sociologie juridica ion vladut

ION VLĂDUŢ

SOCIOLOGIE JURIDICĂ

Note de curs şi teste de autoevaluare

Ediţia a II-a

Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Sociologie juridică: note de curs şi teste de autoevaluare / Ion Vlăduţ. – Ed. a 2-a. – Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004

Bibliogr. 200 p; 20,5 cm ISBN 973-725-160-1

316.334.4(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004

Redactor: Maria CERNEA

Tehnoredactor: Marian BOLINTIŞ Coperta: Marilena BĂLAN-GURLUI

Bun de tipar: 25.11.2004; Coli tipar: 12,5

Format: 16/61x 86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei, nr.313, Bucureşti, Sector 6,

Oficiul Poştal 83 Telefon, fax: 410 43 80; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected]


UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT

Conf. univ. dr. ION VLĂDUŢ

SOCIOLOGIE JURIDICĂ

Note de curs

şi teste de autoevaluare Ediţia a II-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2003


5

CUPRINS

Cuvânt înainte ………………………………………………………….. 11

Partea I

PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ ASUPRA DREPTULUI

Capitolul I GENEZA, EVOLUŢIA ŞI STATUTUL ŞTIINŢIFIC

ACTUAL AL SOCIOLOGIEI JURIDICE ♦ OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI JURIDICE … 17

1. Sociologia generală şi sociologiile de ramură ……………… 172. Definiţia, obiectul şi problematica sociologiei juridice …….. 183. Metodele sociologiei juridice ………………………………. 204. Sociologia juridică şi sociologia generală ………………….. 205. Sociologia juridică şi ştiinţa dreptului ……………………… 216. Sociologiile juridice particulare …………………………….. 22

♦ GENEZA ŞI EVOLUŢIA SOCIOLOGIEI JURIDICE …………... 23

1. Momente premergătoare constituirii sociologiei juridice …... 232. Constituirea sociologiei juridice ca ştiinţă autonomă ………. 253. Contribuţii la dezvoltarea sociologiei juridice ……………… 29

♦ MOMENTE DIACRONICE ÎN GÂNDIREA SOCIOLOGICO-

JURIDICĂ ROMÂNEASCĂ …………………………………….... 31

1. Fondatori ai sociologiei juridice româneşti ………………… 312. Sociologia juridică românească în perioada postbelică …….. 35

◊ Termeni-cheie ……………………………………………………….. 36


6

◊ Bibliografie obligatorie ……………………………………………... 38◊ Bibliografie suplimentară …………………………………………... 39◊ Bibliografie facultativă ……………………………….…………….. 39

Capitolul II

PROBLEME TEORETICE FUNDAMENTALE ALE SOCIOLOGIEI JURIDICE

♦ FENOMENELE JURIDICE ………………………………………... 40

1. Definirea fenomenelor juridice ……………………………... 402. Fenomenele juridice primare şi secundare …………………. 403. Fenomenele juridice de putere şi de subputere ……………... 414. Fenomene-instituţii şi fenomene-caz ………………………... 425. Fenomene contencioase şi necontencioase …………………. 42

♦ NORMELE JURIDICE ÎN SISTEMUL NORMELOR SOCIALE … 43

1. Societatea umană, activitatea normată şi ordinea de drept …. 432. Norme şi sancţiuni sociale ………………………………….. 443. Caracterul specific al normelor juridice ……………………. 46

♦ DREPTUL – INSTRUMENT AL CONTROLULUI SOCIAL …… 48

1. Noţiunea de control social. Formele, mijloacele şi agenţii controlului social …………………………………………… 48

1.1. Noţiunea de control social ……………………………... 481.2. Formele controlului social ……………………………... 491.3. Mijloacele controlului social …………………………... 501.4. Agenţii controlului social ……………………………… 50

2. Dreptul – instrument de realizare a controlului social. Funcţiile şi disfuncţiile dreptului …………………………………………... 51

2.1. Concepţii şi puncte de vedere privind rolul dreptului ca instrument al controlului social ……………………….. 512.2. Funcţiile şi disfuncţiile dreptului ……………………… 53

♦ DREPTUL CA INSTRUMENT AL SCHIMBĂRII SOCIALE ….

55

1. Conceptul de schimbare socială …………………………….. 552. Condiţii ale schimbării sociale prin drept …………………... 553. Strategii legislative de promovare a schimbării sociale ……. 56


7

♦ ACULTURAŢIA JURIDICĂ ………………………………………. 56

1. Procesul de aculturaţie. Aculturaţia juridică ………………... 562. Formele aculturaţiei juridice ………………………………... 573. Efectele aculturaţiei juridice ………………………………... 58

3.1. Efectele aculturaţiei juridice asupra sistemului de drept …. 583.2. Efectele aculturaţiei juridice asupra grupurilor sociale …. 593.3. Efectele aculturaţiei juridice asupra indivizilor ……….. 59

♦ FUNCŢIILE SOCIOLOGIEI JURIDICE ………………………….. 60

1. Funcţia descriptivă ………………………………………….. 602. Funcţia explicativă ………………………………………….. 613. Funcţia critică ………………………………………………. 614. Funcţia practică ……………………………………………... 62

4.1. Rolul sociologiei juridice în procesul legislativ ……….. 624.2. Rolul sociologiei juridice în domeniul jurisprudenţei …. 634.3. Rolul sociologiei juridice în domeniul raporturilor contractuale ……………………………………………. 64

5. Funcţia didactică ……………………………………………. 65◊ Termeni-cheie ………………………………………………………. 65◊ Bibliografie obligatorie ……………………………….…………… 68◊ Bibliografie suplimentară …………………………….……………. 68◊ Bibliografie facultativă …………………………………………….. 69◊ Teste de autoevaluare ……………………………………………... 69

Partea a II-a

METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE A DREPTULUI

Capitolul III

GENERAL ŞI PARTICULAR ÎN METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE EMPIRICE A DREPTULUI

♦ PROBLEME GENERALE ALE METODOLOGIEI CERCETĂRII

SOCIOLOGICE …………………………………………………… 111

1. Delimitări conceptuale: metodă, metodologie, procedee, tehnici de cercetare, instrumente de investigare ……………

111


8

2. Tipuri de cercetări sociologice empirice ……………………. 1123. Principalele metode şi tehnici de investigare a fenomenelor sociale ……………………………………………………… 1124. Etapele cercetării sociologice empirice …………………….. 1145. Principii metodologice şi cerinţe ale cercetării sociologice empirice ……………………………………………………. 117

♦ PARTICULARITĂŢI METODOLOGICE ALE CERCETĂRII EMPIRICE A FENOMENELOR JURIDICE ……………………

119

1. Adaptarea metodelor de cercetare ale sociologiei generale la specificul fenomenelor juridice ……………………………... 119

2. Principiile cercetării sociologice a fenomenelor juridice …... 1193. Domeniile cercetării sociologico-juridice empirice ………… 1204. Cercetarea empirică a diferitelor fenomene juridice în perioada postbelică …………………………………………………... 122

◊ Termeni-cheie ……………………………………………………….. 123◊ Bibliografie obligatorie ……………………………………………… 124◊ Bibliografie suplimentară …………………………………………… 125◊ Bibliografie facultativă ……………………………………………… 125

Capitolul IV

METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ A FENOMENELOR JURIDICE

♦ ANCHETA SOCIO-JURIDICĂ ŞI SONDAJUL DE OPINIE

LEGISLATIVĂ …………………………………………………… 126

1. Ancheta sociologică şi sondajul de opinie publică (probleme generale) ………………………………………………….. 1262. Unele particularităţi ale anchetei socio-juridice prin sondaj …. 1303. Sondajul de opinie legislativă; valoarea şi limitele sale ……. 136

♦ TEHNICA ANALIZEI SOCIOLOGICE DE JURISPRUDENŢĂ ….. 138

1. Analiza conţinutului – tehnică sociologică de cercetare a comunicării ………………………………………………… 1382. Documentele juridice şi nonjuridice – surse ale cunoaşterii sociologice a dreptului ……………………………………... 1413. Tehnica analizei sociologice de jurisprudenţă (particularităţi) .... 143


9

♦ EXPERIMENTUL LEGISLATIV ŞI EXPERIMENTUL JUDICIAR .. 147

1. Experimentul psihosociologic (probleme generale) ………... 1472. Experimentul legislativ ……………………………………... 1493. Experimentul judiciar ………………………………………. 153

♦ SCALAREA ATITUDINII CETĂŢENILOR FAŢĂ DE LEGE ŞI JUSTIŢIE …………………………………………………………….. 154

1. Scalarea – tehnică de măsurare a unor fenomene sociale şi psihosociale …………………………………………………. 1542. Scalarea atitudinii cetăţenilor faţă de lege şi justiţie ……….. 157

◊ Termeni-cheie ……………………………………………………… 159◊ Bibliografie obligatorie ……………………………………………. 161◊ Bibliografie suplimentară ………………………………………….. 161◊ Bibliografie facultativă …………………………………………….. 162◊ Teste de autoevaluare ……………………………………………… 162


10


11

CUVÂNT ÎNAINTE După anul 1989, în planurile de învăţământ ale majorităţii

facultăţilor de drept din ţara noastră, fie că acestea făceau parte din sistemul învăţământului de stat, fie din sistemul învăţământului privat, şi-a făcut apariţia o nouă disciplină de studiu: Sociologia juridică. Includerea acestei discipline în planurile de învăţământ ale facultăţilor de drept nu a reprezentat vreun capriciu al diriguitorilor acestor instituţii, ci un răspuns cât se poate de raţional la constatarea evidentă că „dreptul se întemeiază pe sociologie şi [...] fără realităţile acesteia el nu poate avea înţeles” (Mircea Djuvara).

În calitatea ei de ramură a sociologiei generale, indiferent de statutul pe care îl are (disciplină obligatorie, opţională sau facultativă), Sociologia juridică a devenit, deşi mai târziu decât în alte ţări ale lumii, o prezenţă necesară în planurile de învăţământ ale facultăţilor de drept din România. În consecinţă, o mare parte a studenţilor în drept vor trece printr-o procedură de evaluare (examen, colocviu etc.) a cunoş-tinţelor lor de sociologie juridică. Parcurgerea unei astfel de proceduri reprezintă întotdeauna un moment de referinţă în viaţa unui student; succesul sau insuccesul acestuia într-o astfel de încercare având, de la caz la caz, repercusiuni, mai mari sau mai mici, asupra evoluţiei traiectoriei sale universitare şi, nu în ultimul rând, asupra carierei sale de mai târziu. În consecinţă, trecerea unui student printr-o astfel de procedură, indiferent de forma în care ea se desfăşoară, îl determină pe acesta să caute cele mai eficiente modalităţi de pregătire şi, în subsidiar, cele mai adecvate instrumente de lucru cu ajutorul cărora să ducă la bun sfârşit un astfel de demers.

În paleta largă a acestor modalităţi se înscrie, şi în ultima vreme cu un ecou parcă din ce în ce mai larg, pregătirea studenţilor după sinteze de curs, urmate de autoadministrarea, în scop evaluativ, a testelor de cunoştinţe. O dovadă a existenţei unui mare interes din partea celor care urmează să susţină anumite examene pentru materialele didactice de


12

acest gen o reprezintă şi faptul că o serie de edituri prestigioase, răspunzând acestui interes, publică astfel de lucrări. Este cazul, spre exemplu, al editurii „Humanitas Educaţional”, care, pentru a veni în sprijinul elevilor şi al cadrelor didactice care pregătesc diferite tipuri de examene, a lansat o întreagă colecţie în acest scop, colecţie sugestiv intitulată „Examene”, în care publică un număr însemnat de culegeri de texte pentru varii discipline de învăţământ. Acelaşi lucru l-au făcut şi alte edituri implicate în viaţa şcolară („Corint”) sau universitară („Lumina Lex”, „All” etc.), care au purces de îndată la astfel de demersuri publicistice.

Întrucât actualii noştri studenţi, foşti elevi de liceu în anii din urmă, sunt deja familiarizaţi cu astfel de modalităţi şi instrumente de pregătire şi de evaluare, prin lucrarea de faţă încercăm să punem la îndemâna acestora, atât a celor care urmează cursurile de zi ale acestei facultăţi de profil, cât mai ales a celor care au optat pentru învăţământul cu frecvenţă redusă, ori la distanţă, un necesar şi util instrument de lucru în pregătirea examenelor pe care aceştia le vor avea de trecut.

Făcând apel la culegerea de faţă în scopul pregătirii exame-nului, colocviului sau a testului final la disciplina Sociologie juridică, studenţii vor putea beneficia de mai multe avantaje. În primul rând, prezenta lucrare are o structură complexă, prin faptul că volumul cuprinde sintezele celor două părţi ale cursului, bibliografia aferentă acestora (obligatorie, suplimentară şi facultativă) şi testele de autoevaluare a cunoştinţelor dobândite.

În al doilea rând, sintezele disciplinei şi testele de autoevaluare incluse în această lucrare au fost concepute în conformitate cu planul de învăţământ al facultăţii de drept şi cu programa analitică a disciplinei şi se află în acord deplin cu exigenţele facultăţii relative la conţinutul informativ, formativ şi obiectivele didactice ale disciplinei.

În al treilea rând, volumul le oferă studenţilor posibilitatea de a-şi recapitula, sistematiza şi esenţializa materia.

În al patrulea rând, cei interesaţi vor avea posibilitatea să se familiarizeze cu forma şi structura întrebărilor, cu gradul lor de dificultate şi cu exigenţele baremelor după care se va face notarea răspunsurilor.

Nu este deloc de neglijat nici faptul că, utilizând criterii cât se poate de obiective, care-şi află fundamentul în testele de cunoştinţe, fiecare student va putea să-şi evalueze propriul nivel de pregătire în vederea susţinerii examenului la disciplina Sociologie juridică şi, în


13

funcţie de rezultatele acestei activităţi, să ia, în continuare, măsurile pe care le crede de cuviinţă.

Însă, înainte de a încheia aceste rânduri introductive, autorul se simte dator să precizeze faptul că sintezele şi testele de autoevaluare cuprinse în paginile lucrării de faţă, cu toate valenţele lor pozitive, nu-şi propun să înlocuiască manualul, care, ca orice lucrare de acest gen, este mult mai bogat în informaţii, pe care le redă prin definiţii, tipologii, teorii explicative, puncte de vedere, diverse exemple, conexiuni între temele şi problemele tratate etc.

De aceea, pentru o temeinică însuşire a cunoştinţelor din domeniul sociologiei juridice, autorul recomandă tuturor studenţilor să se aplece cu atenţie mai întâi asupra manualului şi a bibliografiei indicate, apoi asupra sintezelor şi, abia în final, să recurgă la completarea testelor de autoevaluare, care numai aşa îşi vor putea împlini adevăratele lor rosturi în procesul de învăţare.

Autorul


14


15

PARTEA I

PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ ASUPRA DREPTULUI

Capitolul I GENEZA, EVOLUŢIA ŞI STATUTUL ŞTIINŢIFIC ACTUAL AL SOCIOLOGIEI JURIDICE

Capitolul II

PROBLEME TEORETICE FUNDAMENTALE ALE SOCIOLOGIEI JURIDICE

TESTE DE AUTOEVALUARE


16


17

Capitolul I

GENEZA, EVOLUŢIA ŞI STATUTUL ŞTIINŢIFIC

ACTUAL AL SOCIOLOGIEI JURIDICE

♦ OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI JURIDICE

1. Sociologia generală şi sociologiile de ramură În 1838, filosoful francez Auguste Comte, în lucrarea sa Course

de philosophie positive, punea bazele unei noi ştiinţe sociale – sociologia.

Din multitudinea de definiţii întâlnite în literatura sociologică străină şi românească am selectat pe acelea care ni s-au părut mai potrivite scopurilor noastre:

– Traian Herseni definea sociologia ca ştiinţa care se ocupă cu studiul „formelor de coexistenţă sau de convieţuire umană şi a fenomenelor care se ivesc şi se dezvoltă din această împrejurare”.

– sociologul polonez Jan Szczepański considera că sociologia studiază „fenomenele şi procesele de apariţie a diferitelor forme de viaţă colectivă a oamenilor, structurile acestor colectivităţi, fenomenele şi procesele care intervin în aceste colectivităţi, care derivă din interacţiunea reciprocă a oamenilor, forţele coercitive şi forţele care dispersează aceste colectivităţi, mutaţiile şi transformările care survin în cadrul lor”.

– pentru Petre Andrei, sociologia este ştiinţa care „studiază în mod obiectiv, în primul rând, existenţa socială sub aspectul ei static-structural şi, apoi, aspectul dinamic-funcţional al ei, arătând fazele şi tipurile sociale realizate”.

Sintetizând definiţiile de mai sus, putem defini sociologia ca ştiinţa care se ocupă cu studiul explicativ şi comprehensiv al societăţii umane în integralitatea ei, sub aspectul genezei, structurii, dinamicii şi funcţionalităţii acesteia, precum şi al unor fenomene şi procese ale realităţii sociale în complexitatea legăturilor lor cu întregul.

Ca urmare a complexităţii extraordinare ce caracterizează socie-tatea umană, dar şi datorită rapidelor acumulări ce au avut loc în planul teoriei şi practicii sociologice, la puţin timp de la naşterea noii ştiinţe, în sânul acesteia s-a declanşat un proces de desprindere a mai


18

multor ramuri – sociologia culturii, sociologia moralei, sociologia religiei, sociologia dreptului, sociologia cunoaşterii, sociologia populaţiei etc.

În acest context, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, s-a constituit şi sociologia juridică, ce „a emers din sociologia generală ca o subdisciplină sociologică care a urmărit să teoretizeze asupra caracterului social al fenomenelor juridice”. Bazele ei ca subdisciplină sociologică au fost puse în Franţa, de Auguste Comte, însă constituirea ei ca ştiinţă de interferenţe între sociologie şi drept se leagă de numele lui Émile Durkheim, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Specializarea sociologiei în domeniul dreptului, ca segment fundamental al realităţii sociale, a fost benefică pentru acesta, întrucât a dus la o mai bună cunoaştere a fenomenelor juridice, la explicarea, înţelegerea şi chiar prognozarea acestora din perspectiva socialului.

2. Definiţia, obiectul şi problematica sociologiei juridice – Potrivit opiniei juristului austriac Eugen Ehrlich, sarcina

specifică a sociologiei juridice este aceea de a studia „ordinea paşnică şi spontană a societăţii” care se află sub „propoziţiile abstracte ale dreptului, elaborate, de regulă, de către stat şi sub deciziile elaborate, de preferinţă, de tribunale”.

– Hermann Kantorowicz consideră că sociologia juridică ar avea ca obiect de studiu raporturile dintre drept şi ceilalţi factori de civilizaţie.

– Theodor Geiger făcea distincţie între sociologia materială a dreptului, care cercetează condiţionarea şi determinarea dreptului de către societate, şi sociologia formală a dreptului, care studiază modul în care dreptul, înţeles ca sistem cultural, modelează şi reglementează viaţa socială.

– Sociologul francez George Gurvitch considera, însă, că socio-logia juridică se ocupă cu studiul realităţii sociale depline a dreptului în corelaţie funcţională cu tipurile de cadre sociale care îi corespund, cu variaţiile dreptului, fluctuaţia tehnicilor şi doctrinelor sale, rolul divers al grupurilor de jurişti, precum şi regularităţile tendenţiale ale genezei dreptului şi factorilor acesteia în interiorul structurilor sociale globale şi parţiale.

– Pentru Jean Carbonnier, sociologia juridică are ca obiect de studiu fenomenele juridice sau fenomenele de drept, abordând toate fenomenele sociale în care dreptul poate fi cauză, efect, sau ocazie.

Sintetizând, vom considera că sociologia juridică se ocupă cu studiul realităţii sociale integrale a dreptului, precum şi al fenomenelor


19

şi proceselor acestei realităţi, sub aspectul genezei, structurii, dinamicii şi funcţionalităţii lor în cadrul societăţii.

Pornind de la definiţia propusă, considerăm că sociologia juri-dică trebuie să abordeze patru mari domenii ale realităţii sociale a dreptului:

a) geneza dreptului; b) structura dreptului; c) dinamica dreptului; d) funcţionalitatea dreptului. În aceste condiţii, apreciem că se poate vorbi despre: – sociologia juridică genetică, ce ar studia apariţia dreptului şi

factorii de configurare ai acestuia; – sociologia juridică structural-sistemică, ce ar pune în lumină

elementele componente ale realităţii sociale a dreptului, legăturile dintre ele şi caracterul de totalitate, de integralitate al acesteia;

– sociologia juridică dinamică, ce ar aborda transformările dreptului, tendinţele de evoluţie ale acestuia şi factorii care le generează;

– sociologia juridică funcţionalistă, care ar trebui să pună în evidenţă modul de manifestare a dreptului ca realitate socială în raport cu propriile sale componente şi în raport cu societatea, funcţiile şi disfuncţiile dreptului.

Sociologia juridică, opinează Traian Herseni, se ocupă de modul în care se elaborează legile, de criteriile şi urmările lor sociale, de organizaţiile şi instituţiile judiciare şi poliţieneşti care le asigură aplicarea şi sancţionează abaterile. Ea acordă o atenţie deosebită normelor juridice, modului în care sunt înţelese şi aplicate, respectate sau încălcate, ocolite sau răstălmăcite şi consecinţele sociale care decurg de aici.

O preocupare specială a sociologiei juridice este studiul inegalităţilor de ordin legal, al abuzurilor sociale cu acoperire legală, al sustragerilor de la aplicarea legilor, al forţelor sociale „mai presus de lege”, precum şi studiul concordanţei legilor cu realităţile sociale, al măsurii în care legile contribuie la buna desfăşurare sau împiedică activităţile sociale.

În acelaşi cadru, se studiază opiniile oamenilor cu privire la calitatea legilor, moralitatea, utilitatea şi aplicabilitatea lor, aprecierea dreptului din perspectiva dreptăţii, atitudinile şi manifestările sociale favorabile sau potrivnice legilor existente, modificării, înlocuirii sau desfiinţării lor.


20

3. Metodele sociologiei juridice Sociologia juridică face apel, în primul rând, la metodele ştiinţelor

sociale: metoda logică, metoda tipologică, metoda comparativă, metoda istorică, metoda statistică, metoda teleologică, metoda modelării etc.

În al doilea rând, ea face apel la metodele sociologiei generale: observaţia sociologică, analiza de conţinut, ancheta, sondajul de opinie, scalarea atitudinilor, studiul de caz, experimentul sociologic etc.

Toate aceste metode sunt însă adaptate la specificul realităţii sociale a dreptului. De aceea, în investigarea fenomenelor juridice sociologia dreptului va utiliza un set de metode adaptate, precum experimentul legislativ sau juridic, analiza sociologică a jurisprudenţei, monografia juridică, sondajul de opinie legislativă etc.

4. Sociologia juridică şi sociologia generală

Deşi ramură a sociologiei, sociologia juridică se prezintă ca o

disciplină unitară, autonomă, cu un anumit grad de independenţă. Faţă de sociologie, care studiază realitatea socială integrală,

sociologia juridică are ca obiect de studiu numai un segment al acesteia – domeniul fenomenelor juridice, pentru cunoaşterea specificului cărora nu este suficientă studierea lor numai de către sociologia generală. Deşi cele două discipline au o vocaţie egală de a sesiza fenomenele sociale ca totalităţi, fiecare le studiază dintr-o perspectivă proprie: sociologia din perspectiva socialului în general, a socialului nonjuridic, sociologia dreptului din perspectiva juridicului, a socialului juridic. Spre exemplu, în ceea ce priveşte încheierea unui contract de drept civil, sociologia generală poate releva condiţiile economice care pot influenţa încheierea sau neîncheierea acestuia, normele morale ce guvernează acest fenomen etc., pe când sociologia juridică va evalua măsura în care reglementările juridice în materie favorizează ori, dimpotrivă, împiedică încheierea contractului respectiv.

Sociologia juridică a intrat în posesia unei bogate moşteniri conceptuale şi metodologice din patrimoniul ştiinţific al sociologiei generale. Astfel, concepte precum control social, constrângere socială, aculturaţie, statut social, rol social etc. nu sunt decât concepte ale sociologiei generale asupra cărora sociologia juridică a pus un accent de drept. La fel stau lucrurile cu un număr de noţiuni care par să corespundă în exclusivitate fenomenelor juridice, cum ar fi familia conjugală, proprietatea sau puterea, care, iniţial, au fost identificate tot de sociologia generală. În plus, mare parte din


21

metodele sociologiei juridice nu sunt decât adaptări la domeniul dreptului ale unor metode deja puse la punct de sociologia generală.

În concluzie, putem spune că sociologia juridică este o disciplină de aceeaşi natură cu sociologia generală şi reprezintă una dintre cele mai importante ramuri ale acesteia.

5. Sociologia juridică şi ştiinţa dreptului

Abordând problematica poziţiei sociologiei dreptului în raport

cu sistemul ştiinţelor juridice, menţionăm că în gândirea sociologico-juridică s-au conturat două orientări majore:

a) una care integrează sociologia dreptului în sistemul ştiinţelor juridice;

b) alta care plasează sociologia dreptului în afara sistemului ştiinţelor juridice.

În cazul primei orientări, s-a pornit de la premisa că plasarea acesteia în afara sistemului ar echivala cu desprinderea de obiectul ei de studiu. Un alt argument pe care îl aduc susţinătorii acestei orientări este acela că integrarea sociologiei juridice în sistemul ştiinţelor juridice s-ar datora existenţei unei teorii generale a dreptului, căreia aceasta ar trebuie să i se subordoneze.

Cea de a doua orientare (predominantă în rândul specialiştilor) consideră că sociologia dreptului reprezintă o disciplină de sine stătătoare, care nu face parte din sistemul ştiinţelor juridice. Ea este o ramură a sociologiei, o disciplină specializată în cercetarea, din perspectiva acestei ştiinţe, a unor fenomene sociale particulare, a fenomenelor juridice.

Între ştiinţa dreptului şi sociologia juridică diferenţa nu ţine de obiectul de studiu, ci este o diferenţă de unghi de viziune. Acelaşi obiect pe care ştiinţa dreptului îl analizează din interior, sociologia juridică îl cercetează din afară. Juriştii se află în interiorul unui sistem juridic naţional şi, de aceea, orice încercare de a cunoaşte fenomenele juridice îi transformă în interpreţi, orice judecată de valoare pe care o emit îi preface în legislatori potenţiali. Sociologii rămân în afara sistemului pe care îl cercetează, iar observaţiile pe care le fac nu vor fi, cel puţin teoretic, influenţate de conţinutul fenomenelor juridice. Astfel, sociologia juridică se caracterizează prin acea separare radicală, proprie ştiinţelor experimentale, dintre cercetător şi obiectul investigaţiilor sale. În aceste condiţii, sociologia dreptului vede fenomenele juridice în exterioritatea acestora, în raporturile lor cu alte fenomene juridice, cu cele politice, morale, economice etc., cu sistemul social global. Juriştii


22

vor realiza cunoaşterea aceloraşi fenomene de drept pe cale deductivă, speculativă, realizând diferite interpretări, argumentări, judecăţi de valoare, pe când sociologii le vor cunoaşte pe cale inductivă, factuală, prin descrieri etnografice, analize statistice, anchete sociale etc.

Din altă perspectivă se poate spune că deosebirea dintre sociologia dreptului şi ştiinţa juridică se referă la profunzimea analizei dimensiunii sociale a fenomenului juridic, ca obiect de studiu.

6. Sociologiile juridice particulare

Printr-un proces de specializare crescândă, propriu tuturor ştiinţelor

contemporane, sociologia juridică se divide într-o serie de subramuri sau sociologii juridice particulare, care se constituie fie pornind de la categoriile dreptului, fie de la acelea ale sociologiei.

Prima cale constă, în principiu, în proiectarea în plan sociologic a ramurilor dreptului. Prin urmare, am putea presupune că vom avea de-a face cu o sociologie a dreptului civil, cu una a dreptului penal, cu alta a dreptului constituţional etc. Dezvoltarea sociologiilor juridice particulare a fost însă foarte inegală, în unele ramuri de drept dezvoltarea sociologică specifică fiind facilitată sau frânată de preexistenţa în domeniul respectiv a unor discipline independente, cum ar fi sociologia politică în sfera drep-tului constituţional şi criminologia în domeniul dreptului penal. O altă problemă care se ridică în faţa clasificării sociologiilor juridice particulare după criteriul ramurii de drept este aceea că, în substanţa lor sociologică, fenomenele juridice primare (legea, judecata) nu diferă deloc de la o ramură de drept la alta.

Divizarea sociologiei juridice poate fi dusă până la instituţiile ramurilor de drept şi de aceea ne putem lesne imagina o sociologie autonomă a proprietăţii sau a succesiunii. Dar fundamentarea ştiinţifică a unor astfel de sociologii este departe de a fi fost realizată.

În ceea ce priveşte procesul de diferenţiere internă a sociologiei juridice, acesta se manifestă şi în funcţie de ceea ce specialiştii americani numesc „actorii dreptului”: legislatorul şi judecătorul. Pornind de la aceştia se constituie o sociologie legislativă şi o sociologie judiciară.

În ceea ce priveşte constituirea unor sociologii juridice particulare, care să-şi aibă sorgintea în ramurile sau categoriile sociologiei generale, se constată că nici acestea nu au reuşit încă să se erijeze în discipline de sine stătătoare.

Realitatea este că în sfera sociologiei juridice se constată un proces de diferenţiere internă a acesteia în sociologii juridice particulare, fără ca până în momentul de faţă acestea să fi reuşit să dobândească un statut de


23

discipline autonome. Este vorba, mai degrabă, de începuturile acestui proces, care, fără îndoială, va fi de lungă durată şi se va dezvolta o dată cu maturizarea şi îmbogăţirea, sub aspect teoretic şi empiric, a sociologiei juridice înseşi.

♦ GENEZA ŞI EVOLUŢIA SOCIOLOGIEI JURIDICE

1. Momente premergătoare constituirii sociologiei juridice Aristotel. Gândirea de factură sociologico-juridică a lui Aristotel

este cristalizată în operele sale fundamentale Etica nicomahică şi Politica.

În concepţia sa, societatea este guvernată de Nomos (ordinea socială eficientă), adică ansamblul regulilor de conduită socială, eficiente într-un mediu social dat. Nomos-ul este un fenomen social concret, supus unei dinamici specifice. Factorii generatori şi transformatori ai Nomos-ului sunt Filia (solidaritatea socială) şi Coinoniai (grupurile particulare).

Dreptul nu reprezintă pentru Aristotel decât formularea raţională a exigenţelor impuse de Nomos, fiind deci totalitatea exigenţelor juridice fixate în formule abstracte şi statice, ansamblul legilor edictate de stat. Dreptul are tendinţa de a rămâne în urma Nomos-ului şi, de aceea, el va trebui să se adapteze permanent ordinii sociale eficiente.

În ce priveşte raporturile dintre drept şi grupurile particulare existente în societate, Aristotel distinge următoarele specii ale dreptului:

– dreptul familiei conjugale şi casnice; – dreptul satelor constituite prin asociaţii de familie; – dreptul oraşelor; – dreptul diferitelor asociaţii fraterne; – dreptul statului (ca grup politic), care, în funcţie de forma de

guvernământ, poate fi: drept monarhic, drept aristocratic, drept al politiei, drept al tiraniei, drept al oligarhiei şi drept al democraţiei.

De asemenea, Aristotel distinge trei tipuri de drept care se constituie în funcţie de formele de sociabilitate: dreptul penal, dreptul contractual şi dreptul distributiv.

Montesquieu a reuşit să descrie experienţele juridice în cele mai diferite sfere ale civilizaţiei umane, ceea ce i-a permis să constate că dreptul „este ceea ce este şi nu ceea ce trebuie să fie”.

Pentru Montesquieu, dreptul se prezintă ca alcătuire de legi, legi pe care el le defineşte ca „raporturi necesare care derivă din natura


24

lucrurilor”. Acest drept este „stabilit de legislator” dinainte, de undeva de sus, în formule concise şi rigide: el se reduce la legi, la ceea ce este edictat de către stat.

Montesquieu a relevat strânsa legătură dintre legile juridice şi mediul în care acestea se nasc şi se manifestă. Opera sa De l’esprit de lois are ca obiect tocmai să arate cum se întemeiază instituţiile juridice pe natura oamenilor şi pe mediul lor de viaţă. Analizând dreptul din perspectiva raporturilor sale cu realitatea înconjurătoare, Montesquieu pune în evidenţă rolul însemnat pe care îl au factorii sociali (forma de guvernământ, religia, comerţul, moravurile etc.), condiţiile demografice şi condiţiile geografice în procesul complex de determinare a legilor. Ducând mai departe explicaţia sa deterministă, Montesquieu consideră că între factorii care configurează dreptul nu există nici o ierarhie, toţi fiind echivalenţi, rezultanta interacţiunii lor depinzând de cantitatea de acţiune a fiecărei componente în parte. În concepţia lui Montesquieu, în ansamblul fenomenelor care determină dreptul intră şi elemente ce ţin de conştiinţa, inteligenţa şi voinţa oamenilor.

Pe baza observaţiilor empirice, Montesquieu a susţinut o altă teză importantă a sociologiei juridice, aceea a variabilităţii în timp şi spaţiu a dreptului, caracteristică a legilor care se datorează tocmai factorilor care le determină (relieful, climatul, modul de viaţă etc.).

În strânsă legătură cu problematica legilor, Montesquieu abordează o serie de aspecte referitoare la stat. În lucrarea sa Consideraţii asupra cauzelor grandorii şi decadenţei romanilor, el înfăţişează statul ca pe o instituţie naturală, ca pe un subiect de comandă căruia îi revin prero-gativele reglementării juridice, ale legiferării. În opinia lui există trei forme de guvernare:

– republicană (care se întemeiază pe principiile virtuţii); – despotică ( se bazează pe frică, pe teamă); – monarhică (care are drept fundament onoarea). În ceea ce priveşte raporturile dintre religie şi drept, Montesquieu

considera că „religia şi legile civile trebuie să tindă mai cu seamă la a-i face pe oameni buni cetăţeni”, iar pentru a-şi îndeplini această menire ele trebuie să se completeze reciproc. De asemenea, Montesquieu a făcut o netă separaţie a legilor juridice de moravuri – legile sunt stabilite, moravurile sunt inspirate.

Montesquieu a fost şi unul dintre marii precursori ai sociologiei legislative, el dând o serie de sfaturi asupra artei de a alcătui legile şi făcând numeroase observaţii asupra jurisprudenţei.


25

Pornind de la raportul legilor cu comerţul, cu moneda şi cu numărul locuitorilor, Montesquieu a demonstrat utilitatea comerţului în menţinerea unor relaţii de pace între state, înscriindu-se printre precursorii sociologiei dreptului internaţional.

2. Constituirea sociologiei juridice ca ştiinţă autonomă

Émile Durkheim, filosof şi sociolog francez, întemeietorul

Şcolii franceze de sociologie, a fost unul dintre fondatorii de seamă ai sociologiei juridice. El a încercat să facă din sociologie o „ştiinţă pozitivă a faptelor sociale”, ceea ce l-a determinat să considere fenomenele sociale ca fapte sau lucruri, ce pot fi recunoscute după două criterii obiective:

– exterioritatea (existenţa în afara individului particular); – constrângerea (acţiunea lor coercitivă asupra individului

pentru a-l socializa). Prin descoperirea sa fundamentală referitoare la caracterul

specific al faptului social, Émile Durkheim a avut meritul de a recunoaşte şi de a surprinde natura eminamente socială a dreptului.

El demonstrează că regula de drept este variabilă şi schimbătoare, asemenea grupurilor umane ale căror aspiraţii le exprimă într-o măsură mai mare sau mai mică. În acest fel, Émile Durkheim a dat o nouă orientare cercetărilor juridice, îndreptându-le spre studierea mediului social, pentru a aprecia raţiunile apariţiei normei de drept, motivele efectivităţii sale, desuetudinea sa etc. El atribuia regulilor de drept o valoare instrumentală extraordinară, considerând că prin generalitatea, permanenţa şi materialitatea lor ele sunt capabile să releve faptele sociale mai obiectiv decât sentimentele, opiniile etc.

Émile Durkheim consideră că între societate şi drept există o unitate indisolubilă, în sensul că o formă esenţială de structurare a societăţii o reprezintă organizarea acesteia în plan juridic, prin intermediul dreptului. În concepţia lui, dreptul reprezintă simbolul vizibil al solidarităţii sociale, înţeleasă ca solidaritate de fapt, ca formă de sociabilitate. De aceea, o clasificare obiectivă a ramurilor de drept nu poate fi făcută decât în funcţie de o clasificare a formelor solidarităţii sociale.

Cele două tipuri de solidaritate socială pe care el le identifică – solidaritatea mecanică (prin similitudine) şi solidaritatea organică (prin diferenţiere) – generează două specii de drept, după cum urmează:

– solidaritatea mecanică dă naştere dreptului represiv, care este însoţit de sancţiuni represive (de exemplu, dreptul penal);


26

– solidaritatea organică stă la baza dreptului restitutiv (dreptul familiei, dreptul comercial etc.).

Émile Durkheim şi-a adus o importantă contribuţie în sociologia dreptului penal, în special prin definiţia pe care a dat-o crimei şi prin consideraţiile sale asupra funcţiei pedepsei. Crima, susţine Émile Durkheim, nu este nimic altceva decât ceea ce societatea defineşte astfel, iar adevărata funcţie a pedepsei este aceea de a menţine intactă coeziunea socială.

În concepţia sa, tipul de organizare socială şi modul de organizare guvernamentală reprezintă doi factori independenţi ai evoluţiei penale. Ei acţionează separat unul de celălalt, uneori chiar în sens opus. Spre exemplu, se întâmplă ca, prin trecerea de la o organizare inferioară la una superioară, să nu asistăm la îndulcirea pedepselor, pentru că, în acelaşi timp, un regim politic absolutist poate neutraliza efectele organizării sociale. Astfel, procesul evoluţiei penale se dovedeşte a fi deosebit de complex.

În ciuda unor limite care s-au manifestat în gândirea socio-logico-juridică a lui Émile Durkheim, el rămâne unul dintre cei mai remarcabili fondatori ai sociologiei dreptului, multe dintre valoroasele sale idei găsindu-şi larg ecou şi în zilele noastre.

Eugen Ehrlich, jurist austriac de marcă şi profesor de drept roman la Universitatea din Cernăuţi, este considerat de mulţi specialişti drept veritabilul fondator al sociologiei dreptului.

Una dintre cele mai valoroase contribuţii a lui Eugen Ehrlich vizează orientarea sa spre realitatea socială a dreptului, prin susţinerea tezei potrivit căreia „centrul de gravitate al dreptului în epoca noastră, ca şi în toate celelalte timpuri, nu trebuie să fie căutat nici în lege, nici în jurisprudenţă sau în doctrină, ci în societatea însăşi”.

În concepţia lui Eugen Ehrlich realitatea juridică este structurată pe trei niveluri:

– propoziţiile abstracte ale dreptului; – regulile concrete de decizie privind conflictele; – ordinea paşnică şi spontană a societăţii. Eugen Ehrlich remarca faptul că „propoziţiile abstracte ale drep-

tului”, formulate de către stat, se adresează doar tribunalelor etatizate şi altor organe ale statului, pentru că indivizii şi grupurile sociale îşi desfăşoară viaţa juridică în ignoranţă faţă de conţinutul acestor propo-ziţii. Ei nu cunosc decât ordinea juridică spontană a societăţii. Din acest motiv, consideră Eugen Ehrlich, propoziţiile juridice abstracte formează partea cea mai statică a dreptului, ele rămânând întotdeauna în urmă în raport cu ordinea spontană a societăţii.


27

„Regulile concrete de decizie” presupun conflicte între grupurile şi indivizii cărora ele le delimitează interesele şi competenţele. Aceste reguli au o fundamentare raţională, sunt dominate de o gândire logică, fiind mult mai precise, mai bine determinate şi mai abstracte decât ordinea juridică spontană. Ele se constituie într-un ansamblu de reguli elaborate de preferinţă de tribunale şi de jurisconsulţi, în vederea luării deciziilor juridice. Aceste reguli nu sunt ale oamenilor din societate, ci ale celor care îi judecă.

„Ordinea juridică paşnică şi spontană a societăţii” se manifestă ca întretăierea unei pluralităţi de ordini autonome ale grupurilor particulare, cu excepţia ordinii impuse de către stat. Eficacitatea dreptului se sprijină în principal pe acţiunea grupurilor care integrează indivizii.

Suprapunerea ordinii juridice spontane a societăţii cu ordinile de drept autonome ale grupurilor particulare care iau naştere pe baza regulilor de decizie în caz de conflict şi cu aceste reguli decizionale, la care se adaugă ordinea generată de propoziţiile abstracte, elaborate de preferinţă de către stat, oferă tabloul variat al realităţii sociale a dreptului.

Potrivit concepţiei lui Eugen Ehrlich, sociologiei juridice îi revine sarcina specifică de a studia ordinea paşnică spontană a societăţii pentru a preciza condiţiile în care, din această ordine, se degajă reglementările juridice suprapuse şi a releva faptul că centrul de dezvoltare a dreptului se află în societatea însăşi şi nu în legislaţie, ştiinţa juridică sau jurisprudenţă.

Max Weber consideră că sociologia dreptului trebuie să plece de la opoziţia care se manifestă între caracterul mistico-iraţional şi caracterul raţional al dreptului, trăsături proprii atât formei, cât şi conţinutului acestuia. Pornind de la cele două caracteristici, autorul distinge în evoluţia fenomenului juridic trei mari tipuri de sisteme de drept:

1. sisteme de drept impregnate în întregime de supranatural (mistic sau religios);

2. sisteme de drept relativ raţionalizate, fie în proceduri (raţio-nalizare formală), fie în conţinuturi (raţionalizare materială);

3. sisteme de drept în întregime raţionalizate (formal şi material, în acelaşi timp), secularizate cu ajutorul unei logici formale imanentă dreptului. Sociologul german consideră că acest ultim tip de drept, în care legiuitorul şi judecătorul decid pe baza normelor statuate şi codificate, a precedentului judiciar, şi îşi formulează decizia în spiritul conceptelor abstracte create de gândirea juridică, este propriu socie-tăţilor capitaliste.


28

Cu privire la raportul dintre economie şi drept, Max Weber preciza faptul că dreptul, în cadrul societăţii, nu garantează doar interese de natură economică, ci cuprinde o paletă mult mai largă de interese. El opina că, din puncte de vedere teoretic, garantarea de către stat a dreptului nu este absolut necesară pentru desfăşurarea fiecărui fenomen economic fundamental, dar funcţionarea unei economii moderne nu se poate lipsi de o reglementare juridică adecvată, reglementare posibilă doar în condiţiile unei organizări statale.

El aprecia că, chiar dacă raporturile economice se schimbă rapid, în anumite condiţii, o normă de drept poate să rămână neschimbată şi invers. În concepţia sa, societatea capitalistă, caracterizată printr-o organizare economică modernă, este reglementată de un drept propriu, dreptul formal şi raţional. El a încercat să demonstreze că elaborarea acestui drept a favorizat economia capitalistă, dar şi faptul că elabo-rarea şi aplicarea acestui tip de drept a dus la manifestarea unei anumite tendinţe de schematizare coercitivă a existenţei umane.

O deosebire esenţială între dreptul privat şi dreptul public o constituie, în opinia lui Max Weber, faptul că, în timp ce dreptul privat este legat de economie, dreptul public este legat de politică. Opiniile sale cu privire la dreptul privat se situează în sfera mai largă a ideilor exprimate despre raporturile dintre drept şi economie, mai exact, în aceea a ideilor sale referitoare la raporturile dintre dreptul formal şi raţional, pe de o parte, şi organizarea economică modernă a societăţii capitaliste, pe de altă parte. El releva faptul că schimbările majore din economie au produs schimbări şi în viaţa juridică a societăţii, unde contractul a căpătat o importanţă şi o extindere din ce în ce mai mari.

Max Weber a semnalat faptul că dreptul capătă un caracter diferit după modul în care este formulat şi aplicat de: profeţi şi ghicitori; jurisprudenţi; deţinătorii puterii patrimoniale; un grup birocratic de jurişti formaţi în şcoli speciale.

Luând în calcul gradul de misticitate şi pe cel de raţionalitate care caracterizează dreptul, autorul consideră că întreaga evoluţie şi transformare a acestuia s-a făcut în direcţia sistematizării şi raţionalizării sale crescânde. După opinia lui Max Weber, abia societatea capitalistă este aceea care postulează raţionalitatea dreptului. Pe baza consideraţiilor sale se poate vorbi de o lege a lui Max Weber privind evoluţia dreptului, lege care, succint, ar putea fi formulată astfel: evoluţia dreptului s-a realizat în direcţia sistematizării şi raţionalizării sale crescânde.

Şcoala americană a jurisprudenţei sociologice. Aportul cel mai original şi mai substanţial al Şcolii americane a „jurisprudenţei


29

sociologice” este acela de a fi proiectat o nouă lumină asupra dreptului, pe care l-a integrat într-o categorie sociologică mai generală, aceea de control social.

E. A. Ross, promotorul teoriei controlului social, şi-a concentrat studiile asupra ideii potrivit căreia orice societate se confruntă cu o serie de antinomii, tensiuni şi conflicte specifice, pentru depăşirea cărora aceasta trebuie să facă o serie de eforturi. Acestea îmbracă forma unor reglementări sociale diverse, sau, altfel spus, a unor controale sociale, de genul magiei, religiei, dreptului, educaţiei, moralei sau artei. Potrivit teoriei controlului social, toate aceste fenomene sociale sunt integrate într-un sistem în cadrul căruia se completează reciproc şi se ierarhizează în mod diferit de la o societate la alta. Analizând acest ansamblu de reglementări sociale, E. A. Ross a văzut în drept instrumentul cel mai perfecţionat al controlului social exercitat de societate.

Pe baza teoriei controlului social, Roscoe Pound sublinia imposibilitatea de a studia dreptul din altă perspectivă decât aceea a unui element integrat al mecanismului controlului social. Adepţii lui R. Pound preconizează o schimbare de metode în elaborarea jurisprudenţei, prin înlocuirea inducţiei cu deducţia, astfel încât, în fiecare caz în parte, să fie identificate efectele concrete pe care le va avea decizia. O astfel de metodă poate fi calificată drept sociologică prin simplul fapt că se răscoală împotriva demersului silogistic al jurisprudenţei tradiţionale.

