Buletinul Forţelor Navale nr.19 / 2013

ROMÂNIA MINISTERUL AP ĂRĂRII NA ŢIONALE

STATUL MAJOR AL FOR ŢELOR NAVALE

BULETINUL

FORŢELOR NAVALE

NR. 19/2013 – SERIE NOUĂ –

CONSTANŢA – 2014 –

COLEGIUL DE REDAC ŢIE Preşedinte:

Comandor dr. Constantin CIOROBEA Membri:

Contraamiral de flotilă dr. Dan HĂULICĂ Contraamiral de flotilă prof. univ. dr. ing. Vergil CHIŢAC Comandor dr. Constantin CIOROBEA Comandor Gheorghe MUNTEANU Comandor Adrian IORDACHE Comandor dr. Vergil MORARU Comandor dr. Gigi-Cristinel UCE Comandor Daniel CĂPĂŢÎNĂ Comandor Vasile NECULA Comandor Vasile CHIRILĂ Comandor Sorin CUCU

Redactor responsabil: Locotenent-comandor Cornel-Marius ABAGIU

Tehnoredactare computerizată: Pcc Elena GÂDEI

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 206 din 27.05.2004 privind buna

conduită în cercetarea ştiin ţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare

Tehnoredactare realizată la Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale

TIPOGRAFIA DIREC ŢIEI HIDROGRAFICE MARITIME

CONSTANŢA B. _____ comanda___/2014

______________________________________________________________________________ 1

CUPRINS

GEOPOLITIC Ă, GEOSTRATEGIE

PROIECTE PENTRU REALIZAREA TRANSPORTULUI ENERGETIC CĂTRE EUROPA DIN REGIUNEA M ĂRII CASPICE ........................................ 3

Căpitan-comandor ing. Florin RODEANU CONFLICTELE ÎNGHE ŢATE ŞI EFECTELE LOR ASUPRA GEOPOLITICII M ĂRII NEGRE ........................................................................... 14

Locotenent Daniel DROB Aspirant George ANDRIU

NOI MUTA ŢII PE HARTA GEOPOLITIC Ă A EUROPEI ................................ 23 Comandor Marius DUICU

STABILITATE ŞI SECURITATE

ROLUL FORŢELOR NAVALE ROMÂNE ÎN AP ĂRAREA INTERESELOR ŢĂRII ÎN BAZINUL M ĂRII NEGRE LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI III ...................................................................................................... 33

Comandor Nicu DURNEA SECURITATEA ŞI APĂRAREA CBRN ÎN UNIUNEA EUROPEAN Ă ............ 42

Maior Liviu IFRIM

CONCEPTE

TENDINŢE DE COMPLETARE A SPECTRULUI AC ŢIONAL AL FORŢELOR NAVALE SPECIFIC ZONEI DE OPERA ŢII LITORALE ......... 51

Locotenent-comandor Valentin-Cătălin VLAD

LOGISTIC Ă

METODE ŞI TEHNICI SPECIFICE PROCESULUI DE PLANIFICARE A SPRIJINULUI LOGISTIC ÎN OPERAŢIILE DE STABILITATE ŞI DE SPRIJIN ...................................................................................................................... 59

Colonel Stan POPÎRLAN

OPINII

NECESITĂŢI ŞI ÎNTÂMPL ĂRI ÎN LUPTA ARMAT Ă ..................................... 66 Comandor dr. Gigi-Cristinel UCE

BINOMUL – PRESA ŞI RELA ŢIILE PUBLICE – PE TIMPUL MISIUNILOR INTERNA ŢIONALE ALE FOR ŢELOR NAVALE 72

Locotenent-comandor ing. Mihai EGOROV

2 ______________________________________________________________________________

TINERE CONDEIE DIN ŞCOALA DE APLICA ŢIE A FORŢELOR NAVALE

PRAFUL DE PUŞCĂ – DE LA AMUZAMENT LA ARM Ă SUPREMĂ ŞI ÎNAPOI ....................................................................................................................... 75

Aspirant Florentin BĂNICĂ PORTAVIONUL – PROIECTAREA PUTERII MARITIME LA DISTANŢĂ ................................................................................................................ 85

Aspirant George ANDRIU CUM AU SCHIMBAT SONARUL ŞI RADARUL R ĂZBOIUL PE MARE ..... 97

Aspirant Alexandru-Alin PANAITE Aspirant Cătălin-Nelson PĂTRĂŞCUŢ

______________________________________________________________________________ 3

PROIECTE PENTRU REALIZAREA TRANSPORTULUI ENERGETIC CĂTRE EUROPA DIN REGIUNEA M ĂRII CASPICE

Căpitan-comandor ing. Florin RODEANU, Şef Secţie/Divizionul 150 rachete navale

1. Introducere

Gazele naturale constituie o sursă promiţătoare şi contemporană de energie primară, cu efecte pozitive asupra mediului, atrăgând un interes deosebit. Cererea prezentă de energie a diverselor economii este principala iniţiativă pentru noi investiţii în sectorul gazelor şi se concentrează în prezent asupra transportului de gaze naturale către pieţele de desfacere din Europa. Având o structură puternic industrializată şi tendinţe de creştere, necesarul de energie în ţările europene este în continuă creştere, iar în absenţa unei surse suplimentare de energie primară aceste economii se vor confrunta cu o creştere continuă a cererii de gaze în viitorul apropiat. În plus, pentru a asigura furnizarea de energie este necesară diversificarea surselor de aprovizionare, ceea ce constituie un aspect delicat al politicilor energetice în Europa. În acest sens, au fost iniţiate mai multe proiecte energetice, printre care amintesc de Nabuco, cu participarea a cinci companii de profil, respectiv: BOTAS din Turcia, Bulgargaz din Bulgaria, Transgaz din România, MOL din Ungaria şi OMV Erdgas din Austria, cu scopul de a conecta şi valorifica rezervele promiţătoare de gaze naturale din Zona Mării Caspice şi Orientul Mijlociu, cu pieţele europene.

Figura nr. 1. Traseul propus al conductei NABUCO

Buletinul Forţelor Navale nr. 19/2013 ____________________________________

4 ______________________________________________________________________________

2. Istoricul proiectului Nabuco

Cele cinci companii au semnat în data de 11 octombrie 2002, la Viena, un acord de cooperare privind înfiinţarea unui „Consorţiu” în vederea efectuării unui „Studiu de fezabilitate” privind crearea unei rute complet nouă de transport al gazelor naturale din zonele de producţie mai sus menţionate, prin construirea unei conducte pe teritoriul celor cinci ţări şi care să aibă ca punct de plecare graniţele Turciei cu Georgia şi Iran, iar ca punct final nodul Baumgarten din Austria (nod important unde sunt colectate gazele ruseşti care sunt tranzitate către vestul Europei. De asemenea, a fost luată în calcul legarea la conducta de transport şi a altor surse de gaze disponibile din zonă (Siria, Irak, Egipt).

Importanţa acestui proiect a fost recunoscută şi de către organismele comunitare prin includerea de către Comisia Europeană a acestuia în programul Trans European Networks/TEN pe lista de proiecte prioritare. Această includere presupunea şi finanţarea de către Comisia Europeană a 50% din valoarea de realizare a studiului, restul de fonduri necesare fiind asigurat din fondurile proprii ale celor cinci companii.

2.1. Pieţe ale conductei Nabuco În jurul Europei există suficiente surse care să acopere creşterea preconizată a

cererii de gaze în Europa pentru următoarele decenii, dar în prezent nu există suficiente posibilităţi de transport al acestor volume de gaze naturale către pieţele gaziere europene.

De asemenea, datorită faptului că pentru anumite regiuni din partea centrală a Europei de Vest şi Balcani distanţa de la Marea Caspică este mai scurtă decât faţă de alte surse (în principal Rusia), s-a considerat că în acest sens Nabuco este un proiect competitiv. Analiza de piaţă a dovedit aceste presupuneri.

Pentru a rezuma, se poate afirma că fezabilitatea proiectului Nabuco rezultă din:

- caracterul competitiv din punct de vedere al costului şi implicit al tarifului de transport previzionat, comparativ cu alte proiecte noi;

- siguranţa livrărilor, dată de marile câmpuri de gaze din zona Mării Caspice şi din Orientul Mijlociu;

- diversitatea livrărilor pentru pieţele ţintă, faţă de sursele existente; - faptul că partenerii Nabuco preiau cantităţi de gaze naturale pentru a acoperi

parţial cererea lor viitoare; - creşterea constantă a necesarului de consum din ţările europene puternic

industrializate, pe fondul scăderii constante (pe termen mediu şi lung) a livrărilor de gaze din zona Mării Nordului şi a deprecierii infrastructurii de transport a gazelor ruseşti;

- costul ridicat de livrare a gazului natural lichefiat produs de ţările din Maghreb (nordul Africii).

Întrucât până în prezent nu există un coridor de livrare între sursele avute în vedere şi zonele ţintă de consum, Nabuco poate oferi o sursă de gaze naturale către piaţa europeană şi astfel va juca un rol important în creşterea gradului de

________________________________________________________Geopolitică, geostrategie

______________________________________________________________________________ 5

competitivitate a pieţelor gaziere europene în promovarea procesului de liberalizare al acestor pieţe, inclusiv în ţările în curs de aderare.

3. Proiectul Nabuco West

Nabuco West este o versiune revizuită a proiectului iniţial şi vizează conectarea frontierei turco-bulgare de Austria. Obiectivul este de a livra către Europa resursele de gaz existente în câmpul gazier Shah Deniz 2, situat în Azerbaidjan, fiind o variantă scurtată a proiectului iniţial Nabuco, ce urma să pornească de la Erzurum, Turcia şi să ajungă la Baumgarten în Austria. Noul Nabuco West are un traseu mai scurt, ceea ce ar determina şi reducerea costurilor sale iniţiale.

Figura nr. 2. Traseul propus al conductei NABUCO West

Proiectul Nabuco beneficiază de susţinere din partea UE şi a Statelor Unite.

Nabuco a fost catalogat drept proiect strategic în cadrul reţelei trans-europene de transport/TEN-T. Nabuco West este proiectat să înceapă de la frontiera turco-bulgară şi să traverseze Bulgaria, România şi Ungaria până la Baumgarten, în Austria. Lungimea totală a gazoductului Nabuco West este de 1.329 km, cu următoarele distanţe în fiecare dintre ţările de tranzit menţionate mai jos:

- Bulgaria: 424 km; - România: 475 km; - Ungaria: 383 km; - Austria: 47 km. În România, conducta urma să treacă pe sub fluviul Dunărea şi să traverseze

teritoriul românesc dinspre partea de sud-vest către partea de nord-vest, punctul iniţial de intrare fiind Portul Bechet, iar cel nord-vestic de ieşire fiind Nădlac.


6 ______________________________________________________________________________

Conducta traversează judeţele Dolj, Mehedinţi, Caraş-Severin, Timiş şi Arad. Conducta traversează 11 situri protejate, două parcuri naţionale, trei rezervaţii naturale şi 57 cursuri de apă. Pentru acest proiect contribuţia României stabilită iniţial era de aproximativ 850 milioane €, plătibili în patru ani. Proiectul este dezvoltat de consorţiul Nabuco Gas Pipeline International GmbH, fondat în anul 2004, la Viena. Conducerea consorţiului este asigurată de Reinhard Mitschek, care provine din compania austriacă OMV.

Principalii acţionari în proiect sunt: - OMV (Austria); - FGSZ (Ungaria); - Transgaz (România); - Bulgarian Energy Holding (Bulgaria); - BOTAŞ (Turcia). Nabuco West va avea o capacitate iniţială de livrare de 10 miliarde m3 pe an.

Fiind un proiect scalabil, capacitatea acestuia va ajunge într-o etapă ulterioară la 23 miliarde m3, ceea ce va răspunde unei prognozate creşteri a cererii de gaze naturale în UE. Nabuco West va oferi 50% din capacitatea sa de transport către terţe părţi, altele decât acţionarii.

Costurile proiectului Nabuco West nu au fost făcute publice, însă directorul general al consorţiului, Reinhard Mitschek, a declarat la sfârşitul anului 2012 că acestea ar fi cu mult sub 7,9 miliarde €, suma revizuită. Sursele de finanţare a proiectului nu au fost decise încă dar, în calitatea sa de proiect comercial, Nabuco va fi finanţat în proporţie de 30% de către partenerii din proiect, iar restul prin intermediul unor instrumente financiare comerciale.

4. Proiectul South Stream şi TAP

Pentru a contracara proiectul, Rusia a demarat un proiect concurent, South Stream, în care a încercat să atragă inclusiv o parte dintre partenerii Nabuco. Proiectul South Stream, a fost lansat în anul 2007, dar acesta ocoleşte România şi nu elimină dependenţa de gazele ruseşti. Acţionarii sunt grupul rus Gazprom şi ENI, din Italia.

Un alt proiect concurent este Trans-Adriatic Pipeline/TAP, care ar presupune transportul a 10 miliarde m3 de gaz caspic pe an de-a lungul unui traseu de 800 km, cu începere de la Komotini, în apropiere de graniţa greco-turcă, trecând prin Grecia şi Albania şi terminându-se la San Foca în Italia. Partenerii TAP sunt Statoil din Norvegia, grupul elveţian EGL şi grupul german E.ON Ruhrgas.

Statoil este, de asemenea, partener la Shah Deniz II, alături de BP.


______________________________________________________________________________ 7

Figura nr. 3. Traseul propus pentru South Stream şi TAP

5. Eşecul proiectului Nabuco West

Azerbaidjanul a ales să-şi transporte gazul natural spre Europa prin conducta TAP (Grecia, Albania, Italia) în detrimentul Nabuco West (Bulgaria, România, Ungaria, Austria). Decizia nu e neapărat surprinzătoare, dar ea demonstrează câteva lucruri pe care e bine să le ţinem minte: Rusia îşi menţine întâietatea în zona caspică, UE a fost incapabilă să-şi promoveze interesele, SUA au renunţat să joace în acest joc, democraţiile de faţadă din zonă (Azerbaidjan, Kazahstan, Georgia) sunt mai aproape de Kremlin decât de Occident. Consecinţa pe termen scurt şi mediu pentru ţări ca Bulgaria şi Ungaria este continuarea dependenţei faţă de gazele ruseşti.

România pierde un potenţial de afacere bun, dar, din fericire, are un prezent mai liniştitor şi alternative pentru viitor.

Figura nr. 4. Traseul propus pentru proiectul TAP


8 ______________________________________________________________________________

5.1. Care sunt consecinţele pentru România? - în primul rând, România pierde (prin Transgaz) o afacere cu potenţial bun.

România găzduia cea mai mare porţiune a conductei, ceea ce însemna şi câştiguri proporţionale;

- România pierde ocazia de a se poziţiona şi mai apăsat ca jucător important pe piaţa regională a energiei;

- eşecul Nabuco ar putea duce la o răceală în relaţiile cu Azerbaidjan, ceea ce ar face şi mai improbabilă reuşita proiectului AGRI (care oricum e împotmolit);

- foarte posibil ca valoarea de piaţă a Transgaz (companie cu capital majoritar de stat) să aibă de suferit;

- reuşita evidentă a Rusiei în blocarea Nabuco va da un impuls suplimentar Kremlinului şi vectorilor săi în contestarea unor proiecte alternative la importul de gaze ruseşti – adică exploatarea gazelor de şist şi exploatarea eventualelor rezerve din Marea Neagră. Nu ar fi de mirare ca în perioada imediat următoare să vedem un nou val de contestări la adresa celor două proiecte, mai ales pe dimensiunea de protecţie a mediului;

- în privinţa aprovizionării cu gaze, România nu va suferi enorm din cauza pierderii proiectului Nabuco West, şi asta pentru că are încă resurse proprii, plus cele două proiecte mari (gazele de şist şi gazele din Marea Neagră) care, dacă se vor dovedi viabile economic, vor alimenta piaţa internă. E indiscutabil că orice eşec în sporirea alternativelor de furnizare e dureros, dar situaţia din România nu e disperată ca în Ungaria sau Bulgaria, dependente în cel mai înalt grad de gazele ruseşti.

5.2. „Învăţămintele” trase după eşecul Nabuco West Pentru început, trebuie spus că decizia consorţiului care gestionează gazul azer

(consorţiu format din compania britanică BP, compania norvegiană Statoil, compania azeră Socar şi alţi acţionari mai mici) a luat în calcul oferta comercială făcută de cei doi competitori – Nabuco West şi TAP. Dar dincolo de oferta comercială, decizia are o mare încărcătură politică şi strategică. Nabuco West ar fi însemnat pentru Europa Centrală şi de Est scăderea dependenţei de gazele ruse, în timp ce TAP nu avea o astfel de semnificaţie. De aici a rezultat şi opoziţia acerbă a Rusiei faţă de Nabuco şi susţinerea pentru TAP.

Cum a susţinut Rusia proiectul TAP? Un semn evident a fost retragerea neaşteptată a Gazprom (compania de casă a Kremlinului, braţul său comercial în industria gazelor) din licitaţia pentru compania greacă de gaze DESFA. Gazprom a lăsat locul liber pentru – surpriză! – compania azeră de stat Socar. Oficiali greci au declarat atunci că achiziţionarea DESFA de către Socar va însemna sprijin din partea Azerbaidjan pentru TAP (care include şi Grecia).

O altă pârghie importantă pentru Rusia în procesul de distrugere a proiectului Nabuco a fost compania britanică BP, care deţine pachetul majoritar de acţiuni în consorţiul Shah Deniz. BP este acţionar (aproape 20%) în Rosneft, cea mai mare companie rusă din domeniul petrolului, la rândul său un braţ economic al Kremlinului.


______________________________________________________________________________ 9

Aşadar, eşecul Nabuco ne arată că Rusia şi-a păstrat aproape intacte capacităţile de jucător principal în zona caspică. Cum simte că Occidentul se apropie prea mult de aria sa de influentă, Kremlinul reacţionează. De data asta n-a mai făcut-o în forţă, ca în Georgia (2008), ci mizând pe slăbiciunile evidente ale „adversarului”.

Eşecul UE în privinţa Nabuco e evident. În pofida declaraţiilor diplomatice ale reprezentanţilor concernului, a fost clară tot timpul reticenţa Bruxelles-ului în asumarea proiectului, deşi ar fi fost o gură de aer pentru ţări aflate în evidentă dificultate – Bulgaria, România, Ungaria. De ce a ezitat UE? Diferenţe de vederi între statele membre, jocul pe cont propriu al Germaniei în relaţia cu Rusia, noncombatul altor jucători, sunt multe posibile cauze.

Respingerea Nabuco de către azeri spune câteva lucruri şi despre politica SUA în regiune. SUA şi-au diminuat enorm sprijinul faţă de Nabuco, fie din motive care ţin de reorientarea pe alte zone, fie din cauza unui deficit de analiză. Cert e că SUA nu au mai fost atât de vocale ca în trecut la Baku în sprijinul Nabuco. Un deficit de implicare a SUA se poate constata însă în toată zona Mării Caspice, concomitent cu reorientarea spre zona Asia–Pacific.

Pe scurt, eşecul Nabuco este simptomul unor poziţionări ale jucătorilor din zona caspică. Dar va deveni şi cauza unor dezvoltări ulterioare în domeniul energetic din zona Europei de Est.

6. Proiectul energetic AGRI

România a pierdut proiectul Nabuco, dar nu şi colaborarea cu Azerbaidjanul. Proiectul interconectorului Azerbaijan-Georgia-România Interconnector/AGRI, care presupune construcţia a două terminale de gaz natural lichefiat, unul la Constanţa şi altul în Georgia, ar putea costa între 2 şi 5 miliarde €, cu o capacitate maximă de 8 miliarde m3 gaze pe an, costul final al proiectului va depinde şi de volumul de gaz tranzitat. AGRI va fi alimentat cu gaze din Azerbaidjan, ce vor fi lichefiate în portul georgian Batumi şi apoi transportate pe Marea Neagră pe vase, până la Constanţa şi apoi delichefiate. Proiectul AGRI are sprijin politic, care s-a materializat prin semnarea unor acorduri de către ministerele de energie din cele patru ţări membre ale proiectului. AGRI este un proiect integrat care va aduce gaz din zona Mării Caspice în România. La 24 ianuarie 2011 a fost înregistrată la Bucureşti şi compania de proiect AGRI LNG Project Company, care are două obiective: să găsească surse de finanţare pentru acest proiect şi să se ocupe cu realizarea studiului de fezabilitate. Interconectorul AGRI (Azerbaijan-Georgia-România) este destinat transportului gazelor naturale azere în România, în stare lichefiată. Proiectul prevede construirea a două terminale de gaz natural lichefiat, unul pe litoralul georgian al Mării Negre şi celălalt la Constanţa. Romgaz (România), Georgian Oil and Gas Corporation/GOGC, State Oil Company of Azerbaijan Republic/SOCAR şi MVM (Ungaria) deţin câte 25% din capitalul social al societăţii AGRI LNG Project Company, compania de proiect care va dezvolta această investiţie. Memorandumul de înţelegere pentru


10 _____________________________________________________________________________

proiectul AGRI a fost semnat la Bucureşti la 13 aprilie 2010. De asemenea, Azerbaidjan, Georgia, România şi Ungaria au semnat la 14 septembrie 2010, la Baku, Declaraţia privind proiectul AGRI.

Proiectul AGRI/Azerbaijan-Georgia-România Interconnector presupune ca metanul extras din Azerbaidjan să fie transportat prin conducte până în porturile din Georgia, încărcat pe vapor în stare lichidă şi trimis într-un nou terminal din Constanţa. La noi, gazul lichefiat ar urma să fie transformat în vapori şi apoi va fi transportat prin conducte până în casele românilor sau, şi mai departe, spre vestul Europei.

7. Importanţa Forţelor Navale în asigurarea căilor de transport energetice

Din cele mai vechi timpuri, stăpânirea mărilor a reprezentat o condiţie pentru obţinerea puterii şi influenţei. În pofida faptului că această concepţie a fost enunţată încă de la sfârşitul secolului trecut, ea continuă să fie aplicabilă realităţilor geopolitice actuale, conform cărora poziţionarea unui stat în apropierea unei mări continuă să reprezinte un avantaj atât pentru dezvoltarea sa cât şi a regiunii învecinate.

Datorită aşezării/poziţiei sale geografice la intersecţia dintre Europa şi Asia, între Rusia şi Orientul Mijlociu, legând direct Europa de Sud-Est de cea Occidentală prin fluviul Dunărea, dar şi de Marea Mediterană, Marea Neagră reprezintă o regiune de o deosebită importanţă pentru toţi actorii pretendenţi la poziţii de frunte în ierarhia mondială precum: SUA, Rusia, sau statele membre ale UE. Datorită imensului potenţial economic, militar, demografic precum şi rolului pe care această regiune îl joacă ca element de legătură între Asia Centrală şi Orientul Mijlociu în jocul intereselor politice şi economice globale, ne permite într-o oarecare măsură să identificam principalele caracteristici politice şi de securitate ale Mării Negre cu interesele atât ale statelor riverane, cât şi a statelor ce aspiră la o poziţie cât mai favorabilă din punct de vedere geostrategic aproape de vârful piramidei.

Marea Neagră este un conector strategic, leagă comunitatea euroatlantică (în calitate de furnizor de securitate şi consumator de energie) de arealul Orientul Mijlociu–regiunea Caspică–Asia Centrală (în calitate de furnizor de energie şi consumator de securitate). Constituie spaţiul de interferenţă a trei zone geopolitice şi geostrategice considerate ca fiind zonele cu probleme sensibile privind securitatea şi stabilitatea din Europa de Sud, Europa Răsăriteană şi Orientul Mijlociu, poarta de ieşire la Oceanul Planetar pentru Ucraina, România, Bulgaria şi ţările transcaucaziene.

Resursele zonei, deschiderile oferite şi poziţia sa transformă Marea Neagră într-un adevărat areal strategic, prielnic extinderii unor cooperări militare (apariţia iniţiativelor regionale). Prin extinderea zonei de responsabilitate a NATO în bazinul Mării Negre, Alianţa exercită un control direct asupra zonelor de criză din Asia Centrală şi are posibilitatea să supravegheze traseele resurselor energetice din spaţiul caucazian şi al Mării Caspice.


_____________________________________________________________________________ 11

În Marea Neagră se pot executa toate tipurile de operaţii maritime, şi acestea sunt cele de prezenţă şi supraveghere, umanitare, de demonstrare a forţei, de evacuare a noncombatanţilor, de protecţie a liniilor maritime de comunicaţii, cele de lovire a forţelor maritime, aeriene şi terestre ale unui adversar şi operaţiile amfibii.

Aşa cum s-a mai menţionat, principalele elemente care determină creşterea importanţei Mării Negre în contextul geopolitic de la începutul mileniului al III-lea sunt realizarea celor două fluxuri strategice, primul fiind cel al energiei şi al doilea fiind cel al securităţii. Puterea maritimă a statelor riverane influenţează şi ea evoluţiile geopolitice din regiune şi elementul cel mai dinamic şi de forţă al acesteia sunt forţele navale. În acest sens, România doreşte să-şi promoveze interesele navale proprii, care sunt determinate de puterea maritimă, de ieşirea la mare şi ponderea lungimii frontierelor maritime şi fluviale, de aprovizionarea cu materii prime externe pe căile de comunicaţii maritime şi fluviale, de exploatarea subsolului marin şi perspectivele de dezvoltare ale acesteia, de alte activităţi economice ce se desfăşoară pe mare şi pe fluviu – transporturi navale, exploatarea resurselor mării, turism, construcţii navale şi de promovarea şi cunoaşterea imaginii sale în lume prin intermediul prezenţei drapelului naţional pe mările şi oceanele lumii, precum şi de implicarea euroatlantică în regiunea extinsă a Mării Negre.

Interesele navale ale României constituie parte componentă a intereselor naţionale, economice şi politico-militare ale statului. Acestea evoluează în timp, în funcţie de puterea maritimă şi situaţia politică a statului. Apărarea intereselor navale se realizează de către Forţele Navale, care trebuie să fie capabile să-şi proiecteze puterea în marea liberă, în scopul apărării obiectivelor economice şi comunicaţiilor navale şi oriunde interesele proprii sau cele ale Alianţei o cer.

În „Doctrina pentru Operaţii a Forţelor Navale”, se subliniază faptul că România este interesată vital de păstrarea integrităţii sale teritoriale în limitele graniţelor terestre, maritime şi fluviale, păstrării nealterate a ieşirii pe Dunăre la Marea Neagră prin braţele Dunării, în principal, şi pe Canalul Dunăre–Marea Neagră, asigurarea condiţiilor pentru impunerea şi păstrarea zonelor maritime de interes în vederea exploatării economice şi desfăşurării nestânjenite a activităţilor în aceste spaţii, asigurarea stabilităţii în zonă, asigurarea libertăţii de mişcare pe căile de comunicaţii fluviale şi maritime, apărarea infrastructurii din spaţiul riveran, protecţia mediului mării, fluviului şi deltei, precum şi participarea la acţiunile militare navale ale aliaţilor şi partenerilor.

Forţele Navale ale României, în actuala organizare şi cu dotarea cunoscută, pot participa la executarea unei operaţii întrunite de respingere a unei agresiuni din direcţia mării şi să participe în cadrul grupărilor întrunite de forţe constituite de Alianţă la operaţii de apărare colectivă şi de răspuns la crize. Au posibilitatea să joace un rol important în geopolitica regiunii.

În anul 1998, Turcia a iniţiat Grupul de Cooperare Navală la Marea Neagră/BLACKSEAFOR. După trei ani de muncă susţinută, pe 2 aprilie 2001, s-a semnat acordul de constituire. Acest grup a fost gândit ca bază pentru formarea unei forţe navale multinaţionale pontice. Scopul declarat, subliniat în acest acord, este acela de a contribui la întărirea prieteniei, bunelor relaţii şi încrederii între statele


12 _____________________________________________________________________________

riverane Mării Negre (Bulgaria, Federaţia Rusă, Georgia, România, Turcia şi Ucraina) şi de a promova pacea şi stabilitatea prin intermediul cooperării şi interoperabilităţii forţelor navale.

Principalele misiuni includ operaţii de căutare-salvare pe mare/SAR, asistenţă umanitară/HA, luptă contra minelor/MCM, protecţia mediului, vizite reciproce în porturi, alte misiuni ce trebuie convenite prin consensul participanţilor.

În cadrul BLACKSEAFOR, deciziile se adoptă prin consens, atât la nivelul reuniunilor înalţilor reprezentanţi naţionali (miniştrii de externe/apărării, sau a reprezentanţilor lor autorizaţi), cât şi în Comitetul comandanţilor forţelor navale din Marea Neagră.

Activităţile desfăşurate până în prezent au demonstrat că BLACKSEAFOR reprezintă o iniţiativă importantă pentru creşterea încrederii şi securităţii în zona Mării Negre, spaţiu de tranzit dinspre Caucaz spre Europa Centrală şi de Vest, precum şi un element viabil de susţinere a iniţiativelor politico-militare existente în regiune.

Participarea la BLACKSEAFOR reprezintă unul dintre multele evenimente din existenţa Forţelor Navale ale României şi este, totodată, un gest de diplomaţie militară într-o zonă, cea a Mării Negre, extrem de capricioasă şi mediatizată în ultima perioadă de timp, în contextul luptei antiteroriste, al extinderii NATO spre Est, al scutului antirachetă american şi nu numai.

Operaţiunea BLACK SEA HARMONY/OBSH, la care au aderat şi Forţele Navale Române, se doreşte a fi echivalentul Operaţiunii NATO ACTIVE ENDEVOUR din Marea Mediterană şi vizează monitorizarea traficului în zona de coastă şi semnalizarea autorităţilor portuare naţionale în privinţa navelor suspecte. Operaţiunea BLACK SEA HARMONY, iniţiată de Turcia la 1 martie 2004, vizează: securitatea maritimă, conducerea operaţiilor de supraveghere în ariile de jurisdicţie navală şi aeriană, conform legislaţiei internaţionale; conducerea operaţiilor de recunoaştere cu privire la navele suspecte; prezenţa forţelor navale pe rutele de trafic al navelor comerciale; operaţiuni pentru sudul şi sud-estul Mării Negre, cu accent pe zona strâmtorii Bosfor.

Viziunea statului român şi a Forţelor Navale asupra viitorului cooperării regionale în domeniul securităţii navele are în vedere promovarea principiului diviziunii muncii între iniţiativele regionale existente (BLACKSEAFOR şi BLACK SEA HARMONY), în scopul prevenirii ameninţărilor asimetrice la adresa securităţii în bazinul Mării Negre.

8. Concluzii

În acest moment, o importanţă deosebită pentru întreaga zonă o constituie coridorul de resurse energetice din zona caspică, în care un rol important pentru realizarea proiectelor îl au Turcia şi Federaţia Rusă. În regiunea caspică, statele apărute după căderea URSS încearcă să-şi redefinească identitatea naţională prin


_____________________________________________________________________________ 13

distanţarea de Moscova, în condiţiile inexistenţei unei încrederi reciproce între statele din zonă.

Nabuco West ar fi însemnat pentru Europa Centrală şi de Est scăderea dependenţei de gazele ruse, în timp ce TAP nu avea o astfel de semnificaţie. De aici a rezultat şi opoziţia acerbă a Rusiei faţă de Nabuco şi susţinerea pentru TAP. Un alt jucător important este Turcia, care după obţinerea unei consolidări economice, politice şi militare în regiune se transformă dintr-un preţios aliat occidental, promotor al intereselor occidentale în zonă, într-un pion activ, care are propria agendă diplomatică, politică şi militară cu strânse relaţii în zona musulmană, care reuşeşte să fructifice relaţiile cu marii săi vecini, în interes strict naţional.

Proiectul South Stream, varianta rusească lansată să contracareze proiectul Nabuco, vizează construirea unei conducte de transport de gaze naturale din Rusia către Bulgaria, prin Marea Neagră şi mai departe către Grecia, Italia şi Austria. Analiştii consideră că South Stream, cu o capacitate anuală de transport de 30 miliarde m3 de gaze, este un mijloc prin care Rusia îşi poate creşte dominaţia asupra livrărilor de gaze către Europa.

Bibliografie 1. Transgaz S.A. magistrala energiei http://www.transgaz.ro/nabucco.php 2. Wikipedia Nabuco West http://ro.wikipedia.org/wiki/Nabucco_(gazoduct) 3. Cristian Pantazi HotNews.ro http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-15073957-

culisele-esecului-nabucco-west-consecintele-pentru-romania.htm 4. FILIP, Adrian. PUTEREA NAVALĂ, componentă a geopoliticii maritime

universale; atlantism vs. eurasianism. Craiova: editura SITECH, 2013.

14 _____________________________________________________________________________

CONFLICTELE ÎNGHE ŢATE ŞI EFECTELE LOR ASUPRA GEOPOLITICII M ĂRII NEGRE

Locotenent Daniel DROB, Aspirant George ANDRIU,

Divizionul Nave Speciale al Bazei Logistice Navale

1. Introducere

Bazinul Mării Negre şi zona adiacentă acestuia reprezintă de 200 de ani o punte de legătură deosebit de importantă între Est şi Vest, o regiune a lumii care datorită acestui specific a favorizat relaţiile de schimb economic. Poziţionată la confluenţa a două religii, cea creştină şi cea islamică, dar şi între două mari familii de popoare, slave şi turcice, deţine un spaţiu geopolitic important, caracterizat de o izolare politică, având ca factori favorizanţi enclavizarea regiunii şi controlul strict al tranzitului navelor prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele1.

Dacă se ia în calcul doar criteriul geografic, regiunea cuprinde cele şase state riverane Mării Negre (România, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia şi Bulgaria). Totuşi, termenul de „extins” face trimitere mai degrabă la aspecte de ordin politico-economic decât geografice, astfel încât trebuie incluse ţări precum Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan şi Grecia datorită importanţei lor politice, economice şi strategice. Aşadar, regiunea extinsă a Mării Negre se întinde de la Balcani până la Marea Caspică, devenind una din cele mai dinamice zone din perioada de după Războiul Rece.

Sfârşitul Războiul Rece, prin prăbuşirea URSS, pune punct sistemului de sfere de influenţă bipolar de dimensiuni mondiale, aducând un vid de putere deosebit de important, ce s-a manifestat, în special, de-a lungul zonelor de graniţă ale conflictului. Astfel, pe fondul distrugerii a puterii sovietice, zona adiacentă a Mării Negre este martora formării de noi state într-un mediu caracterizat de puternice accente naţionaliste. Aceste state şi-au stabilit graniţele conforme cu împărţirea teritorială sovietică, care nu ţinea cont de structura etnică a populaţiei. Acest fapt a determinat apariţia unor tendinţe separatiste, transformate în conflicte armate. Intervenţia Rusiei ca mediator în calitate de continuatoare a URSS a avut ca rezultat acutizarea lor şi transformarea acestora în conflicte îngheţate.

De asemenea, în ultimii ani intervenţia rusă este din ce în ce mai pronunţată, acest fenomen avându-şi motivaţia în creşterea constantă din punct de economic, dar şi datorită unei politici externe deosebit de abile. Reuşitele din aceste domenii au fost complementate cu o creştere a puterii militare. Astfel, începând cu anul 2008, are loc

1 Datorită tratatului de la Montreux din 9 noiembrie 1936.


_____________________________________________________________________________ 15

o reorganizare profundă a armatei, menită să reducă dimensiunea acesteia, dar urmărindu-se eficientizarea, operaţionalizarea şi dotarea cu tehnică nouă. Planurile pentru Flota din Marea Neagră sunt de dotare cu 18 nave noi de suprafaţă şi submarine până în anul 20152.

Niciunul din teritoriile aflate în discuţie nu are ieşire directă la Marea Neagră, iar în două dintre cazuri, nici statele din care fac parte aceste teritorii – Republica Moldova şi Azerbaidjanul. Toate aceste conflicte au însă un impact imposibil de neglijat asupra geopoliticii Mării Negre şi asupra relaţiilor politice şi economice care se ţes în acest spaţiu şi între acest spaţiu şi restul lumii. Astfel, conflictele afectează alianţele dintre statele din regiune, rutele conductelor de petrol şi gaze, generează valuri de refugiaţi şi sunt, toate, legate de poziţia Rusiei ca actor cheie în zona Mării Negre.

2. Definirea conceptului de conflict îngheţat

Conceptul de „conflict îngheţat” pare facil de definit: el se referă la conflicte care nu au fost soluţionate, dar care nu se derulează în termeni de lupte armate, ci se perpetuează o stare de fapt care nu este caracterizată nici de pace, nici de război3. Analizată în amănunt, sintagma desemnează o situaţie conflictuală acută, dar fără recurs la violenţa armată pe scară largă, din cauza epuizării reciproce a combatanţilor în faza anterioară de conflict militar şi/sau a descurajării exercitate de prezenţa unei puteri regionale sau a unei mari puteri din afara sistemului. Părţile se percep ca fiind, în continuare, în situaţia de a avea scopuri incompatibile şi miza este de tip „joc cu sumă nulă”. Prin urmare, principala preocupare a fiecăreia este de a acumula putere, atât prin consolidare economică şi politică, la nivel intern, prin înarmare, cât şi prin eventuale alianţe cu alte state şi de a-şi ameliora poziţia relativă faţă de adversari. Rezolvarea finală a conflictului este amânată voluntar, în aşteptarea unei conjuncturi favorabile când adversarul va fi convins sau constrâns să cedeze.4

3. Prezentarea conflictelor îngheţate 3.1. Conflictul din Transnistria Conflictul din Transnistria este un conflict politic între Republica Moldova şi

autoproclamata Republica Moldovenească Nistreană cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor aflate pe malul stâng al râului Nistru şi oraşul Tighina. Conflictul a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene.

