N O U A If lETODJk

SCHIflOLL D E L U S T R U I T C H E T E L E , etc.

1. Curăţaţi ghetele de praf şi noroi. 2. Puneţi cu ajutorul unei cârpe Învă­

luite pe 2 degete, un strat de cremă pe ghete, frecând bine toată suprafaţa pielei pentru ca să se disolve stratul vechi de cremă, plin cu murdărie şi pentru ca noua cremă să poată intra în porii pielei.

8. Frecaţi bine cu o cârpă de pânză spălată, toată suprafaţa ghetei.

Luciul e imediat. Lustruirea aceasta simplă e suficientă

ca ghetele să fie conservate şi să dea un luciu foarte frumos.

L u c i u d e l a c

După ee ghetele au fost lustruite in mo­dul arătat mai sus, muiaţi puţin in apă cârpa învăluită pe 2 degete, apoi în cremă şi ungeţi toată suprafaţa ghetei încă odată cu cremă frecând uşor.

Frecaţi apoi cu cârpa uscată, repede, toată suprafaţa ghetei.

Veţi fi încântaţi de luciul obţinut. Prin această metodă economisiţi multe

parale. a) N'aveţi nevoie să cumpăraţi perii şi

să le curăţiţi cu benzină. b) Majoritatea pastei nu mai rămâne în

perii. O parte din cremă intră în piele, cea­

laltă formează un strat subţire, dar foarte rezistent, pe suprafaţa pielei, împiedecând intrarea umezelii sau altor murdării de pe stradă.

Y â n â l o r i I Conservaţi şi mai departe bocancii cu

renumita unsoare de piele cauciucată

„ S C H I f l O L L "

In urma greutăţilor de a procura material de pa-petărie, nu am putut procura în anul acesta o-bişnuitele scoarţe pentru colecţia „Carpaţilor". Spre regretul nostru, nu putem, deci, răspunde cererilor ce ni-se fac.

Adresa „CARPAŢILOR" :

i Cluj, str. Regina Măria 1 (Casa „Banca Centrală")

Aici este a se adresa toată corespondenţa

S U M A R U L - N U M Ă R U L U I 7 Pag

Nemo: Isvor de încredere 129 Otto Witting: Capra neagră a României 129—132 Prof. Al. Borza: Amintirile turistice ale unui

naturalist 133—136 Dr. Ion Philipovici: Vânătoarea căpriorilor cu

ţipătoarea 136—138 L. De Boisset: Tentativa de explicare a unui feno»

men inexplicabil 138—139 Discuţii: 140-144

C: „Democraţie" C.: Se face experienţă . . . C. i ,Mai multe fotografii*? C. : Pe drumuri . . . A. St>ora : O sugestiune la încărcarea cartuşelor Dr. Ion V. Todea: Propuneri juste.

Din munţi şi din câmpii 145=147 N.' latre Urs şi Cerb Comp.: Şoimi de vânătoare celebri Dr. Ion V. Todea: Superstiţii vânătoreşti N.: E \ tare" vulpea

Cărţi şi reviste: 147 Ştiri mărunte 148

D e v â n z a r e : 19 buc. cartuşe de vânătoare „Magnum-Bombe"

542. D. W. M. Cal. 8X60. 6 buc. cartuşe de vânătoare „Magnum" R. W .

S. Cal. 8X60. Adresa la adm. „C a r p a ţ i i".

S c h i m b 1) armă cal. 16 hamerles, Sauer, platine laterale, oţel

Krupp 3 inele, ţevi 76, contra cal. 12 hamerles, ţevi ală­turate sau suprapuse.

2) expres cal. 8/58 cu cocoaşe Nowotny cu 20 cartuşe con­tra driling cal 12/8 sau 9.

Detalii serioase R. V. VERDEANU-VAMEŞ, corn. Pisc, jud. Covurlui, Of. Independenţa.

L u n e t a I . O . L. 4,5X28 pentru armă cu glonţ de vânzare.

Sublocotenent Mircea Popovici Bat. 12 Vânători Munte, CLUJ

R e c o m p e n s ă 1 0 0 . 0 0 0 l e i celui ce-mi va restitui sau va denunţa unde se află undiţa de pescuit în apele de munte, pierdu­tă în ziua de 2 Mai 1946, orele 13 — 14, în faţa Autogării C. F. R. din Alba Iulia.

Prof, Şt. Pasca, Universitatea Cluj

Din Decemvrie 1945, când am fixat abonamentul pentru revista noastră, cheltuelile de editare a acesteia s'au urcat cu mai mult de 300 Continuând trimiterea revistei cu ve­chiul abonament, ar rezulta deficite atât de mari încât nu le-am putea suporta. Ne vedem, deci, siliţi de împrejurări, să majorăm abonamentul pe anul 1946, în felul următor :

1: Abonament pe 12 luni (Ian—Dec. 1946) Lei 12,000. 2. Abonament de sprijin pe 12 luni Lei 20.000. 3. Un număr Lei 1.200 Rugăm stăruitor pe abonaţii noştri, ca înţelegând situa­

ţia grea a revistei noastre, să trimită neîntârziat sumele da­torate pe 1946, adecă abonamentul întreg, sau — dacă au plătit deja ceva în contul lui, diferenţa până la sumele de mai sus.

Abonaţii care, din orice motiv nu acceptă această ma­jorare, sunt rugaţi să avizeze îndată prin o carte poştală pentru a sista trimiterea revistei, şi a le restitui cota parte a abonamentului pe care l-au plătit deja după tariful vechiu. Cei ce nu ne vor face acest aviz, vor fi socotiţi, că au con­simţit la majorarea abonamentului.

„CARPAŢII" Cluj, str. Regina Măria 1

(Ciădirea „Banca Centrală")

C A R P A T I 1 VÂNĂTOARE / PESCUIT / CfflNOLOGIE Apare ta 16 a fiecărei luni/ Preţul unul număr 1200 lei / Abonamentul pe un an 12,000 DIRECTOR, PROPRIETAR RĂSPUNZĂTOR> pe lumătate an 6000 lei. Abonament de sprijin 20,000 lei / Redacta şl administraţia, Dr. IONEL POP Cluj, strada Regina Măria Nr. 1 (Rea- specia! Trib. Ga/, No. 9)^A N U L X I V // N O. 7 // I U L I E 1 9 4 6

IZVOR DE ÎNCREDERE Eram la sfârşitul unei zile de pescuit. Cam •pierdu­

sem măsura, şi furat de neîncetatele ademeniri ale bol-boanelor şi genunelor, care se înlănţuesc aici, în preajma stdncăriilor din gol, inserarea ne-a prins sus, dincolo de brdul pădurei de brad. Lucru cuminte ar fi fost să îmi adun grăbit uneltele, şi să păşim zdravăn la vale, ca să ieşim pe ziuă cel puţin din locurile cele rele, până la că­rarea bătută. Până la sălaşul nostru de noapte aveam de călcat trei ceasuri bune, şi luna săracă răsărea tocmai spre dimineaţă.

Acareturile de pescuit le-am strâns, dar „lucrul cu­minte" nu l-am făcut.

Nu m'a îndemnat nici Ilie, paznicul meu, să ne ri­dicăm de pe lespedea de piatră, pe care ne aşezarăm „să răsuflăm o leacă". Şi pe el îl ţinea legat acolo o putere mare.

De aici, din gura căldării largi, se vedeau deasupra, ca tăiaţi cu foarfecă din azurul cerului, zimţii crestelor de piatră. Soarele oblic, privea şi el de jos spre aceşti străjeri cărunţi, şi scotea din feţăe lor înzăpezite oglinzi de strălucire şi postaţi de umbre albastre. Ca subt pene­lul unui mare artist, dispăru neliniştea amănuntelor de culori şi forme- Pereţii de stâncă, ce urcau până la pira­mida Negoiului nu mai aveau şurlae şi podmoluri, nici postaţi de jepi verzi, nici ogrăzi cu ierbăria dragă capre­lor negre: era o aşezare de lumină strălucitoare şi de um­bră străvezie, fără de nuanţe, cu linii de despărţire ener­gice, între argint topit şi perdele de safir. Hotarele lumi­nii se mişcau încet spre culmi şi acum, între nemărgini­rea de sus şi apele umbrelor, nu mai era decât o beteală îngustă de creste de cristal alb.

Subt noi se îngusta valea între clădirea pădurii de molid, ca să se desfacă, colo, colo departe, în şesul larg al Ţării Făgăraşului. Aici, lumina potolită scotea de subt ceaţa depărtărilor păreri de ţarine negrii, holde şi păşuni

în culoarea firavă a primelor frunze de mesteacăn. Dela răsărit la apus, cât se cuprindea între pereţii uşei din brădet, o salbă de bercuri prelungite, ruptă în unele lo­curi şi înodată iar. Acolo curge Oltul. In două locuri, păcla se adună mai fumurie, ca o bonetă diafană pe pă­rul unei bunice: acolo sunt sate. Dincolo de ele, departe, şi mai departe, perspectiva distanţei nu mai e dată de for­me — ele s'au spălăcit — ci de scăderea culorilor, tot mai dulci, tot mai pastelate, tot mai transparente. Ca o păreree se arată pe marginea zării dinspre miază-noapte-răsărit o suflare de nouri. Nu sunt nouri; sunt munţi, şi dincolo de ei se întinde tot Ţară românească, Moldova.

O acvilă trece pe deasupra noastră. Ţipetul ei ne tre­zeşte.

Privesc în faţa lui Ilie. E îmbujorată, şi nu ştiu da­că lucirea din ochii lui nu e ceea a lacrimilor.

— Nu-i pe lume ţară frumoasă, ca ţara noastră — domnule! De aş putea, aş aduna-o toată în palmă şi aş pune-o în sân!

Ilie îşi strângea mâna la piept, parcă i-ar fi fost tea­mă să nu i se sfărâme inima, de văpaia din ea.

Voi fi spus şi eu ceva, palid şi neputincios răsunet al simţămintelor care mă copleşeau. Eram împins să-l îmbrăţişez pe Ilie şi, în mătanie, să sărut piatra de subt picioarele noastre: Ţară şi neam românesc, Patrie. Nu ştiu dacă nu am făcut-o aievea.

Apoi ne-am coborât în lume. Mi se părea că am băut din lsvorul Vieţii. Au dispărut grijile şi temerile, a dis­părut răul zilei de ieri şi ameninţarea celei de mâine. IV'a rămas decât conştiinţa unei ţări solid aşezată pe pi­lonii munţilor ei şi pe eternitatea unui neam care o iu­beşte. Imagine de linii mari, de culori întinse şi liniştite, subt statornicia cărora dispare ceea ce e efemer.

NEMO

CAPRA NEAGRA A ROMÂNIEI *' Socot, că nicăeri nu ar fi mai fără rost şi scop

a se vorbi despre însemnătatea şi valoarea caprei negre, decât tocmai aici, în cadrul adunării generale a Federaţiei, căci Federaţia s'a constituit în anul 1937 tocmai din cauză că capra neagră, pe lângă cerb şi urs, este vânatul nostru cel mai preţios şi pentrucă contingentul acestui vânat ajunsese, în acel timp, la un punct nemai pomenit de decădere.

Aşadară vom vorbi aici mai ales despre istoria, răspândirea, viaţa, ocrotirea şi împuşcarea caprelor noastre negre.

De sigur, că în timpuri mai vechi capra neagră se putea găsi în regiuni mai extinse decât astăzi. Ast­fel ea ^ exista cu siguranţă în toţi munţii noştri cu formaţiuni stâncoase mai mari. Am dovedit acest lu-

*) Conferinţă ţinută cu ocazia adunării generale a Federa­ţiei Protectorilor şi Vânătorilor de Capre Negre din România, în ziua de 26. V. 1946.

de: OTTO WITTING — Braşov

cru, acum câţiva ani, cu privire la munţii noştri „Pia­tra Mare", „Ciucaş", într'un articol ştiinţific.

Astăzi capra neagră a fost silită să se restrân­gă, atât la noi, cât şi în Europa întreagă, numai asu­pra câtorva massive muntoase şi formează astfel in­sule, cari abia mai au legătură între ele.

Harta zoogeografică a caprelor negre, care a fost pusă în lucrare de Federaţie, urmează să facă con­statări cât mai exacte asupra răspândirei in Ro­mânia.

Faptul, că ele s'au găsit din belşug şi au fost vânate în epoca preistorică, îl dovedeşte aflarea unor oase din epoca de piatră, găsite lângă Bod, jud. Bra­şov; îl mai dovedesc nişte vârfuri de săgeţi de piatră cari au fost găsite lângă Buşteni şi îl mai dovedeşte în fine un vârf de săgeată de fier, provenind din epo­ca preistorică (Hallstatt) — 500 de ani înainte d'e Christos — care a fost găsit în anul 1934 pe Piatra Craiului la Cerdacul Stanciului, între Valea lui Ivan

şi Capul Tămaşului, deasupra limitei superioare a pădurii.

In evul mediu capra neagră a fost vânată la noi probabil tot aşa ca şi în ţările occidentale. Ea era gonită cu câini, răpusă cu arcul şi săgeata sau cu arbaleta, sau era prăbuşită, in prăpastie, cu nişte pră­jini lungi de pe pereţii de stâncă, unde se refugiase dinaintea câinilor. Adeseori era prinsă şi în curse. Astfel s'a descris în revista ,,Carpaţii" o cursă de capre negre, care s'a întrebuinţat în munţii Reteza­tului şi cu care se putea prinde, ca într'un cleşte, în­tre două bucăţi de lemn, capul caprei negre.

Câtă vreme însă, în ţările occidentale, principii şi nobilimea era foarte dornică de a vâra capre ne­gre, — menţionez doar pe regele Maximilian — la noi vânarea caprelor negre avea puţină importanţă şi până la mijlocul secolului al 19-lea ea a fost exer­citată exclusiv de către locuitorii români din munţii noştri.

Aceşti vânători de munte, alăturea de vestiţii vânători de urşi, erau reprezentanţii tipici ai lumei vânătoreşti străvechi din ţara noastră. Prin neîn­trecutele lor calităţi, — curaj bărbătesc, fără multe pretenţii, forţă de rezistenţă — ei erau nu numai vâ­nători de primul rang, — poate chiar adevăraţii vână-tori în general —, dar erau şi oameni întregi, plini de putere, voinţă şi realizări, de încredere în sine, capabili de cele mai dificile prestaţiuni.

Abia pe la mijlocul veacului al 19-lea încep la noi intelectualii să se ocupe cu vânarea caprelor ne-

Victlma discuţiilor noastre (Foioi Bossv. Retezai)

gre. Astfel în anul 1843 a pornit la o vânătoare prin­cipele rus Korsakovsky, împreună cu principele Al-bert de Prusia şi cu un boier bogat din Muntenia, asupra caprelor negre, pe Piatra Craiului şi pe Bu-cegi. Abia în anii 80 ai secolului al 19-lea începură să exercite vânatul caprelor negre intelectualii au-tochtoni, în număr mai mare.

Perfecţionarea tehnică continuă a armelor de vâ­nătoare, interesul mereu crescând pentru vânătorile în munţi, metodele de vânătoare de atunci, mai ales vânătoarea de goană cu copoi, ocrotirea insuficientă a caprei negre, sau lipsa totală a acestei ocrotiri, din acel timp, a avut ca urmare, că ele au dispărut com­plet, în a doua jumătate a veacului al 19-lea, din multe din massivele noastre muntoase şi că contin­gentul de vânat al caprelor negre scăzuse neobişnuit de mult, în general, la începutul secolului al 20-lea, în toţi massivii noştri muntoşi.

Astfel veacul al 20-lea începu, pentru noi, cu un stoc de capre negre extrem de redus din punct de vedere vânătoresc.

Tot în acest timp intervine în Munţii Făgăraşu­lui acea nimicitoare boală infecţioasă a ochilor (of-talmie purulentă), care a distrus 50% din contin­gentul existent al caprelor negre. Deoarece această epidemie a fost, pe cât ştiu, întâia şi singura epide­mie în stil mai mare în munţii noştri, cunoscută până acum, cred, că nu ar fi fără interes să dau aci unele date despre aceasta. Cea dintâi capră neagră bolnavă a fost împuşcată în Căldarea Arpaşului în anul 1903 pe la mijlocul lui Iunie. Numai decât a fost consta­tată boala şi în alte regiuni, aflate între Vârful Negoi şi Valea Sâmbetei, atât pe versantul de Nord, cât şi pe cel de Sud al Munţilor Făgăraşului. Boala şi-a atins culmea intensităţii în August, iar în Octomvrie 1903 a încetat. In acelaşi timp se aflau în munţi şi oi cu boala de ochi, aşa că nu se ştie, dacă oile au infectat caprele negre, sau invers. Caprele negre bol­nave puteau fi identificate uşor după atitudinea lor curioasă cu ocazia umblatului. Pipăiau cu băgare de seamă pământul cu picioarele dinainte şi toată vre­mea îşi ţineau capul ridicat în sus, ca şi când ar fi voit să privească în soare. La piesele ucise s'a con­statat conjunctivita inflamată, corneea tulbure şi pli­nă de bubuliţe, apoi ochii scurşi, globul ochiului mic­şorat, secat.

Dar să lăsăm acest trist tablou şi să urmărim mai departe desvoltarea stocului caprelor negre.

Acest nespus de redus contingent al caprelor ne­gre dela începutul secolului al 20-lea a avut ca ur­mare luarea unor măsuri de ocrotire şi conservare de către lumea vânătorească. Tot atunci şi-a început activitatea Florstădt, in Munţii Făgăraşului. Ace­ste măsuri de ocrotire au mai avut şi multe alte succese locale, foarte îmbucurătoare, dar au fost iar anihilate în urma împrejurărilor nenorocite de după primul războiu mondial.

Astfel în anii 1918 şi 1919 România prelua o moştenire mai veche, în împrejurări din cele mai ne­favorabile, în cari contingentul caprelor negre din munţii noştri se afla în acest timp pe punctul poate cel mai inferior al decăderii sale de totdeauna.

Cu atât mai mult însă trebue să considerăm drept un deosebit merit al lumii vânătoreşti şi al con­ducerii supreme vânătoreşti din ţara noastră, faptul, că, în decurs de 25 de ani, contingentul caprelor ne-

CAËPAfll •:• 1946. No. t. 131

gre a fost îmbunătăţit, printr'o activitate de ocrotire şi conservare trudnică şi neîntreruptă, de către aren­daşii de vânătoare, prin măsuri energice din partea Direcţiunii de Vânătoare (1922: oprirea vânătoarei cu copoi, 1930: limitarea epocei vânătoarei până la 31 Decemvrie, 1932: autorizaţie specială pentru vâ-narea caprelor negre) şi în fine prin activitatea Fe­deraţiei începând delà 1937, aşa încât stocul ca­prelor negre ajunse la o culme, care rareori a mai putut fi constatată în munţii noştri. Acest stoc se cifrează, în România, în anul 1942 cu cc. 4000 de piese, dintre cari puteau fi lăsate să fie împuşcate 290 capre negre, adecă 7,4%. In cei doi ani urmă­tori contingentul caprelor negre a mai sporit aşa în­cât în anii 1943—44 şi 1944—45 s'a dat autorizaţia spre a putea fi împuşcate anual 409 capre negre.

Cât de mult se poate ridica şi desvolta, prin mă­suri de ocrotire şi de conservare, contingentul capre­lor negre, o dovedeşte pilda clasică a revirului din Piatra Craiului, care avea abia 10—20 de capre ne-' gre în anul 1922, dar în anul 1942 ne-a putut oferi un stoc minunat de 250—300 de piese. Acest contin­gent de capre negre a putut fi desvoltat până la acea­stă culme, prin paza şi ocrotirea arendaşului, care era Societatea pentru vânatul nobil din Braşov, cu ajutorul paznicului special de vânat Valentin Tôferl, care a fost adus din Austria în acest scop, şi apoi prin activitatea Grupului Piatra Craiului.

De atunci, precum am mai spus —contingentul caprelor negre din ţara noastră, protejat cu atâta gri-je şi desvoltat cu atâtea cheltueli, a ajuns din nou să fie grav ameninţat, în urma războiului al doilea mondial.

Să-mi permiteţi acum a vă da unele date des­pic viaţa, vânătoarea, ocrotirea şi conservarea capre­lor negre.

Capra noastră neagră ajunge în general la o vâr-tă proporţional destul de joasă. Limita naturală a vârstei ei variază între 18 şi 22 de ani de viaţă. Ca urmare a vârstei ei înaintate se constată tocirea dinţi­lor, cari în această stare nu mai sunt prea apţi pen­tru măcinarea hranei.

O întrebare foarte importantă şi care nu este uşoară, pentru vânător, este următoarea: cum se poa­te constata dacă o capră neagră este tânără sau bă­trână, delà distanţă, pe teren liber,

Faptul, că un ţap este de 10 sau de 20 de ani nu se poate constata, după lungimea coarnelor, în natura liberă, căci o diferenţă de lungime a coarne­lor, de 2—3 cm, în nici un caz nu se poate constata delà o distanţă de 100—200 m.

Mai uşor se poate constata etatea prin coloritul capului şi prin culoarea părului. La capra neagră tânără făşia neagră delà ochi până la nas este nea­gră închisă şi are margini bine conturate; la capra neagră bătrână ea este gri-mat şi marginea este ştearsă. Culoarea părului este la piese bătrâne, mai ales la ţapi, de cele mai multe ori, pală^şi sură, ase­mănătoare unui măgar; la piese tinere, vara e mai mult brună-roşietică, iarna, mai mult neagră-roşieti-că, până la neagră închisă. Şi din mărimea corpului, şi din lungimea picioarelor se poate deduce vârsta tânără sau înaintată. Caprele negre bătrâne au un corp îndesat, masiv şi picioarele apar ceva mai scurte.