3. Contribuţii la dezvoltarea sociologiei juridice

Georges Gurvitch a pus bazele unei sociologii juridice cu tentă

filosofică, promovând un „empirism radical, pe bază de intuiţie”. El defineşte sociologia dreptului ca „parte a sociologiei spiritului

care studiază realitatea socială deplină a dreptului”. Gurvitch consideră că sociologia juridică include trei părţi: – sociologia juridică sistematică (studiază raporturile dintre

formele de sociabilitate şi speciile de drept); – sociologia diferenţială (aprofundează tipologia juridică a

grupurilor particulare şi a structurilor globale); – sociologia genetică (care nu este valabilă decât în interiorul

unui singur tip de societate globală). Sarcinile sociologiei sunt prezentate de autorul francez astfel: – de a identifica genurile, ordinile şi sistemele de drept şi de a le

pune în corelaţie funcţională cu cadrele sociale în care funcţionează;


30

– de a studia variaţia tehnicilor de sistematizare a dreptului în funcţie de tipurile de societăţi globale;

– de a studia rolul variabil al grupurilor de jurişti în viaţa dreptului şi aceea a societăţii, a claselor sociale, a statului, a bisericii etc.;

– de a studia regularităţile tendenţiale în dezvoltarea dreptului şi factorii care le determină.

Gurvitch aprecia că dreptul ca fapt social reprezintă o încercare de a realiza justiţia într-un cadru social dat.

Theodor Geiger susţine opinia potrivit căreia teoria generală a dreptului trebuie să se dezvolte pornind de la punctul de vedere socio-logic şi să se încheie prin a coincide cu sociologia dreptului.

Geiger face distincţie între sociologia materială a dreptului, care cercetează condiţionarea şi determinarea dreptului de către societate, şi sociologia formală a dreptului, care studiază modul în care dreptul, înţeles ca sistem cultural, modelează şi reglementează viaţa socială.

Geiger consideră că în procesul trecerii societăţii la organizarea juridică există patru faze succesive:

a) faza obişnuinţei; b) faza obiceiului; c) faza reglementării obişnuielnice; d) faza statuării, în care se realizează trecerea la drept. Talcott Parsons a dezvoltat o teorie a „acţiunii sociale”, în cadrul

căreia schema mijloace-scopuri deţine locul central. Sistemului social ca totalitate structural-funcţională îi sunt proprii patru niveluri de organi-zare (tehnic, managerial, instituţional şi social), orientate spre realizarea a patru funcţii sociale fundamentale:

a) funcţia de integrare; b) funcţia de adaptare; c) funcţia de atingere a scopurilor; d) funcţia de conservare a formelor structurale şi de conducere

a tensiunilor sociale. Problema fundamentală a operei lui Parsons este aceea a ordinii

sociale şi a mijloacelor adecvate de menţinere a acesteia. Parsons precizează că pentru existenţa oricărui sistem de norme se impune rezolvarea următoarelor probleme:

– a legitimării sistemului; – a interpretării normelor; – a sancţiunilor; – a jurisdicţiei.


31

♦ MOMENTE DIACRONICE ÎN GÂNDIREA SOCIOLOGICO-JURIDICĂ ROMÂNEASCĂ

1. Fondatori ai sociologiei juridice româneşti

Dumitru Drăghicescu consideră că normele juridice, ca reguli

care reglementează conduitele umane în societate, se prezintă în calitate de factori sociali ai determinismului ce se manifestă în viaţa socială şi căruia indivizii nu i se pot sustrage.

În opinia sa, legile juridice sunt o sublimare, o cristalizare a vieţii sociale. În viziunea sa, aspectul juridic al vieţii sociale se constituie într-un adevărat sociometru, capabil de a indica cu fidelitate schimbările vieţii sociale, evoluţia acesteia.

Mircea Djuvara caracteriza sociologia ca pe o ştiinţă auxiliară şi preliminară faţă de drept, precizând că dreptul se întemeiază pe sociologie. Ambele ştiinţe se ocupă de relaţiile care se stabilesc între oameni în vederea atingerii anumitor scopuri, dar fiecare dintre cele două discipline îşi creează punctul său de vedere în studierea rapor-turilor respective.

În timp ce sociologia este o ştiinţă constatativă, care are ca obiect ceea ce este, dreptul, ca ştiinţă, are ca obiect ceea ce trebuie să fie. Deci, dacă sociologia are ca domeniu realitatea acţiunilor omeneşti, încercând să surprindă raporturile dintre ele, dreptul are un caracter deontologic, cercetând aceleaşi realităţi pentru a ajunge la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor.

În ceea ce priveşte raportul dintre drept şi morală, M. Djuvara le considera pe acestea părţi constitutive ale eticii. El susţinea că dreptul nu poate fi conceput ca acţionând împotriva moralităţii şi considera că progresul fiecărei ramuri a dreptului trebuie să se realizeze prin armonizarea acesteia cu morala. Aşeza valoarea dreptăţii în centrul vieţii juridice, insistând ca întreaga activitate de legiferare şi administrare a justiţiei să aibă ca finalitate realizarea dreptului.

În lucrările sale, M. Djuvara a criticat normativismul lui H. Kelsen, pentru că acesta rupea dreptul de faptele sociale, subliniind faptul că simpla exegeză juridică care se rezuma la interpretarea strictă a textelor de lege nu corespunde adevărului ştiinţific. El considera că textele de lege trebuie apreciate şi interpretate în raport cu realitatea juridică la care se aplică. „Scopul dreptului nu este să satisfacă o logică abstractă” – scria M. Djuvara – „ci să se adapteze nevoilor practice”.

Deşi a recunoscut valoarea elementelor progresiste ale Şcolii drep-tului natural, M. Djuvara a formulat o serie de critici severe la adresa


32

acesteia, susţinând că nu există dispoziţiuni de legi generale care să se aplice în mod necesar pretutindeni, fără observarea concretă a împreju-rărilor fiecărei societăţi. „Nu există legi universale, nu există instituţiuni universale, există instituţiuni şi legi numai pentru un popor dat”.

Obiectul reglementării juridice trebuie să-l reprezinte relaţiile sociale în plenitudinea lor, în totala lor complexitate şi intercondiţionare, nu numai un aspect particular al acestora. M. Djuvara insista, în acelaşi timp, asupra condiţionării sociale a dreptului, subliniind că acesta este, sub toate aspectele sale, în mod necesar „... în funcţie de faptele sociale respective după care el se modelează şi la care el se adaptează întocmai”. Prin urmare, „a-l concepe în afară de faptele sociale cărora trebuie să se potrivească este o absurditate”.

În scrierile sale, M. Djuvara a surprins şi caracterul mobil, dinamic al dreptului. Conştient de necesitatea transformării lui, M. Djuvara se temea ca dreptul pozitiv, prin tendinţa sa conservatoare, prin evoluţia sa lentă, să nu provoace un regres al dreptului.

În concepţia lui, forţele sociale, economia, politica, limba, concepţiile morale şi ştiinţifice, întregul trecut se constituie într-un ansamblu de factori sociali care exercită o puternică influenţă asupra instituţiilor juridice. De aceea, nota M. Djuvara, dreptul nu poate fi exact acelaşi în două societăţi deosebite şi nici în două momente istorice deosebite ale unei societăţi. Fiecare societate îşi are faptele ei proprii, împrejurările ei speciale, mentalitatea ei şi, de aceea, fiecare societate îşi are dreptul ei.

Eugeniu Speranţia. Opunându-se unor exagerări ale Şcolii istorice a dreptului, potrivit căreia produsele juridice ale conştiinţei colective poartă exclusiv pecetea colectivă a poporului şi niciodată pe aceea a vreunei individualităţi, E. Speranţia arată că originea dreptului nu poate sta exclusiv în voinţa sau conştiinţa colectivă. În opinia lui, orice instituţie juridică şi orice normă juridică păstrează şi o pecete a individului, a minţii care a zămislit-o, care a formulat-o pentru prima dată. Dreptul este simultan un produs individual şi colectiv, ca însăşi conştiinţa umană în genere. Colectivitatea şi individualitatea nu sunt opuse una alteia şi nu se exclud reciproc, ci sunt realităţi corelative.

E. Speranţia vorbeşte în lucrările sale despre un spirit justiţiar ce există în societate şi care influenţează elaborarea legilor. Justiţia socială reprezintă, în ultimă instanţă, conformitatea cu legea în vigoare, dar în viziunea lui E. Speranţia ar fi prea puţin dacă aceasta s-ar reduce numai la atât. Sociologic analizând lucrurile, legea este prea îngustă faţă de complexitatea vieţii reale. De aceea, E. Speranţia


33

nu se rezumă doar la înfăptuirea justiţiei pe calea aplicării legii, ci are în vedere şi asigurarea unei corespondenţe între conţinutul legilor şi realitatea socială.

Dimitrie Gusti. În lucrarea sa Ştiinţa naţiunii, referindu-se la politică şi la drept, Dimitrie Gusti le caracteriza ca pe manifestări formale, de natură reglementară, care nu se pot îndepărta fără urmări serioase de viaţa socială, de manifestările economice şi spirituale de care, potrivit concepţiei lui, sunt strâns legate. Deşi admitea că factorii de natură politică şi cei de natură juridică pot avea iniţiativa unor transformări în societate, Dimitrie Gusti preciza că aceştia nu pot trece în nici un caz peste realităţile naţionale, peste capacităţile şi aspiraţiile naturale originare ale unei naţiuni. Dimitrie Gusti a subliniat în repetate rânduri necesitatea ca dreptul să fie adecvat particularităţilor naţionale, exprimând cerinţa ca reforma juridică şi cea politică să meargă pe calea de dezvoltare organică a fiecărei naţiuni. De aceea, dreptul trebuie să cristalizeze experienţa de secole a fiecărei naţiuni.

În acelaşi context, Dimitrie Gusti vorbea şi despre necesitatea afirmării unui drept viu, a unui drept al obiceiurilor comunităţilor locale, care să difere de dreptul legilor scrise şi al tribunalelor oficiale, a unui drept ce va constitui „dreptul naţiunii”.

Dimitrie Gusti a avut contribuţii dintre cele mai importante în ceea ce priveşte sociologia legislativă. În această sferă, el a criticat atât teoriile integraliste, care aşezau societatea deasupra individului, cât şi pe cele individualiste, care situau individul deasupra societăţii. Respingând caracterul unilateral al celor două orientări teoretice, D. Gusti considera că în Constituţie este necesar să fie consacrate nu numai drepturile şi libertăţile individului, ci şi obligaţiile pe care acesta le are faţă de societate.

Pornind de la premisa că valorificarea drepturilor înscrise în Constituţie este condiţionată de dezvoltarea culturii naţionale, Dimitrie Gusti propunea ca legea fundamentală a ţării să cuprindă dispoziţii precise referitoare la cultura poporului român.

În aceeaşi sferă a sociologiei legislative se înscriu şi opiniile sale cu privire la activitatea de legiferare, activitate care, în concepţia lui Dimitrie Gusti, reprezintă o experienţă socială dintre cele mai delicate şi mai dificile. Potrivit opiniei sale, a face operă legislativă înseamnă cea mai adâncă cunoaştere a nevoilor ţării, o concepţie clară asupra spiritului timpului, o temeinică stăpânire a ştiinţelor sociale, perspicacitate din partea legiuitorului în a sesiza cauzele sociale şi fantezie constructivă pentru a găsi remediile cele mai adecvate.


34

Mircea Manolescu caracterizează sociologia juridică drept o „disci-plină de cooperare şi contact între sociologie, ca ştiinţă generală a societăţii, şi ştiinţa dreptului, ca ştiinţă socială particulară”. Mircea Manolescu face o dublă încadrare a sociologiei juridice, pe care o consideră atât parte a sociologie generale, care studiază manifestările juridice ca manifestări ale realităţii sociale, cât şi parte a ştiinţelor juridice, în calitatea ei de disciplină care cercetează caracterul social al realităţii juridice. Deşi respinge ideea autonomiei sociologiei juridice, Mircea Manolescu afirmă că aceasta are un obiect propriu de studiu şi metode specifice de cercetare. De asemenea, el susţine că, datorită sociologiei juridice, ştiinţa dreptului începe să-şi redimensioneze propriul obiect de studiu, conturat acum de realitatea juridică, obiect mult mai consistent decât dreptul pozitiv şi principiile dogmatice. În opinia lui, aportul principal al sociologiei juridice constă în aceea că noua disciplină neagă existenţa unui drept etern şi universal valabil, contribuind la afirmarea socialităţii dreptului, a concepţiei sociologice despre drept.

Petre Andrei. Întreaga sociologie juridică a lui Petre Andrei poartă o puternică amprentă axiologică, prezentându-se mai mult ca o sociologie a valorilor juridice.

În opinia lui Petre Andrei, fenomenele juridice nu sunt altceva decât raporturi sociale, raporturi între oameni. Fenomenul juridic reprezintă concretizarea într-un articol de lege sau într-o serie de dispo-ziţiuni a unui fel de raporturi între oameni. De exemplu, dreptul de proprietate nu este altceva decât un raport între proprietar şi ceilalţi membri ai societăţii, cărora li se impun anumite obligaţiuni şi atitudini, cum sunt respectul pentru lucrul altuia, imposibilitatea de a-l însuşi etc.

Petre Andrei porneşte de la constatarea că, în timpurile moderne, normele juridice reprezintă imperative ale voinţei comunităţii sociale şi sunt căi pentru realizarea unei valori supreme. Deoarece aceste norme sunt receptate ele însele ca valori ce trebuie respectate, în drept, susţine Petre Andrei, vom avea de-a face cu un sistem de valori care pot fi diferenţiate în două grupe:

– valori juridice absolute – sunt valori culturale şi reprezintă temeiul valorilor juridice relative, adică al legilor. Una dintre formele valorii absolute este constituţia unui stat;

– valori juridice relative, legile juridice a căror valabilitate este dependentă de scopul cărora servesc. Valorile juridice relative sunt valori mijloace pentru valoarea absolută a dreptului, care este valoare-scop.


35

Valorile juridice sunt valori culturale pentru că au un caracter social. Ele au sens de a exista numai în societate, deoarece fundamentul lor se află la nivelul comunităţii umane.

Valorile juridice pot constitui concomitent obiectul de studiu al ştiinţei dreptului, al filosofiei dreptului şi al sociologiei juridice, după modul în care acestea le studiază, fie ca fenomene formale, raţionale, impuse de stat, fie în calitatea lor de concepte abstracte ale vieţii practice, respectiv în aceea de fenomene reglatoare ale vieţii sociale.

Petre Andrei aderă la teoria dualismului juridic, care făcea dis-tincţie între valoarea juridică (obiectul unui drept-just) şi realitatea juridică (obiectul dreptului pozitiv). Petre Andrei consideră că dreptul este un concept cultural, deoarece cu ajutorul său se poate aplica realităţii faptelor, valoarea. Ca fenomen cultural, dreptul intră în sfera existenţei şi în aceea a valorii. Fenomenul cultural juridic intră în sfera valorii prin faptul că raportează realitatea la valoarea supremă, care este cultura. Prin urmare, dreptul este un concept de relaţie pentru realizarea valorii şi pentru aplicarea ei unei realităţi juridice.

2. Sociologia juridică românească în perioada postbelică Imediat după cel de al II-lea război mondial, preocupările de

sociologie juridică au fost abandonate. Începând cu anii ’70, însă, rolul sociologiei acesteia a fost

reconsiderat, înregistrându-se unele progrese. Printre acestea se numără apariţia unor studii referitoare la o serie de probleme de factură socio-logico-juridică, precum:

– condiţionarea socială a dreptului (I. Ceterchi, Y. Eminescu); – dreptul şi valorile sociale (I. Ceterchi, S. Popescu); – răspunderea juridică (N. Popa, M. Constantin, M. Eliescu,

S. Popescu); – sociologia dreptului penal şi criminologia (S. Popescu,

R.M. Stănoiu); – sociologia devianţei (D. Banciu, S.M. Rădulescu, M. Voicu ); – etnologia juridică (R. Vulcănescu) etc. Intensificarea preocupărilor româneşti în domeniul sociologiei

dreptului în această perioadă este confirmată şi de introducerea acestei discipline ca obiect de studiu în planul de învăţământ al Facultăţii de Drept din Bucureşti.

După evenimentele din 1989, sociologia juridică a fost inclusă în planurile de învăţământ ale tuturor facultăţilor cu profil juridic, apărând noi cursuri şi lucrări de specialitate şi iniţiindu-se unele cercetări de teren.


36

◊ TERMENI-CHEIE Societate – mod de viaţă propriu omului (şi anumitor animale),

caracterizat prin asocierea organizată a indivizilor în vederea realizării interesului general.

Sociologie – ştiinţa care se ocupă cu studiul societăţii umane în integralitatea ei, sub aspectul genezei, structurii, dinamicii şi funcţionalităţii acesteia precum şi al unor fenomene şi procese în complexitatea legăturilor lor cu întregul.

Sociologie juridică – ramură a sociologiei care se ocupă cu studiul realităţii sociale integrale a dreptului, precum şi al fenomenelor şi proceselor acestei realităţi, sub aspectul genezei structurii, dinamicii şi funcţionalităţii lor în cadrul societăţii.

Sociologia materială a dreptului – parte a sociologiei juridice care cercetează condiţionarea şi determinarea dreptului de către societate (Theodor Geiger).

Sociologia formală a dreptului – parte a sociologiei juridice care studiază modul în care dreptul, înţeles ca sistem cultural, modelează şi reglementează viaţa socială (Theodor Geiger).

Control social – proces prin care o instanţă (persoană, grup, instituţie, asociaţie sau organizaţie) reglementează, orientează, modifică sau influenţează comportamentele sau acţiunile altei instanţe ce aparţine ace-luiaşi sistem, cu ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, în vederea asigurării conformităţii şi păstrării echilibrului specific sistemului.

Constrângere – presiunea exercitată de către societate asupra individului cu scopul de a-l determina să respecte regulile (religioase, morale, juridice etc.) stabilite.

Aculturaţie – proces de interacţiune a două culturi sau tipuri de cultură, aflate un răstimp în contact reciproc.

Statut social – poziţia ocupată de o persoană sau de un grup în societate.

Rol social – modul de comportare asociat unei poziţii sociale (statut social); punerea în act a drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de statutul respectiv.

Sociologiile juridice particulare – ramuri ale sociologiei juridice care se constituie fie pornind de la categoriile dreptului (de exemplu, sociologia dreptuluui penal), fie de la acelea ale sociologiei generale (de pildă, pornind de la sociologia rurală s-ar putea constitui o sociologie a arendei).

Dreptul – totalitatea exigenţelor juridice fixate în formele abstracte şi statice, ansamblul legilor edictate de stat (Aristotel).


37

Moravuri – totalitatea practicilor sociale, a obiceiurilor şi a deprinderilor comune unui grup, unui popor, unei epoci. În sens mai restrâns, totalitatea obiceiurilor şi a deprinderilor care au o semnificaţie morală.

Regulă – prescripţie după care se desfăşoară ceva; model, normă, precept de conduită.

Efectivitatea dreptului – măsura în care dreptul intră în acţiune şi produce efecte sociale.

Solidaritate – comunitate de interese, idei, credinţe, sentimente, opinii, generatoare ale unui mod unitar de acţiune.

Solidaritate mecanică – formă a solidarităţii care implică o asemănare între indivizi şi care este posibilă numai dacă personalitatea individuală este absorbită în personalitatea colectivă. Poate fi întâlnită în societăţile arhaice (Émile Durkheim).

Solidaritatea organică – formă a solidarităţii care implică diferenţierea între indivizi în cadrul societăţii. Se realizează ca efect al diviziunii muncii sociale. Este specifică societăţilor moderne (Émile Durkheim).

Realitatea juridică cuprinde: propoziţiile abstracte ale dreptului; regulile concrete de decizie privind soluţionarea conflictelor; ordinea paşnică şi spontană a societăţii (Eugen Ehrlich).

Procesul de raţionalizare a societăţii – procesul social prin care totalitatea activităţilor desfăşurate în cadrul societăţii se desprind de autoritatea tradiţiei sau a sacrului pentru a urma logica eficacităţii şi a calculului (Max Weber).

Raţionalizarea progresivă a dreptului – „Împărţită în stadii teoretice de dezvoltare, evoluţia generală a dreptului şi a procedurii merge de la revelaţia divină a dreptului de către «profeţii dreptului» la crearea şi descoperirea empirică a dreptului de către personalităţile Romei (crearea dreptului prin jurisprudenţă şi antecedente judiciare), iar de aici, la impunerea dreptului de către imperium-ul laic şi puterile teocratice şi, în sfârşit, la elaborarea sistematică şi specializată a dreptului pe baza jurisdicţiei care se dezvoltă prin formaţia literară şi logică formală ca operă savantă a unor jurişti profesionalişti” (Max Weber, Sociologie du droit, PUF, Paris, 1986, p. 211).

Drept formal – sistem de norme create prin deducţie logică dintr-un ansamblu de noţiuni şi propoziţii juridice primare (Max Weber).

Drept material – sistem de norme juridice elaborate pe baza unor elemente extrajuridice, în conformitate cu datele economiei, politicii, moralei etc. (Max Weber).


38

Normă – model, regulă, prescripţie care reglementează compor-tamentul indivizilor, grupurilor, organizaţiilor, colectivităţilor.

Legiferare – activitate de adoptare a legilor de către puterea legislativă, conform procedurii stabilite în acest scop.

Justiţie – funcţie suverană a statului, care constă în definirea dreptului pozitiv şi soluţionarea litigiilor dintre subiectele de drept.

Drept natural – drept care ia în consideraţie natura omului şi aspiraţiile sale.

Drept pozitiv – drept efectiv aplicat într-o societate. Valoare – aprecierea pe care o colectivitate umană o manifestă

faţă de idei, norme, obiecte, fenomene, fapte, acţiuni etc. în virtutea corespondenţei lor cu trebuinţele şi idealurile acesteia. Există valori morale (binele, cinstea, curajul, omenia), valori estetice (frumosul), valori juridice (justiţia) etc.

Valorile juridice – sunt valorile sociale al căror rol este de a reglementa funcţiunea realităţii sociale (Petre Andrei).

◊ BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

1. Banciu, Dan, Elemente de sociologie juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 7-88.

2. Bulai, Costică; Stănoiu, Rodica-Mihaela, Sociologia dreptului penal şi criminologia, în „Studii şi cercetări juridice”, nr. 1, Bucureşti, p. 121-126.

3. Ciucă, Valerius, M., Lecţii de sociologia dreptului, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 11-42, 46-301.

4. Luburici, Momcilo; Popa, Nicolae, Ştiinţa juridică şi sociologia dreptului, în „Revista română de drept”, nr. 5, Bucureşti, 1972, p. 62-69.

5. Marcu, Liviu, Unele consideraţii privitoare la obiectul şi metoda sociologiei juridice, în „Studii şi cercetări juridice”, nr. 1, Bucureşti, 1975.

6. Mihu, Achim, Sociologia dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, p. 5-33.

7. Popa, Nicolae, Prelegeri de sociologie juridică, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1983, p. 5-90.

8. Popescu, Sofia, Sociologie juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 9-66.

9. Vlăduţ, Ion, Introducere în sociologia juridică, Ediţia a V-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 5-100.

10. Voinea, Maria, Sociologia dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 3-22.


39

◊ BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ

1. *** Antologie de sociologie juridică românească, texte selectate şi sistematizate de conf.univ. dr. Ion Vlăduţ, Editura ERA, Bucureşti, 2000, p. 7-73.

2. Berceanu, Barbu, Universul juristului Mircea Djuvara, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995.

3. Del Vecchio, Giorgio, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1993, p. 23-188.

4. Djuvara, Mircea, Drept şi sociologie, extras din Omagiu profesorului Dimitrie Gusti, publicat în „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, Anul XIV, 1936, II, Institutul Social Român, Bucureşti, 1937.

5. Ionescu, Octavian, La philosophie du droit et la sociologie juridique jusqu’à la veille de seconde guerre mondiale, în „Archives de Philosophie du Droit”, Tome XVII, Sirey, Paris, 1972, p. 381-396.

6. Malaurie, Philippe, Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.

7. Tanco, Teodor, Sociologul Eugeniu Speranţia, Editura Virtus Romana Rediviva, Cluj-Napoca, 1993, p. 125-238.

8. Vlăduţ, Ion, Sociologia juridică în opera lui Dimitrie Gusti, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

◊ BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

1. Carbonnier, Jean, Sociologie juridique, Presses Universitaires de France, Paris, 1978.

2. Cotterrell, Roger, The Sociology of Law: An Introduction, Second Edition, Butterworths, London-Dublin-Edinburgh, 1992.

3. *** Dimitrie Gusti, Sociologie juridică, Culegere de texte, Studiul introductiv, selectarea şi sistematizarea textelor de Ion Vlăduţ, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1997.

4. Gurvitch, Georges, Éleménts de sociologie juridique, Éditions Montaigne, Paris, 1940.

5. Jorion, Edmond, De la sociologie juridique, Université Libre de Bruxelles, Editions de l’Institut de Sociologie, Bruxelles, 1967.

6. Lévy-Bruhl, Sociologie du droit, Presses Universitaires de France, Paris, 1971.

7. Treves, Renato, Sociologia del diritto. Origini, ricerche, problemi, Piccola Biblioteca Einaudi, Torino, 1993.

8. Vlăduţ, Ion, Dimitrie Gusti – sociolog al dreptului, în „Sociologie românească”, Serie nouă, nr. 3-4, Bucureşti, 2000, p. 161-177.


39


40

Capitolul II

PROBLEME TEORETICE FUNDAMENTALE

ALE SOCIOLOGIEI JURIDICE

♦ FENOMENELE JURIDICE

1. Definirea fenomenelor juridice Fenomenele juridice cuprind, în primul rând, dreptul însuşi,

regulile şi instituţiile sale, iar în al doilea rând, toate fenomenele mai mult sau mai puţin „colorate” de drept, toate fenomenele în care dreptul poate fi cauză, efect sau ocazie. Prin urmare, fenomenele juridice cuprind toate fenomenele sociale care au drept caracte-ristică definitorie juridicitatea.

Pornind de la criteriul juridicităţii, vom constata că fenomenele juridice se prezintă ca o multiplicitate de cazuri de o evidentă etero-genitate. Având în vedere marea diversitate a fenomenelor juridice care se manifestă în societate, sociologul francez Jean Carbonnier a propus, pe baza unor criterii obiective, clasificarea fenomenelor juridice în:

– fenomene juridice primare şi secundare; – fenomene juridice de putere şi subputere; – fenomene-instituţii şi fenomene-caz; – fenomene contencioase şi necontencioase.

2. Fenomenele juridice primare şi secundare

Fenomenele juridice primare se caracterizează prin: – maxima lor generalitate în raport cu celelalte fenomene juridice; – capacitatea lor de a da naştere altor fenomene juridice (privite

din perspectivă cauzală, putem spune că fenomenele juridice primare reprezintă cauza fenomenelor juridice secundare).

Din categoria fenomenelor juridice generale fac parte fenomene precum un text de lege, o sentinţă judecătorească, o convenţie internaţională etc.

Fenomenele juridice secundare se caracterizează prin aceea că: – au un caracter particular; – sunt fenomene derivate din fenomenele juridice primare.


41

Fenomenele juridice secundare sunt de o mare varietate, ce se poate întinde de la achitarea unei amenzi până la îndeplinirea de către un stat a sancţiunilor dictate de către Consiliul de Securitate al O.N.U.

Într-o mare măsură, fenomenele juridice primare se identifică cu ceea ce juriştii numesc izvoarele formale ale dreptului (cutuma, practica judecătorească şi precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ, actul normativ), fără a se reduce însă doar la atât. În sfera lor intră şi judecăţile particulare (judecăţile fără jurisprudenţă), pre-cum şi ordinele, dispoziţiile, comenzile, deciziile individuale etc.

3. Fenomenele juridice de putere şi subputere

Pornind de la fenomenul de putere, care se află sau nu în

substanţa fenomenelor juridice, le putem clasifica pe acestea în: – fenomene primare de putere; – fenomene primare de subputere. În ceea ce priveşte fenomenele de putere, se constată pregnanta

lor materialitate, care pare să le identifice cu mecanismul impersonal de la care emană (guvernanţii, statul etc.). De exemplu, decretele prezi-denţiale sau ordonanţele de urgenţă ale guvernului.

Fenomenele primare de subputere se caracterizează printr-o anumită subiectivitate, trăsătură care îşi află sorgintea la nivelul celor guvernaţi. Acestea se manifestă sub forma comportamentelor, a reacţiilor, a stărilor de spirit.

În larga sferă a fenomenelor primare de subputere se regăsesc câteva categorii mai importante:

– acelea care apar ca un răspuns imediat la măsurile onerative sau prohibitive cuprinse în actele normative (fenomene care ţin de obedienţă-nonobedienţă, supunere-nesupunere din partea celor ale căror raporturi sunt destinate a le reglementa);

– fenomene mai puţin active şi cu un caracter psihologic mai profund (cunoaşterea, necunoaşterea, ignorarea legii sau imaginea dreptului în marele public);

– conştiinţa juridică, fenomen complex care, pe lângă cunoştinţe juridice, cuprinde concepţii juridice, elemente de psihologie juridică, dar şi judecăţi de valoare prin care indivizii apreciază, ierarhizează diferite aspecte ale dreptului, ale modului său de aplicare).

Fenomenele de subputere sunt, totodată, şi produsul unei edu-caţii juridice pe care individul şi colectivităţile umane o suportă în cadrul amplului proces de socializare.


42

4. Fenomene-instituţii şi fenomene-caz Distincţiile între fenomenele-instituţii şi fenomenele-caz se

realizează după tipul realităţii juridice pe care o desemnează, realitate juridică ce se poate prezenta fie sub forma unei mulţimi de fenomene juridice de acelaşi tip (fenomenul-instituţie), fie sub forma unei situaţii individuale (fenomenul-caz).

Instituţia juridică desemnează un ansamblu de reguli juridice cu caracter relativ stabil, care reglementează un domeniu al relaţiilor sociale, în scopul apărării, conservării şi promovării anumitor interese personale sau colective ale indivizilor, grupurilor sau colectivităţilor sociale. Instituţia juridică este un segment de drept, un model socio-ju-ridic ce poate fi aplicat la totalitatea situaţiilor concrete, a cazurilor individuale de aceeaşi natură.

Fenomenul-caz reprezintă o entitate juridică individuală, o situaţie concretă, reglementată şi modelată de către instituţie. Fenomenul-caz reprezintă manifestarea unică şi irepetabilă în microsocial, mezosocial sau macrosocial a fenomenului instituţie.

De exemplu, prin căsătorie ca fenomen juridic pot fi înţelese două realităţi distincte: una care se află prevăzută în Codul familiei şi se prezintă sub forma unui ansamblu de norme juridice (instituţia căsătoriei) şi alta care se manifestă sub forma unui menaj determinat, irepetabil, dintre o femeie X şi un bărbat Y (căsătoria – caz).

Fenomenele-caz pot fi, la rândul lor: – fenomene individuale (ca cel la care ne-am referit mai sus) – colectivităţi de fenomene, care apar din gruparea fenomenelor

individuale pe baza unor caracteristici comune (de exemplu, numărul total al căsătoriilor dintr-un an).

5. Fenomenele contencioase şi necontencioase

Printre tipurile de relaţii sociale relevate de sociologie se numără

şi relaţiile conflictuale, cărora li s-a acordat o importanţă deosebită. Sociologia generală a fundamentat două căi de soluţionare a con-flictelor: negocierea şi medierea. În sfera dreptului, conflictele le vom întâlni sub forma litigiului, definit ca neînţelegerea între două sau mai multe persoane, supusă sau susceptibilă de a fi supusă spre rezolvare unui organ de jurisdicţie.

Pornind de la natura litigiilor, sociologia juridică le clasifică în fenomene contencioase şi fenomene necontencioase.

Fenomenele contencioase sunt acele fenomene care se produc într-un proces sau pe calea unui proces. Ele vor fi soluţionate pe calea


43

medierii, care, în domeniul juridic, îmbracă forma judecăţii înfăptuite prin intervenţia între părţile aflate în litigiu a unui al treilea personaj cu un statut special, judecătorul, ca funcţionar de stat investit cu atribuţii de judecare a pricinilor civile, penale şi a altor pricini, în cadrul instanţelor judecătoreşti. Astfel, fenomenele contencioase îşi găsesc rezolvarea în cadrul procesului prin hotărârea judecătorească care se pronunţă. Sociologia juridică consideră că fenomenele contencioase deformează dreptul, care este infinit mai mult decât contenciosul.

Fenomenele necontencioase sunt acele fenomene pe care le regăsim în realitatea socială a dreptului şi care se derulează conform normelor stabilite, potrivit înţelegerii sau convenţiei părţilor (contractul fiind legea părţilor), la care se adaugă fenomenele litigioase soluţionate pe cale amiabilă, pe calea unei negocieri, a unei tranzacţii.

Transformarea fenomenelor necontencioase în fenomene conten-cioase există numai ca posibilitate. Ea devine realitate în momentul ruperii echilibrului juridic prin nerespectarea clauzelor contractuale, comiterea unei contravenţii sau infracţiuni etc.

♦ NORMELE JURIDICE ÎN SISTEMUL NORMELOR SOCIALE

1. Societatea umană, activitatea normată şi ordinea de drept În cadrul societăţii umane, sistem dinamic cu autoreglare, supus

unor procese specifice de structurare şi restructurare, acţiunile indivi-zilor, prin care aceştia asigură funcţionalitatea şi dinamica ansamblului social, se derulează într-un mod organizat, după anumite reguli sociale, având, prin urmare, un caracter normat.

Normarea, în genere, înseamnă stabilirea unor reguli care organizează acţiunea umană. Normarea activităţilor membrilor societăţii se realizează prin elaborarea unui ansamblu de reguli, prescripţii, constrângeri, obligaţii, drepturi şi îndatoriri de natură morală, religioasă, juridică, economică, politică estetică etc., care reglementează conduita şi comportamentele individuale şi de grup în cadrul sistemului social.

Diferitele categorii de norme instituite la nivelul societăţii dau naştere la tipuri specifice de ordini sociale. Aşa se explică faptul că în cadrul aceleiaşi societăţi funcţionează o ordine economică, una morală, alta juridică etc. În cadrul fiecărei societăţi, între aceste ordini normative distincte, există o deplină compatibilitate. Sinteza lor reprezintă ceea ce numim generic ordine socială. În acest cadru mai larg al ordinii sociale, orice societate umană elaborează o ordine juridică.


44

Prin ordine juridică sau ordine de drept vom înţelege ansamblul normelor juridice împreună cu relaţiile juridice născute în baza lor. Ordinea juridică se fundamentează şi funcţionează pe normele de drept instituite în cadrul societăţii. Ea reprezintă nucleul ordinii sociale, condiţia fundamentală a echilibrului social, garanţia realizării drepturilor esenţiale ale membrilor societăţii şi a funcţionării normale a instituţiilor. Ordinea juridică este o totalitate organică, o realitate juri-dică integrală ce corespunde unei anumite colectivităţi. În sânul aceleiaşi societăţi nu poate exista decât o singură ordine juridică.

2. Norme şi sancţiuni sociale

Normele sociale reglementează conduita oamenilor în cele mai

diverse sfere de activitate ale societăţii. Fără acţiunea normelor ar fi imposibilă desfăşurarea normală a vieţii sociale. Indiferent de domeniul pe care îl reglementează, normele sociale conţin reguli care se adresează indivizilor, descriind şi detaliind modalităţile în care valorile trebuie concretizate în comportamente legitime şi acceptate de societate.

Elaborarea şi aplicarea normelor sociale se realizează fie pe cale neinstituţionalizată, în mod spontan, prin acţiunea colectivă a grupurilor sociale (cazul uzanţelor, cutumelor), fie pe cale instituţionalizată, într-o manieră conştientă, prin acţiunea unor agenţi specializaţi, după proce-duri instituţionalizate (cazul legilor juridice).

Pornind de la tipurile de raporturi sociale pe care le normează, putem pune în evidenţă existenţa în cadrul societăţii a următoarelor categorii principale de norme: norme obişnuielnice, norme religioase, norme morale, norme politice, norme juridice. Normele nu acţionează izolat unele de altele. Între ele există o multitudine de interdependenţe şi interacţiuni, care asigură o anumită ierarhizare şi organizare a lor în cadrul unui sistem al normelor sociale. De aceea, fiecare societate are propriul ei sistem de norme sociale, care, în esenţă, conturează liniile generale ale modelului comportamental dezirabil social.

Conduitele sociale care nu se conformează modelelor sociale recunoscute şi acceptate sunt supuse sancţiunilor. Într-un sens foarte larg, sancţiunile pot fi definite ca reacţii ale grupului faţă de comportările membrilor săi în situaţii sociale importante, ca reacţii ce dirijează comportările membrilor.

Potrivit lui R.K. Merton, formele de comportament caracte-rizate printr-o distanţare semnificativă de la normele sociale stabilite pentru statusul social poartă numele de devianţă. Prin urmare, un


45

comportament deviant este un comportament care transgresează normele sociale recunoscute şi violează aşteptările grupului, intrând în conflict cu modelele de conduită acceptate social. Există o formă uşoară a devianţei sociale, caracterizată prin evaziunea din grup, din societate (care oferă individului posibilitatea de a se elibera de o serie de conflicte), şi una mult mai gravă, atunci când devianţa ia forma infracţiunii, a delincvenţei sau crimei, caz în care comportamentul deviant pune în pericol valorile de bază ale societăţii.

Întotdeauna există o marjă de toleranţă socială faţă de compor-tamentele deviante, manifeste sau latente, care nu periclitează semnificativ bunul mers al societăţii.

În dezvoltarea societăţii există şi momente caracterizate prin absenţa sau conflictul normelor şi standardelor comune de comportament. Este vorba despre ceea ce în limbaj sociologic poartă numele de anomie, adică acea stare a societăţii caracterizată prin absenţa normelor, prin lipsa organizării normative, concretizată în comportamente deviante ale indivizilor şi grupurilor sociale. Relevată şi definită pentru prima dată de É. Durkheim, anomia trebuie înţeleasă ca acea stare a organizării sociale lipsită de coeziune, de ordine normativă, datorită pierderii caracterului reglativ al vechilor norme şi întârzierii apariţiei unor norme noi. Un exemplu elocvent de stare anomică a societăţii ni-l oferă situaţia României după evenimentele din decembrie 1989.

Sancţiunile au un rol foarte important, ele fiind acelea care, în ultimă instanţă, asigură respectarea normelor sociale. Orice sancţiune cuprinde o pedeapsă sau o răsplată al cărei scop este realizarea conformităţii legitime sau dezirabile într-o societate. Pornind de la caracterul reacţiei sociale, în literatura sociologică sunt relevate două tipuri de sancţiuni: sancţiunile negative (care se referă la pedepse) şi sancţiunile pozitivei (care vizează recompensele).

În funcţie de instanţele de la care emană, sancţiunile pot fi formale (reacţiile instituţiilor oficiale) şi informale (reacţii ale instan-ţelor neoficiale).

Prin combinarea celor două tipuri de criterii, J. Szczepánski realizează următoarea tipologie a sancţiunilor sociale:

1) sancţiuni negative formale; 2) sancţiuni negative informale; 3) sancţiuni pozitive formale; 4) sancţiuni pozitive informale. Realizând o clasificare a sancţiunilor întâlnite în toate tipurile de

societate istoric cunoscute, acelaşi autor distinge:


46

1) sancţiunile juridice; 2) sancţiunile etice; 3) sancţiunile satirice; 4) sancţiunile religioase. Sancţiunile formale şi informale, pozitive şi negative, fie ele

morale, religioase, juridice sau satirice, reprezintă factori externi ai controlului social.

3. Caracterul specific al normelor juridice

Constituind o categorie aparte a regulilor sociale, normele

juridice protejează cele mai importante valori (relaţii) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii între indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii sociale. Menirea lor fundamentală este aceea de a asigura apărarea efectivă a societăţii.

Autorii francezi R. Pinto şi M. Grawitz consideră că normele juridice, ca realitate socială, se disting de normele sociale nonjuridice prin anumite diferenţe de grad şi diferenţe specifice. În concepţia celor doi autori, normele juridice, ca reguli care reglementează un tip aparte de raporturi sociale, se individualizează în raport cu celelalte norme sociale prin unele diferenţe de grad în ceea ce priveşte:

– modul de elaborare; – forma şi structura; – tipul de sancţiuni care le însoţesc; – efectivitatea pe care o au. „Diferenţele de grad” în ceea ce priveşte modul de elaborare a

normelor Analizând normele juridice, pe de o parte, şi celelalte norme

sociale, pe de altă parte, vom observa că şi unele şi celelalte sunt elaborate, în principiu, după aceleaşi procedee organizate şi neorganizate. Spre exemplu, atât uzul sau moravurile, cât şi cutumele juridice sunt rezultatul unor procedee de creaţie colectivă, intuitivă, spontană. Dar, de la un anumit nivel de dezvoltare a societăţii, regulile juridice au început să fie elaborate şi abrogate de autorităţi organizate, stabile şi permanente (judecătorul, legislatorul), după proceduri tot mai complexe, tot mai riguroase.

„Diferenţele de grad” în ceea ce priveşte structura normelor Normele juridice se caracterizează printr-o structură perfecţionată

în raport cu construcţia interne şi externă a celorlalte norme sociale.


47

Normele juridice se caracterizează printr-o structură internă sau logică ce cuprinde ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

La construcţia logică internă se adaugă structura tehnico-legis-lativă a normei juridice, care are în vedere forma exterioară a conţinutului şi a structurii logice a normei, modul în care aceasta este formulată şi încadrată în textele normative. De regulă, normele juridice nu se prezintă izolat, ci se constituie ca parte a unui act normativ, care la rândul său este structurat pe capitole, secţiuni, articole, alineate. De asemenea, normele juridice se grupează pe instituţii şi ramuri de drept, dând naştere sistemului juridic.

„Diferenţele de grad” în ceea ce priveşte tipul de sancţiuni care le însoţesc

Normele juridice se caracterizează prin sancţiuni formalizate, prin reacţia organizată a statului faţă de comportamentul care lezează ordinea socială, în timp ce normele sociale nonjuridice se carac-terizează prin sancţiuni informale, neorganizate, care sunt rezultatul unei reacţii spontane (batjocură, ironie, blam public etc.). Violarea normelor juridice atrage intervenţia instituţiilor specializate ale autorităţii publice (poliţie, justiţie), pe când încălcarea normelor nonjuridice presupune intervenţia spontană şi difuză a unor instanţe neoficiale aflate la nivelul grupurilor şi colectivităţilor sociale.

„Diferenţele de grad” în ceea ce priveşte efectivitatea normelor Pentru a exista şi a-şi îndeplini menirea socială, ambele categorii

de norme (juridice şi nonjuridice) trebuie să fie efective., în caz contrar ele nefiind altceva decât credinţe sau valori. În ce priveşte efectivitatea, între normele juridice şi celelalte norme sociale nu există decât diferenţieri de grad. Fiind elaborate şi aplicate de agenţi specializaţi ai autorităţii publice, normele juridice acţionează la nivelul întregii societăţi, ceea ce, cel puţin la prima vedere, le conferă un grad sporit de efectivitate, comparativ cu efectivitatea normelor nonjuridice.

Dar normele juridice se particularizează în raport cu celelalte norme sociale şi prin anumite diferenţe specifice: neutralitatea şi globalitatea.

Neutralitatea. Normele juridice nu se raportează direct la valorile societăţii, ci indirect, prin intermediul celorlalte categorii de norme sociale. Această particularitate le conferă un statut de neutralitate în raport cu valorile sociale pe care le reglementează juridic.

Globalitatea. Spre deosebire de celelalte norme sociale, normele juridice au o vocaţie universală, transgresând barierele de grup. Ele sunt


48

valabile pentru toţi membrii unei societăţi; regula juridică este regula unei societăţi globale.

Aşadar, prin modul de elaborare, prin forma şi structura lor, prin tipul de sancţiuni care le însoţesc, prin efectivitatea pe care o au şi, nu în ultimul rând, prin neutralitatea şi globalitatea care le caracterizează, normele juridice se constituie într-o categorie distinctă, specială, a regulilor sociale, categorie de norme ce reprezintă „suportul (funda-mentul) dreptului şi sistemului juridic al oricărei societăţi”.

♦ DREPTUL – INSTRUMENT AL CONTROLULUI SOCIAL

1. Noţiunea de control social. Formele, mijloacele şi agenţii controlului social

1.1. Noţiunea de control social

Într-un sens general şi comun, controlul social desemnează procesul prin care o instanţă, cu ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, influenţează, modifică sau reglează comportamentul sau acţiunile indivizilor şi grupurilor sociale ce aparţin acelui sistem, în vederea asigurării echilibrului dinamic al sistemului respectiv.

Având în vedere faptul că agenţii, mijloacele şi obiectul controlului social reprezintă elemente identificabile în structura internă a societăţii, trebuie să constatăm faptul că, în realitate, controlul social este un mecanism de autoreglare a sistemului social global, este, altfel spus, un proces de autocontrol social. De aceea, în momentele de stabilitate relativă a sistemului, controlul social se exercită, în bună măsură, prin formele sale „îndulcite”, iar în situaţiile când este ame-ninţat cu destructurarea, controlul se exercită prin forme severe. De asemenea, în funcţionarea acestui mecanism intervine, în anumite momente, şi toleranţa socială faţă de abaterile de la norme. În alte momente, însă, atunci când se instituie un control foarte sever, asistăm la îngustarea până la eliminare a marjei de toleranţă.

În toate societăţile, controlul social are drept finalitate derularea comportamentelor individuale şi de grup în acord cu modelele de conduită dezirabile social, în scopul asigurării funcţionalităţii optime a sistemului. Controlul social asigură consistenţa şi coeziunea internă a societăţii, continuitatea şi stabilitatea sa, orientarea şi reglarea compor-tamentului social, integrarea individului în societate.


49

1.2. Formele controlului social a) După felul agenţilor de la care emană controlul social şi/sau pun în

acţiune mijloacele de exercitare a acestuia, distingem controlul social formal şi controlul social informal.

Controlul social formal constă în definirea şi instituirea de norme impersonale, instituţionalizate în regulamente, legi sau coduri de către asociaţii sau organizaţii oficiale. Menirea acestor norme este triplă: coordonarea acţiunilor individuale pentru realizarea scopurilor comune; minimalizarea surselor de conflict din cadrul asociaţiei sau organizaţiei; perpetuarea asociaţiei sau organizaţiei. El este realizat în mod organizat şi explicit de agenţi oficiali specializaţi ai controlului social.

