Dosar nr(...)(304/2009)

R O M A N I ACURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A III A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 510Şedinţa publică din 18.03.2009

Curtea constituită din: Preşedinte - (...) (...) Judecător - (...) (...) (...) Judecător - (...)-B. (...)-(...) Grefier - (...) D.

- XX -

M i n i s t e r u l P u b l i c - Parchetul de pe lângă Curtea de A P E L B U C U R E Ş T I este reprezentat de procurorul J. F..

Pe rol se află pronunţarea asupra recursurilor declarate de recurentul reclamant Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor D. şi de recurentul M i n i s t e r u l P u b l i c - Parchetul de pe lângă T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i, împotriva sentinţei civile nr. 1851 din 11.12.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât B. E. şi cu autoritatea tutelară de pe lângă Primăria V.

Cauza are ca obiect acţiune civilă pentru răpire internaţională de copii.Dezbaterile în cauză au avut loc în şedinţa publică din 11 martie 2009,

care face parte integrantă din prezenta, când pentru a da posibilitate părţilor să depună concluzii scrise şi având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea la data de 18 martie 2009 şi a decis următoarele:

C U R T E A

Prin acţiunea înregistrată sub nr(...) la data de 30.07.2008 pe rolul T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i secţia a IV a civilă, reclamantul Ministerul Justiţiei a chemat în judecată pe pârâtul B. E., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să dispună înapoierea minorei B. J. (...) la reşedinţa sa obişnuită din Belgia, la adresa 26 S. de la M., J. 1050.

Prin sentinţa civilă nr. 1851/11.12.2008 T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i secţia a IV a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul Ministerul Justiţiei în contradictoriu cu pârâtul B. E. şi cu Autoritatea Tutelară Primăria V.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că minora B. J. (...), născută la 30.04.2002 în V a rezultat din căsătoria petentei B. J. D. şi a pârâtului B. E..

1

Minora şi tatăl său au venit în Belgia, unde se afla reşedinţa petentei în noiembrie 2006, iar la data de 29.03.2008, pârâtul B. E. şi minora au revenit în România.

La data de 23.04.2008, reclamantul Ministerul Justiţiei a fost sesizat de către Autoritatea centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor C o n v e n ţ i e i d e l a H a g a din 1980 a statului belgian cu o cerere pentru înapoierea minorei B. J. (...).

Pentru a stabili dacă deplasarea copilului este ilicită în condiţiile art. 3 din C o n v e n ţ i a d e l a H a g a asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, instanţa a avut în vedere prevederile textului legal, potrivit cu care deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună, ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.

Dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.

Totodată, la analiza incidenţei art. 3 din C o n v e n ţ i a d e l a H a g a vor fi avute în vedere şi prevederile art. 14, potrivit cu care, pentru a se stabili existenţa unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite, în sensul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ţine seama în mod direct de legea şi de hotărârile judiciare sau administrative, recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reşedinţa obişnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoaşterea hotărârilor străine care ar fi astfel aplicabile.

Instanţa a apreciat că, potrivit legii statului belgian, petenta avea la data deplasării minorei dreptul de tutelă asupra ei, în sensul de a stabili locul de reşedinţă al acesteia şi autoritatea de a acţiona în numele ei, urmând a se clarifica dacă la data deplasării către România a minorei, mama exercita efectiv acest drept.

Îndeplinirea cerinţelor impuse de art. 12 nu este de natură a diminua aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 13 din Convenţie, conform cărora instanţa nu este obligată să dispună înapoierea, dacă aceasta înapoiere ar expune copilul la un pericol fizic ori psihic ori dacă, în orice chip, este de natură ar expune unei situaţii intolerabile.

Din înscrisurile ataşate la dosar nu rezultă că în prezent, prin înapoierea minorei pe teritoriul belgian, aceasta s-ar afla într-o situaţie în care interesul ei superior să fie ocrotit, câtă vreme petenta nu a făcut dovada că deţine o locuinţă corespunzătoare şi că realizează venituri îndestulătoare, împrejurări care pot fi calificate ca impedimente majore cu privire la creşterea, îngrijirea şi educarea unui copil de vârstă şcolară.