Vârsta însăşi se poate constata destul de uşor, după împuşcarea caprei negre, adeseori chiar destul

de precis prin inelele de vârstă, cari se pot vedea pe coarne. Aici trebue să notăm următoarele: Creş­terea în lungime a coarnelor este mai mare în primii trei ani de viaţă. In anul al 4-lea ea este de 1—2 cm., în al 5-lea abia o jumătate de cm., iar în anii următori circa încă câte un milimetru. In orice caz le cresc coarnele până la vârstă înaintată, ceeace nu este cazul la ţap de căprioare. Şi după baza coar­nelor se poate deduce vârsta. Dacă baza coarnelor este îngustă, adecă dacă apare închisă, capra neagră este de peste cinci ani. Dacă însă baza apare jos deschisă, capra neagră e o piesă tânără. Uzarea din­ţilor nu este un indiciu sigur pentru constatarea vâr­stei, deoarece abia se poate constata prin exterior la piese de 10—15 ani o tocire a dinţilor.

De multe ori este foarte greu să deosebeşti ţapul de capră, mai ales vara, la unele piese. Faptul, că capra în general are coarne mai subţiri şi mai puţin încovoiate decât ţapul, abia se poate constata dela o distanţă de 100—200 de metri, şi nici măcar cu cel mai bun ochian. Dacă capra are lângă sine iedul, atunci chestiunea este simplă. In timpul împerecherii constatarea se poate face mai uşor: Ţapul nu mă­nâncă aproape niciodată; el se află mereu într'o miş­care neliniştită; el mână capra şi nasul lui este me­reu în urmele ei. Corpul său este mai îndesat, gâtul său apare mai scurt şi mai puternic şi la burtă îi atârnă smocul de păr. Cu toate acestea se întâmplă des, mai ales unor vânători mai tineri, să împuşte capră, în loc de ţap.

Capra neagră este precis un animal nasal, Simţul mirosului ei este neînchipuit de bine desvoltat. Ea poate descoperi oamenii, dacă are vânt favorabil, la o distanţă de 1000 de metri.

Cu mult mai slab este desvoltat simţul vederii lor. Este adevărat, că obiecte cari se mişcă le obser­vă capra neagră şi dela distanţe mari, dar pe cele in nemişcare le poate deosebi numai cu greu chiar şi dela distanţe mici.

Interesant este felul ei de a fi, în decursul fugii, când face din când în când câte o oprire. Se explică aceasta prin împrejurările extrem de dificile ale te­renului în care îşi petrece traiul capra neagră, în general.

Capra şi ţapul devin capabili de a se înmulţi, în deobşte, la etatea de 4 ani. Epoca de împerechiere cade în timpul toamnei târzii, îşi atinge punctul cul­minant între 25 Octomvrie şi 5 Noemvrie şi durează până la 30 Noemvrie. Se împerechează, în general, mai întâi ţapii bătrâni şi apoi cei tineri. Fătatul cade în lunile Mai—Iunie; timpul sarcinii durează astfel circa 6—6V2 luni. Caprele însărcinate îşi caută un loc mai lăturalnic spre a făta şi gonesc atât iezii anului trecut, cât şi iezii mai bătrâni. Aşadară abia în jurul acestui timp devin iezii independenţi. Deci, dacă se împuşcă o capră toamna, iedul este pierdut fără salvare, deoarece o altă capră nu-1 tolerează şi el şe prăbuşeşte iarna, rămânând fără ocrotire. La nici un alt vânat puiul nu este atât de mult depen­dent de conducerea mamei sale, ca la capra neagră. Deci, atenţiune! Să nu se împuşte niciodată o capră cu ied.

Capra neagră, fiind rumegătoare, îşi poate um­ple stomacul în scurt timp, spre a rumega apoi în toată liniştea. Ea mănâncă tot ce este verde în

munţi; ea consumă chiar şi plante otrăvitoare, ca Belladona, Tisa, Scrintitoarea.

In regiunea alpină, lipsită de copaci, ea mănâncă în special Sălcii pitice, Lăptuci, Licheni şi Buricul Venerei, Iarna mănâncă bucuros Lichenii de pe co­paci, apoi ramuri şi muguri.

Câtă vreme la noi hrănirea caprelor negre, iarna, nu este de importanţă, aşezarea de sărării cât mai multe, este una din cele mai însemnate măsuri de ocrotire, pe care trebue s'o luăm. Capra neagră are nevoe de sare. Creşterea embrionului şi degajarea laptelui din mamelă consumă multă sare. Prin sare se sporeşte, afară de aceasta, şi schimbul materiilor şi se activează funcţiunea digestiei. Aşadară capra neagră are nevoe de multă sare, mai ales în timpul schimbării hranei, al schimbării părului, al sarcinei şi al alăptatului.

Abia există vre-un vânat, care să-şi schimbe adă­postul atât de des şi de uşor, ca şi o capră neagră, în urma influenţelor atmosferice. Soarele şi umbra, ziua şi noaptea, vara şi iarna, dar mai ales schim­barea vremii o silesc să-şi mute mereu adăpostul, Se cunoaşte la noi mutarea adăpostului caprelor negre din Munţii Făgăraşului, unde se adună în număr mai mare, când pe versantul d'e sud, când pe versantul de nord al munţilor, în special din cauza unor furtuni de durată şi vânturi. In general însă capra neagră ră­mâne credincioasă regiunii ei muntoase.

Dintre duşmanii caprei negre vin în considerare, la noi, în primul rând păsările răpitoare, mai ales acvila, apoi râsul. Deasemenea îşi au partea lor şi lupul, vulpea, pisica sălbatecă şi jderul, dar nu în aceeaşi măsură, ca la cei doi întâi numiţi. Ursul, în general, nu pare să însemne o primejdie pentru capra neagră, căci eu însumi am văzut, în diferite rânduri, capre negre mâncând liniştite, în cea mai mare apro­piere de urs. Dar graţie tuturor acestor inamici s'a efectuat, în mare măsură, selecţiunea naturală a ca­prelor noastre negre, distrugerea celor bolnave şi slă-bănoage şi astfel creşterea unui vânat de capre ne­gre vânjos, sănătos şi puternic, cel mai puternic din Europa, pentru care ne invidiază întreaga lume vâ-nătorească a continentului nostru.

In urma acestei selecţiuni naturale sunt la noi şi epidemiile aproape necunoscute. Râia caprelor ne­gre, care face adeseori mari ravagii în ţările occiden­tului, este necunoscută la noi. Ar fi de menţionat doar, că râia câinelui şi vuplii nu poate fi transmisă asupra caprei negre. Astfel extinderea mare a râii vulpei nu înseamnă nici-un pericol pentru caprele negre. Aş dori să mai amintesc încă doar, că în fica­tul caprei negre, mai rar în splină, în rinichi sau în plămâni, se găseşte câteodată o beşică de echinoco-cus, care ajunge până la mărimea unui cap de copil. Dacă câinele mănâncă această beşică, acest fapt va avea ca urmare, să se formeze în corpul câinelui o tenie tripartită. Dacă nucleele acestei tenii ajung a-poi în corpul omului, ele provoca aici, în ficat, beşi-cile descrise mai sus, de mărimea unui cap de copil, cari de obicei au ca urmare moartea omului lovit de această împrejurare. Deci să nu se permită niciodată, ca câinii să mânânce ficat crud1 de capră neagră, spli­nă, rinichi, sau plămâni.

Şi acum câteva menţionări despre împuşcarea raţională a vânatului caprelor negre.

Raportul numeric dintre sexe, adecă dintre ţap şi capră, trebue să fie, într'un revir normal, ca 1:2, cel mult însă ca 1:3, aşadară de fiecare ţap să fie 2—3 capre. In cazul când există mai multe capre, se vor împuşca capre, iar dacă sunt mai mulţi ţapi, se vor împuşca ţapi. In cazul că raportul numeric , dintre sexe este normal, se vor împuşca şi ţapi şi ca­pre. Câtă vreme în ţările occidentale, Ia 100 de hec­tare şi pe lângă un contingent normal de capre negre vin 5—6 piese, la noi se pare că se găsesc, în medie, la 100 de hectare, 3 piese. O suprapopulaţie intervi­ne, dacă se găsesc mai mult de 6 piese la 100 de hectare.

Pe lângă un stoc normal de capre urmează să se împuşte, fiecare an, atâtea capre negre, cât face creş­terea anuală, socotindu-se în acest calcul şi pierde-d'erea prin răpitoarele, lavine, viscole şi branconaj. O condiţie premergătoare pentru calcularea exactă a numărului ce se poate împuşca anual, este aşadară cunoaşterea exactă a contingentului caprelor negre, a raportului numeric dintre sexe şi a numărului pier­derii anuale prin împrejurări atmosferice, răpitoarele şi prin branconaj. Abia dupăce cunoaştem bine toate acestea, când ştim câţi iezi se fată anual, aproxima­tiv, câţi dintre ei ajunj* la vârsta potrivită pentru a putea fi împuşcate, câţi sunt nimiciţi prin răpitoare, vreme rea şi branconieri, putem stabili numărul exact ce s'ar putea împuşca. Ce priveşte revirurile noastre mari şi adeseori greu accesibile, se întâmplă în gene­ral, că prin observări precise putem, de obicei, să constatăm diferenţele contingentelor caprelor negre, din an în an şi să ne stabilim astfel numărul ce ur­mează a se împuşca, de sine înţeles în cadrul cifrei de împuşcare aprobată de D.E.V.

In fine vreau să mai spun câteva cuvinte despre ̂ abuzurile branconajului în munţii noştri.

Branconajul — şi este o fericire pentru noi — nu este la noi atât de desvoltat, ca în ţările occidentale. Cu toate acestea, tocmai acum, în urma războiului al doilea mondial, a început un timp, în care braconajul a luat proporţii înspăimântătoare. Şi acum trebue să menţionăm, accentuând că nici-un vânat nu poate fi distrus atât de uşor prin braconaj, decât tocmai ca­pra neagră, mai ales — cum se întâmplă prea des — când ea este gonită cu câini. In acest caz şi ultima piesă este scoasă din ascunzişul ei şi cade victimă, fără scăpare, braconierilor.

Astfel trebue să tragem din nou clopotele de a-larmă şi trebue să facem toate sforţările, la timp, spre a pune capăt acestor abuzuri, printr'o muncă solidară şi printr'o organizare clară, conştientă şi co-răspunzătoare scopului.

Vânător) nu uita. *.

Pat ima de vânătoarei e o pornire primară, pe care o are şi cel din u rmă sălbatec. Numai prin îngrădirile ei în legi şi între comandamentele scrise şi nescrise ale eti­cei şi corectitudinei vânătoreşti, se ridică .ea la înţelege­rile înalte care cinstesc fiinţa omului civilizat.

A păstra urmaşilor o bogăţie şi o frumuseţe cu care ne mândr im este nu numai faptă de cetăţean conştient, înţelept şi cinstit, dar e şi o datorie sfântă faţă de pă­mântul Patriei — şi a rânduiri lor lui Dumnezeu.

AMINTIRILE TURISTICE NATURALIST

Turismul, pasiunea de a umbla, de a drumări din plăcerea de a cunoaşte natura, pentru a avea satis­facţii sufleteşti, morale şi estetice, pentru a te recon­forta trupeşte şi sufleteşte la aer bun de munte, este o îndeletnicire relativ nouă şi încă proprie mai mult claselor sociale pretinse „culte".

A fost până nu demult o modă sau chiar un sno­bism al tinerilor îmbuibaţi dela oraşe sau apanajul „vânătorilor" consacraţi.

Mai veche şt de natură profesională este această îndeletnicire la naturalişti şi geografi, care numai prin excursii şi drumărit în lung şi latul lumii au putut explora ştiînţificeşte natura.

Este însă străveche, nu ca lux, ci ca necesitate economică, la poporul de rând, şi dintre toate popoa­rele actuale europene, este cea mai veche la Români. Strămoşii noştri Daci erau în primul rând păstori, ciobani, crescători de vite şi oi, la munte, pe lângă agricultori ce erau.

Ei mai erau chiar seminomazi în parte, executând grupuri dintre ei, ca şi azi încă, migraţiuni sezonale, ca pendula, dela munte la şes şi întors: transhuman­ta. Dar erau „turişti" şi în calitatea lor de vânători, care eliberau codrii de urşi, lupi şi alte dihănii pri­mejdioase.

Mai erau „turişti" şi din nevoia de a-şi apăra glia strămoşească, hotarele din munţi, împotriva cu-tropitorilor: Aşa s'au apărat Dacii contra Romanilor: aşa au potopit strămoşii-turişti pe ungurii lui Carol Robert la Posada dorobanţii Generalului Dragalîna pe nemţi în Munţii Baratului, moţii lui Iancu îm­preună cu înflăcăratele moaţe pe honvezii lui Vas-vâri la Fântânele; şi aşa au zdrobit acum recent bra­vii noştri ostaşi pe hitlerişti-hortişti în Munţii Tatrei, cei semeţi.

Turismul ca sport este în genere abia de un se­col, la noi abia de o jumătate de veac. Noi, bătrânii d'rumăreţi prin ocupaţia şi profesia noastră, am pu­tut urmări desvoltarea turismului la Români pas cu pas, an de an, am văzut -cum progresam imitând pilda străinilor, la care gustul pentru drumeţie era mai vechiu.

Francezii — în care neastâmpărul sângelui de Galii si Celţi clocote mai viu, — au dat numele aces­tei îndeletniciri. L-au practicat ca pioneri cuceritori de patrii noui şi colonii, anglosaxonii.

L-au desvoltat însă germanii ca tehnică şi artă, în toate colţurile lumii, unde s'au pripăşit în calitate de colonişti ori ca emigranţi, ori ca faimoasa „coloa­na a cincea".. . . •

Si la noi Saşii au fondat şi propagat turismul. Căci Ungurii numai turişti n'au fost! Cum am ci­

tit cândva un articol plin de ironie al vechiului pro­fesor de geografie din Cluj, Cholnoky, intelectualul maghiar era om comod, al mâncării şi băuturii, al locului de cărţi şi al ciardaşului. al lenevirii, în ca­fenele şi birturi, cum spunea şi Petofi: „Nem irok, nem olyasok, fin magyar nemeş vagyok!". (Eu nu scriu şi nu citesc, căci sunt nobil maghiar!).

Dar îi mai reţinea pe unguri ceva dela mqnte: teama de valahii stăpâni suverani ai plaiurilor de

ALE UNUI de Prof. AL. BORZA — (Cluj)

munte, din vecii vecilor. Plecau la munte escortaţi de jandarmi, gata să apere pe dl solgăbirău, turist de ocazie.

Nemţii noştri erau iubitori ai naturii. Au fost primii exploratori ai florei şi faunei începând din 1790—1800. Kitaibel în Maramureş şi Bihor, Rochel în Banat, Lerchenfeld, Bauxngarten şi Schur, în Ar­deal, Edel în Moldova, Hoffmann în Muntenia, Sin-tenis în Dobrogea.

Cu plăcere citim despre pelerinările botanice prin munţii înalţi ai Banatului făcute de Rochel la 1815 şi 1835, cu vieaţa dela stânele primitive, cu dru-năritul pe potecile străbune indicate pe harta sa ex­celentă, aceleaşi ca azi, dovadă că la munte situaţia de azi este stră-străveche şi noi nu ne-am aventurat numai recent sus la munte, ca ungurii sau nemţii. Aceasta ne-o spune de altfel şi toponimia.

„Ţarcu" este cuvânt dacic, dat şi muntelui din Banat, oricât m'ar contrazice cineva din spirit de con­tradicţie diabolică.

Numele „Curcubeta" este străvechiu roman şi des'gur strămoşii noştri nu au privit numai de depar­te acest munte din masivul Bihorului, când l-au bo­tezat, ci şi-au păscut acolo oile. ca şi astăzi „Nedei-ele" din Munţii Apuseni şi din Banat sunt munţi şi o veche petrecere câmpenească de munte, cu rosturi religioase, sociale şi economice.

Dar să revenim la începutul turismului la inte­lectualii români. înainte cu 50—60 ani era un eve­niment, când cineva se aventura la munte, dacă nu era inginer topograf sau jandarm.

O excursie la un munte nici nu prea înalt şi prea îndepărtat, ca Detunata Ia Abrud, Piatra Cetii Ia Tenis ,Piatra Craiului la Zărneşti era un eveniment social, şi mai mult o petrecere, dar avea şî o sem­nificaţie naţională, era o demonstraţie, că noi sun­tem stăpâni si acolo. Nu aveau oamenii costume şi rucksack. nici bocanci cu eue. nici pelerini, ci por­neau ca la nuntă, cu coşuri pline dfe mâncări, demi-geane cu vin duse de servitori, pistoale pentru tras la ţintă si pentru manifestarea sgomotoasă a bucu­riei de a fi călcat un munte înalt.

Multe excursii detfenerau în beţii, erau bogate în accidente datorite alunecărilor în pantofii nepotri­viţi şi se terminau de regulă cu o ploaie, care ume­zea pe toţi până la piele, în lipsa de pelerine; pe cucoane până la corset, — căci pe atunci şi la munte mergeau încorsetate; ele scăpau mai adesea neud'ate, căci îşi duceau umbrele sau ..parapleie".

Când eram licean, prin anii 1900, dornic să her-borizez la munte, dupăce flora din jurul oraşului Alba Iulia o adunasem, se făceau încă rar de tot ex­cursii. Doar la 1 Maiu se organiza un „maial", unde ne duceam pachetele Ie£ate cu sfoară, pentru mân­care şt ne întorceam dela Vârful ..Mamutului" plouaţi leoarcă. Impresie adâncă mi-a făcut prima excursie făcută la ,.Iezerul Ighielulm" în jud. Alba, în socie­tatea colegului de şcoală Octavian Costea, care pe urmă a si descris la societatea dţ> lectură această memorabilă excursie botanico-turistică prin bătrâni

codri de fagi Ia un Iac prins într'o căldare de munte alunecat.

Mai păstrez încă în herbarul meu feriga numită ,.limba vecinii (Scolopedrium vulgare) aflată la poalele unei stânci prăpăstioase, de pe care abia am putut coborî.

Totuşi la Detunata exista deja pe timpul acela şi o casă de adăpost construită de serviciile pădurăre-şti. Saşii construiseră primele case ale Karpather Ve-reinului, care atrăgeau la munte şi intelectuali româ­ni din regiunea Sibiului şi a Braşovului. Dl Romeo Popescu atunci îşi făcea ucenicia, ca să devină apoi un apostol al turismului la nod.

Totuşi elevii şi studenţii români se aciuiau mai mult pe la stâne, dormeau în cojoacele soioase şi se înfruptau de lapte, brânză şi caş, iar în Munţii Apu­seni, de balmoşul tradiţional, minunata mâncare a muntenilor, de sărbătoare.

Şi în vechiul regat al României era încă o ,,rara avis" turistul adevărat, nu existau nici case de adă­post. Doar schiturile umile şi nu prea „igienice" ofe­reau un adăpost pentru noapte şi împotriva furtuni­lor şi viscolelor. Aşa mi-aduc cu plăcere aminte de adăpostul cald al schitului Durau, pe Ceahlău, unde urcasem ca student, însoţind pe mitropolitul de mai târziu dela Blaj, Alexandru Nicolescu, un turist ade­vărat, pasionat şi „fără splină" cum îl numeam noi prietenii, căci urca piscurile ca o căprioară. Tot în societatea sa am poposit la mănăstirea Cheia, de unde am făcut ascensiunea Muntelui Zăgan, numit de necunoscătorii toponimiei româneşti: Ciucaş. Şi cine nu s'a bucurat, dintre turiştii vechiului regat, de os­pitalitatea caldă, dar extrem de primitivă a Schitului Ialomiţa, înainte ca Hanul Drumeţilor să fi luat fiin-ţă?

Vieaţă turistică, în sens modern, abia în 1907, am avut prilej să cunosc, pe când eram student tânăr, de 19 ani. Tatăl meu câştigase^Ta loterie 200 coroane, pe care mi le-a dăruit ca să fac o călătorie turistică şi de studii în străinătate.

După chibzuiţi îndelungate, consultările Baede-kerului (ghidul clasic al excursiilor) şi urmând sfatu­rile binevoitoare ale profesorilor mei universitari din Budapesta, am compus cu două luni înainte itinera­rul amănunţit; cu 90 coroane mi-am cumpărat „bile­tul circular" pentru o rută de două luni de zile şi cu 100 coroane în buzunar, am plecat la drum, bineînţe­les, fără nici un paşaport!

Am colindat atunci, folosind toate mijloacele de locomoţiune ale timpului, Austria de jos şi de Sus, Sialzburgul cu minunăţia regiune a Salzkammergu-tului, Bavaria de Sud, Tirolul şi Elveţia, umblând pe jos vestitul masiv „Berner Oberland" întreg, ţara cla­sică a turismului şi a vilegiaturii.

Ce lume forfotea acolo, pretutindeni, prin staţiu­nile turistice, prin cabanele şi hotelele masive, pe toate potecile de munte, pe piscurile înalte, pe la­curile pitoreşti, pe gheţarii înspăimântători, pe timp frumos ca şi prin ploaie, ceaţă, negură, vânt şi nin­soare, vorbind în toate graiurile lumii, cei mai mulţi englezeşte şi nemţeşte! Ce confort, câte înlesniri de deplasare şi ce eftinătate în privinţa alimentării sub­stanţiale găseai acolo pentru şi din turism! Gândin-du-mă la acele vremi de aur ale turismului, totul mi se pare un vis, o feerie! Acea excursie a fost o înaltă şcoală a turismului pentru un înapoiat din Sudestul

Europei, dar şi adevărata şcoală naturalistă, la care s'a format cel ce vă vorbeşte: am ascultat murmurul isvoarelor îngheţate ce porneau din glecere, fluera-tul marmotelor, buciumul ,,Alpenhorn"-ului, am cu­les cei dintâi Rhododendroni la margenea gheţaru­lui ce pornea dela Jungfrau . . .