Controlul social informal se realizează mai ales la nivelul rolurilor sociale dintr-un grup şi se manifestă, în mod implicit, în cadrul relaţiilor reciproce dintre indivizi, prin participarea acestora la viaţa colectivă. Se realizează într-o manieră implicită, neorganizat, în absenţa unor agenţi oficiali şi/sau specializaţi de control. Tinde să se amplifice în societăţile moderne.

b) După mijloacele utilizate, controlul social poate fi pozitiv sau negativ.

Controlul social pozitiv se întemeiază, în principal, pe cunoaş-terea şi internalizarea de către indivizi a normelor, valorilor şi regulilor de convieţuire socială, ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din convingere. Astfel de control exercită şi agenţii oficiali, cât şi cei neofi-ciali, prin recompense (stimuli).

Controlul social negativ se bazează în special pe temerile individului că va fi sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor şi regulilor sociale. Agenţii oficiali sau neoficiali adminis-trează sancţiuni negative.

c) După natura ideilor, idealurilor, valorilor şi modelelor sociale pe care se fundamentează, controlul social poate fi: control moral, juridic, religios, politic, economic, militar etc.

Există şi alte tipuri de control social: – controlul direct (stimulente, recompense sau sancţiuni explicite)

şi controlul indirect (sugestii, zvonuri, manipulare prin mass-media); – controlul penal (aplicarea de sancţiuni penale), controlul

compensator (repararea unor daune), controlul conciliator (dialog, negocieri) şi controlul terapeutic (terapie, tratament, resocializare);

– controlul autoritar şi controlul democratic; – controlul paternalist; – controlul social propriu-zis (exercitat de grup, de colectivitate).


50

1.3. Mijloacele controlului social Mijloacele controlului social desemnează o serie de instrumente de

presiune şi persuasiune, organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi informale, conştiente şi difuze, menite să-i influenţeze pe indivizi să adopte conduite dezirabile şi să se conformeze normelor şi prescripţiilor grupului, comunităţii sau societăţii.

a) După agenţii care le elaborează şi/sau le aplică, mijloacele controlului social pot fi instituţionalizate şi neinstituţionalizate.

Mijloacele de control instituţionalizate sunt, în cea mai mare parte, acele instrumente prevăzute în coduri juridice, legi, regulamente şi alte acte şi documente cu caracter moral, religios, politic, ştiinţific, militar, sportiv etc. Ele emană de la organizaţii, asociaţii, instituţii şi persoane oficiale şi sunt aplicate tot de instituţii cu caracter oficial.

Mijloacele de control neinstituţionalizate se referă la acele instrumente ale controlului social neformalizate, neoficializate, care, de obicei, nu sunt inserate în acte oficiale. De cele mai multe ori, ele nu emană de la vreo autoritate oficială, dar pot fi aplicate şi de agenţii formali ai controlului social. Sunt reprezentate de tradiţii, convenţii, practici instituite la nivelul grupurilor, dar şi de încurajări, blamări etc.

b) După conţinutul mecanismelor prin intermediul cărora acestea acţionează asupra indivizilor, mijloacele controlului social pot fi psihosociale şi material-sociale.

Mijloacele psihosociale se adresează psihicului uman, deter-minându-l pe individ să-şi interiorizeze normele şi valorile dezirabile social şi, pe această bază, să-şi adapteze opiniile, atitudinile şi compor-tamentele la modelele culturale propuse de grup sau societate.

Mijloacele material-sociale sunt, în ultimă instanţă, fie recom-pense, fie pedepse, prin care societatea îl determină pe individ să se conformeze standardelor de comportament pe care ea le impune.

c) După natura lor, mijloacele de control pot fi: morale, juridice, religioase, politice, ştiinţifice, educaţionale, culturale, economice, militare etc.

Făcând apel la alte criterii de clasificare, avem: mijloace de presiune şi persuasiune, directe şi indirecte, organizate şi neorganizate, stimulative şi coercitive, conştiente şi difuze, explicite şi implicite.

1.4. Agenţii controlului social

Instanţele sau agenţii controlului social sunt acele elemente ale societăţii sau grupurilor sociale care elaborează şi/sau pun în aplicare mijloacele de exercitare a controlului social în cadrul sistemului general


51

de control social. Rolul lor poate fi îndeplinit fie de organisme ale societăţii globale, fie de organisme ale grupurilor, fie de persoane. Agenţii controlului social pot fi grupaţi în agenţi instituţionalizaţi şi agenţi neinstituţionalizaţi.

Agenţii instituţionalizaţi (formali) sunt reprezentaţi de diferitele organisme şi organizaţii de stat, juridice, politice, administrative etc. sau organisme, asociaţii, ligi formale ale societăţii civile. Aceşti agenţi realizează un control social oficial, organizat, asupra indivizilor şi grupurilor sociale.

Agenţii neinstituţionalizaţi (informali) sunt reprezentaţi de anumite grupuri (de presiune sau lobby, de prietenie, de joacă, criminale etc.) sau indivizi. Agenţii neinstituţionalizaţi realizează un control social neoficial, neorganizat, spontan şi difuz.

La nivelul societăţii sau al grupului, între agenţii controlului social se stabilesc anumite legături, fapt ce ne dă dreptul să-i privim ca pe un ansamblu de instanţe aflate în interacţiune, ca pe un sistem al instanţelor de control. Aceste instanţe sau organe sunt capabile să genereze şi să aplice forme şi mijloace diferite ale controlului social, atât la nivelul grupurilor sociale, cât şi la acela al societăţii globale.

2. Dreptul – instrument de realizare a controlului social.

Funcţiile şi disfuncţiile dreptului 2.1. Concepţii şi puncte de vedere privind rolul dreptului

ca instrument al controlului social. Pentru Gaston Richard, elementul primordial al dreptului îl con-

stituie reconcilierea antinomiilor între interesele aflate în conflict. Prin urmare, legea însăşi este o reacţie a sociabilităţii, care tinde să înlăture opoziţia dintre scopurile sociale şi scopurile individuale.

Pentru É. Durkheim, dreptul, ca simbol al solidarităţii sociale, are un rol foarte mare în reglarea comportamentelor membrilor societăţii. În viziunea sa, organizarea socială se întemeiază pe norme şi sancţiuni sociale. Durkheim vede în constrângere (caracteristica fundamentală a dreptului) criteriul esenţial al socialului, condiţia sine qua non a realităţii sociale.

Un rol important în promovarea concepţiei referitoare la drept ca instrument al controlului social l-a avut şcoala americană a „jurisprudenţei sociologice”, prin reprezentanţii săi cei mai de seamă, E. Ross şi R. Pound. În contextul concepţiei sale asupra controlului social, E. A. Ross prezintă un ansamblu de mijloace, între care la loc de frunte se situează dreptul.


52

Pentru Ross, dreptul reprezintă „baza edificării ordinii, instrumentul de control cel mai specializat şi cel mai avansat pe care îl foloseşte societatea”.

În pofida integrării în cadrul mecanismelor controlului social a mijloacelor informale, mulţi cercetători consideră în continuare utilizarea constrângerii şi forţei dreptului ca instrument principal de exercitare a controlului în toate tipurile de societăţi. În acest context, C.H. Cooley şi P.H. Landis pledează pentru utilizarea dreptului ca unul dintre multiplele instrumente pe care societatea le are la îndemână pentru a-şi exercita controlul asupra membrilor săi individuali sau colectivi.

Roscoe Pound are contribuţii dintre cele mai semnificative în cea ce priveşte locul şi rolul dreptului ca instrument de reglare socială. El insistă asupra imposibilităţii de a înţelege sociologic dreptul altfel decât ca organ sau ca formă a controlului social, pe care îl priveşte ca pe un ansamblu de procese şi mijloace de organizare socială. Pound consideră că, o dată cu afirmarea lumii moderne, dreptul a devenit instrumentul principal al controlului social, pentru ca astăzi el să fie, înainte de toate, funcţia statului. Însă dreptul nu este singurul instrument de control social, lui adăugându-i-se morala, religia, educaţia etc. Pound exagerează însă, după cum arată şi G. Gurvitch, rolul pe care îl joacă dreptul în ierarhia controalelor, reducând, pentru societatea civilizată, întreaga sferă juridică la ordinea etatică.

Evidenţiind speciile controlului social, Gurvitch plasează în rândul acestora şi dreptul. În concepţia lui, fiecare specie a controlului social (deci şi dreptul) cuprinde trei forme principale:

a) modele simbolico-culturale (norme înţelese); b) valori, idei şi idealuri colective; c) experienţe, aspiraţii, creaţii de valori, de idei şi de idealuri noi. Cu alte cuvinte, dreptul, ca instrument al controlului social, îşi

exercită această menire atât prin intermediul modelelor juridice, cât şi prin intervenţia valorilor, ideilor şi idealurilor colective, prin aspiraţii, experienţe etc. cu încărcătură juridică.

Dar, după Gurvitch, fiecare specie a controlului social se diferen-ţiază (pe orizontală) în mai multe „subspecii”. Spre exemplu, dreptul se poate diferenţia în „drept social” sau „drept individual”. Însă, atât speciile, cât şi subspeciile sunt esenţialmente variabile, în funcţie de tipul de societate sau de grup în care se manifestă, de conjunctura socială în care se exercită controlul. În acest sens, într-o societate dată poate să predomine, ca specie a controlului social, religia, pentru ca în alta să predomine morala sau dreptul.


53

După opinia lui Gurvitch, agenţii controlului social, în general, deci şi ai dreptului, acţionează la nivelul societăţilor globale, al grupurilor particulare şi al formelor de sociabilitate.

Pentru T. Parsons, care dezvoltă o teorie structuralist-funcţionalistă a societăţii, dreptul trebuie să fie considerat, din perspectivă sociologică, un mecanism de control social care funcţionează în aproape toate sectoarele sistemului social. Într-o perspectivă generală, dreptul, ca instrument al controlului social, exercită în primul rând o funcţie inte-grativă în cadrul societăţii: el atenuează conflictele potenţiale, făcând să funcţioneze raporturile sociale. Parsons evidenţiază şi legătura puternică ce există între drept şi sistemul politic, explicând acest raport prin inter-mediul sancţiunii care poate să meargă de la simpla stimulare la constrângerea cea mai severă, ca prerogativă a organizării politice. Parsons evidenţiază, de asemenea, modul diferenţiat în care acţionează dreptul ca instrument al controlului social în societăţile pluraliste şi libe-rale, unde acesta dobândeşte o însemnătate specială şi o poziţie puternică, şi în societăţile totalitare, în care se manifestă tendinţa de înlăturare a dreptului.

W. Evan consideră că dreptul îndeplineşte, pe de o parte, o funcţie pasivă, iar pe de altă parte, o funcţie activă în exercitarea controlului social.

Pentru N. Luhmann, dreptul este un instrument de coeziune socială, care coordonează toate mecanismele sociale de integrare şi control.

2.2. Funcţiile şi disfuncţiile dreptului

Dreptul îşi exercită rolul său de instrument al controlului social, în principal, printr-o funcţie normativă şi printr-o funcţie de trans-punere a sistemului normelor juridice în realitatea socială.

Funcţia normativă a dreptului vizează elaborarea de norme care reglementează juridic cele mai importante raporturi sociale. Normele elaborate prescriu indivizilor şi grupurilor sociale modele de comportare. Aceste standarde de conduită sunt asociate unor poziţii sau statusuri ce aparţin indivizilor şi grupurilor într-un sistem social, caracterizând rolul pe care trebuie să-l îndeplinească în diferite contexte sociale. Normele juridice elaborate alcătuiesc un întreg, un tot unitar: ele se organizează şi se structurează în ceea ce numim siste-mul normelor juridice sau sistemul dreptului.

Prin funcţia de transpunere a sistemului normelor juridice în realitatea socială, dreptul urmăreşte derularea conduitelor individuale şi de grup în conformitate cu modelele de comportament prescrise prin normele instituite, încadrarea acestora în perimetrul legalităţii şi al


54

justiţiei sociale. Acest proces implică acţiunea organelor statului şi, în limite determinate, a unor organizaţii nestatale, în forme special prevă-zute în actele normative. În scopul transpunerii în realitatea socială a normelor juridice există două condiţii minime, necesare şi suficiente pentru buna funcţionare a unui sistem legal: cetăţenii să se supună nor-melor de drept, iar funcţionarii să considere aceste reguli ca standarde oficiale de comportament, pe care să le aplice întocmai.

În acţiunea dreptului, în procesul de exercitare a controlului social pot să apară şi anumite tulburări funcţionale, numite în literatura sociologică disfuncţiile dreptului. Printre acestea se numără:

a) absenţa dreptului din anumite domenii ale vieţii sociale; b) lipsa de validitate şi eficacitate a dreptului; c) dreptul nedrept; d) dreptul represiv. a) Absenţa dreptului din anumite domenii ale vieţii sociale

(„nondreptul”) se referă la absenţa dreptului dintr-un anumit număr de raporturi sociale, unde dreptul ar fi avut o vocaţie teoretică de a fi pre-zent. După Jean Carbonnier, principalele forme de manifestare a nondreptului sunt:

– un nondrept prin autolimitarea dreptului – situaţii în care dreptul se limitează el însuşi (de ex., zilele nefaste ale calendarului juridic roman);

– un nondrept prin autoneutralizarea dreptului (de ex., exigenţa dovezii, care elimină în afara dreptului tot ceea ce nu poate fi dovedit);

– un nondrept prin rezistenţa faptului la drept (de ex., criminalitatea condamnabilă de jure, dar nepedepsibilă de facto).

b) Lipsa de validitate şi eficacitate a dreptului. Aceste fenomene sunt determinate atât de cauze intrinseci, care aparţin însuşi dreptului, cât şi extrinseci (de natură economică, socială, politică, morală etc.). Este cazul legilor care nu întrunesc condiţiile de tehnică legislativă sau al celor care neglijează schimbările ce s-au produs în societate, precum şi al celor care nu ţin seama de aşteptările opiniei publice.

c) În cazul dreptului nedrept este vorba despre legi care aduc atingere unor drepturi şi interese ale indivizilor sau grupurilor sociale, binelui comun. În cazul acestor legi, indivizii adoptă conduite şi comportamente care duc la inefectivitatea şi lipsa de eficacitate a actelor normative respective.

d) Dreptul represiv se referă la situaţiile în care dreptul îşi nesocoteşte rosturile fundamentale, încălcând flagrant cele mai elemen-tare standarde privind protecţia drepturilor şi libertăţilor individuale (în special, în regimurile totalitare).


55

♦ DREPTUL CA INSTRUMENT AL SCHIMBĂRII SOCIALE

1. Conceptul de schimbare socială Potrivit lui L. Friedman şi J. Ladinsky, prin schimbare socială

se înţelege „orice alterare nerepetitivă a comportamentelor sociale”. Prin urmare, schimbarea socială apare doar atunci când intervin modificări în tipurile de relaţii sociale, normele sociale sau funcţiile sociale consacrate. Astfel, o modificare a relaţiilor dintre grupurile etnice sau rasiale din cadrul unei societăţi este o schimbare socială, în timp ce creşterea sau descreşterea avuţiei economice a unei astfel de societăţi nu constituie o asemenea schimbare.

Pentru alţi teoreticieni, conceptul de schimbare socială este mai cuprinzător. De exemplu, J. Grossman şi M. Grossman vorbesc despre magnitudinea şi sfera schimbării sociale: schimbarea socială poate fi amplă sau revoluţionară ca magnitudine, iar sfera sa poate fi înţeleasă în termenii a trei niveluri: ea poate viza comportamente individuale (creşterea sau descreşterea numărului de avorturi), poate viza norme sociale sau tipuri de relaţii între indivizi sau grupuri ori poate altera obiceiurile sau valorile de bază ale societăţii.

Schimbarea socială este influenţată de factori precum progresul tehnic, mediul natural, gradul de dezvoltare a instituţiilor şi conştiinţei politice, gradul de unitate sau diversitate culturală şi intensitatea şi specificul interacţiunii cu alte societăţi. De asemenea, schimbarea socială se intensifică pe măsură ce gradul de dezvoltare economică creşte. Un factor important al schimbării sociale îl reprezintă şi dreptul.

2. Condiţii ale schimbării sociale prin drept

Potrivit sociologului american W.M. Evan, pentru ca dreptul să

poată influenţa efectiv comportamentele şi atitudinile sociale, acesta trebuie să îndeplinească şapte condiţii:

1) sursa noii legi trebuie să se bucure de autoritate şi de prestigiu; 2) noua lege trebuie să fie compatibilă cu legislaţia existentă şi

să nu ducă la o ruptură în sistemul legal; 3) existenţa unor grupuri sociale sau comunităţi în care tipurile de

comportamente prevăzute de noua lege să se manifeste şi să fie viabile; 4) necesitatea existenţei unei perioade rezonabile în care noua

lege să devină efectivă; 5) agenţii care urmează să impună noua lege trebuie să fie ataşaţi

comportamentului prevăzut de aceasta;


56

6) noua lege nu trebuie să prevadă doar sancţiuni negative, ci şi sancţiuni pozitive;

7) să li se acorde o protecţie eficientă celor care ar putea suferi ca urmare a încălcării sau eludării legii.

3. Strategii legislative de promovare a schimbării sociale Y. Dror distinge între utilizarea directă şi utilizarea indirectă a

legii în promovarea schimbării sociale, afirmând că folosirea directă a legii (încercarea de a schimba comportamente şi atitudini prin impunerea unor obligaţii subiecţilor legali individuali) este proble-matică. Totuşi, argumentează Dror, legea poate juca indirect un rol important în promovarea schimbării sociale.

În primul rând, legea modelează diferite instituţii sociale care, în schimb, au o influenţă directă asupra ratei şi caracterului schimbării sociale. De exemplu, legile de organizare a sistemului educaţional naţional influenţează sfera şi caracterul instituţiilor de învăţământ, care pot influenţa direct schimbarea socială sau adoptarea unei legislaţii de protejare a drep-tului de autor poate încuraja invenţiile şi promova schimbări în instituţiile tehnologice, care, la rândul lor, pot influenţa schimbarea socială.

În al doilea rând, legea furnizează adesea fundamentul pentru anumite agenţii înfiinţate special cu scopul de a promova schimbarea socială. În secolul XX, legislaţia din societăţile occidentale a fost utilizată deseori pentru înfiinţarea unor comisii şi agenţii specializate în promovarea anumitor scopuri.

O a treia strategie legală menţionată de Dror este aceea de a crea obligaţii legale şi de a stabili situaţiile în care schimbarea trebuie spriji-nită. Spre exemplu, numeroasele obligaţii impuse autorităţilor locale cu privire la diferitele servicii publice.

♦ ACULTURAŢIA JURIDICĂ

1. Procesul de aculturaţie. Aculturaţia juridică Conceptul de aculturaţie desemnează procesul de interacţiune

dintre două culturi sau tipuri de cultură, precum şi modificările care se produc ca urmare a comunicării dintre ele. Prin urmare, aculturaţia se prezintă ca un fenomen social complex, care include aspecte privind înlocuirea unor elemente culturale, combinarea unor elemente în complexe culturale noi, respingerea totală a unor elemente.


57

Procesul de interacţiune a două sisteme juridice naţionale sau mari sisteme juridice, precum şi modificările care se produc în cadrul acestora, poartă numele de aculturaţie juridică.

Aculturaţia juridică se poate produce atunci când două sisteme de drept naţionale se află în contact permanent, fără ca unul să exercite asupra celuilalt o dominaţie militară, economică, politică sau religioasă. În acest proces, fiecare sistem împrumută liber, unul de la celălalt, elemente de drept pentru a şi le integra. De regulă, fenomenul se pro-duce în cazul în care un grup social se vede pus în situaţia ca soluţiile juridice autohtone să se dovedească nesatisfăcătoare. Aflat în prezenţa unei soluţii străine, grupul respectiv o va adopta, integrând-o în propriul său sistem juridic, sau, după caz, o va respinge. Acest fenomen poate merge de la adoptarea unor chestiuni de detaliu, până la preluarea unui sistem juridic străin în totalitatea sa.

În condiţiile în care interacţiunea dintre sistemele juridice reprezintă rezultatul unei cuceriri militare sau dominaţii politice, pot apărea, cel puţin teoretic, trei situaţii distincte:

1) sistemul juridic al ocupantului este impus ţării ocupate în dauna dreptului acesteia (introducerea acestuia nu va fi însă niciodată deplină);

2) cele două sisteme juridice (al ocupantului şi al ţării ocupate) fuzionează şi dau naştere unui sistem juridic nou, cu caracteristici sincretice (de ex., cazul Indiei, unde dreptul tradiţional hindus a fuzionat cu dreptul britanic);

3) respingerea dreptului ocupantului de către societatea ocupată (de ex., respingerea de către spanioli a constituţiei pe care a vrut să le-o impună Napoleon).

Aculturaţia juridică se poate produce fie în plan legislativ, fie în acela al practicii judiciare, pentru ca, nu de puţine ori, să atingă ambele paliere.

Aculturaţia juridică are o determinare plurifactorială, în cadrul acestui proces determinativ interacţionând factorii obiectivi cu cei subiectivi, factorii interni cu cei externi, factorii naturali cu cei sociali etc.

2. Formele aculturaţiei juridice

Jean Carbonnier face distincţie între aculturaţia juridică

organizată şi aculturaţia juridică spontană. Aculturaţia juridică organizată reprezintă rezultatul actelor

conştiente, planificate ale autorităţii publice în vederea perfecţionării, eficientizării şi modernizării unui sistem juridic (reformele legislative


58

iniţiate de Caracalla, Cuza şi Ataturk). Dintre actele de autoritate publică ce pot servi de vehicul aculturaţiei juridice organizate, cel mai important este legea.

Aculturaţia juridică spontană este rodul acţiunii agenţilor privaţi. Aceasta se poate întâmpla mai ales pe calea contractului, care poate fi un instrument eficient al aculturaţiei juridice în condiţiile existenţei unor legi permisive în acest domeniu. Prin aculturaţia juridică spontană se creează, mai degrabă, un climat de influenţă favorabil penetrării elementelor de drept străine.

Tot Carbonnier face distincţia între aculturaţia juridică globală şi cea parţială. Aculturaţia globală este, sociologic vorbind, cea mai semnificativă, pentru că prin intermediul ei se realizează cu adevărat o mutaţie în peisajul juridic al unei ţări (cazul reformelor lui Ataturk).

Dintr-o perspectivă etnologică, Michel Alliot distinge urmă-toarele trei tipuri ale aculturaţiei juridice:

1) aculturaţia specifică societăţilor care trec de la mit la lege (cazul societăţilor primitive înglobate în marile imperii religioase);

2) aculturaţia specifică societăţilor care abandonează insti-tuţiile lor juridice tradiţionale pentru un drept pe care îl consideră preferabil tuturor celorlalte ( de ex., preluarea Codului civil francez de sistemele de drept dintr-un mare număr de ţări);

3) aculturaţia juridică care se manifestă în societăţile care aleg între mai multe ideologii şi diversele sisteme juridice care le realizează (este cazul ţărilor care, după cel de-al doilea război mondial, câşti-gându-şi imediat independenţa, au făcut astfel de opţiuni).

După amploarea schimbărilor produse, aculturaţia juridică poate îmbrăca forma recepţiei, fuziunii, împrumutului sau respingerii.

3. Efectele aculturaţiei juridice

3.1. Efectele aculturaţiei juridice asupra sistemului de drept

Efectul principal al aculturaţiei juridice este strâns legat de soarta elementului de drept străin care se încearcă a fi transplantat pe sistemul juridic autohton. Elementul străin poate fi acceptat sau, dimpotrivă, respins, operaţiunea respectivă constituindu-se, după caz, într-o reuşită sau într-un eşec. În cazul aculturaţiei juridice, reuşita se prezintă de cele mai multe ori sub forma unor împrumuturi parţiale, a unor sinteze rezultate în urma fuziunii elementelor juridice străine cu cele autohtone şi, mai rar, sub forma recep-ţiei unui sistem juridic. De regulă, instituţia transplantată pe un alt sistem juridic va suferi la rândul ei influenţa acestuia, pierzându-şi unele


59

caracteristici originale şi căpătând altele noi, ce provin din particularităţile noului mediu juridic, ceea ce va face ca, în final, să apară o structură juridică hibridă, o sinteză a elementelor intrate în contact. De regulă, sinteza nou apărută este benefică, dar există şi cazuri în care sinteza a degenerat, dovedindu-se nepotrivită (de ex., transplantarea sistemului prezidenţial american în unele ţări ale Americii Latine).

Dacă reuşita unei acţiuni de aculturaţie poate fi un împrumut, o fuziune sau chiar recepţia unui întreg sistem de drept, eşecul acesteia îl reprezintă respingerea elementului juridic străin (respingerea Codu-lui Napoleon, imediat după căderea imperiului, în numeroase state italiene etc.)

3.2. Efectele aculturaţiei juridice asupra grupurilor sociale La nivelul grupurilor sociale, aculturaţia juridică poate genera

cooperare, coeziune, creşterea gradului de organizare a acestora, adeziune etc., sau, dimpotrivă, conflicte, dezorganizare socială, fenomene de respingere, de dezaprobare. Astfel, pe multiple căi, fenomenele de aculturaţie pot duce la dezagregarea vechilor structuri sociale şi apariţia unor grupuri sociale de tip nou (constituirea corpurilor de meseriaşi este un exemplu concludent în acest sens). Printre grupurile care apar ca urmare a procesului aculturaţiei juridice, trebuie semnalate acelea care au drept scop sprijinirea individului în lupta sa pentru o viaţă pe care grupurile tradiţionale nu i-o mai pot asigura (grupuri de cooperare, de colaborare, constituite, de regulă, în mod voluntar, pentru a produce, vinde, cumpăra, obţine un credit etc.).

Aculturaţia juridică favorizează şi fărâmiţarea grupului familial casnic, astfel încât, finalmente, unitatea de viaţă devine familia conjugală. În acelaşi timp, fenomenele de aculturaţie antrenează abolirea endogamiei etnice şi a endogamiei de castă.

Tot sub impactul aculturaţiei juridice, în cadrul societăţii pot să apară şi conflicte între diferite grupuri umane, pături sau categorii sociale.

3.3. Efectele aculturaţiei juridice asupra indivizilor

Efectul unei reguli sau instituţii juridice împrumutate dintr-un alt sistem de drept este strâns legat, de fiecare dată, de impactul pe care acestea îl au asupra indivizilor. Un impact pozitiv, care se concretizează în adeziunea populaţiei autohtone la noile structuri juridice introduse, va avea ca efect reuşita transplantului juridic iniţiat. În caz contrar, feno-menul de aculturaţie va fi un eşec, reglementările de drept importate rămânând neputincioase în influenţarea acţiunilor şi comportamentelor


60

cotidiene ale indivizilor (de exemplu, accesul musulmanilor din Algeria la cetăţenia franceză, care presupunea renunţarea la legea coranică şi adoptarea normelor franceze de drept, lucru care nu s-a întâmplat, deoarece în viaţa lor de familie aceştia îşi ţineau procesele în faţa judecătorului religios).

În condiţiile existenţei a două modele normative, a celui străin şi a celui autohton, individul poate adera la modelul normativ străin, poate să-l elimine şi să rămână la vechiul model sau poate să reţină elementul juridic de import numai ca mijloc de reinterpretare a modelului autoh-ton, care se va perpetua într-o formă modificată (transplantarea normei monogamiei în societăţile africane a avut ca efect reinterpretarea originală a poligamiei, concretizată în dreptul bărbaţilor de a avea mai multe metrese).

Prin succesiunea proceselor de aculturaţie se realizează, pas cu pas, răsturnarea raporturilor dintre grup şi individ. Un efect important al aculturaţiei juridice în planul dreptului îl reprezintă realizarea cadrului juridic propice afirmării libere a individului în societate.

♦ FUNCŢIILE SOCIOLOGIEI JURIDICE

1. Funcţia descriptivă Cunoaşterea realităţii sociale a dreptului ne oferă posibilitatea de a

pătrunde dincolo de cortina normelor juridice, pe care o ridică ştiinţa pozitivă a dreptului, de a depăşi fenomenul „patologic” al vieţii reale a dreptului, pe care îl pune în evidenţă jurisprudenţa şi de a releva cazurile care privesc inefectivitatea normelor juridice. Numai o cerce-tare a realităţii sociale a dreptului de pe poziţiile sociologiei va reuşi să depăşească barierele perturbatoare ale cunoaşterii fenomenului juridic, bariere pe care dreptul şi le-a creat prin propria lui natură. Desigur, această funcţie de documentare, de informare, noua disciplină a îndeplinit-o pe lângă jurişti, în mod spontan, încă de la început. Ea este aceea care, în timp, a dus la transformarea multor instituţii ale dreptului, precum acelea ale căsătoriei, proprietăţii etc.

De asemenea, trebuie să remarcăm faptul că, spre deosebire de cunoaşterea realizată din perspectiva ştiinţei juridice care, prin autoritatea lucrului judecat, se poate considera încheiată, cunoaşterea sociologică a realităţii sociale a dreptului nu se poate considera încheiată niciodată.


61

2. Funcţia explicativă Demersul cognitiv început prin constatarea, înregistrarea şi

descrierea fenomenelor juridice trebuie urmat de explicarea acestora. Cunoaşterea va fi deplină numai atunci când explicaţia va lua forma unei legi ştiinţifice, a unei legi cauzale, care ne oferă explicaţia cau-zelor şi a mecanismului după care s-a produs un fenomen.

Sociologia juridică şi-ar asuma însă o misiune prea dificilă dacă şi-ar propune să formuleze legi de cauzalitate cu caracter general. Cel puţin în această etapă a dezvoltării sale, ea trebuie să se mulţumească cu descoperirea unor raporturi parţiale de la cauză la efect, sau chiar să se limiteze la relevarea unor raporturi de dependenţă, în special o dependenţă statistică, fie între două fenomene juridice, fie între un fenomen juridic şi unul de altă natură. În astfel de cercetări, sociologia juridică face apel la metode ale logicii clasice (a concordanţei, a diferenţei etc.), la procedeele logicii matematice (analiza factorială, multifactorială sau de varianţă etc.).

În acelaşi timp, sociologia dreptului poate să formuleze şi legi de echilibru, făcând abstracţie de devenirea istorică a fenomenelor juridice. Obiectul acestor legi îl reprezintă raporturile de simulta-neitate, de interdependenţă dintre fenomenele juridice.

Trebuie să subliniem două lucruri extrem de importante. În primul rând, legile sociologice nu trebuie identificate cu legile sociale, ele fiind propoziţii fundamentale acceptate de oamenii de ştiinţă, în timp ce statutul legilor sociale este independent de această acceptare. Cel de-al doilea lucru important este acela de a releva legi tendenţiale de evoluţie, precum aceea elaborată de Jehring, care prezintă istoria pedepsei ca o abolire constantă.

3. Funcţia critică

Pentru a releva defectele, limitele şi neîmplinirile dreptului este

nevoie şi de un demers critic al sociologiei juridice. Pe lângă mecanismul de critică specific dreptului, căile de recurs, este nevoie şi de o critică realizată din afara sistemului. Se consideră că o critică de acest gen n-o poate realiza decât sociologia juridică, care a relevat rolul intrigilor şi al pasiunilor particulare care se manifestă astăzi în procesul legislativ din partea unor structuri sociale nestatale, cum sunt grupurile de interes economic, partidele politice, organizaţiile ecologiste, pacifiste, religioase, feministe etc. Mijloacele obişnuite ale acestor grupuri sunt propaganda, manifestaţiile publice, corupţia, şantajul etc.


62

În plus, sociologia juridică se interesează şi de modul de aplicare a legilor, descoperind, prin metodele sale proprii de cercetare, nenumărate cazuri de inefectivitate a normelor juridice. Prin critica pe care o întreprinde, sociologia juridică ne relevă şi alte disfuncţii ale dreptului, precum absenţa dreptului din anumite domenii ale vieţii sociale, manifestările dreptului injust, ale dreptului represiv etc.

În concluzie, prin funcţia sa critică, sociologia juridică ajută dreptul să-şi cunoască propriul său mod de manifestare în societate, să se schimbe, să se transforme, pentru a fi în concordanţă cu realităţile atât de dinamice şi complexe ale vieţii sociale.

4. Funcţia practică

Sociologia juridică aspiră şi la asumarea unei misiuni practice.

În acest scop, ea se îndreaptă spre două domenii care privesc două arte tradiţionale ale dreptului dogmatic, jurisprudenţa şi legiferarea, pre-cum şi spre acela al artei de a contracta.

Un domeniu comun tuturor celor trei sfere de activitate în care sociologia juridică îşi caută aplicaţiile sale practice este acela care priveşte luarea deciziei. Până acum, în domeniul deciziei juridice s-au conturat cel puţin două tendinţe, două proceduri de luare a deciziei. În primul rând, este vorba de decizia care ia în calcul o serie de deter-minări de natură cantitativă, cum sunt cele economice, financiare etc. De un astfel de tratament se pot bucura raportul contractual într-o vânzare comercială, hotărârea judecătorească prin care se fixează o pensie de întreţinere pentru un copil etc.

În al doilea rând, este vorba de o decizie calitativă, care pune accentul pe analiza determinărilor calitative, pe relaţiile dintre acestea, precum şi pe contextul în care ele s-au manifestat sau se vor manifesta. Cu toate acestea, însă, realizările sociologiei juridice în domeniul deciziei sunt încă modeste.

4.1. Rolul sociologiei juridice în procesul legislativ

Domeniul prioritar al exercitării funcţiei practice a sociologie juridice îl reprezintă activitatea legislativă. Pentru a reglementa relaţiile într-un anumit domeniu al vieţii sociale printr-o lege, legiuitorul trebuie să cunoască starea de fapt din acel domeniu, precum şi opinia cetăţenilor cu privire la modul de reglementare a raporturilor, aspiraţiile şi aşteptările acestora în sfera juridicului.

Mulţi specialişti consideră că rolul practic al sociologie juridice se manifestă cu cea mai mare vigoare în procesul de realizare a


63

reformelor legislative. În această ordine de idei, relevăm faptul că, pe baza tendinţelor normativităţii trecute, a reacţiilor sociale la aceasta, a noilor condiţii sociale, sociologia juridică are capacitatea de a construi şi propune reforme legislative, noi modele de reglementare a raporturilor umane din cadrul societăţii.

Rolul practic al sociologie juridice nu se încheie însă o dată cu adoptarea unei legi, ci se manifestă şi în perioada imediat următoare pro-mulgării, dar şi mai târziu, când legea se află în plină acţiune. Prin cercetările întreprinse, sociologia relevă efectivitatea sau inefectivitatea legilor adoptate, sugerând organelor legislative necesitatea de a le modifica.

În plus, specialiştii în domeniul sociologiei juridice sugerează organelor legislative necesitatea de a completa procedeul relativ ineficient al publicării legii într-un monitor oficial, cu utilizarea pe scară largă a mijloacelor de informare în masă., care au capacitatea de a se adresa unui public foarte numeros. Ulterior, percepţia publicului va putea fi evaluată cu ajutorul tehnicilor anchetelor prin sondaj etc.

De asemenea, sociologia juridică atrage atenţia asupra necesităţii de a se crea unele organisme care să aibă menirea de a media între normele juridice şi masele de cetăţeni (secretariate juridice etc.).

Tot sociologia juridică este aceea care sugerează legislatorului că, pentru a asigura efectivitatea legii, este absolut necesar ca aceasta să fie însoţită de punerea la punct a unui aparat statistic şi a unui program de anchete periodice, care să permită urmărirea ratelor, a cauzelor de inefectivitate etc.

Menţionăm, totodată, faptul că, în cadrul funcţiei sale practice, sociologia dreptului are şi menirea de a elabora diferite prognoze asu-pra fenomenului juridic.

4.2. Rolul sociologiei juridice în domeniul jurisprudenţei

Intervenţia sociologiei juridice în domeniul judiciar poate fi relevată sub două forme: a expertizei sociologice şi a interpretării sociologice.

În ceea ce priveşte intervenţia sociologiei juridice în domeniul judiciar, sub forma expertizei sociologice, constatăm că însăşi legislaţia din multe ţări o abilitează să intervină. Astfel, în Codul de procedură civilă (art.201) se prevede că judecătorul, pentru a se clarifica asupra chestiunilor de fapt, va numi unul sau trei experţi, statornicind punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe. Măsurile de instrucţie astfel încredinţate unui expert, în funcţie de gradul lor de elaborare, se numesc constatări, consultări sau expertize, însă, pentru a nu complica lucru-rile, vom denumi în continuare cele trei categorii de instrumente prin numele tradiţional de expertiză.


64

Doar realizarea unor expertize fundamentate ştiinţific, atât în plan psihologic cât şi în plan sociologic, se poate constitui într-un instrument de mare valoare în luarea deciziilor judiciare, a hotărârilor judecătoreşti care impun efectuarea unor astfel de investigaţii delicate.

Ştiut fiind faptul că interpretarea normelor de drept reprezintă un moment de cea mai mare importanţă în procesul de realizare a drep-tului, interpretarea sociologică este o altă modalitate importantă prin care sociologia dreptului intervine în domeniul judiciar. O astfel de interpretare se impune deoarece legiuitorul nu poate să prevadă niciodată prin lege întreaga complexitate şi dinamică a vieţii sociale. Interpretarea sociologică nu reprezintă altceva decât o mijlocire între drept şi realitatea vieţii. Pentru acest motiv, interpretul va trebui să explice norma în contextul social în care ea acţionează.

Interpretarea sociologică a normelor de drept din perspectiva realităţilor sociale în schimbare poate şi trebuie să fie însoţită de o interpretare din unghiul de vedere al sociologiei juridice teoretice, al tezelor, ideilor şi concepţiilor formulate de aceasta cu privire la fenomenul juridic. Sociologia juridică, ca şi istoria sau dreptul com-parat, poate să stea la baza argumentării procurorului, avocatului sau judecătorului. Importantă este însă construirea unei argumentări care să se bazeze pe certitudini ştiinţifice ale sociologiei juridice.

4.3. Rolul sociologiei juridice în domeniul raporturilor contractuale

În literatura de specialitate, se consideră că sociologia juridică poate sprijini într-o mare măsură părţile contractante în procesul de luare a deciziei. Această convingere se bazează pe capacitatea socio-logiei juridice de a asigura fundamentarea psihosociologică a acţiunilor părţilor contractante în ceea ce priveşte alegerea partenerilor, stabilirea conţinutului contractului, a clauzelor acestuia etc. Spre exemplu, în cazul realizării unui contract de constituire a unei societăţi pe acţiuni cu un număr restrâns de acţionari care se cunosc între ei, sociologul poate aplica tehnicile sociometrice puse la punct de J. L. Moreno, tehnici prin care vor fi scoase în evidenţă relaţiile socio-afective dintre aceştia. Pe baza rezultatelor obţinute prin intermediul acestor tehnici se poate realiza estimarea şanselor teoretice de supravieţuire a viitoarei societăţi şi, în acelaşi timp, se poate încerca realizarea unei structuri mai armonioase a grupului.

Referindu-ne la contractele de credit, este cunoscut faptul că solvabilitatea debitorului reprezintă preocuparea cea mai importantă a creditorului. Practica în domeniu ne arată că, de multe ori, pentru buna


65

executare a contractului este mult mai importantă voinţa de a plăti decât capacitatea de plată. De aceea, astăzi se vorbeşte tot mai mult despre necesitatea punerii la punct, în cadrul sociologiei juridice, a unor teste de fidelitate contractuală.

Tot cu privire la aplicaţiile sociologiei juridice în domeniul raporturilor contractuale putem semnala şi analiza litigiozităţii trecute, pe care aceasta o poate realiza în scopul de a scoate în evidenţă diferite cauze ale neexecutării contractelor, factori ce influenţează acest fenomen, precum şi tendinţe ale evoluţiei sale în trecut. Pe această bază, cu precauţiile de rigoare, pot fi realizate chiar prognoze cu privire la evoluţia viitoare a litigiilor contractuale.

5. Funcţia didactică

În ultimele decenii, în multe ţări ale lumii, s-a introdus predarea

sociologiei juridice, în special în cadrul facultăţilor de drept. De regulă, tematica sociologiei juridice ca disciplină de învăţă-

mânt vizează probleme sociologice generale, comune tuturor ramurilor de drept: penal, civil, financiar, administrativ etc.

Ca disciplină de învăţământ, sociologia juridică trebuie să stimuleze spiritul critic al studenţilor faţă de normele juridice în vigoare şi faţă de doctrină, să asigure accesul la opinii diferite, să încurajeze aportul studenţilor la elaborarea unor noi tehnici de reglare a comportamentului uman, să-i facă apţi să descrie discrepanţa dintre norma juridică şi societate.

◊ TERMENI-CHEIE

Fenomene juridice – toate fenomenele sociale a căror caracte-ristică fundamentală este juridicitatea; toate fenomenele sociale în care dreptul este cauză, efect sau ocazie (Jean Carbonnier).

Juridicitatea – calitatea unui fenomen social de a fi „colorat” de drept (Jean Carbonnier).

Fenomene juridice primare – fenomene juridice de maximă generalitate care au capacitatea de a da naştere altor fenomene juridice (ex., o constituţie, o lege, o ordonanţă de urgenţă a guvernului).

Fenomene juridice secundare – fenomene juridice cu caracter particular derivate din fenomenele juridice primare (ex. achitarea unei amenzi contravenţionale).


66

Fenomene juridice de putere – fenomene juridice care emană de la o autoritate statală şi se caracterizează printr-o pregnantă materialitate (ex. decretele prezidenţiale, ordonanţele de urgenţă ale guvernului).

Fenomene juridice de subputere – fenomenele juridice care se manifestă în rândul celor guvernaţi şi se caracterizează printr-o accentuată notă de subiectivitate (ex. opinia cetăţenilor cu privire la noul Cod al muncii (Legea nr. 53/2003) intrat în vigoare în ţara noastră la 1 martie 2003).

Fenomenul-instituţie – ansamblul normelor juridice care regle-mentează un domeniu al relaţiilor sociale (ex. instituţia adopţiei).

Fenomenul-caz – o entitate juridică individuală reglementată de către o instituţie (ex. o adopţie determinată, irepetabilă, a copilului A. I. de către familia E. şi G. V.).

Fenomene contencioase – acele fenomene juridice care se pro-duc într-un proces sau pe calea unui proces.

Fenomene necontencioase – acele fenomene juridice care se desfăşoară conform normelor de drept aflate în vigoare, potrivit înţele-gerii, convenţiei părţilor (contractul fiind legea părţilor), la care se adaugă fenomenele litigioase soluţionate pe cale amiabilă, pe calea unei negocieri, a unei tranzacţii.

Normare – activitatea de stabilire a unor reguli care organizează acţiunea umană.

Ordine juridică (ordine de drept) – ansamblul normelor juridice împreună cu relaţiile juridice născute în baza acestora.

Norme sociale – reguli care se adresează indivizilor, descriind şi detaliind modalităţile în care valorile sociale trebuie concretizate în comportamente legitime şi acceptate de societate.

Sancţiuni sociale – reacţii ale grupului faţă de comportările mem-brilor lor în situaţii sociale importante.

Devianţă – formă de comportament uman caracterizată printr-o distanţare semnificativă de la normele sociale stabilite pentru un statut social (R. K. Merton).

Comportament deviant – comportament care transgresează normele sociale recunoscute şi violează aşteptările grupului, intrând în conflict cu modelele cu conduită acceptată social.

Anomie – stare a organizării sociale lipsită de coeziune, de ordine normativă, datorită pierderii caracterului reglativ al vechilor norme şi întârzierii apariţiei unor norme noi.

Formal – organizare bazată pe prescrierea oficială a obiectivelor şi regulilor de funcţionare, pe stabilirea precisă a sarcinilor, privile-giilor şi obligaţiilor.


67

Informal – organizare bazată pe relaţii interpersonale, fără reglementări precise.

Norme juridice – norme sociale care protejează cele mai importante valori sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii între indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii sociale.

Control social – proces prin care o instanţă, cu ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, influenţează, modifică sau reglează comportamentul sau acţiunile indivizilor şi grupurilor sociale ce apar-ţin unui sistem, în vederea asigurării echilibrului dinamic al sistemului respectiv.

Mijloace ale controlului social – instrumente de presiune şi persuasiune, organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi informale, conştiente şi difuze, menite să-i influenţeze pe indivizi să adopte conduite dezirabile şi să se conformeze normelor şi prescripţiilor grupului, ale comunităţii sau ale societăţii.

Instanţe ale controlului social (agenţi ai controlului social) – elemente ale societăţii sau ale grupurilor sociale care elaborează şi/sau pun în aplicare mijloacele de exercitare a controlului social.

Nondreptul – fenomenul juridic ce se manifestă ca absenţă a dreptului dintr-un anumit număr de raporturi sociale, în care acesta avea o vocaţie teoretică de a fi prezent (Jean Carbonnier).

Schimbare socială – trecerea unui sistem social sau a unei componente a acestuia de la o stare la altă stare, diferită calitativ şi/sau cantitativ.

Aculturaţie juridică – procesul de interacţiune a două sisteme juridice naţionale sau mari sisteme de drept, precum şi modificările care se produc în cadrul acestora.

Aculturaţie juridică organizată – fenomen aculturaţionist rezultat în urma actelor întreprinse în mod conştient şi planificat de către autoritatea publică în vederea perfecţionării, eficientizării şi modernizării unui sistem juridic.

Aculturaţie juridică spontană – fenomen aculturaţionist rezul-tat în urma acţiunii agenţilor privaţi care, într-o manieră spontană şi difuză, creează un climat favorabil preluării unor elemente de drept străine.

Aculturaţie juridică globală – fenomen aculturaţionist prin care se adoptă (preia) un sistem juridic străin în întregul său.

Aculturaţie juridică parţială – fenomen aculturaţionist prin care este preluat un element de drept izolat dintr-o legislaţie străină în urma estimării avantajelor şi dezavantajelor pe care acesta le oferă.

Funcţiile sociologiei juridice: descriptivă, explicativă, critică, practică şi didactică.


68


1. Banciu, Dan, Elemente de sociologie juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 89-272.

2. Ciucă, Valerius, M., Lecţii de sociologia dreptului, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 42-54.

3. Djuvara, Mircea, Eseuri de filosofia dreptului, Studiu introductiv, selecţia textelor şi note: Nicolae Culic, Editura TREI, Bucureşti, 1997.