2 http://rusnavy.com/news/navy/index.php?ELEMENT_ID=11583 accesat la data de 31.01.2014 3 LYNCH, Dov. Russian Peacekeeping Strategies towards the CIS: The Cases of Moldova, Georgia and Tajikistan,

London, RIIA and Macmillan: 2000, p 45. 4 CIOCULESCU, Şerban-Filip. Dileme strategice, politice şi juridice ale „Conflictelor îngheţate” din zona lărgită a

Mării Negre. În Infosfera, anul I, nr. 4/2009, p. 37.


16 _____________________________________________________________________________

În anul 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea şi raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS „să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc cu privire la ocupaţia ilegală a Republicii Moldova şi retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.

După ce Moldova a primit statul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele moldovean, Mircea Snegur, a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor rebele care atacaseră posturi de poliţie loiale Chişinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.

La 21 iulie 1992, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat o Convenţie cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova. Chiar şi după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist sprijin militar, politic şi economic, permiţându-i să supravieţuiască şi conferindu-i un anumit grad de autonomie faţă de Moldova.

Până la această dată negocierile nu au avut succes, principalele motive fiind refuzul ambelor părţi de a se recunoaşte oficial, precum şi lipsa de interes în plan internaţional.

3.2. Conflictul din Nagorno-Karabach Regiunea Autonomă Karabahul de Munte sau Nagorno-Karabah a fost o

unitate administrativ-teritorială a RSS Azerbaidjan, în cadrul URSS. Populaţia sa era majoritar armeană şi constituie în prezent Republica (de facto independentă) a Karabahului de Munte.

Conflictul armeano-azer a fost primul conflict interetnic din spaţiul ex-URSS. Începând cu finele anului 1987, populaţia din Nagorno-Karabah, sprijinită de conaţionalii din Republica Sovietică Socialistă Armeană, a revendicat teritorii ce făceau parte din teritoriul Armeniei istorice, dar erau oficial atribuite RSS Azerbaidjan. Pe atunci, ambele state erau republici componente ale URSS, iar frontierele ţineau cont predominant de motivaţii de natură economică. La 19 februarie 1988, majoritatea armeană din provincie a început manifestaţii în favoarea alipirii regiunii la Armenia, iar în anul 1989 Sovietul Suprem al Armeniei a adoptat o lege de anexare a acesteia. Imediat după pregătirea politică a urmat faza violentă a acestui proces: tentativele azere de deportare a satelor armene limitrofe a aprins confruntarea interetnică (februarie 1988) şi a dus la organizarea unităţilor armene de autoapărare care au fuzionat mai târziu într-o veritabilă armată. Aceasta a sfârşit prin a elibera aproape întreg teritoriul regiunii de trupele azere si a stabili un coridor de comunicare cu Republica Armenia.

Până în anul 1992, armenii au ocupat teritoriile dintre Armenia şi Karabahul de Sus în timp ce zvonuri contradictorii de ambele părţi au determinat populaţia azeră să se refugieze în estul Azerbaidjanului. În total, aproximativ 20% din suprafaţa iniţială a RSS Azerbaidjan au fost ocupate de trupe proarmene. Din cauza războiului, Azerbaidjanul a pierdut peste 20.000 oameni – militari şi civili. Ca urmare a


_____________________________________________________________________________ 17

conflictului, circa un milion refugiaţi din regiuni ocupate trăiesc în condiţii extrem de mizere, neglijaţi şi marginalizaţi de autorităţile azere.

Cu toate că ONU a arătat un anumit interes faţă de conflict (Consiliul de Securitate a adoptat patru rezoluţii – 822, 853, 873, 884 – cerând retragerea armatei armene din teritoriile ocupate), de problema respectivă s-a ocupat o altă instituţie – OSCE, prin grupul său special de la Minsk. Părţile implicate în conflict, cu interese şi motivaţii atât de divergente, au sabotat constant ieşirea din acest conflict îngheţat. Azerbaidjanul insistă să-şi menţină integritatea teritorială, iar Armenia urmăreşte prezervarea unor teritorii cât mai întinse din teritoriul său istoric, teritorii încă locuite de armeni, insistând asupra principiului autodeterminării naţionale.

3.3. Conflictul din Abhazia Conflictul georgiano-abhaz a fost unul dintre cele mai sângeroase şi atroce din

istoria post-sovietică. De-a lungul dominaţiei sovietice, abhazii au avut de suferit în special pe plan cultural datorită închiderii unor şcoli abhaze şi introducerea unui alfabet georgian. Numărul lor a scăzut dramatic în urma măsurilor luate de conducerea sovietică şi a fluxului mare de georgieni, ruşi sau armeni aduşi pe teritoriul Republicii Autonome Abhazia, devenind astfel minoritari. Ca urmare, au existat o serie de neînţelegeri majore între abhazi şi georgieni, în anul 1957, respectiv anul 1967, dar din cauza sistemului autoritar conflictele deschise au fost prevenite. Tensiunile au continuat în octombrie 1978 în Tbilisi; în anul 1981 au avut loc o serie de proteste împotriva „privilegiilor abhaziene”, georgienii acuzând politicile îndreptate împotriva lor, precum şi lipsa de influenţă politică în Abhazia.

Pe data de 9 aprilie 1989, un grup de demonstranţi georgieni a susţinut în Tbilisi suportul pentru independenţa Georgiei, iar în august 1990, Sovietul Suprem al Abhaziei a proclamat Abhazia o republică unională totală şi, totodată desprinderea ei de Georgia. Războiul din Abhazia, din august 1992, a fost declanşat ca urmare a proclamării independenţei Abhaziei la 23 iulie 1992. Această decizie a venit ca urmare a refuzului noii conduceri georgiene de a accepta rezoluţia preşedintelui abhaz din iunie 1992, cu privire la o federaţie sau confederaţie.

În data de 14 august 1992, Garda Naţională georgiană împreună cu poliţia au intervenit în Abhazia pentru a restabili ordinea. Trupele georgiene au ocupat în scurt timp de la declanşarea războiului capitala Suhumi şi mare parte a Abhaziei. În conflict a fost implicată şi Rusia, care prin iniţiativa preşedintelui Boris Elţîn a reuşit să determine cele două părţi să semneze în septembrie un acord de încetare a focului. Acordul a fost încălcat datorită refuzului conducerii Georgiei de a părăsi Abhazia, fapt ce a determinat Rusia să intervină militar.

Un alt acord a fost elaborat în 27 iulie 1993, care prevedea retragerea trupelor georgiene, demilitarizarea ambelor părţi şi întoarcerea la un guvern legal în Abhazia. În decembrie 1993, s-a încheiat un acord important de încetarea a focului, care a fost în mare parte respectat, deşi au mai existat câteva incidente în anul 1998.

De-a lungul războiului eforturile de mediere a conflictului au venit, în special, din partea Rusiei şi a ONU, pentru ca odată cu înţelegerea asupra păcii din anul 1993,


18 _____________________________________________________________________________

să li se alăture şi SUA, Franţa, Germania şi Marea Britanie. ONU a trimis în anul 1993, o misiune de observare care şi-a îndreptat atenţia asupra implementării acordului de încetare a focului.

La 15 mai 1994, a fost semnat un acord final de încetare a focului, care a determinat UNOMIG (Misiunea Organizaţiei Naţiunilor Unite din Georgia) să desfăşoare observatorii săi pentru menţinerea păcii, în special în sudul Abhaziei. Câteva luni mai târziu, Abhazia a adoptat o nouă constituţie, prin care îşi proclama independenţa (4 noiembrie 1994).

3.4. Conflictul din Osetia de Sud Spre sfârşitul anilor ’80, ca urmare a creşterii naţionalismului georgian şi

mişcării lor pentru independenţă, apare în anul 1988 Frontul Popular al Osetiei de Sud, fiind o structură creată de Centrul Unional pentru a tempera şi contrabalansa mişcarea de independenţă a Georgiei. Frontul cerea o autonomie mai mare a regiunii cu scopul final de unificare cu Osetia de Nord rusească. Pe 11 decembrie 1990, guvernul georgian a lichidat statutul Osetiei de Sud tensionând mai mult conflictul, care a şi izbucnit direct în război pe data de 5 ianuarie 1991.

Pe 5 ianuarie 1991, forţele georgiene au intrat în capitala Osetiei de Sud. Militanţii osetini au răspuns prin arderea şcolilor şi caselor georgiene din oraş, în timp ce georgienii au atacat satele osetine. În februarie 1992, luptele au escaladat cu implicarea directă a Rusiei. Majoritatea observatorilor independenţi au fost de acord că militari ruşi de rang înalt au fost implicaţi în conflict, participând la instruirea unităţilor militare osetine. Pentru a evita o confruntare directă cu Rusia, Georgia a fost nevoită să accepte negocieri, pe 24 iunie 1992, şeful Consiliului de Stat al Georgiei, Edward Şevarnadze, întâlnindu-se cu preşedintele Rusiei, Boris Elţîn. În data de 14 iulie 1992 a fost semnat „Acordul de încetare a focului” de la Dagomiş.

Ca urmare a semnării acestui acord, a fost instituită o operaţie de menţinere a păcii controlată de Comisia de Control Unită Rusia–Georgia–Osetia (de Sud şi de Nord), ce avea sub dispoziţia sa patrule militare în acelaşi format. La 6 noiembrie 1992, OSCE a trimis o misiune în regiune cu scopul de a monitoriza operaţia de menţinere a păcii.

Negocierile de reglementare a conflictului au început pe 30 noiembrie 1995, Rusia şi OSCE căpătând statutul de mediatori. Cel mai mare succes al negocierilor a fost consemnat în mai 1996, când cele două părţi au semnat „Memorandumul de măsuri pentru obţinerea securităţii şi încrederii reciproce”.

Conflictul capătă noi dimensiuni în contextul debarcării influenţei americane în regiunea Caucazului, aceasta având loc în noiembrie 2003, datorită „Revoluţiei Trandafirilor”, o revoluţie finanţată şi susţinută politic de Statele Unite. Înlăturarea de la putere a lui Edward Şevarnadze, un simbol al influenţei Rusiei, şi accederea la putere a lui Mihail Sakaşvili, susţinut masiv de SUA, a înrăutăţit situaţia din zonă adăugând la divergenţele de interese deja existente din regiune şi antagonismul ruso-american.

La 26 ianuarie 2005, s-a prezentat în cadrul sesiunii Adunării Parlamentare a Consiliului Europei viziunea Georgiei, de reglementare a conflictului, planul fiind


_____________________________________________________________________________ 19

prezentat pe 27 octombrie 2005, la Viena, în cadrul Consiliului Permanent al OSCE. La 6 decembrie, SUA şi OSCE şi-au exprimat suportul pentru acest plan, OSCE adoptând unanim o rezoluţie în care sprijinea planul georgian. Conform acestui plan, Osetia de Sud urma să facă parte din Georgia, având însă o autonomie destul de largă. Incidentele din 3 septembrie (atacul asupra unui elicopter georgian) şi din 31 octombrie 2006 nu au dus la reapariţia confruntărilor, dar au tensionat situaţia. În data de 12 noiembrie 2006, au avut loc în Osetia de Sud două alegeri rivale şi două referendumuri simultane.

Din păcate, din primăvara 2008, de când Moscova a anunţat legături mai strânse cu regiunile separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, relaţiile Rusiei cu Georgia s-au deteriorat semnificativ. Doborârea unei drone georgiene la 21 aprilie şi acuzaţiile reciproce, plus decizia Moscovei de a trimite trupe suplimentare în Abhazia au adus la o nervozitate maximă între aceste ţări încât, la 6 mai, ministrul georgian al reintegrării a declarat că Georgia este „foarte aproape” de un război cu Rusia.

Această criză a dat naştere în 7 august 2008, la un război care implica Georgia şi Rusia, împreună cu regiunile separatiste ale Georgiei, Osetia de Sud şi Abhazia. În timpul nopţii de 7 spre 8 august 2008, Georgia a lansat o ofensivă militară pe scară largă împotriva Osetiei de Sud, în încercarea de a recupera teritoriul. Rusia a reacţionat prin desfăşurarea de unităţi ale Armatei a 58-a ruse şi trupe aeropurtate ruse din Osetia de Sud şi lansarea de lovituri aeriene împotriva forţelor georgiene în Osetia de Sud şi a obiectivelor militare şi logistice din Georgia corespunzătoare.

Rusia a susţinut aceste acţiuni ca fiind o intervenţie necesară umanitară şi de impunerea a păcii. Forţele ruse şi osetine au luptat împotriva forţelor georgiene din Osetia de Sud de-a lungul a patru zile, cea mai grea luptă având loc în Ţhinvali. Prin intermediul medierii de către preşedinţia franceză a Uniunii Europene, părţile au ajuns la un acord de încetare a focului la 12 august, semnat de Georgia, pe 15 august la Tbilisi şi de către Rusia, pe 16 august la Moscova. La câteva săptămâni după semnarea acordului de încetare a focului, Rusia a început retragerea trupelor sale din Georgia. Forţele ruseşti au rămas staţionate în Abhazia şi Osetia de Sud în cadrul acordurilor bilaterale cu guvernele din regiune.

4. Efectele conflictelor îngheţate asupra geopoliticii Mării Negre În ciuda acestor conflicte, Europa continuă să accepte situaţia existentă,

considerând status-quoul din regiune ca fiind sustenabil. În fapt, orice instabilitate regională poate afecta grav securitatea europeană, iar acceptarea situaţiei prezente constituie un risc pe termen mediu şi lung.

În context, Uniunea Europeană totuşi a dezvoltat Politica Europeană de Vecinătate, încă din anul 2004, cu intenţia de a-şi mări zona de influenţă în jurul graniţelor, nu neapărat însă cu intenţia de a lansa invitaţii de aderare tuturor ţărilor participante la acest proiect. La 7 mai 2009, zona est-europeană, inclusiv Moldova, Armenia, Azerbaidjan şi Georgia, a fost inclusă în proiectul de Parteneriat Estic, cu scopul creşterii cooperării politice şi economice. Această iniţiativă a fost bugetată cu


20 _____________________________________________________________________________

600 milioane €, suma având ca scop în special programe pilot de dezvoltare regionala precum şi ridicarea standardelor economice la un nivel cât mai apropiat Uniunii.

Politica Uniunii a cunoscut un relativ succes, Moldova semnând Acordul de Asociere cu UE la 29 noiembrie 2013, în timp ce restul statelor implicate în conflicte îngheţate sunt în stadiul avansat al tratativelor.

Viitorul este însă nesigur, deoarece UE cunoaşte o perioadă de scindări profunde la nivelul politicilor economice pe un fond de euro-scepticism în creştere şi a resimţirii efectelor crizei economice. Rusia în schimb cunoaşte o perioadă calmă din punct de vedere macro-economic, cu o creştere lentă dar sigură a sectorului financiar şi cu o înflorire a sistemului militar.

Un alt aspect deosebit de important este tactica de a-i recompensa prin măsuri protecţioniste pe cei care duc o politică rusofilă. Acest aspect practic dublează prin rafinamentul execuţiei sale relativ neinvazive politica de dezvoltare militară, fiind un exemplu perfect de folosire a metodelor „soft power”.

În ultimul rând, nu este de neglijat nici faptul că în anul 2012, schimbul economic UE-Rusia a fost de 250 miliarde €5, bilanţul fiind pozitiv în favoarea ruşilor, datorită exportului de gaz şi energie.

Această situaţie va necesita acţiuni îndrăzneţe, o strategie mai nuanţată pentru gestionarea relaţiilor cu Rusia, şi o abordare multilaterală, globală a securităţii. Importanţa Caucazului de Sud în contextul geopoliticii europene şi globale a constituit un subiect de discuţie în perioada ce a urmat sfârşitului Războiului Rece. Armenia, Azerbaidjan şi Georgia au fost considerate „călcâiul lui Ahile” al Uniunii Sovietice, în perioada când reprezentau graniţa dintre blocul comunist şi NATO. Printre moştenirile fostei URSS se numără şi cele trei regiuni separatiste: Abhazia şi Osetia de Sud desprinse din cadrul Georgiei, şi Nagorno-Karabah din Azerbaidjan. Cele două regiuni georgiene au fost recunoscute de Rusia, Nicaragua, Venezuela şi Nauru, în timp ce Nagorno-Karabah a rămas nerecunoscută, dar continuă să aibă sprijinul Armeniei. Situaţia ambiguă a celor trei regiuni separatiste constituie o ameninţare pe termen lung la adresa securităţii geopoliticii regionale, dar şi globale. Datorită proximităţii este o ameninţare mai ales la adresa Uniunii Europene.

Spre deosebire de restul statelor din Europa, Federaţia Rusă este un beneficiar al acestei stări de fapt. De asemenea, Rusia are o politică externă foarte agresivă, folosind orice mijloc de a-şi întări statutul şi puterea în bazinul Mării Negre.

După dezmembrarea URSS, politica externă rusă în relaţie cu regiunea Mării Negre s-a restructurat trecând de-a lungul celor 22 ani de istorie post-sovietică prin patru faze:

- faza iniţială (1991-1994) caracterizată prin izbucnirea unor conflicte etnice armate care în perioada sovietică fuseseră îngheţate; apare un nou status-quo post-sovietic;

- faza cecenă înfăţişată de cele două războaie purtate de Federaţia Rusă în Cecenia (1995-2002);

5 http://ec.europa.eu/trade/policy/countries-and-regions/countries/russia/ accesat la data de 30.01.2014


_____________________________________________________________________________ 21

- faza de refacere (2003-2008) în care Rusia începe să fixeze acţiunile prioritare pentru strategia sa regândită. În septembrie 2003, Preşedintele Vladimir Putin definea regiune Marea Azov–Marea Neagră ca fiind de maxim interes strategic pentru Rusia. De aceea, conducerea de la Moscova era obligată să asigure un sistem de securitate eficient pentru rutele sale de transport din Marea Neagră;

- faza strategiei regionale active (august 2008-prezent) care a debutat odată cu operaţia militară în Georgia, având ca scop sprijinirea republicilor separatiste Abhazia şi Osetia de Sud. Noua strategie pentru regiunea Mării Negre coincide în mare parte cu trăsătura principală a politicii externe ruse ataşată de principiile realismului politic în care interesul naţional poate fi apărat doar prin achiziţia de putere, singura care permite supravieţuirea statului într-un mediu internaţional anarhic.

În viziunea geostrategică rusă, regiunea Mării Negre este văzută ca un proiect strict regional, chiar dacă are aspecte globale şi oferă opţiuni globale pentru Rusia. Conform acestei strategii, Rusia consideră că este mai îndreptăţită decât Uniunea Europeană sau SUA atunci când vine vorba de asumarea rolului de lider în problemele regiunii Mării Neagră, din motive legate de istorie, poziţie geografică, economie şi politică. Cel mult Rusia ar accepta un leadership în comun cu Turcia. Cu toate acestea, Occidentul percepe Rusia ca pe o putere exterioară, chiar dacă ea este una dintre cele şase ţări din Marea Neagră.

Viziunea rusă concentrată pe interesul regional pe care îl are Marea Neagră este cea care face diferenţa faţă de viziunile SUA şi a UE. Controlul în regiunea Mării Negre este pentru Rusia ca o unealtă regională în atingerea obiectivelor în celelalte regiuni precum Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, sau un instrument global atunci când luăm în discuţie securitatea energetică şi expansiunea pieţelor economice. Regiunea Mării Negre este ca un poligon de teste pentru cele două curente contemporane dominante: regionalizarea şi globalizarea. Cu alte cuvinte, în această zonă se poate dezvolta un parteneriat regional sau, dimpotrivă, o altă arenă de competiţie geostrategică, parte a jocului de sumă nulă practicat de Rusia şi de Occident.

Din perspectiva securităţii regionale, Rusia se proclamă ca un susţinător al status-quoului în regiunea Mării Negre. Cu toate acestea, pentru a-şi apăra interesele, Rusia încurajează mişcările separatiste din zonă. Pentru a-şi demonstra bunele intenţii, Moscova a luat parte la exerciţiile militare organizate în comun cu statele NATO şi celelalte state din Marea Neagră. Aşa a fost cazul în operaţiile BLACK SEA HARMONY şi ACTIVE ENDEAVOUR.

Rusia percepe ca pe o ameninţare la adresa intereselor sale din regiunea Mării Negre o serie de evenimente precum decizia Turciei de a permite navelor americane accesul nerestricţionat prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor, încălcând astfel Convenţia de la Montreux, semnată în anul 1936, în care erau prevăzute restricţii ale traficului naval pentru statele fără acces la Marea Neagră. O altă preocupare pentru Rusia este disputa sa cu Ucraina în cea ce priveşte strâmtoarea Kerci, care nesoluţionată, poate duce la blocarea traficului navelor ruseşti din Marea Azov în Marea Neagră. Îngrijorătoare pentru lideri ruşi este şi expansiunea bazelor militare


22 _____________________________________________________________________________

americane din România şi Bulgaria, văzută ca o încălcare din partea SUA a Tratatului Forţelor Convenţionale din Europa.

Rusia este conştientă că, pe termen lung, ar putea ajunge singurul stat nemembru NATO din Marea Neagră, percepând NATO, Ucraina şi Georgia ca actori care ameninţă status-quoul în regiune. Rusia percepe Turcia ca un posibil partener, având în vedere că turcii vor să păstreze status-quoul în Marea Neagră. După Războiul din Georgia, din anul 2008, Turcia are oportunitatea de a deveni un mediator în zona Mării Negre, crescându-şi astfel importanţa în regiune. Cooperarea Turciei cu Rusia poate fi una favorabilă şi la nivel economic, în special în sectorul energiei, unde se pot negocia soluţii de comun acord, care în acest fel pot ajuta Turcia să devină cel puţin parţial poarta energetică a Europei.

Trebuie concluzionat că Rusia nu poate agrea decât un format de securitate regional atunci când vine vorba de politica sa externă în regiunea Mării Negre.

Bibliografie 1. CIOROIANU, Adrian. Geopolitica Matrioşkăi. Curtea Veche, 2009. 2. FAWN, Rock (ed.). Ideology and National Identity in Post-Communist

Foreign Policies, London and Portland, Frank Cass, 2004. 3. LYNCH, Dov. Russian Peacekeeping Strategies towards the CIS: The

Cases of Moldova, Georgia and Tajikistan. London: RIIA and Macmillan, 2000. 4. *** Institutul Ovidiu ŞINCAI, Transnistria. Evoluţia unui conflict îngheţat

şi perspective de soluţionare. Bucureşti: septembrie 2005. 5. *** C.I.A. World Factbook accesat la 30.01.2013 6. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/actualele-dileme-ale-

strategiei-navale-ruse-regiunea-marii-negre, accesat la data de 12.08.2013

_____________________________________________________________________________ 23

NOI MUTA ŢII PE HARTA GEOPOLITIC Ă A EUROPEI

Comandor Marius DUICU, Statul Major al For ţelor Navale

1. Principalele programe de dezvoltare ale Armatei Ruse pentru următorii ani

În următorii opt ani guvernul rus este dispus să cheltuiască 500 miliarde € pentru refacerea Armatei Ruse. Programul de reînzestrare a început deja din anul 2011.

Prioritatea numărul unu vor fi Forţele Aeriene, unde Rusia intenţionează să construiască/cumpere 1.000 de avioane multirol, 600 de elicoptere şi 100 de avioane de bombardament strategic. Prioritatea numărul doi o reprezintă Forţele Navale, apoi rachete intercontinentale şi sisteme de apărare antirachetă.

Lista Forţelor Aeriene începe cu T-50 PAK FA. Ruşii susţin că aparatul lor este mai uşor, mai rapid decât F-22 şi este singurul avion de generaţia a V-a ce se poate compara cu Raptorul american. T-50 este cu până la 30% mai eficient, cu 2 t mai uşor şi mult mai rapid decât F-22 (2.600 km/h faţă de 2.410 km/h). Avionul rusesc are nevoie de realimentare la o distanţă de 4.300 km, în timp ce Raptorul la doar 2.500 km; pista de decolare necesară pentru PAK FA este de 350 m, iar F-22 are nevoie de 950 m.

Următorul pe listă este luptătorul „super-manevrabil” Su-35S. Viteza maximă a lui Su-35S este de 2.500 km/h comparativ cu cea a lui F-35 care atinge doar 1.700 km/h. Avionul rusesc are nevoie de realimentare după o distanţă de 3.600 km, iar omologul american după 2.200 km. Un singur aparat Su-35S poate lupta şi câştiga contra 12 avioane ostile, cinci aparate pot lansa 60 rachete aer-aer.

Al treilea aparat pe listă este MIG 35 . Noul radar instalat „Zhuk” îi permite să depisteze ţinte pe o distanţă de 250 km, inclusiv piese de artilerie, divizii de tancuri, elicoptere şi avioane ostile. Aparatul detectează 30 de ţinte şi poate doborî simultan opt dintre acestea.

În timpul conflictului din anul 2008, ruşii au avut la dispoziţie un singur model Su-34 capabil să lupte. Prototipul a fost considerat un erou al misiunilor desfăşurate în spaţiul aerian al Osetiei de Sud. Ucraina, sub conducerea preşedintelui Viktor Yuschenko, a vândut echipamente de apărare antiaeriană BUK-M1 ce erau conectate la radarul de mare putere 36D6. Radarul era în căutare de avioane ruseşti şi le intercepta cu rachete BUK. Su-34 a reuşit să creeze o interferenţă în radarul reţelei BUK şi după numai trei zile de luptă, radarul 36D6 a fost dezactivat, iar Georgia lăsată fără apărare antiaeriană.


24 _____________________________________________________________________________

Figura nr. 1. „Fantoma Zburătoare” din războiul cu Georgia (2008)

Elicopterul Mi-28N supranumit „Vânătorul Nopţii” sau „Tancul Zburător” va

deţine postul de elicopter primar în Armata Rusă. Tunul din dotare 2A42 (30 mm) poate să tragă 800 proiectile pe minut, iar Apache are 624 de lovituri pe minut. La cam toate capitolele Mi-28N este peste AH-64, diferenţa făcând-o doar electronica. Mi-28N poate desfăşura operaţiuni de atac chiar şi la altitudine de 5 m, proiectilul tunului din dotarea acestuia penetrează armura de 15 mm şi poate lovi ţinte pe o rază de 1,5 km.

Figura nr. 2. Elicopterul Mi-28N


_____________________________________________________________________________ 25

Ka-52 ,,Aligatorul” va fi elicopterul de comandă pentru aviaţia şi infanteria marinei. Ka-52 are capacitatea de a comanda grupuri de elicoptere Mi-28N. O altă abilitate deosebită a „Aligatorului” este „Cercul Morţii”, o manevră prin care elicopterul face o tură în jurul ţintei fără să oprească focul. Sistemul de rachete denumit „Vortex” poate distruge 12 tancuri în doar trei minute. Pentru ţintele aeriene va fi folosită racheta R-73. Tunul folosit este similar cu cel din dotarea Mi-28N (2A42)

Proiectul Borei va fi noul submarin purtător de rachete balistice în Marina Rusă. Obiectivul este ca până în anul 2020, opt exemplare să intre în dotarea Rusiei. Un submarin din această clasă se află deja în dotare (Turi Dolgorukiy) şi tocmai a testat noul model de rachetă „Mace”, deşi nava nu este încă operaţională. Reactorul nuclear de nouă generaţie permite submarinului să se deplaseze la o adâncime de 480 m şi acesta poate rezista în imersiune timp de trei luni. Comparativ cu submarinele mai vechi, nivelul sunetului produs de propulsie este de cinci ori mai scăzut.

Mace este modelul de rachetă balistică instalată pe clasa Borei. La ultimul test, racheta a confirmat că este gata pentru producţia de serie. Mace este de zece ori mai manevrabilă decât modelele anterioare şi îşi poate schimba traiectoria în orice moment dacă este necesar. Ruşii afirmă că racheta poate învinge orice scut american aflat în uz la ora actuală. Distanţa pe apă dintre Rusia şi America este de 8.000 km. Asta înseamnă că racheta poate lovi orice ţintă de pe teritoriul SUA sau China.

Corvetele Steregushchy. Până în anul 2020, Flota Rusă intenţionează să se doteze cu minim şase noi corvete de acest tip, iar alte câteva vor fi exportate către Algeria.

Preţul unei nave ajunge la suma de 3 miliarde €. Corveta va avea în dotare următoarele sisteme de armamente: sistemul de rachete de croazieră Kalibr-NK (raza de acţiune 130 km), patru sisteme rachete AA 3K96 Redut (16 rachete 9M96), sistemul de rachete AA 9K38 Ig (opt rachete 9M39), instalaţia artileristică calibru 100 mm A-190-01, sistemul antiaerian Kashtan CIWS (poate doborî avioane ce zboară la o altitudine până la 10 km), două instalaţii artileristice AK 630M, două mitraliere 14,5 mm, două sisteme Paket-NK x 4 tuburi lanstorpilă calibru 330 mm (opt torpile) şi două lansatoare de grenade DP-64 (240 lovituri). De asemenea, nava poate ambarca la bord un elicopter tip Ka 27.

Sistemul de apărare S-400 „Triumph” şi S-500. Apărarea antiaeriană a Moscovei şi Regiunii centrale industriale a Rusiei se dotează cu noi arme, mai ales rachete sol-aer S-400, urmând ca în viitor să fie desfăşurate şi sisteme S-500, a anunţat comandantul forţelor aeriene, Aleksandr Zelin, relatează RIA Novosti. „Moscova şi regiunea centrală industrială au propriul sistem de apărare antiaeriană, ce îşi îndeplineşte obiectivele şi care evoluează, dotându-se cu noi arme”, a spus el. „Până în anul 2020, vom cumpăra o cantitate mare de sisteme S-400 Triumph. Sistemele S-500 vor intra de asemenea în dotare”, a adăugat generalul. Sistemele S-400 „Triumph” permit organizarea apărării eşalonate a anumitor puncte în faţa unui atac aerian masiv. Viteza rachetelor atinge 4.800 m/s şi raza de acţiune este de 400 km la o altitudine de 30 km. Rusia va fabrica în curând o rachetă de apărare


26 _____________________________________________________________________________

antiaeriană S-500, a anunţat generalul Aleksandr Zelin, comandantul aviaţiei militare ruse. „Lucrările de cercetare sunt în curs. Vom fabrica în curând aceste rachete”, a declarat generalul, fără a oferi alte detalii, citat de RIA Novosti. Rachetele sol-aer S-500 urmează să înlocuiască rachetele S-400 Triumf, care permit organizarea unei apărări eşalonate în faţa unui eventual atac aerian masiv. Viteza acestor rachete este de până la 4.800 m/s, raza de acţiune de 400 km, iar altitudinea de 30 km. Rachetele pot fi puse în poziţie de luptă în 5 până la 10 minute, potrivit RIA Novosti.

Sistemul mobil de lansare al rachetei Iskander. Pentru a face sistemul Iskander să devină principala armă rusească împotriva sistemelor SM-3 americane, Rusia a alocat în anul 2012 suma de 1,2 miliarde $ pentru perfecţionarea şi modernizarea sistemului, cu scopul de a face inutil scutul antirachetă din Europa.

„ Iskander-M este cu siguranţă una dintre cele mai eficiente arme din clasa sa, iar în opinia noastră, este departe net superioară celor străine”, a declarat Dimitri Medvedev la o reuniune cu privire la dezvoltarea industriei ruseşti de apărare. „Acest sistem trebuie să devină centrul forţelor terestre”.

RIA Novosti scrie că Medvedev va aloca 24 miliarde ruble (peste 740 milioane $ SUA) către 17 întreprinderi, pentru producţia de serie a sistemului Iskander-M. Sistemul de rachete Iskander a fost adoptat de Armata Rusă în anul 2006. El se produce în două versiuni: Iskander-M pentru dotarea internă şi Iskander-E pentru export. Modernizarea întreprinderilor are ca scop scăderea timpului de înzestrare al armatei proprii şi în acelaşi timp satisfacerea mai rapidă a cererilor de export. Cererea de Iskander-E este destul de mare, dar piaţa internă rămâne o prioritate în prezent. Modernizarea întreprinderilor va începe în anul 2014, imediat după ce majoritatea contractelor cu Ministerul Apărării sunt îndeplinite.

Sistemul de rachete tactice Iskander a devenit o ultimă soluţie a Moscovei împotriva scutului SUA instalat în Europa de Est, mutare pe care Rusia o consideră o ameninţare la adresa securităţii acesteia. Experţii văd o instalare a acestor sisteme în regiunea Kaliningrad. Tot în aceeaşi regiune a mai fost instalat un sistem radar ce permite descoperirea tuturor ţintelor ce zboară peste Europa şi Atlantic.

TU-160 „Lebada Albă” este cel mai puternic avion strategic al Rusiei. Avionul poate zbura fără să realimenteze 14.000 km şi transportă 40 t bombe/rachete. La altitudinea de 15 km poate ajunge din Rusia pe continentul american în doar trei ore şi poate să lanseze bombe de 1.500 kg.


_____________________________________________________________________________ 27

Figura nr. 3. TU-160 „Lebada Albă”

T-90 „Tancul Zburator” este mândria Armatei Ruse. Tancul poate traversa

ape curgătoare cu adâncimi până la 5 m, şanţuri cu o lăţime de 3 m. Ruşii afirmă că T-90 a învins Leopardul german la distanţă de 2,5 km (nu se specifică ce model de Leopard a fost implicat).

Noua rachetă balistică intercontinentală RS-24 Yars va face parte din arsenalul nuclear al Federaţiei Ruse. Raza de acţiune a rachetei este de 12.000 km. Aceste rachete se află într-o continuă mişcare pe teritoriul Rusiei, tactica folosirii lor făcând practic imposibilă localizarea acestora din satelit. Puterea focosului nuclear este echivalentul a 67 de explozii nucleare de la Hiroshima (1945).

Până în anul 2020, Rusia îşi va reînnoi 70% din arsenalul său militar, iar restul de 30% va fi modernizat.

Figura nr. 4. Noua rachetă balistică intercontinentală RS-24 Yars


28 _____________________________________________________________________________

2. Revitalizarea şantierelor navale militare ale Rusiei din nordul Mării Negre. Tendinţa flotei Mării Negre de a deveni cea mai redutabilă forţă strategică

din sud-estul Europei

Potrivit planului de înzestrare al Armatei Federaţiei Ruse, Flota Mării Negre deja a primit sau urmează să primească în viitorul apropiat 20 de nave moderne comparabile cu cele ale marinei militare a SUA (şase fregate din clasa Gorşkov, trei fregate din clasa Krivak IV, o fregată din clasa Gromki, două nave amfibii de desant din clasa Ivan Gren, şase submarine din clasa Lada şi două submarine din clasa Varşavianca) şi ulterior chiar un portelicopter Mistral.

Ca o consecinţă a creşterii calitative înregistrată de Flota Rusă, este evident faptul că în paralel cu bătăliile terestre dintre rebeli şi Armata Siriană, în Marea Mediterană a avut loc un război psihologic, cu manevre strategice complexe, dus de Flota Rusă cu scopul de a împiedica lansarea de lovituri aeriene şi cu rachete de către Flota Americană asupra Armatei Naţionale Siriene. Această confruntare mută este considerată un succes al Rusiei prima dată de la sfârşitul Războiului Rece, în încercarea acesteia de a-şi redobândi statutul de mare putere globală. De asemenea, acest succes permite grupării navale ruseşti, special destinată Mării Negre şi Mediteranei să-şi consolideze poziţia în sectorul estic al Mării Mediterane.

Aplicaţia militară din Marea Neagră desfăşurată pe 28 martie 2013, din ordinul preşedintelui Vladimir Putin, în care s-a exersat o operaţie de desant maritim şi aerian, este un alt exemplu al forţei militare a Armatei Ruse care creşte pe zi ce trece şi mai ales a flotei Mării Negre care a devenit cea mai redutabilă forţă strategică din sud-estul Europei. Şi lucrurile nu se opresc aici pentru că, în ianuarie 2013, odată cu vizita unei delegaţii a Centralei de stat a şantierelor navale, aparţinând complexului militar-industrial al Rusiei, la şantierele navale de la Nikolaev din Ucraina, vicepremierul rus Dimitri Rogozin a dezvăluit următorul salt strategic, prin care Rusia are în vedere repunerea în funcţiune în cel mai scurt timp şi la randament maxim a marilor şantiere navale de pe coasta Mării Negre. Cel mai probabil, acest lucru va fi posibil prin preluarea de către ruşi a majorităţii acţiunilor la şantierele navale de la Nikolaev.

După cum se cunoaşte, şantierul naval Nr. 444-Sud a fost specializat în epoca sovietică pe construcţia de portavioane şi portelicoptere. În perioada 1962-1965, la acest şantier naval au fost construite primele două portelicoptere uşoare sovietice din clasa Moscova; în perioada 1975-1983, aici s-au construit patru portavioane uşoare din clasa Kiev, cu un deplasament de 45.000 t; în perioada 1983-1988, s-au construit cele două portavioane ale clasei Amiral Kuzneţov cu un deplasament de 61.000 t şi s-a început construirea portavionului cu propulsie nucleară Ulianovsk, cu un deplasament de 85.000 t, care lua la bord 70 aeronave şi care a fost sistată de Ucraina în anul 1992.

Preluarea de către ruşi a acestor şantiere navale ucrainene, cu bogată experienţă în realizarea de portavioane, în contextul în care SUA este obligată să scoată din dotare 2-3 portavioane vechi în următorii 3-4 ani, fără a putea să le înlocuiască cu altele noi, ar permite dotarea Forţelor Navale Ruse cu 4-5 portavioane şi


_____________________________________________________________________________ 29

portelicoptere de ultimă generaţie. Acest fapt demonstrează că pentru prima dată după destrămarea fostei URSS, Rusia încearcă să concureze cu SUA la obţinerea supremaţiei pe toate mările şi oceanele lumii, adică, exact la acel capitol de proiectare la mare distanţă a forţei militare care le-a permis americanilor să domine lumea până acum.

