Conf. univ. dr. Lect. univ. dr. CONSTANTIN DIACONU ... · Obiectul actului juridic civil ... Cauza (scopul) actului juridic civil..... 147 Noţiune

Conf. univ. dr. Lect. univ. dr.

CONSTANTIN DIACONU CRISTIAN FIRICĂ

DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ. PERSOANELE

Curs în tehnologie ID/IFR

Editura Fundaţiei România de Mâine, 2013

http://www.edituraromaniademaine.ro/

Editură recunoscută de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului

şi Sportului prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

din Învăţământul Superior (COD 171)

Editura Fundaţiei România de Mâine este membră a

Societăţii Editorilor din România

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GORAN, LAURA

Introducere în psihologia educaţiei: curs în tehnologie IDIFR Bibliogr.

ISBN

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

şi prin orice mijloace tehnice,

este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

Redactor: Constantin FLOREA

Tehnoredactor: Magdalena ILIE

Coperta: Magdalena ILIE

Bun de tipar:

Editura Fundaţiei România de Mâine

Str. Fabricii; nr. 46 G, Bucureşti, Sector 6

Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro

e-mail: [email protected]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ – CRAIOVA

CONSTANTIN DIACONU CRISTIAN FIRICĂ

DREPT CIVIL.

PARTEA GENERALĂ. PERSOANELE – Curs în tehnologie ID/IFR –

Realizator curs în tehnologie ID/IFR

Lect.univ.dr. CRISTIAN FIRICĂ

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2014

5

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………….. 15

Unitatea de învăţare 1

DREPTUL CIVIL ÎN SISTEMUL NAŢIONAL DE DREPT

1.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare................................................................................. 22

1.2. Conţinutul unităţii de învăţare:............................................................................................................ 23

Secţiunea 1. Noţiuni introductive.................................................................................................... 23

1.2.1.1. Precizări terminologice.......................................................................................................... 23

1.2.1.1.1. Norma juridică............................................................................................................. 23

1.2.1.1.2. Instituţia juridică.......................................................................................................... 23

1.2.1.1.3. Ramura de drept........................................................................................................... 24

1.2.1.2. Sistemul dreptului şi diviziunile sale..................................................................................... 24

1.2.1.2.1. Principalele diviziuni ale dreptului obiectiv................................................................ 24

1.2.2.2.2. Ramurile sistemului naţional de drept......................................................................... 26

1.2.1.3. Aplicarea generală a Codului civil........................................................................................ 29

1.2.1.4. Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului............................ 29

1.2.1.5. Aplicarea prioritară a Dreptului comunitar............................................................................ 30

1.2.1.6. Dreptul comparat şi unificarea dreptului............................................................................... 30

Secţiunea a 2a. Definiţia şi importanţa dreptului civil................................................................. 30

1.2.2.1. Definiţia dreptului civil.......................................................................................................... 30

1.2.2.1.1. Elemente pentru definirea dreptului civil.................................................................... 30

1.2.2.1.1. Noţiune şi accepţiuni................................................................................................... 31

1.2.2.1.1. Obiectul dreptului civil................................................................................................ 34

1.2.2.1.1. Rolul şi funcţiile dreptului civil................................................................................... 36

1.2.2.1.1. Dreptul civil ca drept comun....................................................................................... 38

Secţiunea a 3a. Principiile fundamentale ale dreptului civil....................................................... 40

1.2.3.1. Noţiunea de principiu fundamental........................................................................................ 40

1.2.3.2. Sistemul principiilor fundamentale ale dreptului civil........................................................... 41

1.2.3.2.1. Principiul proprietăţii................................................................................................... 41

1.2.3.2.2. Principiul egalităţii in faţa legii civile......................................................................... 43

1.2.3.2.3. Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale...................................... 44

1.2.3.2.4. Principiul garantării drepturilor subiective civile........................................................ 45

1.2.3.2.5. Principiul ocrotirii buneicredinţe................................................................................ 46

Secţiunea a 4a. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept........................................... 48

1.2.4.1. Interesul delimitării................................................................................................................ 48

1.2.4.2. Criterii de delimitare. Caracterizare....................................................................................... 48

1.2.4.2.1. Obiectul de reglementare............................................................................................. 48

1.2.4.2.2. Metoda de reglementare.............................................................................................. 49

1.2.4.2.3. Calitatea subiectelor, raporturilor juridice................................................................... 49

1.2.4.2.4. Caracterul normelor juridice........................................................................................ 49

1.2.4.2.5. Caracterul sancţiunii.................................................................................................... 50

1.2.4.2.6. Principiile dreptului civil............................................................................................. 50

1.2.4.3. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri ale dreptului......................................................... 50

1.2.4.3.1. Delimitarea dreptului civil de dreptul constituţional................................................... 50

1.2.4.3.2. Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ.................................................... 51

1.2.4.3.3. Delimitarea dreptului civil de dreptul financiar........................................................... 52

1.2.4.3.4. Delimitarea dreptului civil de dreptul comercial......................................................... 52

1.2.4.3.5. Delimitarea dreptului civil de dreptul familiei............................................................ 53

1.2.4.3.6. Delimitarea dreptului civil de dreptul muncii.............................................................. 54

6

1.2.4.3.7. Delimitarea dreptului civil de dreptul procesual civil................................................. 54

1.2.4.3.8. Delimitarea dreptului civil de dreptul internaţional privat.......................................... 55

1.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare........................................................................................... 56


TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI OBIECTIV CIVIL

2.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ................................................................................ 59

2.2. Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................................. 60

Secţiunea 1. Noţiunea şi prezentarea izvoarelor dreptului civil........................................................... 60

2.2.1.1. Sensurile expresiei „izvor de drept civil” ............................................................................. 60

2.2.1.2. Formele de exprimare a izvoarelor de drept civil.................................................................. 61

2.2.1.3. Reglementările internaţionale............................................................................................... 62

2.2.1.4. Supremaţia Constituţiei în ordinea juridică internă.............................................................. 62

2.2.1.5. Supremaţia legii.................................................................................................................... 62

2.2.1.6. Uzanţele şi principiile generale ale dreptului........................................................................ 64

Secţiunea a 2a. Aplicarea legii civile.............................................................................................. 64

2.2.2.1. Consideraţii introductive........................................................................................................ 64

2.2.2.2. Aplicarea în timp legii civile.................................................................................................. 65

2.2.2.2.1. Data intrării în vigoare a legii civile............................................................................ 65

2.2.2.2.2. Data ieşirii din vigoare a legii civile............................................................................ 66

2.2.2.2.3. Principiul neretroactivităţii legii civile noi.................................................................. 67

2.2.2.2.4. Principiul aplicării imediate a legii civile noi.............................................................. 68

2.2.2.3. Teritorialitatea legii civile...................................................................................................... 70

2.2.2.3.1. Aplicarea legii civile în spaţiu..................................................................................... 70

2.2.2.3.2. Regulile de drept internaţional privat.......................................................................... 70

2.2.2.4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor............................................................................... 71

Secţiunea a 3a. Interpretarea normelor de drept civil................................................................. 71

2.2.3.1. Noţiune................................................................................................................................... 71

2.2.3.2. Necesitatea interpretării......................................................................................................... 71

2.2.3.3. Metodele sau procedeele de interpretare................................................................................ 73

2.2.3.3.1. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială.......................................................... 73

2.2.3.3.2. Interpretarea literală, extensivă şi restrictivă............................................................... 74

2.2.3.3.3. Interpretarea gramaticală, sistematică şi istorico-teleologică...................................... 75

2.2.3.3.4. Interpretarea logică a legii civile................................................................................. 76

2.2.3.3.5. Câteva principii şi reguli de interpretare...................................................................... 79

2.2.3.3.6. Interpretarea legii şi interpretarea actelor private........................................................ 80



RAPORTUL JURIDIC CIVIL



Secţiunea 1. Precizări introductive.................................................................................................. 87

3.2.1.1. Noţiunea şi caracterele raportului juridic civil....................................................................... 87

3.2.1.1.1. Noţiune........................................................................................................................ 87

3.2.1.1.2. Caractere generale....................................................................................................... 87

3.2.1.2. Izvoarele raporturilor juridice civile concrete........................................................................ 88

3.2.1.2.1. Definiţia izvorului raportului juridic civil concret....................................................... 88

3.2.1.2.2. Corelaţia dintre norma juridică, raportul juridic civil abstract, raportul juridic civil

concret şi izvorul raportului juridic civil concret........................................................................

88

3.2.1.2.3. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice concrete.................................................. 89

3.2.1.3. Structura raportului juridic civil............................................................................................ 90

Secţiunea a 2a. Noţiuni generale privind părţile raportului juridic civil................................... 90

3.2.2.1. Categoriile subiectelor de drept civil..................................................................................... 90

7

3.2.2.2. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor raportului juridic civil........................ 90

3.2.2.2.1. Părţile sau subiectele raportului juridic civil............................................................... 90

3.2.2.2.2. Pluralitatea şi individualizarea subiectelor raportului juridic civil.............................. 91

3.2.2.2.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil............................................................ 92

3.2.2.3. Capacitatea civilă................................................................................................................... 93

3.2.2.3.1. Definiţie....................................................................................................................... 93

3.2.2.3.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice............................................................................ 93

3.2.2.3.3. Capacitatea civilă a persoanei juridice........................................................................ 94

Secţiunea a 3a. Conţinutul raportului juridic civil...................................................................... 94

3.2.3.1. Consideraţii generale............................................................................................................. 94

3.2.3.2. Dreptul subiectiv civil............................................................................................................ 95

3.2.3.2.1. Noţiunea de drept subiectiv civil................................................................................. 95

3.2.3.2.2. Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor subiective civile.......................... 95

3.2.3.2.3. Clasificarea drepturilor subiective civile..................................................................... 96

3.2.3.2.4. Exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul de drept.......................................... 102

3.2.3.3. Obligaţia civilă....................................................................................................................... 102

3.2.3.3.1. Definiţia obligaţiei civile............................................................................................. 102

3.2.3.3.2. Elemente constitutive ale obligaţiei civile................................................................... 102

3.2.3.3.3. Sensurile termenului „obligaţie” ................................................................................. 103

3.2.3.3.4. Clasificarea obligaţiilor............................................................................................... 103

3.2.3.3.5. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de obiectul lor....................................................... 104

3.2.3.3.6. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de opozabilitatea lor.............................................. 105

3.2.3.3.7. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de sancţiune.......................................................... 105

3.2.3.3.8. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de sursa lor............................................................ 106

3.2.3.3.9. Categorii de obligaţii complexe................................................................................... 106

Secţiunea a 4a. Obiectul raportului juridic civil. Bunurile.......................................................... 107

3.2.4.1. Definiţia obiectului raportului juridic civil............................................................................ 107

3.2.4.2. Bunurile – obiect derivat al raportului juridic civil............................................................... 107

3.2.4.2.1. Noţiune. Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu............................................................ 107

3.2.4.2.2. Clasificarea bunurilor.................................................................................................. 108

3.2.4.2.3. Alte clasificări alt bunurilor......................................................................................... 114






Secţiunea 1. Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile........................................................... 122

4.2.1.1. Noţiunea actului juridic civil................................................................................................. 122

4.2.1.2. Clasificarea actelor juridice civile......................................................................................... 123

4.2.1.2.1. Acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale şi acte juridice multilaterale............ 123

4.2.1.2.2. Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit......................................... 124

4.2.1.2.3. Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice declarative........... 125

4.2.1.2.4. Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice de

dispoziţie......................................................................................................................................

125

4.2.1.2.5. Acte juridice patrimoniale şi acte juridice nepatrimoniale.......................................... 126

4.2.1.2.6. Acte juridice consensuale, acte juridice solemne (formale) şi acte juridice reale....... 126

4.2.1.2.7. Acte juridice civile între vii şi acte juridice pentru cauză de moarte........................... 127

4.2.1.2.8. Acte juridice civile subiective şi acte juridice civile condiţie..................................... 127

4.2.1.2.9. Acte juridice civil pure şi simple şi acte juridice civile afectate de modalităţi........... 128

4.2.1.2.10. Acte juridice civile principale şi acte juridice accesorii............................................ 128

4.2.1.211. Acte juridice civile cauzale şi acte juridice civile abstracte....................................... 129

4.2.1.2.12. Acte juridice civile strict personale şi acte juridice civile care pot fi încheiate şi

prin reprezentant..........................................................................................................................

129

4.2.1.2.13. Acte juridice civile numite şi acte juridice civile nenumite...................................... 129

4.2.1.2.14. Acte juridice civile cu executare dintr-o dată şi acte juridice civile cu executare

8

succesivă...................................................................................................................................... 130

Secţiunea a 2a. Condiţiile de fond ale actului juridic civil........................................................... 130

4.2.2.1. Definiţie. Terminologie.......................................................................................................... 130

4.2.2.2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil........................................................................... 131

4.2.2.3. Capacitatea de a încheia actul juridic civil............................................................................ 131

4.2.2.3.1. Noţiune........................................................................................................................ 131

4.2.2.3.2. Principiul capacitaţii de a încheia acte juridice şi excepţia incapacităţii..................... 132

4.2.2.4. Consimţământul..................................................................................................................... 133

4.2.2.4.1. Definiţia consimţământului......................................................................................... 133

4.2.2.4.2. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică. Principiile voinţei juridice în

dreptul civil..................................................................................................................................

134

4.2.2.4.3. Cerinţele valabilităţii consimţământului...................................................................... 134

4.2.2.4.4. Viciile de consimţământ.............................................................................................. 136

4.2.2.4.5. Eroarea......................................................................................................................... 136

4.2.2.4.6. Dolul (viclenia) ........................................................................................................... 139

4.2.2.4.7. Violenţa....................................................................................................................... 141

4.2.2.4.8. Leziunea...................................................................................................................... 143

4.2.2.5. Obiectul actului juridic civil.................................................................................................. 144

4.2.2.5.1. Noţiune........................................................................................................................ 144

4.2.2.5.2. Cerinţele valabilităţii obiectului actului juridic civil................................................... 145

4.2.2.5.3. Obiectul obligaţiei....................................................................................................... 145

4.2.2.5.4. Cerinţele valabilităţii obiectului obligaţiei.................................................................. 145

4.2.2.6. Cauza (scopul) actului juridic civil....................................................................................... 147

4.2.2.6.1. Noţiune........................................................................................................................ 147

4.2.2.6.2. Elementele cauzei actului juridic civil........................................................................ 147

4.2.2.6.3. Cerinţele valabilităţii cauzei actului juridic civil........................................................ 148

4.2.2.6.4. Proba cauzei................................................................................................................. 149

4.2.2.6.5. Sancţiunea.................................................................................................................... 149

Secţiunea a 3a. Forma actului juridic civil.................................................................................... 149

4.2.3.1. Consideraţii generale.................................................................................................. ........... 149

4.2.3.1.1. Definiţia formei actului juridic civil............................................................................ 149

4.2.3.1.2. Corelaţia dintre principiul consimţământului şi forma actului juridic......................... 150

4.2.3.1.3. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil............................................ 150

4.2.3.1.4. Forma cerută ad validitatem........................................................................................ 150

4.2.3.1.5. Forma ad probationem................................................................................................. 151

4.2.3.1.6. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi............................................................ 152

Secţiunea a 4a. Modalităţile obligaţiilor........................................................................................ 155

4.2.4.1. Definiţie................................................................................................................................. 155

4.2.4.2. Elementele.............................................................................................................................. 155

4.2.4.3. Termenul................................................................................................................................ 155

4.2.4.3.1. Definiţie....................................................................................................................... 155

4.2.4.3.2. Categorii de termene.................................................................................................... 155

4.2.4.3.3. Efecte........................................................................................................................... 157

4.2.4.4. Condiţia.................................................................................................................................. 158

4.2.4.4.1. Definiţie....................................................................................................................... 158

4.2.4.4.2. Trăsături....................................................................................................................... 158

4.2.4.4.3. Clasificare.................................................................................................................... 158

4.2.4.4.4. Efecte........................................................................................................................... 160

4.2.4.5. Sarcina....................................................................................................... ............................. 161

4.2.4.5.1. Definiţie....................................................................................................................... 161

4.2.4.5.2. Clasificarea sarcinii..................................................................................................... 161

4.2.4.5.3. Efectele........................................................................................................................ 162

4.2.4.5.4. Comparaţie între sarcină şi condiţie............................................................................ 162

Secţiunea a 5a. Efectele actului juridic civil.................................................................................. 162

4.2.5.1. Consideraţii generale privind efectele actului juridic civil.................................................... 162

4.2.5.1.1. Definiţia efectelor actului juridic civil......................................................................... 162

4.2.5.1.2. Determinarea efectelor actului juridic civil................................................................. 163

4.2.5.1.3. Reguli de interpretare.................................................................................................. 163

4.2.5.2. Principiile care guvernează efectele actului juridic civil....................................................... 164

9

4.2.5.2.1. Principiul forţei obligatorii.......................................................................................... 164

4.2.5.2.2. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil............................................................. 165

4.2.5.2.3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.................................................... 166

Secţiunea a 6a. Nulitatea actului juridic civil............................................................................... 168

4.2.6.1. Noţiuni generale..................................................................................................................... 168

4.2.6.1.1. Definiţia nulităţii.......................................................................................................... 168

4.2.6.1.2. Trăsături....................................................................................................................... 168

4.2.6.1.3. Reglementare............................................................................................................... 168

4.2.6.1.4. Funcţiile nulităţii.......................................................................................................... 169

4.2.6.1.5. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni juridice civile................................................... 169

4.2.6.1.6. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil.................................................................. 170

4.2.6.2. Cauzele de nulitate................................................................................................................. 171

4.2.6.2.1. Cauzele de nulitate absolută........................................................................................ 172

4.2.6.2.2. Cauzele de nulitate relativă.......................................................................................... 172

4.2.6.3. Regimul juridic al nulităţii..................................................................................................... 173

4.2.6.3.1. Regimul juridic al nulităţii absolute............................................................................ 173

4.2.6.3.2. Regimul juridic al nulităţii relative.............................................................................. 173

4.2.6.4. Efectele nulităţii..................................................................................................................... 173

4.2.6.4.1. Definiţia efectelor nulităţii........................................................................................... 173

4.2.6.4.2. Enumerarea principiilor efectelor nulităţii................................................................... 174

4.2.6.4.3. Reguli de drept care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit effectum.. 178



PROBA DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE



Secţiunea 1. Noţiuni generale privind proba drepturilor subiective civile.................................. 186

5.2.1.1. Noţiuni introductive............................................................................................................... 186

5.2.1.1.1. Probaţiunea judiciară................................................................................................... 186

5.2.1.2. Probele................................................................................................................................. .. 187

5.2.1.2.1. Noţiunea de probă............................................................................................... ......... 187

5.2.1.2.2. Obiectul probei............................................................................................................ 187

5.2.1.2.3. Sarcina probei.............................................................................................................. 188

5.2.1.2.4. Condiţiile generale de admisibilitate a probelor.......................................................... 189

Secţiunea a 2a. Mijloacele de probă............................................................................................... 190

5.2.2.1. Proba prin înscrisuri............................................................................................................... 191

5.2.2.1.1. Definiţia înscrisurilor................................................................................................... 191

5.2.2.1.2. Clasificarea înscrisurilor.............................................................................................. 191

5.2.2.1.3. Înscrisul autentic.......................................................................................................... 192

5.2.2.1.4. Înscrisul sub semnătură privată................................................................................... 194

5.2.2.1.5. Înscrisul în formă electronică...................................................................................... 196

Secţiunea a 3a. Proba prin declaraţii de martori. Proba testimonială sau mărturia................ 197

5.2.3.1. Mărturia.............................................................................................................................. .... 197

5.2.3.2. Admisibilitatea probei cu martori.......................................................................................... 197

5.2.3.2.1. Admisibilitatea probei testimoniale pentru dovedirea unui fapt juridic în sens

restrâns........................................................................................................................................ .

198

5.2.3.2.2. Admisibilitatea probei testimoniale pentru dovedirea unui act juridic........................ 198

Secţiunea a 4a. Mărturisirea........................................................................................................... 198

5.2.4.1. Definiţie................................................................................................................................. 198

5.2.4.2. Felurile mărturisirii................................................................................................................ 198

5.2.4.3. Caracterele mărturisirii.......................................................................................................... 199

5.2.4.4. Admisibilitatea mărturisirii.................................................................................................... 199

Secţiunea a 5a. Prezumţiile............................................................................................................. 200

5.2.5.1. Definiţie................................................................................................................................. 200

5.2.5.2. Clasificare.............................................................................................................................. 200

5.2.5.2.1. Prezumţiile legale........................................................................................................ 201

10

5.2.5.2.2. Prezumţiile simple....................................................................................................... 203

5.2.5.2.3. Prezumţiile absolute..................................................................................................... 203

5.2.5.2.4. Prezumţiile relative...................................................................................................... 203

5.2.5.2.5. Prezumţiile mixte......................................................................................................... 204

Secţiunea a 6a. Raportul de expertiză........................................................................................... 204

5.2.6.1. Definiţie................................................................................................................................. 204

5.2.6.2. Clasificare.............................................................................................................................. 204

5.2.6.3. Obligaţiile instanţei................................................................................................................ 205

5.2.6.4. Valoarea probei.................................................................................... .................................. 205



PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR SUBIECTIVE ŞI PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ



Secţiunea 1. Noţiuni introductive.................................................................................................... 210

6.2.1.1. Protecţia juridică a drepturilor subiective civile.................................................................... 210

6.2.1.2. Atitudinea titularului dreptului.............................................................................................. 211

6.2.1.3. Acţiunea civilă....................................................................................................................... 211

6.2.1.4. Ideea curgerii timpului şi instituţia prescripţiei extinctive.................................................... 212

Secţiunea a 2a. Consideraţii generale privind prescripţia extinctivă......................................... 212

6.2.2.1. Noţiunea şi efectul prescripţiei extinctive.............................................................................. 212

6.2.2.2. Reglementare......................................................................................................................... 213

6.2.2.3. Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă............................................. 214

6.2.2.3.1. Principiu disponibilităţii.............................................................................................. 214

6.2.2.3.2. Excepţii de la principiul disponibilităţii...................................................................... 215

6.2.2.4. Natura juridică a prescripţiei extinctive................................................................................. 215

6.2.2.5. Funcţiile prescripţiei extinctive.............................................................................................. 216

Secţiunea a 3a. Delimitarea prescripţiei extinctive....................................................................... 217

6.2.3.1. Delimitarea prescripţiei extinctive de prescripţia achizitivă.................................................. 217

6.2.3.2. Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de termenul extinctiv............................................... 217

6.2.3.3. Delimitarea prescripţiei extinctive de decădere..................................................................... 219

6.2.3.4. Efectul prescripţiei extinctive................................................................................................ 219

6.2.3.4.1. Noţiune. Drept la acţiune în sens material................................................................... 220

6.2.3.4.2. Consecinţe juridice...................................................................................................... 220

6.2.3.4.3. Principiile efectului prescripţiei extinctive.................................................................. 221

Secţiunea a 4a. Domeniul prescripţiei extinctive.......................................................................... 222

6.2.4.1. Noţiunea domeniului prescripţiei extinctive.......................................................................... 222

6.2.4.2. Categorii de drepturi subiective............................................................................................. 222

6.2.4.3. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor patrimoniale..................................... 222

6.2.4.3.1. Prescripţia extinctivă în categoria drepturilor de creanţă............................................ 222

6.2.4.3.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale..................................................... 223

6.2.4.4. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale.................................. 224

6.2.4.4.1. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale........................................... 224

6.2.4.4.2. Excepţii de la principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale.................... 224

Secţiunea a 5a. Termenele de prescripţie extinctivă.................................................................... 224

6.2.5.1. Noţiunea şi clasificarea termenelor de prescripţie................................................................. 224

6.2.5.1.1. Definiţie....................................................................................................................... 224

6.2.5.1.2. Clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă........................................................ 225

Secţiunea a 6a. Cursul prescripţiei extinctive............................................................................... 226

6.2.6.1. Începutul prescripţiei extinctive............................................................................................. 226

6.2.6.1.1. Regula generală referitoare la începutul prescripţiei extinctive.................................. 226

6.2.6.1.2. Reguli speciale referitoare la începutul prescripţiei extinctive.................................... 226

6.2.6.2. Suspendarea prescripţiei extinctive........................................................................................ 228

6.2.6.2.1. Noţiune........................................................................................................................ 228

6.2.6.2.2. Cauzele generale de suspendare a prescripţiei............................................................. 228

6.2.6.2.3. Alte cauze de suspendare a prescripţiei prevăzute de lege.......................................... 229

11

6.2.6.2.4. Efectele suspendării prescripţiei.................................................................................. 229

6.2.6.2.5. Beneficiul suspendării prescripţiei.............................................................................. 229

6.2.6.2.6. Extinderea efectului suspensiv.................................................................................... 229

6.2.6.3. Întreruperea prescripţiei extinctive........................................................................................ 229

6.2.6.3.1. Noţiune........................................................................................................................ 229

6.2.6.3.2. Cazurile de întrerupere a prescripţiei........................................................................... 230

6.2.6.3.3. Efectele întreruperii prescripţiei.................................................................................. 231

6.2.6.4. Repunerea în termenul de prescripţie.................................................................................... 231

6.2.6.4.1. Noţiune........................................................................................................................ 231

6.2.6.4.2. Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă........................................... 231

6.2.6.4.3. Termenul pentru repunerea în termenul de prescripţie extinctivă............................... 232

6.2.6.4.4. Efectul repunerii în termen.......................................................................................... 232

6.2.6.5. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive........................................................................... 233

6.2.6.5.1. Noţiune........................................................................................................................ 233

Secţiunea a 7a. Regimul general al termenelor de decădere....................................................... 233

6.2.7.1. Termenul de decădere. Definiţie............................................................................................ 233

6.2.7.2. Instituirea termenului de decădere......................................................................................... 233

6.2.7.2.1. Limita stabilirii termenelor de decădere...................................................................... 233

6.2.7.2.1. Aplicarea regulilor de la prescripţie............................................................................ 234

6.2.7.2.1. Regimul termenelor de decădere................................................................................. 234

6.2.7.2.1. Renunţarea la beneficiul decăderii............................................................................... 234

6.2.7.2.1. Invocarea decăderii...................................................................................................... 234

6.2.7.3. Calculul termenelor................................................................................................................ 234

6.2.7.3.1. Durata termenelor........................................................................................................ 234

6.2.7.3.2. Reguli privind calculul termenelor.............................................................................. 235

6.2.7.3.3. Prezumţia efectuării în termen a actelor...................................................................... 235



PERSOANA FIZICĂ



Secţiunea 1. Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice...................................................... 241

7.2.1.1. Capacitatea civilă................................................................................................................... 241

7.2.1.1.1. Patrimoniul. Mase patrimoniale şi patrimonii de afectaţiune...................................... 241

7.2.1.1.2. Patrimoniu propriu....................................................................................................... 241

7.2.1.1.3. Divizibilitatea patrimoniului........................................................................................ 241

7.2.1.1.4. Patrimonii de afectaţiune............................................................................................. 242

7.2.1.1.5. Transferul intrapatrimonial.......................................................................................... 242

7.2.1.1.6. Patrimoniul profesional individual.............................................................................. 242

7.2.1.1.7. Universalitatea de fapt................................................................................................. 242

7.2.1.2. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice............................................................................ 242

7.2.1.2.1. Noţiune........................................................................................................................ 242

7.2.1.2.2. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă........................................................... 243

7.2.1.2.3. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.................................................... 245

7.2.1.2.4. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.................................................. 246

7.2.1.2.5. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.................................................... 249

Secţiunea a 2a. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice......................................................... 252

7.2.2.1. Definiţie................................................................................................................................. 252

7.2.2.2. Etapele capacităţii de exerciţiu....................................................................................... 252

7.2.2.2.1. Lipsa capacităţii de exerciţiu....................................................................................... 252

7.2.2.2.2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă................................................................................ 253

7.2.2.2.3. Capacitatea de exerciţiu deplină.................................................................................. 253

7.2.2.3. Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu..................................................................... 253

7.2.2.3.1. Legalitatea.................................................................................................................... 253

7.2.2.3.2. Generalitatea................................................................................................................ 253

7.2.2.3.3. Inalienabilitatea............................................................................................................ 253

7.2.2.3.4. Intangibilitatea............................................................................................................. 254

12

7.2.2.3.5. Egalitatea..................................................................................................................... 254

7.2.2.4. Conţinutul capacităţii de exerciţiu......................................................................................... 254

7.2.2.4.1. Acte juridice civile permise celui lipsit de capacitate de exerciţiu.............................. 254

7.2.2.4.2. Acte juridice care pot fi încheiate de minorul între 14 şi 18 ani.................................. 255

7.2.2.4.3. Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânse.................................................................. 256

7.2.2.4.4. Acte juridice încheiate de persoanele majore.............................................................. 256



IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE



Secţiunea 1. Noţiunea şi mijloacele de identificare a persoanei fizice.......................................... 262

8.2.1.1. Noţiunea de persoană fizică................................................................................................... 262

8.2.1.1.1. Existenţa persoanei fizice............................................................................................ 262

8.2.1.1.2. Viaţa umană şi capacitatea civilă................................................................................. 263

8.2.1.1.3. Drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice............................. 263

8.2.1.1.4. Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane........................................... 264