4. Gusti, Dimitrie, Individ, societate şi stat în Constituţie, în D. Gusti, Opere, vol.IV, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, p. 37-56.

5. Manolescu, Mircea I., Teoria şi practica dreptului, I. Metodologie şi sociologie juridică, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti, 1946.

6. Mihu, Achim, Sociologia dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, p. 34-226.

7. Popa, Nicolae, Prelegeri de sociologie juridică, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1983, p. 94-210.

8. Popescu, Sofia, Sociologie juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 93-206.

9. Speranţia, Eugeniu, Curs de filosofia dreptului şi sociologie, vol.I, Lecţiuni de enciclopedie juridică cu o introducere istorică în filosofia dreptului, Tipografia „Cartea Românească”, Cluj, 1936.

10. Vlăduţ, Ion, Introducere în sociologia juridică, Ediţia a V-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 101-222.


◊ BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ

1. *** Antologie de sociologie juridică românească, texte selectate şi siste-matizate de conf.univ. dr. Ion Vlăduţ, Editura ERA, Bucureşti, 2000, p. 75-436.

2. Banciu, Dan, Control social şi sancţiuni sociale, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1992.

3. Carbonnier, Jean, Ipoteza nondreptului, în Sociologia franceză contem-porană (antologie de Ion Aluaş şi Ion Drăgan), Editura Politică, Bucureşti, 1971, p. 741-754.

4. Del Vecchio, Giorgio, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1993, p. 189-352.

5. Gusti, Dimitrie, Chestiunea agrară, în D. Gusti, Opere, vol.IV, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, p. 37-56.


69

◊ BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

1. Banciu, Dan; Rădulescu M. Sorin; Teodosescu, Vasile, Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.

2. Giles, Graham W., Turbulent Transitions. Delinquency and Justice in Romania, The Expert Publishing House, Bucharest, 2002.

3. Giles, Graham W., Administrarea justiţiei în comunitate. Standarde şi regle-mentări internaţionale, Editura Expert, Bucureşti, 2001.

4. Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol. I, II şi III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 (cu excepţia vol. I, care a fost publicat în 1964).

5. Văllimărescu, Alexandru, Tratat de enciclopedia dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.

6. Vulcănescu, Romulus, Etnologie juridică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970.

7. Zlătescu, Victor-Dan, Panorama marilor sisteme contemporane de drept, Editura „Continent XXI”, Bucureşti, 1994.

◊ TESTE DE AUTOEVALUARE

Testul nr. 1

În atenţia studenţilor: – pentru completarea testului, încercuiţi litera corespunzătoare

răspunsului corect la fiecare dintre întrebările de mai jos; – nota maximă (calculată în baza punctajului realizat) poate fi

obţinută numai prin marcarea răspunsurilor corecte la toate întrebările cuprinse în test.

1. Când s-a constituit sociologia juridică?

a) la mijlocul secolului al XIX-lea; b) la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX; c) în prima jumătate a secolului al XX-lea.

2,50 puncte 2. Care este obiectul de studiu al sociologiei juridice?

a) normele de drept; b) jurisprudenţa; c) fenomenele juridice.

2,50 puncte


70

3. Care sunt categoriile de metode de cercetare utilizate de sociologia dreptului?

a) metodele sociologiei generale adaptate la cercetarea specifi-cului realităţii sociale a dreptului;

b) metodele sociologiei generale; c) metodele ştiinţei dreptului.

2,50 puncte

4. Cum s-au constituit sociologiile juridice particulare? a) pornind fie de la categoriile dreptului, fie de la acelea ale

sociologiei generale; b) pornind de la categoriile sociologiei generale; c) pornind de la categoriile dreptului.

2,50 puncte

5. În care dintre lucrările lui Aristotel este cristalizată gândirea sa de factură sociologico-juridică?

a) Etica eudemiană şi De anima; b) Etica nicomahică şi Politica; c) Metafizica şi Organon.

2,50 puncte

6. Cum defineşte Montesquieu legile? a) ca „raporturi generale între oameni şi lucruri”; b) ca „raporturi necesare ce derivă din natura lucrurilor”; c) ca „raporturi generale cu caracter divin”.

2,50 puncte

7. Care au fost fondatorii sociologiei juridice? a) Platon, Aristotel, Montesquieu, Max Weber, Georges Gurvitch; b) Aristotel, Émile Durkheim, Max Weber, Eugen Ehrlich,

Theodor Geiger, Jean Carbonnier; c) Émile Durkheim, Eugen Ehrlich, Max Weber, Şcoala

americană a jurisprudenţei sociologice. 2,50 puncte

8. Ce reprezintă dreptul în concepţia lui Émile Durkheim?

a) „simbolul vizibil al solidarităţii sociale”;


71

b) „simbolul vizibil al puterii politice”; c) „simbolul vizibil al legislatorilor”.

2,50 puncte

9. Ce susţine Eugen Ehrlich cu privire la centrul de gravitaţie al dreptului? a) „nu trebuie să fie căutat nici în lege, nici în jurisprudenţă

sau în doctrină, nici, mai general, într-un sistem de reguli, ci în societatea însăşi”;

b) „nu trebuie căutat nici în parlament, nici în sistemul judiciar, ci în societatea însăşi”;

c) „nu trebuie căutat nici în societate, nici în individ, ci în sistemul legislativ”.

2,50 puncte

10. De care domenii ale vieţii sociale sunt legate, în concepţia lui Max Weber, dreptul privat şi dreptul public?

a) dreptul privat este legat de morală, iar dreptul public de politică; b) dreptul privat este legat de economie, iar dreptul public de

morală; c) dreptul privat este legat de economie, iar dreptul public de

politică. 2,50 puncte

11. Care este cea mai originală şi mai substanţială contribuţie pe care a adus-o Şcoala americană a jurisprudenţei sociologice în domeniul sociologiei juridice?

a) a integrat dreptul într-o categorie sociologică mai generală, aceea de control social;

b) a integrat dreptul într-o categorie sociologică mai generală, aceea de organizare socială;

c) a pus în evidenţă caracterul istoric al dreptului. 2,50 puncte

12. Care sunt cele trei părţi ale sociologiei juridice în concepţia lui Georges Gurvitch?

a) sociologia juridică generală, sociologia juridică teoretică şi sociologia juridică empirică;

b) sociologia juridică sistematică, sociologia diferenţială şi sociologia genetică;


72

c) sociologia juridică sistematică, sociologia juridică funcţio-nalistă şi sociologia juridică comprehensivă.

2,50 puncte 13. Care este obiectul de cercetare al „sociologiei materiale” în concepţia lui Theodor Geiger?

a) determinarea dreptului de către societate; b) determinarea dreptului de către mediul climateric; c) determinarea dreptului de către morala absolută.

2,50 puncte

14. Care este, în concepţia lui Jean Carbonnier, obiectul sociologiei juridice?

a) „o varietate de fenomene sociale: fenomenele juridice sau fenomenele de drept”;

b) „marile sisteme de drept”; c) „determinarea dreptului de către societate”.

2,50 puncte 15. În ce se constituie, pentru Dumitru Drăghicescu, aspectul juridic al vieţii sociale?

a) într-un adevărat sociometru, care are capacitatea de a identifica cu fidelitate schimbările vieţii sociale, evoluţia acesteia;

b) într-un instrument al aculturaţiei juridice; c) într-un instrument al controlului social.

2,50 puncte

16. Care este, după Mircea Djuvara, scopul dreptului în problema aprecierii şi interpretării textelor de lege?

a) „scopul dreptului este acela de a le interpreta în litera lor”; b) „scopul dreptului nu este acela de a satisface o logică abstractă

[…] ci să se adapteze nevoilor practice”; c) „scopul dreptului este acela de a respecta logica abstractă a

textului de lege”. 2,50 puncte

17. Ce reprezintă dreptul în concepţia lui Eugeniu Speranţia?

a) un produs colectiv; b) un produs individual; c) un produs individual şi colectiv în acelaşi timp.

2,50 puncte


73

18. Ce trebuie să cristalizeze dreptul în concepţia lui Dimitrie Gusti? a) experienţa fiecărei naţiuni; b) experienţa tuturor popoarelor lumii; c) gândirea logică a fiecărei naţiuni.

2,50 puncte

19. Cum caracterizează Mircea I. Manolescu sociologia juridică? a) ca o disciplină de cooperare şi contact între sociologie şi ştiinţa

dreptului; b) ca o disciplină auxiliară ştiinţei dreptului; c) ca o disciplină de graniţă între sociologie şi ştiinţa dreptului.

2,50 puncte

20. Care este, după J. Carbonnier, caracteristica definitorie a fenomenelor juridice?

a) justiţiabilitatea; b) juridicitatea; c) caracterul etatic.

2,50 puncte

21. Ce fel de fenomen juridic este achitarea unei amenzi? a) fenomen juridic primar; b) fenomen juridic secundar.

2,50 puncte

22. La ce se referă fenomenul-caz? a) la o normă concretă din cadrul instituţiei juridice; b) la o situaţie concretă, reglementată de către instituţia juridică

(spre exemplu, căsătoria dintre o femeie X şi un bărbat Y); c) la o relaţie socială care încalcă normele statuate în cadrul

unei instituţii juridice (de exemplu, incestul). 2,50 puncte

23. Ce reprezintă ordinea de drept?

a) ansamblul normelor juridice dintr-o societate; b) ansamblul normelor juridice împreună cu relaţiile juridice

născute în baza lor; c) ansamblul relaţiilor juridice dintr-o societate.

2,50 puncte


74

24. După ce se disting normele juridice de celelalte norme sociale (după R. Pinto şi M. Grawitz)?

a) după anumite „diferenţe de grad” şi „diferenţe de rang”; b) după anumite „diferenţe de grad” şi „diferenţe de valoare”; c) după anumite „diferenţe de grad” şi „diferenţe specifice”.

2,50 puncte

25. Care sunt „diferenţele specifice” prin care normele de drept se particularizează în raport cu celelalte norme sociale (după R. Pinto şi M. Grawitz)?

a) obligativitatea şi neutralitatea; b) generalitatea şi materialitatea; c) neutralitatea şi globalitatea.

2,50 puncte

26. Ce susţine Roscoe Pound cu privire la rolul dreptului în societate? a) o dată cu afirmarea lumii moderne, dreptul a încetat să mai

reprezinte instrumentul principal al controlului social; b) o dată cu afirmarea lumii moderne, dreptul a devenit tot mai

mult un instrument al dezvoltării sociale; c) o dată cu afirmarea lumii moderne, dreptul a devenit

instrumentul principal al controlului social. 2,50 puncte

27. Care sunt, dintr-o perspectivă foarte generală, cele două funcţii ale dreptului ca instrument al controlului social?

a) funcţia normativă şi funcţia critică; b) funcţia normativă şi funcţia de transpunere a sistemelor de

norme în realitatea socială; c) funcţia normativă şi funcţia descriptivă.

2,50 puncte

28. Care din următoarele condiţii formulate de W. M. Evan trebuie să le îndeplinească dreptul pentru a putea influenţa efectiv comporta-mentele şi atitudinile sociale?

a) noua lege să fie în acord cu opinia publică; b) sursa noii legi trebuie să se bucure de autoritate şi de prestigiu; c) noua lege trebuie să fie compatibilă cu legislaţia existentă şi

să nu ducă la o ruptură în sistemul legal; d) noua lege să fie în acord cu realităţile concrete ale vieţii sociale;


75

e) existenţa unor grupuri sociale sau comunităţi în care tipurile de comportamente prevăzute de noua lege să se manifeste şi să fie viabile;

f) necesitatea existenţei unei perioade rezonabile în care noua lege să devină efectivă;

g) agenţii care urmează să impună noua lege trebuie să fie ataşaţi comportamentului prevăzut de aceasta;

h) noua lege nu trebuie să prevadă doar sancţiuni negative, ci şi sancţiuni pozitive;

i) noua lege să respecte drepturile omului; j) să li se acorde o protecţie eficientă celor care ar putea suferi

ca urmare a încălcării sau eludării legii. 17,50 puncte

29. Care sunt domeniile în care se poate produce aculturaţia juridică?

a) domeniul legislativ; b) domeniul practicii judiciare; c) de cele mai multe ori, atât în domeniul legislativ, cât şi în

acela al practicii judiciare. 2,50 puncte

30. Care sunt căile prin intermediul cărora sociologia juridică poate interveni în domeniul judiciar?

a) sondajul de opinie şi analiza sociologică a jurisprudenţei; b) expertiza sociologică şi interpretarea sociologică; c) expertiza tehnică şi tehnica poligrafului (detectorului de

minciuni). 2,50 puncte

Total: 90 de puncte + 10 puncte din oficiu = 100 de puncte

Testul nr. 2 În atenţia studenţilor: – pentru completarea testului, încercuiţi litera corespunzătoare




76

1. Sociologia juridică este o ramură a: a) ştiinţelor juridice; b) sociologiei generale; c) doctrinelor juridice.

2,50 puncte 2. Care sunt domeniile realităţii sociale a dreptului pe care le abor-dează sociologia juridică?

a) geneza dreptului, structura dreptului, dinamica dreptului şi prognozele asupra dreptului;

b) geneza dreptului, latura patologică a dreptului, dinamica dreptului şi opinia cetăţenilor faţă de drept;

c) geneza dreptului, structura dreptului, dinamica dreptului şi funcţionalitatea dreptului.

2,50 puncte

3. Care sunt tipurile de drept pe care le distinge Aristotel după formele de sociabilitate?

a) dreptul civil, dreptul penal şi dreptul contractual; b) dreptul penal, dreptul contractual şi dreptul distributiv; c) dreptul constituţional, dreptul penal şi dreptul contractual.

2,50 puncte

4. Care este meritul lui Émile Durkheim în constituirea sociologiei juridice? a) că a surprins natura eminamente divină a dreptului; b) că a surprins natura eminamente naturală a dreptului; c) că a surprins natura eminamente socială a dreptului.

2,50 puncte

5. Care sunt, după Ehrlich, cele trei niveluri după care este structurată realitatea juridică?

a) valorile juridice, propoziţiile abstracte ale dreptului şi ordinea paşnică a societăţii;

b) propoziţiile abstracte ale dreptului, regulile concrete de decizie privind soluţionarea conflictelor şi ordinea paşnică şi spontană a societăţii;

c) propoziţiile abstracte ale dreptului, fenomenele contencioase şi ordinea spontană a societăţii.

2,50 puncte


77

6. Cum ar putea fi formulată, succint, „legea lui Max Weber” privind evoluţia dreptului?

a) „evoluţia dreptului s-a realizat în direcţia umanizării sale crescânde”;

b) „evoluţia dreptului s-a realizat în direcţia democratizării sale crescânde”;

c) „evoluţia dreptului s-a realizat în direcţia sistematizării şi raţionalizării sale crescânde”.

2,50 puncte

7. Ce idee cu privire la drept punea în evidenţă Roscoe Pound în perimetrul teoriei controlului social?

a) imposibilitatea de a studia dreptul altfel decât ca un fenomen psihosocial;

b) imposibilitatea de a studia dreptul din altă perspectivă decât aceea a unui element integrat al mecanismului controlului social;

c) imposibilitatea de a studia dreptul sub altă formă decât aceea de drept social.

2,50 puncte

8. Care dintre sarcinile de mai jos revin sociologiei juridice în concepţia lui Georges Gurvitch?

a) de a studia jurisprudenţa; b) de a studia regularităţile tendenţiale în dezvoltarea dreptului

şi factorii care le determină; c) de a studia normele de drept; d) de a studia agenţii dreptului; e) de a studia modul de aplicare a dreptului; f) de a studia variaţia tehnicilor de sistematizare a dreptului în

funcţie de tipurile de societăţi globale; g) de a identifica genurile, ordinile şi sistemele de drept şi de a

le pune în corelaţie funcţională cu cadrele sociale în care funcţionează. 7,50 puncte

9. Care sunt, după Theodor Geiger, cele patru faze ale trecerii societăţii la organizarea juridică?

a) faza obişnuinţei, faza obiceiului, faza normelor juridice şi faza sistemelor de drept;

b) faza obişnuinţei, faza obiceiului, faza reglementării obişnuielnice şi faza statuării;

c) faza obişnuinţei, faza cutumei, faza normelor juridice şi faza legiferării.

2,50 puncte


78

10. Cum caracterizează Mircea Djuvara statutul sociologiei în raport cu acela al dreptului?

a) sociologia se întemeiază pe drept; b) sociologia este o ştiinţă auxiliară şi preliminară faţă de drept; c) sociologia este o ramură a ştiinţei dreptului.

2,50 puncte

11. Ce reprezintă justiţia socială în concepţia lui Eugeniu Speranţia? a) conformitatea cu legea în vigoare; b) asigurarea corespondenţei dintre conţinutul legilor şi reali-

tatea socială; c) atât conformitatea cu legea în vigoare, cât şi asigurarea

corespondenţei dintre conţinutul legilor şi realitatea socială. 2,50 puncte

12. Ce înseamnă, în concepţia lui Dimitrie Gusti, a face operă legislativă?

a) cea mai adâncă cunoaştere a nevoilor ţării, o concepţie clară despre lume şi viaţă, o temeinică stăpânire a ştiinţelor naturii, perspi-cacitate din partea legiuitorului în a sesiza cauzele sociale şi fantezie constructivă pentru a găsi remediile cele mai adecvate;

b) cea mai adâncă cunoaştere a nevoilor ţării, o concepţie clară asupra timpului, o temeinică stăpânire a ştiinţelor sociale, perspica-citate din partea legiuitorului în a sesiza cauzele sociale şi fantezie constructivă pentru a găsi remediile cele mai adecvate.

2,50 puncte

13. Ce reprezintă fenomenul juridic în concepţia lui Petre Andrei? a) concretizarea într-un articol de lege sau într-o serie de

dispoziţiuni a unui fel de raporturi între oameni şi lucruri; b) concretizarea într-un articol de lege sau într-o serie de

dispoziţiuni a unui fel de raporturi între oameni; c) concretizarea într-un articol de lege sau într-o serie de

dispoziţiuni a unui fel de raporturi între lucruri. 2,50 puncte

14. Care sunt caracteristicile fenomenelor juridice secundare?

a) caracterul particular şi capacitatea lor de a genera alte feno-mene juridice;

b) caracterul general şi capacitatea lor de a genera alte feno-mene juridice;


79

c) caracterul particular şi calitatea lor de a fi fenomene derivate din fenomenele juridice primare.

2,50 puncte 15. Ce fel de fenomen juridic este cutuma?

a) fenomen juridic primar; b) fenomen juridic secundar.

2,50 puncte

16. Care este caracteristica fenomenelor juridice de subputere? a) pregnanta lor subiectivitate; b) pregnanta lor obiectivitate; c) pregnanta lor spiritualitate.

2,50 puncte

17. La ce se referă fenomenul-instituţie (juridică)? a) la un segment de drept, la un model socio-juridic ce poate fi

aplicat la totalitatea cazurilor individuale de aceeaşi natură (de exemplu, instituţia căsătoriei);

b) la o regulă constituţională din care decurg alte reguli ale dreptului pozitiv;

c) la regulile de drept privitoare la funcţionarea unei instituţii publice (de exemplu, şcoala).

2,50 puncte

18. Cum putem defini fenomenele contencioase? a) fenomenele litigioase care sunt soluţionate în contenciosul

administrativ; b) toate fenomenele litigioase care sunt soluţionate pe cale

amicală, pe calea unei negocieri ori a unei tranzacţii; c) toate fenomenele litigioase care sunt soluţionate pe calea

unui proces. 2,50 puncte

19. La ce se referă fenomenul de devianţă?

a) la formele de comportament caracterizate printr-o distanţare semnificativă de la normele sociale stabilite;

b) la toate formele de comportament care încalcă legea penală; c) la toate formele de comportament care încalcă normele

morale. 2,50 puncte


80

20. Care sunt domeniile în care se manifestă „diferenţele de grad” dintre normele juridice şi celelalte norme sociale?

a) modul de elaborare, forma şi structura, tipul de sancţiuni care le însoţesc şi efectivitatea pe care o au;

b) modul de elaborare, forma şi structura, tipul de sancţiuni care le însoţesc şi gradul de generalitate al acestora;

c) modul de elaborare, forma şi structura, neutralitatea şi globalitatea acestora.

2,50 puncte 21. Ce reprezintă dreptul pentru Edward Alsworth Ross?

a) „instrumentul principal de asigurare a stabilităţii sociale”; b) „instrumentul cel mai specializat prin care poate fi

controlată dezvoltarea socială”; c) „baza edificării ordinii, instrumentul de control cel mai

specializat şi cel mai avansat pe care îl foloseşte societatea”. 2,50 puncte

22. În ce constă, după Talcott Parsons, funcţia integrativă a dreptului ca instrument al controlului social?

a) în sprijinirea integrării individului în cadrul societăţii; b) în atenuarea conflictelor potenţiale; c) în sprijinirea integrării indivizilor şi grupurilor sociale în

cadrul societăţii. 2,50 puncte

23. Care sunt principalele forme de manifestare a nondreptului?

a) lipsa de validitate şi de eficacitate a dreptului; b) rezistenţa faptului la drept, dreptul represiv şi dreptul nedrept; c) autolimitarea dreptului, autoneutralizarea dreptului şi rezis-

tenţa faptului la drept. 2,50 puncte

24. Care din următoarele condiţii formulate de W. M. Evan trebuie să le îndeplinească dreptul pentru a putea influenţa efectiv comporta-mentele şi atitudinile sociale?


să nu ducă la o ruptură în sistemul legal;


81

d) noua lege să fie în acord cu realităţile concrete ale vieţii sociale; e) existenţa unor grupuri sociale sau comunităţi în care tipurile de

comportamente prevăzute de noua lege să se manifeste şi să fie viabile; f) necesitatea existenţei unei perioade rezonabile în care noua

lege să devină efectivă; g) agenţii care urmează să impună noua lege trebuie să fie

ataşaţi comportamentului prevăzut de aceasta; h) noua lege nu trebuie să prevadă doar sancţiuni negative, ci

şi sancţiuni pozitive; i) noua lege să respecte drepturile omului; j) să li se acorde o protecţie eficientă celor care ar putea suferi


25. Ce se poate întâmpla în planul aculturaţiei juridice în condiţiile în care interacţiunea dintre sistemele de drept reprezintă rezultatul unei cuceriri sau dominaţii politice?

a) fie impunerea sistemului juridic al statului ocupant, fie fuziunea celor două sisteme de drept, fie respingerea sistemului juridic al ocupantului;

b) impunerea sistemului juridic al unui stat neimplicat în conflict.

2,50 puncte 26. Care sunt, după Jean Carbonnier, formele aculturaţiei juridice?

a) formală şi informală, subiectivă şi obiectivă; b) organizată şi spontană, parţială şi globală; c) critică şi necritică.

2,50 puncte 27. Cine a pus în evidenţă aculturaţia juridică specifică societăţilor care trec de la mit la lege?

a) Jean Carbonnier; b) Georges Gurvitch; c) Michel Alliot.

2,50 puncte 28. Care sunt funcţiile sociologiei juridice?

a) descriptivă, pragmatică, teoretică, empirică şi didactică; b) descriptivă, explicativă, critică, practică şi didactică;


82

c) descriptivă, explicativă, teoretică, empirică şi didactică. 2,50 puncte


Testul nr. 3



obţinută numai prin marcarea răspunsurilor corecte la toate întrebările cuprinse în test. 1. Din sistemul căror ştiinţe face parte sociologia juridică?

a) din sistemul ştiinţelor juridice; b) din sistemul sociologiilor de ramură; c) din sistemul ştiinţelor politice.

2,50 puncte 2. În care dintre lucrările sale a relevat Montesquieu legătura dintre legile juridice şi mediul în care acestea se nasc şi se manifestă?

a) Lettres persanes; b) Considerations sur les causes de la grandeur des Romains

et de leur décadence; c) De l’esprit des lois.

2,50 puncte 3. Care este fenomenul social prin raportare la care Émile Durkheim clasifică ramurile de drept?

a) solidaritatea socială; b) adaptarea socială; c) integrarea socială.

2,50 puncte

4. Care sunt cele trei mari tipuri de sisteme juridice pe care le distinge Max Weber în evoluţia dreptului?

a) sisteme de drept penetrate în întregime de supranatural, sisteme de drept relativ raţionalizate şi sisteme de drept în întregime raţionalizate;


83

b) sisteme de drept penetrate în întregime de supranatural, sisteme de drept relativ raţionalizate şi sisteme de drept suprara-ţionalizate;

c) sisteme de drept infraraţionale, sisteme de drept raţionale şi sisteme de drept supraraţionale.

2,50 puncte 5. Care tip de societate postulează, după Max Weber, raţionalitatea dreptului?

a) societatea capitalistă; b) societatea feudală; c) societatea sclavagistă.

2,50 puncte 6. Ce reprezenta dreptul în concepţia lui Edward Alsworth Ross?

a) instrumentul legal de represiune; b) instrumentul cel mai perfecţionat al controlului social

exercitat de societate; c) instrumentul cel mai perfecţionat de realizare a dreptăţii sociale.

2,50 puncte 7. Care dintre sarcinile de mai jos revin sociologiei juridice în concepţia lui Georges Gurvitch?

a) de a studia jurisprudenţa; b) de a studia regularităţile tendenţiale în dezvoltarea dreptului

şi factorii care le determină; c) de a studia normele de drept; d) de a studia agenţii dreptului; e) de a studia modul de aplicare a dreptului; f) de a studia variaţia tehnicilor de sistematizare a dreptului în

funcţie de tipurile de societăţi globale; g) de a identifica genurile, ordinile şi sistemele de drept şi de a

le pune în corelaţie funcţională cu cadrele sociale în care funcţionează. 7,50 puncte

8. Care este obiectul de cercetare al „sociologiei materiale” în concepţia lui Theodor Geiger?

a) determinarea dreptului de către societate; b) determinarea dreptului de către mediul climateric; c) determinarea dreptului de către morala absolută.

2,50 puncte


84

9. Ce probleme trebuie rezolvate, după Talcott Parsons, pentru ca un sistem de norme să poată funcţiona?

a) a legitimării sistemului, a interpretării normelor, a sancţiunilor şi a jurisdicţiei;

b) a genezei sistemului, a interpretării normelor, a sancţiunilor şi a jurisdicţiei;

c) a legitimării sistemului, a sancţiunilor, a controlului social şi a jurisdicţiei.

2,50 puncte 10. Care sunt, după Jean Carbonnier, cele două părţi ale sociologiei juridice?

a) sociologia teoretică şi sociologia empirică; b) sociologia juridică generală şi sociologia juridică specială; c) sociologia juridică formală şi sociologia juridică materială.

2,50 puncte 11. Ce reprezintă legile juridice în concepţia lui Dumitru Drăghicescu?

a) o sublimare, o cristalizare a vieţii sociale; b) o creaţie a raţiunii universale; c) o transpunere în viaţa societăţii a dreptului natural.

2,50 puncte 12. Ce susţinea Mircea Djuvara cu privire la raporturile dintre drept şi morală?

a) dreptul nu poate fi conceput ca acţionând împotriva moralităţii; b) în funcţie de societatea în care se manifestă, dreptul poate

acţiona împotriva moralei; c) ceea ce este statuat prin drept este şi moral.

2,50 puncte 13. Care era opinia lui Mircea Djuvara cu privire la existenţa legilor universale?

a) „nu există legi universale, nu există instituţiuni universale, există instituţiuni şi legi numai pentru un popor dat”;

b) „există legi universale, există instituţiuni universale, există instituţiuni şi legi naturale”;

c) „nu există legi universale, există numai instituţiuni universale”. 2,50 puncte


85

14. Ce reprezintă dreptul în concepţia lui Eugeniu Speranţia? a) un produs colectiv; b) un produs individual; c) un produs individual şi colectiv în acelaşi timp.

2,50 puncte 15. Ce reprezintă legile juridice în concepţia lui Petre Andrei?

a) valori juridice absolute; b) valori juridice relative; c) valori juridice transcendentale.

2,50 puncte 16. Care sunt caracteristicile fenomenelor juridice primare?

a) caracterul particular şi capacitatea lor de a da naştere altor fenomene juridice;

b) caracterul general şi calitatea lor de a fi generate de lege; c) maxima lor generalitate în raport cu celelalte fenomene

juridice şi capacitatea acestora de a da naştere altor fenomene juridice. 2,50 puncte

17. Care este caracteristica fenomenelor juridice de putere?

a) pregnanta lor subiectivitate; b) pregnanta lor justiţiabilitate; c) pregnanta lor materialitate.

2,50 puncte 18. Ce formă îmbracă fenomenele juridice de subputere?

a) a legilor; b) a comportamentelor, a reacţiilor sociale şi a stărilor de spirit; c) a izvoarelor formale ale dreptului.

2,50 puncte 19. Care sunt domeniile în care se manifestă „diferenţele de grad” dintre normele juridice şi celelalte norme sociale?

a) modul de elaborare, forma şi structura, tipul de sancţiuni care le însoţesc şi efectivitatea pe care o au;

b) modul de elaborare, forma şi structura, tipul de sancţiuni care le însoţesc şi gradul de generalitate al acestora;

c) modul de elaborare, forma şi structura, neutralitatea şi globalitatea acestora.

2,50 puncte


86

20. În ce constă, după Talcott Parsons, funcţia integrativă a dreptului ca instrument al controlului social?

a) în sprijinirea integrării individului în cadrul societăţii; b) în atenuarea conflictelor potenţiale; c) în sprijinirea integrării indivizilor şi grupurilor sociale în

cadrul societăţii. 2,50 puncte

21. Care sunt principalele disfuncţii generate de drept în calitatea sa de instrument al controlului social?

a) absenţa dreptului din anumite domenii ale vieţii sociale („nondreptul”), lipsa de validitate şi de eficacitate a dreptului, dreptul nedrept şi dreptul represiv;

b) autolimitarea dreptului, autoneutralizarea dreptului, dreptul nedrept, dreptul represiv,

c) autolimitarea dreptului, autoneutralizarea dreptului, dreptul liber şi dreptul cutumiar.

2,50 puncte 22. Care din următoarele condiţii formulate de W. M. Evan trebuie să le îndeplinească dreptul pentru a putea influenţa efectiv comporta-mentele şi atitudinile sociale?


să nu ducă la o ruptură în sistemul legal; d) noua lege să fie în acord cu realităţile concrete ale vieţii sociale; e) existenţa unor grupuri sociale sau comunităţi în care tipurile de

comportamente prevăzute de noua lege să se manifeste şi să fie viabile; f) necesitatea existenţei unei perioade rezonabile în care noua

lege să devină efectivă; g) agenţii care urmează să impună noua lege trebuie să fie

ataşaţi comportamentului prevăzut de aceasta; h) noua lege nu trebuie să prevadă doar sancţiuni negative, ci

şi sancţiuni pozitive; i) noua lege să respecte drepturile omului; j) să li se acorde o protecţie eficientă celor care ar putea suferi



87

23. Care sunt, după Y. Dror, cele două strategii legislative importante de promovare a schimbării sociale prin drept?

a) directă şi indirectă; b) sondajul de opinie legislativă şi referendumul în materie de

drept; c) pe termen scurt şi pe termen lung.

2,50 puncte 24. Ce se înţelege prin aculturaţie juridică?

a) procesul de asimilare a jurisprudenţei specifice unui alt sistem juridic naţional;

b) procesul de interacţiune a două sisteme juridice naţionale sau mari sisteme juridice, precum şi modificările care se produc în cadrul acestora;

c) procesul de recepţie al sistemului juridic al unui alt stat. 2,50 puncte

25. Care sunt domeniile în care se poate produce aculturaţia juridică?

a) domeniul legislativ; b) domeniul practicii judiciare; c) de cele mai multe ori, atât în domeniul legislativ, cât şi în

acela al practicii judiciare. 2,50 puncte

26. Ce forme cunoaşte aculturaţia juridică după amploarea schimbărilor produse?

a) recepţia, fuziunea, împrumutul şi respingerea; b) organizată şi spontană; c) naturală şi artificială.

2,50 puncte 27. Asupra căror entităţi sociale se manifestă efectele aculturaţiei juridice?

a) asupra satului şi oraşului; b) asupra instituţiilor religioase; c) asupra sistemului de drept, a grupurilor sociale şi a indivizilor.

2,50 puncte 28. Care sunt căile prin intermediul cărora sociologia juridică poate interveni în domeniul judiciar?

a) sondajul de opinie şi analiza sociologică a jurisprudenţei;


88

b) expertiza sociologică şi interpretarea sociologică; c) expertiza tehnică şi tehnica poligrafului (detectorului de



Testul nr. 4



obţinută numai prin marcarea răspunsurilor corecte la toate întrebările cuprinse în test. 1. Care sunt domeniile realităţii sociale a dreptului pe care le abordează sociologia juridică?




2,50 puncte 2. Care sunt tipurile de drept pe care le distinge Aristotel după formele de sociabilitate?

a) dreptul civil, dreptul penal şi dreptul contractual; b) dreptul penal, dreptul contractual şi dreptul distributiv; c) dreptul constituţional, dreptul penal şi dreptul contractual.

2,50 puncte 3. Cum defineşte Montesquieu legile?

a) ca „raporturi generale între oameni şi lucruri”; b) ca „raporturi necesare ce derivă din natura lucrurilor”; c) ca „raporturi generale cu caracter divin”.

2,50 puncte


89

4. Care au fost fondatorii sociologiei juridice? a) Platon, Aristotel, Montesquieu, Max Weber, Georges Gurvitch; b) Aristotel, Émile Durkheim, Max Weber, Eugen Ehrlich,

Theodor Geiger, Jean Carbonnier; c) Émile Durkheim, Eugen Ehrlich, Max Weber, Şcoala

americană a jurisprudenţei sociologice. 2,50 puncte

5. Ce reprezintă dreptul în concepţia lui Émile Durkheim?

a) „simbolul vizibil al solidarităţii sociale”; b) „simbolul vizibil al puterii politice”; c) „simbolul vizibil al legislatorilor”.

2,50 puncte 6. Ce susţine Eugen Ehrlich cu privire la centrul de gravitaţie al dreptului?

a) „nu trebuie să fie căutat nici în lege, nici în jurisprudenţă sau în doctrină, nici, mai general, într-un sistem de reguli, ci în societatea însăşi”;

b) „nu trebuie căutat nici în parlament, nici în sistemul judiciar, ci în societatea însăşi”;

c) „nu trebuie căutat nici în societate, nici în individ, ci în sistemul legislativ”.

2,50 puncte 7. Care sunt cele trei mari tipuri de sisteme juridice pe care le distinge Max Weber în evoluţia dreptului?

a) sisteme de drept penetrate în întregime de supranatural, sisteme de drept relativ raţionalizate şi sisteme de drept în întregime raţionalizate;

b) sisteme de drept penetrate în întregime de supranatural, sisteme de drept relativ raţionalizate şi sisteme de drept supraraţionalizate;

c) sisteme de drept infraraţionale, sisteme de drept raţionale şi sisteme de drept supraraţionale.

2,50 puncte

8. Care este cea mai originală şi mai substanţială contribuţie pe care a adus-o Şcoala americană a jurisprudenţei sociologice în domeniul sociologiei juridice?




90


9. Ce reprezenta dreptul în concepţia lui Edward Alsworth Ross?

a) instrumentul legal de represiune; b) instrumentul cel mai perfecţionat al controlului social

exercitat de societate; c) instrumentul cel mai perfecţionat de realizare a dreptăţii sociale.

2,50 puncte 10. Ce idee cu privire la drept punea în evidenţă Roscoe Pound în perimetrul teoriei controlului social?

a) imposibilitatea de a studia dreptul altfel decât ca un feno-men psihosocial;

b) imposibilitatea de a studia dreptul din altă perspectivă decât aceea a unui element integrat al mecanismului controlului social;

c) imposibilitatea de a studia dreptul sub altă formă decât aceea de drept social.

2,50 puncte 11. Care sunt cele trei părţi ale sociologiei juridice în concepţia lui Georges Gurvitch?

a) sociologia juridică generală, sociologia juridică teoretică şi sociologia juridică empirică;

b) sociologia juridică sistematică, sociologia diferenţială şi sociologia genetică;

c) sociologia juridică sistematică, sociologia juridică funcţio-nalistă şi sociologia juridică comprehensivă.

2,50 puncte 12. Care este obiectul de studiu al „sociologiei formale” în concepţia lui Theodor Geiger?

a) modelarea şi reglementarea vieţii individuale în cadrul societăţii; b) modelarea şi reglementarea vieţii sociale de către drept (înţeles

ca sistem cultural); c) modelarea şi reglementarea raporturilor dintre individ şi stat.

2,50 puncte 13. Ce probleme trebuie rezolvate, după Talcott Parsons, pentru ca un sistem de norme să poată funcţiona?


91

a) a legitimării sistemului, a interpretării normelor, a sancţiunilor şi a jurisdicţiei;



2,50 puncte 14. Care sunt, după Jean Carbonnier, cele două părţi ale sociologiei juridice?

a) sociologia teoretică şi sociologia empirică; b) sociologia juridică generală şi sociologia juridică specială; c) sociologia juridică formală şi sociologia juridică materială.

2,50 puncte 15. Ce reprezintă legile juridice în concepţia lui Dumitru Drăghicescu?

a) o sublimare, o cristalizare a vieţii sociale; b) o creaţie a raţiunii universale; c) o transpunere în viaţa societăţii a dreptului natural.

2,50 puncte 16. Ce susţine Mircea Djuvara cu privire la raportul dintre drept şi fap-tele sociale?

a) „a-l concepe în planul raţiunii, după reguli logice bine stabilite şi nu după faptele sociale schimbătoare, aşa este normal”;

b) „a-l concepe în afara faptelor sociale cărora trebuie să se potrivească este o absurditate”;

c) „a-l concepe după faptele sociale cărora trebuie să se potri-vească este o absurditate”.

2,50 puncte 17. După Dimitrie Gusti, ce trebuie să consacre o constituţie în ceea ce-l priveşte pe individ?

a) drepturile şi libertăţile individului; b) obligaţiile individului faţă de societate; c) atât drepturile şi libertăţile individului, cât şi obligaţiile

acestuia faţă de societate. 2,50 puncte

18. Ce înseamnă, în concepţia lui Dimitrie Gusti, a face operă legislativă?


92

a) cea mai adâncă cunoaştere a nevoilor ţării, o concepţie clară despre lume şi viaţă, o temeinică stăpânire a ştiinţelor naturii, perspicacitate din partea legiuitorului în a sesiza cauzele sociale şi fantezie constructivă pentru a găsi remediile cele mai adecvate;

b) cea mai adâncă cunoaştere a nevoilor ţării, o concepţie clară asupra timpului, o temeinică stăpânire a ştiinţelor sociale, perspicacitate din partea legiuitorului în a sesiza cauzele sociale şi fantezie constructivă pentru a găsi remediile cele mai adecvate.

2,50 puncte 19. Cum caracterizează Mircea I. Manolescu sociologia juridică?

a) ca o disciplină de cooperare şi contact între sociologie şi ştiinţa dreptului;

b) ca o disciplină auxiliară ştiinţei dreptului; c) ca o disciplină de graniţă între sociologie şi ştiinţa dreptului.

2,50 puncte 20. Care este, după Jean Carbonnier, caracteristica definitorie a fenomenelor juridice?

a) justiţiabilitatea; b) juridicitatea; c) caracterul etatic.

2,50 puncte 21. Care sunt caracteristicile fenomenelor juridice secundare?

a) caracterul particular şi capacitatea lor de a genera alte fenomene juridice;

b) caracterul general şi capacitatea lor de a genera alte fenomene juridice;

c) caracterul particular şi calitatea lor de a fi fenomene derivate din fenomenele juridice primare.

2,50 puncte 22. Ce fel de fenomen juridic este cutuma?

a) fenomen juridic primar; b) fenomen juridic secundar; c) fenomen juridic terţiar.

2,50 puncte 23. În afară de izvoarele formale ale dreptului, ce alte categorii de fenomene sociale mai intră în sfera de cuprindere a fenomenelor juridice primare?


93

a) judecăţile particulare, precum şi opiniile cetăţenilor cu privire la justiţie;

b) judecăţile particulare, precum şi ordinele, dispoziţiile, comenzile şi deciziile individuale ale reprezentanţilor structurilor care deţin puterea într-o societate;

c) judecăţile particulare şi jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie. 2,50 puncte

24. Care este caracteristica fenomenelor juridice de subputere?

a) pregnanta lor subiectivitate; b) pregnanta lor obiectivitate; c) pregnanta lor spiritualitate.

2,50 puncte 25. La ce se referă fenomenul-instituţie (juridică)?

a) la un segment de drept, la un model socio-juridic ce poate fi aplicat la totalitatea cazurilor individuale de aceeaşi natură (de exemplu, instituţia căsătoriei);

b) o regulă de drept constituţională din care decurg alte reguli ale dreptului pozitiv;

c) la regulile de drept privitoare la funcţionarea unei instituţii publice (de exemplu, şcoala).

2,50 puncte

26. Cum putem defini fenomenele contencioase? a) fenomenele litigioase care sunt soluţionate în contenciosul

administrativ; b) toate fenomenele litigioase care sunt soluţionate fie pe calea unui

proces, fie pe cale amicală, pe calea unei negocieri ori a unei tranzacţii; c) toate fenomenele litigioase care sunt soluţionate pe calea

unui proces. 2,50 puncte

27. La ce se referă fenomenul de devianţă?

a) la formele de comportament caracterizate printr-o distanţare semnificativă de la normele sociale stabilite;

b) la toate formele de comportament care încalcă legea penală; c) la toate formele de comportament care încalcă normele morale.

2,50 puncte


94

28. Care sunt „diferenţele specifice” prin care normele de drept se particularizează în raport cu celelalte norme sociale (după R. Pinto şi M. Grawitz)?

a) obligativitatea şi neutralitatea; b) generalitatea şi materialitatea; c) neutralitatea şi globalitatea.

2,50 puncte 29. Ce susţine Roscoe Pound cu privire la rolul dreptului în societate?

a) o dată cu afirmarea lumii moderne, dreptul a încetat să mai reprezinte instrumentul principal al controlului social;

b) o dată cu afirmarea lumii moderne, dreptul a devenit tot mai mult un instrument al dezvoltării sociale;

c) o dată cu afirmarea lumii moderne, dreptul a devenit instru-mentul principal al controlului social.

2,50 puncte 30. Care sunt, dintr-o perspectivă foarte generală, cele două funcţii ale dreptului ca instrument al controlului social?

a) funcţia normativă şi funcţia critică; b) funcţia normativă şi funcţia de transpunere a sistemelor de

norme în realitatea socială; c) funcţia normativă şi funcţia descriptivă.

2,50 puncte

31. Care sunt principalele disfuncţii generate de drept în calitatea sa de instrument al controlului social?

a) absenţa dreptului din anumite domenii ale vieţii sociale („nondreptul”), lipsa de validitate şi de eficacitate a dreptului, dreptul nedrept şi dreptul represiv;

b) autolimitarea dreptului, autoneutralizarea dreptului, dreptul nedrept, dreptul represiv,

c) autolimitarea dreptului, autoneutralizarea dreptului, dreptul liber şi dreptul cutumiar.

2,50 puncte 32. Care sunt, după Y. Dror, cele două strategii legislative importante de promovare a schimbării sociale prin drept?

a) directă şi indirectă; b) sondajul de opinie legislativă şi referendumul în materie de

drept; c) pe termen scurt şi pe termen lung.

2,50 puncte


95

33. Ce se înţelege prin aculturaţie juridică? a) procesul de asimilare a unei jurisprudenţei specifice unui alt

sistem juridic naţional; b) procesul de interacţiune a două sisteme juridice naţionale

sau mari sisteme juridice, precum şi modificările care se produc în cadrul acestora;


34. Ce forme cunoaşte aculturaţia juridică după amploarea schim-bărilor produse?

a) recepţia, fuziunea, împrumutul şi respingerea; b) organizată şi spontană; c) naturală şi artificială.

2,50 puncte 35. Asupra căror entităţi sociale se manifestă efectele aculturaţiei juridice?

a) asupra satului şi oraşului; b) asupra instituţiilor religioase; c) asupra sistemului de drept, a grupurilor sociale şi a indivizilor.

2,50 puncte

36. Care sunt principalele domenii în care sociologia juridică îşi exercită funcţia sa practică?

a) procesul legislativ, jurisprudenţa şi raporturile contractuale; b) procesul legislativ, jurisprudenţa şi ansamblul fenomenelor

care ţin de latura nepatologică a dreptului; c) practica judiciară şi preocupările doctrinare.

2,50 puncte


Testul nr. 5





96

1. Care este obiectul de studiu al sociologiei juridice? a) normele de drept; b) jurisprudenţa; c) fenomenele juridice.

2,50 puncte 2. Care sunt domeniile realităţii sociale a dreptului pe care le abordează sociologia juridică?




2,50 puncte 3. Din sistemul căror ştiinţe face parte sociologia juridică?

a) din sistemul ştiinţelor juridice; b) din sistemul sociologiilor de ramură; c) din sistemul ştiinţelor politice.

2,50 puncte 4. În care dintre lucrările lui Aristotel este cristalizată gândirea sa de factură sociologico-juridică?

a) Etica eudemiană şi De anima; b) Etica nicomahică şi Politica; c) Metafizica şi Organon.

2,50 puncte 5. În care dintre lucrările sale a relevat Montesquieu legătura dintre legile juridice şi mediul în care acestea se nasc şi se manifestă?

a) Lettres persanes; b) Considerations sur les causes de la grandeur des Romains

et de leur décadence; c) De l’esprit des lois.

2,50 puncte 6. Care au fost fondatorii sociologiei juridice?

a) Platon, Aristotel, Montesquieu, Max Weber, Georges Gurvitch; b) Aristotel, Émile Durkheim, Max Weber, Eugen Ehrlich,

Theodor Geiger, Jean Carbonnier;


97

c) Émile Durkheim, Eugen Ehrlich, Max Weber, Şcoala americană a jurisprudenţei sociologice.

2,50 puncte 7. Care este meritul lui Émile Durkheim în constituirea sociologiei juridice?

a) că a surprins natura eminamente divină a dreptului; b) că a surprins natura eminamente naturală a dreptului; c) că a surprins natura eminamente socială a dreptului.