Chestionat de presă în ianuarie 2013, cu privire la vizita unei delegaţii a Centralei de stat a şantierelor navale aparţinând complexului militar-industrial al Rusiei, la şantierele navale de la Nikolaev, dar şi în câteva porturi ruseşti la Marea Neagră, vicepremierul rus Dimitri Rogozin a fost obligat să confirme că Rusia are în vedere mari şantiere navale şi de reparaţii, precum şi extinderea porturilor Novorossiysk şi Soci de pe coasta Mării Negre. O explicaţie ar fi că Rusia are nevoie de o reţea de şantiere navale şi pentru reparaţii de nave, dublate de noi mari baze de operare navale şi terestre la malul mării, întrucât Flota Rusă a Mării Negre urmează să primească în viitorul apropiat 20 nave moderne (şase fregate din clasa Gorşkov, trei fregate din clasa Krivak IV, o fregată din clasă Gromki, două nave amfibii de desant din clasa Ivan Gren, şase submarine din clasa Lada şi două submarine din clasa Varşavianca) şi ulterior chiar un portelicopter Mistral.

Aceste planuri sunt determinate de realizarea până în anul 2014 a gazoductului South Stream care traversează Marea Neagră. Ruşii intenţionează ca o parte din gazele lor aduse prin South Stream să alimenteze gazoductul Trans Adriatic, care va porni din Grecia, prin Albania, pe sub Marea Adriatică (100 km între Vlore şi Otranto) şi de acolo să ajungă în sudul Italiei.

În prezent, Rusia deţine portavionul Amiral Kuzneţov şi a comandat în Franţa trei portelicoptere din clasa Mistral, din care ultimele două vor fi construite în mare parte în şantierele navale ruse.

Explicaţia intenţiilor lui Dimitri Rogozin nu este completă, dacă ea nu are în vedere şi şantierele navale de la Nikolaev, care nu se află în Peninsula Crimeea (baza Flotei Ruse a Mării Negre), ci la gurile de vărsare ale Nistrului în Marea Neagră, adică mult mai aproape de România. De fapt, oraşul Nikolaev (acum în Ucraina) are din epoca sovietică nu mai puţin de trei şantiere navale (Oceanic, Nr. 445 şi Nr. 444). Dintre acestea, Nr. 444-Sud a fost specializat în construcţia de portavioane şi portelicoptere. În perioada 1962-1965, la acest şantier naval au fost construite primele două portelicoptere sovietice, din clasa Moscova cu un deplasament de 17.500 t, având la bord 18 elicoptere antisubmarin Ka-25. Ambele nave au fost în înzestrarea Flotei Mării Negre până în anul 1991.

Începând din anul 1975, la Nicolaev-Sud s-au construit patru portavioane uşoare din clasa Kiev, cu un deplasament de 45.000 t, având la bord 30 de aeronave din care 12 avioane cu aterizare verticală Yak-36M/Yak-38, restul fiind elicoptere Ka-27. Prima navă din această clasă a fost Kiev (1975–1993), repartizată Flotei Nordului, a doua navă a fost Minsk (1978–1993), repartizată Flotei Pacificului, a treia navă a fost Novorossiisk (1982–1993), repartizată tot Flotei Pacificului şi a patra navă a fost Baku, care a intrat în înzestrarea Flotei Mării Negre din anul 1987 până în anul 1991. Nava Baku dispunea de un radar 3D (Mars-Passat) cu aceleaşi performanţe cu AN/SPY-1 al sistemului Aegis, de dirijare a actualelor rachete


30 _____________________________________________________________________________

antibalistice americane. În locul avioanelor Yak-38, portavionul Baku era adaptat pentru avioanele supersonice Yak-141. În anul 1995, portavionul Baku a fost retras din serviciu sub numele de Amiral Gorşkov şi a fost cumpărat de India, care a apelat tot la Rusia pentru modernizarea şi transformarea lui în portavionul Vikramaditya.

În anul 1983, şantierul naval de la Nicolaev-sud a lansat la apă primul din cele două portavioane ale clasei Amiral Kuzneţov, botezat iniţial Riga, care a fost predat Flotei Mării Negre în anul 1985 şi a devenit operaţional abia în anul 1990. Portavionul are un deplasament de 61.000 t şi poate lua la bord 52 aeronave (14 Su-33 sau 28 MiG-29K, 4 Su-25UTG, restul elicoptere Ka-27) şi este nava amiral a Flotei Ruse.

Al doilea portavion din această clasă, Variag, deşi a fost lansat la apă în anul 1988, n-a intrat în înzestrarea Flotei Sovietice, ruginind până în anul 1998 prin porturile Ucrainei. De acolo l-au cumpărat chinezii, care l-au adus în anul 2002 la şantierele Dalian unde a fost refăcut şi modernizat, astfel că, în anul 2012, portavionul a intrat în înzestrarea Marinei Chineze ca Liaoning.

Cea mai avansată navă proiectată vreodată în URSS şi în Rusia a fost portavionul cu propulsie nucleară Ulianovsk, lung de 321 m, cu un deplasament de 85.000 t, care lua la bord 70 de aeronave (54 Su-27K şi/sau MiG-29K, 6 Yak-44 AWACS şi 10 elicoptere Ka-27). După ce chila a fost terminată în anul 1988, lansarea la apă a fost programată pentru anul 1992. Numai că în ianuarie 1991 s-a decis sistarea construcţiei, deşi suprastructura navei era realizată în proporţie de 20-40%. Ulterior, prin decizia guvernului Ucrainei din 4 februarie 1992, nava a fost dată la topit. Nici cel de-al doilea portavion din această clasă, aflat şi el în prima fază de construcţie, n-a avut altă soartă.

3. Concluzii

1. Potrivit Convenţiei de la Montreux, referitoare la strâmtorile Bosfor şi Dardanele, Flotei Mării Negre, aparţinând unui stat riveran al acesteia, nu i se poate impune nicio restricţie de durată şi de frecvenţă a intrării sau ieşirii şi nici de tonaj. Portavioanele, portelicopterele şi crucişătoarele americane şi ale altor state NATO în schimb nu au dreptul să intre în Marea Neagră. În aceste condiţii sunt evidente intenţiile Rusiei privind dezvoltarea complexului militar strategic în nordul Mării Negre, unde ar urma să se reia construcţia de portavioane şi portelicoptere destinate atât Flotei Mării Negre, cât şi celorlalte flote ale Federaţiei Ruse.

2. UE şi FMI condiţionează acordarea unui credit de 10 miliarde € Ciprului, de privatizarea administraţiilor portuare către marile state membre ale UE numai că pentru redresarea economică, Ciprul are nevoie de 16-17 miliarde €, din care Rusia a oferit deja 2,5 miliarde €. Autorităţile cipriote intenţionează ca restul sumei să-l ia de la depozitele bancare, impunând o taxă pe aceste depozite. Cipru începe să exploateze şi gazele naturale din platforma continentală a Mediteranei (aparţinând Greciei, Ciprului şi Israelului). Compania rusă Gazprom este deja implicată în exploatarea acestor zăcăminte estimate la 100 miliarde €.


_____________________________________________________________________________ 31

3. În viziunea Rusiei, Marea Mediterană reprezintă un centru de exercitare a influenţei prin forţă a SUA, sprijinită de alte state NATO. De aceea Rusia cere ca în contrapartidă, Flotei Mării Negre să i se pună la dispoziţie una din bazele navale cipriote. Nu este exclus ca în condiţiile crizei actuale şi a nevoilor financiare urgente ale Ciprului, acest lucru să se realizeze într-o perioadă foarte apropiată. De asemenea, se pare că din anul 2015, Flota Rusă a Mării Negre va dispune şi de propria bază navală în Insulele Seychelles din Oceanul Indian, de unde poate ajunge rapid atât în Golful Persic, cât şi în Marea Mediterană din Marea Roşie, prin canalul Suez.

4. Având în vedere faptul că intenţia autorităţilor ruse este ca Flota Rusă a Mării Negre să devină una dintre cele mai active flote ale Federaţiei Ruse, care să asigure proiecţia puterii navale ruse în Marea Mediterană, este de aşteptat ca procesul de modernizare al acesteia să fie accelerat în următorii 5-10 ani. Acest lucru se va concretiza prin intrarea în dotare, începând cel mai probabil cu anul 2014, a noi nave de suprafaţă de tip fregată, corvetă, precum şi a unor submarine diesel electrice, concomitent cu intensificarea procesului de instrucţie în cadrul tuturor componentelor sale operaţionale.

5. Pentru a asigura facilităţile portuare impuse de programul de modernizare şi înzestrare a Flotei Ruse a Mării Negre, ca urmare a evoluţiilor înregistrate în zona de responsabilitate a acesteia – Marea Neagră şi Marea Mediterană, deşi programul de dezvoltare a Bazei Navale NOVOROSSIISK este eşalonat până în anul 2020, probabil termenul final va fi devansat pentru anul 2017.

6. Ce implicaţii decurg din întărirea fără precedent a Flotei Ruse a Mării Negre pentru statele riverane Mării Negre luând în considerare construirea gazoductului South Stream? Pentru Bulgaria, stat membru NATO şi UE, cea care a permis construirea gazoductului pe teritoriul său? Dar pentru România care s-a opus construirii acestuia? Oare ce misiuni i-au fost încredinţate puternicei flote a Mării Negre, în zona Balcanilor de Vest?

Sunt întrebări pe baza cărora se pot face cu uşurinţă previziuni, cu atât mai mult cu cât aceste transformări par să fie deosebit de rapide.

Bibliografie 1. COŞCODARU, Ion; PETRESCU, Stan. Centrele de putere ale lumii.

Bucureşti: Editura Ştiinţelor sociale şi Politice, 2003. 2. O lume transformată. În: Global Trends, JCOS 2011. 3. FRUNZETI, Teodor. Lumea 2007. În: Enciclopedie politică militară.

Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2007. 4. MUREŞAN, Mircea; VĂDUVA, Gheorghe. Războiul viitorului, viitorul

războiului. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004. 5. SOARE, Corneliu; ARSENIE, Valentin; STĂNCILĂ, Lucian. Lexicon

militar. Chişinău: Ediţia a II-a revăzută, Editura Saka, 1994. 6. www.nato.int 7. www.europa.eu 8. www.whitehouse.gov


32 _____________________________________________________________________________

9. www.crisisgroup.org 10. www.modedpb.com 11. Publicaţia JANE’S DEFENCE Magazine, ediţiile 2012, 2013.

_____________________________________________________________________________ 33

ROLUL FORŢELOR NAVALE ROMÂNE ÎN AP ĂRAREA INTERESELOR ŢĂRII ÎN BAZINUL M ĂRII NEGRE LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI III

Comandor Nicu DURNEA, Statul Major a For ţelor Navale

Zona Mării Negre, zonă de contact între Europa şi Asia, între Occident şi Orient, şi lucru nu mai puţin important, punte de legătură între creştinism şi islamism, reflectă la scară redusă întregul set de mutaţii, evoluţii şi tendinţe din domeniile politic, economic şi social care se manifestă la scara întregului continent. Dispariţia Tratatului de la Varşovia, dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice, având ca efect, printre altele, apariţia unor noi state în zonă şi a unor focare de conflict interetnic, au dus la transformarea regiunii Mării Negre într-o zonă cu grad sporit de risc, marcată în principal de disputele de natură politico-economică dintre riverani, dar şi de preocuparea altor state, chiar neriverane, de a-şi revizui interesele în zonă.

Litoralul Mării Negre, în lungime de aproximativ 4.000 km este distribuit în mod neuniform între cele şase state riverane: Turcia 34%, Ucraina 31%, Rusia 15%, Georgia 14%, Bulgaria 7% şi România 6%. Nu numai în raport cu lungimea litoralului deţinut, dar mai ales cu potenţialul economico-militar avut şi statutul pe care naţiunea respectivă doreşte să îl aibă pe plan internaţional, puterea maritimă a statelor riverane se reflectă în mod diferit în zonă, iar forţele navale ale acestora acţionează cu un grad de intensitate diferit pentru promovarea şi apărarea intereselor naţionale.

România, deşi are cea mai redusă porţiune de litoral, deţine un loc aparte în rândul statelor riverane. Alături de importantele resurse oferite de platoul continental al mării, ţara noastră are privilegiul de a controla principalele braţe de vărsare în mare ale Dunării şi Canalul Dunăre–Marea Neagră, cale de legătură, prin canalul Rin–Main cu Marea Nordului şi care asigură în acest fel desfăşurarea traficului naval între ţările arabo-asiatice şi vest-europene.

Iată de ce, România, situată într-o poziţie geostrategică favorabilă, la intersecţia a trei mari spaţii (european, slav şi asiatic), cu o legătură fluvială până la Marea Nordului, cu o infrastructură navală şi petrolieră (rafinării, platforme de foraj şi de extracţie) corespunzătoare şi cu importante infrastructuri maritime comerciale şi forţe militare, poate juca un rol deosebit în noua arhitectură geopolitică şi strategică euro-asiatică.

Situaţia geostrategică a ţării noastre, ţară continentală şi riverană a unei mări închise, singurele căi de acces la Marea Mediterană şi Oceanul Planetar fiind strâmtorile Bosfor şi Dardanele, şi posesoare a unui litoral de numai 245 km, fac să existe unele orientări contraproductive privind interesele noastre pe mare şi fluviu rezultând următoarele concluzii de moment:


34 _____________________________________________________________________________

- lipsa unei viziuni maritime clare a României şi intereselor sale pe mare; - o înţelegere greşită a rolului Forţelor Navale şi apariţia unor concepţii

dăunătoare în legătură cu dimensiunile şi destinaţia acesteia, reduse la apărarea apelor teritoriale şi a litoralului.

Un element important în consolidarea statutului de actor maritim al României îl constituie Forţele Navale. Numărul navelor, capabilităţile acestora, nivelul de instruire a echipajelor şi capacitatea structurilor de comandă, precum şi participările acestora la exerciţii şi misiuni navale comune, regionale şi internaţionale alături de NATO au permis ca România să fie mai bine percepută pe plan mondial ca naţiune maritimă.

Fără nicio îndoială că, prin acţiunile pe care le desfăşoară şi prin misiunile care îi revin în timp de pace, în situaţii de criză şi pe timp de război, Forţele Navale sunt angajate în promovarea şi apărarea intereselor naţionale în regiunea Mării Negre, cum sunt:

- apărarea integrităţii teritoriale a României şi respingerea agresiunii dinspre mare şi fluviu;

- asigurarea ieşirii la mare şi menţinerea libertăţii de navigaţie pe căile de comunicaţii maritime şi fluviale;

- asigurarea exercitării drepturilor legitime ale României în zona sa economică exclusivă;

- sprijinul politicii externe a statului român prin participarea la diverse activităţi multinaţionale şi prezenţă pe mările şi oceanele lumii.

Interesele navale ale României constituie parte componentă a intereselor naţionale, ele evoluând în timp, în funcţie de situaţia geopolitică regională şi internaţională, de puterea politică, economică şi maritimă a ţării, de sistemul de alianţe şi de situaţia politică a statului. Interesele navale se promovează prin căi diferite: politice, diplomatice, economice, militare etc. şi se materializează prin tratate, acorduri programe, proiecte şi iniţiative comune.

Trebuie însă precizate câteva aspecte privind promovarea intereselor maritime, aspecte care influenţează decisiv capacitatea şi compunerea Forţelor Navale:

- promovarea intereselor maritime este o acţiune cu caracter continuu, desfăşurată în timp de pace, criză sau război, şi care nu depinde de orientări politice de moment;

- acţiunile destinate promovării intereselor naţionale la Marea Neagră în toate cele patru medii: acvatic, aerian, terestru şi electromagnetic;

- desfăşurate la mari distanţe de litoral, îndeplinirea acestor acţiuni de promovare a intereselor naţionale, necesită mijloace specializate, cu autonomie mare şi capacitatea de a face faţă unor situaţii hidrometeorologice complexe;

- aceleaşi acţiuni necesită şi cooperarea cu celelalte categorii de forţe ale Ministerului Apărării Naţionale, cu forţe ale celorlalte elemente ale Sistemului Naţional de Apărare, cu instituţii şi organisme civile.

Acţiunile desfăşurate pentru promovarea intereselor naţionale în Marea Neagră vor avea loc cu precădere în zona de operaţii de sud-est, şi în acest areal rolul principal îl au, în speţă, Forţele Navale.

_________________________________________________ Stabilitate şi securitate

_____________________________________________________________________________ 35

Zona de vest a bazinului Mării Negre este un spaţiu geografic unitar, cu o structură specifică deosebit de complexă, care cuprinde teritoriul Dobrogei, spaţiul aerian aferent şi apele teritoriale adiacente acestuia, precum şi spaţiul maritim în care sunt incluse marea teritorială, zona contiguă şi marea liberă care acoperă platoul continental românesc. Adăugând acestei zone întregul fluviu, de la Baziaş la vărsarea în mare, determinăm dimensiunile Zonei de Operaţii a Forţelor Navale.

Ce sunt Forţele Navale? O definiţie ar putea fi: „Categoria de forţe destinată să desfăşoare acţiuni militare întrunite,

independent sau în cooperare cu celelalte categorii de forţe, pentru apărarea drepturilor suverane şi promovarea intereselor României la mare şi fluviu, atât în timp de pace, cât şi în timp de război.”

Având o structură operaţională adecvată, cu forţe de supraveghere şi avertizare timpurie, de reacţie imediată în caz de criză, cuprinzând forţe de reacţie imediată şi forţele de descurajare şi de rezervă, Forţele Navale sunt apte să îndeplinească misiuni în zona sa de responsabilitate care cuprinde Dobrogea, litoralul maritim, marea teritorială, zona contiguă şi marea liberă care acoperă platoul continental românesc al Mării Negre, fluviul Dunărea cu braţele şi canalele sale navigabile, în contextul conceptului „Flotei inferioare”.1

Majoritatea Forţelor Navale sunt în compunerea forţelor de reacţie imediată în caz de criză şi de descurajare, ceea ce va permite direcţionarea corespunzătoare a fondurilor, eficientizarea procesului de instrucţie şi participarea cu unităţi de uscat şi nave la operaţii în sprijinul păcii.

Forţele Navale sunt specializate şi pregătite să îndeplinească misiuni la pace, în perioada de criză şi la război. O trecere în revistă a misiunilor la pace, în caz de criză şi la război permite evaluarea rolului pe care aceste forţe îl au în apărarea intereselor ţării la Marea Neagră.

Principala misiune a Forţelor Navale pe timp de pace este pregătirea pentru luptă a forţelor, realizarea, menţinerea şi perfecţionarea capacităţii operaţionale şi de luptă a structurilor de conducere şi de execuţie – folosind principiul la pace ca la război, astfel încât acestea să fie în măsură în orice moment să treacă la îndeplinirea misiunilor specifice ce le revin.

Totodată, Forţelor Navale le revin, pe timp de pace, alte misiuni, cum ar fi: - planificarea şi executarea instruirii, antrenării şi dotării corespunzătoare cu

armament şi tehnică a marilor unităţi şi unităţilor din cadrul Forţei de Reacţie Imediată;

- supravegherea aeronavală şi căutarea şi salvarea în Marea Neagră a navelor şi aeronavelor aflate în pericol;

- cercetarea radio şi de radiolocaţie, observarea şi bruiajul radioelectronic; - cercetarea hidrografică, amenajarea de navigaţie, editarea de hărţi maritime

şi rutiere fluviale; - menţinerea păcii şi acţiuni umanitare în zone maritime în care statul român

îşi asumă responsabilitatea;

1 FILIP, Adrian. Puterea navală, componentă a geopoliticii maritime universale. pag. 183.


36 _____________________________________________________________________________

- contribuţia la securitatea României; - organizarea şi conducerea forţelor şi mijloacelor, la activităţi în cadrul

NATO, PfP şi UEO; - participarea la apărarea aliaţilor săi, în cadrul NATO şi UE; - sprijinul autorităţilor publice în situaţii de urgenţă. Fără a intra într-o analiză de detaliu a tuturor tipurilor posibile de agresiune în

Zona de Operaţii de Sud-Est, pentru a prezenta misiunile Forţelor Navale la campanie, se cuvine a face totuşi o succintă prezentare a celei mai periculoase şi anume, agresiunea din direcţia mării/fluviului.

Gradul de periculozitate al acestei agresiuni, derivă în primul rând din caracteristicile geografico-militare şi operative ale bazinului Mării Negre, ale direcţiei mării, care pot asigura surprinderea la nivel operativ şi strategic pe durată scurtă, cu consecinţe grave pentru integritatea teritorială şi suveranitatea naţională.

Agresiunea din direcţia mării/fluviului presupune angajarea concomitentă sau succesivă a forţelor şi mijloacelor aparţinând tuturor categoriilor de forţe ale armatei sau a cel puţin două dintre acestea – Forţele Navale şi Forţele Aeriene.

Apărarea împotriva unei agresiuni din direcţia mării/fluviului situează Forţele Navale în cadrul dispozitivului strategic, în rândul forţelor care sunt angajate imediat. În acest context se desprinde concluzia că România trebuie să dispună în această zonă de Forţe Navale credibile, bine structurate, dotate cu nave moderne, cu tehnică de luptă, armament şi mijloace de comunicaţii care să permită descurajarea oricărui agresor (pentru realizarea unei viziuni de perspectivă – figura nr. 1).

Figura nr. 1. Evoluţia numărului de nave din dotarea Forţelor Navale – o variantă generică –


_____________________________________________________________________________ 37

Pentru îndeplinirea misiunilor, Forţele Navale trebuie să dispună de forţe şi mijloace moderne de război electronic – la uscat sau pe mare (cercetare-avertizare timpurie, contramăsuri electronice şi protecţie electronică) şi de aviaţie maritimă proprie pentru cercetarea şi supravegherea permanentă a bazinului vestic al Mării Negre.

Având în vedere ritmul rapid de desfăşurare a ostilităţilor şi necesitatea luării şi punerii în aplicare în timp scurt a deciziilor şi planurilor de acţiune, se impune ca Forţele Navale să aibă o structură organizatorică funcţională şi să fie dotată cu forţe şi mijloace performante şi eficiente pentru cele patru medii de acţiune.

Acest aspect nu exclude faptul că pe timpul organizării şi desfăşurării acţiunilor militare în Zona de Operaţii de Sud-Est, pentru succesul operaţiilor trebuie să existe o cooperare neîntreruptă între Forţele Navale şi forţele celorlalte categorii de forţe ale armatei.

În situaţii de criză politico-militară, de natură economico-socială şi pe timpul dezastrelor, Forţele Navale îndeplinesc următoarele misiuni:

- întărirea observării şi supravegherii zonelor fluviale de frontieră, a mării teritoriale, zonei contigue şi a zonei economice exclusive;

- întărirea pazei, apărării şi intervenţiei la obiectivele militare şi economice din zona de responsabilitate, combaterea traficului ilegal cu armament şi muniţii, droguri şi alte materiale cu grad ridicat de pericol;

- ridicarea graduală a capacităţii operaţionale a marilor unităţi şi unităţilor din subordine;

- descurajarea şi interzicerea violării teritoriului României pe uscat şi în marea teritorială, desfăşurate în scopul obţinerii de informaţii;

- interzicerea sau neutralizarea încercărilor de limitare a libertăţii de navigaţie a navelor româneşti în apele naţionale şi marea liberă şi protecţia transporturilor maritime şi fluviale;

- participarea la descoperirea, blocarea şi nimicirea elementelor terorist-diversioniste şi intervenţia, la ordin, în sprijinul forţelor Ministerului de Interne pentru restabilirea ordinii constituţionale, deblocarea şi apărarea unor obiective politico-administrative sau economico-sociale controlate ilegal de grupări extremiste sau paramilitare;

- evacuarea personalului de la platformele de foraj maritim; - realizarea dispozitivului operativ de acoperire pe mare, la fluviu şi pe uscat

în Dobrogea; - limitarea şi înlăturarea efectelor dezastrelor, salvarea, evacuarea şi protecţia

populaţiei şi a bunurilor materiale. La război, Forţele Navale cu cele primite în subordine şi sprijin, în cooperare

cu celelalte categorii de forţe ale armatei, îndeplinesc următoarele misiuni: - descoperirea şi lovirea graduală a grupărilor navale constituite din diferite

clase de nave; - apărarea contra minelor, împotriva grupurilor de cercetare-diversiune şi

desantului aerian, a trecerilor permanente peste fluviul Dunărea;


38 _____________________________________________________________________________

- apărarea comunicaţiilor maritime şi fluviale, a transporturilor comerciale, a porturilor şi obiectivelor de la litoral, a grupurilor de platforme maritime de foraj-extracţie a ţiţeiului de pe platoul continental românesc al Mării Negre;

- lovirea grupărilor de nave de luptă şi de desant în propriile baze şi porturi, în raioanele de concentrare, pe timpul traversadei, în raioanele de debarcare, în scopul interzicerii debarcării desantului maritim şi forţării fluviului Dunărea;

- sprijinul acţiunilor forţelor terestre care acţionează de-a lungul litoralului şi fluviului;

- executarea de acţiuni militare ofensive pe comunicaţiile maritime ale adversarului şi pentru eliberarea Dobrogei;

- organizarea şi conducerea tuturor forţelor din zonă pentru apărarea litoralului şi teritoriului Dobrogei şi nimicirea grupărilor de forţe adverse pătrunse în adâncime.

Forţele Navale desfăşoară atât acţiuni de luptă armată, cât şi acţiuni nonviolente.

Aceste acţiuni se pot concretiza în: - forme de luptă armată: lupte navale, lovituri sau bătălii navale şi operaţii; - forme de acţiuni nonviolente: de menţinere a păcii, de prevenire a

conflictelor şi umanitare; - forme asociate luptei şi acţiunilor nonviolente: deplasarea, staţionarea,

regruparea şi înlocuirea. După forma de luptă, Forţele Navale desfăşoară operaţia de apărare şi operaţia

ofensivă prin procedee specifice (apărare pregătită din timp, apărare pregătită în grabă, retragerea, apărarea în blocadă navală şi respectiv, de mică amploare, acţiuni ofensive de lovire a comunicaţiilor adversarului – blocada navală, urmărirea, străpungerea blocadei, în devans, concomitent sau ulterior nimicirii inamicului şi eliberării teritoriului vremelnic ocupat de acesta).

Conducerea forţelor se realizează de către un Comandament al Forţelor Navale şi de către structurile de comandă temporar constituite, la nivelul marilor unităţi şi unităţi tactice.

Pentru conducerea acţiunilor, comandamentele se dispun în puncte de comandă, terestre sau ambarcate pe nave, amenajate din timp de pace sau neamenajate.

În zona economică exclusivă România îşi exercită drepturile, în conformitate cu legislaţia sa internă, cu prevederile convenţiilor internaţionale la care este parte şi ţinând seama de principiile şi normele dreptului internaţional, prin Forţele Navale şi cele ale Gărzii de Coastă. Prin apărarea acestei zone, forţele navale îşi aduc o contribuţie importantă în realizarea intereselor economice ale statului, care are aici drepturi asupra resurselor biologice şi minerale. Forţele navale vor îndeplini în zonă în principal misiuni de observare şi supraveghere, cu participarea mai multor genuri de forţe, fiind utilizate cu precădere navele de suprafaţă.

În noul context geopolitic european, politica de securitate a României este definită de integrarea sa deplină în structurile de apărare europene şi euroatlantice, de diversificarea şi amplificarea raportului cu ţările occidentale şi, în plan subregional,


_____________________________________________________________________________ 39

de consolidarea şi intensificarea cooperării cu vecinii. Forţele Navale contribuie activ la îndeplinirea acestor obiective, întrebuinţând unele dintre metodele şi procedeele specifice diplomaţiei navale, dezvoltând relaţii de cooperare şi colaborare cu flotele statelor riverane, cu cele a statelor membre NATO din regiune, precum şi cu structurile şi comandamentele aliate din sudul Europei.

Participarea activă la reuniunile anuale ale şefilor Statelor Majore ale Marinelor Militare ale ţărilor riverane Mării Negre, dintre care cea din anul 1997 a avut loc la Constanţa, a prilejuit atât întărirea relaţiilor dintre forţele navale ale acestor ţări, cât şi dezvoltarea unor iniţiative comune ale riveranilor. Dintre acestea cea mai importantă este constituirea grupului de cooperare navală BLACKSEAFOR, cu scopul de a contribui la întărirea în continuare a prieteniei, bunelor relaţii şi a încrederii reciproce între statele riverane Mării Negre, a păcii şi a stabilităţii în regiune prin dezvoltarea cooperării şi interoperabilităţii dintre forţele lor maritime. Grupul urmează să fie activat cel puţin o dată pe an pentru a se instrui şi desfăşura:

- operaţiuni de căutare-salvare; - operaţii în scopuri umanitare; - operaţii contra minelor maritime; - acţiuni de protecţie a mediului; - vizite în porturi. De asemenea, în acest context, o importanţă majoră o are iniţierea şi

dezvoltarea în viitor a Operaţiei BLACK SEA HARMONY, iniţiativă aparţinând Turciei (Turcia încearcă să utilizeze OBSH ca o modalitate de a aduce cooperarea regională în sprijinul securităţii şi stabilităţii în Marea Neagră. Rusia participă cu schimb de personal între ea şi Turcia şi implicit se realizează şi schimbul de informaţii între acestea două. Ucraina a anunţat şi ea oficial intenţia de a participa). Această iniţiativă este încă în curs de definitivare, reprezentanţii Forţelor Navale ale României îşi aduc o contribuţie însemnată la stabilirea detaliilor finale ale acordului de constituire.

Experţi din Forţelor Navale au participat şi participă cu regularitate la negocierile privind încheierea acordurilor bilaterale cu statele riverane, atât pentru promovarea măsurilor de creştere a încrederii şi securităţii în regiune, cât şi pentru delimitarea diferitelor zone de interes juridic sau economic din Marea Neagră, prilej cu care se apără interesele politice, economice şi de securitate ale României.

Un capitol important al contribuţiei Forţelor Navale la promovarea intereselor României în zona Mării Negre îl constituie participarea intensă la exerciţii, seminarii, ateliere de lucru şi activităţi comune cu marinele statelor membre NATO sau partenere, organizate de către ţări riverane Mării Negre, cu forţe şi mijloace sau ofiţeri de stat major pe deplin pregătiţi a se implica în domeniile abordate şi a beneficia de schimbul de experienţă între participanţi.

În fiecare an numărul activităţilor, al unităţilor şi personalului executant a crescut semnificativ, astfel, până la această dată, majoritatea navelor aparţinând Forţelor Navale au participat la cel puţin un exerciţiu desfăşurat sub egida parteneriatului sau în cadrul relaţiilor bilaterale. Un mare număr de activităţi cuprinse în Programele de parteneriat şi la exerciţii la care au participat forţele subordonate


40 _____________________________________________________________________________

Statului Major al Forţelor Navale au avut un caracter predominant practic: antrenamente şi exerciţii tactice. Seminariile şi şedinţele de lucru, activităţi teoretice, având ca tematică operaţiile navale, comunicaţiile şi procedee de lucru ale statelor majore şi-au adus şi ele contribuţia la dezvoltarea relaţiilor de cooperare dintre Forţele Navale şi la realizarea capacităţii de a lucra împreună, a ofiţerilor din statele majore.

Intenţia conducerii Forţelor Navale este să destine activităţilor de parteneriat şi la exerciţii multinaţionale din cadrul alianţei un număr important de nave. În prezent, ca urmare a scăderii continue a fondurilor alocate modernizării, retehnologizării, a necesităţii îndeplinirii obiectivelor de interoperabilitate şi a abordării într-o manieră realistă a posibilităţilor de realizare a acestora, numărul navelor a fost redus, astfel încât, la această dată, doar anumite nave participă la activităţile specifice enumerate mai sus.

Tricolorul românesc, fie el pavilion de navă sau drapel al unei unităţi de uscat din subordinea Statului Major al Forţelor Navale, a fluturat într-un număr mare de ţări NATO/non NATO sau partenere.

Aceste activităţi au contribuit din plin la dezvoltarea relaţiilor de cooperare dintre marinele militare, la o mai bună cunoaştere reciprocă şi aprecierea valorilor promovate în relaţiile cu reprezentanţii statelor riverane.

Contribuţia forţelor navale la promovarea intereselor naţionale nu se limitează la cele prezentate anterior. Forţele navale aduc o contribuţie importantă la procesul educaţional al tineretului, dată fiind complexitatea tehnicii, aparaturii şi armamentului pe care le deservesc pe timpul îndeplinirii atribuţiilor militare, contribuie la bunăstarea economică a ţării prin asigurarea expertizei în domeniul oceanografic şi hidrometeorologic şi prin lucrări submarine, participă la operaţiunile de căutare-salvare pe mare cu mijloace specializate.

În concluzie, pentru România şi interesele sale la mare şi fluviu, forţele navale au un rol deosebit de important date fiind:

- posibilităţile nelimitate de manifestare a ameninţărilor şi riscurilor la adresa statului pe care le oferă spaţiul naval;

- dificultăţile de cercetare, supraveghere şi apărare a spaţiului naval; - calităţile superioare ale forţelor navale în protecţia intereselor navale ale

statului, comparativ cu celelalte categorii de forţe: • posibilităţi de acţiune la distanţe mari de litoral; • putere mare de foc; • posibilitatea de proiectare a forţei asupra uscatului.

Ca pentru orice stat riveran Forţele Navale trebuie să devină o necesitate vitală. Interesele există şi se manifestă nu numai în domeniul militar, ci şi în cel economic, ecologic, social şi umanitar. Creşterea cantităţii şi calităţii forţelor navale adecvate intereselor României este dictată de actualul context geopolitic european şi zonal, de mărirea intereselor pe care naţiunea noastră le are la mare şi fluviu. Existenţa unei componente militare maritime şi fluviale credibile şi competitive implică însă nu numai costuri mari, dar şi elaborarea unei strategii coerente menite să asigure


_____________________________________________________________________________ 41

ritmicitatea refacerii şi funcţionalităţii elementelor acesteia pentru o perioadă de 20 la 30 de ani.

Orientările politice şi economice au dictat interesele României la o anumită dată. Apare însă mai puţin evidentă prezenţa unei strategii navale derivată din acestea şi implicit o politică navală, din care să rezulte o putere maritimă dimensionată corespunzător intereselor statului român. Mai ales că la nivel mondial, din evenimentele petrecute recent între marii actori se poate afirma că „pentru America este mult mai important Orientul Mijlociu, decât Estul Europei, pentru Rusia Estul Europei are o mare valoare strategică, în condiţiile în care vrea să paraziteze întreaga Uniune Europeană. Sigur că în această situaţie România va trebui să-şi apere foarte atent interesele în anii ce vor veni”2.

România este interesată de consolidarea relaţiilor de bună vecinătate, cu toate statele din bazinul Mării Negre, în scopul asigurării stabilităţii şi securităţii maritime regionale.

Bibliografie 1. Constituţia României. Bucureşti: 1991. 2. Punctul de vedere al Forţelor Navale privind oportunitatea şi utilitatea

participării navelor militare româneşti la grupul de cooperare navală „BLACKSEAFOR”, Statul Major al Forţelor Navale. Constanţa: 1999.

3. ATANASIU, Traian. Misiunile Forţelor Navale, actualitate şi viitor. În Marina Română, nr. 61 (3/1999).

4. ATANASIU, Traian. Cooperarea maritimă între ţările riverane. În Marina Română, nr. 61(3/1999).

5. HANGANU, Marius. Apărarea comunicaţiilor maritime de către forţele Flotei Maritime, în condiţiile geopolitice actuale. În Gândirea Militară Românească, nr. 1/1998.

6. HANGANU, Marius; CRĂCIUN, Ion. Misiunile Forţelor Navale pe timp de pace. În Gândirea Militară Românească, nr. 4/1997.

7. GRIGORESCU, Viorel. Întrebuinţarea flotelor maritime în conflictele neconvenţionale de mică intensitate. În Gândirea Militară Românească, nr. 1/1998.

8. Manualul NATO, octombrie 1995, traducere din limba engleză. Bucureşti: Editura AÎSM, 1996.

9. Doctrina Forţelor Navale, 2010.

2Lumea – revistă de politică globală şi evenimente mondiale – nr. 2(239) 2013.

42 _____________________________________________________________________________

SECURITATEA ŞI APĂRAREA CBRN ÎN UNIUNEA EUROPEAN Ă

Maior Liviu IFRIM, Comandantul Companiei apărare CBRN din Divizionul 150 rachete navale

(urmare din nr. 18/2013)

1. Planul de acţiune al Uniunii Europene în domeniul securităţii şi apărării CBRN

1.1. Consideraţii generale Pentru Uniunea Europeană/UE abordarea problematicii privind accesul

teroriştilor la materiale CBRN/chimice, biologice, radiologice şi nucleare este considerată o prioritate esenţială. Acest lucru este confirmat de Strategia UE de combatere a terorismului, adoptată de Consiliul European în data de 1 decembrie 2005, şi de Strategia UE de combatere a proliferării armelor de distrugere în masă şi a vectorilor acestora/WMD, adoptată de Consiliul European în data de 12 decembrie 2003.

Nu există definiţii general acceptate în ceea ce priveşte materialele CBRN, ameninţările sau incidentele cu astfel de materiale – de exemplu, documentele anterioare ale UE de politică în domeniu se referă la incidente în domeniul CBRN, fără să se precizeze care ar putea fi aceste incidente. O altă terminologie în domeniul materialelor CBRN se referă la atacurile teroriste în care sunt utilizate mijloace neconvenţionale – spre deosebire de mijloacele convenţionale, cum ar fi explozivii şi armele. În context militar terminologia se referă, în principal, la utilizarea armelor neconvenţionale sau a armelor de distrugere în masă/ADM.