Inexistenţa unor date concrete şi semnificativ favorabile cu privire la comportamentul petentei în relaţiile de familie, dar şi în societate, precum şi

2

completa absenţă a unor probe din care să rezulte circumstanţele reale ale deplasării în România a pârâtului şi a minorei sunt aspecte de natură a nu combate prezumţia că, în prezent, prin înapoierea minorei pe teritoriul belgian, ea nu s-ar putea afla într-o situaţia de risc grav sau nu ar fi expusă unui pericol fizic sau psihic, ori unei situaţii intolerabile.

Împotriva acestei sentinţe au declarata recurs Ministerul Justiţiei şi M i n i s t e r u l P u b l i c – parchetul de pe lângă T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

În susţinerea motivelor de recurs, Ministerul Justiţiei arată că, instanţa de fond a apreciat că, potrivit legii statului belgian, petenta avea la data deplasării minorei dreptul de tutelă asupra ei, dar omite a mai analiza dacă exercita efectiv acest drept, deşi pentru a reţine incidenţa art. 3 din Convenţie o atare analiză era absolut necesară.

În mod corect, instanţa ar fi trebuit să constate că dispoziţiile art. 3 din C o n v e n ţ i a d e l a H a g a sunt îndeplinite, în sensul că mama a exercitat efectiv autoritatea părintească cu privire la copilul său minor, neexistând niciodată consimţământul său pentru deplasarea minorei, iar pe de altă parte, nu există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca, în orice alt chip să-l situeze într-o situaţie intolerabilă.

Recurenta susţine că, în cauză nu s-a făcut dovada faptului că mama nu a exercitat efectiv autoritatea părintească şi nici nu s-a făcut dovada incidenţei art. 13 lit. b din C o n v e n ţ i a d e l a H a g a.

Referindu-se la dreptul privind încredinţarea şi la sarcina probei, în raport de prevederile art. 13 din Convenţie, se arată în Raportul explicativ al Convenţiei E. E. că „delimitând domeniul de aplicare a Convenţiei, nu cere reclamantului decât unele probe care să evidenţieze faptul că el exercită în mod real îngrijirea persoanei copilului ; această circumstanţă trebuie să fie, în general destul de uşor de stabilit. De altfel, articolul 13 ne pune în faţa unei veritabile sarcini a probei în seama răpitorului, el este cel care trebuie să stabilească, pentru a evita înapoierea copilului, că persoana care avea dreptul privind încredinţarea nu o exercita efectiv. Deci, putem ajunge la concluzia că ansamblul convenţiei este construit pe prezumţia tacită că cel care îngrijeşte copilul exercită efectiv încredinţarea, idee ce trebuie înlăturată prin inversarea sarcinii probei.

Raportul explicativ al Convenţiei, cu referire la art. 13 reţine că „ în ceea ce priveşte art. 13, paragraful introductiv al primului alineat pune în lumină că sarcina probei circumstanţelor enunţate în subalineatele a şi b revine celui care se opune înapoierii copilului.

Prin urmare, în mod greşit a apreciat tribunalul că sarcina probei în ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 13 din Convenţie revine reclamantului.

În al doilea rând, hotărârea cuprinde şi motive contradictorii, în sensul că reţine că pârâtul nu a nesocotit dispoziţiile legislaţiei belgiene şi că nu a luat în mod unilateral o decizie care să o priveze de mamă de dreptul de a-şi fi exercitat efectiv drepturile şi îndatoririle faţă de minoră, deşi apreciază că nu a existat consimţământul mamei pentru venirea în România.

De altfel, la data de 09.06.2008, T r i b u n a l u l d e Primă Instanţă din E. a admis acţiunea reclamantei B. J. D., având ca obiect reglementarea

3

măsurilor provizorii cu privire la cererea de divorţ şi a hotărât, provizoriu, ca autoritatea părintească şi administrarea bunurilor cu privire la copilul minor J. să fie exercitate în mod exclusiv de doamna B. şi copilul să locuiască cu titlu principal la mama sa, urmând să fie înregistrat în registrele populaţiei de la locul de reşedinţă al mamei.