De ce delicii, ce desfătări estetice şi naturaliste, ce satisfacţi neuitate pentru mine, am avut parte în acest drum lung şi bogat în experienţe!

Binecuvântată fie amintirea bunilor mei Părinţi, care mau trimis la această şcoală a vieţii turistice nobile şi curate!

Despre felul cum se făcea atunci turismul în El­veţia şi Austria las să vorbească câteva rânduri din netele mele de drum — căci pe vremea aceea turiş­tii adevăraţi îşi însemnau impresiile lor într'un car­net, seară de seară — transcriindu-le în tocmai.

Spre Berchtesgaden-Konigssee, — plecând din Salzburg: „Luăm trenul austriac care la numeroase halte îşi adună sârguincios pasagerii. Cei mai mulţi turişti „comme il faut"; familii de cetăţeni onorabili, înarmaţi până'n dinţi cu torbă, Eispicke, ochiane, bi­doane, bocanci ferecaţi în cue, cum stă la ,,Baede-ker". La „Drachenloch suntem în gura munţilor, dar nu vedem balaurii . . . şi totuşi. . . alături de mine se urcă în omnibus o soacră corpolentă cu baston de tu­rist şi ţintă la ghete, care mă strâmtoreşte rău de tot în colţul trăsurii".,.

Pe vârful Rigi din Elveţia: „Lume multă, ca la bâlciu. Un grup mare de Americani, vre-o sutăcinci-zeci, coborîră când eu urcam. Nici urmă de ţinută tu­ristică la ei. Se vede că nu sunt obişnuiţi să alerge pe jos".

La pasul Grimsel din Elveţia: „La 2100 metri, spre pasul Grimsel, înaintez anevoios pe drumul ma­re, prin poleiu amestecat apoi cu zăpadă, alături de zeci de turişti, care zgribureau şi ei, înveliţi în pele­rine, lodeze tiroleze. Intrăm în negură deasă, de nu mai văd la doi paşi rododendronii care străjuesc dru­mul săpat în stâncile şlefuite de gheţari. Deodată mă trezesc în faţa unei clădiri bătrâne, masive, „Grim-sel-Hospiz", care mă salvează în clipele cele mai pe­nibile, când era să îngheţ, nefiind călduros îmbrăcat. Nespus de fericit m'am simţit în lăuntrul hospizului încăpător, cu focul pâlpăind în cămin şi cafea bună aburind. Mai erau aici la 50—60 persoane, aşteptând cu toţii să se îndrepte vremea; domni, cucoane, copii gălăgioşi, mu}tă vorbă franţuzească. Dintre „turişti" mulţi domni cu guler înalt, scrobit, preoţi în reveren­dă sau în redingotă. Am asistat la plecarea unor di-lijenţe mari, galbene, încărcate cu „miss"-e engleze şi burghezi grăsulii. Noaptea am sgriburit de frig. A doua zi prin negură am urcat la pasul Grimsel 2164 metri, unde ne-a surprins panorama încântătoare a gheţarului, din care naşte fluviul Rhonului. Tablou neuitat".

Călătoria aceasta idilică era să sfârşească tragic de tot. La Luzern în Elveţia mi-s'au isprăvit banii pâ­nă la o centimă. Noroc că după sistemul de atunci, în hotelele turistice primeai pensiune pe credit timp de o săptămână, timp suficient atunci ca să sosească parale din capătul celalalt al pământului.

Am telegrafiat încă din Grind'elwald tatălui meu la Alba Iulia: Trimiteţi telegrafic 100 coroane post-restante Luzern. La câteva zile banii erau sosiţi dar nu i-am putut ridica. Trebuia să prezint, conform re-

gulamentului poştal, neapărat, un paşaport pentru legitimare; or pe timpul acela se intra în Elveţia fără paşaport şi nu aveam nici eu. La rugămintea mea de a mi-se da banii, funcţionarul pedant răspundea in­variabil: ausgeschlossen! Am plâns atunci, ca un co­pil ce eram, cu lacrimi amare, în faţa ghişeului, ru-gându-1 să accepte ca legitimare carnetul cu notele mele zilnice. Acesta m'a salvat. Ce fericit am fost când am avut la mână suta de franci, în piese mândre franţuzeşti, cu cocoşul galilor pe revers, vestind ,gloire"-ul francez. Pe banii primiţi am achitat pen­

siunea la „Hotel zur Schwarzen Rabe" şi mi-am con­tinuat programatic drumul. Ce vremi bune şi feri­cite! Credeţi-mă, trăindu-le, vrând-nevrând devii un „laudator temportţm actorum".

Pe la 1910 şi la noi acasă turismul luase un a-vând tot mai mare, şi la Români. Tot mai des întâl­neai şi românaşi — ce-i drept neturistic echipaţi, aşi putea zice, în civil, — alături de saşii care năpădeau munţii noştri. „Casele noastre de adăpost" rămăsese­ră însă tot stânele primitive şi podul şurilor. Maghia­rii îşi clădiseră, aproape de oraşele în care se sim­ţeau mai siguri, case de adăpost, refugii şi făceau pro­pagandă turistică pentru vizitarea locurilor frumoa­se: Cheia Râmeţului, Pleşa Aiudului, Lacul Roşu, Lacul Sântana.

Cârân începuse explorările sale şi activitatea sa turistică frumoasă în Masivul Bihariei în Munţii A-puseni, unde totuşi creaţia episcopului Pavel, Stâna de Vale, a însemnat prima operă de reală promovare a turismului. Amenajeri substanţiale nu se datorează Societăţii Carpatine Maghiare. Cheia Turzii a fost doar făcută accesibilă, dar fără prevederea cuvenită. Apele mari ale Hăşdăţii au distrus mai târziu podu­rile de fier şi apărătoarele de beton.

Mult mai importantă a fost opera de pioneră a turismului pornită în Vechiul Regat de Societatea turistică dm Bucureşti şi de Societatea de Gimnasti­că şi sport din Iaşi, în preajma primului răsboiu a adus un mare avânt turismului. A învăţat pe intelec­tualii muceziţi prin birouri şi la catedre, istoviţi de vieaţa trepidantă a marilor oraşe, metoda, de a pe­trece în mijlocul naturii, de a infrunta oboseli, cum o făcuseră şi în războiu, fără ca să se prăpădească, ba eşind1 chiar mai oţeliţi din el.

Pentru Român înfăptuirea Unirii celei mari la 1918 a dat în sfârşit marele imbold, a creat în sfârşit condiţiile prielnice pentru hoinăritul prin munţi şi văi, pentru a cutreera, organizat, cea mai frumoasă ţară din lume: România-mare.

In lumea largă această epocă a adus substanţia­le înnoiri în practica, tehnica şi scopurile urmărite de turism.

Cercetăşia (boyt-scouţii — Pfadfinderii şi ecle-reurii) a devenit o minunată şi metodică şcoală de educaţie spre adevăratul turism, cu tabere la munte şi traiu de muntean călit în vieaţa câmpenească. Dar turismul a devenit în epoca aceasta şi o îndeletnicire populară, a claselor muncitoreşti. A luat avânt şi dru-măritul cu automobilul, care numai usurpă numele de turism, căci îl desvaţă pe om de umblatul pe jos şi îl înstrăinează de marea plăcere de a lua contact tu însuţi cu natura, pe cum patefonul şi radio-ul ne-a desvăţat de cântatul răscolitor de sentimente, atât de mult practicat de generaţia noastră pe vremuri.

Câteva drumuri făcute în străinătate în ultimii

25 ani pentru cercetări şi excursii botanice, mi-au în­vederat clar aceste reforme şi răsturnări de metode, dar şi de progresele realizate în acelaş timp.

Masivul Tatra înaltă l-am găsit la 1928 pe la-turea cehească împănat cu oţele şi ospici turistice, împânzit de poteci bine întrebuinţate, până la ulti­mul adăpost de înălţime. Polonejii au la Morskie Oko un mare centru turistic, şi locurile pitoreşti mişună de vizitatori de rând.

In Reisengebirge din Sudeţi, am întâlnit pe pla­iurile culmilor înalte, cete-batalioane uriaşe de mun­citori germani mărşăluind în sunetele unei fanfare cu bombardoane şi tobe uriaşe. Tablou comic, de râs! La Prinz Heinrichbaude toată lumea s'a dat la butoaele de bere ce aşteptau să fie deşertate cu lăcomie de aceşti „turişti" de ocazie.

Dar am avut prilejul să mă plimb la Breslau, în 1940 şi cu „Wandervögel", elevi de liceu conduşi de profesorii lor, dealungul râului Oder, în miez de iarnă, delectându-ne în peisajele pe care numai lun­cile apelor mari ţi le ofere.

In Statele Unite din America am vizitat două din cele mai mari parcuri naţionale: Yel'lowstone şi Rocky Mountain; dar trebue să mărturisesc, că n'am văzut acolo turişti umblând pe jos, ci numai cu ma­şina, muncitori şi intelectuali la fel. O tabără 'mare de boy-scouţi răsuna într'un Campus de strigătele ve­sele ale copiilor fericiţi că pot petrece în natura li­beră, pescuind în lac, fierbându-şi păstrăvii în apa clocotită a geyserelor. La cabanele unde poposesc turiştii, cum eram noi, toate serviciile erau făcute de studenţi, care îşi câştigau astfel mijloacele de existenţă la Universitate.

Dar despre excursiile în automobilele închise, cu perdelele trase, se vorbesc multe de toate în Ameri­ca. Părintele Lică şi Stupariu din Cleveland mi-au povestit ce prilej de stricăciune morală este abun­denţa maşinilor particulare, pentru tinerele fete . . . pentru nevestele uşuratece . . .

In schimb cursele de autobuze a»i dat în ultimele d'ouă decenii un avânt nemaipomenit excursiilor de plăcere la munte. Riviera franceză abundă în aceste vehicole confortabile, care te transportă pentru câţi­va franci în inima Alpilor Maritimi şi prin caleidos­copul fermecat al Coastei de Azur. Dela Grenoble am vizitat în două zile munţii înalţi ai pasului Lau-taret cu vestita sa grădină botanică alpină.

In Elveţia, undte umblasem în 1907 pe jos, la 1931 am urcat la muntele Saint Bernard în maşină, ca în 1942 să le pot mulţumi bravilor elveţieni în conferinţe publice ţinute la Geneva, Zürich şi Lau­sanne, pentru toată fericirea pe care mi-au procu­rat-o prin minunatele lor aranjamente turistice, în drumurile mele din tinereţe. De data aceasta am călătorit însă numai cu trenul expres. Avioanele nu circulau de teama Germanilor. Căci vehicolul curent al turismului modern pare a deveni avionul.

Aşa am venit şi eu dela Cetatea Albă cu avio­nul în 1940, încărcat de prada bogată a plantelor recoltate pe pământ.

Cea mai fericită excursie cu autobusul am avut prilej să o trăesc în Corsica şi prin Toscana, în Ita­lia. Regiuni ce nu se uită, tablouri ca 'n poveşti; în zadar aşi încerca să le descriu tot farmecul. Dar aici am umblat şi cel mai puţin pe jos . . .

Cu aceasta am ajuns la scăderile turismului mo-

dern, mecanizat . . . , la primej dia ce o reprezintă, dacă nu este cuminte îndrumat.

Din sport întăritor poate ajunge un mijloc de lenevire şi lux, din căutarea inocentă a atmosferei de sănătate şi întărire trupească, un prilej de mo-leşire vinovată şi stricăciune morală! Cu cât devin mai sportive tinerele fete, cu atât îşi uită mai mult de menirea l»r de a deveni mame, păstrătoare de neam şi ţară.

Seminudismul practicat la munte şi mare îşi are avantajele sale fizice şi desavantajele sale morale, de-opotrivă. Le puteţi afla pe muntele Semenic, la Carmen Sylva şi la Ba lc i c . . .

Totuşi la noi turismul se ţine, din norocire, încă pe linia tradiţională, puţin mecanizată şi încă puţin mondenă. Turismul nostru tinde spre o democratiza­re reală, fiind îmbrăţişat de tot mai mulţi munci­tori şi funcţionari săraci, în timpuri mai normale ca cele de azi. Şi numai putem felicita pe studenţimea noastră, că încă doreşte ocazii şi posibilităţi de a practica în cât mai largă măsură acest sport nobil, cel mai armonic dintre toate sporturile populare.

Mult noroc, la toţi! Căci, deşi azi au mai puţine şanse să drumărească prin Alpi şi prin Munţii Stân-

coşi sau la Riviera tuturor visurilor de mirese, au putinţa de a cunoaşte cea mai frumoasă ţară din lume, cu natura cea mai variată, cu flora cea mai bogată, cu fauna încă atât de strălucită, cu regiuni încă nedegradate de amestecul prea intensiv al omu­lui, o ţară socotită de Apuseni, — pe dreptul, — ca o ţară din basme şi de un arhaism original. Un ade­vărat „Sohîaraffenland"!

Să nu ne gândim numai la munţii ei înalţi, la piscurile ce spintecă norii şi te cheamă să-i escala­dezi! Este plin de farmec şi Bărăganul, la aperenţă atât de monoton şi te răsplăteşte cu supreme satis­facţii turistice şi ţărmul mării, desişul de stuf al Deltei, regiunea dealurilor din Câmpie.

Trebue numai să te pregăteşti sufleteşte pentru această adevărată împărtăşanie din darurile sfinte ale pământului românesc de pretutindeni:

prin credinţă fermă în destinul său de ocrotire al unui popor vrednic;

prin iubire faţă de glia strămoşească şi farme­cele naturii;

cu nădejdea într'un viitor fericit, care se fău­reşte atât de substanţial prin contopirea dintre om şi fire, pe care o realizează turismul.

VÂNĂTOAREA CĂPRIORILOR CU ŢIPĂTOAREA

Dorinţa ce mi s'a exprimat de a scrie ceva despre această temă, o împlinesc cu atât mai bucu­ros, cu cât pot afirma că stăpânesc destul de bine această artă, după cum s'au putut convinge, ocazio­nal, şi unii dintre cititorii acestei reviste. Timp de 12 ani am petrecut în fiecare vară, de nenumărate ori, serile şi zilele, pe un teren foarte bogat în că­prioare, având astfel posibilitatea de a cunoaşte la perfecţiune viaţa şi obiceiurile acestui vânat prea frumos.

înainte de toate să facem câteva precizări prin­cipiale despre manifestările vocale ale căprioarelor. Cel mai cunoscut glas, de sigur, este brăhnitul, care (după cum nu ştie toată lumea vânătorească) este întrebuinţat de ambele sexe, deci nu numai de ţapi, după cum cred unii. Din potrivă, la oameni ca şi la căprioare, doamnele sunt cele mai gălăgioase.

Brăhnitul este semn de alarmă, de nemulţumi­re, de supărare, de frică, însă e şi provocare între ţapi, după cum am constatat şi descris de mai multe ori. Neavând nici o importanţă pentru tema noastră şi nefHnd un sunet de, gonită nu ne vom ocupa mai deaproape de el.

Cel mai important sunet, şi care poate fi învă­ţat mai bine dela căprioare din captivitate, este un fin „fiu" sau „piu", subţire, lin, aspirat, în care vo­cala i predomină, iar vocala u este numai marcată, abia distinsă.

Când căprioara întrebuinţează acest sunet, gu­ra ei este închisă şi de aceea sunetul este lin şi nu poate fi auzit la mari distanţe. Nici acest sunet nu este specific pentru gonită, ci exprimă diferite do­rinţe şi sentimente. El este, adică, limba comunica­tivă a acestui vânat, de altfel foarte tăcut. Aşa chia-

de: Dr ION PH1L1P0VIC!

mă căprioara iedul şi ţapul, cum şi ţapul chiamă cu aceiaşi voce căprioara, deci şi sunetul „piu" este întrebuinţat de amândouă sexele, şi variază în ton după vârstă. In timpul goniţei căprioarele şi ţapii sunt foarte excitabili şi întrebuinţează acest sunet mai des., exprimând dorinţa reciprocă de a se gă-,si. Este deci o mare deosebire între cerb şi ţap, întrucât numai cerbul boncăneşte; iar sunetul de „piu" la căprioară corespunde, Ia ciută sau viţel, cu aşa zisa „ademenire", adică un sunet de „îm" nazal.

Când ţapul şi-a găsit căprioara fierbinte, acea­sta începe să fugă în cerc, fiind mânată de ţap. Dacă acest joc durează timp mai îndelungat, fără ca ţapul să poată ajunge la rezultatul dorit (ceeace este re­gula), căprioara obosită este nevoită a răsufla mai bine, a deschide gura, şi atunci, din sunetul iniţial scurt şi moderat se produce un sunet asemănător, însă mai tare, mai lung şi cu un ,,u" mai pronunţat: adică „pii-u", cu gura căscată.

Acest sunet în literatura vânătorească germană este numit ţipăt „de jale" (vaet). Eu am combătut această expresie propunând expresia de ,,fip dublu", spre deosebire de primul sunet? unde vocala tt, a-proape nu este pronunţată. Această propunere a fost în parte si acceptată şi întrebuinţată în litera­tură.

Dacă căprioara nu doreşte să se supună ţapu­lui respectiv (ştiindu-se doar că şi la animale se pot observa simpatii), fie din lipsa de dragoste, fie că încă nu este destul de fierbine, se poate întâmpla că ţapul începe s'o maltrateze în mod sadic cu corni­ţele sau o ia cu sila. Atunci se poate auzi, însă destul de rar, aşa zisul „ţipăt de spaimă", cum îl numesc nemţii .Eu am propus pentru acest sunet expresia

de „vaet" şi aceasta din următoarele motive. Acest sunet are oarecare asemănare cu vaetul iepurilor prinşi de vulpi sau om, după cum îl cunoaştem ca „strigăt de jale". La căprioare acest sunet s'ar pu­tea compara ca un fel de amestec între nechezatul unui armăsar şi vaetul iepurilor. Este un ton pătrun­zător şi se poate reda cu sunetul de ,,pi-i-i-e". Acest e corespunde vocalei e fără accent în limba ungu­rească, sau d în limba germană. Prima parte, adică piii durează cam 5 secunde,se aude departe şi este un ton prelung, însă ridicat şi strident. A doua par­te este scurtă, însă cu tonul mai jos. Din acest ,,piii-e" care este repetat de mai multe ori în intervale de cea 3 sec. se produce sunetul ,,pi-eee", adică un pi scurt, pătrunzător, şi un e lung, accentuat. Câte oda­tă prima parte a primului ton, sau a doua parte din al doilea ton, pot fi tremurate, însă niciodată amân­două deodată. Cu acest vaet (ţipătul de spaimă), mai mulţi vânători cu experienţă mare, ca de ex. cu­noscutul autor al cărţilor ,,Der Hirschruf" (Vână­toarea cerbului cu cornul), şi ,,Die Geheimnisse des Blattrufs (Secretele vânătoarei ţapului cu ţipătoa-rea), contele Georg Munster, au avut sucese neaş­teptate, chiar şi în afară de timpul goniţei.

Nu se ştie sigur dacă gelozia ori curiozitatea, sau şi spiritul de ajutor, îndeamnă ţapul să vie la acest sunet. Trebue însă relevat ceeace afirmă Colonelul Faulhaber, inventatorul cunoscutei garnituri de che­mătoare, şi ceeace am constatat şi eu personal, că în regiunile unde sunt lupi sau câini hoinari, acest stri­găt poate să aibă tocmai un efect contrariu, adică răspândeşte spaimă între căprioarele care au cu­noscut acest ţipăt d'ela semenii lor prinşi de lupi. Se recomandă deci de a se întrebuinţa acest sunet nu­mai rar şi nu la fiecare ocazie.

Vechiul şi onoratul meu prieten şi camarad de vânătoare, Radu Grigorcea, căruia îi datoresc a fi învăţat chematul ţapilor, cât şi bunul meu camarad Alexandru Vasilco, au avut succese bune cu acest ţipăt. Sistemul lor constă în a sta mult timp, chiar jumătate de oră, pe acelaşi loc, repetând mereu toa­te trei ariile, anume: ,,fipul", „fipul dublu" şi „vae­tul". De multe ori a apărut ţapul cu căprioara îm­preună.

-Alergată!" (Foto i K. Hecht)

înainte de a trece la partea practică, trebue să constatăm că, nu există şi nu pot exista artişti care să facă ţapul să vie numai decât şi întotdeauna când punem în funcţiune instrumentul. Invers, nu este exclus ca un începător, cu un instrument nepotrivit, să aibă câteodată un succes bun şi neaşteptat. Acea­sta se explică foarte uşor. Dacă ţapii din regiunea respectivă sunt angajaţi cu căprioare sau obosiţi du­pă prea multă dragoste (gonitul) sau sunt influen­ţaţi vremelnic, de vreme, sau dacă nu sunt ţapi de loc în apropiere, încât nu pot auzi fluericea, nu vor reacţiona, ori cât de frumos am cânta în acea zi. Intr'o altă zi poate fi cu totul altfel.

Un ţap foarte excitat care nu şi-a putut găsi o căprioară, sau care a fost alungat de altul umblă ca turbat şi va veni repede chiar la un ton care doar aduce întrucâtva cu cel al unei căprioare. Aşadar rezultatul vânătoarei cu ţipătoarea va depinde în mod hotărîtor de circumstanţele existente, de dispoziţia momentană a ţapilor, de liniştea sau neliniştea care domneşte în pădure şi în oarecare măsură şi de vre­me. De dispoziţie, de vârstă, abia în a doua linie de iscusinţa vânătorului, de experienţa şi de tempera­mentul ţapului va depinde şi modul în care el se va apropia de noi, dacă va veni repede ca orb fără a se opri, sau mai încet, dacă va ieşi din desime sau nu, şi dacă va căuta să se convingă prin luare de vânt şi prin vedere, de starea lucrurilor. Se poate întâmpla ca un ţap a păţit-o în această vară, fiind alungat de un concurent mai puternic, sau că a fost deja înşelat de alt vânător. Aci arta vânătorului joacă un rol mai important.