În documentele actuale ale UE se utilizează o definiţie mai amplă a ameninţării teroriste cu materiale CBRN: „Toate utilizările substanţelor şi materialelor chimice, biologice, radiologice sau nucleare, în scopuri teroriste”. Această definiţie asigură o abordare menită să identifice toate modalităţile posibile în care pot fi utilizate aceste materiale de către terorişti şi este singura acceptabilă din punct de vedere al prevenirii şi detectării, întrucât are în vedere toate riscurile posibile legate de aceste materiale.

Dacă se ia în considerare, în acest context, capacitatea de intervenţie şi de reacţie se adoptă în mod inevitabil o abordare în care sunt avute în vedere toate riscurile, întrucât este probabil ca, din punct de vedere al protecţiei civile şi al sănătăţii, reacţia să fie aceeaşi, indiferent dacă incidentul cu materiale CBRN s-a produs accidental sau intenţionat, dacă este cauzat sau nu de către om. Prin urmare, pachetul de politică al UE în domeniul materialelor CBRN se bazează, în esenţă, pe o abordare în care se ţine seama de toate riscurile, dar se pune un accent major pe


_____________________________________________________________________________ 43

combaterea ameninţărilor teroriste, în special prin acţiuni preventive.

1.2. Evoluţii recente la nivel naţional şi al UE în domeniul CBRN Politica în domeniul CBRN se întemeiază pe diferite măsuri, luate de statele

membre şi de UE. 1.2.1. Măsuri naţionale Statele membre răspund în primul rând de multe domenii de activitate

prevăzute de actualul pachet de politică în domeniul CBRN. Statele membre răspund de protejarea cetăţenilor lor împotriva ameninţărilor în domeniul CBRN prin diferite măsuri şi prin implicarea unor autorităţi competente într-o mare varietate de domenii. La locul unui incident primele care vor trebui să apară vor fi forţele poliţieneşti, de protecţie civilă şi serviciile medicale, iar cu ajutorul ambulanţelor, spitalelor şi pachetelor de măsuri pentru combaterea efectelor va trebui să se asigure asistenţa medicală de urgenţă şi îngrijirea ulterioară. Se va face apel, de asemenea, la organismele naţionale de investigaţie criminalistică pentru stabilirea cauzelor unui incident şi pentru a-şi aduce contribuţia la identificarea autorilor unui atac intenţionat, în cazul în care se produce. În ansamblu, multe state membre sunt relativ bine pregătite pentru a face faţă unei ameninţări în domeniul CBRN şi toate au stabilit propriile soluţii pentru o bună coordonare şi pentru a face faţă celorlalte provocări pe care le reprezintă prevenirea, detectarea şi, în ultimă instanţă, contracararea la nivel naţional a unui incident produs în domeniul CBRN.

1.2.2. Măsuri la nivelul Uniunii Europene Consiliul European de la Gent, din anul 2001, a iniţiat primele măsuri pentru

combaterea ameninţării cu materiale CBRN la nivelul UE, urmate de adoptarea Programului pentru îmbunătăţirea cooperării în Uniunea Europeană pentru prevenirea şi limitarea consecinţelor ameninţărilor teroriste chimice, biologice, radiologice sau nucleare din decembrie 2002.

Programul a fost înlocuit cu Programul de solidaritate al UE din 3 decembrie 2004 privind consecinţele ameninţărilor şi atacurilor teroriste, iniţiat de Consiliul şi Comisia UE, care a extins, revizuit şi înlocuit Programul CBRN din anul 2002, ca urmare a atacurilor din Madrid din 11 martie 2004. Elementele relevante ale Programului de solidaritate au fost incluse în Strategia globală şi în Planul de acţiune privind combaterea terorismului, stabilit în anul 2005, după atacurile din Londra.

În conformitate cu concluziile Consiliului JAI/Justiţie şi Afaceri Interne din decembrie 2007 privind abordarea riscurilor CBRN, precum şi capacitatea de intervenţie în cazul ameninţărilor biologice, Consiliul European a înfiinţat, în februarie 2008, un Grup operativ în domeniul CBRN pentru pregătirea politicii actuale în domeniul CBRN. În ianuarie 2009, Grupul operativ a dat publicităţii raportul final care cuprinde 264 de recomandări separate, confirmând faptul că mai sunt multe de realizat, dar şi consensul experţilor cu privire la identificarea unei abordări optime a problemelor existente. Pe baza acestui raport Consiliul European a adoptat, în iunie 2009, Planul de acţiune al UE în domeniul CBRN.


44 _____________________________________________________________________________

1.2.3. Mecanismele UE de reacţie Responsabilitatea reacţiei la incidentele CBRN revine statelor membre, însă la

nivelul UE au fost stabilite proceduri viabile pentru gestionarea crizei, precum şi instrumente pentru sprijinirea statelor membre în cazul unei crize cu implicaţii transfrontaliere. UE şi-a consolidat capacitatea de a asigura o abordare coordonată şi sprijinul între statele membre în cazul în care se produce cu adevărat o catastrofă. Această cooperare se desfăşoară pe baza Mecanismului comunitar de protecţie civilă. Principalul rol al acestui mecanism este de a facilita cooperarea în intervenţiile pentru asistenţă în materie de protecţie civilă în eventualitatea unor situaţii de urgenţă majoră care pot necesita o reacţie rapidă.

Acordurile privind coordonarea situaţiilor de criză/CCA oferă o abordare transversală a gestionării crizelor, fiind relevante atât pentru crizele externe, cât şi pentru crizele din cadrul UE. Comisia contribuie la aceste acorduri prin propriul sistem de gestionare a crizelor, ARGUS, care permite, între altele, un schimb imediat de informaţii între sistemele de avertizare rapidă ale Comisiei, cum ar fi sistemul ECURIE pentru urgenţe radiologice, Sistemul de avertizare timpurie şi reacţie/EWRS pentru bolile transmisibile, sistemul RASBICHAT pentru ameninţări biologice şi chimice la adresa sănătăţii, precum şi Centrul de monitorizare şi informare/MIC în domeniul protecţiei civile. De asemenea, Comitetul pentru securitate sanitară deţine un rol important în ceea ce priveşte contracararea ameninţărilor de natură sanitară, în special din punct de vedere al pregătirii pentru intervenţie în situaţii de criză, simulării unor evenimente CBRN, precum şi în ceea ce priveşte întocmirea unei liste de agenţi patogeni şi substanţe chimice care constituie o ameninţare pentru sănătate, iar Centrul european pentru prevenirea şi controlul bolilor/ECDC furnizează evaluări ale riscului pentru bolile transmisibile şi incidentele biologice.

1.3. Planul de acţiune al UE în domeniul CBRN Obiectivul general al noii politici propuse în domeniul CBRN este de a

diminua riscurile de incidente în domeniul CBRN şi daunele produse de astfel de incidente, ale căror victime sunt cetăţenii UE, prin instituirea unui plan coerent şi de priorităţi al UE în domeniul CBRN, la care să participe toţi factorii interesaţi, inclusiv reprezentanţii industriei. Se va avea în vedere asigurarea coerenţei şi a complementarităţii cu instrumentele comunitare relevante, al căror obiectiv este de a reduce riscurile CBRN şi de a spori capacitatea de intervenţie în afara spaţiului UE, dar şi cu dispoziţiile relevante din Tratatul Euratom (Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice – care contribuie la punerea în comun a cunoştinţelor, a infrastructurilor şi a finanţărilor în domeniul energiei atomice, garantând prin aceasta securitatea aprovizionării cu energie atomică în cadrul unui control centralizat) şi din legislaţia secundară.

Acest obiectiv va fi atins prin concentrarea eforturilor şi resurselor asupra reducerii la minim a posibilităţii de a se produce incidente CBRN, precum şi asupra limitării consecinţelor acestora, în cazul în care s-ar produce astfel de incidente. Unele dintre măsurile de bază pentru atingerea acestor obiective sunt următoarele:

- punerea în aplicare a unei abordări axate pe risc cu privire la securitatea


_____________________________________________________________________________ 45

CBRN în UE. Acest lucru presupune valorificarea datelor rezultate din evaluarea riscului, în vederea stabilirii unei priorităţi privind măsurile de securitate;

- măsuri de natură să asigure o bună protecţie a materialelor CBRN, precum şi limitarea unei eventuale utilizări a materialelor respective în alte scopuri decât în cele prevăzute;

- intensificarea schimbului de informaţii între statele membre cu privire la problemele de securitate în domeniul CBRN, în vederea unei reacţii mai rapide la ameninţările iminente;

- îmbunătăţirea, din punct de vedere al concepţiei şi utilizării, a sistemelor de detecţie în cadrul UE;

- asigurarea instrumentelor necesare pe care autorităţile de intervenţie să le poată utiliza pentru salvarea vieţilor şi limitarea pagubelor cauzate bunurilor proprii în urma producerii unor incidente în domeniul CBRN.

Planul de acţiune al UE în domeniul CBRN nu constituie un instrument juridic. Prin urmare, consecinţele juridice şi bugetare imediate pentru UE pot deriva numai din eventualele instrumente juridice viitoare de punere în aplicare a Planului de acţiune, care ar face obiectul unei evaluări prealabile separate a impactului, inclusiv evaluarea impactului acestora asupra sectoarelor economice şi a mediilor de cercetare, monitorizarea sistematică şi riguroasă pentru a se asigura compatibilitatea cu Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Planul de acţiune prevede trei domenii principale de asigurare a securităţii în domeniul CBRN, astfel:

- prevenirea – măsuri de natură să asigure că accesul neautorizat la materialele CBRN vizate este extrem de dificil;

- detectarea – asigurarea capacităţii de detectare a materialelor CBRN, în vederea prevenirii şi intervenţiei în caz de incidente cu materiale CBRN;

- pregătirea pentru intervenţie şi reacţie – capacitatea de a contracara în mod eficient incidentele în care sunt folosite materiale CBRN, precum şi capacitatea de redresare în cel mai scurt timp.

1.3.1. Prevenirea Măsurile preventive reprezintă aspectul cheie al activităţii desfăşurate în cadrul

Planului de acţiune în domeniul CBRN. Acest lucru presupune ca eforturile să se concentreze, pe baza unor procese bine fundamentate de evaluare a riscului, asupra unui număr restrâns de aspecte vulnerabile care ar putea fi exploatate în scopuri criminale. În consecinţă, stabilirea unor priorităţi privind materialele CBRN cu grad de risc major ar trebui să constituie una dintre primele activităţi care ar trebui întreprinse în cadrul Planului de acţiune în domeniul CBRN, pe baza unei evaluări detaliate a riscului. Aceasta va fi o condiţie preliminară pentru multe măsuri ulterioare care vizează în mod expres materialele CBRN cu grad major de risc.

1.3.2. Detectarea Capacitatea de detectare constituie un element suplimentar indispensabil al

prevenirii. De asemenea, detectarea este esenţială pentru asigurarea unei reacţii


46 _____________________________________________________________________________

adecvate în cazul unui incident cu materiale CBRN, întrucât fără detectare este imposibil să se stabilească materialele care au fost utilizate în incidentul respectiv. Într-o UE fără frontiere interne, sistemele de detectare ar trebui instalate şi utilizate atât la frontierele externe, cât şi în interiorul fiecărui stat membru. Un sistem de detectare corespunzător şi imediat poate salva mii de vieţi şi poate oferi cadrul necesar pentru o reacţie adecvată.

1.3.3. Pregătirea pentru intervenţie şi reacţie Referitor la acest aspect, vor fi întreprinse, în continuare, activităţi pentru

consolidarea măsurilor existente, în special cu privire la incidente criminale în care sunt utilizate materiale CBRN. Se va acorda o atenţie specială planificării în situaţii de urgenţă în domeniul CBRN, consolidării capacităţii de intervenţie prin măsuri de combatere, intensificării fluxurilor de informaţii, dezvoltării unor instrumente de modelare, precum şi ameliorării capacităţii de investigaţie criminalistică.

1.3.4. Acţiuni orizontale Acţiunile orizontale prevăzute de Planul de acţiune în domeniul CBRN se

axează pe cooperarea internaţională, comunicarea cu publicul, instrumentele de informare, pregătirea profesională, securitatea personalului, cercetarea şi incriminarea actelor comise cu materiale CBRN.

1.3.5. Structuri existente Procesul de punere în aplicare a Planului de acţiune s-a întemeiat pe structurile

existente la nivelul UE şi statelor membre. În domeniul protecţiei civile au fost întreprinse acţiuni pentru sporirea

capacităţii de intervenţie în caz de incidente CBRN, în cadrul Mecanismului comunitar de protecţie civilă şi al Instrumentului financiar de protecţie civilă. În cadrul acestor acţiuni sunt prevăzute ateliere, formare profesională (cel puţin o dată pe an), schimb de experţi, exerciţii de simulare, crearea de scenarii şi evaluarea capacităţii de acţiune. Sunt necesare măsuri noi pentru creşterea capacităţii de reacţie a UE la incidente CBRN, în special printr-o mai mare disponibilitate a modulelor de protecţie civilă şi explorarea cerinţelor de noi tipuri de module, precum şi a posibilităţii de a pune la dispoziţie în avans module-cheie în eventualitatea unor evenimente majore cu impact public. Diferitele direcţii de acţiune prevăzute de Mecanism vor fi armonizate prin lansarea unui Program de redresare al UE în domeniul CBRN, care să regrupeze toate activităţile în domeniul protecţiei civile stabilite de Planul de acţiune al UE în domeniul CBRN şi să asigure o mai mare contribuţie a Mecanismului de protecţie civilă la punerea în aplicare globală a planului de acţiune.

În domeniul sanitar a fost creat deja un cadru amplu de acţiune. Comitetul pentru securitate sanitară şi mecanismele existente privind schimbul de informaţii, cum ar fi EWRS, RAS BICHAT şi RASFF vor avea un rol important în punerea în aplicare a măsurilor sanitare prevăzute de planul de acţiune.


_____________________________________________________________________________ 47

1.3.6. Grupul consultativ în domeniul CBRN Având în vedere că Grupul operativ în domeniul CBRN a avut un rol

indispensabil în crearea actualului pachet de politică în domeniul CBRN, Comisia colaborează în continuare cu membrii Grupului operativ în cadrul etapei de punere în aplicare, prin instituirea şi coordonarea unui Grup consultativ în domeniul CBRN. Subgrupele care se ocupă de chestiuni legate de materialele chimice, biologice, radiologice/nucleare se întrunesc de două ori pe an pentru a discuta punerea în practică a planului de acţiune, precum şi a rapoartelor primite de la grupurile de lucru pe probleme specifice. Ulterior, aceste subgrupuri pot prezenta Grupului consultativ general rapoarte în care sunt abordate toate problemele orizontale, iar acesta se va reuni o dată sau de două ori pe an, în funcţie de cerinţe. În mod normal, trebuie să se asigure schimbul de informaţii şi coordonarea cu structurile existente, cum ar fi grupurile de lucru relevante ale Consiliului, Comitetul pentru securitate sanitară şi grupurile înfiinţate în temeiul Tratatului Euratom.

1.3.7. Sprijinul financiar Principalele instrumente financiare de care dispune Comisia pentru a sprijini

punerea în aplicare a pachetului de politică actuală sunt programele financiare existente, în special programul specific privind „Prevenirea, pregătirea pentru intervenţie şi gestionarea consecinţelor actelor de terorism şi a altor riscuri în materie de securitate”, precum şi programul specific privind „Prevenirea şi combaterea criminalităţii”. Aceste programe specifice se vor desfăşura până în decembrie 2013. Programele anuale de lucru ale celor două programe financiare vor menţiona sumele disponibile pentru punerea în execuţie a pachetului actual de politică. În perioada 2010-2013 s-au alocat fonduri în valoare de aproximativ 100 milioane € pentru sprijinirea punerii în aplicare a Planului de acţiune în domeniul CBRN.

Una dintre modalităţile specifice de utilizare a fondurilor disponibile pentru punerea în aplicare a Planului de acţiune în domeniul CBRN ar putea fi acordarea de garanturi unui singur stat membru sau unui grup de state membre, astfel încât acestea să poată institui şi pune în aplicare acţiuni specifice. În mod normal, acest concept poate fi pus în practică numai dacă acesta respectă competenţele care le revin statelor membre şi Comisiei, şi numai în conformitate cu normele financiare aplicabile.

Planul de acţiune al UE în domeniul CBRN va fi revizuit în anul 2013. Această perioadă ar trebui să fie suficient de mare pentru a se obţine progrese semnificative şi să se respecte calendarul prevăzut de programele financiare care stau la baza punerii acestuia în aplicare. Până atunci, vor avea loc cu regularitate raportări şi monitorizări ale punerii în aplicare prin colaborarea continuă cu Grupul consultativ menţionat anterior, inclusiv raportări către grupurile de lucru ale Consiliului, cu atribuţii în domeniul CBRN.

1.3.8. Relaţii externe În prezent, partea cea mai importantă din politica UE în domeniul relaţiilor

externe legate de ameninţarea CBRN o reprezintă Strategia Uniunii Europene de combatere a proliferării armelor de distrugere în masă, cunoscută, de asemenea, drept


48 _____________________________________________________________________________

Strategia Uniunii Europene în domeniul WMD, adoptată în decembrie 2003. Această strategie a fost actualizată şi revizuită în decembrie 2008, rezultatul fiind adoptarea de către Consiliu a „Noilor linii de acţiune ale UE privind combaterea armelor de distrugere în masă şi a vectorilor acestora”. Împreună cu instrumentele comunitare relevante, în special Instrumentul de stabilitate, aceste noi linii de acţiune şi actualul pachet de măsuri ale UE în domeniul CBRN vor avea un efect de susţinere reciprocă în vederea reducerii riscurilor legate de materialele CBRN. În ceea ce o priveşte, Comisia va asigura o abordare consecventă şi coordonată a punerii acestora în aplicare. În martie 2009, Comisia a prezentat o comunicare cu privire la poziţia sa în ceea ce priveşte neproliferarea armelor nucleare şi căile posibile de consolidare a neproliferării, în special din perspectiva dispoziţiilor din Tratatul Euratom privind securitatea nucleară.

Prin Instrumentul de stabilitate Comisia sprijină ţările terţe să dezvolte activităţi de formare şi de asistenţă privind atenuarea riscului de incidente cu materiale chimice, biologice, radiologice şi nucleare şi pregătirea pentru intervenţie în cazul producerii unor astfel de incidente. Asistenţa UE se extinde progresiv de la ţările din fosta Uniune Sovietică la noile regiuni care constituie un motiv de preocupare, inclusiv Asia de Sud-Est, Orientul Mijlociu şi zone din Africa, în special în domeniul nuclear şi biologic. Punerea în aplicare a Rezoluţiei 1540 a Consiliului de Securitate al ONU va fi intensificată în continuare prin sprijinirea Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică/IAEA, implicarea foştilor savanţi în domeniul armelor de distrugere în masă/WMD, combaterea traficului cu materiale nucleare, inclusiv prin lupta împotriva practicilor financiare frauduloase, precum şi prin contribuţia la o mai mare eficientizare a sistemelor de controale la export şi monitorizare a frontierelor. „Centrele de excelenţă în domeniul CBRN” regionale vor avea un rol esenţial în schimbul celor mai bune practici, susţinerea capacităţii instituţionale şi schimbul de experienţă la nivelul UE cu regiunile-cheie. Beneficiind în perioada 2007-2013 de aproximativ 300 milioane €, Instrumentul de stabilitate va acţiona pentru a institui la nivel mondial o cultură a siguranţei şi securităţii în domeniul CBRN.

Într-o perspectivă mai generală, eforturile pentru combaterea terorismului sunt parte integrantă din multe acorduri de cooperare existente ori în curs de negociere, încheiate între UE şi ţările terţe. În anul 2002, Consiliul a decis că în toate acordurile cu ţările terţe ar trebui introdusă o clauză-standard privind combaterea terorismului. În plus, din noiembrie 2003 au fost introduse clauze privind armele de distrugere în masă în toate acordurile mixte, noi sau reînnoite, care în prezent acoperă aproape 100 ţări. Colaborarea privind aspectele CBRN cu partenerii strategici, cum ar fi SUA, poate fi dezvoltată în continuare, de asemenea, pe baza pachetului actual de politică în domeniu.

2. Întărirea securităţii CBRN în Uniunea Europeană

Riscurile chimice, biologice, radiologice şi nucleare dau o nouă dimensiune eventualelor atacuri teroriste, accidente, catastrofe naturale şi/sau pandemii din cauza


_____________________________________________________________________________ 49

aspectului lor transnaţional şi provocării unui mare număr de victime. O reacţie adecvată la un astfel de pericol nu include doar programe de intervenţie post eveniment, ci trebuie prevăzută mult mai devreme, în cadrul etapelor de manipulare a materialelor CBRN, depozitare adecvată, acces limitat şi control etc.

În cadrul sesiunii plenare a Parlamentului European din 14 decembrie 2010, acesta a dezbătut şi adoptat o Rezoluţie cu privire la consolidarea securităţii chimice, biologice, radiologice şi nucleare în UE – un Plan de acţiune al UE în domeniul CBRN. Această rezoluţie vine să completeze Planul de acţiune al UE în domeniul CBRN prezentat de Comisie în iunie 2009 şi adoptat de Consiliu în noiembrie 2009. Planul de acţiune al UE în domeniul CBRN a fost pus în aplicare în perioada 2010-2012.

Rezoluţia este pe deplin de acord cu obiectivul Planului de acţiune al UE în domeniul CBRN adoptat – acesta ar trebui să asigure interacţiunea eficientă între demersurile naţionale şi cele ale UE pentru a aborda riscurile CBRN şi a elabora reacţia necesară. Totuşi, Rezoluţia consideră că Planul de acţiune al UE în domeniul CBRN adoptat este lipsit de forţă şi coerenţă în ceea ce priveşte anumite aspecte. De asemenea, aceasta subliniază necesitatea unei abordări transversale şi transfrontaliere în domeniul materialelor CBRN; prin urmare, este necesară definirea de obiective şi acţiuni măsurabile în fiecare dintre cele trei secţiuni ale Planului de acţiune.

Pentru a înţelege impactul Planului de acţiune al UE adoptat, este importantă compararea sa cu versiunea anterioară prezentată Consiliului de Comisie în iunie 2009. Modificările introduse de Consiliu scad forţa Planului de acţiune şi conferă un caracter mai puţin constrângător măsurilor prevăzute, precum şi monitorizării şi controlului implementării sale. În schimb, Planul de acţiune ar trebui să consolideze rolul normativ şi de reglementare al Comisiei Europene, să preconizeze crearea unui mecanism european specializat de reacţie la crize, care să coordoneze capacităţile civile şi militare, pentru a asigura existenţa unei capacităţi de reacţie rapidă a UE în caz de dezastru CBRN.

Având în vedere faptul că accidentele sau atacurile CBRN reprezintă ameninţări serioase la adresa securităţii locuitorilor UE şi pot perturba infrastructurile vitale şi funcţionarea normală a societăţilor în unul sau mai multe state membre, indiferent de frontiere, Parlamentul European a solicitat Comisiei şi Consiliului să revizuiască şi să consolideze rapid Planul de acţiune în domeniul CBRN în conformitate cu recomandările formulate în cadrul prezentului raport şi să garanteze implementarea rapidă a acestui plan.

3. Concluzii

Protejarea populaţiei UE de ameninţarea terorismului şi a altor acte criminale reprezintă o prioritate absolută pentru organizaţie. După cum rezultă din evenimentele care se produc peste tot în lume, teroriştii sunt interesaţi în permanenţă să achiziţioneze materiale chimice, biologice, radiologice şi nucleare. UE este angajată să ia măsurile prin care să asigure că astfel de ameninţări neconvenţionale nu


50 _____________________________________________________________________________

se concretizează. Planul de acţiune al UE în domeniul CBRN reprezintă o contribuţie majoră la respectarea acestui angajament.

Proliferarea continuă şi diseminarea necontrolată a tehnologiilor şi materialelor nucleare sau radioactive, existenţa pe teritoriul diverselor state a mijloacelor de distrugere în masă chimice, biologice, radiologice şi nucleare/CBRN, posibilitatea realizării unor dispozitive de dispersie radiologică (bomba murdară), existenţa unor obiective industriale cu risc CBRN pe teritoriul naţional sau pe teritoriul altor state, posibilitatea desfăşurării unor activităţi teroriste care să includă mijloace CBRN, creşterea riscului producerii unor evenimente CBRN ca urmare a manifestării unor dezastre naturale, constituie o serie de factori de ameninţare directă la adresa populaţiei, teritoriului şi a factorilor de mediu, cu efecte socio-economice majore pe termen mediu şi lung.

Accidentele sau atacurile CBRN reprezintă ameninţări serioase la adresa securităţii locuitorilor Uniunii Europene şi pot perturba infrastructurile vitale şi funcţionarea normală a societăţilor în unul sau mai multe state, indiferent de frontiere.

Bibliografie 1. http://www.europarl.europa.eu 2. http://www.europeana.ro 3. http://eur-lex.europa.eu 4. http://arts.org.ro 5. Buletin informativ al Ministerului Administraţiei şi Internelor –

Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă. Bucureşti: 7 martie, 2012. 6. Revista Alarma, nr. 3/2010.

_____________________________________________________________________________ 51

TENDINŢE DE COMPLETARE A SPECTRULUI AC ŢIONAL AL FORŢELOR NAVALE SPECIFIC ZONEI DE OPERA ŢII DE LITORAL

Locotenent-comandor Valentin-Cătălin VLAD, Comandant navă/Divizionul 50 Corvete

1. Introducere

Schimbările dramatice produse în ultimii ani în mediul de securitate internaţional au determinat reanalizarea situaţiei la nivel regional şi global, fiind identificate astfel, noi ameninţări şi provocări mult mai complexe şi mai provocatoare din punct de vedere doctrinar, procedural, acţional şi al alocării resurselor materiale, umane şi financiare.

În acest sens, s-a conturat nevoia redimensionării şi adaptării forţelor navale la noile cerinţe şi provocări impuse de evoluţia mediului de securitate actual, fapt ce a determinat mutarea zonei de interes dinspre marea liberă către zonele litorale, acolo unde a fost identificat centrul de greutate al ameninţărilor simetrice şi asimetrice prezente.

În consecinţă, pentru a se alinia noilor provocări şi ameninţări la adresa securităţii globale şi implicit a celei maritime, principalele forţe navale la nivel mondial au optat pentru completarea spectrului acţional tradiţional specific mării libere cu cel specific zonei, mult mai complexe şi mai solicitante, ce presupune integrarea procedurală şi acţională a tuturor componentelor forţelor armate.

În contrast cu vastele zone oceanice şi maritime denumite „ape albastre”, regiunile litorale sunt frecvent caracterizate de spaţii maritime şi aeriene bine definite şi delimitate, deţinute sau ocupate de aliaţi, adversari sau neutri, spaţii în care aceşti actori principali îşi exercită dreptul la jurisdicţie conform reglementărilor internaţionale.

De asemenea, conform conceptelor maritime deja existente, zona de operaţii de litoral este înţeleasă ca fiind aria maritimă adiacentă coastei (liniei de coastă) compusă din spaţiul maritim cuprins între marea liberă şi ţărm, respectiv porţiunea terestră asupra căreia se poate acţiona direct de pe mare.

Deşi, în ceea ce priveşte operarea în zonele de litoral tradiţia există, ea fiind oarecum impusă de caracteristicile fizico-geografice ale multor state, forţele navale americane şi cele britanice sunt oarecum pionierii formulării unor concepte în adevăratul sens al cuvântului în ceea ce priveşte adaptarea forţelor navale la specificul zonelor litorale.


52 _____________________________________________________________________________

2. Conceptul britanic de acţiune în zona de operaţii de litoral

Analiza pertinentă a situaţiei şi provocărilor existente în mediul de securitate actual a permis Marinei Regale Britanice să identifice ca foarte probabilă intensificarea acţiunilor forţelor navale în zonele de operaţii de la litoral, drept pentru care în anul 2010 a iniţiat un nou concept de transformare şi adaptare a forţelor sale navale la noile tendinţe.

Acest nou concept se vrea a fi realizat în jurul nucleului impus de strategia navală britanică actuală, ce presupune o prezenţă navală înaintată activă, şi va veni în completarea acesteia prin creşterea eficienţei acţionale în zonele de operaţii de la litoral.

Mediul litoral este considerat cel puţin la fel de provocator şi periculos ca şi celelalte medii, fiind mult mai complex şi variat datorită situării lui la convergenţa spaţiului maritim cu cel terestru prin integrarea zonei maritime, litoralului, estuarelor, lacurilor şi zonei lagunare, fiecare dintre acestea prezentând caracteristici diferite.

Forţele adverse pot angaja în zonele litorale vedete de atac rapide, mijloace aeriene teleghidate/UAV, scafandri, mini-submarine, instalaţii mobile de atac cu racheta şi artileria, aviaţia de vânătoare şi nu în ultimul rând, forţele navale convenţionale – distrugătoare, fregate, corvete, puitoare şi vânătoare de mine.

Principalele cerinţe avute în vedere în cadrul procesului de transformare a forţelor navale britanice au fost:

- realizarea cercetării şi recunoaşterii în sprijinul proiecţiei forţelor amfibii şi pentru operaţii speciale;

- descoperirea, clasificarea şi distrugerea forţelor inamice; - asigurarea protecţiei convoaielor; - asigurarea protecţiei acţiunilor proprii; - asigurarea sprijinului de comandă, comunicaţii, logistic şi cu foc propriu şi

al forţei întrunite; - protecţia comunicaţiilor maritime, a infrastructurii, instalaţiilor şi

facilităţilor maritime şi portuare. Pentru ca procesul de transformare a forţelor navale să fie unul cât mai viabil,

au fost luate ca model experienţele forţelor navale ale Israelului, Norvegiei, Italiei, Suediei, Greciei, Turciei, Finlandei şi Malaeziei, state ce sunt recunoscute ca având o adevărată tradiţie în ducerea acţiunilor în zonele de operaţii de la litoral.

În urma acestei analize a reieşit faptul că pentru a creşte eficienţa acţională în cadrul operaţiilor de la litoral este necesar ca forţele navale să se bazeze în continuare pe componenta navală tradiţională completată cu o componentă specializată proiecţiei forţei în zona litorală constituită în Grupul de Operaţii de Litoral/LOG.

LOG va fi în măsură să acţioneze în cadrul unei grupări navale complete sau independent, cu sau fără elemente ale unui grup tactic singular sau ale unei coaliţii de forţe, în funcţie de mediul de ameninţare, dimensiunea zonei de operaţii/AOO sau de obiectivele avute în vedere.

Abordarea britanică este considerată a fi una foarte completă din punct de vedere al completării forţelor navale cu o componentă specializată în lupta de la

_______________________________________________________________________Concepte

_____________________________________________________________________________ 53

litoral, ea urmărind în principal completarea abordării americane asupra mediului de operaţii de la litoral, considerată a fi „superficială”.

Astfel, Marina Regală a pornit de la premiza că numai introducerea unei clase de nave specializate în lupta litorală va constitui o rezolvare simplistă a problemelor cu care se confruntă forţele navale în cadrul operaţiilor de la litoral, drept pentru care este mult mai indicată înfiinţarea unei componente specializate compusă din nave de luptă cu capabilităţi de luptă la litoral/LCS, ambarcaţiuni rapide de interdicţie, ambarcaţiuni rapide pe chilă rigidă/RHIB, vedete de sprijin cu foc, vedete pe perne de aer, vedete de debarcare şi sprijin logistic, capabilităţi de comandă şi control/C2 şi sprijin logistic şi vehicule dirijate în toate cele trei medii – aerian, suprafaţă şi submarin.

Această nouă componentă va trebui să susţină conceptul maritim britanic de acţiune multinivel bazat pe viteză, reducerea amprentei electromagnetice, manevrabilitate, flexibilitate şi adaptabilitate la condiţiile acţiunii în ape puţin adânci specifice zonelor de operaţii de la litoral.

Un alt aspect deosebit de important luat în considerare a avut ca punct de plecare îngrijorarea referitoare la pericolul de mine, mult mai prezent în zonele litorale, drept pentru care s-a acordat o atenţie deosebită modernizării forţelor de luptă contra minelor, eliminarea pericolului de mine constituind una dintre acţiunile în care LOG se va baza foarte mult pe sprijinul şi protecţia forţele navale tradiţionale.

Elementul central al noului LOG va fi reprezentat de nava britanică de luptă la litoral, destinată să execute recunoaşterea, distrugerea forţelor adverse, securizarea şi interzicerea utilizării spaţiului maritim de interes, sprijinul abordajelor ostile şi comunicaţiile între ambarcaţiunile mici ce acţionează în cadrul componentei LOG.

În esenţă, noua clasă de nave va avea drept caracteristici principale flexibilitatea, modularitatea, interschimbabilitatea şi reducerea amprentei radar. În acest sens constructiv nava va fi capabilă să primească la bord o gamă largă de sisteme de armament şi senzori ce vor putea fi modernizate sau chiar schimbate cu altele mai performante, considerându-se faptul că navele vor trebui să se menţină în serviciul activ până spre anul 2060.

Având drept modele navele specializate în lupta litorală deţinute de alte forţe navale (clasa Hamina, clasa Skojld, clasa Austal, clasa Visby) şi considerând capabilităţile şi cerinţele impuse de strategia navală britanică în limitele impuse de alocarea bugetară, în anul 2010 a fost iniţiat în parteneriat BAE Systems şi Ministerul Apărării Britanic conceptul denumit Nava de luptă multirol – Tip 26 (Global Combat Ship/GCS). Conceptul va fi supus aprobării în anul 2013.

Aceasta va fi o fregată multirol proiectată pentru a susţine programul Marinei Regale de luptă în zonele litorale, ea urmând a fi centrul de greutate în jurul căreia se va formula şi conduce strategia maritimă britanică viitoare, în condiţiile în care încă din anul 2008 a fost anulată construcţia a două distrugătoare Tip 45 datorită constrângerilor bugetare.


54 _____________________________________________________________________________

Figura nr. 1. Fregata multirol Tip 26

Figura nr. 2. Nava de luptă clasa HAMINA

Fregata Tip 26 va dispune în principal de: - sisteme de armament moderne; - instalaţii artileristice calibru 127 mm, 30 mm şi 20 mm; - rachete navă-navă/navă-aer; - torpile; - un elicopter greu (Chinook); - una-două ambarcaţiuni rapide cu chilă rigidă (RHIB); - ECM; - autonomie: 1.500 Mm; - viteză: 26 Nd.

_______________________________________________________________________Concepte

_____________________________________________________________________________ 55

3. Conceptul american de acţiune în zona de operaţii de litoral

Conceptul american presupune în principal evitarea expunerii trupelor proprii încă din faza incipientă conflictului, drept pentru care s-a insistat asupra dezvoltării unor clase de nave noi cu capabilităţi extinse de executare a misiunilor specifice sprijinului operaţiilor de la litoral.

În acest sens, viziunea americană asupra conducerii luptei în zonele de la litoral se deosebeşte fundamental de cea britanică însăşi prin faptul că nu presupune modificări conceptuale substanţiale asupra ducerii luptei navale, ci se axează pe integrarea în serviciul actual al forţelor navale americane a unor noi clase de distrugătoare – DD(X) şi nave de luptă la litoral – LCS, denumite Viitoarele forţe combatante de suprafaţă.

Figura nr. 3. Nava de luptă la litoral clasa AUSTAL (LCS)

Figura nr. 4. Distrugătorul DDG-1000 ZUMWALT (DDX)


56 _____________________________________________________________________________

Aceste noi nave au ca principală destinaţie asigurarea complementarităţii forţelor navale tradiţionale în sprijinul proiecţiei forţei dinspre mare, conform principiului proiecţiei în profunzime, în condiţiile specializării în lupta litorală de suprafaţă/SUW, antisubmarină/ASW şi antimină/MCM. De asemenea, operarea lor se va înscrie perfect în limitările impuse de restricţiile bugetare actuale.

Până la această dată în serviciul marinei americane au fost comandate şi se află în diferite stadii de exploatare, recepţionare şi construcţie opt nave de luptă la litoral.

Ele sunt nave mici, mono sau multi-corp, rapide, manevrabile, cu amprente electromagnetice reduse, capabile să acţioneze în principal pentru facilitarea accesului forţelor proprii sau aliate în zonele de operaţii de la litoral.

Principalele misiuni ale LCS sunt: - lupta la suprafaţă/ASUW împotriva ambarcaţiunilor mici ale inamicului; - lupta antimină/MCM – cu ajutorul vehiculelor telecomandate/ROV; - lupta antisubmarină/ASW; - culegerea de informaţii, supravegherea şi recunoaşterea/ISR; - intercepţia maritimă; - sprijinul forţelor speciale; - sprijinul logistic pentru transport personal şi materiale. Dotarea LCS permite acesteia să desfăşoare acţiuni militare prin intermediul

multiplilor senzori şi a vehiculelor telecomandate organice în aer, la suprafaţă şi sub apă. Una din principalele capabilităţi deţinute permite LCS să ducă eficient lupta antisubmarină în apele puţin adânci din apropierea coastei.

Începând cu anul 2008, marina americană a luat decizia de a construi două nave de luptă de suprafaţă multirol tip distrugător din clasa DDG-1000 Zumwalt/DD(X).

Forţele Navale americane au susţinut achiziţia acestei noi clase de distrugătoare multirol cu capabilităţi extinse de executare a atacului la litoral în sprijinul exercitării dominaţiei litorale totale necesare proiecţiei forţei dinspre mare.

Justificarea nevoii unei astfel de nave cu capabilităţi extinse de executare a acţiunilor militare din marea liberă asupra zonei de la litoral a fost formulată de fostul Comandant al Marinei Americane, amiral Roughead, conform căruia „DDG-1000 va furniza o prezenţă înaintată independentă şi descurajantă, perfect integrabilă în contextul acţiunilor întrunite, specifice forţelor expediţionare”.

