65
Ioan ZANC Sociologie juridică Suport de curs 2012

D1107 Sociologie juridica

Embed Size (px)

DESCRIPTION

s juridica

Citation preview

Page 1: D1107 Sociologie  juridica

Ioan ZANC

Sociologie juridică

Suport de curs

2012

Page 2: D1107 Sociologie  juridica
Page 3: D1107 Sociologie  juridica

CUPRINS

Capitol – Titlul Pagina

Introducere ................................................................................................... 5

Capitolul 1 - Obiectul şi problematica sociologiei ..................................... 7

Obiectivele Capitolului 1 ............................................................................... 7

1.1. Apariţia şi dezvoltarea sociologiei .......................................................... 7

1.2. Sociologia generală şi sociologiile de ramură ...................................... 11

1.3. Deosebiri între cunoaşterea sociologică şi cunoaşterea comună .......... 12

Bibliografia Capitolului 1 ............................................................................ 13

Capitolul 2 - Sociologia juridică ............................................................... 14

Obiectivele Capitolului 2 ............................................................................. 14

2.1. Constituirea sociologiei juridice ........................................................... 14

2.2. Rolul şi funcţiile dreptului în cadrul sistemului social ......................... 16

2.3. Precursori ai sociologiei juridice .......................................................... 18

2.4. Fondatori ai sociologiei juridice ........................................................... 21

2.5. Contribuţii recente la dezvoltarea sociologiei juridice ......................... 22

Bibliografia Capitolului 2 ............................................................................ 25

Capitolul 3 - Ordine socială şi ordine juridică ....................................... 26

Obiectivele Capitolului 3 ............................................................................. 26

3.1. Norme sociale şi norme juridice ........................................................... 26

3.2. Ordine socială şi sancţiuni .................................................................... 27

3.3. Ordine socială şi control social ............................................................. 28

3.4. Forme şi mijloace de control social ...................................................... 29

Bibliografia Capitolului 3 ............................................................................ 31

Capitolul 4 - Drept şi schimbare socială .................................................. 32

Obiectivele Capitolului 4 ............................................................................. 32

4.1. Drept şi schimbare socială .................................................................... 32

4.2.Drept şi socializare. Socializare juridică ................................................ 33

4.3.Forme de socializare .............................................................................. 34

4.4.Agenţi de socializare .............................................................................. 36

Bibliografia Capitolului 4 ............................................................................ 37

Page 4: D1107 Sociologie  juridica

Capitolul 5 - Conformitate şi devianţă .................................................... 38

Obiectivele Capitolului 5 ............................................................................ 38

5.1. Comportament de conformitate ............................................................ 39

5.2. Comportament deviant ......................................................................... 40

5.3. Formele devianţei ................................................................................. 40

5.4. Devianţă şi delincvenţă ........................................................................ 43

5.5. Reacţia socială faţă de delincvenţă....................................................... 44

5.6. Combaterea şi diminuarea delincvenţei ............................................... 44

Bibliografia Capitolului 5 ............................................................................ 45

Capitolul 6 - Violenţa: dimensiuni şi forme de manifestare .................. 46

Obiectivele Capitolului 6 ............................................................................ 46

6.1.Definirea violenţei ................................................................................. 46

6.2.Tipologia violenţei ................................................................................ 47

6.3. Factori ai violenţei-un model ecologic ................................................. 49

6.4. Prevenirea violenţei .............................................................................. 50

6.5.Violenţa la locul de muncă ................................................................... 50

Bibliografia Capitolului 6 ............................................................................ 53

Capitolul 7 - Teorii cu privire la devianţă şi criminalitate .................... 54

Obiectivele Capitolului 7 ............................................................................ 54

7.1.Teorii biologice ..................................................................................... 55

7.2. Teorii psihologice ................................................................................. 56

7.3. Teorii sociologice ................................................................................. 57

7.3.1.Teoria anomiei ...................................................................... 57

7.3.2.Teoria etichetării ................................................................... 59

Bibliografia Capitolului 7 ............................................................................ 61

Bibliografie ................................................................................................. 62

Răspunsuri la testele de autoevaluare ..................................................... 63

Page 5: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

5

INTRODUCERE

Cursul de Sociologi juridică se adresează studenţilor din anul I ai Facultăţii de

drept şi altor persoane interesate de cunoaşterea aspectelor sociale ce au legătură

cu universul juridic, cu fenomenele ce stau la baza elaborării legilor. Acest curs

tratează doar parţial problemele ce sunt cerute pentru examen, pentru

completare este necesară consultarea bibliografiei recomandate şi a cursului

tipărit.

OObbiieeccttiivveellee ccuurrssuulluuii

Obiectivul central îl constituie explicarea noţiunilor ce

formează fondul teoretic al sociologiei precum şi însuşirea

metodologiei cercetării sociologice aplicate la domeniul juridic.

După studierea cursului de Sociologie juridică, studentul va

fi capabil:

Să înţeleagă influenţa factorilor sociali asupra comportamentului actorilor

sociali;

Să definească raportul dintre drept şi societate, dintre ordinea juridică şi ordinea

socială;

Să analizeze principalele paradigme privind locul şi rolul dreptului în societate;

Să explice acţiunea actorului social, influenţa normelor şi valorilor juridice asupra

comportamentului său;

Să dobândească capacitatea de a transpune în practică cunoştinţele dobândite în

cadrul cursurilor;

Să-şi dezvolte abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii;

Să-şi formeze abilitatea de a soluţiona probleme juridice şi sociale specifice

grupurilor şi instituţiilor sociale;

Page 6: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

6

Cum este organizată lucrarea

Această lucrare este alcătuită din şapte unităţi de studiu

(capitole), echilibrate din punct de vedere al extinderii şi unitare

din punct de vedere conceptual şi tematic. Fiecare unitate cuprinde:

obiectivele, structura tematică şi analiza fiecărei probleme, teste de

autoevaluare şi o bibliografie de referinţă ce trebuie consultată în

vederea completării cunoştinţelor. În cadrul fiecărei unităţi

Obiectivele enunţă competenţele ce urmează a fi dobândite pe parcursul acestea.

Conţinutul fiecărei unităţi de învăţare ţine cont de interacţiunea competenţe-

conţinuturi. Textul este structurat astfel încât cantitatea de informaţie nouă pe

unitatea de învăţare să fie raţională, echilibrat distribuită şi asimilabilă in condiţiile

I.F.R.

Testele de autoevaluare au rolul de a testa dacă obiectivele educţionale au

fost realizate. Având în vedere lungimea redusă a unităţilor de învăţare din cadrul

prezentului curs, testele de autoevaluare sunt plasate doar la sfârşitul acestora.

Page 7: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

7

Capitolul 1

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI.

Cuprins Pagina

Obiectivele capitolului 1 ................................................................................ 7

1.1. Apariţia şi dezvoltarea sociologiei .......................................................... 7

1.2. Sociologia generală şi sociologii de ramură ......................................... 11

1.3. Deosebiri între cunoaşterea sociologică şi cunoaşterea comună .......... 12

Bibliografia Capitolului 1 ............................................................................ 13

Obiectivele capitolului 1

Studiul capitolului 1 vă oferă posibilitatea dobândirii de

cunoştinţe necesare pentru :

înţelegerea factorilor sociali şi epistemologici ai apariţiei sociologiei;

definirea principalelor probleme de studiu ale sociologiei şi apariţia sociologiilor

de ramură cu problematica lor specifică;

analiza trăsăturilor specifice cunoaşterii sociologice faţă de cunoaşterea comună;

evidenţierea cerinţelor ethosului ştiinţei şi ale codului etic al cercetării

sociologice;

1.1. Apariţia şi dezvoltarea sociologiei

Sociologia s-a născut ca demers ştiinţific asupra socialului, la

mijlocul secolului XIX, răspunzând unor necesităţi de ordin teoretic şi

practic, generate de marile schimbări economice, politice, sociale şi

intelectuale înregistrate de societatea capitalistă occidentală în epoca

modernă a dezvoltării sale. Cel care i-a dat numele şi i-a fixat locul în

sistemul ştiinţelor, a fost filozoful Auguste Comte în 1838, în ampla sa

lucrare (şase volume) “Cours de philosophie positive“.

Page 8: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

8

Sociologia desemnează “studiul ştiinţific al societăţii, sau mai particular, studiul

organizării sociale şi al schimbărilor sociale” (I. Mihăilescu, 2000, p. 12). Apariţia ei a

fost favorizată de noul model de cunoaştere generat de dezvoltarea spectaculoasă a

ştiinţelor naturii, model fundamentat pe cercetarea empirică, pozitivă a faptelor, pe

explicarea lor deterministă prin cauze şi legi obiective şi care era considerat valabil

pentru orice ştiinţă, inclusiv a celor despre societate.

Se poate spune că sociologia, ca ştiinţă, s-a născut odată cu formularea unui

program de aplicare a noului model de cunoaştere, dezvoltat de ştiinţele naturii, la

analiza fenomenelor sociale. Un astfel de program a formulat A. Comte în 1838,

stabilind pentru noua disciplină pe care o întemeia, sociologia, drept sarcină

fundamentală studiului pozitiv al faptelor sociale şi evidenţierea pe această cale a legilor

fundamentale proprii acestora. Programul formulat de A. Comte a rămas mai mult o

intenţie epistemologică, el nereuşind să depăşească cadrele explicative tradiţionale ale

filozofiei istoriei. Cei care vor realiza un program concret de abordare pozitivă a

fenomenelor sociale sunt E. Durkheim şi Max Weber.

Ei sunt consideraţi întemeietorii sociologiei moderne, întrucât depăşesc stadiul de

intenţie în abordarea pozitivă a fenomenelor sociale, utilizând pentru prima oară

argumente empirice şi material statistic în studiul societăţii.

Emile Durkheim (1858–1917) este primul care va formula reguli şi principii

metodologice asupra modului în care noua ştiinţă urma să procedeze, realizând şi

cercetări sociologice concrete în care va aplica metoda elaborată de el, prin celebrele sale

lucrări: “Regulile metodei sociologice” (1894), “Sinuciderea” (1897), “Formele

elementare ale vieţii religioase” (1912), “Diviziunea muncii sociale” (1893).

Principalelor probleme cărora Durkheim le oferă soluţii teoretice vor fi: problema

conflictelor sociale şi ale anomiei, problema integrării sociale şi elaborarea unei

metodologii de cercetare empirică a fenomenelor sociale, prin care sociologia să se

întemeieze ca disciplină autonomă, pozitivă.

Problema conflictelor sociale şi anomiei va fi soluţionată de Durkheim prin apelul

la normele sociale, pe care le defineşte ca fiind reprezentări colective care se impun

individului cu o anumita forţă de constrângere, reglându-i comportamentul în consens cu

cerinţele impuse de societate.

Integrarea individului în societate este explicată de Durkheim cu ajutorul

conceptului de solidaritate.

El deosebeşte două tipuri de solidaritate: solidaritate mecanică şi solidaritate

organică.

Solidaritatea mecanică este specifică comunităţilor primitive. Aici individul nu este

diferenţiat. Diviziunea muncii este aproape inexistentă; norma socială acţionează cu o

forţă coercitivă absolută, iar integrarea individului este totală în comunitate.

Solidaritatea organică e prezentă în societăţile civilizate. Ele se caracterizează prin

existenţa diviziunii sociale a muncii, prin existenţa mai multor sisteme de valori şi

norme, prin raportare la care indivizii se conturează ca personalităţi distincte. Şi aici

reprezentările colective îşi exercită puterea de constrângere asupra indivizilor, fără

această coerciţie comunităţile s-ar dizolva. Unele abateri de la respectarea normelor

sociale, precum şi elementele de disoluţie ce apar în societate, se datorează ineficienţei

Page 9: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

9

normelor şi reprezentărilor colective. Nerespectarea sau încălcarea normelor şi valorilor

sociale provoacă o stare patologică numită anomie, care produce disfuncţii şi maladii

sociale, inclusiv crima şi sinuciderea.

Pentru a se constitui ca ştiinţă, sociologia trebuie să îndeplinească două condiţii: în

primul rând, să-şi definească obiectul propriu de cercetare. În concepţia lui Durkheim,

obiectul sociologiei îl constituie faptele sociale, fapte care se deosebesc de obiectul altor

ştiinţe (biologia, psihologia etc.). Faptul sociale, spre deosebire de alte fapte (biologice

sau psihologice), posedă două caracteristici:

a) este exterior individului ;

b) se impune individului cu o anumită forţă de constrângere.

De exemplu, normele juridice şi morale, dogmele şi riturile religioase, obiceiurile şi

regulile de comportare, limbajul, sistemele economice, sistemul de educaţie etc. posedă

ambele caracteristici.

În al doilea rând, faptele sociale trebuie observate şi explicate cu aceeaşi

rigurozitate metodologică cu care sunt observate şi faptele altor ştiinţe, adică ele trebuie

observate, clasificate şi explicate cauzal. Pe această linie, Durkheim va clasifica faptele

sociale în fapte normale şi fapte patologice. Criteriul acestei clasificări este unul

obiectiv, statistic. Faptele normale au caracter de masă. Ele sunt generale, se regăsesc,

dacă nu la toţi indivizii, cel puţin la majoritatea lor. Faptele patologice au o arie restrânsă

de manifestare, fiind încălcări ale reprezentărilor colective. Ele se regăsesc numai la un

număr restrâns de indivizi, sunt o excepţie în timp şi spaţiu.

O altă regulă impune ca odată definite şi clasificate, faptele sociale trebuie să

primească o explicaţie de tip cauzal, care să pună în evidenţă atât cauza care le produce,

cât şi funcţia pe care o îndeplinesc în câmpul vieţii sociale.

O altă cerinţă o reprezintă abordarea cantitativă, statistică a faptelor sociale şi

stabilirea de corelaţii statistice între tipuri de fapte sociale.

Durkheim va aplica aceste reguli la studiul sinuciderii. Utilizând statisticile vremii

el va pune în corelaţie variabilă dependentă, sinuciderea, cu alte variabile –

independente – ca: sex, vârstă, stare civilă, religie etc. Va argumenta pe această bază

corelaţia ce există între un fapt individual (sinuciderea) şi un fapt social (proporţia

sinuciderilor) şi cauza care le generează, tot un fapt social: gradul de coeziune al

societăţii, măsura integrării indivizilor în grupurile de apartenenţă.

Max Weber (1864–1920) reprezintă, la rândul său, un moment de referinţă în

crearea sistemului categorial al sociologiei ca ştiinţă. Principalele sale lucrări sunt: „Die

Protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus” (Etica protestantă şi spiritul

capitalismului, 1904), „Wirtschaft und Gesellschaft. Grundrisse der wesrtehenden

Soziologie” (Economie şi societate. Bazele sociologiei comprehensive, 1922).

El consideră că în epoca modernă a dezvoltării sale, sociologia trebuie să se

transforme într-o ştiinţă neutră axiologic faţă de aplicaţiile sale practice. Discursul ei

trebuie să se subordoneze principiului “neutralităţii axiologice”, adică să se caracterizeze

prin obiectivitate, verificabilitate şi consistenţă logică, fiind independent de orice valori

noncognitive: politice, etice, religioase etc.

Analiza sociologică are ca punct de plecare acţiunea socială întrucât ea generează

“complexele sociale” creatoare de cultură. .

Page 10: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

10

Explicarea acţiunii se face prin construirea de tipuri ideale ale acţiunii şi

compararea acţiunii concrete cu aceste tipuri.

Tipul ideal este o “construcţie intelectuală” obţinută prin accentuarea unilaterală

(în gândire) a unui punct de vedere sau a unei variabile (ori a mai multora) cu ajutorul

cărora ordonăm o mulţime de fapte sau fenomene difuze şi discrete şi formăm un tablou

de gândire omogen. Aceste tipuri ideale ale realităţii social sunt “modele” de gândire,

care ne ajută la “studierea individualităţilor istorice” prin compararea dezvoltării “reale”

cu dezvoltarea “tipică”. Procedând aşa putem descrie tipul oraşului medieval, tipul

birocraţiei, tipul instituţiei educative sau administrative etc.

Problema principală de la care pleacă Weber este aceea a evidenţierii trăsăturilor

fundamentale ale acţiunii sociale în epoca modernă. Esenţa lumii moderne occidentale,

consideră el, o reprezintă procesul de raţionalizare. Acest proces, constând în orientarea

acţiunii de către norme raţionale şi instrumentale cum sunt eficienţa, calculul,

rentabilitatea sau profitul, domină toate sferele vieţii sociale. El va analiza evoluţia

formelor de raţionalizare, în cadrul cărora birocraţia reprezintă o formă eficientă de

introducere a calcului raţional în entropia spaţiului social

Prin intermediul birocraţiei, Max Weber consideră că acţiunea socială devine

raţională, iar prin raţionalitate se conferă legitimitate dominaţiei care se exercită la

nivelul conducerii administrative. El distinge trei tipuri de legitimitate a dominaţiei,

respectiv a autorităţii: legitimitate raţională, legitimitate tradiţională şi legitimitate

charismatică.

Legitimitate raţională se bazează pe acceptarea normelor folosite de cei ce dau

directive, caz în care dominaţia este legală şi se exercită în cadrul unor reguli precise

care circumscriu raza de acţiune a unei competenţe.

Legitimitatea tradiţională se bazează pe încrederea în valabilitatea tradiţiilor şi

asigură dominaţia tradiţională.

Legitimitatea charismatică este generată de calităţile exemplare ale unei persoane

de excepţie care polarizează necondiţionat respectul şi simţul autorităţii în mediul

social concret determinat.

În tradiţia vremii sale, Max Weber analizează charisma omului politic şi

competenţa omului de ştiinţă ca pe două vocaţii ale modernităţii, între care mediază

funcţionarul sau birocratul. Astfel, dacă etica omului politic şi a savantului este etica

responsabilităţii pentru deciziile pe care le iau în legătură cu dinamica unei realităţi

contradictorii şi plină de neprevăzut, birocratului îi este caracteristică etica unei

răspunderi mecanice, neasumate, prescrise strict prin reguli pe care le execută

necondiţionat

Talcott Parsons (1902–1979) este principalul reprezentant al structuralismului

funcţionalist din sociologia americană

Sistemul social constă, în concepţia lui Parsons, dintr-o pluralitate de actori

individuali incluşi într-un proces de interacţiune şi motivaţi de obţinerea unui optimum

de satisfacţii.. Întrucât unitatea de bază a sistemului social este actorul, structura socială

este un sistem ordonat de relaţii sociale ale actorilor. Actorul participă la acţiunea socială

în virtutea unui anumit rol pe care-l joaca în societate, structura oricărui sistem social

Page 11: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

11

nefiind altceva decât o structură de roluri. Parsons va defini conceptul de rol în corelaţie

cu conceptul de status.