Şi căprioarele pot veni la chemătoare, mai ales atunci când tonul este prea subţire, asemănător to­nului de ied, sau dacă sunt prea multe căprioare în raport cu ţapii. Dacă vânătorul vede un ţap în to­vărăşie cu o căprioară la o distanţă mare, încât nu poate trage, atunci poate să imite glasul iedului, care este un „fi" scurt, subţire, însă destul de ascuţit. Dacă are noroc şi căprioara are de fapt un ied un­deva în apropiere, ea va veni, atrăgând ţapul du­pă ea.

In general, putem spune că vânătoarea cu che-mătoarea va reuşi cu atât mai bine cu cât numărul

ţapilor va fi mai mare faţă de cel al căprioare­lor sau cel puţin disproporţia între sexe să nu fie prea mare, anume să nu fie mai mult decât maximum 2—3 căprioare la un ţap.

Goniţa se desfăşoară anual între 15 Iulie şi 15 August. La şes şi în verile timpurii şi cal­de începe mai timpuriu, pe când la munte şi în veri răcoroase mai târziu. Dată exactă, la zi, nu există.

Chematul din ţipătoare poate, uneori, pro­voca începutul goniţei la o pereche.

Pe terenuri cu proporţie normală între sexe (1 ţap la 1—2 căprioare), vom putea avea re­zultate bune )xi tot timpul goniţei. Dacă sunt prea multe căprioare, vom putea reuşi, de obi-ceiu, numai la începutul şi sfârşitul goniţei. Da­că numărul acestui vânat este foarte redus, ca în vremurile de azi, se recomandă de a nu vâna ţapi înainte de luna August, după ce şi-au fă­cut datoria de reproducători.

Ce instrumente ne stau la dispoziţie pentru che­marea ţapilor? Cunosc vânători cari imită aria în-

tâia şi anume „fipul", în mod foarte natural, cu iarbă paiu sau frunze. E bine dacă ştie cineva această ar­tă. Eu personal nu am încercat-o. Instrumente avem de patru feluri şi anume:

1. „Blatterul" obişnuit simplu, adică un instru­ment care imită tonul „fipul simplu", având un şu­rub pentru a regula tonul, subţire sau gros.

2. „Blatterul universal" sistem „Uhlenhut" cu lim­bă de metal afară, cu care se poate imita toate su­netele. Este cel mai perfect instrument, însă nu este uşor de învăţat întrebuinţarea lui,

3. Apoi garnitura lui Faulhaber, constând' din 4 piese şi anume: tonul iedului, tonul „fip", „fip du­blu" şi „vaet". Nu este greu de întrebuinţat, are în­să desavantajul că trebuesc schimbate piesele la fie­care fel de ton.

4. Instrumentul de cauciuc sistem „Buttolo", cu care se poate imita „fipul" destul de lin şi care nu este greu de manevrat.

Eu personal întrebuinţez instrumentul „Uhlen­hut", modificat de mine. Am schimbat limba de me­tal cu una de celuloid. Astfel am reuşit să obţin un ton cât se poate de natural şi lin. Este cunoscut doar desavantajul tuturor instrumentelor cu piese de me­tal, la care tonul uneori e prea strident sau ascuţit. In fosta mea casă am avut un chiriaş(< mecanic, care a fabricat mai multe modele cu modificările cerute de mine, aşa că nu este un lucru mare de a fabrica astfel de instrumente la noi în ţară.

Hai acu la vânătoare! Când să mergem? Păre­rile sunt diferite, adevărul însă este că cel mai bun timp este când vânatul se simte sigur şi nestingherit de oameni (lucrători, culegători de fragi şi ciuperci etc.) şi de vite. Aşa dar, fiecare teren va avea tim­pul său cel mai potrivit. Pe lună plină, când' căprioa­rele se plimbă toată noaptea, nu putem nădăjdui un succes înainte de seară.

Trebue să căutăm un loc care ne este cunoscut ca adăpost sau loc de hrană sau trecere al căprioa­relor. Fiecare vânat are locuri de predilecţie şi vine mai uşor unde ştie că sunt frecventate şi de alte piese.

Trebue să luăm în seamă şi vântul, chiar dacă nu-1 simţim. Un curent slab există întotdeauna, deci trebue să-1 controlăm. Ne apropiem de locul res­pectiv evitând orice zgomot, mai ales ruperea cren­gilor. Ne aşezăm aşa ca să avem un copac sau o tu­fă în spatele nostru care să fie în umbră. îndepăr­tăm încet frunzişul uscat, în felul cum face ţapul cu laba. Mi s'a întâmplat uneori că chiar la acest zgo­mot uşor s'a apropiat un ţap crezând că are de a face cu un rival. Deci trebue să fim foarte atenţi chiar dela început.

începem întâi foarte încet şi cu fluerul în pal-

TENTATIVA DE EXPLICARE A UNUI FENOMEN INEXPLICABIL*)

mă, aria ,,fip" vreo 3—5 sunete în interval de 3—5 secunde unul de altul. Aşteptând câteva minute, re­petăm puţin mai tare şi mai multe sunete. Mişcând capul încet în dreapta şi stânga, putem imita că­prioara în mers. Aşteptăm iarăşi câteva minute, re­petăm aria încă de 2—3 ori. Tot timpul să fim foar­te atenţi.

Ţapul poate veni imediat, mai târziu, sau de loc, repede cu zgomot sau încet ca o vulpe. El poate veni şi din dos. Din această cauză se recomandă ca doi vânători să se aşeze dos la dos. Dacă este numai unul şi ţapul 1-a zărit, fără a căpăta vânt, şansa în­că nu este pierdută. Când începe să fugă, trebue che­mat cu gla<¡ tare şi des. El se va opri şi atunci poate fi împuşcat. Rămânem cea 15 minute pe un loc; la munte mai mult şi vom chema mai tare.

Dacă dispunem de un instrument universal, vom continua după un timp cu „fipul dublu". Câte o serie de 10—20 de sunete în interval de 4—5 secunde una de alta. întâi mai slab, pe urmă mai tare şi iar mai slab. Repetăm după vreo 5 minute această arie. Trebue să fim extrem de atenţi chiar dacă începem prima arie de „fipul dublu", căci mi s'a întâmplat de multe ori că ţapul a sărit ca un nebun la primele sunete. Dacă credem că ţapul poate fi mai departe, mai ales la munte, rămânem pe loc şi putem între­buinţa şi „vaetul" cu toată tăria, cea 5 sunete „piiii-e" şi „pi-éééé" în interval de 2—3 secunde. Putem re­peta. Mai stăm vreo 10 minute şi plecăm mai de­parte.

Dacă avem la dispoziţie un observator, însă nu prea înalt, maxim 4 metri, acesta ne va face servi­cii extraordinare, căci suntem independenţi de vânt şi putem observa, mai ales în tăeturi crescute, ţapul sau alt vânat, fără să fim observaţi de el.

Se poate întâmpla să vie 2 ţapi deodată. O sin­gură dată, când am condus un prieten care nu cu­noştea această vânătoare, ne-au răsărit nu mai pu­ţin decât 4 ţapi deodată. In general, unde este mult vânat vor sări, mai ales unui începător, ţapi tineri. Este deci datoria fiecărui vânător corect de a privi bine statura şi coarnele înainte de a trage, un lucru nu tocmai uşor şi destul de enervant. Pentru a înşe­la un ţap anumit, mare, există afară de diferitele fi­neţe de chemare, care nu pot fi descrise şi învăţate din carte, şi alte manopere, ca de exemplu făşnitul frunzişului, baterea din picior ca ţapul, etc.

Este incontestabil că vânătoarea ţapilor cu che-mătoarea este una din cele mai frumoase şi emo­ţionante metode de vânat. Să nu uităm în fine că pot veni şi amatori de carne, ca braconieri, lupi, vulpi, râşi, pisici, câini vagabonzi etc., precum şi pui de uliu, milani şi busarzi al căror glas seamănă pu­ţin cu „fipul dublu".

DIN LITERATURA STRĂINĂ

L. DE BOISSET Albert Petit, în ultimul capitol a minunatei sale

cărţi**), scria: „Cunosc oameni, obişnuiţi cu toate răsfă­ţurile vieţii celei mai luxoase, care îşi părăsesc somptuoa­sele locuinţe şi îşi impun oboseala unor lungi călătorii, ca

*) Ultimul capitol din „Les Mouches du pêcheur de truites".

# # ) A. Petit, La truite de Rivière.

să ajungă şi să t ragă la nemernice hanur i unde nu gă­sesc decât o încăpere murdară şi o masă cu care nu s'ar mulţumi servitorii lor. îndură aceste neajunsuri nu cu resemnare, ci cu bucurie. De cum pot scăpa de îndatoriri, de familie, de petreceri sau afaceri, fug într'acolo, veseli, ca nişte şcolari pentru care a sunat ceasul vacanţelor te? Ce patimă nemărturisi tă se duc să-şi îndestuleze? — mult aşteptate. Ce magnet îi atrage? Ce farmec îi vrăjeşte?

Se duc să pescuiască cu undiţa! Se duc să trudească ca nişte ocnaşi, să asude sub ar$iţă, să se sgribulească sub ploi, să bălăcească prin mlaştini, să sară şanţuri, să se caţăre peste stânci, să se sgârie prin mărăcini, să se ude până 'n burtă, să înfrunte bronşitele, ţânţari i , glumeţii şi vitele cornute, ca să alerge după nădejdea întotdeauna nesigură de a-şi umple un coş cu' păstrăvi sau să agate un s o m o n . . . Foarte ades am încercat să analizez acea­stă extraordinară atracţie pe care o exercită pescuitul a--supra iniţiaţilor. Dar biata mea logică a rămas în drum şi niciodată, prin raţionament, n 'am ajuns să tălmăcesc înfrigurarea ce resimt şi eu" . . •

Ca şi Maestrul, mi-am pus şi eu, de multe ori, ace­iaşi întrebare, cu deosebire în anume zile când vântul îmi biciuia faţa, sau în seri când mă înapoiam, coşul gol şi haine leorcăite, sub ochiul umed al brazilor din Jura. Ştiu prea bine că Francis-Francis afirmă că îndeletnici­rea pescuitului prelungeşte cu cel puţin zece ani viaţa celui ce i se dedă. Ar fi, desigur, un foarte bun motiv ca să ne practicăm arta! Mai ştiu că se mai explică pasiu­nea pescuitului pr in supravieţuirea instinctelor strămo­şeşti, rămăşiţe rămase dintr'o epocă când primii oameni îşi urmăreau o pradă necesară vieţii. Nu e de loc impo­sibil ca sălbatecul care doarme sub fragila coajă a civili­zaţiei să se trezească la vederea peştelui care se furişea­ză, ca şi în faţa vânatului ce fuge. Totuşi, toate acestea mi se par neîndestulătoare ca să explice ceeace resimţim. Nu vorbesc, bineînţeles de acea categorie de pescari, pe care prietenii noştri Englezi îi categorisesc de pot-hun-ters, vânători pentru oală. In faţa acestor confraţi, nici­odată turburaţ i ,de vreo preocupare intelectuală, îmi scot pălăria admirând acea seninătate ce le îngădue să urmă­rească, o viaţă întreagă, un ţel neschimbat şi utilitar. Dar, cei pentru care pescuitul nu e sinonim cu tingire de pră­jit, se întreabă uneori cum să explice inexplicabila taină a patimei lor. Din parte-mi, mi-am dat tălmăciri care, mărturisesc, s'au schimbat odată cu fuga ireparabilă a -anilor.

In epoca fericită a începuturilor pescueşti ca să pro­gresezi şi să ai izbânzi. Ai cunoscut mai întâiu bucuria dobândirii materialului, ales cu drag după adânciri amă­nunţite prin cataloage şi prelungi întârzieri prin maga­zine. Pe u rmă a venit vremea uceniciei, grea, ades des­curajatoare. Cu frumoasa varga nouă, a tât de râvnită, ai început deprinderile, pe pajişte întâiu, la râu pe urmă, poate chiar, dacă ai fost printre cei norocoşi, sub ochiul binevoitor al unui meşter. Mătasea mlădioasă şi nervoasă, ţi-a crispat nervii cu încolăciturile ei nedisciplinate, şi din vârful strunei, muştele frumoase şi cu nume brita­nice, au sburat, hoinare prin cer, afară dacă, mai hapsâ­ne, n'au preferat să se înfigă definitiv în carnea copa­cilor. Dar ai biruit totuşi, cu încăpăţânare şi energie. Şi a venit o zi când, fără să-ţi dai seama, ascultând cumin­te de mişcarea mâinei, mătasea s'a întins fără prea multe arabescuri. Din progres în progres s t runa a u rmat mă­tasea, şi chiar musca, disciplinată şi învinsă, s'a aşezat pe apă, uşoară şi cu aripile drepte. Ştii să l ansez i ! . . . Şi într'o frumoasă dimineaţă de Iunie, când râul îşi cânta bucuria primăverii din toţi stropii vâltorilor sale, un păs­trăv a săgetat la această musculiţă şi a apucat-o brutal-Mâna a t remurat puţin, inima a bătut ceva mai tare, două picături de sudoare au brobonat pe pleoape, dar până la urmă păstrăvul s'a lăsat prins. Şi n'ai fi dat pentru toate comorile lumii clipele trăite atunci. E t r i u m f u l ! . . . Ştii să pescueşti. Atunci pes'cueşti cu frenezie. La acea vârstă fericită, când tot viitorul îţi surâde cu toate făgăduinţele, pleci la cucerirea râului cum pleci să cucereşti viaţa. Pes­cueşti cu înflăcărare, cu avânt, ca să prinzi mereu păs­trăvi şi iar păstrăvi. Nu mai ai vreme să priveşti nici ce­rul, nici apa care aleargă, nici să asculţi miile de zvonuri din jur. Citeşti toate cărţile de pescuit, înveţi pe dinafară toate cataloagele, pui cu patimă întrebări celor bătrâni, cei ce cunosc secrete, şi, înapoindu-te la gazdă odată cu noaptea neagră, priveşti lung, cu invidioasă admiraţie, coşurile pline ale celor vechi în breaslă. Şi adormi, frânt dar neîndestulat, visând încă păstrăvi, muşte şi pescuit. Şi te întorci la râu în fiece moment de libertate, ca să mai prinzi încă şi ca să cucereşti măestr ia la care râv­neşti din toate puterile tinereştelor nădejdi.

Apoi vine o zi când ai dobândit în sfârşit acea supe­rioritate atât de dorită. Vârsta matură a venit, aducând <u ea plinătatea puterilor şi a mijloacelor. In viaţă îţi ai

locul; poate te numeri printre cei dintâiu. Şi alergi la râu ca să găseşti acolo, în aceiaşi vreme, şi o destindere, şi o afirmare a măestriei tale în toate domeniile. Pescueşti cu siguranţă şi succes, ca un maestru. Eşti sigur de tine. Tâ­nărului, admirativ şi nerăbdător, nu te mulţumeşti să-i dai sfaturi. Ia hotărăşti principii şi reguli. Ii spui ceeace trebue ocolit „întotdeauna" şi ceeace nu trebue făcut „niciodată", termeni ce a r trebui isgoniţi din vocabularul pescarului. De cum îşi manifestă u n păstrăv prezenţa, zici: „Mă duc să-1 prind". Şi îl prinzi. Şi spectatorii ad­miră. Măestria vârsvei, plenitudinea stăpânirei artei! Vâr­stă şi a răspunderilor, a grijilor grele, a ambiţiilor apri­ge. Şi pentru mulţi pescuitul devine un derivativ, o liniş­tire peste sbuciumul vieţii. Şi te întorci la râu în fiece moment de libertate, ca să-ţi afirmi puterea, . . . câteodată ca să uiţi.

Anii au trecut. într 'o dimineaţă în faţa oglinzii, a i cunoscut semnul necruţător al Vremii! Dar la râu tot te duci, însă într 'al tă stare sufletească. Isprăvite acum pes­cuiturile înflăcărate şi pătimaşe din tinereţe, vânturate sunt şi ambiţiile vârstei mature. Ai devenit modest. Pes­cuitul nu mai e acum o urmăr i re ,şi nici o cucerire unde să-ţi arăţi puterea. A devenit o plăcere de ordin intelec­tual. Cauţi, înainte de toate, să pătrunzi tainicele rosturi ale lucrurilor. Priveşti, observi, şi cauţi să înţelegi. Ajungi să desluşeşti că ştii foarte puţine lucruri. Nu mai râv­neşti să prinzi mulţi păstrăvi, tinzi să-i prinzi frumos. Un singur peşte anevoios îţi dă mai multă bucurie decât un coş întreg prins la întâmplare. Priveşti cu bunăvoinţă ti­nerii ce întâlneşti. Fa ţă de ei eşti sobru în sfaturi, căci ai învăţat că Ia pescuit totul e relativ. Nu mai eşti gelos pe prada vecinilor, aplauzi la succesul celor înflăcăraţi şi tari. Te opreşti pe mal ca să cugeti, chiar ca să visezi. In capriciul apei ce aleargă vezi trecând tot ce ţi-a fost viaţa, fericirile şi mizeriile ei, bucuriile şi doliurile, poate şi omenescul regret al speranţelor neîmplinite. Priveşti cu înduioşare la varga veche, cu luciul puţin înceţoşat, da r tot sigură, tovarăşă de zile bune şi rele. O mângâi ca pe o credincinasă prietenă, căutând, poate, pe lemnul ei des-frăgezit u rma mâinilor dragi ce s'au aşezat acolo în vre­mea tinereţii. Şi dacă, spre seară, te întorci cu coşul uşor, zâmbeşti totuşi alor tăi, gândind că au rămas tot a tâ ţ ia păstrăvi mai mult, pentru tinerii care ara tă atâta înflă­cărare ca să-i prindă. Şi descoperi însfârşit că, după cum spune Constantin-Weyer, „captura e aproape nimic în bucuria pescuitului". Ceeaoe nu împiedecă să te întorci la r âu în fiece moment de libertate, ca să înveţi ce încă nu ştii, ca să întâlneşti bucurii noui şi ca să-ţi umpli ochii şi sufletul de privelişti mereu înoite în eterna lor frumuseţe.

Pescari, fraţi „muscari", voi ce aţi trecut de vârs ta dimineţilor triumfale şi a serilor glorioase, nu sunt oare acestea simţămintele ce aţi resimţit în crugul carierii voastre de hoinari ai râurilor? Poate, totuşi, aţi resimţit altele, cu totul deosebite? Ar fi o probă mai mult că orice pat imă îşi are taina şi că nu se explică inexplicabilul. Ori­care ar fi, în tot cazul, pricina care vă împinge cu neîn­frântă putere la pescuit, nu pot termina mai bine acest modest tribut adus artei noastre, decât sfătuindu-vă să mergeţi mereu, şi orice-ar fi, cât mai aveţi puterea.

Accumularea de vinovate neglijenţe a adus pescui­tul cu musca în stare tare mizerabilă, în frumoasa noas­t ră ţară. Atât de mizerabilă, încât s'ar putea reproşa pe drept autorului, că vorbeşte despre absenţi şi se dedă la glume proaste. Nu e oportun să se arate aci multele re­medii ce se propun în fiecare zi spre curmarea acestei supărătoare stări de lucruri. Unele sunt anodine, altele bune, câteva excelente. Toate vor fi sortite nereuşitei câtă vreme, începând cu începutul, nu se va hotărî, în ţ a ra lui Descartes, să nu se mai umble cu capul în jos. Cred t u tărie că acea zi va veni totuşi- Cum a scris Jacques Bain-ville, „dacă n'ai avea această încredere, n 'ar mai fi nici dece să ai copii".

Aşteptând, alergaţi totuşi la râu în fiece moment de libertate In lipsă de coşuri grele, veţi aduce altele, mul­ţumitoare. In contact cu rânduirea eternă a lucrurilor vă veţi*-păstra sau restabili echilibrul moral. Din adâncirea universalei taine veţi trage învăţătură de smerenie, care vă va face mai umani, în tot cazul mai modeşti. Şi în in­timitatea cu apa ce aleargă cântând după fantezia ei, veti putea întotdeauna găsi, orice-ar fi,

„O umbră de plăcere, o părere de fericire".

„Democraţie" Subt acest titlu a apărut în număru l 1—2/1946 al

„Revistei Vânătorilor" o schiţă semnată de d. D- Băltea-nu. „Artă cu tendinţe". Asupra „artei" nu insistăm; pare să nu ii fost deosebita preocupare a autorului. Cu atât mai mult însă nu putem să trecem fără vorbă asupra ten­dinţei acelui articol. Dela început fixăm, că această ten­dinţă e diametral opusă şi cu statornica atitudine a „Re­vistei Vânătorilor" şi a U. G. V. R."; se bate cap în cap chiar cu circulara D. E. V. publicată în acelaş număr, — circulară reprodusă şi de noi —, şi cu comentariile^ pe care le adăugeşte acesteia conducerea „Revistei Vânăto­rilor". Am spune, că e o scăpare din vedere publicarea a-celei bucăţi tendenţioase, deci nu ar fi cazul să se insiste. Dar mentalitatea care se răsfrânge din ea e una, care pa­re să prindă teren, şi o va face aceasta în viitor tot mai mult, dacă se va lăsa, ca asemenea manifestaţiuni să fie răspândite, şi încă de revista oficială a U. G. V. R.

Anecdota acelei bucăţi e simplă: O societate de „boeri" — între care figura azi perimată şi inexistentă a unui domnişor franţuzit — iese la vânătoare la o pădure a ei. Acolo găseşte o ceată de ţărani braconieri, vânând cu gonaşi. Altercaţie, vorbe tari, obrăznicie din o parte şi din ceialaltă. Apoi împăcare. Continuă să vâneze cu toţii împreună, împuşcând vânat mult. In sfârşit beţie de în­frăţire în crâşma satului. Aceasta se cheamă „democraţie" în vânătoare.