8.2.1.1.5. Apărarea drepturilor nepatrimoniale............................................................................ 266

8.2.1.1.6. Respectul datorat persoanei şi după decesul său......................................................... 266

8.2.1.2. Atributele de identificare a persoanei fizice.......................................................................... 267

8.2.1.2.1. Necesitate..................................................................................................................... 267

8.2.1.2.2. Cetăţenia...................................................................................................................... 267

8.2.1.2.3. Numele de familie........................................................................................................ 267

8.2.1.2.4. Pseudonimul şi porecla................................................................................................ 276

8.2.1.2.5. Domiciliul.................................................................................................................... 277

8.2.1.2.6. Reşedinţa...................................................................................................................... 281

8.2.1.2.7. Starea civilă................................................................................................................. 282



OCROTIREA PERSOANEI FIZICE PRIN MIJLOACE DE DREPT CIVIL



Secţiunea 1. Consideraţii generale................................................................................................... 298

9.2.1.1. Protecţia specială a copilului reglementată de Legea nr. 272/2004....................................... 298

9.2.1.2. Autoritatea părintească........................................................................................................... 300

9.2.1.2.1. Noţiune........................................................................................................................ 300

9.2.1.2.2. Începutul autorităţii părinteşti...................................................................................... 301

9.2.1.2.3. Natura juridică............................................................................................................. 301

9.2.1.2.4. Principiile autorităţii părinteşti.................................................................................... 301

9.2.1.2.5. Conţinutul autorităţii părinteşti.................................................................................... 303

9.2.1.2.6. Exercitarea autorităţii părinteşti................................................................................... 305

9.2.1.2.7. Încetarea autorităţii părinteşti...................................................................................... 306

Secţiunea a 2a. Tutela copilului...................................................................................................... 306

9.2.2.1. Noţiune, caractere şi principii................................................................................................ 306

9.2.2.1.1. Noţiune şi reglementare............................................................................................... 306

9.2.2.1.2. Caractere juridice......................................................................................................... 306

9.2.2.2. Principiile tutelei copilului..................................................................................................... 307

9.2.2.3. Cazurile de instituire a tutelei................................................................................................ 307

9.2.2.4. Tutorele.............................................................................................................................. .... 308

9.2.2.4.1. Persoana care poate fi numită tutore............................................................................ 308

9.2.2.4.2. Persoanele care nu pot fi numite tutore....................................................................... 308

9.2.2.4.3. Desemnarea tutorelui de către părinte......................................................................... 308

9.2.2.4.4. Numirea tutorelui de către instanţa de tutelă............................................................... 309

9.2.2.4.5. Consiliul de familie...................................................................................................... 310

9.2.2.4.6. Exercitarea tutelei în interesul minorului.................................................................... 312

13

9.2.2.5. Conţinutul ocrotirii copilului prin tutelă................................................................................ 312

9.2.2.5.1. Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului.................................................... 312

9.2.2.5.2. Exercitarea tutelei cu privire la bunurile copilului...................................................... 313

9.2.2.5.3. Încuviinţarea prealabilă a actelor civile de către tutorele copilului între 14-18 ani.... 315

9.2.2.6. Încetarea tutelei copilului....................................................................................................... 316

9.2.2.7. Cazurile de înlocuire a tutorelui............................................................................................. 316

9.2.2.8. Răspunderea tutorelui copilului............................................................................................. 316

Secţiunea a 3a. Curatela copilului.................................................................................................. 317

9.2.3.1. Definiţie................................................................................................................................. 317

9.2.3.2 Instituirea curatelei copilului.................................................................................................. 317

9.2.3.3. Conţinutul curatelei copilului................................................................................................ 317

9.2.3.4. Cazuri de instituire a curatelei copilului................................................................................ 318

9.2.3.5. Încetarea curatelei copilului................................................................................................... 319

9.2.3.6. Răspunderea curatorului........................................................................................................ 319

Secţiunea a 4a. Ocrotirea interzisului judecătoresc..................................................................... 319

9.2.4.1. Noţiune şi reglementare......................................................................................................... 319

9.2.4.2. Condiţiile de fond pentru punerea sub interdicţie.................................................................. 319

9.2.4.3. Procedura punerii sub interdicţie........................................................................................... 320

9.2.4.3.1. Desemnarea tutorelui................................................................................................... 320

9.2.4.3.2. Procedura..................................................................................................................... 320

9.2.4.3.3. Numirea tutorelui......................................................................................................... 321

9.2.4.4. Efectele punerii sub interdicţie judecătorească...................................................................... 321

9.2.4.4.1. Lipsirea de capacitate de exerciţiu............................................................................... 321

9.2.4.4.2. Instituirea tutelei interzisului....................................................................................... 321

9.2.4.4.3. Data procedurii efectelor punerii sub interdicţie......................................................... 322

9.2.4.5. Ridicarea interdicţiei judecătoreşti........................................................................................ 323

Secţiunea a 5a. Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă............................................................. 323

9.2.5.1. Noţiuni generale..................................................................................................................... 323

9.2.5.2. Sediul materiei....................................................................................................................... 323

9.2.5.3. Clasificare.............................................................................................................................. 323

9.2.5.3.1. Curatela incapabilului.................................................................................................. 323

9.2.5.3.2. Curatela capabilului..................................................................................................... 323

9.2.5.4. Cazuri de instituire a curatelei............................................................................................... 323

9.2.5.4.1. Curatela bătrânilor, bolnavilor sau persoanelor cu dizabilităţi.................................... 324

9.2.5.4.2. Curatela pentru rezolvarea unor situaţii urgente.......................................................... 324

9.2.5.4.3. Curatela părintelui sau a tutorelui împiedicat în activitatea de ocrotire...................... 324

9.2.5.4.4. Curatela celui dispărut................................................................................................. 324

9.2.5.5. Procedura instituirii, conţinutul ocrotirii şi încetarea curatelei.............................................. 324

9.2.5.5.1. Procedura instituirii curatelei....................................................................................... 324

9.2.5.5.2. Conţinutul ocrotirii persoanei fizice prin curatelă....................................................... 325

9.2.5.5.3. Încetarea curatelei........................................................................................................ 325

9.2.5.6. Asistarea persoanelor vârstnice la încheierea unor acte juridice civile................................. 325

9.2.5.6.1. Reglementare............................................................................................................... 325

9.2.5.6.2. Contract de întreţinere. Noţiunea de întreţinere.......................................................... 326



PERSOANA JURIDICĂ

10.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare............................................................................... 331

10.2. Conţinutul unităţii de învăţare........................................................................................................... 332

Secţiunea 1. Definiţia elementelor constitutive şi clasificarea persoanelor juridice................... 332

10.2.1.1. Definiţie............................................................................................................................... 332

10.2.1.2. Elementele constitutive ale persoanelor juridice................................................................. 332

10.2.1.2.1. Organizarea proprie de sine stătătoare....................................................................... 332

10.2.1.2.2. Patrimoniul propriu.................................................................................................... 333

10.2.1.2.3. Scopul determinat...................................................................................................... 334

10.2.1.3. Categorii de persoane juridice............................................................................................. 335

10.2.1.3.1. Persoanele juridice de drept public............................................................................ 335

14

10.2.1.3.2. Persoanele juridice de drept privat............................................................................ 335

Secţiunea a 2a. Înfiinţarea persoanei juridice............................................................................... 336

10.2.2.1. Consideraţii generale........................................................................................................... 337

10.2.2.1.1. Teoria ficţiunii........................................................................................................... 337

10.2.2.1.2. Teoria realităţii........................................................................................................... 337

10.2.2.2. „Personificarea” şi formarea personalităţii juridice............................................................. 338

10.2.2.2.1. Modurile de înfiinţare................................................................................................ 338

10.2.2.2.2. Efectele personalităţii juridice................................................................................... 338

10.2.2.2.3. Durata persoanei juridice........................................................................................... 338

10.2.2.2.4. Regimul juridic aplicabil........................................................................................... 339

10.2.2.2.5. Nulitatea persoanei juridice....................................................................................... 339

10.2.2.2.6. Înregistrarea persoanei juridice.................................................................................. 340

10.2.2.3. Controlul public al persoanelor juridice.............................................................................. 341

10.2.2.3.1. Principiile care stau la baza controlului..................................................................... 341

Secţiunea a 3a. Identificarea persoanei juridice........................................................................... 341

10.2.3.1. Noţiunea............................................................................................................................... 341

10.2.3.2 Elemente privind identificarea persoanei juridice................................................................ 341

10.2.3.2.1. Numele (denumirea) persoanei juridice..................................................................... 341

10.2.3.2.2. Sediul social............................................................................................................... 342

10.2.3.2.3. Naţionalitatea persoanei juridice............................................................................... 342

10.2.3.3. Alte atribute de identificare................................................................................................. 342

10.2.3.3.1. Contul bancar al persoanei juridice........................................................................... 342

10.2.3.3.2. Codul fiscal................................................................................................................ 342

10.2.3.3.3. Firma şi marca........................................................................................................... 342

10.2.3.3.4. Telefon, telex, fax...................................................................................................... 343

10.2.3.4. Natura juridică şi ocrotirea atributelor de identificare......................................................... 343

Secţiunea a 4a. Capacitatea civilă a persoanelor juridice............................................................ 344

10.2.4.1. Capacitatea civilă. Definiţie................................................................................................. 344

10.2.4.2. Structura capacităţii civile a persoanei juridice................................................................... 344

10.2.4.2.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice............................................................. 345

10.2.4.2.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice......................................................... 348

10.2.4.3. Funcţionarea persoanei juridice........................................................................................... 350

10.2.4.4. Dispoziţii speciale................................................................................................................ 352

10.2.4.5. Reorganizarea persoanei juridice......................................................................................... 353

10.2.4.6. Efectele reorganizării persoanei juridice............................................................................. 354

10.2.4.7. Opoziţiile privind reorganizarea persoanei juridice............................................................. 355

10.2.4.8. Încetarea persoanei juridice................................................................................................. 355

10.2.4.9. Dizolvarea persoanei juridice..................................................................................... ......... 356

10.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare......................................................................................... 357

Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare................................................................................… 360

15

INTRODUCERE

Elaborarea prezentului curs s-a făcut pe baza noului Cod civil (Legea nr. 287/2009 publicată

în M.O. Partea I, nr. 511/24 iulie 2009 modificat şi completat prin Legea nr. 71/2011 publicată în

M.O., Partea I, nr. 409/10 iunie 2011).

Intrarea în vigoare a noului Cod Civil a făcut resimţită nevoia reeditării cursului de drept civil

pentru studenţii primului an de studiu de la facultăţile de drept.

Lucrarea prezintă în sinteză esenţialul din normele juridice ale legii civile, din cursurile de

drept civil mai valoroase ale literaturii noastre juridice, ca şi din contribuţiile remarcabile ale practicii

judiciare.

Cursul este structurat pe zece unităţi de învăţare, după cum urmează:

Unitatea de învăţare 1 este în fapt o introducere la întreaga problematică. El urmăreşte să

structureze elementele definitorii ale dreptului civil şi anume: definiţia, locul în sistemul naţional de

drept, principiile fundamentale, delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept şi importanţa sa.

Unitatea de învăţare 2 oferă o structură de adoptat în teoria generală a dreptului obiectiv civil.

Ne vom focaliza în demersul nostru asupra prezentării izvoarelor dreptului civil şi aplicării legii civile;

totodată, vom evidenţia şi metodele şi procedeele interpretării normelor de drept civil.

Unitatea de învăţare 3 prezintă părţile, conţinutul şi obiectul raportului juridic. Deoarece este

vorba de subiectele, drepturile şi obligaţiile acestora, precum şi bunurile ca obiect derivat al raportului

juridic civil, acest moment este foarte important pentru tot ceea ce va urma.

Unitatea de învăţare 4 se referă la actul juridic civil care constituie unul dintre cele mai

importante izvoare de drepturi şi obligaţii, fiind şi instrumentul care permite persoanei să participe la

viaţa juridică.

Unitatea de învăţare 5 vă oferă o privire de ansamblu asupra probaţiunii judiciare, care

reprezintă activitatea de stabilire a actelor sau faptelor juridice din care s-au născut drepturile şi

obligaţiile părţilor în cadrul unui raport juridic civil, potrivit dispoziţiilor legale.

Unitatea de învăţare 6 vă pune la dispoziţie raportul dintre protecţia juridică a drepturilor

subiective civile şi prescripţia extinctivă şi vă pune, în final, în gardă cu privire la erorile ce se pot face

în ocrotirea şi garantarea drepturilor părţilor.

Unitatea de învăţare 7 tratează tema capacităţii civile a persoanei fizice. De asemenea, începe

prin a prezenta elementele, caracterele juridice, conţinutul capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu şi alte

aspecte practice.

Unitatea de învăţare 8 urmăreşte mijloacele de identificare a persoanei fizice, cetăţenie, nume,

domiciliu şi stare civilă, reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă precum şi

anularea, modificarea, rectificarea ori completarea actelor de stare civilă.

Unitatea de învăţare 9 încearcă să sintetizeze informaţiile privind ocrotirea persoanei fizice

prin mijloace de drept civil precum: autoritatea părintească, tutela copilului, consiliul de familie,

curatela copilului, ocrotirea bolnavului psihic prin interdicţie judecătorească, precum şi ocrotirea

bătrânilor, bolnavilor sau persoanelor cu dizabilităţi.

Unitatea de învăţare 10 tratează o temă la fel de extinsă: persoana juridică cu tot ceea ce se

întâmplă de la înfiinţare până la încetare.

Lucrarea noastră a trebuit să ia în calcul provocara a ceea ce înseamnă întinderea şi

diversitatea a ceea ce înseamnă dreptul civil, provocarea constatând în selecţia conţinutului lui.

Desigur că, intenţionând să realizăm un curs pentru primul an de studiu, unele aspecte au fost tratate

mai în detaliu, iar altele mai puţin.

Autorii

16

Obiectivele cursului

Prin studierea disciplinei Drept civil (Partea generală. Persoanele) se urmăreşte introducerea

viitorilor practicieni şi teoreticieni în studiul dreptului civil, prin familiarizarea lor cu termenii

specifici şi aprofundarea noţiunilor fundamentale ale dreptului civil, fără de care înţelegerea ulterioară

a acestuia ar fi dificilă. De asemenea, se urmăreşte însuşirea şi aprofundarea de către studenţi a

particularităţilor subiectelor dreptului civil. Studenţii vor dobândi cunoştinţe despre capacitatea civilă

a persoanei fizice şi a persoanei juridice, despre modalităţile de identificare a acestora, despre

reorganizarea şi încetarea persoanei juridice. În cuprinsul cursului, o importanţă deosebită o are şi

teoria generală a actului juridic civil, cu prezentarea condiţiilor de încheiere valabilă, a efectelor

actului, precum şi a nulităţii acestuia. În partea de final a cursului este studiată prescripţia extinctivă a

dreptului la acţiune pentru protejarea drepturilor subiective civile. Astfel, studenţii vor dobândi

cunoştinţe despre instituţii precum: rolul dreptului civil, principiile şi izvoarele acestei ramuri de drept,

raportul juridic civil, actul juridic, prescripţia extinctivă.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilităţi privind:

– înţelegerea corectă a termenilor, noţiunilor, principiilor de specialitate şi a dobândirii de

competenţe specifice cu privire la persoana fizică şi persoana juridică;

– aprofundarea conţinutului normelor dreptului civil, precum şi a doctrinei şi jurisprudenţei va

ţine seama de cadrul normativ în vigoare şi practica relevantă în materie, studentul însuşindu-

şi un mod de gândire logico-juridic corect;

– studentul trebuie să fie capabil să explice principiile şi regulile specifice instituţiilor juridice

analizate şi să interpreteze corect normele juridice aplicabile;

– studentul trebuie să poată determina corect deosebirea dintre capacitatea de folosinţă şi

capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice sau juridice, dar şi să cunoască momentele de

început şi încetarea ale acestora;

– Studentul va trebui să poată identifica atât persoana fizică cât şi pe cea juridică, folosindu-se

de atributele de identificare ale acestora.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Internet sub formă de sinteze şi teste de autoevaluare, necesare întregirii

cunoştinţelor în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite

echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru

conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura

după următorul plan tematic, prin dialog la distanţă, pe Internet, dezbateri în forum, răspunsuri online

la întrebările studenţilor în timpul e-consultatiilor:

1. Conţinutul raportului juridic civil: noţiune şi structură; clasificarea drepturilor subiective;

recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor subiective civile (4 ore);

2. Proba drepturilor subiective civile. Noţiunea, obiectul şi sarcina probei. Mijloacele de probă:

proba prin înscrisuri. Mijloacele de probă: proba testimonială; mărturisirea; prezumţiile; raportul de

expertiză (4 ore);

3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice (noţiunea, reglementarea, data dobândirii,

conţinutul, încetarea) (4 ore);

4. Starea civilă – atribut de identificare a persoanelor fizice (4 ore).

17

Structura cursului în tehnologie IFR

Cursul este compus din 10 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. DREPTUL CIVIL ÎN SISTEMUL NAŢIONAL DE DREPT (8 ore) Unitatea de învăţare 2. TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI OBIECTIV CIVIL (4 ore) Unitatea de învăţare 3. RAPORTUL JURIDIC CIVIL (4 ore) Unitatea de învăţare 4. ACTUL JURIDIC CIVIL (8 ore) Unitatea de învăţare 5. PROBA DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE (4 ore) Unitatea de învăţare 6. PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR SUBIECTIVE ŞI

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ (4 ore) Unitatea de învăţare 7. PERSOANA FIZICĂ (4 ore) Unitatea de învăţare 8. IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE (6 ore) Unitatea de învăţare 9. OCROTIREA PERSOANEI FIZICE PRIN MIJLOACE DE DREPT

CIVIL (8 ore) Unitatea de învăţare 10. PERSOANA JURIDICĂ (6 ore)

Teme de control (TC)

Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi prezentări şi

dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar în a doua parte, teste/teme de control după tematica

de mai jos:

1. Viciile de consimţământ. Nulitatea relativă (10 ore);

2. Capacitatea civilă. Prezentaţi regimul general al termenelor de decădere: termenul de

decădere; calculul termenelor (10 ore);

3. Mijloacele de ocrotire a persoanelor fizice în dreptul civil român (10 ore);

4. Atributele de identificare a persoanelor juridice. Moduri de reorganizare a persoanei juridice

(10 ore).

Bibliografie:

I. Acte normative

Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003;

Codul Civil;

Codul familiei;

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă;

Legea nr. 288-2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 4/1953 – Codul familiei;

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei;

Legea nr. 272/2004 privind regimul juridic al adopţiei;

Legea nr. 487/2002 privind sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice;

Legea nr. 27/1996 a partidelor politice;

Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă;

Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară;

Legea nr. 36/1995 legea notarilor publici şi a activităţii notariale;

Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea;

Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat;

Legea nr. 129/1992 privind protecţia modelelor şi desenelor industriale;

Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale;

Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţii;

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale;

Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a

numelor persoanelor fizice;

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005, privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de

identitate ale cetăţenilor români;

18

Hotărârea Guvernului nr. 839/2006 privind forma şi conţinutul actelor de identitate, ale

autocolantului privind stabilirea reşedinţei şi ale cărţii de imobil;

Metodologia nr. 1/1997 pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr. 119/1996 privind actele de

stare civilă;

Codul de procedură civilă;

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară;

Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti;

Ordonanţa Guvernului nr. 66/1990 pentru aderarea României la Convenţia cu privire la suprimarea

cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961;

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004;

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor;

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice;

Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a

ordinii şi liniştii publice;

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989;

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate

acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989;

Codul de procedură penală;

Codul penal;

Legea nr. 202/25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.

II. Cursuri, tratate, monografii

Alexandresco Dimitrie, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil roman în comparaţie cu

legile vechi şi cu principalele legislaţii străine, vol. I, Iaşi, 1898, Tipografia Naţională;

Alexandresco D., Dreptul civil român, Tomul XI, Prescripţia, Editura Curierul judiciar, Bucureşti

1906;

Albu I., Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1975;

Aubry et Rau, Cours de droit civil français, tome II, Imprimerie et Librairie générale de

jurisprudence, Paris, 1897;

Bânciu N., Reprezentarea în actele juridice civile, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995;

Barasch E. A., Nestor I., Zilberstein S., Ocrotirea părintească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960;

Beleiu Gh., Drept civil, Teoria generală a dreptului civil, Tipografia Universităţii din Bucureşti,

1980;

Beleiu Gh., Drept civil român, Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1992;

Beleiu Gh., Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de

Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1995;

Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a XI-a

revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Edit. Universul juridic, Bucureşti, 2007;

Bârsan C., Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;

Bârsan Corneliu, Ţiclea Alexandru, Dobrinoi Vasile, Toma Mircea, Trufan Constantin, Societăţi

comerciale. Constituire. Organizare. Funcţionare, Editura Şansa SRL, Bucureşti 1995;

Bică Gheorghe, ş.a., Drept civil, Ed. Universitaria, Craiova, 2011;

Botea Gh., Barbu V., Gheorghiu V., Dragu Laurenţiu, Ivan Şt., Drept civil. Introducere în studiul

dreptului civil, 2007, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti;

Boroi G., Drept civil. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1999;

Boroi G., Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002;

Căpăţână Octavian, Societăţile comercial, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996;

Cărpenaru Şt., Drept comercial român, Ed. All, Bucureşti, 1996;

Calays – Aulay, Droit de la consommation, 3e edition, Editura Dalloz, Paris, 1991;

19

Carbonnier J., Droit civil, rome II, Les biens et obligations, ediţia a V-a, Paris, Presses

Universitaires de France, 1964;

Ceterchi I, Craiovan I., Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1993;

Ciobanu Viorel Mihai, Boroi G., Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2005;

Crisu C. şi colectiv, Repertoriu de doctrină şi jurisprudenţă română 1989-1994, Ed. Argessis,

Curtea de Argeş, 1995;

Crisu C., Ordonanţa preşedinţială, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1997;

Daha V., Furtună C., Probleme de drept din deciziile Curţii de Apel Craiova pronunţate în anul

1997, Ed. “F” Craiova, 1998;

David R., Les grands systèmes de droit contemporain, ediţia a X-a, Paris, Editura Dalloz, 1992;

Deleanu I., Deleanu S., Mică enciclopedie a dreptului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000;

Diaconu Constantin, Firică Cristian, Drept civil, Ed. Universitaria, Craiova, 2011;

Diaconu Constantin, Managementul instanţelor judecătoreşti, Ed. Universitaria, Craiova, 2006;

Dogaru Ion, Elementele dreptului civil, vol. I, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului

civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993;

Dogaru I., Teoria generală a dreptului, Ed. Europa, Craiova, 1995;

Dogaru I., Elemente de drept civil. Partea generală. Curs, partea a II-a, Tipografia Universităţii din

Craiova, 1971;

Dogaru I., Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele de drept civil, vol. I,

Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1993;

Dogaru I., Valenţele juridice ale voinţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1996;

Dogaru I., Dănişor D. C., Drepturile omului şi libertăţile publice, vol. I, Ed. Dacia “Europa Nova”,

Lugoj, 1997;

Dogaru I., Drept civil român, Tratat, Editura Themis, Craiova, 2000;

Filipescu I., Filipescu A., Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2002;

Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Boicoianu A., Tratat de drept civil, vol. I, Editura All, 1998;

Ionaşcu A., ş. a. Filiaţia şi ocrotirea minorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980;

Lupan Ernest, Săbău-Pop Ioan, Tratat de drept civil român. Partea generală, vol. I, Ed. All. Beck,

Bucureşti, 2006;

Lupulescu D., Lupulescu Ana Maria, Drept civil. Persoana fizică, Editura Editas, Bucureşti, 2003;

Mureşan M., Drept civil. Partea generală, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996;

Nedelcu I., Manopere dolosive şi frauda legii în dreptul public şi privat, Editura Universitaria,

Craiova, 1996;

Pop I., Drept civil român. Teoria generală. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993;

Popa N., Teoria generală a dreptului, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1992;

Popescu T., Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;

Popescu T., Dreptul familiei. Tratat, Bucureşti, 1965;

Stătescu C., Bârsan C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, 2002;

Stătescu C., Drept civil, Tratat, E. D. P., Bucureşti, 1970;

Stătescu C., Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică, Editura Europa, Craiova, 1995;

Stoenescu I., Zilberstein S., Drept procesual civil, Teoria generală, E. D. P. Bucureşti, 1983;

Stoica V., Moştenirea testamentară. Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Editura Proarcadia,

Bucureşti, 1993;

Truşcă P., Drept civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică. Persoana juridică, Editura

Universul juridic, Bucureşti, 2005;

Tomulescu C. Şt., Drept privat roman, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1973;

Turculeanu I., Drept civil. Succesiuni, Editura Themis, Craiova, 2001;

Zlătescu V. D., Tratat elementar de drept civil român, vol. I, Editura Calistrat Hogaş, Bucureşti,

2000.

20

III. Publicaţii de specialitate

Albu Ioan, Libertatea contractuală, în revista Dreptul nr. 3/1993;

Avram Marietaa, Noul regim juridic al adopţiei în cadrul Legii nr. 273/2004, în Curierul judiciar

nr. 2/2005;

Bacaci Alexandru, Precizări privind instituţia ocrotirii părinteşti, în Dreptul nr. 10/2000;

Bodoască Teodor, Unele aspecte critice în doctrina română referitoare la condiţiile de fond pentru

încuviinţarea adopţiei în reglementarea Legii nr. 273/2004 în Dreptul nr. 10/2005;

Bârsan Constantin, Este necesară încuviinţarea autorităţii tutelare pentru acceptarea succesiunii de

către minori? (II) în Revista română de drept nr. 5/1982;

Imbrescu I., ş. a., Inadmisibilitatea schimbării prenumelui adoptatului prin hotărâre judecătorească

de încuviinţare a adopţiei, în Dreptul nr. 6/2000;

Ionaşcu A., Anularea hotărârii de declarare a morţii unei persoane a cărei moarte reală a fost

constatată anterior prin act de deces, în revista Legalitatea Populară nr. 11/1960;

Popescu F., Cu privire la admisibilitatea cererii soţului, care a purtat în timpul căsătoriei numele

celuilalt soţ, de a reveni la numele avut înainte de căsătorie, formulată pe cale principală, ulterior

pronunţării divorţului, în Dreptul nr. 1/2001;

Pătulea V., Garanţia pentru viciile lucrului în cadrul operaţiunii de leasing, în Dreptul nr. 10/2005;

Rusu I., Consideraţii privind natura juridică şi efectele unor acte ale Curţii Constituţionale în

Buletinul Intern nr. 4/2000 al Ministerului Justiţiei;

Stoica V., Tipologia accesiunii ca unire a două lucruri sau ca încorporare a lucrului accesoriu în

lucrul principal, în Dreptul nr. 10/2005;

Pătulea V., Corelaţia dintre termenele de garanţie şi cele de prescripţie a dreptului la acţiune în

cazul livrării unor produse sau executării unor lucrări necorespunzătoare, în Revista română de

drept nr. 6/1985;

Furtună C., Cristea S., Principiul egalităţii părţilor şi dreptul la un proces echitabil, Buletinul

Casaţiei nr. 2/2005;

Voicu M., Casaţia – tradiţii, realitate şi perspective, Buletinul Casaţiei nr- 2/2006.

IV. Jurisprudenţa

Buletinul jurisprudenţei, culegere de decizii pe anul 1993, Curtea Supremă de Justiţie, Editura

Universul 1994;

Buletinul jurisprudenţei, 1990-2003, I. C. C. J., Editura All Beck, Bucureşti, 2004;

Jurisprudenţa naţională, 2004-2005, a curţilor de apel şi a tribunalelor. Consiliul Superior al

Magistraturii, Editura Companiei de Informatică Neamţ, 2006;

Buletinul jurisprudenţei, Curtea Supremă de Justiţie, Culegere de decizii pe anul 1994, Editura

Proema, Baia Mare, 1995;

Buletinul Curţilor de Apel nr. 1/2007, Editura All Beck;

Buletinul jurisprudenţei, C. S. J., pe anul 2000, Editura Juris Argessis, 2001;

Hotărârile Curţii Supreme de Justiţie pronunţate de secţiile unite în materia recursului în interesul

legii şi schimbării jurisprudenţei, Editura Editas, Bucureşti, 2003;

Repere ale jurisprudenţei recente a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (Consiliul Superior

al Magistraturii şi Ministerul Afacerilor Externe, Bucureşti, 2005);

Culegere de practică judiciară a Tribunalului Dolj, 2000-2003, Editura Sitech, Craiova, 2004;

Culegere de practică judecătorească a Tribunalului, Bucureşti, 1993-1997, Editura All Beck, 1998;

Curtea de Apel, Craiova, Culegere de practică judiciară, 2001, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2003;

I. C. C. J., Buletinul Casaţiei nr. 1, 2 pe 2005, nr. 1/2006 şi nr. 2/2007.

Metoda de evaluare:

Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de grile, ţinându-se cont de activitatea

şi evaluarea pe parcurs la seminar/proiect a studentului.

