Master Probaţiune

Psihologia infractorului din perspectiva declanşării şi

consumării actului infracţional.

Motto: ,,Cel care ştiind ce face, se hotărăşte pentru toate nelegiuirile, nu numai că-şi capătă pedeapsă de la nenorocirile ce i se întâmplă, dar e dispreţuit, e luat de toţi în râs şi trăieşte în înjosire şi necinstire’’

Socrate

Marin Nicoleta- Cristina

An I

1

Ce este infracţionalitatea?

Infracţionalitatea deşi este un fenomen social, trebuie cercetată ca act individual, ca act

comis de o persoană concretă intr-o situaţie concretă. Este vorba de o acţiune umană,

determinată de anumite elemente psihologice, trebuinţe, tendinţe, motive, scopuri etc.

Analiza psihologică a actului infracţional

Actul infracţional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezintă rezultatul interacţiunii

dintre factorii ce structureaza personalitatea individului şi factorii externi, de ambianţă. In

ceea ce priveşte factorii interni, endogeni, orice persoană poate prezenta în structura sa un

nucleu central mai mult sau mai puţin favorabil comportamentului infracţional, conturând

sau nu o personalitate infracţionala. Ambianţa, condţiile şi împrejurările exterioare pot fi

favorabile sau nefavorabile dezvoltării acestui nucleu in plan infracţional.

       Actul infracţional antrenează în grade diferite, practic toate structurile şi funcţiile

psihice începand cu cele cognitiv-motivaţionale şi terminând cu cele afectiv-volitive,

implicate fiind şi activităţile ca şi însuşirile psihice.

El este susţinut de lipsa sentimentului responsabilităţii şi al culpabilitatii, al incapacităţii

subiectului de a renunţa la satisfacerea imediată a unor trebuinţe in pofida perspectivei

unei pedepse.

Din punct de vedere psihologic, nu s-a stabilit până acum un criteriu definitiv al actului

infracţional, specialiştii din domeniu fiind mai degraba preocupaţi de întelegerea

infracţiunilor şi implicit descoperirea motivaţiilor decât de definirea lor, astfel încât pentru

psihologia modernă ceea ce constituie motivul acţiunii judiciare nu este decat un episod-

nu intotdeauna semnificativ al vieţii psihice a subiectului.1

Motivaţia infracţională şi importanţa cunoaşterii acesteia.1 Emilio Mira Y Lopez, Manual de psihologie juridica, Editura Oscar Print Bucuresti 2009

2

Cunoaşterea motivaţiei infracţionale permite înţelegerea criminalităţii din punctul de

vedere al celor în cauză : modul cum au perceput lumea în care trăiesc, importanţa dată

nevoilor personale şi ale familiilor lor, conştiinţa faptului că există sau nu mijloace legale

de a le atinge, modul cum au evaluat reacţia comunităţii faţă de o infracţiune sau alta,

teama sau nu de etichetare, atribuirea vinei pentru crima comisă sau pentru devenirea lor

infracţională, sentimentul că pedeapsa primită e echivalentă cu fapta etc.

De asemenea, identificarea adevăratei motivaţii, oricât de laborios ar fi acest lucru,

permite luarea unor măsuri corecte şi eficace atât în cazul unui delincvent cât şi al unei

categorii omogene de infracţiuni; acest lucru va contribui semnificativ la o practică unitară

a tuturor instanţelor de judecată.

Practica muncii de penitenciare a relevant faptul că deseori deţinutul motivează actul

infracţional comis, îl reprezintă ca fiind finalul unui proces fără alternative, că oricine in

locul lor ar fi procedat la fel.

De multe ori vina este atribuită “alcoolului”, “anturajului” sau sărăciei,, subiectul

nepercepând la adevarata valoare contribuţia sa la infracţiune. Infractorul trebuie să

justifice in proprii ochi acţiunea antisocială: legitimitatea atribuită de el il susţine în

pregatirea şi executarea loviturii, iar dupa aceasta il apără de remuşcări.