Or aceasta nu e democraţie, ci debandadă, destrăbă­lare, anarhie, şi în rezultatul final distrugerea vânatului.

Tendinţa bună, pe care credem, că ar fi trebuit să o urmărească povestirea, ar fi dus pe autor la altă solu-ţiune. De sigur, nu s'ar fi incins o păruială generală, ci „boerii" ar fi trebuit să se urce în săniile lor şi să se în­toarcă la conacul, unde se spune, că îi aşteptau mese în­tinse. Trebuiau, ca de dragul eticei vânătoreşti, şi a bu­nei orândueli, să renunţe la o zi de vânătoare, şi să se sfătuiască, cum trebue să fie lecuit răul. A dioua zi, am­fitrionul, ar fi chemat la el pe starostele braconierilor (era şi pr imarul satului între ei), şi i-ar fi arătat , în sfat prietenesc, ce e vânătoarea, ce e braconajul, — ce u rmăr i are vânătoarea legală, raţională, şi ce urmează din bra­conajul, nesăbuit prin firea lui- Apoi ar fi căutat soluţii, care să ducă la posibilitatea ţăranilor-vânători să vâneze corect, legal. Cu bunăvoinţă şi şi înţelegere din amân­două părţile s'ar fi găsit fără îndoială calea cea bună: împărţirea teritorului sau — şi mai bine — înfiinţarea unei societăţi de vânătoare săteşti, în care să-şi aibă lo­cul sătenii şi „boerii".

In felul acesta, din braconieri pustiitori s'ar fi făcut vânători corecţi, — pe când prin soluţia găsită de autor, „boerii" de fapt s'au făcut şi ei braconieri. P rada îmbel­şugată, care a încununat acea zi e o acuză şi nu o scuză pentru cei ce au procedat „democratic".

Cât se abuzează de cuvântul acesta, „democraţie"! Se confundă cu ilegalitate, destrăbălare, desagregare, cobo­râre la situaţii primitive, pe când el însemnează tocmai contrarul.

Porunca democraţiei în vânătoare e ridicarea celor umili, celor neştiutori, celor ce se refugiază la braconaj, aşa încât ei să devină vânători corecţi, cu înţelegere pen­tru normele vânatului. Or aceste norme sunt stabilite în u n singur scop: păstrarea avuţiei colective, oe este vâna­tul ţării.

^ Şcoala ce se face prin asemenea publicaţii — chiar dacă intenţia autorului e bună — duce la dezastru.

„O"

Se face o experienţă * *. Pr in o hotărîre a autorităţilor centrale, pe care am

publicat-o şi noi, s'a permis, ca la stâne să se ţină arme, pentru apărarea vitelor mari şi a oilor de răpitoare. A-decă de urşi şi de lupi. Am făcut rezerve — şi în scris, şi în gând — asupra efectului pe care îl va avea această măsură, cu privire la vânat, şi persistăm să vedem — e atât de uşor să ajungi la această convingere! — că acele arme vor fi folosite pentru a se bracona. Vom vedea în a-ceastă privinţă rezultatele.

Dar în afară de aceste rezultate, oarecum negative, trebue să petrecem cu atenţiunea şi dacă oare acele ar­me şi mânuirea lor şi-au ajuns scopul, pentru care au fost

D I S C U Ţ I I

date la îndemâna celor dela stâne. Acum începe sezonul păşunatului la munte. Bacii şi ciobanii, pe lângă acare­turile lor obişnuite, vor mai duce şi armele. Lupii şi u r ­şii vor da târcoale şi vor ataca şi în vara aceasta turme­le; aşa e rânduit: unde e turmă de oi, apare şi răpitorul. Dar de data aceasta vor trebui să înfrunte pe lângă ha i t a câinilor voinici şi tăciunii învârtiţi de ciobani, şi armele. Deci să vedem, ce treabă în plus vor face aceste arme.

Adecă: cu cât vor fi mai puţine daunele pe care le vor pricinui răpitoarele în turme, şi câţi lupi şi urşi vor cădea subt focul acestor arme.

In această privinţă, cunoscând lucrurile, suntem de asemenea foarte sceptici. Să împuşti lupul sau ursul, noaptea, în învălmăşala atacului, nu e un lucru uşor. Să-aşteptăm însă rezultatele. Aceste rezultate trebue să fie cunoscute. D. E. V., căreia îi revine paternitatea acelei dispoziţiuni, credem că e datoare să urmărească proble­ma şi prin organele sale să constate precis numărul r ă ­pitoarelor răpuse cu acele arme, şi de asemenea să în­cerce să facă o statistică a daunelor cauzate de răpitoare în această vară- Se va vedea o diminuare a daunelor, se va dovedi o stârpire a răpitoarelor stricătoare, sau o dimi­nuare a lor — măsura e bună şi va trebui menţinută, da­că nu va avea această măsură la activul ei rezultatele acestea, ea e inutilă din punctul de vedere al protecţiei turmelor şi deci nu va rămâne, decât partea rea: faci­litarea braconajului.

Faţă de lipsa sau numărul minim de răpitoare răpu­se, poate se va aduce scuza, că răpitoarele au fost gonite de focurile de armă, trase în vânt sau alăturea- Se prea poate să fie aşa. Concluzia care se impune în acest caz, este, că bunul efect al gonirii răpitoarelor se poate ajunge şi cu focuri oarbe, sau trase din pistoale sau revolvere. Deci din arme, care nu sunt potrivite pentru a bracona cu ele. De aici, apoi, ar u rma logic înlocuirea la stâne a ar­melor de vânătoare sau de tip militar, cu pistoale etc.

In vara aceasta se face deci o experienţă. Ea are va­loare numai dacă se vor culege rezultatele practice, şi se va da urmare învăţăturii care va ieşi din ele.

„C."

„Mai multe fotografii"? Un cititor vechiu ne face un fel de reproş: între ilus­

traţiile din paginile „Carpaţilor" se găsesc prea puţine fotografii. Noi, ca totdeauna, primim observaţiile priete­nilor noştri cu toată atenţiunea, şi ele de nenumărate ori au dus la îmbunătăţiri . Aşa şi de data aceasta; dar mai măr im din partea noastră reproşul: nu numai reproduce­rile de fotografii sunt rare, dar de o vreme încoace revis­ta e cam săracă în ilustraţiuni, de orice fel. Amândouă reproşurile provoacă o scurtă explicaţie.

Destăinuim, că odinioară programul nostru era, ca nici o pagină, şi nici un articol de orecare însemnătate să nu apară fără o ilustraţie potrivită. Am şi reuşit să a-propiem această ţintă. Acum însă, pentru timpul greută­ţilor de azi, a trebuit să facem trecătoare concesiuni. Din două motive. întâi : multe din clişeele noastre le achiziţio­nam din străinătate, unde găseam lucrări într 'adevăr ar­tistice, cu subiect vânătoresc. Azi acest izvor e secat — Apoi: nu mai putem purta pe umeri sarcina costului cli­şeelor multe. Aşa, cu numărul foarte redus al ilustraţii­lor, clişeele zincografice pentru un număr însemnează to­tuşi sute de mii de lei.

In fine, mai găsim şi o scuză. Suntem nevoiţi să re­ducem tn-cător numărul paginilor la 20 sau chiar la 16; — lipsa de hârtie. Dând mai puţine ilustraţii, putem da text mai multişor. De sigur, revista, ca aspect, pierde; însă principal rămâne tot textul şi bogăţia lui.

Şi acum, referitor la reproducerile de fotografii. In colecţia noastră găsim reproduse multişoare foto­

grafii. Intre ele unele într 'adevăr de mare frumuseţă şi valoare documentară. Cititorii noştri mai vechi îşi vor aduce aminte d. e- de minunatele realizări fotografice ale „stâlpului" revistei noastre, d. C. Rosetti-Bălănescu, sau ale prietenului nostru bun d. C- A. V. Popescu şi nu vor fi ui tat seria de fotografii realizate cu bravură şi a r tă mare de d. D. I. Suceava, (cerbi în muget, etc.). Intr 'o vreme apăreau imagini semnate: „Foto Carpaţii", deci a-veam şi un fel de serviciu propriu. Acum aparatele foto-

grafice dorm In sertare, lipsite de pelicule; amatorii foto­grafi sunt ţintuiţi locului de greutăţile vieţii.

In arhiva noastră avem poate sute de fotografii. Sunt între ele multe vrednice de a fi reproduse, şi le va veni rândul- Cele mai multe însă sunt de felul pe care le dem foarte des publicate în cele mai multe reviste de vâ­nătoare. Adică: scene nu după na tura liberă, ci tablouri de vânători după câte o vânătoare mai mult sau mai puţin reuşită. Tipul, poate exagerat, al acestor fotografii este următorul: La pământ câţiva iepuri, poate o vulpe, poate un lup. La spatele lor, înşiruiţi, cu armele în mâini, cu cartuşierele încinse, vânătorii, în poziţiile cele mai marţiale posibile. Da o, asemenea fotografie e de preţ ca un sprijin al amintirii celor ce au făcut o zi bună de vâ­nătoare, şi ţi-e drag să-ţi vezi prietenii, — şi dupăce ai îmbătrânit, ţi-e drag să te vezi şi pe tine, cum erai în vre-mile cele bune, şi cu cine hoinăreai. Dar pentru miile de cititori ai revistei asemenea fotografii nu spun nimic. De­cât doar, dacă cuprind vre-o personalitate vânătorească deosebit de aleasă, sau sunt legate de u n eveniment vână-toresc de însemnătate.

O căprioară surprinsă ciugulind muguri, un unghiu de cocori scris pe cer, un trofeu frumos, o scenă vie vâ­nătorească — şi altele de genul acesta —, sunt temele fo­tografice, care au valoare adevărată, pe lângă condiţiile tehnice în care au fost realizate.

Revista noastră credem, că are în faţa ei încă viaţă lungă; deci putem face planuri de viitor. Ne-am propus să cultivăm, atunci, când îi va veni vremea, fotografia vâ­nătorească, animându-o cu premii, cu concursuri, cu în­demnuri, cu sfaturi. Pentru ziua de azi ne rămâne doar frumuseţea intenţiilor şi a planurilor. Iar până atunci — iertarea cititorilor pentru haina modestă pe care o îmbră­căm şi noi.

C "

Keflexiuni melancolice

Pe drumuri , . , Direcţiunea Economiei Vânatului şi Uniunea Gene­

rală a Vânătorilor din România şi-au pierdut localul din strada Polonă No. 8. Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a hotărît, să instaleze acolo o oarecare instituţie nou crea­tă, rezervându-se şi trebuitoarea locuinţă pentru directo­rul ei.

Astfel, cele două mar i centre de dirijare pe ţară a întregei probleme vânătoreşti şi de ocrotire a imensei bo­găţii naţionale pe care o reprezintă vânatul şi peştii no­bili din munţi , au ajuns deocamdată fără de acoperiş dea­supra capului. Cunoscând împrejurările şi preţurile, nu este nici o nădejde să se poată închiria un local potrivit, şi astfel foarte verosimil D. E. V. va trebui să se îngră­mădească în o cameră sau două din Ministerul Agricul­turii. Ce va face „Uniunea" — nu se poate şti, nici măcar prevede.

Faptul în sine e foarte trist. La nevoe poţi sta chiar şi în cort; dar să lucrezi în cort, sau să lucreze vre-o două­zeci de oameni, cei dela o întreagă instituţie, îngrămădiţi în o cameră-două — e imposibil. Rezultatul e inactivitate sau activitate redusă, deci lipsă de randament sau ran­dament slab. Şi aceasta tocmai în aceste vremi, când în sarcina D. E. V. se pun fatal probleme grele, cele de refa­cere a vânatului şi de reorganizare a vânătoarei, distruse de evenimentele de războiu.

Dar acest fapt mai are două semnificaţii, şi pe amân­două le considerăm foarte îngrijorătoare pentru viitorul vânătoarei româneşti.

Această izgonire a D. E. V. şi a Uniunii din localul vechiu, dobândit cu trudă şi potrivit cu serviciile adăpos­tite în el, însemnează o desconsiderare a problemei gene­rale a vânătoarei. Pare că am recăzut în situaţia din 1920; pare că s'a nărui t întreg rodul muncii de lămurire, care s'a făcut vre-o două decenii. Pr in această asiduă şi obiectivă muncă s'a ajuns, ca oficialitatea noastră să re­cunoască însemnătatea pentru ţară şi obşte a vânătoarei şi să-i dee atenţia cuvenită. Nu a fost o muncă uşoară să desfunzi un loc părăginit. Mai ales, că pe atunci desvol-tarea şi menţinerea organizaţiei centrale a vânătoarei în­semna pentru buget o însemnată sarcină, (pe când azi ve­nitele produse de acest serviciu sunt mult superioare chel-tuelilor lui!)- Vechea Direcţiune Generală a Vânătoarei (devenită apoi D. E. V.) a progresat în prestigiu, organi­zare, i s'a dat tot mai multă atenţiune, manifestându-se acest nou spirit nu în ultim loc în acordarea mijloacelor materiale necesare bunei administrări . S'a oglindit acea­stă atenţiune şi recunoaştere a însemnătăţii şi prin fap­tul, că rând pe rând, dela cămăruţele dosite din Ministe­rul Agriculturii, D. E. V. a ajuns pe rând la localul bun şi încăpător din strada Polonă, unde s'a putut adăposti şi „Uniunea" în condiţiuni onorabile.

Azi întreagă organizaţia e scoasă din localul ei şi va reveni, în oel mai bun caz, în cele două cămăruţe obscu­re, ca un lucru netrebnic, superfluu-

Al doilea fenomen, tot a tât de îngrijorător este scă­derea prestigiului corporaţiunilor care sunt menite să se­condeze şi să sprijinească acţiunea oficialităţii vânăto­reşti.

Judecând după manifestaţiunile lor, cu drept cuvânt ne întrebăm, oare mai există Consiliul permanent al vâ­nătoarei, oare mai există aceea comisie interimară care a fost instalată brutal în locul Consiliului de administra-tiune al Uniunei? Dacă mai există ele, ce P:\ făcut, sau ce au putut face, pentru a salva prima condiţie a bunei funcţionări a organizaţiunilor centrale: localul D. E. V? Dacă nu au făcut nimic, nu şi-au făcut datoria; dacă nu au putut face nimic, însemnează că le lipseşte indepen­denţa care dă putinţa de a ară ta răspicat, oricui, gre-şala ce se plănueşte, sau le lipseşte greutatea, pentru ca cuvântul lor să fie luat în seamă. Doar nu era vorba de a obţine favoruri, ci numai, ca să nu fie puse pe drumuri birourile unor instituţiuni oficiale vechi, din pură como­ditate, pentru a nu-ţi bate capul unde să găseşte adăpost unei noui instituţiuni.

Mărturisim, că pe vremea, când alăturea de D. E. V. stătea un Consiliu permanent numit din lamura vână-torimei româneşti, şi în fruntea Uniunei era un consiliu ales de vânătorimea noastră, ni se pare că ar fi fost im­posibil să se ajungă la asemenea soluţie, după lămuririle şi argumentările, pe care aceste două corporaţiuni le-ar

fi înfăţişat, cu deplină obiectivitate, dar şi cu deplină au­toritate.

Cu vre-o patru-cinci ani în urmă, prin poruncă, a fost distrus Consiliul permanent în concepţia lui veche, şi a fost înlocuit cu unul compus aproape numai din sluj­başi ai statului, care în chip fatal trebue să fie capete plecate şi guri mute. Acum de o serie de luni a fost dis­trus Consiliul de Administraţie al Uniunei şi s'a instalat o Comisie interimară, de a cărei existenţă lumea vână-torească nu a mai auzit, şi care nu a făcut ceeace tre­buia să facă imediat: convocarea adunării generale a U-niunei.

S'a împlinit ceea ce prevedeam. D. E. V. stă izolată în bătaia vânturilor, fără sprijinul puternic, pe care îl dădeau odinioară Consiliul permanent al vânătoarei şi consiliul Uniunei. Iar ceea care sufere şi se distruge e în-săş vânătoarea românească.

E prea trist să vezi un apogeu trecut, în loc să mergi spre înălţimi tot mai mari şi mai luminoase!

„C."

O sugestiune la încărcarea cartuşelor Chestiunile în legătură cu armele, cu încărcăturile

cartuşelor şi efectul lor asupra vânatului, ştiu că au in­teresat întotdeauna vânătorii şi am cetit şi eu cu mult in­teres chestiunile de balistică vânătorească de câte ori am avut prilej să găsesc — prea ra r — câte ceva prin publi­caţiile noastre.

Bazându-mâ pe acest interes, cred că nu e deplasată o discuţiune asupra unei chestiuni ce nu ştiu dacă a mai fost tratată, dar care, în ce mă priveşte, găsesc că cuprin­de o idee ce poate da roade practice din cele mai intere­sante-

Ideea, în rezumat, este următoarea: a măr i randa­mentul de tir, adică procentul.de piese nimerite, prin eli­minarea, sau cel puţin micşorarea sensibilă, a corecţiu-nilor de ochire.

Mă explic. Pot afirma, şi nu cred că greşesc, că majoritatea pie­

selor scăpate îşi au cauza într'o rea interpretare a corec-ţiunilor de ochire, fapt ce l-am constatat de nenumărate ori în jurul meu, cât şi la mine personal. De cele mai multe ori o piesă scăpată este o piesă în care s'a t ras prea in spate, căreia nu i s'a „pus înainte" focul, a tât cât tre­buia. Cu cât depărtarea de tragere e mai mare, cu atât trebue tras mai înainte. De asemeni, cu cât mişcarea vâ­natului e mai repede, cu atât corecţiunea de ochire trebue să fie mai mare. Asupra acestor fapte nu încape nici o discuţie. Dar nu numai atât; căci corecţiunea va trebui să fie mai mare cu un foc slab, adică' cu o încărcătură de alice mergând mai încet, decât cu un foc tare, care ar anima alicele cu o viteză mai mare (deci cu o viteză ini­ţială mai mare).

Aşa dar, scopul urmăr i t ar fi: mărirea vitezei iniţia­le, ceeace ar mări şi randamentul de tir, prin eliminarea sau, în tot cazul, micşorarea corecţiunilor de ochire.

Cum am putea ajunge la acest rezultat? In două fe­luri: sau mărind încărcătura de pulbere, sau micşorând încărcătura de alice.

A mări încărcătura de pulbere, menţinând pe cea de alice, nu e soluţia cea mai bună (şi poate nici cea mai e>-conomică) pentrucă se măreşte în acelaşi timp atât pre­siunea în ţevi, cât şi reculul (svâcnirea armei). Pe când micşorând încărcătura de alice avem numai avantaje: micşorăm reculul şi presiunea — dar mai ales, partea cea mai importantă, micşorăm corecţiunile de ochire, ca o consecinţă directă a măriri i vitezei iniţiale (timpul traec-tului alicelor dela puşcă la vânat e scurtat).

Se va putea obiecta că prin reducerea încărcăturei de alice reducem şansele de lovire a vânatului. Nu cred valabilă această obiecţiune, dacă se va adopta soluţia ur­mătoare: a se trage în cal. 12 încărcătura de alice a cal. 16. In adevăr, nu se poate constata nici o diferenţă între rezultate practice de tir, pentru acelaşi vânător, dacă tra­ge cu un cal. 12 sau trage cu un cal. 16. Despre acest lu­cru cred că toată lumea e de aceiaşi părere şi nu se poate nega. Aşa dar: e indiferent, ca rezultate, dacă se trage cu 36 grame alice (cal. 12) sau cu 28 gr alice (cal. 16). In schimb, cu 28 gr alice, trase din cal. 42, vom obţine o vi­teză iniţială mult mai mare, cu consecinţa favorabilă ce urmăr im: reducerea corecţiunilor de ochire. Cred că nici

acest fapt nu se poate nega. Şi se înţelege de oricine avan­tajul ce ar avea vânătorul să nu mai facă corecţiuni de ochire, sau, în loc să aprecieze „trei lungimi" de iepure să aprecieze numai „o lungime", ori chiar mai puţin.

Aceasta e ideea ce am ţinut s'o fac cunoscută cama­razilor vânători, şi pe care o cred rodnică, fără să mai in­sist şi asupra aspectului de economie ce cuprinde, desi foarte important în zilele de azi. In sezonul viitor voiu în­cerca practic; pentru moment mă limitez la sugestiunea de mai sus, care sper că va interesa vânătorii.

A. S-pora • ••

N. red. — Am rugat pe colaboratorul nostru d. C Bosetti-Bălănescu să studieze sugestiunea d-lui A- Spora, şi am primit următorul comentar:

Tendinţa spre micşorarea încărcăturii de alice nu e ceva nou. De fapt, încărcătura „normală" de alice în cal. 12 ar trebui să fie 37,4 gr, adică echivalentul greutăţii glonţului de plumb „12 la livră", care caracterizează ca­librul nominal „12". Totuşi, în cartuşele moderne, nu se mai întâlneşte aoeiastă încărcătură masivă. In cal, 12/65 (tuburi normale de 65 mm) încărcăturile moderne de ali­ce variază între 35, 33, 32 şi 30 gr. Chiar în cartuşele pu­ternice 12/70 încărcătura de alice nu depăşeşte 36 gr. Mo­tivul pentru care marile firme producătoare de cartuşe au adoptat aceste încărcături, mai reduse în alice, este o e-chilibrare între componentele cartuşului, spre a se obţine — cu puştile maniabile de azi — o viteză iniţială (respec­tiv penetraţie şi energie) suficientă, fără recul penibil sau suprapresiuni, şi o grupare bună, cu un număr de alice încă suficient ca să nu devalorizeze putinţele calibrului. A-ceastă echilibrare între componentele cartuşului modern se traduce prin realizarea unei viteze iniţiale (Vo) de cea 375 m/s, considerată optimă. E ştiut că o viteză iniţială mai mare se traduce şi printr 'o împrăştiere mai mare a snopului de alice 1). Vânătorii au consacrat prin uz aceste norme, bine stabilite prin studii competente.

