în cauză, celelalte state au datoria de a interveni pentru a restabili pacea şi echilibrul. Necesitatea de a interveni este însă atât de imperativă, încât nu se poate aştepta până când Consiliul de Securitate ONU acordă un mandat – victimele masacrelor pot ajunge la cifre înspăimântătoare în numai câteva săptămâni. Prima regulă de procedură a Consiliului precizează faptul că Preşedintele poate convoca o întrunire ori de câte ori este nevoie, însă întrunirile trebuie să se succede la o distanţă de 14 zile. În acest răstimp evenimentele pot deveni cu adevărat incontrolabile, iar pagubele mult prea grave pentru a fi acceptate.

2. Nu toate situaţiile de criză şi problemele sunt discutate în cadrul şedinţelor Consiliului . În primul rând, nu toate problemele semnalate de statele membre ONU ajung sa fie discutate de către Consiliul de Securitate. Spre exemplu,


28 _____________________________________________________________________________

situaţia dintre Irak şi Kuweit a fost semnalată în anul 2005-2006, dar nu a fost discutată în cadrul şedinţelor2. Situaţia instabilă a acestor două ţări face necesară implementarea unui plan de acţiune pentru menţinerea păcii în zonă. Dacă aceste lucruri nu se discută în Consiliul de Securitate, atunci statele trebuie să intervină fără mandat tocmai în scopuri umanitare.

3. Aşteptarea unui mandat poate face ca intervenţia să nu mai fie eficientă. Uneori conflictele se dezvoltă aşa de repede şi războaiele civile se instalează aşa de repede încât o intervenţie târzie nu mai poate repara nimic. A aştepta un mandat ar cauza tocmai această ineficienţă a intervenţiei târzii. De asemenea, atunci când două grupuri şi-au consolidat deja poziţiile de luptă intervenţia unui al treilea poate face ca celelalte două grupuri să îndrepte armele împotriva celui ce doreşte să acorde ajutorul umanitar. Situaţia Irakului, în care conflictul continuă tocmai pentru că este alimentat de prezenţa forţelor Coaliţiei, este una elocventă. Astfel, o intervenţie târzie nu numai că nu ameliorează conflictul, ci îl şi prelungeşte pe o perioadă nedeterminată, generând pagube şi pierderi de vieţi în ambele tabere.

Argumente contra intervenţiei militare sunt următoarele: 1. Nu orice stat are dreptul şi posibilitatea de a interveni în afacerile

interne ale altuia. Chiar dacă un stat are posibilităţile materiale şi umane pentru a purta o intervenţie militară de proporţii necesare, nu orice stat are dreptul să facă acest lucru pentru că o face de cele mai multe ori pentru a-şi urmări interesele proprii. Spre exemplu SUA nu a aşteptat obţinerea unui mandat ONU, a intervenit având ca scop personal acapararea rezervelor de petrol pe care acum le gestionează în mare parte ca urmare a prezenţei Coaliţiei ca trupe de instaurare a păcii. Dacă un stat îşi urmăreşte interesele proprii atunci când doreşte o intervenţie, şansele ca statul în care se intervine să fie restabilizat, şi nu dominat, sunt foarte mici.

2. Nu orice intervenţie mai rapidă este şi mai bună. Intervenţiile prompte nu pot fi foarte eficiente pentru că nu se poate şti în ce puncte anume trebuie acţionat pentru a potoli conflictul, pentru că acesta nu a fost concretizat încă. Dacă intervenţia militară este una nechibzuită sau pur şi simplu nenorocoasă, atunci situaţia se poate înrăutăţi. De aceea este mai bine să aşteptăm pentru a putea analiza situaţia şi a lua decizia cea mai bună în privinţa intervenţiei, pentru o eficienţă maximă.

3. Intervenţia unui stat membru pe cont propriu poate genera alte conflicte. Atunci când un stat membru al CS ONU decide să treacă peste decizia celorlalţi, sau să nu o aştepte măcar, pot apărea tensiuni în cadrul Consiliului, aşa cum a fost cazul când SUA a acţionat în Irak în pofida opoziţiei categorice a Franţei şi Rusiei, acest lucru cauzând tensiuni care au afectat relaţiile internaţionale pe termen lung. De asemenea, pot izbucni conflicte în momentul în care un stat decide să intervină în scopuri umanitare în detrimentul unei ţări cu care semnase tratate de pace şi colaborare. Relaţia între cel ce intervine şi fosta ţară prietenă pot deveni grave, cauzând conflicte între cele două, pe lângă cel pentru care se intervenea.

2 Istoric al problemelor din Kuweit, preocupări actuale http://www.securitycouncilreport.org/ site/c.glKWLeMTIsG/b.1552295/k.D85D/Update_Report_No_4BRIraqKuwaitBRMissing_PersonsBR14_April_2006.htm]


_____________________________________________________________________________ 29

4. Modelul strategic general al intervenţiei militare

Intervenţia militară se încadrează în următoarele caracteristici: - orientări politice divergente sau conflictuale între două părţi, ce pot

îmbrăca forma: • între două state; • între un stat şi câteva state; • între un stat şi o coaliţie de state; • între grupări social-politice înarmate şi stat.

- recurs la violenţă armată a unei păr ţi (cea mai puternică) asupra teritoriului, instituţiilor fundamentale ale statului sau conducerii politico-militare;

- acţiuni militare în for ţă ale intervenţionistului (lor), dar de amploare redusă (ţinerea sub control a escaladării conflictului armat), prin utilizarea eficientă a unei părţi din capacitatea militară globală a sa (lor) şi acţiuni de ripostă din partea statului agresat;

- sisteme strategice asimetrice (incompatibile ca valoare şi calitate) şi echivalente „per global”; în cadrul asimetriei se poate realiza supremaţia sau numai o oarecare superioritate (asimetrie majoră sau minoră), iar în cadrul echivalenţei pot fi sisteme cu structuri diferite, dar cu elemente compensatorii;

- spaţiul de desfăşurare – teritoriul vizat al intervenţiei militare; în unele situaţii se pot utiliza şi teritoriile unor state vecine care participă sau nu la intervenţia armată; conflictul armat poate fi local sau regional;

- tipul dominant de acţiune: • armată contra armată; • armată contra armată şi formaţiuni înarmate ale populaţiei; • armată contra formaţiuni social-politice înarmate.

- caracterul predominant al acţiunilor militare : operaţie combinată, bătălii strategice şi acţiuni asupra unor obiective politico-administrative, economice şi militare; ele se pot modula şi demodula în funcţie de natura şi valoarea ripostei armate şi împotrivirii populaţiei;

- factori de succes: realizarea surprinderii, rapiditatea acţiunilor, precizia şi forţa loviturilor, natura şi amploarea acţiunilor indirecte (speciale), recunoaşterea şi sprijinul politico-diplomatic internaţional;

- nivelul violenţei armate – mediu cu tendinţe de creştere către intens; - consecinţe strategice:

• atingerea obiectivelor politice; • escaladarea confruntării militare; • intervenţia şi a altor state; intervenţia unor forţe internaţionale

(multinaţionale) pe baza hotărârilor Consiliului de Securitate al ONU; • stare conflictuală scăpată de sub control, ce poate duce la război

regional.


30 _____________________________________________________________________________

5. Caracteristicile strategice ale intervenţiei militare

În abordarea problemelor s-a plecat de la prezumţia că dacă intervenţia militară este un tip de conflict armat, atunci am putea identifica note specifice evidente, prin care să se deosebească de alte tipuri de conflicte militare.

Studiile cele mai interesante, privind intervenţia armată în viaţa politico-militară a statului, au avut în vedere:

- obiectivele urmărite şi îndeplinite; - condiţiile social-economice şi politice în care s-au manifestat; - valorificarea experienţei, impactul instituţiilor militare asupra factorului

politic, legitimitatea, eficienţa şi implicaţiile acesteia; Concluziile desprinse: - s-au bazat pe sesizarea caracteristicilor şi limitelor acesteia, nu atât pentru

sporirea abilităţii conceperii şi desfăşurării ei, ci mai mult pentru prevenirea, descurajarea şi gestionarea confruntării militare ce ia naştere în cadrul acestui tip de conflict.;

- s-a emis ideea că forţa militară nu poate vindeca nicio maladie politico-socială, ceea ce presupune că orientarea proceselor politico-sociale către sensul dorit trebuie să urmărească evitarea confruntării militare directe.

Strategia intervenţiei militare evidenţiază necesitatea opţiunii pentru un anumit tip de acţiune armată în funcţie de:

- aspectele principale ale comunităţii social-politice din statul respectiv; - situaţia politico-militară şi economică a acestuia; - posibilităţile adversarului de a se opune oricărui tip de agresiune armată,

exprimate în voinţa politică şi capacitatea de a se apăra. Caracteristicile intervenţiei armate în plan strategic: - necesitatea realizării surprinderii în acţiunile militare; - utilizarea vicleniei în sfera politico-diplomatică; - instrumentarea şireteniei militare în pregătirea în ascuns a intervenţiei

viitoare; - dezorientarea şi descurajarea forţelor politice; - dezorganizarea (dezbinarea) forţelor armate; - limitarea la maxim a rezistenţei politice; - realizarea la cel mai mic nivel a ripostei militare. Condiţii favorabile intervenţiei militare: - existenţa decalajului mare de putere militară între părţile aflate în starea

conflictuală; - puterea militară a părţii agresate are un grad scăzut de organizare socială; - instabilitatea structurilor funcţionale ale sistemului militar; - disfuncţii în capacitatea de autoapărare, în planul luptei armate; - exercitarea în prealabil a unui control asupra instituţiilor politice şi militare

ale statului ce urmează să fie agresat; - criza unor relaţii politico-militare interne şi externe. Etapele intervenţiei militare:


_____________________________________________________________________________ 31

- acţiunile disimulate (nemilitare) îndreptate spre dezorientare politică, influenţare psihologică şi dezorganizare socială, ce vizează diminuarea capacităţii de rezistenţă a părţii adverse;

- acţiunile nedisimulate, bazate în principal pe agresiune armată, în vederea atingerii rapide a scopului propus.

Perspectivele intervenţiilor militare: - fructificarea rezultatelor din progresul ştiinţei şi tehnicii, atât în sfera

organizării şi înzestrării forţelor şi mijloacelor angajate, cât şi pentru pregătirea şi conducerea acţiunilor politico-militare;

- confruntarea unor strategii diferite, sisteme strategice diversificate, forţe şi mijloace de apartenenţă, natură şi valoare diverse;

- tendinţa politică a oricărei intervenţii militare de a menţine la un nivel cât mai scăzut posibil confruntarea armată şi de a o derula într-un timp cât mai scurt.

6. Conţinutul şi organizarea strategică a intervenţiei militare

Tipuri de interven ţie militar ă: - în propriul stat (lovitură de stat militară); - în alt stat. Partea adversă este o putere politică. Obiectivul este preluarea (controlul) puterii politice prin folosirea forţei armate

şi descurajarea şi diminuarea prin diferite căi a opoziţiei politico-militare organizată. Elementele comune ale tipurilor de intervenţie armată, dar şi anumite

particularităţi ale acestora. Intervenţia militar ă cuprinde: - acţiuni de natură multiplă pentru a bloca riposta (politică, diplomatică,

militară) părţii opuse; - acţiuni specifice pentru învingerea voinţei de rezistenţă, inclusiv militară, a

statului (naţiunii) respectiv; - acţiuni militare pentru atingerea scopului politic; - acţiuni de control al instituţiilor sociale şi populaţiei; - acţiuni de împiedicare a conducerii armate de către factorul politic legal; - acţiuni pentru organizarea activităţii statului după preluarea conducerii

politice (impunerea de legi, norme şi adecvarea unor strategii faţă de principalele forţe sociale şi pentru controlul mass-media).

Organizarea intervenţiei militare (scenariul derulării acesteia) are în vedere: - derularea acţiunilor de manipulare psihologică şi chiar ideologică a

populaţie pentru: • descurajarea rezistenţei; • dezorientarea populaţiei; • atragerea unor elemente interne în sprijinirea intervenţiei militare; • activizarea colaboraţioniştilor.


32 _____________________________________________________________________________

- intensificarea acţiunilor psihologice în preajma şi pe toată durata desfăşurării acţiunilor militare pentru îndeplinirea obiectivului general şi legitimarea acţiunii în faţa naţiunii;

- desfăşurarea unor acţiuni intense în sfera relaţiilor internaţionale pentru: • justificarea şi legitimarea acţiunilor militare ce urmează să aibă loc; • câştigarea de noi adepţi; • descurajarea sprijinului internaţional acordat statului victimă; • evitarea extinderii confruntării militare; • internaţionalizarea intervenţiei militare; • ţinerea sub control a evoluţiei evenimentelor; • gestionarea ulterioară a conflictului armat.

- desfăşurarea acţiunilor militare în ritm rapid pentru obţinerea mai facilă a efectelor scontate;

- preluarea puterii politice şi exercitarea controlului asupra principalelor instituţii ale statului;

- nimicirea unor rezistenţe armate blocate (izolate) în diferite zone şi raioane; - reorganizarea activităţii statului şi intensificarea propagandei asupra

populaţiei; - gestionarea externă a conflictului armat în vederea atingerii scopului politic; - dezamorsarea internă şi externă a crizei politico-militare. Activit ăţile, măsurile şi acţiunile prezentate în acest scenariu: - se pot desfăşura în parte simultan, unele pot fi combinate între ele, iar altele

pot chiar să lipsească; - locul central îl ocupă cele care vizează eliminarea completă a factorilor care

au generat intervenţia militară şi asigurarea funcţionalităţii statului în noile condiţii ale situaţiei politico-militare.

7. Consecinţe strategice ale intervenţiei militare

Intervenţia militar ă interstatală şi intrastatală reprezintă nouă sursă de conflict armat ori de război. Concluzia este desprinsă în urma studierii intervenţiilor militare postbelice şi în mod deosebit a stării politico-militare anterioare declanşării conflictului armat şi a aceleaşi stări după consumarea lui, iar urmările politico-militare provocate sunt de o mare diversitate, de intensităţi şi amplori diferite.

Consecinţele strategice ale intervenţiei militare pot fi : - disfuncţii serioase la nivelul organizării politico-militare şi în cadrul

exclusiv al sistemului militar; - polarizarea diferită a atitudinilor din sfera politicii, conducerii militare sau

la nivelul armatei; - opoziţia pasivă a unei părţi din sistemul militar şi colaborarea clandestină a

acesteia cu sisteme politice care nu acceptă finalitatea intervenţiei militare;


_____________________________________________________________________________ 33

- opoziţia politico-militară organizată, activă şi nedisimulată faţă de intervenţionişti (agresor, ocupant) şi faţă de susţinătorii acestora.

Mult mai complexe atunci când controlul asupra politicului şi organelor de bază ale statului intră într-un impas, iar partea agresoare este nevoită să apeleze din nou la forţa armată pentru anihilarea opoziţiei active.

Accentul tot mai mare pe care conducerea politico-militară a statelor îl pune, în ultimele două decenii pe pregătirea ţării pentru a face faţă unei intervenţii militare străine, ce vizează prevenirea, contracararea şi respingerea intenţiilor adversarului (lor) de a utiliza şi forţa armată în vederea atingerii unor scopuri politice.

Prevenirea intervenţiei militare presupune un accent mai mare pe: - depistarea oportună a intenţiilor adversarului; - studierea atentă a atitudinii unor forţe politice şi militare interne şi externe; - identificarea modului de pregătire a intervenţiei militare; - cunoaşterea forţelor şi mijloacelor posibil să fie întrebuinţate; rolul şi

misiunile principale ale acestora; - determinarea scopului politic al acestora; - intuirea obiectivelor principale asupra cărora va fi îndreptată acţiunea

militară. Principalele indicii ale pregătirii interven ţiei militare : - deteriorarea relaţiilor politico-economice; - iniţierea unei campanii de denigrare a ţării, inclusiv a forţelor armate; - răspândirea de informaţii false; - producerea de disensiuni la nivelul conducerii politico-militare; - agresarea psihologică şi ideologică a trupelor armatei; - exagerarea unor aspecte ale greutăţilor specifice perioadei de tranziţie; - denaturarea adevărului istoric; - cultivarea unor relaţii neoficiale cu grupuri de cetăţeni sau partide ale

minorităţilor naţionale; - influenţarea nefavorabilă a unor organisme şi forumuri internaţionale; - condiţionări şi presiuni economico-financiare. Rezultatele interne ale prevenirii intervenţiei militare : - pot fi regăsite în măsuri de natură politico-militară; - în plan politic – cea mai importantă ar putea fi realizarea consensului

naţional; - în plan militar – asigurarea capacităţii de reacţie necesară sistemului

naţional de apărare de a face faţă oricărei ameninţări şi agresiuni; - în plan extern – se pot realiza demascarea pregătirii intervenţiei militare şi

intensificarea relaţiilor politico-militare cu alte state. Măsuri de contracarare a unei intervenţii militare : - asigurarea viabilităţii organelor de conducere politico-militară în situaţia de

criză majoră pentru garantarea continuităţii conducerii; - protecţia instituţiilor şi obiectivelor care pot fi vizate şi de care depinde

funcţionalitatea statului, puterii politice şi a ripostei militare; - pregătirea sistemului militar în vederea ducerii unor acţiuni împotriva unor


34 _____________________________________________________________________________

forţe specializate în operaţii speciale; - menţinerea sub un control strict a elementelor principale din infrastructura

teritorială; - activizarea serviciilor de informaţii şi de contraspionaj pentru a nu permite

intervenţionistului câştigarea în prealabil a confruntării informaţionale; - controlul riguros de frontieră a persoanelor străine, urmărirea activităţilor

acestora pe teritoriu şi întărirea pazei frontierei de stat în locurile pe unde se pot executa pătrunderi clandestine ori infiltrări frauduloase.

Aceste măsuri pot fi realizate public sau în secret, şi pot fi incluse în cadrul general al celor ce definesc starea de urgenţă (excepţională), de maximă importanţă fiind cele care ţin de activizarea voinţei politice de a se opune, inclusiv în plan militar, intervenţiei armate, ca act politico-militar de descurajare.

Respingerea intenţiilor de intervenţie militar ă: - cuprinde ansamblul de măsuri ce se întreprind pentru a asigura apărarea ţării

împotriva oricărei agresiuni; - urmăresc punerea pe rol a ripostei militare defensive, prin intrarea în

acţiune a unui sistem naţional de apărare bine organizat, capabil să polarizeze principalele forţe şi mijloace necesare;

- vizează cu prioritate să determine: • reţinerea adversarului faţă de escaladarea acţiunilor militare; • descurajarea continuării intervenţiei în plan militar; • în ultimă instanţă, nimicirea grupărilor de invazie sau a celor interne,

care atentează la stabilitatea situaţiei politico-militare. Ambele părţi implicate trebuie să analizeze obiectiv condiţiile interne şi

externe ale intervenţiei militare, pentru a estima riscurile, complicaţiile politico-militare şi consecinţelor de ordin strategic.

Bibliografie 1. www.securitycouncilreport.org 2. DUŢU, Petre. Managementul situaţiilor de criză şi prevenirea conflictelor

armate. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2013.

_____________________________________________________________________________ 35

PREZENT ŞI VIITOR ÎN DOMENIUL RESURSELOR UMANE ÎN FORŢELE NAVALE

Căpitan-comandor ing. Iulian-Georgian TUDOR, Statul Major al For ţelor Navale

1. Introducere

Activitatea de gestionare a resurselor umane în Forţele Navale are la bază prevederile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare cu modificările şi completările ulterioare şi a Ghidului carierei militare aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 106/2011 şi trebuie să asigure:

- un sistem de gestiune a resurselor umane transparent, flexibil şi eficient care să asigure şanse egale cadrelor militare în promovarea şi evoluţia în carieră;

- creşterea eficienţei actului de conducere; - circulaţia rapidă, continuă şi fluentă a informaţiilor în domeniul resurselor

umane, atât între structurile Forţelor Navale, cât şi între acestea şi structurile Ministerului Apărării Naţionale;

- creşterea responsabilităţilor structurilor de gestiune a resurselor de la toate structurile Forţelor Navale.

2. Managementul resurselor umane

În politica de management resurse umane cadrele militare reprezintă categoria de personal care s-a aflat şi se află în prim planul acţiunilor serviciului personal şi mobilizare din cadrul Statului Major al Forţelor Navale, pentru a atinge dezideratul asumat de conducerea Forţelor Navale şi anume acela de a realiza o marină clădită pe principii moderne de management, compatibilă cu marinele celorlalte state partenere, capabilă să-şi îndeplinească oricând obligaţiile ce îi revin.

Realizarea principală în acest domeniu a constituit-o punerea în aplicare a unui sistem de management al carierei militare, ca urmare a intrării în vigoare prin hotărâre de guvern a Ghidului carierei militare. Ghidul a introdus prevederi care reglementează tot ciclul de dezvoltare a resursei umane privind accesul, dezvoltarea profesională, etapele de evoluţie în carieră, promovarea şi încadrarea în funcţii a cadrelor militare stabilind în acelaşi timp cursurile de carieră necesare pentru înaintarea în grad.

Din nevoia de a îmbunătăţi şi eficientiza activitatea fiecărui cadru militar, de a sprijini procesul de analiză şi selecţie în cadrul comisiilor de selecţie şi, ulterior,


36 _____________________________________________________________________________

managementul carierei individuale sistemul de apreciere a cadrelor militare a fost modificat pentru a oferi eficienţă în utilizarea resursei umane, pe baza evaluării performanţei profesionale, prin raportarea la standardele de performanţă specifice postului şi a nivelului potenţialului de evoluţie în carieră a fiecărui individ.

În sprijinul procesului de apreciere a cadrelor militare a fost elaborată Cartea posturilor cadrelor militare din Armata României, care a pus la dispoziţia tuturor modelele standardelor de realizare a atribuţiilor funcţionale şi specificaţiile de personal corespunzătoare principalelor posturi.

Soldaţii şi gradaţii profesionişti, categoria cea mai nouă şi cea mai numeroasă din cadrul Forţelor Navale, s-a aflat în atenţia serviciului personal şi mobilizare din Statul Major al Forţelor Navale. Modificările şi completările la Legea nr. 384 din 2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti au constat în principal în:

- creşterea succesivă a limitei de vârstă până la care soldaţii şi gradaţii profesionişti pot fi menţinuţi în activitate de la 40 la 45 şi ulterior la 50 ani;

- lărgirea cu încă trei trepte a paletei de grade militare care li se pot acorda (caporal clasa a III-a, clasa a II-a, clasa I);

- recunoaşterea vechimii de muncă drept vechime în serviciul militar; - aplicarea unor măsuri de protecţie socială şi reconversie profesională la

trecerea în rezervă, în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare, pentru cadrele militare;

- posibilitatea de a fi mutaţi, în interesul serviciului sau la cerere, dintr-o unitate militară în alta, în acelaşi condiţii ca şi subofiţerii în activitate;

- instituirea gratuităţii vizitei medicale pentru tinerii care optează pentru cariera de soldat sau gradat profesionist;

- încadrarea în condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii a activităţii pe care o desfăşoară sau a locului de muncă unde lucrează, conform legislaţiei aplicabile cadrelor militare.

Personalul civil a reprezentat şi reprezintă în continuare, în ansamblul resurselor umane profesionalizate al Forţelor Navale, o categorie importantă care asigură, alături de cadrele militare, realizarea obiectivelor instituţiei. Managementul resursei umane civile vizează pe de o parte compatibilitatea politicilor de management al personalului civil cu cele promovate în structurile NATO, în contextul necesităţii creării unui sistem de management competitiv, motivant, transparent şi generator de performanţă.

Un obiectiv important în domeniul politicilor de personal este reprezentat de realizarea unui management integrat al carierei individuale. La ora actuală, sistemul managementului carierei individuale funcţionează în acord cu realităţile existente în Armata României, dar nu prin toate elementele care îl compun: comisiile de selecţie, traseele în carieră, suportul informatic adecvat şi managerii de carieră.

Un pas important a fost realizat prin intrarea în vigoare a Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M. 30/21.03.2012, Instrucţiuni privind recrutarea, selecţia, formarea profesională şi evoluţia în cariera militară în Armata României. Astfel, au fost reglementate unitar cele mai importante procese de management al personalului militar, începând cu recrutarea şi terminând cu precizarea „punctului terminus” al

_________________________________________________________________Resurse umane

_____________________________________________________________________________ 37

traseului de carieră; au fost prevăzute criteriile generale şi specifice de recrutare a candidaţilor pentru formarea ofiţerilor, maiştrilor militari şi a subofiţerilor în activitate, soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, precum şi a candidaţilor pentru unităţile de învăţământ liceal militar. Elaborarea acestor politici de recrutare şi de selecţie a ţinut cont atât de nevoile de asigurare cu personal, cât şi de schimbările intervenite în gradul de pregătire generală a populaţiei active, de dinamica structurii ocupaţionale şi de tendinţele de segmentare a pieţei forţei de muncă. Evoluţia în carieră a personalului militar a fost reglementată prin stabilirea traseelor în carieră pentru ofiţerii din armele de luptă şi de sprijin de luptă, pentru sprijin logistic şi managementul economico-financiar, precum şi pentru serviciul tehnico-ingineresc şi serviciile specializate. Aceste trasee au fost stabilite în cadrul armelor sau serviciilor şi specialităţilor militare în funcţie de categoria de personal militar, gradul militar, nivelul de studii, tipul de funcţii militare (de comandă, de conducere şi de execuţie), nivelul de ierarhizare a structurilor militare, experienţa şi cunoştinţele necesare exercitării actului de comandă sau de conducere şi filiera de formare. Pentru ocuparea funcţiilor de comandă/conducere, un criteriu important îl reprezintă experienţa profesională dobândită în funcţii de execuţie din structuri de nivel ierarhic superior sau în funcţii de comandă ori de conducere în structuri militare de nivel ierarhic inferior. În fapt, întreaga reglementare a evoluţiei în cariera militară se bazează pe politica standardelor de performanţă profesională şi de aplicarea logicii meritului personal.

Instrucţiunile conţin suficiente elemente pe baza cărora fiecare militar îşi poate configura un parcurs în carieră şi care asigură creşterea gradului de implicare a cadrelor militare în proiectarea şi gestionarea propriilor cariere. Subliniem faptul că evoluţia în cariera militară respectă principiul constituţional privind libera alegere a locului de muncă, fiind decizia fiecărui cadru militar. Profesia militară se poate exercita prin îndeplinirea succesivă a unor funcţii pe toate treptele ierarhiei militare sau prin îndeplinirea unui număr redus de funcţii, doar pe unele trepte ale ierarhiei militare, de la intrarea în sistemul militar şi până la împlinirea vârstei standard de pensionare.

Întrucât s-a prevăzut că este nevoie de o experienţă de doi ani în exercitarea anumitor funcţii militare obligatorii de ocupat, reglementările evoluţiei în carieră sunt prevăzute a se aplica pentru cadrele militare în activitate începând cu luna aprilie 2014. Astfel, pe lângă comisiile de selecţie, s-a realizat un alt element important în aplicarea managementului carierei individuale, respectiv traseele de carieră. La momentul actual, rolul managerului de carieră rămâne în sarcina structurilor de personal din organica unităţilor militare.

3. Concluzii

Managementul resurselor umane din armată ar trebui ca şi în viitor să rămână deschis către solicitările de perfecţionare venite atât de la structurile militare cu responsabilităţi în domeniu, de la personalul militar şi civil, cât şi din partea societăţii


38 _____________________________________________________________________________

şi a Alianţei Nord-Atlantice. Aceasta, cu atât mai mult cu cât integrarea României în structurile euroatlantice este un proces complex, de durată şi multidimensional, ce implică luarea în calcul a dinamicii alerte a realităţii sociale de la noi şi din zonele de interes naţional şi al NATO.

Procesul de modernizare al managementului resurselor umane este reglementat de acte normative ce sunt permanent adaptate dinamicii realităţii sociale şi politico-militare din societatea românească, dar care îşi găsesc corespondent în armatele moderne ale statelor membre NATO.

Bibliografie 1. Legea nr. 80/1995, privind statul cadrelor militare cu modificările şi

completările ulterioare. 2. Hotărârea nr. 106/2011, Ghidul carierei militare. 3. Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M. 30/2012, Instrucţiuni privind

recrutarea, selecţia, formarea profesională şi evoluţia în cariera militară în Armata României.

4. Legea nr. 384/2006, privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti.

_____________________________________________________________________________ 39

COOPERAREA MILITAR Ă INTERNAŢIONAL Ă ÎN PROBLEMA ÎNZESTR ĂRII

Comandor Nicu DURNEA, Statul Major al For ţelor Navale

MOTTO : „Luptă pentru a primi ceea ce-ţi place sau vei fi forţat să-ţi placă ceea ce primeşti.”

Clarence Thomas

În cadrul unei alianţe, cooperarea militară în problema înzestrării urmăreşte mai multe scopuri, care pot fi politice, militare, economice şi tehnologice.

Scopul militar este cel al standardizării tehnicii militare. Dacă standardizarea nu este posibilă, trebuie să se urmărească măcar realizarea unei interoperabilităţi a armamentului, din motive de cooperare militară.

Scopul economic poate fi reprezentat de folosirea mai eficientă a mijloacelor financiare destinate apărării. Repartizarea cheltuielilor pentru dezvoltare, împărţirea judicioasă a producţiei, cantitatea mare a produselor, precum şi logistica şi instruirea comune, oferă avantaje economice.

Scopul tehnologic este reprezentat de intensificarea schimbului de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice. Acest schimb reciproc de cunoştinţe şi experienţă sporeşte capacitatea industriilor naţionale, sistemele militare impunând cerinţe tehnologice maxime.

Aceste ţeluri ale cooperării militare nu pot fi separate unele de altele. Astfel, de exemplu, o întrebuinţare mai eficientă a mijloacelor bugetare permite o sporire a mijloacelor pentru cercetare şi înzestrare. De multe ori cooperarea militară se loveşte de limite politice, economice şi militare. Un rol important în acest caz îl joacă interesele economice în vederea sprijinirii industriei militare naţionale şi realizării unor exporturi de tehnică militară. Interesele economice pot exercita o asemenea presiune, încât dezvoltarea unor produse militare să fie stimulată mai mult pe baza intereselor naţionale, decât ca urmare a cerinţelor militare.

De asemenea, o politică diferenţiată privind exportul de armament poate îngreuna dezvoltarea comună şi procesul de producţie. Legăturile şi obligaţiile variate ale partenerilor unei alianţe în diverse părţi ale lumii vor determina reglementarea diferită a exporturilor lor militare.


40 _____________________________________________________________________________

Cooperarea pe plan militar poate fi îngreunată şi prin sarcinile variate asumate de diferite state membre ale unor alianţe, în urma unor înţelegeri comune sau pe baza misiunilor ONU. Sarcini diferite duc inevitabil la cerinţe militare diferite şi incompatibile, chiar atunci când este vorba de acelaşi tip de armament. În asemenea situaţii, niciun compromis nu este prea mic în interesul sporirii capacităţii de apărare a tuturor statelor aliate – oricât de clare şi importante ar fi ţelurile cooperării militare, realizarea lor într-o alianţă de state independente, libere şi democratice cu identităţi şi interese naţionale distincte, este dificilă şi de durată. Dezvoltarea comună a Europei, orientarea multinaţională sporită a structurilor forţelor armate, precum şi restricţiile economice conduc la cerinţe sporite de cooperare.

Consideraţii politice Faptul că, un stat suveran nu mai poate fi capabil în prezent să producă şi să

dezvolte în totalitate tehnica militară şi armamentul necesare forţelor sale armate, creează dependenţe ce duc la limitarea în fapt a suveranităţii sale. Disponibilitatea de a livra produse militare poate fi asociată cu intenţia de a extinde influenţa şi în alte domenii politice. Pe de altă parte şi un stat dispus să importe poate avea influenţă asupra statului exportator. Deciziile de cooperare trebuie să fie analizate din punctul de vedere al interdependenţei.

Colaborarea în probleme militare creează legături şi interese comune, economia militară creează însă şi concurenţă (care dezintegrează) şi rivalitate. Scopul formării Uniunii Europene include şi unificarea politicii externe, de securitate, de apărare şi economice ale statelor membre.

Suveranitatea naţională a fiecărui stat în parte este subordonată Uniunii. În acest sens trebuie analizată şi repartizarea capacităţilor şi potenţialelor de tehnologie militară, menţinând o participare echilibrată între parteneri, ca o soluţie aparţinând Uniunii. În final, integrarea europeană trebuie să ducă chiar şi la o apropiere şi egalizare a poziţiilor privind exportul de materiale militare de înzestrare.

Consideraţii economice Industria de apărare reprezintă doar o mică parte procentuală din întregul

industriei unui stat, dar are o importanţă mult mai mare, datorită nivelului tehnologic foarte ridicat, orientat spre viitor. În această privinţă industria de apărare este un promotor important pentru crearea locurilor de muncă de înaltă tehnologie în cercetare, dezvoltare şi producţie, cu influenţă corespunzătoare asupra structurii economice a ţării. Accesul la tehnologia de vârf prin intermediul tehnicii militare are o mare influenţă şi asupra producţiei civile; ea pune în evidenţă, în această privinţă, şi importanţa structurală a industriei de apărare pentru domenii mai largi, în parte chiar pentru obţinerea eficienţei tehnologiei în vederea menţinerii unei industrii moderne a statului respectiv. Restrângerea pieţei, limitată doar la cererea naţională în domeniul apărării, fără o compensare corespunzătoare şi în afara graniţelor, în cadrul alianţei, duce la influenţe grave asupra situaţiei financiare şi de planificare a bugetului de apărare pentru industria naţională de apărare.

_______________________________________________________________________Logistică

_____________________________________________________________________________ 41

În condiţiile existenţei concurenţei pe piaţa de desfacere a produselor militare, în cadrul alianţei, industria unui stat este subordonată unor condiţii-cadru mai dezavantajoase, deoarece partenerii care dispun de industrii de apărare puternice folosesc cu precădere mecanisme naţionale de protecţie, industria lor fiind semietatizată. Industria germană răspunde de pe poziţii ale economiei de piaţă, cu mijloacele care îi stau la îndemână, şi anume, orientându-se spre cooperare industrială, până la fuziuni pe baza standardelor de înalt nivel tehnologic. Acest fenomen are loc în paralel şi în completarea cooperărilor planificate, la care se apelează în funcţie de necesităţi. El se loveşte însă permanent de problematica restricţiilor în politica de export de armament, restricţii menţinute în continuare şi în domeniul cooperărilor.

În prezent, domenii importante ale tehnologiei în cadrul industriei unui stat ce exportă armament sunt ameninţate în existenţa lor, datorită scăderii cererii pe plan naţional.

Raţionalizarea Producţia de apărare depinde de particularităţi ce pot fi de o importanţă

hotărâtoare pentru realizarea colaborării în domeniul respectiv. Cererea fiind monopolizată de stat, este satisfăcută de puţini ofertanţi (de obicei, de unul singur).

Cooperarea creează legături între cererile beneficiarilor şi poate duce la o stare concurenţială între ofertanţi, care depinde de nivelul fiecărei industrii în statul membru al parteneriatului.

Centralizarea cererii permite concentrarea mijloacelor de dezvoltare, cu atât mai mult, cu cât cerinţele militare ale beneficiarilor pot fi mai apropiate. Creşterea productivităţii prin comasarea cererii de la mai mulţi parteneri este cheia economisirii de cheltuieli în sfera investiţiilor mari necesare pentru instalaţii de cercetare, tehnică de măsurare şi încercare, mijloace de producţie şi pregătire a fabricaţiei de serie, legată şi de punerea la dispoziţie a unui personal de înaltă calificare. Raţionalizarea este una din sarcinile Programului de apărare pe termen lung/LTDP (Long Term Defence Program). Scopul este de a stabili şi introduce măsuri şi procedee, care permit o folosire mai bună a mijloacelor pentru desfăşurarea şi funcţionarea forţelor armate. Se pune un accent deosebit pe standardizare şi interoperabilitate.

Consideraţii militare O premisă fundamentală simplă pentru cooperarea eficientă a partenerilor în

domeniul apărării este stabilirea necesarului comun. Pentru aceasta trebuie să existe ca bază o suprapunere suficient de largă în spectrul misiunilor forţelor armate, precum şi în transformarea acestora în principii operative şi tactice, de concepţie. Numai în cazul în care această suprapunere este suficient de mare, pentru a putea formula în acelaşi fel cerinţele militare cu privire la noile materiale pentru apărare este îndeplinită o primă premisă pentru cooperare.

A doua premisă este aceea că necesarul trebuie să existe paralel şi în timp şi, deci, să poată fi realizat prin aceeaşi iniţiativă, de la acelaşi nivel tehnologic.


42 _____________________________________________________________________________

Cea de a treia condiţie este satisfacerea intereselor bilaterale la participarea fiecăreia dintre industriile naţionale, atât la tehnologie, cât şi la volumul comenzii.

Aceste premise pot fi îndeplinite în fapt numai atunci când ceea ce este comun poate fi identificat repede la fiecare membru. Odată stabilite măsurile la nivel naţional, este foarte greu să se găsească soluţii care să satisfacă în mod corespunzător ambele părţi.

Independent de avantajele economice şi tehnologice ale cooperării în problema înzestrării, capacitatea partenerilor de a se angaja împreună în acţiune, este o cerinţă militară, ce a căpătat o importanţă deosebită (şi a fost consolidată prin voinţa politică în cadrul alianţei) în urma creării de structuri multilaterale. Trebuie să se pornească de la faptul că prin dezvoltarea comună a forţelor armate se obţine o nouă dinamică a colaborării în domeniul înzestrării.

Unificarea Gradul necesar de unificare a înzestrării materiale a forţelor armate, spre care

se tinde de mulţi ani, s-a atins până acum numai în puţine domenii parţiale. De obicei, soluţia tehnică standardizată trebuia adaptată astfel la condiţiile tehnico-tactice şi logistice, încât, în final, numitorul comun era mult prea mic.

Ca bază pentru activitatea de viitor a colaborării în domeniul înzestrării, au fost definite o serie de elemente după cum urmează:

- standardizarea; - interoperabilitatea; - interschimbabilitatea; - compatibilitatea; - instituţionalizarea cerinţelor. Standardizarea defineşte acel procedeu prin care statele membre facilitează

colaborarea cât mai strânsă între forţele armate, precum şi o utilizare cât mai eficientă a capacităţilor de cercetare, dezvoltare şi producţie. De asemenea, ele aprobă folosirea cât mai largă a:

- procedeelor comune sau armonizate de exploatare, administrare şi aprovizionare;

- procedeelor şi criteriilor tehnice comune sau armonizate; - bunurilor de larg consum, pieselor de schimb, armamentului şi armelor

comune, armonizate sau interschimbabile; - procedeelor tactice comune sau armonizate cu adaptări organizatorice

corespunzătoare. Interoperabilitatea defineşte capacitatea unui membru de a înzestra nişte

unităţi sau forţe, astfel încât ele să fie capabile de a sprijini unităţile sau forţele altui membru, sau de a fi sprijinite de acestea, fiind puse în acest fel în situaţia de a colabora în comun.

Interschimbabilitatea defineşte condiţia ca două sau mai multe elemente constructive să poată fi schimbate între ele funcţional sau fizic, în funcţie de utilizarea şi durabilitatea lor şi ca această schimbare să se facă fără modificarea

_______________________________________________________________________Logistică

_____________________________________________________________________________ 43

părţilor constructive sau a reperelor aferente (cu excepţia părţilor componente necesare adaptării) şi fără o dotare corespunzătoare cu scule şi sisteme de legătură.

Compatibilitatea defineşte posibilitatea întrebuinţării comune a două sau mai multe grupe constructive sau părţi constructive, care sunt utilizate într-un sistem sau care au legătură cu sistemul, fără a se incomoda reciproc.

Standardizarea în cadrul NATO: - este liber consimţită; - nu este un scop în sine; - este importantă, în măsura în care planurile de operaţii sunt influenţate de

aceasta; - este de dorit, dacă prin aceasta vor fi promovate planurile de apărare şi

economia statelor membre NATO; - nu este de dorit, dacă ea împiedică progresul; - trebuie privită ca fiind complementară la nivelul întregii organizaţii, în

comparaţie cu eforturile de standardizare ale grupelor şi ţărilor membre NATO; - este dependentă, în mod diferenţiat, de diferite circumstanţe; - este influenţată de schimbul informaţional, conceput pe baza respectării

măsurilor de securitate naţională. Nivelurile obţinute, în deceniile trecute, în privinţa scopurilor standardizării nu

corespund aşteptărilor. Interesele naţionale divergente nu au permis obţinerea unor rezultate mai bune. Actualele condiţii-cadru ale cerinţelor privind apropierea dintre parteneri au devenit atât de severe, încât în afara corelării principiilor de bază şi a procedeelor este de aşteptat şi o apropiere între principiile de bază, având ca urmare o apropiere şi în privinţa înzestrării materiale.

Institu ţionalizarea cerinţelor. Agenţia Militară pentru Standardizare/MAS (Military Agency for Standardization) din Bruxelles reprezintă suportul activităţii pentru atingerea scopului standardizării în cadrul alianţei. Ea se ocupă cu probleme de tactică, procedee de introducere în luptă, terminologie militară şi înzestrare militară. Activitatea se concretizează în emiterea unor acorduri privind standardizarea, STANAG/Standardization Agreement şi publicaţii referitoare la principii şi procedee tactice fundamentale de introducere în luptă (publicaţii ale aliaţilor/AP (Allied Publication).

Forme şi căi de colaborare 1. Schimbul de informaţii . Schimbul corespunzător de informaţii este modul cel

mai indicat de a descoperi elementele comune. Acesta începe cu evaluarea riscurilor viitoare, trecând peste principiile

fundamentale de concepţie şi aprecierea unor cerinţe militare pe termen lung, până la informarea asupra gradului de dezvoltare a unor proiecte curente, sau la schimbul de experienţă privind tehnica de apărare.

Cunoştinţele despre îmbunătăţirile tehnologice aduse sunt de importanţă deosebită. Transmiterea de informaţii din domeniul tehnologic este limitată, totuşi, de restricţii ce sunt, în principiu, de înţeles.


44 _____________________________________________________________________________

Noua tehnologie oferă şanse pe piaţă propriei industrii, precum şi posibilitatea de dezvoltare a unor capacităţi militare deosebite. Manipularea acestor informaţii trebuie să se realizeze cu deosebită grijă, fiind dependentă de relaţiile de încredere bilaterale existente în momentul respectiv.