De asemenea, o mare parte din deţinuţi consideră pedepsele primite ca fiind aspre

comparativ cu faptele comise, lucru de care au devenit conştienţi -spun ei - în arestul

poliţiei sau în penitenciar.

Cunoaşterea modului cum diversele categorii de deţinuţi adulţi îşi motivează

infracţiunile, este deosebit de importantă pentru înţelegerea factorilor premergători şi a

mecanismelor de justificare utilizate de aceştia. Se au în vedere acele infracţiuni care au

cea mai mare pondere în totalul celor existente în prezent în penitenciare: omor, lovituri

cauzatoare de moarte,vătămare corporală gravă, viol, furt, tâlhărie, ultraj s.a

Realizând această investigaţie mai mulţi ani la rând, se va putea releva tipologia

motivaţiilor la delincvenţii români, corespondenţa acestora cu situaţia lor socială, mutaţiile

apărute în timp, atitudinea lor faţă de pedepsele primite, modul cum concep reintegrarea

lor socială după liberarea din penitenciar . De asemenea, pe această bază, se vor putea

stabili modalităţi eficace de intervenţie pentru prevenirea viitoare a acestor conduite

antisociale.

3

  Pentru dreptul penal motivaţia psihologică a înfăptuirii unui act infracţional nu

constituie în prezent un criteriu de sancţiune, tocmai datorita faptului că aceasta este

necunoscută în majoritatea cazurilor. O analiză a infracţiunii din punct de vedere

psihologic, arată faptul că în săvârşirea acesteia au contribuit o serie de factori

determinanţi, în faţa unui act ilegal trebuind să se determine ce rol au avut in comiterea lui

urmatoarele: constituţia corporală, temperamental, inteligenţa, caracterul, experienţa

anterioară, constelaţia familială, situaţia exterioară declanşatoare, stereotipul reacţiei

sociale faţă de situaţie.

Componentele ale pesonalităţii umane în săvârşirea actului infracţional

Comportamentul antisocial angajează întreaga personalitate a individului, cu toate

componentele, laturile şi trăsăturile sale în mod diferenţiat şi nuanţat.Principalele

componente ale personalităţii umane în săvârşirea faptelor ilicite sunt urmatoarele:

a) Componenta anatomo-morfo-fiziologică

Săvârşirea actelor infracţionale implică în mod divers structurile somatice şi

funcţionalitatea diferitelor organe ale individului. Unele dintre acestea pot favoriza

executarea anumitor acte infracţionale sau defavoriza comiterea altora.

În acelaşi timp se impune a fi subliniat faptul că, cu toate acestea, nu există factori

specifici ai criminalităţii în domeniul anatomiei şi ai fiziologiei.

b) Componenta psihologică.

Un rol esenţial în activitatea infracţională îl au structurile, procesele şi caracteristicile

psihice. Această constatare de ansamblu este unanim acceptată, însă atunci când se pune

problema dacă anumite structuri şi funcţii psihice sau nivele de dezvoltare a acestora sunt

sau nu specifice activităţii criminale apar puncte de vedere multiple şi uneori divergente.

Există o anumită relaţie între activitatea infracţională şi trăsăturile personalităţii:

temperamental, aptitudinile, caracterul. Una din aptitudinile a cărei implicare în cadrul

criminalităţii este printre cele mai controversate o constituie inteligenţa. S-a acreditat

pentru o vreme ideea că infractorii ar fi inferiori din punctul de vedere al performanţelor

intelectuale faţă de neinfractori. S-a considerat de asemenea că debilii mintali, idioţii şi

cretinii ar da un mare procent de delincvenţă.

În cea ce priveşte procesele psihice, se remarcă o puternică implicare a afectivităţii,

voinţei şi motivaţiei. Aproape fără excepţie, personalitatea infractorului se caracterizează

4

prin instabilitatea emoţional - afectivă sau prin indiferenţă afectivă, în general prin

accentuate dereglări ale afectivităţii.

c) Componenta psihosocială.