21


DREPTUL CIVIL ÎN SISTEMUL NAŢIONAL DE DREPT

Cuprins:

1.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.2. Conţinutul unităţii de învăţare

Secţiunea 1. Noţiuni introductive

1.2.1.1. Precizări terminologice

1.2.1.1.1. Norma juridică

1.2.1.1.2. Instituţia juridică

1.2.1.1.3. Ramura de drept

1.2.1.2. Sistemul dreptului şi diviziunile sale

1.2.1.2.1. Principalele diviziuni ale dreptului obiectiv

1.2.2.2.2. Ramurile sistemului naţional de drept

1.2.1.3. Aplicarea generală a Codului civil

1.2.1.4. Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului

1.2.1.5. Aplicarea prioritară a Dreptului comunitar

1.2.1.6. Dreptul comparat şi unificarea dreptului

Secţiunea a 2a. Definiţia şi importanţa dreptului civil

1.2.2.1. Definiţia dreptului civil

1.2.2.1.1. Elemente pentru definirea dreptului civil

1.2.2.1.1. Noţiune şi accepţiuni

1.2.2.1.1. Obiectul dreptului civil

1.2.2.1.1. Rolul şi funcţiile dreptului civil

1.2.2.1.1. Dreptul civil ca drept comun

Secţiunea a 3a. Principiile fundamentale ale dreptului civil

1.2.3.1. Noţiunea de principiu fundamental

1.2.3.2. Sistemul principiilor fundamentale ale dreptului civil

1.2.3.2.1. Principiul proprietăţii

1.2.3.2.2. Principiul egalităţii in faţa legii civile

1.2.3.2.3. Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale

1.2.3.2.4. Principiul garantării drepturilor subiective civile

1.2.3.2.5. Principiul ocrotirii buneicredinţe

Secţiunea a 4a. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

1.2.4.1. Interesul delimitării

1.2.4.2. Criterii de delimitare. Caracterizare

1.2.4.2.1. Obiectul de reglementare

1.2.4.2.2. Metoda de reglementare

1.2.4.2.3. Calitatea subiectelor, raporturilor juridice

1.2.4.2.4. Caracterul normelor juridice

1.2.4.2.5. Caracterul sancţiunii

1.2.4.2.6. Principiile dreptului civil

1.2.4.3. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri ale dreptului

1.2.4.3.1. Delimitarea dreptului civil de dreptul constituţional

1.2.4.3.2. Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ

1.2.4.3.3. Delimitarea dreptului civil de dreptul financiar

1.2.4.3.4. Delimitarea dreptului civil de dreptul comercial

1.2.4.3.5. Delimitarea dreptului civil de dreptul familiei

1.2.4.3.6. Delimitarea dreptului civil de dreptul muncii

1.2.4.3.7. Delimitarea dreptului civil de dreptul procesual civil

1.2.4.3.8. Delimitarea dreptului civil de dreptul internaţional privat

1.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

22


Obiectivele unităţii de învăţare:

- înţelegerea sistemului naţional al dreptului;

- cunoaşterea dreptului civil, ca principală ramură a dreptului

privat;

- evidenţierea teoriei moniste adoptate de Codul civil;

- identificarea condiţiilor de aplicare generală a Codului civil;

a tratatelor internaţionale privind drepturile omului; a dreptului

comunitar;

- cunoaşterea principiilor fundamentale ale dreptului civil şi a

conceptelor aferente.

Competenţele unităţii de învăţare:

- studenţii se vor familiariza cu conceptele specifice dreptului

civil;

- dezvoltarea unor abilităţi de a identifica trăsăturile definiţiilor

unor instituţii juridice civile;

- conştientizarea importanţei dreptului civil în viaţa socială

pentru fiecare persoană fizică;

– dezvoltarea unor abilităţi privind aplicarea generală a

Codului civil.

Timpul alocat unităţii: 8 ore

23


Secţiunea 1.

Noţiuni introductive

1.2.1.1. Precizări terminologice

Dreptul civil face parte din sistemul naţional al dreptului.

Normele juridice, instituţiile juridice şi ramurile dreptului sunt strâns

legate între ele şi alcătuiesc sistemul naţional al dreptului, care

reflectă unitatea şi diversitatea dreptului.

Sistemul de drept este un ansamblu în care elementele sale

componente sunt îmbinate între ele prin raporturi necesare aflate în

interacţiune în cadrul sistemului; normele juridice cu obiect comun se

unesc in instituţii juridice, instituţiile juridice se constituie în ramuri

de drept, iar ramurile de drept, la rândul lor, alcătuiesc sistemul

naţional al dreptului. Caracterul sistemic al dreptului impune ca între

normele sale, între elementele sale interne, să nu existe contradicţii,

ci coerenţă, precum şi o ierarhizare formală în cadrul căreia orice

normă se sprijină pe o normă superioară (cu excepţia normelor

constituţionale). Alcătuirea sistemică a dreptului asigură unitatea

normelor juridice şi gruparea lor pe părţi interdependente, considerate

astăzi subsisteme ale sistemului, şi anume, pe ramuri şi instituţii

juridice.

1.2.1.1.1. Norma juridică este elementul de bază al sistemului

de drept, deci şi al dreptului civil, ca ramură a dreptului şi ca element

al sistemului. Ea este regula de conduită generală, obligatorie şi

impersonală, instituită sau recunoscută de stat, respectarea ei fiind

asigurată la nevoie prin forţa coercitivă a statului. Norma juridică are

următoarea structură internă: ipoteza care arată condiţiile de aplicare

a normei juridice; dispoziţia care prevede conduita ce trebuie urmată

de subiectul de drept şi sancţiunea care cuprinde consecinţa

neaplicării dispoziţiei normei juridice; între cele trei elemente există

o deplină conexiune.

1.2.1.1.2. Instituţia juridică cuprinde normele juridice care

reglementează o anumită grupă de relaţii sociale, organizate în jurul

unei idei centrale, ca un întreg sistematic şi permanent, generând o

categorie aparte de raporturi juridice. De exemplu, normele juridice

care reglementează proprietatea formează instituţia juridică a

dreptului de proprietate, normele juridice care reglementează

convenţiile dintre subiectele de drept alcătuiesc instituţia

contractului. Unele instituţii juridice cuprind norme aparţinând unei

singure ramuri de drept, de exemplu instituţia succesiunii; în cazul

acestei instituţii, normele sunt organizate în subgrupe de norme care

formează instituţia succesiunii legale şi instituţia succesiunii

24

testamentare. Exista, însă, instituţii complexe care grupează norme

din mai multe ramuri de drept. Astfel, instituţia contenciosului

administrativ grupează norme de drept administrativ, drept civil,

drept procesual civil, organizare judecătorească etc. Din exemplele

prezentate rezultă că instituţia juridică trimite la normele ce

reglementează un grup de relaţii juridice înrudite, după metoda de

reglementare specifică ramurii din care face parte şi conturează,

astfel, o categorie aparte de raporturi juridice.

1.2.1.1.3. Ramura de drept este definită ca un ansamblu de

norme juridice şi instituţii juridice legate organic între ele, prin

obiectul lor comun de reglementare şi prin principiile care stau la

baza lor, criteriul obiectiv şi unitatea de metodă sau acelaşi complex

de metode folosite în reglementarea relaţiilor sociale cu specific

asemănător. Ramurile de drept desemnează, în acelaşi timp, diviziuni

ulterioare ale aceluiaşi sistem naţional de drept, în raport cu obiectul

relaţiilor sociale reglementate (dreptul civil este o ramură a

dreptului). Sa subliniat că diviziunile dreptului nu corespund

neapărat unei deosebiri absolut esenţiale între diferitele ramuri ale

dreptului, unei reale diferenţieri de natură între ele, ci sunt procedee

de clasificare logică, întrebuinţate în scop didactic, pentru solicitarea

studiului dreptului sau, întrun scop practic, pentru facilitarea

aplicării lui. Aşa se explică de ce diviziunile dreptului sau schimbat

în timp, iar discuţia privind delimitarea domeniului diferitelor părţi

ale dreptului rămâne deschisă.

Sistemul dreptului românesc cuprinde diferite ramuri de

drept, dintre care cele mai importante sunt: dreptul constituţional,

dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul procesual civil, dreptul

familiei, dreptul comercial, dreptul penal, dreptul procesual penal,

dreptul muncii, teoria statului şi dreptului. Ramurile dreptului pot

cuprinde subramuri ale dreptului. Astfel, dreptul maritim este o

subramură a dreptului comercial care grupează totalitatea normelor

juridice ce reglementează relaţiile sociale în domeniul transportului

maritim, având ca principal izvor de drept. Codul comercial sau

dreptul execuţional penal este o subramură a dreptului procesual

penal, care grupează totalitatea normelor juridice ce reglementează

relaţiile sociale în domeniul executării sancţiunilor penale.

Clasificarea ramurilor de drept corespunde, în cea mai mare

parte, clasificării ştiinţelor juridice. Astfel, când se face referire la

ştiinţa dreptului civil, apare ideea ramurii de drept civil, concepută ca

o totalitate de norme şi instituţii specifice şi a disciplinei didactice a

dreptului civil. Ramurile dreptului, la rândul lor, sunt grupate în cele

două subdiviziuni tradiţionale ale dreptului dreptul public şi dreptul

privat, la care se adaugă dreptul canonic.

1.2.1.2. Sistemul dreptului şi diviziunile sale

1.2.1.2.1. Principalele diviziuni ale dreptului obiectiv

Dreptul reglementează raporturile dintre oamenii care trăiesc în

societate. Aceste raporturi nefiind toate la fel, dreptul se divide la

rândul lui în ramuri fundamentale, clasificate după diverse criterii.

Principalele diviziuni ale dreptului reţinute de doctrină sunt: dreptul

25

intern şi dreptul internaţional, dreptul public şi dreptul privat.

Dreptul intern şi dreptul internaţional

O primă şi cea mai generală diviziune este aceea care

distinge dreptul internaţional de dreptul intern (naţional). Dreptul

internaţional este acela care se ocupă de raporturile dintre state

diferite. Dreptul intern sau naţional este acela care se aplică

raporturilor dintre persoanele trăind în acelaşi stat.

Dreptul internaţional se divide la rândul său în drept

internaţional public care reglementează raporturile dintre state, ca şi

raporturile dintre anumite organisme asimilate (ONU, Pactul

Atlanticului de Nord) şi drept internaţional privat care se ocupă

numai de raporturile dintre persoanele fizice şi persoanele juridice

din state diferite sau care au bunuri şi interese în state diferite. Ori de

câte ori un raport juridic cuprinde un element de extraneitate

(cetăţenia străină a unuia din subiecte, bunuri situate în străinătate,

executarea contractului în străinătate) sunt aplicabile normele

dreptului internaţional privat. În cadrul sistemului dreptului

internaţional public au apărut şi sau dezvoltat datorită complexităţii

relaţiilor sociale contemporane, ramuri, precum: dreptul internaţional

al muncii, dreptul internaţional al mării, dreptul penal internaţional,

dreptul internaţional economic.

Dreptul intern sau naţional se împarte la rândul său în drept

public şi drept privat, după cum se ocupă de raporturile dintre stat şi

indivizi care depind de el (dreptul public) sau raporturile

particularilor între ei (dreptul privat).

Dreptul public şi dreptul privat

O altă diviziune a dreptului considerată ca „Summa divisio”

este aceea dintre dreptul public şi dreptul privat. Această diviziune

este tradiţională, găsinduşi originea în dreptul roman, dar care este

utilizată şi de dreptul modern. Ulpian, marele jurisconsult roman, în

lucrarea sa „Digeste” considera că dreptul se divide în „jus

publicum” în care erau incluse normele de drept ce priveau interesele

generale ale statului şi „jus privatum” în care erau incluse normele de

drept ce priveau interesul privat. Acest criteriu care are în vedere

interesul public sau interesul privat este un criteriu imprecis,

deoarece dreptul privat nu priveşte numai interesul privat. Interesul

public deţine, adesea un loc preponderent, chiar în dreptul privat, iar

interesele generale se confundă, de multe ori, cu interesele

particulare. De aceea, se consideră că este în interesul general al

societăţii ca interesele legitime ale particularilor să fie ocrotite.

Scopul dreptului privat, ca şi al dreptului public este de a asigura

ordinea socială în viaţa privată, respectiv în viaţa publică.

Criteriul care este astăzi în general acceptat ca bază a distincţiei

este criteriul relaţiei de autoritate, arătat de Montesquieu. Acesta

definea dreptul public (pe carel denumea drept politic) ca fiind legile

în raporturile pe care le au cei ce guvernează cu cei care sunt

guvernaţi, iar dreptul privat (pe carel numea drept civil) ca fiind

legile în raporturile pe care le au cetăţenii între ei; deci, pe de o parte,

dreptul public care determină organizarea puterilor publice şi

raporturile lor cu guvernanţii, iar, pe de altă parte, dreptul privat care

reglementează raporturile particularilor între ei. Criteriul, în esenţă,

cere să fie nuanţat pentru a răspunde organizării interne, foarte

complexe a statului, fiind necesar a se ţine seama de toate funcţiile

26

statului contemporan, care nu acţionează numai pe cale de autoritate.

Această distincţie, în aparenţă simplă, prezintă un interes

teoretic şi practic considerabil, prin rolul rezervat puterii publice în

asigurarea ordinii de drept, la nevoie, prin proceduri excepţionale şi

forţa de constrângere statală. Chiar dacă există divergenţe asupra

delimitării dreptului public de dreptul privat, distincţia sa impus şi

rămâne utilă, admiţânduse, spre exemplu, că din dreptul public fac

parte dreptul constituţional, dreptul administrativ ori dreptul penal,

iar dreptul privat cuprinde dreptul civil, dreptul comercial, dreptul

familiei etc. Interesul diferenţierii dintre dreptul public şi dreptul

privat este deosebit de important şi pentru că drepturile publice,

indiferent că aparţin statului sau cetăţenilor, diferă considerabil de

drepturile private. În dreptul privat, orice persoană poate să fie titular

al unui drept subiectiv civil, ca de pildă să fie proprietar sau creditor,

indiferent de cetăţenie, naţionalitate, rasă, origine etnică, limbă,

religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.

Individul poate dispune de drepturile private aşa cum doreşte; poate

să le înstrăineze, să le cedeze temporar ori să nu le exercite, cu

excepţiile prevăzute de lege. Drepturile publice nu pot fi însă

exercitate de orice persoană. Constituţia şi alte acte normative impun

anumite limite şi garanţii.

Distincţia între dreptul public şi dreptul privat este considerată

ca fiind controversată. Noţiunea de drept public nu se confundă cu

cea de drept imperativ întrucât şi organizarea raporturilor dintre

particulari comportă numeroase reguli imperative.

1.2.2.2.2. Ramurile sistemului naţional de drept

Sistemul naţional al dreptului român este alcătuit din mai multe

ramuri, diferenţierea pe ramuri juridice făcânduse după diferite

criterii, principalul criteriu de constituire a ramurilor de drept fiind

relaţiile sociale pe care ramura de drept le reglementează şi prin

urmare, care îi formează obiectul.

Clasificarea pe ramuri are în vedere diviziunile tradiţionale ale

dreptului: drept public şi drept privat.

Dreptul public se compune din următoarele ramuri de drept:

dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul

penal şi dreptul procesual penal.

a) Dreptul constituţional este constituit din totalitatea

normelor juridice care reglementează relaţiile sociale din domeniul

organizării autorităţilor publice: Parlamentul României, Preşedintele

României, Guvernul, Curtea Constituţională, administraţia publică,

instanţele judecătoreşti, distribuirea competenţelor în stat, raporturile

dintre guvernanţi şi guvernaţi, drepturile şi libertăţile cetăţenilor cum

sunt: libertatea de opinie, libertatea cultelor, libertatea presei,

libertatea de asociere etc. Normele dreptului constituţional îşi au

izvorul în Constituţie, fundamentul întregului sistem de drept intern.

b) Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor

juridice care reglementează organizarea şi desfăşurarea activităţii

administraţiei, funcţia publică, raporturile dintre administraţie şi

cetăţenii, organizarea autorităţilor administrativ-autonome, judeţene,

orăşeneşti şi comunale. Prin actele pe care le emit, organele

administraţiei publice pun în aplicare şi execută dispoziţiile legii.

27

c) Dreptul financiar cuprinde normele care reglementează

activitatea financiară a organelor de stat, relaţiile referitoare la

întocmirea, aprobarea şi executarea bugetului de stat, datoria publică,

contribuţiile cetăţenilor la cheltuielile publice, perceperea impozitelor

şi a taxelor, modul de cheltuire a mijloacelor băneşti ale statului,

creditul, asigurările şi alte raporturi ce se referă la formarea,

repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului.

d) Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care

stabilesc faptele cu un grad ridicat de pericol social, ce sunt

considerate infracţiuni, pedepsele şi condiţiile în care intervine

răspunderea penală a persoanelor care au încălcat normele penale, în

măsura în care aceste sancţiuni permit statului să-şi exercite

autoritatea, iar dreptul care le guvernează este inclus în dreptul

public. Dar dreptul penal priveşte şi infracţiunile comise împotriva

particularilor care dispun de prerogative speciale pentru aplicarea

normelor juridice penale, astfel că, uneori, el este inclus în dreptul

privat.

e) Dreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor

juridice care reglementează desfăşurarea procesului penal, atât în faza

urmăririi penale de către organele judiciare (poliţia, parchetul), cât şi

în faza judecării lor de instanţele judecătoreşti.

Dreptul privat cuprinde următoarele ramuri de drept:

dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii,

dreptul procesual civil.

a) Dreptul civil este constituit din totalitatea normelor care

reglementează raporturile patrimoniale şi unele raporturi personale

nepatrimoniale dintre persoane egale în drepturi. În cadrul acestor

raporturi se manifestă individualitatea persoanei prin nume,

domiciliu, denumire, sediu, stare civilă; obligaţiile şi garanţiile care

le însoţesc; drepturile care rezultă din creaţia intelectuală; drepturile

subiective, în special drepturile reale şi drepturile de creanţă; precum

şi condiţia juridică a persoanelor fizice ori a persoanelor juridice, în

calitatea lor de subiecte ale raporturilor juridice civile.

b) Dreptul comercial reglementează raporturile de afaceri

între comercianţi izvorâte din faptele şi actele de comerţ ori din

calitatea specială a persoanelor care participă la raporturile juridice

respective.

c) Dreptul muncii cuprinde normele juridice care

reglementează raporturile sociale de muncă şi raporturile derivate din

raporturile de muncă. Ele se referă la încheierea, modificarea,

suspendarea şi încetarea contractului individual de muncă, disciplina

muncii, timpul de lucru, timpul de odihnă, răspunderea materială şi

disciplinară, protecţia muncii etc. Dreptul muncii cuprinde şi unele

norme de drept public care urmăresc protecţia salariaţilor. Din

dreptul muncii s-a desprins dreptul securităţii sociale care nu se mai

limitează astăzi la salariaţi şi se apropie de dreptul administrativ.

d) Dreptul procesual civil este format din normele juridice care

reglementează ordinea şi desfăşurarea proceselor civile şi comerciale

precum şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste

procese. Este considerat de unii autori o simplă ramură de drept civil.

28

A) Dreptul civil – ramură a dreptului privat

Dreptul civil este principala ramură a dreptului privat, motiv

pentru care s-a spus că este dreptul privat general.

Dintre ramurile sistemului nostru juridic, dreptul civil pare să

aibă aria de cuprindere cea mai largă şi să îmbrăţişeze problematica

cea mai complexă. Aproape că nu există domeniu al vieţii sociale în

care normele juridice civile să nu aibă incidenţă, după cum aproape

că nu există categorie de fapte juridice care să nu fie susceptibile să

determine apariţia, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice

civile. Existenţa individului uman, ca persoană fizică, şi a

colectivelor de oameni organizaţi, ca persoane juridice, multitudinea

de relaţii sociale ce se stabilesc între aceste persoane se află în

permanenţă sub acţiunea dreptului civil care însoţeşte orice persoană,

de la naşterea sa – iar în anumite condiţii, chiar mai devreme, din

clipa când evenimentul naşterii devine o eventualitate previzibilă

într-un viitor cert – şi până la încetarea fiinţei sale, sau, mai exact –

sub anumite aspecte – chiar dincolo de acest moment.

Aşadar, o bună parte din coordonatele vieţii noastre sunt

determinate, sau cel puţin influenţate de normele dreptului civil. De

aici nevoia stringentă pentru noi toţi de a cunoaşte ceea ce este

esenţial în conţinutul conceptelor cu care operează normele juridice

civile.

Dreptul civil se identifică la origine cu ansamblul dreptului

privat, dar treptat domeniul său se restrânge prin desprinderea şi

câştigarea autonomiei de către alte ramuri de drept, fenomen ce

continuă şi în prezent. Spre exemplu, la începutul secolului al XIX-

lea, nevoile dezvoltării comerţului şi ale apărării intereselor

comercianţilor au determinat recunoaşterea şi legiferarea dreptului

comercial, ca un drept special faţă de dreptul civil. Adoptarea

Codului comercial francez din 1807 a constituit actul de naştere a

dreptului comercial, ca o nouă ramură de drept privat. Discutându-se despre unitatea dreptului privat s-au conturat

două puncte de vedere: primul, care susţine integrarea dreptului comercial în dreptul civil pentru existenţa unui drept privat unitar (sistemul monist) şi cel care susţine autonomia dreptului comercial (sistemul dualist). Cele mai multe ţări au adoptat sistemul dualist al dreptului civil şi comercial şi l-au consacrat prin adoptarea unui cod comercial distinct de Codul Civil: Italia, Belgia, Spania, Olanda, România (1887). În schimb, Elveţia are un cod unic al obligaţiilor civile şi comerciale (1912), iar în anul 1942 Italia a adoptat un nou Cod Civil care cuprinde o reglementare unitară a dreptului privat, aşa încât dreptul comercial nu se mai sprijină în această ţară pe o reglementare distinctă de valoarea unui cod comercial.

Trebuie amintit că în doctrină se discută dacă dreptul comercial

trebuie să fie un drept autonom sau trebuie să se integreze în dreptul

civil, pentru realizarea unui drept privat unitar. În acest context, dreptul civil îşi păstrează un rol primordial,

cel puţin, sub două aspecte.

Mai întâi, din punct de vedere practic, în ciuda modificărilor

suferite în timp, dreptul civil conservă aptitudinea originară de a

reglementa toate raporturile de drept privat, el rămâne dreptul comun

aplicabil tuturor situaţiilor pentru care nu există dispoziţii speciale.

Pe de altă parte, din punct de vedere teoretic, dreptul civil a „lansat”

cvasitotalitatea noţiunilor şi tehnicilor juridice.

29

Dreptul civil fiind cea mai completă ramură a dreptului privat,

este dreptul comun în materie privată, întrucât el se aplică de fiecare

dată când reguli specifice altor ramuri ale dreptului nu-şi găsesc

aplicarea. Astfel, Codul Comercial care cuprinde normele specifice

raporturilor juridice dintre comercianţi sau care rezultă din acte de

comerţ prevede, în art. 1 alin. 2, că unde legea comercială nu dispune,

se aplică Codul Civil. Situaţia este similară în dreptul muncii, art. 295

alin. 1 care prevede că dispoziţiile acestui cod se întregesc cu

dispoziţiile legislaţiei civile, în măsura în care nu sunt incompatibile

cu specificul raporturilor de muncă. De asemenea, dreptul proprietăţii

intelectuale care reglementează raporturile patrimoniale şi

nepatrimoniale, care derivă din creaţia artistică, literară şi ştiinţifică

se completează, potrivit Legii dreptului de autor nr. 8/1996 cu

normele de drept civil. Se observă o tendinţă de specializare şi

diversificare a ramurilor dreptului . Unele ramuri sau subramuri ale

dreptului cu caracter mixt, întrucât reglementează raporturi juridice

între particulari, cu intervenţia mai mult sau mai puţin importantă a

statului cuprinzând elemente de drept privat şi elemente de drept

public. Între aceste subdiviziuni se menţionează: dreptul economic,

dreptul afacerilor, dreptul asigurărilor, dreptul consumatorului.

Alteori, din ramurile de bază s-au desprins: dreptul parlamentar,

dreptul drepturilor omului etc., iar din dreptul civil s-au desprins

dreptul transporturilor, dreptul mediului etc.

1.2.1.3. Aplicarea generală a Codului civil

Dispoziţiile codului civil se aplică şi raporturilor dintre

profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte

subiecte de drept civil (art.3 Cod civ.).

Noţiunea de profesionist prevăzută la art.3 din Codul civil

include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic,

precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi

economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute

de lege (art.8 din Legea nr. 71/2011).

Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o

întreprindere (art. 3(2) C.civ.).

Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea

sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi

organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de

bunuri sau înprestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop

lucrativ (art. 3, alin. 3. C.civ.).

1.2.1.4. Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale

privind drepturile omului

În materiile regementate de C.civ., dispoziţiile privind

drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în

concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte (art. 4,

alin (1) C.civ).

Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi

codul civil, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia

30

cazului în care codul civil conţine dispoziţii noi favorabile.

1.2.1.5. Aplicarea prioritară a Dreptului comunitar

Instituirea Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene a

dat naştere unui nou tip de drept – dreptul comunitar, care poate fi considerat ca intermediar între dreptul internaţional şi dreptul intern şi aceasta în măsura în care dreptul şi deciziile comunitare sunt chemate să acţioneze asupra drepturilor naţionale ale statelor membre sau să se aplice pe teritoriul lor.

În materiile reglementate de C.civ., normele dreptului

comunitar se aplică în mod prioritar indiferent de calitatea sau

statutul părţilor (art. 5 C.civ.).

1.2.1.6. Dreptul comparat şi unificarea dreptului

Dreptul comparat, spre deosebire de diferitele ramuri ale

dreptului mai sus menţionate, nu face parte din ordonarea juridică pozitivă a unui stat sau altul. El are un caracter esenţial ştiinţific şi constă în studiul dreptului pozitiv din diferite state şi compararea sistemelor de drept ale acestora cu dreptul român.

Dreptul comparat este definit ca fiind ştiinţa de comparare a sistemelor juridice în aspectul său descriptiv al legislaţiilor şi practicilor străine, el este un factor de mai bună înţelegere a relaţiilor internaţionale, ceea ce este foarte important în condiţiile de azi, când schimburile dintre state devin din ce în ce mai interdependente, în special în domeniul economic.

Sistemele juridice sunt încă prea variate şi diferite pentru a permite sinteze extinse cu caracter general.

Unificarea dreptului nu s-a relevat a fi posibilă decât în

domenii restrânse ale dreptului, sub forma unor convenţii

internaţionale.

Secţiunea a 2-a.

Definiţia şi importanţa dreptului civil

1.2.2.1. Definiţia dreptului civil

1.2.2.1.1. Elemente pentru definirea dreptului civil

O privire asupra genezei şi evoluţiei dreptului civil permite

punerea în lumină a trăsăturilor sale, până în zilele noastre.

În sens etimologic, denumirea de „drept civil” derivă din

cuvintele latine „directum” care, în sens figurat desemnează ceea ce

este în conformitate cu legea şi „civile” de la „civitas”, însemnând

comună, localitate, cetate. La romani, noţiunea „drept” era desemnată

prin cuvântul „jus”. Jus civile era dreptul aplicabil cetăţenilor romani

(dreptul quiritar). Iniţial termenul drept civil a desemnat trecerea de la

dreptul sacru „fas” de origine divină, la dreptul cetăţii. Gaius,

jurisconsult roman considera că jus civile aparţinea exclusiv membrilor

cetăţii Roma, spre deosebire de „jus gentium” care era aplicabil tuturor

popoarelor din imperiul roman, fie ei cetăţeni, provinciali sau

peregrini, dar nu ca membri ai unei cetăţi, ca ansamblu de reguli

comune tuturor popoarelor (quo omnes gentes untuntur). Jus civitatis

31

era dreptul propriu fiecărei cetăţi care îşi păstrează în cadrul imperiului

autonomia legislativă, înlocuit în timp cu jus civile, devenit legea

comună a întregului imperiu. Jus civile cuprindea nu numai norme de

drept privat, ci şi norme de drept public.

În Evul Mediu, pe baza sintezei dreptului roman făcută de

Justinian în „Corpus juris civile”, jus civile (dreptul civil) va desemna

dreptul roman, în general, care se distingea de jus canonicum (dreptul

canonic) ce era dreptul bisericii creştine. Din acest ansamblu de

norme ale dreptului roman, Europa Occidentală a receptat numai

normele dreptului privat, dreptul public devenind inaplicabil prin

transformarea organizaţiei publice a statelor, ajungându-se astfel ca

denumirea de drept civil să fie sinonimă cu aceea de drept privat. De

aici derivă şi semnificaţia actuală.

Astăzi legea de bază pentru studiul dreptului civil este Legea

nr. 287/2009, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2011 de

punere în aplicare a noului Cod Civil. Şi la noi, ca şi în alte ţări

termenul de „drept civil” s-a folosit pentru prima dată la începutul

sec. XIX. Mai înainte, normele acestui drept erau incluse în

„pravilele plugăreşti” (cutume feudale) şi în dreptul bisericesc

„Pravilniceasca Condică” (1780), ca şi „Manualul juridic al lui

Andronachi Donici” (1814) se referă la pricini „politiceşti” (civile),

spre deosebire de cele penale („de vinovaţi şi puşcării”). Titlul de

„Condică ţivilă sau politicească” a fost folosită abia în ediţia română

a Codului Calimach (1835) acest termen fiind generalizat şi utilizat

exclusive în legislaţia Principatelor Unite.