În al treilea rând, recurentul susţine că ideea Convenţiei este aceea de a reglementa doar un mecanism de returnare sumară şi de urgenţă a minorilor deplasaţi sau reţinuţi ilicit pe teritoriul altui stat decât acela care reprezintă reşedinţa lor obişnuită, căruia instanţele sesizate, trebuie să-i dea eficienţă. În această situaţie nu poate fi primită reţinerea instanţei de fond referitoare la necesitatea rămânerii minorei la reşedinţa bunicilor paterni în România, până la pronunţarea unei autorităţi competente cu privire la fondul dreptului privind încredinţarea, mai ales prin raportare şi la dispoziţiile art. 16 din Convenţie.

În recursul său, M i n i s t e r u l P u b l i c – Parchetul de pe lângă T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i susţine că sentinţa primei instanţe este dată cu încălcarea dispoziţiilor C o n v e n ţ i e i d e l a H a g a şi a legii 369/2004, în condiţiile în care, în speţă, reşedinţa minorei este în Belgia, iar autoritatea părintească cu privire la copil este exercitată în mod exclusiv de doamna B., conform sentinţei pronunţate de T r i b u n a l u l d e primă Instanţă de la E. din 09.06.2008.

Pe de altă parte, recurentul susţine că nu s-au administrat nici un fel de probe din care să rezulte că tatăl avea un drept exclusiv privind încredinţarea şi că mama nu exercita efectiv drepturile părinteşti cu privire la minoră, la momentul deplasării în România, fiind prezumat că îşi exercita aceste drepturi.

De altfel, nici nu a fost identificată o situaţie de excepţie, din cele prevăzute de art. 13, situaţie în care era necesar să se dispună înapoierea imediată a minorei în Belgia.

Pronunţând hotărârea criticată, instanţa nu a luat în considerare faptul că minora este crescută de bunicii paterni, oameni în vârstă şi cu venituri modeste, iar pârâtul nu a dovedit că are posibilitatea să se ocupe de creşterea şi educarea minorei.

Pentru aceste motive, ambele recurente solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul B. E. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În primul rând, intimatul susţine că, se ignoră faptul că a adus la cunoştinţa instanţei că, reclamanta B. J. D. nu mai locuieşte efectiv la adresa indicată în cererea de returnare şi că, la acest moment, nu a făcut nici un fel de dovezi cu privire la adresa sa de domiciliu.

Pe de altă parte, nu se poate reţine că prin hotărârea de divorţ s-a stabilit ca autoritatea părintească cu privire la minoră să fie exercitată de petentă, întrucât cererea de încredinţare a minorei, potrivit legii belgiene, se judecă separat de divorţ, în acel dosar fiind invocată excepţia de litispendenţă. Pe cale de consecinţă, nu se poate susţine că petenta exercita autoritatea părintească în baza hotărârii pronunţate de instanţa belgiană.

În mod greşit se reproşează instanţei că nu a administrat probe în cauză, întrucât sarcina probei revenea petentei, care nu a dovedit incidenţa art. 3 din

4

Convenţie. Intimatul susţine că, potrivit dovezilor pe care le-a administrat el este cel care se ocupă de creşterea şi educarea minorei, iar aspectul referitor la faptul că locuiesc la bunicii paterni nu este de natură să conducă la concluzia că el nu se preocupă de minoră.

Intimatul susţine că petenta nu are un domiciliu în Belgia, nu are un loc de muncă, aspecte de natură să o facă incapabilă să se ocupe de creşterea şi educarea minorei.

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, conform art. 304 indice 1 C. pr. civ., curtea constată că sunt fondate pentru următoarele considerente.

În fapt, la data de 10.11.2001 petenta B. J. D. s-a căsătorit cu pârâtul B. E. în România, oraşul V, din căsătorie rezultând minora B. J. (...), născută la 30.04.2002 în V.