Deşi în anumite condiţii particularităţile psihice şi fizice ale organismului uman pot

exercita o influenţă nefastă asupra comportamentului, acestea nu acţionează ca factori

“pur” biologici sau “pur” psihologici, ci au o puternică încărcătură socială, acţionand într-

o anumită contextură socio-economică.

Tipuri mai putin cunoscute de motivaţii infracţionale:

1.INFRACŢIUNEA PROFILACTICĂ.

Infracţiune al carui autor ştie atunci cand o comite că incalcă legea, dar este convins că

astfel evita un rău mai mare, care altfel ar fi iremediabil. Caracteristicile acestui tip de

infracţiune sunt:

- Absenţa remuşcărilor, chiar dacă există conştiinţa raului făcut, şi uneori chiar

sentimental de vinovăţie.

- Posibilitatea de a fi realizată de persoane cu o sensibilitate fină, cu o inteligenţă

evidenta şi cu o cultură bogată.

- Deplina acceptare de către subiect a resposabilităţii actului, pasivitate în apărare şi

în îndeplinirea pedepsei, dar rigid în atitudinea sa intimă faţă de faptă.

În anumite situaţii, autorul acestei infracţiuni ajunge să se convingă de faptul că nu

numai evită un rău, dar că face un bine, mai ales dacă persoana care beneficiază de pe

urma faptei sale este o persoană în care el a investit afectiv. Alteori, dimpotrivă,

autorul se convinge de vinovăţia sa, dar o suportă, convins că prin aceasta se sustrage

alteia mai mari. O caracteristică a acestui tip de infracţiune este aceea că, in mod

obişnuit, subiectul nu evită mărturisirea; o altă caracteristică este este că subiectul nu

are niciun avantaj direct din comiterea infractiunii.

Categoriile de infracţiuni care pot fi incluse în acest tip sunt diverse, unele având

motivaţii pe deplin conştiente, altele, inconştiente. Cele mai representative sunt:

Infracţiunea de eutanasie.

Este cea mai cunoscută în jurisprudenţă şi cea mai dezbătută în aspectul său penal.

Din punct de vedere psihanalitic, pretinsul “omor din compasiune” (în cazul unei boli

5

incurabile, cu o mare suferinţă şi moarte apropiată este – chiar dacă se înfaptuieşte la

cererea victimei şi prin mijloace neviolente – o eliberare de pulsiuni agresive

(reprimate) împotriva acesteia. Emilio Mira Y Lopez aduce în discuţie in “Manualul

de psihologie juridică” faptul că în fondul oricărei afecţiuni sentimentale pulsează o

componenta sadomasochista, a cărei exagerare sau eliberare poate conduce, fie la

sinucidere, fie la omor.

Din punct de vedere medical , eutanasia se poate susţine doar în cazurile de arieraţie

mintala profundă, în care nu se poate presupune o viaţa psihica şi nici posibilitatea de

a o îmbunătăţii ; dar pentru a se ajunge la o asemenea extremă, este nevoie – ca în

cazul avortului terapeutic – de consimţământul mai multor specialişti şi, ceea ce este

mai important, o legislatie care, până în acest moment, nu există.

Falsul denunţ.

Acuzarea cuiva de o infracţiune pe care nu a comis-o, pentru a-l salva astfel de la

comiterea iminentă a alteia, este un procedeu la care recurg de multe ori rudele sau

prietenii unui potenţial infractor ; dar aceştia încalcă atunci legislaţia pe care vor să o

apere.

Se întelege că pentru asemenea cazuri, cel care face denunţul trebuie să deţină o probă

care poate anula acţiunea sa, atunci când el consider necesar. Totuşi, autorul

denunţului este considerat periculos şi pasibil de pedeapsă, deoarece în cele din urmă,

aproape întotdeauna prin denunţ se reuşeşte doar să se amâne ocazia de de a înfăptui

infracţiunea în cel mai bun caz, dar nu se schimbă intenţia celui care o avea proiectată.