2,50 puncte 8. Care sunt fenomenele sociale şi tipurile de drept corespunzătoare acestora pe care le identifică Émile Durkheim?

a) adaptarea socială care dă naştere dreptului civil şi dezadaptarea socială care dă naştere dreptului penal;

b) integrarea socială care dă naştere dreptului social şi neintegrarea socială care generează dreptul individual;

c) solidaritatea mecanică ce dă naştere dreptului represiv şi solidaritatea organică ce generează dreptul restitutiv.

2,50 puncte 9. Care sunt, după Ehrlich, cele trei niveluri după care este structurată realitatea juridică?

a) valorile juridice, propoziţiile abstracte ale dreptului şi ordinea paşnică a societăţii;

b) propoziţiile abstracte ale dreptului, regulile concrete de decizie privind soluţionarea conflictelor şi ordinea paşnică şi spontană a societăţii;

c) propoziţiile abstracte ale dreptului, fenomenele contencioase şi ordinea spontană a societăţii.

2,50 puncte 10. De care domenii ale vieţii sociale sunt legate, în concepţia lui Max Weber, dreptul privat şi dreptul public?

a) dreptul privat este legat de morală, iar dreptul public de politică; b) dreptul privat este legat de economie, iar dreptul public de

morală; c) dreptul privat este legat de economie, iar dreptul public de

politică. 2,50 puncte


98

11. Cum ar putea fi formulată, succint, „legea lui Max Weber” privind evoluţia dreptului?

a) „evoluţia dreptului s-a realizat în direcţia umanizării sale crescânde”;

b) „evoluţia dreptului s-a realizat în direcţia democratizării sale crescânde”;

c) „evoluţia dreptului s-a realizat în direcţia sistematizării şi raţionalizării sale crescânde”.

2,50 puncte 12. Care este cea mai originală şi mai substanţială contribuţie pe care a adus-o Şcoala americană a jurisprudenţei sociologice în domeniul sociologiei juridice?




13. Care este obiectul de studiu al „sociologiei formale” în concepţia lui Theodor Geiger?

a) modelarea şi reglementarea vieţii individului în cadrul societăţii; b) modelarea şi reglementarea vieţii sociale de către drept

(înţeles ca sistem cultural); c) modelarea şi reglementarea raporturilor dintre individ şi stat.

2,50 puncte 14. Ce probleme trebuie rezolvate, după Talcott Parsons, pentru ca un sistem de norme să poată funcţiona?

a) a legitimării sistemului, a interpretării normelor, a sancţiu-nilor şi a jurisdicţiei;



2,50 puncte 15. Care este, în concepţia lui Jean Carbonnier, obiectul sociologiei juridice?

a) „o varietate de fenomene sociale: fenomenele juridice sau fenomenele de drept”;


99

b) „marile sisteme de drept”; c) „determinarea dreptului de către societate”.

2,50 puncte 16. În ce se constituie, pentru Dumitru Drăghicescu, aspectul juridic al vieţii sociale?

a) într-un adevărat sociometru, care are capacitatea de a identifica cu fidelitate schimbările vieţii sociale, evoluţia acesteia;

b) într-un instrument al schimbării sociale; c) într-un instrument al controlului social.

2,50 puncte 17. Cum caracterizează Mircea Djuvara statutul sociologiei în raport cu acela al dreptului?

a) sociologia se întemeiază pe drept; b) sociologia este o ştiinţă auxiliară şi preliminară faţă de drept; c) sociologia este o ramură a ştiinţei dreptului.

2,50 puncte 18. Ce susţinea Mircea Djuvara cu privire la raporturile dintre drept şi morală?

a) dreptul nu poate fi conceput ca acţionând împotriva moralităţii; b) în funcţie de societatea în care se manifestă, dreptul poate

acţiona împotriva moralei; c) ceea ce este statuat prin drept este şi moral.

2,50 puncte 19. Ce reprezintă dreptul în concepţia lui Eugeniu Speranţia?

a) un produs colectiv; b) un produs individual; c) un produs individual şi colectiv în acelaşi timp.

2,50 puncte 20. După Dimitrie Gusti, ce trebuie să consacre o constituţie în ceea ce-l priveşte pe individ?

a) drepturile şi libertăţile individului; b) obligaţiile individului faţă de societate; c) atât drepturile şi libertăţile individului, cât şi obligaţiile

acestuia faţă de societate. 2,50 puncte


100

21. Ce reprezintă legile juridice în concepţia lui Petre Andrei? a) valori juridice absolute; b) valori juridice relative; c) valori transcendentale.

2,50 puncte 22. Care sunt caracteristicile fenomenelor juridice primare?

a) caracterul particular şi capacitatea lor de a da naştere altor fenomene juridice;

b) caracterul general şi calitatea lor de a fi generate de lege; c) maxima lor generalitate în raport cu celelalte fenomene

juridice şi capacitatea acestora de a da naştere altor fenomene juridice. 2,50 puncte

23. Ce fel de fenomen juridic este achitarea unei amenzi?

a) fenomen juridic primar; b) fenomen juridic secundar; c) fenomen juridic de putere.

2,50 puncte 24. În afară de izvoarele formale ale dreptului, ce alte categorii de fenomene sociale mai intră în sfera de cuprindere a fenomenelor juridice primare?

a) judecăţile particulare, precum şi opiniile cetăţenilor cu pri-vire la justiţie;

b) judecăţile particulare, precum şi ordinele, dispoziţiile, comenzile şi deciziile individuale ale reprezentanţilor structurilor care deţin puterea într-o societate;

c) judecăţile particulare şi jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie.

2,50 puncte 25. Care este caracteristica fenomenelor juridice de putere?

a) pregnanta lor subiectivitate; b) pregnanta lor justiţiabilitate; c) pregnanta lor materialitate.

2,50 puncte 26. Ce formă îmbracă fenomenele juridice de subputere?

a) a legilor;


101

b) a comportamentelor, a reacţiilor sociale şi a stărilor de spirit; c) a izvoarelor formale ale dreptului.

2,50 puncte 27. La ce se referă fenomenul-caz?

a) la o normă concretă din cadrul instituţiei juridice; b) la o situaţie concretă, reglementată de către instituţia

juridică (spre exemplu, căsătoria dintre o femeie X şi un bărbat Y); c) la împrumutul unei singure norme dintr-un alt sistem de

drept. 2,50 puncte

28. Ce reprezintă ordinea de drept?

a) ansamblul normelor juridice dintr-o societate; b) ansamblul normelor juridice împreună cu relaţiile juridice

născute în baza lor; c) ansamblul relaţiilor juridice dintr-o societate.

2,50 puncte 29. După ce se disting normele juridice de celelalte norme sociale (după R. Pinto şi M. Grawitz)?

a) după anumite „diferenţe de grad” şi „diferenţe de rang”; b) după anumite „diferenţe de grad” şi „diferenţe de valoare”; c) după anumite „diferenţe de grad” şi „diferenţe specifice”.

2,50 puncte 30. Ce reprezintă dreptul pentru Edward Alsworth Ross?

a) „instrumentul principal de asigurare a stabilităţii sociale”; b) „instrumentul cel mai specializat prin care poate fi

controlată dezvoltarea socială”; c) „baza edificării ordinii, instrumentul de control cel mai

specializat şi cel mai avansat pe care îl foloseşte societatea”. 2,50 puncte

31. Care sunt principalele forme de manifestare a nondreptului?

a) lipsa de validitate şi de eficacitate a dreptului; b) rezistenţa faptului la drept, dreptul represiv şi dreptul nedrept; c) autolimitarea dreptului, autoneutralizarea dreptului şi rezis-

tenţa faptului la drept. 2,50 puncte


102

32. Ce se înţelege prin aculturaţie juridică? a) procesul de asimilare a jurisprudenţei specifice unui alt

sistem juridic naţional; b) procesul de interacţiune a două sisteme juridice naţionale

sau mari sisteme juridice, precum şi modificările care se produc în cadrul acestora;


33. Ce se poate întâmpla în planul aculturaţiei juridice în condiţiile în care interacţiunea dintre sistemele de drept reprezintă rezultatul unei cuceriri sau dominaţii politice?

a) fie impunerea sistemului juridic al statului ocupant, fie fuziunea celor două sisteme de drept, fie respingerea sistemului juridic al ocupantului;

b) impunerea sistemului juridic al unui stat neimplicat în conflict.

2,50 puncte 34. Care sunt, după Jean Carbonnier, formele aculturaţiei juridice?

a) formală şi informală, subiectivă şi obiectivă; b) organizată şi spontană, parţială şi globală; c) recepţia sau respingerea, fuziunea şi împrumutul.

2,50 puncte 35. Cine a pus în evidenţă aculturaţia juridică specifică societăţilor care trec de la mit la lege?

a) Jean Carbonnier; b) Georges Gurvitch; c) Michel Alliot.

2,50 puncte 36. Care sunt căile prin intermediul cărora sociologia juridică poate interveni în domeniul judiciar?

a) sondajul de opinie şi analiza sociologică a jurisprudenţei; b) expertiza sociologică şi interpretarea sociologică; c) expertiza tehnică şi tehnica poligrafului (detectorului de




103

BAREME DE CORECTARE ŞI NOTARE

– PARTEA I –

Testul nr. 1

1. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 2. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 3. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 4. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 5. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 6. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 7. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 8. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 9. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”.

10. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 11. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 12. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 13. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 14. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 15. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 16. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 17. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 18. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 19. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 20. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 21. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 22. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 23. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 24. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 25. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 26. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 27. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 28. 17,50 puncte pentru răspunsurile „b”; „c”; „e”; „f”; „g”; „h” şi „j”

(respectiv, 2,50 puncte pentru fiecare dintre acestea). 29. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 30. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”.



104

Testul nr. 2

1. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 2. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 3. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 4. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 5. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 6. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 7. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 8. 7,50 puncte pentru răspunsurile „b”; „f” şi „g” (respectiv, 2,50

puncte pentru fiecare dintre acestea). 9. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”.

10. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 11. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 12. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 13. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 14. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 15. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 16. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 17. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 18. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 19. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 20. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 21. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 22. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 23. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 24. 17,50 puncte pentru răspunsurile „b”; „c”; „e”; „f”; „g”; „h” şi „j”

(respectiv, 2,50 puncte pentru fiecare dintre acestea). 25. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 26. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 27. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 28. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”.


Testul nr. 3

1. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 2. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”.


105

3. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 4. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 5. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 6. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 7. 7,50 puncte pentru răspunsurile „b”; „f” şi „g” (respectiv, 2,50

puncte pentru fiecare dintre acestea). 8. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 9. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”.

10. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 11. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 12. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 13. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 14. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 15. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 16. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 17. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 18. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 19. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 20. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 21. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 22. 17,50 puncte pentru răspunsurile „b”; „c”; „e”; „f”; „g”; „h” şi „j”

(respectiv, 2,50 puncte pentru fiecare dintre acestea). 23. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 24. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 25. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 26. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 27. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 28. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”.


Testul nr. 4

1. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 2. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 3. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 4. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 5. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 6. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”.


106

7. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 8. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 9. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”.

10. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 11. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 12. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 13. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 14. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 15. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 16. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 17. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 18. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 19. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 20. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 21. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 22. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 23. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 24. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 25. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 26. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 27. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 28. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 29. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 30. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 31. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 32. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 33. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 34. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 35. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 36. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”.


Testul nr. 5

1. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 2. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 3. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 4. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”.


107

5. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 6. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 7. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 8. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 9. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”.

10. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 11. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 12. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 13. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 14. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 15. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 16. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 17. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 18. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 19. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 20. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 21. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 22. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 23. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 24. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 25. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 26. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 27. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 28. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 29. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 30. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 31. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 32. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 33. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 34. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 35. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 36. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”.



109

PARTEA a II-a

METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE A DREPTULUI

Capitolul III GENERAL ŞI PARTICULAR ÎN METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICEEMPIRICE A DREPTULUI

Capitolul IV

METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ A FENOMENELOR JURIDICE

TESTE DE AUTOEVALUARE


110


111

Capitolul III

GENERAL ŞI PARTICULAR ÎN METODOLOGIA

CERCETĂRII SOCIOLOGICE EMPIRICE A DREPTULUI

♦ PROBLEME GENERALE ALE METODOLOGIEI

CERCETĂRII SOCIOLOGICE

1. Delimitări conceptuale: metodă, metodologie, procedee, tehnici de cercetare, instrumente de investigare

Metoda (gr. methodos, cale, mijloc, mod de abordare) – modalitate

generală, sistematică de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii.

Tehnicile sunt formele concrete pe care le îmbracă metodele. Este posibil ca una şi aceeaşi metodă să se realizeze cu ajutorul unor tehnici diferite. Astfel, dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul poate fi privit ca tehnică.

Instrumentul de investigare este un mijloc, ce poate îmbrăca o formă mai mult sau mai puţin materială, cu ajutorul căruia se realizează „recoltarea” informaţiei. Cele mai cunoscute instrumente de investigare sunt: foaia de observaţie, fişa de înregistrare, ghidul de interviu etc.

Procedeul reprezintă „maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor de cercetare. Spre exemplu, în cazul anchetei, chestio-narul poate fi administrat individual sau colectiv.

Concluzionând cu privire la ancheta sociologică, se poate spune că ancheta este o metodă, chestionarul apare ca o tehnică, aplicarea colectivă sau individuală a acestuia ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări, ca instrument de investigare.1

„Metodele, tehnicile şi chiar instrumentele de cercetare se subsu-mează perspectivei teoretico-metodologice, astfel încât autonomia lor nu este decât relativă”.2

Etimologic vorbind, metodologia (gr. methodos + logos) desem-nează „ştiinţa metodelor”. Prin metodologia cercetării sociologice înţelegem o analiză a metodelor şi tehnicilor aplicate în realizarea şi

1 Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 49-53.

2 Ibidem, p. 50.


112

finalizarea cercetării sociale.3 Clasele de elemente componente ale metodologiei cercetării sociologice sunt:

a) enunţurile teoretice fundamentale admise ca referinţe pentru structura paradigmatică a unei teorii şi convertite în principii metodo-logice de orientare a abordării realităţii sociale;

b) metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice; c) tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor şi a informa-

ţiilor empirice; d) procedeele de analiză, interpretare şi construcţie sau recon-

strucţie teoretică pe baza datelor empirice în vederea elaborării de descrieri, tipologii, explicaţii şi predicţii teoretice.4

2. Tipuri de cercetări sociologice empirice

În literatura de specialitate se face distincţie între cercetarea

sociologică teoretică („sociologia de cabinet”) şi cercetarea sociologică empirică („sociologia de teren”).

Cercetarea sociologică empirică cu caracter preliminar, explorator sau cu amploare şi profunzime mai reduse poartă numele de investigaţie sociologică.

Clasificarea cercetărilor socioumane empirice5: a) după scopul cercetării: – cercetări descriptive; – cercetări explicative. b) tot după scopul lor, cercetările socioumane (sociologice, psiho-

logice, psihosociologice etc.) mai pot fi clasificate în: – cercetări fundamentale (după Thomas Kuhn, cele trei clase de

probleme care epuizează cercetarea fundamentală sunt „determinarea faptului semnificativ, potrivirea faptului cu teoria şi articularea teoriei”);

– cercetări aplicative.

3. Principalele metode şi tehnici de investigare a fenomenelor sociale

Traian Rotariu şi Petre Iluţ consideră că ştiinţele umane fac apel,

în principal, la cinci metode de investigare a universului empiric:

3 Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice, în Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 353.

4 Ibidem, p. 354. 5 Septimiu Chelcea, op. cit., p. 149-169.


113

experimentul, observaţia (propriu-zisă), analiza documentelor, interviul şi ancheta, din care ultimele patru nu sunt altceva decât „variante ale observaţiei, dar care, datorită diferenţelor mari dintre ele, pot fi consi-derate ca metode de sine stătătoare”.6

Ghiglione şi Matalon susţin existenţa a patru metode în ştiinţele sociale: observaţia, ancheta, experimentul şi analiza „urmelor” (des traces). Aceasta din urmă este un fel de observaţie „amânată” şi cuprinde: analiza documentelor, a statisticilor oficiale şi a urmelor materiale.7

Tipuri de metode8: a) după criteriul temporal: – metode transversale, care urmăresc descoperirea relaţiilor

dintre laturile, fenomenelor şi proceselor socioumane la un moment dat (observaţia, ancheta, metoda sociometrică etc.);

– metode longitudinale, care studiază evoluţia fenomenelor în timp (biografia, studiul de caz, studiul panel ş.a.);

b) după gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de studiu:

– metode experimentale (experimentul sociologic, experimentul psihologic);

– metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, bio-grafia socială provocată etc.);

– metode de observaţie (studiul documentelor sociale, obser-vaţia ş.a.);

c) după numărul unităţilor sociale luate în studiu: – metode statistice, care se aplică în cercetarea unui număr mare

de unităţi sociale (anchetele socio-demografice, sondajele de opinie, analizele matematico-statistice);

– metodele cazuistice, care studiază integral unităţi sociale şi fenomene sociale bine determinate în timp şi spaţiu (biografia, studiul de caz, monografia sociologică etc.);

d) după locul ocupat în procesul investigaţiei empirice: – metode de culegere a informaţiilor (înregistrarea statistică,

studiul de teren, ancheta etc.); – metode de prelucrare a informaţiilor (metode statistice şi

matematice); – metode de interpretare a datelor cercetării (metode compa-

rative, metode interpretative etc.).

6 Traian Rotaru, Petre Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Polirom, Iaşi, 1997, p. 47.

7 Apud Traian Rotaru, Petre Iluţ, op. cit., p. 44-45. 8 Septimiu Chelcea, op. cit., p. 48-49.


114

4. Etapele cercetării sociologice empirice Fiecare cercetare sociologică parcurge trei faze, fiecare fază

cuprinzând, la rândul ei, mai multe etape: I. Faza de pregătire a cercetării (Pregătirea cercetării) 1. Stabilirea temei şi precizarea obiectivelor principale ale

cercetării: – se realizează în raport cu finalitatea cercetării: cognitivă sau

practică (rezolvarea unei probleme practice – de exemplu, cercetarea ameliorativă);

– tema aleasă trebuie să întrunească următoarele condiţii: să fie importantă; să fie actuală; să fie realizabilă în condiţiile date (personal, fonduri, timp).

2. Documentarea, care se referă la culegerea tuturor informaţiilor, datelor disponibile despre problema investigată, despre realitatea şi populaţia ce urmează a fi investigate. Documentarea constă în:

a) studierea atentă a literaturii de specialitate pe problemele ce urmează a fi acoperite de cercetare;

b) studierea documentelor care conţin informaţii referitoare la populaţia ce va fi investigată;

c) contactul direct, nemijlocit al cercetătorului cu această populaţie. 3. Analiza conceptuală (operaţionalizarea conceptelor) – are ca

scop definirea clară a conceptelor cu care operăm în cercetarea respectivă şi transformarea acestora în instrumente utile de lucru prin precizarea clară a dimensiunilor, indicilor şi indicatorilor fenomenului social studiat (traducerea conceptelor în „evenimente observabile”);

4. Stabilirea ipotezei cercetării. Ipoteza este un enunţ conjectural (întemeiat pe aparenţe sau pe supoziţii) despre relaţia dintre două sau mai multe variabile (Fred N. Kerlinger). Ea va fi demonstrată sau infirmată prin cercetarea sociologică. Prin demonstraţie, ipoteza devine teză. O sumă de teze constituie o teorie. De exemplu, o ipoteză poate fi formulată sub următoarea formă logică „S → P”, adică: „Dacă în grupul social există o atitudine pozitivă faţă de lege, atunci comportamentul membrilor grupului va fi un comportament legal”.

Cerinţe ale ipotezei: – să fie formulată clar şi concis; – să aibă coerenţă logică; – să se bazeze pe o teorie validată ştiinţific; – să se fundamenteze pe suficient de mult material faptic; – să fie principial verificabilă.


115

5. Stabilirea populaţiei cercetării: a) stabilirea populaţiei de bază (de exemplu, populaţia cu drept

de vot din România); b) stabilirea eşantionului. Eşantionul reprezintă o parte dintr-un

întreg, o „mostră” care poartă anumite caracteristici ale întregului. În cazul cercetărilor sociologice empirice, eşantionul reprezintă un „model redus” al populaţiei investigate. Eşantionul se stabileşte cu ajutorul unor tehnici probabilistice adecvate. Eşantionul constituit trebuie să fie reprezentativ pentru populaţia din care a fost extras, astfel încât să ofere date valide pentru populaţia de bază;

6. Stabilirea metodelor de cercetare şi elaborarea instrumentelor pentru recoltarea informaţiilor.

Metodele utilizate trebuie să surprindă obiectul de cercetare în integralitatea sa. De aceea, se impune utilizarea concomitentă a mai multor metode şi tehnici de cercetare.

Metodele şi tehnicile de cercetare se aleg în funcţie de tema cerce-tării, obiectivele cercetării, realitatea socială investigată şi populaţia cercetată.

În funcţie de metodele şi tehnicile alese, se elaborează instrumentele de investigaţie. De exemplu, în cazul observaţiei – fişa de observaţie sau protocolul de observaţie; în cazul anchetei – ghidul de interviu sau chestionarul.

7. Cercetarea pilot reprezintă o repetiţie generală făcută înainte de derularea cercetării popriu-zise. Cercetarea pilot se poate realiza fie pe un lot de subiecţi similari, fie pe o parte a populaţiei supuse inves-tigaţiei.

Prin cercetarea pilot se urmăreşte: – testarea ipotezelor de lucru; – o mai bună estimare a duratei şi a costurilor investigaţiei; – identificarea eventualelor dificultăţi ce ar putea să apară în

ancheta propriu-zisă; – testarea metodelor şi mai ales a instrumentelor de investigaţie; – relevarea unor noi aspecte demne de a fi luate în consideraţie

în ancheta propriu-zisă 8. Definitivarea ipotezei cercetării, a metodelor şi a instrumentelor

de cercetare. 9. Multiplicarea instrumentelor de cercetare, alcătuirea echipelor

de cercetare, instructajul, distribuirea materialelor de cercetare, a mijloacelor financiare etc.


116

II. Faza realizării cercetării propriu-zise (cercetarea de teren sau cercetarea propriu-zisă)

– faza în care, prin metode diverse, procedee, tehnici şi instrumente adecvate, se recoltează datele, informaţiile necesare cercetării;

– calitatea şi completitiudinea informaţiilor depind de calitatea instrumentelor de cercetare şi, nu în ultimul rând, de calitatea muncii desfăşurate în teren de cercetători.

În această fază a cercetării, se impune respectarea următoarelor cerinţe:

– respectarea întocmai a eşantionului stabilit; – utilizarea întregii game de metode, tehnici şi procedee stabilite; – încadrarea strictă în intervalul de timp stabilit; – manifestarea de maximă responsabilitate şi probitate profesio-

nală din partea membrilor echipei de cercetare. III. Prelucrarea, analiza, interpretarea şi valorificarea rezul-

tatelor cercetării 1. Prelucrarea informaţiilor cuprinde: – redactarea, prin care se urmăreşte completitudinea, exactitatea

şi uniformitatea informaţiilor; – codificarea informaţiilor; – tabularea acestora. 2. Analiza informaţiilor, care presupune utilizarea unor metode

statistice şi matematice, a altor procedee de analiză (inclusiv analiza calitativă), realizarea de corelaţii;

3. Interpretarea informaţiilor obţinute, care impune obiectivitate şi probitate profesională din partea cercetătorului;

4. Valorificarea rezultatelor. Aceasta depinde de finalitatea dominantă a cercetării. Poate consta în:

– redactarea unor rapoarte de cercetare; – elaborarea de sinteze pentru grupurile de decizie; – elaborarea de propuneri de măsuri alternative; – comunicări, lucrări ştiinţifice etc. De regulă, raportul de cercetare cuprinde9: 1. evaluarea cercetării; 2. schema de organizare a lucrării; 3. rezumatul; 4. introducerea;

9 Ibidem, p. 563-598.


117

5. literatura consultată; 6. descrierea designului lucrării; 7. analiza datelor; 8. discutarea datelor; 9. concluziile. Succesul cercetării depinde în mare măsură şi de respectarea

fazelor şi a etapelor pe care aceasta trebuie să le parcurgă, de calitatea realizării lor.

5. Principii metodologice şi cerinţe ale cercetării sociologice empirice

Realizarea unor cercetări empirice valoroase impune luarea în

considerare a mai multor principii metodologice. Profesorul Septimiu Chelcea are în vedere următoarele principii:10

1. Principiul unităţii dintre teoretic şi empiric. Potrivit acestui principiu, raţionamentele bazate pe cunoştinţe teoretice ghidează cercetarea empirică, iar aceasta, la rândul ei, conferă valoare de adevăr intuiţiei teoretice: „între teoretic şi empiric subzistă un fel de feed-back pozitiv: ipotezele, teoriile, ideile, în general, potenţează cercetarea concretă, iar constatările empirice conduc la formarea de noi ipoteze, interpretări, teorii”.11

2. Principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune) şi expli-caţie. Dacă explicaţia presupune un sens obiectiv al faptelor sociale, rezultat al unui determinism cauzal, comprehensiunea presupune că faptele sociale au un sens subiectiv, fiind rezultatul unui determinism subiectiv. Dacă prin explicaţie cercetătorul caută şi evidenţiază „celelalte fapte sociale” care determină faptul de explicat, prin comprehensiune acesta încearcă „să plonjeze în psihicul” (Karl Jaspers) autorului faptului social. Formele comprehensiunii sunt: empatia (înţelegerea semnificaţiei unui obiect sau simbol), retrăirea (înţelegerea unei acţiuni trecute) şi simpatia (înţelegerea unui individ).

Sociologia comprehensivă, dezvoltată de Max Weber, are în vedere caracterul subiectiv ireductibil al faptelor sociale, semnificaţiile investite şi vehiculate de actorii sociali în interacţiunile şi situaţiile lor sociale.12

10 Ibidem, p. 55-57. 11 Traian Rotaru, Petre Iluţ, op. cit., p. 20. 12 Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice, în Cătălin

Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), op. cit., p. 355.


118

3. Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ. Acest principiu presupune cercetarea concomitentă atât a determinărilor cantitative, cât şi a celor calitative ale unui fapt social. Dacă cercetarea cantitativă se bazează pe tehnici structurate (experiment, anchetă pe bază de chestionar standardizat etc.), abordarea calitativă face apel la tehnici nonstructurate (observaţia coparticipativă, interviuri individuale inten-sive, interviuri de grup, studii de caz, analiza autobiografiilor)13.

4. Princpiul unităţii dintre judecăţile constatative şi cele evaluative, care presupune „angajarea morală a cercetătorului în sprijinul valorilor înalt umaniste şi al idealurilor naţionale, sociologia liberă de valori fiind – după S. Chelcea – mai degrabă un deziderat decât o realitate”14.

Desfăşurarea oricărei cercetări sociologice presupune, în mod indubitabil, respectarea unor cerinţe metodologice fundamentale, a unor reguli metodologice clar formulate. Însuşi Émile Durkheim, considerat unul dintre fondatorii sociologiei moderne, a simţit nevoia de a stabili un set de reguli specifice investigaţiilor de factură socio-logică. În acest scop, reputatul sociolog a redactat şi publicat în 1894 o lucrare de referinţă în acest domeniu, intitulată chiar Regulile metodei sociologice (Les règles de la méthode sociologique). Regula fundamentală care trebuie respectată în observarea faptelor sociale este, după Durkheim, aceea de „a trata faptele sociale ca lucruri”15.

În cei peste 100 de ani ce au trecut de la celebra lucrare a lui É. Durkheim, metodologia cercetării sociologice s-a dezvoltat mult, insti-tuind noi reguli în acest domeniu. Redăm mai jos cerinţele metodologice generale care trebuie respectate în desfăşurarea oricărui demers inves-tigativ de factură sociologică16:

– regula obiectivităţii datelor, informaţiilor şi concluziilor cercetării;

– regula priorităţii faptelor în faţa atitudinilor, opiniilor etc.; – regula unităţii şi complementarităţii metodelor utilizate în

cercetarea unui fenomen social; – abordarea sistemică a fenomenului cercetat; – abordarea multi– şi interdisciplinară a „obiectului” cercetării; – respectarea regulilor ce ţin de deontologia profesiei de sociolog.

13 Traian Rotaru, Petre Iluţ, op. cit., p. 126. 14 Septimiu Chelcea, op. cit., p. 57. 15 Vezi Émile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Polirom, Iaşi, 2002. 16 Vezi Virgiliu Constantinescu, Paula Stoleru, Pompiliu Grigorescu,

Sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1994, p. 123-126.


119

♦ PARTICULARITĂŢI METODOLOGICE ALE CERCETĂRII EMPIRICE A FENOMENELOR JURIDICE

1. Adaptarea metodelor de cercetare ale sociologiei generale

la specificul fenomenelor juridice „Sociologia juridică – apreciază Jean Carbonnier – a primit mult

de la sociologia generală a cărei «fiică» este. Metodele sale nu sunt în cea mai mare parte (metoda istorico-comparativă, statistică, sondajul etc.) decât adaptări ale acelora care deja au fost puse la punct în alte domenii sociologice”.17

Printre metodele de cercetare ale sociologiei generale se numără: observaţia sociologică, ancheta (cu forma sa distinctă, sondajul de opinie), analiza de conţinut, scalarea atitudinilor, experimentul socio-logic, monografia sociologică, studiul de caz etc.).

În investigarea fenomenelor juridice, sociologia juridică face apel la metodele de cercetare ale sociologiei generale, pe care însă le adaptează la specificul realităţii sociale a dreptului. Dintre metodele sociologiei juridice obţinute prin adaptarea metodelor sociologiei generale la specificul realităţii sociale a dreptului amintim: experimentul legislativ, ancheta socio-juridică, analiza sociologică a jurisprudenţei, monografia juridică, sondajul de opinie legislativă, scalarea atitudinii cetăţenilor faţă de lege şi justiţie etc.18

2. Principiile cercetării sociologice a fenomenelor juridice

Jean Carbonnier relevă două astfel de principii: regula obiecti-

vităţii şi abordarea istorico-comparativă.19 a) Regula obiectivităţii. Dacă É. Durkheim aşeza în fruntea Regu-

lilor metodei sociologice tratarea faptelor sociale ca lucruri, sociologia juridică la rândul său nu are altă regulă mai importantă decât „tratarea dreptului ca un lucru”: „dreptul nu este pentru ea drept, ci lucru – mai exact multiplicitate de lucruri, de fenomene, pe care ea le observă dinafară”. Obiectivitatea trebuie înţeleasă în două sensuri: ca mate-rialitate şi ca imparţialitate.

17 Jean Carbonnier, Sociolgie juridique, P.U.F., Paris, 1978, p. 20. 18 Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Editura Lumina Lex,

2000, p. 17-18. 19 Jean Carbonnier, op.cit., p. 250-256.


120

a1) Materialitatea. Dacă dorim să ne facem o imagine completă şi veridică despre drept, trebuie să admitem includerea fenomenelor subiective în câmpul observaţiei, întrucât viaţa dreptului este impregnată profund cu astfel de fenomene. Dar principiul materialităţii presupune înţelegerea unor astfel de fenomene subiective prin ceea ce ele se materializează, se obiectivează. De exemplu, tulburările psihologice provocate femeii prin divorţ vor fi obiectivate prin alte fenomene sau comportamente cu caracter material. În acest caz, poate fi vorba de prezenţa sau lipsa insomniei, de consumul de cafea, tutun sau alcool etc. Spre exemplu, în chestionarul cercetării americane cu tema Women in divorce (1965), s-a încercat surprinderea tulburărilor psiholo-gice ale femeii în urma divorţului prin întrebări de genul: „După ce v-aţi separat, v-a fost mai greu să dormiţi seara?”; „Aţi început să fumaţi mai mult din acel moment?” etc.

a2) Imparţialitatea. Sociologul dreptului implicat în cercetarea empirică a diferitelor fenomene juridice trebuie să fie imparţial; principial, el nu poate emite/formula judecăţi de valoare asupra acestora. Pentru el trebuie să aibă aceeaşi valoare atât comporta-mentele juridice conforme cu legea, cât şi acelea care o încalcă. Sociologul dreptului va privi cu acelaşi ochi obiectiv şi imparţial atât căsătoria legală, cât şi uniunea consensuală sau adulterul.

b) Abordarea istorico-comparativă. Un adevărat „compendium metodologic” al sociologiei dreptului îl reprezintă metoda istorico-com-parativă în dualitatea sa. În fond, această metodă nu apare atât ca un instrument independent de cercetare, cât, mai degrabă, ca un dublu demers investigativ: istoric şi comparativ.

3. Domeniile cercetării sociologico-juridice empirice Profesorul Renato Treves şi cercetătoarea Sofia Popescu vorbesc

despre următoarele domenii ale vieţii dreptului în care sociologia juri-dică poate desfăşura cercetări empirice20:

a) Elaborarea normelor juridice. În acest domeniu, este implicată sociologia legislativă (J. Carbonnier). De exemplu, în Franţa, legea privind reforma regimurilor matrimoniale (1965) a fost pregătită de o vastă anchetă de opinie legislativă realizată de Institutul Francez de

20 Renato Treves, Sociologia del diritto. Origini, ricerche, problemi,

Piccola Biblioteca Einaudi, Torino, 1993, p. 227-288; Sofia Popescu, Sociologie juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 120-145.


121

Sondare a Opiniei Publice. Tot în Franţa, alte anchete în materie legislativă au vizat: succesiunile, obligaţia de întreţinere, cuplurile necăsătorite, divorţul, răspunderea pentru accidentele de circulaţie etc. Printre metodele de cercetare ale sociologiei legislative se numără: observaţia, sondajul de opinie legislativă, metoda modelării.

b) Aplicarea normelor juridice. În acest domeniu, sociologia juridică s-a ocupat, în special, de impactul regulilor de drept asupra societăţii, de efectivitatea şi eficacitatea lor. Este cazul cercetărilor făcute în Germania, care au avut ca obiect efectivitatea normelor juridice relative la accesul cetăţenilor la justiţie. O altă cercetare privind transpunerea în viaţă a normelor juridice, dar care, de data aceasta, a urmărit eficacitatea legii, s-a realizat în Polonia şi a urmărit măsura în care reglementările juridice privind divorţul îşi ating obiectivele.

c) Administrarea justiţiei, statutul şi rolul judecătorilor. În ceea ce priveşte administrarea justiţiei, sociologii dreptului s-au preocupat de: lentoarea justiţiei în soluţionarea litigiilor, funcţionarea aparatului judiciar, discriminările care apar în sentinţele pe care le dau jude-cătorii etc. Spre exemplu, o cercetare făcută în S.U.A. (Maryland) a vizat discriminările rasiale apărute în sentinţele pronunţate. Dintre cercetările întreprinse în legătură cu statutul şi rolul judecătorilor amintim investigaţiile realizate în Germania asupra unui număr de 856 de judecători ai instanţelor inferioare, care a relevat faptul că judecătorii provin, în majoritate, din familii de judecători, de jurişti, în general, tendinţa acestora de a-şi desfăşura activitatea în zona în care s-au născut şi de a se căsători cu persoane de aceeaşi condiţie socială.

d) Exercitarea profesiei de avocat şi deontologia specifică acesteia. În acest domeniu, sociologul dreptului cercetează pregătirea profesională a avocaţilor în funcţie de tipurile de birouri de avocatură, orientarea lor valorică, fenomenul specializării avocaţilor, raporturile dintre avocat şi client, perioada de stagiu a profesiei, noile tipuri de prestaţie cerute avocatului, noile tipuri de clienţi etc. De exemplu, în Italia, în 1966, s-a realizat o cercetare având la bază o anchetă pe bază de chestionar şi interviuri care a cuprins multiple aspecte ale profesiei de avocat: originea socială, mediul familial, practica profesională, studiile, rezultatele obţinute în timpul studiilor, raporturile cu clienţii şi judecătorii, opiniile religioase şi politice, preocupările extraprofesionale.

Desigur, cercetarea sociologică empirică a vieţii dreptului vizează şi alte domenii: interpretarea normelor juridice, relaţiile contractuale, rolul dreptului ca instrument al controlului social, raporturile dintre schimbarea socială şi drept, opinia publicului faţă de lege, atitudinea cetăţenilor faţă de lege şi justiţie, faţă de delincvenţă şi diferitele ei forme etc.


122

4. Cercetarea empirică a diferitelor fenomene juridice în perioada postbelică

În lumea occidentală, fenomenul cel mai caracteristic în domeniul

sociologiei juridice a fost dezvoltarea cercetărilor empirice21. Desigur, astfel de cercetări au cunoscut ritmuri şi proporţii diferite de la ţară la ţară.

Cercetările empirice de sociologie a dreptului au luat amploare în ţări precum: S.U.A., ţările scandinave, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Polonia, Uniunea Sovietică, Ungaria, Olanda, Danemarca, Spania, Japonia etc.22. De exemplu, în S.U.A., Facultatea de Drept din Yale a desfăşurat cercetări de teren privitoare la drept şi comportamentul juridic, Facultatea de Drept din Wisconsin a cercetat administrarea justiţiei penale, iar North Western University s-a ocupat de cercetări privind decizia în procesul penal, tranzacţia judiciară, divorţul etc. În Norvegia s-a efectuat o analiză de conţinut asupra unui număr de 600 de sentinţe ale Curţii Supreme, cu scopul de a compara calitatea deciziilor luate de judecătorii supleanţi cu aceea a deciziilor luate de judecătorii efectivi. În Danemarca, folosindu-se tehnica analizei de conţinut, s-a desfăşurat un studiu comparat asupra codurilor penale din ţările scandinave. În Italia s-a realizat analiza de conţinut a jurnalului „La magistratura”.

În Ungaria au fost cercetate cauzele sociale ale divorţului. În Anglia, în 1965, s-a iniţiat un experiment legislativ prin care s-a suspendat pedeapsa cu moartea pe o perioadă de 5 ani. La sfârşitul acestei perioade, parlamentul avea să decidă abolirea acestei pedepse.

Prin examinarea a 1602 proiecte de legi din perioada 1948-1968, cercetarea privind procesul legislativ în parlamentul italian a reuşit să ofere o imagine de ansamblu asupra acestei activităţi.

O exemplificare de referinţă în domeniul sociologiei juridice empirice o reprezintă şi cercetarea asupra divorţului, realizată în Polonia şi devenită clasică23. Cercetarea a urmărit modul în care reglementările juridice în materie de divorţ reuşeau să-şi atingă obiec-tivele: înlesnirea accesului la divorţ; falimentul complet şi definitiv al căsătoriei; valorificarea la maximum a tuturor formelor de conciliere a soţilor; aplicarea şi în materie de divorţ a principiului potrivit căruia nimeni nu poate obţine un avantaj din propriul său comportament ilicit

21 Renato Treves, op.cit., p. 186. 22 Ibidem, p. 183-196. 23 Sofia Popescu, op.cit., p. 128.


123

(soţul care adoptă un comportament contrar legii nu poate obţine divorţul împotriva voinţei soţului inocent). Iată câteva constatări şi concluzii: accesul la divorţ este deseori împiedicat de greutăţile datorate cheltuielilor de judecată şi presiunilor religioase, economice şi a celor care ţin de tradiţie; falimentul complet şi permanent al căsătoriei nu a fost întotdeauna avut în vedere la soluţionarea a numeroase cauze; încercările de conciliere a soţilor nu au fost făcute în mod adecvat ş.a. Cu privire la obţinerea divorţului de către soţul vinovat, au existat două puncte de vedere: primul, cu caracter moral, nefavorabil obţinerii divorţului de către soţul vinovat, fără consimţămîntul soţului inocent, şi cel de-al doilea, potrivit căruia, în ceea ce priveşte divorţul este foarte greu să se vorbească de o vină unilaterală.

Din ţara noastră amintim ampla anchetă sociologico-juridică desfăşurată la începutul deceniului opt de Institutul de Cercetări Juridice în judeţul Covasna, pe tema cunoaşterii legii de către cetăţeni24.

Cercetările empirice de sociologia dreptului, desfăşurate în număr mai mare în perioada postbelică în ţările amintite, şi cu o extensie mai mică şi în alte ţări, au vizat cele mai variate domenii ale vieţii dreptului.

◊ TERMENI-CHEIE Metoda (gr. methodos – cale, mijloc, mod de abordare) –

modalitate generală, sistematică, de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii.

Metodologia (gr. methodos + logos) – ştiinţa metodelor. Metodologia cercetării sociologice – analiză a metodelor şi

tehnicilor aplicate în realizarea şi finalizarea cercetării fenomenelor sociale. Cercetare sociologică (empirică) – ansamblu de activităţi teoretice

şi empirice, ordonate şi sitematizate, de obţinere şi prelucrare a infor-maţiei ştiinţifice (controlate şi verificate), de folosire a acesteia în scopul construirii unor explicaţii cuprinzătoare cu privire la esenţa unui fenomen social, în vederea cunoaşterii şi schimbării acestuia.

Metode transversale – metode care urmăresc descoperirea rela-ţiilor dintre laturile fenomenelor şi proceselor socioumane la un moment dat (observaţia, ancheta, metoda sociometrică etc.).

24 Vezi Ladislau Lörincz, Cunoaşterea legii – obiect de investigare

sociologică, în „Studii şi cercetări juridice”, nr. 4, 1971, p. 605-615.


124

Metode longitudinale – metode care studiază evoluţia fenome-nelor în timp (biografia socială), strudiul de caz, studiul penal ş.a.).

Ipoteză (gr. hyso – „sub” şi thesis – „poziţie”) – presupunere, explicaţie provizorie, enunţată pe baza unor fapte, conexiuni şi legi cunoscute, cu privire la anumite conexiuni între fenomene, la cauza sau la mecanismul intern care le produce.

Universul cercetării – ansamblul populaţiei căreia îi este specific fenomenul social studiat. Universul cercetării se poate referi la populaţia globală, la anumite segmente de populaţie (ex. electoratul) sau la persoane dispersate în diverse colectivităţi umane (ex. consu-matorii de droguri).

Eşantion – o parte dintr-un întreg, o „mostră” care poartă anumite caracteristici ale întregului. În cazul cercetărilor sociologice empirice, eşantionul reprezintă un „model redus” al populaţiei investigate. El trebuie să fie reprezentativ pentru populaţia din care a fost extras, astfel încât să ofere date valide pentru populaţia de bază.

Operaţionalizarea conceptelor (consstrucţia variabilelor) – procesul de trecere de la concepte la dimensiuni, indicatori şi indici empirici.

Instrument de cercetare – mijloc care serveşte nemijlocit la culegerea datelor (ex. fişe de observaţie, scheme de categorii, chestio-nare, ghiduri de interviu).

Cercetare pilot – cercetare desfăşurată sub forma unei repetiţii generale care precede cercetarea propriu-zisă. Ea permite testarea schemei descriptive, a instrumentelor şi procedeelor de lucru, estimarea costurilor şi anticiparea rezultatelor.


1. Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001.


3. Durkheim, Émile, Regulile metodei sociologice, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

4. Lörincz, Ladislau, Utilizarea metodelor sociologice în domeniul dreptului, în „Revista română de drept”, nr. 9, 1972, p. 67-73.

5. Marcu, Liviu, Unele consideraţii privitoare la obiectul şi metoda sociologiei juridice, în „Studii şi cercetări juridice”, nr. 1, 1975.

6. Mărginean, Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi, 2000.


125

◊ BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ 1. Chelcea, Septimiu, Experimentul în psihosociologie, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1982. 2. Chelcea, Septimiu (coord.), Semnificaţia documentelor sociale, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 11-113. 3. Mărginean, Ioan, Măsurarea în sociologie, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1982. 4. Novak, Andrei, Sondajul de opinie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998. 5. Popescu, Sofia; Iliescu, Dragoş, Probleme actuale ale metodologiei juridice,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 96-157. 6. Rotariu, Traian; Iluţ, Petre, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie.

Teorie şi practică, Editura Polirom, Iaşi, 1997.

◊ BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Apolzan, Lucia, Ţăranii şi setea de pământ arabil. Cercetările mono-

grafice din anul 1955 în satul Toporu, judeţul Teleorman, în „Sociologie românească”, Serie nouă, Anul III, nr. 3, Bucureşti, 1992, p. 297-301.

2. Costa-Foru, Xenia C., Cercetarea monografică a familiei. Contribuţie metodologică, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti, 1945.

3. Gusti, D.; Herseni, T.; Stahl, H.H., Monografia. Teorie şi metodă, Editura Paideia, Bucureşti, 1999.

4. Muşat, Galina; Dobrescu, Emilian, Drepturile omului şi HIV/SIDA, în „Studii de drept românesc”, Anul 10 (43), nr. 3-4, iulie-decembrie, Bucureşti, 1998, p. 297-303.

5. Popescu, Sofia, Dreptul şi prognoza socială, în „Studii şi cercetări juridice”, nr. 2, 1974, p. 259-261.

6. Stahl, Henri, H., Plan pentru cercetarea dreptului familial, în Îndrumări pentru monografiile sociologice, redactate sub direcţia ştiinţifică a d. prof. D. Gusti şi conducerea tehnică a d. T. Herseni, Institutul de Ştiinţe Sociale al României, Bucureşti, 1940, p. 357-361.

7. Stahl, Henri, H., Sociologia satului devălmaş românesc, vol.I, Organizarea economică şi juridică a tipurilor de moşie, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti, 1947.



126

Capitolul IV

METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ

A FENOMENELOR JURIDICE

♦ ANCHETA SOCIO-JURIDICĂ ŞI SONDAJUL DE OPINIE LEGISLATIVĂ

1. Ancheta sociologică şi sondajul de opinie publică

(probleme generale) Ancheta este una dintre cele mai cunoscute, răspândite şi complexe

metode de investigaţie sociologică. Potrivit lui Jacques Antoine, „ancheta prin sondaj a intrat adânc în deprinderile societăţii noastre moderne. Ea interesează nu doar câteva categorii socioprofesionale, ci, în general, «omul modern» al secolului XX”.

Ancheta sociologică este o metodă de cercetare ce încorporează tehnici, procedee şi instrumente interogative de culegere a informaţiilor specifice interviului şi chestionarului sociologic25.

C. A. Moser precizează că, dacă cineva doreşte să afle ce gândeşte o persoană despre pedeapsa cu moartea, cum şi-a cheltuit salariul pe ultima lună, când s-a căsătorit sau dacă are intenţia de a-i vota la următoarele alegeri pe laburişti sau pe conservatori etc., atunci trebuie să întrebe persoana respectivă şi să se bazeze pe ceea ce spune ea.