1.2.2.1.1. Noţiune şi accepţiuni

Există mai multe definiţii care s-au dat dreptului civil de-a

lungul timpului, o enumerare a acestora având rolul de a evidenţia

faptul că termenul a evoluat în timp, iar definirile au o cuprindere

diferită în funcţie de modul abordării.

La începutul secolului al XX-lea profesorul Dimitrie

Alexandrensco arăta că dreptul civil sau privat este cel care

reglementează raporturile particularilor dintre ei şi care este propriu

unei noţiuni – jus proprium civitatis (în Explicaţiunea teoretică şi

practică a dreptului civil român, tomul I, p. 34).

În doctrină, în decursul timpului, dreptul civil – ca ramură a

sistemului dreptului românesc – a primit mai multe definiţii,

impunându-se aceea potrivit căreia este acea „ramură care

reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între

persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate

juridică”.

Din această definiţie rezultă că elementele (ori trăsăturile)

definitorii ale dreptului civil sunt următoarele:

a) dreptul civil român este o ramură a sistemului de drept

românesc, adică o totalitate de norme juridice;

b) obiectul dreptului civil este format din raporturi patrimoniale

şi raporturi nepatrimoniale (numite şi „personale nepatrimoniale”),

stabilite între persoane fizice şi persoane juridice.

c) subiectele raporturilor de drept civil sunt persoane fizice şi

persoane juridice

d) subiectele raportului de drept civil se află pe poziţie de

32

egalitate juridică (una din părţi nu se subordonează celeilalte).

Noţiunea de drept civil are trei înţelesuri distincte (accepţiuni).

Într-o primă accepţiune, prin drept civil înţelegem totalitatea

regulilor sau normelor juridice care reglementează majoritatea

raporturilor patrimoniale şi nepatrimoniale legate de individualitatea

persoanei; stabilite între persoane fizice şi persoane juridice, egale în

drepturi, condiţia lor juridică în calitate de participanţi la raporturile

juridice civile. În acest sens, dreptul civil este definit în raport cu

obiectul său, cu relaţiile sociale reglementate de norme juridice

generale şi impersonale care guvernează conduita oamenilor, care le

recunoaşte şi le asigură exerciţiul drepturilor lor subiective. Acesta

este dreptul obiectiv care este şi înţelesul cel mai frecvent al noţiunii

de drept. De aceea, ori de câte ori se foloseşte cuvântul „drept” fără

un alt atribut, se înţelege dreptul în înţelesul său obiectiv, din care

decurg drepturile subiective, recunoscute de acesta. Totalitatea

normelor juridice în vigoare (active) la un moment dat, într-un stat

formează dreptul pozitiv; care este dreptul obiectiv privit în dinamica

sa. În acest sens, prin noţiunea de drept civil se desemnează ramura

dreptului civil, adică un ansamblu de norme civile care

reglementează relaţiile sociale private într-un anumit stat. Ca ramură

de drept, dreptul civil face parte din sistemul naţional al dreptului şi

reprezintă principala ramură a dreptului privat. În acest înţeles, cu

valoare de echivalenţă, doctrina distinge, pe plan intern, dreptul civil

de dreptul comercial, dreptul constituţional sau dreptul penal, iar pe

plan internaţional, deosebeşte dreptul civil roman de dreptul civil

francez sau dreptul italian etc.

Al doilea înţeles al sintagmei drept civil este cel de element al

conţinutului raportului juridic civil, mai precis dreptul subiectiv civil

(corelativ obligaţiei civile), adică o posibilitate recunoscută de legea

civilă subiectului activ – titularul dreptului subiectiv civil – în

virtutea căreia acesta poate avea o anumită conduită, poate cere o

conduită corespunzătoare dreptului său de la subiectul pasiv, iar în

caz de nevoie, poate face apel la forţa coercitivă a statului pentru

protecţia dreptului său. Dreptul astfel definit este un act al persoanei,

o manifestare a activităţii individuale, subiective a acesteia, ca de

exemplu, dobândirea unui drept de proprietate sau încheierea unui

contract. Cu acest înţeles, dreptul este definit prin subiectul său şi

denumit drept subiectiv, pentru că aparţine unui anumit subiect de

drept, spre deosebire de dreptul obiectiv care este unic pentru toţi

indivizii din aceeaşi comunitate. Dreptul subiectiv sau puterea de

comandament al unor subiecte de drept presupune ascultare din

partea altora. Dar pentru ca o persoană să poată face uz de drepturile

pe care le pretinde, ele trebuie să fie prevăzute şi recunoscute de lege.

Drepturile nu sunt însă recunoscute şi ocrotite decât în măsura în care

exercitarea lor este conformă cu regulile juridice în vigoare, cu

dreptul obiectiv.

În a treia accepţiune, dreptul civil desemnează acea ramură a

ştiinţei juridice care are ca obiect de cercetare dreptul civil, ca ramură

de drept. Ştiinţa dreptului civil, la rândul ei, constituie obiectul

disciplinei de învăţământ, desemnată cu această expresie: drept civil.

Altfel spus, ştiinţa juridică cuprinde studiul regulilor de drept şi

interpretarea lor, clasificarea sistematică a regulilor şi analiza

conceptelor juridice. Ea este opera doctrinei, adică a tuturor acelor

33

teoreticieni şi practicieni care se asociază la această sarcină.

Problema care s-a pus adesea a fost dacă dreptul este o ştiinţă, o artă

sau o tehnică. O definiţie celebră venită din dreptul roman face din

drept mai curând o artă “jus est ars boni et aequi” (dreptul este arta

binelui şi echităţii); în concepţia juridică romană, dincolo de aspectul

său pozitiv, dreptul are ca fundament binele, pentru că numai acesta

se putea impune individului. Dreptul era considerat ca un produs al

conştiinţei morale şi al raţiunii individuale, de unde şi sensul moral al

dreptului.

Dreptul nu este numai o ştiinţă juridică, dar, în egală măsură

şi tehnică şi artă. În doctrină s-a considerat că „ştiinţa” este o

disciplină care constă în numai a observa şi constata faptele. Ştiinţei

astfel înţeleasă i se opune „arta” care este o creaţie de spirit,

desprinsă cel puţin parţial din cercetarea ştiinţifică. Ştiinţa relevă

„datul”, adică ceea ce este (se vorbeşte încă de izvoarele reale ale

dreptului). Arta creează „constituitul”, adică ceea ce opera umană

traduce aspiraţia la un ideal (sau sursele formale ale dreptului). Pe un

plan mai general, când se opune ştiinţa tehnicii se pretinde a se

diferenţia teoria de practică trasând o linie profundă între teoreticienii

dreptului şi practicienii dreptului. Tehnica juridică este priceperea,

competenţa profesională a celor care elaborează dreptul, în tehnică se

pot distinge două funcţiuni distincte de o inegală dificultate: tehnica

de a face legi sau tehnica legislativă şi tehnica aplicării dreptului, cu

alte cuvinte, practica judiciară şi administraţia.

Revenind la definiţiile diferite date dreptului civil, în timp

reţinem că dreptul civil este ansamblul de norme juridice care

reglementează raporturile patrimoniale şi raporturile personal-

nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice şi persoanele juridice

aflate în poziţie de egalitate juridică.

Definiţia are în vedere, în primul rând, conţinutul dreptului

civil, alcătuit dintr-un ansamblu de norme juridice care sunt cuprinse

în izvoarele dreptului civil reprezentate de Codul Civil, dar şi de alte

acte normative. Normele juridice civile sunt ordonate în instituţiile de

drept civil, adică acele categorii de norme de drept civil care

reglementează subdiviziuni ale dreptului civil, cum ar fi: raportul de

drept civil, actul juridic civil, prescripţia extinctivă, subiectele

dreptului civil, drepturile reale, obligaţiile civile, contractele civile

speciale, succesiunea, dreptul de proprietate intelectuală. Din

definiţie rezultă, în al doilea rând, că dreptul civil cuprinde

raporturile juridice patrimoniale şi raporturi juridice personal

nepatrimoniale, stabilite între diferitele subiecte de drept.

a) Raporturile juridice patrimoniale sunt acele raporturi al

căror conţinut poate fi evaluat în bani, adică pecuniar (ex. raportul ce

are în conţinutul său dreptul de proprietate ori raportul născut din

contractul de vânzare-cumpărare sau dintr-un fapt ilicit ce cauzează

un prejudiciu). Raporturile juridice patrimoniale pot fi grupate în

două categorii:

- raporturile juridice reale care sunt raporturile juridice ce au în

conţinutul lor drepturi reale (drept de proprietate,

dezmembrămintele dreptului de proprietate ş.a.);

- raporturile juridice obligaţionale care sunt acele raporturi ce au

în conţinutul lor drepturi de creanţă, indiferent dacă izvorăsc

dintr-un act juridic sau dintr-un fapt juridic civil.

34

b) Unele raporturi juridice nepatrimoniale, numite şi raporturi

personal nepatrimoniale, al căror conţinut nu poate fi evaluat în bani

şi anume cele privind drepturile nepatrimoniale legate de

personalitatea umană, cum sunt: dreptul la onoare, dreptul la

reputaţie, dreptul la nume, dreptul de autor al unei opere literare,

artistice sau ştiinţifice, dreptul la sediu pentru persoana juridică.

Raporturile nepatrimoniale, la rândul lor sunt formate din

următoarele trei subdiviziuni:

- raporturile care privesc existenţa şi integritatea subiectelor

de drept civil, adică acelea care au în conţinutul lor drepturi personale

nepatrimoniale precum: dreptul la viaţă, sănătate, reputaţie;

- raporturile de identificare, adică acele raporturi ce au în

conţinutul lor drepturile cu ajutorul cărora se individualizează

subiectele de drept civil, cum sunt drepturile la nume, domiciliu,

denumire, reşedinţă;

- raporturile generate de creaţia intelectuală, alcătuite din

acele raporturi ce au în conţinutul lor drepturile personale

nepatrimoniale ce au ca izvor opera ştiinţifică, literară, artistică sau

invenţia (ex. Dreptul la paternitatea operei).

Dreptul civil nu reglementează însă toate raporturile juridice

patrimoniale şi nepatrimoniale care au loc în societate. Există şi alte

ramuri de drept care reglementează astfel de raporturi.

Definiţia dreptului civil se referă în al treilea rând la

subiectele raporturilor de drept civil, acestea fiind persoanele fizice şi

persoanele juridice.

Subiectele raportului juridic civil trebuie să fie într-o poziţie

de egalitate juridică , ceea ce înseamnă că în raportul juridic civil

părţile nu se subordonează una alteia. Egalitatea este numai de ordin

juridic, nu neapărat şi economic.

După felul subiectelor lor raporturile juridice civile pot fi

grupate în:

- raporturi numai între persoane fizice;

- raporturi numai între persoane juridice;

- raporturi mixte – între persoane fizice şi persoane juridice.

De reţinut că pentru dreptul civil este subiect nu numai omul

privit individual-desemnat prin sintagma „persoană fizică” – ci şi

colectivul de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, are

calitatea de subiect colectiv de drept civil – desemnat prin sintagma

„persoană juridică”.

1.2.2.1.1. Obiectul dreptului civil

Noţiune

Prin obiect de reglementare al unei ramuri de drept se

înţelege o anumită categorie de relaţii sociale, cu trăsături specifice

ce le sunt proprii şi prin care se detaşează net de alte categorii de

relaţii juridice. Dreptul civil are ca obiect reglementarea raporturilor

(de drept privat) patrimoniale şi raporturilor nepatrimoniale stabilite

între subiecte egale în drepturi, precum şi condiţia juridică a

persoanelor fizice şi a persoanelor juridice care participă la

raporturile juridice civile, ca subiecte de drept civil.

Dreptul civil este principala ramură a dreptului privat.

Este principală întrucât ea cuprinde principiile generale şi sunt

35

reglementate cele mai importante materii ale dreptului privat în

măsura în care nu sunt reglementate de alte ramuri ale dreptului

privat, cum sunt: dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul

procesual civil. Dreptul civil, cuprinde cea mai completă

reglementare a raporturilor juridice de drept privat şi are rolul de a

completa sau suplini reglementările insuficiente din celelalte ramuri

ale dreptului.

Dreptul civil apare astfel ca fiind dreptul privat comun pentru

toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

Sfera raporturilor juridice reglementate de dreptul civil

Dreptul civil reglementează două mari categorii de raporturi

juridice: raporturile patrimoniale şi raporturile nepatrimoniale

(extrapatrimoniale).

a) Raporturile juridice civile patrimoniale al căror conţinut

este evaluabil în bani cuprinde două categorii de raporturi civile:

- raporturile juridice reale, adică acele raporturi care

au în conţinutul lor drepturi reale, în care se include dreptul de

proprietate şi alte drepturi reale principale: dezmembrămintele

dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie),

precum şi drepturi reale accesorii: gaj, ipotecă, privilegiile şi dreptul

de retenţie.

Dreptul real este dreptul subiectiv patrimonial şi absolut, în

temeiul căruia titularul său poate să-şi exercite atribuţiile asupra unui

lucru determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară

intervenţia unei alte persoane. Este un raport între oameni cu privire

la un lucru, iar nu un raport între om şi lucru. Raportul juridic real se

stabileşte cu privire la un lucru determinat, între o persoană ca

subiect activ şi toate celelalte persoane ca subiecte pasive

nedeterminate, ţinute de obligaţia de a nu face nimic de natură să

stânjenească exercitarea lui de către subiectul activ.

Dreptul real accesoriu este dreptul real afectat garantării unui

drept de creanţă şi a cărui existenţă depinde în mod direct de

existenţa dreptului garantat. Prezintă acest caracter: dreptul de gaj,

dreptul de ipotecă şi privilegiile.

- raporturile juridice obligaţionale care au în conţinutul lor

drepturi de creanţă rezultate din constituirea sau transmiterea

de drepturi reale, executarea de lucrări sau puterea de servicii

ce izvorăsc, după caz, din acte juridice (contracte sau acte

juridice unilaterale), din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii,

ca şi din alte izvoare prevăzute de lege.

Prin raport obligaţional se înţelege un raport juridic între două

persoane, dintre care una debitor, ce este ţinută în favoarea celeilalte

numită creditor să dea, să facă ceva ori să se abţină de la o anumită

acţiune. Creditorul va putea cere debitorului o anumită prestaţie care

poate fi o acţiune pozitivă (dare, facere), sau o abstenţiune (de a nu

face). Sub aspect juridic, a da înseamnă a transmite sau a constitui un

drept real asupra unui bun, de exemplu, dreptul de proprietate asupra

unui autoturism, a face înseamnă a presta un anumit serviciu, de pildă

în baza contractului de mandat, iar a nu face înseamnă a se abţine de

la îndeplinirea unui act, pe care în lipsa acestei obligaţii ar fi

îndreptăţit să-l facă, ca de exemplu, obligaţia celui care încheie un

contract de concesiune exclusivă şi se obligă să nu mai concedeze

36

acelaşi drept, licenţă etc. unei alte persoane.

b) Raporturile juridice nepatrimoniale cuprind trei categorii

de raporturi juridice:

- raporturile care privesc existenţa şi integritatea fizică şi

morală a subiectelor de drept civil, adică acelea care au în conţinutul

lor drepturi personal nepatrimoniale, cum ar fi: dreptul la viaţă,

dreptul la sănătate, dreptul la secretul vieţii particulare;

- raporturile care se referă la elementele de identificare ale

persoanei, adică acelea care au în conţinutul lor drepturi personale

nepatrimoniale cu ajutorul cărora se individualizează subiectele de

drept: dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la pseudonim,

dreptul la sediu sau la domiciliu al persoanei juridice etc.

- raporturile juridice care se referă la creaţia intelectuală,

adică acele raporturi care au în conţinutul lor drepturi personale

nepatrimoniale ce derivă dintr-o operă literară, artistică sau ştiinţifică,

cum ar fi: dreptul de autor, dreptul de inventator, dreptul asupra

programelor de calculator, dreptul asupra operelor audiovizuale,

denumite şi drepturi intelectuale.

Dreptul civil reglementează astfel capacitatea unei persoane

fizice de a avea drepturi şi obligaţii şi de a-şi exercita drepturile şi

obligaţiile civile. Normele juridice mai reglementează modurile

juridice în care pot fi înfiinţate persoanele juridice, capacitatea lor de

folosinţă şi capacitatea de a-şi exercita drepturile şi a-şi asuma

obligaţii, prin organele lor de conducere, precum şi modurile de

încetare a existenţei persoanelor juridice. Dreptul civil determină care

sunt persoanele care pot fi titulare de drepturi subiective civile.

1.2.2.1.1. Rolul şi funcţiile dreptului civil

Rolul dreptului civil

Acest aspect al rolului dreptului civil are în vedere dreptul

civil ca ramură de drept.

Dreptul civil este chemat ca, prin normele sale, să contribuie

la ocrotirea valorilor omului, atât patrimoniale cât şi nepatrimoniale.

Dreptul civil a fost definit în literatura de specialitate ca fiind

acea ramură de drept care cuprinde totalitatea normelor juridice ce

reglementează raporturile patrimoniale şi unele raporturi personal

nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice

aflate pe poziţii de egalitate juridică.

Dreptul civil are un rol deosebit de important în sistemul

dreptului românesc. El constituie poate cea mai importantă ramură a

dreptului, întrucât “dreptul civil cuprinde în reţeaua densă a normelor

sale întreaga viaţă omenească”. Rolul său rezultă, în primul rând, din

importanţa raporturilor juridice patrimoniale şi personal

nepatrimoniale pe care le reglementează.

Dreptul civil se evidenţiază, în al doilea rând, prin poziţia,

locul sau funcţia sa de a fi dreptul comun faţă de alte ramuri de drept

înrudite. Aceasta înseamnă că atunci când o altă ramură de drept nu

cuprinde norme proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui

raport juridic se va recurge la (va împrumuta) norma corespunzătoare

din dreptul civil. Spre exemplu, art. 30 din Codul familiei prevede că

bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt de la data dobândirii lor

bunuri comune ale soţilor, dar, întrucât Codul familiei nu

37

reglementează instituţia juridică a bunurilor pentru a se cunoaşte

noţiunea şi sfera acestei instituţii, se va recurge la normele dreptului

civil. Unele ramuri de drept dispun, în mod expres, împrumutul unor

norme juridice din dreptul civil. De exemplu, Codul muncii în art.

295 alin. 2 prevede că “dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu

celelalte dispoziţii ale legislaţiei muncii şi, în măsura în care sunt

compatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispoziţiile

legislaţiei civile”. Tot astfel, Codul comercial, în art. 1 prevede că “în

comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune, se aplică Codul

civil.”. În alte ramuri de drept împrumutul normelor juridice civile se

face în mod tacit, cu toate că nu există un text de lege care să facă

trimitere expresă la aceasta.

Rolul dreptului civil se evidenţiază în al treilea rând, prin

contribuţia sa la ocrotirea valorilor economice, sociale, şi juridice, la

ocrotirea drepturilor subiective patrimoniale şi personal

nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi ale persoanelor juridice,

concurând astfel la întărirea ordinii de drept.

Dreptul civil, în al patrulea rând, este chemat alături de

celelalte ramuri ale dreptului privat să joace un rol tot mai important

la dezvoltarea normală a economiei de piaţă, bazată pe libera

iniţiativă, pe autonomia voinţei şi libertatea contractuală, pe libertatea

comerţului şi concurenţa loială şi să contribuie la realizarea reformei

economice în ţara noastră. Dreptul civil constituie o garanţie în

formarea unei conştiinţe juridice corecte, a respectării şi întăririi

moralei, a normelor dreptului civil, atât de necesare pentru

participarea cu succes la circuitul civil. De asemenea, el asigură

efectele juridice favorabile pentru buna credinţă şi sancţionează

abuzul de drept.

Dreptul civil, ca ştiinţă a dreptului, prin realizările şi soluţiile

sale ajută la aplicarea corectă a legii şi la continua perfecţionare a

legislaţiei civile.

Funcţiile dreptului civil

Dreptul civil, ca parte integrantă a dreptului privat are în

primul rând o funcţie socială de reglementare a relaţiilor sociale şi de

realizare a armoniei sociale, orientând în acest sens comportamentul

membrilor comunităţii sociale. Normele juridice civile delimitează

activitatea noastră exterioară, prin care venim în contact cu celelalte

subiecte de drept, stabilind sancţiuni pentru cei care le-ar încălca.

Dreptul civil are şi o funcţie tehnică, întrucât în evoluţia sa, a

stabilit instituţii juridice precise, complete, adaptate la nevoile

omului, constituindu-şi o tehnică de bază şi de drept comun, utilizată

şi în alte domenii ale dreptului.

Dreptul civil are şi o funcţie de apărare, de ocrotire a valorilor

omului, atât patrimoniale, cât şi nepatrimoniale, prin sancţionarea

abuzului de drept (comis în exercitarea unui drept subiectiv civil) ori

prin recunoaşterea unor efecte juridice pozitive, favorabile pentru

buna credinţă.

Conceptul de ordine juridică în general

Dispoziţia unius rei, post aliam, suo quemque loco calacatur

(ordinea este arătarea lucrurilor unul după altul, în aşa fel încât

fiecare să fie potrivit la locul lui sau, mai simplu, sum quique tribuere

(să dai fiecăruia ce este al lui). De aici rezultă că trebuie luate în

38

considerare: dreptul şi regula de drept, drepturile subiective şi dreptul

obiectiv.

Ordinea juridică naţională se înfăţişează astfel, ca fiind

ordinea juridică ţărmurită de fundaţiile unui stat, ca expresie

organizată a vieţii unei naţiuni, de unde maxima, hominum causa,

omnes fructus, natura comparabit (Natura a făcut toate bunurile din

cauza oamenilor).

1.2.2.1.1. Dreptul civil ca drept comun

„Codul civil este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care

constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă

litera sau spiritul dispoziţiilor sale” art. 2 (2).

Noţiunea de drept privat nu coincide cu ideea de interes pur

privat, întrucât interesul public este prezent în orice reglementare

juridică, şi nici cu ideea de drept individual deoarece particularii nu

au numai relaţii individuale, grupurile private pe care le constituie

având relaţii de ordin colectiv. Împărţirea în drept public şi drept

privat se găseşte însă, numai în marele sistem romano-germanic în

care se include şi sistemul nostru de drept. În sistemul de drept

common law, ce se aplică în Marea Britanie, S.U.A., Canada,

Australia sau în sistemul de drept musulman nu este cunoscută

această diviziune. Aşa cum menţionam distincţia între dreptul public

şi dreptul privat nu este suficient de netă şi tranşantă pentru a elimina

dificultăţile de clasificare a raporturilor juridice într-una din cele

două diviziuni fundamentale. Într-adevăr, datorită complexităţii

raporturilor între particulari, intervine de cele mai multe ori şi o

componentă de drept public, ţinând seama de interesul statului de a

menţine sub control aceste raporturi fie şi pentru a menţine ordinea

publică. Alteori, în raporturile juridice stabilite între stat şi particulari

intervin şi raporturi specifice dreptului privat în care statul se află pe

poziţie de egalitate juridică cu particularii.

În mod deosebit trebuie să reţinem că dreptul civil este

dreptul comun în raporturile juridice dintre subiectele de drept privat,

în sensul că noţiunile fundamentale ale dreptului civil îşi găsesc

aplicarea şi în celelalte ramuri de drept privat în măsura în care nu

sunt supuse unor reglementări speciale.

În prezent este subliniată constant funcţia dreptului civil de a

fi “drept comun” situaţie care trebuie considerată ca un element

necesar pentru eficienţa sistemului juridic, după cum vom vedea.

În doctrină se arată că poziţia de drept comun se exprimă în

ideea că atunci când o altă ramură de drept nu conţine norme proprii

care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic, se

apelează la norme corespunzătoare din dreptul civil, pe scurt, alte

ramuri de drept “împrumută” norme de la dreptul civil.

În acest sens, jurisprudenţa a statuat, exempli gratia, că, de

vreme ce recunoaşterea de paternitate poate fi făcută potrivit art. 57

alin (2) din Codul familiei şi prin testament, faţă de exprimarea

generică întrebuinţată de dreptul familiei, trebuie admis că

recunoaşterea filiaţiei se poate face folosind oricare dintre cele trei

forme de testament reglementate de Codul civil, respectiv, autentic,

olograf sau mistic. De asemenea, s-a considerat că normele dreptului

civil reprezintă dreptul comun, aplicabil, în măsura compatibilităţii şi

39

în lipsa unor norme speciale exprese, şi în materie fiscală,

substanţială ori procedurală. Astfel, pentru sumele de restituit

contribuabilului de la bugetul de stat din impozitul pe venit, acesta

are dreptul la dobânzi, dar nu la dobânda legală specială în materie

fiscală, prevăzută de dispoziţiile codului de procedură fiscală, ci la

dobânda legală de drept comun în materie civilă, potrivit art. 1088 C.

Civil şi Ordonanţei de Guvern nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii

legale pentru obligaţii băneşti.

Dreptul civil “împrumută” nu doar normele sale juridice

cuprinse în Codul civil ori în alte legi, dar şi, mai ales, principiile

sale, prevăzute ori nu expres în legea civilă, pe scurt, oferă soluţiile

sale întotdeauna când o altă ramură de drept resimte nevoia unui

“împrumut”.

Uneori legiuitorul a prevăzut expres statutul de drept comun al

dreptului civil faţă de alte ramuri: Codul comercial sau Codul muncii

trimit expres la Codul civil. Alteori, jurisprudenţa ori doctrina au

statuat că normele ori principiile dreptului civil se aplică unor

raporturi juridice aparţinând altor ramuri. Spre exemplu, procedura

civilă este considerată o procedură de “drept comun” [în acest sens ,

art. 2 alin. (3) C. proc. fisc. Prevede: “ unde prezentul cod nu dispune

se aplică prevederile Codului de procedură civilă”]; de asemenea,

dreptul comercial constituie “dreptul comun” faţă de dreptul

comerţului internaţional etc.

Ceea ce particularizează dreptul civil aici este că el ocupă un

loc central, o poziţie principală în sistemul juridic. Dreptul civil tinde

să fie “dreptul comun” faţă de toate ramurile de drept, indiferent că

aparţin dreptului privat ori dreptului public, iar soluţiile sale, prin

particularităţile lor, alcătuiesc un adevărat “centru” al sistemului

juridic. Nu trebuie să se înţeleagă însă că dreptul civil ar fi suficient

pentru existenţa şi funcţionarea sistemului juridic şi că apariţia altor

ramuri de drept(desprinse din dreptul civil ori din alte ramuri) este

inutilă. În acest context se consideră că în anumite materii dreptul

civil primeşte la rândul său, soluţiile altor ramuri de drept; spre

exemplu, cu privire la forţa obligatorie a ofertei de a contracta ori cu

privire la momentul încheierii contractului prin corespondenţă (între

absenţi) se aplică dispoziţiile Codului comercial.

Într-o altă opinie se consideră că fundamentarea unor soluţii

juridice din materia dreptului civil cu ajutorul unor dispoziţii ale

Codului comercial este greşită, fiind aplicabile dispoziţii din Codul

civil sau principii generale de drept ori ale dreptului Civil. În cele din

urmă, ideea unui “drept comun” este impusă de coerenţa sistemului

juridic, de sistematizarea, coordonarea şi supleţea legislaţiei, de

eficienţa “intervenţiei” dreptului, aşa încât acest statut este câştigat

(pe rând, în diferite materii) de mai multe ramuri de drept.

Raporturi juridice patrimoniale reglementate de dreptul civil

Aşa cum s-a arătat mai sus, nu toate raporturile juridice

patrimoniale sunt reglementate de dreptul civil, ci numai o parte din

acestea. Există raporturi patrimoniale care sunt reglementate de alte

ramuri ale dreptului. Astfel, raporturile juridice ce rezultă din

obligaţia persoanelor de a plăti impozite, taxe şi contribuţii financiare

către stat sunt reglementate de dreptul financiar; raporturile ce rezultă

din contractul de muncă sunt reglementate de dreptul muncii;

40

raporturile dintre comercianţi sunt reglementate de dreptul comercial;

alte raporturi juridice sunt reglementate de dreptul procesual civil,

dreptul familiei etc. Majoritatea raporturilor patrimoniale sunt

reglementate însă de dreptul civil, iar normele şi principiile acestei

ramuri de drept constituie dreptul comun şi se aplică ori de câte ori

într-o altă ramură nu există reglementări speciale derogatorii.

De asemenea, nu toate raporturile juridic nepatrimoniale sunt

reglementate de dreptul civil. Astfel raporturile juridice dintre soţi

sau raporturile juridice dintre părinţi şi copii sunt reglementate de

dreptul familiei; raporturile juridice dintre membrii unei cooperative

sunt reglementate de dreptul cooperatist, după cum raporturile

juridice nepatrimoniale dintre comercianţi sunt reglementate de

dreptul comercial.

Secţiunea a 3-a.

Principiile fundamentale ale dreptului civil

1.2.3.1. Noţiunea de principiu fundamental

Principiile fundamentale ale dreptului „...se constituie în

spiritul ideii de justiţie şi exprimă elementele de conţinut cele mai

importante ale dreptului”.