2. Cumpărarea şi donaţia de armament. Lipsa unei baze tehnologice sau industriale proprii poate fi compensată prin cumpărarea de armament. În primii ani de existenţă a NATO s-a realizat prin acest procedeu şi cu sprijinul Statelor Unite un nivel deosebit de înalt de standardizare.

În prezent, acest lucru este posibil mai degrabă în cazul partenerilor mai slabi din punct de vedere economic, în cadrul alianţei, cărora li se mai poate oferi sprijin şi prin donaţii de armament, acestea fiind parţial justificate prin necesitatea reducerii armamentului, în cadrul acţiunii de control şi dezarmare. De regulă, însă, se obţine prin acest procedeu o standardizare la un grad foarte scăzut de modernitate tehnologică.

Până la urmă, această problematică între naţiuni cu economii foarte diferite, rămâne de nerezolvat, atât timp cât capacităţile lor sunt diferite.

Totuşi, acest procedeu deschide posibilitatea ca şi naţiunile cu capacitate ridicată să ajungă, în cadrul unor structuri comune, la o diviziune a activităţii tehnologice, conform poziţiilor de vârf tehnologic pe care le deţin.

3. Producţii sub licenţă. Producţia realizată sub formă de licenţă a reprezentat în trecut un compromis eficient pentru colaborarea tehnologică în vederea realizării unui proiect. Presupune transfer know-how3, dă partenerilor un mai mare grad de egalitate, permite obţinerea paralelă în timp a aceluiaşi grad de modernitate a ambilor parteneri, protejând interesele naţionale ale structurii economice.

4. Dezvoltarea comună. Dezvoltarea în domeniul tehnologiei militare de înalt nivel este extraordinar de costisitoare. În special atunci când scopul este realizarea unei serii mici, pentru uzul unei singure naţiuni, se depăşesc rapid limitele eficienţei economice. Unirea a două sau mai multor naţiuni pentru dezvoltarea în comun a unor macrosisteme complexe (de exemplu, a unor aparate de zbor) în scopul realizării unei producţii de serie în comun, prin diviziunea muncii sau prin confecţionarea separată pe plan naţional, a fost practicată şi în trecut cu succes. Din punct de vedere tehnic, acest procedeu este realizabil utilizând mai multe forme manageriale.

5. Naţiunea-pilot. În acest caz, pentru realizarea unor proiecte militare binaţionale sau multinaţionale, numai unul singur dintre statele participante acţionează la cererea celorlalte state membre, preluând conducerea şi punând la dispoziţie instalaţiile naţionale, personalul şi capacităţile industriale. Se poate cădea de acord asupra unei participări procentuale a capacităţilor partenerilor. Această formă de participare permite o activitate lipsită de fricţiuni în cadrul managementului acestui proiect.

3 Know-how este un termen preluat din limba engleză, care desemnează cunoştinţe specifice, deţinute de o persoană

fizică sau de o întreprindere (furnizor), asupra unui produs sau procedeu de fabricaţie, adesea obţinute prin lucrări de cercetare şi de dezvoltare importante şi costisitoare. În practică know-how-ul poate consta în informaţii concrete despre procedeele de combinare a unor substanţe şi materiale pentru obţinerea unui produs finit.

_______________________________________________________________________Logistică

_____________________________________________________________________________ 45

6. Asociaţii cooperative. Această formă de organizare permite naţiunilor participante colaborarea cu drepturi egale, menţinând influenţa directă a partenerilor asupra programului.

Aceasta impune totuşi un grad ridicat de coordonare, precum şi necesitatea acceptării unor compromisuri. Cele mai importante criterii sunt următoarele:

- indicaţiile sau contractele se distribuie numai la nivel naţional; - pentru luarea deciziilor este valabil principiul unanimităţii; - repartizarea cheltuielilor se face după cota de participare; - există dreptul naţional de veto; - formarea unor agenţii comune este doar temporară. O problemă permanent prezentă în asemenea forme de cooperare este tendinţa

de îngheţare a structurilor stabilite, precum şi aceea de a prelungi propria misiune. 7. Asociaţii integrate. Această formă de organizare se realizează prin crearea

dirijată a unor asociaţii şi firme internaţionale, în scopul realizării proiectelor. Asociaţiile coordonatoare primesc de la naţiunile beneficiare dreptul de a

încheia contracte şi dispun de competenţă bugetară. Această formă de organizare are avantajul de a dispune de o conducere fermă,

direct legată de proiect, chiar dacă presupune crearea în prealabil a unor structuri organizatorice complet noi. Dezavantajele constau în faptul că fluxul informaţional de know-how nu este transmis întotdeauna la diverse niveluri naţionale individuale şi că întregul sistem de informare este mult mai amplu şi, deci, mult mai greu controlabil.

8. Producţia în comun. O producţie comună se poate realiza pe bază de dezvoltare comună sau de licenţă. Aceasta permite, pe baza unei rate înalte a producţiei, posibilităţi mari de raţionalizare şi prin aceasta, preţul de cost/bucată mai scăzut. Managementul proiectului poate fi organizat, în principiu, în acelaşi mod prezentat la punctul „Dezvoltarea comună”.

9. Diviziunea sarcinilor şi pachete de programe. O reducere a efortului de coordonare legat, de obicei, de procedeele descrise mai înainte, se poate obţine şi pe altă cale.

Analizând sistemele de armament (de exemplu: rachete A.T., rachete A.A.), se ajunge la concluzia că produsele diferite, aflate în dezvoltare sau în fabricaţie, trebuie să fie distribuite naţiunilor implicate, stabilind univoc punctele de interferenţă şi capacităţile.

Printr-un acord se stabilesc toate cerinţele şi constatările până la sfârşitul programului. Diferite naţiuni dezvoltă sau produc grupele de elemente constructive independent, pe baza datelor iniţiale. Fiecare ţară îşi rezervă posibilitatea de a face cercetări şi de a obţine propriile performanţe, cel puţin cu privire la grupele respective de elemente constructive.

O ţară-pilot stabileşte cu certitudine, că: - cerinţele pe bază de acord comun au fost îndeplinite; - planul de cheltuieli şi graficul au fost respectate; - antreprenorul general a stabilit echipe de lucru internaţionale (ale ţărilor

participante);


46 _____________________________________________________________________________

- atât cumpărarea, cât şi cooperarea în domeniul producţiei, producţia pe bază de licenţă sau vânzarea produsului rezultat în urma dezvoltării au fost oferite şi altor ţări;

- know-how-ul tehnologic este pus la dispoziţie, în totalitate, ţărilor participante.

10. Organizarea colaborării. Independent de mecanismele existente în afara NATO, au loc numeroase contacte între naţiuni (prin intermediul beneficiarilor direcţi sau al unităţilor de înzestrare), cu privire la colaborarea legată de realizarea unui proiect. Aceasta se realizează prin tratative la nivelul statelor majore, discuţii de specialitate şi activităţi ale experţilor. Rezultatele sunt consemnate în protocoale, declaraţii de intenţii, grafice de coordonare, acorduri, cum ar fi: Scrisoare de intenţii/LOI (Letter of Intend), Memorandum de înţelegere/MoU (Memorandum of Understanding), Memorandum de acord/MoA (Memorandum of Agreement), convenţii guvernamentale şi contracte.

O problemă dificil ă este capacitatea deosebită a diverşilor parteneri, aceasta îngreunând repartizarea echilibrată în cadrul participării la un proiect. Mecanismele pentru protecţia pieţei şi concepţiile marcate mai degrabă de politica internă, aparţinând SUA, au împiedicat până în prezent crearea unei căi bilaterale, funcţionale pentru produse militare din şi spre Europa. Partenerii europeni ai NATO sunt convinşi că, individual, au şanse foarte mici de a avea succes cu produsele proprii în Statele Unite. De aici rezultă şi o întărire a disponibilităţii pentru activităţi europene comune.

În anul 1966, Consiliul NATO a hotărât, după încercări fără succes de a realiza o colaborare în domeniul înzestrării pe baza stabilirii unor cerinţe fundamentale ale comandanţilor NATO cu privire la tehnica de apărare, de a crea un comitet pentru problemele de înzestrare. CNAD este forul suprem al NATO în sfera colaborării în vederea înzestrării. Conferinţa are lor primăvara şi toamna, în fiecare an, pentru a lua decizii, considerate premise în activitatea grupelor de lucru şi grupelor principale, subordonate acestui for. Responsabilul cu problemele înzestrării din fiecare stat membru NATO (pentru Germania şeful direcţiei principale a înzestrării) are la Bruxelles un reprezentant permanent/NADREP (Naţional Armament Director’s Reprezentative) având rolul de consilier al ambasadorului în problema înzestrării şi în conducerea afacerilor curente în cadrul organizaţiei CNAD.

Premisele dezvoltării unui proiect NATO sunt următoarele: - participarea minimă a cel puţin două state membre; - prezentarea unui raport anual în cadrul conferinţei, până la încheierea

proiectului; - accesul trebuie să rămână deschis şi altor state membre NATO interesate. În cazul fiecărui proiect, statele participante trebuie să verifice distribuirea

cotelor de participare a statelor mai puţin dezvoltate din punct de vedere industrial, chiar dacă acestea nu pot să aducă o contribuţie financiară.

Ţelurile urmărite pot fi atinse doar într-un cadru limitat, pe baza formelor variate de organizare, parţial foarte costisitoare, atâta timp cât înţelegerea nu este posibilă decât în cadrul intereselor naţionale foarte variate.

_______________________________________________________________________Logistică

_____________________________________________________________________________ 47

Colaborarea internaţională în vederea înzestrării va realiza un mare pas înainte doar atunci când se va obţine o siguranţă echilibrată a intereselor economice naţionale şi o conservare satisfăcătoare a independenţei prin intermediul unor mecanisme corespunzătoare. Doar sarcina conştientă şi echilibrată a suveranităţii parţiale a statelor membre în cadrul alianţelor europene, ca, de exemplu, cea legată de consolidarea Uniunii Europene poate duce la o specializare naţională complementară, care va crea un sistem global echilibrat.

Traducere din Internationale Rüstungszusammenarbeit – Soldat und Technik (Colaborarea militară internaţională în problema înzestrării).

48 _____________________________________________________________________________

ROLUL MANAGERULUI EDUCA ŢIONAL

Căpitan-comandor ing. drd. Gabriel-Iulian TĂNASE, Şcoala Militar ă de Maiştri Militari a For ţelor Navale „Amiral Ion Murgescu”

1. Introducere

Rolul managementului educaţional a dobândit în ultimul timp o importanţă tot mai însemnată atât în România, cât şi în societatea europeană. Abordarea acestui subiect a fost analizată de către numeroşi specialişti în domeniul respectiv, stabilindu-se direcţii clare de acţiune ce trebuie urmate de către managementul unităţilor de învăţământ.

„ Învăţământul ca domeniu prioritar al vieţii sociale, ca întreprindere de lungă durată, de care depinde formarea celui mai important factor al naţiunii, omul, pregătit prin studii, forţă de muncă şi specialişti nu se poate şi nici nu trebuie să îşi permită să aibă eşecuri”1.

Conducerea, competenţa şi eficienţa învăţământului naţional şi implicit cel militar, atât la nivelul sistemului, cât şi al instituţiei de învăţământ necesită fundamentarea ei ştiinţifică. La baza acestei fundamentări stă ştiinţa conducerii învăţământului sau managementul educaţional.

„Funcţia de conducător (manager) al învăţământului este o profesie şi ca orice profesie, trebuie să fie învăţată. Managementul întruneşte condiţiile unei profesiuni pentru că necesită o pregătire, urmăreşte obţinerea unor rezultate, prin eforturi comune, solicită participarea continuă”2.

În această lucrare am tratat distinct aspecte teoretice introductive în Aspecte teoretice introductive în studiul managementului educaţional, Atribuţiunile profesorului manager, Locul şi rolul profesorului manager, iar la final am formulat o serie de concluzii.

2. Aspecte teoretice introductive în studiul managementului educaţional

Termenul de management educaţional a apărut din ştiinţele socio-umane înrudite cu pedagogia, dar individualizate prin obiectul lor de studiu: economie, sociologie, psihologie, politologie. Managementul educaţional cunoaşte, integrează şi adaptează date primite de la ştiinţele conexe socio-umane: economie (obţinându-se organizarea şi utilizarea eficientă a resurselor educaţionale în raport cu obiectivele),

1 http://ro.scribd.com/doc/145205009/Rolul-Managementului-Educational-in-Romania 2 http://www.scribd.com/doc/25300360/Managementul-Firmei-Note-de-Curs

_______________________________________________________________________Instruire

_____________________________________________________________________________ 49

sociologie (pentru realizarea managementului organizaţiilor, grupurilor, relaţiilor, fenomenelor sociale generate în context educaţional), politologie (pentru luarea deciziilor, organizarea, conducerea grupurilor conform unor obiective), psihosociologie (dimensiunile personalităţii managerului în exercitarea rolurilor). De asemenea, poate fi considerată activitatea unor persoane care determină şi direcţionează activitatea celorlalţi prin urmărirea realizării de activităţi în cele mai bune condiţii, prin conştientizarea şi asumarea de responsabilităţi asupra realizărilor şi insucceselor. Managementul educaţional este arta managerului educaţional de a folosi idei (obiectivele educaţionale, programele analitice, strategiile didactice), relaţii (determinate de structura organizatorică, legături între elemente şi acţiuni, sarcini, echilibrul autoritate/libertate, centralizarea/descentralizare), oameni (formare, motivare, delegare de autoritate, stimulare, evaluare), resurse (precizare, diversificare, preocupare, adaptare, integrare). Caracteristicile managementului educaţional se manifestă prin caracterul complex al acţiunilor ce realizează funcţionarea optimă a sistemului educaţional (planificare, decizie, coordonare, control, strategii şi metodologii educaţionale) şi dimensiunea interdisciplinară implicată de problematica educaţională împreună cu caracterul participativ generat de implicarea activă a tuturor actorilor (elevi, profesori, părinţi etc.).

Managementul educaţional se manifestă la următoarele niveluri: - macro-managementul sistemului de învăţământ şi al procesului de

învăţământ, pe ţări şi pe niveluri: european, naţional, local; - intermediar-managementul organizaţiilor şcolare, care constă în

coordonarea structurilor educaţionale de către managerii de vârf din învăţământ, de la ministru la director de şcoală;

- micro-managementul claselor care analizează modurile de organizare a lecţiilor şi a claselor de către managerii operaţionali din învăţământ (profesorii).

Managementul educaţional este dinamic atât în ceea ce priveşte bazele teoretice, cât şi aplicaţiile în domeniu, prezintă deschidere şi spre alte domenii, are caracter sistemic şi este integrativ întrucât sintetizează specific date din domenii conexe. Acesta este prospectiv anticipând pe baza tendinţelor de evoluţie a sistemului, este indicativ-instrumental pentru că arată cum trebuie realizate obiectivele, respectate principiile, aplicate metodologiile şi este multifuncţional prin descrierea, utilizarea şi aplicarea mai multor roluri, atribuţii, operaţii.

Postulatele managementului modern formulate de renumitul cercetător şi teoretician Peter Drucker, din perspectiva domeniului educaţiei şi învăţământului sunt:

- managementul este general, afirmându-se în toate domeniile economice şi sociale;

- dezvoltarea spiritului de inovare este o trăsătură esenţială a managementului modern;

- managementul este orientat spre sporirea continuă a productivităţii muncii intelectuale şi fizice;

- managementul se grefează pe tradiţiile culturale, sociale şi politice ale fiecărei ţări, pe condiţiile de dezvoltare ale acesteia;


50 _____________________________________________________________________________

- managementul constituie principalul factor de sporire a eficienţei activităţii desfăşurate.

Managementul într-o unitate de învăţământ se exercită la fel ca în cadrul oricărei organizaţii funcţionale şi anume: top management (managementul de vârf – nivelul conducerii), middle management (managementul pe domenii – nivelul comisiilor/catedrelor/compartimentelor), first level management (managementul clasei – nivelul colectivelor de elevi). Managerii educaţionali sunt persoane care, folosindu-se de o serie de legi, principii, metode etc., în funcţie de competenţe personale, conduc un anumit nivel ierarhic al organizaţiei şcolare către realizarea scopurilor urmărite. Din această perspectivă, literatura de specialitate3 prezintă următoarea ordine a tipurilor de manageri educaţionali:

- educatoare, învăţător, profesor: conduce activitatea didactică la nivelul unui colectiv-clasă sau grupă;

- profesorul-diriginte: conduce activitatea educativă la nivelul unei clase sau grupe de elevi;

- profesorul-logoped: conduce procesul de formare a limbajului şi de asistenţă psihopedagogică specifică elevilor şi părinţilor la nivel teritorial şi judeţean prin centrele logopedice şi la nivel interşcolar prin cabinete logopedice;

- profesorul-consilier: conduce activitatea psihopedagogică a elevilor, cadrelor didactice şi părinţilor la nivel teritorial-judeţean prin centrele de asistenţă psihopedagogică şi la nivel interşcolar, prin cabinetele de asistenţă psihopedagogică;

- profesorul-metodist: conduce activitatea metodică la nivel teritorial şi judeţean prin Casele corpului didactic şi la nivel interşcolar prin comisiile şi catedrele metodice;

- profesorul-director: conduce activitatea unei unităţi de învăţământ la nivel global;

- profesorul-inspector şcolar: conduce inspecţiile de diferite tipuri: şcolară, generală, teritorială;

- profesorul-învăţământ superior: preparator, asistent, lector, conferenţiar, profesor;

- profesor-manager învăţământ superior: rector, prorector, decan, prodecan, şef catedră, director, director adjunct, secretar ştiinţific.

Managementul educaţional este ştiinţa şi arta de a pregăti resursele umane, de a forma personalităţi potrivit unor finalităţi solicitate de societate şi acceptate de individ. Acesta poate fi analizat în sens acţional, operaţional, practic, tactic, procesual, teoretic, global, general, strategic, ştiinţific. Managementul educaţional necesită o abordare interdisciplinară, care analizează evenimentele ce intervin în decizia organizării unei activităţi pedagogice determinate şi în gestiunea programelor educative. Conducerea managerială se implică şi pune accente pe idei, pe abordare sistematică, pe schimbare, pe strategie, pe inovare. Managementul educaţional creează o metodologie de analiză globală, optimă, strategică a activităţii de educaţie, ansamblul de principii şi funcţii, de norme şi metode de conducere care asigură

3 Prelucrare, TÎRCĂ, Anca. Management educaţional, modulul 7. Bucureşti.

_______________________________________________________________________Instruire

_____________________________________________________________________________ 51

realizarea obiectivelor sistemului educativ (în ansamblu sau la nivelul elementelor componente). Managementul educaţional are obiective clare şi ierarhizate, principii de eficienţă şi calitate, funcţii specifice, elemente strategice, folosirea creativităţii în soluţionarea situaţiilor, abordare interdisciplinară şi sistematică, cercetări fundamentale. Diferenţa faţă de managementul general constă în raportare specifică la finalităţile educaţiei, la conţinut, la resursele umane antrenate, la activităţile centrate pe informare, comunicare şi participare prin strategii educaţionale specifice la comportamentele actorilor implicaţi (bazate pe motivaţie, responsabilitate, cooperare, logică, afectivitate). Managementul educaţional urmăreşte stăpânirea teoriei, metodologiei, a principiilor, o anumită mentalitate, o manieră proprie, o artă de dirijare, antrenare a resurselor. Managementul educaţional este o disciplină, necesară pentru a fi eficienţi şi productivi în relaţiile educaţionale, în stimularea transformării la nivelul personalităţilor, atât a elevilor, cât şi a cadrelor didactice. Deosebirea majoră la nivelul acestui concept este cea între managementul educaţional la nivel macrostructural (la nivelul sistemului de învăţământ, regăsit în politicile educaţionale naţionale, europene, mondiale – ex. minister, inspectorate etc.), la nivel intermediar (la nivelul instituţiei şi avem în vedere managerul educaţional al instituţiei şcolare, directorul şcolii) şi la nivel microstructural (la nivelul clasei de elevi şi avem în vedere managerul educaţional al clasei de elevi, profesorul). Distincţia celor trei abordări se realizează nu numai pe baza denumirii, a autorităţii, a elementelor formale, ci are în vedere şi formarea de specialitate, experienţă (evaluată nu neapărat în ani de vechime) care se concretizează în cunoştinţe, competenţe, atitudini, şi valori ce determină manifestarea unei conduite responsabile, eficiente, autentice în relaţiile atât cu educabilii, cât şi cu profesorii. Cele trei abordări ale managementului educaţional sunt tratate nediferenţiat din simplul motiv că ele nu pot fi separate, cel puţin deocamdată în sistemul educaţional românesc (în Canada, SUA, etc., instituţiile şcolare sunt conduse de specialişti în management, nu neapărat de cadre didactice. Această condiţie, ca directorul şcolii să fie cadru didactic, este prevăzută în toate legislaţiile educaţionale europene).

Managementul sistemului şi al instituţiilor de învăţământ cuprinde: formularea clară a finalităţilor, proiectarea reţelei instituţionale, elaborarea conţinuturilor învăţării, asigurarea cadrului legislativ-normativ, formarea iniţială şi pe parcurs a personalului de conducere şi instruire, folosirea unor tehnici de evaluare care să poată regla pe parcurs sistemul şi procesul de învăţământ şi să optimizeze rezultatele.

3. Atribu ţiunile profesorului manager

În activităţile de predare, învăţare a evaluării, profesorul execută instruirea, conducerea interacţiunile în clasă, realizarea înţelegerii şi învăţării prin indicaţii, atenţionări, demonstraţii, crearea condiţiilor, prezentarea punctelor de sprijin, aprobări şi dezaprobări, stimulări, exemplificări, completări, reactualizări, comentarii, explicaţii. Al ături de elevi, „profesorul poate îmbina tipurile de decizii dacă dovedeşte flexibilitatea necesară faţă de proiectul iniţial şi a format la elevi


52 _____________________________________________________________________________

deprinderile, capacităţile necesare într-un act decizional, profesorul are rolul cel mai interactiv în clasă: creează climat adecvat, iniţiază, orientează, solicită, antrenează, exemplifică, critică”4. Profesorul organizează, structurează forma şi conţinutul activităţii în clasă, modul de desfăşurare al acţiunilor, precum şi crearea de responsabilităţi educabililor în rezolvarea unor decizii, sarcini.

Prin interacţiune, profesorul suscită elevilor, în cele mai multe cazuri, metoda de a provoca comunicare, dialoguri, răspunsuri pe care le comentează, optimizează, stimulează, dezvoltă (în grup); „profesorul utilizează mai ales evaluarea pozitivă, răspunsurile negative fiind corectate în sens stimulativ, de căutare împreună a soluţiilor adecvate şi cu antrenarea grupului, nu numai că provoacă interacţiunea, dar o şi structurează, o orientează, menţine tonusul, întăreşte comportamentele pozitive, asigură climatul de comunicare, participare, cooperare” 5.

Modalitatea de exprimare a profesorului marchează interacţiunea prin activităţile logice pe care le cuprinde şi le desfăşoară: definire, desemnare, comparare, clasificare, deducţie, explicare, exprimarea de opinii, evaluare, dirijarea înţelegerii, evitarea rutinei în modul de conducere, conducerea metodică a mijloacelor specifice şi manifestarea atitudinii, sugerare şi sprijinire a fluenţei şi originalităţii ideilor6.

Dan Potolea defineşte următoarele atribuţiuni/roluri: „de organizare şi conducere a clasei ca grup social, de consiliere şi orientare şcolară şi profesională, de îndrumare a activităţii extraşcolare, de perfecţionare profesională şi cercetare pedagogică, de activitate socioculturală”7.

În activitatea didactică, profesorului i se conferă roluri, raportate la activitatea sa instructivă, cu scopul rezolvării diferitelor obiective sau funcţii pe care le încadrează şi de care răspunde: el este privit ca profesor de o anumită specialitate, ca diriginte, consilier, ca metodist, director, cerc pedagogic, responsabil de catedra metodică, membru al consiliului profesoral sau de administraţie, responsabil al unui cabinet de specialitate, lider al unui grup de lucru în şcoală, membru al unui proiect de cercetare complexă, şef, delegat de către conducere în rezolvarea unei sarcini, inspector şcolar, animator cultural, membru în asociaţii ştiinţifice formator metodist, cercetător practician8.

Principalele roluri ale profesorului în desfăşurarea oricărei activităţi sunt următoarele:

- de receptor al diferitelor mesaje; - emiţător de mesaje variate; - participant în activităţi specifice; - proiectant de acţiuni, strategii, programe, planuri; - realizator, organizator, responsabil al unor acţiuni; - iniţiator de idei, ipoteze, metode, relaţii;

4 CUCOŞ, Constantin. Pedagogie. Iaşi: Ed. Polirom p. 94 2. 5 CUCOŞ, Constantin. Pedagogie. Iaşi: Ed. Polirom, p. 95. 6 ORŢAN, Florica. Managementul educaţional. Ed. Universităţii din Oradea, p. 82. 7 POTOLEA, Dan; NEACŞU, Ioan; IUCU, Romiţă B. Pregătirea psihopedagogică, Ed. Polirom, p. 70. 8 Prelucrare Pedagogi. Iaşi: Ed. Polirom, p. 95.

_______________________________________________________________________Instruire

_____________________________________________________________________________ 53

- agent de soluţii, consilier, mediator de situaţii, conflicte, cazuri; - diseminator, transmiţător de idei, soluţii, conţinuturi, împreună cu acţiunile

de înţelegere a lor; - de decizie, în selecţia obiectivelor, conţinuturilor, strategiilor, resurselor; - utilizator, practician în aplicarea ideilor, modelator; - de apărare, protecţie; - de consiliere, ghidare; - sursa de informare, model de comportament, purtător de valori9. Sociologii deduc rolurile profesorului din funcţiile primite şi asumate, conform

statutului profesional stabilit (de cadru didactic) şi reglat din punct de vedere normativ: organizator al procesului de învăţământ, educator, partener al educaţiei, membru al consiliului profesoral. E. Geissler afirmă: „ca informator, transmite, păstrând distanţa rece impusă de ştiinţă, dar oferă în acelaşi timp elevilor valori şi este preocupat de formarea, dezvoltarea personalităţii elevilor; ca partener al elevului, sfătuieşte, apelează, îndrumă, sancţionează, frânează, în timp ce în calitate de examinator, se străduieşte să fie cât mai obiectiv”10.

4. Locul şi rolul profesorului manager

Funcţiile manageriale pe care trebuie să le exercite profesorul sunt: planificarea, organizarea, comunicarea, conducerea, coordonarea, îndrumarea, motivarea, consilierea controlul, evaluarea.

Planificarea activităţilor de tip instructiv şi educativ, creează sarcini şi obiective pe diferite niveluri, determinând structurarea conţinuturile esenţiale precum şi realizarea orarului grupei.

Organizarea activităţilor grupei, determină programul muncii instructiv-educative, creează structurile şi tipurile de organizare. Cousinet11 a atribuit educatorului sarcina de a constitui şi determina climatul şi mediul pedagogic.

Comunicarea realizărilor ştiinţifice, seturilor axiologice sub forma mesajelor, stabileşte canalele de comunicare şi repertoriile comune. Activitatea educativă necesită un dialog continuu cu educabilii concretizat prin arta formulării întrebărilor, dar şi prin libertatea acordată elevilor în structurarea răspunsurilor (punându-se accent, de asemenea, şi pe stimularea educabililor în facilitarea procesului de punere a întrebărilor). Dialogul educabil-profesor necesită un climat educaţional stabil, deschis şi constructiv.

Conducerea activităţii desfăşurate în clasă dirijează procesul asimilării, dar şi al formării educabililor prin desfăşurarea ştiinţifică a procesului educaţional. Durkheim12 defineşte conduita psihopedagogică a educatorului prin intermediul noţiunii de „dirijare” care facilitează construcţia sentimentelor şi a ideilor comune;

9 Toma, Steliana. Profesorul – factor de decizie. Bucureşti: Ed. Tehnică, p. 136. 10 http://pubs.acs.org/doi/abs/10.1021/ma50002a038 11 POTOLEA, Dan; NEACŞU, Ioan; IUCU, Romiţă B. Pregătirea psihopedagogică. Ed. Polirom, p. 72. 12 POTOLEA, Dan; NEACŞU, Ioan; IUCU, Romiţă B. Pregătirea psihopedagogică. Ed. Polirom, p. 72.


54 _____________________________________________________________________________

Coordonarea, în ansamblul lor, a proceselor instructiv-educative ale grupei, urmăreşte în permanenţă realizarea unei sincronizări între obiectivele individuale ale educabililor cu cele comune ale grupei, eliminând suprapunerile ori risipa şi asigurând creşterea solidarităţii grupului.

Îndrumarea educabililor pe calea cunoaşterii prin analize adaptate situaţiilor respective, prin sfaturi şi recomandări care să menţină comportamentele şi reacţiile lor.

Motivarea activităţii educabililor prin aprecieri pozitive şi negative, utilizând aprecierile verbale şi reacţiile nonverbale cu scopul dezvoltării comportamentelor pozitive precum şi orientarea valorică prin serii de intervenţii cu caracter umanist la tendinţele negative identificate în conduitele lor.

Consilierea educabililor în activităţile şcolare, dar şi în cele extraşcolare, prin ajutorare, prin sfaturi, prin orientarea culturală şi axiologică a acestora. Un rol însemnat îl are acţiunea educatorului în orientarea şcolară şi profesională, dar şi în cazurile de patologie şcolară.

Controlul educabililor în scopul cunoaşterii stadiului în care se află activitatea de realizare a obiectivelor precum şi nivelele de performanţă ale acestora. Această funcţie are un rol reglator şi de modificare a activităţii şi atitudinii lor.

Evaluarea este funcţia de măsurare a atingerii scopurile şi obiectivele dintr-o etapă prin folosirea de instrumente de evaluare sumativă, prin prelucrări statistice ale datelor recoltate şi prin elaborarea sintezei aprecierilor finale. Rezultatele valorice ce se vor obţine constituie o bază importantă în procesul de caracterizare a educabililor.

O profesiune semnifică „un sistem de trăsături fizice, intelectuale, morale, tehnologice, formate special pentru rezolvarea sarcinii specifice, într-un aspect al unui domeniu de activitate: genul de muncă, forma de activitate definită, sistemul de solicitări specifice, drepturi şi obligaţii, statut şi roluri, indicaţii şi contraindicaţii, norme de activitate, evaluare şi perfecţionare, relaţii şi atitudini specifice”13.

5. Concluzii

Managementul însumează condiţiile unei profesiuni deoarece este nevoie de o pregătire, urmăreşte realizarea unor obiective prin participări colective şi continue, necesitând un complex de cunoştinţe teoretice şi practice, de capacităţi şi competenţe.

Profesia de manager are două sensuri: unul larg, de activitate prin care se câştigă existenţă, o ocupaţie; unul restrâns, pentru a defini pregătirea personalului de specialitate. Pregătirea managerială asigură un nivel înalt al profesionalizării ca educator raţional, creativ, în conceperea, realizarea şi optimizarea activităţii educative.

Pentru a fi un manager eficient al educaţiei prin predarea-învăţarea disciplinei sale, „profesorul trebuie să aibă o concepţie largă asupra educaţiei şi instruirii, abordării interdisciplinare, o înţelegere clară a funcţiei manageriale şi a rolurilor

13 POPESCU, Vasile-V. Ştiinţa conducerii învăţământului. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, p. 55.

_______________________________________________________________________Instruire

_____________________________________________________________________________ 55

derivate, a punerilor în aplicare pentru variatele situaţii educaţionale. Profesorul manager poate deveni astfel profesionist în educaţie, conducerea ei fiind o atribuţie intrinsecă, o condiţie fundamentală”14.

Astfel, se diferenţiază de alte domenii unde profesiunea de manager este complementară pentru un specialist, pentru „că profesionalizarea managerială inclusă a educatorului se manifestă apoi şi ca un înalt nivel al concepţiei, al filozofiei muncii, al elaborării problemelor umane, al activităţii, ca o problemă de atitudine, pe lângă formarea capacităţilor şi competenţelor pedagogice propriu-zise, de specialitate”15.

Sistemul de pregătire managerială a cadrelor didactice din învăţământul militar trebuie permanent perfecţionat şi adus la nivelul nevoilor actuale în vederea îndeplinirii funcţiilor managementului educaţional având ca scop realizarea unui produs educaţional corespunzător standardelor de calitate, capabil să se integreze şi adapteze cerinţelor beneficiarilor.

Bibliografie 1. TÎRCĂ, Anca. Management educaţional, modulul 7. Bucureşti. 2. CUCOŞ, Constantin. Pedagogie. Iaşi: Ed. Polirom. 3. POTOLEA, Dan; NEACŞU, Ioan; IUCU, Romiţă B. Pregătirea

psihopedagogică. Ed. Polirom. 4. ORŢAN, Florica. Managementul educaţional. Ed. Universităţii din Oradea. 5. PETRESCU, Ion. Management. Braşov: Ed. Tipocard Braşovia. 6. POPESCU, Vasile-V. Ştiinţa conducerii învăţământului. Bucureşti: Ed.

Didactică şi Pedagogică. 7. TOMA, Steliana. Profesorul – factor de decizie. Bucureşti: Ed. Tehnică. 8. http://ro.scribd.com/doc/145205009/Rolul-Managementului-Educational-

in-Romania 9. http://www.scribd.com/doc/25300360/Managementul-Firmei-Note-de-Curs

14 POPESCU, Vasile-V. Ştiinţa conducerii învăţământului. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, p. 55. 15 PETRESCU, Ion. Management. Braşov: Ed. Tipocard Braşovia, p. 15.

56 _____________________________________________________________________________

EDUCAŢIA MILITAR Ă ŞI INSTRUIREA PENTRU LUPT Ă A FORŢELOR ARMATE MODERNE

Maior Virgil POPESCU, Batalionul 307 Infanterie Marină

1. Introducere

Ca acţiune socială complexă şi de mare importanţă, educaţia militară valorifică o multitudine de discipline sociale şi tehnice, în cadrul unor curriculum-uri educaţionale ample şi cuprinzătoare, fundamentate pe criteriile calităţii şi eficienţei. Reducerea timpului de formare a luptătorilor şi specialiştilor, concomitent cu sporirea capacităţi lor acţionale, constituie cel mai important obiectiv al unei armate. Aceste cerinţe de largă deschidere, de perspectivă, orientează procesul instructiv-educativ pe coordonate moderne, ştiinţific elaborate şi asigură pregătirea complexă multilaterală a agenţilor acţiunii militare, potrivit modelelor educaţionale prefigurate de realităţile câmpului de luptă.

2. Repere teoretice ale instruirii şi educării trupelor

2.1. Agentul acţiunii militare ca personalitate umană Acţiunea militară, ca tip specific de acţiune umană, constituie obiectul de

studiu al ştiinţei militare. În universul actual al cunoaşterii umane, pentru a se ridica la un înalt nivel epistemic, ştiinţa militară trebuie să abordeze acţiunea militară din perspectiva interdisciplinară.

Diferenţiată de celelalte tipuri de acţiuni umane prin latura calitativă a componentelor sale, acţiunea militară are ca pion central agentul uman, cu întreaga sa încărcătură psihosocială, ca personalitate unică şi indivizibil ă. În aceste condiţii, nu putem concepe acţiunea militară fără existenţa agentului care este, în acelaşi timp, şi autor, şi realizator de scopuri conştient elaborate.

În accepţiunea cea mai largă, termenul de personalitate desemnează fiinţa umană înzestrată cultural şi privită prin prisma existenţei ei sociale. Personalitatea subiectului uman care se manifestă în trei ipostaze:

- homofaber – subiect pragmatic, al acţiunii, cel care transformă lumea şi tinde să o stăpânească;

- homo sapiens-sapiens – subiect al cunoaşterii, cel care beneficiază de cunoştinţe, produse prin procesul gigantic şi nesfârşit al cunoaşterii umane, cel care este conştient de sine şi de lumea în care trăieşte;

_______________________________________________________________________Instruire

_____________________________________________________________________________ 57

- homo valens – subiect axiologic, purtător şi generator de valori. Fără să se rupă de natură, omul s-a integrat acesteia şi a integrat-o, la rându-i,

în universul preocupărilor sale, creându-şi un vast şi elaborat imperiu al culturii şi valorilor, pentru a da, conducându-se după semnificaţii, credinţe şi idealuri, un sens superior vieţii. Dar, tot omul, pe lângă potenţialul creator, posedă şi un uriaş potenţial distructiv. Manifestându-se în acţiunea militară, omul specializat în întrebuinţarea mijloacelor de luptă devine agent al acesteia.

Agentul acţiunii militare se relevă, şi el, în toate cele trei ipostaze. Ca subiect pragmatic (homo faber), agentul uman al acţiunii militare îşi

fixează scopuri şi misiuni ce se fundamentează pe cunoştinţe elaborate ştiinţific în ipostaza de subiect cunoscător (homo sapiens sapiens) şi potenţate de valorile militare, statuate în calitatea sa de subiect axiologic (homo valens).

Atunci când se manifestă ca subiect pragmatic, agentul acţiunii militare se situează fie pe nivelul decizional, ocupând rolul de agent decizor, fie pe nivelul executiv, ocupând, de data aceasta, rolul de agent executant, luptător individual sau colectiv.

Luptătorul individual, ca agent executant, îndeplineşte ordinele agentului decizor, constituind, totodată, elementul fundamental al acţiunii militare. Rareori şi numai în cazuri cu totul şi cu totul excepţionale acesta acţionează singular. De regulă, împreună cu alţi luptători, deserveşte un mijloc de luptă sau o structură militară. În această ultimă situaţie, alături de rolul de luptător individual, i se relevă şi rolul de luptător colectiv. Luptătorii colectivi sunt: membrii echipajelor, echipele de servanţi, operatorii mijloacelor radioelectronice, luptătorii echipelor şi grupei de infanterie, cercetaşii etc.

După cum se cunoaşte, temperamentul reprezintă latura dinamico-energetică a personalităţii. Unii oameni sunt hiperactivi: rezistă la solicitări de maximă intensitate şi de lungă durată, alţii sunt hipoactivi: se deprimă uşor şi rezistă cu greu la solicitări nervoase de o relativă intensitate. Unii sunt sociabili, alţii sunt mai retraşi şi îndreptaţi către meditaţie şi introspecţie. Firesc, ne întrebăm pe care dintre aceştia putem conta în îndeplinirea eficientă a scopurilor acţiunii militare.

În urma unor laborioase cercetări de neurofiziologie şi psihologie, s-a ajuns la concluzia că activitatea nervoasă superioară are trei însuşiri principale şi anume: for ţa sau energia, mobilitatea şi echilibrul . Combinate, aceste însuşiri descriu patru tipuri de temperamente:

- temperamentul coleric este tipul puternic, neechilibrat şi mobil; - temperamentul sangvinic este tipul puternic, echilibrat şi mobil; - temperamentul flegmatic este tipul puternic, echilibrat dar inert; - temperamentul melancolic este tipul cu o slabă energie nervoasă, care poate

fi atât echilibrat cât şi neechilibrat, mobil sau imobil. Raportând necesităţile îndeplinirii în condiţii de eficienţă a scopurilor acţiunii

militare la trăsăturile temperamentale rezultă că: cel mai eficient agent decizor cu rol de comandant va fi tipul puternic, echilibrat şi mobil, deci un sangvinic; cel mai eficient agent cu rol de ofiţer de stat major va fi tipul puternic, echilibrat şi inert, deci tipul flegmatic; cel mai eficient agent executant, luptător individual şi colectiv,


58 _____________________________________________________________________________

va fi tipul puternic, echilibrat sau neechilibrat, mobil sau imobil deci tipul coleric, sangvinic sau flegmatic. Din aceeaşi analiză reiese că tipul temperamental melancolic nu este indicat pentru a îndeplini rolul de agent al acţiunii militare, deoarece forţa sa nervoasă este relativ redusă, iar durităţile mediului provocate de lupta armată solicită o mare forţă neuropsihică, fără de care nu putem îndeplini, în condiţii de eficienţă şi durabilitate, scopurile propuse.

Totuşi, pentru a nu fi exclusivişti, sunt specialităţi militare, ca de exemplu logistica, care ar putea folosi relativ eficient, numai în sfera execuţiei şi tipul temperamental melancolic.

Periculos pentru eficienţa acţiunii militare este şi ajungerea în postura de agent decizor cu rol de comandant al unui tip temperamental coleric. Colericul este excitabil şi inegal în toate manifestările sale, este fie năvalnic sau eruptiv, fie deprimat sau cuprins de teamă şi panică. Neechilibrul colericului în luarea deciziilor poate genera ambiguitate în rândurile agenţilor executanţi sau decizori (ofiţerilor de stat major). În practica militară românească şi străină au existat dese situaţii în care personalităţile colerice au ocupat funcţii de conducere în structurile militare. Rezultatele obţinute de acestea au descris o sinusoidă, fiind când pozitive către nivelul maxim, când negative către nivelul minim, în funcţie de căderile şi ridicările capacităţii lor de lucru, or cerinţele acţiunii eficiente ne impun rezultate constant pozitive, şi nu fluctuante.

Calmul neobişnuit al flegmaticului, răbdarea, perseverenţa voluntară, meticulozitatea şi temeinicia în munca de lungă durată îl recomandă în munca de analist de stat major. Deşi majoritatea trăsăturilor comportamentale îl recomandă şi pentru activitatea de comandă, totuşi inerţia, reacţia mai înceată la schimbare şi inflexibilitatea, în unele situaţii, pot constitui neajunsuri majore în luarea unor decizii oportune, realiste, conforme cu situaţia concretă. În practică, flegmaticii reuşesc să obţină constant rezultate pozitive şi în funcţiile de comandă, dar numai la eşaloanele tactice care operează mai mult cu reguli şi mai puţin cu principii şi norme, unde libertatea de decizie a comandantului este oarecum limitată de contextul general al acţiunii. Deci, un flegmatic poate fi un bun comandant până la, cel mult, eşalonul batalion, unde exactitatea ducerii la îndeplinire a concepţiilor eşaloanelor superioare constituie condiţia fundamentală a eficienţei acţiunii.

Sangvinicul, recomandat pentru funcţiile de comandă, se caracterizează prin ritmicitate, echilibru, rapiditate şi mare mobilitate în gândire şi acţiune. Deci, se poate adapta uşor la situaţie, poate adopta soluţii noi, ingenioase şi, ceea ce este cel mai important, poate manifesta constant iniţiativă. Prin felul sociabil de a fi, poate deveni uşor un lider carismatic, impunându-şi concepţiile şi determinând subordonaţii spre acţiune.

Analizând numai din punct de vedere temperamental comportamentele agentului acţiunii militare constatăm că cerinţele eficienţei nu sunt satisfăcute. Nu este suficient să fim puternici sau echilibraţi pentru a îndeplini o sarcină. Mai avem nevoie de ceva, iar acel ceva este reprezentat de aptitudini.