Statusul reprezintă poziţia individului în ansamblul relaţiilor sociale, locul său în

sistem, iar rolul reprezintă latura dinamică, procesuală a statusului, realizarea lui în

activitatea socială. Acţiunea umană este modelată în întregime de normele, valorile şi

simbolurile sociale care definesc comportamentul permis şi adecvat al

actorilor.Principala problemă a sistemului social este integrarea societală a indivizilor şi

menţinerea echilibrului funcţional.

Există două modalităţi de păstrare a echilibrului funcţional al societăţii:

socializarea, interiorizarea valorilor în sensul unei atitudini favorabile integrării în

sistem, şi “controlul social”, respectiv toate modalităţile prin care oamenii sunt

constrânşi să se integreze.

1.2. Sociologia generală şi sociologiile de ramură

Obiectul de studiu al sociologiei – structura şi dinamica vieţii

sociale – cuprinde o arie de probleme de mare diversitate şi

complexitate. Dintre acestea amintim, spre exemplificare câteva,

consemnate de majoritatea manualelor de sociologie contemporană:

actorul social, grupurile sociale şi sociabilitatea, stratificarea,

mobilitatea socială, devianţa, comunicarea, familia, educaţia, cultura

etc. Pe măsura dezvoltării ei, din sociologie s-au desprins câmpuri de cunoaştere

distincte, discipline de ramură ale sociologiei, cu caracter explicativ şi aplicativ, care s-

au extins treptat, ajungând în sociologia contemporana la un număr impresionant. P.

Horton şi C. Hunt amintesc 37 de domenii ale sociologiei, alţi autori menţionând un

număr şi mai mare de ramuri specializate.

Ţinând seama de clasificarea fenomenelor şi proceselor ce au loc în viaţa socială,

Jan Szczepanski (1972, p.17) consideră că în sociologia contemporană putem distinge

următoarele domenii de cercetare şi discipline particulare (sociologii pe ramură):

discipline sociologice care studiază instituţii sociale (sociologia politică,

sociologia juridică, sociologia religiei, sociologia educaţiei etc.),

discipline care studiază tipuri de colectivităţi (sociologia grupurilor mici,

sociologia claselor sociale, sociologia urbană, sociologia rurală,

sociologia grupurilor etnice etc.) şi

discipline care studiază fenomene şi procese sociale (sociologia

comportamentului demografic, sociologia cunoaşterii, sociologia

comportamentului deviant, sociologia comunicaţiilor de masă etc.).

Sociologia a cunoscut o dezvoltare rapidă îndeosebi după primul război mondial,

prin dezvoltarea unor mijloace proprii de obţinere şi prelucrare a datelor, domeniu ce a

cunoscut o adevărată revoluţie după cel de al doilea război mondial. Toate acestea vor

determina o distanţare netă între cunoaşterea sociologică şi cunoaşterea comună sau a

bunului simţ (P. Iluţ, 1996, p.8).

Page 12: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

12

1.3. Deosebiri între cunoaşterea sociologică şi cunoaşterea comună

Trecând în revistă limitele şi erorile cunoaşterii comune (bunului

simţ), P. Iluţ (ibid.) enumeră cinci trăsături specifice acestui tip de

cunoaştere, ce o diferenţiază de cunoaşterea sociologică de tip

ştiinţific.

1. Prezenţa subiectivităţii (interese, aspiraţii, valori ale

persoanei sau grupului) în explicarea fenomenelor şi proceselor

sociale la nivelul conştiinţei comune, ce poate deforma percepţia corectă a realităţii. Fără

a fi total exclusă şi în cercetările sociologice, subiectivitatea are o pondere mică, existând

în principiu posibilitatea de a o circumscrie. Sociologia şi-a elaborat o metodologie de

testare a ipotezelor şi de control al variabilelor ce intervin în descrierea fenomenelor, fapt

ce-i permite un înalt grad de obiectivitate.

2. Cunoştinţele obţinute la nivelul simţului comun – întotdeauna parţiale,

particulare, rezultate dintr-un context specific – sunt generalizate la întreg ansamblul

fenomenelor ca atare. Cunoaşterea sociologică cuprinde cercetări sistematice la întreaga

populaţie la care se referă, chiar dacă numai pe baza de eşantion.

3. Cunoaşterea comună sesizează cel mai adesea doar legăturile aparente dintre

lucruri. Cunoaşterea ştiinţifică operează cu un complex de variabile ce pun în lumină

legăturile de esenţă.

4. Cunoştinţele simţului comun sunt imprecise, vagi, nu se bazează pe numărare şi

măsurare. Cercetările sociologice urmăresc operaţionalizarea conceptelor, elaborarea

unui set de indicatori cu care măsurăm fenomenul cercetat.

5. Cunoaşterea comună operează frecvent cu clişee şi prejudecăţi gata elaborate,

acceptate ca atare. Cunoaşterea sociologică demontează astfel de prejudecăţi şi mituri,

înlocuindu-le cu cercetarea concretă.

Demersurile ei (sociologiei) teoretice se vor înscrie în cerinţele şi normele ethosului

ştiinţei, ale cărei trăsături sunt:

– universalismul (ştiinţa depăşeşte parohialismele de rasă, credinţă, culoare, fiind

în mod esenţial internaţională);

– scepticismul sistematic (detaşat de optimismul naiv, neacceptând nici o idee pe

considerente de autoritate);

– caracterul dezinteresat (cunoaşterea ştiinţifică este opusă propagandei şi

indiferentă faţă de profilul material);

– atitudinea impersonală (lipsa sentimentalismului);

– integritatea.(Vander Zanden, 1988, p.40).

În 1980, Societatea Americană de Sociologie a adoptat codul etic al cercetării

sociologice, cod care prevede că:

- sociologii nu pot deturna sau manipula datele pentru a servi scopuri personale

sau instituţionale ce nu decurg din cercetarea sociologică;

Page 13: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

13

- oamenii trebuie trataţi întotdeauna ca scopuri şi nu ca mijloace;

- subiecţii cercetării sociologice au dreptul la intimitate şi demnitate;

- cercetătorii să nu expună subiecţii unor riscuri sau pericole personale în procesul

cercetării ştiinţifice. Atunci când riscul sau pericolul este previzibil, trebuie

obţinut acordul conştient al subiecţilor;

- protecţia informaţiei confidenţiale încredinţate cercetătorilor. (Vander Zanden,

1988, p. 52).

Testul de autoevaluare Nr.1 -Scrieţi răspunsurile în spaţiile

libere din chenar.

Enumeraţi formele de solidaritate socială analizate de E. Durkheim.

Menţionaţi care sunt formele de legitimitate a autorităţii descrise de

Max Weber.

Răspunsurile la testul de autoevaluare le găsiţi la pagina 63.

Bibliografia Capitolului 1

1. Durkheim Emile, 1974, Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică.

2. Iluţ Petru, 1996, Obiectul şi problematica sociologiei, în T. Rotariu, P. Iluţ,

Sociologie, Cluj Napoca, Editura Mesagerul.

3. Mihăilescu Ioan, 2000, Sociologie generală, Bucureşti, Editura Universităţii din

Bucureşti.

Page 14: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

14

Capitolul 2

SOCIOLOGIA JURIDICĂ

Cuprins Pagina

Obiectivele capitolului 2 ............................................................................. 14

2.1 Constituirea sociologiei juridice............................................................ 14

2.2 Rolul şi funcţiile dreptului în cadrul sistemului social .......................... 16

2.3 Precursori ai sociologiei juridice ........................................................... 18

2.4 Fondatori ai sociologiei juridice ............................................................ 21

2.5 Contribuţii recente la dezvoltarea sociologiei juridice .......................... 22

Bibliografia capitolului 2 ........................................................................... 25

Obiectivele capitolului 2

După studiul capitolului 2 veţi dobândi cunoştinţe necesare

pentru a putea:

identifica temele majore de studiu ale sociologiei juridice

analiza paradigmele semnificative cu privire la locul şi funcţiile dreptului în

societate

evidenţa contribuţiile teoretice majore la cristalizarea problematicii

sociologiei juridice

2.1. Constituirea sociologiei juridice

Sociologia juridică s-a constituit, ca o ramură specializată

a sociologiei, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul

secolului XX, în încercarea de a cunoaşte şi explica geneza şi

evoluţia normelor, instituţiilor şi sistemelor juridice în diverse

contexte istorice şi culturale.

Primul care a întrebuinţat termenul de sociologie juridică

a fost D. Anzilotti, în 1892, în lucrarea “La filosofia del diritto e la sociologia”. Dar în

Page 15: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

15

opinia multor jurişti şi sociologi, fondatorul sociologiei juridice este E. Ehrlich, prin

lucrarea sa “Grundlegung der Soziologie des Rechts (Fundamentele sociologiei

dreptului, publicată în 1913).

Ehrlich susţine necesitatea unei cercetări cuprinzătoare a realităţii juridice, care să

se extindă dincolo de normele şi instituţiile legale, considerând că dezvoltarea şi evoluţia

dreptului “nu rezidă nici în legislaţie, nici în jurisprudenţă sau doctrină ci în însăşi

societatea”.

El face distincţie între dreptul “legal” şi “pozitiv”, elaborat de autoritatea statală şi

dreptul “viu”, spontan al diferitelor grupuri sociale. Dreptul statului este destinat

tribunalelor şi altor organe ale statului, normele juridice elaborate de stat reprezentând

doar o mică parte din ordinea juridică a societăţii.

Cea mai mare parte a dreptului, aşa-numitul “drept viu”, este creaţia grupurilor

sociale şi se dezvoltă independent de dreptul legal şi ordinea oficială.

Sociologia juridică ce reprezintă “ştiinţa teoretică a dreptului”, trebuie să cerceteze

acest drept “viu”, ce poate fi pus în evidenţă atât prin studierea dreptului pozitiv şi a

documentelor juridice (inclusiv a deciziilor tribunalelor), cât şi a rolului şi funcţiilor

sociale ale diverselor cutume, uzanţe şi practici sociale juridice şi nonjuridice ale

grupurilor sociale ce alcătuiesc societatea (D. Banciu, 2000, p.31).

După N. Popa, I. Mihăilescu, M .Eremia (1997, p.39), sociologia juridică este “o

ştiinţă de graniţă între drept şi sociologie”. Ea poate fi definită ca fiind “ştiinţa, care

studiază evaluarea şi reglementarea prin drept a comportamentului individului în

societate, precum şi efectele pe care dreptul le produce în societate”.

Problemele şi temele majore de studiu ale sociologiei juridice, ar fi în concepţia

aceluiaşi autor, următoarele :

a) studiul eficacităţii regulilor juridice în diferite contexte sociale (măsura în care

indivizii acţionează în conformitate cu conţinutul lor sau le încalcă).

b) studiul rolului “agenţilor“ dreptului în societate, incluzând cercetări întreprinse

asupra corpului de magistraţi (judecători, procurori, avocaţi), asupra situaţiei lor

sociale şi profesionale, studiul unor modalităţi concrete prin care o serie de factori

sociali şi psihologici influenţează deciziile judecătorilor;

c) studiul opiniei şi reacţia publică faţă de drept, respectiv atitudinea faţă de drept,

lege şi justiţie a publicului, ca şi “reacţia socială” faţă de devianţă, delicvenţă şi

criminalitate (indiferenţă, permisivitate, intoleranţă) în rândul cetăţenilor.

La acestea mai pot fi adăugate:

- analiza rolului normei juridice în raport cu celelalte norme sociale;

- analiza mecanismelor de constituire a legilor şi raporturile lor cu diferite

instituţii sociale;

- analiza cauzelor încălcării normelor juridice şi consecinţele acestora;

- analiza relaţiilor dintre reglementările juridice şi schimbările sociale;

- analiza criteriilor de definire şi apreciere a fenomenelor deviante

Page 16: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

16

2.2. Rolul şi funcţiile dreptului în cadrul sistemului social

Dreptul reprezintă ansamblul normelor şi regulilor cu caracter obligatoriu legiferate

de putea de stat, în virtutea cărora este impusă ordinea socială şi legitimitatea relaţiilor şi

acţiunilor umaneÎn acest sens, el realizează o serie de funcţii cum ar fi:

a) elaborează un sistem de norme şi reguli prin care sunt impuse, permise sau

interzise anumite comportamente sau acţiuni sociale sau individuale;

b) creează un sistem de drepturi şi obligaţii în care sunt cristalizate interese, scopuri,

idealuri sociale şi individuale;

c) creează şi impune cadrul social şi normativ, asigurând condiţiile de viaţă ale

membrilor societăţii;

d) urmăreşte raţionalizarea vieţii sociale formulând reguli, modele tipice de

comportament şi procedee legitime, asigurând astfel concordanţa dintre scopurile

sociale şi mijloacele permise social de realizare a lor, de care dispun indivizii şi

grupurile sociale;

e) dirijează sociabilitatea actorilor sociali în sensul dorit de societate şi asigură

predictibilitatea comportamentelor acestora prin instituirea unor mijloace de control

social;

f) asigură securitatea socială şi personală, evitând şi aplanând conflictele şi

neînţelegerile şi asigurând cooperarea indivizilor.

g) prescrie unele roluri, cu regulile de conduită aferente, pe care trebuie să le

îndeplinească indivizii în diferite situaţii sociale, în consens cu aşteptările grupurilor

sau ale societăţii.

h) asigură ordinea socială, protejarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi sociale

(vezi D. Banciu, 2000, p. 24, Sorin Rădulescu, 1994, p.27).

Analizând o serie de paradigme formulate în literatura de specialitate cu

privire la sistemul social, A. Mihu (1996, p. 36-40) precizează care sunt

părţile sau elementele componente cu care operează fiecare paradigmă,

ce rol îndeplineşte dreptul ca parte a sostemului social şi ce relaţii se

stabilesc între el şi celelalte componente în cadrul sistemului social

global. Dintre acsestea prezentăm, spre exemplificare, concepţia

(paradigma) determinismului economic (K. Marx), concepţia lui D.

Gusti şi modelul lui O. D. Duncan.

Determinismul economic (K. Marx) consideră societatea ca fiind alcatuită din:

- infrastructură (forţele de producţie) , structură sau baza economică (totalitatea

relaţiilor de producţie) ; si suprastructură (totalitatea ideilor şi concepţiilor

politice, juridice, filozofice, religioase, artistice împreună cu instituţiile

corespunzătoare lor: statul, biserica, şcoala, partidele politice etc.).

- şcoala, partidele politice etc.).

Page 17: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

17

Relaţiile dintre ele sunt de determinare dinspre infrastructură spre baza economică

şi dinspre aceasta spre suprastructuă, conform schemei de nai jos :

Dreptul, din perspectiva acestei concepţii, este un produs al suprastructurii sau

bazei economice, respectiv un produs al clasei dominante, reflectând interesele,

ideologia şi puterea acesteia.

Dimitrie Gusti consideră că realitatea socială cuprinde o sinteză de unităţi sociale

(“atomi sociali”), fiind constituită dintr-un complex de manifestări paralele ale acestor

unităţi sociale elementare. Aceste manifestări sunt condiţionate în forma lor de cadre

naturale sau sociale şi sunt motivate de voinţa socială.

Cadrele naturale se referă la cadrul cosmologic şi biologic; cadrele sociale se referă

la dimensiunea istorică şi psihică. Din raportarea celor două categorii de cadre la voinţa

umană apar manifestările. Acestea sunt tot de două categorii: manifestări constitutive şi

manifestări regulative.

Manifestările constitutive sunt :

- manifestările economice (acţiuni, obiecte şi opinii ce interferează în

cursul activităţii economice) şi,

- manifestările culturale (limba, literatura, muzica, pictura etc.);

Manifestările regulative cuprind :

- manifestările (normele) juridice şi etice, şi

- manifestările politice (lupta dintre diferite grupuri, clase pentru cucerirea

puterii).

În realitatea socială acţionează legea paralelismului: un paralelism înăuntrul

cadrelor, între cadrele naturale (cosmic şi biologic) şi cele sociale (psihologic şi istoric);

între manifestări, între manifestările constitutive (economice şi culturale) şi cele

regulative (politice şi juridice) şi un paralelism între ansamblul cadrelor şi ansamblul

manifestarilor. Paralelismul înseamnă interacţiune, în care nici una dintre părţi nu are rol

predeterminat. Schematic aceste lucruri se prezintă astfel :

Infrastructura activităţi practice,

îndemânări,

instrumente de

producţie

Structura (baza economică) relaţiile oamenilor cu

mijloacele de producţie,

relaţiile de proprietate,

diviziunea muncii

Suprastructura statul ca instituţie

supremă, celelalte

instituţii politice,

juridice, religioase,

artistice şi ideologice

Juridic Politic

Economic Cultural

Cosmic

Psihologic Biologic

Istoric

Page 18: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

18

Din această perspectivă dreptul apare ca una din cele patru manifestări ; ele este

legat nemijlocit de morală, este inclus între manifestările regulatoare alături de politică,

distincte calitativ de manifestările constitutive.

Otis Dudley Duncan prezintă sistemul social considerat ca ecosistem – prin

modelul PILOT, în care fiecare literă reprezintă o variabilă a ecosistemului:

- P = populaţia (mărime, vârstă, sex, ocupaţie, educaţie, clase, abilitaţi,

interese);

- I = informaţia accesibilă populaţiei (stocarea şi comunicarea de

cunoştinţe şi credinţe);

- L = localizarea comunităţii (cu referire specială la mediul ei fizic şi

biologic şi potenţialitaţile lor);

- O = organizarea comunităţii (ţeluri, norme, sancţiuni, acţiuni, legătura

dintre ele);

- T = tehnologia (unelte, instrumente, maşini, echipamente şi cunoştinţe

necesare manipulării acestora).