Principiile aplicabile dreptului civil nu pot fi privite în afara

principiilor sistemului de drept, aşa încât se poate distinge între:

a) principii fundamentale ale dreptului român care

acţionează şi în domeniul dreptului civil;

b) principii fundamentale ale dreptului civil român, cu

aplicabilitate în întreg dreptul civil;

principii specifice unei sau unor instituţii de drept civil, cu

vocaţie circumscrisă la instituţia respectivă, cum ar fi: principiul

forţei obligatorii a contractelor (pacta sunt servanda), principiul

relativităţii efectelor actului juridic (res inter alio acta, aliis neque

nocere, neque prodesse potest), principiul retroactivităţii efectelor

nulităţii actului juridic, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă

a persoanei juridice.

Intră în categoria principiilor fundamentale ale dreptului:

principiul democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, principiul

legalităţii, principiul separaţiei puterilor în stat. Pentru că dreptul civil

este un subsistem al sistemului de drept naţional român, principiile

fundamentale ale sistemului sunt în acelaşi timp şi principii

fundamentale ale dreptului civil.

Termenul “principiu” este folosit în limbajul juridic pentru a

evidenţia că o regulă de drept este mai importantă decât alta.

Noţiunea de principiu se foloseşte în mai multe sensuri. În

mod curent, excepţia se opune principiului (se spune, de asemenea,

regulă şi excepţie). Principiul statuează pentru generalitatea cazului;

excepţia face ca principiul să nu se aplice unei categorii de cazuri.

Astfel, în interpretare se spune că excepţiile sunt de strictă

interpretare, iar principiile ar putea fi extinse şi la alte cazuri.

Sunt considerate principii fundamentale ale dreptului civil:

principiul proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii civile,

principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele colective,

principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile.

41

Principiile fundamentale ale dreptului civil reprezintă acele reguli de

generală valabilitate şi aplicare care stau la baza acestuia.

1.2.3.2. Sistemul principiilor fundamentale ale dreptului

civil

În doctrină, noţiunea de sistem al principiilor fundamentale

ale dreptului civil a fost analizată în strânsă legătură cu definiţia dată

scopului dreptului civil.

Dinamica legislativă a societăţii româneşti după anul 1989 a

produs schimbări şi în aria fenomenului juridic civil, având în vedere

dispoziţiile unor convenţii şi tratate internaţionale (Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a

Naţiunilor Unite la 10.12.1948; Pactul Internaţional cu privire la

drepturile civile şi politice din 19.12.1966; Convenţia pentru apărarea

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale intrată în vigoare în

dreptul intern prin Legea de ratificare nr. 30/1994 şi prin art. 11 din

noua Constituţie a României aprobată prin Referendumul naţional din

18-19 oct. 2003). Aceste modificări şi completări urmăresc să

readucă în prim plan apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale cetăţenilor, interesele individului.

În planul principiilor fundamentale ale dreptului civil, am

subliniat mai sus că unele principii au aplicabilitate generală, în

întreg dreptul civil, iar altele au vocaţie circumscrisă unor instituţii de

drept civil. În cele ce urmează, vom examina, pe rând, principiile

fundamentale ale dreptului civil.

1.2.3.3.1. Principiul proprietăţii

Dreptul de proprietate reprezintă raportul de însuşire de către

persoane a bunurilor materiale care constituie o condiţie

fundamentală a existenţei oricărei societăţi.

Dreptul de proprietate a fost considerat în toate timpurile ca

principalul drept real al omului. Proprietatea este publică sau privată.

Principiul proprietăţii este consacrat în Constituţie şi dezvoltat

de normele dreptului civil şi ocupă o poziţie privilegiată în sistemul

nostru juridic. Există o importantă dimensiune constituţională şi

europeană a dreptului de proprietate, fiind un drept garantat de

Constituţie(art. 44 şi art. 136) dar şi în art. 1 al Primului Protocol

adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, considerându-

se, cu valoare de principiu, că orice măsură care reprezintă o

ingerinţă în exerciţiul acestui drept trebuie să asigure un just echilibru

între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativul

salvgardării drepturilor fundamentale ale individului.

Dreptul de proprietate poate avea ca titular persoana fizică, în

cazul proprietăţii particulare private, fie o persoană juridică în cazul

proprietăţii de stat, a proprietăţii regiilor autonome şi a societăţilor

comerciale, a proprietăţii asociaţiilor fără scop lucrativ, a fundaţiilor,

a proprietăţii cultelor religioase şi a altor persoane juridice.

Proprietatea persoanelor juridice poate fi publică, când aparţine

statului şi unităţilor sale administrativ-teritoriale (art. 136 alin. (2) din

Constituţie) şi privată în celelalte cazuri (art. 44 alin. (2) din

Constituţie). Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian,

42

apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele,

marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale

platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea

organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Bunurile

proprietate publică sunt inalienabile, în condiţiile legii organice, ele

putând fi date în administrare regiilor autonome sau instituţiilor

publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

Potrivit art. 136 alin. (5) din Constituţie, proprietatea privată

este, în condiţiile legii organice, inviolabilă, iar în art. 44 alin. (3) din

aceeaşi lege fundamentală prevede că “nimeni nu poate fi expropriat

decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită, potrivit legii, cu

dreaptă şi prealabilă despăgubire”. În reglementarea art. 555 C. civil,

„Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi

dispune de un bun, în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele

stabilite de lege.” Aceste limite se găsesc în interesul general, potrivit

art. 556 din acelaşi Cod: “Dreptul de proprietate poate fi exercitat în

limitele materiale ale obiectului său. Acestea sunt limitele corporale

ale bunului care formează obiectul dreptului de proprietate, cu

îngrădirile stabilite prin lege”. În prezent, cetăţenii străini şi apatrizi

pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor prin

două moduri: fie prin moştenire legală, fie în condiţiile legii organice,

pe bază de reciprocitate, ca urmare a aderării României la Uniunea

Europeană sau din alte tratate internaţionale (art. 44 alin. (2) teza II

Constituţie).

Potrivit art. 556 (2) C.civ. „Prin lege poate fi limitată

exercitarea atributelor dreptului de proprietate.” (3) „Exercitarea

dreptului de proprietate poate fi limitată şi prin voinţa proprietarului,

cu excepţiile prevăzute de lege.”

Conţinutul dreptului de proprietate este dat de prerogativele

lui: posesia, folosinţa şi dispoziţia, întâlnite în literatura juridică de

specialitate, sub denumirile din dreptul roman: usus sau jus

possidendi (posesia); fructus sau jus fruendi (folosinţa) şi absus sau

jus abutendi (dispoziţia) sau altfel spus, dreptul proprietarului de a se

servi de un lucru, de a-i culege fructele ori veniturile şi dreptul de a-l

înstrăina sau distruge.

În afara Constituţiei şi a Codului civil, există numeroase

reglementări privind materia dreptului la proprietate, atât de drept

privat(civil, comercial etc.), cât şi de drept public(penal, fiscal,

administrativ etc. ). Principalele acte normative speciale care cuprind

norme de drept civil privitoare la regimul juridic al proprietăţii sunt

următoarele: Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor

economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale; Legea

fondului financiar nr. 18/1991; Legea nr. 71/1996 a cadastrului şi

publicităţii imobiliare; Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi

funcţionarea cooperaţiei; Legea locuinţei nr. 114/1996; Legea nr.

213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia;

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Proprietatea privată

Art. 553 (1) prevede că „Sunt obiect al proprietăţii private

toate bunurile de uz sau de interes privat aparţinând persoanelor

fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public,

43

inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al

unităţilor administrati-teritoriale.”

(2) Moştenirile vacante se constată prin certificat de vacanţă

succesorală şi intră în domeniul privat al comunei, oraşului sau

municipiului, după caz, fără înscriere în cartea funciară. Imobilele cu

privire la care s-a renunţat la dreptul de proprietate conform art. 562

alin (2) se dobândesc fără înscriere în cartea funciară, de comună,

oraş sau municipiu, după caz, şi intră în domeniul privat al acestora

prin hotărârea consiliului local.

(3) Moştenirile vacante şi imobilele menţionate la alin. (2)

aflate în străinătate se cuvin statului român.

(4) Bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular,

sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele

pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi

dobândite prin orice mod prevăzut de lege.

Proprietatea publică

Art. 858 C.civ. defineşte proprietatea publică ca fiind dreptul

de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-

teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia

legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin

unul dintre modurile prevăzute de lege.

Potrivit art. 859 C.civ. (1) „Constituie obiect exclusiv al

proprietăţii publice bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiului

aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional,

plajele, marea teritorială, resursele naturale, ale zonei economice şi

ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege

organică.

(2) Celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor

administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau

din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost la rândul lor,

dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.”

1.2.3.3.2. Principiul egalităţii în faţa legii civile

Egalitatea în faţa legii civile presupune stabilirea şi organizarea

raporturilor juridice patrimoniale şi personale nepatrimoniale astfel

încât subiectele acestora să se afle pe acelaşi plan, să se bucure în faţa

legii de aceleaşi drepturi şi obligaţii şi să se dispună de aceleaşi

posibilităţi pentru valorificarea lor.

Principiul egalităţii în faţa legii civile este o aplicaţie a

principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 4 alin. (2) şi art.

16 din Constituţie. Art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor

omului dispune că exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor pe care

ea le recunoaşte trebuie asigurată fără nici o deosebire bazată pe sex,

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine

naţională sau socială, apartenenţă la o minoritatea naţională, avere,

naştere sau orice altă situaţie. Reglementat astfel, principiul

nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a

principiului egalităţii tuturor în faţa legii.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului proclamă în art. 7

că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la

protecţia egală în faţa legii.

44

Pentru persoana juridică, principiul trebuie înţeles în sensul că

persoanele juridice aparţinătoare unei anumite categorii sunt supuse

în mod egal dispoziţiilor din legile civile consacrate reglementării

acelei categorii de persoane. Pe de altă parte, acest principiu îşi

conjugă acţiunea cu cerinţele impuse de scopul persoanei juridice,

care nu este acelaşi la toate categoriile de asemenea subiecte de drept.

Art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană a drepturilor

omului îşi întinde protecţia asupra “oricărei persoane”. Rezultă de

aici că atât persoanele fizice cât şi cele juridice pot invoca acest

articol. Pe de altă parte, toate persoanele juridice intră în câmpul de

aplicare al art. 6, inclusiv persoanele juridice de drept public.

Persoanele străine şi apatrizii care se găsesc sub jurisdicţia

statului în cauză beneficiază la rândul lor de garanţiile art. 6.

Ca regulă generală, art. 6 este aplicabil în faţa oricărei

instanţe care se pronunţă cu privire la o contestaţie ce poartă asupra

drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil ale unei persoane.

Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la

o instanţă.

Deşi Curtea a refuzat să dea o definiţie generală noţiunii de

„drepturi şi obligaţii cu caracter civil” din jurisprudenţa relativă la

această problemă, rezultă că vor avea caracter civil acele drepturi

care sunt drepturi subiective în ordinea juridică a statelor contractante

şi care aparţin domeniului libertăţilor individuale, în desfăşurarea

activităţilor profesionale sau în orice altă activitate autorizată de lege.

1.2.3.3.3. Principiul îmbinării intereselor individuale cu

interesele generale

Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în

scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale în

acord cu interesul general, potrivit legii şi regulilor de convieţuire şi

pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social.

Persoana juridică are un patrimoniu propriu afectat realizării

unui scop “în acord cu interesul obştesc”.

Acest principiu răspunde nevoii armonizării intereselor

particulare cu cele generale şi acţionează în toate raporturile civile.

Nerespectarea acestui principiu constituie abuz de drept sancţionat de

legislaţia în vigoare. Determinarea exactă a hotarului dintre atributele

cuprinse în dreptul subiectiv al unei persoane şi punctul unde începe

dreptul subiectiv al alteia generează dificultăţi şi variate conflicte,

pentru a căror soluţionare “s-a introdus în limbajul juridic expresia de

abuz de drept, care nu poate să aibă alt înţeles decât acela de depăşire

a hotarului dreptului subiectiv.

Doctrina consideră că pentru a exista abuz de drept trebuie

îndeplinite trei condiţii:

- exercitarea anormală a dreptului prin deturnarea de la scopul lor;

- vina celui care acţionează astfel;

- un prejudiciu suferit de terţe persoane;

S-a subliniat că regula romană neminem laedit qui suo iure

utitur trebuie interpretată “în sensul că cel care îşi exercită drepturile

cu băgare de seamă, fără a comite imprudenţe sau neglijenţe, nu va fi

răspunzător de pagubele cauzate terţilor”. Jurisprudenţa a statuat,

exempli gratia, că dreptul părintelui de a avea legături personale cu

45

copilul nu trebuie exercitat abuziv, adică astfel încât să dăuneze

intereselor copilului; tulburarea copilului prin vizitarea lui la anumite

ore, periclitarea sănătăţii copilului, introducerea într-un mediu

inadecvat educaţiei sale.

Art. 95 C. proc. civ. Sancţionează citarea pârâtului prin

publicitate cu rea-credinţă; iar art. 723 alin. (2) C. proc. civ. dispune

că partea care foloseşte drepturile procedurale în chip abuziv

răspunde pentru pagubele pricinuite.

De asemenea, în practica judiciară s-a considerat că

proprietarul care construieşte un fals coş de fum numai pentru a

întuneca vederea vecinului său comite un abuz de drept.

Abuz de drept constituie şi pretenţia pârâtelor de a avea acces

permanent prin uşa ce asigură din exterior în holul casei socrilor,

bazat pe dreptul de folosinţă comun pe care-l au asupra dependinţelor

– pivniţa şi podul – care apare ca o exercitare abuzivă a drepturilor

lor, cât timp prin uşa de la holul apartamentului, creat în acest scop,

având asigurată legătura normală şi corespunzătoare cu scările de

acces la dependinţele respective.

Abuzul de drept aduce în dezbatere folosirea maliţioasă a

dreptului (malitiis non est indulgentum) şi intervine atunci când

titularul dreptului acţionează având în vedere “ofensele şi pagubele”

pe care le produce, decât avantajele pe care i le poate oferi dreptul

său.

Abuzul de drept

Potrivit art. 15 din C.civil „Niciun drept nu poate fi exercitat

în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi

nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.

Vinovăţia

Art. 16 C.civ. prevede: (1) Dacă prin lege nu se prevede

altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu

intenţie sau din culpă.

(2) Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede

rezultatul faptei sale, şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul

faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii

acestui rezultat.

(3) Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede

rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se

va produce, fie prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă.

Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau

imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi

manifestat-o faţă de propriile interese.

(4) Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei

fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta

a fost săvârşită cu intenţie.

1.2.3.3.4. Principiul garantării drepturilor subiective civile

Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile

este consacrat de prevederile constituţionale – art. 1 alin. (3), art. 18,

21, 25, 26-30, 44, 46 etc. dar şi de legea civilă.

Potrivit art. 26 din C.civ. „Drepturile şi libertăţile civile ale

46

persoanelor fizice, precum şi drepturile şi libertăţile civile ale

persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege”.

Încălcare dreptului subiectiv civil permite titularului său să

obţină restabilirea dreptului prin intermediul procesului civil.

Practica judiciară, adică hotărârile pronunţate de instanţele

judecătoreşti au o însemnătate imensă pentru realizarea echilibrului

în raporturile dintre cetăţeni.

Se spune din vechime că armonia juridică, ordinea şi liniştea

în viaţa socială sunt asigurate de către justiţie.

Pe de altă parte, art. 26 din Pactul internaţional privind

drepturile civile şi politice ale omului dispune: “Toate persoanele

sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la ocrotire

legală din partea legii. Astfel, legea trebuie să interzică orice

discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi

eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex,

limbă, religie, opinie politică sau orice opinie, origine naţională sau

socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare”. În

acelaşi sens, Convenţia cu privire la drepturile copilului prevede că

„Statele părţi se angajează să respecte drepturile care sunt enunţate în

prezenta convenţie şi să le garanteze tuturor copiilor care ţin de

jurisdicţia lor, fără nici o distincţie indiferent de rasă, culoare, sex,

limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului sau a

părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională,

etnică sau socială, de situaţia lor materială, incapacitatea lor, de

naşterea lor sau de altă situaţie.”

Persoana vătămată se va putea adresa justiţiei pentru

restabilirea situaţiei anterioare încălcării şi obţinerea de despăgubiri.

Convenţia europeană asigură două feluri de garanţii: pe de o

parte, drepturile materiale şi pe de altă parte drepturile de natură

procedurală menite să confere eficienţă celor din prima categorie.

Articolul 6 este o astfel de dispoziţie, rolul său fiind, în principal, de

a arăta cum trebuie să se desfăşoare un proces în cazul contestaţiilor

ce poartă asupra drepturilor cu caracter civil. Aşadar, articolul 6

garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă; dar

acest articol nu este singura garanţie procedurală din Convenţie.

Alături de aceasta se mai găsesc art. 13 şi art. 5 paragraf 4.

În anumite circumstanţe, dreptul de acces la o instanţă poate

presupune instituirea de către stat a unui sistem de asistenţă judiciară

gratuită în civil.

1.2.3.3.5. Principiul ocrotirii bunei-credinţe

Art. 57 din Constituţie prevede că: “cetăţenii români,

cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi

libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile

şi libertăţile celorlalţi.

Art. 14 alin (1) C.civ. prevede că: „Orice persoană fizică sau

persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute

obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi

bunele moravuri.”

Principiul bunei-credinţe este enumerat printre “cele mai

importante principii ale dreptului civil”.

Principiul ocrotirii bunei-credinţe este întâlnit în mai multe

47

materii ale dreptului civil şi presupune că participanţii la raporturile

juridice sunt sinceri şi loiali, au o conduită onestă cu prilejul

încheierii actelor juridice şi exercitării drepturilor lor, potrivit voinţei

lor reale, în concordanţă cu legea şi cu normele de conduită în

societate.

Principiul bunei-credinţe în materia convenţiilor (art. 14 C.

civil) “Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă” are o aplicare

generală. Executarea cu bună-credinţă a convenţiilor înseamnă de

fapt, executarea lor, potrivit cu intenţia părţilor şi în scopul pentru

care părţile au încheiat convenţia; încă din dreptul roman există

principiul potrivit căruia buna-credinţă cere să se îndeplinească ceea

ce s-a convenit.

Reaua-credinţă priveşte: viclenia, înşelăciunea, frauda,

omisiunea intenţionată.

Buna-credinţă se presupune întotdeauna şi este ocrotită în

raporturile juridice civile. Este mai presus de orice dubiu că în

raporturile juridice civile subiectele de drept sunt întotdeauna

presupuse a fi animate de intenţia sinceră de a se comporta cu

onestitate şi de a acţiona în conformitate cu legea.

Chiar dacă nu există o reglementare directă a acestui

principiu, el rezultă dintr-o generalizare a diverselor reglementări în

care buna-credinţă este prevăzută (art. 14, 1170, 1183, 1300 Cod civil

şi art. 44 alin (8) din Constituţie ). Prezumţia de bună-credinţă este

relativă şi poate fi răsturnată prin dovedirea relei-credinţe, care va

atrage şi sancţionarea celui în cauză. Buna-credinţă se prezumă până

la proba contrarie.

Jurisprudenţa a stabilit că buna-credinţă se consideră încetată

din ziua cererii de chemare în judecată îndreptată împotriva

posesorului, oricare ar fi circumstanţele. Cererea în justiţie are deci

drept efect o prezumţie de rea-credinţă împotriva posesorului.

Scopul legii privitor la executarea cu bună-credinţă a

convenţiilor rezultă din art. 1170 C. civ., potrivit căruia „părţile

trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, atât la negocierea şi încheierea

contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura

sau limita această obligaţie”.

Principiul ocrotirii bunei-credinţe reprezintă o regulă

fundamentală ce se desprinde pe cale de interpretare din ansamblul

normelor dreptului civil şi care exprimă cerinţa ca interesele celor ce

participă cu bună-credinţă la raporturile juridice civile să fie mai

temeinic proteguite decât acelea ale participanţilor de rea-credinţă şi

ca aceştia din urmă să fie sancţionaţi pentru conduita lor

necorespunzătoare.

Ocrotirea bunei-credinţe se înfăptuieşte pe două căi principale

şi anume:

a) direct, fie prin dispoziţii legale care impun expres

obligaţia participanţilor la circuitul civil de a se comporta cu

bună credinţă (cum este cazul textelor Codului civil ce

stabilesc regulile din materia executării contractelor), fie prin

dispoziţii legale ce recunosc bunei-credinţe efecte specifice în

anumite domenii (uzucopiunea, posesia de bună-credinţă a

bunurilor mobile, dobândirea fructelor etc.)

b) indirect, prin interzicerea şi sancţionarea de către legiuitor

a exercitării abuzive, cu rea-credinţă a drepturilor civile şi

48

îndeplinirea obligaţiilor civile cu rea-credinţă.

De exemplu:

Potrivit art. 1170 C.civ. „Părţile trebuie să acţioneze cu bună-

credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot

timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această

obligaţie”.

Art. 1183 C.civ. prevede: „Partea care se angajează într-o

negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe.”

Secţiunea a 4-a.

Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

1.2.4.1. Interesul delimitării

Dreptul civil reglementează o parte însemnată a raporturilor

patrimoniale şi a raporturilor personale nepatrimoniale, în care părţile

se află în situaţie de egalitate juridică. Altă parte din aceste raporturi

patrimoniale şi personal-nepatrimoniale sunt reglementate de alte

ramuri de drept învecinate, cum sunt dreptul administrativ, dreptul

comercial, dreptul familiei, dreptul financiar, dreptul muncii, dreptul

procesual civil sau dreptul internaţional privat. O parte din raporturile

juridice prezintă trăsături comune mai multor ramuri ale dreptului.

Având în vedere aspectele prezentate, raţiuni de ordin practic

şi teoretic impun delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri ale

dreptului, operaţiune care presupune evidenţierea trăsăturilor sale

specifice, care-l deosebesc de alte ramuri de drept. Este o problemă

de calificare juridică a unui raport de drept spre a se asigura o corectă

aplicare a legii. În acest sens judecătorul investit cu soluţionarea unei

cauze, la prima citire a dosarului îşi pune întrebarea căreia urmează

să-i dea răspuns şi anume: cărei ramuri de drept aparţine raportul

juridice din cauza respectivă? Numai după ce răspunde corect la

această întrebare poate stabili care sunt normele aplicabile acelui caz:

normele dreptului civil ori normele altei ramuri de drept. Sub aspect

teoretic, delimitarea pune în evidenţă asemănări şi deosebiri între

raporturile juridice reglementate de diferitele ramuri de drept ceea ce

reclamă o examinare şi selectare atentă prin utilizarea unor criterii de

delimitare.

Criteriile delimitării ramurilor de drept sunt aceleaşi ca cele

pentru constituirea acestora: un criteriu fundamenta care este obiectul

de reglementare şi criterii auxiliare: metoda de reglementare, calitatea

subiectelor, caracterul normelor, natura sancţiunilor şi principiile

proprii unei ramuri de drept.

1.2.4.2. Criterii de delimitare. Caracterizare

Prezentăm, în continuare, o caracterizare a acestor criterii din

punct de vedere al dreptului civil, urmând a fi folositoare în

delimitarea dreptului civil faţă de celelalte ramuri de drept.

1.2.4.1.1. Obiectul de reglementare

Prin obiect de reglementare al unei ramuri de drept se

49

înţelege o categorie omogenă de relaţii sociale care sunt reglementate

de un ansamblu de norme juridice care, la rândul lor sunt uniforme.

Obiectul de reglementare este criteriul fundamental în constituirea şi

delimitarea ramurilor de drept. După cum s-a arătat, obiectul

dreptului civil este format din două mari categorii de raporturi

sociale: patrimoniale şi nepatrimoniale, dar nu toate raporturile de

această natură sunt reglementate de dreptul civil. Dintre raporturile

patrimoniale constituie obiect de reglementare al dreptului civil

numai raporturile reale şi raporturile obligaţionale; restul raporturilor

patrimoniale intră în obiectul de reglementare al altor ramuri de

drept, cum sunt: dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii,

dreptul administrativ, dreptul financiar etc.

Dintre raporturile nepatrimoniale, fac obiectul dreptului civil

numai raporturile care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală

a persoanei, elementele de identificare ale persoanei şi creaţia

intelectuală; restul raporturilor nepatrimoniale intră în sfera de

reglementare a altor ramuri de drept – dreptul administrativ, dreptul

muncii, dreptul proprietăţii intelectuale etc.

1.2.4.1.2. Metoda de reglementare

Metoda de reglementare este criteriul de delimitare şi constă

în modalitatea de influenţare a raporturilor sociale de către societate,

prin stat, care edictează normele de drept. Specifică şi generală

pentru dreptul civil este metoda egalităţii juridice a părţilor, spre

deosebire de alte ramuri de drept (dreptul administrativ) care folosesc

metoda subordonării părţilor: o parte a raporturilor e obligată “să

asculte” de cealaltă sau, altfel spus, o parte comandă, iar cealaltă

trebuie să execute.

În unele ramuri de drept se folosesc ambele metode sau se

foloseşte numai metoda egalităţii juridice a părţilor (dreptul

comercial).

Din aceste motive este necesar să se recurgă la alte criterii,

cum sunt:

1.2.4.1.3. Calitatea subiectelor, raporturilor juridice

Specific pentru dreptul civil este faptul că normele sale nu

condiţionează o calitate specială, fiind nu numai necesară, ci şi

suficientă, aceea de persoană fizică (fiinţa umană, luată individual) şi

de persoana juridică (un colectiv de oameni cu organizare proprie,

având un patrimoniu propriu, în vederea realizării unui anumit scop)

privite ca titulare de drepturi subiective civile şi obligaţii civile; alte

ramuri de drept impun subiectelor raporturilor o calitate specială:

organ al puterii legislative, administraţiei, justiţiei, cetăţean,

comerciant, rudă etc.

1.2.4.1.4. Caracterul normelor juridice

În dreptul civil, majoritatea normelor juridice au un caracter

dispozitiv (permisive sau supletive), norme de la care părţile pot

deroga prin voinţa lor comună şi expresă sau care se aplică numai

atunci când părţile nu au reglementat prin convenţie raporturile lor

50

personale; spre deosebire de alte ramuri, ca de exemplu, dreptul

administrativ unde sunt preponderente normele juridice imperative

(onerative ori prohibitive).

1.2.4.1.5. Caracterul sancţiunii

Caracterul sancţiunii este un criteriu care prezintă utilitate

practică, când se naşte un conflict de interese şi se promovează un

proces. Sub acest aspect, dreptului civil îi sunt specifice sancţiunile

cu caracter preponderent reparator ca de exemplu: repunerea părţilor

în situaţia anterioară încălcării normei juridice, repararea

prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, inopozabilitatea actului

întocmit fără publicitate şi cu nesocotirea intereselor unei persoane,

revocarea actului juridic, nulitatea actului juridic etc.

1.2.4.1.6. Principiile dreptului civil

Uneori pentru delimitarea dreptului civil de alte ramuri de

drept, se apelează la principii. Dacă, într-un caz determinat, pot fi

identificate principiile: proprietăţii, egalităţii în faţa legii, îmbinării

intereselor personale cu cele generale şi garantării drepturilor

subiective, se poate aprecia până la proba contrarie că ne găsim în

faţa unui raport de drept civil.

1.2.4.3. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri ale

dreptului

1.2.4.3.1. Delimitarea dreptului civil de dreptul

constituţional

Dreptul constituţional este ramura dreptului unitar român

formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale

fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării

statale a puterii.

Legătura dintre dreptul constituţional şi dreptul civil priveşte

următoarele aspecte:

a) dreptul constituţional conţine norme fundamentale şi dreptul civil

se inspiră din aceste norme;

b) unele principii ale dreptului civil sunt consacrate de dreptul

constituţional (principiul proprietăţii, principiul egalităţii în faţa

legii);

c) unele drepturi şi libertăţi consacrate de dreptul constituţional sunt

în acelaşi timp drepturi subiective civile:

d) potrivit dispoziţiilor legii civile, organele de stat prevăzute în

Constituţie sunt considerate persoane juridice în marea lor

majoritate, cu toate consecinţele ce decurg din calitatea lor de

participanţi la raporturile de drept civil;

e) drepturile subiective civile sunt garantate prin Constituţie.

Deosebiri:

Deosebirile dintre cele două ramuri privesc următoarele

aspecte:

51

a) subiectele de drept constituţional se află, de regulă, într-o relaţie de subordonare, în timp ce subiectele de drept civil se află pe poziţie de egalitate juridică;

b) în dreptul constituţional sunt preponderente raporturile nepatrimoniale, în timp ce în dreptul civil sunt preponderente raporturile patrimoniale;

c) în dreptul constituţional subiectele trebuie să aibă o

calitate specială (aceea de organ de stat), pe când în dreptul civil, este

suficient ca subiectele să fie persoane fizice sau persoane juridice; d) normele dreptului constituţional au, în majoritatea lor, un

caracter imperativ, în timp ce normele dreptului civil sunt în majoritatea lor dispozitive;

e) sancţiunile în dreptul constituţional nu implică un proces,

în timp ce restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat are loc, de

regulă, printr-o hotărâre judecătorească.


administrativ

Dreptul administrativ este ramura dreptului public care

reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice,

precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice sau

structuri private, investite cu autoritate publică, pe de o parte, şi cei

vătămaţi în drepturile lor prin actele administrative ale acestor

autorităţi, pe de altă parte.