După Claude Javeau, obiectul anchetei sociologice îl reprezintă: a) datele factuale (personale, ale mediului social, comportamente); b) opiniile oamenilor; c) atitudinile şi motivaţiile. În mod precumpănitor, prin anchetă se studiază opiniile oamenilor,

motiv pentru care i se mai spune şi anchetă de opinie, iar unei forme a acesteia – sondaj de opinie.

Ancheta sociologică are un rol complex: – obţinerea de informaţii cu privire la fenomenele studiate; – descrierea, clasificarea, tipologizarea faptelor şi fenomenelor

sociale;

25 Ioan Mărginean, Ancheta sociologică, în Cătălin Zamfir şi Lazăr

Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 35.


127

– verificarea unor ipoteze; – explicarea unor fenomene sociale; – realizarea de noi construcţii teoretice; – formularea de concluzii, constatări, care să fundamenteze

elaborarea unor măsuri ameliorative; – influenţarea şi educarea subiecţilor investigaţiei. În practica sociologică sunt utilizate mai multe tipuri de anchete: a) după aria de cuprindere a populaţiei: – ancheta pe o colectivitate generală (totală); – ancheta pe un eşantion (selectivă). b) după gradul de profunzime: – anchete intensive; – anchete extensive. c) după tipul informaţiilor recoltate şi modul de prelucrare a acestora: – anchete calitative; – anchete cantitative; – anchete mixte. d) după scopul urmărit: – anchete de explorare; – anchete de diagnostic; – anchete experimentale; – anchete ameliorative; – anchete de predicţie. e) după modul în care se adresează subiecţilor: – anchete directe; – anchete indirecte. f) după natura informaţiilor: – anchete de cunoştinţe; – anchete de opinie; – anchete de motivaţie; – anchete de comportament. g) după conţinutul problemelor investigate: – anchete socio-economice; – anchete comerciale; – anchete demografice; – anchete socio-juridice etc. h) după instrumentul pe baza căruia se desfăşoară şi modul lor

de derulare: – anchete pe bază de chestionar; – anchete prin interviu.


128

Etapele anchetei sociologice26: 1. stabilirea temei; 2. determinarea obiectivelor; 3. documentarea prealabilă; 4. elaborarea ipotezelor; 5. definirea conceptelor; 6. operaţionalizarea conceptelor (elaborarea spaţiului de atri-

bute-dimensiuni, variabile, indicatori); 7. cuantificarea (fixarea expresiilor cantitative ale indicatorilor

direct observabili-măsurabili – pentru care se culeg date); 8. determinarea populaţiei; 9. stabilirea tehnicilor şi a procedeelor de anchetă (de

intervievare şi/sau chestionare); 10. întocmirea instrumentelor de lucru (chestionare, ghiduri de

interviu, planuri de convorbire, scale, teste etc. şi verificarea lor); 11. ancheta pilot; 12. constituirea echipei de anchetatori, instruirea şi repartizarea

sarcinilor; 13. întocmirea calendarului de desfăşurare a anchetei; 14. culegerea datelor; 15. verificarea informaţiilor culese şi reţinerea formularelor

valide în vederea prelucrării; 16. codificarea informaţiilor (în cazul în care nu au fost

precodificate); 17. întocmirea machetei de prelucrare a datelor (frecvenţe, valori

medii, teste de semnificaţie, corelaţii etc.); 18. prelucrarea datelor; 19. analiza şi interpretarea informaţiilor; 20. redactarea raportului de cercetare; 21. stabilirea, împreună cu beneficiarul, a eventualelor măsuri de

intervenţie. Instrumentele de lucru ale anchetei sociologice sunt: – planul de anchetă; – chestionarul sociologic; – ghidul de interviu. Planul de anchetă cuprinde principalele momente ale cercetării,

de la stabilirea temei până la redactarea raportului de cercetare.

26 Ioan Mărginean, Ancheta sociologică, în Cătălin Zamfir, Lazăr

Vlăsceanu, op.cit., p. 36-37.


129

Chestionarul sociologic27 reprezintă o tehnică şi, corespunzător, un instrument de investigaţie constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi/sau imagini grafice tipărite, ordonate logic şi psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadmi-nistrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează să fie înregistrate în scris.

În cercetările sociologice, chestionarul este utilizat atât pentru culegerea datelor obiective (vârstă, sex, nivel de şcolaritate etc.), cât şi a celor subiective (opinii, atitudini, aspiraţii, trebuinţe etc.).

Chestionarul se prezintă ca o listă de întrebări, tipărite fie sub formă de text, fie sub formă de text însoţit de imagini grafice. Acestea îndeplinesc funcţia de indicatori.

În cadrul chestionarului, întrebările sunt ordonate logic (de exemplu, de la particular la general sau invers) şi psihologic (de pildă, de la cele neutre la cele încărcate emoţional). În concepţia lui George Gallup, elaborarea chestionarului de opinie trebuie să se realizeze după următoarea schemă: a) se începe cu câteva întrebări filtru pentru a afla dacă persoanele anchetate cunosc problema supusă investigaţiei; b) urmează una sau mai multe întrebări deschise, privind atitudinea faţă de respectiva problemă; c) se continuă cu un set de întrebări închise referitoare tot la atitudinea celor anchetaţi; d) apoi se vor formula mai multe întrebări deschise care vor viza motivarea opiniilor exprimate; e) în finalul chestionarului va fi inserat un set de întrebări închise în scopul măsurării intensităţii opiniilor exprimate.

Chestionarele pot cuprinde fie întrebări închise (precodificate), fie întrebări deschise (libere, postcodificate), iar nu de puţine ori pot cuprinde întrebări de ambele tipuri.

Acestea pot fi administrate fie de operatorii de anchetă, fie se pot autoadministra.

O formă aparte a anchetei sociologice o constituie sondajul de opinie. El reprezintă o „metodă de cunoaştere a opiniei publice pe baza chestionarului şi a eşantionării”28. Deşi sondajele de opinie au apărut şi s-au perfecţionat din punct de vedere tehnic prin utilizarea lor pentru a cunoaşte opiniile alegătorilor şi, pe această bază, pentru a prognoza comportamentul lor electoral, cu timpul s-a dovedit deosebit

27 Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode

cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 176-260. 28 Ibidem, p. 596. Septimiu Chelcea, „Sondaj de opinie”, în Cătălin Zamfir şi Lazăr

Vlăsceanu (coord.), op.cit., p. 596.


130

de fructuoasă utilizarea lor şi în studierea comportamentului eco-nomic, politic, cultural, juridic etc.

Interviul reprezintă „o tehnică de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane”29.

Interviul se bazează pe comunicarea verbală. Ca şi chestionarul, interviul presupune întrebări şi răspunsuri, dar, spre deosebire de acesta, interviul implică întotdeauna obţinerea unor informaţii verbale. Modalitatea fundamentală clasică de desfăşurare a interviului o reprezintă convorbirea.

Utilizarea interviului în cercetarea sociologică empirică are mai multe scopuri30:

– un scop explorator, de identificare a variabilelor şi a relaţiilor dintre ele;

– de recoltare a informaţiilor în vederea testării ipotezelor; – de suplimentare a informaţiilor obţinute prin alte metode. Instrumentul de cercetare este ghidul de interviu, în care sunt

fixate problemele/întrebările care vor fi abordate/adresate de opera-torul de interviu pe timpul convorbirii. Construirea şi adresarea lor trebuie să respecte cerinţele logicii interogative.

Se apreciază că ancheta prin interviu constituie cea mai frecvent utilizată metodă de cercetare sociologică31. Totuşi, ca şi ancheta pe bază de chestionar, această metodă prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje. Cercetătorul este acela care, prin capabilităţile sale, poate şi trebuie să amplifice avantajele şi să diminueze dezavantajele utilizării acesteia.

2. Unele particularităţi ale anchetei socio-juridice prin sondaj32

Ancheta pin sondaj se realizează prin aplicarea unui chestionar

pe un eşantion de populaţie. Ancheta prin sondaj – tehnică bine pusă la punct în metodologia

sociolgiei generale – capătă în domeniul sociologiei juridice o serie de particularităţi.

29 Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 267.

30 Ibidem, p. 268. 31 Ibidem. 32 Problema a fost tratată după Jean Carbonnier, Sociologie juridique,

P.U.F., Paris, 1971, p. 306-323.


131

I. În ceea ce priveşte alegerea populaţiei şi stabilirea eşantionului

a) În ceea ce priveşte alegerea populaţiei 1) Există cazuri în care sensul însuşi al cercetării impune ca

ancheta să vizeze ansamblul populaţiei adulte a naţiunii. Este cazul anchetelor de opinie legislativă. În această situaţie va fi utilizat un eşantion naţional.

De multe ori, ancheta socio-juridică poate să se desfăşoare numai asupra unei anumite categorii de populaţie. Spre exemplu, o anchetă pe tema cunoaşterii legii penale de către minori va utiliza un eşantion din cadrul acestei categorii de populaţie.

2) O anchetă socio-juridică poate să se desfăşoare fie într-un mediu de tehnicieni ai dreptului, fie într-unul de nontehnicieni. În primul caz este vorba de jurişti care exercită diferite profesii ale dreptului, iar în al doilea caz, de masa mare a nonjuriştilor, de profanii în acest domeniu. Se întâmplă astfel deoarece în viaţa dreptului există fenomene juridice despre care numai juriştii pot să aibă cunoştinţă. Dar, cum sociologia juridică nu poate renunţa la cunoaşterea imaginii dreptului în ochii marelui public, ea face apel şi la opiniile nonjuriştilor.

3) În cazul unei cercetări care vizează cunoaşterea unui fenomen juridic particular, cercetătorul va avea în vedere acea categorie aparte de populaţie, compusă din persoane direct implicate în fenomenul inves-tigat, dar şi alte categorii de persoane bune cunoscătoare ale acestuia. Spre exemplu, studierea unui fenomen juridic de genul prostituţiei va impune cercetarea prostituatelor şi a proxeneţilor, dar şi a medicilor, poliţiştilor şi juriştilor, care, prin natura sarcinilor de serviciu, posedă cunoştinţe despre manifestările fenomenului amintit.

b) În ceea ce priveşte constituirea eşantionului Urmând strict regulile care-i asigură reprezentativitatea, eşan-

tionul va fi extras din populaţia generală stabilită. Operaţiunea se va realiza după schemele de eşantionare puse la punct de sociologia generală. Dar, în aplicarea acestora la cercetarea fenomenelor juridice apar anumite dificultăţi.

O dificultate de acest gen o reprezintă faptul că anumite categorii de populaţie nu sunt nici recenzate, nici recenzabile. Este, în special, cazul acelor categorii de populaţie ale căror manifestări se înscriu în sfera patologiei dreptului, a devianţei sociale. Din rândul acestor categorii fac parte, spre exemplu, consumatorii de droguri, prostituatele etc., asupra cărora nu există nici pe departe evidenţe complete.


132

II. În ceea ce priveşte obiectul întrebărilor incluse în chestionar După obiectul lor, într-un chestionar de sociologie juridică se

pot distinge trei tipuri de întrebări: 1) Întrebări de cunoaştere a dreptului pozitiv. Astfel de întrebări

au drept scop evaluarea gradului de cunoaştere a legii, fie global, în ansamblul populaţiei, fie într-o manieră diferenţiată (după sex, vârstă, clasă socială etc.). În drept, legea este prezumată cunoscută, dar cunoaşterea efectivă a acesteia este departe de ceea ce se prezumă.

Dacă este vorba de o lege recent promulgată, va fi măsurată viteza de propagare a informaţiei juridice.

Întrebările de cunoaştere a dreptului pot să vizeze şi utilizări indirecte:

– pot servi ca întrebări de control pentru alte întrebări de fapt sau de opinie;

– pot să dezvăluie anumite sentimente latente: necunoaşterea unei legi poate însemna contestarea implicită a acesteia, o aspiraţie inconştientă sau concurenţa unor reguli de drept obişnuielnic.

2) Întrebări de fapt (factologice). În afară de întrebările signalectice, de identificare (asupra vârstei, sexului, profesiunii, mediului rezidenţial etc.), care sunt incluse, de regulă, în orice sondaj, subiectul poate fi interogat asupra faptelor de drept în care a fost actor sau martor, de genul: v-aţi scris testamentul? În cazul întrebărilor de această natură, cercetătorul trebuie să ţină seama de existenţa unor fapte foarte intime (care pot genera o reacţie de apărare din partea respondentului) sau a unora insignifiante (care pot favoriza uitarea).

3) Întrebări de opinie. Prin întrebările de acest gen i se cere respondentului să formuleze anumite judecăţi de valoare asupra legii pozitive sau asupra unui proiect de lege, asupra unei jurisprudenţe stabilite etc. Acest gen de întrebări reprezintă instrumentul principal al oricărei cercetări de sociologie legislativă. Dar, utilizarea întrebărilor de opinie este grevată de anumite capcane:

– tendinţa subiectului anchetat de a răspunde conform regulii legale, de a manifesta conformism juridic, în loc de a formula propria sa judecată de valoare, propria sa opinie;

– tendinţa unor respondenţi de a formula opinii speculative, în totală contradicţie cu conduitele lor efective. De exemplu, soţii se pot declara mari partizani ai cogestiunii bunurilor lor comune, iar în realitate să adopte un comportament de unici gestionari ai acestora.

De aceea, în anchetele sociojuridice, cercetătorul trebuie să ţină seama de binecunoscutul fenomen al distorsiunilor care pot să apară între


133

atitudinea sau opinia respondenţilor, pe de o parte, şi comportamentul lor real, pe de altă parte.

III. În ceea ce priveşte redactarea şi aplicarea chestionarului Dificultatea principală pe care o întâmpină sociologia juridică în

aceste momente ale anchetei provine din faptul că, în cea mai mare parte a cazurilor, va trebui să se discute despre drept cu persoane neiniţiate.

a) Cu privire la redactarea chestionarului Regula generală de respectat pe timpul acestei operaţiuni este

aceea că întrebările trebuie să fie redactate în fapt, nu în drept. Noţiuni de genul contract, testament, uzufruct, culpă etc. riscă să nu fie înţelese de către subiectul anchetat în semnificaţia lor tehnică. De aceea, pe cât posibil, se va renunţa la formulele împrumutate din vocabularul juridic.

În cazul în care nu se poate renunţa la acestea, este bine ca ele să fie însoţite de perifraze explicative, respectiv, de exemple descriptive. Însă şi acestea (textul explicaţiei, povestirea, exemplul) trebuie să fie redactate cu mare atenţie, deoarece pot „îmbrăca” întrebarea cu o coloraţie sentimentală care poate influenţa răspunsul. De exemplu, dacă în intenţia de a clarifica întrebarea „Este bine ca autoritatea părintească să fie supusă unui control?” se va povesti istoria unui copil aflat în pericol de moarte, dar pe care părinţii săi refuză să-l ducă la medic pentru a fi operat, practic se va dicta răspunsul subiectului chestionat.

O altă particularitate a redactării întrebărilor o întâlnim în sondajele de opinie legislativă, în care este bine ca, cel puţin întrebările „cheie” să aibă caracter dihotomic, să ceară ca răspunsul să fie dat prin „da” sau „nu”, „normal” sau „anormal”, „just” sau „injust” etc., pentru ca legiuitorul să aibă o imagine cât mai clară asupra opiniilor populaţiei.

O altă problemă apare în cazul întrebărilor cu răspunsuri dihotomice, prin care cercetătorul oferă două soluţii alternative: dreptul pozitiv şi un proiect de reformă legislativă. Întrebarea care se ridică în această situaţie este aceea dacă cercetătorul trebuie să se limiteze la a enunţa fiecare soluţie „goală-goluţă”, sau trebuie să indice, totodată, avantajele şi dezavantajele acestora.

În practica franceză a sondajelor legislative, manifestându-se încredere în capacităţile şi discernământul respondenţilor, a prevalat prezentarea seacă a celor două soluţii.

Dimpotrivă, în practica nord-americană, pe baza „metodei Nebraska”, soluţiile legislative sunt însoţite de argumente. Cu privire la această metodă există unele critici:

– metoda sfârşeşte prin deplasarea problemei de la regula de drept la imaginile concrete care au fost evocate;


134

– se consideră că, în locul profanului, din partea căruia se aşteaptă reacţii pure, vom avea de-a face cu un semi-jurist.

Pornind de la premisa că subiectul anchetat este un cetăţean informat – informat sau prezumat informat –, mulţi autori optează pentru metoda franceză.

b) Cu privire la aplicarea chestionarului Chestionarul este administrat, uneori, prin corespondenţă, dar, cel

mai adesea, el este aplicat oral, în cursul unei convorbiri, al unui interviu. Operatorul de anchetă îi va întâlni pe indivizii desemnaţi în urma eşantionării, la ei acasă, la locul de muncă, sau chiar pe stradă (în cazul unor chestionare cu întrebări mai puţine). În această fază, sociologia juridică face apel la experienţa dobândită de sociologia generală. Dar, datorită obiectivelor sale, care în materie de drept nu vizează scrutarea profunzimilor psihicului uman, mulţumindu-se, de regulă, cu răspunsurile explicite întruchipate în opiniile respondenţilor, sociologia juridică va fi mai repede satisfăcută în atingerea scopurilor sale investigative. De exemplu, în exprimarea opiniei faţă de o lege, în votarea acesteia sau încheierea unui contract, nu subsistemul bio-ener-getic al personalităţii respondentului (proprietăţile fundamentale ale sistemului său nervos central – mobilitatea, forţa şi echilibrul proceselor de excitaţie şi inhibiţie), exprimat în planul vieţii prin temperament, este acela care decide, ci subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj al acestuia (care exprimă relaţiile esenţiale ale personalităţii sale, atitu-dinile sale constante şi selective faţă de mediu, de ceilalţi oameni, de activităţile practice, precum şi în raport cu normele sociale şi cu valorile morale ale societăţii).

În privinţa gradului de sinceritate a subiecţilor intervievaţi se pleacă de la faptul că metoda anchetei are la bază o declaraţie personală, declaraţie care răspunde unui postulat de universală sinceritate. Aprecierea de către operator a sincerităţii individului riscând să fie foarte subiectivă, în cazul sociologiei juridice, unde, de regulă, prezintă interes fenomenele de sinceritate colectivă, gradul de sinceritate al subiecţilor intervievaţi nu este apreciat în timpul administrării întrebărilor, ci ulterior, când fenomenele de nesinceritate colectivă vor putea fi înlăturate cu mai multă obiectivitate.

În ceea ce priveşte prejudecata juriştilor potrivit căreia, atingând probleme care ţin de secretul vieţii de familie sau al afacerilor, aplicarea chestionarului ar provoca, din partea celor anchetaţi, fie reacţii de cenzurare a răspunsurilor sau de apărare a ego-ului, fie reacţii de bravadă, experienţa atestă că, într-un eşantion


135

naţional, celor mai mulţi dintre subiecţii anchetaţi, o dată ce au fost contactaţi şi au acceptat convorbirea, nu le repugnă să vorbească despre unele subiecte cu un accentuat caracter personal, de genul mariajului lor, al divorţului prin care au trecut (este adevărat, cu mai multă dificultate), sau al copiilor adoptaţi. Desigur, nu poate fi negat faptul că există, fără îndoială, anumiţi indivizi care, prin natura şi structura personalităţii lor, sunt refractari la anchete. Dar, atitudinea lor se manifestă, cel mai probabil, prin refuzul de a răspunde, nu prin debitarea unor minciuni în cursul unei convorbiri acceptate. Cu toate acestea, cercetătorul nu poate fi indiferent faţă de posibilitatea falsificării concluziilor anchetei de către astfel de persoane şi, în consecinţă, va lua măsuri de înlăturare a unor astfel de distorsiuni.

IV. În ceea ce priveşte analiza datelor cantitative Ca în orice anchetă, şi într-una de factură sociologico-juridică

distorsiunile sunt aproape inevitabile. Una dintre căile de limitare a acestora o reprezintă verificarea valorii lor. Aceasta se face printr-o critică exterioară, desfăşurată asupra funcţionării procedurii utilizate şi printr-una internă, psihologică, critica sincerităţii. În ceea ce priveşte datele cantitative, critica externă va încerca să elimine erorile de orice fel care şi-au făcut apariţia în diferite momente ale colectării informaţiilor. Erorile de acest gen pot fi eliminate fie prin constatarea în distribuţia numerică a faptelor a unei anomalii care iese din dome-niul aleatoriu, fie prin confruntarea cu alte surse.

Un tip de eroare majoră de care trebuie să ţină seama sociologul dreptului este aceea care decurge din slaba cunoaştere a categoriilor juridice în care se încadrează fenomenele numărate. Aceasta se întâmplă deoarece statisticile sau sondajele pot să încadreze un fenomen de drept într-o anumită categorie pe baza etichetei ce o poartă în limbajul comun şi nu pe baza definiţiei legale a acestuia.

De asemenea, el trebuie să ţină seama şi de posibilele erori generate de mobilitatea dreptului, de faptul că schimbările în legislaţie sau chiar în jurisprudenţă pot da naştere la diferite variaţii în conţinutul categoriilor ale căror date cantitative au fost recoltate. Este cazul comportamentului homosexual, care, prin modificarea articolului 200 din Codul penal, a fost dezincriminat, dar care, în conştiinţa unui larg segment de populaţie, continuă să rămână un comportament criminal.

Dacă pe timpul analizei cercetătorul nu va ţinea seama de astfel de schimbări, într-o abordare diacronică a fenomenului va compara statistici care realmente nu mai sunt comparabile.


136

În ceea ce priveşte critica internă a datelor cantitative (critica sincerităţii), ca şi procesul de relativizare şi interpretare a acestora, ori analiza datelor naturale, în sociologia juridică nu intervin elemente speciale faţă de ceea ce se întâmplă în cercetările sociologice, în general.

3. Sondajul de opinie legislativă; valoarea şi limitele sale Pentru a cunoaşte ce gândeşte populaţia despre o lege aflată în

stadiul de proiect, aceasta poate fi supusă unui sondaj de opinie, mai precis, unui sondaj de opinie legislativă.

Utilizarea sondajului de opinie legislativă în activitatea de legiferare este îndreptăţită de următoarele argumente (avantaje)33:

– sondajul de opinie legislativă îl ajută pe legiuitor să legifereze în acord cu opinia publică (chiar dacă nu are precizia şi acurateţea unui referendum, sondajul de opinie legislativă se apropie foarte mult de ele – 1-2% marjă de eroare). Se recurge la sondaj deoarece, aşa cum constata Jean Carbonnier, „este de dorit a se legifera în acord cu opinia publică”, legile având, astfel, mai multe şanse de a fi respectate;

– sondajul de opinie legislativă practicat la scara unui eşantion naţional este mult mai relevant (în raport cu voinţa generală pe care trebuie să o exprime legea) faţă de alte procedee extraparlamentare de susţinere a unei legi, precum sunt campaniile de presă sau lobby-ul, care pot fi elitariste, părtinitoare etc.

– spre deosebire de referendum, sondajul de opinie legislativă nu pune în pericol libertatea de decizie a legislatorului, care poate să nu ţină seama de preferinţele opiniei publice şi să acorde prioritate altor considerente;

– sondajul de opinie legislativă permite evidenţierea aspiraţiilor şi aşteptărilor publicului pe categorii de cetăţeni, nu global, uniformizant ca referendumul;

– economia de timp, de resurse financiare şi de forţe umane pe care o presupune un sondaj de opinie legislativă faţă de un referendum, la rezultate cu o mică marjă de eroare.

În ceea ce priveşte utilizarea sondajului de opinie în activitatea de legiferare, există şi anumite reţineri care au la bază unele limite ale acestuia34:

33 Sofia Popescu, op.cit., p. 122-124. 34 Ibidem.


137

– legislaţia are un caracter prea tehnic pentru a fi supusă apre-cierii populaţiei;

– sondajul de opinie legislativă are o forţă probantă mai mică decât referendumul (care este o formă a democraţiei directe);

– fiind un pseudoreferendum, sondajul de opinie este mai puţin exact decât un referendum veritabil;

– în cazul sondajului de opinie legislativă, conştientizarea contri-buţiei personale la reforma legislativă propusă ar fi mult mai slabă;

– răspunsurile la chestionarele de opinie legislativă sunt mai puţin angajante decât cele date în cadrul unui referendum;

– sondajul de opinie legislativă nu are aceeaşi autoritate ca un referendum;

– sondajului de opinie legislativă i se reproşează adesea că favorizează conservatorismul, înclinaţia populaţiei spre status quo. Or, exemple concrete, ca cele din Franţa, referitoare la regimurile matri-moniale, succesiuni sau divorţ demonstrează contrariul, că populaţia şi-a exprimat dorinţa de schimbare.

Un exemplu, devenit clasic în ceea ce priveşte utilizarea sondajului de opinie legislativă în etapa (prelegislativă) de pregătire a unor proiecte de legi, îl reprezintă ancheta prin sondaj efectuată în Franţa asupra divorţului. Această cercetare a precedat şi, în mare măsură, a fundamentat Legea asupra divorţului, din 11 iulie 1975.

Potrivit opiniei multor autori, această amplă cercetare poate fi luată drept model de investigaţie sociologică prelegislativă.

Investigaţia s-a desfăşurat pe parcursul a 3 ani şi a fost realizată, în colaborare, de Institutul Naţional de Studii Demografice din Franţa şi de Laboratorul de Sociologie Juridică al Universităţii de Drept din Paris.

După ce a fost perfecţionată, mai ales în S.U.A., ancheta prin sondaj s-a răspândit în Europa, mai întâi în materie economică şi politică, apoi în domeniul dreptului penal (în special pe terenul criminologiei), pentru ca, încet-încet, să cucerească dreptul civil şi comercial, dreptul public etc.

Cu toate că această metodă prezintă multiple dificultăţi, este neîndoielnic faptul că ea poate aduce mari servicii dreptului, cu condiţia ca chestionarele, orale sau scrise, să fie cu grijă pregătite, utilizate de anchetatori cu pregătire psihosociologică suficientă, şi administrate pe eşantioane judicios alese35.

35 Henri Levy-Bruhl, Sociologie du droit, P.U.F., Paris, 1971, p. 103-104.


138

♦ TEHNICA ANALIZEI SOCIOLOGICE DE JURISPRUDENŢĂ

1. Analiza conţinutului – tehnică sociologică de cercetare a comunicării

Potrivit opiniei profesorului Septimiu Chelcea, cel mai avizat

cercetător român în acest domeniu, „analiza conţinutului reprezintă un set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi nonverbale, în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a conţinutului manifest şi/sau latent, pentru a trage concluzii privind individul şi societatea sau comunicarea însăşi, ca proces de interac-ţiune socială”36.

Tehnica analizei conţinutului a apărut ca o reacţie la modul intuitiv, speculativ şi subiectiv în care se făcea critica literară37. Apărută în Anglia la sfârşitul secolului al XIX-lea, dezvoltată în S.U.A. în perioada dinaintea şi în timpul celui de al doilea război mondial, această tehnică s-a perfecţionat în deceniul şapte al secolului trecut, odată cu apariţia analizei computerizate.

Deşi a apărut şi s-a dezvoltat ca o analiză a textelor, această tehnică se poate aplica „oricărui comportament simbolic”. Astfel, pot fi analizate mesajele cuprinse în documente scrise (cifrice ori necifirice) sau nescrise (auditive, vizuale, audiovizuale)38.

Ideea de bază în analiza conţinutului oricărei comunicări este de a reduce întregul conţinut al comunicării (de exemplu, toate cuvintele sau toate imaginile vizuale) la un set de categorii care prezintă anumite caracteristici de interes pentru cercetare39.

După Bernard Berelson, cu ajutorul acestei tehnici pot fi realizate cercetări cu privire la: compararea conţinutului unor texte elaborate în diferite perioade de timp; compararea conţinutului unor texte emise de surse diferite; compararea conţinutului comunicării

36 Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 519.

37 Ibidem, p. 516. 38 Pentru detalii cu privire la aceste categorii de documente, a se vedea:

Septimiu Chelcea (coord.), Semnificaţia documentelor sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 11-60.

39 Royce Singleton jr. şi colab., Approaches to Social Research, Oxford University Press, New York, 1988, p. 347. Apud Septimiu Chelcea, op.cit., p. 519.


139

utilizându-se diferite etaloane; studiul reacţiilor verbale în condiţii experimentale40.

Scopul analizei conţinutului este acela de „a face inferenţe”, de a trage concluzii de natură psihologică şi sociologică din textul analizat.

De exemplu, pe baza unei grile de categorii standard realizată de R.K.White au fost analizate comparativ discursurile lui Hitler şi ale lui Roosevelt, sau cuvântările lui J.F. Kennedy şi ale lui N.S. Hruşciov41. Desigur, tehnica analizei conţinutului permite cercetarea multor alte aspecte psihosociologice ale comunicării.

Analiza conţinutului se realizează în mai multe etape42, după cum urmează:

– alegerea temei de cercetare; – stabilirea materialului pentru analiză şi eşantionarea docu-

mentelor şi a textelor; – alegerea tehnicilor şi a procedeelor de analiză a conţinutului; – analiza de conţinut propriu-zisă; – redactarea raportului de cercetare. Întrucât majoritatea etapelor analizei conţinutului nu ridică pro-

bleme deosebite, în cele ce urmează ne vom referi numai la două dintre acestea: alegerea procedeelor de analiză şi analiza de conţinut propriu-zisă.

În ceea ce priveşte etapa alegerii tehnicilor şi a procedeelor de analiză a conţinutului, precizăm faptul că aceasta se face în funcţie de tema de cercetare, de ipoteza propusă şi de materialul ce urmează a fi supus analizei. Astăzi, tehnica analizei conţinutului a reuşit să deţină un larg evantai de procedee, cum sunt: analiza frecvenţelor, analiza ten-dinţei, analiza evaluativă, analiza contingenţei ş.a.

La rândul ei, etapa fundamentală a cercetării, analiza de conţinut propriu-zisă, cuprinde mai multe activităţi:

a) stabilirea grilei de categorii. Conţinuturile comunicării vor fi clasificate şi introduse în clase sau categorii relevante pentru verificarea

40 Bernard Berelson, Content Analysis in Communications Research,

1953 Apud Zamfir Cătălin şi Lazăr Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 26.

41 Jacques Claret, Ideea şi forma, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1982, p. 89.

42 Septimiu Chelcea, op.cit., p. 530-541; Septimiu Chelcea (coord.)., op.cit., p. 96-113.


140

ipotezelor cercetării. Ele vor fi structurate într-o grilă. Pentru studiul comunicării pot fi utilizate fie grile standard, fie grile originale. Un exemplu clasic de grilă standard îl reprezintă aceea elaborată de Harold D. Lasswell pentru studiul comunicării: cine, ce, cum, cui, cu ce rezultate comunică? Ori de câte ori nu există sau nu pot fi utilizate grilele de categorii standard, cercetătorul va trebui să construiască o grilă proprie, originală;

b) determinarea unităţilor de analiză, adică a unităţilor de înre-gistrare, de context şi de numărare.

Unitatea de înregistrare este reprezentată de acea parte a comunicării care urmează a fi caracterizată şi introdusă într-una dintre categoriile grilei de analiză. B. Berelson enumără cinci unităţi majore: cuvintele, temele, caracterele, itemul şi spaţiul-timpul.

Unitatea de context reprezintă acea parte a comunicării, de regulă mai cuprinzătoare decât unitatea de înregistrare, şi care are calitatea de a-i permite cercetătorului să aprecieze orientarea pozitivă, negativă sau neutră a acesteia din urmă.

Unitatea de numărare poate fi identică cu unitatea de înregistrare (cuvântul, proproziţia, fraza, paragraful, articolul, romanul, filmul etc.). Însă, de cele mai multe ori, se utilizează ca unitate de numărare unităţile de lungime (centimetrul), ori de suprafaţă (cm2, coloana), de timp (minutul, ora) sau cele tipografice (cvadratul, cicero).

c) codificarea categoriilor şi a unităţilor de înregistrare. După „dezmembrarea” mesajului în unităţi de înregistrare, acestea vor fi introduse în grile de categorii, unde, în scopul prelucrării lor pe calculator, li se vor atribui numere de cod sau simboluri.

d) aplicarea procedeelor de analiză selecţionate, care se realizează prin calcularea concretă a frecvenţei şi tendinţelor, desfăşurarea analizei evaluative sau/şi de contingenţă, determinarea unor coeficienţi de corelaţie între diferite tendinţe etc. şi este însoţită de interpretarea rezul-tatelor astfel obţinute.

Desigur, ca orice demers sociologic de factură empirică, şi analiza conţinutului se încheie cu redactarea raportului de cercetare.

În ceea ce priveşte valoarea tehnicii analizei conţinutului, se apreciază că aceasta dă posibilitatea cercetării să depăşească etapa descrierii comunicării şi să treacă mai departe, la explicarea şi chiar la efectuarea unor predicţii asupra acesteia. După cum se va vedea în continuare, această tehnică de cercetare sociologică s-a bucurat de o bună audienţă în rândul sociologilor-jurişti şi chiar al juriştilor-sociologi.


141

2. Documentele juridice şi nonjuridice – surse ale cunoaşterii sociologice a dreptului

Este unanim recunoscut faptul că cercetarea sociologică a

dreptului se realizează, în primul rând, pe calea observării directe a fenomenelor juridice. Dar, întrucât dreptul ca fenomen social are o îndelungată istorie şi o foarte largă paletă de manifestări, multe aspecte ale vieţii sale scapă acestei metode de cunoaştere. În aceste condiţii, cercetarea documentelor juridice şi a celor nonjuridice se constituie într-o cale indirectă, cu caracter complementar, de cunoaştere a dreptului. Deşi este o cercetare indirectă, cercetarea documentelor ne oferă posibilitatea reconstituirii vieţii juridice trecute şi a descrierii unor fenomene şi procese contemporane din perimetrul dreptului.

Spre deosebire de istoricul dreptului, care, pentru cunoaşterea vieţii juridice face apel cu precădere la documente juridice oficiale, sociologul dreptului utilizează ca surse de informare specifice cerce-tării sociologico-juridice atât documentele de natură juridică, cât şi cele de factură nonjuridică, dar care au calitatea de a conţine anumite informaţii referitoare la viaţa dreptului.

Cercetarea documentelor juridice. Pentru cercetarea dreptului ca „aspect al vieţii sociale”, cum îl caracteriza patriarhul sociologiei româneşti, Dimitrie Gusti, cele mai valoroase surse documentare sunt cele de factură juridică. Principala caracteristică a unui document juridic este aceea că el are un raport direct cu dreptul43.

Când abordează problema documentelor juridice, cei mai mulţi specialişti au în vedere, în primul rând, legile şi celelalte acte normative, hotărârile judecătoreşti, hotărârile instanţelor de arbitraj, testamentele, alte acte notariale sau sub semnătură privată etc., iar, în al doilea rând, documente precum statisticile judiciare, rapoartele anuale ale procu-rorilor generali, articolele pe teme juridice apărute în publicaţiile cu caracter profesional, lucrările de doctrină şi de jurisprudenţă etc. Cele mai importante documente juridice sunt documentele scrise, iar, dintre acestea, cele cu caracter tehnic, de genul textelor legislative sau regle-mentare, care ne dau posibilitatea de a cunoaşte regula de drept şi colecţiile de jurisprudenţă prin intermediul cărora putem afla modul în care acestea se aplică. Cercetarea textelor legislative oferă sociologiei dreptului posibilitatea de a cunoaşte normativitatea juridică existentă la un

43 J. Carbonnier, op.cit., p. 265.


142

moment dat în societate, evoluţiile şi transformările pe care aceasta le-a cunoscut în decursul timpului etc44.

Cea mai importantă metodă de cercetare în această materie s-a dovedit a fi analiza de conţinut a textelor de lege.

Deşi toate documentele juridice prezintă o mare importanţă pentru sociologia juridică, sociologii dreptului s-au aplecat, mai cu seamă, asupra hotărârilor judecătoreşti publicate în culegerile clasice de jurisprudenţă sau în cele specializate45, dezvoltând tehnica analizei sociologice de jurisprudenţă, una dintre cele mai reuşite adaptări ale unei metode a sociologiei generale la investigarea fenomenelor juridice.

În investigarea documentelor juridice, analistul este obligat să respecte anumite cerinţe metodologice. Dintre acestea, în opinia profe-sorului J. Carbonnier, cel puţin două sunt de cea mai mare importanţă:

1) în primul rând, cercetătorul trebuie să privească documentul „cu ochii unui sociolog al dreptului, şi nu ai unui jurist dogmatic. Ceea ce trebuie să caute el în aceste documente nu este aplicarea unei reguli de drept, ci manifestarea unui fenomen juridic […]. Documentul juridic nu este important decât prin reconstituirea sociologică pe care o permite”46.

2) în al doilea rând, sociologul dreptului trebuie să privească documentul juridic „ca un document”, altfel spus, „ca un ansamblu de semne şi nicidecum ca un echivalent obiectiv al realităţii pe care acesta tinde să o exprime”47.

Cercetarea documentelor nonjuridice. Este vorba despre acele documente literare, istorice, politice, economice etc. în conţinutul cărora poate fi identificat un „mesaj juridic”48. De multe ori, astfel de documente sociale surprind fenomenul juridic în dimensiuni mai apropiate de veridicitatea sa fenomenologică. „Un document fără a avea în el nimic juridic – scria Jean Carbonnier – poate să conţină un mesaj interesant pentru sociologia dreptului49.

Printre documentele nonjuridice cele mai valoroase pentru socio-logia dreptului se numără documentele etnografice, documentele istorice,

44 H. Lévy-Bruhl, op.cit, p. 99. 45 Vezi J. Carbonnier, op.cit., p. 268-277. 46 J. Carbonnier, op.cit., p. 266. 47 Ibidem. 48 R. Treves, Sociologia del diritto. Origini, ricerche, problemi, Piccola

Biblioteca Einaudi, Torino, 1993, p. 206. 49 J. Carbonnier, op.cit., p. 263-264.


143

scrierile literare, legendele, miturile şi povestirile, expunerile de motive şi discursurile parlamentare ţinute cu ocazia dezbaterii unor proiecte de legi, documentele personale (scrisori, jurnale, înscrisuri, biografii sociale etc.), documentele iconografice (reprezentările picturale, fotografiile, filmul ş.a.). Ele pot fi cercetate cu ajutorul tehnicii analizei conţinutului, împrumutată din metodologia sociologiei generale.

În activitatea de investigare a acestei categorii de documente sociale, cercetătorul trebuie să îndeplinească cel puţin două sarcini:

1) în primul rând, trebuie să „distileze” juridicul, să-l separe de socialul nonjuridic şi de fenomenele individuale;

2) în al doilea rând, să multiplice în spaţiu şi timp informaţiile astfel recoltate, să le ordoneze sub forma unor serii, pentru ca, în final, printr-o abordare istorico-comparativă, să dea acestora o semnificaţie cu valoare sociologico-juridică50.

În concluzie, pentru a-şi recolta datele şi informaţiile de care are nevoie în decursul cercetărilor empirice pe care le întreprinde pentru cunoaşterea vieţii juridice, sociologul dreptului se poate apleca cu încredere nu numai asupra faptelor de drept, ci şi asupra documentelor sociale juridice şi non-juridice. Iar cea mai adecvată metodă de cerce-tare a documentelor juridice şi a celor nonjuridice s-a dovedit a fi tehnica analizei conţinutului.

3. Tehnica analizei sociologice de jurisprudenţă (particularităţi)

Una dintre cele mai importante categorii de documente juridice

care intră în sfera de preocupări investigaţionale empirice ale socio-logiei dreptului o reprezintă hotărârile judecătoreşti publicate în diverse culegeri de jurisprudenţă. Studiul asupra unei hotărâri judecătoreşti sau asupra unei serii de astfel de documente, dincolo de elementele de factură judiciară pe care le poate scoate la iveală, este de natură să releve o multitudine de fenomene cu caracter sociologic. Pentru cerce-tarea sociologică a acestei importante categorii de documente juridice, sociologia dreptului face apel, cu precădere, la analiza de conţinut – cunoscută tehnică a sociologiei generale. Aplicarea acestei tehnici la domeniul jurisprudenţei a făcut ca, în decursul timpului, analiza de conţinut să capete o serie de caracteristici specifice ce i-au adus recunoaşterea în rândul specialiştilor sociologiei juridice sub numele de analiza sociologică de jurisprudenţă (analyse sociologique de juris-prudence – Jean Carbonnier)51.

50 J. Carbonnier, op.cit., p. 277-278. 51 J. Carbonnier, op.cit., p. 268.


144

Analiza sociologică a jurisprudenţei este o analiză a conţinutului desfăşurată în manieră sociologică asupra unei categorii particulare de documente juridice – culegerile de jurisprudenţă52. Pentru a evita orice confuzie între analiza sociologică de jurisprudenţă şi metoda analizei clasice a jurisprudenţei, atât de familiară juriştilor, precizăm faptul că în cazul analizei clasice a jurisprudenţei, obiectul de cercetare este dreptul, pe când în analiza sociologică de jurisprudenţă, obiectul investigaţiei îl reprezintă faptul53.

Prin studiul juridic, cercetătorul (juristul) caută să desprindă regula de drept aplicată în sentinţa pronunţată, iar în cazul unor serii de sentinţe, în măsura în care jurisprudenţa este creatoare de drept, el poate încerca chiar desprinderea noii reguli de drept ce este pe cale de a se cristaliza în practica judecătorească cercetată54.

Spre deosebire de jurist, prin studiul sociologic pe care îl între-prinde, sociologul dreptului caută să identifice în documentele investigate „felia de viaţă, ansamblul fenomenelor sociale, interindividuale, respectiv individuale, pe care decizia le-a făcut să iasă la lumină”55. În cercetările asupra hotărârilor judecătoreşti, spre deosebire de jurişti, în ochii cărora în analiza tehnică a jurisprudenţei prevalează legalitatea şi temeinicia soluţiilor date de instanţă, în investigaţiile lor, sociologii vor fi interesaţi să cunoască motivele psihologice, economice sau sociologice care au generat şi alimentat litigiul. Ei manifestă o puternică atracţie pentru cercetarea circumstanţelor cauzei.

În concluzie, dacă printr-o analiza clasică a jurisprudenţei, prin sinteza concluziilor ce le cuprind hotărârile judecătoreşti se poate ajunge la o mai bună cunoaştere a dreptului pozitiv, prin analiza sociologică a jurisprudenţei se realizează o mai bună cunoaştere a dreptului ca fenomen social, a raporturilor sale cu alte domenii ale vieţii sociale (morala, religia, economia etc.).

Particularităţi ale tehnicii analizei sociologice de jurisprudenţă relative la stabilirea hotărârilor judecătoreşti ce vor fi cercetate. În funcţie de tema investigată, de extinderea pe care cercetătorul intenţio-nează să o dea studiului său, de intervalul de timp în care trebuie să realizeze cercetarea, de posibilităţile tehnice şi materiale de care dispune,

52 Ibidem. 53 Ibidem. 54 Ibidem. 55 Ibidem.


145

sociologul dreptului va putea supune analizei conţinutului o singură hotărâre judecătorească, o parte reprezentativă dintre ele sau totalitatea acestora. În cazul unei singure hotărâri judecătoreşti, cercetătorul va căuta să identifice şi să analizeze „o decizie sociologic expresivă”.56 Dacă se admite că respectiva hotărâre este reprezentativă pentru o anumită realitate juridică, acesta va fi îndreptăţit să formuleze inferenţe inductive relative la întreaga clasă de fenomene ce o compun. Atunci, însă, când sociologul dreptului este obligat (de principiile şi regulile metodologice ale cercetării sociologico-juridice) să investigheze o parte reprezentativă sau ansamblul hotărârilor judecătoreşti pronunţate, acesta va putea să aleagă fie colecţiile clasice de jurisprudenţă, fie colecţiile specializate57. Iar, în funcţie de tema şi de obiectivele cercetării, el va face apel fie la culegerile instanţelor jurisdicţionale inferioare, fie la acelea ale instanţelor superioare, fie la ambele categorii de lucrări.

Nu trebuie uitat faptul că, dacă pentru jurist culegerile de juris-prudenţă sunt cu atât mai valoroase cu cât conţin mai multe hotărâri judecătoreşti ale instanţelor superioare şi mai puţine astfel de documente ce provin de la instanţele inferioare, dimpotrivă, pentru sociologul dreptului vor fi mult mai preţioase cele din urmă, care, de regulă, conţin mai multe elemente de interes sociologic58. După aceste operaţiuni preliminare se impune o selecţie a categoriilor de hotărâri ce vor fi analizate. Spre exemplu, din culegerile de practică judiciară, dacă cercetăm celeritatea justiţiei, vom avea în vedere ansamblul hotărârilor judecătoreşti în materie penală, dar, dacă cercetăm motivele de fapt ce au stat la baza infracţiunii de omor, vom ţine seama numai de hotărârile judecătoreşti pronunţate în această materie. Tot aici, din cadrul categoriei respective de culegeri (cele relative la practica judiciară penală), cercetătorul, în funcţie de tema şi obiectivele stabilite, trebuie să se oprească, eventual, asupra hotărârilor ce ţin de jurisdicţia judecătoriei unui sector al capitalei. În funcţie de perioada pe care şi-a propus s-o cerceteze (şi aceasta stabilită tot în raport cu tema şi obiectivele investigaţiei), el va analiza culegerile de practică judiciară penală ce se înscriu în intervalul de timp avut în vedere.

Odată luată decizia de a reţine doar o anumită clasă de culegeri de practică judiciară, şi din acestea pe acelea care vizează un anumit interval de timp, o anumită instituţie a dreptului penal, în funcţie de situaţie, vor fi cercetate fie toate documentele intrate în selecţia făcută (dacă numărul

56 Ibidem, p. 273. 57 Ibidem. 58 Ibidem.


146

acestora este relativ mic), fie un eşantion din hotărârile avute în vedere. De regulă, nu este indicată eşantionarea în cazurile în care, în urma acestei operaţiuni, volumul eşantionului ar fi mai mic de 300-400 de unităţi, ştiut fiind faptul că, în general, un eşantion aleatoriu de o talie mai mică decât cea menţionată nu asigură o reprezentativitate adecvată59.

De asemenea, cercetătorul va urmări ca realizarea seriilor juris-prudenţiale să se facă şi ea în funcţie de tema cercetată şi obiectivele investigaţiei. Dacă el va dori, de exemplu, să releve evoluţia dreptului, va trebui să realizeze o serie jurisprudenţială diacronică. În schimb, dacă va intenţiona să pună în evidenţă unele fenomene de pluralism juridic, cea mai bună serie de hotărâri judecătoreşti va fi o serie sincronică, ce surprinde fenomenul cercetat în diversitatea sa într-un anumit moment al evoluţiei sale.