Şantajul inversat.

Subiectul, victimă a unui şantaj, pentru a evita acea acţiune foloseşte – sau ameninţă

cu folosirea – la rândul său, a unui alt şantaj: “ dacă...atunci eu...” ( contează mai puţin

dacă în această frază intră în joc verbele “ a spune” sau “a face” deoarece dat fiind

contextual contraşantajului, uneori un cuvânt este mai dăunător decat un fapt). Unul

dintre cazurile cele mai frecvente este observat între fraţi, colegi de muncă etc. care işi

cunosc reciproc punctele sensibile ale comportamentului lor şi, în mod tacit le

tăinuiesc, dar imediat ce unul rupe tăcerea celălalt, celălalt foloseşte secretul său,

uneori pentru a se răzbuna, alteori pentru a evita abuzul.

6

Agresiunea preventivă.

In acest caz, subiectul simte acumulându-se ura faţă de cineva şi ii trece prin minte ideea

de a-l “elimina”, dar în loc de a realiza o agresiune fizică, se limitează la ameninţare

( agresiva), la lezarea intereselor sale, sau la atacarea unui bun care este apreciat de

duşmanul său. Acest tip de infracţiune, generat de un proces de „deplasare”, poate fi

considerat ca profilactic, în sensul că el pernite descărcarea potenţialului distructiv, fără a

provoca un rău ireparabil victimei.

2.INFRACŢIUNEA SIMBOLICĂ.

Tipic pentru acest tip de infracţiune este faptul că cel care suferă consecinţele sale nu este

direct legat de infractor, ci prin intermediul unei complexe relaţii asociativ-simbolice. Este

foarte frecventă la populaţiile necivilizate la care domină gândirea magică, dar printr-un

straniu paradox, se manifestă ocazional şi la indivizi civilizaţi, educaţi şi intelectuali, daca

alături de dezvoltarea funcţiilor intelectuale, nu s-a produs o inhibare corespunzătoare a

impulsurilor instinctive.

Studiu de caz.

O tânără recent căsătorită, nevoită sa locuiască împreună cu soacra sa, când rămâne

însărcinată, dobândeşte un obicei ciudat: se hrănea doar cu fructe crude şi lăsa să ii cadă

sâmburii şi cojile, mai ales în ghivecele de flori pe care soacra sa le cultiva cu o deosebită

grijă. Într-o bună zi, câţiva sâmburi de struguri ajung şi în colivia canarului pe care îl avea

soacra sa; acesta le ciuguleşte împreună cu boabele de mei, se sufocă şi moare”. Acest

comportament reprezintă în realitate o dublă infracţiune simbolică : ghivecele cu flori ale

soacrei sunt folosite pentru a primi resturile de hrană ale norei ( dejecţie simbolică), şi

ceea ce este mai rău, nora îşi asasinează simbolic soacra, omorându-i singura fiinţă care i-a

mai rămas ( dupa ce i-a luat fiul).

3.INFRACŢIUNEA REVENDICATIVĂ.

Acest tip de infracţiune are două caracteristici esenţiale care ii justifică locul deosebit pe

care îl deţine: în primul rând autorul său nu se află în mod direct implicat în problema pe

care se erijează să o apere; în al doilea rând subiectul dezvoltă de obicei o acţiune

agresivă, crescândă ca intensitate care depăşeşte cu mult motivul pentru care aparent, a

7

determinat-o. Aceasta disproporţie între stimul şi răspuns este tipică modificărilor

paranoide.