Între dreptul civil şi dreptul administrativ – există unele

asemănări, dar mai multe deosebiri.

Deosebiri:

În delimitarea dreptului civil faţă de dreptul administrativ e

nevoie să se ţină seama de următoarele aspecte mai semnificative:

a) în dreptul administrativ predomină raporturile

nepatrimoniale, iar în dreptul civil predomină raporturile

patrimoniale;

b) în raporturile de drept administrativ este necesar ca unul

dintre subiecte să fie un organ al administraţiei publice, pe când în

dreptul civil, raporturile pot fi: numai între persoane fizice, numai

între persoane juridice, între persoane fizice şi persoane juridice;

c) în raportul de drept administrativ (în raporturile de

subordonare) părţile se află într-o relaţie de subordonare, subiectul

care este purtător al autorităţii publice este supraordonat, pe când, în

dreptul civil, părţile sunt pe poziţii de egalitate juridică;

În raporturile de drept administrativ de colaborare ce apar, de

regulă, între două autorităţi ale administraţiei publice, care acţionează

împreună pentru aplicarea legii, subiectele sunt pe picior de egalitate.

d) în dreptul administrativ ponderea o deţin normele

imperative, în timp ce în dreptul civil ponderea o deţin normele

dispozitive;

e) sancţiunile dreptului administrativ sunt amenda

contravenţională şi confiscarea, fiind diferite de sancţiunile dreptului

civil;

Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ este

52

întâlnită adesea în materia contenciosului administrativ.

1.2.4.3.3. Delimitarea dreptului civil de dreptul financiar

Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor care

reglementează relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a

fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate

satisfacerii sarcinilor social economice ale societăţii.

Dreptul financiar este ramura de drept care reglementează raporturile sociale născute în procesul constituirii şi utilizării normelor cuprinse în bugetul de stat. Principalul obiect de reglementare al dreptului financiar îl constituie raporturile stabilite în legătură cu ceea ce se numeşte “finanţe publice”. Sursa principală a veniturilor la buget este impozitul, iar principala cheltuială a bugetului o constituie întreţinerea aparatului de stat.

Relaţia dreptului financiar cu dreptul civil are în vedere

faptul că ambele reglementează relaţii patrimoniale, având ca obiect

drepturi şi obligaţii pecuniare.

Deosebiri: a) în dreptul financiar normele sunt preponderent imperative

pe când cele de drept civil sunt preponderent dispozitive: b) marea majoritate a raporturilor de drept financiar sunt

patrimoniale; c) în raporturile de drept financiar, părţile sunt în poziţie de

subordonare (întotdeauna aparte este un organ al statului cu atribuţii fiscale);

d) dreptul financiar dispune de sancţiuni proprii, precum majorarea pentru întârziere în plata impozitelor, în timp ce sancţiunea specifică dreptului civil este acţiunea în justiţie;

e) există principii comune celor două ramuri de drept, dar şi

principii specifice dreptului financiar şi dreptului civil.


comercial

Dreptul comercial este acea ramură care reglementează

raporturile ce se stabilesc în activitatea comercială internă realizată de comercianţi.

Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor considerate de lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant.

Între cele două ramuri de drept există numeroase asemănări

care fac dificilă delimitarea lor. Asemănările sunt următoarele: - ambele ramuri au în obiectul de reglementare atât raporturi

patrimoniale, cât şi raporturi nepatrimoniale; - în ambele ramuri metoda de reglementare este cea a egalităţii juridice; - în ambele ramuri, normele de drept au un caracter dispozitiv; - în ambele ramuri contractul este izvorul principal al obligaţiilor.

53

Deosebiri: a) obiectul de reglementare juridică se deosebeşte prin aceea

că dreptul comercial reglementează actele şi faptele comerciale, cu obligaţiile ce derivă din ele şi specifice exerciţiului profesiei de comerciant, altfel spus, normele de drept comercial se aplică numai raporturilor juridice patrimoniale, care decurg din acte de comerţ sau din cele în care persoanele participă în calitate de comercianţi, pe când dreptul civil reglementează, în principal, orice raporturi juridice patrimoniale şi personal nepatrimoniale, în care părţile sunt pe poziţie de egalitate juridică;

b) calitatea subiectelor participante la raporturile juridice este diferită în dreptul comercial faţă de dreptul civil;

c) principalul izvor de drept pentru dreptul civil este Codul civil, pe când, pentru dreptul comercial, principalul izvor de drept este Codul comercial, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale;

d) contractul comercial prezintă importante deosebiri de regim juridic faţă de contractul civil, după cum există deosebiri de regim juridic şi între răspunderea civilă şi răspunderea contractuală comercială.

1.2.4.3.5. Delimitarea dreptului civil de dreptul familiei

Dreptul familiei este acea ramură a dreptului privat care

cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile

personale şi patrimoniale care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie

şi raporturi asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de

familie, în scopul ocrotirii familiei.

Între dreptul familiei şi dreptul civil există o serie de

asemănări:

a) ambele ramuri reglementează atât raporturi patrimoniale,

cât şi raporturi nepatrimoniale;

b) ambele ramuri folosesc metoda egalităţii juridice a

părţilor; o nuanţă aparte există în dreptul familiei atunci când este

vorba de raportul părinţi-copii minori;

c) cele două ramuri au unele principii comune.

Între cele două ramuri de drept există şi importante deosebiri

din care rezultă delimitarea dintre ele:

a) în dreptul civil sunt preponderente raporturile

patrimoniale, pe când în dreptul familiei sunt preponderente

raporturile nepatrimoniale;

b) raporturile nepatrimoniale reglementate de dreptul civil

primesc individualizarea persoanei, cele reglementate de dreptul

familiei izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi relaţiile asimilate

de lege celor de familie;

c) în dreptul familiei se cere o calitate specială pentru

subiectele acestei ramuri – (soţ, părinte, copil), în dreptul civil nu se

cere o asemenea calitate;

d) fiecare ramură de drept are sancţiuni proprii; în dreptul

familiei este reglementată ca sancţiune specifică – decăderea din

drepturile părinteşti;

54

e) în dreptul familiei predomină normele imperative în timp

ce în dreptul civil predomină normele dispozitive;

f) cele două ramuri de drept au unele principii comune, dar

au şi principii proprii, specifice, care contribuie la delimitarea lor.

1.2.4.3.6. Delimitarea dreptului civil de dreptul muncii

Dreptul muncii cuprinde ansamblul normelor juridice care

reglementează relaţiile sociale de muncă generate de contractul

individual de muncă şi unele raporturi conexe (precum organizarea şi

funcţionarea sindicatelor, protecţia muncii, pregătirea profesională)

ce derivă din încheierea acestui contract.

Normele dreptului muncii se întregesc în măsura în care sunt

compatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute în

legislaţia muncii, cu dispoziţiile legislaţiei civile.

Dreptul civil constituie „dreptul comun” faţă de dreptul

muncii.

Între dreptul civil şi dreptul muncii există asemănări şi

deosebiri:

a) ambele reglementează raporturi patrimoniale şi

nepatrimoniale;

b) în ambele ramuri predomină raporturile patrimoniale;

c) cele două ramuri au unele principii comune.

Deosebirile mai importante care delimitează cele două

ramuri sunt:

a) poziţia de egalitate juridică în raportul juridic civil există

atât la încheierea contractului cât şi la executarea şi la încetarea lui, în

timp ce în cazul raportului juridic de muncă, egalitatea juridică a

părţilor există numai la încheierea contractului, după care intervine

subordonarea angajatului determinată de rigorile impuse de disciplina

muncii;

b) în dreptul muncii sunt predominante normele imperative,

în timp ce în dreptul civil sunt predominante normele dispozitive;

c) în dreptul muncii sfera subiectelor este mai restrânsă decât

în dreptul civil, deoarece minorii sub 15 ani, respectiv 16 ani, după

caz, nu pot încheia contract de muncă;

d) în dreptul civil este caracteristică răspunderea civilă pe

când în dreptul muncii acţionează răspunderea materială şi

răspunderea disciplinară;

e) cele două ramuri au, pe lângă unele principii comune, şi

unele principii proprii, specifice, care ajută la delimitarea lor.

1.2.4.3.7. Delimitarea dreptului civil de dreptul procesual

civil

Dreptul procesual civil poate fi considerat un sistem de

norme care reglementează modul de judecată şi de rezolvare a

pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se

pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare

silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.

Dreptul procesual civil reprezintă „tocmai cealaltă faţă a

dreptului material, aspectul său sancţionator care, evident intervine

55

numai în caz de nevoie. Dreptul material civil ar fi ineficace dacă pe

calea procesului civil nu s-ar asigura realizarea lui şi tot astfel,

procesul civil ar fi de neconceput fără existenţa unui drept material pe

care să-l apere şi să-l valorifice.”

Instanţele judecătoreşti sunt necesare pentru soluţionarea

stărilor conflictuale existente între oameni. Doar instanţele

judecătoreşti pot determina în mod definitiv cine va avea câştig de

cauză în conflictele inevitabile care sunt deduse judecăţii. Instanţele

judecătoreşti rezolvă conflictele prin aplicarea legii la cazurile

particulare independent şi imparţial.

Viaţa socială trebuie să se desfăşoare potrivit Constituţiei şi

legilor, iar instanţa de judecată trebuie să le interpreteze şi aplice

corect, atunci când sunt încălcate şi să împiedice orice arbitrariu sau

nedreptate.

Relaţia existentă între dreptul civil şi dreptul procesual civil a

determinat susţinerea apartenenţei dreptului procesual civil la dreptul

privat. Având în vedere că în relaţia procesuală este implicat statul,

iar administrarea justiţiei nu este o problemă de interes privat, se

susţine că, în pofida unor conexiuni puternice cu dreptul privat,

dreptul procesual civil aparţine dreptului public.


internaţional privat

Dreptul internaţional privat ca ramură a dreptului intern al

fiecărui stat reprezintă ansamblul regulilor aplicabile persoanelor

fizice şi persoanelor juridice ca subiecte de drept privat în relaţiile

internaţionale.

Dreptul internaţional privat cuprinde ansamblul normelor

civile privind condiţia juridică a străinilor, legea aplicabilă

raporturilor juridice cu element de extraneitate, regulile de

competenţă şi regulile de procedură în rezolvarea litigiilor ivite în

aceste domenii, recunoaşterea hotărârilor pronunţate de instanţele

străine şi executarea acestor hotărâri pe teritoriul ţării precum şi

asistenţa juridică internaţională.

Asemănările dintre cele două ramuri de drept sunt multiple,

deoarece ambele reglementează acelaşi tip de raporturi sociale.

Există însă şi deosebiri care le delimitează. Astfel:

a) raportul de drept internaţional privat conţine un element de

extraneitate (cetăţenia sau naţionalitatea străină, situarea în străinătate

a unor bunuri, încheierea sau executarea în străinătate a unui contract,

locul comiterii unui delict), element care motivează vocaţia a cel

puţin două sisteme naţionale de drept pentru cârmuirea lor şi pentru

soluţionarea eventualelor litigii ce s-ar naşte în legătură cu ele;

b) dreptul internaţional privat priveşte şi raporturi juridice ce

ţin de dreptul familiei, dacă au un element de extraneitate;

c) dreptul internaţional privat foloseşte metoda de indicare ce

acţionează prin intermediul nomei conflictuale şi rezolvă chestiunea

prejudicială, prealabilă, de a şti care este legea naţională care

reglementează raportul juridic sau potrivit căreia se soluţionează

litigiul;

d) dreptul civil este genul, întregul, în raport cu dreptul privat

56

internaţional care este specia, partea.

Corelaţia dintre dreptul civil şi dreptul internaţional privat

rezultă din examinarea textelor Legii nr. 105/1992 cu privire la

reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.


Concepte şi termeni de reţinut

Concepte privind: norma juridică, instituţia juridică, ramura de drept; Definiţii specifice

dreptului civil; Condiţiile aplicării Codului civil, a tratatelor internaţionale privind drepturile omului,

a dreptului comunitar; Criteriile privind delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Cum definim norma juridică?

2. Ce cuprinde instituţia juridică?

3. Cum definim ramura de drept?

4. Care sunt principalele diviziuni ale dreptului obiectiv?

5. Care sunt diviziunile tradiţionale ale dreptului român?

6. Ce categorii include noţiunea de profesionist?

7. Ce constituie exploatarea unei întreprinderi?

8. Cum definim dreptul civil?

9. Ce înţelegem prin obiect de reglementare al dreptului civil?

10. Care este obiectul de reglementare al dreptului civil?

11. Care este rolul dreptului civil?

12. Care sunt funcţiile dreptului civil?

13. Cum explicăm funcţia dreptului civil de a fi „drept comun”?

14. Care sunt principiile fundamentale ale dreptului civil?

15. Ce bunuri sunt obiect al proprietăţii private?

16. Cum definim proprietatea publică?

17. Ce presupune principiul egalităţii în faţa legii?

18. Când este săvârşită cu intenţie o faptă?

19. Când este săvârşită din culpă o faptă?

20. Care este cerinţa exprimată de principiul ocrotirii bunei-credinţe?

21. Care este interesul delimitării dreptului civil de alte ramuri de drept?

22. Care sunt criteriile folosite în delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept?

23. Ce se înţelege prin obiect de reglementare al unei ramuri de drept?

24. În ce constă metoda de reglementare?

25. Ce caracter au majoritatea normelor juridice în dreptul civil?

57

Teste de evaluare/autoevaluare

Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă

consideraţi ca propoziţia este falsă)!

1. Principiul egalităţii în faţa legii evidenţiază faptul că subiectele de drept civil se bucură în faţa

legii de aceleaşi drepturi şi obligaţii.

2. Codul civil însoţeşte persoana fizică de la naştere până la moarte.

Alegeţi varianta corectă!

1. Prin obiect de reglementare al unei ramuri de drept se înţelege:

a) un raport juridic;

b) o categorie omogenă de relaţii sociale;

c) o normă juridică.

A) a;

B) b;

C) a.

2. Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă:

a) la negocierea şi încheierea contractului;

b) pe timpul executării sale;

c) pot înlătura sau limita această obligaţie.

A) a+b;

B) a+b+c;

C) b+c.

58

Bibliografie obligatorie

Constituţia României.

Codul civil.

Beleiu Ghe., Drept civil, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1995.

Bică Ghe., ş.a., Drept civil, Ed. Universitaria, Craiova, 2011.

Diaconu C., Firică C., Drept civil, Ed. Universitaria, Craiova, 2011.

Bică Ghe., Diaconu C., Drept civil. Principii, Ed. Sitech, Craiova, 2013.

59


TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI OBIECTIV CIVIL

Cuprins:



Secţiunea 1. Noţiunea şi prezentarea izvoarelor dreptului civil

2.2.1.1. Sensurile expresiei „izvor de drept civil”

2.2.1.2. Formele de exprimare a izvoarelor de drept civil

2.2.1.3. Reglementările internaţionale

2.2.1.4. Supremaţia Constituţiei în ordinea juridică internă

2.2.1.5. Supremaţia legii

2.2.1.6. Uzanţele şi principiile generale ale dreptului

Secţiunea a 2a. Aplicarea legii civile

2.2.2.1. Consideraţii introductive

2.2.2.2. Aplicarea în timp legii civile

2.2.2.2.1. Data intrării în vigoare a legii civile

2.2.2.2.2. Data ieşirii din vigoare a legii civile

2.2.2.2.3. Principiul neretroactivităţii legii civile noi

2.2.2.2.4. Principiul aplicării imediate a legii civile noi

2.2.2.3. Teritorialitatea legii civile

2.2.2.3.1. Aplicarea legii civile în spaţiu

2.2.2.3.2. Regulile de drept internaţional privat

2.2.2.4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Secţiunea a 3a. Interpretarea normelor de drept civil

2.2.3.1. Noţiune

2.2.3.2. Necesitatea interpretării

2.2.3.3. Metodele sau procedeele de interpretare

2.2.3.3.1. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială

2.2.3.3.2. Interpretarea literală, extensivă şi restrictivă

2.2.3.3.3. Interpretarea gramaticală, sistematică şi istorico-teleologică

2.2.3.3.4. Interpretarea logică a legii civile

2.2.3.3.5. Câteva principii şi reguli de interpretare

2.2.3.3.6. Interpretarea legii şi interpretarea actelor private




- cunoaşterea formelor de exprimare a izvoarelor dreptului

civil;

- înţelegerea aplicării legii civile în timp, spaţiu şi asupra

persoanelor; a principiilor neretroactivităţii legii civile noi,

60

aplicarea imediată a legii civile noi;

- identificarea şi înţelegerea metodelor şi procedeelor de

interpretare oficială, literală, gramaticală, sistematică şi istorico-

teleologică a normelor de drept civil, precum şi interpretarea

logică a acestora.


- studenţii se vor familiariza cu accepţiunile sensurilor

expresiei „izvor de drept civil”, cu formele de exprimare a

izvoarelor de drept civil;

- dezvoltarea unor abilităţi privind aplicarea legii civile în

timp şi spaţiu, şi interpretarea normelor de drept civil;

– conştientizarea necesităţii interpretării unei norme

juridice.



Secţiunea 1.

Noţiunea şi prezentarea izvoarelor dreptului civil

2.2.1.1. Sensurile expresiei „izvor de drept civil”

Norma de drept civil este regula de conduită generală şi

abstractă, care impune subiectelor de drept atitudinea de urmat în

raporturile juridice civile.

Izvoarele dreptului civil se regăsesc în sistemul izvoarelor

dreptului. În acest context, noţiunea de “izvor al dreptului civil” are

două accepţiuni:

61

- în sens material, prin izvor al dreptului civil înţelegem

condiţiile materiale de existenţă care generează normele acestei

ramuri;

- în sens formal, prin izvor al dreptului civil sunt desemnate

formele specifice de exprimare a normelor dreptului civil.

În concluzie, reţinem că izvoarele dreptului civil reprezintă

formele în care sunt exprimate regulile de conduită generale, abstracte

şi impersonale, de aplicabilitate repetată, care privesc comportarea

subiectelor de drept în raporturile juridice civile.

Autorii de drept civil susţin că nu trebuie să se confunde noţiunea

„izvoare de drept civil” cu o noţiune apropiată, ca formulare, dar

diferită ca şi conţinut şi anume “izvoarele raportului juridic civil

concret”, întrucât prima noţiune priveşte actele normative, şi a doua se

referă la actele şi faptele juridice (individuale).

2.2.1.2. Formele de exprimare a izvorului de drept civil

Principalele forme juridice în care se exprimă izvoarele

dreptului civil sunt legile (actele normative adoptate de Parlamentul României) şi hotărârile Guvernului României. Decretele emise de Preşedintele României pot fi socotite izvoare ale dreptului civil, condiţionat de îndeplinirea următoarelor cerinţe: conţin norme generale şi au ca obiect de reglementare relaţii sociale care fac parte din obiectul dreptului civil.

În categoria izvoarelor dreptului civil sunt încadrate şi actele normative ( ordin, instrucţiune, regulament) adoptate de un ministru ori şeful unui alt organ al administraţiei de stat, dacă au ca obiect de reglementare relaţii sociale ce intră în obiectul dreptului civil şi nu în ultimul rând, reglementările internaţionale (convenţii, pacte, acorduri etc.) cu condiţia ca România să fie parte la ele (prin aderare ori prin ratificare) şi, numai dacă acestea privesc relaţii sociale ce intră în obiectul dreptului civil român.

Din cele de mai sus, rezultă că toate actele normative sunt ordonate într-un sistem potrivit căruia fiecare trebuie să se conformeze nivelului superior, supremaţia revenind normelor constituţionale.

Demersul teoretic privind ordonarea ierarhică a actelor normative

în vigoare care sunt izvoare de drept civil pot fi prezentate astfel:

Natura reglementării Ordonarea ierarhică

în sistem

Izvoare de drept

civil

I. Reglementările

internaţionale

(supralegislative)

Convenţii, pacte,

tratate

II. Ordinea juridică

internă

1. Legile Constituţia

Legile Organice

Legile Civile

2. Decretele

3. Hotărârile şi

Ordonanţele

Guvernului României

4. Actele normative

emise de conducătorii

organelor centrale ale

administraţiei de stat

62

5. Acte normative

adoptate de organele

locale executive

III. Uzanţele

IV. Principiile

generale ale dreptului

2.2.1.3. Reglementările internaţionale

Referitor la forţa juridică a reglementărilor internaţionale în

ordinea juridică internă a României, art. 11 alin. (2) din Constituţie

dispune: „Tratatele ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din

dreptul intern”, iar art. 20 prevede: „(1) Dispoziţiile constituţionale

privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate

în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu

pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există

neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte, şi legile interne, au

prioritate reglementările internaţionale cu excepţia cazului în care

Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Convenţia europeană a drepturilor omului a devenit parte

integrantă a sistemului roman de drept, dispoziţiile sale având forţă

constituţională şi supralegislativă.

Normele cuprinse în Convenţie şi în protocoalele sale adiţionale

trebuie interpretate şi aplicate în raport cu jurisprudenţa Curţii

Europene, alcătuind împreună un „bloc de convenţionalitate”, care se

opune autorităţilor naţionale cu forţa juridică a normelor convenţionale.

2.2.1.4. Supremaţia Constituţiei în ordinea juridică internă

Constituţia are forţă juridică superioară tuturor celorlalte legi.

Normele celorlalte ramuri de drept trebuie să fie în deplină concordanţă

cu normele constituţionale.

Constituţia constituie principalul izvor de drept pentru dreptul

constituţional, dar în acelaşi timp este un izvor important şi pentru

dreptul civil pentru următoarele considerente:

a) o parte din drepturile fundamentale ale cetăţenilor sunt, în

acelaşi timp, drepturi subiective civile, care au ca titular persoana fizică:

b) izvorul primar al principiilor fundamentale ale dreptului

civil este întâlnit în Constituţie;

c) unele norme constituţionale reglementează regimul

persoanelor juridice.

Supremaţia Constituţiei o situează în vârful ordinii juridice

interne şi face din legea fundamentală sursa tuturor reglementărilor.

2.2.1.5. Supremaţia legii

În doctrină se face deosebire între legea fundamentală –

Constituţia – şi celelalte legi. Potrivit art. 73 alin. 1 din Constituţia

României: „Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi

ordinare.”.

Legile constituţionale sunt cele de revizuire a constituţiei şi

conţin reglementări privind relaţiile fundamentale, considerate esenţiale

63

pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii. Ele se

adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei

Camere, fiind definitive numai după adoptarea lor prin referendum,

organizat în cel mult 30 zile de la data adoptării proiectului de revizuire.

Legile organice sunt acte normative care reglementează, de

regulă, raporturi juridice de interes public şi numai prin excepţie

reglementează relaţii sociale civile, precum: regimul juridic general al

proprietăţii şi al moştenirii (art. 73 lit. m din Constituţie) şi se adoptă cu

votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.

Legile ordinare reglementează relaţii sociale de mai mică

importanţă şi sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din

fiecare Cameră.

Legile civile reglementează relaţii sociale de natură civilă.

Printre legile ordinare, un loc important îl ocupă Codurile: civil,

de procedură civilă, comercial etc.

În acest context, când trebuie să analizăm izvoarele dreptului

civil este important să reţinem ideea de supremaţie a legii, fiind vorba

evident de acea calitate în virtutea căreia legea, elaborată în

conformitate cu Constituţia este superioară celorlalte acte emise de

organele statului.

De asemenea, este de subliniat că din supremaţia legii decurg

unele consecinţe juridice precum:

a) o procedură specială de elaborare a legii;

b) o procedură specială de modificare, suspendare şi abrogare

a legii care asigură principiul simetriei în drept;

c) conformitatea cu legea a celorlalte acte normative emise de

către organele statului.

Principalul izvor al dreptului civil este Codul civil, adoptat în

2011 şi intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.

Lato sensu, prin lege se desemnează şi celelalte acte normative:

decrete, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, ordinele miniştrilor etc.,

cu o forţă juridică inferioară legii.

Dreptul civil are mai multe izvoare care îmbracă forma

decretelor, cum ar fi: Decretul nr. 212/1974 de ratificare a Pactelor

internaţionale privind drepturile omului.

Hotărârile Guvernului au aplicaţie în domeniul dreptului

civil, în special în materia persoanei juridice, între care putem distinge:

Hotărârea Guvernului nr. 1602/2002 pentru aprobarea Statutului CEC

cu privire la transmiterea prin deces a depunerilor CEC.

Ordonanţele Guvernului

Potrivit Constituţiei, Guvernul poate adopta două categorii de

ordonanţe în sfera de acţiune a legilor: simple (în temeiul unei legi de

abilitare) sau de urgenţă (în lipsa unei legi de abilitare emise de

Parlament, în cazul ivirii unor împrejurări excepţionale).

Unele ordonanţe ale guvernului cuprind şi norme de drept civil,

dintre care enumerăm:

- Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005 privind evidenţa,

domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor

români (M. Of. nr. 641/2005), aprobată prin Legea nr.

290/2005;

- Ordonanţa de urgenţă nr. 128/1998 pentru reglementarea

valorificării bunurilor confiscate.

După cum am menţionat mai sus, actele normative emise de

64

conducătorii organelor centrale ale administraţiei de stat şi actele

normative adoptate de organele locale executive intră în noţiunea

„izvoare de drept civil” în măsura în care au caracter normativ şi

reglementează relaţii sociale care intră în obiectul dreptului civil. Dintre

actele la care ne referim menţionăm:

- Ordinul nr. 471/1990 al ministrului culturii pentru aprobarea

normelor cu privire la organizare spectacolelor, concertelor, al altor

activităţi artistice şi distractive la care se percep taxe de intrare (M. Of.

nr. 108/1990);

- Ordinul nr. 710/c/1995 al Ministerului Justiţiei pentru

adoptarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii notarilor

publici.

2.2.1.6. Uzanţele şi principiile generale ale dreptului

Sunt izvoare ale dreptului civil uzanţele şi principiile generale

ale dreptului. (art. 1 alin (1) C.civ.)

În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa

acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când

nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului. (art. 1

alin (2) C.civ.)

Prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile

profesionale. (art. 1 alin (6) C.civ.)

În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în

măsura în care legea trimite în od expres la acestea. (art. 1 alin (3)

C.civ.)

Potrivit art. 1 alin (4) C.civ. „Numai uzanţele conforme ordinii

publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept.”

Conform prevederilor art. 1 alin (5) C.civ. „Partea interesată

trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor. Uzanţele

publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele

autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.”

De pildă, au valoare de izvoare de drept aşa numitele „uzuri

interpretative” (practici ale diferitelor porturi) ce se găsesc în dreptul

maritim şi sunt un important criteriu de interpretare a convenţiilor în

acest domeniu, fiind chiar „codificate” în regulaente ale uzurilor

diferitelor porturi, precum şi în Codul burselor de mărfuri sau de valori.

Rolul acestor uzuri ale comerţului maritim se manifestă în

două moduri:

- prin explicarea expresiilor şi termenilor din contract, sau

- completarea clauzelor contractului cu ceea ce în mod obişnuit

se presupune că părţile au voit.

Precedentul judiciar (practica judiciară) şi doctrina (literatura

de specialitate) nu sunt şi nu pot fi izvoare ale dreptului civil; ele

prezintă însă utilitate în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor

cuprinse în actele normative, ca şi în perfecţionarea legislaţiei civile.

Secţiunea a 2-a.

Aplicarea legii civile

2.2.2.1. Consideraţii introductive

Este evident că marea masă a oamenilor într-un stat respectă

65

dreptul. Aceasta este însă doar o constatare faptică ce nu aduce încă

nimic nou cercetării ştiinţifice. Problema este: de ce respectă dreptul?

Ar putea exista două răspunsuri posibile: de teama unei sancţiuni, ceea

ce nu este lipsit de oarecare adevăr, deşi relevanţa acestui element al

juridicităţii nu este atât de mare cum s-ar crede, sau din cauza presiunii

cercurilor sociale din care fac parte, căci recunoaşterea dreptului pozitiv

nu constituie un fenomen pur individual, ci unul social care se răsfrânge

în activitatea indivizilor.

În general, prin aplicarea dreptului se înţelege activitatea

practică prin care organele de stat înfăptuiesc prevederile normelor

juridice, acţionând ca titulari ai autorităţii de stat, activitate ce se

desfăşoară în formele oficiale stabilite prin acte normative.

Pe scurt, legea este făcută pentru a fi aplicată şi trebuie aplicată

corect. În acest context, importanţa operei de aplicare a dreptului se

vădeşte pe planul înfăptuirii principiului legalităţii şi pe planul ordinii

de drept.

Aplicarea legii în general şi în special a legii civile în vigoare

poate fi privită sub trei aspecte:

a) intervalul de timp în care se aplică (ceea ce reprezintă

„aplicarea legii civile în timp”);

b) spaţiul în care legea acţionează (aplicarea legii în spaţiu);

c) cu privire la anumite subiecte (aplicarea legii civile asupra

persoanelor).