Fiecare element constitutiv al modelului este o funcţie a tuturor celorlalte. Grafic,

acest model se prezintă astfel:

Şi în acest model se acordă importanţă interacţiunii dintre părţile componente ale

sistemului social, ca şi în modelul lui D. Gusti. Aici dreptul (norme şi sancţiuni) este

inclus în O (organizarea societăţii), el este o funcţie a părţilor componente a lui O fiind,

împreună cu acestea, o funcţie a întregului sistem (PILOT)

2.3. Precursori ai sociologiei juridice

Constituirea sociologiei juridice a fost precedată de o bogată

reflecţie socio-juridică, ce se întinde din antichitatea greacă până la

fondatorii acestei discipline, consideraţi a fi, de G. Gurvitch (1940) ca

mai importanţi E. Durkheim, Max Weber şi E. Ehrlich.

Platon (427-347 î.e.n.) este printre primii filozofi care s-a

preocupat de descrierea unui stat ideal, stat în care elaborarea legilor să revină

înţelepţilor, care ştiu cel mai bine ce este necesar unei societăţi, respectiv cetăţii.

. Într-o astfel de cetate legile au un rol secundar, rolul lor fiind preluat de purtătorii

înţelepciunii–regii filozofi.

Cetăţile în care nu domină raţiunea trebuie să creeze legi, ordine juridică, cărora

oamenii trebuie să li se supună întrucât “oamenii trebuie să trăiască potrivit legilor, altfel

nu se deosebesc cu nimic de fiarele sălbatice” (Criton, 53 c).

Page 19: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

19

Aristotel (383-322 î.e.n.), celălalt mare gânditor al antichităţii greceşti, fiind mai

ataşat realităţilor empirice pe care le va analiza, decât unor modele ideale perfecte, va

căuta să îmbine abordarea pur descriptivă (constituţiile reale) cu punctul de vedere

normativ (dreptatea perfectă, cetatea ideală).

Dreptul îşi are originea în realitatea socială, care are patru niveluri de structurare:

1. Filia – sociabilitatea sau solidaritatea socială.

2. Coinoniai – grupurile particulare existente.

3. Nomos-ul – ansamblul regulilor de conduită, (moravurile, dreptul, morala).

4. Politeia sau coinoma politike, respectiv statul identificat cu societatea globală

care cuprindea pe toţi indivizii, fie ei cetăţeni sau nu.

Analizând diferitele tipuri de drept în funcţie de tipurile sociale şi tipul de filia pe

care se bazează, Aristotel distinge următoarele:

- Dreptul penal, bazat pe filia legată de moravuri.

- Dreptul contractual, bazat pe filia legată de o reglementare între egali.

- Dreptul distributiv, fundamentat pe filia bazată pe o reglementare între inegali.

În funcţie de grupurile particulare, Aristotel a evidenţiat existenţa următoarelor

specii de Drept:

- Dreptul familiei conjugale şi casnice, acesta fiind un grup de producţie

economică implicând dreptul de dominaţie asupra sclavilor.

- Dreptul satelor formate prin asocierea familiilor.

- Dreptul oraşelor – cetăţi formate din asociaţiile familiale.

- Dreptul diferitelor asociaţii înfrăţite.

- Dreptul grupului politic – Statul (Dreptul politic), singurul Drept veritabil.

Dreptul statului prevalează asupra Dreptului grupurilor sociale particulare,

diferenţiindu-se după forma de guvernământ în :dreptul monarhic;dreptul

aristocratic;dreptul republicii (al politeii);dreptul tiraniei;dreptul oligarhiei sau

plutocraţiei şi dreptul democraţiei.

În perioada evului mediu idei interesante cu privire la relaţia drept–societate găsim

la Toma d’Aquino (1225–1274). El distinge trei categorii de legi: legea divină, legea

naturală şi legea umană (pozitivă). Numai ultima este o instituţie umană, celelalte două

având o realitate transcendentă.

Toma d’Aquino face distincţie între legea naturală primară şi legea naturală

secundară. Prima este universală şi imuabilă şi conţine un singur principiu: a face binele

şi a evita răul. A doua, legea naturală secundară, constă din reguli ce diferă de la o ţară la

alta. Aceasta devine legea umană a dreptului pozitiv, regulă şi măsură a raţiunii practice,

definită prin funcţii de legiferare. Astfel, legile pozitive proprii diferitelor societăţi

trebuie să respecte principiile universale ale dreptului natural, care sunt imuabile şi

eterne.

Epoca modernă este caracterizată printr-un efort sporit de a autonomiza domeniile

normativităţii umane.

În acest sens, Niccolo Machiavelli (1469–1527) este considerat primul teoretician

modern al statului, care a şi separat politica de morală acordându-i deplină autonomie.

În condiţiile normale de existenţă, funcţionarea statului se bazează pe legi. Dar când

statul şi legile sunt ameninţate, nici un considerent de morală sau justiţie nu trebuie să

Page 20: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

20

prevaleze în faţa acţiunii de salvare a lor. El atrage atenţia că cel ce creează un stat şi îi

dă legislaţia, trebuie să o creeze ca şi cum toţi oamenii ar fi răi şi ticăloşi, chiar dacă nu

sunt întotdeauna astfel.

Printre precursorii sociologiei juridice pot fi menţionaţi şi teoreticienii contractului

social:

Thomas Hobbes (1588–1679), John Locke (1632–1704) şi Jean-Jacques

Rousseau (1712–1776).

Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu (1689–1756) este considerat

unul dintre cei mai de seamă precursori ai sociologiei juridice. El încearcă să descopere

raţionalitatea societăţilor umane şi a legilor care le conduc, convins că forţa motrice a

dezvoltării sociale este legislaţia.

El şi-a propus să studieze geneza legilor şi care este rolul factorilor sociali,

demografici, geografici şi spirituali în determinarea legilor. Între factorii sociali avea în

vedere forma de guvernământ, religia, comerţul, moravurile ş.a.; factorii demografici

includ numărul locuitorilor, naţionalităţile, profesiile; cei geografici se referă la aşezarea

geografică, forma de relief, particularităţile solului şi ale climei etc. Toţi aceşti factori

acţionează în direcţia configurării legilor şi a Dreptului, la care se adaugă şi elemente ale

conştiinţei, inteligenţei şi voinţei oamenilor

Jeremy Bentham (1748–1832), fondatorul utilitarismului englez, poate fi

menţionat printre precursorii sociologiei juridice, prin eforturile pe care le face de a

scoate dreptul de sub incidenţa speculaţiei şi de a reorganiza legislaţia pe baze raţionale

şi sigure.

Legile trebuie să fie instrumente ingenioase de unificare artificială a interesului

privat cu interesul public. Ele îşi realizează menirea când cetăţeanul are mai mult avantaj

dacă respectă legea, decât dacă o încalcă.(vezi Ş. Georgescu, 2001, p.112).

Enrico Ferri (1856–1928) consideră comportamentul criminal ca având o

determinare cauzală complexă, în producerea lui fiind angrenaţi mai mulţi factori, pe

care-i împarte în factori fizici (rasă, climat, localizare geografică, temperatură etc.),

factori antropologici (vârstă, sex, stare organică şi psihologică etc.) şi factori sociali

(populaţie, obiceiuri, condiţii economice, organizare guvernamentală etc.). Enrico Ferri

acordă atenţia statisticii criminale, efectuând o adevărată analiză sociologică a crimei.

Raffaele Garofalo (1852–1934) pune accent pe utilizarea unor metode ştiinţifice în

studierea raporturilor dintre drept şi societate. El a formulat totodată o teorie a pedepsei

bazate pe principiul darwinist al adaptării, prin eliminarea celor incapabili de a se adapta.

Societatea trebuie să-i elimine pe cei care prin comportamentul lor criminal dovedesc că

nu sunt adaptaţi vieţii civilizate, şi sugerează trei metode pentru eliminarea lor: moartea

pentru cei ce periclitează viaţa socială; eliminarea parţială ce include închisoare pentru

perioade lungi şi deportarea, pentru cei potriviţi doar pentru viaţa nomadă şi traiul în

triburi primitive; impunerea de despăgubiri pentru cei ce şi-au pierdut sentimentele

Page 21: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

21

altruiste şi au comis crime în condiţii excepţionale ce nu e probabil să se repete. (cf. A.

Mihu 1996 p.21).

2.4. Fondatori ai sociologiei juridice

Printre fondatori, G. Gurvitch menţionează pe E. Durkheim, L. Duguit, E. Levy, M.

Hauriou, M. Weber şi E. Ehrlich.

Emile Durkheim (1858–1917) consideră dreptul ca având rol fundamental în

asigurarea unităţii şi coeziunii societăţii, el reprezentand “simbolul vizibil” al oricărei

forme de solidaritate socială, în absenţa căruia societatea nu poate exista ca

întreg.(Diviziunea muncii sociale, 2001, p.80).

Durkheim analizează dreptul în legătură directă cu mediul social în care

funcţionează şi căruia norma de drept, definită ca “regulă de conduită, sancţionată”

(2001, p.85), îi asigură coeziunea.

Celor două tipuri de solidaritate socială pe care le identifică Durkheim şi care

caracterizează societatea pe diferite trepte ale dezvoltării sale (solidaritatea mecanică şi

solidaritatea organică), le corespunde două tipuri de drept: dreptul represiv şi dreptul

restitutiv.

Tipul de drept represiv corespunde solidarităţii mecanice (sau prin similitudine) ce

caracterizează societăţile tradiţionale.

Dreptul restitutiv corespunde societăţilor civilizate bazate pe solidaritate organică

(sau pe diferenţiere). Dreptul represiv, specific solidarităţii mecanice, se bazează pe

sancţiuni represive, sancţiuni care implică un blam aplicat de societate, o dezonoare, o

pedeapsă corporală, privare de libertate etc. Dreptul restitutiv corespunzător solidarităţii

organice presupune sancţiunii restitutive, vizând restabilirea relaţiilor sociale tulburate şi

aducerea lor la starea normală.

Prima specie cuprinde întreg dreptul penal. A doua cuprinde dreptul civil, dreptul

comercial, dreptul de procedură, dreptul administrativ şi dreptul constituţional.

Max Weber (1864–1920) consideră că statul şi administraţia alcătuiesc

“monopolul asupra constrângerii fizice legitime, ”monopol“ bazat pe instrumentul

exercitării legitime… a constrângerii”. (M. Weber, 1992, p.8), el fiind preocupat de

evoluţia raporturilor dintre sistemele juridice (ordinea de drept) şi sistemele statale,

administrative (ordinea administrativă).

Pentru ca acest monopol de putere să fie eficient în realizarea acestei constrângeri

(dominaţii) asupra indivizilor, iar aceştia să accepte constrângerea considerată legitimă,

sunt necesare justificări interioare şi justificări exterioare ale legitimităţii normelor.

Prima categorie de justificări, cele interioare, (“temeiuri ale legitimităţii unei dominaţii”)

sunt reprezentate de “tipurile ideale de autoritate“ cunoscute în diversele societăţi, şi

anume autoritatea raţional – legală, autoritatea tradiţională şi autoritatea charismatică.

Cea de-a doua categorie de justificări, justificările exterioare, sunt reprezentate de

personalul dreptului, “aşa – numiţii „agenţi” ai dreptului şi legislaţiei (judecători,

poliţişti, magistraţi, funcţionari administrativi etc.), în prezenţa cărora normele dreptului,

Page 22: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

22

aflate până atunci în stare “fluidă”, se concretizează şi devin opozabile indivizilor în

funcţie de caracterul dezirabil sau indezirabil al acţiunilor lor.

Max Weber a stabilit existenţa a patru tipuri ideale de drept, cunoscute de-a lungul

istoriei societăţii, pe baza distincţiei dintre caracterul formal şi cel material al surselor

dreptului, precum şi dintre caracterul raţional şi iraţional al acestuia, şi anume:

1. dreptul material – iraţional, care este întemeiat pe liberul arbitru a

legislatorului şi pe calităţile justiţiabile ale judecătorului, ambii realizând legea şi justiţia

pe bază de “inspiraţie” sau “revelaţie”, fără să apeleze la norme sau precedente (cazul

judecătorului – cadiu);

2. dreptul material – raţional, care este fundamentat pe existenţa unor imperative

morale sau religioase sau a unor texte sfinte cu valoare juridică şi religioasă (cazul

Coranului sau Cărţile profeţilor);

3. dreptul formal – iraţional, care are la bază o decizie formală elaborată de un

legislator sau judecător, decizie care este însă iraţională întrucât apelează la “revelaţie”,

“profeţii” sau “oracole”;

4. dreptul formal - raţional, fundamentat pe un sistem de norme şi precedente

juridice sistematizate şi codificate în mod raţional şi care este rezultatul unor jurişti şi

magistraţi profesionişti (cf. D. Banciu, op. cit. p. 49).

2.5. Contribuţii recente la dezvoltarea sociologiei juridice

Printre contribuţiile mai recente la dezvoltarea sociologiei

juridice pot fi amintiţi reprezentanţii şcolii jurisprudenţei

sociologice americane (E.A. Ross şi R. Pound) şi reprezentanţii

structuralismului funcţionalist american (T. Parsons, R. Merton şi

W. Evan).

Reprezentanţii Şcolii jurisprudenţei sociologice (sau teoriei

sociologie a dreptului) consideră că dreptul este influenţat în mare măsură de schimbările

ce au loc în societate.

Roscoe Pound (1870–1951) consideră că dreptul trebuie să contribuie la progresul

societăţii în care fiinţează, iar munca juristului trebuie să fie una constructivă, de

„eliminare a risipei şi înlăturare a fricţiunii în stăpânirea bunurilor existenţei”, mai exact,

să fie „o inginerie socială mereu mai eficace” (R. Pound, 1953, p. 41).

Pentru acesta dreptul trebuie să se adecveze continuu la factorii noi care

influenţează societatea, iar judecătorului trebuie să i se acorde o marjă mai mare de

libertate nu numai în interpretarea textului legii, ci şi în crearea de noi forme de drept,

atunci când acestea lipsesc sau sunt incerte pentru cazurile concrete.

Sistemele juridice cunosc perioade în care ştiinţa juridică degenerează-avertizează

Pound. Discursul juridic se pietrifică şi se anchilozează pierzând contactul cu realitatea

vie. Ceea ce e necesar azi e „o ştiinţă juridică pragmatică, sociologică”, care ar consta în

esenţă în „a plasa factorul uman în poziţia centrală şi a împinge logica la rolul ce i se

cuvine, acela de instrument”.

Page 23: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

23

În lumina tuturor acestor idei, Pound (1962) ajunge la convingerea că ştiinţa

juridică trebuie să înceapă cu o teorie a intereselor. În acest scop trebuie verificat exact

care interese au făcut sau fac presiune asupra instanţelor pentru recunoaşterea şi

satisfacerea lor şi în ce măsură au fost recunoscute şi garantate.

Edward Alsworth Ross (1866-1960), consideră că obiectul sociologiei juridice îl

constituie studiul “cadrelor de control social”, care fac posibilă viaţa socială prin

impunerea normelor de comportament civic şi profesional. Trebuie totodată să se axeze

pe studiul “ordinului legal” (reprezentat de regimul politic) “prin abordarea cauzelor

legale pe care le invocă autoritatea oficială pentru a îndruma deciziile juridice şi

administrative, precum şi studiul relaţiilor dintre ordinul legal şi grupurile sociale care

receptează şi suportă constrângerile şi restricţiile impuse” (cf. Dan Banciu, 2000, p. 551).

O contribuţie remarcabilă la dezvoltarea sociologiei juridice a adus-o, în Franţa,

Jean Carbonnier (1908-2003). În lucrarea sa “Sociologie juridique” (1978), el

consideră că trebuie făcută o distincţie între două părţi ale acestei discipline: prima,

concepută ca o “Sociologie juridică generală”, care ar “expune prin mari teorii noţiunile

fundamentale ale materiei”, şi a doua, ca “Sociologie juridică specială”, care ar

„transpune aceste noţiuni în diverse domenii ale dreptului. Ceea ce va da tot atâtea

sociologii juridice particulare: a familiei, a proprietăţii, a contractului“ (J. Carbonnier,

1978, p.13).

Un aspect interesant pentru sociologia juridică îl prezintă analiza pe care o face J.

Carbonnier non-dreptului, în lucrarea sa L’hypothèse du non-droit. Archives de

Philosophie du droit, nr. 8, 1963, p. 55-73).

Nondreptul este definit ca absenţa dreptului într-un număr de raporturi umane unde

dreptul ar fi avut o vocaţie teoretică de a fi prezent .

Făcând inventarul fenomenelor de nondrept, J. Carbonnier distinge două forme sub

care apare:

A. Nondreptul ca un dat social.

B. Nondreptul ca alegere individuală.

În cadrul primei situaţii, non-dreptul ca dat social, distinge:

1. un nondrept generat prin autolimitare a dreptului;

2. un nondrept prin autoneutralizare a dreptului;

3. un nondrept prin rezistenţa faptului la drept.

1). Autolimitarea dreptului ar viza trei situaţii: de loc, de timp şi de excepţie sau

nondreptul intelectual:

a. Autolimitarea dreptului în funcţie de loc poate fi ilustrată prin existenţa

locurilor de nondrept: dreptul de azil, ascunzătorile sunt de asemenea considerate locuri

de nondrept etc.

b. Autolimitarea dreptului după criteriul temporal poate fi ilustrată prin existenţa

unor „epoci de nondrept”, cum ar fi calendarul judiciar al Romei antice cu zilele sale

Page 24: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

24

nefaste, închise acţiunilor legii, duminicile şi zilele de sărbătoare, etc, momente când

presiunea socială se relaxează şi generează, în parte, inervale de nondrept.

c. Autolimitarea dreptului ca nondrept intelectual, este desemnat de regimul

juridic în care, regula de drept prezentând lacune şi extinderea prin analogie fiind

interzisă, anumite situaţii nu sunt în mod conceptual cuprinse de către drept. Maxima

„Tot ce nu e interzis este permis” ilustrează această situaţie

2). Autoneutralizarea dreptului rezidă în faptul că dreptul, prin propriile sale

exigenţe, ajunge să se anihileze pe sine însuşi, neutralizează juridicitatea multor cazuri

sau fenomene juridice. De exemplu, exigenţa dovezii elimină în afara dreptului tot ce nu

poate fi dovedit

3). Rezistenţa faptului la drept. Infracţionalitatea neagră, nerelevantă pe plan penal,

şi nulitatea virtuală, pe plan civil, ar constitui exemple tipice de nondrept.

Nondreptul ca alegere individuală se raportează la voinţa individuală,respectiv

posibilitatea acestuia în a exercita o opţiune. Alegerile, opţiunile oamenilor pot fi difuze

sau organice.

a. Alegerile difuze se referă la faptul că individul inserat într-o situaţie juridică va

putea decide dacă va trăi sau nu în mod juridic. Astfel dreptul este facultativ chiar în

sectoarele pe care el le proclamă ca fiind de ordin public.