Subiectul care comite una dintre aceste infracţiuni nu va spune niciodată că a făcut-o

pentru a-şi descărca sentimentul de ură care îl îndeamnă la răzbunare, nici măcar pentru

“a-şi face singur dreptate”.. Aproape întotdeauna ca spune că a acţionat împins de un

sentiment de datorie sau de generozitate socială, aspect care face interesant acest caz şi

explica faptul că atâta timp cât nu reuşeşte schimbarea atitudinii intime a delincventului,

orice sancţiune va avea efect contrar.

Acest tip de infracţiune se întâlneşte frecvent printre adepţii exaltaţi ai doctrinelor politico-

sociale extremiste şi ai exceselor deplorabile în războaiele civile, nu de puţine ori comise

în mod colectiv.

4. INFRACŢIUNEA LIBERATOARE SAU DE “AVENTURA”

Condiţiile în care trebuie să trăiască un mare număr de oameni sunt atât de puţin

favorabile pentru pentru a-i satisface, încât uneori aceştia simt amplificându-se în

interiorul lor o stare de nemulţumire, de nelinişte, o dorinţă din ce în ce mai irezistibilă de

a ieşi din cumplita monotonie a existenţei cotidiene, şi de a-şi prilejui chiar dacă pentru

moment şi cu preţul unor neplăceri ulterioare, plăcerea unei aventuri. Incapabili de a o

crea pe căi legale, recurg la cele pasibile de pedeapsă : fură bani, se desprind violent de

obligaţiile lor morale sau comit fapte absurde, izbunesc în plâns sau suferă o „ criză de

nervi”.

Odată depăşit acest moment si “ reveniţi la raţiune”, autorii acestor infracţiuni nu au altă

scuză decât aceea de a se numi stupizi şi de a spune că nu ştiu ce li s-a intamplat, ei

acceptă cu docilitate sancţiunea penală corespunzătoare. Aproape întotdeauna aceste

acţiuni au loc în compania „ prietenilor de petrecere”, agravându-se cu consum de alcool,

excese sexuale şi scandaluri.

Dovadă că subiectul acţionează în asemenea cazuri pentru a se libera de neliniştea sa, este

faptul că în mod frecvent înfruntă pericole cu mult mai mari decât plăcerea pe care o poate

obţine.

8

5.INFRACŢIUNEA AUTOPUNITIVĂ.

După Freud, ar fi vorba despre o infracţiune realizată de anumiţi indivizi care caută prin

acest comportament să-şi atragă blamarea socială, o pedeapsă degradantă, satisfăcându-şi

astfel nevoia de a-şi ispăşi o vinovăţie inconştientă.

Aceşti subiecţi comit infracţiuni pentru a fi pedepsiţi şi pentru a-şi linişti o remuşcare care

provine din acte anterioare, nemărturisite. Pesoanele care au resimţit o intensă ostilitate

faţă de unul dintre părinţi, sau care au fost cenzuraţi de aceştia în primele lor manifestări

din copilărie, ar tinde mai târziu să dobândească această „ conştiinţă” a vinovăţiei”, care i-

ar face să se acuze de infracţiuni pe care nu le-au comis, sau să comită acte de violenţă

pentru a-i convinge pe ceilalţi de răutatea lor şi pentru a fi pedepsiţi încât să se simtă

eliberaţi de remuşcări.

Fazele intrapsihice ale actului infracţional:

Stabilind tipul comun de nerespectare a legii, se poate spune că niciodată nu este absolut

impulsiva si nici premeditată in totalitate, ci că se desfăşoară de-a lungul celorlalte

manifestari comportamentale, dorinţei sau tendinţei de a comite o ilegalitate urmându-i

deliberarea sau indoiala, “intentia” delictuala si in cele din urma decizia.

           Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracţional, trebuie avute în

vedere cele trei faze ale actului infracţional:

•   faza preinfracţională;

•   faza infracţională propriu zisă;

•   faza postinfracţională

            Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare

personalităţii infractorului, care precede actul infracţional. Această situaţie implică două

elemente:

a)      evenimentul, care determină apariţia ideii infracţionale;

b)      circumstanţele, în care infracţiunea se pregăteşte şi se realizează.

În săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa fiinţă, mobilizându-

şi pentru reuşită întregul său potenţial motivaţional şi cognitiv-afectiv.

Punerea în act a hotărârii de a comite infracţiunea este precedată de o serie de procese de

analiză şi sinteză, de lupta motivelor, deliberarea şi actele executorii antrenând profund în

toată complexitatea sa, personalitatea infractorului.

9

În calitate de pas iniţial al formării mobilului comportamental infracţional, se situează

trebuinţele a căror orientare antisocială este de o importanţă fundamentală, întrucât prin

prisma acestora se percepe situaţia externă.

Din punct de vedere psihologic trebuinţele se manifestă în conştiinţa individului ca mobil

al comportamentului posibil şi, în cazul unui concurs de împrejurări, pot determina luarea

unor decizii pentru săvârşirea  infracţiunii. Rezultatul procesului de deliberare depinde în

mare măsură de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalităţii infractorului.

Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, ajungănd chiar la un

grad de surescitare, problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc,

cât şi asupra mizei puse în joc. În procesul de deliberare intervin criterii motivaţionale,

valorice, morale, afective şi materiale. Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre

locul faptei şi de structurare a acestora într-o gamă de variante concrete de acţiune

(comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se declanşează în faza a doua a

actului, faza infracţională propriu-zisă.

Planul de acţiune, în desfăşurarea sa (timpul de săvârşire, succesiunea etapelor, mijloacele

de realizare etc.) este reprezentat mental.

Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea, latura imaginativă a comiterii

acesteia este sprijinită de acţiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza

deliberării comportamentul infractorului este de expectativă, după luarea hotărârii aceasta

se caracterizează prin activism realizarea actelor preparatorii presupunând apelul la

mijloace ajutătoare, instrumente, contactarea de complici, culegerea de informaţii,

supravegherea obiectivului.

Rezultanta acestui comportament poate fi după caz, fie concretizarea în plan material a

hotărârii de a comite fapta prin realizarea condiţiilor optime reuşitei ei, fie desistarea,

amânarea, aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante.Trecerea la îndeplinirea

actului se asociază cu trăirea unor stări emoţionale intense. Teama de neprevăzut, criza de

timp, obiectele, fiinţele sau fenomenele percepute în timpul comiterii faptei (instrumente

de spargere, arme victimă, martori, context spaţio-temporal desfăşurării faptei etc.)în

funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice(intensitate, formă, mărime,culoare, dispoziţie

spaţială etc.) amplifică aceste stări emoţionale.

10

         Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârşirea faptei este tendinţa

de a se apăra, de a se sustrage identificării, învinuirii şi sancţiunii. Faza postinfracţională

are o configuraţie foarte variată, conţinutul său este determinat în bună măsură de modul

în care s-a desfăşurat faza anterioară. Comportamentul infractorului în această etapă este

reflexiv-acţional, întreaga lui activitate psihică fiind marcată de viziunea panoramică a

celor petrecute la locul faptei.

În urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloace care i-ar

putea ajuta: minciuna, perfidia, atitudini variate, căutând să inspire compătimire pentru

nedreptatea ce li se face sau pentru situaţia în care au ajuns“siliţi de împrejurări”.

Când aceste strategii nu au succes, unii infractori recurg , chiar la intimidarea acestuia.

Procesarea informaţiilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la nivel cerebral

apariţia unui focar de excitaţie maximă, cu acţiune inhibitorie asupra celorlalte zone, şi în

special asupra celor implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu

infracţiunea, iar la nivel comportamental acţionează conform legii dominantei defensive.

Infractorul are o atitudine defensivă atât în timpul săvârşirii infracţiunii, cât şi după

arestare, în timpul cercetărilor şi a procesului, uneori chiar şi în timpul executării pedepsei.

În momentul în care infractorul a fost inclus în cercul de suspecţi şi este invitat pentru

audieri, comportamentul acestuia continuă să se caracterizeze prin tendinţa de simulare.