În cursul lunii august 2006 petenta a plecat în Belgia, iar în noiembrie 2006 pârâtul şi minora s-au deplasat în Belgia pentru a locui împreună cu aceasta.

Conform declaraţiilor părţilor, coroborate cu probele administrate în cauză, în luna ianuarie 2008 soţii B. s-au separat în fapt, părţile convenind ca minora să locuiască cu mama în timpul săptămânii, iar la sfârşit de săptămână cu tatăl.

La data de 20.05.2008, petenta a introdus cerere de divorţ în Belgia. La data de 09.06.2008 T r i b u n a l u l d e Primă Instanţă din E. a admis acţiunea doamnei B. J. D. având ca obiect reglementarea măsurilor provizorii cu privire la divorţ şi a hotărât, provizoriu, ca autoritatea părintească şi administrarea bunurilor cu privire la copilul minor J. să fie exercitate în mod exclusiv de doamna B. şi copilul să locuiască cu titlu principal la mama sa, urmând ca domnul B. să plătească , cu titlu de contribuţie la cheltuielile copilului suma de 250 euro lunar.

În paralel, în România, pârâtul B. E. a solicitat la data de 3.04.2008, J u d e c ă t o r i e i V a s l u i să-i fie încredinţată spre creştere şi educare minora cu obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreţinere, dosarul având nr(...).

La data de 30.03.2008, invocând C o n v e n ţ i a d e l a H a g a din 1980, petenta cere statului belgian să solicite înapoierea minorei la reşedinţa sa obişnuită din Belgia, fiind sesizat Ministerul Justiţiei din România la data de 23.04.2008 de către Autoritatea Centrală din Belgia.

În ceea ce priveşte câmpul de aplicare a C o n v e n ţ i e i d e l a H a g a din 1980, curtea constată că, potrivit art. 3, "Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; şi b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost altfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit. Dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a, poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat", iar potrivit art. 19, "o

5

hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunţată în cadrul convenţiei, nu afectează fondul dreptului privind încredinţarea". Curtea constatat că, în speţă, sunt întemeiate motivele de recurs, întrucât sunt îndeplinite condiţiile art. 3 din Convenţie, luând în considerare că neînapoierea copilului a avut loc prin violarea unui drept privind încredinţarea (potrivit art. 5, în înţelesul Convenţiei, dreptul privind încredinţarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului şi îndeosebi acela de a hotărî asupra locului reşedinţei sale), drept care se exercita în mod efectiv de către mama minorei.

Astfel, în momentul deplasării în România copilul avea reşedinţa normală în Belgia, unde locuia împreună cu ambii părinţi din noiembrie 2006 şi era înscris la şcoală, iar potrivit legii statului belgian, ambii părinţi exercitau de plin drept autoritatea părintească împreună.

Prin urmare, independent de hotărârea T r i b u n a l u l u i d e Primă Instanţă din E., curtea reţine că, la momentul deplasării minorei în România, în martie 2008, potrivit legislaţiei belgiene, incidente în speţă, petenta exercita împreună cu pârâtul autoritatea părintească asupra minorei şi, ca atare tatăl nu avea dreptul să hotărască în mod unilateral deplasarea şi locul de domiciliu al minorei în România.

Cu privire la criticile formulate privind exercitarea efectivă, de către mamă a autorităţii părinteşti, curtea reţine că sunt întemeiate întrucât articolul 13 din Convenţie instituind o veritabilă sarcini a probei în seama răpitorului, el fiind cel care trebuie să stabilească, pentru a evita înapoierea copilului, că persoana care avea dreptul privind încredinţarea nu o exercita efectiv.