Dreptul familiei e o ilustrare: instituţiile familiale au nevoie, pentru a funcţiona

armonios, de a fi susţinute de relaţii afective între participanţi precum şi de drepturi

consfinţite juridic. Însă „o căsătorie unde fiecare dintre soţi s-ar închide în statutul de

drepturi şi obligaţii pe care legea i le asigură ar fi într-adevăr o căsnicie foarte amărâtă”.

b. Alegerile organice sunt identificate de Carbonnier cu situaţiile de fapt şi

situaţiile de amiciţie.

Pentru situaţia de fapt el citează: concubinajul, acolo unde ar fi fost de aşteptat

căsătoria: separarea de fapt, în loc de separarea de drept; filiaţia de fapt în loc de adopţie

etc.

Situaţiile de prietenie care pot să funcţioneze perfect fără drept, prin amiciţia

reciprocă a indivizilor.

Page 25: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

25

Test de autoevaluare nr. 2 -Scrieţi răspunsurile în spaţiile

libere din chenar.

Precizaţi în care din variabilele sistemului social considerat ca

ecosistem , în modelul PILOT ( O.D.Duncan) ,se regăseşte dreptul?

Identificaţi formele de nondrept pe care le distinge J. Caronnier .

Răspunsurile la testul de autoevaluare le găsiţi la pagina 63.

Bibliografie capitolul 2

1. Mihu Achim, 1996, Sociologia dreptului, Cluj Napoca, Editura Argonaut.

2. Popa Nicolae, Ioan Mihăilescu, Mihail Eremia, 1997, Sociologie juridică,

Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.

3. Vlăduţ Ion, 2004, Sociologie juridică, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de

mâine.

Page 26: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

26

Capitolul 3

ORDINE SOCIALĂ ŞI ORDINE JURIDICĂ

Cuprins Pagina

Obiectivele capitolului 3 ............................................................................. 26

3.1.Norme sociale şi norme juridice............................................................ 26

3.2.Ordine socială şi sancţiuni ..................................................................... 27

3.3.Ordine socială şi control social ............................................................. 28

3.4. Forme şi mijloace de control social...................................................... 29

Bibliografia Capitolului 3 ............................................................................ 31

Obiectivele Capitolului 3

După studiul capitolului 3 veţi dobândi cunoştinţe necesare

pentru a putea să:

faceţi diferenţa dintre normele juridice şi alte tipuri de norme sociale

faceţi diferenţa dintre diferite tipuri de sancţiuni şi să apreciaţi cum trebuie

să sancţionezi eficace

discutaţi avantajele relative ale diferitelor forme de control social

Pentru a exista ca întreg, orice societate trebuie să-şi creeze şi să-şi menţină o

ordine socială care să-i asigure cadrul necesar derulării activităţilor actorilor sociali

(indivizi şi grupuri).

3.1. Norme sociale şi norme juridice

Activitatea şi comportamentul indivizilor într-un cadru social

organizat se desfăşoară după anumite norme şi reguli sociale, având

deci un caracter normat.

Normele juridice constituie fundamentul pe care se clădeşte

ordinea juridică în societate.

Normele juridice au câteva trăsături caracteristice care le

Page 27: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

27

diferenţiază de celelalte norme, non-juridice (obiceiul, cutuma, normele morale), care pot

fi evidenţiate în funcţie de mai multe criterii. Astfel (vezi D. Banciu, 2000, p.105):

- în funcţie de modul de elaborare şi aplicare – normele juridice sunt edictate,

promulgate şi aplicate de către autoritatea publică legitimă, cu respectarea anumitor

proceduri şi tehnici legislative.

- în funcţie de acţiunea în timp şi spaţiu, normele juridice îmbracă formă scrisă

(legi, decrete, hotărâri etc.) şi cunosc o anumită determinare în timp şi spaţiu,

apariţia, modificarea sau dispariţia lor putând fi precizată spaţial şi temporar.

- după formă şi structură, normele juridice se caracterizează printr-o structură

unitară, în cadrul căreia pot fi identificate trei elemente importante (ipoteza,

dispoziţia şi sancţiunea).Ipoteza arată circumstanţele sau faptele de care norma leagă

anumite consecinţe juridice. Dispoziţia presupune conduita ce trebuie adoptată când

apar circumstanţe cu efecte normative – impunerea, abţinerea, permisiunea, unor

conduite prescrise de norme. Sancţiunea vizează măsurile contra indivizilor ce

încalcă prescripţiile normei);

- în funcţie de eficienţa şi validitatea lor, normele juridice acţionează la nivelul

întregii societăţi, nerespectarea sau încălcarea lor atrăgând intervenţia coercitivă a

organelor specializate ale autorităţii publice. La acestea se adaugă încă două

caracteristici: neutralitatea şi globalitatea lor.

a) neutralitatea se referă la faptul că regulile de drept nu se raportează direct la

sistemul de valori sociale, ci indirect, prin intervenţia factorului legislativ,

dobândind astfel un caracter normativ şi coercitiv şi implicit un statut de

neutralitate în raport cu valorile sociale pe care le reglementează juridic;

b) globalitatea constă în aceea că normele juridice au o vocaţie universală, fiind

valabile pentru toţi indivizii şi grupurile dintr-o societate; regula juridică este

regula unei societăţi globale.

- în funcţie de sancţiunile care le însoţesc, normele juridice sunt caracterizate de

existenţa unor sancţiuni organizate şi instituţionalizate .

3.2. Ordine socială şi sancţiuni

Ordinea socială reprezintă condiţia necesară pentru desfăşurarea normală a vieţii

sociale a oamenilor. Însă ea nu reprezintă şi garanţia că toţi oamenii vor respecta

normele acceptate şi recunoscute de ceilalţi. Atunci când sunt încălcate normele sociale

şi ordinea socială este ameninţată, societatea, pentru a se proteja recurge la sancţionarea

comportamentelor neconforme cu sistemul normativităţii acceptate.

În sens general, sancţiunile pot fi definite ca reacţii ale grupurilor sau societăţii faţă

de comportamentul membrilor lor, “în vederea stimulării, descurajării sau prevenirii unor

comportamente individuale sau de grup în raport cu criterii morale au juridice explicite

(C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993, p. 521).

Page 28: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

28

Există mai multe criterii de tipologizare a sancţiunilor sociale (vezi D. Banciu,

2000, p.99; J. Szczepanski, 1972, p.185; I. Vlăduţ, 2004, p. 45). Astfel,

- după forma reacţiei sociale faţă de comportamentele deviante, sancţiunile pot fi

pozitive sau negative.

-după instanţele de la care emană, sancţiunile pot fi organizate sau neorganizate

(difuze.

Prin combinarea celor două criterii, al formei reacţiei sociale şi cel al instanţelor sau

“agenţilor” de la care emană, sancţiunile sociale pot fi grupate în patru categorii:

a) sancţiuni pozitive formale (organizate), care include recunoştinţa publică, elogiul

şi mulţumirea din partea reprezentanţilor unor instituţii şi organizaţii, acordarea

de distincţii, premii, şi recompense, etc;

b) sancţiuni pozitive neformale (neorganizate), incluzând reacţiile de aprobare din

partea membrilor unui grup (prieteni, vecini, cunoştinţe etc.) sau a opiniei publice;

c) sancţiuni negative formale (organizate), fundamentate pe forţa şi coerciţia unor

instituţii abilitate şi aplicate conduitelor ilicite sau deviante;

d) sancţiuni negative neformale (neorganizate), ce includ reacţii de dispreţ,

batjocură, mirare, satirizare sau de condamnare morală (izolare, marginalizare).

În funcţie de tipul de valori sociale care trebuie protejate, sancţiunile se pot

diferenţia în sancţiuni morale , sancţiuni religioase ,sancţiuni administrative, sancţiuni

juridice etc.

Sancţiunile juridice au câteva trăsături specifice faţă de toate celelalte sancţiuni

sociale: au caracter obligatoriu, coercitiv, sunt emanate de la organe specializate şi sunt

puse în aplicare prin forţa coercitivă a statului, prin instituţii cu îndatoriri profesionale în

acest domeniu

3.3. Ordine socială şi control social

Controlul social poate fi definit ca fiind “procesul prin care o instanţă (persoană,

grup, instituţie, asociaţie sau organizaţie) reglementează, orientează,

modifică sau influenţează comportamentele sau acţiunile altei instanţe,

ce aparţine aceluiaşi sistem, cu ajutorul unor mijloace materiale şi

simbolice, în vederea asigurării conformităţii şi păstrării echilibrului

specific sistemului” (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993, p138).

Controlul social are două dimensiuni: o dimensiune externă, care

cuprinde ansamblul presiunilor şi influenţelor exercitate asupra

indivizilor de către societate; şi o dimensiune internă privind adeziunea subiectivă a

individului la sistemele normative apreciate social, transformarea lor în conţinuturi

proprii de conştiinţă.

Page 29: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

29

3.4. Forme şi mijloace de control social

Date fiind manifestările sale multiple şi formele pe care le îmbracă, controlul social

poate fi clasificat în funcţie de diverse criterii (vezi C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 2003,

p.138; D. Banciu, 2000, p.128-130; I. Vlăduţ, 2004, p.49-50).

1. În funcţie de mijloacele sau instrumentele utilizate se poate distinge între

controlul coercitiv (prin constrângere) şi control psihosocial sau persuasiv.

2. În funcţie de agenţii de la care emană controlul social şi care pun în acţiune mijloacele

de exercitare a acestuia, distingem controlul social formal şi controlul social informal.

3. După caracterul permisiv sau restrictiv al mijloacelor utilizate, controlul social

poate fi pozitiv sau negativ.

4. În funcţie de instanţele de la care emană, controlul social poate fi organizat şi

neorganizat.

5. În funcţie de instanţele care aplică controlul social, acesta poate fi:

- statal, exercitat de către instituţiile şi organele specializate ale statului;

- grupal, realizat prin intermediul unor grupuri sociale, cum ar fi familia, şcoala,

grupul profesional şi asociaţiile profesionale etc.;

- individual, exercitat de către anumiţi indivizi investiţi formal sau informal cu

anumite atribuţii, cum ar fi şeful religios sau charismatic, şeful de întreprindere,

directorul de instituţie etc.

6. În funcţie de metodele utilizate, controlul social poate fi:

- penal, fundamentat pe sancţiunii şi pedepse penale ;

- compensator, bazat pe repararea prejudiciilor produse de către individul care

violează normele;

- conciliator, realizat prin negociere, mediere şi dialog între părţile implicate într-un

act contencios;

- terapeutic, realizat faţă de indivizii cu probleme fizice şi mentale, pe bază de terapie

şi tratament medico-educativ, având drept scop reabilitarea acestora.

După natura ideilor, idealurilor, valorilor şi modelelor sociale pe care se

fundamentează, controlul social poate fi: control moral, juridic, religios, politic,

economic, militar etc.

Realizarea controlului social presupune, pe de-o parte, existenţa şi acţiunea unor

agenţi sau instanţe ale acestuia şi, pe de altă parte, existenţa unor mijloace de exercitare

a controlului social.

În funcţie de modul de elaborare şi aplicare, mijloacele controlului social pot fi

instituţionalizate şi neinstituţionalizate.

În funcţie de mecanismul prin intermediul cărora acestea acţionează asupra

indivizilor, mijloacele controlului social pot fi psihosociale şi sociale sau material-sociale.

După natura lor, mijloacele de control pot fi: morale, juridice, religioase, politice,

ştiinţifice, educaţionale, culturale, economice, militare, etc.

După alte criterii se pot distinge: mijloace stimulative şi coercitive, conştiente şi

difuze, explicite şi implicite etc.

Instanţele sau agenţii controlului social sunt acele structuri sociale, indivizi,

organizaţii sau grupuri care elaborează formele de control şi pun în aplicare mijloacele

de exercitare a controlului social în cadrul sistemului social.

Page 30: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

30

Agenţii (instanţele) controlului social pot fi grupaţi în agenţi instituţionalizaţi şi

agenţi neinstituţionalizaţi.

Corelaţia dintre agenţii controlului social, mijloacele şi sancţiunile specifice sunt

redate în tabelul nr. 1.

Tabel nr.1. Instituţii, comportamente antisociale şi sancţiuni.

Instituţii Agentul social Comportament

antisocial Sancţiuni

1) Familia

-părinţii -comportament

noncomformist al

copiilor

-bătaie;

-neacordarea unor

privilegii.

2) Cluburi,

organizaţii

sociale

-funcţionari -violarea normelor

de funcţionare a

clubului sau

organizaţiei

-amenzi;

-suspendarea drepturilor

sau privilegiilor;

-expulzarea.

3) Biserica

-preoţi

-rabini

-imani

-păcatul -penitenţa;

-excluderea de la activităţi

cultice;

-excomunicarea.

4) Firmele

(organizaţii

economice)

-patronul -absenţa de la locul

de muncă;

-lenea;

-amenzii;

-concediere;

-suspendare.

5) Grupurile

profesionale

-funcţionari

(avocaţi,

medici)

-abateri de la etica

profesiuni;

-amendă;

-retragerea licenţei de

funcţionare;

-expulzarea din grup.

6) Statul

-poliţia;

-procuratura;

-judecătoria;

-încălcarea legilor

dreptului civil şi

penal;

-amendă;

-dare în judecată;

-închisoare;

-despăgubiri;

-execuţie.

7) Armata

-superiorii -nerespectarea

ordinelor

-amendă;

-arest;

-pierderea gradului;

-pierderea funcţiei;

-pierderea privilegiilor

legate de grad şi funcţie.

8) Şcoala

- profesori

- lectori

- decani

-nerespectarea

disciplinei şcolare;

-rezultate slabe la

învăţătură;

-repetenţia;

-exmatricularea.

Adaptat după: Bryjak George J., Michael P. Soroka, 1994, Sociology: Cultural

diversity in a changing World, second edition, Boston, Allyn and Bacon.

Page 31: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

31

Test de autoevaluare Nr. 3 - Scrieţi răspunsurile în spaţiile

libere din chenar.

Precizaţi care sunt trăsăturile caracteristice ale normelor juridice

Răspunsurile la testul de autoevaluare le gasiti la pagina 64.

Bibliografia Capitolului 3

1. Popa Nicolae, Ioan Mihăilescu, Mihail Eremia, 1997, Sociologie juridică,

Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.

2. Vlăduţ Ion, 2004, Sociologie juridică, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de

mâine.

Page 32: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

32

Capitolul 4

DREPT ŞI SCHIMBARE SOCIALĂ

Cuprins Pagina

Obiectivele capitolului 4 ............................................................................. 32

4.1. Drept şi schimbare socială .................................................................... 32

4.2.Drept şi socializare. Socializare juridică ............................................... 33

4.3.Forme de socializare .............................................................................. 34

4.4.Agenţi de socializare ............................................................................. 36

Bibliografia Capitolului 4 ............................................................................ 37

Obiectivele capitolului 4

După studiul capitolului 4 veţi dobândi cunoştinţe care vă vor

permite să discutaţi despre:

modalităţile prin care dreptul poate contribui la schimbarea socială

modul în care sunt interiorizate, prin socializare, normele şi valorile juridice

evaluarea eficienţei acţiunii diferiţilor agenţi şi forme de socializare

4.1.Drept şi schimbare socială

Societatea ca sistem dinamic îmbină continuitatea, persistenţa ordinii sociale sau a

unor componente ale acesteia, cu elemente de schimbare şi de succesiune.

Un factor important al schimbării îl constituie şi dreptul. Pentru ca dreptul să poată

influenţa efectiv comportamentele şi atitudinile sociale, acesta trebuie să îndeplinească

anumite condiţii (vezi I. Vlăduţ, op.cit.p.55-56), şi anume:

1. sursa noii legi trebuie să se bucure de autoritate şi prestigiu;

2. noua lege trebuie să fie compatibilă cu legislaţia existentă şi să nu ducă la o

ruptură în sistemul legal;

Page 33: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

33

3. existenţa unor grupuri sociale sau comunităţi în care tipurile de

comportamente prevăzute de noua lege să se manifeste şi să fie viabile;

4. necesitatea existenţei unei perioade rezonabile în care noua lege să devină

efectivă;

5. agenţii care urmează să impună noua lege trebuie să fie ataşaţi

comportamentului prevăzut de acesta;

6. noua lege nu trebuie să prevadă doar sancţiuni negative, ci şi sancţiuni

pozitive;

7. să li se acorde o protecţie eficientă celor care ar putea suferi ca urmare a

încălcării sau eludării legii;

Dreptul poate contribui la promovarea schimbării sociale pe mai multe căi.

O cale ar fi impunerea unor obligaţii subiecţilor legali individuali privind

schimbarea unor atitudini şi comportamente (de exemplu, obligaţii privind protecţia

mediului, apelor, protecţia consumatorilor etc.).

Altă cale reprezintă crearea cadrului legal pentru funcţionarea unor instituţii sociale

care au influenţă directă asupra schimbărilor sociale (de exemplu, legile de organizare a

sistemului învăţământului, a sistemului de îngrijire a sănătăţii, legile fiscalităţii ş.a.).

O altă modalitate o reprezintă crearea bazei legale pentru înfiinţarea unor agenţii

care au drept scop promovarea schimbării sociale: comisii, agenţii specializate în

elaborarea şi implementarea unor proiecte economice, de protecţie a mediului, de

cercetări tehnologice etc.

4.2. Drept şi socializare

Socializarea poate fi definită ca un “proces de învăţare socială

progresivă, în cursul căruia sunt asimilate cunoştinţe, aptitudini şi

deprinderi necesare exercitării rolurilor sociale şi, implicit,

convieţuirii normale în societate” (S. Rădulescu 1994, p.236).

Prin intermediul ei, indivizii sunt formaţi sau modelaţi ca fiinţe

sociale complexe, în concordanţă cu aşteptările sociale şi ale

realităţii culturale din care fac parte.