Determinarea domeniului de aplicare a legii civile şi aplicarea

acesteia se analizează sub aceleaşi trei aspecte.

După cum s-a spus, legile civile se succed din punct de vedere

al timpului, coexistă din punct de vedere al spaţiului şi au determinate

categoriile de subiecte la care se aplică.

În fond, aşa cum am arătat, realizarea dreptului depinde, chiar

atunci când intervine posibilitatea constrângerii, de nivelul de conştiinţă

al individului şi de gradul în care dreptul pozitiv se apropie de dreptul

raţional.

2.2.2.2. Aplicarea în timp a legii civile

Potrivit art. 6 alin (1) C.civ. „Legea civilă este aplicabilă cât

timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.”.

Legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare,

delimitat de două momente: momentul iniţial şi momentul final.

2.2.2.2.1. Data intrării în vigoare a legii civile

Momentul iniţial sau momentul intrării în vigoare a legii civile

este stabilit de art. 78 din Constituţie: Legea se publică în Monitorul

Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau

la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

În privinţa calculului celor 3 zile se adoptă sistemul intermediar

stabilit de art. 2553 C. civ., respectiv data publicării în Monitorul

Oficial nu intră în calcul, însă prima zi în care legea începe să producă

efecte juridice începe după împlinirea orei 24 a celei de-a 3-a zi de la

publicare (art. 11 din Legea nr. 24/2000).

De la data intrării în vigoare, legea devine obligatorie şi nimeni

nu poate invoca necunoaşterea legii în propria apărare (nemo censetur

66

ignorare legem).

Intrarea în vigoare a legii determină momentul din care ea este

aplicabilă persoanelor, devenind obligatorie. Principiul ce determină

momentul intrării în vigoare al unei norme rezultă din regula că nimeni

nu poate fi obligat să respecte o normă pe care nu ar putea-o cunoaşte.

Sistemul nostru juridic ia în consideraţie o durată de 3 zile necesară

ajungerii normei publicate în Monitorul Oficial la cunoştinţa efectivă a

subiecţilor vizaţi.

Din momentul intrării în vigoare se instituie o prezumţie

absolută, irefragrabilă de cunoaştere a legii, ceea ce înseamnă că dovada

contrară nu este de natură a răsturna prezumţia. Este vorba, desigur, de

o simplă ficţiune juridică. Evoluţia galopantă a sistemului normativ

pune sub semnul întrebării justeţea acesteia, dar, categoric, nimeni nu

poate ignora eficienţa ei. Se admit totuşi două excepţii de la această

regulă:

a) atunci când o parte a teritoriului statului rămâne izolat, dintr-o

cauză de forţă majoră de restul ţării, căci ignorarea normei juridice nu

se datorează atunci unei cauze subiective, ci obiective;

b) în materia convenţiilor (în dreptul civil sau comercial) atunci

când o persoană încheie un contract necunoscând consecinţele pe care

legea le face să decurgă din aceasta; ea poate cere anularea contractului

pentru eroare de drept.

2.2.2.2.2. Data ieşrii din vigoare a legii civile

Momentul final al legii este momentul ieşirii din vigoare prin

abrogare, prin ajungere la termen ori ca urmare a unei Decizii a Curţii

Constituţionale prin care se declară neconstituţională.

Abrogarea este procedeul prin care o lege îşi încetează efectele

datorită adoptării unui act legislativ posterior şi contrar ei; având ca

efect scoaterea din vigoare, excluderea din ordinea juridică a unei legi

sau a unei părţi dintr-o lege pentru viitor (ex nunc).

Abrogarea unui act normative nu poate fi făcută decât printr-un

act ce are în ierarhia normelor juridice aceeaşi poziţie sau o poziţie

superioară. Astfel o lege nu va putea fi abrogată decât tot printr-o lege

sau prin Constituţie ori un tratat contrar ei (la noi doar în materia

drepturilor omului, căci doar aceste tratate au preponderenţă în raport cu

legile interne). În cazul delegării legislative principiul este aparent încălcat,

căci o lege edictată de Parlament poate fi abrogată printr-o ordonanţă emanând de la Guvern.

Totuşi excepţia este doar aparentă, căci temeiul abrogării legii îl constituie legea de abilitare faţă de care ordonanţa este un act de executare.

Anumite legi prevăd în chiar textul lor momentul ieşirii din vigoare. Dacă legea prevede un termen până la care va fi aplicată, ajungerea la termen o scoate de drept din vigoare. Există legi care prin natura lor sunt temporare. De exemplu, legile de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe, căci una din condiţiile acestor legi este de a determina în mod cert care este durata abilitării.

Principiile care guvernează intrarea şi ieşirea din vigoare a legilor par să soluţioneze problema succesiunilor legilor în timp: din momentul intrării sale în vigoare legea nouă înlătură aplicarea legii vechi, care îşi încetează aplicarea. Totuşi, lucrurile sunt mult mai complicate. Situaţiile juridice pot să îşi înceapă formarea sub imperiul unei legi, pentru a se definitiva sub imperiul alteia. Problema este de a

67

şti care aspecte ale unei astfel de situaţii sunt reglementate de vechea lege şi care de legea nouă. Această problemă a conflictului legilor în timp este rezolvată de dreptul pozitiv. Astfel, Codul civil român, inspirându-se din cel francez, arată în art. 6 că „legea n-are putere retroactivă”. În sistemul nostru juridic actual regula devine constituţională prin consacrarea ei în art. 15 alin. (2) care arată: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”. Legiuitorul nu poate să dea legilor efecte retroactive.

Potrivit prevederilor art. 6 alin (2) C.civ. „Actele şi faptele

juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea

în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele

prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a

săvârşirii ori producerii lor.”

De asemenea, conform art. 6 alin (3) C.civ. „Actele juridice

nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării

în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi

considerate valabile ori, după caz, eficace, potrivit dispoziţiilor legii

noi.”

Art. 6 alin (4) C.civ. prevede că „Prescripţiile, decăderile şi

uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi

sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.”

Principiul neretroactivităţii legii civile noi este subliniat şi de

art. 6 alin (5) C.civ. potrivit căruia „Dispoziţiile legii noi se aplică

tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite

după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după

intrarea sa în vigoare.”

De reţinut că potrivit art. 6 alin (6) C.civ. „Dispoziţiile legii noi

sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice

născute anterior intrării în vigoare a acesteia derivate din starea şi

capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală

de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al

bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice

subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”

Aceste dispoziţii instituie două principii de soluţionare a

conflictului de legi în timp.

a) principiul neretroactivităţii legii civile noi;

b) principiul aplicării imediate a legii civile noi.

2.2.2.2.3. Principiul neretroactivităţii legii civile noi

Neretroactivitatea legii înseamnă inaplicarea ei unor situaţii

juridice ale căror efecte au fost pe de-a-ntregul consumate sub imperiul

legii anterioare.

Ambele principii sunt bazate pe fundamente raţionale profunde.

Aplicarea imediată a legii noi asigură eficacitatea acesteia, ea fiind

considerată, dată fiind înlăturarea vechii reglementări, mai bună, mai

adecvată condiţiilor prezente. Neretroactivitatea legii vechi asigură

unitatea legislaţiei, nedând prilejul existenţei pentru aceleaşi relaţii

sociale a unor regimuri juridice distincte concomitente.

Legea nu retroactivează în sensul că ea nu poate afecta actele

sau faptele juridice petrecute anterior momentului în care ea a dobândit

forţa obligatorie. Efectele juridice produse de acestea sub imperiul

vechii legi nu pot fi modificate de legea nouă.

O consecinţă a constituţionalizării principiului neretroactivităţii

68

legii este că nici o lege civilă nu poate deroga de la acest principiu,

singurele excepţii fiind cele prevăzute expres de legea fundamentală:

legile penale şi contravenţionale mai favorabile. Regula neretroactivităţii se impune administraţiei şi

judecătorului. Administraţia nu poate sub nici o formă emite acte

normative cu efect retroactiv, nici chiar în baza delegării legislative.

Judecătorul nu poate aplica retroactiv o lege. Mai mult, el are obligaţia

de a nu aplica o lege retroactivă emisă de legiuitor.

În sistemul nostru, competenţa de a aprecia contradicţia dintre

lege şi principiul neretroactivităţii, dată fiind natura constituţională a

acestuia, aparţine Curţii Constituţionale.

Aparente excepţii sunt legile interpretative şi legile de

competenţă şi de procedură.

Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi

interpretarea ei oficială.

Legile interpretative

Prin lege interpretativă se înţelege o lege care precizează sensul

unei legi anterioare obscure. Legea interpretativă nu adaugă, deci, reguli

noi sistemului juridic existent, ci precizează sensul unei legi obscure.

Pentru o mare parte a doctrinei, legea interpretativă produce

efecte de la data intrării în vigoare a legii interpretate, căci ea face corp

comun cu legea interpretată. Norma interpretativă produce efecte numai

pentru viitor.

Legea interpretativă nu este o lege nouă, aşa că problema

neretroactivităţii nu se pune. Nu este vorba de a înlocui o lege obscură

prin una mai clară, ci de a determina sensul primeia.

Legile de competenţă şi de procedură

Regulile de competenţă şi de procedură stabilite printr-o lege

nouă se aplică nu numai cauzelor viitoare, ci şi cauzelor deja deduse

judecăţii aflate pe rol înaintea intrării ei în vigoare. Dar nu există în

acest caz decât o excepţie aparentă de la principiul neretroactivităţii

legii. Legea nouă nu se aplică substanţei cauzei , deci faptelor şi actelor

produse înainte de intrarea ei în vigoare, ci doar actelor procesuale

viitoare, fără a afecta, în principiu, actele de procedură deja îndeplinite

sub imperiul vechii legi.

2.2.2.2.4. Principiul aplicării imediate a legii civile noi

Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de

drept potrivit căreia legea nouă se aplică de îndată ce a intrat în vigoare

tuturor situaţiilor ivite după acest moment excluzând aplicarea legii

civile vechi. Acest principiu nu este consacrat expres, dar doctrina şi

jurisprudenţa îl aplică constant şi consideră că existenţa lui se

întemeiază pe două raţiuni:

a) este o consecinţă a principiului neretroactivităţii legii, în

sensul că dacă trecutul scapă legii noi, pentru viitor ea trebuie aplicată

de îndată;

b) rezultă din regula de interpretare consacrată de art. 1268 alin

(3) C. civ. – actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat

(„Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în

sensul ce poate avea un efect, ci nu în acela ce n-ar putea produce nici

69

unul”).

Pe de altă parte trebuie să avem în vedere că:

a) este de presupus că legea nouă reprezintă un progres tehnico-

juridic faţă de cea veche;

b)legea nouă urmăreşte, de regulă, să înfăptuiască unitatea

legislaţiei pe întreg teritoriul;

c) neadmiterea acestei reguli practic determină neaplicarea

legii noi, ceea ce este inadmisibil.

De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există

excepţia ultraactivităţii (supravieţuirii) legii civile vechi, care înseamnă

aplicarea legii vechi după intrarea în vigoare a legii noi. Excepţia este

justificată de necesitatea ca anumite situaţii să rămână guvernate de

legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori

să se stingă, şi, de principiu, trebuie consacrată expres de legea nouă.

De exemplu, prescripţia achizitivă presupune scurgerea a 30 de

ani pentru ca proprietatea să fie constituită. Ce se întâmplă dacă o lege

intervine în această perioadă modificând termenul de prescripţie? Va fi

aplicată legea nouă sau cea veche va supravieţui? Ce se întâmplă, de

asemenea, cu actele încheiate sub imperiul unei legi, ale căror efecte se

prelungesc sub imperiul alteia? De exemplu, o căsătorie este încheiată

sub imperiul unei legi, pentru ca apoi o altă lege să modifice

consecinţele acesteia.

O primă excepţie de la acest principiu al aplicării imediate a

legii noi este cea a situaţiilor contractuale în curs. Acestea rămân, în

principiu, reglementate de legea veche.

Motivele acestei soluţii ţin în primul rând de principiul libertăţii

contractuale. Legea veche se impune a fi aplicată contractelor în curs

pentru că părţile au înţeles să contracteze având în vedere o anumită

stare a dreptului pozitiv, aplicarea imediată a legii noi însemnând a da

acordului de voinţă al părţilor un sens diferit de cel real, a-l lipsi chiar

de fundament în condiţiile noii legi.

Această ultraactivitate a legii vechi în materie contractuală nu

leagă însă pe legiuitor şi nici pe judecător. Ei pot decide aplicarea

imediată a legii noi contractelor în curs. De altfel, legile în materie

cuprind adesea dispoziţii tranzitorii care supun contractele în curs. legii

noi. Judecătorul, la rândul său, poate deroga de la principiul

ultraactivităţii legii vechi, căci, spre deosebire de regula

neretroactivităţii, el nu se bazează pe nici un text de aplicabilitate

generală. Totuşi, o limită îi este impusă; el poate deroga doar dacă

interesul social pe care îl afirmă astfel este atât de imperios încât să

justifice afectarea stabilităţii convenţiilor. Simplul fapt că legea nouă

este imperativă nu justifică derogarea.

În determinarea practică a legii aplicabile la o situaţie juridică

concretă, determinată, cu respectarea principiilor menţionate mai sus

este de mare folos observarea regulii următoare: o situaţie juridică

produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la

data producerii ei, regulă cristalizată în adagiul tempus regit actum.

Pentru a delimita domeniul legii civile noi de acela al legii vechi, în

doctrină s-au propus mai multe criterii distingându-se între: drepturi

câştigate (iura quaesita) şi simple expectative (drepturile viitoare).

Potrivit acestei teorii clasice, legea veche se aplică drepturilor câştigate,

legea nouă fiind exclusă, căci altfel ar retroactiva, în timp ce legea nouă

se aplică simplelor expectative, putând să le modifice; fapte trecute

70

(facta praeterita), fapte în curs de a-şi produce efectele (facta

pendentia) şi fapte viitoare (facta futura); constituirea, modificarea şi

stingerea situaţiilor juridice; situaţii juridice legale şi situaţii juridice

voluntare (contractuale).

2.2.2.3. Teritorialitatea legii civile

2.2.2.3.1. Aplicarea legii civile în spaţiu

Aplicarea legii civile în spaţiu nu ridică probleme deosebite în

statele unitare, în principiu actele normative ce emană de la organele

centrale aplicându-se pe întreg teritoriul, iar actele ce emană de la

organele unităţilor administrativ-teritoriale în limitele unităţii respective

(art. 7 C.civ.).

În principiu, cum am văzut, legea îşi limitează aplicarea în

interiorul frontierelor statului ce a adoptat-o. Sunt situaţii când în

raportul juridic apare un element de extraneitate care îl face greu de

plasat în spaţiul de acţiune al unei legi. De exemplu, un francez şi o

americancă se căsătoresc în România sau un român încheie un contract

cu un grec în Turcia.

Problema de a şti care lege este aplicabilă acestor raporturi este

rezolvată cu ajutorul normelor conflictuale. Aceste norme nu

reglementează substanţa cauzei, ci doar determină legea aplicabilă.

Criteriile de determinare a legii aplicabile în dreptul internaţional privat

sunt diverse: naţionalitatea, domiciliul, locul încheierii unui act, situarea

unui bun, voinţa părţilor etc.

Există excepţii de la principiul teritorialităţii legii în dublu sens:

fie legea naţională nu se aplică pe teritoriul statului anumitor bunuri ori

persoane, fie legea română se aplică şi în afara teritoriului naţional.

Efectul extrateritorial al normei juridice poate apărea pe baza

autonomiei de voinţă a părţilor, fie independent de voinţa acestora.

În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate

determinarea legii civile aplicabile se face ţinându-se seama de normele

de drept – internaţional privat cuprinse în cartea a VII-a din C.civ.

În dreptul internaţional privat, dominat de principiul autonomiei

de voinţă a părţilor, acestea pot să determine legea aplicabilă

raporturilor lor, cu condiţia să nu încalce dispoziţii imperative ale legii.

De exemplu într-un contract de vânzare-cumpărare executat în Franţa

părţile pot conveni ca legea aplicabilă să fie cea română. În acest caz

instanţa franceză va fi obligată în caz de litigiu, să aplice legea română,

cu condiţia ca în dreptul francez să nu se opună acestui lucru

impedimente de ordine publică.

Legea română are în acest caz aplicare extrateritorială.

Legea poate avea efecte extrateritoriale şi independent de

voinţa părţilor. Ea se va aplica în unele situaţii actelor şi faptelor comise

în afara graniţelor ţării.

Aspectul internaţional se rezolvă de către „normele

conflictuale” ale dreptului internaţional privat, care presupun aşa-zisul

„conflict de legi” în spaţiu.

2.2.2.3.2. Regulile de drept internaţional privat

Regulile de drept internaţinal privat sunt urmîtoarele:

71

- imobilele sunt supuse legilor ţării pe teritoriul căreia se află:

lex rei sitae (art. 2558 alin (3) C.civ.);

- starea civilă şi capacitatea civilă ale persoanei fizice sunt

supuse legii cetăţeniei: lex personalis este lex patriae, iar capacitatea

persoanei juridice este supusă legii naţionalităţii, determinată de sediul

său (ca regulă) (art. 2572 alin (1) C.civ.);

- forma actului juridic civil este cârmuită de legea locului unde

se încheie: locus regit actum.

În dreptul internaţional privat există şi alte reguli – lex causae –

care rezolvă posibilul „conflict de legi” în alte domenii ale raporturilor

civile:

- raportul civil născut dintr-un delict civil este supus legii

comiterii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu – lex loci delicti commisi

– ori legii locului unde se consumă efectele negative ale delictului civil:

lex loci lessionis.

2.2.2.4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Destinatarii legii civile sunt oamenii, fie priviţi individual – ca

persoane fizice, fie organizaţi ca persoane juridice. Din punctul de

vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele civile pot fi

împărţite în trei categorii:

a) norme cu vocaţie generală de aplicare, cele ce se aplică atât

persoanelor fizice, cît şi persoanelor juridice (Codul civil);

b) norme cu vocaţia aplicării numai la persoanele fizice (Ordonanţa

nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale

administrativă a numelor persoanelor fizice);

c) legile civile cu vocaţia aplicării numai la persoanele juridice

(Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale).

Secţiunea a 3-a.

Interpretarea normelor de drept civil

2.2.3.1. Noţiune

De regulă, prin interpretare se înţelege în mod obişnuit

lămurirea unui text obscur; un text imprecis este precizat printr-o

operaţie logico-raţională.

În practica dreptului a interpreta înseamnă a determina şi a

preciza principiul aplicabil unei situaţii date, folosind un ansamblu de

procedee specifice. Interpretarea este astfel o etapă a procesului de

aplicare a legii. Interpretarea legii de către instanţa de judecată se face

numai în scopul aplicării ei în sens dedus judecăţii.

2.2.3.2. Necesitatea interpretării

Interpretarea este necesară nu doar pentru că legea este

imperfectă, ci pentru că natura intrinsecă a legii este generalitatea, ceea

ce înseamnă că interpretarea nu este o operaţiune ocazională, ci una

constantă, necesară în cadrul oricărui proces de aplicare a legii.

Interpretarea este o necesitate permanentă, indiferent care ar fi

perfecţionările care s-ar aduce legislaţiei.

72

Interpretarea nu poate fi aşadar evitată pentru că necesitatea ei

nu rezultă din imperfecţiunea textului, ci din natura intrinsecă a normei

care, generală fiind, nu se poate aplica unei situaţii particulare decât în

urma unei operaţii logico-raţionale de stabilire a sensului şi a

compatibilităţii sale cu ipoteza concretă avută în vedere.

Necesitatea interpretării mai rezultă însă şi din specificul

limbajului juridic, din dinamica finalităţilor dreptului şi din

contradicţiile inerente sistemului juridic, precum şi din faptul că acest

sistem prezintă în mod necesar lacune.

Din consideraţiile prezentate trebuie să reţinem că:

a) interpretarea este o etapă a procesului aplicării legii civile;

b) conţinutul acestei operaţii constă în lămurirea şi explicarea

sensului normei civile;

c) încadrarea corectă a diferitelor situaţii din practică, în

ipoteza normei de drept civil, constituie scopul interpretării legii civile.

Pentru a înţelege necesitatea interpretării trebuie să avem în

vedere mai multe operaţii:

a) generalitatea normei – cauză a obligativităţii interpretării –

oricât de perfectă ar fi legea, ea nu poate să prevadă toate cazurile la

care urmează să se aplice, pentru că legea nu inventariază stările de fapt

concrete, ci conţine regulile de conduită generale, abstracte şi

obligatorii pe care oamenii trebuie să le urmeze. Interpretarea va fi deci

absolut necesară în orice proces de aplicare al normei, indiferent cât de

clară ar părea legea, pentru că finalitatea sa este în primul rând corelarea

faptelor cu norma de conduită generală aplicabilă lor. Din acest motiv,

cei ce aplică legea trebuie să determine, în fiecare caz în parte, măsura

în care norma de drept civil se aplică în cazul concret supus soluţionării;

b) specificacitatea limbajului juridic – crearea şi aplicarea

normei este şi un fapt de comunicare , însă limbajul folosit într-un text

legal nu este întotdeauna cel uzual. Din punct de vedere practic, rolul

judecătorului, în calitatea sa de interpret creşte datorită folosirii

limbajului uzual; interpretarea nu este mai puţin necesară, căci sensul

uzual trebuie determinat, el nefiind precizat de către legiuitor. Când

legiuitorul utilizează termenii într-un alt sens decât cel obişnuit, el este

obligat să-l definească. Definiţia aceasta nu este mai lexicală, ci

stipulativă; ea nu mai reproduce caracteristicile rezultate din folosirea

termenului, ci reformulează termenul pentru a corespunde voinţei

autorului. De exemplu, termenul „competenţă” înseamnă în limbajul

uzual „capacitate recunoscută care conferă autoritate într-un anumit

domeniu”, iar pentru jurist „totalitatea atribuţiilor unui post”;

c) dinamica finalităţilor dreptului – Dreptul este un instrument

ce trebuie folosit pentru a construi o anumită ordine socială şi

economică. Această ordine are un dinamism din ce în ce mai accentuat

în societatea actuală. Or dreptul urmează cu greu schimbarea extrem de

rapidă a ordinii sociale şi mai ales a celei economice. Se impune aşadar

ca norme deja existente să fie utilizate pentru a construi o ordine socială

de multe ori diferită de cea care le-a generat. În acest caz interpretul

este cel care reorientează norma în raport cu noua finalitate a dreptului;

d) contradicţiile interne ale sistemului juridic – În prezent

există o inflaţie legislativă, însoţită de o devalorizare a normelor de

drept. Norma nu mai are suficient timp să se cristalizeze şi în multe

cazuri nu este coordonată cu restul sistemului juridic. Legislaţia va

cuprinde astfel o serie de contradicţii între dispoziţiile aceluiaşi act

73

normativ, între dispoziţiile cuprinse în diferite acte normative şi între

dispoziţiile unor acte. Rolul interpretării este de a elimina aceste

contradicţii în conformitate cu principiul ierarhizării normelor juridice,

care dă dreptul judecătorului ca, în principiu, să poată soluţiona orice

conflict între două norme, lăsând neaplicată o dispoziţie în favoarea

alteia situată pe o poziţie superioară în ierarhie.

e) lacunele legii civile – un principiu fundamental al dreptului

este că orice situaţie de fapt are întotdeauna o normă care îi corespunde

în ordinea juridică. Aceasta nu înseamnă că legea poate prevedea totul,

că legea este perfectă, ci că judecătorul este obligat să soluţioneze orice

cauză dedusă judecăţii, găsind o normă aplicabilă, iar în lipsa uneia

exprese, căutând să suplinească această coerenţă a legii prin recurgerea

la principiile generale ale dreptului. De aceea, legislaţia civilă, începând

cu Codul civil francez, susţine că „judecătorul care va refuza să judece,

sub pretextul tăcerii sau al insuficienţei legii, va putea fi urmărit ca

vinovat de denegare de dreptate”. Interpretarea este obligată aşadar să

acopere „lacunele legii”, rolul său fiind primordial.

2.2.3.3. Metodele sau procedeele de interpretare

În stabilirea felurilor interpretării legii civile se folosesc, în

general, trei criterii de clasificare:

Criterii de clasificare Formele interpretării

1 În funcţie de forţa sa - Interpretarea oficială

(obligatorie)

- Interpretarea neoficială (nu

este obligatorie)

2 În funcţie de rezultatul

interpretării

- Interpretarea literală (numită

şi declarativă)

- Interpretarea extensivă

- Interpretarea restrictivă

3 Metoda de interpretare

folosită

- Interpretarea gramaticală

- Interpretarea sistematică

- Interpretarea istorico-

teleologică

- Interpretarea logică

2.2.3.3.1. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială

Interpretarea oficială

Interpretarea oficială este acea formă a interpretării realizată de

către autorităţile publice cu atribuţii în procesul de elaborare a normelor

juridice sau de aplicare a acestora. Interpretarea oficială este autentică

atunci când ea provine de la organul emitent al normei cu caracter de

lege interpretată, judiciară, când este făcută de un organ judecătoresc şi

administrativă când se face de către un organ al administraţiei.

A) interpretarea autentică este cea care emană de la legiuitorul

însuşi, într-o formă generală şi obligatorie. Altfel spus, interpretarea

autentică este interpretarea unui act de legislaţie de către autoritatea

care a emis actul originar, deci a legii prin lege, a ordonanţei prin

ordonanţă, a tratatului internaţional printr-un tratat internaţional. Nu

suntem în prezenţa unei interpretări autentice decât în măsura în care

74

există o echivalenţă strictă între actul originar şi actul care-l

interpretează, adică dacă interpretarea este făcută de acelaşi organ şi în

aceeaşi formă cu actul originar. Această exigenţă se exprimă prin

intermediul adagiului: cuius est legem condere, eius et est interpretori.

Interpretarea autentică este obligatorie pentru instanţă.

B) interpretarea judiciară este cea făcută de către judecător în

procesul de aplicare a legii unui caz concret; ea este întotdeauna o

interpretare de caz. Această interpretare nu are forţă obligatorie decât

pentru cazul respectiv şi decât faţă de participanţi la cauza respectivă.

Judecătorul trebuie să se rezume la a interpreta dreptul, la a-l aplica în

sens strict. Raţionamentul jurisdicţional trebuie să îmbrace forma unui

silogism ale cărui premise sunt situaţia de fapt şi legea aplicabilă

acesteia şi a cărui concluzie este hotărârea. Orice decizie jurisdicţională

trebuie să fie întemeiată pe o dispoziţie legală.

C) interpretarea administrativă este cea făcută de organele

administraţiei cu prilejul organizării executării şi al executării în concret

a legii. Actele administrative care interpretează legea nu sunt obligatorii

pentru instanţe, căci aceste acte sunt controlabile jurisdicţional.

Interpretarea neoficială

Interpretarea neoficială este interpretarea care se dă legii civile

de către doctrină, de către avocat în pledoariile sale în faţa instanţei şi,

în general, de persoane care nu reprezintă puterea de stat. O asemenea

interpretare nu are forţă juridică obligatorie.

2.2.3.3.2. Interpretarea literală, extensivă şi restrictivă

Interpretarea literală este acea formă a interpretării ce

primeşte considerare în raport cu rezultatul operaţiei logico-raţionale,

prin care se asigură textului supus interpretării conţinutul a cărui

întindere corespunde celui ce rezultă din simpla lui citire. Altfel spus,

interpretarea literală nici nu lărgeşte, nici nu limitează aplicaţia textului

de lege (normei juridice), întrucât formularea textului supus interpretării

şi situaţiile concrete ce se încadrează în ipoteză se află în deplină

concordanţă.

Această formă de interpretare este specifică textelor clar şi

precis redactate şi nu se confundă cu interpretarea gramaticală.

Interpretarea extensivă este cea care primeşte considerare în

raport cu rezultatul obţinut prin această operaţie logico-raţională, atunci

când se atribuie textului normei un conţinut sporit în raport cu cel ce

rezultă din simpla lui lectură. Altfel spus, neexistând concordanţă la

care el se aplică, textul trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se

încadrează perfect în „litera” lui. La o interpretare extensivă se poate

ajunge prin folosirea metodei analogiei ori argumentului a fortiori.

Normele juridice civile care conţin enumerări limitative, excepţii sau

prezumţii nu pot fi interpretate extensiv.

Interpretarea restrictivă asigură textului supus interpretării un

conţinut mai mic (mai restrâns) decât cel ce rezultă din simpla lui

lectură, datorită lipsei de concordanţă dintre formularea textului şi

cazurile de aplicare practică, lipsă de concordanţă caracterizată într-o

formulare prea largă (prea cuprinzătoare) în raport cu cazurile ce pot fi

încadrate în text.

75

2.2.3.3.3. Interpretarea gramaticală, sistematică şi istorico-

teleologică

Interpretarea gramaticală vizează stabilirea sensului normei

juridice prin analiza sintactică şi morfologică a textului ei, precum şi

printr-o analiză de vocabular, adică prin stabilirea sensului termenilor

cuprinşi în enunţ.

Analiza gramaticală începe cu analiza cuvintelor (termenilor)

prin care se exprimă norma.

Interpretarea gramaticală implică analiza prepoziţiilor sub

aspectul legăturii dintre cuvinte şi analiza sintactică a frazei.