Acest punct de vedere principial odată stabilit — şi recomandat — nimic nu împiedecă vânătorul să specu­leze pe unele chestiuni.

Din comunicarea d-lui A. S. două idei ies în evi­denţă:

1) echivalenţa în randament practic între cal. 12 şi cal. 16. şi

2) anularea (sau micşorarea sensibilă) a corecţiuni­lor de ochire prin câştig în viteză iniţială, întrebuinţând, în cal. 12, încărcătura de alice a cal. 16 (28 gr).

Teoretic vorbind, nu poate fi nici o îndoială asupra superiorităţii randamentului cal. 12 faţă de cal. 16, la fo­raj egal. Chiar fără vreo demonstraţie technică, cade în adevăr sub simţuri, că e maL avantajos să arunci asupra vânatului 36 gr alice, decât 28 gr. O încărcătură de 36 gr alice 234 mm reprezintă 375 grăunţe de alice; iar o încăr­cătură de 28 gr (cal. 16) reprezintă 250 grăunţe de alice. Admiţând un foraj choke cu randament 70%, se va ob­ţine în ţ inta de 75 cm diametru, cea 262 alice în cazul cal. 12, şi numai 204 alice pentru cal- 16 — deci o dife­renţă de 58 alice, adică 5,5 gr, în detrimentul cal. 16. Aşa dar din acest punct de vedere, cal. 12 avantajează în mod evident vânătorul: un număr mai mare de alice repre­zintă un grupaj mai bogat, cu consecinţele ce decurg: po­sibilităţi de mai multe atingeri pe suprafaţa vânatului, bătaie eficace mai mare.

Sunt însă cu totul de acord cu d. A. S. în ceeace pri­veşte randamentul practic între cele două calibre, în vâ­nătoare curentă. Foarte mulţi vânători trag cu cal. 16, iar procentajul lor de tir nu e de loc în legătură cu ca­librul întrebuinţat, ci numai cu dibăcia lor personală. Altfel zis, în vânătoarea curentă, ocaziile când superio­ritatea cal. 12 iese în evidenţă, sunt destul de rare. Am putea face, din acest punct de vedere, o comparaţie: e pre­ferabil, mergând la târg, să ai în buzunar 1000 lei, decât 700 lei, pentrucă 1000 lei dă mai multe posibilităţi de cum-V arare decât 700 — mai ales dacă se iveşte o „ocazie", când 1000 lei sunt strict indispensabili pentru a o dobân­di, ocazie nerealizabilă numai cu 700 lei. De asemeni, nu-i poate nimănui veni în gând să concureze la un t ir de rx>-rumbiei cu un cal. 16. Trăgătorul de porumbiei îşi pune maximul de şanse de partea sa, cu un cal. 12/70 full cho-

1 ) Astfel, cu Vo 575 împrăştierea alicelor e aproape de două ori mai mare ca la Vo 373.

ke Este însă greşit — cum se aude ades — a proclama generalizat superioritatea cal. 12- Faptul rămâne exact numai dacă forajele nu sunt prea inegale. Altfel, un cal. 16 choke cu procentaj 75% (84 alioe 3J4 mm în ţinta de 75 cm cu încărcătură 28 gr alice) e evident superior ca ran­dament unui cal. 12 cu' procentaj 50% (70 alice 3% m m în ţintă şi încărcătură 35 gr la aceiaşi distanţă).

Cu privire la încărcătura de 28 gr în cal. 12 nu e ni­mic inedit. E recomandată de unii vânători şi era curent indicată pe unele cutii de pulbere englezească (EC No. 3), ca o încărcătură agreabilă când se trag multe focuri con­secutive. .

Când e vorba de încărcaturile de alic© şi de „puterea focului" — .ioc tare", „foc slab"(?) — se discută ades cu aprindere între vânători — dar niciodată pe baze şi date precizate. S'ar putea totuşi cifra despre ce este vorba, pentru a ieşi din vag. Iată, de pildă, un fel de a privi ast­fel de chestiuni.

Ce căutăm, în definitiv? a atinge vânatul cu sufi­ciente alice a căror putere de izbire să ucidă vânatul-Putem deci afirma că „puterea unui foc" e în raport cu energia cinetică (puterea de izbire, de oprire) a alicelor nimeritoare în vânat.

Să studiem (din acest punct de vedere) efectul a trei încărcături foarte diferite, trase cu aceiaşi armă, dar cu viteze iniţiale deosebite. Să considerăm deci, la un cal. 12:

— o încărcătură de 38,8 gr alice t rasă cu Vo 325 m/s — o încărcătură de 32 gr alice t rasă cu Vo 375 m/s — o încărcătură de 27 gr alice t rasă cu Vo 425 m/s Se poate calcula câte alice nimeresc o suprafaţă de 1

decimetru pătrat din mijlocul grupării, eu un foraj dat. (Aşa de pildă, cu alice de 3 mm, la 35 m, se obţine în me­die pe 1 dcm pătrat, la forajul considerat: 8 alice cu 38,8 gr, 6,5 alice cu 32 gr şi 5,6 alice cu 27 gr).

Se poate de asemeni calcula energia cinetică a alice­lor nimeritoare.

Făcând aceste calcule pentru alice de 2 mm, 3 mm, 4 mm şi 6 mm, la distanţele de 20 m, 35 m şi 50 m, se obţin următoarele rezultate:

Alice 2 mm 3 mm 4 mm 6 mm

Med

ia

D i s tanta 20m 35m 50m 20m| 35m 50m 20m 35m 50m 20m 35m 50m Med

ia

V. 325 Itic.38 8gr E n e r g i e = 10,2 1,02 0,162 16,0 2,49 0.489 22,4 3,20 0,724 25,4 4,14 1,052 8,247

V. 375 Inc. 32 gr. E n e r g i e = 10,5 1,16 0,163 16,7 2,43 0,491 23,2 3,27 0,728 27,3 4,35 1,069 8,710

V. 425 Inc. 27 gr. E n e r g l e = 10,1 1,07 0,148 16,4 2,33|o,455 23.1 3,21 0,694 27,4 4,32 1,081 8,660

Se vede din cele de mai sus că încărcătura de 32 gr şi Vo 375 dă în medie maximum de energie cinetică —• şi deci de „putere â focului" — cu diversele mărimi de alice, între 20—50 metri.

Se mai vede însă că această superioritate nu e de loc „sdrobitoare", faţă de celelalte.

Concluzia obiectivă e că vânătorii pot adopta fie în­cărcături mari de alice, fie încărcături mici de alioe, fără a s ; putea^afirma că unii sau alţii greşesc grav. Soluţia dft mijloc (Vo 375) rămâne însă cea mai avantajoasă. (Ră­mânând, evident, în cadrul unor presiuni acceptabile şi unui recul tolerabil; căci se poate trage şi 38,8 gr cu Vo 3/o dar cu un recul şi presiuni excesive la arme mania­bile).

Se mai poate vedea şi că multe discuţiuni „aprinse" dintre vânători s'ar stinge, dacă ar fi privite prin lumina rece, dar clară, a cifrelor.

Fondul sugestiunei d-lui A. S. este însă eliminarea corecţiunilor de ochire prin mărirea vitezei iniţiale, între­buinţând încărcătura de 28 gr în cal. 12. _ Să studiem şi această sugestiune şi să vedem unde ieşim.

întâiu, să atrag însă atinţiunea şi asupra ches-tmnei încărcăturii de pulbere. Am rămas cu impresia că f.' , J S ' învederează numai reducerea încărcăturii de a-nce, lăsând neschimbată pe cea de pulbere. In tot cazul, nu precizează. E totuşi nevoie de o precizare.

_ ̂ Să admitem că se întrebuinţează încărcătura obiş­nuită de 32 gr alice, cu — spre pildă — o încărcătură de pulbere de 2,25 gr, realizând Vo 375. Prin reducerea în­cărcăturii de alice cu 4 gr (28 gr), lăsând încărcătura de

pulbere neschimbată, se va obţine un spor de viteză de cea 16 m, adică Vo 375 + 16 = 391, insuficientă pentru a a-vea vre-o influenţă sensibilă asupra corecţiunilor de ochi­re. Va trebui deci mări tă şi încărcătura de pulbere. Mă­rind-o la 2,35 gr se va obţine, cu încărcătura de 28 gr a-lice, o viteză iniţială de cea 404 m/s. Aşa dar, trebue mai multă pulbere cu 28 gr alice pentru a obţine Vo 400, decât era necesară pentru 32 gr alice la Vo 3752). De avut în ve­dere, inclusiv pentru factorul „economie", amintit de d. A. S.

Să vedem acum ce devin corecţiunile de ochire. Să admitem că am obţinut o viteză iniţială de 425

m/s printr'o combinaţie oarecare de încărcătură. Cum se traduce acest spor de viteză asupra corecţiunilor de ochi­re, comparativ cu un cartuş normal (Vo 375)?

Să luăm un caz concret. Tragem la 30 m asupra unui vânat trecând perpendicular pe direcţia de tragere (co-recţiune de ochire maximă). Vânatul trece cu o iuţeală de 13 m/s (47 km/oră). întrebuinţăm alice tari 2% mm, trase din o ţeava choke.

In aceste condiţiuni: durata traectului alicelor, puşcă-vânat, este de 0,109 sec. la Vo 375 — şi este de 0,096 sec. la Vo 425.

Corecţiunile de ochire (rezultate din durata traectu­lui) sunt: 1,40 m cu Vo 375 şi 1,25 m cu Vo 425. Deci câş­tigul pentru Vo 425 este de 0,15 m. Sau, admiţând că vâ­natul învederat are o lungime de 0,50 m, corecţiunile ar fi de „2,8 lungimi" la Vo 375 şi de „2,5 lungimi" pentru Vo 425.

Să recunoaştem că un câştig de 15 centimetri în a-precierea corecţiunei de ochire nu e de luat în considerare la 30 m.

Suntem deci foarte departe de „eliminarea sau cel puţin micşorarea sensibilă" a corecţiunilor de ochire, scontate de d. A. S.

Este «incluziunea ce impune calculul 3). E posibil ca prin măsurare directă, la cronograf, a duratei traectului alicelor, rezultatele^ să difere în oarecare măsură, fără a schimba însă „ordinea de mărime" comparativă între re­zultate.

Ca încheere generală: corecţiunile de ochide nu se pot anula, a tâta vreme cât aceşti doi factori stau faţă'n faţă, în mărimi apreciabile: 1) distanţă (şi deci durată de traect pentru proectil) şi 2) deplasarea ţintei (şi deci co-recţiune de ochire pentru a compensa durata pe traect a p ro edilului; •

Altfel nu se poate . . . cu tot regretul. C, fi. B.

Propuneri juste Am urmăr i t cu atenţiune în coloanele Revistei „Car-

paţii" discuţiunile în jurul problemei ocrotirii vânatului. Desigur că în aceasta materie şi-au spus părerea

multe condee eminente, atât vânători pasionaţi cât şi sil­vicultori încercaţi.

Toţi aceştia în general, au căutat să demonstreze

2 ) Se poate deduce cu suficientă aproximaţie dife­renţele de viteză (dV), din diferenţele de încărcături de pulbere (dp) sau din diferenţele de încărcături de alice (da), prin formulele:

dV dp dV da V p » V r a

în care a e un coeficient variabil după na tura pulberei, iar P un coeficient privind alicele. Aproximaţia rămâne

dp , da suficientă când ~ şt ~ nu depăşesc 0,2.

3) Pentru calcularea duratei traectului (t) am între­buinţat formula

1 JL t - c f(V)

în care Vi şi Va reprezintă vitezele în cele două puncte considerate de pe traectorie, c este coeficientul balistic al alicei învederate, iar / (V) o funcţiune caracteristică a re-

Vi+V 2 \ zistenţei aerului la viteza V (V = —̂ I asupra încărca­turilor de alice.

necesitatea colaborării celor două tagme Intr'o armonie desăvârşită, care bineînţeles este numai şi numai în in­teresul ocrotirii vânatului şi al vânătorilor.

Totuşi s'au ivit şi păreri izolate, cari încercau să atribue merite exclusive când vânătorilor când silvicul­torilor, afirmând chiar, că sau numai vânătorii sau nu­mai silvicultorii sunt aceia, cărora le incumbă In mod constant ocrotirea vânatului şi apărarea intereselor vâ-năto reşti.

Chestiunea abordată se pare că nu a primit încă o deslegare definitivă.

In această luptă de supremaţie ne face impresia că articolul D-lui C.A.V. Popescu, întitulat „Despre pădure şi vânat, pădurari şi vânători" aduce serioase şi juste contribuţiuni la rezolvarea litigiului aparent dintre cele două tagme.

întrebuinţăm intenţionat expresia de „llitiigiu apa­rent" deoarece în fond, nu există deosebiri de vederi între vânători şi silvicultori, căoi pânăce unii se zbat pentru ocrotirea vânatului, cealalţi se luptă pentru ocrotirea pă­durii şi astfel amândouă tagmele urmăresc un scop no­bil, iar interesele lor se întâlnesc în acelaş punct comun numit, ocrotire.

Rolul fiecăreia este prin urmare determinant şi im­portant pentru susţinerea şi îngrijirea faunei noastre ro­mâneşti.

Totuşi desprindem din articolul D-lui Popescu unele sugestii şi propuneri foarte juste, cari desigur sunt fă­cute cu bunăîntenţiune şi numai în interesul ocrotirii vâ­natului.

Intre aceste sugestii găsesc ca mai importante pe acele unde se spune, că silvicultorii să fie încredinţaţi în primul rând cu paza şi ocrotirea vânatului, apoi ca aces­tora să li-se dea în acest scop o educaţie specială în şcoli anume pregătite. Mai apoi, propunerea ca fiecare vână­tor să fie în aoelaş t imp şi paznic public de vânătoare, depunând în acest soop jurământul legal.

Ne alăturăm întru toate motivelor înşirate de către Dl C.A.V. Popescu întru susţinerea acestor sugestii şi ne permitem să facem şi noi unele comentării personale pe linia acestor deziderate.

Dela început afirmăm că dorinţa noastră este să păstrăm o notă, de obiectivitate şi de sinceritate în această chestiune şi să contribuim cel puţin în parte la netezirea drumului t rasat de vânători şi silvicultori fără a naşte prejudecăţi şi a crea noui disensiuni.

Este aceasta dealtfel o dorinţă generală a tuturora şi credem că lucrurile vor ajunge la o soluţie binefăcă­toare, avându-se în vedere interesele ce le ocroteşte fie­care tagmă în parte.

Chestiunea pazei vânatului este cea mai dificillS şi cea mai importantă din punct de vedere cinegetic. Fără pază serioasă, fără măsuri cumpănite şi bine aplicate, nu ne putem aştepta la rezultate vizibile şi folositoare.

Paza vânatului este o problemă care reclamă multe cunoştinţe, dragoste de animalele pădurii şi mai ales per­sistenţă pe teren.

Această pază nu o pot face decât organe, cari toată vremea sunt în contact direct cu pădurea, cunoscând toate tainiţile ei şi cari în mod permanent şi continuu îşi exer­cită atribuţiunile în sânul naturii .

'Evident deci că aceste organe în primul rând nu pot fi altele decât cele silvice, cari îndeplinesc majoritatea condiţiunilor din acest punct de vedere.

Desigur că şi între paznicii de vânătoare instituiţi în această calitate de către arendaşii particulari sau socie­tăţile de vânătoare vom găsi elemente capabile cari îşi îndeplinesc cu prisosinţă misiunea. Sunt însă prea pu­ţini aceştia şi se evdenţiază mai ales paznicii particulari ai arendaşilor, cari au pregătire specială în acest scop. Cealalţi, în majoritatea cazurilor sunt recrutaţi din rân­dul sătenilor, nu au la bază nici un fel de şcoală pentru această îndeletnicire şi sunt complet lipsiţi de aptitudini. Paza lor în această situaţie este egală cu zero. Mai mult, cei mai mulţi dintre aceştia se zbat a fi numiţi ca paz­nici pentru interesele lor egoiste, făcând din aceasta ca­litate o îndeletnicire de câştiguri materiale. Cunosc paz­nici pela societăţile de vânătoare, cari în decurs de zece ani, nu au denunţat nici un caz de abateri la legea vâna­tului şi a pescuitului, deşi branconajul pe terenele de sub îngrijirea lor era general şi în toi.

Fata de această situaţie evident că înclinăm să a-probăm propunerile făcute de a se lăsa paza şi ocrotirea

vânatului în seama silvicultorilor în primul rând, pe lân­gă colaborarea preţioasă a vânătorilor.

Silvicultorii fiind toţi sub ordinele Statului, îşi în­deplinesc cu mai multă conştenţiozitate misiunea şi în­credinţaţi fiind cu paza vânatului, rezultatul nu poate fi decât îmbucurător pentru vânători.

In acest scop desigur ca acestor organe urmează să li-se dea o educaţie specială, trebuind să urmeze o şcoală, care să fie alcătuită după sistemul cel mai modern şi cel mai complet posibil.

înarmaţ i cu astfel de cunoştinţe speciale şi fiind me­reu sub supravegherea şi îndrumările inginerului silvic, aceşti pădurari paznici de vânătoare, îşi vor îndeplini cu multă dragoste şi abnegaţiune serviciul şi nu am mai a-sista la spectacole ca acelea, unde paznicul de vânătoare şi pădurarul să dedau la cel mai înjositor branconaj, în­soţiţi de toate speciile de branconieri ai satului.

Evident că aoeastă pază obligatorie pentru silvicul­tori nu exclude şi paza Instituită de către vânători. Din contra conducerea Statului trebue să coordoneze mijloa­cele şi măsurile de pază ale celor două tatrme pentru reu­şita acţiunii de refacerea şi ocrotirea vânatului.

Vânatul nostru a suferit foarte mult din cauza răz­boiului. Sufere acum şi mai mult din cauza multor arme ce au rămas tăinuite în mâinile locuitorilor şi ale bran-conierilor dela munte mai ales.

Paza trebue nrin urmare intesificată, iar sancţiunile pentru răufăcători înăsprite.

O chestiune importantă este deasemenea şi aceea prin care se propunp că vânătorii să fie numiţi toţi fără excepţie paznici publici de vânătoare.

O găsesc ca foarte bună şi salutară pentru următoa­rele motive: Marea familie a vânătorilor e compusă din felurite elemente sociale. Dintre toţi aceştia sunt mulţi aceia, cari din exercitarea acestei îndeletniciri nobile îşi fac un titlu de onoare. Dar nu mai puţin adevărat este că sunt si de aceia cari nu respectă epocile de vânătoare şi ordinele date de către conduoerea societăţilor în vede­rea ocrotirii. Am văzut şl am auzit cazuri când vânători cu permise în regulă au puşeat nrepelitn potârniehi si alte arinate în timp nepermis de leere. Alţii nu s'au sfiit să t rapă în căprioara ce venea în salturi, aluncrată de eo-naşi. Pela sate mai ales anoi restrictiunile de ocrotire sunt comnlet necunoscute. Se împuşcă ienuri oricând. Căprioarele aproape că nu mai există. Se prinde vânatul ne capete cu tot felul de mijloace nepermise de lege, etc-Rranconajul este prin urmare în toi.

In fata acestei situaţii desieur că trebuesc luate as­pre măsuri de îndreptare şi ca nrim pas spre redresarea acestei stări de fapt, este jurământul vânătorului.

Fie că acest jurământ îl depune ca paznic public de vânătoare, fie că îl prestează la data când se înscrie în societate sau când i-se predau permisele de vânătoare, acesta este necesar si trebue imvus yrin lene, pentru a curma. în mod definitiv o stare lamentabilă în care bălă-oesc elementele slabe vânătoreşti, cari nu înţeleg rostul de bun naţional al vânatului, sârguinţele vânătorilor co­recţi şi îndrumările date de către conducerea Statului.

încredinţaţi fiind, că modestele noastre rânduri , vor folosi câtuş de puţin la cristalizarea acestei situaţii, lă­săm la aprecierea conducătorilor destinelor vânătoreşti şi ai silviculturei deslegarea acestei probleme, care se cere urgent soluţionată.

Dr. Ion V. Todea, magistrat insp. de vân. pl. Orăştie.

CARPATI! 1946. No. 1

Intre Urs şi Cerb

Istoria aceasta mi-a povestit-o un braconier. Un fost braconier, fiindcă după cum e cariera bunilor braconieri, acum, de vre-o douăzeci de ani, e paznic de vânătoare. Cele întâmplate au deasupra lor pova­ra de, vre-o patruzeci de ani, deci sunt prescrise, ui­tate, iertate. Din aceste fixări de timp, se vede, că omul e acum la bătrâneţe. Deci avem motive să-1 cre­dem. Nu voi putea reda povestirea cu tonul, cu întor­săturile lui de vorbă, şi mai ales nu voiu putea înfă­ţişa gesturile şi aruncăturile de ochi cu care şi-a în­soţit vorbele, cu mult înţeles. Paznicul e „Ion"; întâm­plarea e aceasta:

Terenul de vânătoare aparţinea unui grof. Teren mare şi plin de vânat ales; stăpân bogat şi vânător vestit. Pe cât era de bun şi de darnic stăpânul, pe atât erau de haini paznicii, aduşi din alte neamuri, în regiunea aceia curat românească. In faţa lor nu era „pardon", când se potrivea să prindă vre-un braco­nier. Dacă nu erau alţi oameni de mărturie, trăgeau. Au omorît doi braconieri şi au schilodit câţiva. La ju­decată uşor se spălau: paznicii juraţi, omul prins în păcat, stăpânul tare şi mare. Jura paznicul că a tras în apărare, că altfel el ar fi mort, — şi judecata era gata. Dar şi dintre paznici s'au mai răr i t . . .