Deşi în mod tradiţional subiecţii procesului de socializare erau consideraţi indivizii,

mai nou sociologii au extins sfera de acţiune a acestui proces de la individ la grup. Este

ceea ce, din perspectiva antropologiei culturale, se numeşte aculturaţie, proces prin care

nu doar indivizii, ci şi grupurile adoptă standarde normative, reguli şi valori proprii altor

grupuri sau societăţi. Este, de exemplu, cazul grupurilor de emigranţi care îşi însuşesc

sistemul normativ al ţărilor de adopţie, sau cazul unor populaţii supuse de alte ţări sau

popoare. În acest sens se vorbeşte şi de procesul de aculturaţie juridică (vezi I. Vlăduţ,

2004, p. 56-60). „Procesul de interacţiune a două sisteme juridice naţionale sau mari

sisteme juridice, precum şi modificările care se produc în cadrul acestora, poartă

numele de aculturaţie juridică” (ibid. p. 56).

Aculturaţia juridică se poate produce atât în plan legislativ, cât şi în planul practicii

judiciare, sau în ambele planuri.

Page 34: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

34

Ca modalităţi de realizare, aculturaţia juridică poate îmbrăca două forme:

aculturaţia juridică organizată şi aculturaţia juridică spontană.

După amploarea schimbărilor produse, aculturaţia juridică poate îmbrăca forma

recepţiei, fuziunii, împrumutului sau respingerii.

La nivelul grupurilor sociale, aculturaţia juridică poate avea atât efecte pozitive,

generând cooperare, coeziune, creşterea gradului de organizare a acestora, apariţia

unor grupuri sociale de tip nou (cum a fost constituirea corpurilor de meseriaşi, de

exemplu), cât şi efecte negative, cum ar fi conflicte, dezorganizare socială, fenomene de

respingere, dezagregarea vechilor structuri sociale etc.

4.3. Forme de socializare

Analizând procesul de socializare, A. Mihu (2002, p.183) pune în evidenţă trei

dimensiuni ale acesteia: socializarea de fond, ajustarea şi “a face faţă neprevăzutului” (to

cope with).

Prima, socializarea de fond, se referă la însuşirea de către indivizi a normelor,

valorilor, rolurilor şi comportamentelor dezirabile pentru a fi membri activi şi deplin

satisfăcuţi a unei societăţi date.

A doua formă, ajustarea, subordonată socializării de fond şi dependentă de aceasta,

este procesul prin care conţinuturile socializării de fond sunt aplicate la condiţii şi situaţii

concrete, dar care nu se abat în principiu de la temeiurile socializării de fond (de

exemplu, un individ născut la oraş şi care este socializat în acest mediu, dacă este nevoit

să locuiască în mediul rural, atunci el poate fi obligat pentru a supravieţui normal, să-şi

ajusteze viaţa la condiţiile de existenţă dată.

A treia formă a socializării este a face faţă neprevăzutului (to cope white). Este

vorba de procesul prin care omul este pus în faţa unor probleme surpriză, inedite, pentru

care el nu este pregătit nici din punct de vedere temporar şi nici din punct de vedere al

socializării de fond. De exemplu, a face faţă unor situaţii sau probleme în care factorul

uman a nu este implicat, cum ar fi inundaţiile, cutremurele, incendiile (cauzate natural),

sau în care factorul uman este prezent, ca de pildă un lider autoritar (ce poate avea ieşiri

violente) sau acţiunea unui grup terorist.

Între cele trei dimensiuni şi totodată procese, există legături strânse care în

ansamblu formează un sistem socializant, după cum se ilustrează în schema de mai jos

(fig.1).

Page 35: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

35

Personalitate

socială

Socializare de

fond

Ajustare

A face faţă

problemelor

noi

Realitate socială

Fig.nr.1. Dimensiuni ale socializării. Sursa: A. Mihu, Sociologie generală vol. I,

Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2002, p.126.

Ca proces continuu, socializarea se desfăşoară pe parcursul şi în corelaţie cu

principalele faze de viaţă pe care le parcurge individul, îmbrăcând mai multe forme.

Astfel, se pot deosebi trei forme principale: socializarea primară, socializarea

secundară şi socializarea continuă (S. Rădulescu, 1994, p. 236).

Socializarea primară se desfăşoară în timpul copilăriei timpurii, în cursul căreia

copilul este supus influenţei formative exercitate de părinţi; avea dificultăţi în

acomodarea şi supravieţuirea lui normală.

Socializarea secundară are loc în procesul învăţării normelor care reglează relaţiile

copilului cu egalii săi (fraţi, colegi, prieteni etc.), aceasta se desfăşoară de obicei în

cadrul şcolii, în afara cadrelor protective, profund afective oferite de familie.

Socializarea continuă (a adultului) intervine în tot cursul desfăşurării vieţii

adultului pe măsură ce asimilează noi valori, dobândeşte noi deprinderi şi experienţă de

viaţă, îmbrăţişează idei şi opinii noi sau adoptă noi roluri sociale.

La aceste forme A. Mihu mai adaugă socializarea inversă, resocializarea şi

socializarea finală.

Socializarea inversă are loc atunci când generaţia tânără transmite conţinuturi

socializatoare vârstnicilor şi nu invers, ca în situaţia tipică.

Resocializarea se corelează cu desocializarea care “presupune izolarea fizică şi

socială a unei persoane sau depărtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut

nevoile de interacţiune şi i-au sprijinit statusurile adoptate, în vederea eliminării

Page 36: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

36

modelelor de comportare şi de interacţiunile anterior însuşite” (C.Zamfir, L. Vlăsceanu,

1993, p.556).

Resocializarea este concomitentă cu desocializarea şi presupune învăţarea şi

asimilarea de comportamente individuale compatibile cu tabla de valori a noului sistem

integrator.

Socializarea finală este strâns legată de problema morţii: se referă la măsura în care

oamenii sunt socializaţi sau nu să o accepte şi să o aştepte.

4.4. Agenţi de socializare

Agenţii de socializare cei mai frecvent menţionaţi sunt familia,

grupul, şcoala, mass-media, organizaţiile politice, biserica,

organizaţiile sindicale.

Familia este recunoscută ca fiind cel mai important agent de

socializare. Influenţa ei este extrem de puternică fiind exercitată în

cea mai “plastică” perioadă a formării subiecţilor. Acum şi aici îşi stabilesc ei primele

legături emoţionale, învaţă limba şi iau contact cu normele, valorile, interdicţiile sociale.

Grupul de prieteni (de egali), alt factori de socializare, îşi exercită influenţa mai

ales prin gradul de atractivitate pe care-l oferă, pe faptul că subiecţii pot să-şi aleagă

companionii şi prietenii lor şi să interacţioneze cu ei pe bază de egalitate.

Şcoala este principalul agent formal de socializare, al cărui scop este “să dezvolte la

copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi morale pe care le reclamă de la el

atât societatea politică în ansamblul ei cât şi mediul social căruia îi este destinat “ (E.

Durkheim, 1980, p. 39).

Mass-media la rândul ei, exercită o puternică influenţă socializatoare prin

prezentarea unor modele de comportament, a unor stiluri de viaţă (la care indivizii pot

sau nu să aibă acces), a unor roluri sociale etc. Televiziunea, şi mai nou internetul, au cel

mai mare impact asupra indivizilor.

Page 37: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

37

Test de autoevaluare nr.4 – Scrieţi răspunsurile în spaţiile

libere din chenar.

Menţionaţi principalii agenţi de socializare

Răspunsurile la testul de autoevaluare le gasiţi la pagina 64.

Bibliografia Capitolului 4

1. Giddens Anthony, 2000 ,Sociologie, Bucureşti ,Editura ALL-CEU.

2. Mihu, Sociologie generală vol. I, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2002, p.126

Page 38: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

38

Capitolul 5

CONFORMITATE ŞI DEVIANŢĂ

Cuprins Pagina

Obiectivele capitolului 5 ............................................................................. 38

5.1. Comportament de conformitate ............................................................ 39

5.2. Comportament deviant ......................................................................... 40

5.3. Formele devianţei ................................................................................. 40

5.4. Devianţă şi delincvenţă ........................................................................ 43

5.5. Reacţia socială faţă de delincvenţă....................................................... 44

5.6. Combaterea şi diminuarea delincvenţei ............................................... 44

Bibliografia Capitolului 5 ............................................................................ 45

Obiectivele capitolului 5

După studiul capitolului 5 veţi dobândi cunoştinţe care vă vor

ajuta să înţelegeţi şi să discutaţi despre:

deosebirea dintre comportamentul de conformitate, conformism şi

conformitate totalitară

trăsăturile definitorii ale comportamentului deviant

caracterul relativ al devianţei

reacţia socială faţă de devianţă şi delincvenţă

adoptarea unor măsuri eficiente de combatere şi diminuare a delincvenţei

Societatea judecă şi evaluează comportamentul membrilor săi pe baza conformării

lor la modelele, normele şi valorile unanim recunoscute în cadrul său.

Page 39: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

39

5.1. Comportament de conformitate

Comportamentul indivizilor în grup sau societate poate fi în

general de două tipuri:

comportament de conformitate la normele sociale, şi comportament

deviant.

Criteriul acestei clasificări îl reprezintă normele şi valorile

unanim recunoscute la nivel grupal sau societal.

Tendinţa comportamentului de a se desfăşura în concordanţă cu aceste norme şi

valori poartă denumirea de conformitate.

Cei care se conformează modelelor consacrate social sunt recompensaţi pozitiv de

către societate.

Hipertrofierea conformării duce la conformism, care se deosebeşte de conformitate

prin acceptarea mecanică, respectiv fără motivaţii interioare a normelor şi valorilor unui

grup, împotriva propriilor convingeri ale individului.

Din această categorie (a conformismului) face parte şi conformitatea totalitară.

Aceasta se caracterizează prin supunerea necondiţionată a persoanelor la normele

instituţiei, la normele grupului sau ale societăţii. Este asigurată prin constrângere strictă

şi este prezentă în ceea ce sociologii numesc instituţii totale (închisoarea, unităţile

militare, lagărele de concentrare, spitalul de boli mintale). În formă extinsă la scara

întregi societăţi se manifestă în regimurile totalitare. Goffman (2004, p. 15-17) distinge

cinci categorii de astfel de instituţii totale:

1. Instituţii create cu scopul de a lua în grijă persoanele considerate neputincioase,

dar, în acelaşi timp, inofensive: căminele pentru nevăzători, pentru persoanele în vârstă,

pentru orfani şi pentru săraci.

2. Instituţii menite să se preocupe de persoanele considerate incapabile să-şi poarte

singure de grijă, dar care constituie o ameninţare la adresa societăţii, chiar dacă în mod

neintenţionat: sanatoriile TBC, spitalele de psihiatrie şi leprozeriile.

3. Instituţii organizate pentru a apăra comunitatea împotriva persoanelor

considerate a reprezenta o ameninţare intenţionată la adresa ei: închisorile,

penitenciarele, lagărele pentru prizonieri de război şi lagărele de concentrare.

4. Instituţii create, teoretic, pentru a permite desfăşurarea optimă a anumitor

activităţi şi care îşi găsesc justificarea numai pe acest temei utilitar: cazărmile militare,

navele, şcolile cu internat, lagărele de muncă, proprietăţile coloniale şi reşedinţele

particulare de proporţii mari (conacele), privite din punctul de vedere al celor care trăiesc

în locuinţele servitorilor.

5. Aşezăminte create cu rol de a asigura izolarea de lume şi care, adesea, servesc şi

ca locuri de instruire pentru cei ce se dedică religiei: mănăstirile de maici, mănăstirile de

călugări, schiturile şi alte locuri de sihăstrie.

Page 40: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

40

5.2. Comportament deviant

Opusă conformităţi este devianţa, care se manifestă ca lipsă de

adeziune la modelul normativ şi axiologic al grupului sau al societăţii

Definirea comportamentelor ca deviante ţine de mai mulţi factori:

1. de natura normelor sociale încălcate;

2. de gradul de toleranţă a societăţii respective;

3. de pericolul actual sau potenţial al abaterii pentru stabilitatea şi

ordinea vieţii sociale.

Devianţa include nu doar încălcările legii (infracţiunile sau delictele) ci orice

abatere de la regulile de convieţuire şi imperativele de ordine ale unei forme de viaţă

colectivă (societăţi, grupuri, organizaţii, instituţii, cultură, subcultură, etc.).

5.3. Formele devianţei

Există o devianţă negativă, echivalentă cu încălcarea ordinii sociale şi o devianţă

pozitivă care conduce la inovarea de noi mijloace de realizare a scopurilor sociale. Se

apreciază că devianţa are nu doar caracter distructiv, ci are şi caracter constructiv.

Din punct de vedere sociologic se face distincţie între devianţă primară şi devianţă

secundară. (Vander Zanden, James 1988, p. 205-206).

Devianţa primară este comportamentul ce violează normele sociale, dar care trece

de obicei neobservat şi nesancţionat de către agenţii controlului social.

Devianţa secundară este actul ilicit care a fost descoperit şi sancţionat sau etichetat

ca atare de către agenţii controlului social (poliţie, parchet, tribunale). Devianţa

secundară apare ca urmare a reacţiei persoanelor etichetate ori stigmatizate prin

atitudinea celorlalţi faţă de ei. Este vorba de o atitudine ostilă a publicului şi autorităţilor

faţă de devianţi, pe care îi tratează cu etichete cum ar fi: delincvent, falsificator,

plastograf, hăbăuc, violator, narcoman, pervers, vagabond, beţivan, huligan, etc. Aceste

etichete devin pentru ei un fel de status social dominant (master status) organizator

pentru întreaga lor personalitate şi existenţă.

Maurice Cusson (1997, p. 439) considerând că devianţa desemnează “un ansamblu

disparat de transgresări, de conduite dezaprobate şi de indivizi marginali”, include şapte

categorii de manifestări în aria de cuprindere a acestei noţiuni.

1. Infracţiunile şi delictele (omucidere, furt, infracţiuni ale gulerelor albe, hoţi

profesionişti, bande de tineri delicvenţi);

2. Sinuciderea;

3. Consumul de droguri (consumul de marijuana, haşiş, opiacee, cocaină, alcool

etc.);

4. Transgresiunile sexuale (prostituţia, homosexualitatea şi pornografia precum şi

adulterul şi celelalte forme de sexualitate extraconjugală);

5. Devianţele religioase (vrăjitoria, erezii şi sectarism religios);

6. Bolile mintale;

7. Handicapurile fizice (surzenie, orbire, obezitate etc.).

Page 41: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

41

Remarcând că o astfel de clasificare cuprinde atât acte deviante voluntare cât şi acte

involuntare, Cusson va clasifica devianţi în patru categorii, pornind de la cel mai mult la

cel mai puţin voluntar, astfel:

1. Devianţii subculturali (pe care Merton îi numeşte nonconformişti, iar

Moscovici, minorităţi active), indivizi care pun deschis în discuţie legitimitatea

normelor pe care le violează. Ei se străduiesc să promoveze norme şi valori substituente

şi militează în acest sens. Intră în această categorie teroriştii, disidenţii şi membrii

sectelor religioase, devianţi care îşi asumă devianţa şi îi revendică legitimitatea.

Acţiunile lor au caracter în întregime voluntar.

2. Transgresorii, sunt devianţi care violează deliberat o normă a cărei validitate o

recunosc. Ei nu acţionează din principiu, ci din interes, din oportunism sau se lasă

pradă pasiunii: ei violează norme cărora nu le neagă cu adevărat legitimitatea, acţiunile

lor având tot un caracter voluntar.

3. Indivizii cu tulburări de comportament. Aceştia aparţin unei zone

intermediare unde caracterul voluntar al actului nu este nici clar acceptat, nici exclus.

De exemplu, alcoolicii şi toxicomanii acţionează, cel puţin în primele faze ale evoluţiei

lor, în mod voluntar, dar dacă se instalează dependenţa, ei încetează de a mai fi complet

liberi. De asemenea, sunt tulburările mentale, cum ar fi nevroza, sociopatia, tulburări de

personalitate etc., în care este dificil de separat cele două moduri de determinare,

voluntară sau non-voluntară.

4. Handicapaţii (surzi, orbi, cocoşaţi, paraplegici, debili şi bolnavi mintali) ale

căror tulburări rezultă dintr-o leziune organică, care nu ţin de domeniul acţiunii

voluntare.

Varietatea formelor devianţei a fost sintetizată sugestiv de către criminologul

canadian John Hagan (1984), sub forma unei piramide a delincvenţei (fig. nr. 1).

Page 42: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

42

Figura nr.1. Formele devianţei. Sursa: Hagan John,1984, The disreputable

pleasures, Toronto, McGraw-Hill Ryerson Ltd, p. 111.

M.Cusson subliniază că devianţa se caracterizează prin două trăsături:

relativitatea şi universalitatea ei.

Relativitatea devianţei poate fi evidenţiată în funcţie de situaţie, de statusul subiectului şi

de contextul normativ al actului. atare de normele şi valorile grupului de referinţă,

dominant în societate.

Universalitatea devianţei la rândul ei, poate fi pusă în evidenţă sub mai multe

aspecte.

În primul rând, deşi ceea ce se consideră deviant poate să difere mult de la un

context social la altul, fenomenul devianţei este prezent în toate societăţile. Durkheim

afirmă în acest sens că o anumită proporţie a devianţei este “normală”, din punct de

vedere sociologic, pentru orice societate.

Universalitatea devianţei se manifestă şi prin faptul că anumite acte sau

comportamente au fost, cu rare excepţii, pretutindeni prohibite şi condamnate.

Page 43: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

43

Aceste acte sunt:

1. incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră;

2. răpirea şi violul unei femei căsătorite;

3. omorul, mai precis actul de a omorî voluntar un membru al propriului grup;

4. furtul.

5.4 Devianţă şi delincvenţă

O formă particulară de manifestare a devianţei sociale este delincvenţa

(criminalitatea). Comportamentul delincvent este forma cea mai gravă de manifestare a

devianţei, aceea care încalcă regulile şi legile juridice şi morale atrăgând după sine

intervenţia forţei coercitive a statului.

Din punct de vedere juridic , un comportament delincvent este definit printr-o serie

de trăsături specifice, care se regăsesc în majoritatea sistemelor legislative şi anume:

a) reprezintă o faptă, o acţiune (inacţiune) cu caracter ilicit, imoral, ilegitim,

ilegal, prin care sunt violate şi prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale;

b) această faptă este comisă de o anumită persoană care acţionează deliberat,

conştient şi responsabil (cu alte cuvinte, are răspundere penală);

c) fapta respectivă este incriminată şi sancţionată de legea penală. (S. Rădulescu,

D. Banciu, 1996, p. 62).

Consecinţele şi urmările sociale ale faptei delincvente constau în producerea unor

pagube şi prejudicii materiale şi morale diferitelor persoane, instituţii şi organizaţii

(moartea victimei, distrugerea bunului, lezarea demnităţii persoanei etc.).