Depăşind momentul eşantionării şi parcurgând toate celelalte etape ale analizei sociologice de jurisprudenţă, se ajunge, în final, la rezultatele cercetării, care, în opinia lui J. Carbonnier, au valoare atât pentru sociologia dreptului, cât şi pentru sociologia generală60.

Iată, prezentate succint, câteva dintre cele mai importante pro-bleme pe care le ridică utilizarea tehnicii analizei sociologice de jurisprudenţă în cercetarea sociologico-juridică a unor aspecte ale laturii patologice a vieţii juridice.

Avantaje şi dezavantaje ale utilizării analizei sociologice de jurisprudenţă în cercetarea fenomenelor din domeniul patologiei dreptului.

Avantaje: – surprinde mult mai bine decât ancheta pe bază de interviu

multitudinea fenomenelor de natură psihosociologică în contextul cărora a apărut şi s-a dezvoltat raportul conflictual dintre cele două părţi. Această tehnică are capacitatea de a surprinde o adevărată istorie a conflictului şi a faptelor sociale care l-au generat şi întreţinut61, faţă de cea de a doua, care analizează raportul conflictual, de regulă, numai într-un moment al duratei sale;

– aduce în câmpul cercetării sociologice justiţiabili pe care alte metode, tehnici şi procedee de investigaţie ale sociologiei dreptului nu-i pot contacta. Această metodă are meritul că permite sociologului dreptului

59 Septimiu Chelcea, Tehnici de analiză a conţinutului comunicării, în Septimiu Chelcea, Ioan Mărginean, Ion Cauc, Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, Editura „Destin”, Deva, 1998, p. 393.

60 J. Carbonnier, op.cit., p. 275-276. 61 Ibidem, p. 273.


147

să-şi extindă sfera analizei sale şi asupra acelor justiţiabili dispăruţi sau a celor care, invocând varii motive, de regulă, se sustrag unei anchete pe bază de interviu; permite cercetătorului să investigheze atât fenomene ce ţin de patologia actuală a dreptului, cât şi fenomene ce aparţin unei patologii trecute62. Aceste avantaje fac din analiza sociologică de jurisprudenţă una dintre cele mai potrivite modalităţi de cercetare a laturii patologice a dreptului care îşi găseşte reflectarea în practica judecătorească.

Dezavantaje: – este o tehnică secundară şi, ca orice tehnică de acest gen, ea

cercetează documente, nu fapte63; – jurisprudenţa, care este atât de apropiată de viaţă, oferă totuşi

„o imagine infidelă şi trunchiată” a realităţii juridice; – hotărârile judecătoreşti cercetate prin tehnica analizei

sociologice de jurisprudenţă vizează numai o mică parte a vieţii dreptului – „patologia” dreptului. Ori viaţa juridică reprezintă infinit mai mult decât această latură a sa, fără îndoială, foarte importantă;

– caracterul incomplet al culegerilor de jurisprudenţă; – culegerile de practică judecătorească sunt realizate în scopuri

juridice şi, în consecinţă, de multe ori ele pot fi sărace în informaţii ce prezintă interes pentru sociologia dreptului;

Astfel, ca orice altă metodă şi tehnică de cercetare, analiza sociologică de jurisprudenţă aplicată în cercetarea dreptului are atât virtuţi, cât şi limite. De aceea, în activitatea investigaţională empirică de cercetare a laturii patologice a vieţii juridice, pentru a depăşi limitele acestei tehnici şi pentru a spori valoarea de ansamblu a investigaţiei, cercetătorul va utiliza complementar şi alte metode şi tehnici de cercetare. ♦ EXPERIMENTUL LEGISLATIV ŞI EXPERIMENTUL JUDICIAR

1. Experimentul psihosociologic (probleme generale)

„Experimentul psihosociologic constă în analiza efectelor unor

variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie controlată”64.

62 Ibidem. 63 Vasile Maftode, Metodologia sociologică. Metode şi tehnici de

cercetare sociologică, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995, p. 149. 64 Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative

şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 399.


148

Experimentul este o observaţie provocată şi riguros controlată. Precizări terminologice65: Variabile independente – factorii introduşi în experiment de

către cercetători. Variabile dependente – factorii asupra cărora se exercită

influenţa variabilelor independente. Prin control înţelegem eliminarea tuturor factorilor care ar putea

interveni în relaţia dintre variabilele independente şi cele dependente şi care ar putea da naştere unor concluzii greşite. Altfel spus, prin control se urmăreşte asigurarea condiţiilor de repetabilitate a rezultatelor ori de câte ori s-ar relua cercetarea respectivă.

Grup experimental – ansamblul persoanelor asupra cărora acţio-nează variabila independentă introdusă de cercetător.

Grup de control (martor) – ansamblu de persoane asupra cărora nu acţionează variabila independentă şi care îl ajută pe cercetător pentru compararea efectelor introducerii acesteia în viaţa grupului experimental.

Situaţie experimentală – totalitatea persoanelor (echipa de cercetători, personalul auxiliar, persoanele supuse experimentului), a obiectelor (apara-tura utilizată în cercetare), precum şi a condiţiilor concrete în care se desfăşoară experimentul. Situaţiile experimentale pot fi naturale sau de laborator (create de echipa de cercetare). Pe timpul experimentului situaţia se schimbă, trece prin trei faze: iniţială, a introducerii variabilei indepen-dente şi finală (în care se manifestă efectul).

Momentul experimental se referă, de regulă, la momentul t1 (al măsurării variabilelor dependente înainte de introducerea variabilei independente) şi momentul t2 (al măsurării variabilelor dependente după introducerea celor independente).

Tipuri de experimente psihosociologice66: a) după gradul de intervenţie a cercetătorului în manipularea

variabilelor: – experimente de laborator (în care situaţia este creată de cercetător); – experimente naturale (în care situaţia experimentală este ofe-

rită de natură); – după acelaşi criteriu, unii autori vorbesc despre experimente

proiectate (în care situaţia experimentală este provocată de către

65 Ibidem, p. 400-405. 66 Ibidem, p. 419-438.


149

cercetător) şi experimente ex post facto (în care situaţia experimentală este oferită chiar de viaţa socială);

b) după criteriul temporal: – experimente succesive (se compară rezultatele pe care grupul

experimental le-a obţinut la t2 cu acelea avute la t1); – experimente simultane (se compară rezultatele grupului

experimental cu acelea ale grupului de control); c) clasificarea cel mai frecvent întâlnită este aceea care distinge

între experimentele de laborator şi experimentele de teren. Există şi alte tipologii mai sofisticate. Spre exemplu, după funcţia

pe care experimentul o joacă în procesul de cunoaştere ştiinţifică, acesta poate fi explorativ, metodic, ştiinţific sau critic (A.L. Edwards).

Etapele cercetării experimentale în psihosociologie67: 1. alegerea problemei; 2. formularea ipotezelor; 3. alegerea variabilelor explanatorii; 4. stabilirea situaţiei experimentale; 5. stabilirea subiecţilor din grupul experimental şi cel de control; 6. manipularea şi măsurarea variabilelor; 7. prelucrarea datelor experimentale; 8. redactarea raportului de cercetare. În cunoaşterea ştiinţifică, valoarea deosebită a experimentului

este dată de funcţia acestuia de verificare a ipotezelor cauzale. Astăzi, el este tot mai mult utilizat în psihologie, sociologie,

psihosociologie, pedagogie etc. După cum vom vedea, el şi-a câştigat un loc important şi în cercetările de sociologie a dreptului.

În realizarea experimentelor sociale, cercetătorii trebuie să mani-feste multiple precauţii pentru a nu provoca suferinţă şi daune în viaţa indivizilor, a grupurilor sau a instituţiilor sociale.

2. Experimentul legislativ

Deşi experimentele sociale în domeniul dreptului reprezintă

demersuri delicate, care presupun multiple precauţiuni, realizarea acestora nu este cu totul de neconceput. De pildă, în Danemarca, s-a iniţiat un experiment asupra practicii de stabilire a pedepsei în cazurile controversate. Aceste cazuri, însoţite de o scurtă descriere a infrac-ţiunilor, au fost supuse examinării unui număr de judecători din

67 Ibidem, p. 438-464.


150

Danemarca, Olanda, Norvegia şi Suedia, cărora li s-a cerut să arate ce sentinţă ar da în cazurile respective, dacă s-ar afla sub jurisdicţia lor68.

Cu precauţiunile de rigoare, în domeniul dreptului se pot realiza atât experimentele de teren, cum ar fi cel descris mai sus sau experi-mentele legislative, cât şi experimente de laborator, de genul experimentului judiciar.

Analiza vieţii dreptului a demonstrat că, înainte de realizarea primelor experimente de laborator, sociologia juridică cunoscuse, deja, o formă proprie de experiment: experimentul legislativ. Este cazul experimentelor fiscale făcute în secolul al XVIII-lea de Turgot în serviciul de administraţie din Limousin69.

„În ceea ce priveşete experimentarea pe teren, mult mai laborioasă decât cea exercitată în laborator, considerăm că, cel puţin în domeniul reglementărilor juridice, ea poate juca un rol foarte important”70.

Schema generală de organizare şi desfăşurare a unui experiment legislativ este următoarea: deoarece legiuitorul are îndoieli asupra principiilor şi modalităţilor de înfăptuire a unei reforme legislative care îi este cerută (în fapt, o lege), acesta o pune în vigoare, de probă, pentru a vedea cum se aplică şi ce efecte are, rezervându-şi dreptul ca, în funcţie de rezultatele constatate, s-o adopte, s-o amendeze sau s-o respingă.

Încă din secolul al XVIII-lea, magistratul francez Dupaty scria că „o bună legislaţie este ca o bună fizică; ea trebuie să fie experi-mentală. Legile trebuie să se încerce”.

Referindu-se la experimentul legislativ, Jean Carbonnier pune în evidenţă câteva dintre particularităţile acestuia71:

1) experimentul legislativ se află în contradicţie cu noţiunea clasică de lege, înţeleasă ca regulă permanentă şi generală. De ce? În primul rând, pentru că, în cazul experimentării acesteia, legea este afectată dinainte de posibilitatea schimbării. În al doilea rând, pentru că, de cele mai multe ori, aceasta nu este experimentată decât pe o parte a teritoriului naţional, fapt ce va permite realizarea unei comparaţii între efectele sale şi acelea ale legii nereformate, care a continuat să fie în vigoare în restul ţării.

68 Apud Renato Treves, Sociologia del diritto. Origini, ricerche,

problemi, Piccola Biblioteca Einaudi, Torino, 1993, p. 211. 69 Apud. Jean Carbonnier, Sociologie juridique, P.U.F., Paris, 1978, p. 328. 70 Sofia Popescu, Dragoş Iliescu, Probleme actuale ale metodologiei

juridice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 105. 71 Jean Carbonnier, op.cit., p. 327-333.


151

2) nu se poate vorbi despre experiment legislativ decât atunci când legislatorul a manifestat o intenţie ştiinţifică în ceea ce priveşte adoptarea şi aplicarea legii respective. Dată fiind această condiţie, nu poate fi vorba de un experiment legislativ când avem de-a face cu o lege provizorie sau cu una a cărei competenţă teritorială este restrânsă, deşi, la fel ca în cazul experimentului, cele din prima categorie nu au caracter permanent, iar cele din cea de-a doua nu au caracter general. Este, spre exemplu, cazul unor legi din S.U.A., care, potrivit Constituţiei federale, pot fi adoptate în anumite state şi nu în altele, sau pot fi adoptate în diferite state la date diferite. Astfel de legi, deşi îmbracă unele trăsături ale experimentului legislativ, nu rezultă dintr-un proiect ştiinţific şi, ca atare, ele nu constituie un experiment legislativ veritabil.

3) din punct de vedere juridic, legislaţia experimentală prezintă anumite inconveniente: a) dacă se ştie că legea ca obiect al experi-mentului este subiect de îndoială, atunci cei nemulţumiţi vor fi tentaţi să aştepte înainte de a se supune acesteia; b) dacă legea nu se aplică peste tot la fel, cei nemulţumiţi vor fi atinşi de pasiunea egalitară; c) întrucât legea nu este aplicată în condiţii normale, experimentul, care se face în aceste condiţii, pierde mult atât în plan ştiinţific, cât şi sub aspectul forţei sale probante.

4) nu toate ramurile dreptului se pretează în aceeaşi măsură la realizarea de experimente legislative. Materiile care se pretează cel mai bine la realizarea unor experimente de acest gen sunt materiile tehnice, de genul dreptului administrativ. Spre exemplu, nu de puţine ori, se întâmplă ca într-un oraş să fie introdusă, cu titlu experimental, o interdicţie de circulaţie a autovehiculelor pe anumite străzi centrale. Dimpotrivă, unui legislator îi va fi mult mai greu să experimenteze „pentru a vedea” în dreptul civil sau în dreptul penal. Cu toate acestea, nici în domeniile menţionate, experimentele legislative nu sunt impo-sibile. Spre exemplu, în Anglia, prin Actul din 1965, se suspenda, în mod experimental, pentru o perioadă de cinci ani, până la 31 iulie 1970, pedeapsa cu moartea. La această dată revenea parlamentului sarcina de a decide fie abolirea sancţiunii (ceea ce s-a şi întâmplat), fie de a reveni la sistemul din 1957 (în care pedeapsa cu moartea era prevăzută pentru diverse tipuri de criminali). Tot în sfera dreptului penal, în Franţa, prin Legea din 17 ianuarie 1975, s-a suspendat, în mod experimental, pentru o perioadă de 5 ani, represiunea avortului. Mai mult chiar, tot prin această lege, s-a încredinţat unui institut specializat în cercetarea fenomenelor demografice (I.N.E.D.) misiunea de a proceda anual la o


152

examinare riguroasă a incidenţelor sociodemografice ale legii aflate în stadiul de experiment.

Un experiment juridic de mai mică amploare s-a realizat şi în România posttotalitară. Începând cu anul 1994, Ministerul Justiţiei, în colaborare şi cu sprijinul U.N.I.C.E.F. în ţara noastră şi al organizaţiei F.E.M.O. din Belgia, a iniţiat un program experimental privind prestarea de către minorii delincvenţi a unei munci gratuite în folosul comunităţii, ca alternativă la pedeapsa închisorii72. Acest experiment s-a înscris în cadrul mai larg al preocupărilor autorităţilor din România de a armoniza legislaţia naţională privitoare la sancţionarea minorilor delincvenţi cu principiile şi normele stipulate de Convenţia O.N.U. privind drepturile copilului şi reglementările internaţionale relative la administrarea justiţiei pentru minori. În acest scop, a fost constituită o echipă de cercetare, acţiune şi recuperare socială (ECARS) cu caracter interdisciplinar, din care au făcut parte judecători, jurişti, sociologi, psihologi şi asistenţi sociali. Pe parcursul a doi ani de zile (1995-1996), această echipă a asigurat derularea experimentului şi a evaluat eficienţa aplicării acestei măsuri pe un eşantion de minori delincvenţi. Experimentarea programului O alternativă la pedeapsa închisorii apli-cată minorilor – prestarea unei munci benevole în folosul societăţii le-a permis membrilor echipei de cercetare să constate că introducerea aces-tei măsuri se dovedeşte benefică din următoarele considerente:

„a) permite resocializarea şi reeducarea tânărului delincvent în stare de libertate, pe baza deschiderii şi normalizării cadrului social, familial şi relaţional în care trăieşte;

b) implică participarea comunităţii sociale (judecătorul, echipa ECARS, instituţii de interes public, autorităţi tutelare, servicii de asistenţă socială etc.) la «modelarea» şi executarea unei sancţiuni juridice, conducând la statuarea unei charte a drepturilor şi obligaţiilor reciproce delincvent – victimă – comunitate;

c) permite evitarea, pe cât posibil, a consecinţelor proceselor de «etichetare» şi «stigmatizare» a minorului delincvent, ceea ce repre-zintă o garanţie pentru reinserţia lui normală în societate;

72 Vezi Dan Banciu, Tendinţe ale evoluţiei sistemului de sancţiuni

aplicate minorilor delincvenţi din România în perioada de tranziţie, în „Revista Română de Sociologie”, anul VII, nr. 3-4/1996, p. 185-197.


153

d) conduce la «socializarea» şi «umanizarea» dreptului şi legislaţiei penale privitoare la minorii delincvenţi, prin constituirea treptată a primelor elemente de protecţie şi asistenţă socială şi juridică a minorului, simplificarea procedurii judiciare privind cazurile cu minori, stingerea prin «conciliere» şi «negociere» a conflictului delincvent – victimă şi implicarea comunităţii sociale în realizarea justiţiei pentru minori”73.

„În orice caz, aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă [...] reprezintă un serios pas înainte, necesar pe linia perfecţionării cadrului legislativ”74.

3. Experimentul judiciar

Dar sociologia dreptului nu apelează doar la experimentul

legislativ (experiment de teren), ci şi la experimentul judiciar (experi-ment de laborator). Este cazul unui experiment judiciar realizat în S.U.A., în anul 1966, de Rita James Simon, prin tehnica simulării procesului (mock-trial)75. Cercetătoarea a constituit din rândul studen-ţilor grupuri de juraţi, eşantionate ca în juriile reale, cu scopul de a dovedi efectul pe care poate să-l aibă lectura diferitelor articole de presă referitoare la cazul judecat asupra verdictului pronunţat de juriu. Articolele au fost redactate special pentru nevoile experimentului şi considerate ca venind fie dintr-un jurnal de senzaţie, fie dintr-unul de tonalitate obiectivă. Din acest experiment judiciar au rezultat cel puţin două concluzii:

1) presa de senzaţie poate, mai adesea decât alta, să răspândeas-că o primă impresie de culpabilitate;

2) un jurat îşi corectează, destul de uşor, în lumina dezbaterilor ce se poartă pe timpul judecăţii, primele impresii pe care presa de senzaţie i le-a creat.

Iată că, atât experimentul de teren (experimentul legislativ), cât şi experimentul de laborator (experimentul judiciar) şi-au câştigat dreptul de a fi utilizate în cercetările empirice de sociologie juridică.

73 Dan Banciu, op. cit., p. 197. 74 Sofia Popescu, Dragoş Iliescu, op. cit., p. 111. 75 Rita James Simon, The Sociology of Law, 1968, p. 617 şi urm., apud

Jean Carbonnier, op. cit., p. 333.


154

♦ SCALAREA ATITUDINII CETĂŢENILOR FAŢĂ DE LEGE ŞI JUSTIŢIE

1. Scalarea – tehnică de măsurare a unor fenomene

sociale şi psihosociale Măsurarea este o componentă de bază a procesului cunoaşterii.

În sensul cel mai general, măsurarea este definită ca o acţiune „de determinare a valorii unei mărimi”.

În cadrul sociologiei, măsurarea vizează determinarea cantitativă a faptelor. Cele mai răspândite modalităţi de măsurare unidimensională sunt tehnicile de scalare. Scalarea este definită ca o „modalitate de măsurare realizată prin redarea intensităţii de manifestare a unor feno-mene sociale şi psihosociale, prin ordonarea pe un continuum sau un spaţiu liniar gradat (scală) ce se întinde de la extrema favorabilă (pozitivă) la extrema nefavorabilă (negativă)”76.

Scala reprezintă un model de cuantificare a fenomenului studiat. Tehnic vorbind, scala este un spaţiu unidimensional de-a lungul căruia sunt marcate gradele de intensitate, prin simboluri, expresii sau valori numerice, care desemnează tot atâtea poziţii distincte ale fenomenelor măsurate.

Orice procedură de scalare se compune din trei elemente77: a) fenomenul ce urmează a fi scalat (obiectul de măsurat); b) scala (instrumentul de măsurare); c) reguli de atribuire a valorilor scalei fenomenului studiat, în

funcţie de intensitatea caracteristicilor sale. Din perspectiva posibilităţilor de cuantificare şi măsurare există

două mari categorii de fenomene care pot constitui obiect de cercetare în ştiinţele socioumane:

a) fenomene materiale măsurabile, care pot fi cuantificate printr-o descriere numerică riguroasă: fenomenele economice, demografice, politice, juridice, morale etc.;

b) fenomene care pot fi măsurate cu aproximaţie şi a căror cuanti-ficare nu conduce la obţinerea unor valori precise, ci la obţinerea unor ordini de mărime. Este cazul atitudinilor, opiniilor, judecăţilor, aspira-ţiilor, convingerilor sau al comportamentelor umane.

76 Ioan Mărginean, „Scalarea”, în Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu

(coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 526-527. 77 Ioan Mărginean, Măsurarea în sociologie, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 109-111.


155

În funcţie de natura domeniului studiat, vor fi elaborate scale de stare, de opinie, de atitudine, de satisfacţie etc.

Din punct de vedere tehnic, scala (instrumentul de măsurare) este un spaţiu unidimensional de-a lungul căruia sunt marcate diferite grade de intensitate, de la extrema nefavorabilă la cea favorabilă.

Al treilea element al procedurii de scalare sunt regulile de atri-buire a valorilor de scală care permit realizarea corespondenţei dintre domeniul de măsurat şi instrumentul de măsurare.

Principalele operaţiuni ale scalării78: 1) definirea fenomenului de cercetat, determinarea proprietăţilor

acestuia; 2) elaborarea modelului descrierii cantitative (numerice); 3) elaborarea indicatorilor, formularea itemilor ce alcătuiesc scala,

marcarea gradelor de intensitate de-a lungul continuum-ului definit; 4) culegerea de informaţii necesare construcţiei scalei; 5) definitivarea scalei; 6) aplicarea scalei elaborate spre a măsura fenomenul cercetat

(măsurarea propriu-zisă); 7) analiza şi interpretarea rezultatelor obţinute; 8) integrarea rezultatelor în ansamblul cunoştinţelor referitoare

la fenomenul studiat şi valorificarea lor. Scalele utilizate în cercetarea socială şi psihosocială, în funcţie

de structura lor, pot fi grupate în două mari categorii79: 1) scale simple, care constau dintr-un singur item (indicator), ale

cărui caracteristici (elemente componente) sunt ordonate pe un continuum şi cărora le sunt acordate valori numerice în funcţie de gradul de intensitate pe care îl reprezintă. Cele mai răspândite scale simple sunt scalele de ierarhizare şi scalele de notare.

2) scale compuse, care sunt alcătuite dintr-un set de itemi (indi-catori) care se referă la aceeaşi proprietate (dimensiune) a fenomenului studiat. Scalele compuse se grupează în trei mari tipuri: scale diferenţiale, scale sumative şi scale cumulative.

Întrucât pentru tema noastră nu prezintă interes toate tipurile de scale, ci numai unele dintre ele, în continuare ne vom referi la scalele (simple) ierarhizate. Acestea sunt utilizate pentru descrierea comporta-mentului verbal al subiecţilor investigaţi. Ele se prezintă ca un set de expresii verbale sau simbolice dispuse pe un continuum în funcţie de

78 Ibidem, p. 111-112. 79 Ibidem, p. 112-130.


156

gradul de intensitate pe care-l exprimă. Cu ajutorul acestora, se ordonează variantele de răspuns la întrebările de opinie, motivaţie, satisfacţie etc. Spre exemplu, în cazul cercetării opiniilor, aceste scale surprind intensitatea cu care subiecţii sunt de acord sau nu cu un anumit fapt, concepţie, valoare etc. Treptele scalei de ierarhizare pot fi ordonate de la extrema favorabilă la extrema nefavorabilă. Cele două sensuri de favorabilitate sunt delimitate de o „zonă neutră”, constituită din propoziţii neutre.

La rândul lor, scalele ierarhizate îmbracă mai multe forme, dintre care cele mai frecvent întâlnite sunt: scalele itemizate, scalele de ordonare şi scalele grafice.

Pentru noi prezintă cel mai mare interes scalele grafice. Scala grafică cea mai simplă se compune dintr-un segment de dreaptă orientat, pe care subiectul va nota poziţia sa. Exemplu: Consideraţi că revizuirea Constituţiei României reprezintă un demers legislativ necesar? (notaţi pe segmentul de mai jos poziţia dvs., considerând partea stângă a lui zona nefavorabilă, iar partea dreaptă zona favorabilă).

- 0 +

În mod obişnuit însă, scala grafică constă dintr-un segment de

dreaptă de-a lungul căruia sunt indicate punctele de referinţă: un număr impar de grade de intensitate, care acoperă cele trei zone (nefavorabilă, de neutralitate şi favorabilă).

-2 -1 0 +1 +2

De multe ori, punctele scalei sunt însoţite şi de expresii verbale:

-1 0 +1 dezacord fără opinie acord Alteori, valorile pot începe cu „1”:

1 2 3


157

Întrucât, în practică, scalele cu trei grade de intensitate s-au dovedit puţin eficiente, de obicei se utilizează scale cu mai multe trepte. Foarte des utilizate sunt scalele grafice cu cinci grade de intensitate (tip Likert): 1 2 3 4 5

însemnătate

f. mică însemnătate

mică însemnătate

medie însemnătate

mare însemnătate

f. mare

Uneori, reprezentarea grafică poate să lipsească. De exemplu: Vă place facultatea pe care v-aţi ales-o?

5. foarte mult 4. mult 3. potrivit 2. puţin 1. foarte puţin Regulă generală: scala grafică trebuie să prezinte un număr

suficient de grade de intensitate spre a surprinde întreaga diversitate a poziţiilor posibile pe care le poate exprima populaţia supusă investigaţiei.

Alegerea unei forme sau alteia de scală grafică se face în aşa fel încât să surprindă cât mai veridic fenomenul studiat.

2. Scalarea atitudinii cetăţenilor faţă de lege şi justiţie

Tehnica scalării, ca modalitate de măsurare a unor fenomene

sociale şi psihosociale, poate fi foarte bine aplicată şi în cercetarea empirică a unor fenomene juridice ce exprimă atitudinea cetăţenilor faţă de lege în general sau faţă de o anumită lege, faţă de justiţie sau faţă de anumite structuri ale acesteia, faţă de delincvenţă, opinia publicului cu privire la anumite fenomene care se petrec în viaţa dreptului etc. Iată, mai jos, două modalităţi concrete de măsurare a atitudinii cetăţenilor faţă de lege şi justiţie:

1. Scala de măsurare a atitudinii faţă de lege şi justiţie80. Această scală a fost dezvoltată în anul 1958 de N. Watt şi B.A. Maher, şi validată în 1960 de Maher, Watt şi Campbell. Scala cuprinde un număr de 8 itemi de tip Likert, care au menirea de a măsura atitudinea

80 Apud Sorin M. Rădulescu, Dan Banciu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile (Adolescenţa – între normalitate şi devianţă), Editura Medicală, Bucureşti, 1990, p. 90.


158

subiecţilor anchetaţi (în sens sociologic) faţă de lege şi justiţie (la început, ea cuprindea şi itemi referitori la atitudinile tinerilor faţă de căminul familial, faţă de părinţi). Cei opt itemi statuează diferite judecăţi de valoare asupra legii şi justiţiei. Este vorba despre judecăţi de genul: „legea este cea mai importantă instituţie” sau „legea este duşmanul libertăţii”.

-1 0 +1

în dezacord fără opinie de acord

Dintre cei opt itemi, jumătate sunt formulaţi în sens pozitiv, iar

jumătate în sens negativ. Subiecţii răspund fiecărui item prin alegerea uneia dintre cele trei variante de răspuns: de acord, în dezacord, fără opinie. Pentru determinarea atitudinii unui subiect faţă de lege şi justiţie, se calculează raportul dintre procentajul răspunsurilor pozitive ale acestuia şi suma procentajelor răspunsurilor sale pozitive şi negative luate la un loc. Astfel, valoarea maximă a acestui raport este 1. Deoa-rece, aşa după cum am văzut, jumătate din itemi sunt formulaţi în sens negativ, scorul dezacordului cu itemii negativi trebuie atent tratat. În final, se va concluziona că subiecţii care au obţinut scoruri mari manifestă atitudini pozitive faţă de lege şi justiţie, iar cei care au obţinut scoruri mici dau dovadă de o atitudine negativă faţă de aceste instituţii.

2. Scala de măsurare a atitudinii tinerilor delincvenţi faţă de justiţie81 Această scală a fost elaborată de E.A. Rundquist şi R.F. Sletto,

încă din anul 1936. Este o scală sumativă de tip Likert, cu 5 grade de intensitate a răspunsurilor: complet de acord, de acord, nedecis, în dezacord, complet în dezacord.

Iniţial, această scală a reprezentat o secţiune a scalei Minessota pentru măsurarea opiniilor, iar itemii ei erau incluşi într-un ansamblu de alţi itemi care aveau ca scop măsurarea altor tipuri de atitudini. În forma sa de scală de măsurare a atitudinii tinerilor delincvenţi faţă de justiţie, scala a fost definitivată cu sprijinul unor studenţi în psihologie şi sociologie din universităţile americane. Aceştia au selecţionat cei 22 de itemi ai scalei dintr-o listă care cuprindea 162 de itemi. Scala a fost testată pe un număr de 2 882 de studenţi şi profesori.

Cei 22 de itemi ai scalei testate măsoară atitudinea tinerilor delincvenţi faţă de justiţie (lege, judecători, jurii şi instanţe de judecată,

81 Apud Sorin M. Rădulescu, Dan Banciu, op. cit., p. 89-90.


159

avocaţi, proceduri judiciare, sentinţe pronunţate etc.). Itemii scalei statuează diferite judecăţi de valoare asupra justiţiei. Un item al acestei scale arată astfel: „Sentinţele pronunţate în cauzele în care sunt implicaţi tinerii delincvenţi sunt prea aspre”.

1 2 3 4 5

Complet de

acord De acord Nedecis În dezacord Complet în

dezacord La fiecare item, subiecţii aleg una din cele cinci variante de

răspuns. Pentru itemii pozitivi, variantele de răspuns sunt ponderate. Pentru itemii negativi, ponderile se inversează. Scorul fiecărui respon-dent se obţine prin însumarea variantelor de răspuns ponderate pe care subiectul respectiv le-a ales. Scorurile mari obţinute de subiecţi indică atitudini pozitive ale acestora faţă de justiţie în ansamblu.

Iată că, la fel ca şi alte metode şi tehnici de cercetare ale sociologiei generale, tehnicile de scalare pot fi foarte utilizate, cu rezultate foarte bune, în cercetările empirice de sociologie a dreptului.

◊ TERMENI-CHEIE Ancheta sociologică – metodă de cercetare care încorporează

tehnici, procedee şi instrumente interogative de culegere a informa-ţiilor specifice interviului şi chestionarului sociologic.

Sondaj de opinie – metodă de cunoaştere a opiniei publice pe baza chestionarului şi a eşantionării.

Codificarea informaţiilor (postcodificarea) – transpunerea descrierilor verbale (calitative) în descrieri cantitative, prin atribuirea de coduri (simboluri, numere). Codurile (valorile care se atribuie categoriilor de fapte) sunt necesare pentru sintetizarea informaţiei şi introducerea de semnificaţii. Codificarea este, în ultimă instanţă, o clasificare. Ea trebuie să fie exclusivă şi exhaustivă.

Chestionarul sociologic – instrument de investigaţie care se prezintă sub forma unei liste de întrebări scrise şi/sau imagini grafice tipărite, ordonate logic şi psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează să fie înregistrate în scris (Septimiu Chelcea).


160

Interviu – tehnică de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane (Septimiu Chelcea).

Ghid de interviu – instrument de cercetare specific tehnicii interviului în care sunt fixate problemele/ întrebările care vor fi abordate/ adresate de operatorul de interviu pe timpul convorbirii.

Sondaj de opinie legislativă – metodă de cunoaştere a opiniei cetăţenilor despre o lege (aflată în stadiul de proiect sau adoptată de puterea legiuitoare).

Analiza de conţinut – set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi nonverbale, în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a conţinutului manifest şi/sau latent, al acesteia, pentru a trage concluzii privind individul şi societatea sau comunicarea însăşi, ca proces de interacţiune socială (Septimiu Chelcea).

Schema de categorii – grilă care cuprinde un set de rubrici (clase, categorii) relevante, după care conţinutul comunicării, dezmembrat în unităţi de înregistrare, urmează a fi clasificat.

Unitate de înregistrare – parte a comunicării care urmează a fi caracterizată şi introdusă într-una dintre categoriile grilei de analiză (ex. cuvânt, temă etc.).

Document juridic – document social care are o legătură directă cu dreptul (ex. legea, textul unei hotărâri judecătoreşti ş.a.).

Document nonjuridic – document social (literar, istoric, politic, economic etc.) în conţinutul căruia poate fi identificat un mesaj juridic.

Analiza sociologică a jurisprudenţei – analiză de conţinut desfăşurată în manieră sociologică asupra unei categorii particulare de documente juridice – culegerile de jurisprudenţă (Jean Carbonnier).

Experiment sociologic – metodă de cercetare a relaţiilor cauzale dintre faptele, fenomenele şi procesele sociale, care constă în măsurarea acţiunii variabilelor independente asupra variabilelor dependente, în condiţiile în care acţiunea altor factori, nespecificaţi în ipoteză, este ţinută sub control (Septimiu Chelcea).

Variabile independente – factori introduşi în experiment de către cercetător.

Variabile dependente – factori asupra cărora îşi exercită influenţa variabilele independente.

Experiment legislativ – punerea în vigoare a unei legi, pentru a vedea cum se aplică şi ce efecte are. La sfârşitul experimentului, în funcţie de rezultatele constatate, legiuitorul poate s-o adopte, s-o amendeze sau s-o respingă.


161

Scalarea – modalitate de măsurare realizată prin redarea intensităţii de manifestare a unor fenomene sociale şi psihosociale, prin ordonarea pe un continuum sau un spaţiu liniar gradat (scală), ce se întinde de la extrema favorabilă (pozitivă) la extrema nefavorabilă (negativă) (Ioan Mărginean).

Scalarea atitudinii cetăţenilor faţă de lege – modalitate de măsurare prin tehnica scalării a atitudinii cetăţenilor faţă de lege.



2. Lörincz, Ladislau, Cunoaşterea legii – obiectiv de investigaţie sociologică, în „Studii şi cercetări juridice”, nr. 4, 1971, p. 605-615.

3. Popescu, Sofia, Sociologie juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 67-92; 119-146.

4. Stănoiu, Rodica-Mihaela, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981.

5. Vlăduţ, Ion, Sociologie juridică. Studii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 199-318.

◊ BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ 1. Lörincz, Ladislau, Nivelul cunoaşterii legii, în „Studii şi cercetări juridice”,

nr. 2, 1972, p. 249-266. 2. Rădulescu, Sorin M.; Banciu, Dan, Introducere în sociologia delincvenţei

juvenile, Editura Medicală, Bucureşti, 1990, p. 82-108. 3. Stănoiu, Rodica-Mihaela, Cunoaşterea legii penale (Concluzii la o anchetă

socio-juridică), în „Studii şi cercetări juridice”, nr. 1, 1973, p. 71-83. 4. Stănoiu, Rodica-Mihaela, Analiza socio-juridică a reacţiei sociale faţă de

comportamentele deviante, în „Studii şi cercetări juridice”, nr. 4, 1976. 5. Vasiliu, Emilia, Presa ca evaluator al activităţii parlamentare în spaţiul

public, în Zamfir, Elena; Bădescu, Ilie; Zamfir Cătălin (coord.), Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p. 931-947.

6. Vlăduţ, Ion, Cercetarea sociologică a practicii judiciare penale, în „Revista de drept penal”, Anul VIII, nr. 2, aprilie-iunie, 2001, p. 27-34.


162

◊ BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Banciu, Dan; Rădulescu, Sorin M. şi Teodorescu, Vasile, Tendinţe actuale

ale crimei şi criminalităţii în România, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.

2. Barbu, Berceanu B., Referendumurile în evoluţia constituţională românească, în „Studii de drept românesc”, nr. 1-2, Bucureşti, 1997.

3. Caramelea, V.V., Tipuri de composesorate ale foştilor boieri şi grăniceri din Ţara Oltului. Sistemul juridic consuetudinar genealogic, f.e., Cîmpulung-Muscel, f.a.

4. Lazăr, Marius, Cum percep tinerii români unele comportamente deviante, în „Psihologia”, Anul XII, nr. 2, Bucureşti, 2002, p. 33-34.

5. Serafim, Gh., La vie processive du Nerej, în Nerej. Un village d’une region archaïque, Monographie sociologique dirigé par H.H. Stahl, vol.III, „Les manifestations économique, juridique et administratives. Unités, procès et tendences sociales”, Institut de Sciences Sociales de Roumanie, Bucarest, 1939, p. 247-266.

6. Stanemir, P., Monografia judecătoriei din comuna Biled, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, IX, septembrie-decembrie, 1941, p. 327-336.

7. Vlăduţ, Ion, Sociologia juridică în opera lui Dimitrie Gusti, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 243-292.

8. Vlăduţ, Ion, Unele consideraţii asupra utilizării tehnicii analizei sociologice de jurisprudenţă în cercetarea laturii patologice a vieţii juridice civile, în Juridica 2000, Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea”, Bucureşti, 2000, p. 193-203.

9. Vlăduţ, Ion, The Reform of the Romanian Justice în the Post-Communist Period between Promoters’ Enthusiasm and Citizens’ Doubts, in „Romanian Journal of Sociology”, vol.X, No.1-2, 1999, Bucharest, 1999, p. 154-168.

◊ TESTE DE AUTOEVALUARE





163

1. Ce înţelegem prin metodă? a) un procedeu de cercetare; b) un instrument de cercetare; c) o modalitate generală (sistematică) de cercetare, de cunoaş-

tere şi de transformare a realităţii. 2,50 puncte

2. Care sunt principalele componente ale metodologiei cercetării sociologice?

a) enunţurile teoretice fundamentale, metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice;

b) enunţurile teoretice fundamentale, metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice, tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor şi informaţiilor empirice, procedeele de analiză, interpretare şi construcţie sau reconstrucţie teoretică.

2,50 puncte 3. Care sunt, după locul ocupat în procesul investigaţiei empirice, principalele categorii de metode?

a) metode fundamentale şi metode nefundamentale; b) metode de culegere a informaţiilor, metode de prelucrare a

informaţiilor, metode de interpretare a datelor cercetării; c) metode de proiectare a investigaţiei, metode de desfăşurare

a investigaţiei, metode de finalizare a investigaţiei. 2,50 puncte

4. Ce fel de metodă de cercetare este ancheta?

a) transversală; b) longitudinală.

2,50 puncte 5. Care sunt fazele cercetării sociologice empirice?

a) 1. pregătirea cercetării; 2. cercetarea propriu-zisă (de teren); 3. întocmirea raportului de cercetare;

b) 1. pregătirea cercetării; 2. cercetarea propriu-zisă (de teren); 3. prelucrarea, analiza, interpretarea şi valorificarea rezultatelor cercetării;

c) 1. pregătirea instrumentelor de cercetare; 2. aplicarea instru-mentelor de cercetare; 3. prelucrarea datelor şi informaţiilor recoltate.

2,50 puncte


164

6. Ce este o ipoteză? a) un enunţ constatativ cert despre relaţia dintre două sau mai

multe variabile; b) un enunţ conjectural despre relaţia dintre două sau mai

multe variabile. 2,50 puncte

7. Care sunt principalele elemente de care trebuie să ţinem seama în alegerea metodelor şi tehnicilor pe care le vom utiliza într-o cercetare?

a) tema cercetării, obiectivele cercetării, realitatea socială investigată şi populaţia cercetată;

b) tema cercetării, obiectivele cercetării şi eşantionul; c) tema cercetării, obiectivele cercetării, realitatea socială

investigată şi instrumentele de cercetare. 2,50 puncte

8. Care dintre următoarele cerinţe trebuie respectate pe timpul cercetării de teren?

a) echipa de cercetare să cuprindă numai sociologi; b) maxima responsabilitate şi probitate profesională a

membrilor echipei de cercetare; c) respectarea întocmai a eşantionului stabilit; d) utilizarea întregii game de metode, tehnici şi procedee stabilite; e) încadrarea strictă în intervalul de timp stabilit; f) membrii echipei de cercetare să nu mai adreseze întrebările

care vizează viaţa personală a respondenţilor. 10 puncte

9. Care este regula fundamentală stabilită de Émile Durkheim pentru cercetarea faptelor sociale?

a) „a trata faptele sociale ca lucruri”; b) „a trata faptele sociale ca fenomene psihologice”; c) „a trata faptele sociale ca fenomene sociale”.

2,50 puncte 10. Ce reprezintă, în concepţia lui Jean Carbonnier, metodele de cercetare ale sociologiei juridice?

a) „adaptări ale acelora care deja au fost puse la punct în cercetarea laturii patologice a dreptului”;


165

b) „adaptări ale acelora care deja au fost puse la punct în alte domenii sociologice”.

2,50 puncte 11. Care sunt, după Jean Carbonnier, cele două principii fundamentale care trebuie să stea la baza cercetării sociologice a fenomenelor juridice?

a) regula obiectivităţii şi materialitatea fenomenelor; b) regula obiectivităţii şi imparţialitatea cercetătorului; c) regula obiectivităţii şi abordarea istorico-comparativă.

2,50 puncte 12. Ce temă a avut ancheta socio-juridică desfăşurată la începutul deceniului opt de Institutul de Cercetări Juridice în judeţul Covasna?

a) administrarea justiţiei penale; b) cunoaşterea legii de către cetăţeni; c) cauzele sociale ale divorţului.

2,50 puncte 13. Care este, după Claude Javeau, obiectul anchetei sociologice?

a) datele factuale, opiniile, atitudinile şi motivaţiile oamenilor; b) aptitudinile, temperamentul şi caracterul oamenilor; c) inteligenţa, aptitudinile şi trăsăturile de personalitate ale

indivizilor. 2,50 puncte

14. În ce constă, în esenţă, chestionarul sociologic utilizat ca instru-ment de cercetare?

a) într-un ansamblu de întrebări şi/sau imagini grafice tipărite, ordonate logic;

b) într-un ansamblu de întrebări şi/sau imagini grafice tipărite, ordonate psihologic;

c) într-un ansamblu de întrebări şi/sau imagini grafice tipărite, ordonate logic şi psihologic.

2,50 puncte 15. Ce reprezintă sondajul de opinie?

a) o „metodă de cunoaştere a opiniei publice pe baza chestio-narului şi a eşantionării”;

b) o „metodă de cunoaştere a opiniei publice pe baza chestio-narului şi a grupurilor experimentale”;


166

c) o „metodă de cunoaştere a opiniei publice pe baza chestio-narului şi a grupurilor martor”.

2,50 puncte 16. Din punctul de vedere al pregătirii juridice a respondenţilor, în rândul căror categorii de populaţie se poate desfăşura o anchetă socio-juridică?

a) fie în rândul tehnicienilor dreptului, fie în rândul nonteh-nicienilor;

b) fie în rândul populaţiei adulte a naţiunii, fie în rândul minorilor; c) fie pe ansamblul populaţiei adulte a naţiunii, fie pe un eşantion.

2,50 puncte 17. Ce tipuri de întrebări, după obiectul lor, se pot distinge într-un chestionar de sociologie juridică?

a) întrebări de cunoaştere a dreptului pozitiv, întrebări de fapt (factologice) şi întrebări de cunoaştere a jurisprudenţei;

b) întrebări de cunoaştere a dreptului pozitiv, întrebări de fapt (factologice), întrebări de cunoaştere a jurisprudenţei şi întrebări despre relaţiile socioafective din familie;

c) întrebări de cunoaştere a dreptului pozitiv, întrebări de fapt (factologice), întrebări de cunoaştere a jurisprudenţei şi întrebări de opinie.

2,50 puncte 18. Cum este bine să procedeze sociologul dreptului în cazul în care nu se poate renunţa la vocabularul juridic în formularea întrebărilor?

a) să renunţe la acele întrebări; b) întrebările să fie formulate în limbaj juridic; c) întrebările să fie însoţite de perifraze explicative şi de

exemple cu caracter descriptiv. 2,50 puncte

19. De ce se recurge, după Jean Carbonnier, la sondajul de opinie legislativă?

a) deoarece „este de dorit a se legifera în acord cu opinia publică”; b) deoarece „este o metodă de cercetare foarte bine pusă la punct”; c) deoarece „este o metodă de cercetare accesibilă pentru jurişti”.

2,50 puncte 20. Care dintre judecăţile de valoare, prezentate mai jos, pune în evidenţă avantajul sondajului de opinie legislativă faţă de referendum?


167

a) sondajul de opinie legislativă practicat la nivelul unui eşantion naţional este mult mai relevant decât un referendum;

b) spre deosebire de referendum, sondajul de opinie legislativă pune în pericol libertatea de decizie a legislatorului;

c) spre deosebire de referendum, la rezultate cu o mică marjă de eroare, sondajul de opinie legislativă are avantajul că se realizează cu economie de timp, de resurse financiare şi de forţe umane.

2,50 puncte 21. Care este obiectul de cercetare al tehnicii analizei de conţinut?

a) comunicarea verbală şi nonverbală; b) comunicarea verbală; c) comunicarea nonverbală.

2,50 puncte

22. Ce tipuri de documente sociale utilizează sociologul dreptului ca surse de informare în cercetările sociologico-juridice?

a) cu precădere, documentele juridice oficiale; b) atât documentele juridice, cât şi documentele nonjuridice,

dar care au calitatea de a conţine anumite informaţii referitoare la viaţa dreptului;

c) cu precădere, documentele juridice neoficiale. 2,50 puncte

23. Ce poate cunoaşte, în principal, sociologul dreptului prin cerce-tarea textelor legislative?

a) celeritatea justiţiei; b) opinia cetăţenilor faţă de lege; c) norma de drept.

2,50 puncte 24. Prin ce metodă/tehnică pot fi cercetate documentele nonjuridice de genul mărturiilor etnografice şi/sau istorice, scrierilor literare, legendelor, miturilor, povestirilor, documentelor personale etc.?

a) prin tehnica analizei conţinutului; b) prin metoda anchetei socio-juridice; c) prin metoda scalării.

2,50 puncte


168

25. De ce, pentru sociologul dreptului, sunt mai preţioase (în cercetare) hotărârile judecătoreşti care provin de la instanţele inferioare?

a) pentru că, de regulă, acestea conţin mai multe elemente de interes sociologic;

b) pentru că, de regulă, acestea conţin mai multe erori judiciare; c) pentru că acestea se prezintă într-un număr mult mai mare

decât acelea ale instanţelor superioare; 2,50 puncte

26. Care este volumul minim al unui eşantion reprezentativ (inclusiv în ceea ce priveşte numărul hotărârilor judecătoreşti cuprinse în acesta)?

a) 100-200 de unităţi; b) 200-300 de unităţi; c) 300-400 de unităţi.