Proprietăţile tactice ce impun distrugătoarele Zumwalt constau în reducerea amprentei radar (comparabilă cu cea a unei bărci de pescuit), mărirea preciziei executării loviturilor, extinderea spaţiului de angajare cu până la 400%, reducerea nivelului de zgomot (comparabil cu cel al submarinelor din clasa Los Angeles), extinderea capabilităţilor de executare a atacului la litoral şi de acţiune în siguranţă în ape puţin adânci (mine, submarine) şi nu în ultimul rând în controlul automat al avariilor de la bord.

În ceea ce priveşte caracteristicile tehnico-tactice, distrugătorul DDG-1000 va dispune de:

- două instalaţii artileristice calibru 155 mm; - două instalaţii artileristice calibru 57 mm;

_______________________________________________________________________Concepte

_____________________________________________________________________________ 57

- instalaţii verticale de lansare: • rachete navă-litoral; • rachete navă-aer; • rachete navă-navă; • racheto-torpile.

- două elicoptere; - trei UAV; - autonomie: 1000 Mm; - viteză: >30 Nd.

4. Concluzii

Evoluţia rapidă a mediului de securitate maritimă justifică pe deplin preocuparea şi atenţia deosebită acordată de forţele navale provocărilor şi cerinţelor specifice zonei de operaţii litorale, preocupări în urma cărora au rezultat noi concepte şi strategii navale de acţiune.

Analizând cele două concepte dezvoltate de forţele navale britanice şi americane se poate spune că pregătirea forţelor navale în vederea ducerii acţiunilor specifice sau nespecifice luptei armate, desfăşurate în sprijinul operaţiilor de la litoral nu implică o revoluţionare doctrinară sau conceptuală, ci mai degrabă o dezvoltare a capabilităţilor tradiţional deţinute şi o adaptare a funcţiilor luptei navale la cerinţele operaţiilor expediţionare desfăşurate în zona litorală.

Mai mult decât atât, succesul acţiunilor forţelor navale desfăşurate în această zonă specifică de operaţii este condiţionat în mare măsură de înţelegerea caracteristicilor, limitărilor şi caracteristicilor zonei de operaţii de la litoral, precum şi de integrarea operaţională a forţelor navale în cadrul întrunit.

Din punct de vedere al înzestrării cu noi clase de nave se constată că tendinţele actuale sunt centrate către achiziţia de noi clase de nave de dimensiuni mici şi medii, capabile să execute proiecţia vectorială în toate cele trei medii – suprafaţă, aer şi sub apă, în cooperare şi în sprijinul direct al operaţiilor de la litoral în condiţiile controlului emisiilor electromagnetice.

Totodată, apariţia noilor distrugătoare americane din clasa Zumwalt specializate în executarea sprijinului naval cu foc la litoral cu artileria şi rachetele de la bord completează spectrul acţional al navelor specializate în lupta litorală (LCS), al forţelor navale de suprafaţă tradiţionale, submarinelor şi mijloacelor aeriene organice în sprijinul proiecţiei forţei dinspre mare.

Specificul acţiunilor desfăşurate de forţele navale în zona de operaţii de litoral este reprezentat de faptul că atât în ofensivă, cât şi în defensivă, acţiunile forţelor navale se înscriu pe deplin în cadrul conceptelor viitoare de proiecţie a forţei dinspre sau înspre mare.


58 _____________________________________________________________________________

Bibliografie 1. CORBETT, Julian S. Some principles of maritime strategy. New York:

1911. 2. TRITTEN, James J. Developing Naval Doctrine ... From the Sea. JFQ,

Autumn: 1995. 3. MILAN, Vego. Joint Operational Warfare. Rhode Island: United States

Naval War College, 2007. 4. HUGHES, Wayne. Fleet Tactics: Theory and Practice. Annapolis: Naval

Institute Press, 1986. 5. AAP-6: NATO Glossary of Terms and Definitions, NSA, 2003. 6. AAP-15: NATO Glossary of Abbreviations Used in NATO, NSA, 2003. 7. MOD, British Maritime Doctrine. 2011. 8. US NAVY, A cooperative strategy for 21st century Seapower, 2007. 9. US NAVY, Naval Doctrine Publication 1, Naval Warfare, 2010. 10. http://www.globalsecurity.org/ 11. http://www.ndu.edu/ 12. http://www.nato.int/ 13. http://www.naval-technology.com/ 14. http://www.navytimes/ 15. http://www.usni.org/ 16. http://www.navy.mil/

_____________________________________________________________________________ 59

METODE ŞI TEHNICI SPECIFICE PROCESULUI DE PLANIFICARE A SPRIJINULUI LOGISTIC

ÎN OPERAŢIILE DE STABILITATE ŞI DE SPRIJIN

Colonel Stan POPÎRLAN, Şef Secţie/Statul Major al For ţelor Navale

Ultimele conflicte desfăşurate la nivel internaţional, în acest început de secol şi mileniu, au demonstrat faptul că fizionomia acţiunilor militare s-a schimbat în mod radical, ceea ce impune în plan structural, conceptual şi acţional o nouă abordare a ansamblului de activităţi subsumate sprijinului logistic, reprezentat de modalitatea practică de susţinere a forţelor participante în cadrul operaţiilor de stabilitate şi de sprijin.

Operaţiile de stabilitate şi de sprijin conduse de NATO şi/sau UE, la începutul celui de-al doilea deceniu al acestui secol, au demonstrat importanţa realizării/menţinerii coeziunii forţei prin impactul pe care îl are asupra abilităţii comandantului de a implementa concepţiile operaţiilor. Din punct de vedere doctrinar, acest proces se desfăşoară pe baza unei duble subordonări, autorităţile naţionale, cele ale NATO şi/sau UE având o responsabilitate comună în ceea ce priveşte desfăşurarea procesului menţionat.

Ca urmare, naţiunile trebuie să asigure individual sau prin aranjamente de cooperare bilaterale resursele logistice necesare operaţiilor de stabilitate şi de sprijin, în folosul trupelor proprii. Operaţiile de stabilitate şi de sprijin sunt influenţate de disponibilitatea naţiunii gazdă, care deţine ultima decizie în aprobarea, coordonarea şi controlul mişcării pe teritoriul său, pe baza înţelegerilor reciproce dintre naţiuni şi care poate asigura sprijinul esenţial facilitării procesului.

Sprijinul logistic reprezintă elementul amplificator al puterii acţiunilor militare şi se realizează prin planificarea, organizarea, coordonarea, comanda şi controlul activităţilor de aprovizionare, mişcare şi transport, mentenanţă, sprijin medical, infrastructură, servicii de campanie, finanţare şi politici bugetare, contractare, cât şi a celor specifice domeniilor conexe, în scopul îndeplinirii misiunilor forţelor angajate în operaţii întrunite şi implicit în operaţiile de stabilitate şi de sprijin.

Planificarea sprijinului logistic, indiferent de forma acţiunilor de luptă, „reprezintă o activitate complexă, un proces intelectual elaborat şi realizat de modulul logistic pentru asigurarea unui grad de suport logistic optim, în vederea îndeplinirii misiunilor unei mari unităţi tactice, şi este o secvenţă a planificării operaţiei, aflată


60 _____________________________________________________________________________

într-o relaţie de interdependenţă cu planificarea operaţiei, desfăşurându-se concomitent cu activitatea celorlalte compartimente ale statului major”.1

La un contingent naţional naval participant în cadrul operaţiilor de stabilitate şi de sprijin, comandantul acestuia va conduce nemijlocit planificarea simultană şi a operaţiilor de sprijin logistic. El se va asigura că schema de manevră şi planul de sprijin cu foc pot fi susţinute din punct de vedere al sprijinului logistic. Dacă există anumite restricţii, comandantul va evalua riscurile şi, dacă este necesar, va stabili noi priorităţi sau va modifica planul tactic pentru a elimina sau reduce efectele acestor restricţii. Implicarea în evaluarea situaţiei sprijinului logistic de către personalul modulului logistic este la fel de importantă pentru îndeplinirea misiuni ca şi implicarea comandanţilor.

Pentru îndeplinirea misiunilor deduse de către comandantul contingentului naţional naval, modulul logistic trebuie să identifice, pe timpul planificării sprijinului logistic, toate resursele necesare îndeplinirii acestor misiuni. În acest sens, personalul modulului logistic va trebui: să cunoască intenţia şi priorităţile comandantului; să ţină sub observaţie acţiunile de luptă; să anticipeze necesităţile; să execute operaţiunile de rutină în timpul pauzelor operative pentru a face reaprovizionarea cu carburanţi-lubrifianţi şi muniţii, precum şi efectuarea reparaţiilor; să depisteze, să imobilizeze şi să distrugă inamicul din zona de operaţii.

Este necesar ca pentru „planificarea sprijinului logistic al unei operaţii, modulul logistic să identifice, împreună cu celelalte compartimente ale statului major, următoarele aspecte: elementele fundamentale ale planificării operaţiei; centrele de greutate ale acţiunilor de luptă; punctele decisive – zona de interes; abordările directe şi indirecte ale inamicului; direcţiile de efort; punctele critice probabile ale acţiunilor de luptă; secvenţele acţiunii şi succesiunea acestora; manevrele ce se vor impune a fi executate; ratele de consum pentru toate clasele de materiale; forţele şi mijloacele logistice necesare; costurile financiare; ritmul previzional al operaţiei; momentele de pauză operativă; ruperile de ritm; dispersarea prin manevre şi reconcentrarea forţelor; timpul logistic necesar; activităţile de sprijin logistic specifice fiecărei faze a acţiunii (operaţiei)”.2

Activitatea de sprijin logistic a contingentului naţional naval trebuie să ţină seama de: concentrarea efortului logistic pentru crearea centrului de greutate determinat sau menţinerea sprijinului logistic maxim al forţelor destinate pentru eforturi majore; analizarea, din punct de vedere al sprijinului logistic, a tuturor punctelor decisive identificate şi evidenţierea resurselor logistice la dispoziţie; „analiza, din punct de vedere al sprijinului logistic, a momentului în care forţele pot ajunge în punctele critice şi identificarea posibilităţilor de evitare a ajungerii în aceste puncte (criza logistică); realizarea cursivităţii în acordarea sprijinului logistic, în funcţie de secvenţele operaţiei şi determinarea necesarului de forţe, mijloace şi materiale; estimarea costurilor, consumurilor şi pierderilor în forţe şi mijloace”.3

1 SMG/PF-4, Doctrina pentru sprijinul logistic al operaţiilor întrunite. Editura Bucureşti, 2008, p. 27; 2L-2, Manualul conducerii sprijinului logistic in operaţiile întrunite. Bucureşti: 2007, p. 11. 3 Col. ANDRONIC Benone. Sprijinul logistic al grupărilor de forţe, Editura Universităţii Naţionale de Apărare

„Carol I”, Bucureşti, 2002, p. 122.

____________________________________________________________ Logistică

_____________________________________________________________________________ 61

Planificarea sprijinului logistic la nivelul unui contingent naţional naval se realizează pentru: generarea, respectiv regenerarea forţelor; mişcarea/deplasarea în zona de operaţii, precum şi transportul tehnicii şi materialelor necesare completării stocurilor de materiale ale contingentului naţional naval.

Planificatorii sprijinului logistic ai contigentului naţional naval participant în operaţiile de stabilitate şi de sprijin trebuie să identifice problemele esenţiale, specifice planului de operaţii, având în vedere considerentele speciale privind planificarea sprijinului logistic astfel: asigurarea cu materiale şi cu prestării de servicii esenţiale; blocajele care pot apărea în circulaţia pe axele de reaprovizionare, evacuare şi reparare; planificarea şi coordonarea mişcării; reaprovizionarea cu carburanţi-lubrifianţi şi muniţii, precum şi cu alte materiale.

Scopul planificării sprijinului logistic este de a elabora planul de sprijin logistic şi ordinul de sprijin logistic, destinate să genereze suportul logistic necesar contingentului naţional naval pentru ducerea operaţiei.

Planul de sprijin logistic şi ordinul de sprijin logistic trebuie să asigure: concentrarea sprijinului logistic pe direcţiile de efort; definitivarea clară a activităţilor de sprijin logistic care conduc la obţinerea succesului şi realizarea unităţii de efort a tuturor componentelor modului logistic. Totodată, aceste documente trebuie să constituie baza pentru planurile de sprijin logistic al contingent naţional naval, să fie flexibile pentru a permite păstrarea libertăţii de acţiune, chiar şi în condiţiile desfăşurării acţiunilor de luptă des schimbătoare.

Pentru pregătirea din punct de vedere a sprijinului logistic al operaţiilor de stabilitate şi de sprijin al contingentului naţional naval, şeful modulului logistic împreună cu subordonaţii săi vor trebui să desfăşoare următoarele activităţi: planificarea sprijinului logistic; organizarea acţiunilor formaţiunilor subordonate, precum şi coordonarea acţiunilor şi controlul activităţilor desfăşurate de subordonaţi.

Planificarea sprijinului logistic al operaţiilor de stabilitate şi de sprijin al contingentului naţional naval reprezintă un proces complex şi continuu, la care trebuie să participe întregul personal din cadrul modulului logistic. Acest proces constituie o secvenţă a planificării operaţiilor de stabilitate şi de sprijin desfăşurate de către modulul logistic al contingentului naţional naval şi se execută concomitent cu activitatea celorlalte compartimente ale statului major al contingentului naţional naval.

Planificarea sprijinului logistic a contingentului naţional naval participant la operaţiile de stabilitate şi de sprijin se desfăşoară în şase faze: cunoaşterea situaţiei; aprecierea şi evaluarea opţiunilor; orientarea personalului din subordine implicat în planificarea sprijinului logistic; elaborarea concepţiei sprijinului logistic şi a planului de sprijin logistic; execuţia, evaluarea şi revederea planului de sprijin logistic; tranziţia.

Iniţierea procesului de planificare a sprijinului logistic s-ar putea declanşa în două situaţii: ca urmare a orientării f ăcute de comandantul contingentului naţional naval (ofiţerul secund) şi a primirii ordinului de acţiune şi a ordinului de sprijin logistic de la eşalonul superior, sau numai după orientarea făcută de comandant (ofiţerul secund) dacă planificarea se declanşează în mod deliberat.


62 _____________________________________________________________________________

Din orientarea făcută de comandantul contingentului naţional naval (ofiţerul secund), şeful modulului logistic reţine „problemele referitoare la: evaluarea situaţiei (posibilităţi de acţiune ale inamicului); centrul de greutate al acţiunii inamicului; posibile puncte critice; forţele şi mijloacele de întărire şi cele puse la dispoziţie; concepţia eşalonului superior/intenţia comandantului în funcţie de misiunile contingentului naţional naval; liniile de despărţire cu vecinii; îndrumările pentru planificare (când trebuie să fie gata de luptă); concepţia în care se pregăteşte şi prezintă raportul de documentare etc.; măsurile urgente care trebuie luate pentru sprijinul logistic al trupelor ”4.

Pe timpul orientării făcute de comandantul contingentului naţional naval (ofiţerul secund), şeful modulului logistic este obligat să prezinte acestuia o serie de informaţii de natură logistică, pentru a putea analiza: eventualele nevoi imediate de creştere a nivelului de operativitate sau redislocare; resursele financiare ce trebuie asigurate după o estimare iniţială; nevoile imediate de sprijin logistic; riscurile care trebuie asumate.

Analiza comună a misiunii, în cadrul şedinţei comandantului cu şefii microstructurilor care participă la această activitate, cuprinde prezentarea tuturor aspectelor importante ale misiunii şi se finalizează cu ghidul pentru declanşarea procesului de planificare. Comandantul prezintă elementele esenţiale ale ordinului de acţiune, riscurile probabile şi, în detaliu, misiunea însuşită.

Şeful modulului logistic va prezenta implicaţiile şi măsurile de primă urgenţă specifice, şi anume: situaţia sprijinului logistic la data primirii misiunii; implicaţiile şi măsurile de primă urgenţă specifice; situaţia sprijinului logistic al inamicului, în măsura în care aceasta este cunoscută; intenţii; posibilităţi; estimarea iniţială a structurii sistemului logistic necesar – structura modului logistic de sprijin; unitatea şi subunităţile de sprijin logistic disponibile; estimarea nevoilor suplimentare de forţe de sprijin logistic necesare; propuneri privind ghidul necesar declanşării procesului de planificare, precum şi concluzii.

Documentul final al acestei faze îl reprezintă ghidul comandantului pentru declanşarea procesului de planificare pe baza ordinului de acţiune al eşalonului superior. Ghidul, în forma redactată, constituie fructificarea şedinţei de analiză a misiunii.

Comandantul contingentului naţional naval este responsabil pentru coordonarea activităţilor de însuşire corectă a misiunii de către statul major, sub îndrumarea ofiţerului secund, în vederea luării din timp a deciziilor necesare declanşării procesului de elaborare a planificării.

Planificarea sprijinului logistic are drept scop să stabilească modalitatea de asigurare a contingentului naţional naval participant la operaţiile de stabilitate şi de sprijin cu tot ceea ce acestea are nevoie pentru îndeplinirea misiunii şi să identifice toate resursele logistice disponibile acestui scop. Finalitatea procesului îl constituie elaborarea planului de sprijin logistic şi a ordinul de sprijin logistic. Aceste documente de conducere a sprijinului logistic al contingentului naţional naval participant la

4 L-2, Manualul conducerii sprijinului logistic în operaţiile întrunite. Bucureşti: 2007, p. 12.

____________________________________________________________ Logistică

_____________________________________________________________________________ 63

operaţiile de stabilitate şi de sprijin se întocmesc având la bază: planul distribuirii resurselor, planul transporturilor ce cuprinde planificarea transporturilor şi programul transporturilor, planul mentenanţei, planul asigurării medicale operaţionale şi planul de activitate al modulului logistic.

Planul de sprijin logistic este documentul de bază pentru conducerea sprijinului logistic al contingentului naţional naval participant în cadrul operaţiilor de stabilitate şi de sprijin şi are drept scop, ca parte componentă a planului de operaţii, iniţierea şi realizarea furnizării sprijinului logistic; din planul de sprijin logistic derivă ordinul de sprijin logistic.

Planul de sprijin logistic se întocmeşte pe baza concepţiei privind desfăşurarea operaţiei, concepţiei logistice a eşalonului superior, deciziei comandantului contingentului naţional naval şi estimărilor logistice.

La elaborarea lui este necesară analiza următoarelor elemente: consumurile zilnice şi pierderile estimate; existentul în sursele de aprovizionare puse la dispoziţie; planificarea aprovizionării şi transporturilor pe timpul pregătirii şi ducerii operaţiei de stabilitate şi de sprijin; planificarea mentenanţei se va efectua în funcţie de criteriile de standardizare existente, forţele şi mijloacele specializate proprii, precum şi cele identificate în zona de responsabilitate logistică; planificarea asistenţei medicale presupune evacuarea, spitalizarea, tratamentul şi recuperarea răniţilor şi bolnavilor; planificarea resurselor logistice şi estimarea costurilor pentru stabilirea necesarului de fonduri pentru achiziţii, rechiziţii şi prestări servicii; asigurarea căilor de comunicaţie în vederea alegerii, recunoaşterii axelor de aprovizionare-evacuare navale şi menţinerii viabilităţii acestora; organizarea comunicaţiilor şi a sistemului de informatică pentru logistică.

Pe baza concepţiei operaţiei aprobate de către eşalonul superior, şeful modulului logistic face eventuale modificări în plan şi îl supune aprobării comandantului contingentului naţional naval.

Pe parcursul elaborării planului de sprijin logistic, în funcţie de situaţia concretă şi timpul la dispoziţie, se transmit formaţiunilor de logistică subordonate ordine preliminare pentru ca să poată organiza la timp activităţile necesare îndeplinirii misiunilor specifice; potrivit evoluţiei acţiunilor militare şi datelor obţinute din punct de vedere al evaluării logistice proprii şi ale eşalonului superior, planul de sprijin logistic este actualizat şi validat.

* * *

Organizarea, planificarea şi desfăşurarea sprijinului logistic al contingentului naţional naval participant în cadrul operaţiilor de stabilitate şi de sprijin au o importanţă deosebită în vederea asigurării for ţelor proprii angajate cu tot ceea ce le este necesar pentru susţinerea ritmurilor preliminate ale operaţiilor, pe perioadele estimate şi la intensitatea dorită.

Datorită complexităţii şi diversităţii acestor operaţii, sprijinul logistic al contingentului naţional naval diferă foarte mult de la misiune la misiune şi în funcţie de condiţiile concrete. Şeful modului de sprijin logistic trebuie să prezinte comandantului contingentului naţional naval concepţii de sprijin logistic


64 _____________________________________________________________________________

originale care să răspundă nevoilor specifice şi să asigure flexibilitatea necesară pentru a face faţă situaţiilor des schimbătoare.

În contextul concepţiei Alianţei, coerenţa şi calitatea sprijinului logistic joacă, în mod evident, un rol esenţial. Cu toate că noile abordări ale proceselor din logistica armatelor moderne acreditează din ce în ce mai mult importanţa soluţiilor logistice multinaţionale, evoluţiile şi estimările actuale conferă Elementului de Sprijin Naţional/NSE (National Support Element) un rol deosebit pe termen mediu în arhitectura sprijinului logistic la nivelul teatrului de operaţii.

Deosebirile de doctrină, nivelul stocurilor, mobilitatea, interoperabilitatea, limitele resurselor şi de infrastructură naţionale etc., reprezintă probleme specifice operaţiilor de stabilitate şi de sprijin în asigurarea sprijinului logistic.

Integrarea sprijinului logistic al contingentului naţional naval trebuie realizată cu forţele ţărilor partenere participante la operaţiile de stabilitate şi de sprijin, precum şi cu unele organizaţii neguvernamentale.

Sprijinul logistic al contingentului naţional naval participant în cadrul operaţiilor de stabilitate şi de sprijin, cum ar fi operaţia de impunere a păcii, este similar sprijinului logistic acordat acestuia pentru lupta armată.

Comandantul contingentului naţional naval participant în operaţiile de stabilitate şi de sprijin poartă responsabilitatea furnizării de resurse logistice necesare îndeplinirii misiunilor, iar autorităţile organismului internaţional, reprezentat de comandantul eşalonului respectiv, au autoritate asupra resurselor logistice, pentru utilizarea acestora în mod eficient.

Controlul deplasărilor, utilizarea porturilor şi aerodromurilor, căile de comunicaţie din zona de responsabilitate şi funcţiile specifice de aprovizionare sunt probleme decisive care trebuie coordonate la nivel superior celui al forţelor naţionale.

Sprijinul medical, unele categorii de materiale necesare aprovizionării contingentului naţional naval participant în operaţiile de stabilitate şi de sprijin, precum şi transportul acestora, pot fi asigurate de naţiunea gazdă.

Comandantul grupării multinaţionale trebuie să coordoneze utilizarea unor elemente de infrastructură/autostrăzi, căi ferate, porturi şi aerodromuri.

Ofi ţerii responsabili cu relaţiile militari-civili trebuie să-i sprijine pe comandanţii contingentelor navale în identificarea şi coordonarea nevoilor de resurse, instalaţii şi sprijin local.

Când partenerii din alianţă/coaliţie utilizează echipament şi tehnică similare, reaprovizionarea, întreţinerea sau alte operaţii de sprijin se pot planifica şi executa fără a ţine cont de apartenenţa naţională, în toate situaţiile urgente şi ori de câte ori este posibil.

Apreciem că revederea acestor aspecte, dar şi a altora de acest gen, pot contribui substanţial la îmbunătăţirea activităţii de sprijin logistic al contingentelor naţionale navale care acţionează în afara teritoriului naţional, prin creşterea calităţii actului de conducere a sprijinului logistic al structurilor navale care vor participa, în viitor, la operaţiile de stabilitate şi de sprijin sub comanda NATO şi/sau UE.

____________________________________________________________ Logistică

_____________________________________________________________________________ 65

Bibliografie 1. *** Doctrina Armatei României. Bucureşti: 2007. 2. *** L-2, Manualul conducerii sprijinului logistic in operaţiile întrunite.

Bucureşti: 2007. 3. *** S.M.G./P.F.-4, Doctrina pentru sprijinul logistic al operaţiilor întrunite.

Bucureşti: 2008. 4. *** F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale. Bucureşti: 2010. 5. *** F.N.-13.1, Manualul de logistică al Forţelor Maritime Multinaţionale.

Vol. 2. Bucureşti: 2010; 6. *** Legea nr. 121 din 15.06.2011, privind participarea forţelor armate la

misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, publicată în M.O. nr. 427/2011. 7. *** Manualul de planificare a operaţiilor . Bucureşti: 2011. 8. ANDRONIC, Benone. Sprijinul logistic al grupărilor de forţe. Bucureşti:

Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2002. 9. CHIORCEA, Ion. Participarea Forţelor Navale ale României la executarea

operaţiilor militare maritime de stabilitate. Bucureşti: Editura Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, 2006. Teză de doctorat.

10. CRĂCIUN, Ioan. Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2006, p. 121-122.

11. BOZGAN, Dorel. Consideraţii şi definiri ale operaţiilor . Iulie 2013, http://safn.ro/publicaţii /bfn/BFN 12_10, pdf, p. 133.

66 _____________________________________________________________________________

NECESITĂŢI ŞI ÎNTÂMPL ĂRI ÎN LUPTA ARMAT Ă

Comandor dr. Gigi-Cristinel UCE, Şeful serviciului instrucţie la Statul Major al Forţelor Navale

Elaborarea logicii luptei armate a ridicat în mod inerent o serie de probleme teoretico-filozofice, cum ar fi cele ale cauzalităţii, repetabilităţii, legalităţii, determinismului, finalităţii. Modul de rezolvare a acestor probleme de către teoreticieni militari a fost influenţat de concepţia lor despre ordinea universală şi valorile naturii umane şi, în legătură cu acestea, de concepţia asupra necesităţii şi întâmplării, categorii filozofice nemijlocit legate de „ordine” şi „dezordine”.

Cunoscut fiind rolul pe care-l joacă necesitatea şi întâmplarea în fundamentarea cauzalităţii, repetabilităţii, legalităţii, determinismului şi finalităţii ca momente ale ordinii existente în lupta armată, este necesar să le examinăm din perspectiva pe care o deschide evoluţia actuală a ştiinţei şi artei militare, considerând mai ales, legătura cu automatizarea procesului de conducere în luptă a forţelor şi mijloacelor.

Într-o concepţie mecanicistă despre cauzalitate se porneşte de la ideea necesităţii tuturor schimbărilor şi evenimentelor. În această perspectivă, admiterea caracterului întâmplător al unui eveniment natural apare ca o încălcare a gândirii cauzale. Cauzalitatea fiind identificată cu necesitatea, întâmplarea fiind exclusă din sfera fenomenelor obiective şi atribuită ignoranţei factorului uman, necunoaşterii de către acesta a cauzelor care, odată cunoscute, ar permite previziuni infailibile asupra viitorului, ne mai lăsând loc pentru manifestarea întâmplării, a imprevizibilului.

Acesta a fost mediul în care gânditori militari ca Jomini, Lloyd, Bϋlow s-au străduit să elaboreze teoria militară. Ei au urmărit să pună în evidenţă numai necesitatea pură şi să argumenteze ştiinţa militară, asemănător geometriei euclidiene şi mecanicii clasice, ca un sistem de axiome, legi şi principii neschimbătoare, valabile pentru toate timpurile şi toate conflictele armate.

Faţă de scopurile propuse, rezultatele la care au ajuns aceşti gânditori s-au dovedit a nu le îndreptăţi aşteptările. Oglindind dificultăţile întâmpinate în încercarea de a elabora ştiinţa militară după metodologia pe care epoca sa o consacrase, Jomini, scria: Dacă în special strategia poate fi supusă unor norme dogmatice, care se apropie de axiomele ştiinţei pozitive, nu se poate manifesta acelaşi lucru în ansamblul operaţiilor de război. În special lupta armată scapă oricărei combinaţii ştiinţifice, pentru a oferi acte cu totul dramatice, în care calităţile personale, inspiraţiile de moment şi o mie de alte cauze…într-un cuvânt tot ceea ce se poate chema metafizica războiului, influenţează enorm aceste rezultate.1

1 Preciese de l’art de la guerre. Cap. VII.

______________________________________________________________ Opinii

_____________________________________________________________________________ 67

Această „metafizică” a războiului de care vorbeşte Jomini rezultă din faptul că în lupta armată necesitatea nu se manifestă atât de pur ca în mecanică, unde fusese relativ uşor pusă în evidenţă. În lupta armată, necesitatea se împleteşte la tot pasul cu întâmplarea, a cărei prevedere este dificilă şi presupune o gândire ajunsă la un înalt grad de subtilitate şi elasticitate.

Fiind de ordinul individualului, deci opusă generalului şi survenind adesea ca urmare a unor mici modificări în condiţii, întâmplarea prezintă o probabilitate de repetare foarte mică. Ea apare ca ceva ce nu concordă cu aşteptările noastre, ca ceva imprevizibil. Cu toate acestea, rolul ei în procesele obiective, mai ales în procesele complexe, este adesea foarte mare. După cum arăta H. Poicarè, întâmplarea, reprezentând o diferenţă mică în cauze, provoacă adesea o diferenţă disproporţional de mare în efecte.

Istoria războaielor oferă exemple dintre cele mai diverse asupra consecinţelor pe care le pot avea mici modificări în condiţii asupra deznodământului unor războaie. Celebra „Invincibila Armada”, cu ajutorul căreia Filip al II-lea îşi propusese să cucerească, în anul 1588, Anglia şi despre care se credea că nu-i va putea rezista niciuna din flotele vremii, a fost nimicită, în Canalul Mânecii, de o furtună violentă, iar ce a mai scăpat, de către flota engleză. Iată cum un factor exterior raportului de forţe dintre cele două flote ale vremii, a putut determina soarta unui război şi în consecinţă, trecerea supremaţiei maritime din mâna Spaniei în cea a Angliei.

În războaiele şi conflictele moderne rolul întâmplării nu s-a redus, ci a îmbrăcat alte forme. Putem aminti consecinţele pe care le-a avut o defecţiune întâmplătoare la motorul unui avion asupra sfârşitului uneia dintre marile bătălii navale ale celui de-al Doilea Război Mondial, în care au fost scufundate portavioanele japoneze Soriu, Hiriu şi Acaciu. Aşteptându-se la atacul flotei americane, comandantul flotei japoneze a trimis în cercetare, pe direcţii diferite, şapte avioane. Cel de-al şaptelea avion, suferind o defecţiune tehnică la motor, a decolat cu o întârziere de o jumătate de oră. Avioanele care decolaseră înainte, au raportat că nu au descoperit nave americane, pe baza acestor informaţii comandantul flotei japoneze a dat ordinul de pregătire a aviaţiei să execute o lovitură (având armamentul principal – bombele) asupra lucrărilor şi amenajărilor defensive de pe insula Midway.

La înapoierea avionului ce a decolat cu întârziere şi raportarea de către acesta că pe direcţia sa de cercetare se află principalele forţe navale americane, era prea târziu pentru comandantul flotei japoneze să revină asupra ordinului dat. Înarmate cu bombe, în vederea distrugerii lucrărilor de la litoral şi nu cu torpile pentru atacul navelor, a făcut ca eficienţa aviaţiei japoneze împotriva portavioanelor americane să încline balanţa spre partea americană.

Principalul impediment în rezolvarea teoretică a problemei care există între factorii repetabili şi irepetabili în cadrul conflictelor armate îl reprezintă concepţia că necesitatea şi întâmplarea se află, una faţă de alta, în raport de excluziune reciprocă. În aceste condiţii, teoreticienii militari din secolele trecute nu puteau da un răspuns cu certitudine şi lipsit de echivoc la întrebarea dacă în cadrul conflictelor armate avem de-a face cu fenomene necesare, repetabile sau numai fenomene întâmplătoare, nerepetabile şi imprevizibile. Cu toate că fiecare dintre ei era călăuzit de dorinţa de a


68 _____________________________________________________________________________

pune în evidenţă logica conflictelor, niciunul nu se putea decide să afirme că în acest domeniu acţionează necesitatea, că există repetabilitate, legi şi deci se poate întemeia o ştiinţă militară. În mod empiric puteau afirma existenţa unor principii al căror număr este foarte mic şi care în practică sunt contrazise la tot pasul.

Spre exemplificare, mareşalul Mamont, care a scris o lucrare specială principiilor generale ale luptei armate, ajungea la concluzia: Principiile generale pentru conducerea unei lupte sunt foarte puţine, iar aplicarea lor dă naştere la o serie de combinaţii care nici nu se pot prevedea şi nici nu se pot supune în reguli.

Până la urmă s-a impus punctul de vedere, acceptat de majoritatea teoreticienilor militari fără prea mult entuziasm, că în domeniul luptei armate nu putem avea de-a face cu o ştiinţă, ci numai cu o artă – un unicat, un lucru irepetabil. Neexistând legi generale după care să se conducă lupta, nu rămâne decât a se lăsa totul în seama artei comandantului, a aptitudinilor şi talentului său.

Clausewitz, care a fost un bun cunoscător al aspectelor filozofice din domeniul militar şi conştient de greutatea sarcinii la care s-a angajat în încercarea de a constitui o teorie a războiului, scria: Marile dificultăţi pe care o asemenea construcţie filozofică a artei războiului le prezintă şi numeroasele încercări ratate întreprinse în acest scop au făcut pe cei mai mulţi să afirme că o asemenea teorie nu e posibilă, căci este vorba de lucruri pe care nicio lege permanentă nu le poate cuprinde. Am fi de acord cu această părere şi am abandona orice încercare de a elabora o teorie, dacă nu aş fi izbutit să fac evidente un întreg număr de teze fără nicio dificultate: că apărarea este forma mai puternică cu scop negativ, atacul – cea mai slabă cu efect pozitiv; că marile rezultate determină şi pe cele mici; că efectele strategice pot fi prin urmare transmise în anumite puncte de efort; …că izbânda nu constă numai din cucerirea câmpului de bătaie, ci în distrugerea forţei armate inamice atât din punct de vedere fizic, cât şi moral… că orice atac slăbeşte în înaintare.2

Dacă vom depăşi faza acestor constatări ajungem, după Clausewitz, la concluzia că arta războiului nu are de-a face cu absolutul, cu deplina certitudine că în război se înfruntă forţe vii care nu pot fi tratate cu legile severe ale necesităţii absolute, că întâmplarea va găsi pretutindeni un teren favorabil atât în probleme importante, cât şi în cele mărunte.

Existenţa unor elemente care nu se pot lua în calcul nu exclude din punctul de vedere al lui Clausewitz, orice fel de previziune asupra desfăşurării războiului, ci numai previziunile absolute. Cercetarea condiţiilor celor doi beligeranţi: …vor furniza datele necesare previziunii elementelor ulterioare, necunoscute precis, dar posibile. Plecând de la caracterul, dispozitivele şi situaţia adversarului, fiecare dintre beligeranţi va căuta să stabilească după legile probabilităţii cum va acţiona adversarul şi, în raport de acesta, va decide asupra propriilor sale acţiuni.3

Prevederea, pe baza calculului probabilităţilor, a modului cum vor acţiona părţile pe câmpul de luptă nu va putea merge până la stabilirea legilor luptei armate, întrucât în principiu: Teoria conducerii războiului nu poate folosi noţiunea de lege în

2 Carl von Clausewitz. Despre război, p. LXXIX. 3 Carl von Clausewitz. Despre război, p.11.

______________________________________________________________ Opinii

_____________________________________________________________________________ 69

legătură cu acţiunea, fiindcă variaţia şi diversitatea fenomenelor nu oferă o determinare cu caracter destul de universal pentru a i se putea da numele de lege.4

Dând legii sensul de certitudine absolută, de determinare univocă, Clausewitz denumeşte mărimile deduse cu ajutorul calculului probabilităţilor metodă sau mod de a proceda, ales din mai multe posibile, sau metodologie. După cum scria el, metodologia tinde să stabilească un adevăr mijlociu a cărui aplicare constantă şi uniformă capătă curând ceva din caracterul unei îndemânări mecanice care, până la urmă, îşi îndeplineşte precis rolul aproape fără a-şi da seama.5

În legătură cu prezentarea concepţiilor lui Clausewitz asupra probabilităţii şi legii se impun unele consideraţii suplimentare. În timpul său, conceptul de lege era sinonim cu ceea ce înţelegem astăzi prin legi dinamice. Acestea se întemeiază pe necesitatea pură şi permit să se facă previziuni asupra comportamentului fiecărui fenomen individual care intră în clasa de obiecte considerate. Necunoscându-se alte legi, legile dinamice erau considerate ca singurele posibile; orice îndepărtare de ele fiind apreciată ca o abatere de la ştiinţă.

Influenţa idealismului, care rupea necesitatea de întâmplare, considerând lumea fenomenelor un haos de întâmplări, iar necesitatea o categorie apriorică a intelectului, care ordonează cu ajutorul ei lumea fenomenelor, se făcea resimţită la Clausewitz mai ales atunci când trata raportul dintre lumea fenomenelor şi voinţa comandantului. El absolutiza întâmplarea în război, proclamând războiul drept „imperiul întâmplării”. Războiul – scria el – este domeniul întâmplării. În niciunul din sectoarele activităţii omeneşti nu trebuie să i se acorde acestui intrus un loc mai mare, pentru că niciunul din ele nu vine atât de continuu în contact cu el – sub toate raporturile. El măreşte incertitudinea tuturor situaţiilor şi tulbură evoluţia evenimentelor.6

Concepţia sa despre posibilitate, întâmplare şi necesitate în război l-a făcut pe Clausewitz să şovăie un timp în faţa întrebării dacă poate fi vorba de o ştiinţă sau numai artă a războiului. Definind ştiinţă tot ce are drept scop simpla cunoaştere, ca matematica sau astronomia, iar artă tot ce are drept scop putinţa de a crea, ca de pildă arhitectura, el considera că dat fiind rolul creator al comandantului în război, aici trebuie să optăm pentru artă.