Oamenii se deosebesc între ei şi prin posibilităţile lor de a întreprinde o acţiune. Desigur, nu toţi oamenii sunt capabili să execute o anumită activitate în

_______________________________________________________________________Instruire

_____________________________________________________________________________ 59

condiţii de eficienţă sau eficacitate. Rezultatele oricărei activităţi pot fi distribuite pe o scală şi se pot grupa în rezultate slabe, medii şi superioare. Cei ce obţin rezultate peste medie spunem că posedă aptitudini pentru acea activitate. Aptitudinea reprezintă latura executivă a personalităţii umane ce mijloceşte reuşita în activitate şi se află în strânsă legătură cu eficienţa, calitatea şi modul de îmbinare a operaţiilor. În acţiunea militară, pentru a putea întrebuinţa corect mijloacele de luptă în demersul transformator al scopurilor în rezultate, agentul trebuie să posede o sumă de aptitudini generale şi specifice domeniului militar.

Aptitudinile se pot clasifica, după nivelul de complexitate, în elementare simple şi complexe, iar după nivelul de generalitate, în specifice şi generale. Ca agent al acţiunii, militarul trebuie să fie înzestrat atât cu aptitudini generale, cât şi specifice domeniului său de activitate. Aptitudinile sunt condiţionate ereditar şi social-istoric. Aptitudinile elementare, simple, complexe şi generale se formează în mediul natural şi social anterior intrării în organizaţia militară. Cele specifice acţiunii militare se dobândesc prin procesul instruirii şi educării militare, în condiţii cât mai apropiate câmpului de luptă.

Pentru desfăşurarea rapidă şi corectă a acţiunii militare sunt necesare, tuturor categoriilor de agenţi, următoarele aptitudini simple, elementare: acuitatea vizuală, vederea în spaţiu, orientarea în timp, proprietăţile memoriei, calităţile atenţiei, calităţile percepţiei, aptitudini de calcul numeric.

Aptitudinile generale sunt utile în orice domeniu de activitate, deci şi în domeniul militar şi constituie fundamentele formării aptitudinilor specifice. Cea .mai importantă aptitudine generală este inteligenţa. Fără inteligenţă, agentul acţiunii militare nu poate să-şi îndeplinească sarcinile şi nici să-şi formeze aptitudinile specifice necesare în rezolvarea problemelor puse de câmpul de luptă. În categoria aptitudinilor generale cu maxime determinări în acţiunea militară putem include: spiritul de observaţie, fidelitatea memoriei şi imaginaţia creatoare.

Astfel, agentul decizor-comandant de structură militară – pentru a selecta cursul optim al acţiunii militare, este necesar să-şi imagineze câmpul de luptă în dinamică, în toate variantele propuse de statul major, să virtualizeze efectele acţiunilor viitoare, atât ale forţelor proprii, cât şi ale adversarului, să proceseze în timp scurt şi în mod corect un volum mare de informaţii referitoare la situaţia de luptă şi să surprindă acele puncte slabe din dispozitivul advers, precum şi din cel propriu, pentru a-şi orienta spre ele efortul şi atenţia.

Agentul analist de stat major, prin poziţia ierarhică, este un executant de o factură specială, deoarece este implicat în fundamentarea deciziei şi planifică acţiunea militară în ansamblu şi pe etape, iar pentru aceasta analizează situaţii complexe desfăşurate în spaţiul şi timpul câmpului de luptă integrat şi cibernetizat. Fidelitatea memoriei, spiritul de observaţie şi analiza critică a situaţiilor reprezintă aptitudinile fără de care ofiţerul de stat major nu-şi poate îndeplini sarcinile.

Agentul executant specialist în purtarea acţiunilor militare violente, din punct de vedere aptitudinal, trebuie să posede atât calităţi fizice, cât şi o serie de aptitudini generale legate de procesele psihice senzoriale (percepţii, reprezentări) şi de procesele psihice superioare, în mod deosebit de memorie, gândire şi imaginaţie.


60 _____________________________________________________________________________

Aptitudinile specifice domeniului militar, denumite şi aptitudini profesionale, se clădesc pe solidul fundament al aptitudinilor simple şi generale. Aptitudinile profesionale, datorită vastităţii şi complexităţii luptei armate, precum şi divizării agenţilor executanţi pe arme şi specialităţi militare, sunt diferenţiate în raport cu scopurile şi particularităţile ce le incumbă. Ele se formează prin procesul instruirii pentru luptă şi pe parcursul desfăşurării activităţilor şi acţiunilor militare şi pot fi grupate în aptitudini specifice necesare tuturor categoriilor de agenţi şi în aptitudini specifice armelor şi specialităţilor militare.

Din categoria aptitudinilor specifice tuturor categoriilor de agenţi fac parte aptitudinea de comunicare, aptitudinea de a fi disciplinat, aptitudinea de a aprecia distanţa până la un obiectiv, aptitudinea de a executa tragerea cu armamentul individual, aptitudinea de a lucra în echipă, aptitudinea de a-şi ascunde prezenţa în câmpul tactic şi multe altele.

Aptitudinile specifice armelor şi specialităţilor reprezintă acele sisteme operaţionale care mijlocesc valorificarea performanţelor tehnice ale armamentului de luptă şi a performanţelor tactice ale structurilor militare, în baremele de timp şi precizie cerute de scopurile acţiunii.

Privite în viziune sistemică, aptitudinile se întrepătrund şi intercondiţionează reciproc, sunt ireductibile una la alta şi necesare în realizarea scopurilor acţiunii militare, în condiţiile eficientei şi durabilităţii efectelor dorite.

O altă dimensiune a personalităţii agentului acţiunii militare o reprezintă cea relaţional-valorică, exprimată prin ceea ce numim adesea caracter.

În sistemul de personalitate caracterul este un ansamblu de atitudini-valori. Caracterul se defineşte, în principal, prin valorile după care agentul acţiunii militare se călăuzeşte în viaţa de zi cu zi şi în activitatea profesională. Caracterul este condiţionat de conştiinţă şi decizii conştiente, la elaborarea cărora rolul principal este deţinut de judecăţile de valoare.

Formarea caracterului agentului acţiunii militare cuprinde două etape. Prima se desfăşoară în afara organizaţiei militare, în mediul de provenienţă, unde sunt însuşite atitudinile-valori ale societăţii globale, necesare îndeplinirii rolului de cetăţean. Şcoala, familia şi grupul de prieteni sunt instituţiile care îşi pun cel mai pregnant amprenta asupra judecăţilor de valoare ale tânărului, viitor agent al acţiunii militare. De aceea, ar fi de dorit ca aici să se cultive valori ca patriotismul, devotamentul faţă de naţiune, cinstea, corectitudinea, încrederea în valorile spirituale ale neamului, acestea fiind fundamentale (baza de plecare) în derularea procesului educaţiei militare. Acei tineri care pătrund în instituţia militară şi nu posedă în structura lor caracterială acest minim de valori morale, cu mare greutate vor putea fi educaţi în spiritul valorilor militare naţionale.

Faza a doua a formarii caracterului luptătorului se desfăşoară, în principal, pe parcursul procesului de pregătire pentru luptă şi educaţiei militare, unde se cultivă valori specifice domeniului militar ca: voinţa de a lupta, curajul, iniţiativa, spiritul de echipă, camaraderia, altruismul. Trebuie precizat faptul că procesul de pregătire pentru luptă nu constituie decât o secvenţă în formarea caracterului agentului acţiunii militare. De fapt, procesul formării caracteriale este desfăşurat continuu, atât în

_______________________________________________________________________Instruire

_____________________________________________________________________________ 61

cadrul pregătirii pentru luptă, cât şi în celelalte activităţi desfăşurate de structurile militare.

Agentul decizor al acţiunii militare, reprezentat în cea mai mare parte de cadre militare cu grade de ofiţer, poate fi un enciclopedist, un excepţional profesionist, dar dacă sufletul său nu este înnobilat cu virtuţile şi tradiţiile militare, puse în slujba naţiunii pe care o apără el rămâne un mercenar cult, şi nimic mai mult.

Agentul executant al acţiunii militare, luptătorul individual şi colectiv, poate fi capabil să mânuiască în condiţii de maximă eficienţă cele mai sofisticate arme, dar dacă spiritul lui nu este iluminat de aceleaşi înalte valori şi virtuţi, atunci el devine un simplu ucigaş, care poate, oricând, fugi din faţa inamicului.

2.2. Rolul inteligenţei în îndeplinirea scopurilor instruirii Noţiunea de inteligenţă are o dublă acceptare şi anume: ca proces de asimilare

şi prelucrare a informaţiilor diverse, pentru o adaptare optimă la mediu şi ca aptitudine, ce rezidă în structuri operaţionale dotate cu anumite calităţi, prin care se asigură eficienţa diferitelor comportamente.

În general, inteligenţa este privită de majoritatea analiştilor ca o aptitudine cu caracter general prin care individul rezolvă eficient problemele cu care se confruntă în viaţa socială. Privită prin prisma ştiinţei militare, inteligenţa agentului acţiunii militare se exprimă ca fiind acele calităţi psihice prin care acesta îşi îndeplineşte eficient scopurile fixate (misiunile primite).

Inteligenţa, ca aptitudine generală, este fără doar şi poate, o condiţie primordială pentru îndeplinirea eficientă, de către toate categoriile de agenţi, a acţiunii militare. În acest sens, în luptă, unii agenţi desfăşoară preponderent acţiuni fizice, alţii intelectuale, iar alţii şi fizice şi intelectuale. Astfel, agenţii executanţi ce acţionează ca luptători individuali sau colectivi, desfăşoară preponderent activităţi fizice, agenţii decizori, comandanţii şi ofi ţerii de stat major, desfăşoară mai mult activităţi intelectuale, iar agenţii decizori comandanţi de structuri militare de nivel tactic mic sunt angrenaţi în activităţi solicitante atât intelectual, cât şi fizic.

Din punct de vedere conceptual, se admite existenţa a şase aptitudini (factori) de grup ce intră în compunerea inteligenţei şi anume: factorul verbal, factorul de fluiditate verbală, factorul numeric, factorul perceptiv, factorul de reprezentare spaţială şi de dexteritate manuală. În funcţie de gradul de dezvoltare a unora dintre aceşti factori, putem spune că un individ uman posedă inteligenţă tehnică, inteligenţă ştiinţifică, inteligenţă motrică, inteligenţă creativă sau inteligenţă socială.

Analizând activităţile desfăşurate de diferite categorii de agenţi ai acţiunii militare rezultă că: agenţii executanţi, luptători individuali şi colectivi din structurile militare de nivel mic vor avea nevoie de o înaltă inteligenţă motrică şi tehnică; agenţii executanţi luptători colectivi şi cei ce mânuiesc tehnica de luptă de înaltă performanţă, din toate armele şi categoriile de forţe, este necesar să posede o înaltă inteligenţă tehnică şi ştiinţifică; comandanţii structurilor militare tactice de nivel mic, în panelul lor intelectual aptitudinal au nevoie de înalte aptitudini tehnice, creative, sociale şi, nu în ultimul rând, motrice; agenţii executanţi ofiţeri de stat major, prin


62 _____________________________________________________________________________

specificul activităţii lor, nu pot fi eficienţi decât dacă nu le lipseşte inteligenţa creativă şi ştiinţifică; agenţi decizori, comandanţi de structuri militare de înalt nivel (operativ şi strategic), pot fi acele personalităţi cu un nivel de inteligenţă peste mediu, în toate domeniile enunţate anterior (tehnic, ştiinţific, social, creativ şi motric).

Instruirea, ca proces complex orientat spre îndeplinirea în condiţii de eficienţă a scopurilor viitoarelor acţiuni militare, va trebui să ţină cont, în elaborarea curriculumurilor educaţionale, de aceste determinări. De asemenea, se impune crearea unor inventare de aptitudini intelectuale necesare agenţilor pentru orientarea corectă a procesului de formare şi menţinere a calităţilor de luptător. Astfel, nu ne putem îndeplini scopurile formative dacă agentul supus modelării educaţionale nu posedă aptitudinile intelectuale corespunzătoare.

În acest sens, el va înţelege cu greu sau chiar deloc ceea ce trebuie să facă, iar procesul de formare a deprinderilor şi priceperilor va fi anevoios şi ineficient. Zicala „omul potrivit la locul potrivit” se potriveşte şi în acest caz.

Am putea afirma că pierderile în personal suferite de o structură militară sunt pricinuite şi datorită neconcordanţei dintre aptitudinile lor generale şi specificul acţiunii militare în care sunt implicaţi.

Inteligenţa instructorului constituie o altă condiţie ce facilitează îndeplinirea scopurilor instruirii. Profesorul, în general, şi instructorul, în special, trebuie să posede un ridicat indice de inteligenţă fără de care nu poate fi capabil să desfăşoare eficient actul didactic, educaţional.

Inteligenţa îl ajută pe instructor să aleagă cele mai adecvate metode de predare, să folosească cele mai potrivite materiale didactice, să se exprime cu o maximă fluiditate şi coerenţă verbală, să sesizeze rapid secvenţele neînţelese şi să menţină o stabilă şi eficace conexiune cu auditoriul.

Sensul teleologic al instruirii este dat de faptul că fiecare secvenţă de manifestare a acesteia, precum şi întreg ansamblul, sunt ghidate, orientate şi reglate de un întreg sistem de valori acţionale, valori ce trebuiesc conştientizate şi clar exprimate de către instructori şi înţelese de către luptători, iar fără un nivel corespunzător de inteligenţă acestea rămân la stadiul doar de deziderat.

2.3. Optimum motivaţional în instruire şi educare Randamentul activităţilor şi acţiunilor educaţionale este, de multe ori, scăzut,

deşi atât calitatea actului didactic, cât şi capacităţile celui supus modelării sunt situate la un nivel corespunzător. Cauza principală a acestor eşecuri o vom găsi în sfera de cuprindere a motivaţiei. Fără o motivaţie şi un interes corespunzător, nimic nu se poate realiza.

„Motivul este o structură psihică, un fenomen psihic, ce are un rol esenţial în declanşarea, orientarea, modificarea conduitei şi reglarea acţiunilor, în direcţia unui scop mai mult sau mai puţin precizat”1. Motivaţia reprezintă ansamblul motivelor, forţa motrice a dezvoltării psihice, cea mai importantă pârghie prin care se autoreglează comportamentele umane.

1 COSMOVICI, A. Psihologie Generală. Iaşi: Editura Polirom, 1996, pag. 198.

_______________________________________________________________________Instruire

_____________________________________________________________________________ 63

Abordată în viziunea acestei teme, motivaţia în educaţia şi acţiunea militară este piatra unghiulară fără de care aceste două complexe fenomene nu s-ar putea manifesta.

Problema noastră, pusă cu atâta stringenţă în ultima perioadă de timp, este de a găsi acel optim motivaţional prin care să obţinem efecte maxime cu cheltuieli minime.

Ca orice acţiune umană, instruirea şi educarea militară urmăreşte îndeplinirea unui scop, a unui proiect de devenire umană. Acest proiect presupune formarea personalităţii luptătorului individual şi colectiv apt să acţioneze eficient în câmpul de luptă integrat şi cibernetizat. Optimul motivaţional se găseşte, în această situaţie în două planuri şi anume: în planul acţiunii educaţionale, transformatoare, desfăşurată de instructor şi în planul efectelor acestor acţiuni, şi anume în personalitatea luptătorului modern. Abordarea optimului motivaţional cuprinde toate structurile şi modalităţile motivaţionale.

O primă structură motivaţională fundamentală a personalităţii umane o constituie trebuin ţa. Pentru a-şi menţine echilibrul biopsihosocial, omul posedă un întreg sistem, riguros organizat, de trebuinţe. Acestea pot fi clasificate în:

- trebuinţe primare – sunt înnăscute şi prezintă importanţă în asigurarea integrităţii fizice a organismului, fiind comune omului şi animalului, cu menţiunea ca la om sunt modelate cultural. În categoria trebuinţelor primare sunt cuprinse trebuinţele organice (foame, sete, sexuale) şi fiziologice (de mişcare, descărcare, relaxare);

- trebuinţe secundare – sunt formate şi modelate sociocultural în decursul vieţii şi au, în principal, rolul de a asigura integritatea psihică şi socială a omului. În această categorie de trebuinţe intră cele materiale (de unelte, instrumente, locuinţă, confort), spirituale (cognitive, etice, estetice, de realizare în carieră) şi trebuinţe sociale (de comunicare, de afiliere, de integritate socio-organizaţională).

2.4. Voinţa ca modalitate superioară de autoreglare în acţiunea militară şi pe timpul procesului de instruire şi educare

Voinţa este un proces psihic complex de reglaj superior, ce constă în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei psiho-nervoase în vederea biruirii obstacolelor, pentru îndeplinirea scopurilor propuse. Pe timpul acţiunii militare, agentul are de îndeplinit o serie de activităţi specifice care necesită un mare efort de voinţă.

Efortul voluntar se manifestă atât ca iniţiere şi susţinere a unei acţiuni, cât şi ca frână sau diminuare a altora. Astfel, hotărârea de a trece la ofensivă necesită, din partea tuturor categoriilor de agenţi ai acţiunii militare, pe lângă un intens efort material, un mare efort de voinţă. În apărare, deschiderea focului şi lovirea inamicului ce acţionează ofensiv presupune stăpânire de sine, menţinerea prin efort voluntar a calmului, a lucidităţii şi a puterii de discernământ.

Privită prin prisma scopurilor, voinţa este nu numai o calitate a capacităţilor trupelor proprii, ci şi un obiectiv militar.


64 _____________________________________________________________________________

În cea de-a doua situaţie, ca obiectiv militar, elementul de referinţă este voinţa de a lupta a adversarului, a cărei afectare va determina implicit înfrângerea sa. Ca în toate acţiunile umane, şi în acţiunea militară, efortul voluntar reprezintă caracteristica psihică cea mai importantă în realizarea scopurilor în condiţii de eficienţă. De aceea, calităţile voinţei se formează şi modelează cu mare atenţie. Pe timpul instrucţiei, ca modalitate superioară de autoreglaj, voinţa asigură energia necesară desfăşurării eficiente a activităţilor didactice pe care instructorul o organizează şi concentrează în direcţia unică a scopului educaţional. Este una din principalele condiţii ale reuşitei şi ale obţinerii unor performanţe înalte în educaţia militară.

De mare importanţă în îndeplinirea misiunilor pe câmpul de luptă este capacitatea agentului acţiunii militare de adecvare a efortului voluntar la natura obstacolului (obiectivului) ce-i stă în cale. Un consum energetic inutil nu conduce spre un rezultat pozitiv, ci, dimpotrivă, determină scăderea randamentului în acţiune. De asemenea, momentele de dificultate pot să fie diferite ca volum şi intensitate şi, de aceea, efortul voluntar trebuie să se moduleze după creşterea sau descreşterea obstacolelor.

Pot exista situaţii când obstacolul este subapreciat, ceea ce generează un efort voluntar scăzut, conducând inevitabil la înfrângere. Conţinuturile învăţării incluse în programele de instruire ale armelor şi specialităţilor militare nu pot fi apreciate ca superioare calitativ dacă nu-şi propun realizarea concordanţei dintre obstacolul posibil de întâlnit şi efortul voluntar.

Confruntarea de lungă durată cu un anumit tip de problemă permite dezvoltarea capacităţilor de efort voluntar specializat. De aceea, se impune elaborarea unei liste cu obstacole posibile ce pot apare în ambele forme ale acţiunii militare şi, totodată, o adecvare a procesului de formare a categoriilor de agenţi ai acţiunilor militare la specificitatea acestora.

Nu trebuie să uităm că reglarea efortului voluntar se face în strânsă relaţie cu toate procesele psihice, în principal cu gândirea şi imaginaţia.

2.5. Teorii definitorii ale învăţării cu aplicabilitate în formarea resurselor umane specializate în purtarea acţiunilor militare

Învăţarea este definită ca fiind „procesul dobândirii de către fiinţa vie a experienţei individuale de comportare”2. Tot ce nu este înnăscut este învăţat. Datorită învăţării, omul acumulează informaţii despre fenomenele şi procesele lumii materiale şi spirituale, îşi modelează voinţa, îşi structurează şi eficientizează gândirea, îşi sedimentează sentimentele. În concluzie, prin învăţare îşi formează şi dezvoltă întreaga personalitate.

În practică, există două forme ale învăţării: spontană şi sistematică. Învăţarea spontană este neorganizată şi are loc în: familie, în grupul de

apartenenţă şi în mediul socioprofesional în care se manifestă individul. Mai este denumită şi învăţare socială.

2 LEONTIEV, A. Schiţă a dezvoltării psihicului. În Probleme ale dezvoltării psihicului. Bucureşti: Editura

Ştiinţifică, 1964, p. 87.

_______________________________________________________________________Instruire

_____________________________________________________________________________ 65

Învăţarea sistematică este o activitate planificată, organizată pe baza experienţei acumulate în timp şi realizate în instituţii specializate.

Spre deosebire de învăţarea spontană, învăţarea sistematică este mai eficientă. În şcoli, randamentul maxim se obţine în planul dezvoltării intelectuale, al însuşirii cunoştinţelor şi formării deprinderilor şi mai puţin în planul formării sentimentelor şi atitudinilor valori.

Instituţia militară, ca şcoală de formare a personalităţii agentului acţiunii militare, contribuie, alături de celelalte instituţii de învăţământ, la transmiterea moştenirii socioculturale a umanităţii. În armată se dobândesc cunoştinţe, se formează şi dezvoltă deprinderi, se modelează caractere şi se transmit cele mai înalte atitudini valori ale unei naţiuni.

În cadrul instituţiei militare se disting două tipuri de învăţare, şi anume învăţarea senzorio-motorie şi învăţarea verbală.

Învăţarea senzorio-motorie constă în formarea de deprinderi şi priceperi motrice (învăţarea instrucţiei de front, mânuirea armamentului sau a unor aparate sau instrumente militare, învăţarea figurilor de luptă corp la corp etc.) în care esenţial este răspunsul prin mişcări adecvate la stimulii produşi de inamic sau la comenzile date de superiorii ierarhici.

Învăţarea verbală presupune însuşirea de cunoştinţe şi formarea şi dezvoltarea unor deprinderi, priceperi şi capacităţi intelectuale necesare acţiunii eficiente în câmpul de luptă modern.

În procesul de formare a agenţilor acţiunii militare, deşi sunt implicate ambele tipuri de învăţare, proporţia dintre acestea diferă.

Agenţii executanţi, luptători individuali şi colectivi vor fi supuşi mai mult învăţării senzorial-motorii şi mai puţin celei verbale, deoarece în acţiunea militară mai mult fac decât vorbesc, iar o teoretizare excesivă a ceea ce trebuie să facă ar fi ineficientă şi slab performantă. În schimb, în procesul de formare a agenţilor decizori creşte rolul învăţării verbale, fără a neglija învăţarea senzorial-motorie.

Învăţarea senzorial-motorie este fundamentată pe teoriile de tip stimul-răspuns. Acestea pun accentul pe aspectul mecanic al învăţării, pe virtuţile repetiţiei care contribuie la consolidarea priceperilor şi la formarea automatismelor în execuţie.

2.6. Concluzie În prezent, instrucţia este condusă de către cadrele militare ce îndeplinesc

funcţii de agenţi decizori (comandanţi de subunităţi). Această stare de fapt nu asigură standardizarea procesului, deoarece nu toţi au aptitudini şi disponibilităţi pentru a transmite cunoştinţele pe care le deţin. Realitatea a demonstrat că nu întotdeauna un bun comandant este şi un bun instructor. De aceea, o armată de profesionişti trebuie să aibă un corp de instructori competenţi, ţinându-se seama de toţi factorii enumeraţi anterior.


66 _____________________________________________________________________________

Bibliografie 1. LOPEZ, Roman. Controverse asupra doctrinei „Bătălia Aeroterestră”. 2. Căderea Bagdadului. Irak: Jurnal de război. Bucureşti: Editura Ziua, 2003. 3. DoD Information Management (IM) Strategic Plan. Information

Superiority. Version 2.0, DoD Chief Information Officer, octombrie 1999. 4. SCHONFELD, E. The Cosmic Struggle Over Your Digital Identity in

Business.

_____________________________________________________________________________ 67

INFLUEN ŢA CÂMPULUI DE LUPT Ă MODERN ASUPRA LUPTEI ARMATE

Maior Ion-Claudiu VI ŞAN, Batalionul 307 Infanterie Marină

MOTTO : „Războiul este ca apa. Se schimbă permanent tot aşa cum şi apa îşi adaptează forma la pământul pe care îl străbate” .

Sun Tzu, Arta Războiului

1. Introducere

În ultimii ani, fizionomia luptei armate a căpătat noi caracteristici, schimbări majore ce ţin atât de structura forţelor care se confruntă, tipurile de armament folosite, dar şi de definirea câmpului de luptă sau a spaţiului de desfăşurare a acţiunilor militare şi a celor conexe acestor acţiuni.

Odată cu schimbarea tipologiilor de confruntări, în desfăşurarea luptei capătă importanţă tipurile de acţiuni care implică forţe speciale, forţe profesionalizate care acţionează nu doar în acţiuni militare, dar şi în acţiuni care atacă domeniile social şi economic. Se pune accentul pe acţiuni rapide, foarte bine coordonate şi direcţionate, ce aduc avantaje majore şi pot destabiliza inamicul pe termen lung, cu efecte maxime.

Câmpul de luptă modern se redefineşte atât sub influenţa armamentului care devine din ce în ce mai tehnologizat, dar şi prin schimbările majore pe care le-au adus tipurile de forţe paramilitare, care devin forţe ostile din motive care pleacă de la domeniul economic şi ajung până la motivaţia religioasă.

Pe lângă aceşti factori, vedem o implicare transfrontalieră a forţelor, o implicare din ce în ce mai agresivă a unor factori politici, organizaţii de tip militar şi nu numai, şi a cât mai multor state.

Adaptarea structurii organizării forţelor şi a metodelor de instruire la noile caracteristici ale câmpului modern, devine o cerinţă permanentă pentru forţele armate. În ultimii ani, armatele moderne au adoptat o serie de principii şi tehnici care au dus la modificarea structurii organizatorice, iar pe viitor, conform concepţiilor de transformare, vor fi implementate metode noi de instruire care să răspundă noilor tipuri de ameninţări.


68 _____________________________________________________________________________

2. Caracteristicile câmpului de luptă modern

MOTTO : „Războiul este o problemă uriaşă; evaluaţi-l în funcţie de cei cinci factori: influenţa morală, condiţiile atmosferice, terenul, comandantul şi doctrina.

Sun Tzu, Arta Războiului

Urmare a evoluţiei tehnologice, şi câmpul de luptă a înregistrat modificări continue încadrate în noile contexte geopolitice şi geostrategice. Structura forţelor armate, armamentul dar şi pregătirea militarilor au fost schimbate din temelii, ducerea luptei armate devenind o confruntare nu între oameni, ci între sisteme integrate care cuprind factori politici, economici, sociali, tehnică de ultimă generaţie, armament ultrasofisticat, factorul uman trecând în plan secund.

Ostilităţile în câmpul de luptă modern nu reprezintă numai o confruntare a forţelor şi mijloacelor, ci mai ales o confruntare a inteligenţei umane. Ultimele conflicte ne prezintă mutări spectaculoase care se iau în momente cheie, factori politici şi economici din ce în ce mai implicaţi.

Câmpul de luptă modern a imprimat luptei un caracter integrat, în care va creşte rolul acţiunilor indirecte duse de forţe profesionalizate, forţe de tip operaţiuni speciale, dar nu numai pe domeniul militar, ci mai ales pe domenii conexe acestuia – economic, social.

Câmpul de luptă modern aduce modificări în desfăşurarea acţiunilor militare, reguli noi. Putem vorbi de trecerea de la războiul clasic la cel modern care introduce o gamă diversificată de procedee de acţiune; lovituri decisive nu neapărat în plan militar cât mai ales cu rezultate în cel economic; automatizarea şi cibernetizarea câmpului de luptă; acţiuni rapide, concentrate pe direcţii strategice cu efect pe termen lung, armament ultramodern, cu mare putere de foc; o bază logistică modernă; forme de luptă complexe, combinate şi integrate.

Un rol din ce în ce mai accentuat îl vor avea structurile mici, mobile care pot desfăşura acţiuni într-un spectru larg de misiuni, care pot fi dislocate rapid şi într-un spaţiu cât mai vast.

Fie că vorbim de forţe terestre, aeriene sau navale, evoluţia înseamnă structuri încadrate permanent, gata de acţiune într-un timp cât mai scurt şi care pot răspunde unei game diverse de acţiuni ostile, de un binom de succes inteligenţă – tehnologie.

Câmpul de luptă capătă noi caracteristici, vorbindu-se din ce în ce mai mult de un câmp de luptă modern integrat, fluid. Analizând ultimele tipuri de conflicte putem defini câteva caracteristici ale câmpului de luptă:

- spaţiul vast, fără limite, de desfăşurare al confruntărilor; - lipsa unei delimitări clare între forţele ostile, populaţie civilă, părţi

beligerante;

_______________________________________________________________________Instruire

_____________________________________________________________________________ 69

- profesionalizarea accentuată a beligeranţilor, care a transformat inclusiv forţele insurgente în forţe foarte bine pregătite, organizate;

- existenţa unor surse de finanţare masivă pentru achiziţiile de armament şi pentru influenţarea psihologică a populaţiei, finanţare asigurată în mare parte de grupări economice cu interese majore în zonele de conflict;

- apariţia unor tehnologii care au transformat militarul în servant, dependent de facilităţile oferite de aparatură şi echipament;

- lipsa controlului în ceea ce priveşte iminenţa folosirii unor arme biologice, chimice, precum şi accesul facil al organizaţiilor teroriste la aceste tipuri de armament;

- folosirea ca şi forţe paramilitare a unor persoane care nu respectă regulile dreptului internaţional;

- folosirea uneori excesivă a forţei în raport cu ameninţările existente; - divergenţe majore între planul militar şi cel diplomatic-politic; - zonele de conflict sunt în general în zone foarte slab dezvoltate din punct de

vedere economic; - existenţa unor tensiuni etnice, religioase în zonele de conflict; - lipsa unor limite asumate de părţi în ceea ce priveşte folosirea forţei şi

limitarea pierderilor colaterale; - implicarea din ce în ce mai agresivă a copiilor şi femeilor în anumite tipuri

de acţiuni militare. Toate aceste caracteristici ale câmpului de luptă al viitorului, încă nedefinit clar

de specialişti, au dezvoltat anumite direcţii spre care se îndreaptă lupta modernă: - folosirea pe scară cât mai largă a sistemelor automatizate de tipul roboţilor,

dronelor, sistemelor de armament inteligente; - implicarea în luptă în principal a forţelor de operaţiuni speciale, în timp ce

forţele principale sunt folosite pentru consolidarea succesului în operaţii de tip PSO; - transformarea soldaţilor prin diferite programe de pregătire fizică şi

psihologică în soldaţi universali; - investiţii masive în echipamentul de luptă, care oferă protecţie maximă şi

posibilităţi multiple de utilizare; - folosirea armamentului inteligent – bombe de artilerie, rachete în zone greu

controlabile; - reducerea riscurilor asumate în pierderea vieţilor soldaţilor. Astfel, în câmpul de luptă modern se impune tot mai mult organizarea de

structuri tactice cu efective mici, dar foarte mobile, înzestrate cu toate mijloacele necesare executării independente şi izolate a unor misiuni de luptă. Acţiunile militare vor fi caracterizate de manevrabilitate, flexibilitate, independenţă, violenţă şi diversitate.

Instrucţia trebuie să fie concentrată pe realizarea coeziunii grupului, dezvoltarea psihică şi fizică a militarului, astfel încât acesta să poată rezista la stimuli din ce în ce mai agresivi.


70 _____________________________________________________________________________

3. Noi tipuri de beligeranţi

În lucrarea sa, Scrisoare de dragoste pentru America, Iuri Bezmenov vorbeşte despre principiile care stau la baza unui conflict. Astfel, actorii care erau direct interesaţi de o zonă potenţială de conflict lucrau pe un ciclu: demoralizare, destabilizare, criză, normalizare. Pentru a putea câştiga şi influenţa direct populaţia civilă şi pentru a obţine sprijinul maselor, forţele care acţionau în luptă trebuie percepute ca forţe de eliberare, care acţionează în sprijinul populaţiei şi pentru democratizarea statului. Acest tip de acţiune îl vedem în zone precum: Georgia, Afganistan, Irak, Insulele Malvine/Falkland.

Acest tip de gândire a dus la implicarea în luptele armate a unor tipuri de structuri de informaţii care nu acţionează în general în spiritul luptei, ci mai ales în zonele adiacente acesteia. Aceste structuri au investit masiv în anumite forţe paramilitare sau lideri politici şi militari, dar care la un moment dat au ieşit de sub controlul acestora.

Aceste tipuri de forţe create iniţial pentru a susţine efortul structurilor eliberatoare s-au transformat din motive economice, sociale sau religioase în forţe adverse, sprijinite de multe ori de o mare parte din populaţie.

Un alt motiv de îngrijorare este legat de implicarea în luptă a unor categorii de persoane protejate de dreptul internaţional: femeile şi copiii.

Lipsa unor structuri militare clasice care să respecte dreptul internaţional a determinat forţele insurgente sau paramilitare să se constituie din ce în ce mai mult ca parte în conflict. Aceste forţe folosesc pe scară largă tipurile de persoane sus menţionate. Dacă în fazele iniţiale aceste categorii erau folosite în principal în zonele de sprijin logistic, în ultimii ani au devenit parte integrantă a luptei (vezi în principal Afganistan şi zona Africii).

O altă problemă este dată de implicarea în aceste noi tipuri de conflicte a unor grupări economice care nu se declară parte a conflictului, dar care sprijină, în schimbul obţinerii unor câştiguri substanţiale, anumite grupări insurgente. Acest exemplu este foarte clar în zona golfului Aden, unde grupările de piraţi acţionează sub patronajul unor grupuri din afara zonei golfului, dar care subvenţionează cu armament, echipamente şi informaţii acţiunile piraţilor.

Ultimele elemente care definesc noile tipuri de beligeranţi sunt date de mediul social şi religios. Ultimele conflicte au fost generate în zone în care preexista o stare de conflict permanentă legată de sărăcie, apartenenţa la diferite culte religioase, diferenţe etnice şi accesul la resurse. Din păcate anumite grupuri cu interese în principal în zona comerţului cu armament alimentează permanent aceste tensiuni sociale.

Concluzionând, problema majoră la aceste tipuri de conflicte, este că nu pot fi identificaţi foarte clar beligeranţii, frontul având o linie discontinuă, iar în orice moment un prieten îţi poate deveni inamic – vezi cazul civililor care au avut de suferit de pe urma pierderilor colaterale, atacurilor greşite în zonele populate de civili.

_______________________________________________________________________Instruire

_____________________________________________________________________________ 71

4. Concluzii

Putem afirma că principalele caracteristici ale câmpului de luptă modern sunt multidimensionalitatea – exprimată prin posibilitatea de a angaja inamicul în medii specifice războiului modern, altele decât spaţiului fizic: informaţional, virtual, electromagnetic, psihologic şi asimetria generată de caracteristicile forţelor care se confruntă.

Ultimele tipologii de conflicte au demonstrat faptul că forţele armate execută campanii şi operaţii majore, adesea acţionând în tot spectrul conflictului. Nu se mai poate vorbi despre focalizarea doar pe un singur tip de acţiune ci, datorită complexităţii mediului, este nevoie ca forţele să aibă viziune de ansamblu asupra campaniei/operaţiei, cum va evolua în timp şi în ce condiţii. Este necesară studierea din ce în ce mai profundă a statelor şi populaţiilor din zonele posibile de conflict şi fundamentarea unor criterii de analiză a posibilelor evoluţii ostile sau prietene ale acestora.

Urmărind ultimele evoluţii, analiştii politico-militari au apreciat că mediul operaţional actual poate fi caracterizat astfel:

- acumularea tensiunilor şi a neîncrederii; - accentuarea decalajelor de ordin social şi politic; - manifestarea ostilităţii între diferite grupări constituite legal sau ilegal; - pericolul întrebuinţării cu bună ştiinţă sau în mod accidental a armelor de

distrugere în masă; - existenţa acţiunilor provocatoare, neorganizate, cu un nivel scăzut de

violenţă; - violarea drepturilor omului; - afectarea percepţiei asupra legitimităţii unor guverne. Ultimele evoluţii ale câmpului de luptă duc la stabilirea unor direcţii de acţiune

pentru dezvoltarea forţelor armate şi modificarea tehnicilor şi procedeelor folosite pentru instruire:

- instrucţia tactică să conţină, cu prioritate, elemente de instruire pe linia luptei împotriva forţelor asimetrice (forţe paramilitare, piraterie);

- se va pune accentul pe dezvoltarea militarului atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic, astfel încât acesta să poată reacţiona la conflicte care nu respectă reguli, la combatanţi atipici – inclusiv femei şi copii;

- dezvoltarea unor poligoane moderne, automatizate care să integreze atât partea de dezvoltare a aptitudinilor fizice şi cunoştinţelor de tactică, dar cu accent şi pe integrarea factorului psihologic;

- crearea unor structuri flexibile, mobile, uşor dislocabile şi care să fie gata de acţiune permanent – structuri care sunt încadrate la nivel maxim cu personal, tehnică şi alte categorii de echipament;

- dezvoltarea unor structuri care să se ocupe doar de instruirea noilor recruţi şi de plasarea acestora în unităţile care au nevoie, la un nivel de instruire apropiat de maxim;


72 _____________________________________________________________________________

- eliminarea unor funcţiuni conexe ale structurilor operaţionale – gen mobilizare, funcţiuni care duc la concentrarea unor forţe care ar trebui să fie gata de acţiune permanent pe direcţii secundare; de asemenea aceste tipuri de activităţi creează sarcini suplimentare pentru structurile operaţionale, iar în lumina ultimelor evoluţii ale societăţii (vezi libera circulaţie), mobilizarea rezerviştilor repartizaţi devine din ce în ce mai mult o loterie, o sarcină fără şanse de reuşită;

- crearea unor termene de acţiune rapide (ex. United States Marines Corp are pentru fiecare brigadă din compunere forţe de nivel cel puţin companie, care pot acţiona în cinci ore de la alertare; aceste forţe sunt obligate să execute serviciul de luptă în cazarmă pentru o lună, au asigurate permanent asupra lor stocurile de armament, echipament, muniţii, alimente pentru a acţiona cinci zile fără reaprovizionare; la eşaloanele superioare forţa acţională este mai mare şi de asemenea perioada pentru care pot acţiona independent fără reaprovizionare);

- modificarea tipului clasic de program de lucru de opt ore zilnic – tip funcţionar public, într-un program flexibil care să se concentreze pe tabere de instrucţie, exerciţii, antrenamente în teren sau în cazarmă;

- să se pună accentul pe alocarea de resurse pentru echiparea tuturor militarilor, la un standard ridicat, astfel încât fiecare militar să aibă în permanenţă echipament militar, aparatură, echipament de protecţie care să îi asigure confortul necesar desfăşurării de acţiuni complexe în diferite condiţii de teren şi vreme.

Ultimele tipuri de conflicte au dus la reorientarea forţelor armate spre noi forme de organizare, instruire, noi categorii de tehnică şi armament, mult mai eficiente în zone de conflict din ce în ce mai diferite de războiul clasic. Este necesar ca această evoluţie să fie bazată pe realităţile fiecărui stat, să ţină cont de nevoile fiecărui popor de a se apăra şi a-şi garanta independenţa şi suveranitatea în primul rând prin forţele proprii şi abia apoi apelând la alianţe şi organizaţii internaţionale.

O armată modernă trebuie să fie capabilă să acţioneze/reacţioneze în timp cât mai scurt şi cu structuri capabile să răspundă forţelor ostile. Aceste forţe trebuie să fie permanent pregătite la un nivel ridicat, să aibă structuri complete şi să fie echipate corespunzător.

Bibliografie selectivă 1. JAMES, Adam. Următorul – ultimul război mondial. 1998. 2. BEZMENOV, Iuri. Scrisoare de dragoste pentru America. 2013. 3. BĂDĂLAN, Eugen; FRUNZETI, Teodor. Asimetria şi idiosincrasia în

acţiunile militare. 2004. 4. VASILE, Paul. Conflictele secolului XXI. Proiecţii în saţiul strategic.

1999.

_____________________________________________________________________________ 73

ARMAMENTUL NELETAL – POSIBILE APLICA ŢII ÎN FORŢELE NAVALE

Comandor ing. Cristian GÎDEI, Statul Major General

1. Introducere. Definiţii şi cadrul general

1.1. Definiţie Armamentul neletal, aşa cum ne sugerează denumirea, este constituit din arme

şi sisteme de armament care sunt construite cu scopul principal de a fi mai puţin ucigătoare decât armele convenţionale. Folosirea lor nu exclude total producerea de victime la utilizare, dar cu aceste instrumente se încearcă reducerea riscului de rănire sau ucidere.

Armamentul neletal include mijloace pornind de la simple elemente tradiţionale, precum gazele lacrimogene sau gloanţele de cauciuc, până la echipamente sofisticate cum ar fi: sisteme bazate pe laser, unde ultrasonice sau impulsuri electromagnetice.

În accepţiunea NATO1 armele neletale, abreviate adesea NLW/Non-Lethal weapons, sunt acele arme proiectate şi dezvoltate în mod special pentru a incapacita sau a respinge personalul cu o probabilitate redusă de provocare a morţii sau rănirii permanente sau pentru a scoate din funcţiune echipamentul, cu un impact minim asupra mediului.

Importanţa daunelor

Moarte sigură Câteva victime Neplăceri severe Daune minimale

Figura nr. 1. Continuumul efectelor în funcţie de nivelul forţei Există accepţii uşor diferite în ceea ce priveşte definirea precisă a

armamentului/armelor neletale. Departamentul american de justiţie şi armata britanică utilizează mai frecvent termenul de „arme mai puţin letale”2.

1 Sursa: www.nato.int/NATO, Press statements/press statement 13 oct 1999. 2 LUNDQUIST, Edward H. Les lethal weapons. 29.05.2012. Interviu al RAdm Massimo Annati, în Defense Media

Network, http://www.defensemedianetwork.com

Durata efectului Sancţiuni, operaţii psihologice

Arme neletale

Arme/efecte mai puţin letale

Arme letale

Arma nucleară

Scurta durată Reversibil Permanent


74 _____________________________________________________________________________

În literatura de specialitate se menţionează de un continuum al efectelor în funcţie de nivelul de folosire a forţei în care putem găsi atât termenul de arme mai puţin letale, cât şi termenul de arme neletale3.