Are o atitudine defensivă, care merge de la mici denaturări până la încercări sistematice de

a-şi îmbunătăţi condiţia procesuală. Infractorul adoptă diferite poziţii tactice determinate

nu numai de gradul lui de vinovăţie, ci şi de poziţia pe care o are faţă de anchetator. Dacă

infractorul simte că îl domină pe anchetator (fie în capacitatea de argumentare, fie în

privinţa probelor pe care la are asupra vinovăţiei lui), acesta va fi extrem de precaut în

ceea ce relatează şi nu va renunţa la poziţia lui decât în faţa unor dovezi puternice. Dacă

realizează superioritatea anchetatorului, atunci rezistenţa lui scade şi dominanta defensivă

se va manifesta doar prin unele ajustări ale declaraţiilor pe care le face.

Starea de tensiune psihică provocată de acţiunile necesitate de săvârşirea infracţiunii şi de

teama de a nu fi descoperit şi de a nu suferi sancţiuni legale, provoacă anumite procese

psihice care generează o stare de nelinişte, de nesiguranţa, de lipsă de control normal

asupra comportării care explică o serie de greşeli în atitudinile şi declaraţiile infractorului

şi care de cele mai multe ori, vin în ajutorul justiţiei.

11

Astfel se explică erorile, scăpările, contradicţiile în declaraţii, dorinţa nemărginită de a afla

ce anume informaţii posedă organele de anchetă în legătură cu infracţiunea, pe cine

bănuiesc şi in ce scop, cauă să obţină relaţii pe toate căile posibile. Uneori infractorul

apare în preajma locului organului de anchetă sau chiar în preajma locului infracţiunii,

căutând să afle informatiuni; alteori recurge şi la alte acţiuni cu scopul de a deruta ancheta,

ca denunţuri, scrisori anonime etc.

Un alt aspect intâlnit foarte frecvent în comportamentul postdelictual e reprezentat de

psihologia alibiului.

Strategie pragmatică cognitiv-demonstrativă prin care autorul faptei caută să se plaseze îm

timp cât mai aproape de timpul săvârşirii faptei, în spaţiu cât mai departe de locul

săvârşirii faptei unde-şi face simţita prezenţa.2 Deseori infractorii din obicei şi chiar cei de

ocazie care au pregătit din timp şi amănunţit, işi creează alibiuri care să convingă că era

imposibil ca ei să fi săvârşit infracţiunea.

În acest scop, caută să se îndepărteze cât mai repede şi cât mai mult de locul infracţiunii, şi

să apară cât mai curând în alt loc, unde caută să fie văzuţi pentru a-şi crea probe, mizând

pe faptul că în general martorii nu îşi pot aminti cu exactitate ora când s-a petrecut un

eveniment, astfel că va fi greu de stabilit succesiunea în timp a acestor două evenimente,

infracţiunea şi prezenţa în alt loc, precum şi posibilitatea pentru infractor de a fi avut

timpul necesar să fie prezent în ambele locuri.

2 Tudorel Badea Butoi, Victimologie şi psihologie victimală – Compendiu universitar , Editura Pinguin Book

12

Bibliografie:

- Tudorel Badea Butoi.(2008).”Victimologie si psihologie victimala”.Ed.Pinguin Book, Bucuresti.

- Gheorghe Florian.(2009).Psihologie penitenciara. Ed.Oscar Print, Bucuresti.

- Emilio Mira Y Lopez.(2009).”Manual de psihologie juridica”Ed.Oscar Print, Bucuresti

- T.Butoi si I.T.Butoi.(2001).”Psihologie judiciara”.

- Tihan Eusebiu- International Scientific Session Challenges of the Knowledge Society 2007.Aspecte ale devenirii personalitatii infractorului.

- Alexandru Pintea- Aspecte de natura criminologica cu privire la personalitatea infractorului.

13