Ideile lui Clausewitz despre caracterul pur întâmplător, imprevizibil al acţiunilor de luptă şi despre rolul personalităţii militare continuă să persiste şi astăzi în gândirea militară modernă. Astfel, drept motto al unui articol publicat în revista L'armèe, consacrat rolului mijloacelor moderne în luarea deciziei, servesc cuvintele generalului Charles de Gaulle: acţiunea de luptă este întotdeauna întâmplătoare, cu alte cuvinte ea prezintă întotdeauna într-o manieră imprevizibilă, variază la infinit, n-are niciodată precedent. De aceea, pregătită prin reflecţie, prin muncă, prin studiu, acţiunea şefului depinde în ultimă instanţă de personalitatea sa. Ceea ce va face sau nu va face este ceea ce va rezulta…din creiere şi caractere.7.

Dacă ştiinţa şi filozofia din timpul lui Clausewitz nu erau pregătite să accepte

4 Ibidem, p. 91. 5 Carl von Clausewitz. Despre război, p. .91. 6 Ibidem, p. 35. 7 Commander en guerre nucleaire. În: revista L'armèe, nr. 81, octombrie 1968, p. 46.


70 _____________________________________________________________________________

conceptele necesităţii şi întâmplării, calculul probabilităţilor şi determinismul statistic, astăzi ele sunt indispensabile ştiinţei militare, care a reuşit să pună în evidenţă, cu ajutorul lor, legi acolo unde se părea că domneşte jocul hazardului şi al întâmplării, ca de exemplu în termodinamică, în mecanica cuantică, în sociologie, în psihologie etc. Dezvoltarea pe care a luat-o în prezent calculul probabilităţilor permite să se pună la dispoziţie tuturor ştiinţelor un impresionant set de modele matematice în vederea descoperirii necesităţii în masa fenomenelor întâmplătoare, sub forma unor medii statistice.

Adaptarea tehnicii de calcul moderne pune gândirea militară în faţa necesităţii de a reconsidera, într-o viziune nouă, concepţia cu privire la locul şi rolul întâmplării în lupta armată şi gestionarea conflictelor.

Întâmplării obiective continuă să i se opună, în mod tacit, voinţa comandantului, capacităţile lui organizatorice şi de comandă, în ideea că prin organizarea cât mai temeinică şi în detaliu a acţiunilor de luptă s-ar reuşi să se prevină întâmplarea. Se consideră, în continuare, că din moment ce s-ar accepta întâmplarea în teatrul de acţiuni militare s-ar deschide o poartă pentru justificări, pentru a trece lipsa de prevedere, incapacitatea sau lipsa de răspundere pe seama întâmplării obiective.

În accepţie personală, pot considera că factorii externi implicaţi în generarea întâmplării au suferit modificări majore atât la nivel de structură, cât şi la nivel de substanţă, astfel:

- raioanele acţiunilor de luptă ale grupărilor de forţe au devenit sisteme mai deschise ca în trecut, fiind posibile interacţiuni între acestea şi orice punct de pe glob. Evoluţia sistemelor de rachete balistice, a aviaţiei strategice, dar şi platformelor utilizate de marinele moderne ne duc la concluzia că orice punct de pe glob poate fi lovit „de dincolo de orizont”;

- deţinerea loviturii nucleare trebuie considerată un factor extern de destabilizare întâmplătoare a sistemului şi dispozitivului de luptă decis pe timpul procesului de planificare;

- lipsa contactului fizic dintre forţele aflate în conflict este din ce în ce mai evidentă, fiecare dintre actori încercând să rezolve situaţia în favoarea sa prin destabilizarea sistemului logistic advers, lovituri punctuale în punctele decisive sau chiar centre de greutate, limitarea la resursele de reaprovizionare etc.;

- complexitatea tot mai mare a sistemelor de luptă şi lovire şi dependenţa acestora de energia electrică şi electronica tot mai avansată fac ca vulnerabilitatea lor la loviturile „inteligente” din aer, de pe mare sau de pe uscat să determine întâmplări fericite sau nefericite în evoluţia ulterioară a luptei armate;

- lipsa informaţiei poate duce la un comportament întâmplător, la luarea unor măsuri şi decizii întâmplătoare, care nu au nicio legătură cu realitatea din raioanele de ducere a acţiunilor de luptă.

Ca o contrabalansare la incertitudinea ce domneşte cu privire la valoarea în perspectivă a deciziei iniţiale s-a născut principiul conducerii neîntrerupte a forţelor pe timpul luptei. În esenţa sa conducerea înseamnă luarea de noi decizii ori de câte ori condiţiile o cer. Aceste decizii sunt determinate fie de apariţia pe timpul

______________________________________________________________ Opinii

_____________________________________________________________________________ 71

desfăşurării luptei a unor grupări de forţe inamice despre a căror existenţă nu s-au analizat datele de planificare a luptei sau fie chiar corectarea hotărârii iniţiale care nu s-a dovedit a fi cea mai bună, cu toate că analiza situaţiei iniţiale şi a factorilor au fost făcute corect.

În efortul de a stăpâni întâmplătorul, neprevăzutul, care acţionează asupra sistemului ca un factor dezorganizator, prin gândirea noastră adăugăm la tehnicile şi metodele existente (tacticile de luptă) noi soluţii, metode şi teorii, prin prisma experienţei comandanţilor şi ofiţerilor de stat major sau prin prisma lecţiilor identificate pe parcursul exerciţiilor sau chiar a acţiunilor reale duse.

Pe baza prelucrării şi a memorării informaţiei, sistemele cu autoreglare şi-au creat funcţii cu ajutorul cărora sunt capabile să dea răspunsuri complexe la acţiunile repetabile, stabile, necesare, esenţiale, legice din acest mediu destul de complex. Nefiind vulnerabile faţă de astfel de acţiuni, ca urmare a procesului de adaptare, ele rămân vulnerabile în special faţă de acţiunile din mediu care cunosc o mică probabilitate de repetare, faţă de acţiunile întâmplătoare, neaşteptate. De aceea trebuie să se întreprindă a selecţie a acţiunilor repetabile şi a celor nerepetabile şi să fie analizate în mod deosebit.

Dacă transpunem lucrurile la realităţile luptei va deveni evident că nu acţiunile de rutină, tacticile şi armamentul cunoscute vor ridica cele mai mari greutăţi în faţa decidenţilor, ci acele tactici, acţiuni neobişnuite şi noile armamente utilizate de inamic despre care informaţiile deţinute sunt sumare, sau chiar inexistente, iar analiza lor în cadrul procesului de planificare a acţiunilor de luptă este necorespunzătoare.

Sistemele militare sunt prin definiţie complexe, complexitatea lor rezultând din numărul mare de componente umane din care sunt formate (care se deosebesc între ei prin interese individuale, trăsături de caracter şi temperament, grad de instruire, moral şi experienţă de luptă) şi relaţiile dintre aceştia. Componenţii acestor sisteme operează, folosind în acest scop sisteme de armament şi platforme foarte diferite, utilizează un limbaj de stat major diferit ce nu pot fi cuantificate permanent.

Pentru aceste considerente, preponderent în cadrul sistemelor militare nu este determinismul şi legile dinamice, rezultate din necesitate şi esenţă pură, ci determinismul şi legile statice generate de dialectica necesităţii şi întâmplării.

72 _____________________________________________________________________________

BINOMUL – PRESA ŞI RELA ŢIILE PUBLICE – PE TIMPUL MISIUNILOR INTERNA ŢIONALE ALE FOR ŢELOR NAVALE

Locotenent-comandor ing. Mihai EGOROV, Grupul Mass-Media al Forţelor Navale

Este bine cunoscut faptul că într-o accepţiune largă, presa are rolul de a

informa publicul cu privire la acţiunile desfăşurate de o persoană sau de o organizaţie pentru că trăim într-un univers organizaţional. Pe de altă parte, relaţiile publice reprezintă tocmai acea modalitate prin care o organizaţie „se deschide” în faţa actorilor mediatici, fiind astfel o tehnologie de comunicare mediatică.

Comunic ofensiv, deci exist (încă)! a fost crezul după care m-am ghidat şi am acţionat ca ofiţer de relaţii publice şi presă al fregatei Regele Ferdinand la Operaţia EU NAVFOR ATALANTA 2012. Astfel, principala prioritate în mediatizarea activităţii fregatei a fost reflectarea acesteia în presă şi mai ales reflectarea primei prezenţe româneşti la o operaţie antipiraterie pe site-ul oficial al operaţiei.

Pe timpul participării la Operaţia EU NAVFOR ATALANTA politica de informare publică promovată de la nivelul fregatei la nivelul comenzii grupării navale CTF 465 (din care a făcut parte şi fregata românească) şi a comenzii operaţiei a fost una activă, informaţiile de presă – corespondenţe text, audio, foto, video – adresându-se tuturor categoriilor de audienţe atât naţionale, cât şi internaţionale, şi s-au regăsit apoi în principalele mijloace de comunicare din zona de operaţii. Astfel, pe site-ul oficial al operaţiei, www.eunavfor.eu, am reuşit să promovăm opt articole despre activităţile executate de navă – cele mai multe despre o navă participantă la EU NAVFOR ATALANTA, care nu aveau legătură cu vizite formale sau informale la bord), informaţiile fiind apoi preluate de agenţii de ştiri din zona de operaţii – www.maritimesecurity.asia; www.navaltoday.com; www.allafrica.com; www.maritimeupdates.com; www.turkishnavy.net; www.marsecreview.com, www.oceanprotectionservices.com etc., dar şi de publicaţii din străinătate (ex. Stars and Stripes sau revista Centrului NMIOTC din Creta).

Nu aş fi putut realiza acest lucru fără sprijinul ofiţerului român din cadrul OHQ Northwood, locotenent-comandorul Valentin Gavrilă, care a fost de multe ori liantul între ORP navă şi purtătorul de cuvânt al Operaţiei EU NAVFOR ATALANTA, locotenent-comandorul Jacqueline Sherriff. Fără sprijinul celor doi, la care trebuie să-l adaug şi pe cel al locotenentului Valerio Magliola, ofiţerul de relaţii publice al grupării navale a EU NAVFOR, procesul de avizare a materialelor trimise în ţară sau promovate pentru apariţia pe site-ul oficial al operaţiei, avizare făcută de contraamiralii Enrico Credendino, comandantul grupării navale a EU NAVFOR şi Duncan Potts, comandantul Operaţiei EU NAVFOR, ar fi fost mult întârziată.

______________________________________________________________ Opinii

_____________________________________________________________________________ 73

Chiar dacă provocarea mare a fost aceea de a face vizibilă activitatea navei pe site-ul Operaţiei EU NAVFOR ATALANTA, n-am neglijat însă nici comunicarea pe plan naţional a activităţilor navei. Politica de informare publică pe plan naţional a fost una activă, transmiţându-se prin canalele oficiale către mass-media civilă şi militară peste 35 corespondenţe text şi foto, nouă corespondenţe audio, şi aproape 23 corespondenţe video pentru realizarea de materiale precum şi pentru actualizarea site-ului www.navy.ro.

Evident, efortul de mediatizare a fost unul individual, dar n-aş fi putut face prea mult fără sprijinul factorilor de răspundere din comanda navei, şi fără sprijinul multor structuri din cadrul Forţelor Navale.

Atunci când dorinţa de a asigura vizibilitatea acţiunilor desfăşurate de navă în cadrul Operaţiei ATALANTA, prin promovarea lor în presa internă şi internaţională, se îmbină cu pasiune pentru lucrul bine făcut şi beneficiezi şi de ajutorul tehnicii, rezultatele sunt pozitive. Cu siguranţă a fost o experienţă extrem de utilă, se puteau face probabil mai multe lucruri de promovare şi prezenţa unei echipe de doi jurnalişti militari putea acoperi mai bine acţiunile desfăşurate de navă prin produse mediatice.

Participarea fregatei Regele Ferdinand în premieră la Operaţia antipiraterie EU NAVFOR ATALANTA 2012 a adus pe lângă atâtea misiuni executate pentru prima dată, încă o premieră pentru Forţele Navale Române, prin prezenţa a două echipe de jurnalişti români la bordul navei pe timpul unei misiuni internaţionale.

Prezenţa jurnaliştilor civili a impus o înţelegere corectă a solicitărilor acestora, o armonizare a acestor solicitări cu misiunile navei astfel încât câştigul să fie de ambele părţi, iar relatările lor să fie corecte şi complete pe măsura efortului echipajului fregatei de a-şi îndeplini misiunile. Iar profesionalismul şi pasiunea lor pentru profesie a făcut ca reportajele lor să fie deosebite.

Astfel, în perioada 14-29 (30) noiembrie 2012, la bordul navei s-au aflat Nicolae Melinescu de la Televiziunea Română, Denisa Morariu şi Liviu Dochiţa de la emisiunea „În premieră” de pe Antena 3. Au fost două săptămâni intense atât pentru jurnalişti, cât şi pentru echipaj, două săptămâni în care am învăţat să „convieţuim” împreună, am învăţat unii de la ceilalţi să fim şi să rămânem profesionişti, am învăţat să ne respectăm, să ducem lucrurile şi solicitările la maxim respectând însă toate regulile jocului şi măsurile de siguranţă impuse de acţiunile desfăşurate. Au fost două săptămâni în care am învăţat şi am încercat să fim constanţi corecţi unii cu ceilalţi, două săptămâni în care am pus multă pasiune în ceea ce am făcut, în care ne-am ignorat, ne-am supărat şi ne-am bucurat împreună de reuşita unei misiuni, de un cadru bun de filmare, de o discuţie informală sau de un interviu reuşit, au fost două săptămâni în care s-au legat şi s-au dezlegat prietenii între jurnalişti şi membrii echipajului, au fost două săptămâni în care am parcurs împreună mulţi kilometri pe punţile navei încercând să vedem cât mai mult din viaţa la bordul unei nave militare, dar să cuprindem şi toată gama de acţiuni contrapirateriei desfăşurate în această perioadă, au fost două săptămâni în care am acţionat la bordul elicopterului Puma Naval şi am participat la misiuni cu RHIB-ul, au fost două săptămâni în care am încercat împreună să ne integrăm cât mai bine în echipaj şi în spiritul Ferdinand, au


74 _____________________________________________________________________________

fost două săptămâni aglomerate, două săptămâni în care ne-am demonstrat limitele şi poate uneori ne-am impresionat reciproc, în care poate am simulat şi ne-am disimulat stările şi frustrările, două săptămâni în care am râs şi am plâns împreună.

Totodată, au fost două săptămâni în care am avut de depăşit multe momente de cumpănă, în care am avut de trecut peste prejudecăţi, în care ne-am schimbat planurile de zeci de ori, în care ne-am sprijinit atunci când ne-am înţeles reciproc. Şi, au fost două săptămâni în care am învăţat să ne spunem sincer, „mulţumesc”.

La bordul navei cei trei jurnalişti au participat la toate activităţile desfăşurate de fregată pe timpul celei de-a treia patrulări între Dar Es Salaam şi Djibouti, au parcurs programul de instrucţie de vitalitate şi salvarea oamenilor pe mare, au avut parte de un botez marinăresc şi mai ales au avut ocazia să-şi găsească subiectele şi personajele necesare poveştilor lor jurnalistice. Nici timpul fizic şi nici zona de interes pentru subiectele urmărite nu le-au permis jurnaliştilor să stea de vorbă cu toţi membrii echipajului, dar cu toţii au avut rolul lor la crearea unor subiecte şi a unor reportaje interesante.

Reportajele realizate de cele două echipe de jurnalişti civili, fundamental diferite ca şi concepţie, au urmărit şi au redat profesionist, în maniere proprii, mândria echipajului fregatei Regele Ferdinand de a fi participat la această misiune, capacitatea României de a-şi proiecta forţa unde o cer interesele sale de securitate şi povestea unor oameni normali care fac lucruri de excepţie la bordul fregatei. Cineva spunea că este important ca după ce pleci dintr-un loc, acolo să fie mai bine decât era înainte să vii tu. E greu de spus dacă prezenţa jurnaliştilor la bordul navei a produs schimbări fundamentale, dar, cu siguranţă această experienţă a schimbat ceva în noi, în marinarii de la bordul fregatei Regele Ferdinand şi ne-a făcut să conştientizăm mai mult şansa şi mândria de a fi participat la această misiune, să ne respectăm partenerii de dialog, să ne valorizăm poate mai mult, să găsim timp să privim şi în interiorul nostru, să renunţăm să impresionăm când nu este cazul şi poate să încercăm să fim mai deschişi şi mai sinceri.

Reflectarea activităţii fregatei Regele Ferdinand în cadrul Operaţiei EU NAVFOR ATALANTA pe site-ul oficial al operaţiei şi în presă, precum şi gestionarea relaţiei dintre cei trei jurnalişti civili prezenţi la bord şi echipajul navei au fost două aspecte importante din planul de mediatizare al activităţii Forţelor Navale, au implicat eforturi susţinute, au implicat nopţi albe, sprijin din partea echipei de comandă a navei şi a echipajului în ansamblul său, voinţa de a-i pune în valoare pe cei din echipaj care au muncit foarte mult pe timpul misiunii şi nu de puţine ori un pic de şansă, fără de care multe din reuşitele mediatizării misiunii ar fi foarte greu sau imposibil de realizat.

Participarea fregatei Regele Ferdinand la Operaţia EU NAVFOR ATALANTA 2012 n-a fost o misiune uşoară în fiecare moment al ei, dar a fost o misiune frumoasă şi cu o mediatizare pe măsură, iar binomul – presa şi relaţiile publice – pe timpul misiunilor internaţionale ale Forţelor Navale a funcţionat foarte bine.

_____________________________________________________________________________ 75

PRAFUL DE PUŞCĂ – DE LA AMUZAMENT LA ARM Ă SUPREMĂ ŞI ÎNAPOI

Aspirant Florentin BĂNICĂ, Divizionul 50 corvete

1. Scurt istoric

Există în istoria artei războiului numeroase relatări despre arme teribile care au făcut ca la un moment dat, în istorie, balanţa să încline de o parte sau de alta. Folosirea focului în scopuri militare este la fel de veche ca şi arta războiului.

Bizantinii cunoşteau deja în anul 671 un amestec exploziv de colofoniu (răşină de conifere din care este îndepărtată prin încălzire terpentina), sulf şi salpetru (nitraţi de amoniu, bariu, natriu sau potasiu), cunoscut în istorie ca focul grecesc, descoperit de Kallinikos din Heliopolis, fiind considerat un predecesor al prafului de puşcă.

Această substanţă inflamabilă ardea şi în apă, fiind o armă de temut, iar în apărarea Constantinopolului a fost folosit mai ales în luptele navale contra musulmanilor.

În China sunt amintite în timpul Dinastiei Song (960-1279), prin anul 1044, o serie de incendii provocate de amestecuri de salpetru, consemnate în Wu Jing Zong Yao (o culegere de tehnici militare).

Alte urme istorice din secolul al XI-lea sunt cele din Siria, unde este de asemenea amintită folosirea în războaie a amestecurilor explosive cu salpetru purificat.

2. Primele menţiuni ale prafului de puşcă

În jurul anului 900, alchimiştii chinezi au avut parte de o surpriză de proporţii când au introdus în foc un amestec de azotat de potasiu, mangal şi sulf. Rezultatul a fost un miros insuportabil, un zgomot asurzitor, un nor alb de fum şi o expansiune puternică şi rapidă de gaze fierbinţi. Curând s-a descoperit că, dacă această pulbere era aprinsă într-un recipient, gazele rezultate puteau să propulseze un obiect cu o forţă considerabilă prin deschizătura recipientului respectiv, aruncându-l la o distanţă destul de mare. Chinezii au folosit această descoperire sub forma „artificiilor” şi ca metodă de semnalizare.


76 _____________________________________________________________________________

3. De la amuzament la supremaţia în luptă

Potenţialul letal al prafului de puşcă a fost pus în practică de ingeniozitatea europenilor, luând forma tunurilor de asediu şi a bombelor aruncate prin procedee mecanice, deşi pulberea nu a apărut dintr-o dată, ci după mai multe secole de perfecţionare continuă. Astfel, praful de puşcă a apărut în Europa abia în secolul al XIII-lea.

În jurul anilor 1400, se stabiliseră componentele de bază, dar nu se găsise încă raportul corect în urma căruia să rezulte o pulbere productivă ca exploziv şi pentru armele de foc.

Pe măsură ce praful de puşcă a început să fie mai bine cunoscut, iar calitatea lui a fost îmbunătăţită, a devenit o substanţă foarte puternică, iar dacă era folosită o cantitate prea mare, explozia putea spulbera chiar arma cu care se trăgea.

Cu siguranţă, armele de foc au apărut datorită existenţei prafului negru de puşcă, iar odată cu acestea arta războiului s-a schimbat pentru totdeauna. Odată cu praful de puşcă, tunurile au luat locul greoaielor catapulte, fiind mult mai precis, cu o distanţă de tragere, o forţă şi o cadenţă superioare.

Strămoşul tunului a fost lancea de foc, un tub de bambus găurit, lung de peste un metru, înfăşurat puternic cu sfoară şi ataşat la o greutate lungă cu care se putea ţinti. Când era aprins fitilul care ieşea prin partea frontală, lancea arunca foc, gaze şi proiectile, asemenea artificiilor moderne. Acest tip de arme era folosit în China în secolul al XII-lea, răspândindu-se apoi în Orientul Mijlociu.

Tunurile au fost inventate după aducerea prafului de puşcă chinezesc în Europa şi au fost folosite până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când au fost înlocuite cu tunurile cu clapă de încărcare.

4. Începuturile utilizări prafului de pu şcă în marină

În scurt timp, tunurile au devenit indispensabile în bătăliile navale, astfel că urcarea pe puntea vasului inamic a devenit, din faza iniţială a unei bătălii, cea finală. Aceasta a fost prima dintre multele schimbări pe care avea să le aducă praful de puşcă bătăliilor navale.

După ce mai întâi manevra pentru a obţine o poziţie avantajoasă şi bombarda nava inamică pentru a-i distruge catargele şi parâmele, astfel încât acesta să nu se mai poată deplasa, nava care ataca îşi îndrepta tunurile către echipajul de pe punte şi spre carena de lemn, apoi o incendia, înroşind obuzele într-un cuptor şi proiectându-le în aşa fel încât să se înfigă în bordurile navei inamice.

Treptat – îndeosebi în secolele al XV-lea şi al XVI-lea – spaniolii, portughezii, englezii şi olandezii au învăţat să construiască nave mai mari şi mai solide, cu plasarea mai eficientă a catargelor şi velelor. La acea dată se răspândise şi folosirea prafului de puşcă şi în curând pe navele din nordul şi sudul Europei au început să se monteze tunuri. Pe o galeră aceste tunuri masive puteau fi montate doar pe prova şi pupa, deoarece în borduri erau plasaţi vâslaşii; curând, a devenit astfel evident că

_____________________Tinere condeie din Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale

_____________________________________________________________________________ 77

navele cu vele puteau fi dotate cu mult mai multe tunuri. Acestea erau atât de calibru mic, putând fi rotite şi utilizate împotriva echipajelor navelor inamice, cât şi de calibru mare, care confereau, pentru prima dată în războaiele navale, o armă eficientă împotriva navelor.

5. Primele schimbări aduse de praful de puşcă în tactica navală

La 900 ani de la focul grecesc, portughezii au iniţiat utilizarea armelor în largul mării.

Pentru a putea executa atacul cu tunurile, s-a trecut de la manevrarea navei pentru abordaj şi folosirea podurilor şi parâmelor pentru a trece pe nava inamică, la încercarea de a păstra distanţa şi a profita de avantajul adus de praful de puşcă.

Praful de puşcă a adus supremaţia pe mare şi în încercarea de a captura navele inamice, folosindu-se pistoale primitive şi flinte pentru a nimici cât mai mulţi adversari înainte de iniţierea luptei corp la corp.

În Bătălia de la Malabar din anul 1501, Vasco da Gama a distrus flota arabă folosind artileria şi o tactică de război în linie. Navele au fost dispuse în linie, la o distanţă de 100-150 m una de cealaltă şi au navigat paralel cu navele inamice, deschizând focul cu tunurile dintr-un bord. Aceasta se numeşte „linie de şir” şi avea să devină, în secolul următor, o tactică clasică a bătăliilor navale. Folosirea prafului de puşcă s-a răspândit treptat şi pe navele din vestul Europei, unde s-a început montarea tunurilor.

Noile descoperiri şi trecerea de la propulsia cu vâsle la propulsia cu vele, odată cu descoperirea prafului de puşcă, au adus cu sine şi dezavantaje. Spre exemplu, în Bătălia de la Preveza, dintre Flota otomană şi Alianţa Creştină, lipsa vântului nu a fost în favoarea lui Doria. Uriaşa navă veneţiană Galeone di Venezia, cu armele ei masive, a fost adăpostită la patru mile de ţărm şi la 10 km de Sessola.

În bătălia de la Lepanto, tunurile au jucat un rol important în ceea ce s-a dovedit a fi ultima mare bătălie navală în care lupta s-a dat între galere, fiind decisive în obţinerea victoriei de către Liga Sfântă, după cinci ore de luptă efectivă. La Lepanto, în anul 1571, lupta s-a dat între o flotă a Imperiului otoman şi una combinată, formată din flote veneţiene, papale şi spaniole, existând peste 200 galere de fiecare parte.


78 _____________________________________________________________________________

Figura nr. 1. Bătălia de la Lepanto – 1571

Figura nr. 2. Bătălia de la Lepanto: Liga Sfântă – stânga, Imperiul otoman – dreapta


_____________________________________________________________________________ 79

La capătul nordic, în apropierea coastei, se aflau 53 galere veneţiene, conduse de Agustino Barbarigo. Urmau, în centru, 62 galere sub comanda lui Don Juan şi, în flancul drept, 53 galere conduse de amiralul Andrea Doria. O divizie de rezervă era staţionată în spatele acestuia. Pe măsură ce flota creştină ocolea capul Scrofa, turcii au încercat o manevră de învăluire, profitând de superioritatea lor numerică, dar şi de faptul că amiralul Andrea Doria nu se integrase la timp în dispozitivul gândit de Don Juan. Amiralul turc Uluch Ali a profitat de golul produs în liniile creştine şi s-a strecurat între galerele amiralului Doria şi centrul dispozitivului creştin.

Bătălia de la Lepanto a durat doar cinci ore, durata unei bătălii fiind un alt lucru care se schimba odată cu descoperirea prafului negru. Navele creştine, în inferioritate numerică, s-au aşezat în semicerc, atacând spre miazăzi. Bătălia a fost crâncenă, în zona de centru, unde se aflau comandanţii, lupta desfăşurându-se până la sosirea forţelor de rezervă creştine, care au învins rezistenţa turcă. Agustino Barbarigo a fost ucis de o săgeată, dar veneţienii au rezistat eroic asaltului otoman.

Un semn că vremurile se schimbau şi odată cu ele şi tactica de luptă, a apărut încă din timpul pregătirilor bătăliei, atunci când comandantul şef spaniol a pus să fie tăiat berbecul de la prova propriului vas, alţi căpitani subordonaţi din flota sa urmându-i exemplul. În timpul desfăşurării evenimentelor, flotele s-au apropiat şi au atacat la început cu tunurile, însă rezultatul a fost decis de luptele corp la corp, extrem de sângeroase, purtate pe punţile navelor abordate. În acel moment puterea şi eficacitatea tot mai mari a combinaţiei dintre modelul tradiţional de galeră şi noua tehnologie a prafului de puşcă aveau cheia succesului, aducând victoria celor ce se foloseau de secretul prafului negru.

Conform noilor tactici de luptă scenariul ideal ar fi: două flote inamice înaintează în formaţie de şir şi luptă în linii paralele, tunurile lor lovind continuu şi puternic una în cealaltă, profitând de avantajul vremii (să fie în vânt), apoi se încearcă o manevră de a tăia direcţia inamicului perpendicular, mărind şansele de a lovi inamicul şi micşorându-le pe cele de a fi lovit. Deoarece armamentul era dispus în borduri, navele prin prova cărora se trecea erau în imposibilitatea de a executa foc, devenind ţinte sigure. În felul acesta flota care deţinea navele cu viteză şi manevrabilitate mai mare reuşea cu uşurinţă să distrugă flota inamică, menţinându-se cât mai mult în prova acestora şi distrugând navele una câte una.

Figura nr. 3. Scenariul ideal pentru un atac în linie de şir


80 _____________________________________________________________________________

Adevăratul indicator al tendinţelor viitoare au fost însă bătăliile ce au avut loc după sosirea exploratorilor portughezi şi a coloniştilor făuritori de imperii în Oceanul Indian, în primele decenii ale aceluiaşi secol. Navele portugheze combinaseră calităţile superioare ale navigaţiei cu puterea prafului de puşcă pentru a curăţa oceanul de duşmani, şi astfel au inaugurat o eră în care marile puteri navale aveau să fie navele cu vele din Atlantic, nu cele cu vâsle caracteristice regiunii mediteraneene.

La data de 04 aprilie 1585, în timpul asediului spaniol din Antwerp, un pod fortificat numit Puente Farnesio a fost construit de către spanioli pe râul Scheldt, în scopul de a proteja oraşul de orice atac inamic. Cu scopul de a rupe podul, olandezii au proiectat patru nave, umplute cu o cantitate mare de praf de puşcă şi pietre. Trei dintre nave nu au ajuns la ţintă, dar una de 800 t s-a ciocnit de podul Puente Farnesio. Aceasta nu a explodat imediat, lucru care a dat timp unor spanioli curioşi să se urce la bord. Apoi, o explozie devastatoare a ucis 800 spanioli, aruncându-le cadavrele, pietre şi bucăţi din metal la mai mulţi kilometri distanţă. Un mic tsunami a avut loc în râul Scheldt, pământul a fost zguduit pe o distanţă de mai mulţi kilometri în jur şi un nor mare, întunecat a acoperit zona. Explozia a fost simţită până la 35 km, în oraşul Gent, unde ferestrele au fost sparte.

Cea mai mare forţă navală spaniolă alcătuită vreodată, pentru a lupta împotriva flotei engleze pentru câştigarea supremaţiei în exploatarea bogăţiilor Lumii Noi, a înregistrat totodată şi cea mai mare înfrângere din istoria luptelor navale europene. Invincibila Armada era numele flotei care în anul 1588 a fost trimisă de regele Filip al II-lea al Spaniei pentru a invada şi a cuceri insulele britanice şi, implicit, comorile incomensurabile ale Americilor.

Iniţial, navele engleze s-au menţinut la distanţa de tragere, supunând pe spanioli unui ucigător tir de artilerie. Tunurile englezeşti erau de calibru mai mare, dar superioritatea lor evidentă consta în afetul mobil, care le conferea o cadenţă şi un unghi de tragere net superioare. Apoi, la sfaturile lui Sir William Drake, bătrân lup de mare, englezii au încărcat cu praf de puşcă, catran şi ulei opt nave mici, le-au dat foc şi le-au îndreptat către flota spaniolă care era masată în port.

Figura nr. 4. Bătălia dintre flota britanică

şi Invincibila Armada


_____________________________________________________________________________ 81

Operaţia de salvare a spaniolilor cuprinşi de panică s-a făcut în dezordine, navele intrând în coliziune. În final, spaniolii au dorit să profite de superioritatea numerică şi forţa infanteriei de la bordul navelor şi au încercat să-i atragă pe englezi într-o luptă clasică, navă contra navă şi om contra om. Nu au reuşit acest lucru şi în faţa tirului puternic şi rapid al artileriei de bord engleze au suferit pierderi serioase.

Inventarea prafului de puşcă a adus cu sine şi un nou tip de navă. Nava predominantă a secolului al XVI-lea a fost galionul, o navă de război cu trei catarge, propulsată în totalitate de forţa vântului, cu tunuri montate pe punţi, care trăgeau prin saborduri cu balamale, relativ etanşe, mai degrabă decât de pe punţi înalte de la prova şi de la pupa. Galionul marchează, de asemenea, o diferenţă între navele comerciale şi navele de război, ce a fost neclară în zilele galerelor. În aceeaşi perioadă, armele navale au trecut la încărcarea prin partea din faţă a tunului din motive de simplitate.

Odată cu observarea avantajelor aduse de folosirea tunurilor s-au modernizat şi navele pe care erau montate acestea, încercându-se o amplasare cât mai eficientă a armamentului. Nava engleză Suveranul Mărilor a stabilit modelul pentru corăbiile din lemn pentru următorii 200 ani, cu armamentul principal dispus în borduri pe trei (şi rareori patru) punţi, cu armele mari pe puntea inferioară şi armele mai mici şi mai uşoare pe punţile mijlocii şi superioare. Nava era propulsată de o serie de vele pătrate.

Bătăliile navale din acea vreme erau încă dominate de tactica urmăririi în formaţie de front şi abordaj, dar Bătălia de la Gabbard, la 16 ani după lansarea navei Suveranul Mărilor , a făcut introducerea formaţiei de şir, lupta bord în bord, care a triumfat până la sfârşitul secolului al XX-lea. Avantajul unei tactici de folosire a tunurilor s-a văzut în această bătălie navală unde, flota engleză a avut 100 nave, iar olandezii 98. La data de 2 iunie 1653, olandezii au atacat, dar au fost respinşi pentru că englezii s-au folosit de linia de şir, făcându-i pe olandezi să plătească un preţ mare pentru încercarea de abordaj. Flota olandeză, formată din nave uşoare, a fost grav avariată şi a pierdut două nave.

La 3 iunie, Tromp a decis să încerce din nou un atac direct, deşi navele sale au rămas practic fără muniţie. O acalmie bruscă însă a făcut din navele sale ţinte sigure pentru tunurile superioare engleze. Flota engleză i-a urmărit pe olandezi până seara târziu, capturându-le mai multe nave. La sfârşitul bătăliei olandezii au pierdut 17 nave, dintre care şase au fost scufundate şi 11 capturate. Englezii nu au pierdut nici o navă. Practic aceasta a fost cea mai mare înfrângere din istoria maritimă

Figura nr. 5. Harta bătăliei de la Gabbard


82 _____________________________________________________________________________

olandeză, cu excepţia Bătăliei de la Lowestoft, strategic înfrângerea fiind dezastruoasă. Victoria a însemnat extinderea controlului englez asupra Canalului Englez care a fost extins şi în Marea Nordului.

Numărul minim de tunuri necesare pentru o navă de război pentru a face parte din această categorie a navelor de linie a crescut de la 30 în anul 1650, la 50 până la 74 în anul 1800 şi, în final la 80 în anul 1840.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, noile state în curs de centralizare din Europa au stabilit un control asupra violenţei organizate, iar nava de război a fost o expresie palpabilă a acestui control. Mulţumită avantajului adus de folosirea artileriei, pirateria a fost practic eliminată din apele europene şi navele civile care aveau dreptul să atace navele inamice au fost strict reglementate. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea nicio altă putere din afara Europei nu a construit nave mari de război.

De-a lungul acestei perioade, nava incendiatoare, o navă încărcată cu explozibil, uleiuri şi păcură, a fost de departe cea mai periculoasă navă plutitoare, fiind curios că nu s-a acordat mai multă atenţie acestor arme modeste, dar mortale. Numai apariţia navelor de război din metal inaugura fenomenul de distrugere a unei nave aproape instantaneu, prin folosirea tunurilor, a torpilelor sau a minelor marine.

6. Renunţarea la praful de puşcă S-a renunţat la praful de puşcă din următoarele motive: - putere de explozie relativ redusă în raport cu explozibilii descoperiţi ulterior; - prin gazele inflamabile rezultate pot lua naştere incendii necontrolate; - la ardere (explozie) se produce o mare cantitate de fum prin sărurile de

potasiu rezultate; - la depozitare şi manipulare se produce prin frecarea reciprocă a granulelor

un curent electrostatic, care dacă are condiţii de temperatură şi de cantitate îndestulătoare poate conduce la explozie;

- are o mare higroscopicitate, ceea ce poate diminua capacitatea explozivă. În principiu, cu toate îmbunătăţirile aduse în epoca modernă, praful de puşcă

n-ar fi putut să depăşească niciodată impedimentele reprezentate de faptul că producea 40% gaze de explozie şi 60% particule solide dispersate care uzau ţevile armelor, astfel încât acestea nu puteau fi păstrate curate şi exista oricând pericolul să ia foc.

Toate aceste dezavantaje au dus la utilizarea tot mai largă a dinamitei, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind introdusă treptat utilizarea nitroglicerinei şi dinamitei.

Praful de puşcă a adus nu numai avantaje, ci şi o serie de dezavantaje cum ar fi exploziile subite ale navelor şi depozitelor sau exploziile devastatoare produse de un simplu proiectil inamic nimerit într-una dintre magazii, vulnerabilităţi care uneori puteau schimba soarta bătăliei.


_____________________________________________________________________________ 83

7. Exemple de catastrofe produse de praful de puşcă

1. La data de 16 februarie 1646, 80 de butoaie (57,2 t) cu praf de puşcă s-au aprins accidental de la o scânteie în timpul bătăliei de Torrington în Războiul Civil englez, distrugând biserica în care se afla magazia şi ucigând mai mulţi gardieni şi un număr mare de prizonieri care făceau parte din parlament şi care au fost ţinuţi acolo. Explozia a încheiat în mod eficient lupta, aducând victoria pentru parlamentari, dar a fost foarte aproape să-l ucidă pe comandantul parlamentar, Sir Thomas Fairfax. De asemenea au fost cauzate daune mari în oraş.

2. Aproximativ 40 t de praf de puşcă au explodat pe 12 octombrie 1654, distrugând mare parte din oraşul olandez Delft. Peste o sută de persoane au fost ucise şi alte mii au fost rănite.

3. La 26 septembrie 1687, celebrul şi până atunci intactul monument grecesc, Parthenonul, a fost distrus atunci când un buncăr otoman de muniţie, din interior, a fost lovit de un mortier veneţian. Au fost ucişi în explozie 300 de soldaţi turci.