De asemenea, putem întâlni în literatura militară terminologia de „Tehnologii Neletale”/NDT4, cu referire la soluţiile tehnologice care stau la baza armamentului neletal.

În definiţia armelor neletale, Departamentul american al apărării/DoD exclude echipamentele de luptă electronică precum şi majoritatea mijloacelor utilizate în componentele operaţiilor informaţionale, deşi au caracteristicile corespunzătoare neletalităţii.

Există dezbateri în mediul ştiinţific privind includerea sau excluderea din cadrul armelor neletale a diverselor soluţii tehnice implicate în INFOOPS şi a altor soluţii nonkinetice, polemici care nu constituie obiectul prezentului articol, ci doar dezvăluie amploarea şi actualitatea subiectului.

1.2. Cadrul general În multe state occidentale, mai ales în SUA, armamentul neletal şi utilizarea

acestuia în operaţii militare reprezintă o preocupare atât în domeniul cercetării/dezvoltării industriei militare cât şi în teoria şi practica artei militare.

Departamentul Apărării SUA a dezvoltat sau a introdus deja în dotare un număr important de arme neletale cum sunt: dispozitivele de avertizare acustică, muniţii speciale pentru somaţie şi avertizări, dispozitive ultrasonice cu efect de dezorientare sau dispozitive bazate pe microunde de avertizare şi incapacitare, instituind primul program pentru arme neletale încă din anul 19975. Pentru coordonarea activităţilor de cercetare, dezvoltare şi experimentare desfăşurate de mediile de cercetare şi tehnologice, armata americană a constituit un comitet director întrunit – JNLWD/Joint Non-Lethal Weapons Directorate la Quantico, sub coordonarea căruia a fost emis în anul 1998 un „Concept Întrunit pentru Armele Neletale”. De atunci, au fost dezvoltate şi duse până la stadiul de prototip o serie importantă de tehnologii neletale, din care un procent important a fost testat în operaţii şi chiar introdus în dotarea forţelor armate americane, aşa cum va fi prezentat în partea a doua a acestui articol.

Armamentul neletal este, de asemenea, în atenţia Alianţei Nord-Atlantice de o perioadă apreciabilă de timp, Consiliul Nord-Atlantic aprobând încă din anul 1999 o politică oficială a NATO în acest sens6. Acest document precizează elementele esenţiale în ce priveşte armamentul neletal, din care menţionăm câteva elemente mai relevante. Conform acestei politici armele neletale trebuie să completeze capabilităţile Alianţei în îndeplinirea de misiuni după cum urmează:

3 Sursa: Les Armes Non Létales – Une nouvelle course aux armements. Luc Mampaey, GRIP, nr. 1/1999, Bruxelles,

www.grip.org 4 N.D.T. – Non Lethal Disabling Tehnologies 5 Memorandum of understanding for DoD Non-Lethal Weapon Program, 21 Ian 1997. 6 NATO policy on Non-Lethal Weapons, 28 septembrie 1999, www.nato.int

____________________________________________________Armament şi tehnică navală

_____________________________________________________________________________ 75

- îndeplinirea de misiuni şi sarcini în situaţiile în care folosirea forţei letale nu este recomandată;

- descurajarea, întârzierea, interzicerea acţiunilor ostile; - limitarea sau controlul escaladării situaţiilor conflictuale; - creşterea capacităţii de protecţie a forţei; - respingerea sau incapacitarea temporară a personalului implicat în acţiuni

ostile; - scoaterea din funcţiune a echipamentelor sau facilităţilor inamicului; - sprijinul reducerii costurilor reconstrucţiei post-conflict. Alt element important statuat în politica NATO pentru armamentul neletal este

faptul că deţinerea acestora nu obligă la utilizarea lor în toate situaţiile, iar în cazurile în care sunt folosite probabilitatea de rănire sau ucidere nu este zero. De asemenea, această politică atrage atenţia planificatorilor de operaţii să ia permanent în considerare potenţiala contribuţie a mijloacelor de luptă neletale în elaborarea planurilor de operaţii.7

NATO, prin Organizaţia de cercetare şi tehnologie/RTO, a format un grup special de cercetare cu misiunea de a identifica cele mai eficiente tehnologii pentru armamentul neletal care să ducă la asigurarea succesului pe întreg spectrul operaţiilor de sprijin al păcii. De asemenea, în anul 2003, a fost organizat şi desfăşurat la Borges (Franţa) un exerciţiu multinaţional al NATO cu scopul de a identifica şi valida cele mai potrivite scenarii pentru utilizarea şi dezvoltarea armelor neletale la orizontul anilor 2020. Câteva concluzii ale acestui exerciţiu sunt cuprinse în prezentul articol.

2. Tehnologii şi clasificări din domeniul armamentului neletal

Majoritatea armelor neletale/NLW sunt destinate să producă efecte asupra personalului şi/sau echipamentelor. Efectele pot varia de la influenţarea comportamentului până la efecte de incapacitare completă.

Din punctul de vedere al efectului asupra „ţintei” au fost identificate tehnologii şi sunt deja arme în dezvoltare sau exploatare care urmăresc să afecteze următoarele caracteristici:

- mobilitatea/capacitatea de deplasare; - comunicarea; - funcţionarea fizică a ţintei; - simţurile (cu efect dezorientarea); - motivaţia; - identificarea. Ca urmare a acestor efecte ce pot fi obţinute cu tehnologia neletală au fost

identificate8 mai multe capabilităţi ce pot fi realizate, din care am selectat, ca mai relevante pentru forţele navale, următoarele:

7 Cf. NATO policy on Non-Lethal Weapons, pe raportul CM (99) 44 din 28 septembrie 1999, www.nato.int 8 În cadrul exerciţiului multinaţional NATO – MNE, 17-21 noiembrie 2003, Bourges (Franţa), cu implicarea

Grupului de cercetare al Research & Technology Organisation – SAS-040.


76 _____________________________________________________________________________

- salvarea unor persoane; - interzicerea accesului într-o zonă (apă, aer, uscat sau sub apă); - neutralizarea unor indivizi sau grupuri; - neutralizarea vehiculelor aeriene, de uscat şi subacvatice; - neutralizarea infrastructurii sau facilităţilor; - protecţia infrastructurii sau facilităţilor; - neutralizarea armelor sau echipamentului militar; - neutralizarea comunicaţiilor. Din punct de vedere al tehnologiilor care stau la baza armamentului neletal au

fost identificate9 mai multe surse şi soluţii pentru realizarea efectelor sus menţionate: - tehnologii antiechipament, din care menţionăm:

• tehnologii bazate pe efectele câmpului electromagnetic: - dispozitive de radiofrecvenţă; - sisteme bazate pe efectele LASER.

• tehnologii bazate pe efecte chimice şi biologice: - spume de lipire/alunecare; - supraadezivi; - pulberi de grafit; - agenţi bacterieni cu diverse efecte etc.

• tehnologii mecanice: - bariere rapide; - plase; - tehnologii pentru spargerea cauciucurilor.

- tehnologii antipersonal, categorisite după cum urmează: • tehnologii bazate pe efectele câmpului electromagnetic:

- dispozitive cu microunde şi lasere; - lansatori electromagnetici; - mine electromagnetice.

• tehnologii bazate pe efecte chimice; • tehnologii acustice; • tehnologii mecanice:

- plase; - sisteme de încurcare.

• tehnologii kinetice tip „blunt impact”; • tehnologii combinate:

- kinetic-acustic; - laser-radiatie; - optic-căldură etc.

Datorită diversităţii lor şi paletei largi de niveluri de răspuns, armele neletale se pretează foarte bine contextului specific operaţiilor de sprijin al păcii/PSO, cu aplicaţii pe scenarii sau acţiuni de mai mică sau mai mare intensitate. Armamentul

9 Sursa: Research & Technology Organisation. Non-Lethal weapons and Future Peace Enforcement Operations. nov. 2004, publicată pe www.rta.nato.int


_____________________________________________________________________________ 77

neletal are aplicaţii pe întreg spectrul conflictului, dar cu precădere în zonele acţiunilor de mică intensitate.

Vom prezenta mai departe soluţiile tehnice rezultate din procesul de cercetare-dezvoltare, în principal cele care au depăşit deja stadiul de prototip sau care au intrat deja în dotarea armatelor unor state membre NATO şi modul de utilizare a acestora în operaţiile militare, cu scopul final de a identifica soluţiile specifice de utilizare de către forţele navale sau alte forţe ce acţionează în zonele de operaţii maritime sau în zona de responsabilitate a Forţelor Navale.

3. Soluţii tehnologice şi exemple de arme neletale cu posibile aplicaţii navale

Pentru exemplificarea capabilităţilor şi modului de aplicare a unor soluţii tehnologice neletale, prezentăm în continuare câteva prototipuri şi dispozitive aflate deja în dotarea unor forţe armate.

Sistemul de interdicţie activă ADS/Active Denial System10 este o armă neletală cu energie direcţionată. Dispozitivul realizat de firma Raytheon emite unde electromagnetice în spectrul milimetric şi are ca efecte dispersarea şi asigurarea controlului asupra unei mase de oameni. Funcţionarea se bazează pe direcţionarea spre ţintă a unei radiaţii electromagnetice din spectrul microundelor. Bătaia eficace a dispozitivului este de circa 500 m, ceea ce îl face util pentru protecţia navelor împotriva atacurilor cu arme uşoare, fiind superioară bătăii eficace a majorităţii acestora. Undele electromagnetice acţionează asupra epidermei superficiale, provocând o puternică senzaţie de arsură, fără a crea leziuni importante.

Această tehnologie a fost deja testată de către armata americană şi este în fază de dezvoltare şi în Israel. Razele termice pot pătrunde şi prin haine, însă nu pot penetra metalul. Acest dispozitiv îşi poate găsi aplicarea în completarea sistemelor de apărare apropiată a navelor, prin bătaia eficace considerabilă şi efectele instantanee asupra personalului, recomandându-se printre cele mai interesante aplicaţii pentru Forţele Navale.

În cazul ADS devine evident avantajul în faţa armelor letale; primele pot produce rezultate pe care armele tradiţionale sunt incapabile să le realizeze. ADS poate realiza evacuarea unei infrastructuri (preponderent

deschise) prin emiterea unui fascicul de microunde direcţionate care produc personalului respectiv senzaţia imediată de arsură intensă.

10 Sursa: Defense Update-International Online Defense Magazine, nr. 1, 2005. Non Lethal directed energy weapons.

Figura nr. 2. Dispozitiv ADS


78 _____________________________________________________________________________

Trebuie avut în vedere şi punctul slab al acesteia, cu privire la capacitatea de penetrare redusă a incintelor metalice închise, cum ar fi ambarcaţiunile metalice acoperite şi protejate cu obloane metalice. De asemenea, ploaia, ceaţa, umiditatea degradează într-o oarecare măsură parametrii dispozitivului.

Dispozitivul de oprire a personalului şi de sprijin al somaţiei PHaSR/Personnel Halting and Stimulation Response este un dispozitiv care utilizează efectul razelor LASER pentru a afecta vederea potenţialului agresor, fără a-i permite să identifice sursa luminii. Raza LASER este mult mai largă decât cele ale dispozitivelor telemetrice fiind uşor de executat ochirea, iar efectul poate fi comparat cu cel al razelor solare puternice. Dispozitivul are dimensiuni mici, comparabile cu ale unei arme de infanterie. Aşa cum sugerează denumirea, dispozitivul poate fi folosit pentru oprirea/blocarea potenţialilor agresori/intruşi. Pentru Forţele Navale ar putea prezenta interes în sprijinul apărării apropiate a navelor în porturi civile şi raioane neamenajate, pentru respingerea personalului şi/sau ambarcaţiunilor care pătrund neautorizat în zonele de securitate ale navelor sau instalaţiilor de la mal sau de pe apă, avertizarea şi incapacitarea personalului în vederea opririi ambarcaţiunilor suspecte. De asemenea, utilizarea acestuia poate împiedica ochirea şi executarea focului cu armamentul portabil.

Spre exemplu, un dispozitiv din această categorie de arme neletale, aflat deja în uz, este dispozitivul de dezorientare pe bază de LASER SaberShot laser dazzler, ce se prezintă ca o armă de mână sau montată pe afet/ambarcată, bazată pe un laser de putere mică, din spectrul vizibil-verde. Îndreptat asupra unei persoane produce fascicule de raze de lumină cu efect orbitor care penetrează fumul şi ceaţa până la distanţe duble faţă de lumina albă. Modulaţia luminii la intensitate mare produce efecte de dezorientare, ameţeală şi orbire momentană. Dispozitivul are eficienţă maximă împotriva trăgătorilor de precizie şi celor care operează lansatoare de rachete sau grenade reactive.

Dispozitivele de avertizare/somare acustică AHD/Acoustic hailing devices cuprind surse de sunet speciale de diverse puteri pentru transmiterea de mesaje cu caracteristici de direcţionalitate înaltă şi posibilităţi de emisii puternice de zgomot incapacitant. Dispozitivele existente deja pe piaţă au denumirile LRAD, MRAD, Hyperspike, MAD11.

Figura nr. 3. Dispozitive AHD

11 Sursa: DoD, Joint Non-Lethal Weapons Directorate - NLW Reference Book, 2011.


_____________________________________________________________________________ 79

Dispozitivul acustic cu bătaie mare LRAD12/Long range acoustic device este folosit mai ales de către nave, lucrează ca un megafon de mare putere şi caracteristici deosebite de direcţionalitate, capabil să emită sunete şi mesaje preformatate într-un fascicul îngust până la distanţe de 500 m13, cu mare claritate, la niveluri ale puterii acustice foarte înalte, dincolo de nivelul producerii durerii. Dispozitivul poate crea, de asemenea, zgomote asurzitoare prin scurte emisii de zgomot puternic, care pot produce incapacitarea persoanelor până la o distanţă de 300 m. Sistemul a intrat pentru prima dată în dotarea navelor de patrulare din portul Basra (Irak) unde şi-a demonstrat eficienţa chiar la distanţe de 1.000 m. În prezent, sistemul a fost achiziţionat de mai multe structuri din forţele terestre ale SUA şi alte instituţii de securitate americane.

Dispozitivul LRAD a fost achiziţionat şi de către navele comerciale pentru protecţia traversării prin zone periculoase. În anul 2005, LRAD a fost instalat prima dată pe o navă comercială, o navă de croazieră a Seabourn Cruise Line, dovedindu-şi eficienţa pentru prima dată cu ocazia unui atac cu ambarcaţiuni rapide şi aruncătoare de grenade al piraţilor somalezi, în largul coastei Somaliei la 7 noiembrie 2005. Atacul a fost respins cu uşurinţă fără pierderi sau pagube pentru nava comercială.

Figura nr. 4. Dispozitive LRAD

Dispozitivul îşi poate găsi utilitatea în forţele navale atât pentru protecţia

navelor în toate situaţiile, cât şi a subunităţilor, instalaţiilor şi dispozitivelor de luptă de la uscat, în sprijinul realizării siguranţelor, împotriva atacurilor cu armament uşor, sprijinul apărării apropiate prin somări, mesaje şi respingere fizică prin explozii scurte de sunet. Nivelul de zgomot produs poate fi atât de mare încât nu poate fi suportat chiar în situaţia purtării de echipamente de protecţie acustică. În plus poate fi folosit în operaţiile de interdicţie maritimă în sprijinul opririi şi interogării navelor şi ambarcaţiunilor. În combinaţie cu armamentul clasic-letal, poate fi folosit în acţiunile militare de mare intensitate specifice luptei armate, la distanţe mici, cel mai probabil în mediul fluvial.

O altă formă de armă acustică o reprezintă Acoustic Blaster 10, dezvoltată de firma PRIMEX Physics International. Dispozitivul constă dintr-un şir de dispozitive explozive bazate pe combustii detonante, iniţiate simultan sau succesiv. Detonaţiile creează presiuni acustice ridicate la distanţă de până la 15 m. Arma poate fi folosită

12 Sursa: idem 13 Sursa: Articol Long range acoustic device – LRAD by American Technology Corp. În Defense update nr. 1/2005.


80 _____________________________________________________________________________

pentru interzicerea unei zone în condiţii ostile. Poate fi instalată la bordul unei nave şi poate fi utilă în asigurarea protecţiei acesteia împotriva apropierii neautorizate.

Un dispozitiv neletal specific forţelor navale este eLOUD, dispozitiv de avertizare subacvatic, deja în dotarea Gărzii de coastă americane (USCG) şi Marinei americane.

Figura nr. 5. Dispozitiv eLOUD

Dispozitivul, portabil, constă dintr-un şir de difuzoare subacvatice care prin

emisia de mesaje şi zgomote puternice sub apă poate interzice scafandrilor şi înotătorilor o zonă cu raza de circa 450 m, cu adâncimi de până la 40 m14.

DSLA/Distributed Sound and Light Array este un sistem care combină dispozitive pe principiul acustic şi LASER pentru a obţine efecte antipersonal. Poate fi folosit şi în mediul naval sau de către infanteria marină pentru avertizare, somare şi interzicerea accesului neautorizat în zone de protecţie.

Are avantajul combinării mai multor efecte neletale, cu eficacitate ridicată şi dificultate de contracarare sporită. În anul 2011, sistemul se afla în stadiul de prototip.15

RGES/Running Gear Entaglement System este un dispozitiv de încurcare al elicelor ambarcaţiunilor şi navelor mici cu scopul de a le opri deplasarea. Constă dintr-o plasă de circa 30 m lansată la distanţă cu un aruncător cu aer comprimat.

14 Sursa: DoD, Joint Non-Lethal Weapons Directorate - NLW Reference Book, 2011 15 Sursa: idem

Figura nr. 6. Dispozitive DSLA


_____________________________________________________________________________ 81

Dispozitivul poate opri nave dotate cu motoare de până la 250 CP şi viteze de până la 50 Nd16. Sistemul se află în dotarea USCG.

În diverse stadii de dezvoltare se află şi alte dispozitive neletale cu efecte de stopare sau scoatere din funcţiune a echipamentelor navale, cu utilizarea de microunde de mare putere sau de explozii electromagnetice puternice, acestea constituind armele neletale ale viitorului.

Lista dispozitivelor şi soluţiilor tehnologice neletale aflate în stadii avansate de dezvoltare, date publicităţii, este mult mai lungă dar ne restrângem numai la soluţiile

cărora le găsim o utilizare concretă şi imediată în mediul naval.

4. Consideraţii finale privind necesitatea, locul, rolul şi modul de utilizare al armamentului neletal şi concluzii privind aplicaţiile lor în for ţele navale

Se pune problema analizei marilor câştiguri, avantaje, pe care le aduce

armamentul neletal, care să justifice avântul înregistrat de acest tip de mijloace de luptă în ultimele două decenii şi ce s-a schimbat în mod radical în acest interval de timp?

În ceea ce priveşte motivul dezvoltării accelerate a acestora, cel mai probabil răspuns ar fi, pe scurt, schimbarea tipologiei operaţiilor militare coroborată cu progresul tehnologic. Operaţiile militare au migrat, în majoritatea lor, de la operaţii specifice luptei armate în cadrul unor conflicte clasice, la operaţii complexe şi diverse, în întreg spectrul operaţiilor de sprijin al păcii/PSO sau mai larg în cadrul operaţiilor de stabilitate. Situaţiile angajării forţelor sunt mult mai diverse, limitările stabilite comandanţilor din ce în ce mai restrictive, mediile în care se desfăşoară operaţiile sunt mai complexe, impunând o paletă mai largă şi mai nuanţată de răspunsuri militare. Mai mult, în operaţiile PSO, folosirea forţei letale este, de regulă, drastic limitată prin regulile de angajare/ROE numai la legitima apărare sau (uneori) la situaţiile în care este stringent necesară pentru îndeplinirea misiunii.

Armamentul neletal este soluţia ce poate oferi factorilor de decizie sau forţelor luptătoare o alternativă la armele de foc şi de distrugere în masă utilizate în prezent. Acestea pot asigura comandanţilor de la nivel tactic şi structurilor angajate în operaţii, opţiuni privind escaladarea forţei care pot minimaliza numărul de victime şi pagubele colaterale.

16 Sursa: ibidem

Figura nr. 7. Dispozitiv RGES


82 _____________________________________________________________________________

Armele neletale au fost concepute iniţial pentru a stopa fenomenul terorist, a controla grupările radicale, cartelurile traficanţilor de droguri şi organizaţiile internaţionale ale crimei organizate, adică să acţioneze acolo unde folosirea armelor clasice, convenţionale este, fie ineficace, fie inoportună.

Evoluţia tehnologică şi creşterea complexităţii fenomenului militar în perioada de după Războiul Rece, concretizată în operaţii specifice sprijinului păcii, operaţiile din cadrul războiului global împotriva terorismului, operaţiile de contrainsurgenţă şi mai recent lupta împotriva pirateriei au încurajat extrem de mult căutarea de soluţii tehnologice neletale şi dezvoltarea armamentului neletal.

În unele medii academice se vorbeşte despre o cursă a înarmării în domeniul armelor neletale în cazul statelor dezvoltate17. Armamentul neletal îşi dovedeşte din ce în ce mai mult utilitatea în cadrul operaţiilor din toate mediile ale tuturor categoriilor de forţe.

Teoria şi practica militară actuală îi găsesc locul şi rolul armamentului neletal ca un element ce devine indispensabil în operaţiile actuale, înscriindu-se într-un continuum al folosirii for ţei, unde au un rol bine definit18.

Figura nr. 8. Grafic al Continuumului folosirii forţei

Majoritatea navelor de luptă actuale sunt proiectate şi destinate ducerii

acţiunilor de luptă de mare intensitate. În prezent, acestea se confruntă cu situaţii complexe, cu nave sau ambarcaţiuni mici, adesea fără a putea aprecia dacă au de a face cu pescari sau transportatori tradiţionali inocenţi, ori cu piraţi sau terorişti sinucigaşi, cu intenţii agresive.

Lipsa de reacţie la o potenţială ameninţare, în condiţii de incertitudine cu privire la intenţia ţintei, implică riscuri serioase la adresa securităţii navei sau poate afecta îndeplinirea misiunii.

Armele (tradiţionale) letale oferă numai două alternative: reacţia după ce am fost deja atacaţi sau atacul (de cele mai multe ori cu victime ori cu pagube) după ce s-a făcut clasificarea (de multe ori supusă îndoielii) ţintei ca ostilă.

În aceste situaţii complicate, neconvenţionale, pline de incertitudine, în care distrugerea sau nimicirea nu sunt o opţiune viabilă, apare necesitatea armelor

17 Les armes nonlétales – une nouvelle course aux armements. Luc de Mampaey, Group de rechérche et

d’information sur la paix et la securité, GRIP nr. 1/1999, Bruxelles, www.grip.org

18 David Humair & Cristophe Perron. Les armes non-létales.

Creşterea pericolului şi ameninţării

Prezenţa fizică

Armă letală

Forţa fizică

Armă letală

Somaţia

Arm nonlethal

Armă neletală

Arm nonlethal


_____________________________________________________________________________ 83

neletale. Ele sunt adesea singurele mijloace de acţiune care ar putea oferi posibilitatea unui comportament proactiv, de prevenire sau împiedicare a eventualului atac, în locul unei reacţii la atacul desfăşurat sau în desfăşurare, în condiţiile în care folosirea forţei este drastic limitată de reguli de angajare restrictive sau de necesitatea de a elimina victimele colaterale.

În condiţiile de mai sus apreciem că dotarea optimă a unor platforme (navale) de luptă sau structuri este realizată de o combinaţie a armelor letale şi neletale. În conformitate cu prezentarea grafică a utilizării forţei în raport cu nivelul ameninţării, în situaţii de incertitudine se recomandă mai întâi folosirea amanetului neletal. Odată ce intenţiile se clarifică în ceea ce priveşte intenţia ostilă pot fi desfăşurate acţiunile următoare: letale (distruge sau ucide) cu armamentul clasic, ori neletale (opreşte, interzice) cu armamentul clasic sau NLW în funcţie de natura misiunii. Nu excludem situaţiile în care după prima folosire a armei neletale nu mai este nevoie de nici o altă acţiune, problema fiind deja rezolvată prin realizarea efectului dorit.

Ca o concluzie generală, utilizarea armelor neletale în operaţii este necesară şi de dorit pentru limitarea escaladării conflictului în situaţiile în care forţa letală este interzisă sau nerecomandată, când regulile de angajare cer reducerea la minim a victimelor sau când ordinele restricţionează folosirea forţei convenţionale.

După ce am prezentat tehnologiile şi soluţiile tehnice deja existente, precum şi efectele pe care le produce armamentul neletal, încercăm să găsim răspunsuri la câteva întrebări19 care apar în mod natural în abordarea acestui subiect.

1. Armele neletale în protecţia navelor. În majoritatea operaţiilor pe timp de pace, navele se confruntă cu ameninţări

din partea teroriştilor, insurgenţilor, piraţilor sau traficanţilor, care, în general, nu au succes în apropierea de o navă militară atunci când îşi dezvăluie în mod deschis natura şi intenţia.

Dispozitivele tradiţionale de identificare sunt adeseori inutile în traficul comercial. Riscul de a ucide un turist neatent sau un pescar nevinovat este mult prea mare pentru „a trage mai întâi şi apoi a verifica”. Din această cauză armele neletale sunt utile în prevenirea atacurilor şi protecţia împotriva acestora prin: facilitarea stabilirii intenţiei, prin stabilirea de bariere care să întârzie, să blocheze sau să respingă un eventual atac şi, mai ales, prin posibilitatea abordării proactive, prin luarea de măsuri de protecţie în avans, fără rezultate ireversibile, până la stabilirea identităţii şi intenţiei posibilului agresor.

Atacul sinucigaş asupra USS Cole de către o ambarcaţiune încărcată cu exploziv în portul Aden, a impus echiparea navelor de luptă mari cu un număr de arme cu calibru mic pentru apărarea apropiată.

Cert este că este necesară de o capabilitate de a combate ameninţările neconvenţionale din proximitate, pentru care însă dotarea cu armament pentru apărarea apropiată nu este singura soluţie şi poate nu este soluţia optimă ori completă.

19 Sursa: Revista Defense, autor Edward H. Lundquist – Interviul al RAdm Massimo Annati, 29 May 2012.

http://www.defensemedianetwork.com


84 _____________________________________________________________________________

Evoluţiile recente din Crimeea referitoare la modul în care forţele proruse au capturat un număr important de nave ucrainene, aflate la ancoră în bazinul portuar propriu, ne face să ne întrebăm dacă acest lucru ar mai fi fost posibil în situaţia în care navele ar fi fost dotate cu dispozitive neletale de tip LRAD sau AHD. În condiţiile în care ambele părţi, echipajele navelor ucrainene şi atacatorii proruşi din ambarcaţiuni, au trebuit să se abţină total de la folosirea forţei letale, avantajul adus de un dispozitiv neletal ar fi creat diferenţa între succes şi înfrângere.

2. Armele neletale în sprijinul stabilirii inten ţiei ostile din domeniul naval. Dacă nava se află într-o situaţie în care o ambarcaţiune sau navă se apropie fără

a putea fi clasificată, armamentul neletal, aşa cum am prezentat mai sus, poate fi folosit pentru a comunica, interoga sau transmite avertismente ori ordine (folosind de exemplu un dispozitiv LRAD sau dispozitive cu LASER) într-o formă cât se poate de convingătoare, cu mesaje preformatate, în limbile locale. Dacă ambarcaţiunea sau nava nu răspunde sau nu se supune somaţiilor şi îşi menţine cursul ori prezenţa ca potenţial agresor, atunci echipajul este îndreptăţit la acţiuni următoare, la alt nivel, letale sau (din nou) neletale, în funcţie de nivelul de ameninţare, situaţia concretă şi prevederile regulilor de angajare în vigoare.

Cu cât bătaia dispozitivului neletal este mai mare, cu atât timpul şi opţiunile de răspuns la dispoziţie sunt mai multe. Nu trebuie să negăm, în final, folosirea armamentului cu efecte letale, ca ultim mijloc de răspuns pentru protecţia navei sau îndeplinirea misiunii. De altfel, din analiza posibilit ăţilor de acţiune şi nevoilor de răspuns la agresiuni, o combinaţie dintre armamentul neletal şi cel letal par a fi soluţia completă.

3. Tipuri de misiuni potrivite pentru folosirea armamentului neletal20. Ca o altă concluzie, având în vedere caracteristicile specifice şi soluţiile

identificate, în domeniul naval armamentul neletal ar fi cel mai potrivit să completeze dotarea navelor de luptă în operaţii de securitate maritimă, operaţii de interdicţie maritimă şi operaţiile pentru impunerea respectării legii în apele teritoriale şi în zona economică exclusivă. De asemenea, aşa cum am prezentat, armamentul neletal este foarte potrivit în realizarea siguranţei navelor, în special la tranzitarea raioanelor periculoase sau la staţionarea în porturi străine din zone ameninţate de terorism.

Facem mai departe câteva consideraţii privind tipurile de operaţii ale Forţelor Navale în care armamentul neletal îşi poate dovedi utilitatea.

Având în vedere specificul, locul şi rolul în spectrul conflictului şi în continuum-ul folosirii forţei prezentat mai sus, utilizarea armamentului neletal este cea mai potrivită, necesară şi oportună în operaţiile de stabilitate şi răspuns la criză.

Cadrul generat de „combaterea acţiunilor teroriste, insurgente, elementelor criminale sau destabilizatoare, în scopul asigurării ordinii de drept şi siguranţei populaţiei civile, a respectării drepturilor constituţionale ale acesteia, precum şi a proprietăţii publice şi/sau private”21, la fel ca şi cel generat de operaţiile în sprijinul păcii este cel mai complex şi mai restrictiv în ceea ce priveşte folosirea forţei, deci,

20 Sursa: Revista Defense, autor Edward H. Lundquist – Interviul al RAdm Massimo Annati, 29 May 2012. http://www.defensemedianetwork.com

21 Tipuri de operaţii definite cf. F.N.-1.3, Doctrina pentru operaţii a Forţelor Navale. Bucureşti: 2012.


_____________________________________________________________________________ 85

cel mai solicitant în ceea ce înseamnă găsirea de soluţii graduale, cu consecinţe reversibile, care să nu ducă la pagube sau victime colaterale.

Forţele Navale pot participa la operaţii de securitate maritimă, combaterea insurgenţei şi terorismului, evacuarea necombatanţilor sau la operaţii de asistenţă umanitară. De asemenea, pot participa la alte misiuni specifice operaţiilor în sprijinul păcii cum ar fi: descurajarea, desfăşurarea navală, reinstaurarea ordinii de drept, interdicţia navală, embargoul etc. În majoritatea acestora sunt necesare mijloace care să permită o paletă mai largă de răspunsuri militare care să evite crearea de victime nedorite concomitent cu o protecţie crescută a navelor şi personalului propriu într-un mediu de incertitudine.

Acest tip de operaţii implică acţiuni de interzicerea accesului într-o zonă (apă, uscat sau sub apă), neutralizarea unor indivizi sau grupuri, neutralizarea ambarcaţiunilor şi vehiculelor subacvatice, protecţia unor elemente de infrastructură sau facilităţilor etc.

În aceste tipuri de acţiuni îşi găsesc locul şi devin chiar foarte necesare mijloacele de luptă neletale, fapt exemplificat în continuare.

Pentru executarea somaţiilor, transmiterea de mesaje preformatate în diverse limbi şi chiar neutralizarea temporară a personalului cu manifestări ostile în vederea opririi şi controlului la bord al unei nave sau ambarcaţiuni în acţiunile de securitate maritimă sau cele antipiraterie se pot folosi cu succes dispozitivele acustice tip AHD. Acestea sunt uşor de instalat la nave, au un spectru foarte larg de utilizări şi zone eficace întinse. Armata şi marina americane le-au utilizat cu succes în cadrul Operaţiei Iraqi Freedom în zona portului Basra.

Pentru neutralizarea unor grupuri de indivizi la uscat, în mai toate tipurile de operaţii de stabilitate şi răspuns la criză se pot folosi, de asemenea, dispozitive acustice AHD sau dispozitive bazate pe microunde de tip ADS. Ultimele au cea mai mare bătaie şi eficacitate, putând fi folosite mai ales de către infanteria marină sau poliţia militară.

Pentru protecţia navelor proprii şi altor mijloace plutitoare este recomandată utilizarea combinată a dispozitivelor acustice subacvatice de tipul eLOUD cu dispozitive tip ADS sau AHD, pentru interzicerea, blocarea sau neutralizarea pătrunderii subacvatice sau a ambarcaţiunilor rapide. De asemenea, pentru blocarea pătrunderii ambarcaţiunilor în zona de securitate a unei nave se pot utiliza cu succes dispozitive de încurcare a elicelor de tipul RGES. De asemenea, dispozitivele bazate pe LASER pot contribui cu succes la creşterea securităţii forţelor proprii şi a celor de protejat.

Reamintim că dotarea cu mijloace neletale nu exclude folosirea mijloacelor clasice letale atunci când situaţia sau misiunea o impune.

În operaţiile specifice luptei armate dotarea cu armament neletal este mai puţin relevantă, dar poate aduce beneficii în anumite tipuri de acţiuni militare. În cadrul operaţiei de apărare opinăm că armamentul neletal poate contribui cu succes la apărarea porturilor maritime şi fluviale, raioanelor de staţionare amenajate şi neamenajate precum şi în realizarea siguranţei navelor. Pentru navele fluviale, ameninţate adesea de pericolul atacului de la mal cu armament portabil sau sisteme


86 _____________________________________________________________________________

uşoare de artilerie, o combinaţie de dispozitive neletale ar mări gradul de protecţie al navelor. În acest sens, aşa cum am văzut în prezentarea tehnologiilor şi soluţiilor tehnice NLW, ar putea fi folosite dispozitive şi sisteme bazate pe efectele câmpului electromagnetic sau sisteme acustice cu rol de a descuraja sau bloca accesul către zonele protejate sau de nave (de exemplu cu un dispozitiv ADS sau unul tip AHD), ar împiedica apropierea de poziţiile de folosire eficientă a armamentului împotriva navelor (AHD) sau ar împiedica ochirea pentru executarea focului (un dispozitiv cu LASER sau un ADS). Aceleaşi dispozitive pot fi folosite în cadrul apărării platformelor petroliere, în scopul interzicerii apropierii şi accesului pe apă la instalaţii. Pentru protecţia împotriva scafandrilor a platformelor petroliere precum şi navelor aflate în staţionare poate fi folosit cu succes un dispozitiv de tipul eLOUD.

În operaţia ofensivă rolul NLW se reduce, dar rămâne important în continuare în completarea armamentului letal pentru asigurarea siguranţei şi protecţiei forţelor.

Armele neletale, ca mai toate mijloacele de luptă, au şi puncte slabe. Unul important ar fi legat de bătăliile eficace adesea limitate, aşa cum am prezentat anterior, sau factorul redus de descurajare. Este evident că somaţiile cu folosirea forţei neletale au un efect mult mai redus asupra unui agresor decât ameninţarea cu moartea. Tehnologiile şi soluţiile de armament neletal existente au limite, cu siguranţă există şi unele forme de contraacţiune tehnică (amortizoare de sunet pentru dispozitivele sonice, costume aluminizate de protecţie împotriva mijloacelor cu microunde etc.) sau tactici, tehnici şi proceduri de protecţie împotriva efectelor folosirii unora din NLW (ascunderea după obstacole, proceduri de evitare, acţiunea în condiţii meteo defavorabile NLW etc.), dar acest subiect va fi detaliat probabil cu altă ocazie.

Ceea ce dorim să subliniem, ca o concluzie finală, este faptul că armamentul neletal poate fi folosit în mai toate tipurile de operaţii militare şi reprezintă o alternativă sau chiar o soluţie în multe situaţii, fie prin mărirea paletei de răspunsuri militare graduale, fie ca soluţie în cazurile în care folosirea forţei letale nu este recomandată.

Apreciem că, după ce am văzut multitudinea de tehnologii, sisteme şi dispozitive neletale, după ce am prezentat diverse tipuri de operaţii şi situaţii tactice care pot fi folosite de către forţele navale, putem concluziona că armamentul neletal este necesar în dotarea unei forţe navale multirol, moderne, flexibile şi eficiente, aşa cum ne dorim să fim. El ar putea completa capabilităţile platformelor navale existente sau ar putea intra în dotarea viitoarelor nave multirol sau de litoral completând capabilităţile şi variantele de răspuns militar la dispoziţia comandanţilor noştri, adecvate misiunilor şi mediilor de securitate complexe în care trebuie sau va trebui să acţionăm.

Bibliografie 1. LUNDQUIST, Edward H. Less lethal weapons. 29 mai 2012. Interviu al

RAdm Massimo Annati în Defense Media Network, http://www.defensemedianetwork.com


_____________________________________________________________________________ 87

2. MAMPAEY, Luc. Les Armes Non Létales – Une nouvelle course aux armements. În revista GRIP, nr. 1/1999. Bruxelles. www.grip.org

3. NATO policy on Non-Lethal Weapons, pe raportul CM (99) 44 din 28 septembrie 1999. www.nato.int

4. NATO, Press statements/press statement. 13 oct 1999. www.nato.int 5. Research & Technology Organisation. Non-Lethal weapons and Future

Peace Enforcement Operations. nov. 2004. www.rta.nato.int 6. Non Lethal directed energy weapons. Defense Update-International Online

Defense Magazine, nr. 1, 2005. 7. DoD, Joint Non-Lethal Weapons Directorate – NLW Reference Book.

2011. 8. American Technology Corp. Long range acoustic device – LRAD by. În

revista Defense Update nr. 1/2005. 9. HUMAIR, David; PERRON, Cristophe. Les armes non-létales.

www.grip.org. 10. F.N.-1.3, Doctrina pentru operaţii a Forţelor Navale. Bucureşti: 2012.

88 _____________________________________________________________________________

GEAMANDURI RADIOHIDROACUSTICE

Căpitan-comandor dr. ing. Iancu CIOCIOI, Şcoala Militar ă de Maiştri Militari a For ţelor Navale „Amiral Ion Murgescu”

1. Introducere

Geamandurile radiohidroacustice/GRHA sunt echipamente utilizate pentru descoperirea, localizarea şi clasificarea obiectelor ce se deplasează prin mediul acvatic. În general, geamandurile radiohidroacustice sunt utilizate pentru a detecta submarinele prin captarea energiei acustice radiate de elice şi de sistemul de propulsie (detecţie pasivă) sau captarea semnalelor acustice reflectate de suprafaţa submarinelor/obiectelor ce se deplasează prin mediul marin (detecţie activă), figura nr. 1.

Figura nr. 1. GRHA în războiul antisubmarin

Acestea pot fi lansate din avion, din elicopter sau de pe o platformă plutitoare

(navă) şi nu se recuperează după lansare.

________________________________________________________Studii, analize, cercetări

_____________________________________________________________________________ 89

Pentru a executa lansarea GRHA, mijloacele de luptă trebuie să fie pregătite în acest scop şi trebuie să fie dotate cu echipamente electronice pentru recepţia şi procesarea datelor primite de la acestea.

O geamandură radiohidroacustică se prezintă sub forma unui tub cilindric de mărime A, B, C, …ce se introduce într-un cilindru din plastic ce are rolul de container de lansare, figura nr. 2 (4).

GRHA moderne au în general mărimea A (ex. AN/SSQ-36B are 91,44 cm lungime şi 12,4 cm diametru, greutate 7,3 kg).

Geamandurile radiohidroacustice pot fi clasificate: - după mărime: A, B, C etc.; - după tip: active, pasive şi cu destinaţie specială. Geamandurile radiohidroacustice pasive au rolul de a capta zgomotele

subacvatice produse în mod intenţionat sau neintenţionat de către submarine, în vederea detecţiei, localizării şi clasificării ţintei. Semnătura acustică a ţintei descoperite este formată din sunetele radiate de elice, diversele echipamente/sisteme de la bord ce au elemente în mişcare, şi sonar în situaţia în care acesta lucrează în regim activ. În funcţie de amprenta acustică semnalul este clasificat, în mod automat, ca submarin, navă etc., de către blocul de procesare al echipamentului de recepţie de pe elicopter (avion, platformă plutitoare) sau este clasificat de către operator.

Geamandurile radiohidroacustice active funcţionează pe principiul radiaţiei unui impuls acustic de sondaj şi captării undelor acustice reflectate de către suprafaţa submarinului (semnalul ecou).

Geamandurile radiohidroacustice cu destinaţie specială sunt utilizate, de exemplu, pentru determinarea variaţiei temperaturii apei cu adâncimea (BT/Bathythermograph) sau realizarea unor comunicaţii simplex cu un submarin (DLC/Data Link Communication).

2. Funcţionarea geamandurilor hidroacustice

Geamandurile hidroacustice se lansează de la o altitudine ce variază între 0 şi aproximativ 9.000 m în funcţie de tip (ex. 12-9144 m pentru AN/SSQ-53F). La impactul cu apa, aceasta va activa bateria. În câteva secunde bateria va avea tensiunea necesară pentru punerea în funcţiune a mecanismului ce va acţiona o butelie cu CO2 în vederea umflării unui flotor pentru susţinerea geamandurii. În acelaşi timp va începe derularea cablului antenei hidroacustice, în funcţie de adâncimea programată.

Geamandura radiohidroacustică (figura nr. 2) este formată din trei părţi componente: emiţător-receptorul, antena de radiofrecvenţă, bateria; cablul de legătură cu antena hidroacustică; antena hidroacustică (traductor hidroacustic). Pe lângă acestea în compunerea GRHA mai intră şi paraşuta.

După alimentarea emiţător-receptorului semnalele reflectate de suprafaţa submarinului (regimul activ) sau zgomotele acustice radiate de acesta (regimul pasiv) sunt captate de antena hidroacustică, transformate în semnal electric (10 Hz-20 kHz) ce se aplică la emiţătorul GRHA. Emiţătorul generează un semnal de foarte înaltă


90 _____________________________________________________________________________

frecvenţă/FIF, cu modulaţie de frecvenţă ce este radiat de către antena de radiofrecvenţă (frecvenţa purtătoare este în funcţie de canalul de lucru selectat). Semnalul de la GRHA este captat de antena echipamentului de recepţie şi procesare, din elicopter. Echipamentul de recepţie şi procesare realizează o analiză spectrală a semnalului de la GRHA obţinându-se o clasificare a ţintei descoperite. Prin utilizarea a mai multor GRHA, pe canale diferite (tabelul nr. 1), un operator poate localiza, urmări şi clasifica un submarin în imersiune. Banda frecvenţelor de lucru a emiţătorului GRHA este 136-175,5 MHz.