În funcţie de modalităţile de evaluare se poate distinge între delincvenţa

(criminalitatea) reală, cea descoperită şi cea judecată (vezi D. Banciu, 2000, p.186).

a) Delincvenţa (criminalitatea) reală denumită şi “cifra neagră” a criminalităţii,

este constituită din totalitatea actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în

realitate, indiferent dacă ele au fost descoperite şi înregistrate de organele penale.

b) Delincvenţa (criminalitatea) descoperită, care include acea parte a actelor

săvârşite care au fost descoperite de organele specializate de control social, cifra acesteia

fiind inferioară celei reale întrucât nu toate delictele sunt descoperite.,

c) Delincvenţa (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte a delincvenţei

descoperită şi înregistrată de organele de poliţie care este judecată şi sancţionată de

instanţele penale; volumul ei este mult diminuat, întrucât nu toate delictele descoperite

ajung să fie judecate.

Dimensiunea reală a fenomenului de delincvenţă (criminalitate) este dată de

delincvenţa reală.

Page 44: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

44

5.5. Reacţia socială faţă de delincvenţă

Reacţia socială faţă de delincvenţă este determinată în general de

gravitatea actelor şi a consecinţelor acestora pentru subiecţi. Ea poate

merge de la pasivitate şi toleranţă, până la reclamarea acestor acte la

poliţie şi aplicarea sancţiunilor penale.

Există mai multe motive pentru care reacţia oamenilor (martori sau

victime) este una pasivă, concretizată în neraportarea delictelor la poliţie

sau la alţi factori de control social.

Printre aceste motive pot fi enumerate:

a) Criminalul poate fi un prieten sau o rudă căruia victima nu vrea să-i provoace

un rău sau să o pună în încurcătură.

b) Crima poate fi potenţial stânjenitoare pentru victimă în cazul în care este

cunoscută (de exemplu şantajul, situaţie în care este preferabil să plăteşti decât să declari

şantajistul: cazul adulterului, anumite practici sexuale, avort noncriminal, viol, etc.).

c) Teama de represalii din partea agresorilor: este de exemplu situaţia vârstnicilor

atacaţi de vecinii lor tineri. Chiar dacă criminalul nu este cunoscut, există uneori teama

că a declara cazul poate declanşa o ripostă.

d) Crima pare mult prea trivială pentru a justifica consumul de timp şi de efort

necesar declarării ei. Astfel de cazuri pot fi: spartul unui geam, găurirea unui cauciuc,

furtul unor flori etc.

e) Credinţa victimei că şi în situaţia în care criminalul este prins, nu se ia nici o

măsură împotriva lui. Chiar dacă se iau anumite măsuri ele sunt nesemnificative.

f) Deseori nu există nici o dorinţă din partea unor segmente ale publicului de a

întări anumite legi. Este cazul consumului de alcool în perioada prohibiţiei sau a

consumului unor droguri astăzi.

g) Victima nu vrea să aibă de-a face cu poliţia în nici un fel, fie de teamă că vor

fi cunoscute propriile ei acte ilegale, fie datorită unor experienţe neplăcute cu poliţia la

timpul trecut. (vezi A. Mihu, 1996, p. 215).

5.6. Combaterea şi diminuarea criminalităţii

Combaterea criminalităţii se referă la toate modalităţile de apărare a indivizilor,

grupurilor şi instituţiilor faţă de acţiunile indivizilor delincvenţi. Ele cuprind o gamă

largă de mijloace, de la cele cu caracter preventiv, vizând descoperirea în timp util a

surselor potenţiale de criminalitate, la cele de intervenţie, în vederea neutralizării

delincvenţilor şi limitării efectelor negative ale crimei, şi terminând cu cele coercitive şi

punitive, concretizate în internarea delincvenţilor în instituţii speciale (penitenciare,

închisori etc.).

În funcţie de instituţiile care participă la realizarea activităţii de prevenire, aceasta

poate fi de trei feluri (vezi D. Banciu, 2000, p. 199):

a) prevenire primară sau generală, care antrenează toate instituţiile de

socializare şi control social la acţiunile de combatere a surselor de criminalitate şi

devianţă şi care prin măsuri economice, sociale, culturale şi educaţionale încearcă să

Page 45: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

45

stopeze situaţiile criminogene. Ele presupun, de exemplu, existenţa unor programe de

prevenire a criminalităţii adresate familiei, şcolii, comunităţii locale etc.;

b) prevenire secundară sau specială care urmăreşte identificarea şi

neutralizarea factorilor criminogeni din diverse zone sau medii sociale, diminuarea

prejudiciilor sociale, restabilirea ordinii sociale şi sancţionarea delincvenţilor;

c) prevenirea situaţională sau contextuală care se bazează pe atragerea directă

a comunităţii la acţiunea de prevenire şi neutralizare a delictelor şi delincvenţelor,

utilizând ca mijloace informarea publicului despre pericolele comiterii unor delicte,

despre existenţa unor zone cu risc criminogen crescut precum şi despre posibilele măsuri

de siguranţă contra activităţilor delicvente.

În funcţie de momentul desfăşurării acţiunilor de combatere a criminalităţii, acestea

pot fi realizate înainte de comiterea actului, în timpul producerii lui şi după comiterea

delictelor.

Test de autoevaluare nr.5 - Scrieţi răspunsurile în spaţiile

libere din chenar.

Enumeraţi principalele tipuri de ,, instituţii totale,,

Răspunsurile la testul de autoevaluare le găsiţi la pagina 64.

Bibliografi Capitolului 5

1. Banciu Dan, 2000, Elemente de sociologie juridică, Bucureşti, Editura Lumina Lex.

2. Bulgaru Maria, 2005, Factori de risc în apariţia comportamentului delincvent, în

Bulgaru Maria (coordonator), Asistenţa socială şi justiţia juvenilă: modalităţi de

integrare şi cooperare, Chişinău, CRRAS (Centrul Republican de Resurse pentru

Asistenţa Socială).

3. Cusson Maurice, 1997, Devianţa, în Boudon Raymond, (coord.), 1997, Tratat de

sociologie, Bucureşti, Editura Humanitas.

Page 46: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

46

Capitolul 6

VIOLENŢA: DIMENSIUNI ŞI FORME DE MANIFESTARE

Cuprins Pagina

Obiectivele capitolului 6 ............................................................................. 46

6.1.Definirea violenţei ................................................................................. 46

6.2. tipologia violenţei ................................................................................. 47

6.3. Factori ai violenţei-un model ecologic ................................................. 49

6.4. Prevenirea violenţei .............................................................................. 50

6.5.Violenţa la locul de muncă ................................................................... 50

Bibliografia Capitolului 6 ............................................................................ 53

Obiectivele capitolului 6

După parcurgerea capitolului 6veţi dobîndi cunoştinţe care vă

vor ajuta să :

înţelegeţi şi să discutaţi despre factorii favorabili producerii

comportamentului violent;

aplicaţi cele mai eficiente mijloace de combatere şi diminuare a violenţei;

preântâmpinaţi violenţa la locul de muncă.

În forme şi cu intensităţi diferite, violenţa este prezentă în societatea omenească pe

toate treptele evoluţiei şi dezvoltării sale. Deşi veche, cercetarea acestui fenomen este de

dată relativ recentă, abia cu secolul XIX „începe să se contureze conceptul şi să fie

analizate rădăcinile şi formele violenţei” (N. Popa, I. Mihăilescu, M. Eremia, 1997,

p.69).

6.1. Definirea violenţei

Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte violenţa drept „ameninţarea sau

utilizarea intenţionată a forţei fizice sau a constrângerii împotriva propriei persoane,

împotriva altuia sau împotriva unui grup sau a unei comunităţi, care provoacă sau riscă

Page 47: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

47

să provoace un puternic traumatism, un deces, o traumă psihologică, o dezvoltare

deficitară sau privaţiuni”. (Rapport mondial sur la violence et la santé, Organisation

mondiale de la Santé, Genève, 2002, p. 5).

În cuprinsul acestei noţiuni intră şi neglijenţa, şi toate tipurile de violenţă fizică,

sexuală şi psihologică, precum şi suicidul şi auto-mutilările de tot felul. Intră de

asemenea şi actele care nu provoacă obligatoriu traumatisme sau deces, dar care

reprezintă o povară importantă pentru persoane, familii sau comunităţi, cum ar fi violenţa

contra femeilor, a copiilor şi a persoanelor în vârstă.

Privită astfel, violenţa apare ca o relaţie socială care implică trei elemente:

a) autorul, cel care exercită sau utilizează violenţa în diverse modalităţi şi

scopuri şi care poate fi un individ, un grup de indivizi, o organizaţie sau o

instituţie;

b) victima, asupra căreia se exercită violenţa şi care poate fi, de asemenea, un

individ, un grup, o organizaţie sau o instituţie;

c) acţiunea violentă, comisă în diferite modalităţi directe sau indirecte de către

autor, prin care acesta îşi realizează interesele şi concomitent lezează drepturile

şi libertăţile altor indivizi, grupuri şi organizaţii sau patrimoniul acestora. (S.

Rădulescu, Banciu D., 1996, p.189). Explicarea violenţei presupune luarea în

considerare a fiecărui element al relaţiei nu doar a unuia dintre ele.

Modul în care este definită şi apreciată violenţa este condiţionată social. În funcţie

de această condiţionare violenţa poate fi calificată ca pozitivă sau negativă, bună sau rea,

utilă sau dăunătoare. Perspectiva e diferită dacă violenţa este definită de cel care o

exercită sau de cel care o suportă, ori de cel care o constată din exterior.

6.2. Tipologia violenţei

Dată fiind marea diversitate a formelor de manifestare a violenţei, a actorilor

implicaţi în exercitarea ei şi a scopurilor urmărite, este greu de elaborat o tipologie

general valabilă şi riguroasă a violenţei. Atunci când mass-media foloseşte acest termen

se referă de obicei la aspecte ale violenţei cum ar fi:

- criminalitate (furturi şi crime), mai ales în metropole; 90% din autori sunt bărbaţi;

- vandalism: distrugere de bunuri;

- scandaluri: isterie şi violenţe la concerte pop, meciuri de fotbal sau alte evenimente

de masă;

- violenţă xenofobă: acte de violenţă comise împotriva unei anumite părţi a

populaţiei;

- violenţele dintre bande: confruntări violente între bande rivale de tineri;

- violenţă motivată politic.

Tipologia propusă de O.M.S. distinge trei mari categorii de violenţe,

corespunzătoare caracteristicilor proprii celor care comit violenţa:

a. violenţa împotriva propriei persoane;

b. violenţa interpersonală sau orientată către altul;

c. violenţa colectivă.

Page 48: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

48

a. Violenţa împotriva propriei persoane se subdivide în comportament suicidar (în

care intră tentativele de suicid -numite şi „parasuicid”, şi suicidul reuşit) şi auto-

mutilările.

b. Violenţa interpersonală se împarte în două categorii: violenţa familială şi

violenţa comunitară. Violenţa familială şi cea faţă de partenerul intim – altfel spus,

violenţa între membrii unei familii şi între partenerii intimi în general – se produce în

mod obişnuit, dar nu exclusiv, în cadrul familiei (căminului).

Violenţa comunitară – adică violenţa între persoane care nu sunt înrudite şi care pot

să nu se cunoască, intervine în general în exteriorul familiei.

c. Violenţa colectivă, spre deosebire de primele două categorii (violenţa împotriva

propriei persoane şi violenţa interpersonală), se referă la cazuri de violenţă comise de

grupuri mari de indivizi sau de către state. Astfel de cazuri sunt, de exemplu, crimele

odioase comise de grupuri organizate, actele teroriste şi violenţa comisă de mase mari de

indivizi. Violenţa colectivă se subdivide în violenţă economică, socială şi politică.

Violenţa politică cuprinde războiul şi conflictele violente conexe, violenţa de stat şi

acte similare săvârşite de grupuri numeroase.

Violenţa economică cuprinde atacurile duse de grupuri mari motivate de câştiguri

economice, de exemplu, atacurile duse cu scopul de a perturba activitatea economică,

refuzul accesului la servicii esenţiale sau la diviziunea economică.

După natura lor, actele violente pot fi: acte fizice, sexuale, psihologice sau acte

legate de privaţiuni şi neglijenţe. Schematic, tipologia propusă de O.M.S. se prezintă

conform figurii nr.1.

Figura nr.1 Tipologia violenţei. Sursa: Rapport mondial sur la violence et la santé,

Organisation mondiale de la Santé, Genève, 2002, p.7.

Page 49: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

49

6.3. Factori ai violenţei – un model ecologic

Un model ecologic al violenţei propus de O.M.S. (aplicat în cercetări privind

violenţa la tineri şi la persoane în vârstă), care studiază relaţiile dintre factorii individuali

şi contextuali ai producerii ei, consideră că violenţa este produsul influenţei mai multor

nivele exercitate asupra comportamentului: vezi figura nr. 2.

Figura nr.2 Modelul ecologic al violenţei. Sursa: Rapport mondial sur la violence

et la santé, Organisation mondiale de la Santé, Genève, 2002, p. 13.

Primul nivel al modelului ecologic, cel individual, vizează dezvăluirea factorilor

biologici şi cei ce aparţin istoriei personale care intervin în comportamentul individual.

Al doilea nivel al modelului – nivelul relaţional – urmăreşte să determine în care

relaţii sociale apropiate – de exemplu, relaţiile cu părinţii, cu partenerii intimi şi cu

membrii familiei – creşte riscul de a fi victima sau autorul violenţei.

Al treilea nivel, cel comunitar, examinează contextul în care sunt ancorate relaţiile

sociale, cum ar fi şcoala, locul de muncă şi vecinătatea, vizând dezvăluirea

caracteristicilor acestor cadre de viaţă, asociate cu faptul de a fi victimă sau autor al

violenţei. O rată a mobilităţii rezidenţiale ridicată, altfel spus mutare frecventă,

eterogenitatea populaţiei sau marea ei diversitate şi un liant social cvasi-inexistent în

comunitate, la fel ca şi o mare densitate demografică sunt de asemenea exemple de astfel

de caracteristici asociate fiecare cu violenţa.

Al patrulea nivel, cel societal, examinează factorii sociali mai generali care

influenţează violenţa. Este vorba de factori care creează un climat de acceptare a

violenţei, care reduc inhibiţiile contra violenţei şi care creează şi perpetuează o ruptură

între diferite segmente sociale, sau tensiuni între diferite grupe de ţări.Ca de exemplu :

- norme culturale conform cărora este acceptabil să recurgi la violenţă pentru a

rezolva conflictele;

- atitudini care consideră suicidul ca o problemă de opţiune personală în loc de a-l

privi ca pe un act violent ce poate fi prevenit,etc.

Page 50: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

50

6.4. Prevenirea violenţei

Pornind de la dimensiunea temporală a prevenţiei, se poate face

distincţie între prevenţia primară – care vizează prevenirea violenţei

înainta ca ea să se producă; prevenţie secundară – care pune accent pe

răspunsurile imediate la violenţe (cum ar fi intervenţiile de urgenţă,

tratamentul bolilor transmisibile în caz de viol, etc.); prevenţia terţiară

care vizează intervenţia organelor judiciare, de poliţie şi al celorlalţi factori de control

pentru reducerea tentativelor, repararea consecinţelor nefaste ale violenţelor şi

„resocializarea” autorilor. Aceste eforturi vizează în principal victimele violenţei, dar

eforturile prevenţiei secundare şi terţiare mai ales, se adresează şi autorilor.

În modelul ecologic prezentat, fiecare nivel reprezintă un nivel de risc şi poate

constitui un punct de intervenţie esenţial. Pentru a acţiona asupra violenţei la diverse

nivele este necesar.

- a lua măsuri în raport cu factori de risc individuali şi a modifica direct

comportamentele indivizilor;

- a influenţa relaţiile interpersonale apropriate şi a creea un mediu familial sănătos,

şi a oferi un ajutor profesional familiilor disfuncţionale;

- a supraveghea locurile publice cum sunt şcolile, locurile de muncă, alte instituţii

şi vecinătăţi şi a reglementa problemele care riscă să se transforme în violenţă;

- a remedia inegalităţile dintre sexe şi alte atitudini şi practici discriminatorii;

- a aborda factorii economici, sociali şi culturali mai generali care contribuie la

violenţă şi a lua măsuri pentru a-i modifica, inclusiv pentru a reduce distanţa dintre

bogaţi şi săraci şi pentru a asigura un acces mai echitabil la bunuri şi servicii şi la

posibilităţi de realizare în viaţă. (vezi op. cit. 2002, p. 17).

6.5. Violenţa la locul de muncă

Violenţa la locul de muncă este una din principalele cauze de deces şi de

traumatisme în multe regiuni ale lumii. În SUA, statisticile oficiale clasează homicidul

pe locul al doilea în rândul cauzelor de deces din mediul muncii – după accidentele de

circulaţie – pentru bărbaţi şi pe locul întâi pentru femei. În Uniunea Europeană,

aproximativ trei milioane de lucrători (2% din populaţia activă) au fost victime ale

violenţei fizice în muncă.

Violenţa în muncă este nu doar fizică ci şi psihologică. Mulţi salariaţi suferă

vexaţii, sunt victime ale hărţuirii sexuale, ameninţării, măsurilor de intimidare şi altor

forme de violenţă psihologică. În Marea Britanie, cercetările arată că 53% din salariaţi

fac obiectul jignirilor la locul de muncă, şi că 78% sunt martorii acestui tip de

comportament. În Africa de Sud ostilitatea la locul de muncă este foarte ridicată,

aproximativ 78% din persoanele interogate au declarat că au suferit jigniri într-un

moment sau altul la locul lor de muncă.

În Suedia, de exemplu, se estimează că acest tip de comportament este un factor

semnalat în 10-15% din cazurile de sinucidere.(vezi Rapport… O.M.S., 2002, p. 19).

Page 51: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

51

O formă frecventă de manifestare a violenţei la locul de muncă o constituie

hărţuirea morală.

Hărţuirea morală este definită ca o „conduită (gest, cuvânt, comportament,

atitudine) care atinge, prin repetiţie sau sistematizare, demnitatea sau integritatea psihică

sau fizică a unei persoane, punându-i în pericol slujba sau degradând atmosfera de lucru”

(vezi P. Légeron, 2003, p. 88).