Este cert că, în cauză petenta exercita efectiv acest drept, contrar celor susţinute de intimat din întâmpinare, din probele administrate în cauză putând fi reţinut acest aspect, coroborat cu prezumţia instituită de prevederile Convenţiei. Astfel, conform înscrisurilor de la dosar, minora era înscrisă la şcoală, mama se preocupa efectiv de minoră, era prezentă la reuniunile şcolare şi era implicată în educaţia fiicei sale, astfel cum rezultă şi din declaraţii ale vecinilor sau din înscrisurile obţinute de la directorul şcolii din Belgia.

Pe de altă parte, sunt întemeiate şi criticile referitoare la nedovedirea vreunei situaţii de excepţie prevăzute la art. 13 din Convenţie, instanţa reţinând, în mod greşit, că returnarea minorei în Belgia ar fi de natură să o expună unui pericol fizic sau psihic ori, să o expună unei situaţii intolerabile.

Este de remarcat că, potrivit înscrisurilor de la dosar, petenta are un domiciliu stabil în Belgia, este înscrisă împreună cu minora în registrul populaţiei de la locul de domiciliu, face demersurile necesare pentru obţinerea unui venit stabil şi, conform măsurii provizorii dispuse de instanţa belgiană, minora are dreptul la plata unei pensii de întreţinere de 250 euro lunar, sumă pe care trebuie să o achite chiar pârâtul, aspecte ce conduc la concluzia că minora nu ar fi expusă nici unui pericol prin înapoierea sa.

Curtea apreciază că, pentru a reţine incidenta dispoziţiilor art. 13 era necesar ca pârâtul să dovedească, că returnarea minorei în Belgia creează un pericol, efectiv, pentru minoră, simplele sale afirmaţii cu privire la moralitatea îndoielnică a mamei sau la un eventual abandon al minorei, nesusţinut de probe concludente, neputând fi avute în vedere.

6

De altfel, aspectul referitor la veniturile realizate de oricare dintre părţile implicate, petentă sau intimat nu prezintă o relevanţă foarte mare în soluţionarea prezentului litigiu, instanţa nefiind investită cu o cerere definitivă privind încredinţarea minorei, ci doar cu o cerere de returnare la reşedinţa sa obişnuită. În acest din urmă caz, instanţa va examina, într-o procedură sumară, aspectele vizând condiţiile de viaţă oferite minorei de către părinţi şi doar prin prisma incidenţei unei situaţii de excepţie reglementate de art. 13 din Convenţie, în care nu s-ar putea dispune înapoierea minorei, ceea ce nu este cazul în speţă. Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. pr. civ curtea admite recursurile, modifică în tot sentinţa recurată în sensul că admite acţiunea şi obligă pârâtul să înapoieze pe minora B. J. (...) la reşedinţa sa obişnuită din Belgia, în termen de două luni de la data prezentei hotărâri, sub sancţiunea unei amenzi civile de 500 lei în favoarea statului român, conform art. 11 alin. 2 din legea nr. 369/2004.

Potrivit art. 26 alineatul ultim din Convenţie, suportarea cheltuielilor pentru înapoierea minorei sunt în sarcina pârâtului B. E..

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile formulate de recurentul-reclamant MINISTERUL JUSTIŢIEI ŞI LIBERTĂŢILOR D. şi de recurentul M I N I S T E R U L P U B L I C – PARCHETUL DE PE LÂNGĂ T R I B U N A L U L B U C U R E Ş T I, împotriva sentinţei civile nr.1851/11.12.2008, pronunţată T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimatul-pârât B. E. şi cu AUTORITATEA TUTELARĂ DE PE LÂNGĂ PRIMĂRIA V.

Modifică în tot sentinţa recurată în sensul că admite acţiunea.Obligă pârâtul să înapoieze minora B. J., născută la 30.04.2002, la

reşedinţa sa obişnuită din Belgia, în termen de două luni de la data prezentei hotărâri, sub sancţiunea unei amenzi civile de 500 lei în favoarea Statului.

Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18.03.2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, (...) (...) (...) (...) (...) (...)-B. (...) (...)

GREFIER, (...) D.

7

Red.A.D.T.U.. A.D.T./I.C.D.2 ex./31.03.2009T.B. – Secţia a IV-a Civ. – C. C. J.

8