Figura nr. 2. Părţile componente ale GRHA:

1 - emiţător-receptorul, antena de RF, bateria; 2 - cablul de legătură cu antena hidroacustică; 3 - antena hidroacustică; 4 - paraşuta;5 - schema bloc

Tabelul nr. 1. Canalele şi frecvenţele de lucru ale GRHA

Canal Frecvenţă (MHz) Canal Frecvenţă

(MHz) Canal Frecvenţă (MHz) Canal Frecvenţă

(MHz)

32 136,000 57 145,375 82 154,750 20 164,875 33 136,375 58 145,750 83 155,125 5 165,250 34 136,750 59 146,125 84 155,500 21 165,625 35 137,125 60 146,500 85 155,850 6 166,000 36 137,500 61 146,875 86 156,250 22 166,375 37 137,875 62 147,250 87 156,625 7 166,750 38 138.250 63 147,625 88 157,000 23 167,125 39 138.625 64 148,000 89 157,375 8 167,500 40 139,000 65 148,375 90 157,750 24 167,875 41 139,375 66 148,750 91 158,125 9 168,250

5


_____________________________________________________________________________ 91

Canal Frecvenţă (MHz) Canal Frecvenţă

(MHz) Canal Frecvenţă (MHz) Canal Frecvenţă

(MHz)

42 139,750 67 149,125 92 158,500 25 168,625 43 140,125 68 149,500 93 158,875 10 169,000 44 140,500 69 149,875 94 159,250 26 169,375 45 140,875 70 150,250 95 159,625 11 169,750 46 141,250 71 150,625 96 160,000 27 170,125 47 141,625 72 151,000 97 160,375 12 175,500 48 142,000 73 151,375 98 160,750 28 170,875 49 142,375 74 151,750 99 161,125 13 171,250 50 142,750 75 152,125 1 162,250 29 171,625 51 143,125 76 152,500 17 162,625 14 172,000 52 143,500 77 152,875 2 163,000 30 172,375 53 143,875 78 153,250 18 163,375 15 172,750 54 144,250 79 153,625 3 163,750 31 173,125 55 144,625 80 154,000 19 164,125 16 173,500 56 145,000 81 154,375 4 164,500

Selectarea canalului de lucru (99 de canale presetate), a modului de funcţionare

(ex. antena hidroacustică în cazul GRHA DIFAR), duratei de viaţă (de funcţionare), adâncimii, nivelului de amplificare etc., înainte de lansare, se realizează prin intermediul EFS/Electronic Function Select (figura nr. 3).

Modificarea canalului, duratei de viaţă, nivelului de amplificare şi selectarea antenei hidroacustice utilizate (ex. GRHA DIFAR), se poate realiza de către operator, de la distanţă, după ce geamandura a intrat în apă, cu ajutorul sistemului CFS/Command Function Select, prin intermediul unei legături radio pe UIF/ultra înaltă frecvenţă, ce utilizează frecvenţele: 282,9 MHz; 291,2 MHz; 291,4 MHz; 291,5 MHz.

Durata de viaţă poate fi programată pentru 0,5, 1, 2, 4 sau 8 ore (ex. AN/SSQ-53F de tip DICASS).

Puterea emiţătorului de RF este, în general, de minim 1 W dar există şi GRHA a căror putere este de minim 0,25 W (ex. AN/SSQ-36B, Bathythermograph pentru determinarea variaţie temperaturii apei cu adâncimea) sau de minim 5 W (AN/SSQ-101 ADAR/Air Deployed Active Receiver).

Figura nr. 3. Setarea duratei de viaţă

şi a adâncimii la o GRHA


92 _____________________________________________________________________________

3. Tipuri de geamanduri radiohidroacustice

3.1. Geamanduri radiohidroacustice pasive Geamandurile radiohidroacustice LOFAR/Low Frequency And Ranging sunt

destinate pentru a recepţiona sunete emise de către submarin utilizând o antenă hidroacustică omnidirectivă. Semnalele sunt modulate în frecvenţă de către emiţătorul geamandurii şi sunt radiate de antena de RF (legătură FIF/VHF) la echipamentul de recepţie de pe purtător, unde sunt analizate, procesate, afişate şi înregistrate.

Antena hidroacustică omnidirectivă utilizată de geamandurile LOFAR are mai multe avantaje faţă de cea directivă, utilizată de celelalte geamanduri, deoarece are o bandă de frecvenţe de 5-40 kHz, decât în cazul antenei specifice geamandurii DICASS/Directional Command Activated Sonobuoy System, care are o bandă maximă de 2.400 Hz. Aceste antene omnidirective sunt mai puţin predispuse la zgomotul termic.

Geamandurile radiohidroacustice DIFAR/Directional Frequency Analysis And Recording utilizează două traductoare hidroacustice conectate perpendicular unul pe altul. La ieşirea acestui sistem se obţine o tensiune a cărei amplitudine este proporţională cu diferenţa dintre nivelul presiunii sunetelor captate, în vederea determinării direcţiei la sursa undelor acustice. Acest semnal este transmis printr-o legătură FIF la echipamentul de recepţie de pe purtător, unde sunt analizate, procesate, afişate, înregistrate şi este determinat relevmentul la sursă/ţintă. Relevmentul la sursă poate fi utilizat pentru a o localiza prin triangulare.

Geamandurile radiohidroacustice VLAD/Vertical Line Array DIFAR. În situaţia în care un submarin „intră în tăcere”, este foarte dificil pentru a separa zgomotele de la submarin de zgomotele mediului înconjurător. Această problemă se poate rezolva cu ajutorul unei geamanduri cu un raport semnal/zgomot mare.

Traficul maritim îndepărtat contribuie la creşterea nivelului zgomotului ambiental de joasă frecvenţă, iar direcţia de propagare a acestuia face un unghi foarte mic cu normala la suprafaţa antenei în plan orizontal (sunt captate în plan orizontal).

În mod similar, zgomotele de înaltă frecvenţă datorate valurilor, ploii, vântului etc., sunt captate de antena hidroacustică într-un unghi foarte mic cu normala la antenă în plan vertical.

Prin realizarea unei anumite caracteristici de directivitate, acest tip de GRHA poate elimina zgomotele nedorite (enumerate mai sus) şi astfel, creşte capacitatea recepţionării semnalelor utile.

Caracteristica de directivitate a unei GRHA de tip VLAD este formată cu ajutorul a câteva traductoare hidroacustice dispuse în puncte fixe de-a lungul unei linii verticale. Fiecare traductor funcţionează într-o anumită bandă de frecvenţe şi va capta numai zgomotul acustic din acea bandă. Această caracteristică de recepţie atenuează zgomotele sosite orizontal (zgomote de joasă frecvenţă) şi pe cele sosite vertical (zgomote de înaltă frecvenţă). Astfel, GRHA VLAD sunt destinate pentru descoperirea submarinelor care se află la distanţe mari şi în ape adânci.


_____________________________________________________________________________ 93

3.2. Geamanduri radiohidroacustice active Geamandurile radiohidroacustice DICASS/Directional Command Activated

Sonobuoy System sunt comandate de la distanţă, din elicopter, printr-o legătură UHF (downlink) în vederea transmiterii impulsului de sondaj în toate direcţiile (omnidirecţional). Semnalele ecou sunt transmise pe canalul FIF (uplink) la elicopter.

Geamandurile radiohidroacustice EER/Extended Echo Ranging transmit în mediul marin un impuls de energie acustică de înaltă frecvenţă. Impulsul acustic se propagă în apă până în momentul în care sunt reflectate de un obiect natural sau un submarin (navă). Semnalele ecou sunt captate de o GRHA pasivă. Aceste GRHA permit descoperirea submarinelor de la distanţe mari în regim activ.

3.3. Geamanduri radiohidroacustice cu destinaţie specială Geamandurile radiohidroacustice BT/Bathythermograph sunt utilizate pentru

determinarea variaţiei temperaturii apei cu adâncimea. În momentul în care GRHA intră în apă traductorul acesteia coboară cu 1,5 m/s. Traductorul GRHA utilizează un termistor. Tensiunea de la traductor se aplică unui oscilator comandat în tensiune rezultând oscilaţii modulate în frecvenţă a căror frecvenţă este liniar proporţională cu temperatura apei. Semnalul de la GRHA de tip BT este procesat de echipamentul de la bordul elicopterului (platformei).

Geamandurile radiohidroacustice DLC/Data Link Communication au o rază scurtă de acţiune şi permit realizarea unor comunicaţii simplex cu un submarin. O serie de frecvenţe acustice codificate sunt transmise la adâncimi diferite pentru a se putea realiza legătura.

Bibliografie 1. CLARKE, Brooke. Sonobuoy Based Outdoor Intrusion Detectors, 2011. 2. HALL, Joseph. Principles of Naval Weapons Systems, USN. 3. *** Aviation Electricity and Electronics – Undersea Warfare (NAVEDTRA

14340), Naval Education and Training Professional Development and Technology Center, USN.

4. *** Navy Training System Plan for the Navy Consolidated Sonobuoy (N88-NTSP-A-50-8910B/A), USN, 1998

5. *** http://www.meco.org 6. *** http://www.floridahightech.com 7. *** http://www.fas.org 8. *** http://www.electronica-submarina.com

94 _____________________________________________________________________________

PRIMELE NOU Ă PROGRAME NAVALE ALE ROMÂNIEI 1840-1940

Comandor dr. Adrian FILIP, Comandamentul Flotei

MOTTO : „Ţara care a fost dăruită cu ape navigabile şi ieşire la mare, dar a nesocotit aceste daruri, se condamnă singură la sinucidere.”

Viceamiral Ioan Bălănescu

Pe parcursul trecerii în revistă a unor fragmente din istoria maritimă românească, am analizat evoluţia Flotei României prin prisma Programelor Navale derulate în ultimii 150 ani.

Am făcut acest lucru pentru a putea trage unele concluzii referitoare la direcţiile pe care ar trebui să se focalizeze România pentru a dezvolta un Program Naval la nivelul secolului al XXI-lea, plecând de la: obiectivele statului român, doctrina navală românească corelată cu capacităţile economice pe care le-ar putea dezvolta România în condiţiile unei bune guvernări.

În istoria maritimă modernă a României putem discuta de primele Programe navale pentru dezvoltarea unei Forţe Navale naţionale, abia după reunirea Dobrogei cu ţara, în anul 1887.

Până la acea dată puteam vorbi doar de achiziţii punctuale pentru organizarea unor structuri navale ce aveau mai mult un rol poliţienesc sau grăniceresc pe Dunăre, Prut şi Nistru, sau nave maritime armate ale Principatului Moldovei sau Munteniei, construite la ordinul Înaltei Porţi, pentru a face paza costieră în zona Dobrogei otomane a acelor timpuri.

În momentul în care România a devenit un stat cu ieşire la mare, oamenii politici au realizat faptul că şi România trebuie să facă eforturi pentru a-şi construi o forţă care să apere interesele statului pe mare, Dunăre şi Nistru şi să dezvolte celelalte elemente ale puterii maritime specifice oricărui stat maritim sau stat cu ieşire la mare, marina comercială, învăţământul de marină, şantierele navale şi infrastructura maritimă şi fluvială.

Alocările bugetare pentru construcţia de nave noi, armament şi muniţie, erau stipulate separat în bugetul României.

________________________________________________Cultură, tradiţii şi istorie navală

_____________________________________________________________________________ 95

1. Programele navale româneşti din perioada antebelică (1840-1914)

Colonelul de marină Maican poate fi considerat arhitectul Flotilei Române, cel care a fost în măsură să dezvolte un program naval coerent şi să convingă factorii de decizie guvernamentali să aloce fondurile necesare dezvoltării unei forţe navale naţionale. Proiectele acestuia s-au derulat pe timpul cât se afla la comanda Flotilei şi mulţi ani după plecarea acestuia de la comandă, în 1888.

Până în anul 1880, sunt comandate şi întră în compunerea flotilei următoarele nave:

- în anul 1866, şlepul nr. 4, comandat la Linz (la preţul de 60.000 lei); - în anul 1873, canoniera Fulgerul, comandată la Toulon (la preţul de

140.000 lei); - în anul 1880, canoniera Griviţa, comandată la Triest (la preţul de

117.000 lei). La 16 iunie 1881, se înaintau aprobării Consiliului Superior al Armatei

propuneri privind dotarea marinei cu nave de război. Acesta a fost primul Program naval românesc.

În anul 18811, sunt comandate în străinătate, următoarele nave: - canoniera Alexandru cel Bun (la preţul de 100.000 lei); - şalupele canoniere: Rahova, Smârdan, Opanez, (Şantierele navale de la

Thames) (la preţul de 65.000 lei)2; - două torpiloare mici tip Şoimul (la Casa Yarrow). În anul 1882, au intrat în serviciul Flotilei Principatelor următoarele nave: - puitorul de mine Alexandru cel Bun, construit la Londra (la preţul de 100.000

lei); - cinci şalupe de poliţie tip Santinela: Pandurul, Poteraşul, Vegheatorul,

Grănicerul şi Santinela (la preţul de 35.000 lei fiecare); - nava şcoală Mircea, construită la Londra (la preţul de 344.000 lei); - două torpiloare mici Şoimul şi Vulturul; - zece mitraliere (de la Casa Nodernfelt); - douăsprezece torpile sistem Schwartzkopf (de la Viena). În plus, în acelaşi an, au mai fost comandate: - zece torpile cu aprindere automată; - şapte tunuri revolvere Hotchikiss, de 37 mm; - 2.100 obuze din fontă (de la Paris). În anul 1886, este votată Legea de organizare a Flotilei, în care se stipula

acordarea unor credite pentru mărirea parcului de nave de război. În anul 1887, odată cu reorganizarea Flotilei „guvernul a promis un buget

suplimentar de 5.000.000 lei acordat din creditul de 30.000.000 lei, votat prin Legea nr. 282 din 07.02.1887 pentru completarea armamentului şi apărarea neutralităţii

1 PĂVĂLOIU, Mariana; SÂRBU, Marian. Forţele Navale Române – 150 de ani de istorie modernă. Bucureşti:

Editura CTEA, 2010, p. 79. 2 Lt.cdor. BĂLĂNESCU Ion. Răsboiul naval pe înţelesul tuturor. Bucureşti: Editura Institutul de Arte Grafice

CAROL GOBL. 1915, p. 22.

Buletinul Forţelor Navale nr. 21/2014 ____________________________________

96 _____________________________________________________________________________

ţării ”3. Pe baza acestui credit se întocmeşte al doilea Program naval4, ce începe să se deruleze din anul 1888.

Guvernările acelor ani şi-au respectat angajamentele luate, astfel că termenul de a promite se transpunea, în final, în alocarea de sume în buget şi achiziţii la nivelul sumelor promise. În baza celui de-al doilea Program naval, în anul 1887, au fost adjudecate:

- o navă tip crucişător clasa a III-a (Elisabeta) – Casei Amstrong din Elswick (la preţul de 1.512.000 lei);

- trei torpiloare clasa a III-a (Sborul, Smeul, Năluca) – Societăţii Anonime Forger & Chantiers de la Mediteraneé, Le Hâvre (la preţul de 228.000 lei);

- trei canoniere mici de Dunăre (Bistriţa, Oltul, Siretul) – Casei Blackwall & Co. Thames Iron Works and Shipbuilding Co, Londra (la un preţul de 125.000 lei fiecare);

- tunurile de coastă de 150 mm – la Krupp, Essen; - tunurile de 57 mm şi mitralierele de 11,8 mm – la Casa Nordenfelt, Londra; - tunurile revolver Hotchkiss – Paris St. Denis; - torpilele automobile – Casei Whitehead din Fiume; - tuburile lans-torpilă – la Canet, în Franţa. În acelaşi an, pe 17 dec. 1887, se lansează la apă crucişătorul Elisabeta, iar în

anul 1888, intră în dotarea marinei: - torpiloarele Smeul, Sborul şi Năluca, construite la Le Hâvre; - crucişătorul Elisabeta, în noiembrie. În anul 1889, se solicită şi se primeşte un credit suplimentar de 5.912.489 lei

pentru procurarea de noi nave, în cadrul aceluiaşi Program naval: un avizo-torpilor amenajat ca iaht, 500 de torpile, patru canoniere, care trebuiau armate cu câte un tun de 160 mm şi tunuri cu tragere rapidă de calibrul existent în Flotilă; trei torpiloare; două şalupe; douăsprezece torpile automotive; s-a încheiat un contract cu Casa Schonichen-Hartman din Budapesta pentru construirea unui corp nou, pe care să se instaleze vechiul motor al navei România, aflat într-un stadiu avansat de uzură, la preţul de 54.000 lei5.

În anul 1891, căpitanul Paul Rădulescu atrăsese atenţia în mai multe rânduri Ministerului de Război asupra necesităţii ca Flotila să dispună de nave de război mai puternice, care să poată îndeplini misiunile ce-i reveneau. Ministerul de Război, la rândul lui, reuşeşte să sensibilizeze Guvernul, care recunoaşte faptul că România are nevoie de o flotilă puternică.

În urma unei bogate corespondenţe între Ministerul de Război şi Flotilă, generalul Lahovari emite ordinul prin care căpitanul Rădulescu să întocmească un memoriu personal către comandantul Flotilei, în care să fie prezentat un Program naval în limita a 10-12.000.000 lei, care să acopere necesităţile imediate ale marinei.

În anul 1892, la solicitarea Ministerului de Război, Flotila trimite studii privind Planul apărării Dunării şi al coastelor Mării Negre, ce cuprindea un vast program de

3 Ibidem, p. 86 4 Arhivele Militare Române. Fond Inspectoratul General al Marinei. Inv. 1281/1887, dosar 1, f. 1. 5 PĂVĂLOIU, Mariana; SÂRBU, Marian. Op. cit., p. 90.


_____________________________________________________________________________ 97

amplasare a bateriilor artileristice la Dunăre şi Marea Neagră şi a forturilor necesare, în valoare de 62.000.000 lei şi un Program naval în valoare de 14.000.000 lei.

În anul 1893, au fost alocaţi 200.000 lei pentru construcţia a patru şalupe torpiloare: Vedea, Argeşul, Trotuşul, Teleorman, cea au intrat în dotarea Flotilei în anul 1894 şi a unui vaporaş – Prutul, comandat la Hamburg (50.000 lei), ce a intrat în dotare în anul 1993.

În anul 1895, comandantul Flotilei adresează ministrului de război un raport prin care solicită dotarea Flotilei cu „un crucişător, două canoniere protejate cu chiurase şi turele din oţel armat, trei torpiloare armate cu torpile automobile; un doc flotant; o sută de torpile; două vase cu aburi pentru ancorat torpilele în baraj şi completarea muniţiilor pentru nave”6.

În anul 1896, Flotila a fost reorganizată în conformitate cu necesităţile unei Marine Militare moderne, despărţindu-se structurile operative (Divizia de Mare, Divizia de Dunăre, Apărarea fixă şi mobilă) de cele administrative (Şcolile, Arsenalul, Depozitele, Inspectoratul navigaţiei şi porturilor).

În anul 1900, intră în dotarea Flotilei şalupa de poliţie Rândunica, construită la Galaţi cu 35.000 lei, iar în anul 1904, sunt comandate, la acelaşi şantier, cinci şalupe automotive denumite iniţial: A, B, C, D, E, contra sumei de 10.000 lei fiecare.

În anul 1905, după analiza evenimentelor legate de acţiunea cuirasatul rus Potemkim7, guvernul trage concluzia conform căreia Marina Militară a fost într-o inferioritate stânjenitoare pentru România şi trebuie luate măsuri de modernizare a marinei. În anul 1906, generalul George Manu – ministrul de război – solicită şi primeşte un credit de 12.000.000 lei pentru construirea a patru monitoare, opt vedete, cumpărarea de mine marine şi armament pentru crucişătorul Elisabeta, care se concretizează în al treilea Program naval8.

În anul 1906, au intrat în componenţa marinei cele opt vedete comandate la Londra (Lt. Călinescu D.; Cpt. M. Romano; Cpt. Valter Mărăcineanu; Cpt. Lascăr Bogdan; Mr. Gheorghe Şonţu; Mr. Ene; Mr. Grigore Ioan; Mr. Giurescu) (la preţul de 249.605 lei), aduse din Marea Nordului, pe Rin şi Dunăre.

Cele patru monitoare (Alexandru Lahovary, Lascăr Catargiu, Mihail Kogălniceanu şi Ioan C. Brătianu) comandate în anul 1906, la Triest, contra sumei de 1.980.000 lei fiecare, au fost asamblate în Arsenalul Marinei, fiind lansate la apă la 17 septembrie 1907, la Galaţi.

După anul 1907, până după Primul Război Mondial, Programul naval de înzestrare scade aproape la zero.

Din analiza proiectelor de dezvoltarea a Flotilei, putem concluziona faptul că în perioada antebelică, Flotila României a reuşit să deruleze în 35 ani, trei programe navale deosebit de mari, raportate la puterea economică a României, în perioadele

6 NEGRESCU, Nicolae. Comment on fit la guerre sur le Danube 1916-1918. Bucureşti: Imprimeriile naţionale,

1938, p. 320. 7 În iunie 1905, echipajul cuirasatului rus Potemkim se revoltă în urma lipsei acute de hrană, influenţat în acelaşi

timp de mişcările socialiste din Rusia. Nava primeşte interdicţia de a intra în porturile ruseşti, aşa că încearcă să intre în portul Constanţa. Acţiunea cuirasatului este blocată de crucişătorul Elisabeta.

8 Arhivele Militare Române. Fond Direcţia a 5-a marină, dosar 74/1908-1911, p. 126.


98 _____________________________________________________________________________

1881-1882, 1887-1889 şi 1906-1907, ani în care s-a reuşit să se creeze bazele unei marine de război, pentru fluviu.

Având în vedere implicarea colonelului de marină Nicolae D. Maican, timp de 20 ani (începând cu anul 1871), în gândirea dezvoltării Flotilei, pe întreaga perioadă a celor trei programe navale antebelice, acesta poate fi considerat ca fiind arhitectul creării flotilei române de la sfârşitul secolului al XIX-lea9.

Cele trei programe navale antebelice s-au caracterizat prin coerenţă şi continuitate, dovedindu-se că au fost gestionate ca un program naval unitar. Derulat pe o perioadă de 30 ani, a fost proiectat şi pus în practică prin decizii guvernamentale corecte, ce au avut ca finalitate crearea nucleului Puterii Navale a României.

În condiţiile tensiunilor balcanice şi a înrăutăţirii generale a situaţiei politice europene în primii ani ai secolului al XX-lea, România nu reuşeşte să-şi aducă flotila la nivelul minim necesar pentru a-şi apăra interesele fundamentale la Mare şi Dunăre. În anul 1905, în ciuda sprijinului guvernamental pentru derularea unor programe navale consistente, generalul Iacob Lahovari, în calitate de Ministrul de Externe şi fost ministru de Război, regreta că „România nu are o flotă cu care să-şi susţină interesele ei legitime la Dunăre şi Marea Neagră”10.

În anul 1912, intră în dotarea Flotilei şalupa torpiloare Măcinul, comandată la Linz contra sumei de 250.000 lei.

Primul Război Mondial găseşte România în imposibilitatea de a-şi acoperi rolul cu propriile forţe. Marina Militară, datorită slabei dotări la mare, nu este în măsură să-şi îndeplinească misiunea de apărare a graniţei maritime româneşti. În aceste condiţii, responsabilitatea apărării porturilor şi a coastelor României este cedată şi asumată de Marina Rusă. Comandantul escadrei ruse, amiralul Patton Falton, va îndeplini misiunea de apărare a graniţelor maritime ale României.

Figura nr. 1. Alocările bugetare (în lei) ale puterilor navale,

pentru susţinerea flotelor de război, comparativ cu România, în anul 1914

9 Ministrul de război Generalul Iacob Lahovari, într-o discuţie referitoare la oportunitatea construirii unor nave de

război, spunea despre Generalul N.D. Maican că „a fost cu 50 de ani înaintea timpului său”. 10 NEGRESCU, Nicolae. Comment on fit la guerre sur le Danube 1916-1918. Bucureşti: Imprimeriile naţionale,

1938, p. 263.


_____________________________________________________________________________ 99

2. Programe navale interbelice (1920-1940)

După terminarea Primului Război Mondial, au sosit în ţară, în anul 1920, cele două distrugătoare Mărăşeşti şi Mărăşti, care fuseseră comandate la începutul războiului în Italia, dar fuseseră rechiziţionate de către flota italiană pentru propriile necesităţi de război.

În anul 1921, au fost cumpărate de la francezi patru canoniere ce au fost denumite cu numele unor eroi marinari căzuţi în Războiul de întregire: Dimitrescu, Ghiculescu, Stihi şi Lepri şi patru vedete antisubmarin tip MAS.11

În acelaşi an, pe baza experienţei rezultate din război şi a necesităţilor derivate din documentările efectuate în celelalte state maritime, a fost elaborat un studiu aprofundat referitor la apărarea coastelor şi a bazelor maritime, intitulat Programul Naval al României12, denumit şi Programul Carol , sub directa îndrumare a Inspectorului General al Marinei Militare, având următorul motto: „A ţine traficul maritim deschis pentru traficul propriu, a-l închide pentru inamic, aceasta este raţiunea de a fi a flotelor militare”13. Documentul a fost analizat şi aprobat în şedinţa Comitetului Consultativ al Marinei din 18 octombrie 192114. Programul naval conţinea cinci secţiuni:

- secţiunea 1: Misiunea Marinelor Militare; - secţiunea a 2-a: Consideraţiuni generale ale războiului naval; - secţiunea a 3-a:Compunerea unei marini; - secţiunea a 4-a: Consideraţiuni generale pentru stabilirea unui Program

naval; - secţiunea a 5-a: Programul naval al României”15. Secţiunea a V-a este dezvoltată pe patru părţi, în care sunt analizate: situaţia

Marinei Militare, situaţia politică generală, inamicii probabili ai României şi alianţele probabile ce se pot încheia. În acelaşi capitol se studiază situaţia economică, condiţiile geografice ale ţării din punct de vedere militar, se analizează configuraţia coastelor româneşti şi capacitatea de protecţie a acestora, hidrografia bazinului de vest a Mării Negre, situaţia bazelor navale, cât şi priorităţile derulării programului naval.

Toate propunerile Comitetului Consultativ al Marinei Militare, care au întocmit Programul naval al României în 1921, nu au avut nicio rezonanţă pentru guvernanţi. Acest document a mai fost denumit Primul Program naval românesc al perioadei interbelice, devenind al patrulea program naval în ordine cronologică. A fost un program bine documentat, ce depăşea cadrul general al unui simplu program de achiziţii navale, prin care se dorea acoperirea ruşinii marinei din Primul Război Mondial.

11 M.A.S. – denumirea italiană a navelor antisubmarin: Motoscofo AntiSumergibile 12 Arhivele Statului Bucureşti. Fondul Casa Regală, dosar 11/1921, fila 1; România Militară, nr. 3 şi 5, 1921. 13 Arhivele Statului, op.cit., fila 1. 14 IONESCU, Ion. Politica navală a României între anii 1919 şi 1941. Constanţa: Editura CN Administraţia

Porturilor Maritime SA, 2002, p. 65 15 Arhivele Statului. Bucureşti: op. cit., fila 3 şi următoarele.


100 ____________________________________________________________________________

Având în vedere incapacitatea Marinei Militare de a-şi executa misiunea de apărare a României dinspre mare, în anul 1923, căpitan comandorul Eugeniu Roşca şi locotenent comandorul Gheorghe Koslinski întocmesc un studiu despre necesitatea modernizării Marinei Militare16.

În anul 1924, în condiţiile înrăutăţirii situaţiei internaţionale şi apariţiei unor focare de război, Inspectoratul general al Marinei, pe baza misiunilor acesteia, întocmeşte un Program naval, al doilea Program naval românesc, (al cincilea în ordine cronologică) denumit Compunerea marinei noastre militare17. Acesta era direcţionat pentru „a pune ţara la adăpost împotriva «incursiunilor inamice la litoralul maritim, şi în special, în portul Constanţa şi Delta Dunării», fie pentru a acoperi flancul drept al armatei care ar opera în Basarabia contra debarcărilor neapărate, fie de a zădărnici transporturile ruseşti de materiale şi trupe în porturile bulgare”18. În acest document se punea un accent deosebit pe efectul submarinelor asupra forţelor navale inamice, considerat „arma naţiunilor slabe în resurse financiare”19.

Pentru dezvoltarea Marinei Române, o parte a efortului financiar necesar pentru derularea programului, era reprezentată de sumele subscripţiei publice de 50 milioane lei, desfăşurate în perioada antebelică.

Acesta prevedea achiziţionarea următoarelor nave: trei crucişătoare uşoare; 16 contratorpiloare; 12 torpiloare; trei submarine de 600 t (estimate la 30 milioane lei repartizaţi pe trei ani); o navă bază pentru submarine; un portavion; 10 hidroavioane şcoală; 36 hidroavioane de recunoaştere şi bombardament; 40 hidroavioane torpiloare; modernizarea artileriei de coastă; opt vedete rapide.

Programul naval depăşea cu mult posibilităţile statului Român, astfel că a fost drastic redus, limitându-se la aprobarea achiziţiei unui submarin, două contratorpiloare şi a unei nave bază pentru submarine.

În anul 1925, bugetul marinei reprezenta 2,8% din bugetul armatei. În acel an au fost instalate la Tataia, Viile Noi şi Midia trei baterii de coastă cu

tunurile de 120 mm şi 152 mm, date jos de pe crucişătorului Elisabeta şi de pe cele două distrugătoare Mărăşti şi Mărăşeşti.

În anul 1926, pentru derularea celui de al doilea Program naval interbelic, aprobat în anul 1924, guvernul generalului Averescu, pune, totuşi, la dispoziţia marinei, întregul buget alocat armatei – un miliard lei – pentru a fi comandate în Italia navele prevăzute: un submarin şi o navă bază pentru acesta, un crucişător uşor, şi două contratorpiloare. Cele din urmă sunt finalizate şi date la apă în 3 noiembrie 1929, urmând a fi testate şi armate.

În anul 1931, nava bază Constanţa, proiectată să deservească trei submarine, comandată în anul 1926, este finalizată şi pleacă în ţară. Submarinul Delfinul

16 Căpitan comandorul ROŞCA, Eugeniu; locotenent comandorul Koslinski, Gheorghe. Avem nevoie de Marină

Militar ă ?. Bucureşti: Tipografia Şcoalei Militare de Infanterie, 1923. 17 Arhivele Statului Bucureşti. Fondul Cabinetului Ministrului. 1924, dosar 506, fila 472. 18 IONESCU, Ion. Politica navală a României între anii 1919 şi 1941. Constanţa: Editura CN Administraţia

Porturilor Maritime SA, 2002, p. 68. 19 Arhivele Statului Bucureşti. Fondul Cabinetului Ministrului, 1924, dosar 506, fila 473.


____________________________________________________________________________ 101

construit în baza aceluiaşi program în Şantierul naval Quarnaro, din Fiume, a fost finalizat şi a ridicat pavilionul românesc abia pe 9 mai 1936, după mulţi ani de tergiversări şi procese cu firma italiană, în condiţiile în care contractul prevedea ca termen de livrare data de 07.12.1928.

În anul 1930, sunt finalizate în Şantierele Navale din Napoli două distrugătoare tip R – Regele Ferdinand şi Regina Maria – şi sunt cumpărate de la Casa Savoia (Italia) şase hidroavioane, în baza programului naval din anul 1924, finanţat în anul 1926.

Programul naval din anul 1924, a fost un model pe baza căruia s-a întocmit un nou document: Programul Naval al României din anul 1929,20 denumit al şaselea Program naval, în care se reconsidera rolul Marinei Române în apărarea statului la Marea Neagră şi Dunăre. Pentru creşterea probabilităţii de a fi aprobat de către guvernanţi, acesta a fost întocmit în două variante. Una pentru un buget consolidat de achiziţii şi una pentru un buget redus.

În „Expunerea de motive pentru programul nostru naval”21 din anul 1929 – cel mai elaborat din toate programele proiectate în perioada 1880-1929 – se scoteau în evidenţă principiile politicii navale româneşti din acea perioadă, accentuându-se pe trecerea de la o concepţie tipic terestră a apărării fixe, cu baterii de artilerie fixate pe litoral, la o apărare maritimă modernă, în care forţa navală să deţină rolul cheie în anihilarea inamicului pe mare.

În prefaţa acestui document, (expunerea de motive) se acredita pentru prima dată în istoria României ideea conform căreia, în condiţiile exploatării judicioase a poziţiei sale geopolitice, România putea să-şi redefinească poziţia, privind locul şi rolul ei în sud estul european, având dreptul şi obligaţia să devină o putere maritimă. Fiind necesară dezvoltarea economiei româneşti, „deoarece ca ţară maritimă expansiunea economică este întotdeauna mai avantajoasă pe mare. Este limpede că numai cu mijloace navale de transport ieftine se puteau exploata căile de comunicaţii maritime internaţionale, care n-ar fi reprezentat nimic altceva decât prelungirea drumurilor din interiorul ţării pe întinsul mărilor, în care bogăţiile naturale şi produsele industriei naţionale ar fi găsit pieţe de desfacere. Toate acestea presupuneau crearea de societăţi naţionale de navigaţie fie de stat, fie particulare.”22

În condiţiile doctrinei militare naţionale interbelice, „misiunea forţei navale consta în apărarea litoralului, a căilor de comunicaţii maritime proprii, dar şi lovirea liniilor de comunicaţii a unui eventual agresor”23.

Programul Naval al României din anul 1929,24 prevedea necesitatea existenţei următoarelor:

- forţe la mare: • un grup de două crucişătoare uşoare (de 5-6.000 t);

20 General-adjutant TEODORESCU, Paul. Rolul marinei în viaţa naţiunii. Bucureşti: 1924, p. 6. 21 Arhivele Statului Bucureşti. Fond C.M.M,. Dosar nr. 348, 1930, fila 208. 22 Arhivele Militare. Fond 1683 CMM, dosar 348/1930, fila 205. 23 Comandor BĂLĂNESCU, Ioan. Puterea maritimă, factor de civilizaţie şi de apărare naţională. Bucureşti: f.a. p.

16. 24 Arhivele Militare. fond 1683 CMM, dosar 348/1930, filele 212-213.


102 ____________________________________________________________________________

• două grupuri formate din opt distrugătoare (două aflate în construcţie); • 12 submarine (unul în construcţie la Fiume în Italia); • 12 nave antisubmarin; • 12 şalupe torpiloare rapide; • două nave puitoare de mine rapide; • trei escadrile de aviaţie de bombardament.

- apărarea fixă a litoralului: • o baterie de coastă de 240-280 mm; • o baterie de coastă de 210 mm; • trei baterii de coastă de 152 mm; • trei baterii de 75 mm; • posturi de ascultare submarină, staţii TFS, proiectoare.

- apărarea la Dunăre: • şapte vedete fluviale; • 1.000 mine marine (200 de baraj, 500 derivante).

Datorită marii crize financiare mondiale declanşate în anul 1929, ce a afectat România până în anul 1933, programul naval nu a mai fost pus în aplicare. În anul 1931, „dintr-un buget previzionat de 10.204.021.661 lei pentru Ministerul de Război, a putut fi asigurat mai puţin de 50%, fiind tăiate toate achiziţiile de armament”25, din care marinei îi reveneau doar 242.191.918 lei, în condiţiile în care armata de uscat primea 8.550.704.713 lei, aeronautica, 1.251.435.399 lei, iar jandarmeria 151.151.539 lei puţin mai puţin decât marina.

Abia în aprilie 1936, sub presiunea evenimentelor internaţionale europene, care anunţau iminenţa izbucnirii unui nou război, este finalizat „al şaptelea program naval care prevedea ca până în 1946, să intre în dotarea marinei 11 submarine, prin construirea lor în ţară, în şantierele navale proprii, sau prin achiziţii din ţările europene cu tradiţie în construirea unor asemenea nave”26.

Programul de modernizare a marinei intra sub incidenţa Acordului naval asupra limitării înarmărilor navale încheiat la Londra, în martie 1936, la care România aderase din anul 1935 şi care avea clauze şi pentru flotele ţărilor mici. Nivelul permis Marinei Regale Române, de Acordul naval asupra limitării înarmărilor navale, se putea ridica la finalul anului 1944, la: două crucişătoare; 10 distrugătoare; 12 submarine; 12 vedete torpiloare; ca forţă de lovire, completat de nave de sprijin şi apărare a litoralului: dragoare, puitoare de mine, nave patrulare, scafandri, nave auxiliare.

Programul naval acoperea toate aspectele creării unei puteri navale, de la modernizarea parcului de nave cu accent pe cele maritime, construirea unei baze navale pe lacurile Taşaul şi Siutghiol, şi apărarea litoralului.

Acest Program naval urma să se desfăşoare pe durata a nouă ani, fiind împărţit în trei etape:

25 Apud IONESCU, Ion. op. cit., p. 74. N.Z. Lupu. Planul de la Geneva. Implicaţiile lui politice în România, 1932-1933. Bucureşti: Editura Politică, 1973, p. 30-33.

26 PETRESCU, Nicolae C. Marina Română în războiul antisovietic. Piteşti: Editura Europroduct, 2008, p. 5.


____________________________________________________________________________ 103

- în prima etapă – 1937-1940 – urmau să se achiziţioneze un crucişător greu, patru submarine, şase nave antisubmarin mari;

- în a doua etapă – 1940-1943 – urmau să se achiziţioneze două distrugătoare, patru submarine, 12 vedete torpiloare, trei puitoare de mine;

- în ultima etapă – 1943-1946 – urmau să se achiziţioneze un crucişător, patru distrugătoare, patru submarine, şase nave antisubmarin şi patru nave dragoare.

La finalul programului se preconiza că flota să fie dotată cu: două crucişătoare; şase distrugătoare; 12 nave antisubmarin; 12 submarine; patru nave dragoare; trei puitoare de mine; 12 vedete torpiloare.

Estimarea fondurilor necesare pentru derularea celui de al şaptelea Program naval era de 290 milioane lei aur, iar pentru construirea celor două baze navale erau previzionaţi 12 milioane lei aur. Începerea războiului a oprit demararea construirii bazelor şi a anulat majoritatea prevederilor programului.

În anul 1938, pentru crearea unui buget care să acopere nevoile programelor de înzestrare a Marinei, a fost emis Decretul-lege pentru crearea Fondului Naţional al Marinei, care a instituit taxe majorate pentru activităţile de import-export, în vederea cumpărării de nave pentru marina militară şi comercială, amenajarea porturilor şi bazelor navale.

În anul 1939, a fost dat la apă puitorul de mine Murgescu, construit integral în Şantierul Naval Galaţi şi au fost contractate din Marea Britanie 12 hidroavioane pentru recunoaştere îndepărtată27 şi trei vedete torpiloare tip Vosper, care au intrat în Marina Militară în anul 1940.

Vedetele torpiloare „au fost aduse dezasamblate de la Portsmouth, urmând ruta Le Havre–Paris–râul Loring–Canalul Briar–Canalul Centru Rin–portul Marsilia de unde au fost ambarcate pe nava S.M.R. Peleş şi aduse la Galaţi, unde ajung la 1 iunie 1940” 28.

Următoarele Programe navale, opt şi nouă, au încercat să readucă în atenţia guvernanţilor problemele de dotare ale marinei, dar nu au avut nicio finalizare.

Iminenta intrare a României în război a determinat Direcţia Generală a Marinei să propună în septembrie 1939, un Program naval minimal (al optulea program naval) estimat la 70.000.000 lei aur, prin care se punea accent pe dezvoltarea hidroaviaţiei şi pe achiziţionarea unor nave pentru marina comercială. Nici acest program nu a mai fost derulat, datorită începerii celui de-al Doilea Război Mondial.

La sfârşitul anului 1940, a fost definitivat un nucleu al unui program naval de urgenţă, denumit Planul de înzestrare a marinei. Ipoteza 1529 (al nouălea program naval). În expunerea de motive a necesităţii derulării programului de înzestrare, contraamiralul Gheorghe Koslinski, secretar de stat al Marinei, „a prezentat misiunile marinei, conform doctrinei militare şi a orientărilor de politică externă a României, în raport cu forţele şi mijloacele prezumtivilor inamici la

27 Apud PĂVĂLOIU, Mariana; SÂRBU, Marian. op. cit., p. 177. Contract nr. 294/20.05.1939, cu firma italiană

Cantieri Riunti del Adriatica din Montfalcone – Trieste, în valoare de 17.313.654 lire italiene. 28 IONESCU, Ion. op. cit., p. 191. 29 Arhivele Militare Române. Fond 3837 MAM, dosar 2847, f. 16 (Planul de înzestrare al Marinei Militare. Ipoteza

15).


104 ____________________________________________________________________________

Dunăre şi Mare, deduşi din agresiunile la care România fusese deja supusă”30. Concluziile asupra nivelului de dotare a marinei demonstrau insuficienta dotare navală şi aeriană a marinei, incompleta apărare a coastelor şi slaba apărare antiaeriană a obiectivelor de litoral. Marina era pusă în imposibilitatea de a susţine o rezistenţă de durată.

Din nou marina se găsea nepregătită pentru război, fiind în inferioritate absolută în raport cu prezumtivii inamici.

Acest program naval prevedea, în primă fază, aducerea în stare de luptă a tehnicii din dotare şi, în a doua fază, „achiziţionarea unui crucişător, 3 submarine, 3 vedete torpiloare, 6 vedete antisubmarin, două baterii de calibru mare, 5 baterii de calibru mic şi 2.000 de mine marine”31.

În anul 1941, în preajma intrării României în război, în urma programelor navale derulate, Marina Regală avea următoarea organizare: Escadra de distrugătoare (patru nave); Secţia de crucişătoare auxiliare; Secţia canoniere (trei nave); Secţia nave miniere maritime (trei nave); Grupul submarine şi vedete torpiloare (un submarin şi trei vedete torpiloare mari); Flotila de siguranţă (patru remorchere dragoare, o şalupă dragoare, patru remorchere de ascultare submarină); şase baterii de artilerie de coastă; Flotila de Hidroaviaţie (20 aparate); Secţia vedete fluviale (două vedete); Grupul fluvial (şapte nave blindate); două baterii de artilerie la Sulina.

În anul 1942, Flotila de hidroaviaţie s-a îmbogăţit cu 15 hidroavioane marca Henkel 114, de fabricaţie germană, destinate recunoaşterii costiere şi escortei. Submarinele Marsuinul şi Delfinul au fost asamblate în Şantierul Naval de la Galaţi, de către Uzinele Reşiţa (U.D.R.), pe baza planurilor şantierului naval olandez Kantoor Scheepsbow din Haga32.