- În cadrul unei organizaţii sau întreprinderi, hărţuiala nu are doar un sens

ierarhic de manifestare, dinspre superior spre subordonat. Se cunosc cazuri în

care salariaţi sau colegii s-au coalizat împotriva unui nou angajat şi l-au

hărţuit. De obicei, cel care hărţuieşte îşi alege o victimă cu scopul de a o

destabiliza, a o face să greşească şi să o împiedice să se realizeze profesional.

Procesele care îl determină pe un individ să hărţuiască o victimă sunt multiple

şi se conjugă.

Manifestările hărţuirii la locul de muncă comportă mai multe dimensiuni. Acestea sunt:

Afectări ale condiţiilor de lucru

Victimei i se retrage autonomia.

Nu i se transmit informaţii utile în realizarea unei îndatoriri.

I se contestă în mod sistematic toate deciziile.

I se critică pe nedrept sau într-un mod exagerat munca.

I se retrage accesul la utilităţi: telefon, fax, calculator.

I se retrage munca ce îi revine în mod normal.

I se atribuie în mod voluntar şi sistematic sarcini inferioare sau superioare

competenţelor sale.

Se fac presiuni asupra ei astfel încât să nu-şi poată valorifica drepturile (concedii,

prime, orar).

Se procedează astfel încât să nu obţină promovări.

I se atribuie, împotriva voinţei, lucrări periculoase.

I se produc pagube postului său de lucru.

I se dau, în mod deliberat, ordine imposibil de executat.

Nu se iau în considerare avize medicale formulate de specialistul în medicina

muncii.

Este împinsă să comită greşeli.

Lezări ale demnităţii

Sunt utilizate cuvinte dispreţuitoare pentru a o caracteriza.

Sunt utilizate faţă de ea gesturi de dispreţ (oftaturi, priviri dispreţuitoare, ridicarea

umerilor).

Este discreditată faţă de colegi, superiori sau subordonaţi.

Se lansează zvonuri legate de ea.

I se atribuie probleme psihologice (se spune că este bolnavă mintal).

Se râde de handicapurile sau de fizicul ei, este imitată sau caricaturizată.

I se critică viaţa privată.

Se râde de originile sau de naţionalitatea sa.

Page 52: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

52

Îi sunt atacate credinţele religioase sau convingerile politice.

I se atribuie sarcini umilitoare.

I se aduc injurii cu termeni obsceni sau degradanţi.

Izolare şi refuz de a comunica

Victima este întreruptă continuu.

Superiorii ierarhici sau colegii nu-i mai vorbesc.

Se comunică cu ea doar prin scris.

I se refuză orice contact, chiar şi vizual, cu ceilalţi.

Este plasată departe de ceilalţi.

I se ignoră prezenţa prin adresarea exclusivă către ceilalţi.

Li se interzice colegilor ei să-i vorbească.

Nu mai este lăsată să vorbească cu ceilalţi.

Conducerea îi refuză toate cererile de întrevedere.

Remarci deplasate la locul de muncă

Ţinuta vestimentară este criticată, modul de viaţă sau aspectul fizic pot fi luate în

derâdere.

Remarci nepoliticoase, acţiuni ostile: sarcasm, presiuni, ameninţări, şantaj.

Dorinţă de destabilizare a salariatului: împiedicarea persoanei de a se exprima.

Criticarea sistematică a muncii sale.

Afectarea condiţiilor de muncă: retragerea din fişa postului a unor îndatoriri care

figurau anterior, suprasolicitare sau subsolicitare, sarcini absurde sau irealizabile.

Negarea sensului muncii efectuate de salariat.

Distrugerea imaginii pe care persoana o are despre sine.

Izolarea salariatului, omiterea transmiterii de informaţii.

Negarea, luarea în râs a tuturor semnelor de suferinţă ale salariatului.

Violenţe verbale, fizice sau sexuale

Victima este ameninţată cu violenţa fizică.

Este, chiar dacă uşor, agresată fizic, este îmbrâncită, i se închide uşa în nas.

Se urlă la ea.

Îi este invadată viaţa privată prin telefoane sau scrisori.

Este urmărită pe stradă, este pândită în faţa casei.

Se aduc pagube maşinii sale.

Este hărţuită sau agresată sexual (gesturi sau cuvinte).

Nu se ţine cont de problemele de sănătate.

Afectare a intimităţi prin insulte, ridiculizări, chiar comentarii asupra feminităţii

sau virilităţii, în funcţie de sex. (cf. P. Légeron op. cit. p. 91-92).

Profesiile expuse în cea mai mare măsură violenţei fizice erau, în mod tradiţional,

cele de militar, poliţist, ca şi cele numite „ţinte economice”: bancheri, bijutieri, (pentru

jaf), mai recent, farmacişti (în cazul cărora produsele râvnite sunt drogurile) respectiv

toţi cei care posedă valori ce pot fi sustrase, constituiau ţinta tradiţională a violenţei.

Page 53: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

53

Mai recent, violenţa îi afectează şi pe indivizi care nu constituie ţinte economice:

şoferi de autobuz, pompierii sau medicii care sunt agresaţi în unele cartiere în timp ce-şi

îndeplinesc îndatoririle, profesorii care sunt victimele unor elevi sau indivizi din

exteriorul sistemului şcolar etc. Sunt vizate din ce în ce mai multe meserii şi domenii de

activitate care nu reprezintă nici miză economică şi nici una simbolică.

Răspunsul eficient la manifestarea violenţei în muncă necesită o abordare globală a

acestuia.

Test de autoevaluare Nr. 6 - Scrieţi răspunsurile în spaţiile

libere din chenar.

Precizaţi care sunt categoriile mari de violentă stabilite prin tipologia

O.M.S., corespunzătoare caracteristicilor proprii celor care comit

violenţa.

Răspunsurile la testul de autoevaluare le găsiţi la pagina 65.

Bibliografia Capitolului 6

1. Rapport sur la violence et la santé, 2002, OMS, Genève.

2. Rădulescu M. Sorin, Dan Banciu, 1996, Sociologia crimei şi criminalităţii,

Bucureşti, Editura Şansa.

Page 54: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

54

Capitolul 7

TEORII CU PRIVIRE LA DEVIANŢĂ ŞI CRIMINALITATE

Cuprins Pagina

Obiectivele capitolului 7 ............................................................................. 54

7.1.Teorii biologice ..................................................................................... 55

7.2. Teorii psihologice ................................................................................. 56

7.3. Teorii sociologice ................................................................................. 57

7.3.1.Teoria anomiei ...................................................................... 57

7.3.2.Teoria etichetării .................................................................. 59

Bibliografia Capitolului 7 ............................................................................ 61

Obiectivele capitolului 7

După parcurgerea capitolului 7veţi dobîndi cunoştinţe cu privire

la:

Evidenţierea unor factori biologici ,psihologici şi sociali eplicativi ai

cauzalităţii comportamentului deviant şi delincvent.

Iniţierea unor măsuri de ordin psihologic şi social pentru diminuarea şi

combaterea criminalităţii.

Formularea unor recomandări pentru evitare situaţiilor cu potrnţial

criminogen.

Preocupări privind explicarea comportamentului deviant au existat din cele mai

vechi timpuri, însă primele teorii care şi-au propus să ofere o explicaţie ştiinţifică acestui

fenomen apar la sfârşitul secolului al XIX –lea

În decursul timpului s-au conturat trei mari tipuri de orientări explicative ale

comportamentului deviant: biologică, psihologică şi sociologică.

Page 55: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

55

7.1. Teorii biologice

Aceste teorii explică devianţa şi crima pornind de la anumite

caracteristici organice, anatomice, fiziologice specifice criminalului şi

transmise ereditar. În esenţă, aceste teorii susţin că anumite disfuncţii

sau anomalii fiziologice sau anatomice constituie factori determinanţi

ai comportamentului criminal.

Teoreticianul cel mai reprezentativ al acestei orientări este

Cesare Lombroso (L`uomo delinquente, 1876) adeptul teoriei

criminalului născut.

Teoria sa susţinea că, în esenţă, caracteristicile fizice ale individului erau indicatorii

de bază ai degenerării şi inadaptării. Pe baza examenului antropometric biologic, medical

şi psihologic a peste 5.000 de delincvenţi, el al formulat teza atavismului evoluţionist

potrivit căruia caracteristicile omului primitiv şi al animalelor inferioare pot apare la unii

indivizi sub forma unor „stigmate anatomice”.

Majoritatea oamenilor de ştiinţa nu au împărtăşit punctul de vedere a lui Lombroso.

Dar faptul că Lombroso a studiat viaţa şi moartea a mii de prizonieri şi a comparat

aceste studii cu acelea obţinute de la grupurile de control, a contribuit la fondarea şi

dezvoltarea şcolii pozitive de criminologie.

Din cunoscuta teză a lui C. Lombroso, potrivit căreia multe infracţiuni sunt de

natură biologică şi ereditară, s-au inspirat mai multe teorii, printre care:

teoria eredităţii a lui Charles Gorring (The English Convict: A Statistical Study,

1913) potrivit căreia comportamentul social este un comportament moştenit.

Gorring stabileşte că 68% din descendenţii infractorilor devin ei înşişi infractori,

accentuând importanţa eredităţii în dobândirea comportamentului infracţional.

teoria arborelui genealogic, care încearcă să demonstreze că în familiile ai căror

descendenţi au avut antecedente penale există un număr mai mare de infractori.

Astfel, R. L. Dugdale (1877, The Jukes: A Study in crime, pauperism and

heredity) studiind şapte generaţii ai unei familii (Juke), a găsit 200 de hoţi şi alte

categorii de infracţiuni, 90 de prostituate, pe parcursul a 75 ani această familie

producând statului pierderi de 1.300.000 de dolari (vezi N. Mitrofan, 1994, p. 24).

O variantă modernă în cadrul orientării biologiste o reprezintă curentul biotipologic

(Kretschmer, Pende, Sheldon) care încearcă să stabilească o corelaţie între anumite

caracteristici fizice şi temperament, respectiv între tipul constituţional şi comportamentul

delincvent. Tipologia lui W. Sheldon (The Varieties of Human Physique, 1940), care s-a

bucurat de o mai mare audienţă, stabileşte o corelaţie între dezvoltarea corporală şi

trăsăturile energo–dinamice ale personalităţii. El distinge trei tipuri somatice, derivate

din cele trei foiţe ale embrionului (endoblast, mezoblast, ectoblast) şi anume: tipul

endomorf, tipul mezomorf şi tipul ectomorf.

Examinând un număr de voluntari şi constatând că cele mai multe cazuri de

delincvenţă aparţin tipului mezomorf, Sheldon consideră că indivizii ce aparţin acestui

Page 56: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

56

tip au mai multe şanse să devină delincvenţi decât cei cu fizic fragil, explicând astfel

crima prin cauze biologice.

7.2. Teorii psihologice

Aceste teorii se caracterizează printr-o abordare individuală a

comportamentului şi a particularităţilor psihice ale delincventului,

încercând să explice delincvenţa ca rezultat al unor tulburări de

personalitate, caracter şi comportament.

Orientarea psihologică cuprinde mai multe direcţii de abordare,

concretizate într-o serie de teorii: teoria psihanalitică, teoria psihopedagogică, teoria

rezistenţei la frustrare, teoria frustraţiei sociale, teoria disonanţei cognitive şi afective,

etc. Fiecare teorie îşi propune analiza mecanismelor psihosociale şi psihologice care

determină ca, în prezenţa aceloraşi caracteristici socio-economice şi culturale, unii

indivizi să devină infractori şi alţii nu.

Teoriile inspirate din psihanaliza freudiană şi a discipolilor acestuia, consideră

infracţiunea ca un produs sublimat al frustrărilor şi opreliştilor impuse de „Supraeu”

(societate), individului. S. Freud (1922, idem. 1980) a fost primul care a stabilit o relaţie

între ideea generală de inconştient şi distorsiunile specifice comportamentului, între care

se înscrie şi delincvenţa şi criminalitatea. Freud explică principiile de activitate şi

mecanismele comportamentului uman, pe baza unei scheme de organizare a

personalităţii alcătuită din trei nivele:

- nivelul subconştientului (Id-ul – polul pulsional al personalităţii),

reprezentat de un ansamblu de pulsiuni, instincte primare a căror

satisfacere se impune în mod imperios şi care împinge omul la acţiune.

Printre ele un rol deosebit joacă instinctul sexual;

- nivelul conştientului (Ego-ul – instanţa centrală a personalităţii) în care

intră capacitatea de judecare, observaţie, memorie, imaginaţie, voinţă şi

care controlează instinctele încercând adaptarea lor la realitate;

- nivelul supraeului (Superego-ul), reprezentat de normele, valorile,

interdicţiile morale şi sociale interiorizate de individ şi care fac din

acest nivel, elementul cenzor al personalităţii.

Instinctele (sexuale, de agresivitate etc.) au tendinţa de a se “descărca” împingând

omul la acţiune. Refularea îndelungată a acestora generează conflicte (nevroze şi

tulburări de comportament). Eul mediază între influenţele contrare ale Id-ului şi

Superego-ului, eliminând stimulii consideraţi periculoşi pentru unitatea persoanei.

Pulsiunile sunt supuse controlului conştient, fiind amânate (refulate), sublimate sau

canalizate spre alte acţiuni. Supraeul asigură normele şi valorile cu care eul controlează

sau sublimează instinctele, le canalizează spre acţiuni permise social. Freud admite, după

cum se vede, şi elementele “sociogene” (ce ţin mai ales de supraeu) pe lângă cele

psihologice în structurarea personalităţii.

Apariţia unor stări tensionale între cele trei instanţe ale personalităţii duce la

conflict. Mecanismele de rezolvare a conflictului sunt sublimarea (redirecţionarea

Page 57: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

57

pulsiunilor de la scopul primar către alte scopuri acceptabile social, ca de exemplu

creaţia artistică), refularea (respingerea ideilor, dorinţelor neplăcute în sfera

inconştientului), proiecţia etc. Freud acordă importanţă primordială complexului

oedipian şi complexului de culpabilitate.

În concepţia sa, frustrarea şi agresivitatea sunt efecte directe ale eşecului rezolvării

conflictului Oedipian din cadrul familiei, eşec care se datorează fie carenţelor afective

materne, fie supra–afectivităţii materne, fie unei imagini paternale inadecvate sau

inexistenţei tatălui. Aceste elemente psihotraumatizante din perioada copilăriei reapar

mai târziu, la adolescenţi, favorizând dezvoltarea unei „crize de identitate”, care

generează comportamente infracţionale, în cadrul cărora agresivitatea este proiectată spre

exterior (heteroagresivitate). Bazată pe conceptele de „refulare”, „sublimare”,

„inconştient”, „libido”, „pulsiune”, doctrina psihanalitică a inspirat multe concepţii

criminologice.

7.3. Teorii sociologice

Teoriile sociologice încearcă să pună în dependenţă tendinţa spre

delicvenţă şi criminalitate nu atât prin structurile de personalitate, cât

mai ales prin trăsăturile mediului social şi cultural. Aceste teorii sunt

orientate cu precădere către identificarea substratului social al

criminalităţii, spre depistarea factorilor sociali responsabili de geneza şi perpetuarea ei.

În cadrul orientării sociologice unele teorii, cum este teoria „dezorganizării sociale”

şi teoria „anomiei”, au încercat să demonstreze că delincvenţa şi criminalitatea se

datorează unor fenomene şi procese cu caracter macrosocial, cum ar fi industrializarea,

urbanizarea, dezvoltarea economică, migraţia masivă, erodarea controlului social etc.

O altă grupă de teorii evidenţiază legătura ce există între cultură (subcultură) şi

comportamentul delincvent. Delincvenţa este explicată ca rezultat al unui proces de „învăţare

socială”, efect al unor „asocieri diferenţiale” ori consecinţa conflictelor dintre „codurile

culturale” sau dintre normele specifice unor grupuri sociale din cadrul societăţii. Aparţin

acestei grupe teoria asociaţiilor diferenţiale (E. Sutherland), teoria „conflictelor culturale” (T.

Sellin) şi teoria „subculturilor delincvente” (A. Cohen, D. Cressey).

7.3.1. Teoria anomiei sociale

Teoria în forma ei clasică a fost elaborată de Emil Durkheim, sociologul care

subliniază că devianţa are un caracter universal, fiind implicată în orice societate. După

E. Durkheim, anomia reprezintă o stare obiectivă a mediului social, stare caracterizată

printr-o dereglare a normelor sociale, dereglare datorată unor schimbări bruşte

intervenite în societate.

Datorită acestei dereglări are loc ruperea solidarităţii sociale, situaţie în care

instituţiile sociale mediatoare (familia, şcolara, biserica, corporaţiile, comunitatea) nu

mai pot asigura integrarea normală a indivizilor în colectivitatea socială.

Page 58: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

58

Colectivitatea la rândul ei nu mai are norme sociale clare. Anomia reprezintă, prin

urmare, o situaţie socială în cadrul căreia normele de bază îşi suspendă temporar

funcţionalitatea. Această situaţie provoacă dezorientare în rândul indivizilor şi grupurilor

sociale şi produce multiplicarea comportamentelor deviante şi delincvente.

În mod frecvent anomia apare în două situaţii: în caz de dezastru economic şi în caz

de creşterea rapidă a bunăstării. În ambele cazuri are loc o dereglare, o ruptură în

echilibrul ordinii sociale în sensul că anumiţi indivizi ajung într-o situaţie inferioară celei

pe care au avut-o anterior. În noua situaţie indivizii nu se mai supun regulilor care le sunt

impuse din exterior, societatea la rândul ei nu mai este capabilă să impună respectul

regulilor sale. Starea de anomie reprezintă, după părerea lui Durkheim, adevărata cauză a

delincvenţei, multiplicând delictele, crimele şi sinuciderile dintr-o societate.

Sociologul american Robert Merton (1957) elaborează o paradigmă, un model al

anomiei pornind de la alte coordonate sociale. Pentru Merton anomia rezultă din

contradicţia care apare între structura socială şi structura culturală a unei societăţi.

Structura socială este ansamblul organizat de relaţii sociale în care sunt implicaţi

membrii unei colectivităţi.

Structura culturală reprezintă ansamblul organizat de norme şi valori care

guvernează comportamentul membrilor unei societăţi.