Ion a ieşit cu „scurtătura" la munte. Cerbii mu­geau încă, „domnii" s'au coborât cu coarnele dobân­dite. Vor mai sta pe acasă şi paznicii,, după ce s'au trudit vre-o două săptămâni, — şi vor mai lăsa să „trăiască" şi alţi oameni. Căzuse proaspăt pospaiu de zăpadă şi urmele se citeau limpede.

Iată urmă de cerb singur! Şi ce urmă! Cât palma. Taur bătrân. Urmă dedimineaţă. Pe aici a. trecut du­pă ce s'a despărţit de ciute. Alt semn, că cerbul e bătrân. învăţat şi bănuitor, oricât de dragi îi sunt ca­dânele, tot nu rămâne ziua cu ele; se întoarce la să­laşul lui, şi apoi le găseşte spre seară iarăşi. Urma duce desigur la acel sălaş de zi, şi tot pe ea are să se întoarcă la locul de gonită, când se va apropia seara. Ion ia urma, ca un râs, — ca un braconier, care ştie să umble prin pădure cu paşi neauziţi. Urma e dreaptă, fără de ocoluri, spre loc ştiut. H ştia şi Ion: în Groa­pa Topliţei, în desimea de acolo, la băltoacele, care nu înghiaţă, cât ar fi iarna de grea. Păşeşte cu nă­dejde, de acum mergând alăturea de urmă, la cinci-zeci-şaizeci de paşi, „să nu mă întâlnesc cu el bot în bot". Câteodată revine la urmă, să o „constate"; da­că merge fără ocolişuri, deadreptul la Groapă, Urcă un muncel, coboară o vale, mai urcă un piept. Pe vârf se opreşte Ion. Subt el cade abrupt povârnişul spre Groapă, cu brădui, cu smeuriş în poeniţele mărunte. Vântul trage spre el; poate să fie hodinit din partea asta. Se aşază după o ciutrugă, cu arma pe genunchi. Vânătorii ţărani ştiu să aş tepte . . . Gaiţele au trecut

în pâlcuşoare răsfirate spre un loc unde se adună pe noapte; bradul vechiu din vecini s'a umplut deodată de piţiguşi suri cu coada lungă, de părea împodobit de Crăciun, apoi ca luate de un vânt pufurile au săl­tat şi s'au oprit să pună flori în alt brad. Seara venea.

„Booo" s'a stârnit din adâncul gropii glas de cerb. Scurt, leneş, ca un glas de orgă scăpat din greşală.

S'a sculat! — se gândeşte Ion, şi ridică cocoa­şele. Nu mai are să zăbovească mult; deacum por­neşte.

Minutele trec acum şi mài repede. Intre brădui deodată se aude un foşnet uşor. Ion strânge arma şi cercetează spre vârfurile brăduţilor, deasupra cărora trebuia să se arate nişte coarne groase şi lungi, înră-murate, mişcându-se încet.

Iar un foşnet, şi o crenguţă care se frânge ca între dege te . . . Dintre desime iasă un urs.

Vine agale, cu capul spre pământ, săltându-şi pe grăsime blana umerilor, la fiecare pas. Urs bătrân, cu greabănul până subt pieptul omului; sur-negru, cu vârfuri de peri înspicat alb, de parc'ar duce o sufla­re de zăpadă.

Ion e în cumpănă. Ursul aici, la treizeci de p a ş i . . . cerbul cel mare e şi el aici, şi are să i e s e , . . El vrea cerbul; dar ursul e s igur . . . Trage în urs, s'a dus cerbul , . , lasă ursul să treacă, dar cerbul poa­te ieşi şi pe dincolo . . .

Ursul a pornit iar cu paşi somnoroşi, luând de-a coasta. In câteva clipe se va înfunda în pădurea ma­r e . . . Urs sau cerb?

— Atunci aud din dreapta mea glas de om (şi-a încheiat povestirea paznicul Ion), „Jos puşca!" M'am ferit cu o smâncitură după ciotul de brad. A şi bu­buit, şi glonţul a sfârticat de lângă capul meu o sur­cea de lemn. „Jos puşca!" încă odată. Eu am lipit-o pe lângă ciot, şi am pus ochiul de-a-lungul ei. De după un brad se urnea arma cealaltă, întinsă, şi co­tul drept a lui Micloş, paznicul cel mai încânit. L-am cunoscut după glas , . . Din cot nu moare omul! . . . Şi nici Micloş n'a murit, ci 1-a dus stăpânu-său în al­te părţi, la altă slujbă, unde nu-i trebuia mâna.

— Şi aşâ am rămas şi fără urs şi fără cerb. Pă­cat de oricare din ei! Şi azi îmi pare rău!

N. Şoimi de vânătoare celebri

Şoimăritul e aproape stins în ţările europene. Odinioară, cu sute de ani urmă era vânătoarea cea mai aleasă. Curţile marilor stăpânitori aveau şoima-rii lor, organizaţii întregi de şoimărit, iar vânătoa­rea cu şoimi atingea uneori proporţii de fast, pe care azi abea ni le putem imagina. Domnitorii români şi boerii de seamă jertfeau şi ei acestei pasiuni, şi

erau vestiţi şi căutaţi şoimii din Ţările Române. Poa­te se va găsi un cercetător al istoriei noastre, care îşi va îndrepta atenţiunea asupra vânătoarei cu şoimi din ţara noastră. Credem, că sar descoperi în le­gătură cu aceasta, şi sar înfăţişa lumea din acele vremuri, imaginea vieţii de atunci, atât de străină şi necunoscută azi nouă, şi atât de puţin lămurită din tratatele de istorie înnecate în date şi întâm­pla i.i mari.

Azi şoimăniul e exercitat doar în unele părţi ale Asiei de Răsărit, aooi de unele cluburi sportive din ţările din Apusul Euiopei, care se străduesc să îl reînvie, — de sigur putând face aceasta numai în cercuri foarte restrânse şi pe o scară foarte redusă.

Intr'o carte mai veche aflăm câteva însemnări despre unii şoimi, a căror faimă s'a răspândit şi a rămas. Nu va fi fără de interes pentru cititorii noştri să le redăm. (De altfel, istoria vânătoarei cuprinde nenumărate însemniari despre şoimari şi şoimi cele­bri, despre întâmplări deosebite trăite de vânătorii şcîmarij.

In cursul asediului cetăţii Akkon, un şoim al regelui Filip August al Franţei a scăpat din cătuşe, şi s'a aşezat pe zimţii cetăţii. Turcii, care se găseau în fortificaţie au prins şoimul. Fiind acesta prea pre­ţuit şi iubit de rege, au pornit tratative între asediaţi şi asediatori, ca să fie restituită pasărea scumpă. Regele a oferit pentru el enorma sumă de 1000 de taleri de aur (socotiţi ca valoare, după cursul „co-coşeilor" noştri!). Turcii, şi ei ştiind preţui şoimii buni, au refuzat până la capăt orice sumă. Şoimul nu a mai revenit la Curtea regelui francez. Semnifi­cativ e, că acel rege îşi ducea şoimii de vânătoare chiar şi în lupte, . . . ca să se mai distreze în plicti­seala asediului.

In anul 1396, la Nicopole, Baiazid a făcut pri­zonier pe Principele de Nevers. Inzadar au fost ofe­rite sume mari de bani, pentru a fi eliberat prinţul. In sfârşit s'au oferit lui Baiazid doisprezece şoimi albi, dresaţi. Baiazid nu a mai putut rezista acestei tentaţii şi târgul a fost încheiat. Erau pentru el mai de preţ şoimii decât prinţul.

Clubul şoimăresc din Loo — ca să venim la tim-

Şoiin de vânătoare cu potârniche (Fotot Mondiale London)

purile recente — avea un şoim cu numele ,,Bulldogg", care din două sau trei izbituri dobora oricare bâtlan. (Bâtlanul era unul din obiectivele de căpetenie a vâ­nătoarei cu şoimi). Alţi doi şoimi ai aceluiaşi club, „Sultan" şi ,,De Ruyter" vânau în doui, armonizân-du-şi perfet tactica şi atacurile. In doui ani au dobo-rit 111 bâtlani. Să nu uităm, că bâtlanul nu e o vic­timă uşoară pentru şoim. Lupta nu arareori se ter­mină cu victoria celui dintâiu, care are în ciocul lui lung şi ascuţit o redutabilă armă.

Clubul englez ,,01d Hawkingclub", între mulţi şoimi cu renume, avea doi cu deosebire de buni: ,,Bois-le-Duc" şi „Imperatrice". In câţiva ani, cu ajutorul acestor şoimi tabloul clubului a însumat: 209 ciori, 13 coţofene, 95 cocori, 2 cocoşi de munte, 144 potârnichi, 112 iepuri canini, 5 fazani şi 25 alte pa­seri şi mamifere mici.

Şoimul „Parachute" al aceluiaş club în un singur sezon a doborît: 57 cocori, 76 potârnichi, 5 fazani şi 3 iepuri.

Şoimii de vânătoare bine dresaţi se ataşează foarte mult stăpânului, ca şi câinilor de vânătoare, care stârnesc vânatul. După o raită de sbor, când îşi regăsesc tovarăşii de vânătoare, adeseori dau ţi­pete de bucurie şi fac alte semne, prin care îşi arată plăcerea.

Comp. Superstiţii vânătoreşti

Increstez aici o chestiune foarte interesantă, care pasionează mai ales pe ţăranii noştri vânători, în­trucât ei sunt influenţaţi de fel de fel de misticisme şi în legătură cu exerciţiul vânătoarei.

Este vorba despre ,.legatul" sau „ferecatul" ar­melor de vânătoare.

Ţăranii vânători afirmă, că unii dintre vânăto­rii mai bătrâni cunoşteau un meşteşug vânătoresc în urma căruia legau puşca sau mai bine zis o făceau inofensivă în raport cu vânatul.

O astfel de armă nu mai era bună de nimic, deoarece stăpânul ei, nu mai putea puşca cu ea nici un fel de vieţuetoare. Arma, sau nu lua foc sau şi dacă se aprindea, alicele cădeau la pământ la gura

ţevii, iar vânatul nu putea fi ucis sub nici un chip.

Un vânător cu o astfel de armă „ferecată" era deadreptul nenorocit şi căuta pe toate căile să desfacă vră­jitoria, care îi ţinea puşca legată.

După cum erau „meşteri", cari legau armele, tot aşa se găseau şi

' '• \ ..specialişti" cari să desfacă ceace au legat primii.

Am găsit această superstiţie in Munţii Apuseni, de unde sunt origi­nar, în regiunea Orăştiei, dar mai ales la munte, unde vânătorii se feresc ca de foc a da arma în mâna vre'unui necunoscut sau a aceluia a cărui fai­mă în materie este arhicunoscută.

M'au amuzat mult povestirile vâ­nătorilor ţărani despre întâmplările dela vânătoare cu armele „legate", când stăpânii acestor arme au fost puşi în situaţii paradoxale şi neplă-

cute. Toţi unanim sunt de părere că această vrăjito­rie de a „lega" sau a strica puşca unui vânător există şi sub nici un motiv nu se las convinşi că acest lucru este imposibil.

Faptele mi-au fost confirmate de vânători ţă­rani serioşi şi cu carte, care aduceau exemple tipice în acest scop, referindu-se la persoane cunoscute. Ni­meni însă nu mi-a putut povesti secretul acestei vră­jitorii sau procedeul care se întrebuinţează de vră­jitor în acest scop. Eu personal apoi nu am întâl­nit un astfel de „meşter" spre a-1 convinge să-mi dezvălue secretul.

De multe ori în faţa exemplelor aduse de vână­torii ţărani şi afirmaţiilor lor hotărâte, am rămas în doelnic în convingerile mele şi mă gândesc că totuşi trebue să fie ceva în legătură cu această superstiţie populară.

Poate cineva intre vânătorii cei mulţi ne va pu­tea da detalii în această materie.

Până atunci să ne păzim oare puştile de „lega­tul" sau „ferecatul" vrăjitorilor?

Eu sunt hotărât să-i dau unui astfel de vrăji­tor arma spre a-şi încerca meşteşugul asupra ei. Sunt sigur de rezultat negativ şi nu-mi pot imagina o in­fluenţă externă de orice origine asupra unui obiect metalic, asupra unei materii inerte.

Dr. Ion V. Todea.

N. RED. Putem asigura pe d. I. T. că un cartuş bun, într'o armă bună, nu va putea fi niciodată „le­gat" de nicio putere, oricât de misterioasă. In schimb, o încărcătură dubioasă, într'o armă rău condiţiona­tă, nu va avea nevoie de nici o „vrăjitorie" ca să producă efecte cuprinse între zero şi explozie.

E „tare" Vulpea

E o credinţă generalizată în lumea vânătorilor, că vulpea e „tare" adecă deosebit de rezistentă la focul de armă. înfăţişată această credinţă cu reali­tatea, ea se dovedeşte tot atât de greşită, ca multe din „dogmele" vânătoreşti, pe care jurăm, fără să le fi controlat.

Este adevărat, că prea des se întâmplă, că vul­pea evident rănită, pleacă, rămâne pierdută. Când se întâmplă aşa ceva cu un iepure — şi, slavă Dom­nului se întâpmlă des —, nimenea nu încreastă în­tâmplarea. „Pac! — Pac! — S'a dus!" şi aventura e trecută şi uitată. Când se scapă însă o vulpe, e o leacă de senzaţie în grupul vânătorilor şi o bună doză de amărăciune în inima celui, care a scăpat un vânat mai ales. Scuza se caută; şi se caută şi leacul pentru aceea amărăciune. Nu spui, că ai tras greşit, că ai prins în alice numai partea dinapoi a vulpii şi de aceia s'a ridicat de unde căzuse un moment, — ci scoţi la iveală „vechiul adevăr": vulpea e tare, duce alicele uşor.

Să ne amintim însă lucruri pe care le-am trăit fiecare din noi, şi să facem apoi judecată: e mai re-sistentă vulpea decât bietul iepure? Pentru compa­raţie, să aducem pentru amândoui o împuşcătură bună.

Aţi văzut D-Voastre vre-un iepure, care să cadă mort-turtă? Nu cred, că vă aduceţi aminte de aşa ceva. Iepurele, cât de bine să fie lovit, tot mai „joa-

că". Se avântă în aer cu picioarele dinapoi, îşi ridică şi îşi dă pe spate capul, în cel mai rău caz bâţăe sau tremură din picioare o minută-două. Deci lupta între viaţa şi moarte e evidentă, durează. Ceeace însem­nează vitalitate, rezistenţă.

In schimb e un fenomen curent, că vulpea lovită bine, de cele mai multe ori se culcă şi moare instan­taneu. Nu mai mişcă nici din cap, nici din picioare, nici din coadă, Zace acolo, ca şi când ai fi aruncat o cârpă. într'o clipă a fugit din ea viaţa. Poţi spune, în faţa acestui fapt, că vulpea e „tare", că e resis-tentă, că suportă mai bine lovitura de alice decât iepurele?

N.

C Ă R Ţ I — R E V I S T E Revista pădurilor (No. 1—4/1946). In partea cinegetică,

redactată cu multă îngrijire, găsim un foarte bun articol semnat de d. Kristofovici Vlad „Vânătoarea în serviciul silviculturei". Se ara tă cu multă pricepere în cele silvice şi vânătoreşti, câte avantaje poate să t ragă silvicultorul din hoinărelile lui vânătoreşti dealungul şi dealatul pă-durei. După anotimpuri, urmăr ind vânatul său, în afara timpului de serviciu, pădurea îi descopere nenumărate semne, din care el, silvicultorul, cunoaşte problemele care se pun, şi îşi poate face un program de lucru cu mult mai exact şi potrivit, decât cele după şabloanele obişnuite. —• Cronica cinegetică, semnată ca de obiceiu de d. mg. Va-sile Cotta începe cu o reprivire asupra anului vânăto-resc 1945. Constatările pe care le-am făcut şi noi: Distru­gerea vânatului mare, lupii înmulţiţi şi nestingheriţi, los-triţa în dispariţie, braconai intensificat prin preţurile mar i ale cărnii. Ni se relatează spre bucuria noastră o ac­tivitate intensă cinegetică din partea CA.P.S., care a luat în arendă dreptul de vânătoare din pădurile Ocoalelor Silvice, Valea Râului şi Poienii de subt Munte (Maramu­reş), precum şi fondurile de pescuit din aceste ocoale. A-poi a hotărât înfiinţarea a 8 crescătorii de păstrăvi-curcu-beu, în scopul de a produce păstrăvi de consumaţie, adău-gându-se unora şi instalaţiuni pentru clocitorii de păs­trăvi indigeni. Deşi lucrările sunt încă numai în studiu, s'a făcut un început, şi ceea ce e mai de însemnătate, există preocuparea. Facultatea de Silvicultură din Bucu­reşti a luat în arendă, în scopuri didactice pădurea „Brânzeasca" (1000 Ha) de lângă. Bucureşti şi 5000 Ha din pădurile Centrului de Exploatare C.A.P.S. Curtea de Ar­geş. Ministerul Agriculturei a trecut în administrarea C.A.P.S. dreptul de vânătoare din cuprinsul celor 6 o-coale silvice model, destinate pentru practica studenţilor silvici. Societatea de vânătoare „Codrul" a studenţilor sil­vici, şi-a reluat activitatea. Atenţiunea care se dă educa­ţiei cinegetice în sânul Facultăţii de Silvicultură e de cea mai mare însemnătate pentru vânătoarea românească, şi elanul cu care a început această educaţie dă cele mai bune nădejdi. In această activitate, ştim, că partea leului o are d. Ing. V. Cotta, căruia ne îngăduim să-i aducem toate laudele noastre. „Cronica" cuprinde apoi mai multe note de actualitate.

Revista Vânătorilor (Nr. 3—4, Martie—Aprilie 1946). Puţ in înainte de încheierea Nr. nostru de Iulie am primit acest număr din „Revista Vânătorilor", căruia nu-i mai putem consacra decât câteva scurte şire. Relevăm: „Braconajul" în care d. Prof. Botezat studiază această plagă, mai ac­tuală ca oricând. — Un foarte bun-articol „Folosirea piei­lor de vânat" cu îndrumări "practice pentru vânător. — D. M. Moşandrei scrie despre „Bucuriile vânătoarei". — D. C. Marţian pledează pentru calibrul 12 în „Chestiunea calibrului la armele pentru alice". D. A. Zaharia semnea­ză „Suflet de mamă". Revista se întregeşte cu „Discu-ţiuni" şi ştiri oficiale.

CARPAŢII Í946. No. 7.

A 8-a adunare g-lă a Federaţiei Protectorilor şi Vânăto­rilor de Capre Negre din România.

In ziua de 26 Mai 1946 s'a deschis în Braşov a 8-a a-dunare g-lă a Federaţiei Protectorilor şi Vânătorilor de Capre Negre din România, cu participarea reprezentan­ţilor autorităţilor şi a unui frumos număr de membri.

Şedinţa a avut o însemnătate deosebită, întrucât era pr ima adunare g-lă după un spaţiu de 2 ani şi întrucât mandatul Consiliului de Administraţie expirase între timp.

Cuvântul de deschidere 1-a rostit d. preşedinte dr. Vaier Negrilă, a ră tând că actualul Consiliu a girat lucră­rile Federaţiei timp de 2 ani în u rma aprobării Direeţiu-nei Ec. Vânatului, că numărul membrilor Federaţiei este în permanentă creştere, ridicându-se dela 101 din anul 1941 la 226 în anul 1946 şi că programul înfăptuirilor nu s'a putut realiza decât numai în parte. Speră însă că pe viitor prin colaborarea tuturor forurilor se vor realiza as­piraţiile Federaţiei.

Din viile discuţii urmate s'a constatat că în general efectivul caprelor negre a suferit o reducere a larmantă în u rma evenimentelor excepţionale, scăzându-sie mai cu seamă în masivul Retezatului cu cea 75%, la munţi i Fă­găraşului cu cea 50%, iar la Bucegi cu cea 10%, rămâ­nând staţionar la P ia t ra Craiului. La partea sudică a Munţilor Făgăraşului s'a constatat o mică creştere.

Fa ţă de această stare puţin îmbucurătoare adunarea a hotărît:

— a se interveni la Dir. Ec. Vânatului pentru reîn­fiinţarea tuturor Posturilor de Poliţie die Vânătoare în re­giunea caprelor negre, desfiinţate între timp;

— a se reduce considerabil număru l caprelor negre ce urmează a se aproba spre împuşcare pentru anul 1946/47;

— a se interveni pentru reglementarea tinerei câini­lor ciobăneşti şi pentru simplificarea eliberării permisu­lui de port a rme pentru paznici de vânătoare, înarmân-du-i în interesul intensificării pazei.

După aceasta adunarea g-lă s'a declarat solidară cu atitudinea d-lui preşedinte dr. V. Negrilă cu privire la pre­lungirea epooei de vânătoare a caprelor negre în anii tre­cuţi. In u rma împrejurărilor scMmbate între timp însă este de părere, a nu se mai cere prelungirea epocei de vâ­nătoare pentru anul In curs.

Adunarea g-lă cu părere de rău a mai constatat, că mai există şi astăzi vânători cu permise în regulă, care vânează capre negre fără autorizaţie de împuşcare, şi ca s'au întâmplat cazuri regretabile, unde vânătorii pr in concurenta necamaraderească au stricat raporturile bune între vânători. Hotăreşte, a se trimite tuturor membri­lor Federaţiei o circulară, pr in care desaprobă atitudinea vânătorilor incorecţi.

D. director g-ral al Vânătoarei Ing. Aurel Comşia, care a onorat şedinţa cu prezenţa sa, a dat o mulţime de lămurir i şi .explicaţii preţioase, promiţând totodată con­cursul şi sprijinul complect al Direcţiunei Ec. Vânatului.