30 Arhivele Militare M.St.M. Fond Ministerul Aerului şi Marinei, dosar 2487/1939-1941, f. 15-22 şi fond 1683,

dosar 562, f. 79-87. 31 Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice „General Radu Rosetti” (CSPAMI), fond 1683, dosar

562, fila 78-86. 32 Planurile submarinului minier Marsuinul aveau la bază planurile submarinelor miniere suedeze, iar planurile

submarinului Rechinul aveau la bază planurile submarinului german tip E-1.

____________________________________________________________________________ 105

CERCUL MILITAR NA ŢIONAL – REPER ÎN PEISAJUL BUCURE ŞTEAN

Pcc ec. Ştefania-Elena CHINDA, M.m.p. Marian BOZA,

Şcoala Militar ă de Maiştri Militari a For ţelor Navale „Amiral Ion Murgescu”

Concepte-cheie: model francez, Cercul Militar, Bucureşti, 1876, mănăstirea Sărindar, 1922, Casa Centrală a Armatei, instituţie de cultură de nivel naţional.

Acest studiu îşi propune să prezinte, selectiv, istoria spectaculoasă a acestei bijuterii arhitectonice bucureştene, din momentul 1922 şi până în zilele noastre, care a pornit de la iniţiativa corpului ofiţeresc al tinerei armate române moderne, ce nu promitea lucruri extraordinare, şi a ajuns să fie un etalon cultural cunoscut de toţi românii şi nu numai de către ei. Cercul Militar Naţional este o instituţie centrală, profesionistă de cultură, de interes naţional, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv precum şi de imagine, reprezentare şi protocol a Armatei.

În plin centrul capitalei României, se ridică majestuos şi impunător un edificiu de referinţă pentru arhitectura românească interbelică: Palatul Cercului Militar Naţional. Unul dintre cele mai importante repere edilitare ale Bucureştilor, este situat la intersecţia a două artere de comunicaţii – calea Victoriei (cândva podul Mogoşoaiei) şi bulevardul Regina Elisabeta.

Monumentalul Palat al Cercului Militar Naţional este una din cele mai admirate creaţii arhitectonice ale Bucureştiului, care s-a afirmat încă de la începuturi ca o instituţie de cultură, etalon la nivel naţional, şi, totodată o punte de legătură între trecut şi viitor, între militari şi societatea civilă.

„Istoria” acestui edificiu putem spune că a început odată cu procesul de modernizare al armatei din timpul domniei lui Cuza (1859-1866), când s-a concretizat pentru prima dată necesitatea adoptării unor forme de organizare a cadrelor permanente, în special a ofiţerilor. Din această nevoie s-au născut cercurile (cluburile) militare ale ofiţerilor, formulă împrumutată din armata franceză. Modelul cel mai potrivit a fost cel francez, deoarece ofiţerii români au fost pregătiţi în şcolile militare franceze de la Metz, Sammur, la Saint-Cyr sau la Academia Navală din Brest. Aceşti reprezentanţi ai armatei române au participat la campaniile armatelor franceze din Maroc şi Algeria. În Principatele Unite a fost trimisă o misiune militară franceză condusă de locotenent-colonelul de stat major Eugene Lamy; membrii ei au fost maiorul de vânători Paul Lamy, subintendentul Gustave le Cler, căpitanii de artilerie Guérin şi Bodin, căpitanul de geniu Roussel.

Tot din Franţa au sosit armament şi muniţii. „ Artileria mea – scria domnitorul Cuza lui Napoleon al III-lea, la 1 octombrie 1865 – numără 72 de bucăţi de tunuri ghintuite, construite în Franţa după modele franceze”. De altfel, principele nu uita


106 ____________________________________________________________________________

să-i mulţumească împăratului de a-i fi dat ocazia să-şi formeze oştirea „la marea şcoală a principiilor militare ale Franţei”1.

Cercurile militare au reprezentat o formă organizatorică adaptată unui demers socio-cultural modernizator. Nevoia de modernizare în domeniul militar a fost acută, împrumuturile, în special instituţionale, din armatele occidentale, cu referire deosebită către armata franceză făcându-se simţite în organizarea instituţiilor armatei româneşti.

Cercul Militar era considerat drept locul consacrat întâlnirilor ofiţerilor în afara cazărmii, unde se discutau probleme de teoria războiului, chestiuni de strategie şi doctrină, pentru ca ei să-şi diversifice cunoştinţele de cultură generală prin frecventarea bibliotecii şi unde găseau prilej pentru a învăţa limbi străine, pentru a-şi pune în valoare anumite disponibilităţi artistice sau recreativ-distractive. Nu era de neglijat nici latura social-mondenă, cercurile militare fiind investite cu rolul de interfaţă a armatei cu societatea civilă.

În România cercurile militare au fost create după Războiul de Independenţă, fiind o prelungire a modelului militar francez. Ele funcţionau în principalele garnizoane ale ţării. Unele dintre ele dispuneau chiar de un local propriu, iar conducerea lor revenea comandantului garnizoanei, care avea, de regulă, cel mai mare grad militar. Un aspect deosebit de interesant în privinţa construirii cercurilor militare, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, a fost solidaritatea ofiţerilor de atunci pentru realizarea acestui gen de edificiu. Peste tot în ţară, fondurile necesare realizării cercurilor militare au fost constituite din donaţii, în special subscripţii şi cotizaţii ale ofiţerilor, precum şi din subvenţii de stat şi împrumuturi rambursabile. În majoritatea garnizoanelor, contribuţiile ofiţerilor au fost de circa 80%.

Cele mai atractive evenimente erau balurile militare. După Războiul de Independenţă, se organizau reuniuni militare în amintirea participării la luptele din sudul Dunării, dar şi cu ocazia principalelor sărbători religioase: de Crăciun, de Anul Nou, de Paşti sau când se dădea în folosinţă o cazarmă nouă. Iniţiativele locale au început să fie din ce în ce mai multe, aşa că, mai târziu, se organizau baluri şi cu alte prilejuri: de mărţişor, când unitatea împlinea un număr de ani de la înfiinţare (25, 50, 100 ani) sau cu prilejul venirii unei noi promoţii de ofiţeri în garnizoană (aşa-numitul „bal al bobocilor”). Ofiţerii tineri erau luaţi în primire de cei mai în vârstă, care aveau obligaţia să organizeze un eveniment monden pentru cunoaşterea realităţilor din garnizoană şi pentru apropierea lor. În fapt, balurile organizate de cercurile militare erau o formă de relaţionare a corpului ofiţeresc cu societatea civilă. Multe căsătorii ale ofiţerilor s-au realizat prin intermediul acestor petreceri şi multe căsnicii s-au destrămat tot ca urmare a acestor ceremonii2.

Documentele vremii ne arată că primele cercuri militare din ţara noastră au luat fiin ţă în ajunul Războiului pentru Independenţă (1877-1878). De pildă, Cercul Militar

1 BERINDEI, Dan. Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1997, p. 278.

2 DINU, Constantin. „Cercurile militare de altădată”. În Străjer în calea furtunilor (Magazin al Fundaţiei „Mareşal Alexandru Averescu”), Anul I, nr. 1, august 2007, p. 10.


____________________________________________________________________________ 107

al Ofiţerilor din garnizoana Bucureşti a luat fiinţă la 15 decembrie 1876, statutul său de funcţionare fiind votat în şedinţele adunării generale a ofiţerilor din această garnizoană. Deşi înfiin ţate încă din anul 1876, calitatea de persoană juridică le-a fost recunoscută abia în anul 1896. Recunoaşterea acestei calităţi le-a dat posibilitatea să poată fi reprezentate legal în faţa instanţelor judecătoreşti, să încheie acte legale, să primească donaţii etc.

În garnizoanele mai mici, cercurile militare au luat naştere mai târziu şi la date diferite. Până în anul 1906, luaseră fiinţă cercuri militare în 18 garnizoane ale ţării 3, foarte multe dacă ne referim la teritoriul României de atunci, cu 33 de judeţe, ce cuprindea doar Ţara Românească, Moldova (fără actualul judeţ Suceava) şi Dobrogea.

Deşi împrejurările în care a lut fiinţă Cercul Militar din Bucureşti nu erau prielnice unor iniţiative culturale de anvergură (Bosnia şi Herţegovina se răsculaseră în anul 1875; în anul 1876 avusese loc războiul dintre Serbia şi Muntenegru, pe de o parte, şi imperiul otoman, pe de altă parte; un război ruso-otoman se întrevedea la orizont), în februarie 1877, Cercul Militar lansa Revista Armatei, organ de presă pus sub patronajul domnitorului Carol I.

Din cauza împrejurărilor interne şi internaţionale revista şi-a încetat apariţia în mai 1877. Ea s-a reînfiinţat în anul 1883, dar iniţiativa nu a mai aparţinut Cercului Militar din Bucureşti. A apărut până în anul 1914, fiind una din cele mai importante publicaţii militare ale epocii.

După Războiul de Independenţă, activitatea Cercului Militar nu a fost la nivelul aşteptărilor, fapt ce a atras critici dar şi propuneri.

Astfel, în articolul Clubul nostru militar publicat în Revista Artileriei (1889), locotenentul G. Gorsky, prezenta activitatea instituţiei şi făcea şi unele propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii cercului. El propunea ca fiecare unitate dislocată în garnizoana Bucureşti, să organizeze la Cercul Militar, o zi pe lună, activităţi pe probleme de cultură generală militară, la care să participe ca invitaţi, ofiţeri din alte unităţi – prilej de a face schimb de idei şi de cunoaştere reciprocă. De asemenea, el propunea deschiderea restaurantului, pentru ca ofiţerii să nu-şi piardă timpul liber prin localuri necorespunzătoare4.

Deşi reprezentau iniţiativa privată, utilitatea cercurilor militare era evidentă şi pentru autorităţile statului, motiv pentru care s-au întreprins şi unele măsuri de sprijinire a activităţii lor.

Luând în considerare criticile, propunerile şi ajutorul acordat de autorităţi, Cercul Militar din Bucureşti, înregistrează o activitate mai dinamică spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Biblioteca îşi sporeşte numărul de volume, iar în anul 1898 se publică un nou regulament al acesteia. S-au extins seratele dansante, una din activităţile cele mai apreciate de ofiţerii tineri.

3 GOIA, Mihai. „Lăcaş de păstrare şi cultivare a tradiţiilor militare”. În Străjer în calea furtunilor (Magazin al

Fundaţiei „Mareşal Alexandru Averescu”), Anul I, nr. 1, august 2007, p. 11-12. 4 OTU, Petre., Cercul Militar Naţional. Istoria unui palat. Bucureşti: Editura Tritonic, 2004, p. 13.


108 ____________________________________________________________________________

Cu paşi mici dar siguri, cercul militar reuşeşte să-şi îmbunătăţească activitatea şi să demonstreze importanţa unor asemenea instituţii în viaţa oştirii, pentru dezvoltarea solidarităţi, a camaraderiei şi a pregătirii culturale.

În acest sens, cercul militar organiza conferinţe pe diverse teme, care erau urmate de discuţii libere. Se urmărea astfel transformarea cercului militar în „arena liberă a discuţiilor” între specialiştii militari. Aceste activităţi au devenit cu timpul foarte importante, cercul militar organizând anual conferinţe cu teme diferite, printre care amintim Istoria militară a Bucureştilor până la 1800, Funcţionarea formaţiunilor sanitare de primă linie, pachetul de pansament individual şi starea actuală a serviciului nostru sanitar faţă de cerinţele expuse la care au participat Carol I şi principele moştenitor Ferdinand.

În pofida inerentelor dificultăţi ale începuturilor, precum şi a sprijinului insuficient acordat de autorităţi, Cercul Militar al Ofiţerilor din garnizoana Bucureşti s-a impus ca o instituţie de prestigiu, un reper cultural important în peisajul bucureştean de la sfârşitul veacului al XIX-lea.

Una din problemele importante de rezolvat pentru buna funcţionare a cercurilor militare a fost aceea a localului în care acestea aveau să funcţioneze. Deoarece era o iniţiativă privată, autorităţile militare nu aveau obligaţia de a asigura un spaţiu pentru funcţionare, în aceste condiţii cercurile militare fiind obligate să funcţioneze în spaţii închiriate, care de foarte multe ori nu asigurau condiţiile necesare.

Conform normativelor epocii, un cerc militar dintr-o garnizoană mare, pentru a-şi desfăşura activităţile trebuia să aibă: intrare corespunzătoare; sală de dans; mai multe săli pentru jocuri de cameră; cameră pentru bibliotecă; sală de lectură; mai multe camere pentru ofiţerii veniţi în misiune; o sală pentru arme, tir şi gimnastică; dependinţe pentru personalul de deservire al cercului; săli pentru popote; grădină pe timpul verii5.

Este evident faptul că puţine clădiri îndeplineau asemenea condiţii, iar la cele în care existau aceste dotări, chiria era exorbitantă.

Toate cercurile militare au început prin a funcţiona în localuri închiriate, însă în multe cazuri condiţiile necorespunzătoare împiedicau îndeplinirea în bune condiţii a scopurilor pentru care fuseseră înfiinţate. De aceea, construirea unui local propriu a devenit o problemă prioritară pentru toate cercurile militare. Primele localuri proprii ale cercurilor militare au fost construite la Constanţa (cu fonduri primite de la stat) şi la Câmpulung Muscel (prin cotizaţia ofiţerilor)6.

Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti a luat fiinţă la data de 15 decembrie 1876. Noua instituţie a fost pusă în patronajul direct al, pe atunci, principelui Carol I. Asemenea celorlalte cercuri militare şi cel din garnizoana Bucureşti era un mod de asociere privată a corpului ofiţeresc, desfăşurarea activităţilor fiind susţinute financiar prin cotizaţiile membrilor sau prin donaţii ori valorificarea unor produse culturale. Primul sediu al cercului din capitală se găsea în localul Eforiei din Bulevardul Elisabeta (în prezent sediul Primăriei sectorului 5).

5 Cpt. SIMIONESCU, Dumitru. Cercurile militare – organizare, funcţionare şi construirea localurilor proprii. Bucureşti: 1908, p. 48-49.

6 GOIA, Mihai. Op.cit., p. 12.


____________________________________________________________________________ 109

Apoi, din aprilie 1887 s-a mutat în casa Greceanu, local aflat la intersecţia căii Victoriei cu bulevardul Elisabeta, în apropierea bisericii Doamnei. La începutul secolului al XX-lea, Cercul Militar s-a mutat în casa Oteteleşanu în locul căreia se va ridica mai târziu Palatul Telefoanelor7.

Prima persoană care face publică ideea de local propriu pentru Cercul Militar din Bucureşti a fost generalul Eraclie Arion, idee primită cu rezerve, din motive financiare.

Astfel, instituţia Cercul Militar s-a pus pe treabă şi a început să adune bani pentru construirea unui sediu propriu. Au fost strânse cotizaţii de la ofiţeri, au fost făcute demersuri pentru a fi sensibilizat statul să doneze bani, s-a propus chiar organizarea unei loterii, extragerea numerelor câştigătoare având loc la 10 mai 1898, 1899 şi 1900. Suma atrasă era estimată la un total de 600 mii lei, din care 180 mii lei reprezentau câştiguri la loterie, 70 mii lei erau destinaţi organizării acesteia, iar 350 mii lei erau trecuţi la rubrica venituri. Proiectul nu s-a materializat.

Într-o dare de seamă a conducerii administrative a Cercului din anul 1907, aflăm că acesta avea 859 membri. În capul listei se găsea Regele Carol I, care plătea o cotizaţie de 100 lei lunar, urmat de Alteţa Sa Regală Principele Ferdinand, care plătea lunar 50 lei. Generalii plăteau 10 lei pe lună, iar coloneii 8 lei. Un sublocotenent cotiza cu 2 lei şi 10 bani pe lună.

În cele din urmă, după dobândirea calităţii de persoană juridică a cercului şi după numeroase discuţii se obţine aprobarea pentru construirea unui local propriu. Terenul era însă în proprietatea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, iar pentru obţinerea lui era necesară aprobarea celor două camere ale Parlamentului.

Conform procedurilor epocii, generalul Anton Berindei, ministrul de război atunci, înaintează la 31 martie 1898, un raport către regele Carol I prin care-l ruga pe suveran să promulge actul normativ aprobat de cele două camere, prin care terenul situat între bulevardul Elisabeta şi strada Sărindar să fie cedat, cu titlu gratuit, Administraţiunii de Război, pentru clădirea Cercului Militar.

Obţinerea terenului pentru viitorul palat reprezenta o mare victorie pentru Cercul Militar din Bucureşti, pentru elita militară a ţării. Locul destinat viitoarei clădiri întrunea toate condiţiile privind amplasamentul unei asemenea instituţii şi, dincolo de aceasta, avea şi o mare valoare istorică8.

Ofiţerimea a dorit ca prin ridicarea acestui palat să rivalizeze cu localul Capşa, unde se aduna elita politică a ţării. Elita militară a ţării a dorit să creeze un local pentru a petrece timpul în mod plăcut, însă tradiţia corpului ofiţeresc obliga la construcţia unui edificiu prin care gloria şi monumentalitatea de odinioară a Sărindarului să fie continuate.

Deşi locul acesta are o istorie interesantă, puţină lume o cunoaşte. Clădirea a fost ridicată pe locul unde odinioară se afla mănăstirea Sărindar, unul dintre cele mai frumoase lăcaşe de cult, numită de Chesarie Daponte „podoaba” sau „minunea” Bucureştilor.

7 OTU, Petre. Op. cit., p. 11. 8 Ibidem, p. 18.


110 ____________________________________________________________________________

Controversele în jurul bisericii şi Mănăstirii Sărindar sunt foarte multe, deşi istoria sa a fost îndelung cercetată. Tradiţia spune că biserica Sărindar ar fi una dintre cele mai vechi, fiind construită în anul 1359 sau anul 1369. Ctitorul ar fi Vladislav Voievod, domnitor al Ţării Româneşti (1364-1377), care ar fi ridicat lăcaşul pe locul unei bătălii victorioase, purtate de comitele Dragomir, pârcălabul cetăţii Dâmboviţa, împotriva oştilor regelui ungar Ludovic de Anjou (1342-1382). Aceeaşi opinie având şi Bogdan Petriceicu Haşdeu, plasând construirea ei între 1364-13659.

Această tradiţie nu este confirmată însă de izvoarele documentare aşa că rămâne doar o simplă ipoteză. Unii cercetători apreciază că biserica ar fi fost construită la începutul secolului al XVI-lea, fiind ridicată de boierii Cocărăşti pe moşia lor, aflată atunci la marginea oraşului. De aici şi denumirea de biserica Coconilor, cum a mai fost cunoscută10.

Din alte documente rezultă că mănăstirea Sărindar exista pe vremea lui Mihai Viteazul. Multe opinii converg spre ideea că mănăstirea Sărindar ar fi fost construită de domnitorul Matei Basarab (1632-1654), fiind a 40-a ctitorie a sa, fapt ce justifică numele de Sărindar (numele de Sărindar derivând din cuvântul grecesc sarindă, care înseamnă patruzeci).

Aşa cum spunea şi Nicolae Iorga – Sărindarul a fost ctitoria lui Matei Basarab cea mai mare dintre bisericile lui.

Voia destinului a făcut ca în anul 1838, Bucureştii să fie loviţi de un cutremur devastator, care a distrus cea mai mare parte a aşezământului monahal, obligându-l să-şi înceteze astfel existenţa. Biserica mănăstirii, deşi rămasă în picioare, nu a mai fost reparată şi, cu timpul, a devenit şi ea impracticabilă.

Ulterior, autorităţile monarhiste nu au acceptat ideea funcţionării unei mănăstiri în plin centrul oraşului şi nu au dat curs demersurilor celor care propuneau reconstruirea Sărindarului, astfel că, după îndelungi tergiversări şi controverse, abia în anul 1896 au decis demolarea definitivă a întregului aşezământ, inclusiv a bisericii, şi curăţarea locului. Zona a fost reamenajată edilitar sub forma unui scuar provizoriu, în centrul său improvizându-se o fântână arteziană.

În urma demolărilor de la Sărindar, a rămas un teren de circa 2.000 m2, pe care Clubul Militarilor din Bucureşti l-a obţinut de la Ministerul Domeniilor Publice, în vederea construirii unui edificiu pentru activităţile culturale ale clubului.

Iniţiate de Nicolae Filipescu, ministru de război la acea dată şi fost primar al capitalei, lucrările de construcţie – finanţate din contribuţiile cadrelor militare, din donaţii şi colecte publice – încep în anul 1911, după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu licenţiat la Paris şi autor, între altele, al proiectului de construcţie a Palatului din dealul Mitropoliei.

De menţionat este faptul că proiectul arhitectului Dimitrie Maimarolu a fost ales în urma unui concurs, unde s-au prezentat cinci proiecte, care au fost expuse pentru a fi vizionate de către public, în sălile Ateneului Român, la începutul anului

9 MOISESCU, Cristian. „Un monument bucureştean dispărut – Biserica Mănăstirii Sărindar”. În Revista Muzeelor Monumentelor Istorice. 1976, p. 61.

10 POPESCU-LUMINĂ, N. I. Bucureştii din trecut şi astăzi. Bucureşti: Editura FUNDAŢIA CULTURALĂ GHEORGHE MARIN SPETEANU, 2007, p. 166.


____________________________________________________________________________ 111

1899. Proiectele au fost însemnate fiecare cu câte un motto: „marş”; „a învinge fără pericol, înseamnă a triumfa fără glorie”; „virilus unitus”; „lux” şi „Z”. Ofi ţerii şi publicul larg au avut astfel posibilitatea să studieze proiectele şi să facă eventual unele observaţii. Din cele cinci proiecte, cel mai potrivit proiect era cel care avea drept motto „lux”, care prevedea şi un subsol pentru viitoarea clădire.

Interesant este că Dimitrie Maimarolu s-a confruntat cu o problemă tehnică dificil ă, pentru a cărei rezolvare a solicitat sprijinul a doi ingineri constructori celebri: Anghel Saligny şi Elie Radu. Problema consta în fragilitatea terenului, situat chiar pe albia unui vechi pârâu dispărut, fost afluent al Dâmboviţei. Pânza freatică era foarte aproape de suprafaţă, ceea ce a impus adoptarea unei soluţii ingenioase, anume aşezarea fundaţiei pe piloni de stejar, ştiut fiind că această esenţă lemnoasă se întăreşte la contactul cu apa.

Odată terenul obţinut şi proiectul aprobat se părea că lucrările vor începe imediat. În cursul anului 1899, comisia desemnată s-a întrunit de câteva ori pentru rezolvarea problemelor financiare, fără a putea ajunge la o soluţie pentru depăşirea impasului. În luna decembrie 1899, comisia îşi exprima speranţa că va realiza fondurile necesare „pentru ca această podoabă a capitalei să fie clădită în cursul anului următor, 190011.

Costul clădirii a fost estimat la 1.310.000 lei fără ornamentaţie şi accesoriile aferente şi 2.600.000 lei cu toate instalaţiile trebuincioase: ornamentaţii, apă, calorifere12.

Cu toate că începerea lucrărilor era aşteptată cu nerăbdare, acestea vor fi amânate din diverse motive: decesul generalului Anton Berindei, unul dintre susţinătorul proiectului; marile răscoale ţărăneşti din anul 1907; insuficienţa fondurilor.

Nicolae Filipescu, titularul Ministerului de Război, om politic ce şi-a legat numele de cele două instituţii militare, a dispus, la începutul anului 1911, ca Ministerul de Război să ofere Cercului Militar o donaţie de 200.000 lei pentru începerea lucrărilor de construcţie.

Datorită acestui sprijin financiar visul tuturor putea deveni realitate. De la selecţia proiectului până la începerea efectivă a lucrărilor trecuseră

12 ani. În consecinţă, proiectul corespundea în parte necesităţilor actuale. Astfel generalul Vasile Zottu, împreună cu echipa sa de colaboratori au adus o serie de modificări proiectului iniţial, aceasta reprezentând cauza unui conflict ce se va dovedi de lungă durată cu arhitectul Dimitrie Maimarolu şi cu echipa acestuia de colaboratori.

Lucrările de execuţie ale clădirii au fost încredinţate unei societăţi de construcţii cunoscută în epocă, Moscovici & Blackmann, care a reuşit să finalizeze lucrările spre sfârşitul anului 1922, după ce ele fuseseră întrerupte o vreme din cauza războiului mondial.

11 Cercul Publicaţiilor Militare . 43/1899, p. 614. 12 OTU, Petre., Op. cit., p. 22.


112 ____________________________________________________________________________

În perioada ocupaţiei germane (1916-1918), Palatul Cercului Militar Naţional era ridicat la roşu, dar nu era finalizat. Sala de marmură, cea mai importantă sală a palatului, care avea ca destinaţie desfăşurarea celor mai importante activităţi, a fost transformată în penitenciar, cu celule din lemn cu pereţi din scândură, pentru ofiţerii români. Potrivit descrierii lui Aurel Gavrilescu, deţinut şase luni la Cercul Militar, s-au construit circa 80 celule de lemn, aşezate una lângă alta, în formă de cerc pentru a fi mai uşor de păzit. În fiecare dintre acestea abia avea loc un pat şi-o măsuţă. Această sală de bal aşa a debutat în perioada ocupaţiei germane.

În timpul celor doi ani de ocupaţie, Palatul Cercului Militar a devenit un fel de simbol al ocupaţiei germane, fiind transformat în corp de pază.

Palatul Cercului Militar, edificiu impunător, dar neterminat, a fost un martor tăcut al tuturor acestor încercări.

După război şi în viaţa Cercului Militar a început o nouă etapă. Sarcina urgentă era terminarea şi inaugurarea acestui edificiu.

În anul 1919, Cercul Militar a fost obligat să facă faţă unui proces intentat de antrepriza Blackmann şi Moscovici, constructorii clădirii. Din cauza intrării României în război, nu s-au mai putut achita toţi banii cuveniţi pentru lucrări. Antrepriza s-a adresat Ministerului de Război care a propus un arbitraj acceptat de Comitetul de Directive al Cercului Militar. Prin decizia acestui tribunal instituit ad-hoc, Cercul Militar a fost obligat să plătească antreprizei suma de aproximativ 835.000 lei, astfel procesul a încetat.

Anul 1922, a fost cel mai bogat în ceea ce priveşte lucrările de detaliu ale clădirii. Pe baza unor sume acordate de Ministerul de Război s-a putut trece la amenajarea hotelului la etajele I şi II. În cursul aceluiaşi an s-a completat instalaţia electrică, s-au definitivat lucrările de mozaic la pardoseli şi cele de feronerie la uşi şi ferestre, s-au parchetat diferite săli.

În ceea ce priveşte mobilierul, acesta a fost achiziţionat din Germania şi a fost transportat de Casa Fuller & Kohler pe cale maritimă şi pe cale ferată. În luna decembrie 1922, mobilierul a sosit în ţară şi a început să fie instalat în sălile Palatului. O altă lucrare importantă a constat în montarea instalaţiilor de încălzire şi ventilaţie realizată, de asemenea, în luna decembrie a anului 1922. Din fondurile Cercului Militar s-a amenajat pe locul din faţa Palatului o grădină, care a fost terminată în luna aprilie a anului 1922.

Deşi nu fusese complet terminat Palatul Cercului Militar a fost între anii 1919-1923 gazda unor importante activităţi pentru armată; în toată această perioadă au funcţionat sala de scrimă, popota sau biblioteca.

Drumul parcurs de Palatul Cercului Militar din Bucureşti de la stadiul de idee la momentul inaugurării a fost unul anevoios. Fie că a fost vorba de probleme de ordin financiar, de ocupaţia germană sau de dispute intense, toate au fost obstacole care au făcut ca edificiul să fie inaugurat abia la peste 20 ani de la ideea iniţială. Astfel la 4 februarie 1923, în prezenţa Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria, precum şi a altor înalţi reprezentanţi ai Ministerului de Război, a avut loc inaugurarea oficială, solemnă a Palatului Cercului Militar, eveniment semnificativ pentru Armata României Întregite.


____________________________________________________________________________ 113

Dacă odinioară era un pion important în sintagma „Micul Paris” acum, după mulţi ani, ascuns în spatele unor evenimente istorice ce au decolorat inima Bucureştiului, Cercul Militar Naţional începe să devină timid un reper important al capitalei României.

Cercul Militar Naţional este o clădire specială din mai multe puncte de vedere. Oferă mediul, atmosfera în care s-au formulat principiile de strângere a relaţiilor de camaraderie dintre militari, unde s-a concretizat felul de a gândi a militarului intrat în era nouă.

Palatul Cercul Militar Naţional reprezintă o sinteză armonioasă între elementele preluate din arhitectura antichităţii, a renaşterii târzii şi a neoclasicismului, sinteză la care a apelat îndeosebi şcoala franceză.

Interiorul palatului este structurat pe criteriul funcţionalităţii cuprinzând 10 săli impozante cu dimensiuni şi elemente arhitecturale deosebite, cuprinse în liniile unor stiluri diverse.

Pentru că se simţea nevoia evocării unei istorii a locului, spaţiul care înainte era de trecere a fost transformat în sala fondatorilor, unde se găsesc portretele ctitorilor Regele Carol I şi Regina Elisabeta, cei care au iniţiat ridicarea acestui edificiu, Regele Ferdinand şi Regina Maria cei care l-au inaugurat în anul 1923.

Cea mai importantă dintre ele este sala de marmură destinată de la început celor mai importante evenimente. Motivele decorative ale acesteia sunt de evidentă inspiraţie antică având stilizări şi prelucrări în stilul epocii.

Sala maură se află în prelungirea sălii de marmură. Aici impresionează pereţii îmbrăcaţi în lambriu şi lemn de calitate cu motive şi ornamente discrete.

Structura interioară a palatului mai cuprinde sala mareşalilor şi sala bizantină supranumită şi lecţia de istorie, cu picturi reprezentând momente semnificative din istoria poporului român.

Sala eroilor este decorată cu lucrări plastice renumite, sala gotică a cărei pardoseală este lucrată în desen gotic bavarez şi sala norvegiană inspirată din atmosfera specifică nordului Europei.

Se mai remarcă galeria de artă care păstrează o valoroasă colecţie de tablouri, o bibliotecă, precum şi sala vechiului cinematograf Central, care a fost recondiţionată şi reamenajată ca sală de conferinţe şi de spectacole scenice.

Ca o reparaţie morală, dacă putem spune aşa, numele celei mai mari şi mai frumoase mănăstiri a Bucureştilor acelor ani, privită de mulţi drept catedrala oraşului, a rămas vie în memoria credincioşilor, motiv pentru care la 4 februarie 2011, din iniţiativa Cercului Militar Naţional, cu binecuvântarea preafericitului părinte Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe zidul exterior al scărilor ce urcă spre terasa din faţa Palatului Cercului Militar Naţional a fost montată o placă comemorativă spre amintirea fostei mănăstiri Sărindar.

Generaţiile viitoare, scria colonelul N. Popescu-Lumină nici nu vor bănui că păşesc pe locul unde a fost odată cea mai vestită biserică bucureşteană13.

13 POPESCU-LUMINĂ, N. I. Op. cit., p. 678.


114 ____________________________________________________________________________

În perioada comunistă, inscripţia „Cercul Militar” de pe frontispiciul clădirii a fost înlocuită cu inscripţia „Casa Centrală a Armatei”. După anul 1989, aceasta a fost înlocuită cu inscripţia „Cercul Militar Naţional”.

Restaurat după anul 1989, palatul găzduieşte în elegantele sale spaţii, reuniuni politice sau ştiinţifice naţionale şi internaţionale, simpozioane, conferinţe şi alte evenimente remarcabile precum şi numeroase activităţi care se derulează în cadrul cercurilor cultural-educative, precum şi de imagine, reprezentare şi protocol la nivelul Ministerului Apărării.

După anul 1990, Palatul Cercului Militar Naţional a fost un important centru de protocol, de conferinţe şi de dezbateri al armatei şi al ţării 14.

În Palat au fost primiţi şefi de state şi de guvern care au vizitat ţara, miniştri, în primul rând cei ai apărării, diferite personalităţi politice şi militare ale NATO şi UE.

Palatul Cercului Militar Naţional a găzduit, de asemenea, numeroase activităţi care au avut darul să pregătească admiterea României în Pactul Nord-Atlantic15.

Un alt eveniment deosebit de important a fost al XXIX-lea Congres Internaţional de Istorie Militară, desfăşurat în anul 2003 – a fost organizat de Comisia Română de Istorie Militară şi Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară16.

Trecând de la recunoaşterea sa, ca instituţie a armatei de interes general, la instituţie de interes naţional, care încă de la înfiinţare exclude ca obiective şi scopuri pe cele politice şi le promovează pe cele sociale şi culturale, Cercul Militar a probat o contribuţie statornică şi de prim rang la promovarea culturii româneşti şi universale.

Astăzi Palatul Cercului Militar Naţional este o instituţie de cultură, etalon la nivel naţional şi, totodată, o punte de legătură între trecut şi viitor, între militari şi societatea civilă.

A rămas fidel menirii sale, rosturilor rânduite de fondatorii săi, de a fiinţa ca o oglindă ce reflectă imaginea instituţiei militare către publicul larg şi în acelaşi timp ca o scenă importantă de afirmare a culturii şi spiritualităţii româneşti17.

Toţi cei care intră în somptuosul Palat, rămân impresionaţi de spaţiile impunătoare, în care se îmbină armonios elemente de arhitectură clasică cu detalii plastice de factură modernă, împodobite cu stucaturi, basoreliefuri, elemente decorative, opere de artă şi mobilier de mare valoare. Interioarele sunt ambientate cu valoroase opere de artă plastică din colecţia proprie, unele aparţinând patrimoniului cultural naţional, lucrări semnate de Grigorescu, Iosif Iser, Costin Petrescu, D. Stoica sau a altor artişti plastici contemporani care au expus pe simezele instituţiei.

Tot acest ansamblu parcă este făcut să te îndrume la dialog, la confesiune, iar această instituţie, obligă la o haină care la rândul ei îl face pe vizitator să aibă o anumită ţinută. Este ca şi cum ai intra într-un spaţiu sacru – o catedrală a culturii.

14 OTU, Petre. Op. cit., p. 79. 15 Ibidem. 16 Ibidem. 17 Colonel DORCA, Cristian. „Cercul Militar Naţional”. În Observatorul Militar, Anul XXI, nr. 49 (1134), 14-22

decembrie 2011, p. 5.


____________________________________________________________________________ 115

Aici intri, şi, atmosfera, spaţiul îţi determină un comportament potrivit eleganţei, potrivit rafinamentului pe care-l vedem la fiecare colţ – fresce, stucaturi, basoreliefuri. Spaţiul obligă, te disciplinează şi în egală măsură îţi dă ţinuta, n-ai voie să fii vulgar.

Aşa cum scria, în anul 1912, Gazeta ilustrată, Cercul Militar din Bucureşti este „podoaba arhitecturală a ţării (...), cel mai frumos, cel mai impunător din toate palatele cu care, în ultimele decenii, ştiinţa şi simţul estetic al marilor arhitecţi români şi străini au înzestrat România”.

Dorim ca această „bijuterie” reprezentativă a armatei şi nu în ultimul rând a ţării, să nu-şi piardă din strălucirea pe care a avut-o şi o are în prezent, din bunăvoinţa cu care încurajează cultura şi arta românească de-a lungul timpului şi să se bucure de oameni inimoşi, care să întreţină această flacără a culturii şi a artei, a acestui Palat.

Astăzi Cercul Militar Naţional este inclus în patrimoniul arhitectural naţional devenind prin valoarea estetică şi funcţionalitate o adevărată bijuterie a Bucureştiului secolului al XXI-lea.

Bibliografie 1. BERINDEI, Dan. Românii şi Europa în perioadele premodernă şi

modernă. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1997. 2. Cercul Publicaţiilor Militare. 43/1899. 3. Colonel DORCA, Cristian. „Cercul Militar Naţional”. În Observatorul

Militar , Anul XXI, nr. 49(1134), 14-22 decembrie 2011. 4. DINU, Constantin. „Cercurile militare de altădată”. În Străjer în calea

furtunilor (Magazin al Fundaţiei „Mareşal Alexandru Averescu”), Anul I, nr. 1, august 2007.

5. GOIA, Mihai. „Lăcaş de păstrare şi cultivare a tradiţiilor militare”. În Străjer în calea furtunilor (Magazin al Fundaţiei “Mareşal Alexandru Averescu”), Anul I, nr. 1, august 2007.

6. MOISESCU, Cristian. „Un monument bucureştean dispărut – Biserica Mănăstirii Sărindar”. În Revista Muzeelor Monumentelor Istorice, 1976.

7. OTU, Petre. Cercul Militar Naţional. Istoria unui palat. Bucureşti: Editura Tritonic, 2004.

8. POPESCU-LUMINĂ, N. I. Bucureştii din trecut şi de astăzi. Bucureşti: Editura FUNDAŢIA CULTURALĂ GHEORGHE MARIN SPETEANU, 2007.

9. SIMIONESCU, Dumitru. Cercurile militare – organizare, funcţionare şi construirea localurilor proprii. Bucureşti: 1908.

116 ____________________________________________________________________________

NAVA ŞCOALĂ „MIRCEA” – 75 ANI DE DIPLOMA ŢIE NAVAL Ă

Locotenent-comandor Mihai EGOROV, Grupul mass-media al Forţelor Navale

Intrat în serviciul Forţelor Navale la 17 mai 1939, nava şcoală Mircea a fost un veritabil şi longeviv ambasador al României peste hotare. La bordul navei au urcat de-a lungul timpului preşedinţi de state, regi, prinţese, oameni politici şi decidenţi militari, şi poate milioane de simpli vizitatori în toate porturile unde Mircea a făcut escală în cele 40 marşuri internaţionale desfăşurate.

Vrând parcă să confirme faptul că, locul unui velier este pe apă, în anul în care a împlinit 75 ani de la intrarea în serviciul Marinei Române, nava şcoală Mircea a participat în perioada 30 aprilie-27 mai la SCF Black Sea Tall Ships Regatta anului 2014, prima regată organizată de Sail Training International/STI în Marea Neagră. La start s-au înscris 17 veliere din nouă ţări, din care nouă au fost din clasa regină, clasa A.

Regata Mării Negre din anul 2014 a reprezentat, dincolo de competiţia sportivă în sine, un eveniment de promovare a profesiei de marinar, a bucuriei de a experimenta viaţa la bordul unui velier şi un eveniment de vizibilitate maximă a navelor şi a ţărilor din care vin acestea.

Din păcate, nava şcoală Mircea a fost singurul reprezentant militar şi ambasador al României acreditat în Portul Varna, responsabilitate de care s-a achitat, ca de obicei, mai mult decât onorabil. Mii de turişti, fie că au fost locuitori din Varna, din împrejurimi, sau români veniţi în Bulgaria în weekend-ul prelungit de 1 mai, s-au aşezat răbdători la coadă pentru a vizita velierul românesc. Iar nava românească, fanion a tradiţiilor marinăreşti, cea pe care am redescoperit în fiecare zi perioada romantică a navigaţiei, nu i-a dezamăgit. Cu un sistem de ghizi organizat riguros, cu elevi şi studenţi cunoscători ai limbii engleze, cu studenţii bulgari ghidând grupurile în care nu existau vorbitori de engleză, nava şcoală Mircea s-a ridicat încă o dată la nivelul aşteptărilor celor care au vizitat-o.

La 75 ani de la intrarea în serviciul Forţelor Navale Române, nava şcoală Mircea a rămas simbolul cel mai cunoscut al marinei şi poate al României, peste hotare. Comandorul Gabriel Moise, comandantul navei şcoală Mircea a spus: „de 75 ani, nava şcoală Mircea reprezintă cu mândrie pavilionul românesc, şcoala românească de marină şi România. nava şcoală Mircea îi învaţă pe cadeţi secretele meseriei de marinari, să folosească forţele naturii în navigaţia cu vele, să lucreze în echipă, să aibă un puternic autocontrol şi să ia decizii într-o secundă. Tot timpul Mircea a fost un ambasador al României. Noi asta facem, diplomaţie navală la un


____________________________________________________________________________ 117

nivel ridicat. Reprezentăm academia, Forţele Navale şi România. Faptul că există un număr ridicat de vizitatori înseamnă că nava şcoală Mircea este bine cunoscută”.

Sâmbătă, 24 mai, pe scena amplasată în perimetrul gării pasageri din portul Constanţa a avut loc ceremonia militară de decorare a pavilionului navei şcoală Mircea. Astfel, în semn de înaltă apreciere a rezultatelor de excepţie obţinute de-a lungul timpului de echipajul navei şcoală Mircea, simbol al tradiţiilor marinăreşti şi ambasador de elită al României, al Forţelor Navale Române şi al Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, preşedintele României, Traian Băsescu, a decorat pavilionul navei şcoală Mircea cu Ordinul „Virtutea Maritimă”, în grad de Ofiţer, cu însemn de pace.

Vrând parcă să sublinieze o dată în plus importanţa navei şcoală Mircea pentru diplomaţia militară, luni 26 mai 2014, nava şcoală Mircea a primit Emblema de Onoare din partea Asociaţiei Diplomaţilor Militari în rezervă şi retragere „Alexandru Ioan Cuza” pentru cei 75 ani în care nava a acţionat ca un veritabil diplomat al Armatei României.

118 ____________________________________________________________________________

75 ANI DE LA INTRAREA ÎN SERVICIU A NAVEI ŞCOALĂ „MIRCEA” PRACTICĂ LA BORDUL UNUI VELIER LEGENDAR

Student Dora-Elena SIMION, Academia Navală „Mircea cel Bătrân ”

1. Introducere

De-a lungul timpului, nava şcoală Mircea a conturat personalităţi, a întărit caractere şi a sprijinit cadeţi, învăţăcei în ale marinăriei şi navigaţiei, ce înseamnă viaţa pe mare. În acest an ea a împlinit 75 ani de când creşte şi tot ocroteşte generaţii peste generaţii.

Pe Mircea l-am întâlnit pentru prima oară cu un an în urmă şi mă cam speria pentru că nu îmi puteam imagina ce schimbări ar putea aduce în gândirea şi în felul în care un tânăr cadet ajunge să vadă şi să simtă vaporul. Necunoscutul ne îndeamnă să ne punem tot felul de întrebări la care doar putem spera că vom şi afla răspunsurile.