Contradicţia între cele două structuri apare din faptul că societatea propune

membrilor săi anumite valori şi respectiv anumite scopuri valorizate social, fără să le

ofere şi mijloacele necesare atingerii acestor scopuri şi acestor valori.

Există deci o disociere între aspiraţiile prescrise cultural şi căile sociale existente

pentru a realiza aceste aspiraţii. Neputând să realizeze scopurile la care aspiră şi pe care

societatea le apreciază, individul recurge frecvent la mijloace ilicite, nelegale,

concretizate sub forma acţiunilor delincvente.

R. Merton va constitui o paradigmă în care pune în ecuaţie scopurile şi mijloacele

sociale şi evidenţiază cinci moduri de adaptare a individului la mediul social în care

trăieşte: conformism, inovaţie, ritualism, evaziune, rebeliune.

1. Conformismul constă din acceptarea în acelaşi timp a scopurilor şi a mijloacelor

fixate de societate, chiar dacă scopul sau idealul propus nu este niciodată atins şi

eforturile individului nu sunt încununate de succes. Acest răspuns este specific

societăţilor cu un grad înalt de stabilitate, în care aşteptările reciproce sunt standardizate

de mentalul colectiv.

2. Inovaţia rezultă din faptul că scopul cultural este acceptat de către individ, în timp

ce procedeele legitime pentru atingerea scopului sunt respinse.

3. Ritualismul constă în restrângerea aspiraţiilor până la mijloacele practic disponibile,

individul acţionând în conformitate cu normele legitime. În această categorie se înscriu

rutinierii şi cei obişnuiţi să rămână pasivi faţă de transformările în curs.

4. Evaziunea este un mod de adaptare mai rar întâlnit, caracterizat prin abandonul

simultan al scopurilor şi normelor, individul refugiindu-se în zone marginalizate ale

societăţii, zone în care se găsesc cerşetori, vagabonzi, toxicomani etc. Fiind de cele mai

Page 59: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

59

multe ori asociali, ei dau naştere unei forme de protest prin asocializare, contestând în

această manieră scopurile propuse de structurile sociale contemporane lor.

5. Rebeliunea constă în respingerea în egală măsură atât a scopurilor, cât şi a

mijloacelor de atingere a scopurilor, respingere condiţionată de dorinţa individului de a

le înlocui cu altele. Este vorba de un refuz manifest al raporturilor dintre scopuri şi

mijloace acceptate social şi de voinţa de a impune o structură nouă între scop, mijloace,

mediu, efort şi recompensă socială.

Notând cu + acceptarea, cu – respingerea, cu ± respingerea şi substituirea

mijloacelor şi scopurilor, se obţine următorul model (vezi tabelul nr.1):

Tabel nr. 1. Tipologia modurilor modurilor de adaptare individuală la situaţii

sociale anomice (după R. Merton)

Mod de adaptare Scopuri culturale Mijloace

instituţionalizate sau

legale

1. Conformism + +

2. Inovaţie + -

3. Ritualism - +

4. Evaziune - -

5. Rebeliune ± ±

Sursa: S. Rădulescu, 1994, Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în

acţiunea umană, Bucureşti, Casa de editură şi presă „SANSA” –SRL, p. 193.

Tendinţele spre conformitate sau devianţă sunt dependente de poziţiile ocupate de

indivizi în structura socială. Membrii claselor defavorizate, care au o situaţie socială

dificilă îşi văd blocat accesul la poziţiile sociale de prestigiu din societate şi recurg, în

mod frecvent la comiterea unor acte cu caracter ilegitim şi antisocial.

7.3.2. Teoria etichetării

Această teorie deplasează accentul de la studiul personalităţii

delincventului, respectiv de la studiul actului delincvent, la fenomenul

reacţiei sociale faţă de delincvent, punând accent pe reacţia de răspuns a

societăţii în explicarea genezei criminalităţii. Teoreticienii acestei

concepţii interpretează devianţa nu ca pe un set de caracteristici proprii

indivizilor sau grupurilor, ci ca pe un proces de interacţiune între

devianţi şi non-devianţi, considerând că trebuie descoperit motivul pentru care anumite

persoane ajung să fie etichetate drept deviante, pentru a putea înţelege natura devianţei.

Reprezentanţii acestei teorii sunt consideraţi F. Tannenbaum, E. Lemert şi, mai

ales, H. Becker. Acesta, în lucrarea sa „Outsiders –Studies in the Sociology of

Page 60: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

60

Deviance”, susţine că „însăşi grupurile sociale nasc comportament deviant, instituind

reguli a căror încălcare constituie devianţă, aplicând aceste reguli la anumiţi indivizi şi

etichetându-i drept marginali”. Respectiv, grupul deţinător al puterii politice şi

economice, prin elaborarea şi aplicarea unor legii ce le protejează interesele şi scopurile,

creează delincvenţa. Ceea ce face dintr-un act oarecare un act criminal nu este o

proprietate intrinsecă a acestuia, ci mai degrabă etichetarea oficială a acelui act drept

criminal şi nimic altceva.

Definiţiile date delincvenţei sunt stabilite de cei puternici, prin formularea legilor şi

prin interpretarea lor de către poliţie, tribunale şi instituţiile de control. „Oamenii care

reprezintă forţa legii şi a ordinii sau care sunt capabili să impună altora definiţii ale

moralităţii convenţionale, realizează cea mai mare parte a etichetărilor. Etichetările care

creează categorii de devianţă exprimă astfel structura de putere a societăţii” (A. Giddens,

2000. p. 195Pentru teoria etichetării, deci, sursele devianţei rezidă mai curând în cei ce

controlează decât în cei care sunt devianţi. Aplicarea etichetei, şi deci delincvenţa, ar

reprezenta rezultatul stratificării sociale şi a diferenţei de putere în societate. În general

„regulile, în funcţie de care este definită violenţa, sunt elaborate de către cei bogaţi

pentru cei săraci, de către bărbaţi pentru femeii, de către cei învârstă pentru cei tineri, de

majorităţile etnice pentru grupurile minoritare” (A. Giddens, op. cit.). Se constată că

subiecţii care provin din clasele de jos sunt mai repede calificaţi ca delincvenţi decât cei

care provin din clasele superioare, la acelaşi tip de comportament. Ei au mai multe şanse

să fie în mod oficial învinuiţi şi arestaţi pentru acelaşi tip de infracţiune.

Nu neapărat încălcarea normei sociale sau legale creează devianţa, ci procesul prin

care individul este etichetat ca deviant. Deviantul este persoana căreia i s-a aplicat cu

succes o astfel de etichetă, ea devenind în urma acestui proces, un „outsiser” (marginal, exclus).

În cadrul acestei teorii se face distincţie între devianţă primară şi devianţă

secundară. Edwin Lemert (1967, Human Deviance, Social Problems and Social Control,

Prentice-Hall) a numit actul iniţial de săvârşire a unei infracţiuni devianţă primară.

Devianţa secundară are loc atunci când individul ajunge să accepte eticheta şi se

consideră ca fiind deviant. Devianţa primară reprezintă încălcarea normelor sociale de

către o persoană care nu este prinsă şi etichetată ca deviantă; devianţa secundară este

comportamentul ce urmează descoperii devianţei primare şi etichetării lui de către alţii.

În mod virtual orice persoană se comportă în mod deviant într-un moment sau altul

al existenţei sale. El va deveni deviant doar atunci când o persoană semnificativă din

societate semnalează comportamentul respectiv şi îl etichetează ca atare.

Cel care a încălcat norma este confruntat cu situaţia numită „ceremonie de

degradare”. În această ceremonie persoana care este acuzată de acte deviante este

pedepsită şi forţată să recunoască superioritatea morală a acuzatorilor.

Din momentul în care persoana a fost etichetată ca deviantă de către persoane

semnificative din societate, şi ceilalţi indivizi o tratează ca atare şi răspund celui ce a

încălcat norma în termenii acestei etichetări.

Cel care a încălcat norma acceptă etichetarea, îşi construieşte un nou concept despre

sine şi începe să se comporte în mod corespunzător acestei situaţii. Acum comportarea sa

ia forma devianţei secundare, devianţa devenind obişnuinţă. Întreaga lor viaţă va fi

afectată drept consecinţă a etichetei, oamenii „ normali „ aplicând stigmatul devianţilor îi

forţează să stea în compania altor devianţi, facilitând întărirea comportamentului pe care

Page 61: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

61

au intenţionat să-l elimine prin sancţiune. Devianţii nu mai au altă posibilitate de alegere,

fiind angrenaţi în continuare într-o carieră de deviant, devianţa devenind principalul lor

status social.

Persoanele care provin din medii sociale superioare, beneficiind de resurse

economice şi politice înalte, au o mai mare capacitate de a rezista acuzaţiilor de devianţă,

o mare capacitate de a rezista sancţiunilor şi o mai mare abilitate de a impune reguli ce

resping devianţa.

Criticii teoriei etichetării susţin că există anumite acte care sunt interzise practic în

toate culturile, cum ar fi crima, violul sau tâlhăria. Toate societăţile au avut anumite

reguli împotriva aducerii de prejudicii corporale altora, reguli cu privire la drepturile de

proprietate şi la furt, reguli privind respectarea obligaţiilor asumate, toate acestea

neputând fi privite doar ca activităţi etichetate pur şi simplu. Teoreticienii acestei

orientări neglijează procesul care conduce la comiterea unor acte deja definite drept

deviante. Totodată criticii acestei teorii subliniază faptul că etichetarea anumitor

activităţi drept deviante nu este complet arbitrară, iar diferenţele de socializare, de

atitudini şi oportunităţi influenţează măsura în care oamenii se angajează în

comportamente etichetate drept deviante. Mulţi dintre cei care studiază criminalitatea

consideră ratele înalte ale criminalităţii drept o funcţie a structurii societăţii şi sunt de

părere că schimbarea proporţiei criminalităţii este dependentă de transformarea acestei

structuri, respectiv eliminarea sărăciei şi crearea de condiţii de viaţă mai corespunzătoare

pentru persoanele din toate mediile sociale.

Test de autoevaluare Nr. 7 - Scrieţi răspunsurile în spaţiile

libere din chenar.

Precizaţi care sunt din modurile de adaptare a individului la situaţii

anomice constă în restîngerea aspiraţiilor pînă la nivelul mijloacelor practic

disponibile, conform teoriei lui R. Merton

Răspunsurile la testul de autoevaluare le găsiţi la pagina 65.

Bibliografia Capitolului 7

1. Mitrofan Nicolae (coord), 1994, Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi

Presă „Şansa” -SRL.

2. Rădulescu M. Sorin, Dan Banciu, 1996, Sociologia crimei şi criminalităţii,

Bucureşti, Editura Şansa.

Page 62: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

62

BIBLIOGRAFIE

Banciu Dan, 2000, Elemente de sociologie juridică,

Bucureşti, Editura Lumina Lex.

Bulgaru Maria, 2005, Factori de risc în apariţia

comportamentului delincvent, în Bulgaru Maria (coordonator),

Asistenţa socială şi justiţia juvenilă: modalităţi de integrare şi

cooperare, Chişinău, CRRAS (Centrul Republican de Resurse

pentru Asistenţa Socială).

Cusson Maurice, 1997, Devianţa, în Boudon Raymond,

(coord.), 1997, Tratat de sociologie, Bucureşti, Editura Humanitas.

Durkheim Emile, 1974, Regulile metodei sociologice,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică.

Giddens Anthony,2000,Sociologie,Bucureşti,Editura ALL-

CEU

Iluţ Petru, 1996, Obiectul şi problematica sociologiei, în T.

Rotariu, P. Iluţ, Sociologie, Cluj Napoca, Editura Mesagerul.

Mihăilă Arthur, 2010, Sociologia dreptului, Cluj-Napoca,

Editura Hamangiu.

Mihăilescu Ioan, 2000, Sociologie generală, Bucureşti,

Editura Universităţii din Bucureşti.

Mihu Achim, 1996, Sociologia dreptului, Cluj Napoca,

Editura Argonaut.

Mihu, Sociologie generală vol. I, Cluj-Napoca, Editura

Napoca Star, 2002, p.126.

Mitrofan Nicolae (coord), 1994, Psihologie judiciară,

Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa” -SRL.

Popa Nicolae, Ioan Mihăilescu, Mihail Eremia, 1997,

Sociologie juridică, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.

Rapport sur la violence et la santé, 2002, OMS, Genève.

Rădulescu M. Sorin, Dan Banciu, 1996, Sociologia crimei şi

criminalităţii, Bucureşti, Editura Şansa.

Rădulescu M. Sorin, Dan Banciu, 1996, Sociologia crimei şi

criminalităţii, Bucureşti, Editura Şansa.

Vlăduţ Ion, 2004, Sociologie juridică, Bucureşti, Editura

Fundaţiei România de mâine.

Zanc Ioan, 2006, Introducere în sociologia juridică, Cluj-

Napoca, Editura Risoprint.

Page 63: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

63

RASPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE

AUTOEVALUARE

Testul de autoevaluare Nr. 1

E. Durkheim deosebeşte două tipuri de solidaritate: solidaritate mecanică şi

solidaritate organică.

Solidaritatea mecanică este specifică comunităţilor primitive. Aici individul nu este

diferenţiat. Diviziunea muncii este aproape inexistentă; norma socială acţionează cu o

forţă coercitivă absolută, iar integrarea individului este totală în comunitate.

Solidaritatea organică e prezentă în societăţile civilizate. Ele se caracterizează prin

existenţa diviziunii sociale a muncii, prin existenţa mai multor sisteme de valori şi

norme, prin raportare la care indivizii se conturează ca personalităţi distincte.

Max Weber distinge trei tipuri de legitimitate a autorităţii: legitimitate

raţională, legitimitate tradiţională şi legitimitate charismatică.

Legitimitate raţională se bazează pe acceptarea normelor folosite de cei ce dau

directive, caz în care dominaţia este legală şi se exercită în cadrul unor reguli precise

care circumscriu raza de acţiune a unei competenţe.

Legitimitatea tradiţională se bazează pe încrederea în valabilitatea tradiţiilor şi

asigură dominaţia tradiţională.

Legitimitatea charismatică este generată de calităţile exemplare ale unei persoane

de excepţie care polarizează necondiţionat respectul şi simţul autorităţii în mediul social

concret determinat.

Testul de autoevaluare Nr. 2

În acest model, dreptul (norme şi sancţiuni) este inclus în O (organizarea

societăţii), el este o funcţie a părţilor componente a lui O fiind, împreună cu

acestea, o funcţie a întregului sistem (PILOT)

J. Carbonnier distinge două forme sub care apare nondreptul:

Nondreptul ca un dat social.

Nondreptul ca alegere individuală.

În cadrul primei situaţii, non-dreptul ca dat social, distinge:

1. un nondrept generat prin autolimitare a dreptului;

2. un nondrept prin autoneutralizare a dreptului;

3. un nondrept prin rezistenţa faptului la drept.

Nondreptul ca alegere individuală se referă la voinţa individuală,respectiv

posibilitatea acestuia în a exercita o opţiune. Alegerile, opţiunile oamenilor pot fi difuze

sau organice.

Page 64: D1107 Sociologie  juridica

Dan Semenescu, Ioan Zanc

64

Testul de autoevaluare Nr. 3

Normele juridice au câteva trăsături caracteristice care le diferenţiază de

celelalte norme, non-juridice (obiceiul, cutuma, normele morale), care pot fi

evidenţiate în funcţie de mai multe criterii. Astfel :

- în funcţie de modul de elaborare şi aplicare – normele juridice sunt edictate,

promulgate şi aplicate de către autoritatea publică legitimă;

- în funcţie de acţiunea în timp şi spaţiu, normele juridice îmbracă formă scrisă

(legi, decrete, hotărâri etc.) şi cunosc o anumită determinare în timp şi spaţiu;

- după formă şi structură, normele juridice se caracterizează printr-o structură

unitară, în cadrul căreia pot fi identificate trei elemente importante (ipoteza,

dispoziţia şi sancţiunea);

- în funcţie de eficienţa şi validitatea lor, normele juridice acţionează la nivelul

întregii societăţi;

- în funcţie de sancţiunile care le însoţesc, normele juridice sunt caracterizate de

existenţa unor sancţiuni organizate şi instituţionalizate.

Testul de autoevaluare Nr. 4

Agenţii de socializare cei mai frecvent menţionaţi sunt familia, grupul,

şcoala, mass-media, organizaţiile politice, biserica, organizaţiile sindicale.

Testul de autoevaluare Nr. 5

Goffman distinge cinci categorii de astfel de instituţii totale:

1. Instituţii create cu scopul de a lua în grijă persoanele considerate neputincioase,

dar, în acelaşi timp, inofensive: căminele pentru nevăzători, pentru persoanele în vârstă,

pentru orfani şi pentru săraci.

2. Instituţii menite să se preocupe de persoanele considerate incapabile să-şi

poarte singure de grijă, dar care constituie o ameninţare la adresa societăţii, chiar dacă în

mod neintenţionat: sanatoriile TBC, spitalele de psihiatrie şi leprozeriile.

3. Instituţii organizate pentru a apăra comunitatea împotriva persoanelor

considerate a reprezenta o ameninţare intenţionată la adresa ei: închisorile,

penitenciarele, lagărele pentru prizonieri de război şi lagărele de concentrare.

4. Instituţii create, teoretic, pentru a permite desfăşurarea optimă a anumitor

activităţi şi care îşi găsesc justificarea numai pe acest temei utilitar: cazărmile militare,

navele, şcolile cu internat etc.

5. Aşezăminte create cu rol de a asigura izolarea de lume şi care, adesea, servesc

şi ca locuri de instruire pentru cei ce se dedică religiei: mănăstirile de maici, mănăstirile

de călugări, schiturile etc.

Page 65: D1107 Sociologie  juridica

Sociologie juridică – Note de curs

65

Testul de autoevaluare Nr. 6

Tipologia propusă de O.M.S. distinge trei mari categorii de violenţe,

corespunzătoare caracteristicilor proprii celor care comit violenţa:

d. violenţa împotriva propriei persoane;

e. violenţa interpersonală sau orientată către altul;

f. violenţa colectivă.

Testul de autoevaluare Nr. 7

Ritualismul este modul de adaptere a individului la situaţii anomice care

constă în restrângerea aspiraţiilor până la mijloacele practic disponibile,

individul acţionând în conformitate cu normele legitime. În această categorie

se înscriu rutinierii şi cei obişnuiţi să rămână pasivi faţă de transformările în

curs.