2,50 puncte 27. Ce este experimentul psihosociologic?

a) o metodă de cercetare indirectă a realităţii sociale; b) o observaţie provocată şi riguros controlată; c) o metodă de prelucrare a informaţiilor colectate.

2,50 puncte 28. Cum trebuie să fie, în opinia magistratului francez Dupaty, o bună legislaţie?

a) „morală”; b) „justă”; c) „ca o bună fizică; ea trebuie să fie experimentală”.

2,50 puncte 29. Care sunt, în opinia lui Jean Carbonnier, particularităţile experi-mentului legislativ?

a) experimentul legislativ se află în acord cu noţiunea clasică de lege;

b) experimentul legislativ se află în contradicţie cu noţiunea clasică de lege;

c) se poate vorbi de experiment legislativ decât atunci când legislatorul a manifestat o intenţie ştiinţifică în ceea ce priveşte adoptarea şi aplicarea legii respective;

d) legislaţia experimentală nu prezintă inconveniente, ci numai avantaje;


169

e) legislaţia experimentală prezintă anumite inconveniente; f) toate ramurile de drept se pretează în aceeaşi măsură la

realizarea de experimente legislative; g) nu toate ramurile de drept se pretează în aceeaşi măsură la

realizarea de experimente legislative. 10 puncte

30. Cum se prezintă itemii scalei elaborate de E.A. Rundquist şi R.F. Sletto pentru măsurarea atitudinii tinerilor delincvenţi faţă de justiţie?

a) sub forma unor judecăţi de valoare asupra justiţiei; b) sub forma unor întrebări relative la modul în care sunt

elaborate legile; c) sub forma unor studii de caz reprezentative pentru modul în

care se administrează justiţia în rândul minorilor delincvenţi. 2,50 puncte


Testul nr. 2



obţinută numai prin marcarea răspunsurilor corecte la toate întrebările cuprinse în test. 1. Ce înţelegem, sub aspect etimologic, prin metodologie?

a) „ştiinţa metodelor”; b) „ştiinţa sociologică” c) „ştiinţa managementului cercetărilor empirice”.

2,50 puncte 2. Care sunt, după scopul lor, tipurile de cercetări socioumane?

a) cercetări experimentale şi cercetări neexperimentale; b) cercetări de culegere a datelor şi cercetări de interpretare a

datelor; c) cercetări fundamentale şi cercetări aplicative.

2,50 puncte


170

3. Care sunt tipurile de metode, după gradul de intervenţie a cercetă-torului asupra obiectului studiat?

a) experimentale, cvasiexperimentale, de observaţie; b) experimentale, cvasiexperimentale; c) experimentale, de observaţie.

2,50 puncte 4. Cum trebuie să fie tema cercetării?

a) importantă, actuală, realizabilă; b) interesantă, inedită, realizabilă; c) importantă, inedită, realizabilă.

2,50 puncte 5. Care este calitatea fundamentală a unui eşantion?

a) volumul cât mai mare; b) reprezentativitatea; c) volumul cât mai mic.

2,50 puncte 6. Ce etape cuprinde ultima fază a cercetării?

a) prelucrarea, analiza şi interpretarea informaţiilor la care se adaugă valorificarea rezultatelor cercetării;

b) prelucrarea, analiza şi interpretarea informaţiilor; c) prelucrarea informaţiilor şi întocmirea raportului de cercetare.

2,50 puncte 7. Care dintre cerinţele metodologice de mai jos trebuie respectate în desfăşurarea cercetărilor sociologice empirice?

a) regula obiectivităţii datelor, informaţiilor şi concluziilor cercetării;

b) regula priorităţii faptelor în faţa atitudinilor, opiniilor etc.; c) tratarea statistică a fenomenului cercetat; d) regula unităţii şi complementarităţii metodelor utilizate în

cercetarea fenomenului respectiv; e) abordarea sociometrică a fenomenului studiat şi a

persoanelor cuprinse în eşantion; f) abordarea sistemică a fenomenului cercetat; g) abordarea multi– şi interdisciplinară a „obiectului” cercetării; h) regula priorităţii opiniilor şi atitudinilor în faţa faptelor sociale; i) abordarea exogenă a fenomenului studiat.

12,50 puncte


171

8. Prin adaptarea cărei metode (tehnici) de cercetare a sociologiei generale s-a ajuns la tehnica analizei sociologice a jurisprudenţei?

a) a anchetei sociologice; b) a tehnicii analizei conţinutului; c) a tehnicilor de scalare.

2,50 puncte 9. În ce ţară s-a desfăşurat un experiment legislativ prin care s-a suspendat pedeapsa cu moartea pe o perioadă de 5 ani?

a) Danemarca; b) Suedia; c) Anglia.

2,50 puncte 10. Care sunt principalele tipuri de anchete sociologice după aria de cuprindere a populaţiei?

a) ancheta pe un lot de persoane şi ancheta pe un eşantion; b) ancheta pe o colectivitate generală (totală) şi ancheta pe un

eşantion (selectivă); c) ancheta pe un grup experimental şi ancheta pe un grup de

control (martor). 2,50 puncte

11. Ce tipuri de întrebări pot cuprinde chestionarele?

a) fie închise (precodificate), fie deschise (libere sau postco-dificate), fie de ambele tipuri

b) fie închise (precodificate), fie deschise (libere sau postco-dificate), fie de control;

c) fie închise (precodificate), fie deschise (libere sau postco-dificate), fie de opinie.

2,50 puncte 12. Ce reprezintă interviul?

a) „o tehnică de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a informaţiilor scrise de la indivizi şi grupuri umane”;

b) „o tehnică de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane”;

c) „o tehnică de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a informaţiilor iconografice de la indivizi şi grupuri umane”.

2,50 puncte


172

13. Ce dificultate majoră poate să apară în constituirea eşantionului din rândul unor categorii de populaţie ale căror manifestări se înscriu în sfera patolgiei dreptului şi pentru care nu există statistici precise (consumatorii de droguri, prostituatele etc.)?

a) faptul că volumul eşantionului este prea mic şi nu asigură reprezentativitatea;

b) faptul că astfel de categorii de populaţie nu sunt recenzate şi nici recenzabile, ceea ce afectează reprezentativitatea eşantionului.

2,50 puncte 14. Care este regula generală care trebuie respectată de sociologul dreptului la redactarea chestionarului?

a) întrebările să fie redactate în fapt, nu în drept; b) chestionarele să cuprindă numai întrebări închise; c) chestionarele să cuprindă numai întrebări deschise.

2,50 puncte 15. De ce formă trebuie să fie întrebările „cheie” din sondajele de opinie legislativă?

a) dihotomice, să ceară ca răspunsul să fie dat prin „da” sau „nu”, „normal” sau „anormal”, „just” sau „injust” etc.;

b) deschise – să lase subiectului libertatea de a răspunde după propria sa dorinţă;

c) factuale – prin care se cer subiectului date de identificare relative la: sex, vârstă, nivel de şcolarizare, profesie etc.

2,50 puncte 16. Ce „metode” s-au afirmat în practica sondajului de opinie legislativă în cazul întrebărilor cu răspunsuri „dihotomice”, prin care cercetătorul oferă două soluţii alternative: dreptul pozitiv şi un proiect de reformă legislativă?

a) „metoda franceză” şi „metoda Nebraska”; b) „metoda franceză” şi „metoda germană”; c) „metoda Nebraska” şi „metoda italiană”.

2,50 puncte 17. Care subsistem al personalităţii respondenţilor prezintă interes pentru sociologia juridică, în virtutea faptului că este implicat preponderent în exprimarea opiniei faţă de o lege, în votarea acesteia sau încheierea unui contract?


173

a) „subsistemul bio-energetic”; b) „subsistemul instrumental”; c) „subsistemul relaţional – valoric şi de autoreglaj”.

2,50 puncte 18. Care este eroarea majoră de care trebuie să ţină seama sociologul dreptului în ceea ce priveşte analiza datelor cantitative?

a) încadrarea fenomenelor numărate în categorii juridice necorespunzătoare;

b) încadrarea fenomenelor numărate în mai multe categorii juridice;

2,50 puncte 19. Cum putem cunoaşte ce gândeşte populaţia despre un proiect de lege?

a) printr-un experiment legislativ; b) printr-o monografie juridică; c) printr-un sondaj de opinie legislativă.

2,50 puncte 20. De ce este bine să se legifereze în acord cu opinia publică?

a) pentru că aceasta este procedura impusă de lege în domeniul legiferării;

b) pentru că, legiferând astfel, legile au mai multe şanse de a fi respectate;

c) pentru că sociologia juridică impune o astfel de procedură. 2,50 puncte

21. Dacă ţinem seama de faptul că legea trebuie să exprime voinţa generală, un sondaj naţional de opinie legislativă, în raport cu alte procedee extraparlamentare de susţinere a unei legi (campanii de presă, lobby ş.a.) este:

a) mai relevant; b) mai puţin relevant; c) la fel de relevant.

2,50 puncte 22. Care dintre următoarele judecăţi de valoare, cu privire la sondajul de opinie, generează anumite reţineri ale specialiştilor în utilizarea acestuia?


174

a) sondajul de opinie legislativă are o forţă probantă mai mică decât referendumul;

b) spre deosebire de referendum, sondajul de opinie legislativă nu pune în pericol libertatea de decizie a legislatorului;

c) sondajul de opinie legislativă nu are aceeaşi autoritate ca un referendum;

d) răspunsurile la chestionarele de opinie legislativă sunt mai puţin angajante decât cele date în cadrul unui referendum;

e) sondajul de opinie legislativă nu favorizează înclinaţia populaţiei spre status quo;

f) sondajul de opinie permite evidenţierea aspiraţiilor şi aşteptărilor publicului pe categorii de cetăţeni, nu global, uniformizat ca referendumul.

7,50 puncte 23. În ce scop se aplică tehnica analizei conţinutului?

a) în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a conţinutului latent al comunicării;

b) în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a conţinutului manifest al comunicării;

c) în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a conţinutului manifest şi/sau latent al comunicării.

2,50 puncte 24. Care este, după Jean Carbonnier, principala caracteristică a unui document juridic?

a) aceea că el reprezintă un text reglementar; b) aceea că el se află într-un raport direct cu dreptul; c) aceea că el este un rezultat al aplicării dreptului.

2,50 puncte 25. Care sunt documentele juridice pe care sociologii dreptului le-au cercetat într-o mai mare măsură?

a) articolele şi studiile pe teme juridice apărute în publicaţii de specialitate;

b) hotărârile judecătoreşti publicate în culegerile clasice de jurisprudenţă sau în cele specializate;

c) lucrările de doctrină juridică. 2,50 puncte


175

26. Ce reprezintă, în esenţă, analiza sociologică a jurisprudenţei? a) o analiză clasică a jurisprudenţei, cum au realizat-o de mult

timp juriştii; b) o analiză a conţinutului desfăşurată în manieră sociologică

asupra unei categorii particulare de documente juridice: culegerile de jurisprudenţă.

2,50 puncte 27. Cum sunt numiţi factorii introduşi în experiment de cercetător?

a) variabile independente; b) variabile dependente.

2,50 puncte 28. Ce tip de experiment este acela în care situaţia experimentală este creată de cercetător?

a) experiment de laborator; b) experiment natural; c) experiment de autor.

2,50 puncte

29. Care ramură a dreptului se pretează cel mai bine la realizarea unor experimente legislative?

a) dreptul penal; b) dreptul civil; c) dreptul administrativ.

2,50 puncte 30. Ce vizează măsurarea în cadrul sociologiei?

a) determinarea calitativă a faptelor sociale; b) determinarea cantitativă a faptelor sociale; c) determinarea cantitativă şi calitativă a faptelor sociale.

2,50 puncte


Testul nr. 3


răspunsului corect la fiecare dintre întrebările de mai jos;


176

– nota maximă (calculată în baza punctajului realizat) poate fi obţinută numai prin marcarea răspunsurilor corecte la toate întrebările cuprinse în test. 1. Care sunt, după criteriul temporal, tipurile de metode de cercetare a fenomenelor sociale?

a) metode transversale, metode longitudinale; b) metode iniţiale, metode finale; c) metode de scurtă durată, metode de durată medie, metode

de lungă durată. 2,50 puncte

2. Ce fel de metodă este biografia socială provocată?

a) experimentală; b) cvasiexperimentală; c) de observaţie.

2,50 puncte 3. Cum pot fi transformate conceptele cu care lucrăm în instrumente utile de lucru?

a) prin precizarea dimensiunilor, indicilor şi a indicatorilor fenomenului social pe care-l definesc (prin traducerea acestora în „evenimente observabile”);

b) prin formularea unei definiţii nominale clare a fenomenului cercetat;

c) prin delimitarea lor de alte concepte cu sens asemănător. 2,50 puncte

4. De ce se impune utilizarea concomitentă a mai multor metode şi tehnici într-o cercetare?

a) pentru a studia un eşantion reprezentativ; b) pentru a surprinde influenţa variabilelor independente; c) pentru a surprinde obiectul cercetării în integralitatea sa.

2,50 puncte 5. În care dintre următoarele domenii ale vieţii sociale a dreptului, sociologia juridică a desfăşurat, cu predilecţie, cercetări empirice?

a) trecerea de la statut la contract; b) elaborarea normelor juridice; c) procesul de raţionalizare a dreptului;


177

d) aplicarea normelor de drept; e) administrarea justiţiei, statutul şi rolul judecătorilor; f) manifestările de nondrept; g) socialitatea dreptului; h) exercitarea profesiei de avocat şi deontologia specifică acesteia.

10 puncte 6. Care sunt cele două tipuri de anchetă, după instrumentul pe baza căruia se desfăşoară şi după modul lor de derulare?

a) anchete pe bază de chestionar cu aplicare colectivă şi anchete pe bază de chestionar cu aplicare individuală;

b) anchete pe bază de chestionar şi anchete prin interviu; c) anchete pe bază de foaie de observaţie şi anchete pe bază de

chestionar. 2,50 puncte

7. Sondajul de opinie este o formă a:

a) sondajului electoral; b) anchetei sociologice; c) metodei panel.

2,50 puncte 8. Care este instrumentul de cercetare utilizat în tehnica interviului?

a) convorbirea; b) ghidul de interviu; c) interviul extensiv.

2,50 puncte

9. De unde provine principala dificultate pe care o întâmpină socio-logia juridică în redactarea şi aplicarea chestionarului?

a) din lipsa de cooperare a subiecţilor; b) din faptul că trebuie să discute despre drept cu persoane

neiniţiate în acest domeniu; c) din lipsa de sinceritate a subiecţilor.

2,50 puncte 10. În ce constă „metoda franceză” utilizată în practica sondajelor de opinie legislativă în cazul întrebărilor cu răspunsuri dihotomice, prin care cercetătorul oferă două soluţii alternative: dreptul pozitiv şi un proiect de reformă legislativă?


178

a) în prezentarea „seacă”, „goală-goluţă” a celor două soluţii legislative;

b) în prezentarea de argumente pentru fiecare dintre cele două soluţii legislative.

2,50 puncte 11. Ce atestă practica sondajelor de opinie cu privire la prejudecata juriştilor potrivit căreia întrebările relative la secretul vieţii de familie sau al afacerilor ar provoca din partea celor anchetaţi fie reacţii de cenzurare a răspunsurilor sau de apărare a ego-ului, fie reacţii de bravadă?

a) că acestora le repugnă să vorbească despre astfel de subiecte; b) că celor mai mulţi subiecţi anchetaţi, odată ce au acceptat

convorbirea, nu le repugnă să vorbească despre subiectele cu caracter personal (de genul mariajului, divorţului, copiilor adoptaţi etc.), deşi o fac cu mai multă dificultate.

2,50 puncte 12. Spre deosebire de referendum, sondajul de opinie legislativă:

a) pune în pericol libertatea de decizie a legislatorului; b) nu pune în pericol libertatea de decizie a legislatorului.

2,50 puncte 13. Care este avantajul sondajului de opinie legislativă faţă de referendum în ceea ce priveşte modul de evidenţiere a aspiraţiilor şi aşteptărilor cetăţenilor în raport cu legea supusă atenţiei publice?

a) permite evidenţierea aspiraţiilor şi aşteptărilor publicului pe categorii de cetăţeni;

b) permite evidenţierea aspiraţiilor şi aşteptărilor publicului într-o manieră globală, uniformizată.

2,50 puncte 14. Care dintre următoarele cercetări sociologice empirice s-a consti-tuit într-un model de anchetă prelegislativă prin sondaj?

a) cercetarea desfăşurată în Anglia, în perioada 1965-1970, asupra pedepsei cu moartea;

b) cercetarea desfăşurată timp de cinci ani (începând din 1975), în Franţa, în legătură cu represiunea avortului;

c) ancheta prin sondaj care s-a desfăşurat în Franţa, pe tema divorţului, şi care a precedat legea franceză din 1975 în această materie.

2,50 puncte


179

15. Care sunt activităţile pe care le cuprinde, ca etapă a cercetării, analiza de conţinut propriu-zisă?

a) stabilirea grilei de categorii, determinarea unităţilor de analiză, determinarea unităţilor de înregistrare şi redactarea raportului de cercetare;

b) stabilirea grilei de categorii, determinarea unităţilor de analiză, codificarea categoriilor şi a unităţilor de înregistrare şi aplicarea procedeelor de analiză selecţionate;

c) stabilirea grilei de categorii, determinarea unităţilor de analiză, codificarea categoriilor şi a unităţilor de înregistrare şi redactarea raportului de cercetare.

2,50 puncte 16. Cercetarea documentelor juridice şi a celor nonjuridice este:

a) o cale directă, principală de cunoaştere a dreptului; b) o cale indirectă, complementară de cunoaştere a dreptului; c) atât o cale directă de cunoaştere a dreptului, cât şi una

indirectă. 2,50 puncte

17. Care sunt cele mai importante documente juridice scrise?

a) textele legislative sau reglementare şi colecţiile de juris-prudenţă;

b) testamentele şi actele notariale; c) lucrările de doctrină juridică şi statisticile judiciare.

2,50 puncte 18. Ce poate cunoaşte, în principal, sociologul dreptului prin cercetarea colecţiilor de jurisprudenţă?

a) constituţionalitatea legilor; b) modul în care se aplică regula de drept; c) fenomene care ţin de latura nonpatologică a dreptului.

2,50 puncte 19. Care este metoda/tehnica de cercetare adecvată investigaţiei sociologice a hotărârilor judecătoreşti?

a) tehnica analizei sociologice de jurisprudenţă; b) monografia juridică; c) experimentul judiciar.

2,50 puncte


180

20. La ce poate ajuta analiza sociologică a jurisprudenţei? a) la o mai bună cunoaştere a dreptului pozitiv; b) la o mai bună cunoaştere a dreptului ca fenomen social; c) la o mai bună cunoaştere a laturii nonpatologice a dreptului.

2,50 puncte 21. Ce fel de decizie judecătorească trebuie să identifice şi să analizeze sociologul dreptului în cazul în care cercetează un singur astfel de document juridic?

a) „o decizie a celei mai înalte instanţe de judecată”; b) „prima hotărâre pronunţată în cauza respectivă”; c) „o decizie sociologic expresivă”.

2,50 puncte 22. Ce este experimentul psihosociologic?

a) o metodă de cercetare indirectă a realităţii sociale; b) o observaţie provocată şi riguros controlată; c) o metodă de prelucrare a informaţiilor colectate.

2,50 puncte

23. Pentru ce pune legiuitorul în vigoare, de probă, o lege? a) pentru a vedea cum se aplică şi ce efecte are; b) pentru a respecta dispoziţiile constituţionale referitoare la

adoptarea legilor şi a hotărârilor; c) pentru a legifera în acord cu opinia publică.

2,50 puncte 24. Cum trebuie să fie, în opinia magistratului francez Dupaty, o bună legislaţie?

a) „morală”; b) „justă”; c) „ca o bună fizică; ea trebuie să fie experimentală”.

2,50 puncte 25. Care ramură a dreptului se pretează cel mai bine la realizarea unor experimente legislative?


2,50 puncte


181

26. Care sunt cele mai răspândite modalităţi de măsurare unidimen-sională în sociologie?

a) metoda sociometrică; b) tehnicile de scalare; c) calculul probabilităţilor.

2,50 puncte 27. Ce tip de scală este cea prezentată în figura de mai jos? -2 -1 0 +1 +2

a) scală grafică; b) scală itemizată; c) scală compusă.

2,50 puncte

28. Care dintre fenomenele juridice de mai jos pot fi cercetate cu ajutorul tehnicii scalării?

a) elaborarea normelor de drept; b) aplicarea normelor de drept; c) atitudinea cetăţenilor faţă de lege; d) atitudinea cetăţenilor faţă de justiţie; e) celeritatea justiţiei; f) atitudinea cetăţenilor faţă de delincvenţă; g) opinia publicului cu privire la anumite fenomene care se

petrec în viaţa dreptului; h) dinamica procesului legislativ.

10 puncte 29. Câţi itemi are scala elaborată de E.A. Rundquist şi R.F. Sletto pentru măsurarea atitudinii tinerilor delincvenţi faţă de justiţie?

a) 8 itemi; b) 162 de itemi; c) 22 de itemi.

2,50 puncte 30. Care dintre scorurile obţinute de respondenţi la ansamblul itemilor scalei elaborate de E.A. Rundquist şi R.F. Sletto pentru măsurarea


182

atitudinii tinerilor delincvenţi faţă de justiţie indică o atitudine pozitivă a acestora faţă de această instituţie?

a) scorurile mici; b) scorurile mari.

2,50 puncte





1. Ce înţelegem prin metodă?

a) un procedeu de cercetare; b) un instrument de cercetare; c) o modalitate generală (sistematică) de cercetare, de cunoaş-

tere şi de transformare a realităţii. 2,50 puncte

2. Care sunt, după scopul lor, tipurile de cercetări socioumane?

a) cercetări experimentale şi cercetări neexperimentale; b) cercetări de culegere a datelor şi cercetări de interpretare a

datelor; c) cercetări fundamentale şi cercetări aplicative.

2,50 puncte 3. Care sunt, după criteriul temporal, tipurile de metode de cercetare a fenomenelor sociale?

a) metode transversale, metode longitudinale; b) metode iniţiale, metode finale; c) metode de scurtă durată, metode de durată medie, metode

de lungă durată. 2,50 puncte


183

4. Ce fel de metodă este biografia socială provocată? a) experimentală; b) cvasiexperimentală; c) de observaţie.

2,50 puncte 5. Care sunt fazele cercetării sociologice empirice?

a) 1. pregătirea cercetării; 2. cercetarea propriu-zisă (de teren); 3. întocmirea raportului de cercetare;

b) 1. pregătirea cercetării; 2. cercetarea propriu-zisă (de teren); 3. prelucrarea, analiza, interpretarea şi valorificarea rezultatelor cercetării;

c) 1. pregătirea instrumentelor de cercetare; 2. aplicarea instru-mentelor de cercetare; 3. prelucrarea datelor şi informaţiilor recoltate.

2,50 puncte 6. Cum pot fi transformate conceptele cu care lucrăm în instrumente utile de lucru?

a) prin precizarea dimensiunilor, indicilor şi a indicatorilor fenomenului social pe care-l definesc (prin traducerea acestora în „evenimente observabile”;

b) prin formularea unei definiţii nominale clare a fenomenului cercetat;

c) prin delimitarea lor de alte concepte cu sens asemănător. 2,50 puncte

7. Care este calitatea fundamentală a unui eşantion?

a) volumul cât mai mare; b) reprezentativitatea; c) volumul cât mai mic.

2,50 puncte 8. De ce se impune utilizarea concomitentă a mai multor metode şi tehnici într-o cercetare?

a) pentru a studia un eşantion reprezentativ; b) pentru a surprinde influenţa variabilelor independente; c) pentru a surprinde obiectul cercetării în integralitatea sa.

2,50 puncte

9. Care este populaţia asupra căreia se poate realiza cercetarea pilot? a) eşantionul stabilit pentru cercetare;


184

b) întreaga populaţie din care a fost extras eşantionul; c) fie un lot de subiecţi similari, fie o parte a populaţiei supuse

investigaţiei. 2,50 puncte

10. Care este regula fundamentală stabilită de Émile Durkheim pentru cercetarea faptelor sociale?

a) „a trata faptele sociale ca lucruri”; b) „a trata faptele sociale ca fenomene psihologice”; c) „a trata faptele sociale ca fenomene sociale”.

2,50 puncte 11. Care dintre cerinţele metodologice de mai jos trebuie respectate în desfăşurarea cercetărilor sociologice empirice?

a) regula obiectivităţii datelor, informaţiilor şi concluziilor cercetării;

b) regula priorităţii faptelor în faţa atitudinilor, opiniilor etc.; c) tratarea statistică a fenomenului cercetat; d) regula unităţii şi complementarităţii metodelor utilizate în

cercetarea fenomenului respectiv; e) abordarea sociometrică a fenomenului studiat şi a persoa-

nelor cuprinse în eşantion; f) abordarea sistemică a fenomenului cercetat; g) abordarea multi– şi interdisciplinară a „obiectului” cercetării; h) regula priorităţii opiniilor şi atitudinilor în faţa faptelor

sociale; i) abordarea exogenă a fenomenului studiat.

12,50 puncte 12. Ce reprezintă, în concepţia lui Jean Carbonnier, metodele de cerce-tare ale sociologiei juridice?



2,50 puncte

13. Care sunt instrumentele de lucru ale anchetei sociologice? a) planul de anchetă, fişa de înregistrare şi ghidul de interviu; b) planul de anchetă, ghidul de interviu şi scalele de evaluare;


185

c) planul de anchetă, chestionarul sociologic şi ghidul de interviu. 2,50 puncte

14. În ce constă, în esenţă, chestionarul sociologic utilizat ca instrument de cercetare?

a) într-un ansamblu de întrebări şi/sau imagini grafice tipărite, ordonate logic;

b) într-un ansamblu de întrebări şi/sau imagini grafice tipărite, ordonate psihologic;

c) într-un ansamblu de întrebări şi/sau imagini grafice tipărite, ordonate logic şi psihologic.

2,50 puncte 15. Ce reprezintă interviul?

a) „o tehnică de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a infor-maţiilor scrise de la indivizi şi grupuri umane”;

b) „o tehnică de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a infor-maţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane”;

c) „o tehnică de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a infor-maţiilor iconografice de la indivizi şi grupuri umane”.

2,50 puncte 16. În funcţie de tema, obiectivele şi volumul populaţiei cercetate, o anchetă socio-juridică poate viza:

a) fie ansamblul populaţiei adulte a naţiunii (şi în acest scop va fi utilizat un eşantion naţional), fie persoanele care se încadrează într-o anumită categorie de populaţie care prezintă interes pentru cercetare;

b) fie un grup experimental, fie un grup de control (martor). 2,50 puncte

17. Din punctul de vedere al pregătirii juridice a respondenţilor, în rândul căror categorii de populaţie se poate desfăşura o anchetă socio-juridică?

a) fie în rândul tehnicienilor dreptului, fie în rândul nonteh-nicienilor;

b) fie în rândul populaţiei adulte a naţiunii, fie în rândul minorilor; c) fie pe ansamblul populaţiei adulte a naţiunii, fie pe un

eşantion. 2,50 puncte


186

18. De unde provine principala dificultate pe care o întâmpină sociologia juridică în redactarea şi aplicarea chestionarului?

a) din lipsa de cooperare a subiecţilor; b) din faptul că trebuie să discute despre drept cu persoane

neiniţiate în acest domeniu; c) din lipsa de sinceritate a subiecţilor.

2,50 puncte 19. În ce constă „metoda Nebraska” utilizată în practica sondajelor de opinie legislativă în cazul întrebărilor cu răspunsuri dihotomice, prin care cercetătorul oferă două soluţii alternative: dreptul pozitiv şi un proiect de reformă legislativă?



2,50 puncte 20. Care sunt principalele cauze care pot genera erori de încadrare a fenomenelor de drept numărate în categoriile juridice legal definite?

a) minciunile debitate de unii respondenţi; b) slaba cunoaştere a categoriilor juridice definite legal; c) atitudinea refractară a unor subiecţi anchetaţi; d) încadrarea unor fenomene de drept în anumite categorii

juridice pe baza etichetei pe care acestea o poartă în limbajul comun şi nu pe baza definiţiilor legale ale acestora;

e) schimbările legislative sau ale jurisprudenţei; f) lipsa de reprezentativitate a eşantionului.

7,50 puncte

21. Cum putem cunoaşte ce gândeşte populaţia despre un proiect de lege? a) printr-un experiment legislativ; b) printr-o monografie juridică; c) printr-un sondaj de opinie legislativă.

2,50 puncte 22. Care sunt documentele juridice pe care sociologii dreptului le-au cercetat într-o mai mare măsură?

a) articolele şi studiile pe teme juridice apărute în publicaţii de specialitate;


187

b) hotărârile judecătoreşti publicate în culegerile clasice de jurisprudenţă sau în cele specializate;

c) lucrările de doctrină juridică. 2,50 puncte

23. Prin ce metodă/tehnică pot fi cercetate documentele nonjuridice de genul mărturiilor etnografice şi/sau istorice, scrierilor literare, legen-delor, miturilor, povestirilor, documentelor personale etc.?

a) prin tehnica analizei conţinutului; b) prin metoda anchetei socio-juridice; c) prin tehnica scalării.

2,50 puncte 24. Care dintre afirmaţiile de mai jos se referă la dezavantajele utilizării analizei sociologice a jurisprudenţei în cercetarea fenomenelor juridice din domeniul patologiei dreptului?

a) este o tehnică secundară, care cercetează documente, nu fapte; b) aduce în câmpul cercetării sociologice justiţiabili pe care

alte metode, tehnici sau procedee de investigaţie ale sociologiei dreptului nu-i pot contacta;

c) permite cercetătorului să investigheze atât fenomene ce ţin de patologia actuală a dreptului, cât şi fenomene ce aparţin unei patologii trecute;

d) jurisprudenţa oferă „o imagine infidelă şi trunchiată” a realităţii juridice;

e) surprinde mai bine contextul social al fenomenului cercetat; f) hotărârile judecătoreşti cercetate prin această tehnică vizează

numai o mică parte a vieţii dreptului: latura patologică a acesteia; g) caracterul incomplet al culegerilor de jurisprudenţă; h) culegerile de practică judecătorească sunt realizate în scopuri

juridice şi, în consecinţă, de multe ori, ele pot fi sărace în informaţii ce prezintă interes pentru sociologia dreptului.

12,5 puncte 25. Cum se prezintă itemii scalei elaborate de E.A. Rundquist şi R.F. Sletto pentru măsurarea atitudinii tinerilor delincvenţi faţă de justiţie?

a) sub forma unor judecăţi de valoare asupra justiţiei; b) sub forma unor întrebări relative la modul în care sunt

elaborate legile;


188

c) sub forma unor studii de caz reprezentative pentru modul în care se administrează justiţia în rândul minorilor delincvenţi.

2,50 puncte 26. Care dintre ramurile dreptului se pretează cel mai bine la reali-zarea experimentelor legislative?


2,50 puncte Total: 90 de puncte + 10 puncte din oficiu = 100 de puncte

Testul nr. 5



obţinută numai prin marcarea răspunsurilor corecte la toate întrebările cuprinse în test. 1. Ce înţelegem, sub aspect etimologic, prin metodologie?

a) „ştiinţa metodelor”; b) „ştiinţa sociologică” c) „ştiinţa managementului cercetărilor empirice”.

2,50 puncte 2. Care sunt principalele componente ale metodologiei cercetării sociologice?

a) enunţurile teoretice fundamentale, metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice;

b) enunţurile teoretice fundamentale, metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice, tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor şi informaţiilor empirice, procedeele de analiză, interpretare şi construcţie sau reconstrucţie teoretică.

2,50 puncte


189

3. Care sunt, după locul ocupat în procesul investigaţiei empirice, principalele categorii de metode?

a) metode fundamentale şi metode nefundamentale; b) metode de culegere a informaţiilor, metode de prelucrare a

informaţiilor, metode de interpretare a datelor cercetării; c) metode de proiectare a investigaţiei, metode de desfăşurare

a investigaţiei, metode de finalizare a investigaţiei. 2,50 puncte

4. Ce fel de metodă de cercetare este ancheta?

a) transversală; b) longitudinală.

2,50 puncte 5. Cum trebuie să fie tema cercetării?

a) importantă, actuală, realizabilă; b) interesantă, inedită, realizabilă; c) importantă, inedită, realizabilă.

2,50 puncte 6. Ce este o ipoteză?

a) un enunţ constatativ cert despre relaţia dintre două sau mai multe variabile;

b) un enunţ conjectural despre relaţia dintre două sau mai multe variabile.

2,50 puncte 7. Care sunt principalele elemente de care trebuie să ţinem seama în alegerea metodelor şi tehnicilor pe care le vom utiliza într-o cercetare?

a) tema cercetării, obiectivele cercetării, realitatea socială investigată şi populaţia cercetată;

b) tema cercetării, obiectivele cercetării şi eşantionul; c) tema cercetării, obiectivele cercetării, realitatea socială

investigată şi instrumentele de cercetare. 2,50 puncte

8. Ce reprezintă, în concepţia lui Jean Carbonnier, metodele de cercetare ale sociologiei juridice?



190


2,50 puncte 9. Care sunt, după Jean Carbonnier, cele două principii fundamentale care trebuie să stea la baza cercetării sociologice a fenomenelor juridice?

a) regula obiectivităţii şi materialitatea fenomenelor; b) regula obiectivităţii şi imparţialitatea cercetătorului; c) regula obiectivităţii şi abordarea istorico-comparativă.

2,50 puncte 10. Ce temă a avut ancheta socio-juridică desfăşurată la începutul deceniului opt de Institutul de Cercetări Juridice în judeţul Covasna?

a) administrarea justiţiei penale; b) cunoaşterea legii de către cetăţeni; c) cauzele sociale ale divorţului.

2,50 puncte 11. Care este, după Claude Javeau, obiectul anchetei sociologice?

a) datele factuale, opiniile, atitudinile şi motivaţiile oamenilor; b) aptitudinile, temperamentul şi caracterul oamenilor; c) inteligenţa, aptitudinile şi trăsăturile de personalitate ale

indivizilor. 2,50 puncte

12. Care sunt instrumentele de lucru ale anchetei sociologice?

a) planul de anchetă, fişa de înregistrare şi ghidul de interviu; b) planul de anchetă, ghidul de interviu şi scalele de evaluare; c) planul de anchetă, chestionarul sociologic şi ghidul de interviu.

2,50 puncte 13. Ce tipuri de întrebări pot cuprinde chestionarele?

a) fie închise (precodificate), fie deschise (libere sau post-codificate), fie de ambele tipuri

b) fie închise (precodificate), fie deschise (libere sau post-codificate), fie de control;

c) fie închise (precodificate), fie deschise (libere sau post-codificate), fie de opinie.

2,50 puncte


191

14. Ce reprezintă sondajul de opinie? a) o „metodă de cunoaştere a opiniei publice pe baza chestio-

narului şi a eşantionării”; b) o „metodă de cunoaştere a opiniei publice pe baza chestio-

narului şi a grupurilor experimentale”; c) o „metodă de cunoaştere a opiniei publice pe baza chestio-

narului şi a grupurilor martor”. 2,50 puncte

15. În funcţie de tema, obiectivele şi volumul populaţiei cercetate, o anchetă socio-juridică poate viza:

a) fie ansamblul populaţiei adulte a naţiunii (şi în acest scop va fi utilizat un eşantion naţional), fie persoanele care se încadrează într-o anumită categorie de populaţie;

b) fie un grup experimental, fie un grup de control (martor). 2,50 puncte

16. Ce dificultate majoră poate să apară în constituirea eşantionului din rândul unor categorii de populaţie ale căror manifestări se înscriu în sfera patolgiei dreptului şi pentru care nu există statistici precise (consumatorii de droguri, prostituatele etc.)?

a) faptul că volumul eşantionului este prea mic şi nu asigură reprezentativitatea;

b) faptul că astfel de categorii de populaţie nu sunt recenzate şi nici recenzabile, ceea ce afectează reprezentativitatea eşantionului.

2,50 puncte 17. Alegeţi două dintre capcanele care grevează utilizarea întrebărilor de opinie:

a) tendinţa subiectului anchetat de a da răspunsuri privitoare la neajunsurile vieţii sale (salariu mic, lipsa locuinţei, viaţă scumpă etc.);

b) tendinţa subiectului anchetat de a da răspunsurile conform regulii legale, de a manifesta conformism juridic, în loc de a formula propria sa judecată de valoare, propria sa opinie;

c) tendinţa subiectului anchetat de a formula opinii şocante; d) tendinţa unor respondenţi de a formula opinii speculative,

în totală contradicţie cu conduitele lor efective. 5 puncte


192

18. Care este regula generală care trebuie respectată de sociologul dreptului la redactarea chestionarului?

a) întrebările să fie redactate în fapt, nu în drept; b) chestionarele să cuprindă numai întrebări închise; c) chestionarele să cuprindă numai întrebări deschise.

2,50 puncte 19. De ce formă trebuie să fie întrebările „cheie” din sondajele de opinie legislativă?

a) dihotomice, să ceară ca răspunsul să fie dat prin „da” sau „nu”, „normal” sau „anormal”, „just” sau „injust” etc.;

b) deschise – să lase subiectului libertatea de a răspunde după propria sa dorinţă;

c) factuale – prin care se cer subiectului date de identificare relative la: sex, vârstă, nivel de şcolarizare, profesie etc.

2,50 puncte 20. În ce constă „metoda franceză” utilizată în practica sondajelor de opinie legislativă în cazul întrebărilor cu răspunsuri dihotomice, prin care cercetătorul oferă două soluţii alternative: dreptul pozitiv şi un proiect de reformă legislativă?



2,50 puncte 21. De ce se recurge, după Jean Carbonnier, la sondajul de opinie legislativă?

a) deoarece „este de dorit a se legifera în acord cu opinia publică”; b) deoarece „este o metodă de cercetare foarte bine pusă la punct”; c) deoarece „este o metodă de cercetare accesibilă pentru jurişti”.

2,50 puncte

22. De ce este bine să se legifereze în acord cu opinia publică? a) pentru că aceasta este procedura impusă de lege în

domeniul legiferării; b) pentru că, legiferând astfel, legile au mai multe şanse de a fi

respectate;


193

c) pentru că sociologia juridică impune o astfel de procedură. 2,50 puncte

23. Care este avantajul sondajului de opinie legislativă faţă de referendum în ceea ce priveşte modul de evidenţiere a aspiraţiilor şi aşteptărilor cetăţenilor în raport cu legea supusă atenţiei publice?

a) permite evidenţierea aspiraţiilor şi aşteptărilor publicului pe categorii de cetăţeni;

b) permite evidenţierea aspiraţiilor şi aşteptărilor publicului într-o manieră globală, uniformizată.

2,50 puncte 24. Care dintre următoarele cercetări sociologice empirice s-a constituit într-un model de anchetă prelegislativă prin sondaj?

a) cercetarea desfăşurată în Anglia, în perioada 1965-1970, asupra pedepsei cu moartea;

b) cercetarea desfăşurată timp de cinci ani (începând din 1975), în Franţa, în legătură cu represiunea avortului;

c) ancheta prin sondaj care s-a desfăşurat în Franţa, pe tema divorţului, şi care a precedat legea franceză din 1975 în această materie.

2,50 puncte 25. Care dintre cerinţele metodologice de mai jos trebuie respectate de sociologul dreptului în investigarea documentelor juridice?

a) să privească documentele „cu ochii unui sociolog al dreptului, şi nu ai unui jurist dogmatic”;

b) să privească documentele din unghiul de vedere al ştiinţei dreptului;

c) să privească documentul juridic „ca un document”, „ca un ansamblu de semne, şi nicidecum ca pe un echivalent al realităţii pe care acesta tinde să o exprime”;

d) să privească documentul din perspectiva tehnicii legislative. 5 puncte

26. Care dintre sarcinile de mai jos trebuie să le îndeplinească socio-logul dreptului în cercetarea documentelor nonjuridice?

a) să le aducă la forma documentelor juridice; b) să cerceteze numai documentele nonjuridice scrise;


194

c) trebuie să „distileze” juridicul, să-l separe de socialul nonju-ridic şi de fenomenele individuale cotidiene;

d) să ordoneze informaţiile colectate sub forma unor serii, pentru ca, în final, printr-o abordare istorico-comparativă, să dea acestora o semnificaţie cu valoare sociologico-juridică.

5 puncte 27. La ce poate ajuta analiza sociologică a jurisprudenţei? a) la o mai bună cunoaştere a dreptului pozitiv; b) la o mai bună cunoaştere a dreptului ca fenomen social; c) la o mai bună cunoaştere a laturii nonpatologice a dreptului.

2,50 puncte 28. Care dintre afirmaţiile de mai jos pun în evidenţă avantajele utilizării analizei sociologice a jurisprudenţei în cercetarea fenome-nelor din domeniul patologiei dreptului?

a) surprinde ansamblul vieţii juridice; b) este o tehnică ce oferă posibilitatea observării directe a

fenomenelor juridice cercetate; c) surprinde mult mai bine decât ancheta pe bază de interviu

multitudinea fenomenelor de natură psihosociologică în contextul cărora a apărut şi s-a dezvoltat raportul conflictual dintre cele două părţi;

d) aduce în câmpul cercetării sociologice justiţiabili pe care alte metode, tehnici sau procedee de investigaţie ale sociologiei dreptului nu-i pot contacta;

e) permite cercetătorului să investigheze atât fenomene ce ţin de patologia actuală a dreptului, cât şi fenomene ce aparţin unei patologii trecute.

7,50 puncte 29. Pentru ce pune legiuitorul în vigoare, de probă, o lege?

a) pentru a vedea cum se aplică şi ce efecte are; b) pentru a respecta dispoziţiile constituţionale referitoare la

adoptarea legilor şi a hotărârilor; c) pentru a legifera în acord cu opinia publică.

2,50 puncte 30. Care sunt cele mai răspândite modalităţi de măsurare unidimen-sională în sociologie?

a) metoda sociometrică;


195

b) tehnicile de scalare; c) calculul probabilităţilor.

2,50 puncte 31. Câte grade de intensitate a răspunsurilor are scala elaborată de E.A. Rundquist şi R.F. Sletto pentru măsurarea atitudinii tinerilor delincvenţi faţă de justiţie şi care sunt acestea?

a) trei (de acord, în dezacord, fără opinie); b) cinci (complet de acord, de acord, nedecis, în dezacord,

complet în dezacord). 2,50 puncte


BAREME DE CORECTARE ŞI NOTARE

– Partea a II-a –

Testul nr. 1

1. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 2. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 3. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 4. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 5. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 6. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 7. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 8. 10,00 puncte pentru răspunsurile: „b”; „c”; „d” şi „e” (respectiv

câte 2,50 puncte pentru fiecare dintre acestea). 9. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”.

10. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 11. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 12. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 13. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 14. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 15. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 16. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 17. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 18. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 19. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”.


196

20. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 21. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 22. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 23. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 24. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 25. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 26. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 27. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 28. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 29. 10,00 puncte pentru răspunsurile: „b”; „c”; „e” şi „g” (respectiv

câte 2,50 puncte pentru fiecare dintre acestea). 30. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”.


Testul nr. 2

1. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 2. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 3. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 4. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 5. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 6. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 7. 12,50 puncte pentru răspunsurile: „a”; „b”; „d”; „f” şi „g”

(respectiv câte 2,50 puncte pentru fiecare dintre acestea). 8. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 9. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”.

10. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 11. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 12. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 13. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 14. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 15. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 16. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 17. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 18. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 19. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 20. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”.


197

21. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 22. 7,50 puncte pentru răspunsurile: „a”; „c” şi „d” (respectiv câte 2,50

puncte pentru fiecare dintre acestea). 23. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 24. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 25. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 26. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 27. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 28. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 29. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 30. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”.


Testul nr. 3

1. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 2. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 3. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 4. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 5. 10,00 puncte pentru răspunsurile: „b”; „d”; „e” şi „h” (respectiv

câte 2,50 puncte pentru fiecare dintre acestea). 6. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 7. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 8. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 9. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”.

10. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 11. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 12. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 13. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 14. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 15. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 16. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 17. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 18. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 19. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 20. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 21. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”.


198

22. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 23. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 24. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 25. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 26. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 27. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 28. 10,00 puncte pentru răspunsurile: „c”; „d”; „f” şi „g” (respectiv câte

2,50 puncte pentru fiecare dintre acestea). 29. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 30. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”.


Testul nr. 4

1. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 2. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 3. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 4. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 5. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 6. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 7. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 8. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 9. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”.

10. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 11. 12,50 puncte pentru răspunsurile: „a”; „b”; „d”; „f” şi „g” (res-

pectiv câte 2,50 puncte pentru fiecare dintre acestea). 12. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 13. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 14. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 15. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 16. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 17. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 18. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 19. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 20. 7,50 puncte pentru răspunsurile: „b”; „d” şi „e” (respectiv câte 2,50

puncte pentru fiecare dintre acestea). 21. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 22. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”.


199

23. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 24. 12,50 puncte pentru răspunsurile: „a”; „d”; „f”; „g” şi „h”

(respectiv câte 2,50 puncte pentru fiecare dintre acestea). 25. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 26. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”.


Testul nr. 5

1. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 2. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 3. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 4. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 5. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 6. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 7. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 8. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 9. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”.

10. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 11. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 12. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 13. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 14. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 15. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 16. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 17. 5,00 puncte pentru răspunsurile: „b” şi „d” (respectiv câte 2,50

puncte pentru fiecare dintre acestea). 18. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 19. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 20. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 21. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 22. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 23. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 24. 2,50 puncte pentru răspunsul „c”. 25. 5,00 puncte pentru răspunsurile: „a” şi „c” (respectiv câte 2,50

puncte pentru fiecare dintre acestea). 26. 5,00 puncte pentru răspunsurile: „c” şi „d” (respectiv câte 2,50

puncte pentru fiecare dintre acestea).


200

27. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 28. 7,50 puncte pentru răspunsurile: „c”; „d” şi „e” (respectiv câte

2,50 puncte pentru fiecare dintre acestea). 29. 2,50 puncte pentru răspunsul „a”. 30. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”. 31. 2,50 puncte pentru răspunsul „b”.



Documents

sociologie juridica ion vladut