4. În 1769, Bastionul San Nazaro în Brescia, Italia, a fost lovit de fulger. Incendiile produse au aprins 90 t de praf de puşcă, iar explozia ulterioară a demolat o şesime din oraş şi a ucis 3.000 oameni.

5. Dezastrul de la Leiden a avut loc pe 12 ianuarie 1807, după-amiaza, în timpul ocupaţiei franceze.

O navă care a trecut de la Haarlem spre Delft a avut 17.760 kg praf de puşcă la bord. A explodat chiar în centrul Leidenului, în Steenschuur.

Dezastrul a provocat 151 morţi şi 2.000 răniţi. Aproximativ 220 case au fost complet distruse. Chiar şi în cele mai îndepărtate districte din Leiden ferestrele au fost sparte şi ţiglele aruncate de pe casă.

Explozia s-a auzit până la Haga şi, potrivit unor surse incerte, chiar din Friesland (nordul Olandei). Cauza dezastrului nu este cunoscută. Se pretinde că acest lucru a fost din cauza neglijenţei bucătarului navei.

6. La data de 26 august 1810, în Almeida, Portugalia, în timpul Războiului Peninsular a războaielor napoleoniene, forţele franceze comandate de Marshall André Masséna au asediat garnizoana comandată de generalul de brigadă britanic William Cox. Un proiectil a lovit vechiul castel, care era folosit ca magazie principală pentru praful de puşcă. Iniţial aceasta a aprins aproximativ 4.000 încărcături pregătite, care, la rândul lor au aprins 68.000 kg pulbere neagră şi 1.000.000 cartuşe de muschetă. Explozia care a urmat a ucis 600 oameni şi a rănit 300. Castelul a fost distrus şi secţiuni din zidul de apărare au fost avariate. În imposibilitatea de a răspunde la canonada franceză, fără praf de puşcă, generalul Cox a fost nevoit să capituleze în ziua următoare cu supravieţuitorii exploziei şi 100 tunuri.

7. La 30 decembrie 1848, în Multan, în timpul celui de-al Doilea Război Anglo-Sikh, un proiectil de la un mortier a lovit o moschee din oraş, care fusese transformată într-o magazie ce stoca 180.000 kg praf de puşcă. A rezultat o explozie extraordinară care a zguduit pământul pe o distanţă de mulţi kilometri, şi a întunecat aerul cu fum şi fragmente.

8. La data de 04 aprilie 1856, otomanii au depozitat o cantitate mare de praf de


84 _____________________________________________________________________________

puşcă în palat şi în biserica adiacentă, care erau, de asemenea, pline de oameni. În acea perioadă se considera că sunetul clopotelor ar putea preveni formarea de furtuni. Din păcate un fulger a lovit praful de puşcă, declanşând o explozie uriaşă, care a ucis 4.000 oameni.

9. Statele Unite doreau independenţa Cubei faţă de Spania în vederea viitoarei anexări a insulei.

În Războiul hispano-american a fost scufundată nava USS Maine, după o explozie produsă pe 15 februarie 1898, în portul Havana.

Au existat mai multe explicaţii alternative privind cauzele exploziei, dar cea mai plauzibilă este că USS Maine a fost proiectat incorect, deoarece sala de cazane a navei era chiar lângă sala de stocare a prafului de puşcă şi că o supraîncălzire a sălii cazanelor a încălzit şi peretele din metal adiacent, ceea ce a făcut ca praful de puşcă să explodeze.

8. Înapoi la origini

Este cert faptul că praful de puşcă a condus omenirea la metode moderne de

distrugere şi a aprins scânteia interesului pentru chimie. Ironia este că această invenţie a parcurs un ciclu complet, iar în prezent a ajuns să fie folosită la fel cum o utilizau chinezii la început: pentru semnalizare şi pentru confecţionarea artificiilor.

9. Urmaşii prafului de pu şcă

Odată cu modernizarea prafului de puşcă s-a încercat şi îmbunătăţirea armamentului, ducând printre altele la apariţia ţevii ghintuite.

Armele cu ţeava ghintuită s-au folosit pe scară largă începând cu anul 1800. Aceste arme au început să tragă la sute de metri, îmbunătăţind mult precizia tragerilor.

În timpul Primului Război Mondial, progresul s-a accentuat odată cu inventarea mitralierelor, care produceau mii de morţi. Tunurile navelor de război şi-au îmbunătăţit precizia, putând trage la mare distanţă.

10. În concluzie…

Deşi în ziua de azi praful de puşcă nu mai are acelaşi răsunet care aducea

groază în inimile celor care îi auzeau explozia, ci aduce bucurie prin utilizarea lui la confecţionarea artificiilor, nu trebuie pierdut din vedere că acesta a fost la vremea sa cel mai de temut avantaj al inamicului oricărui marinar.

Fiind nu doar deschizătorul de drumuri pentru tot ceea ce înseamnă astăzi armamentul naval, ci şi un important factor în schimbare a tacticilor de luptă atât pe mare, cât şi pe uscat, putem spune că acesta nu a schimbat arta războiului, ci a reconstruit-o din temelie.

_____________________________________________________________________________ 85

PORTAVIONUL – PROIECTAREA PUTERII MARITIME LA DISTA NŢĂ

Aspirant George ANDRIU, Divizionul nave speciale al Bazei Logistice Navale

1. Introducere

Portavionul este o navă militară de luptă construită special pentru a permite gararea, decolarea şi aterizarea avioanelor de luptă, care constituie armamentul lor principal, îndeplinind pentru aceasta rolul de aerodrom mobil, asigurându-le astfel condiţiile necesare pentru ducerea acţiunilor militare1. Portavioanele acţionează în grupuri tactice independente sau însoţesc forţe de suprafaţă, putând escorta convoaie, fiind înzestrate şi cu artilerie de bord (tunuri şi tunuri antiaeriene).

În funcţie de mărime şi capabilităţile de luptă, categoriile principale ale acestui tip de navă sunt:

- portavioane grele (de luptă), cu deplasament până la 85.000 t, putând lua la bord 150-200 avioane de vânătoare, torpiloare şi bombardiere (în picaj şi în zbor orizontal), fiind destinate exclusiv acţiunilor de luptă;

- portavioane uşoare, cu deplasament până la 25.000 t, putând lua la bord în jur de 100 de avioane destinate descoperirii aeriene şi sprijinirii acţiunilor forţelor de suprafaţă;

- portavioane de escortă, destinate siguranţei aeriene a convoaielor de debarcare, putând lua la bord în jur de 50 avioane;

- portavioane cu destinaţie multiplă, având ambarcate avioane şi elicoptere, putând executa misiuni de lovire şi de apărare antiaeriană.

Principalul atu al portavioanelor, din punct de vedere tactic, este capacitatea forţelor navale de a desfăşura vectori aerieni, practic oriunde în zona de ducere a acţiunilor militare, dând astfel posibilitatea unei nave de a planifica, organiza şi desfăşura acţiuni de luptă în toate mediile.

Evoluţia acestei redutabile arme a fost strâns legată de dezvoltarea aviaţiei, portavioanele evoluând de la crucişătoare modificate la nave de luptă cu sisteme de propulsie nucleare, cu o autonomie aproape nelimitată, care au ambarcate la bord avioane de vânătoare, de bombardament, elicoptere, precum şi ultimele generaţii de senzori şi armamente. Astfel, din punct de vedere al puterii de foc şi a sistemelor de apărare, portavionul este practic invincibil.

Ca o descriere succintă a rolului pe care acest tip de navă îl are în cadrul războiului modern, portavionul este de regulă nava amiral sau nava comandant a unei

1 Dicţionarul explicativ al limbii romane. Ed. 2009


86 _____________________________________________________________________________

grupări în cadrul marinelor militare de pe glob, având capacitatea de a mări exponenţial raza de acţiune a armatelor care îl deţin.

Figura nr. 1. Ţări care deţin portavioane: SUA, Rusia, Franţa,

Marea Britanie, Italia, Spania, Brazilia, China, India, Thailanda Ţări care au deţinut portavioane: Australia, Canada, Argentina, Japonia, Olanda

2. Istoric 2.1. Începuturile – 1806-1918 Prima folosire a unei nave pentru operaţiuni aeriene a avut loc în anul 1806,

când de la bordul fregatei HMS Pallas au fost lansate zmeie spre Franţa. Acestea aveau legate de ele pamflete destinate împotriva lui Napoleon Bonaparte.

În anul 1849, nava austriacă Vulcan a lansat de la bordul ei baloane cu aer cald, cu scopul de a bombarda Veneţia. Deşi operaţiunea a fost un eşec din cauza vântului potrivnic, o bombă a reuşit să atingă ţinta. Ideea de surprindere a adversarului cu ajutorul acestor tehnologii inovatoare, considerate de ultimă generaţie în acea perioadă, a determinat majoritatea puterilor maritime ale vremii să dezvolte şi să folosească în luptă acest concept, chiar şi după descoperirea avionului şi dezvoltarea hidroavioanelor. După Primul Război Mondial locul baloanelor a fost luat de hidroavioane.

După dezvoltarea hidroavioanelor, marinele militare britanică, americană şi japoneză şi-au transformat unele nave civile mari astfel încât acestea să aibă capabilităţi de depozitare, alimentare şi mentenanţă. Prima navă de acest tip a fost HMS Hermes, iar prima acţiune militară reuşită a acestei tehnologii a avut loc în septembrie 1914, în timpul Bătăliei de la Tsingato, avioanele fiind lansate de către nava Wakamiya, a Marinei Imperiale Japoneze.


_____________________________________________________________________________ 87

Primele experimente cu avioane clasice au avut loc încă din anul 1910, acestea însă limitându-se la aterizări sau decolări, posibilităţile tehnologiei din acea perioadă nefiind capabile să permită un zbor complet, în special pe o navă în mişcare, această încercare fiind reuşită în anul 1918.

HMS Ark Royal a fost prima navă specializată în folosirea aviaţiei, dar e discutabil rangul ei de portavion. A fost proiectată iniţial ca navă comercială, fiind modificată pentru a servi drept bază avioanelor.

Figura nr. 2. Nava HMS Ark Royal

Din aceeaşi serie pilot de portavioane a făcut parte şi HMS Furious, care spre

deosebire de navele precedente a suferit în timpul serviciului său patru modificări structurale majore, fiind în permanenţă îmbunătăţită, în funcţie de dezvoltarea tehnologică, fiind astfel proiectul pilot al portavioanelor moderne.

Figura nr. 3. Nava HMS Furious

2.2. Dezvoltarea portavioanelor şi începutul folosirii în lupt ă – 1914-1945 În urma Tratatului Naval de la Washington, distrugătoarele şi crucişătoarele,

principalele mijloace navale de luptă ale perioadei, au fost supuse unor limitări de deplasament de 27.000 t. Tratatul nu prevedea însă limitări pentru portavioane, astfel, multe din proiectele aflate deja în desfăşurare s-au transformat pentru a putea folosi avioane în luptă. Începutul perioadei interbelice aduce mari dezvoltări în domeniu, prima din acestea fiind puntea de lansare plată ce acoperea întreaga navă, concept implementat navei HMS Argus, în septembrie 1918.

Următorul pas a fost proiectarea unei nave ce va avea scopul clar de portavion. Construcţia acestei nave, HMS Hermes, a început în anul 1918, dar Marea Britanie a fost devansată de Japonia, aceasta din urmă lansând la apă nava Hosho în anul 1922.


88 _____________________________________________________________________________

Figura nr. 4. Nava Hosho

În anul 1924, nava HMS Hermes prezintă deja aproape toate caracteristicile

unui portavion modern, cea mai importantă dezvoltare fiind turnul de control şi puntea de comandă din bordul tribord. Până la sfârşitul anilor ’30, portavioanele nu au mai cunoscut modificări structurale considerabile, atenţia cercetătorilor fiind îndreptată către dezvoltarea avioanelor. Acestea şi-au dezvoltat capabilităţi de luptă contra navelor, prin folosirea torpilelor, dar specializări stricte, separându-se în diverse categorii: avioane de recunoaştere, de vânătoare, sau de escortare. Pentru economie de spaţiu avioanele erau mai mici decât cele care erau lansate de pe piste clasice, aveau un singur motor şi aripi pliabile.

În perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial, portavioanele s-au dezvoltat în mai multe categorii, specializându-se în escortarea convoaielor civile (unele nave civile având la bord un număr mic de avioane pentru autoapărare), escortarea convoaielor militare şi protecţia graniţelor maritime proprii şi portavioane mari, acestea fiind proiectate pentru ofensivă. Pe timpul desfăşurării celei de-a doua conflagraţii mondiale, domeniul acesta nu a cunoscut dezvoltării structurale, modificările apărând numai la nivelul tacticii folosirii în luptă.

2.3. Portavioanele moderne – 1945-2013 Principala direcţie de dezvoltare a portavioanelor postbelice a fost modificarea

acestora pentru folosirea avioanelor cu reacţie, superioare avioanelor cu motoare cu ardere internă. Deşi s-a încercat modificarea pistei de aterizare, prin adăugarea unui strat de cauciuc, rezolvarea acestei probleme a venit prin modificarea avioanelor.

Următorul element în evoluţia portavioanelor a fost pista înclinată.

Figura nr. 5. Portavion cu pistă înclinată


_____________________________________________________________________________ 89

Înainte de dezvoltarea acestui tip de pistă, acestea erau dispuse pe axul longitudinal al navei, iar avioanele erau garate la prova, în spatele unui perete retractabil. Ciocnirea cu acest perete însemna daune importante la bord. În urma folosirii acestei inovaţii, în cazul unei aterizări eşuate, era necesară doar o accelerare a motoarelor pentru decolarea rapidă a avionului, evitând astfel pagubele umane şi materiale.

Prima navă proiectată cu acest tip de pistă a fost HMS Ark Royal, în anul 1955. Anii ’50-’60 au adus ultimele modificări mari ale structurii şi funcţionării unui

portavion, principalele schimbări ce au survenit ulterior afectând sistemul de propulsie, de armament şi senzorii.

Astfel, în această perioadă au fost dezvoltate sistemele optice de aterizare. Aceste sisteme oferă pilotului repere şi informaţii clare pentru aterizare, prin lumini şi semnale clare, multe dintre ele comune cu sistemele civile.

O altă inovaţie a acestui tip de navă au fost invenţiile ce asigurau decolarea şi aterizarea avioanelor. Astfel, în anul 1950, se începe folosirea catapultelor cu abur, asigurat de boilerele navei. O altă inovaţie folosită pentru ajutarea navelor la decolare a fost rampa înclinată, sau rampa de „ski”, ce permitea aeronavelor o decolare mai rapidă prin rularea pe un plan înclinat.

Figura nr. 6. Rampă înclinată la bordul HMS Invincible

La sfârşitul anilor ’50, odată cu creşterea deplasamentului navelor, dar şi cu

împărţirea lumii în sistemul bipolar al Războiului Rece, motoarele cu ardere internă devin nepotrivite pentru nevoile unui portavion deoarece nu aveau autonomia necesară, iar combustibilul era costisitor. Astfel, SUA, începe dezvoltarea unui program nuclear ce urmărea propulsarea navelor cu ajutorul energiei nucleare. În anul 1962, nava USS Enterprise devine primul portavion cu propulsie nucleară, sistem ce va fi implementat la toate portavioanele americane. Altă ţară care foloseşte sisteme de propulsie nucleară la portavioane este Franţa, pe nava Charles du Gaulle.


90 _____________________________________________________________________________

3. Evoluţia tacticii folosirii în lupt ă

Deşi folosirea unor nave ca platforme pentru lansarea unor operaţii aeriene a început încă din anul 1806, mijloacele de luptă pe calea aerului (baloanele cu aer cald) erau nesigure, fiindcă depindeau de factorul meteorologic. Astfel, până la inventarea avionului, baloanele lansate de pe nave erau folosite ca posturi de observare înaintate.

Apariţia avionului a schimbat încet regulile războiului naval, pe măsură ce tehnologiile au evoluat. Fiind arme ce aparţineau avangardei tehnologice, aveau un caracter preponderent experimental. Elementul de surprindere, precum şi lipsa mijloacelor de combatere antiaeriene, au adus reuşita primelor acţiuni militare, încă din Primul Război Mondial. Misiunile principale ale unui portavion erau de a surprinde forţele terestre inamice prin desfăşurarea avioanelor în apropierea acestora şi bombardamentul rapid. De asemenea, tandemul avion-navă putea observa, în lipsa existenţei altor mijloace de detecţie, foarte bine şi rapid zonele de interes din punct de vedere militar sau zonele de desfăşurare a acţiunilor. Un dezavantaj al acestui concept nou era lipsa puterii de foc a avioanelor, fapt ce le făcea vulnerabile în special în mediul naval.

Perioada interbelică aduce schimbări majore prin evoluţia avioanelor, dar şi prin evoluţia climatului geopolitic. Astfel, alături de distrugătoare, cuirasate şi crucişătoare, apar portavioanele, versatile prin raza mare de acţiune, dar încă sensibile datorită lipsei de mijloace de autoapărare, incomparabil mai mici decât a navelor deja consacrate.

Un pas important în dezvoltarea folosirii portavioanelor a fost dezvoltarea posibilităţilor de luptă antinavă a avioanelor. De asemenea, specializarea avioanelor, în mod deosebit a celor de cercetare, oferea navei capacitatea de a duce lupta cu avioane dotate cu torpile la o distanţă mai mare decât bătaia maximă a inamicului.

Cel de-al Doilea Război Mondial aduce în prim-plan importanţa portavioanelor, în special în zona Pacificului.

În partea europeană a conflictului, portavioanele au cunoscut o folosire exclusivă a aliaţilor, Germania neavând nici un portavion capabil de luptă, preferând să îşi dezvolte navele de linie şi submarinele. În prima parte a războiului, Germania a deţinut supremaţia, reuşind să-şi impună rapid controlul asupra liniilor de aprovizionare.

Dezavantajul folosirii cu preponderenţă a submarinelor în cadrul acţiunilor militare este absenţa altor mijloace de intervenţie şi sensibilitatea la dezvoltarea mijloacelor de luptă antisubmarin. Astfel, pe parcursul războiului, trupele aliate au dotat şi navele civile cu avioane, reuşind să supravegheze şi să descopere uşor eventualele submarine, reducând astfel timpul de cercetare al distrugătoarelor şi crescându-le eficienţa.

Puşi în faţa unei schimbări rapide a caracteristicilor câmpului de luptă, marina militară a Axei, nu a avut resursele umane şi materiale necesare să continue lupta, cedând astfel supremaţia pe mare. Prin acest fapt, avansarea Aliaţilor a fost facilă, fără ameninţări asupra liniilor de aprovizionare.


_____________________________________________________________________________ 91

Frontul pacific al războiului cunoaşte o folosire intensă a portavioanelor, acestea fiind centrul de greutate al ambelor tabere.

Atacul de pe 7 decembrie 1941, asupra bazei navale americane de la Pearl Harbour, este un exemplu al avantajelor folosirii în luptă a portavioanelor. În cadrul acestui atac o grupare navală a Japoniei a fost capabilă să producă un atac devastator şi neaşteptat la mii de km de teritoriul naţional. Prin precizie şi rapiditate avioanele japoneze au distrus atât un obiectiv important, cât şi posibilitatea inamicului de a contraataca eficient. De asemenea, impactul psihologic a fost imens, deoarece, teoretic, forţele japoneze aveau capacitatea şi mobilitatea necesară de a desfăşura forţe pe o rază mare a teritoriului american.

Un alt moment crucial al războiului naval din Pacific a fost Bătălia de la Marea Coralilor. Aceasta a rămas în istorie ca prima bătălie de portavioane, unică la acea dată prin faptul că navele nu manevrau în poziţie de atac una spre cealaltă, ci trimiteau avioanele, restul navelor având ca scop protejarea portavioanelor şi interzicerea desantării japoneze. Un alt element inovativ în războiul naval fost creşterea vitezei desfăşurării luptelor, comprimând astfel timpul de decizie al comandanţilor, şi evidenţiind importanţa unui sistem bun de comunicaţii. Deşi a fost o victorie tactică a Japoniei, din punct de vedere strategic victoria a fost americană, deoarece a slăbit foarte tare posibilităţile aeriene ale inamicului pentru bătălia decisivă ce s-a desfăşurat la Midway.

Ultima bătălie a portavioanelor a fost cea din Marea Filipinelor din perioada 19-20 iunie 1944, fiind şi cea mai mare din istorie. După pierderea a trei din cele cinci portavioane de mari dimensiuni, marina japoneză s-a retras pentru a evita un dezastru. Pentru a evidenţia importanţa portavioanelor în acel conflict, majoritatea tacticienilor consideră ca acel moment a reprezentat distrugerea marinei Japoniei, implicit pierderea războiului, aceştia nemaifiind capabili de a constitui o grupare de portavioane, pierzându-le pe cele rămase în hărţuirea forţelor americane din lunile următoare.

După cel de-al Doilea Război Mondial, datorită apariţiei lumii bipolare a Războiului Rece, luptele între portavioane au devenit aproape imposibile, portavionul suferind o schimbare a rolului său. Astfel, devine un mijloc de a proiecta puterea unei armate pe distanţe de dimensiuni continentale, dar tocmai datorită mărimii şi puterii unei astfel de nave nu a prezentat un interes în desfăşurarea conflictului sovieto-american, de altfel URSS nedezvoltându-şi portavioanele în detrimentul submarinelor balistice. Astfel, portavioanele au fost folosite în perioada interbelică în conflictele regionale auxiliare Războiului Rece, cum ar fi cel din Vietnam sau Coreea.

După căderea cortinei de fier SUA umple vidul de putere aflat la marginea zonei exsovietice de influenţă, folosindu-se de portavioane, ca unul din principalele puncte de comandă în cadrul conflictelor, sau ca o instrument de demonstraţie şi descurajare în zonele de interes.


92 _____________________________________________________________________________

4. Situaţia actuală şi tendinţe de evoluţie 4.1. Situaţia actuală La ora actuală există 31 de portavioane în dotarea a 10 ţări, 19 dintre acestea

aparţin SUA Datorită dezvoltării fireşti armă – contraarmă, după cel de-al Doilea Război Mondial portavioanele şi-au dezvoltat măsuri de protecţie antirachete, prin dezvoltarea sistemelor de apărare apropiate şi cele de război electronic, atât la bordul lor, cât şi al avioanelor din dotare. Datorită mărimii lor, armele sub apă pot reprezenta foarte rar un pericol real asupra acestor nave.

Figura nr. 7. Portavioanele existente în prezent

Totuşi, datorită importanţei, uneori strategică, a portavioanelor, cât şi a

costurilor imense investite în construcţia şi dotarea lor, portavioanele se angajează în luptă numai în cadrul unor formaţii navale.

Aceste formaţii sunt alcătuite, de regulă din una-două fregate, una-două nave de desant, unul-două distrugătoare, vânătoare de mine, două-trei submarine şi diverse nave de suport logistic, portavionul ocupând poziţia centrală, restul navelor având scopul protejării sale. Acest tip de formaţie a fost folosit încă din cel de-al Doilea Război Mondial, singura diferenţă fiind existenţa mai multor portavioane în cadrul aceleaşi grupări.


_____________________________________________________________________________ 93

Figura nr. 8. Grupare navală a USS Abraham Lincoln în anul 2002

Deşi formaţia descrisă mai sus e de obicei standardul tacticii militare navale, în

momentul actual există o diferenţă notabilă în cazul Rusiei, portavionul Amiral Kuzneţov fiind construit să ducă acţiuni militare independent, fiind dotat cu sisteme de armament mult mai puternice şi mai numeroase decât un portavion normal. Totuşi, datorită evoluţiei sistemelor balistice şi antisubmarin, portavionul rusesc a început să efectueze în ultimul deceniu manevre în comun cu nave menite să îl protejeze în timpul luptei.

O altă diferenţă de structură a grupării de portavioane este întâlnită în cadrul marinei Statelor Unite, care are în dotarea grupărilor sale două portavioane, unul principal, şi unul mai mic, acesta din urmă având scopul de a ambarca un număr de avioane care să suplimenteze în caz de pierderi direcţia principală de atac, şi foarte rar de a desfăşura acţiuni de luptă.

4.2. Tendinţe de evoluţie În ciuda dezvoltării tehnologiei antibalistice, racheta rămâne în continuare

principala ameninţare la adresa navelor de suprafaţă, inclusiv a portavionului. De aceea la nivelul tactic, formaţia descrisă mai sus rămâne optimă pe câmpul de luptă.

Din punct de vedere structural, a fost atins, de asemenea, un stadiu optim deoarece navele de dimensiuni mai mari necesită instalaţii şi amenajări portuare şi logistice unice, aducând astfel costuri prea mari pentru ca existenţa acestora să fie rentabilă.

Deşi mulţi specialişti ai războiului naval au contestat păstrarea portavionul după sfârşitul Războiului Rece, dezvoltarea capabilităţilor militare navele din Asia şi Rusia, corelat cu dezvoltarea unor multitudini de conflicte în raza de acţiune a avioanelor moderne, au păstrat acest tip de ducere a acţiunilor militare în actualitate. Astfel, ţările ce deţin portavioane au planuri de dezvoltare a acestui tip de navă, iar Australia şi Japonia în acest moment construiesc primele lor portelicoptere, previziunile fiind îndreptate spre o lărgire a numărului statelor ce deţin portavioane.


94 _____________________________________________________________________________

În momentul actual, în lume sunt sub construcţie şase portavioane confirmate, iar despre existenţa unuia din China se presupune a fi în stare incipientă, fapt demonstrat de instalaţiile portuare şi şantierele militare existente.

Figura nr. 9. Portavioane aflate în construcţie

Un aspect important al viitorului acestui tip de navă este faptul că din cele şase

portavioane aflate în construcţie, cinci aparţin unei noi clase (INS Vikramaditya fiind din clasa Amiral Kuzneţov). De asemenea, Rusia, Franţa şi China au planuri, în diferite stadii de analiză, proiectare şi execuţie a unor noi clase de portavioane în următoarele două decenii, listă la care adăugăm Japonia şi Australia, ţări ce au posibilitatea de a construi acest tip de nave.


_____________________________________________________________________________ 95

5. Concluzii

Posibilitatea de a lansa avioane de pe nave a transformat radical ideea de război, aducând în prim-plan posibilităţi multiple prin mărirea zonelor de acţiune a aviaţiei unei ţări, şi creşterea rapidităţii şi elementului de surprindere din cadrul ducerii acţiunilor militare.

Deşi portavionul a intrat relativ recent în istoria militară a umanităţii, gradul de inovaţie adus, precum şi eficacitatea demonstrată, au făcut din acesta, în doar 30 ani de la prima folosire în luptă, să ajungă cea mai puternică armă a războiului pe mare.

De asemenea, ultimele bătălii navale de anvergură au avut portavioanele în rolul principal, acestea stabilind soarta celui de-al Doilea Război Mondial în Pacific, şi participând activ la câştigarea sa în Europa.

Figura nr. 10. Principalele portavioane existente în momentul actual

Dezvoltarea rachetei navale, precum şi Războiul Rece, au schimbat rolul

portavionului în tactica navală. Acesta s-a transformat dintr-o forţă activă pe mare în cadrul unor lupte de dimensiuni mari, într-o proiectare a puterii unei ţări în zone de conflict regionale, comandant al unei grupări special constituite în jurul său.

La momentul actual, portavionul este un tip de navă ce şi-a atins optimul structural. Posibilităţile de evoluţie şi dezvoltare sunt mari, deoarece este una din


96 _____________________________________________________________________________

primele forţe de reacţie, acest statut oferindu-i o atenţie deosebită, fapt demonstrat de planurile de înzestrare ale Marinelor Militare importante la nivel global.

Bibliografie 1. Black, Jeremy World War Two: A Military History. Routledge (2003). 2. Nordeen, Lon, Air Warfare in the Missile Age, (1985). 3. MURPHY, Justin D. Military Aircraft, Origins to 1918, ABC-CLIO, 2005. 4. FRIEDMAN, Norman. U.S. Aircraft Carriers. An Illustrated Design

History. Naval Institute Press, 1983. 5. STURTIVANT, Ray. British Naval Aviation, The Fleet Air Arm, 1917-

1990. London: Arm & Armour Press (1990).

_____________________________________________________________________________ 97

CUM AU SCHIMBAT SONARUL ŞI RADARUL R ĂZBOIUL PE MARE

Aspirant Alexandru -Alin PANAITE Aspirant Cătălin -Nelson PĂTRĂŞCUŢ,

Cursul de bază, Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale

1. Sonarul

Sonarul este un sistem care foloseşte proprietăţile propagării sunetului în apă, pentru a detecta şi localiza obiectele submersate sau pentru a măsura distanţele subacvatice. Iniţial, dispozitivul a fost folosit, în timpul Primului Război Mondial, de către marina militară, pentru reperarea submarinelor şi a minelor, pentru ghidarea torpilelor pe sub apă către ţinte, ulterior utilizarea lor extinzându-se la măsurarea adâncimilor pentru navigaţia maritimă şi fluvială, la pescuitul comercial, la detectarea bancurilor de peşti, pentru siguranţa scufundărilor şi pentru stabilirea comunicaţiilor pe mare. Sonarul emite un impuls sonor şi măsoară timpul de întoarcere al ecoului, din adâncul apei (viteza de propagare a sunetului în apa mării fiind de aproximativ 1500 m/s), date care sunt redate apoi de către operatori, prin intermediul unui monitor.

Termenul SONAR este acronimul de la SOund, NAvigation and Ranging, denumire folosită, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de către americani. Britanicii denumesc acelaşi dispozitiv ASDICS, care provine de la titulatura de Anti-Submarine Detection Investigation Committee/Comitetul de Investigare şi detecţie antisubmarină.

Înainte de inventarea sonarului, la începutul secolului al XIX-lea, cercetătorul Daniel Colloden s-a folosit de un clopot subacvatic pentru a calcula viteza sunetului în lacul Geneva, din Elveţia. În anul 1906, constructorul de nave Lewis Nixon concepe şi el un dispozitiv, similar sonarului, pentru a detecta aisbergurile. Fizicianului francez Paul Langevin îi revine meritul de a fi realizat primul sonar (în anul 1915, la trei ani după naufragiul Titanicului) pentru detectarea aisbergurilor şi a submarinelor, denumindu-l Ecolocaţie pentru detectarea aparatelor submersibile, valorificând proprietăţile piezo-electrice ale cuarţului (piezo-electricitatea este caracteristica unor cristale de a se polariza electric). Principiul a fost preluat de majoritatea modelelor de sonar moderne.

În momentul de faţă există mai multe categorii de sonare: - sonarele active; - sonarele pasive; - sonarele de tip multifascicul. Sonarele active acţionează prin crearea unui impuls ultrasonor, pentru ca, mai

apoi, să poată capta ecourile acestuia. În general, sonarele active, care acţionează la


98 _____________________________________________________________________________

mare distanţă, folosesc frecvenţe joase, cele mai joase ducând la declanşarea unui sunet de tip BA-OANG. Cu cât frecvenţa este mai scăzută, cu atât distanţa de detecţie este mai mare. În practică, sonarele active de foarte joasă frecvenţă nu coboară totuşi sub 3 kHz, ceea ce înseamnă posibilitatea unor măsurători pe o distanţă de câteva zeci de km. Pot interveni însă o serie de dificultăţi, pentru că apa nu este un mediu omogen, iar propagarea sunetului poate fi perturbată de relieful subacvatic, de plancton, de animalele marine etc. Alţi parametri care pot influenţa funcţionarea unui sonar sunt temperatura şi presiunea apei (uneori, în mai mică măsură, şi salinitatea apei).

Sonarele pasive „ascultă”, fără a transmite sunete, aceste dispozitive fiind folosite, cu precădere, de către armată şi, uneori, în scopuri de cercetare. Sonarele pasive sunt prevăzute cu impresionante baze de date sonice, din care un sistem computerizat selectează (identifică) diverse amprente (viteza unei nave, tipul de armament de la bord, sunetele emise de elicele vapoarelor etc.).

Pe lângă dispozitivele active şi pasive, mai există şi sonarele de tip multifascicul, care sunt prevăzute cu un transductor extrem de performant, capabil să scaneze o arie foarte mare, la stânga şi la dreapta, într-un interval de 60°. Distanţa şi unghiul fiecărui canal pot fi folosite pentru măsurarea distanţei şi a adâncimii. Mai mult, cercetătorii au ajuns la concluzia că poate fi cuantificată nu doar durata ecoului, ci şi amplitudinea acestuia, pentru a determina, în ultimă instanţă, care este gradul de propagare a oceanului, dar şi forma şi adâncimea acestuia. Din motive ce ţin de eficienţă şi cutume, sistemele de tip multifocal sunt montate, tradiţional, pe carena vaselor (în exterior, sub linia de plutire), de aceea ele sunt mai eficiente în zilele senine, fără vânt sau ploaie, deoarece, când vasul se înclină foarte mult, va duce la formarea multor valuri şi bule în apa mării, care vor interfera cu mecanismele de ecolocaţie.

Progresul tehnologic a permis dezvoltarea dispozitivelor de scanare la adâncimi mari, prin detectorul de adâncime, de scanare rapidă, de scanare laterală şi dispozitivul WPESS (Within-Pulseectronic-Sector-Scanning/scanare sectorială în puls). Cele mai moderne şi performante sonare, dotate şi cu GPS, afişează pe display imagini din adâncul apei, peştii, coordonatele, direcţia şi viteza de deplasare a celui care foloseşte dispozitivul. Utilizate în scopuri de cercetare, sonarele oferă informaţii legate de estimarea biomasei din oceane, măsurarea valurilor, a vitezei apei, a curenţilor, măsurarea topografică a adâncului oceanelor etc.

Două evenimente au determinat importanţa detectării obiectelor subacvatice în istoria maritimă:

- sinistrul produs de coliziunea navei HMS Titanic de un aisberg în cursul singurului ei voiaj pe 25 Aprilie 1912;

- pierderile majore suferite de Aliaţi datorate atacurilor U-boaturilor nemţeşti asupra convoaielor de-a lungul Primului Război Mondial.

Ca răspuns la descoperirea pericolelor de navigaţie subacvatice şi a inamicului aflat în imersiune primul traductor subacvatic dezvoltat cu succes a fost o placă circulară electrodinamică condusă de un curent cu o frecvenţă de 540 Hz, concepută şi realizată de Reginald A. Fessenden, în timpul în care acesta lucra pentru compania


_____________________________________________________________________________ 99

Submarine Signal în Boston, Massachusetts. Lucrul la acest nou sistem a început în cursul anului 1912 şi invenţia a fost brevetată şi premiată în anul 1913. Eficacitatea noului sistem şi utilizarea undelor acustice a fost demonstrată la scurt timp când în anul 1914 s-a reuşit detecţia unui aisberg de la o distanţă de 3,2 km pe coasta Newfoundland, Canada. Lucrul la ceea ce a fost numit mai târziu Oscilatorul tip Fessenden, a continuat până în anul 1931 prin creşterea frecvenţei când s-a ajuns până la 1.000 Hz.

Nevoile din Primul Război Mondial produse de pericolul submarin, numit în acea perioadă o armă de slăbire a puterii navale, o imagine primordială a ameninţării asimetrice din zilele noastre, au stimulat necesitatea descoperirii inamicului „invizibil”. Capacitatea de camuflare a submarinelor, accentuată şi de vizibilitatea scăzută în apele oceanului au produs schimbări majore în tacticile de luptă navale de-a lungul secolului al XX-lea şi chiar şi astăzi. Cum singura energie capabilă să străpungă straturile de apă pe distanţe apreciabil mari o reprezintă sunetul, cercetările privind dezvoltarea utilizării undelor acustice s-a amplificat ca reacţie a contracarării ameninţărilor subacvatice.

Cel mai important sistem dezvoltat în timpul Primului Război Mondial a fost rezultatul unui efort realizat de marinele Marii Britanii şi Franţei, un sistem ultrasonic numit ASDIC/Allied Submarine Detection Investigation Committee. Cercetări similare s-au desfăşurat şi în Italia, dar cu precădere în Statele Unite. În anul 1918, fizicianul francez Paul Langevin a reuşit să demonstreze importanţa primului sistem ultrasonic produs de ASDIC, cu o putere în frecvenţa de 38 kHz, care oferea posibilitatea descoperirii obiectelor imersate în distanţă şi azimut.

Primul sistem ASDIC montat la bordul unei nave, permis şi de arhitectura navală prin construcţia unui bulb care permitea utilizarea acestuia şi în marş, a fost în anul 1919. În cursul următorului deceniu, ASDIC a dezvoltat sisteme care au fost incluse în construcţia distrugătoarelor utilizate în luptă într-un mediul cu totul nou, şi anume lupta antisubmarin/ASW – Anti Submarine Warfare. Perioada interbelică a reprezentat de asemenea un moment de dezvoltare importantă a luptei ASW. Descoperirile făcute prin utilizarea primelor sisteme şi anume separarea apei în straturi datorată nivelului salinităţii, a temperaturii apei, curenţilor sau naturii fundului, sau a faptului că în mediul subacvatic frecvenţele cu amplitudini mari sunt atenuate mult mai repede decât cele la frecvenţe mici, au dus la modernizarea sistemelor prin utilizarea unor frecvenţe între 14-22 kHz, care la finalul celui de-al Doilea Război Mondial au reuşit să fie stabilizate până la 20 kHz.

O altă descoperire majoră în evoluţia detecţiei subacvatice a fost Sonarul QA, realizat de către Laboratorul de Cercetare Naval al SUA/US Naval Research Laboratory. Sonarul QA a devenit astfel primul sistem montat la bordul unei nave a marinei SUA operand la frecvenţe de 15-20 kHz. Până în anul 1933 marina SUA avea acest sistem montat la bordul a 8 distrugătoare.