Pentru mine practica din acest an a fost diferită pentru că am desfăşurat-o, împreună cu colegii mei, la bordul acestei nave-simbol şi a inclus şi marşul internaţional de instrucţie pe timpul primei regate de veliere din Marea Neagră, organizate de Sail Training International. Această punere în aplicare a cunoştinţelor corespunde sfârşitului celui de-al doilea an de studii al studenţilor militari de la Academia Navală „Mircea cel Bătrân”. Totul a început cu o acomodare a noastră la regulile şi cerinţele impuse de vapor. Descopeream o lume cu totul nouă despre care auzisem, în schimb, nenumărate poveşti. Atâtea denumiri! Parcă se vorbea o limbă nepământeană, părea incredibil de dificil să le reţinem pe toate; logica nu îşi găsea locul în discuţie. Bric-ul, devenindu-mi casă pentru un timp, s-a dovedit a fi, parcă, mai prietenos. Şi parcă, noul alfabet pe care trebuia să îl asimilăm cât mai repede, se baza nu doar pe cunoştinţe, ci şi pe trăiri.

2. La început de „drum”

Ziua plecării, un moment cu o mare intensitate emoţională; prima plecare pe apă a cadeţilor, a noastră, mai precis. Atmosfera din port în acea dimineaţă era greu de descris: pe de o parte membrii echipajului permanent, care, deşi nu se aflau în faţa primului voiaj, erau vizibil emoţionaţi şi, de cealaltă parte, părinţii, rudele, prietenii veniţi să ne susţină, să ne încurajeze şi să ne fie alături în acele clipe. Această atmosferă o completam noi, prin visele, speranţele, temerile şi gândurile noastre. Îmbrăţişări, ultima privire către cei dragi, un zâmbet, poate chiar o lacrimă suprimată

____________________________________________________________Momente aniversare

____________________________________________________________________________ 119

şi ...Echipajul să treacă la posturile de manevră. Treceţi la posturile de manevră! Ne-am întors pe navă şi au fost aruncate legăturile de la cheu şi am început să ne depărtăm mai mult, tot mai mult, până când nu am mai putut distinge clar figurile celor care nu oboseau în a ne face cu mâna.

La finele primei zile de navigaţie, Constanţa–Varna, am ancorat în portul bulgăresc. Au urmat zeci de ore pline în care am descoperit câte puţin din frumosul oraş, l-am vizitat şi am primit mii de vizitatori pe navă. Mircea a fost un punct de atracţie printre veliere, iar noi am participat la tot felul de activităţi organizate cu ocazia regatei.

Încrezători, am pornit în prima etapă a competiţiei, Varna–Novorossiysk. Acum putem spune că am navigat, în adevăratul sens al cuvântului, deoarece marea ni s-a arătat sub toate formele. Am avut parte de o mare liniştită, periată uşor de un vânt tandru şi scăldată în razele soarelui generos. Dar această mare s-a zburlit brusc şi n-a mai fost la fel de prietenoasă cum o crezusem. Înşelătoare, învolburată, marea ne-a pus în faţa a fel de fel de situaţii, ne-a învăţat cele mai multe lecţii, ne-a întărit din punct de vedere psihic, dar şi fizic, ne-a făcut să ne împotrivim oboselii. Mereu într-o continuă nelinişte, ne-a insuflat un sentiment de alertă neîncetată şi chiar de grijă faţă de noi şi faţă de cei din jur. Nava devenise căminul nostru, iar noi eram o familie, cam mare şi cam pestriţă, ce-i drept, dar unită şi atentă la nevoile membrilor săi.

3. Cadet în Rusia

Novorossiysk, al doilea oraş-port pe ţărmul căruia am ancorat, o nouă lume, o altă mentalitate, obiceiuri diferite, dar totuşi, o legătură – marea şi navele care o străbat şi o respectă. Şi aici ne-am bucurat de ospitalitatea localnicilor şi de frumoasele locuri care parcă erau dispuse strategic pentru a ne conduce pe noi, pas cu pas, către ceea ce înseamnă Rusia. Acum am conştientizat norocul pe care îl aveam văzând atâtea lucruri deosebite. Trecem prin timp fără a ne bucura de el aşa cum ar trebui, fără a pune preţ prea mare pe faptul că, din păcate, el este ireversibil şi că nu vom avea niciodată şansa să retrăim anumite momente.

Este minunat să întâlneşti tot felul de oameni şi e şi mai plăcut când descoperi lucrurile pe care le ai în comun cu aceştia. Incredibil cred că este cuvântul care ar defini cel mai bine puterea miraculoasă a mării. Ea era, de fapt, cea care ne-a adunat pe toţi şi era puntea noastră de legătură. Puteam să nu ştim nimic despre limba, religia, ţara celor pe care îi întâlneam dar, erau amănunte de-a dreptul insignifiante. Conta atmosfera creată în jurul nostru, bucuria reală de a fi înconjuraţi de marinari de toate vârstele şi culorile care ne împărtăşeau cu multă plăcere din experienţa lor şi care erau foarte atenţi când le vorbeam despre România şi bucăţica noastră de mare. Din vorbă în vorbă, descopeream cât de multe lucruri aveam în comun şi cât de mult ne făcuseră zilele petrecute pe mare să tragem de fiecare secundă în care ne aflam în compania unor oameni atât de frumoşi.


120 ____________________________________________________________________________

Escala din Sochi ne-a permis să-i reîntâlnim pe cei care deveniseră deja prietenii noştri. Rusia a început să ne dezvăluie o altă faţă a sa, una deosebită, multicoloră şi deloc tăcută. Diversitatea pe care o descopeream părea ruptă din alt loc. Şi minunile nu încetau să apară: de-a dreptul ireal părea felul în care convieţuia vegetaţia montană cu cea specifică zonei. Peisajul care se desena sub creionul naturii ajutate într-o oarecare măsură de om părea desprins din cărţile cu basme.

Şi, între o vizită şi o sesiune de cumpărături, era absolut necesar să participăm şi la parada echipajelor, care, în acest oraş mi s-a părut a fi cea mai deosebită, deoarece a angrenat un număr fabulos de spectatori care ne-au însoţit şi ne-au aplaudat pe tot traseul manifestaţiei. Nouă ne-a făcut plăcere să improvizăm şi un spectacol chiar în stradă, în timpul paradei şi să demonstrăm o dată în plus că românii nu şi-au dat uitării naţionalismul. Am cântat „Marinarii” din toată inima şi am defilat acaparând atenţia ruşilor care şi-au dezlipit privirea de la marinarii lor.

Cuvintele sunt prea sărace pentru a exprima tumultul de sentimente şi trăiri care ne asaltau. Echipajul nostru a primit multe premii pentru activitatea desfăşurată, premii care ne-au surprins în cea mai frumoasă manieră şi ne-au onorat. Ne-am simţit mândri că suntem români şi că am reprezentat ţara într-un mod frumos. Am fost felicitaţi şi România a fost strigată de pe buzele participanţilor din celelalte ţări. Cred că, oricât de greu ne-ar fi fost şi oricâte obstacole am întâlnit în drumul nostru, de la lupta cu acomodarea la un mediu total nou şi până la ruperea unor manevre, toate acestea s-au şters cu buretele. Până în acel moment eu nu am conştientizat sau nu am avut ocazia să realizez ce sentiment cu totul diferit este mândria că aparţii unui popor şi că duci numele ţării spre a fi cunoscut în rândul celorlalte state.

Tot la Sochi, Mircea şi-a aniversat cei 75 ani de când navigă şi reprezintă cu mândrie în lume, Marina Română şi România.

4. Spre casă

După escala din Sochi, pentru alte câteva zile marea ne-a fost şi punct de sprijin, dar şi forţă perturbatoare şi s-a contopit cu orizontul nostru comun. Gânduri contradictorii se perindau prin mintea mea... un oarecare regret pentru că mi se părea că totul se sfârşise prea repede dar, de cealaltă parte, ardeam de nerăbdare să ajung acasă la cei dragi.

Ne apropiam, simţeam în nări aer românesc, eram foarte fericită dar, regretul că nu mă voi mai întâlni cu nava şcoală Mircea în ipostaza de cadet nu mă lăsa în pace. Deşi această doamnă elegantă a ajuns la vârsta de 75 ani, şi-a îndeplinit şi în acest an misiunea şi ne-a protejat pe toţi, chiar dacă învăţasem sau nu să-i arătăm respectul cuvenit.

Deşi m-am întors mult mai bogată decât am plecat, expresia „nicăieri nu-i ca acasă” s-a aplicat perfect în cazul meu şi acest lucru l-am observat chiar în momentul în care am intrat în port. Senzaţia că aparţin acestor locuri s-a manifestat printr-o bucurie stranie care m-a acaparat de îndată ce portul pe care îl părăsisem cu trei


____________________________________________________________________________ 121

săptămâni înainte ne-a primit şi ne-a oferit un loc între celelalte nave, întregind marea de parâme şi vele.

În Constanţa mi se părea că toţi oamenii îmi sunt cunoscuţi şi aveam acest sentiment pentru că vorbeam aceeaşi limbă. Obişnuinţă cred că pot numi cele câteva zile în care nava a fost deschisă spre a fi vizitată deoarece repetam experienţele din celelalte porturi. Prieteni, membri ai familiilor noastre, profesori şi chiar persoane pe care nu le cunoşteam şi se numărau printre vizitatori ne felicitau, ne arătau mândria şi respectul pe care ni-l poartă şi, pentru mine, nu a fost puţin lucru să aud astfel de cuvinte.

Pot spune că mă simţeam „de-a lui Mircea” şi modul în care l-am perceput la sfârşitul practicii era la 180º faţă de prima zi pe navă. Eram ca acasă, eram în largul meu, acolo se contura mica mea lume.

Cu siguranţă ne va fi dor de tot ce am trăit în perioada acestui stagiu de practică, dar ne-au rămas zeci de ore de filmări, mii de poze, suveniruri şi amintiri palpabile.

Nava şcoală Mircea va continua să execute marşuri de instrucţie, să pregătească generaţii şi generaţii de cadeţi şi să fie în continuare cel mai bun ambasador al Forţelor Navale şi al României în lume.

122 ____________________________________________________________________________

75 ANI DE INFANTERIE MARIN Ă (1940-2015)

Locotenent-colonel Marius GHEORGHESCU, Batalionul 307 Infanterie Marină

MOTTO : „S-ar putea să nu te intereseze războiul, dar tu îl interesezi pe el.”

Lev Davidovici Troţki

1. Introducere

În anul 2015, se împlinesc 75 ani de la înfiinţarea primei unităţi de infanterie marină din Armata României. La 1 aprilie 1940, prin Înaltul Decret Regal nr. 635, se constituia Batalionul 1 Infanterie Marină – prima unitate de acest fel din Armata Română.

Infanteria marină reprezintă un gen de forţă distinct din cadrul armatelor statelor ce îşi au istoria şi interesele strategice legate de expansiunea maritimă (regională sau globală) precum şi de cucerirea, controlul şi apărarea coloniilor. În mod evident, aceste state au dezvoltat în istoria lor, în primul rând, puternice forţe navale.

Deşi, primele elemente precursoare ale infanteriei marine în România, datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea, prima unitate de infanterie marină se înfiinţează în primii ani al celui de-al Doilea Război Mondial, fiind angajată ulterior în apărarea Deltei Dunării împotriva operaţiilor de forţare a Dunării de către Armata Roşie, precum şi în apărarea coastei în zona fluviuo-maritimă şi lagunară. Ulterior, după un proces de reducere graduală, până la desfiinţarea totală în anul 1958, se reînfiinţează Batalionul 307 Infanterie Marină, în anul 1971, devenind în scurt timp o unitate de elită a Forţelor Navale.

2. Elemente precursoare ale infanteriei marine în România

În anul 1878, după terminarea Războiului de Independenţă şi revenirea Dobrogei în cadrul statal românesc, la nivelul conducerii Marinei Militare s-a afirmat ideea formării unor unităţi specializate în apărarea dinspre uscat a frontierei maritime, a obiectivelor de pe litoralul maritim şi a porturilor fluviale.


____________________________________________________________________________ 123

Prima menţionare a infanteriştilor marini apare în anii 1886-1888. Conform Legii de organizare a Flotilei din anul 1886, s-au acordat noi credite pentru extinderea parcului de nave de luptă. Pe baza acestor credite au fost comandate, la şantierele navale din Anglia şi Franţa, un crucişător, trei canoniere şi trei torpiloare. Noilor nave li s-au dat denumirile: crucişătorului Elisabeta, canonierelor: Bistriţa, Siretul şi Oltul, iar torpiloarelor Năluca, Sborul, Smeul. Crucişătorul Elisabeta a fost construit de şantierele firmei Armstrong din New Castle, cu suma de 1.512.000 lei. Acesta a fost pus sub comanda colonelului Vasile Urseanu şi a fost armat cu marinari români, absolvenţi ai şcolii de marină; pe lângă specialităţile de marină ale membrilor echipajului (50 fochişti/mecanici, 50 artilerişti, 20 timonieri, 20 gabieri şi 20 torpilori), echipajul crucişătorului includea şi 20 infanterişti marini.

Până în anul 1894, la Galaţi, Sulina, Chilia Veche, Brăila şi Isaccea s-au creat companii de infanterie marină, dar aceste subunităţi dispuneau de efective scăzute în raport cu misiunea lor de pază, observare şi supraveghere în sectoarele fluviale de responsabilitate. Ierarhic, aceste subunităţi se subordonau direct comandanţilor porturilor fluviale şi erau incluse în componenţa Apărării mobile şi fixe a porturilor.

Ulterior, în perspectiva participării României la Primul Război Mondial, la 18 noiembrie 1914, potrivit „Ipotezei Z” – Proiectul Planului Român de Campanie, se prevedeau forţe şi mijloace disponibile, pentru apărarea dinspre uscat a litoralului, corespunzător sectoarelor de litoral Constanţa şi Sulina. Sectorul de acoperire Sulina cuprins între Unirea şi Chilia Veche, avea la dispoziţie crucişătorul Elisabeta, un grup de nave auxiliare, un detaşament de infanterie marină şi alte subunităţi de artilerie şi lansare torpile. După intrarea în război, încă de la sfârşitul anului 1916, la gurile Dunării apărarea era asigurată de gruparea navelor maritime române şi ruse ale Sectorului II Sulina.

Sfârşitul anului 1916, a înregistrat dureroasa înfrângere a României în Primul Război Mondial şi pierderea a două treimi din teritoriul ţării. Insuccesul grupului de armate General Prezan în operaţia de pe Neajlov–Argeş a impus, conform hotărârilor factorilor de decizie politico-militară, acţiuni pentru retragerea generală spre Moldova. Retragerea armatei şi a administraţiei în Moldova, începând cu luna decembrie a anului 1916, a permis trecerea la reorganizare, în cadrul procesului general de reorganizare a armatei, la care a luat parte şi Marina Militară.

Contrar situaţiei dificile în care se găsea, marina nu a fost exclusă din calculele Înaltului Comandament român în planificarea operaţiilor din vara anului 1917. Documentele de arhivă conservă studii originale privind debarcarea unei divizii pe coasta de vest a Lacului Razelm sau în raionul Dunavăţul de Jos, cât şi un memoriu referitor la posibilitatea unor acţiuni ofensive în Delta Dunării; se contura, tot mai clar, ideea unei acţiuni secundare în ansamblul ofensivei de la Nămoloasa, acţiune al cărei obiectiv era învăluirea poziţiei inamice întărite din zona Isaccea–Mahmudia–Tulcea şi neutralizarea trupelor bulgare din nordul Dobrogei. La 24 ianuarie 1917, aceste preparative s-au concretizat în organizarea unei unităţi speciale destinate operaţiilor de debarcare – Batalionul de Debarcare al Marinei – unitate tactică precursoare pentru ceea ce astăzi definim, din punct de vedere doctrinar, infanterie marină, incluzând un efectiv de circa 720 infanterişti marini.


124 ____________________________________________________________________________

Structura operaţională a acestuia includea: statul major, patru companii de infanterie, o companie de mitraliere, un pluton de pionieri, o secţie de artilerie de cal. 37 mm (două piese), un pluton grenadieri şi o escadrilă de bărci. În acelaşi an se constituie Corpul Infanteriştilor Marinei structură ce includea Batalionul de Debarcare şi Grupul Companiilor de Marş, având ca zonă de responsabilitate Delta Dunării şi litoralul maritim.

De asemenea, marile unităţi de infanterie şi cavalerie au primit ca sarcină de a organiza subunităţi destinate unor operaţii de debarcare. Împreună cu bateriile de artilerie care apărau oraşul Galaţi, barajul de mine instalat în amonte de port, precum şi Flota de operaţiuni de sub comanda comandorului Vasile Scodrea. Batalionul de Debarcare al Marinei urma să fie întrebuinţat pentru apărarea regiunii Chilia Veche şi în sectorul Dunării Maritime. Acest Batalion de Debarcare, apare deja, în Ordinea de bătaie a Marinei Militare Romane din ianuarie 1917, iar la începutul anului 1918, a participat alături de navele Flotei de Operaţiuni Române, la ocuparea celor trei porturi din sudul Basarabiei: Ismail, Chilia Noua şi Vâlcov.

La 21 ianuarie 1918, de la bordul monitorului Lascăr Catargiu, au fost debarcate pe malul basarabean, două plutoane din Batalionul de Debarcare al Marinei, aflate sub comanda căpitanului Gheorghe Constantinescu, care au ocupat în aceeaşi zi, Ismailul.

La 25 ianuarie 1918, Divizia I Monitoare şi două vedete ale Flotei Române de Operaţiuni au sprijinit debarcarea în portul Chilia Nouă a unui Detaşament de Marină şi a două Companii din Batalionul de Debarcare al Marinei, care au fost primite cu urale de populaţia oraşului. La 2 februarie 1918, trupele române au debarcat în Vâlcov, iar în ziua următoare, vedetele nr. 3 şi nr. 4 au îmbarcat forţele Batalionului de Debarcare din Canalul Cernovka, debarcându-le ulterior la gura Canalului Solomonov. În urma acestor operaţiuni, au fost distinşi cu ordine şi medalii de război, mai mulţi ofi ţeri, printre care căpitanul Gheorghe Constantinescu, comandantul a două plutoane din Batalionul de Debarcare al Marinei şi locotenentul Vasile Marcu, comandantul Companiei de Mitraliere a Batalionului de Debarcare, precum şi mai mulţi marinari din efectivele aceluiaşi batalion.

Mai târziu, în ciuda nenumăratelor întârzieri la care a recurs partea română în speranţa redresării situaţiei de ansamblu, sub presiunea tot mai accentuată a Puterilor Centrale, România a fost împinsă la Pacea de la Bucureşti, din 24 aprilie/7 mai 1918.

În aceste condiţii în urma prevederilor Păcii de la Bucureşti operaţia de demobilizare a marinei militare a fost fixată prin Instrucţiunile nr. 429 din 7-20 mai 1918. Prin stipulaţiile acestor instrucţiuni, efectivul total a marinei era stabilit la 2.526 militari, din elementele componente numai Flota de operaţii rămânând cu organizarea şi efectivele de război (reduse însă la minim). Prin aceleaşi instrucţiuni, Batalionul de Debarcare al Marinei era dizolvat.

Pacea de dictat impusă României la 24 aprilie/7 mai 1918, nerecunoscută şi neratificată de suveranul român, nu a însemnat însă abandonarea luptei pentru împlinirea idealului unităţii naţionale. După cum se ştie, Marele Stat Major român a pregătit în secret remobilizarea armatei, concomitent cu o acţiune îndrăzneaţă de eludare a prevederilor tratatului de pace. Nici marina nu a fost exclusă din aceste


____________________________________________________________________________ 125

calcule, dovadă stând „Instrucţiunile secrete asupra mobilizării marinei pe timpul ocupării Munteniei şi Olteniei de către Puterile Centrale”, document ce prevedea revenirea la vechea organizare de război întregită cu crucişătorul auxiliar Regele Carol, reîntors din porturile ruseşti.

3. Perioada 1920-1944 (interbelică)

După formarea statului naţional unitar român, la 1 Decembrie 1918, transformările produse în viaţa economică, militară şi politică, s-au reflectat şi în planul militar. Teoreticieni de prestigiu ca generalul Paul Teodorescu, comandorul Ion Bălăbănescu şi alţii, sintetizând experienţa trecutului, au conturat direcţiile de dezvoltare ale organismului armatei, în raport cu cerinţele etapei date şi cele de perspectivă şi ţinând cont de politica militară promovată de cercurile decizionale române al căror obiectiv principal era, edificarea unui sistem naţional de apărare cu misiunea fundamentală de a apăra independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a României. În acest cadru s-au înscris şi studiile referitoare la organizarea şi dotarea Marinei Regale, în raport cu noile misiuni ce urmau să-i revină în urma desăvârşirii unităţii de stat. Dintre aceste misiuni, celei de apărare a litoralului şi malurilor Dunării i s-a acordat o atenţie deosebită de către specialiştii militari, formulând o serie de idei şi concepte asupra modului de organizare, conducere şi cooperare a forţelor participante.

Având în vedere importanţa şi complexitatea apărării litoralului şi malurilor Dunării, încă din anul 1920, au fost luate primele măsuri organizatorice de constituire a unor unităţi şi subunităţi destinate acestui scop. Astfel, la 11 martie 1920, sunt înfiinţate Apărarea Fixă Maritimă şi Apărarea Fixă Fluvială, subordonate direct Comandamentului Marinei Regale. În cadrul acestor structuri, erau organizate subunităţi de apărare sub apă, de infanterie-observare, transmisiuni şi pionieri, dislocate în posturile de observare (supraveghere), de-a lungul litoralului şi fluviului, întărite cu artilerie de calibru 101, 120 şi 152 mm. În cadrul acestor structuri nou înfiinţate apar trei Companii de Infanterie şi Observare dislocate la Sulina, Liman şi Chilia, fiind destinate pentru observarea împotriva minelor şi navelor de suprafaţă inamice, menţinerea legăturii cu navele proprii, interzicerea infiltrării grupurilor de cercetare-diversiune şi întârzierea acţiunilor inamicului până la sosirea forţelor principale.

Înrăutăţirea situaţiei internaţionale în primăvara anului 1939, precum şi izbucnirea la 1 septembrie a celui de-al Doilea Război Mondial, au determinat autorităţile să adopte măsuri ferme de întărire a capacităţii de luptă a unităţilor şi marilor unităţi, pentru apărarea ţării. În aceste împrejurări, pe baza unor studii efectuate, se ajunge la concluzia că pentru apărarea litoralului maritim şi controlul ostroavelor Dunării sunt necesare forţe speciale de marină. În anul 1939, existau în trei locaţii (Staţiunea Sulina, Staţiunea Liman şi pe Braţul Chilia) şi 12 posturi de observare, dispersate între Grindul Chituc şi Pardina; acestea îndeplineau misiuni de observare-supraveghere şi legătură navală de pază şi apărare a sectoarelor


126 ____________________________________________________________________________

fluviuo-maritime încredinţate, fiind dotate cu armament automat, mijloace de semnalizare, comunicare navală şi de comunicaţii.

În timpul stării de criză de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, la 1 aprilie 1940, prin Înaltul Decret Regal nr. 635, pentru apărarea litoralului, pe lângă Regimentul de Geniu Marină şi Divizionul de Artilerie de Coastă, se constituie Batalionul 1 Infanterie Marină – prima unitate de acest fel din Armata Română. Cu un efectiv de 48 ofiţeri, 55 subofiţeri şi 2.250 gradaţi şi soldaţi, acesta avea atât misiuni de observare, supraveghere, apărare la litoral precum şi misiuni specifice acestui gen de armă – debarcarea şi apărarea porturilor, prin companiile de debarcare.

La 1 mai 1941, prin Înaltul Decret Regal nr. 1527, Batalionul de Infanterie Marină se transformă în Regiment de Infanterie Marină cu comandamentul la Brăila. Regimentul de Infanterie Marină includea un efectiv de 159 ofiţeri, 198 subofiţeri şi 3.653 soldaţi, cu următoarea organizare:

Partea Operaţională formată din: - Batalioanele 15, 16, 17 Infanterie Marină cu câte trei Companii Puşcaşi şi o

Companie Armament Greu; - Companiile 1, 2 Observare; - Compania Debarcare (trei Plutoane Puşcaşi şi un Pluton Mitraliere); aceasta

era subordonată Forţei Navale Fluviale. Partea Sedentară, dislocată la Reni în Basarabia, format din: - Batalion de Instrucţie; - Companie Depozit; - Companie Garnizoană În perioada 1941-1944, Regimentul de Infanterie Marină suferă mai multe

restructurări succesive, determinate de evenimentele politice şi militare prin reintegrarea Basarabiei la patria mamă şi intrarea României în război.

După intrarea României în al Doilea Război Mondial, în urma acţiunilor de restructurare, la 21 iunie 1941, forţele maritime operative din compunerea Armatei Române cuprindeau: Comandamentul Marinei Militare – căruia i se subordonau: Comandamentul Diviziei de Mare, Comandamentul Diviziei de Dunăre, Detaşamentul Maritim Sulina şi Sectorul Dunărea de Sus. Cele mai importante schimbări s-a produs după cum urmează.

1. Batalionul 15 Infanterie Marină, în martie 1942, s-a transformat în Batalion de Observare Marină destinat supravegherii şi apărării litoralului basarabean între Cardon şi Limanul Nistrului. Acesta constituia Subdetaşamentul Chilia Veche (mai-septembrie 1941) din cadrul Detaşamentului Maritim la Odessa (octombrie 1941-februarie 1944). Aceasta a durat până în aprilie 1944, când situaţia a impus revenirea batalionului la vechea organizare şi destinaţie.

2. Batalionul 16 Infanterie Marină constituia Subdetaşamentul Sulina, mai 1941-ianuarie 1944, din cadrul Detaşamentului Maritim Sulina.

3. Batalionul 17 Infanterie Marină constituia Subdetaşamentul Periprava (mai 1941) din cadrul Detaşamentului Maritim Liman (septembrie 1941-februarie 1944) cu companiile dislocate astfel: compania 1 la Nicolaieni, compania a 2-a la Bugaz şi compania a 3-a la Zolocari.


____________________________________________________________________________ 127

După 22 iunie 1941, conform ordinului de operaţie, batalioanelor de infanterie marină le-au revenit misiuni de apărare a fâşiei fluviale, pentru îndeplinirea cărora trebuiau să coopereze cu pichetele de grăniceri, cele mai grele lupte în apărarea sectorului de nord-est al Deltei Dunării fiind duse de Batalionul 15 Infanterie Marină.

Stabilirea unui dispozitiv de luptă puţin eşalonat în adâncime, cu posibilităţi modeste de executare a contraatacurilor, precum şi dotarea insuficientă cu armament de artilerie au fost scoase în evidenţă în acţiunile din vara anului 194,1 din Delta Dunării. Astfel, la 26 iunie 1941, la ora 03:00, o puternică pregătire de foc a artileriei sovietice s-a dezlănţuit asupra poziţiilor infanteriştilor marini în sectoarele Chilia Veche şi Periprava. A urmat simularea unei debarcări în flancul drept al poziţiei româneşti de apărare, după care, unităţi sovietice îmbarcate pe opt vedete blindate au forţat Braţul Chilia şi au debarcat la nord de Chilia Veche, unde se afla Batalionul 15 Infanterie Marină, în timp ce o vedetă blindată şi două bacuri transportoare de trupe s-au infiltrat pe Braţul Tătaru şi au debarcat în spatele poziţiilor de la Chilia Veche. O parte din puşcaşii marini români s-au retras pe Grindul Câşla, dar majoritatea au fost capturaţi. Numai intervenţia promptă a navelor fluviale din subordinea Grupării Tactice Tulcea şi a artileriei Diviziei a 10-a a forţat navele sovietice, care au susţinut debarcarea să se retragă.

După plecarea navelor sovietice din Deltă, monitoarele româneşti şi navele de dragaj, în cooperare cu alte subunităţi ale Grupării Tactice Tulcea; au ocupat porturile Reni, Ismail, Chilia Noua şi Vâlcov. Efectivele Batalionului 15 Infanterie Marină au recuperat în aceeaşi zi localităţile Câşlele, Chilia Veche şi Pardina, iar subunităţi ale Batalioanelor 16 şi 17 Infanterie Marină au eliberat localităţile Jibrieni, Musura şi Periprava. Până la 22 iulie 1941, întreaga Deltă a Dunării a fost trecută sub controlul trupelor române. După retragerea trupelor şi administraţiei sovietice din Basarabia, Divizia de Dunăre a executat misiuni de dragaj a canalelor navigabile, de curăţire a deltei de partizani, a efectuat, la ordinul eşaloanelor superioare, transporturi de trupe şi materiale şi apărare a litoralului între Jibrieni şi Sf. Gheorghe.

Batalionul 15 Infanterie Marină a pierdut 358 oameni (11 ofiţeri, 13 subofiţeri şi 334 soldaţi). Lipsa tunurilor antitanc cu care s-ar fi putut neutraliza vedetele blindate şi calitatea mai slabă a ofiţerilor şi soldaţilor unităţii, în frunte cu locotenentul colonel Ioan Albescu, au dus la un asemenea dezastru. La Periprava însă, Batalionul 17 Infanterie Marină era dotat cu tunuri antitanc de 47 mm Schneider model 1936; patru vedete blindate sovietice au fost distruse şi atacul a fost respins, batalionul menţinându-şi poziţiile.

Tot în cadrul acestor misiuni a fost scoasă în evidenţă necesitatea creării unei rezerve de forţe dispusă central şi dotată cu nave rapide pentru a putea interveni oportun.

Prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 76402 din 21 martie 1944, se reînfiinţează Regimentul de Infanterie Marină având în compunere: Batalioanele 15, 16 şi 17 de Infanterie Marină destinate apărării Deltei Dunării şi o Companie de Debarcare pentru acţiuni de desant amfibiu. Pe lângă aceste subunităţi, Regimentul de Infanterie Marină mai avea în compunere şi două Companii de observare-supraveghere şi Informare, subunităţi de instrucţie şi subunităţi de asigurare.


128 ____________________________________________________________________________

Schimbările survenite în organizarea Regimentul de Infanterie Marină de la înfiinţare şi până la 23 august 1944, au fost determinate, în principal, de evoluţia frontului şi reintegrarea Basarabiei în graniţele ţării, precum şi de creşterea numărului de militari necesari a fi instruiţi şi diversificarea specialităţilor în care se pregăteau aceştia.

Batalioanele de Infanterie Marină din cadrul Regimentului de Infanterie Marină înfiinţat în 1944, au fost întrebuinţate pentru apărarea Deltei pe subdetaşamente tactice în compunerea cărora mai intrau: subunităţi de artilerie, geniu, nave etc. În ceea ce priveşte apărarea Deltei, Marina Regală a încredinţat spre apărare Regimentului de Infanterie Marină zona situată la est de aliniamentul localităţilor Pardina–Mahmudia–Gura Portiţei, cu misiunea de a interzice trecerea inamicului peste fluviu, din Basarabia în Dobrogea şi debarcarea de trupe la gurile fluviului. Statul Major al Marinei a decis apărarea cu două batalioane de infanterie marină a sectorului Pardina–Chilia Veche, iar sectorul Chilia Veche–Sf. Gheorghe cu un batalion ce supraveghea intervalele dintre acestea cu şalupe de patrulare. Punerea în practică a acestei concepţii a fost realizată prin înfiinţarea Detaşamentului Maritim Sulina. Detaşamentul Maritim Sulina a fost conceput ca o unitate tactică, cu misiunea de apărare a Deltei Dunării şi a gurilor Dunării având în compunere:

- Subdetaşamentul Sulina cu: Batalionul 16 Infanterie Marină, Gruparea Artilerie de Coastă Sulina cu două baterii a trei secţii fiecare şi Grupul Artilerie Plutitoare cu patru secţii;

- Subdetaşamentul Periprava cu: Batalionul 17 Infanterie Marină şi o Baterie Artilerie Navală;

- Subdetaşamentul Chilia Veche cu: Batalionul 15 Infanterie Marină şi o Baterie Artilerie Navală;

- Secţia şalupe de patrulare. După revenirea Basarabiei în cadrul frontierelor naţionale, Statul Major al

Marinei îşi modifică concepţia de apărare fiind înfiinţate, pe scheletul celor trei subdetaşamente existente deja, detaşamentele tactice independente Sulina, Liman şi Odessa, organizate astfel:

- Detaşamentul Maritim Liman cu comandamentul la Cetatea Albă, ce subordona: Batalionul 17 Infanterie Marină, Compania Observare şi câteva subunităţi de sprijin (secţii de artilerie, artilerie navală, companie de pionieri etc.);

- Detaşamentul Maritim Odessa cu comandamentul la Odessa, ce subordona Batalionul 15 Infanterie Marină şi o baterie de artilerie;

- Detaşamentul Maritim Sulina cu comandamentul la Sulina ce subordona: Batalionul 16 Infanterie Marină, Compania 1 Observare, Flotila de Siguranţă, Secţia Şalupe de Patrulare, Gruparea de Artilerie Marină şi subunităţi de grăniceri şi jandarmi din zonă.

La începutul anului 1944, datorită apropierii frontului de graniţele ţării, apărarea deltei se reorganizează astfel:

- linia principală de rezistenţă pe malul drept al Braţului Chilia;


____________________________________________________________________________ 129

- organizarea în subordinea Comandamentului Forţelor Navale Fluviale a trei detaşamente: Detaşamentul Fluvial Chilia, Detaşamentul Maritim Vâlkov, Detaşamentul Maritim Sulina şi un Detaşament de Grăniceri în rezervă.

Conform Directivei Marelui Stat Major din data de 23 august 1944, cele trei detaşamente din care făceau parte şi Batalioanele de Infanterie Marină au primit misiunea apărării Deltei Dunării împotriva desantului maritim şi aerian german, de a dezarma şi captura unităţile germane aflate în zona lor de acţiune precum şi de a coopera cu trupele şi navele ruseşti împotriva forţelor hitleriste.

Partea sedentară a Regimentului de Infanterie Marină, dislocată la Călăraşi, a primit misiunea de apărare a oraşului împotriva trupelor germane care se retrăgeau, începând cu a doua parte a lunii septembrie 1944.

Organizarea Regimentului de Infanterie Marină se modifică prin înfiinţarea de subunităţi noi, considerate absolut necesare unei unităţi moderne de acest gen. Astfel, în compunerea Companiilor de Puşcaşi au fost înfiinţate Plutoanele de Aruncătoare Antitanc de 60 mm şi de Bărci de Asalt, iar Plutonul de Tunuri Însoţire s-a transformat în Pluton de Tunuri Antitanc. Centrul de Instrucţie s-a reorganizat pe cinci companii de instrucţie: observare, armament greu, specialităţi, puşcaşi şi antitanc. Această ultimă organizare este cea mai completă din toată perioada analizată, cuprinzând toate elementele necesare unei astfel de unităţi: subunităţi de manevră, subunităţi de sprijin de luptă, subunităţi de mijloace pentru debarcare, subunităţi de instrucţie şi subunităţi de asigurare de aprovizionare-reaprovizionare şi de transport (suport logistic).

În urma acţiunilor de luptă desfăşurate de subunităţile de infanterie marină s-au desprins următoarele concluzii de ordin tactic:

- deşi concepţia de întrebuinţare a infanteriei marine a fost bună, materializarea tactică a avut de suferit datorită înzestrării necorespunzătoare a subunităţilor şi efectivelor;

- lipsa preocupării pentru dezvoltarea tacticii acestui gen de armă mai ales ca urmare a lipsei de cooperare cu forţele terestre;

- neglijarea, în pregătirea luptei în special, în ceea ce priveşte organizarea conducerii, constituirea rezervelor, asigurarea multilaterală a acţiunilor de luptă şi lipsa de mobilitate a unităţilor de infanterie marină.

Pe ansamblu, concepţia de întrebuinţare a forţelor a rămas neschimbată, cu foarte mici excepţii, fapt dovedit de menţinerea, în linii generale, a aceleiaşi structuri organizatorice până la 23 august 1944, când Regimentul de Infanterie Marină era subordonat Comandamentului de Litoral Maritim şi Fluvial.

4. Înzestrarea şi folosirea în luptă a infanteriei marine în perioada 1920-1940

În această perioadă s-au produs puţine modificări în ceea ce priveşte dotarea efectivelor, puşcaşii marini dispunând ca armament individual de puşti cu baionetă şi revolvere, iar în ce priveşte observarea-supravegherea şi informarea subunităţile aveau în dotare lămpi de semnalizare, pavilioane braţe şi pavilioane saule, pistoale de


130 ____________________________________________________________________________

semnalizare, rachete şi telefoane. Această dotare permitea îndeplinirea unor misiuni de apărare a litoralului şi malurilor Dunării împotriva desantului debarcat prin surprindere, până la sosirea forţelor principale.

Dotarea infanteriei marine s-a îmbunătăţit odată cu înfiinţarea Regimentului de Infanterie Marină, Companiile de Armament Greu fiind dotate cu, trei tunuri de însoţire cal. 37 mm sau 57 mm, iar Grupele de Mitraliere din Companiile de Puşcaşi, cu câte trei piese de calibru 11 mm.

În urma acţiunilor din 26 iunie 1941, de la Chilia Veche şi Periprava, a fost scoasă în evidenţă necesitatea îmbunătăţirii dotării infanteriei marine cu armament. Primele măsuri au fost luate începând cu anul 1942, când numărul de mitraliere a fost crescut de la 44 la 69 şi al puştilor mitraliere de la 152 la 235. Au fost înfiinţate Compania de Debarcare a Aruncătoarelor de 60 şi 81,4 mm şi fiecare companie a fost dotată cu încă câte două tunuri de însoţire. Cu toate acestea, au rămas nerezolvate multe probleme în ceea ce priveşte dotarea cu material de artilerie şi nave necesare transportului de efective şi materiale în deltă.

5. Evoluţia infanteriei marine după cel de-al Doilea Război Mondial

Începând cu anul 1945, intervenţia Comisiei Aliate de Control din România a determinat diminuarea infanteriei marine la 1.000 militari. În anul 1948, se transformă în Grup de Infanterie Marină, iar în anul 1958 este desfiinţată, la cererea consilierilor sovietici din Ministerul Forţelor Armate.

Reprezentativ pentru unităţile de infanterie marină postbelice, este faptul că, acestea şi-au schimbat din ce în ce mai mult destinaţia, devenind unităţi de observare şi instrucţie, acţionând în cadrul sistemului de fortificaţii de pe litoral, cu excepţia perioadei 1 octombrie 1948-1 august 1949, când a funcţionat Grupul de Infanterie Marină, care a avut misiuni specifice acestui gen de forţe, situaţie care a durat cu unele întreruperi, până în anul 1958, când sub presiunea consilierilor sovietici, infanteria marină a fost desfiinţată.

Preocupările pentru întărirea capacităţii combative a armatei pentru crearea unor noi genuri de armă, care să ducă acţiuni de luptă cu caracter de independenţă, într-un spaţiu geografic cu particularităţi deosebite, s-au concretizat prin reapariţia infanteriei marine în compunerea Marinei Militare.

Ca urmare a evenimentelor din Cehoslovacia anului 1968, conducerea politico-militară a României adoptă un curs de acţiune independent în ceea ce priveşte doctrina naţională de apărare. În consecinţă, hotărăşte înfiinţarea mai multor unităţi şi mari unităţi. Prin Ordinul Ministrului Forţelor Armate nr. CL 00512 din 17.05.1971, la 29 noiembrie 1971, este înfiinţat Batalionul 307 Infanterie Marină prin desfiinţarea unui batalion de infanterie din cadrul Regimentului 56 Infanterie de la Brăila, în subordinea Comandamentului Marinei Militare. Prima garnizoană de dislocare a Batalionului 307 Infanterie Marină a fost în localitatea 2 Mai, judeţul Constanţa.


____________________________________________________________________________ 131

După taberele de instrucţie din vara anilor 1972-1973, organizate în raionul Babadag, se cristalizează ideea că zona acţiunilor de luptă a Batalionului 307 Infanterie Marină ar trebui să fie Delta Dunării şi Complexul Lagunar Razelm–Sinoe. Consiliul Militar Superior propune construirea unei noi cazărmi pentru Batalionul 307 Infanterie Marină la Babadag, judeţul Tulcea.

Ca urmare a avantajelor privind misiunile, capabilităţile şi poziţia, oferite de noua garnizoană, în anul 1973, Batalionul 307 Infanterie Marină este redislocat la Babadag, judeţul Tulcea, într-o zonă extrem de propice desfăşurării instrucţiei specifice, dislocării în zona de responsabilitate şi executării misiunilor tactice încredinţate.

O caracteristică importantă a acestei perioade, în special în anii ’80, o reprezintă participarea batalionului cu trupe în economia naţională, conform directivelor politice comuniste din acea vreme; ca toate celelalte unităţi militare din Armata României, în acei ani, batalionul trimitea trupe la diverse activităţi economice în agricultură, în zona minieră Petroşani şi bineînţeles la construcţia Canalului Dunăre–Marea Neagră. Cu toate acestea, batalionul şi-a menţinut standardele înalte privind instrucţia pentru luptă şi faima de unitate de elită a Marinei Militare.

În timpul evenimentelor de la sfârşitul anului 1989, Batalionul 307 Infanterie Marină a executat misiuni specifice pentru securitatea şi apărarea obiectivelor din zona de coastă (litorală şi lagunară) a României, precum şi pentru asigurarea libertăţii de mişcare pe rutele principale din Dobrogea, după cum urmează:

- paza, securitatea şi apărarea Aeroportului de la Mihail Kogălniceanu, judeţul Tulcea şi a unor obiective vitale ale Marinei Militare dispuse în zona de responsabilitate;

- apărarea sectorului de litoral Eforie pentru interzicerea debarcării unor forţe inamice de desant maritim din zona Mării Negre;

- patrularea/controlul principalelor rute de deplasare din judeţele Tulcea şi Constanţa, pentru descurajarea eventualelor acţiuni teroriste sau diversioniste;

- patrularea zonei lagunare Razelm–Sinoe; - misiuni de ajutor umanitar în sprijinul populaţiei locale din zona de

responsabilitate.