D. Ing .Vasile Cotta, reprezentantul CA.P.S.-lui scoa­te în evidenţă, marea importanţă ce va avea colaborarea vânătorimei cu organele silvice.

Actualul Consiliu depunându-şi mandatul , cu unani­mitate a fost reales ca preşedinte d. Vaier Negrilă şi ma­joritatea membrilor din fostul Consiliu. In u rma acestor alegeri noul Consiliu se compuae din următoarele per­soane:

1. Preşednte: Dr. Vaier Negrilă, Braşov; 2. Vicepre­şedinte: Ioan Danciu, Haţeg; 3. Secretar: Ing. Otto Wit-ting, Braşov; 4. Inpsector de vânătoare tehnic: Gheorghe Avrigeanu, Braşov; 5. Casier: Gheorghe Popovici, Braşov; 6. Jurisconsult: Dr. Silviu Suciu, Braşov; 7. Membrii: Boe-riu Ştefan, Cluj; Cionca Ovidiu, Braşov; Ciortea Marin, Bucureşti; Dr. Georgescu Amilcar, Bucureşti; Goanţa Pa-vel, Caransebeş; Hess Victor, Sibiu; Napotescu Ion, Câm-pulun-Muscel; Na vrea Dragoş, Braşov; Dr. Pop Ionel, Cluj; Popescu Rom. Teodor, Braşov; Pungulescu Ioan, Deva;

Dr. Stoichiţa Ieronim, Sibiu; Stoichiţa Octavian, Braşov; Vătămanu Gheorghe, Bucureşti; Vassu Vasile Preda, Fă­găraş; Dr. Vulcu Simion, Sebeş-Alba. 8. Membrii de drept: Directorul Economiei Vânatului; Inspectorul G-ral al Vâ­nătoarei; Secretarul G-ral al U.G.V.R. 0. Gensorii: Curcă Gheorghe, Braşov; Baboe Ioan, Braşov. 10. Censori su­pleanţi: Pop Dumitru, Azuga; Wetzer Louis, Braşov.

In aceiaşi zi după masă d. secretar al Federaţiei Ing. Otto Witting a conferenţiat asupra „Caprei Negre din Ro­mânia", (N. R. O publicăm în acest număr) .

Cea de a 8-a adunare g-lă a Federaţiei a constituit o afirmare categorică a spiritului de muncă constructivă şi a voinţei ferme de a conserva şi ocroti vânatul nostru preţios, care este capra neagră. In decursul discuţiilor s'a putut constata cu mare satisfacţie, că discuţiile, cari au decurs în mod academic, au fost la un nivel înalt, ora­torii a ră tând multă pricepere şi cunoştinţe ample în ma­terie de biologie şi de vânătoare a caprelor negre, — un simptom foarte îmbucurător, care dovedeşte că educaţia adevărat vânătorească a făcut în ţara noastră mar i pro­grese.

Aduanrea G-lă a Federaţiei, ţ inută în ziua de 26 Mai 1946 a constatat cu părere de rău, că deşi au trecut 9 ani dela constituirea Federaţiei, totuşi se mai găsesc şi as­tăzi vânători inconştienţi, cari vânează capre negre fără autorizaţie de împuşcare, depăşind prin aceasta planul de împuşcare, întocmit de Federaţie şi aprobat de Direcţiu­nea Economiei Vânatului.

în t rucât aceste cazuri constituie o infracţiune flag­ran tă la Legea Vânătoarei şi o abatere extrem de gravă dela principiile şi dispoziţiunile Federaţiei roagă pe Dv., a Vă îngriji şi a veghea în cercurile Dv. să nu se mai în­tâmple asemenea abuzuri semnalând Federaţiei imediat infracţiunile observate.

Mai departe a constatat Federaţia, că unii vânători nesocotind camaraderia tradiţională a vânătorilor, pr in concurenţa şi procedura puţin corectă la arendarea tere­nurilor de vânătoare, au stricat raporturile bune, care au existat între vânători.

Pe u r m ă avem cunoştinţa, că şi astăzi unii vânători de capre negre mai vânează capre negre, fără a fi înscrişi în Federaţie.

Adunarea G-lă desaprobă atitudinea acestor vânători şi îşi exprimă speranţa ca pe viitor asemenea cazuri nu se mai vor întâmpla.

Preşedinte, Secretar, Dr. Valer Negrilă Ing. Otto Witting

Notă ornitologică- — D. C. Goilav ne face cunoscut că a primit răspuns cu privire la Nagâţul inelat, împuş­cat de d-sa, în jud. Botoşani, la 4. IV. 1946 („Carpaţii", No. 5, 1946). Nagâţul a fost inelat la 28 Febr. 4945, la Lo­che (Indre et Loire), Franţa. •••

In Monitorul Oficial Nr. 117 din 22 Mai 1946 a apă­ru t deciziunea Min. Agr. şi Dom. No. 949, privitor la pre­venirea şi reprimarea incendiilor de păduri. Redăm câ­teva din dispoziţiunile acestei deciziuni, care interesează şi pe vânători şi pescari.

Este interzisă aprinderea subt orice formă a focuri­lor în păduri şi în jurul lor până la o depărtare de 100 m dela marginea pădurii, precum şi depozitarea în păduri a materialelor expuse focului. Intre „aprinderi de focuri în păduri" deciziunea înşiră şi acele, care se fac de către toţi cei care iau parte la vânători, pescuit, etc. în cuprin­sul sau vecinătatea pădur i lor . .•. precum şi aprinderea de ţigări, pipe sau torţi etc. în trecerea lor prin păduri sau în vecinătatea lor până la o distanţă de 200 m" (Art. 1).

Se permite depozitarea în păduri, între altele, mate­rialele deşi expuse focului, care servesc la h r a n a vâna­tului şi la construcţii de vânătoare sau pescuit, cu condi­ţia, ca să se fi luat toate măsurile pentru evitarea aprin-derei lor.

„Este permis de asemeni aprinderea de focuri în pă­duri, atunci, când ele se fac de toţi cei prevăzuţi la Art. 1 de mai sus, cu condiţiunea, ca de către aceştia să se facă dovadă, că s'au luat toate măsurile pentru stingerea a-cestor focuri imediat după folosirea lor" . . . Focurile aces­te vor trebui continuu supraveghiate, şi stinse imediat du­pă terminarea folosirilor. (Art. 2).

Personalul silvic etc. e în drept şi dator a suprave­ghea căile de comunicaţie, care trec prin păduri, ca şi pe trecătorii ocazionali: vânători, turişti, e tc (Art. 4).

Oricine găseşte în pădure sau la o distanţă mai mi­că de 100 m. rămăşiţe de foc nestins, trebue să iee măsuri -pentru stingerea lui. Dacă nu poate stinge singur, trebue s ă anunţe locatarii celor mai apropiate locuinţe; aceştia sunt obligaţi a ajuta stingerea şi a anunţa imediat no­tarul comunei de care ţine pădurea. (Art. 5).

Contravenienţii vor fi pedepsiţi conform Art. 68—71 «od. silvic şi codul penal.

««• A încetat să trăiască Profesorul Al. Procopovici, dela

Tacultatea de Litere a Universităţii din Cluj. Lumea ştiinţelor din ţara noastră poate va găsi mijlocul, chiar -şi în aceste vremuri agitate, să facă elogiul savantului dascăl de filologie romanică. Noi ne închinăm în faţa mormântului nou, aducându-ne aminte, că în el doarme somnul de vecie un îndrăgostit al naturii , un camarad al celor ce caută încântare în liniştea şi frumuseţile alcă­tuite de mâini mai maestre decât cele omeneşti. Nu ştim •să fi tras Profesorul Procopovici vre-un foc de armă de vânătoare; undiţa de pescuit o mânuia destul de stângaci şi destul de fără patimă. Nicicând nu a ajuns să-şi um-pre paneraşul de păstrăvi, şi ochii lui blajini rareori pân­deau clipa, când păstrăvul se aruncă după musculiţă, ci uitând de aceasta, lunecau pe luciul apei sau pe verdele pădurei, furaţi de o mai mare plăcere decât ceea care îi dădea doar pretextul evadărilor dintre pietrele oraşului şi răutatea oamenilor. La adunările prieteneşti din berc de pe marginea apei, sau din poeniţă de brad, Profesorul Procopovici, se încadra timid în voioşenia celorlalţi, zâm­bind discret atunci când alţii hohoteau.

In ultima vreme a avut mult de suferit. In iarnă vor­bea despre viitoarele lui excursiuni ca despre un vis foar­te frumos şi foarte îndepărtat. Da, pentru el era foarte î n d e p ă r t a t . . .

Pământul ţării, pe care a iubit-o mai presus de toate, îi va da hodină dulce; prietenii şi camarazii îi vor păstra o duioasă amintire.

*•• Corpul silvic român a pierdut pe unul din cei mai

•distinşi membrii ai lui prin moartea Inginerului cons. silvic Anastase Nedelcovici, fost administrator al Casei Pădurilor. La această dureroasă despărţire, ne amintim •de interesul viu pe care 1-a arăta t cu vorba şi cu fapta cel dispărut pentru propăşirea vânătoarei din România şi închinăm memoriei lui omagiul celor ce totdeauna tre­bue să fie înfrăţiţi cu silvicultorii, — al vânătorilor.

••• Prin deciziunea Min. Agr. şi Dom. No. 778 din 4- IV.

1946, apărută în Monitorul Oficial No. 130 din 7 Iunie 1946 a fost. desfiinţat Fondul de pescuit „Bârzava" Arad, con­stituit din râul Slatina, Bârzava şi Gladova cu afluenţii lor, trecând aceste ape în administrarea P. A. R. I. D.

Deciziunea Min. Agr. şi Dom. No. 906 din 9. IV. 1946 modifică întinderea Fondului de pescuit Beiuş II jud. Bi­hor, r ămânând de acum format acest fond din toţi a-fluenţii râului ( r i şu l Negru, pe ambele malur i şi cuprinşi întră gara Beiuş şi până la podul din comuna Vaşcăn; adică pâraele Moiştea, Tălpi, Nimăcoasa, Crăiasa, Crişul Pietros, Crişul Văraticului, plus restul afluenţilor de im­portanţă mai mică subt raportul lungimii.

*•• Direcţia Silvică Sebeş-Alba, împreună cu delegaţii so­

cietăţii forestiere „Petroşana" care exploatează pădurile din bazinul Sebeş, cu ocaziunea preambulării făcut în Iu­nie a. c. în vederea plutirii libere a buştenilor, a hotărît facerea unor instalaţiuni de protecţie şi de refugiu pentru a se evita distrugerea păstrăvului. E primul început de acest fel, care merită să fie remarcat şi să se aducă mul­ţumir i celor ce l-au făcut.

Avem ştiri dese despre conflictele ce se nasc între cio­banii înarmaţi şi între pădurari i , care nu au decât bâtă sau topor. Turmele de oi păt rund fără de nici o restricţie prin toate plantaţiile, distrugând. Vorba bună şi amenin­ţarea nu au nici un răsunet. Argumentul hotărîtor e ar­ma , care nicidecum nu doarme în stână, dupăcum ar fi

să fie potrivit normelor din decizia care admite arme de apărare a turmelor din munţi. Nu mai vorbim, că se aud pretutindenea trosnituri de armă, în cursul zilei, — şi de sigur glonţul nu merge în lupi, ci în vânat nobil, cerbi şi căprioare. Dar cine controlează, cine poate controla să nu se facă abuz cu aceste arme?

După trei ani am vizitat de nou Grădina Zoologică din Sibiu. Nu ştim să mai existe în România vre-o altă instituţiune de acest fel. Dacă e cam ruşinos, că Bucureş­tii nu au putut să-şi creeze încă o grădină zoologică — mijloc de distracţie sănătoasă şi educaţie —, e o mândrie justă pentru oraşul de provincie, că el a realizat, chiar şi numai în cadre modeste, acest lucru. Grădina zoologică din Sibiu a fost înfiinţată şi e susţinută de Uzina Electri­că de acolo, în „Dumbrava" minunată, în apropiere de punctul de terminaţiune a liniei de tramvai. Ea cuprin­dea înainte speciile de seamă ale mamiferelor şi paseri­lor faunei noastre indigene- Un lac mare cu crapi o în­tregea. Grădina era îngrijită, curată, dovedind pricepere şi tragere de inimă. O plimbare prin ea într 'adevăr era o plăcere şi o bogată lecţie de zoologie.

înţelegem greutăţile mar i prin care trece o aseme­nea instituţiune în vremuri de războiu, şi în cele de azi. Complectarea gradinei e un lucru aproape imposibil; cra­pii din lac, care înainte veneau cu sutele, ca să prindă fă-râmiturile, pe care le aruncau vizitatorii, au dispărut „re­coltaţi" în două zile; urşii rod plictisiţi iarba cu care sunt hrăniţ i acum, şi înzadar se. ridică în două picioare şi cerşesc vizitatorilor fărâme de pâine: aceasta nu le a-junge nici acestora. Aceste le înţelegem toate, şi ele tre­zesc nădejde pentru refacerea de mâine.

Ceea ce ne^-a izbit sunt însă semnele de desinteresare şi de nepricepere, care au luat locul orânduelilor vechi. Mai ales ne-a izbit felul cum sunt etichetate cuştile cu di­feritele animale. La cele mai multe lipseşte cu totul o in-dicaţiune a speciei. Cele care sunt, cuprind, pe tăbliţe ne­gre şi scrise cu cretă, denumiri improprii, şi de cele mai multe ori falşe. Câteva pilde:

Pe colivia corbilor stă inscripţia „Corac". Adevărat, că în unele foarte restrânse regiuni, aşa se numeşte cor­bul, — dar denumirea lui românească rămâne tot „corb". Aşa se cheamă această pasere în româneşte, — şi arăta­rea unei denumiri regionale, numai încurca poate. Un vinderel roşu e numit simplu: „şoim". Stăncuţa, care stă supărată şi singuratecă e „cioară" Codalbul e botezat „Vultur de mare". Un vultura- pleşuv alb (Neophron perc-nopterus L.) e desemnat ca „Vultur de mortăciune". Gyps fulvus (Vultanul sur), ca şi Aegypius monachus (Vultan brun) sunt simplii „vulturi", etc.

înainte, erau tăbliţe solide, care pur tau numele co­recte şi în româneşte, şi în termenul ştiinţific Nu ştim subt ce impuls nou au fost ele eliminate şi înlocuite cu naivele inscripţiuni de acum-

Nu va fi greu pentru Uzina Electrică din Sibiu, să pună pe cineva din vechea conducere a gradinei zoologice să facă o revizuire şi o complectare, începând chiar prin aceasta refacerea frumoasei instituţiuni, pe care a înte­meiat-o şi care i-a adus cinste şi laudă meritată.

N. *##

C-A.P.S- a sezisat Direcţiunea Economiei Vânatului asupra împrejurării , că amenzile de azi, prescrise pentru infracţiunile la legea vânatului şi a pescuitului sunt de­rizorii, şi a cerut, ca prin un decret-lege să se majoreze aceste, încât într 'adevăr să aibă caracter de pedeapsă. E o măsură cu totul necesară. Sumele de amendă de azi sunt mai mult o încurajare: „Poţi bracona în voe, — în cel mai rău caz vei plăti o amendă de 1000 lei, preţul unui ou"!

*»• Din toate colţurile ţării ne vin protestări pentru fe­

lul cum se eliberează (sau mai degrabă, cum nu se elibe­rează) permisele de port-armă de vânătoare. Sunt Socie­tăţi pe cale de desfiinţare din pricina piedecelor, ades cu nimic justificate, ce întâmpină membri în obţinerea aces­tor permise. Vom reveni mai pe larg asupra acestei ches­tiuni, de o mare însemnătate pentru existenţa vânătoarei, fără a mai vorbi de lezarea materială — şi morală — ce reprezintă pentru vânătorii cinstiţi. Suntem siguri că D. E. V. şi U. G. V. R. vor face demersurile necesare pent ru a lumina Ministerul de Interne în această privinţă.

Societatea Naţională pt. Reprezentanţe S. A. R.

BUCUREŞTI, PIAŢA ROMANĂ No. 7 Tel. 2-04-03

1 SECTA VÂNĂTOARE:

Furnizăm din depozit:

Cartuşe pline „ P E R F E C T " Walsrode Special, încărcate la fabrica Wolff & Co, Walsrode, cu alice tari Natermann; CaL 12-16-20, scurte şi lungi. Efect neîntrecut.

Cartuşe cu glonţ pt. arme de vânătoare.

Tuburi goale toate calibrele.

Cartuşe Flobert.

Cartuşe 6,35 şi 7,65 pt. pistoale automate.

Capse, bure, cartonaşe, rondele transparente

Accesorii pentru curăţirea armelor.

Piese de rezervă pentru arme.

Alice.

Furnizăm arme de vânătoare cu alice, carabine, - j - Drilling din cele mai renumite fabrici, - i -

A v e m în depozit şi putem vinde

următoarele numere şi colecţii ale revistei „CARPATI1"

Anul 1933 Nr. 2—12 n 1934 „ 2 - 1 2 n 1935 - 4 - 1 2 n 1936 colecţie complectă n 1937 n n

n 1938 n n

n 1939 n « 1940 Nr. 3—12

n 1941 „ . 2 — 1 2 colecţie complectă n 1942

„ . 2 — 1 2 colecţie complectă

» 1943 » » 1944

Preţul unei c o l e c ţ i i Lei 5000, plus 15U0 porto si ambalaj, a unui număr Lei .400-—

Din anul 1945 mai dispunem de Nr. 2—3, 4, 5—6, 7—10, 11 — 12. Preţul unui număr 1200 lei Nr. 3 din anul 1946 epuizat.

„CARPAŢII" Cluj, str. Regina Măria 1

FEDERAŢIA PROTECTORILOR Şl VÂNĂTORILOR DE CAPRE NEGRE DIN ROMÂNIA REGIMUL C A P R E L O R N E G R E

Prin D. M. Nr. 6803/1942) s'a prevăzut obligativitatea ca fiecare vânător de capre negre — fie el proprietar al unui fond de vânat populat de capre negre, fie el arendaş individual, sau membru al unei Societăţi de Vânătoare, reprezentant al unei Instituţii, Autorităţi e tc — să se înscrie ca membru in federaţie.

Cu ocazia înscrierei se va comunica Federaţiei Pro­tectorilor şi Vânătorilor de Capre Negre din România, Preşedinte Dr. Vaier Negrilă, Str. Take Ionescu Nr. 8 ur­mătoarele date:

1: Numele şi pronumele solicitantului. 2. Adresa exactă (Comuna, Strada, Numărul casei). 3. Denumirea terenului de vânătoare. 4. Cine este proprietarul solului. 5. Masivul de munte unde se află terenul. 6. Comuna şi Judeţul în a cărui notar se găseşte te­

renul. 7. Suprafaţa terenului 8. Arenda anuală. 9. Dacă se poate: o schiţă de plan în scara 1:75.000

sau 1:100.0000 cu limitele terenului de vânătoare-In caz că solicitantul este membru al unei Societăţi

de Vânătoare sau unei Instituţii, care a comunicat deja datele de mai sus, se va comunica în afară de cele dela punctul 1 şi 2 numai denumirea şi domiciliul Societăţii de Vânătoare sau al Instituţiei.

Nimeni nu are dreptul de a împuşca sau transporta, capră neagră, fără a poseda pe numele său „Autorizaţia de împuşcare Capră Neagră", valabilă numai pentru tim­pul specificat în ea. Această autorizaţie se obţine dela Ins­pectoratul de Vânătoare Judeţean, în raza căruia sunt si­tuate terenele de vânătoare, pe baza unei cereri t imbrate conform modelului următor:

D-le INSPECTOR! Subsemna tu l . . . , domiciliat în comuna . -., Str

Nr jud , posesor al permisului de vânătoare

N r . . . . , pe anul în curs, în calitate de arendaş (proprie­tar) al dreptului de vânătoare de pe terenele . . . (a se a r ă ­ta denumirea terenului, precum şi comuna în a cărei rază. administrativă este situat) . . . , cari au suprafaţa d e . . , h a din care câmp . . . ha, pădure . . . ha, gol de m u n t e . . . ha , am onoare a Vă ruga să binevoiţi a-mi aproba spre îm­puşcare pentru anul curent un număr d e . . . ţapi negri , ş i . . . capre negre.

In anul vânătoresc precedent am obţinut pentru a-cest teren autorizaţia pentru împuşcare a unui număr de

. • ţapi negri ş i . . . capre negre, din cari s'au î m p u ş c a t . . . ţapi negri ş i . . . capre negre.

Autorizaţiile de împuşcare pentru anul precedent le-am înaintat Dv. în . . . Cu deosebită stimă,

D-sale D-lui Inspector de Vânătoare

al Judeţului •.. Comuna...

Inspectoratul de Vânătoare Judeţean, în caz de apro­bare, trimite Federaţiei autorizaţiile de împuşcare elibe­rate, care le vizează şi le expediază imediat celor în drept, încasând cu ramburs cotizaţia anuală (Lei 6000 pt. anu l 1946/47) şi taxa de împuşcare (Lei 10.000 pt. fiecare piesă, aprobată pt. 1946/47).

Pentru a evita orice întârziere, vânătorii sunt rugaţ i să-şi înainteze cererea pentru autorizaţiile de împuşcare cel puţin cu 60 de zile înaintea începerei epocei de vână­toare.

Autorizaţia, indiferent dacă s'a dobândit sau nu pie­sa aprobată, va fi înapoiată Inspectorului de Vânătoare Judeţean, care a eliberat-o, până la data de 31 Decembrie anul curent.

Neconformarea, va avea drept urmare refuzul elibe­rării autorizaţiei pentru doi ani consecutivi.

Preşedinte: Secretar: Dr. Vaier Negrilă Ing. Otto Witting.

TIP. „CARTEA ROMANEASCĂ" CLUJ