Denumirea de „sonar” pentru un astfel de sistem a fost acordată prima oară de către directorul Harvard Underwater Sound Laboratory, F.V. Ted Hunt, în anul 1942, termenul fiind folosit pentru a defini noţiunea de „sistem navigabil pentru determinarea relevmentelor şi distanţelor prin sunet”. Toate sonarele utilizare în


100 ____________________________________________________________________________

cursul celui de-al Doilea Război Mondial erau traductoare plate incluse în aparate sferice sau în formă lacrimară, care erau lăsate, sau după caz, ridicate de sub chilă mecanic, fiind de asemenea orientate manual şi în azimut. Sistemele automate au fost dezvoltate mai târziu, între anii 1940 şi 1960 ca urmare a evoluţiei tehnologiilor submarine.

Tehnologia sonarului activ a avut parte de o dezvoltare într-un ritm agresiv şi în cursul Războiului Rece. Dezvoltarea majoră a submarinelor, diversificarea misiunilor acestora, precum şi dezvoltarea sistemelor de armament, a torpilelor şi rachetelor purtate de acestea, cu rază medie şi lungă de acţiune au dus şi la necesitatea descoperirii timpurii a ameninţării subacvatice, prin creşterea razelor de descoperire a sonarelor şi a diversificării platformelor purtătoare şi implicit la schimbării tacticilor de luptă.

Principala armă antisubmarin a britanicilor în perioada interbelică fusese reprezentată de navele de patrulare dotate cu detectoare ecometrice (cu sunet), tunuri de calibru redus şi grenade submarine. Royal Navy, la fel ca majoritatea flotelor vremii, nu a pus în discuţie, în deceniile al treilea şi al patrulea, războiul antisubmarin, considerându-l un subiect tactic de o importanţă periferică. Războiul submarin fără restricţii fusese scos în afara legii prin tratatul de la Versailles. Războiul antisubmarin era considerat mai degrabă o acţiune „defensivă”, mulţi dintre ofiţerii de marină considerând lupta antisubmarin la fel de plicticoasă şi lipsită de glorie ca deminarea apelor. Din acest motiv, distrugătoarele de mare viteză aveau la bord şi grenade antisubmarin, dar se aştepta ca asemenea nave să fie folosite mai degrabă în acţiuni combinate ale flotelor şi nu în acţiuni de patrulare a apelor de coastă. Din aceste motive, echipajele distrugătoarelor erau slab pregătite în ceea ce priveşte lupta împotriva submarinelor.

Dezvoltarea sonarului, (cunoscut şi cu numele de ASDIC), a fost crucială pentru luptele din Atlantic într-un mod similar cu importanţa dezvoltării radarului pentru victoria în bătălia aeriană pentru Anglia. Acronimul ASDIC este considerat ca derivând de la Anti-Submarine Detection Investigation Committee sau Allied Submarine Detection Investigation Committee, sau cel puţin aceasta a fost explicaţia oficială, atunci când existenţa sistemului a devenit publică. Se pare că aceasta a fost o explicaţie construită după producerea sistemului antisubmarin, nicio urmă a vreunui asemenea Comitet negăsindu-se în arhivele Amiralităţii. Mult mai plauzibilă pare explicaţia conform căreia, în timpul cercetărilor secrete pentru dezvoltarea acestei noi arme, oamenii de ştiinţă au fost sfătuiţi să folosească denumiri codificate pentru a împiedica spionii inamici să strângă orice fel de informaţie folositoare. Astfel, cercetările cu privire la propagarea sunetului (ultrasunetelor) au ajuns să fie denumite ca ASD/Anti Submarine Detection (detectare antisubmarin). Faptul că sunetele se transmit foarte eficient prin apă era bine cunoscut încă din timpul Primului Război Mondial, perioadă în care s-au folosit microfoane plasate sub apă pentru „ascultarea” submarinelor. Erau recepţionate nu doar sunetele produse de submarine, dar şi alte zgomote şi ecouri, dar acesta a fost începutul detectării direcţionale a ţintelor submarine cu ajutorul sunetului. Dispozitivul ASDIC era un traductor plasat într-o cupolă plasată sub navă, din care erau emise serii de pulsaţii sonore direcţionate, care


____________________________________________________________________________ 101

erau reflectate de obstacolele submarine aflate la cel mult 3.000 de yarzi (aproximativ 2.750 m). Ecoul recepţionat era interpretat de operatori, care trebuiau să fie foarte experimentaţi pentru a face deosebirea dintre semnalul unui submarin şi cel al unui banc de peşti. ASDIC era eficient numai în cazul în care nava purtătoare se deplasa cu viteză redusă, însă la viteze mai mari de 15 Nd (27,8 km/oră) zgomotul produs de navă la deplasarea prin apă estompa toate ecourile submarine. Când era detectat un submarin inamic, un distrugător sau un alt tip de navă de escortă se deplasa deasupra ţintei şi lansa grenade de adâncime, reglate să explodeze la adâncimi bine stabilite. Pentru ca încărcăturile explozive submarine să fie eficiente, ele trebuiau să fie detonate la cel mult şase metri de corpul submersibilului vizat.

La începutul luptei antisubmarin, britanicii au avut o serie de dezavantaje, dintre care multe erau legate nu doar de imperfecţiunea sistemului. Exerciţiile fuseseră făcute cu unul sau două echipaje ale unor distrugătoare, care urmăreau o ţintă a cărei poziţie de plecare era cunoscută pe lumina zilei, vânătoarea desfăşurându-se în ape calme. Submarinele germane se puteau scufunda mult mai adânc decât cele britanice sau americane, sub adâncimea maximă de detonare a primelor grenade submarine britanice. Mai important, primele sonare nu puteau cerceta apele aflate imediat sub ele, operatorul pierzând semnalul reflectat de submarin în etapele finale ale atacului, când submarinul era manevrat extrem de rapid, pentru a scăpa de vânători. Primele dispozitive ASDIC erau de asemenea foarte sensibile la exploziile submarine, astfel încât, dacă primul atac cu grenade submarine rata ţinta, era foarte greu pentru operatorul sonarului să mai restabilească legătura cu ţinta.

Credinţa că ASDIC rezolvase problema luptei antisubmarin, acutele probleme bugetare ale deceniului al patrulea, caracterizat printr-o profundă criză economică şi presiunile exercitate pentru modernizarea altor arme, au făcut să fie cheltuiţi foarte puţini bani pentru navele şi dispozitivele de luptă antisubmarin. Cea mai mare parte a banilor şi cei mai buni ofiţeri au fost destinaţi flotei de suprafaţă. În plus, britanicii s-au aşteptat, la fel ca în Primul Război Mondial, ca submarinele germane să se limiteze la acţiuni în regiunile de coastă şi la ameninţarea căilor de acces spre porturile maritime. Ca urmare, Marina Regală Britanică nu dispunea la începutul războiului de suficient de multe nave de escortă cu rază mare de acţiune pentru protejarea transporturilor transoceanice şi, în mod evident, nu dispunea nici de ofiţeri experimentaţi în lupta antisubmarin în largul oceanului.

2. Radarul

2.1. Definiţie şi principii Radarul reprezintă acronimul expresiei RAdio Detection And Ranging, care

înseamnă detecţia şi estimarea distanţei prin unde radio. Printr-un astfel de sistem se pot determina distanţa şi viteza unor obiecte, precum cea a avioanelor, a vapoarelor şi a autovehiculelor. Se foloseşte de asemenea în astronautică, în meteorologie, geologie, medicină etc.


102 ____________________________________________________________________________

Radarul funcţionează pe un principiu destul de asemănător celui folosit de lilieci pentru a evita coliziunile cu diferite obiecte în timpul zborului, deoarece ei zboară în peşteri întunecate, în beznă cu viteze mari. Este adevărat, radarul unui liliac nu foloseşte unde electromagnetice, dar principiul de bază este acelaşi cu al radarului modern, cu un semnal scurt, urmărirea ţintei prin estimare DOPPLER, funcţia de detecţie a terenului şi măsurători fine bazate pe principiul monopuls. Astfel, putem spune că războiul electronic a apărut cu mult timp în urmă.

Radarul a jucat un rol crucial în conflictul armat şi a avut un rol decisiv în victoria forţelor aliate, comparabil cu efectele bombei atomice de la Hiroshima şi Nagasaki. În această perioadă diverse echipe de cercetători au lucrat independent şi, în privinţa îmbunătăţirii echipamentului radar, au existat diverse soluţii descoperite în paralel pentru a monitoriza zona de coastă.

2.2. Primele experimente şi descoperiri Radarul a fost inventat înaintea sonarului (echivalentul acustic folosit în

marină), care a fost dezvoltat după catastrofa Titanicului din anul 1912. Conceptele fundamentale ale radarului se bazează pe legile reflexiei undei

radio, care sunt inerente în ecuaţiile ce determină comportamentul undelor electromagnetice, prezentate pentru prima dată de fizicianul britanic James Clerk Maxwell în anul 1864.

Aceste principii au fost în premieră demonstrate în anul 1886 în cadrul experimentelor făcute de fizicianul german Heinrich Hertz. Inginerul german Christian Huelsmeyer (1881-1957) a fost primul care a propus folosirea ecourilor radio într-un dispozitiv de detectare, folosit pentru evitarea coliziunilor în navigaţia pe mare.

Ideea teledetecţiei, aceea de a repera un obiect la distanţă, îi aparţine inginerului Christian Hulsmeyer, un inventator german care a realizat în anul 1904 un precursor al radarului – telemobiloskop – valorificând legile electromagnetismului elaborate de Maxwell şi undele hertziene (unde radio). Preocuparea pentru un asemenea aparat se leagă de faptul că unul dintre bunii săi prieteni şi-a pierdut viaţa în urma ciocnirii dintre două nave şi atunci s-a gândit să găsească o soluţie prin care obstacolele pe mare (mai ales în condiţii de ceaţă) să fie identificate cu ajutorul undelor radio. Telemobiloskop a fost şi brevetat, dar autorităţile nu au fost interesate de producerea aparatului, aşa ca a fost dat uitării.

În anul 1917, remarcabilul om de ştiinţă şi inventator Nikola Tesla publica un articol în revista The Electrical Experimenter, în care propune şi explică principiul de funcţionare a unui aparat de reperare a obstacolelor la distanţă – un radar cu unde continue. Tot el a avut ideea de a ataşa aparatului un ecran de control radar, care să indice imaginea ţintei.

În anii 1920-1930, mai multe descoperiri din domeniul electronicii au făcut posibilă dezvoltarea unui sistem radar operaţional, preocupările fiind cu atât mai intense în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, din motive de tehnică şi de strategie militară. Un dispozitiv similar a fost propus în anul 1922 de inventatorul italian Guglielmo Marconi.


____________________________________________________________________________ 103

În Germania, Hans Hollmann, specialist în electronică, construieşte un aparat similar celui al lui Hulsmeyer, căruia îi adaugă un emiţător, reuşind să localizeze, cu ajutorul acestuia, o navă de război rusească, aflată la 8 km distanţă. Cu acelaşi sistem se puteau repera avioane aflate la 500 m altitudine şi până la 28 km distanţă. Aceste reuşite au atras atenţia comandamentului militar german, care a decis să construiască o reţea de radare terestre. În anul 1933, când Hitler a preluat puterea în Germania, marina militară germană a început cercetările în ceea ce numeau ei Funkmesstechnik, sau tehnologie de măsurare radio la distanţă.

Cercetările în Rusia au început în anul 1934, dar au fost oarecum încetinite de neînţelegerile dintre autorităţi. Totuşi, unul din primele dispozitive a reprezentat un succes, cu o rază de detecţie a aparatelor de zbor de 70 km.

Primul sistem radar a fost realizat în anul 1935 de fizicianul britanic Sir Robert Watson Watt (1892-1973). Fizicianul Watson-Watt a primit un post în cadrul Ministerului Aviaţiei şi al Producţiei de Aeronave, acordându-i-se mână liberă pentru construirea radarului. În anul 1935 reuşise să creeze un radar ce putea detecta un avion de la o distanţă de 65 km. Doi ani mai târziu, Marea Britanie beneficia de o reţea de posturi de radar ce protejau coasta.

În anul 1935, sir Robert Watson-Watt a demonstrat cu succes detectarea unui aparat de zbor folosind un dispozitiv radio în timpul aşa numitului experiment Daventry. În acelaşi an, s-a primit ordinul dezvoltării la scară largă a radarului, după ce s-a conştientizat că locatoarele sonice (care la momentul respectiv erau singura metodă de a detecta bombardierele) nu puteau oferi un timp de reacţie adecvat. Acesta a fost începutul primei reţele operaţionale de radar din lume, numită Chain Home/CH. În anul 1937, CH a devenit operaţională, mult înainte de izbucnirea războiului. Bombardierele puteau fi detectate de la mai bine de 150 km distanţă.

În anul 1935, o navă franceză a fost echipată cu un sistem de evitare a coliziunilor, de manufactură proprie. Un dispozitiv radar la sol, numit bariera electronică/barrage electronique a fost testat în anul 1936 şi folosit în primele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Fizicianul Henry Boot (1917-1983) şi biofizicianul John T. Randall (1905-1984) au inventat un tub electronic numit magnetron cu cavitate rezonantă. Acest tub este capabil de a genera vibraţii radio de înaltă frecvenţă cu o mare cantitate de energie, permiţând astfel dezvoltarea radarului de microunde care operează în banda de lungime de undă scurtă de mai puţin de un cm, utilizând laserul. Radarul de microundă, numit şi LIDAR/LIght Detection And Ranging, adică detectarea şi calcularea distanţei luminii, este folosit în zilele noastre în comunicaţii şi la măsurarea poluării atmosferice.

Astfel, până în anul 1939, Marea Britanie, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Japonia, Olanda, Rusia, Elveţia şi USA aveau în inventar sisteme radar mai mult sau mai puţin rudimentare, dar operaţionale.


104 ____________________________________________________________________________

3. Luptele navale

3.1. Al Doilea Război Mondial Încă din timpul Primului Război Mondial supravegherea inamicului

presupunea staţionarea unui om pe câmp, care privea printr-un binoclu şi raporta prin telefon comandantului său ceea ce vedea.

Radarul a schimbat radical atât războiul defensiv, cât şi pe cel ofensiv. A fost prima modalitate automatizată de cercetare a inamicului.

Radarul a schimbat, de asemenea, şi faţa războiului maritim. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial submarinele germane torpilau navele britanice şi americane care traversau Atlanticul; dar odată echipate cu radar, avioanele puteau repera şi bombarda submarinele.

Dat fiind faptul că radarele au facilitat descoperirea inamicilor, a trebuit îmbunătăţită şi capacitatea de camuflare. Astfel au apărut materiale care au permis dezvoltarea în timp a „avioanelor invizibile”

3.1.1 Bătălia pentru Anglia În timpul „Bătăliei” din al Doilea Război Mondial, piloţii de vânătoare

britanici au salvat ţara în urma câştigării luptei aeriene cu germanii. Aşa cum declara primul-ministru Winston Churchill: Niciodată un grup atât de mare de oameni nu i-a fost îndatorat unui grup atât de mic.

În timpul „Bătăliei pentru Anglia” (1939-1941) un succes semnificativ a fost atribuit reţelei Chain Home (o reţea de radare de-a lungul coastei Angliei) care detecta raidurile aeriene şi oferea informaţii pentru a dirija avioanele de intercepţie către bombardierele care atacau. Rapoartele de detecţie erau transmise telefonic către camere de filtrare care coordonau eforturile puţinelor interceptoare disponibile şi astfel compuneau un multiplicator de forţă formidabil. CH nu a fost niciodată înţeleasă de germani şi nu s-a încercat în mod serios bruierea sau distrugerea întregului sistem.

Iniţial, radarul avea un neajuns. Undele electromagnetice, emise sub forma unei unde continue, detectau prezenţa unui obiect, dar nu-i puteau determina poziţia exactă. Apoi, în anul 1936, s-a înregistrat un progres prin construirea radarului cu impulsuri. În acest caz, semnalele erau trimise cu intermitenţă ritmică, astfel putându-se măsura distanţa dintre ecourile recepţionate pentru a se determina viteza şi direcţia ţintei. În anul 1939, s-a făcut un nou pas înainte, cu o semnificaţie deosebită: a fost pus la punct un emiţător cu microunde de mare putere, al cărui avantaj major a adus Marii Britanii primul loc în acest domeniu; consta în precizia informaţiilor furnizate, indiferent de condiţiile atmosferice. Acesta emitea o rază scurtă foarte focalizată. Un alt avantaj era că semnalul putea fi receptat de antene de dimensiuni mai mici, astfel încât radarul putea fi instalat pe avioane.

Avantajele de ordin practic erau numeroase. Acest aparat le-a permis britanicilor să-şi lanseze avioanele cu multă precizie în lupta cu forţele aeriene germane, într-o asemenea măsură încât nemţii s-au văzut nevoiţi să zboare numai pe timp de noapte. În acest timp, britanicii îşi instalaseră deja mici radare cu microunde


____________________________________________________________________________ 105

pe avioane, permiţându-le piloţilor de vânătoare să localizeze şi să atace bombardierele germane chiar şi noaptea. Radarul ajuta, de asemenea, la detectarea şi distrugerea rachetelor V1 şi V2 – bombe teleghidate lansate de germani asupra Angliei.

Sistemele radio avansate, dezvoltate în anii 1930, au jucat un rol important în anul 1939 în Bătălia Marii Britanii, o luptă aeriană din august până în octombrie 1940, în care Luftwaffe al lui Adolf Hitler a pierdut câştigarea controlului aerian asupra Angliei. Deşi germanii aveau sistemele de radar proprii, pe parcursul războiului britanicii au reuşit să menţină superioritatea tehnică.

Implicaţia radarului este rezumată la faptul că britanicii deţineau un sistem foarte performant de radar pe două niveluri, în felul acesta Marea Britanie câştigând războiul informatic. Chiar dacă la începutul luptei se confruntau 2.000 de avioane germane cu 700 de avioane britanice, radarul a anulat superioritatea germană, iar pierderile germane în „Bătălia pentru Anglia” au fost mari datorită bombardierelor care erau ţinte facile pentru aviaţia engleză. Pentru fiecare aparat britanic doborât, germanii pierdeau două.

O descoperire extrem de importantă şi influentă în lupta pe mare, determinată de existenţa radarului, au fost dipolii reflectorizanţi.

La 27 februarie 1942, a avut loc un raid pentru a captura părţile esenţiale ale unui radar german Wurzburg, localizat lângă Bruneval, Normandia. Piesele au fost studiate şi s-a arătat că dispozitivul putea funcţiona numai într-o plajă îngustă de frecvenţe. Mai multe misiuni de recunoaştere au arătat că toate radarele germane operau în nu mai mult de trei seturi de frecvenţe majore, şi astfel erau predispuse bruiajului. Prima utilizare în practică a dipolilor reflectorizanţi (fâşii de aluminiu tăiate precis la un sfert din lungimea de undă a radarului) a avut loc în anul 1943, când oraşul Hamburg a fost supus unui bombardament devastator.

Ecranele radar au fost umplute cu reflecţii cauzate de aceşti dipoli şi apărarea antiaeriană a fost, practic, complet orbită. Dipolul reflectorizant (supranumit fereastră de către Forţele Aeriene Regale, sau Duppel în germană) a fost descoperit independent de către englezi şi germani, însă niciuna dintre părţi nu a fost conştientă de importanţa descoperirii. Germanii erau conştienţi de vulnerabilitatea lor, dar s-au dovedit incapabili de a-şi regla radarele într-un timp rezonabil şi sperau că dacă se abţin de la folosirea Duppel vor putea menţine secretul.

3.1.2. Pearl Harbour La 7 decembrie 1941, forţele japoneze au atacat flota americană la Pearl

Harbour, Hawaii. Atacul a avariat grav mare parte din navele de război ale SUA şi a dus la intrarea celor două ţări în război. Scopurile iniţiale ale liderilor japonezi erau neutralizarea marinei americane, preluarea şi controlul zonelor bogate în resurse naturale şi crearea de baze militare strategice pentru apărarea Imperiului Japoniei din Asia şi Pacific. Pentru îndeplinirea acestor scopuri, armatele japoneze au ocupat Filipinele, Thailanda, Singapore, Indiile Orientale Olandeze, Insula Wake, Insula Gilbert, New Britain şi Guam. Împreună cu SUA în război erau şi restul Puterilor Aliate, printre care Regatul Unit, Australia şi Olanda, atacate şi ele de Japonia.


106 ____________________________________________________________________________

Aici radarul a ratat o oportunitate de a schimba în mod semnificativ istoria. A existat un sistem iniţial construit pe un deal al insulei Hawai, din Pacific, în apropiere de Pearl Harbour. Operatorii radarului chiar au detectat escadrilele de atac japoneze şi au raportat observaţia, dar nici unul din superiori nu i-au crezut, deoarece erau catalogaţi ca lipsiţi de experienţă. Dacă rapoartele ar fi fost urmate de acţiunea militară, atunci întregul atac ar fi fost dejucat.

3.1.3. Bătălia navală de la Guadalcanal Bătălia navală de la Guadalcanal a fost bătălia decisivă în Campania din

Guadalcanal, în care s-au înfruntat Forţele Aliate şi Armata Imperială Japoneză în zona Insulelor Solomon, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Confruntările aeriene şi navale au durat patru zile, între 12 şi 15 noiembrie 1942.

În toiul nopţii radarele câtorva nave americane au detectat navele japoneze, dar au avut probleme cu sistemele de comunicaţii şi nu au putut să-i transmită informaţia amiralului Callaghan. Problemele erau cauzate de lipsa de experienţă a echipajelor care nu erau obişnuite să lucreze ca o unitate navală şi de lipsa de disciplină în ceea ce priveşte procedurile de comunicare şi de echipamentele radio.

Un mesaj a fost transmis şi recepţionat, dar nu a ajuns la comandant la timp pentru a putea fi procesat şi folosit, pentru că radarul era încă ignorat şi încă nu era apreciată capacitatea acestuia de a furniza informaţii exacte cu privire la autenticitatea obiectului detectat şi la distanţa faţă de acesta. Amiralul Callaghan a pierdut timp încercând să pună cap la cap informaţiile indicate de radar, referitoare la poziţii şi distanţe, cu ceea ce putea să vadă pe mare; în condiţiile din noaptea respectivă nu putea să vadă prea mult. La acel moment amiralul Callaghan conducea bătălia de pe punte şi nu dintr-un centru de operaţii, iar operatorii radar transmiteau informaţiile de pe nave care nici măcar nu se aflau în câmpul său vizual. Analiza acestei bătălii şi a celor care i-au urmat a dus la apariţia centrelor de operaţii pe nave la mijlocul anului 1943.

Din nou radarul ar fi putut avea un rol determinant şi o implicare masivă în deznodământul luptei.

3.1.4. Bătălia Atlanticului „Bătălia Atlanticului” a fost cea mai lungă campanie militară continuă a celui

de-al Doilea Război Mondial, începând în anul 1939 şi terminându-se odată cu capitularea Germaniei Naziste în anul 1945. În septembrie 1939, cel de-al Treilea Reich dispunea de 56 submarine, dintre care 22 puteau lupta în Atlantic.

Momentul de maximă intensitate a luptelor a fost atins de la mijlocul anului 1940 până la sfârşitul anului 1943. Campania a opus navele de suprafaţă şi U-boaturile (submarinele Marinei Germane). Marina Regală Britanică, Marina Regală Canadiană şi mai târziu Marina Statelor Unite asigurau securitatea convoaielor aliate, care transportau materiale de primă necesitate din America de Nord şi de Sud spre Regatul Unit şi Uniunea Sovietică. Submarinelor germane li s-au adăugat cele italiene, după ce Italia a intrat în război în iunie 1940.


____________________________________________________________________________ 107

Numele de „Bătălia Atlanticului”, consacrat de Winston Churchill în anul 1941, este folosit oarecum impropriu pentru o campanie care a început în prima zi a conflictului european şi a durat aproape şase ani, a implicat mii de nave şi s-a întins pe sute de mile marine într-o succesiune de peste 100 bătălii ale convoaielor şi peste 1.000 lupte între navele independente.

Avantajul tactic s-a aflat de o parte sau de alta, în funcţie de dezvoltarea noilor arme şi tactici de luptă. Britanicii şi aliaţii lor au câştigat treptat controlul asupra traficului naval, obligând flota de suprafaţă a Germaniei să se retragă în locaţii sigure până în anul 1941 şi învingând flota de submarine într-o lungă serie a bătăliilor convoaielor între martie şi mai 1943.

Victoria în „Bătălia Atlanticului” a fost cucerită de Aliaţi în numai două luni. Au fost mai mulţi factori care au dus la acest rezultat, dar în principal a fost vorba de câştigarea războiului tehnologic (electronic) şi creşterea resurselor aliate.

Spaţiul din mijlocul Atlanticului, care nu fusese acoperit până în acel moment de avioanele aliate, a început să fie patrulat de avioanele cu rază medie de acţiune B-24 Liberator. În primăvara anului 1943, britanicii au fabricat un radar care opera în lungimile de undă centrimetrice, suficient de compact pentru a fi montat pe avioanele de patrulare înarmate cu grenade antisubmarin. Acest nou tip de radar a îmbunătăţit mult detectarea ţintelor şi a făcut nefolositor sistemul german Metox. Acoperirea aeriană a fost îmbunătăţită odată cu introducerea în cadrul patrulelor a portavioanelor mici britanice, iar mai târziu a marilor portavioane de escortă americane. Avioanele americane îmbarcate pe portavioane de tip Grumman Wildcat au asigurat acoperirea aeriană eficientă în timpul traversării Atlanticului.

Spargerea codurilor navale germane le-a permis convoaielor aliate să evite de multe ori „haitele de submarine”, să vâneze submersibilele a căror poziţie fusese descoperită de radare sau de către decriptorii britanici.

În câştigarea „Bătăliei Atlanticului”, un rol important l-au avut producţia americană de nave atât militare, cât şi civile, ritmul lansării la apă a acestora fiind practic mult mai mare decât cel al scufundării lor de către submarinele germane, precum şi introducerea şi folosirea corectă în luptă a radarului de către forţele aliate, ceea ce a dus la victoria în „războiul de uzură al tonajului”. În anul 1945, în dotarea marinei germane a intrat o nouă generaţie de submarine performante, prea târziu însă pentru a mai schimba soarta războiului.

Tehnologia invizibilităţii faţă de radar (stealth) a fost inventată în anul 1940, când submarinele germane sufereau pierderi majore, deoarece erau detectate de radarele avioanelor în momentul în care ieşeau din imersiune. Tehnicienii au descoperit că un amestec de grafit şi cauciuc slăbeşte considerabil reflexiile radar dacă este aplicat ca Schornsternfeger pe toată suprafaţa submarinului. Dar această metodă funcţiona numai când submarinele erau scoase din apă. Odată ce îmbrăcămintea antireflectorizantă se uda cu apa de mare, stratul de apă şi de sare reflecta semnalele radar. În timpul războiului au fost folosite frecvenţe ale spectrului electromagnetic din ce în ce mai ridicate.

Magnetronul era inima radarului de bombardament american H2S, care opera la 3 GHz. Ecranul său de indicare a poziţiei în plan arăta o hartă a terenului de


108 ____________________________________________________________________________

dedesubt la o rezoluţie până atunci nemaiîntâlnită. Acest tip de magnetron nu era cunoscut în Germania, iar frecvenţa de 3 GHz era mult peste plaja de frecvenţe a interceptoarelor şi dispozitivelor de avertizare nemţeşti. De fapt, o întrevedere între conducătorii militari ai lui Hitler şi câţiva cercetători a dus la concluzia că frecvenţa de 800 MHz era suficientă şi că era îndoielnic că frecvenţele de peste 1 GHz se puteau propaga prin atmosferă. Catalogat strict secret, radarul H2S nu trebuia folosit deasupra Germaniei de teama că avionul ar fi putut fi doborât, magnetronul putând ajunge în mâini ostile.

Dar în primăvara anului 1943, un bombardier a fost doborât lângă Rotterdam, iar radarul sau H2S şi magnetronul au reprezentat o mare surpriză pentru germani. Eforturi semnificative au fost depuse în vederea reparării, studierii şi reproducerii dispozitivului, dar numai câteva exemple din ce numeau ei Rotterdamgerat au devenit operaţionale până la sfârşitul războiului.

În ansamblu, în „Bătălia Atlanticului” radarul a avut un rol decisiv, putând fi considerată într-un mod obiectiv invenţia care a dirijat forţele aliate către victorie.

3.2. După cel de-al Doilea Război Mondial După pierderea războiului, Germania a fost exclusă din dezvoltările ulterioare

ale radarului. Până în anul 1950, orice cercetare în domeniul radarului a fost interzisă. Mulţi cercetători au emigrat, urmându-i pe Wernher Von Braun şi pe alţii.

Radarul a fost păstrat strict secret în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi abia în anul 1946 a fost publicat faptul că un dispozitiv american a măsurat cu succes distanţa până la Lună, fiind vorba de aproximativ 770.000 km. Mai târziu a ieşit la lumină că un dispozitiv unguresc deja făcuse acelaşi lucru în anul 1944.

Printre ideile dezvoltate după anul 1945 amintim tehnologia antenelor „phased array” şi conceptul radarului multistatic.

3.3. Războiul Rece (1945-1989) În Războiul din Vietnam (1961-1975) s-au folosit pentru prima dată rachete

antiradar/ARM – care erau transportate de F105 Thunderchief supranumit Thud sau Wild Weasel (nevăstuica sălbatică). În momentul în care un receptor de radar din interiorul avionului detecta semnalul unui radar de la sol care ghida rachetele, sistemul de ghidaj al rachetei ARM era informat şi după stabilirea unei soluţii de tragere, racheta era ghidată către radarul de la sol pe care îl distrugea.

3.4. Furtuna în Deşert (1991) Principala misiune a forţelor de coaliţie era suprimarea apărării antiaeriene

SEAD inamice, în vederea respingerii forţelor irakiene care ocupaseră Kuwaitul. Aceste misiuni SEAD foloseau toate măsurile de luptă electronică pentru a deschide drumul bombardierelor şi forţelor terestre.

AGM-88E, racheta care face parte din arsenalul american, are o viteză de croazieră de 2.200 km/h, sau poate străbate 36 km într-un minut, o rază de 100 km şi mai este cunoscută sub denumirea de racheta HARM/High speed Anti-Radiation Missile.


____________________________________________________________________________ 109

Până acum au fost construite peste 88.000 rachete AGM-88, ultimele variante având încorporat şi un sistem de navigaţie bazat pe GPS. La ce îi trebuie sistem de ghidare prin satelit unei rachete care teoretic se duce glonţ după emisia radarului inamic?! Iată şi de ce. Racheta poate fi detectată sau dimpotrivă, radarul inamic poate fi oprit atunci când inamicul ştie că poate fi luat ca ţintă cu o HARM, şi astfel racheta pierde ţinta şi nu mai are ce să lovească, pentru simplul motiv că nu prea mai are după ce să se ghideze. Aşa că americanii au perfecţionat războiul electronic, şi astfel noile variante pot să atace un radar inamic cu condiţia să i se ştie locaţia precisă, locaţie care poate fi aflată prin mijloace mai clasice, „ochiul şi timpanul”, sau dimpotrivă, atunci când un avion aliat este luat drept ţintă de respectivul radar, se localizează prin GPS poziţia exactă, se stochează, iar mai apoi informaţia este transmisă către avionul care are una sau mai multe HARM, avion care la rândul lui încarcă în memoria rachetei coordonatele exacte ale sit-ului de distrus şi chiar dacă respectivul radar îşi opreşte activitatea, o face în zadar, HARM-ul bazându-se pe sistemul GPS de navigaţie cu ţinta deja achiziţionată.

ALARM/Air-Launched Anti-Radar Missile este destinată distrugerii bazelor terestre de apărare dotate cu radare, dar şi distrugerii radarelor de suprafaţă – mediul aerian de detectare a rachetelor. Această rachetă a intrat în calcule în anul 1990 în Războiul din Golf şi s-a dovedit a fi foarte eficientă. Principiul de funcţionare este acelaşi, inamicul chiar dacă opreşte transmisia radar este în continuare o ţintă pentru rachetă pentru că fusese deja achiziţionată. Este dotată cu paraşută care se deschide la apropierea de ţintă şi chiar dacă ţinta este distrusă înainte de a fi atinsă de rachetă, aceasta nu îşi opreşte cursul, ci dimpotrivă, loveşte în acelaşi loc.

4. Radarul OTH

Primul prototip de radar OTH/Over The Horizon a fost un real succes, având separate transmiţătorul de receptor, oferind o deschidere a unui arc de cerc cu valoarea de 60º pe distanţe de la 900 la 3.300 km. Ulterior, ruşii au descoperit radarul cu 180º vizibilitate datorită unor receptori adăugaţi.

Sovieticii, de asemenea, au studiat sistemele OTH începând cu anii 1950. Primul experiment s-a numit VEYER şi a avut loc în anul 1949. Următorul lor proiect s-a numit DUGA 2 şi a fost pus la punct pe coasta Mării Negre, în apropiere de Odessa. Acesta a fost considerat un succes în anul 1971 într-un exerciţiu de urmărire a rachetelor lansate din estul Oceanului Pacific împotriva localităţii Novaya Zemlya (separă Marea Barents de Marea Kara în nordul Rusiei). Acesta a fost urmat de un nou sistem operaţional cunoscut ca Steel Yard în anul 1976, aproape de Cernobîl, după care a fost implementat şi în SUA.

Cea mai recentă completare în reţeaua Jindalee a radarelor a fost descoperită de Departamentul australian al apărării în anul 1998 şi s-a finalizat în anii 2000. Era operat de unitatea de supraveghere şi forţele aeriene australiene. Jindalee este un radar multistatic (receptor multiplu) folosind OTH B, cu o rază suficientă pentru a


110 ____________________________________________________________________________

contracara posibilităţile de distrugere a reţelei. Bătaia oficială a radarului este de 3.000 km, dar a fost capabil să detecteze rachetele lansate de chinezi de la 5.500 km.

În anul 1990, în Franţa, a apărut radarul numit Nostradamus, dar a intrat în serviciul armatei franceze în anul 2005 şi este capabil să detecteze fiecare mişcare aeriană pe o rază de mai bine de 1.000 km.

5. Concluzii

Chiar dacă radarele nu sunt la fel de impresionante ca tancurile de 50 t, fiecare radar în parte a adus o contribuţie comparabilă cu o navă de luptă sau poate chiar mai consistentă. Radarul a fost şi va rămâne indiscutabil „arma” care a avut un cuvânt greu de spus în istorie şi în configuraţia actuală a graniţelor, şi se numără fără îndoială printre cele mai importante arme care au schimbat cursul evenimentelor de-a lungul războaielor purtate pe mare sau pe uscat.

Bibliografie 1. Angela D’Amico and Richard Pittenger A Brief History of Active Sonar. 2. Naval weapons of the world from 1880 to today: ASW weapons and mines,

ASW weapons (2008). Retrieved, 18 november 2009 from www.navweaps.com/weapons/WAMUS–ASW. htm.

3. http://www.2012en.ro/2012/01-bătălia-atlanticului/1939-1945 4. http://www.roportal.ro/articole/atacul-de-la-pearl-harbour-3964.htm 5. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/mitul-pearl-harbour-

atac-genial-posib.dezastru 6. http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia

naval%C4%83delaGuadalcanal 7. http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiulRece 8. http://www.radartutorial.eu/04history/lu04.ro.html 9. http://www.rumania.military.ro/tag/radare-navale-moderne

____________________________________________________________________________ 111

ÎN ATENŢIA AUTORILOR ARTICOLELOR

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 206 din 27.05.2004 privind buna

conduită în cercetarea ştiin ţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare

Articolele vor avea un caracter ştiinţific, bazat pe o temeinică documentare din partea autorului.

Textele trimise redacţiei spre publicare vor fi însoţite de înregistrarea lor pe suport magnetic şi vor conţine maximum opt pagini. Articolele ce conţin informaţii cu caracter militar se trimit în format electronic pe adresa Şcolii de Aplicaţie a Forţelor Navale de pe MILNET ([email protected]) cu menţiunea „pentru redactorul responsabil al Buletinului For ţelor Navale”, iar cele de interes public prin e-mail la adresa [email protected].

Redacţia îşi rezervă dreptul de a corecta stilul şi gramatica manuscriselor şi de a interveni asupra dimensiunii acestora, dar nu va recurge la schimbări majore atât în forma, cât şi în fondul articolului, fără a consulta autorul.

Am aprecia în mod deosebit solicitudinea autorilor articolelor dacă aceştia ar respecta următoarele norme de redactare:

- textele vor fi redactate în Microsoft Office Word, cu font Times New Roman, mărimea 14, spaţiate la un rând, utilizând opţiunea justify;

- desenele, schiţele, graficele şi imaginile vor fi în format JPEG, JPG sau GIF;

- manuscrisele vor respecta normele academice, utilizându-se ortografia Dicţionarului Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române (Editura Univers Enciclopedic, 2005);

- elementele obligatorii ale referinţei bibliografice pentru monografie (publicaţie neperiodică, respectiv publicaţie care apare într-un singur volum sau într-un număr limitat de volume) şi punctuaţia corespunzătoare, conform SR ISO 690:1996 sunt următoarele: autor persoană fizică (NUMELE, Prenumele) sau autor colectiv (organizaţie). Titlul lucrării . Ediţia. Informaţii asupra publicării în ordinea: Locul: Editor, An. ISBN.

- elementele obligatorii ale referinţelor bibliografice pentru articole din reviste sunt următoarele: autor (NUMELE, Prenumele). Titlul. În: (In:) Titlul revistei, localizare în cadrul revistei, astfel: an, desemnarea fasciculei: volum, parte, numărul revistei, paginaţia articolului.

Mulţumindu-vă pentru înţelegere, aşteptăm în continuare cu interes şi speranţă articolele Dumneavoastră!

Redacţia

112 ____________________________________________________________________________

– PAGINĂ ALBĂ –

Documents

Buletinul Forţelor Navale nr.19 / 2013