6. Evoluţia infanteriei marine după anul 1990

După 1990, Batalionul 307 Infanterie Marină rămâne singura unitate autentică de infanterie marină, chiar dacă pentru o scurtă perioadă, între anii 1991-1994, Divizia 9 Mecanizată de la Constanţa îşi schimbă denumirea în Divizia 9 Infanterie Marină, având în compunere trei regimente de infanterie marină, un regiment de tancuri, un regiment de artilerie şi alte unităţi de sprijin logistic. Divizia 9 Infanterie Marină se afla în subordinea Comandamentului Marinei Militare şi, împreună cu unităţile de nave de la mare şi de la fluviu, realizau un concept integrat al apărării de coastă. Concepţia înfiinţării şi dezvoltării unei mari unităţi de infanterie marină avea ca finalitate responsabilitatea şi controlul asupra întregii zone de coastă (sectorul


132 ____________________________________________________________________________

fluvial Galaţi–Tulcea, Delta Dunării, zona lagunară Razelm–Sinoe, zona litorală de sud Năvodari–Vama Veche). În mod evident, datorită costurilor şi al implicaţiilor strategice (înfiinţarea unei mari unităţi de infanterie marină poate fi deseori văzută ca expresia unei ambiţii expansioniste/expediţionare regionale), acest concept a fost abandonat până în anul 1996, când unităţile diviziei au fost resubordonate Statului Major al Forţelor Terestre, iar comandamentul diviziei s-a transformat într-un comandament operaţional. După acest „experiment operaţional temporar”, Batalionul 307 Infanterie Marină a rămas, prin tradiţie, doctrină, misiune şi standarde, singura unitate autentică de infanterie marină din Armata României. Prin Decretul Prezidenţial nr. 176 din 27 mai 1996, Batalionului 307 Infanterie Marină îi este acordat Drapelul de Luptă.

Ulterior, Batalionul 307 Infanterie Marină parcurge succesiv, mai multe procese de reorganizare, păstrând însă conceptul general al unităţii tactice de desant amfibiu, şi fără a-şi schimba misiunile esenţiale. Concomitent au loc şi progrese semnificative în intensificarea şi diversificare instrucţiei, orientată din ce în ce mai mult către realizarea capabilităţilor amfibii prin exerciţiile în comun cu unităţile de nave fluviale în Delta Dunării şi elicoptere. Din anul 2004, batalionul devine una din primele unităţi profesionalizate din Armata României, prin trecerea de la militari bazaţi pe conscripţie la militari voluntari (soldaţi – gradaţi profesionişti)

Cea mai importantă caracteristică după anul 1990, o constituie intensificarea participării batalionului cu subunităţi de infanterie marină şi nu numai, la exerciţii internaţionale (multinaţionale, bilaterale), în special cele cu caracter amfibiu. Încă din anul 1995, subunităţi de infanterie marină din cadrul batalionului au participat în cadrul unor exerciţii comune cu structuri similare de infanterie marină din SUA, Olanda, Spania, Portugalia, Italia, Ucraina, Grecia, Turcia atât în ţară, cât şi în străinătate după cum urmează:

- 1995 – Exerciţiu amfibiu româno-olandez, în Poligonul Babadag; - 1998 – Exerciţiul NATO „Rescue Eagle 98”, în Poligonul Babadag; - 1999 – Exerciţiu amfibiu olandezo-român, pe Insula Texell în Olanda; - 2000 – Exerciţiul NATO „Cooperative Partner 00”, în Ucraina; - 2000 – Exerciţiul NATO „Linked Seas 00”, în Portugalia; - 2000 – Exerciţiul NATO „Rescue Eagle 00”, în Poligonul Babadag; - 2000 – Exerciţiu amfibiu cu infanteria marină olandeză, în Poligonul

Babadag, - 2002 – Exerciţiul NATO „Cooperative Partner 02”, în Poligonul Babadag; - 2002 – Exerciţiul NATO „Strong Resolve 02”, în Polonia; - 2005 – Exerciţiul bilateral SUA-Romania „Lyman Teacher 05”, în

Poligonul Babadag; - 2005 – Exerciţiul bilateral SUA-Romania „Romex 05”, în Poligonul

Babadag; - 2006 – Exerciţiu naval multinaţional „Cooperative Mako 06”,în Portul

Constanţa;


____________________________________________________________________________ 133

- 2009 – Exerciţiu amfibiu româno-olandez, „Cooperative Lion 09”, în zona litorală nord Constanţa, Sf. Gheorghe în Delta Dunării şi zona fluvială Rasova, judeţul Călăraşi;

- 2010 – Exerciţiul bilateral SUA-Romania „Black Sea Rotational Force 10”, în Poligonul Babadag;

- 2011 – Exerciţiul multinaţional SUA-Romania „Black Sea Rotational Force 11”, în Poligonul Babadag; exerciţiul amfibiu bilateral, SUA-Romania „Summer Storm Phiblex 11”, în TIPTSA Capu Midia;

- 2012 – Exerciţiul bilateral, SUA-Romania „Black Sea Rotational Force 12”, în Poligonul Babadag; exerciţiul amfibiu bilateral, SUA-Romania „Summer Storm Phiblex 12”, în TIPTSA Capu Midia;

- 2013 – Exerciţiul bilateral, SUA-Romania „Black Sea Rotational Force 13”, în Poligonul Babadag; exerciţiul bilateral, SUA-Romania „Spartan Shield 13”, în Poligonul Babadag;

- 2014 – Exerciţiul bilateral, SUA-Romania „Black Sea Rotational Force 14”, în Poligonul Babadag.

Principalele beneficii ale acestor exerciţii se regăsesc în realizarea interoperabilităţii la nivel tactic cu structurile similare de infanterie marină ale unor state cu tradiţie şi experienţă solidă, confirmată în capabilităţi amfibii precum şi în performanţele realizate în planificarea şi executarea misiunii esenţiale a infanteriei marine ca forţă de desant amfibiu. De asemenea, aceste exerciţii au relevat încă o dată (dacă mai era necesar) necesitatea urgentă a înzestrării infanteriei marine cu ambarcaţiuni speciale de desant amfibiu (vedete de desant) pentru realizarea mobilităţii (una din calităţile esenţiale ale infanteriei marine) în zona fluviuo-maritimă.

Concomitent cu instrucţia, batalionul şi-a dezvoltat baza doctrinară, regândind şi optimizând natura operaţiilor infanteriei marine într-o viziune unitară, coerentă, interoperabilă şi coordonată cu concepţia sistemului naţional şi regional de securitate.

7. Misiuni în cadrul NATO

O altă premieră în cei 75 ani este participarea batalionului cu subunităţi în cadrul operaţiilor conduse de NATO, în afara teritoriului naţional. În perioada martie 2008-martie 2009, batalionul a participat succesiv, cu două detaşamente de nivel companie de infanterie marină (RO FND XVI-XVII), la misiunea Forţei Multinaţionale de Menţinere a Păcii KFOR din Teatrul de Operaţii Kosovo, în cadrul operaţiei „Joint Enterprise”, acţionând sub comandă italiană, în zona de vest a Provinciei Kosovo (Multinational Task Force – West, Camp Villaggio, localitatea Pec), astfel:

- 04 martie-04 septembrie 2008, Detaşamentul RO FND XVI, comandat de maiorul Marius Gheorghescu;

- 04 septembrie 2008-09 martie 2009, Detaşamentul RO FND XVII, comandat de maiorul Remus Melinte.


134 ____________________________________________________________________________

În cadrul celor două mandate, puşcaşii marini au executat misiuni specifice operaţiilor sprijinul păcii/PSO pentru menţinerea stabilităţii/securităţii şi asigurarea libertăţii de mişcare: puncte de control trafic fixe/mobile, patrule de cercetare, patrule de prezenţă/securitate, posturi de observare, escorta convoaielor umanitare, paza şi securitatea perimetrelor (obiectivelor) vitale. Pentru maniera profesională şi comportamentul exemplar, dovedite pe durata misiunilor, puşcaşilor marini li s-au conferit distincţii şi medalii atât de către comandanţii forţei multinaţionale cât şi de către comandanţii români.

8. Vulnerabilit ăţi

Concluzionând, se poate lesne observa că în România, de-a lungul timpului, concepţia privind organizarea, instrucţia, înzestrarea/echiparea şi întrebuinţarea în luptă a forţelor de infanterie marină a fost marcată sistematic de patru vulnerabilităţi istorice sistematice care au avut o influenţă decisivă asupra evoluţiei ulterioare: tradiţia, doctrina, înzestrarea cu platforme de desant amfibiu şi educaţia/instrucţia instituţională. Analiza acestor vulnerabilităţi conturează principalele direcţii ulterioare de dezvoltare. Deseori inerţia şi percepţia eronată prin comparaţia cu unităţile de infanterie (mecanizată) ale Forţelor Terestre poate conduce la „inovaţii” organizaţionale şi tactice. Prin esenţa sa, infanteria marină rămâne un element tactic de desant amfibiu, uşor dislocabil (de pe platforme amfibii sau aeriene), cu mobilitate sporită în teren adesea greu accesibil, fiind mai degrabă asimilată infanteriei de tip uşor (ranger, aeromobilă, aeropurtată) cu capacitate de reacţie rapidă. De asemenea, analizând vulnerabilităţile, expunerea şi fragmentarea zonei de coastă a României, pe lângă capabilităţile Forţelor Terestre de apărare a coastei, dezvoltarea unei capabilităţi tactice (mobile) de desant amfibiu în cadrul Forţelor Navale ar oferi un element de superioritate în condiţiile în care războiul de tip iregular sau hibrid impune tot mai mult schimbarea de paradigmă în estimarea scenariilor unei agresiuni.

Prima vulnerabilitate o reprezintă tradiţia mult mai recentă a infanteriei marine din România decât forţele similare ale acestor state cu tradiţie îndelungată cum sunt Spania (1527), Franţa (1627), M. Britanie (1664), Italia (1717), Rusia (1705) sau SUA (1775). Efectul tradiţiei s-a materializat cel mai accentuat într-un progres mult mai modest şi prudent, în special în dezvoltarea modestă a unei mentalităţi de tip expediţionar (expeditionary amphibious mindset), unităţile de infanterie marină, indiferent de rangul/mărimea lor, rămânând în aceeaşi mentalitate a apărării (fixe) de coastă. În mod tradiţional, unităţile de infanterie marină semănau foarte mult unor unităţi de infanterie de linie, care erau dislocate sistematic cu nave fluviale (nonamfibii), către raioanele de coastă (fluviuo-maritime) în care, debarcarea amfibie a unui potenţial inamic ar fi fost probabilă. Tradiţia unei operaţii amfibii de nivel tactic lipseşte practic, din perioada în care premergătorul Batalion de Debarcare al Marinei din anii 1917-1918 cucerea cu succes porturile dunărene în sudul Basarabiei (un salt de aproape 100 ani).


____________________________________________________________________________ 135

Tradiţia mai recentă a generat o viziune doctrinară defensivă, nonamfibie. Unităţile de infanterie marină din România au operat într-un context tactic, operaţional şi doctrinar pur defensiv (coastal defensive mindset), fiind destinate, în general, apărării coastei/zonei fluviuo-maritime împotriva unei eventuale agresiuni dinspre mare, în cooperare cu unităţile de nave fluviale. În mod evident, după cel de-al Doilea Război Mondial, la baza conceptului defensiv de coastă au stat principiul doctrinar românesc al auto-suficienţei defensive, nonexpansioniste precum şi teama permanentă faţă de posibilitatea unei operaţii amfibii majore pe litoralul românesc, executată de către sovietici. Întrebuinţarea în luptă a Batalionului de Infanterie Marină, a fost mai degrabă similară unei unităţi de infanterie mecanizată, care aşteaptă inamicul în poziţii fixe. Aceasta contravine din punct de vedere doctrinar majorităţii forţelor de infanterie marină, care în general sunt unităţi de infanterie uşoară, destinate acţiunii rapide, care operează extrem de manevrier, folosind inducerea în eroare şi surpriza pe scară largă. Folosirea unei unităţi de infanterie uşoară în apărarea coastei, în mod evident este contraproductivă, întrucât un potenţial inamic care optează pentru o operaţie amfibie, o va executa folosind unităţi de infanterie marină de tip mecanizat, cu acoperire aeriană şi navală foarte puternice. Publicaţiile doctrinare ale infanteriei marine în România au abordat în mod tradiţional, apărarea zonei fluviuo-maritime, formă de luptă de bază. Formele de luptă tradiţionale infanteriei marine (asaltul amfibiu, raidul amfibiu) erau inexistente, tratate insuficient sau dezvoltate numai ca riposte ofensive într-un cadru general defensiv. Sistemul de publicaţii doctrinare al infanteriei marine s-a dezvoltat foarte puţin, fiind de regulă, doar particularizări (extensii) ale acţiunilor militare în deltă/la litoral ale Forţelor Terestre. Abia după anul 2009, s-a iniţiat un proces de regândire doctrinară a întrebuinţării în luptă a infanteriei marine, însă procesul se desfăşoară lent, datorită înzestrării cu platforme amfibii şi efectelor inerţiei în regândirea sistemului militar românesc.

A treia vulnerabilitate o reprezintă decalajul tehnologic cronic faţă de structurile similare ale altor ţări, dat de lipsa înzestrării cu platforme de desant amfibiu. Încercarea de a înzestra infanteria marină cu transportoare amfibii blindate şi ambarcaţiuni uşoare de asalt (ambarcaţiuni gonflabile) au constituit doar compromisuri tehnologice: capabilităţile transportoarele amfibii blindate sunt destinate în general, traversării unor cursuri de apă, iar mobilitatea acestora în Delta Dunării este extrem de limitată în raport cu cea a vehiculelor de asalt amfibiu pe şenile; dislocarea navală fluvială a acestora reprezintă, de asemenea, o adevărată problemă. Pe de altă parte, ambarcaţiunile uşoare de asalt gonflabile nu oferă protecţie puşcaşilor marini fiind uşor scufundabile la focul executat de pe mal (în special în zonele de deltă). Caracteristicile zonelor de operare ale infanteriei marine şi doctrina impun acesteia două elemente esenţiale: să fie infanterie uşoară (echipament uşor dislocabil/modular, tip ranger) şi mobilitate – să fie înzestrată cu ambarcaţiuni multirol de desant amfibiu cu capacitate redusă de transport. Este foarte adevărat că înzestrarea cu nave de asalt amfibiu/transport desant (de tip LHD, LHA sau LSD) nu ar avea niciun fel de justificare strategică sau operaţională. Achiziţia unor ambarcaţiuni multirol de desant amfibiu cu capacitate redusă de transport (până la un


136 ____________________________________________________________________________

pluton de infanterie marină) similare celor din dotarea infanteriei marine din Olanda, M. Britanie, Suedia, Finlanda (LCVP Mark V, CB-90, Marine Alutech Watercat M-12 Jurmo) constituie cea mai bună variantă de înzestrare în special datorită flexibilit ăţii acestora, fiind folosite deopotrivă pe fluviu, lacuri, canale sau mare. Achiziţia unui număr de 6-12 asemenea ambarcaţiuni ar rezolva problema mobilităţii Batalionului de Infanterie Marină, în special în Delta Dunării şi zona lagunară Razelm–Sinoe, pe termen lung. Ambarcaţiunile de desant amfibiu pe pernă de aer (hovercraft, Griffon) ar constitui de asemenea o soluţie extrem de bună, însă costurile de mentenanţă ale acestora sunt extrem de mari pentru contextul economic românesc de austeritate. În mod alternativ, dezvoltarea capabilităţilor navale de transport aerian pentru desant (elicoptere) în Forţele Navale destinate infanteriei marine reprezintă o opţiune extrem de serioasă.

A patra vulnerabilitate sistematică o reprezintă lipsa unui sistem de educaţie specific/dedicat infanteriei marine, marcat prin absenţa unei entităţi educaţionale şi de instrucţie specifice de infanterie marină, care să coaguleze o cultură organizaţională, tactică şi doctrinară specifică (Marines mindset: şcoală militară, centru de instrucţie, curs profesional sau secţie de dezvoltare şi reglementare în armă). Personalul din Batalionul de Infanterie Marină provine din sistemul de educaţie al Forţelor Terestre, bine cunoscut pentru orientarea către o viziune doctrinară diferită: organizări rigide de mari dimensiuni, abordare defensivă liniară şi simetrică. În forţele de infanterie marină ale statelor cu tradiţie îndelungată, mentalul standard al infanteristului marin este, în mod natural şi tradiţional, mult mai apropiat de cel al operatorului din Forţele pentru Operaţii Speciale, către o abordare ofensivă, nonliniară, asimetrică/hibridă, bazată pe informaţii, mobilitate, flexibilitate şi inducere în eroare. Prin natura ei, infanteria marină operează în medii neomogene (mediu) care solicită o abordare adaptivă; nu întâmplător, conceptul american MAGTF – SOC/Marine Air Ground Task Force – Special Operations Capable reprezintă probabil vârful de „tehnologie” în infanterie marină.

9. Perspectivele de dezvoltare ale infanteriei marine în cadrul Forţelor Navale Integrarea României în alianţa Nord-Atlantică, pe lângă beneficiile şi

garanţiile de securitate câştigate, a adus şi necesitatea transformării forţelor sub aspectul interoperabilităţii şi al abordării multilaterale/cuprinzătoare a ameninţărilor a securităţii colective. Batalionul de Infanterie Marină constituie, la rândul său, una din unităţile Forţelor Navale ce trebuie să parcurgă un proces profund şi radical de transformare şi integrare a capabilităţilor operaţionale în toate planurile: doctrinar, organizare, instrucţie, logistică, leadership şi educaţie, personal şi facilităţi (DOTMLPF – doctrine, organization, training, materiel, leadership and education, personnel and facilities1), în scopul realizării depline a capabilităţilor specifice unei

1 JCIDS, Manual for the Operation of the Joint Capabilities Integration and Development System, Department of Defense, Washington, 2012 – Manualul cu procedurile integrate ce definesc realizarea cerinţelor, analiza, metodologia, responsabilităţile şi criteriile de evaluare pentru toate programele destinate apărării în Statele Unite ale Americii.


____________________________________________________________________________ 137

Forţe de Desant Amfibiu de nivel tactic. Printre perspectivele procesului de transformare a Batalionului de Infanterie

Marină se pot identifica câteva direcţii esenţiale, prezentate în continuare. Procesul de transformare al infanteriei marine trebuie să aibă ca finalitate ţinta

de capabilităţi amfibii menţionată oficial şi explicit în strategiile de transformare ale Armatei României, respectiv ale Forţelor Navale; aceasta va integra transformările structurale, doctrinare şi programul de înzestrare cu echipamente majore – ambarcaţiuni specializate de desant amfibiu, sisteme de armament şi sisteme de comunicaţii.

Batalionul de Infanterie Marină ar trebui să beneficieze de câteva structuri similare corespondente, cu rol de direcţionare, coordonare şi integrare în cadrul eşaloanelor superioare de comandă şi stat major; prezenţa unei structuri de stat major de nivel „compartiment/birou forţe de desant amfibiu” în cadrul secţiilor informaţii (N2), operaţii (N3), instrucţie şi doctrină (N7) şi logistică (N4) din cadrul Statului Major al Forţelor Navale, componentei operaţionale navale, comandamentului flotei sau a altor comandamente de nivel operaţional.

Menţinerea/dezvoltarea cooperării pe diferite domenii de activitate cu forţele de infanterie marină similare ale aliaţilor NATO: Corpul de Infanterie Marină al SUA, Olanda (Royal Nederland Marine Corps), Marea Britanie (Royal Marine Commando). Aceste relaţii ar trebui să aducă beneficii majore privind actualizarea şi modernizarea în domeniul tacticilor de operare în mediul operaţional, instrucţiei, sprijinului logistic, informaţiilor şi al comenzii şi controlului.

Elaborarea unui model doctrinar coerent al infanteriei marine în materie de organizare şi doctrină, bazat pe misiunile specifice unei forţe autentice de desant amfibiu cu capabilităţi expediţionare; acesta va trebui să constituie baza de dezvoltare ulterioară; Forţele Navale vor trebui să aleagă una dintre două opţiuni, un model stabil, coerent şi funcţional, ce va fi dezvoltat în viitor, după cum urmează:

- infanterie marină de tip uşor (infanterie uşoară, ranger, commando), adecvată unităţilor de nivel tactic tip batalion/brigadă; este foarte versatilă, adaptabilă, cu o mare mobilitate în zonele cu restricţii majore de mobilitate (deltă, mlaştini, litoral, lagune, zone urbane, teren accidentat, zone montane); dislocarea acestora în zona obiectivului/ţintei se realizează foarte rapid cu ambarcaţiuni de desant amfibiu, RHIB/ambarcaţiuni uşoare de asalt, elicoptere, vehicule uşoare/HMMWV şi evident, pe jos (debarcat); este cel mai practic şi mai des întâlnit model, în special în statele europene – Marea Britanie, Olanda, Italia, Spania; este, de asemenea, foarte adecvat conflictelor de tip asimetric şi hibrid;

- infanterie marină de tip mecanizat (pe transportoare amfibii blindate sau maşini de luptă ale infanteriei), adecvată unităţilor/marilor unităţi de nivel divizie (tactic-operativ), ce au în compunere şi unităţi de blindate, artilerie autopropulsată, geniu etc.; sunt unităţi mai cu o mobilitate amfibie mai redusă, necesitând nave de transport desant de mare capacitate (de tip LSD/LPD/LHA/LHD/LST); de asemenea în zonele cu restricţii majore de mobilitate sunt deficitare datorită limitelor tehnologice; este cel mai scump (necesită bugete mari datorită înzestrării) şi mai greu de menţinut model, în special în statele cu putere militară mare şi ambiţii


138 ____________________________________________________________________________

geostrategice globale (regionale) maritime – Federaţia Rusă, China; de subliniat este faptul că modelul adoptat de Corpul de Infanterie Marină al SUA este unul de natură hibridă (uşor şi mecanizat), întrunind caracteristici din ambele tipuri.

Misiunile/sarcinile tactice ale subunităţilor de infanterie marină vor trebui să evolueze tot mai mult, către caracterul amfibiu, ca elemente de desant amfibiu autentice, parte a unui Grup Naval (Task Group), renunţând gradual la specificul debarcărilor de tip administrativ mult mai apropiat Forţelor Terestre.

Cooperarea extinsă cu Forţele pentru Operaţii Speciale în domeniul instrucţiei şi operaţiilor poate aduce beneficii majore pentru infanteria marină, cu precădere în dobândirea capabilităţilor operaţionale pentru executarea cercetării speciale şi a acţiunilor directe. Zonele de operare ale infanteriei marine (în general, zone de coastă, cu restricţii majore de mobilitate) impun folosirea pe scară largă a unor subunităţi de nivel mic (grupă/pluton/companie), a tacticilor specifice operaţiilor speciale şi a mobilităţii asigurate de elicoptere şi ambarcaţiuni de desant amfibiu.

10. Concluzii privind evoluţia şi adaptarea infanteriei marine în condiţiile emergenţei ameninţărilor de tip hibrid/non-linear

În general, suprafaţa Pământului este dominată de întinderile de apă (Oceanul

Planetar, mările interioare). În ciuda dezvoltării mijloacelor aeriene de transport transoceanic/transcontinental, cea mai mare parte a comerţului (schimburilor economice) se desfăşoară maritim (aproximativ 99% din volumul global de mărfuri tranzitează mările şi oceanele lumii) şi se estimează că, în viitor, nu există o alternativă viabilă la transportul maritim.

În aceste condiţii, zonele de coastă/litoral ale lumii (unde apa oceanului/mării întâlneşte uscatul) au căpătat o importanţă capitală în dezvoltarea comerţului maritim, a pieţelor şi implicit în avântul economic; practic zonele de litoral au devenit motorul dezvoltării economiilor şi statelor cu ieşire la mare/ocean. Aceasta a generat apariţia şi dezvoltarea marilor centre populate ale lumii: porturi şi oraşe. De asemenea, dincolo de comerţ, schimburile culturale, politice şi cele conexe au fost multiplicatori ai dezvoltării economice. Este lesne de observat decalajul economic între naţiunile maritime şi cele continentale (evident putem aduce şi argumentele de ordin geopolitic rezumate în teoriile lui Alfred Thayer Mahan, Julian S. Corbett sau Halford Mackinder).

Aproximativ 80% din populaţia globului trăieşte în fâşia de litoral cu lărgimea de 400 km (cele mai mari oraşe cu populaţia de peste 1 milion de locuitori se află dispuse pe litoral). Oraşele litorale adăpostesc peste 1 miliard de locuitori şi au o rată fără precedent de dezvoltare în raport cu oraşele continentale. Inclusiv pentru România, dezvoltarea zonei litorale în ultimii 50 ani este fără precedent. Fenomenul de urbanizare litorală cunoaşte ritmuri actuale extrem de mari cu efecte în securitatea locală, regională şi globală.

Pentru orice naţiune cu ieşire la mare sau la oceanul planetar, securitatea căilor maritime de comunicaţii este esenţială din cel puţin două motive: securitatea


____________________________________________________________________________ 139

economică/energetică şi menţinerea abilităţii de a-şi proiecta puterea militară în sprijinul intereselor naţionale. Chiar şi în condiţiile unor capabilităţi terestre sau aeriene extinse, marea rămâne cel mai ieftin şi cel mai generos mediu pentru comerţ şi dislocare a forţelor. Securitatea şi controlul zonelor de litoral rămân, de asemenea, vitale pentru interesele statelor şi naţiunilor; acestea includ strâmtorile ca puncte strategice din care liniile maritime de comunicaţii pot fi controlate.

Gradual centrele populate dispuse în zonele de litoral au devenit puncte de interes strategic pentru comerţ/economiile statelor dar şi sursa crizelor şi conflictelor. Lesne putem descrie mediul de conflict actual în termenii a patru caracteristici majore, denumite în unele lucrări de specialitate ca mega-tendinţe, care au avut un efect cumulativ în a genera crize de securitate, după cum urmează:

- creşterea populaţiei; - urbanizarea; - „urbanizarea litorală”/„litoralizarea”; - interconectarea. Creşterea populaţiei este un fenomen care nu mai are nevoie de nici un

argument, dacă în anul 1750 populaţia Terrei era în jur de 750 milioane locuitori, în prezent este de 7,2 miliarde, iar în anul 2050 este estimat să crească până la 9,3 miliarde

Urbanizarea constituie o consecinţă a creşterii populaţiei. Dacă în jurul anului 1800, 3% din populaţia Terrei locuia în oraşe de 1 milion de locuitori, în anii 2000, 47% din populaţia globului trăieşte în oraşe de asemenea tip. Fenomenul de urbanizare s-a accentual foarte mult în Asia, America Latină şi Africa unde se aşteaptă ca zonele urbane să absoarbă până în anul 2050, cam 75% din populaţie.

„Urbanizarea litorală”/„litoralizarea” sunt termeni destinaţi să definească fenomenul cheie care desemnează tendinţa dominantă a aşezărilor urbane moderne de a se aglomera/aduna în zonele de coastă; din 25 mega-oraşe ale lumii (oraşe cu peste 10 milioane de locuitori), 21 sunt situate în zone de coastă sau deltă în timp ce patru dintre aceste sun situate în interiorul continentelor (Moscova, Teheran, Beijing şi Delhi). În sens militar, zona de litoral desemnează spaţiul terestru/de uscat ce poate fi angajat în luptă folosind sisteme de armament cu bază navală/maritimă, la care se adaugă spaţiul maritim (suprafaţa apei şi sub apă) ce poate fi angajat folosind sisteme de armament cu bază terestră, spaţiul aerian aferent, precum şi cyberspaţiul. Extinderea mega-oraşelor, cu densitatea populaţiei în continuă creştere în zonele litorale, determină o utilizare intensivă a spaţiului terestru, mobilitate redusă la sol, o încărcare a traficului aerian şi naval, ceea ce face ca zoanele de litoral să devină medii/sisteme foarte complexe. Din acest motiv operaţiile militare în zona litoralului sunt complet diferite de operaţiile navale/maritime sau operaţiile terestre, iar importanţa opţiunilor militare de răspuns în cazul potenţialelor surse de criză din aceste zone de litoral dominante, în care forţele expediţionare de tip amfibiu vor fi cele mai adecvate, va deveni crucială.

Interconectarea reprezintă un fenomen explicat pe baza dezvoltării f ără precedent a tehnologiilor de transmitere/diseminare a informaţiei (computere, reţele, telefonie mobilă); principalul efect în plan militar al interconectării îl reprezintă


140 ____________________________________________________________________________

dezvoltarea reţelelor criminale şi teroriste sau expandării ameninţărilor de tip neconvenţional/hibrid etc.

La sfârşitul Războiului Rece ordinea mondială era caracterizată printr-o largă dezordine şi potenţial multiplu pentru crize. În ultimii ani abilitatea naţiunilor maritime, de a răspunde militar rapid şi eficient la crize, a devenit esenţială pentru protejarea intereselor economice. Sursele potenţiale de criză din zona extinsă a Mării Negre care pot ameninţa interesele de securitate ale României în viitorul apropiat includ cinci categorii majore: ameninţările de tip catastrofal/dezastre, ameninţările de tip dezorganizator/disruptiv, ameninţările de tip dispută/conflict, ameninţările tradiţionale şi ameninţările de tip asimetric, descrise în următoarele paragrafe.

Ameninţările de tip catastrofal/dezastre reprezintă accidente naturale (climatice, geofizice) sau tehnologice ce pot cauza pierderi masive de vieţi omeneşti şi materiale. Aceste fenomene şi accidente pot genera instabilitate societală, politică şi chiar distrugerea fizică a zone locuite de mare extindere. Dacă dezastrul atinge proporţii mari, fără un răspuns eficient al guvernelor, acesta poate conduce la fenomene de violenţă în masă şi mişcări sociale (tip rebeliune, răscoală). Cele mai cunoscute dezastre naturale sunt furtunile cu căderi masive de ploaie, inundaţiile, căderile masive de zăpadă, incendiile naturale, cutremurele de pământ, epidemiile de boli contagioase cu răspândire rapidă etc. Mai puţin frecvente dar cu efecte distructive mari sunt dezastrele tehnologice cum ar fi accidentele nucleare/chimice, accidentele industriale, colapsul economic naţional şi colapsul instituţiilor centrale/locale de guvernare.

Ameninţările de tip dezorganizator/disruptiv reprezintă un ansamblu de activităţi/acţiuni intenţionate orientate pe crearea dezordinii publice la o scală ce poate interfera cu abilitatea guvernelor de a-şi exercita funcţiunile normale în vederea asigurării stabilităţii, securităţii şi ordinii publice. Spre deosebire de dezastre, care sunt rezultatul forţelor naturii, ameninţările de tip dezorganizator/disruptiv sunt rezultatul intenţiei umane. Acestea iau forma grupurilor politice organizate asociate cu mişcări insurgente, organizaţii teroriste, organizaţii criminale (transfrontaliere), interesate mai mult în obţinerea profitului decât în scopuri politice. Efectele de dezordine se manifestă intern, deşi elementele ostile/disruptive pot veni din exterior sau pot primi sprijin din exterior: genocid, terorism, insurgenţă, trafic de droguri, crimă organizată. De asemenea, ura rasială, naţionalismul extremist, sărăcia extremă şi fundamentalismul religios fac obiectul acestui tip de ameninţări. Trebuie avut în vedere că, adesea, un dezastru constituie un mediu prielnic pentru ameninţările de tip disruptiv.

Ameninţările de tip dispută/conflict între două grupuri politice, constituie al treilea tip. O stare de dezordine poate escalada către o dispută şi chiar către un război civil, atunci când elementele dezorganizatoare capătă suficientă putere pentru a ameninţa deschis stabilitatea guvernamentală. Disputele pot fi interne (rebeliuni, insurecţii) sau externe, între state sau grupuri politice independente. O dispută poate rezulta dintr-un singur incident sau dintr-un conflict ideologic, etnic sau religios de durată şi poate lua forma unei tensiuni politice dar care nu rezultă neapărat într-un


____________________________________________________________________________ 141

conflict militar (cum a fost Războiul Rece), sau poate lua forma unui război deschis cu diferite grade de intensitate.

Ameninţările de tip tradiţional sunt reprezentate de state care utilizează capabilităţi militare recunoscute şi forţe în forme de organizare, înzestrare şi operare bine înţelese în termenii conflictului şi artei militare; acest tip de ameninţări sunt cel mai adesea asociate cu state/guverne care angajează forţe terestre, forţe navale şi forţe aeriene, în forme bine stabilite ale conflictului militar. Ameninţările militare tradiţionale rămân importante, pentru că majoritatea statelor menţin capabilităţi militare pentru a-şi asigura, garanta şi influenţa securitatea în regiunea lor. Cu toate acestea, superioritatea oferită de o alianţă politico-militară cum este NATO, împreună cu costurile implicate într-un conflict militar de tip tradiţional, reduc drastic stimulentele potenţialilor adversari ai României de a încerca un conflict. Acest tip de ameninţări, trebuie luat în calcul pentru a menţine o capacitate de apărare suficientă şi credibilă în domeniile cheie ale competiţiei militare.

Ameninţările de tip asimetric/neconvenţional/iregular provin de la actorii care utilizează metode „neconvenţionale” pentru a contracara avantajele militare tradiţionale ale unor adversari mai puternici, din punct de vedere militar. Metodele de luptă asimetrice devin din ce în ce mai sofisticate. De exemplu, terorismul şi insurgenţa devin o adevărată ameninţare la adresa securităţii regionale şi globale. Actorii non-statali folosesc metode asimetrice în scopul erodării influenţei statelor/guvernelor, răbdării populaţiei şi voinţei politice. Adversarii de tip asimetric adoptă de cele mai multe ori o abordare pe termen lung, încercând să impună mari costuri umane, materiale, financiare şi politice pentru a determina retragerea forţelor militare dintr-o zonă cheie sau un anumit curs de acţiune. Principalii factori care au generat şi intensificat ameninţările de tip asimetric/neconvenţional sunt creşterea ideologiilor extremiste şi lipsa unei guvernări eficiente. Extremismul politic, religios, etnic continuă să alimenteze conflictele la nivel mondial. Lipsa de guvernare eficientă în multe părţi ale lumii creează sanctuare pentru terorişti, criminali şi insurgenţi. Multe state nu sunt în măsură, iar în unele cazuri nu doresc, să exercite un control efectiv asupra teritoriului sau a frontierelor, lăsând astfel zone deschise de exploatare pentru terorişti. Experienţa României în războiul împotriva terorismului punctează de necesitatea de a reorienta capacităţile noastre militare să se confrunte cu astfel de provocări neregulate mai eficient.

În condiţiile diversificării spaţiului de luptă modern, prin apariţia şi dezvoltarea ameninţărilor de tip hibrid – o combinaţie diversă şi dinamică de forţe militare regulate, paramilitare şi elemente criminale/teroriste reunite în scopul de a obţine avantaje reciproce – infanteria marină va necesita dezvoltarea unor capabilităţi operaţionale, pentru executarea unor misiuni non-standard, cu caracter amfibiu, cum sunt:

- siguranţa şi apărarea unor obiective de importanţă vitală din zona de coastă: porturi maritime/fluviale, platforme de foraj maritim, elemente ale infrastructurii critice, platforme industriale;

- sprijinul forţelor fluviale în inspectarea navelor: acţiuni de boarding/VBSS pentru sprijinul operaţiilor de interdicţie fluvială/maritimă;


142 ____________________________________________________________________________

- distrugerea/neutralizarea bazelor de piraţi dispuse pe ţărm (counterpiracy operations/operaţii contra-piraterie);

- protecţia navelor autonome împotriva pirateriei (AVPD/Autonomous Vessel Protection Detachment);

- căutarea, blocarea, neutralizarea şi capturarea grupărilor paramilitare/teroriste sau grupurilor inamice de cercetare în adâncimea dispozitivului, în zona de coastă (cordon and search operations);

- eliberarea/recucerirea, siguranţa şi apărarea unor obiective importante dispuse în zona de coastă (elemente de observare-supraveghere a litoralului, infrastructură de comunicaţii şi radiolocaţie maritimă, puncte de comandă, platforme petroliere maritime);

- siguranţa şi apărarea punctelor/raioanelor de dislocare a navelor (grupurilor de nave).

Bibliografie 1. Arhivele Militare Române, fond Divizia de Dunăre, dosar 16/1917,

f. 173-175. 2. Arhivele Militare Române, fond Divizia de Dunăre, dosar 36, f. 162. 3. Arhivele Militare Române, fond Divizia de Dunăre, dosar 95, f. 143-144. 4. Arhivele Militare Române, fond Comandamentul Marinei Militare, dosar

244/1918, f. 143-144. 5. Arhivele Militare Române, fond Comandamentul Marinei Militare, dosar

149/1916-1917, f. 1056. 6. ACHKASOV, V. I.; PAVLOVICH, N. B. Soviet Naval Operations in the

Great Patriotic War, MD: Naval Institute Press. Annapolis: 1981. 7. ALEXANDRESCU, Grigore; BĂHNĂREANU Cristian. Operaţii militare

expediţionare. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „CAROL I”, 2007.

8. ALEXANDRESCU, Grigore; VĂDUVA Gheorghe. Întrebuinţarea marilor unităţi de Infanterie Uşoară ca forţă expediţionară pentru impunerea stabilităţii în zone aflate sub controlul grupărilor teroriste. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „CAROL I”, 2005.

9. BOOT, Max. The Evolution of Irregular War. Foreign Affairs, March/April, 2013.

10. Expeditionary Force 21 – Forward and Ready: now and in the future, Department of the Navy, Headquarters United States Marine Corps, Washington, 2014.

11. BÂRLĂDESCU, Nicolae; NICOLAESCU, Dan. Contribuţii la Istoria Marinei Române. Bucureşti: vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 222.

12. DĂSCĂLESCU, N. Nicolae Dăscălescu – generalul soldat. Editura Militară, 1995.

13. EUSTACHIU, Sebastian. Marina de război sub domnia Regelui Carol I (1866-1914). Bucureşti: 1914.


____________________________________________________________________________ 143

14. GRAY, Colin S. Another Bloody Century – Future Warfare. Orion Books Ltd. London, 2006.

15. HOFFMAN, Frank G. Hybrid Warfare and Challenges. Joint Force Quarter, pp. 34-48, 1st quarter 2009.

16. HOFFMAN, Frank G. Hybrid Threats: Reconceptualizing the Evolving Character of Modern Conflict. Strategic Forum, Institute for National Strategic Studies, National Defense University, April 2009.

17. Irregular Warfare: Countering Irregular Threats – Joint Operating Concept 2.0, Department of Defense, Washington, 2010.

18. JP 3-02, Amphibious Operations. Department of Defense, Washington, 2009.

19. KILCULLEN, David. Out of the Mountains – The Coming Age of the Urban Guerilla, Oxford University Press, New York, 2013.

20. KOSLINSKI, N.; STĂNESCU, R. Marina Română în al Doilea Război Mondial. vol. I-II, Editura Făt-Frumos, 1997.

21. MCDP 1-0, Marine Corps Operations. Department of the Navy, Headquarters United States Marine Corps, Washington, 2011.

22. MCDP 3, Expeditionary Operations. Department of the Navy, Headquarters United States Marine Corps, Washington, 1998.

23. PETRESCU Nicolae C. Marina Militară Română în Războiul pentru Întregirea României. Editura şi Tipografia Europroduct, 2004, p. 152-153.

24. RUGE, Friedrich. The Soviets as Naval Opponents, 1941-1945, MD: Naval Institute Press. Annapolis, 1979.

25. SCAFEŞ C.; ŞERBĂNESCU H.; SCAFEŞ, I; ANDONIE, C.; DANILĂ, I.; AVRAM, R. Armata Română 1941-1945. Editura R.A.I., 1996.

26. SUVOROV, Victor. Spărgătorul de gheaţă. Bucureşti: Editura Polirom, 1995.

27. SUVOROV, Victor. Ultima republică. Bucureşti: Editura Polirom, 1998. 28. SUVOROV, Victor. Epurarea. Bucureşti: Editura Polirom, 2000. 29. SUVOROV, Victor. Ziua M. Bucureşti: Editura Polirom, 1998. 30. WADE, Norman M. MEU (Marine Expeditionary Unit) – Guide to Battle

Staff Operations & Rapid Response Planning Process, The Lightning Press, Lakeland, Florida, 2012.

31. http://ro.wikipedia.org/wiki/Ostrovul_Limba 32. http://ro.wikipedia.org/wiki/Canalul_%C8%99i_golful_Musura 33. http://ro.wikipedia.org/wiki/Insula_Maican 34. http://www.traditia-militara.ro/forum 35. http://www.worldwar2.ro/organizare 36. http://www.reocities.com/MotorCity/freeway/7333/Marina 37. http://www.ziaristionline.ro/2013/10/11/cine-e-agresorul-iii-delta-dunarii-

de-cristian-negrea/#sthash.BJOzpJsh.dpuf

144 ____________________________________________________________________________

ÎN ATENŢIA AUTORILOR ARTICOLELOR

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 206 din 27.05.2004 privind buna

conduită în cercetarea ştiin ţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare

Articolele vor avea un caracter ştiinţific, bazat pe o temeinică documentare din partea autorului.

Textele trimise redacţiei spre publicare vor fi însoţite de înregistrarea lor pe suport magnetic şi vor conţine maximum opt pagini. Articolele ce conţin informaţii cu caracter militar se trimit în format electronic pe adresa Şcolii de Aplicaţie a Forţelor Navale de pe MILNET (rde [email protected]) cu menţiunea „pentru redactorul responsabil al Buletinului For ţelor Navale”, iar cele de interes public prin e-mail la adresa [email protected].

Redacţia îşi rezervă dreptul de a corecta stilul şi gramatica manuscriselor şi de a interveni asupra dimensiunii acestora, dar nu va recurge la schimbări majore atât în forma, cât şi în fondul articolului, fără a consulta autorul.

Am aprecia în mod deosebit solicitudinea autorilor articolelor dacă aceştia ar respecta următoarele norme de redactare:

- textele vor fi redactate în Microsoft Office Word, cu font Times New Roman, mărimea 14, spaţiate la un rând, utilizând opţiunea justify;

- desenele, schiţele, graficele şi imaginile vor fi în format JPEG, JPG sau GIF;

- manuscrisele vor respecta normele academice, utilizându-se ortografia Dicţionarului Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române (Editura Univers Enciclopedic, 2005);

- elementele obligatorii ale referinţei bibliografice pentru monografie (publicaţie neperiodică, respectiv publicaţie care apare într-un singur volum sau într-un număr limitat de volume) şi punctuaţia corespunzătoare, conform SR ISO 690:1996 sunt următoarele: autor persoană fizică (NUMELE, Prenumele) sau autor colectiv (organizaţie). Titlul lucrării . Ediţia. Informaţii asupra publicării în ordinea: Locul: Editor, An. ISBN.

- elementele obligatorii ale referinţelor bibliografice pentru articole din reviste sunt următoarele: autor (NUMELE, Prenumele). Titlul. În: (In:) Titlul revistei, localizare în cadrul revistei, astfel: an, desemnarea fasciculei: volum, parte, numărul revistei, paginaţia articolului.

Mulţumindu-vă pentru înţelegere, aşteptăm în continuare cu interes şi speranţă articolele Dumneavoastră!

Redacţia

Documents

Buletinul Forţelor Navale nr.21 / 2014