Astfel, dacă între două condiţii care se cer se intercalează

conjuncţia „şi”, condiţiile sunt cerute cumulativ; dacă se intercalează

conjuncţia „sau”, condiţiile sunt cerute alternativ. Interpretarea

gramaticală trebuie să valorifice de asemenea concluziile ce pot rezulta

din folosirea semnelor de punctuaţie.

Interpretarea sistematică constă în stabilirea înţelesului unei

norme juridice prin determinarea locului acesteia în sistemul ramurii de

drept şi atunci când este nevoie, chiar în sistemul de drept, precum şi în

sistemul principiilor fundamentale ale dreptului.

Prin metoda sistematică de interpretare se verifică în primul

rând respectarea de către normă a poziţiei sale în ierarhia normelor

juridice. Privite din acest unghi de vedere, controlul legalităţii actelor

administrative şi controlul constituţionalităţii legilor sunt aplicaţii ale

acestei metode.

În ambele cazuri, judecătorul, aplicând norma, verifică dacă nu

există un conflict între aceasta şi norma superioară, dând prioritate, în

cazul constatării existenţei unui asemenea conflict, normei superioare.

Pentru ca interpretarea sistematică să contribuie la desluşirea şi

explicarea înţelesului normei juridice, interpretul va trebui să

stabilească:

a) locul normei supuse interpretării în cadrul sistemului

dreptului pozitiv şi chiar raportul acesteia cu principiile fundamentale

ale dreptului;

b) apartenenţa normei la o anumită ramură de drept, dacă

norma este generală sau de excepţie raportată la actul normativ în care

este prinsă;

c) locul normei juridice în cadrul articolului, secţiunilor,

capitolelor, cărţii, părţii sau titlului din lege.

Interpretarea sistematică a legii civile este frecvent întâlnită în

practică atunci când se determină domeniul de aplicare a unei dispoziţii

legale, pornind de la calificarea ei ca normă generală ori normă

specială, prin respectarea relaţiei dintre general şi special: norma

generală nu derogă de la norma specială (generalia specialibus non

derogant), iar norma specială derogă de la norma generală (specialia

generalibus derogant). În aceste reguli „norma generală” reprezintă

regula, iar norma specială constituie excepţia.

Interpretarea istorico-teleologică

Metoda istorică

Cu ajutorul acestei metode interpretul stabileşte sensul unei

76

norme în funcţie de geneza acelei norme.

Ceea ce trebuie determinat prin această metodă este voinţa

legiuitorului care a edictat norma, prin studierea expunerii de motive

făcută cu prilejul adoptării legii, din care rezultă raţiunile pentru care

legiuitorul a adoptat respectivul act normativ, prin studierea procesului

verbal al dezbaterilor, a reacţiilor din presa vremii, a situaţiei

economice, politice şi sociale a vremii etc.

Metoda teleologică

Această interpretare descoperă sensul unei dispoziţii legale

neclare prin luarea în considerare a scopului legii, a raţiunii ei (ratio

legis) de a fi.

Această raţiune a legii mai este numită şi „spirit al legii”. Ea

este uneori explicit formulată într-un preambul sau într-o dispoziţie

expresă a textului însuşi. Pentru a interpreta bine un text este esenţial să

sesizăm în mod clar această raţiune a legii, să recunoaştem, de exemplu,

care sunt interesele pe care legea tinde să le protejeze, care sunt

abuzurile pe care vrea să le împiedice. De exemplu, normele cu privire

la adopţie trebuie interpretate ţinându-se cont de faptul că adopţia se

face în interesul adoptatului. Imunitatea parlamentarilor trebuie

interpretată în considerarea faptului că scopul ei este buna funcţionare a

parlamentului, nu protejarea intereselor parlamentarului.

2.2.3.3.4. Interpretarea logică a legii civile

Interpretarea logică constă în folosirea unor procedee ale logicii

formale generale, precum raţionamentele inductive, raţionamentele

deductive (silogismele), procedeele de demonstraţie, pentru desluşirea

înţelesului normelor juridice. Această metodă are utilizarea cea mai

largă, fiind în fond, baza oricărei interpretări, fiind fundamentul tuturor

celorlalte metode. Vom analiza aici câteva dintre argumentele folosite

de această metodă.

Argumentul per a contrario

Este argumentul ce se întemeiază pe legea terţului exclus

(tertium non datur) din logica formală, lege potrivit căreia, în cazul

noţiunilor contradictorii, care se neagă una pe alta, doar una dintre

acestea poate fi adevărată, cealaltă fiind cu necesitate falsă, fiind

exclusă o a treia posibilitate. Acest argument este exprimat prin adagiul:

qui dicit de uno, negat de altero (cine susţine o teză, neagă teza

contrară).

Acest argument are o valoare limitată, el trebuind să fie utilizat

cu prudenţă, de preferat doar în cazul enumerărilor legale limitative şi a

normelor cu caracter de excepţie.

Astfel, dacă art. 73 din Constituţie spune că legile

constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei şi indică care sunt

domeniile ce se reglementează prin lege organică, înseamnă, a

contrario, că toate celelalte domenii sunt reglementate prin lege

ordinară.

Dacă, de exemplu, art. 11 alin (2) din Codul civil arată că “nu

se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale, de la legile

care interesează ordinea publică şi bunele moravuri” înseamnă că se

poate deroga de la celelalte, cu condiţia să nu fie imperative.

77

Argumentul a contrario nu este, în fond, un argument logic, ci

o simplă presupunere fondată pe tăcerea legiuitorului. El nu are valoare

decât dacă se sprijină pe argumente extrinseci: context (caracter

excepţional sau limitativ al unei dispoziţii), ratio legis, geneza textelor,

rezultatul practic al interpretării. Dacă, de exemplu, avem următoarea

dispoziţie: „intrarea câinilor interzisă”, aplicând argumentul a

contrario, eu care mă plimb cu un urs, pot intra cu acesta. Ceea ce se

opune unei astfel de interpretări este scopul normei, o interpretare ratio

legis conducând la ideea că “dacă este interzisă intrarea cu câini, cu atât

mai mult este interzisă intrarea cu urşi”. Deci argumentul a contrario

are valoare doar dacă vine în sprijinul raţiunii legii.

Argumentul a fortiori (cu atât mai mult) este argumentul cu

ajutorul căruia se ajunge la concluzia că raţiunea aplicării unei norme

juridice unei situaţii neprevăzute de text este şi mai puternică decât în

situaţia avută în vedere în mod expres de normă.

Din traducerea liberă a argumentului (cu atât mai mult, cu cât

mai vârtos) se desprinde concluzia potrivit căreia o normă edictată

pentru o anumită situaţie se extinde şi se aplică la un caz nereglementat

expres, deoarece raţiunile luate în considerare la adoptarea ei sunt şi

mai evidente în cazul dat.

Astfel, dacă dreptul de proprietate, care este cel mai important

drept real, poate fi dobândit prin uzucapiune, cu atât mai mult poate fi

dobândit un dezmembrământ al acestui drept (usus, fructus).

Argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate şi

mai puţin) – acest argument, bazat pe raţionamentul a fortiori, mai

poate fi întâlnit şi sub forma qui potest plus, potest minus.

Şi acest argument este specific interpretării extensive.

Cum arată profesorul Nicolae Popa, „în istoria dreptului nu

găsim decât o singură excepţie de la acest principiu, când se putea face

mai mult, dar nu se putea face mai puţin. Este vorba de drepturile pe

care le avea femeia măritată asupra imobilului dotal, înainte de

Justinian. Astfel, femeia putea vinde imobilul, dar nu-l putea ipoteca,

ipotecarea fiind un act juridic civil cu efecte mai restrânse decât

vânzarea”.

Având în vedere că cine poate mai mult poate şi mai puţin,

apreciem că dacă procurorul poate introduce orice acţiune civilă, cu

excepţia celor strict personale, cu atât mai mult el va putea cere

judecarea unui proces civil în lipsa părţilor, situaţie în care, în lipsa

cererii procurorului, procesul se va suspenda.

Argumentul ad absurdum este argumentul reducerii la absurd

(reductio ad absurdum), cu ajutorul căruia se demonstrează că o

anumită soluţie propusă prin interpretare este singura posibilă, deoarece

orice altă soluţie ar duce la consecinţe inadmisibile, absurde. Aceasta

este o demonstraţie indirectă apagogică. Stabilirea adevărului tezei de

demonstrate se face prin infirmarea tezei contrare, demonstrându-se că

aplicarea acesteia din urmă ar duce la rezultate practice absurde.

Argumentul de analogie: ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet (unde este aceeaşi raţiune a legii se aplică aceeaşi dispoziţie a ei) este un argument de analogie care are la bază ideea potrivit căreia aceeaşi cauză produce aceleaşi efecte.

78

Acest argument este îndeobşte folosit pentru completarea lacunelor legii. Dacă se face apel la normele dreptului scris, suntem în prezenţa analogiei legii, iar dacă se apelează la principiile generale ale dreptului, suntem în prezenţa analogiei dreptului.

Pentru invocarea acestui argument se folosesc formule ca:

„pentru identitate de raţiune” sau „pentru identitate de figură juridică”

etc.

Reguli de interpretare logică

În jurisprudenţă şi doctrină mai des folosite sunt următoarele

trei reguli: excepţia este de strictă interpretare; unde legea nu distinge,

nici interpretul nu trebuie să distingă; legea civilă trebuie interpretată în

sensul aplicării ei, iar nu în sensul înlăturării aplicării ei.

A. Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio

est strictissimo interpretationis) Excepţia în drept este de strictă interpretare şi aplicare, în

sensul că o excepţie este considerată că există numai dacă este reglementată expres de lege, ceea ce înseamnă că excepţiile nu pot fi create prin interpretare.

Câteva menţiuni esenţiale se impun în legătură cu această

regulă: a) cad sub incidenţa ei textele legale ce cuprind enumerări

limitative;

b) cad, de asemenea, sub incidenţa acestei reguli texte legale

care instituie prezumţiile legale, deoarece nulla presumtio sine lege;

c) această regulă reprezintă punctual de plecare în înfăptuirea

unei interpretări restrictive;

d) această regulă întemeiază raportul dintre legea generală şi

legea specială (respectiv dintre regulă şi excepţie).

B. Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

În traducere, adagiul înseamnă „unde legea nu distinge, nici

interpretul n-are dreptul să o facă”, regulă potrivit căreia formulării

generale în care este redactat textul îi corespunde o aplicare, de

asemenea generală, a acelui text, ceea ce înseamnă că interpretul nu

poate disjunge (nu poate introduce distincţii) dacă legea nu le

încorporează.

De pildă, conform dispoziţiilor art. 496 C.civ. „copilul minor

locuieşte la părinţii săi sau, altfel spus, domiciliul minorului este la

părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic”.

Cum textul nu deosebeşte între minorul sub 14 ani şi minorul

între 14-18 ani, utilizând termenul generic „minorul”, pe baza acestei

reguli textul trebuie interpretat în sensul aplicării lui la minori, fără a

prezenta importanţă dacă este mai mic de 14 ani sau are o vârstă

cuprinsă între 14 ani şi 18 ani şi deci, trebuie aplicat ca atare, deoarece

formularea lui generală conduce la o aplicare, de asemenea generală.

79

C. Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat

Conform acestei reguli, legea (norma de drept) este necesar să

se interpreteze în sensul aplicării ei şi nu în acela al neaplicării.

Cu toate că regula se înfăţişează ca una ce este utilizată de

interpretare logică ce se face textelor legale, ea îşi găseşte temeiul în

dispoziţiile art. 9 C. civ., consacrat materiei interpretării legii.

S-a considerat însă că „... pentru identitate de raţiune, ea este

extinsă şi la interpretarea normei de drept civil”.

2.2.3.3.5. Câteva principii şi reguli de interpretare

Tot ceea ce nu este prohibit este permis Acest principiu rezultă din fundamentul ordinii juridice, care

este libertatea individuală. În principiu, individul poate face orice, cu

condiţia ca legea să nu-i interzică expres acel lucru. Ca urmare, tăcerea

legii trebuie interpretată în favoarea libertăţii de acţiune a individului.

Oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în

mod expres altfel (art. 12 C.civ.).

Lipsa constrângerii exprese trebuie deci interpretată întotdeauna

în favoarea individului. Totuşi, acest principiu comportă anumite

limitări. Deşi este justificat de principii ca autonomia de voinţă şi

libertatea formelor, el este restrâns de aplicarea altor principii, cum ar fi

cel al bunei-credinţe, al protecţiei ordinii publice, al bunelor moravuri

etc. În dreptul public, acest principiu se aplică doar în favoarea

individului pentru a lărgi sfera libertăţilor individuale; autorităţile

publice nu se pot prevala de el pentru a-şi extinde puterile: titularii

puterii publice nu pot face tot ceea ce nu este expres interzis.

Regula continuităţii interpretării

Această regulă arată că interpretarea, odată stabilită într-un

sens, nu trebuie prea uşor modificată. Raţiunea este stabilitatea

raporturilor juridice. Pe de altă parte, existenţa dreptului jurisprudenţial

impune o asemenea regulă pentru ca dezideratul principal al statului de

drept, previzibilitatea constrângerii, să poată fi realizat. Această regulă

se exprimă în următorul adagiu: minime sunt mutanda quae

interpretationem certam semper habuerunt.

Principiul efectului util

Acest principiu este exprimat prin adagiul actus interpretandus

est potius ut valeat quam ut pereat. Legea trebuie interpretată în sensul

în care ea îşi găseşte aplicare. Trebuie să presupunem întotdeauna că

legiuitorul a edictat norma pentru ca ea să-şi producă efectele; nu putem

afirma niciodată că norma este un nonsens sau că ea nu-şi găseşte

aplicabilitatea. Această regulă îşi găseşte consacrarea în dispoziţiile art. 9 alin.

3 C.civ., care arată: „Interpretarea legii de către instanţă se face numai

în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii”.

80

Controlul interpretării în raport cu rezultatul practic

Când textul permite mai multe interpretări, trebuie să vedem la

ce rezultat practic ar duce fiecare dintre interpretări. Vor fi eliminate

variantele care conduc la rezultate absurde sau indezirabile, injuste,

antisociale, antieconomice etc. Se aplică astfel argumentul ad absurdum

pe care l-am analizat mai înainte.

Dispoziţiile generale nu derogă de la cele speciale (generalia

specialibus non derogant) Presupunând că unei situaţii i se pot aplica două norme, una

fiind generală şi alta o normă specială, regula specială trebuie aplicată.

Orice regulă poate să comporte excepţii; pentru ca legea generală să

absoarbă legea specială, va trebui deci să constatăm intenţia de a o

suprima.

Trebuie să interpretăm totdeauna cu bună-credinţă Am văzut că terminologia legală este prezumată a fi utilizată în

sensul limbajului uzual. Regula enunţată arată că interpretul trebuie să

facă, prin interpretare, să prevaleze sensul uzual asupra celui tehnic, că

sensul imediat trebuie să prevaleze asupra verbalismului legal,

conceptualismului excesiv. Această regulă de interpretare rezultă din

esenţa însăşi a formării dreptului, care este obiceiul sistematizat,

codificat în cursul timpului.

2.2.3.3.6. Interpretarea legii şi interpretarea actelor private

Principii

Două principii sunt esenţiale pentru a defini rolul judecătorului

faţă de actele private:

A) judecătorul nu poate modifica actele private;

B) judecătorul trebuie să caute voinţa subiectivă.

A) Judecătorul nu poate modifica actele private

În cazul interpretării legii am văzut că judecătorul este obligat

de dreptul pozitiv însuşi să completeze lacunele legii. Când este vorba

de actele private, el trebuie însă să evite o astfel de atitudine, indiferent

cât de defectuos ar fi redactate acestea. Judecătorul trebuie să se rezume

doar la a clarifica actele private, el nu le poate modifica nici completa

sub pretext că ar căuta voinţa reală a părţilor. Acest principiu este

consecinţa autonomiei de voinţă ce caracterizează dreptul privat.

Particularii sunt liberi să-şi ordoneze interesele oricum vor, chiar dacă

le gestionează prost. Doar normele imperative limitează această

libertate. Judecătorul nu trebuie deci să se substituie părţilor,

modificarea actelor private pe cale de autoritate este interzisă.

B) Judecătorul trebuie să caute voinţa subiectivă

În cazul legislaţiei, ceea ce contează în ochii interpretului este

voinţa exprimată. Judecătorul caută semnificaţia obiectivă a textului. El

nu poate să înlocuiască această voinţă exprimată prin textul legal cu o

pretinsă voinţă reală a legiuitorului. Dimpotrivă, când este vorba de acte

private, judecătorul este doar servitorul voinţei părţilor. Conţinutul

81

contractului este reprezentat de acordul de voinţă al părţilor. Aceasta

este, de altfel, regula sancţionată de Codul civil. Judecătorul trebuie să

caute dincolo de termenii actului, care pot fi utilizaţi defectuos din

neştiinţă, voinţa intimă, subiectivă a autorilor actului.

Această metodă de interpretare a actelor private are la bază

teoria autonomiei voinţei. Ea a fost afectată, într-o oarecare măsură de

criticile formulate contra acestei autonomii. Aceste critici susţin că

metoda clasică ajunge să atribuie contractanţilor intenţii pe care ei nu

le-au avut. Adesea, aceştia nu ştiu exact ceea ce vor şi, de asemenea, nu

au nici cea mai mică idee cu privire la multe clauze contractuale. Este

astfel artificial şi hazardat să se caute voinţa comună a părţilor în mod

sistematic în cazul interpretării contractelor.

„Doctrina actuală este în general favorabilă creşterii puterilor

judecătorului. Contractul nu trebuie interpretat de el bazându-se pe o

voinţă comună adesea ipotetică, ci potrivit bunei-credinţe, echităţii,

uzajelor, înţelese ca nişte noţiuni obiective, care sunt superioare

intenţiei părţilor şi pot chiar să fie în contradicţie cu o intenţie sau alta

(...)”. Desigur, acum nu se neagă rolul voinţei atunci când ea poate fi

clar degajată: se admite voinţa tacită, chiar virtuală a părţilor atunci

când ea se poate degaja dintr-o posibilă înţelegere comună între părţi,

dar ceea ce doctrinei îi repugnă să admită este că judecătorul inventează

voinţe fictive şi atribuie voinţei comune a părţilor intenţii care, în

realitate sunt ale sale.

Această concepţie, spre deosebire de prima, se bazează pe

elemente obiective. Ea apropie interpretarea actelor private de modul în

care interpretul abordează o normă legală. O concepţie obiectivă

îmbrăţişează Codul civil german. Metoda este numită a declaraţiei de

voinţă. Ceea ce este luat în consideraţie nu mai este, ca în primul sistem

voinţa ultimă a părţilor, ci voinţa declarată. Aceasta trebuie să fie

înţeleasă conform limbajului curent al afacerilor. Acest limbaj este

diferit atât de limbajul periodic, cât şi de limbajul personal al autorului

actului. Spre deosebire de sistemul Codului nostru civil, acest sistem

face ca securitatea afacerilor să prevaleze asupra intereselor individuale.

Interpretarea actelor care se aseamănă actelor de legislaţie

Există anumite acte private care conţin clauze ce nu mai sunt

personalizate, ele nu mai depind de simpla voinţă a părţilor. Este vorba

de contractele tip, contractele de adeziune, clauzele de stil ale actelor

notariale, contractele de asigurare, contractele de muncă, contractele de

transport etc. Fiind utilizate de mii de ori, aceste clauze sau contracte

devin stereotipe. Ele nu mai trădează o voinţă intimă a părţilor, ci se

asemănă normelor legale supletive. Fiind inutil să căutăm în aceste acte

intenţia subiectivă a părţilor, ele trebuie interpretate în conformitate cu

uzajele. Interpretarea faptelor se apropie, în acest caz, de interpretarea

legilor, uzând de metoda asemănătoare. De altfel, multe din normele

supletive au fost la început astfel de clauze de stil.

Funcţia creatoare a interpretării

Cum am prezentat deja, interpretul nu se rezumă la a „zice”

legea. El o adaptează, o interpretează constructiv sau restrictiv, o

creează într-o măsură mai mare sau mai mică. Dreptul jurisprudenţial

este o realitate; el este un complement, dar şi un concurent al dreptului

creat de legiuitor. Există două forme ale jurisprudenţei: praeter legem şi

82

contra legem.

Jurisprudenţa praeter legem este aceea care, deşi formal se

ataşează textului legii, practic deformează legea, se situează în marginea

ei. Ea nu contrazice legea, dar îi modifică subtil conţinutul.

Jurisprudenţa contra legem este cea care dă legii prin

interpretare un sens contrar celui avut în vedere de legiuitor. Ea este

legitimă doar în măsura în care normele de interpretare sunt evidente

anacronisme, fiind depăşite, contrazise chiar de evoluţia socială.

Funcţia creatoare a interpretării este relevată şi de existenţa

jurisprudenţei supletive. De data aceasta nu mai este vorba de a deforma

sau contrazice o lege, ci de a completa lacunele sale, interpretând

principiile generale. De exemplu, jurisprudenţa supletivă a stat la baza

dezvoltării dreptului administrativ şi introducerea controlului

constituţionalităţii legilor în Constituţia din 1866.



Concepte privind: izvorul de drept civil, aplicarea în timp şi spaţiu a legii civile; Principiile

neretroactivităţii legii civile noi, aplicării imediate a legii civile noi. Metode şi procedee de

interpretare: oficială, neoficială, literală, extensivă şi restrictivă, gramaticală, sistematică şi istorico-

teleologică; Interpretarea logică a legii civile: argumentul per a contrario, a fortiori, a majori ad

minus, ad absurdum.


1. Uzanţele şi principiile generale ale dreptului sunt izvoare ale dreptului civil?

2. Enumeraţi izvoarele dreptului civil.

3. Ce se înţelege prin aplicarea dreptului?

4. Ce se înţelege prin aplicarea legii civile în timp?

5. Ce semnificaţie are sintagma „aplicarea legii în spaţiu”?

6. Care este data intrării în vigoare a legii civile?

7. Care este momentul final al legii?

8. Ce înseamnă neretroactivitatea legii?

9. Când produc efecte legile interpretative?

10. Pentru ce cauze se aplică legile de competenţă şi de procedură?

11. Care sunt raţiunile principiului aplicării imediate a legii civile noi?

12. Care este legea aplicabilă în cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate?

13. Ce se înţelege în mod obişnuit prin interpretarea unei norme juridice?

14. De ce este necesară interpretarea legii?

15. Ce reprezintă interpretarea oficială a legii?

16. Care sunt formele interpretării oficiale?

17. Ce se înţelege prin interpretarea literală?

83

18. Ce reprezintă interpretarea extensivă?

19. Cum se realizează interpretarea restrictivă?

20. Ce vizează interpretarea gramaticală?

21. În ce constă interpretarea sistematică?

22. Ce stabilim prin interpretarea istorico-teleologică?

23. Ce se înţelege prin interpretarea logică a legii civile?

24. Ce exprimă argumentul per a contrario?

25. Ce semnificaţie are argumentul a fortiori?

26. Ce argument priveşte expresia „cine poate mai mult, poate şi mai puţin”?

27. Ce se demonstrează prin argumentul „ad absurdum”?

28. Ce idee are la bază argumentul de analogie?

29. Ce semnificaţie are sintagma „excepţia este de strictă interpretare şi aplicare”?

30. Cum explicăm adagiul „unde legea nu distinge, nici interpretul n-are dreptul să o facă”?

31. Ce se înţelege prin principiul „tot ceea ce nu este prohibit este permis”?

32. Ce raţiune are la bază principiul efectului util?

33. Presupunând că unei situaţii i se pot aplica două norme, una fiind generală şi alta o normă

specială, ce normă trebuie aplicată?

34. Cum interpretăm contractele tip?

35. Ce se înţelege prin jurisprudenţa praeter legem?

36. Ce se înţelege prin jurisprudenţa contra legem?




1. Neretroactivitatea legii înseamnă inaplicarea ei unor situaţii juridice ale căror efecte au fost

consumate sub imperiul legii anterioare.

2. Legea nouă se aplică de îndată ce a intrat în vigoare tuturor situaţiilor ivite după acest

moment, excluzând aplicarea legii civile vechi.

84


1. Aplicarea legii civile se face după publicarea în Monitorul Oficial:

a) la data publicării;

b) la 3 zile de la data publicării;

c) la 5 zile de la data publicării.

A) b+a;

B) c;

C) a+c.

Rezolvaţi!

Argumentul a contrario se întemeiază pe legea terţului exclus din logica formală, fiind exprimat

prin adagiul „cine susţine o teză, neagă teza contrară”. În acest context, interpretaţi următoarea

dispoziţie: „Intrarea câinilor interzisă!”. Aplicând argumentul a contrario, eu, care mă plimb cu un urs,

pot intra în acel magazin?



Codul civil.





85



Cuprins:



Secţiunea 1. Precizări introductive

3.2.1.1. Noţiunea şi caracterele raportului juridic civil

3.2.1.1.1. Noţiune

3.2.1.1.2. Caractere generale

3.2.1.2. Izvoarele raporturilor juridice civile concrete

3.2.1.2.1. Definiţia izvorului raportului juridic civil concret

3.2.1.2.2. Corelaţia dintre norma juridică, raportul juridic civil abstract, raportul

juridic civil concret şi izvorul raportului juridic civil concret

3.2.1.2.3. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice concrete

3.2.1.3. Structura raportului juridic civil

Secţiunea a 2a. Noţiuni generale privind părţile raportului juridic civil

3.2.2.1. Categoriile subiectelor de drept civil

3.2.2.2. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor raportului juridic civil

3.2.2.2.1. Părţile sau subiectele raportului juridic civil

3.2.2.2.2. Pluralitatea şi individualizarea subiectelor raportului juridic civil

3.2.2.2.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

3.2.2.3. Capacitatea civilă

3.2.2.3.1. Definiţie

3.2.2.3.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice

3.2.2.3.3. Capacitatea civilă a persoanei juridice

Secţiunea a 3a. Conţinutul raportului juridic civil

3.2.3.1. Consideraţii generale

3.2.3.2. Dreptul subiectiv civil

3.2.3.2.1. Noţiunea de drept subiectiv civil

3.2.3.2.2. Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor subiective civile

3.2.3.2.3. Clasificarea drepturilor subiective civile

3.2.3.2.4. Exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul de drept

3.2.3.3. Obligaţia civilă

3.2.3.3.1. Definiţia obligaţiei civile

3.2.3.3.2. Elemente constitutive ale obligaţiei civile

3.2.3.3.3. Sensurile termenului „obligaţie”

3.2.3.3.4. Clasificarea obligaţiilor

3.2.3.3.5. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de obiectul lor

3.2.3.3.6. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de opozabilitatea lor

3.2.3.3.7. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de sancţiune

3.2.3.3.8. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de sursa lor

3.2.3.3.9. Categorii de obligaţii complexe

Secţiunea a 4a. Obiectul raportului juridic civil. Bunurile

3.2.4.1. Definiţia obiectului raportului juridic civil

3.2.4.2. Bunurile – obiect derivat al raportului juridic civil

3.2.4.2.1. Noţiune. Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu

3.2.4.2.2. Clasificarea bunurilor

3.2.4.2.3. Alte clasificări alt bunurilor


86



- înţelegerea interconexiunilor conceptelor privind raportul

juridic civil şi anume: definiţie, caractere generale, izvoare;

- cunoaşterea structurii raportului juridic civil: subiectele,

conţinutul şi obiectul raportului juridic civil;

- identificarea, înţelegerea şi cunoaşterea definiţiilor privind

raportul juridic civil, capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a

persoanei fizice şi juridice, noţiunea de subiect de drept civil,

abuzul de drept, obligaţia civilă, obiectul raportului juridic civil,

precum şi noţiunile de un şi patrimoniu;

- cunoaşterea clasificării obligaţiilor şi bunurilor.


- studenţii se vor familiariza cu conceptele specifice

raportului juridic civil;

- dezvoltarea unor abilităţi de explicare a individualizării

subiectelor de drept civil, precum şi a bunurilor (imobile, mobile,

fungibile, divizibile, consumtibile, frugifere, etc.) şi a obligaţiilor

de a da, a face sau a nu face ceva;

- înţelegerea deosebirilor dintre un raport juridic civil şi alte

categorii de relaţii sociale (morale, politice, religioase);

– conştientizarea importanţei reglementării raporturilor

juridice civile, administrative, financiare, de dreptul muncii,

dreptul familiei, dreptul comercial, etc.


87


Secţiunea 1.

Precizări introductive

3.2.1.1. Noţiunea şi caracterele raportului juridic civil

Raportul juridic constituie o categorie importantă în ştiinţa

dreptului şi a fost definit ca relaţie socială reglementată de norma

juridică.

3.2.1.1.1. Noţiune

Reglementarea legăturilor dintre oameni prin norma juridică

deosebeşte raportul juridic de alte categorii de relaţii sociale (morale,

politice, religioase) şi îi recunoaşte posibilitatea de a produce efecte

juridice a căror realizare se asigură prin forţa de constrângere a statului.

După apartenenţa normei juridice la una sau alta dintre ramurile

dreptului, raportul juridic dobândeşte natura şi caracterele specifice unei

anumite ramuri ori are o natură complexă.

Raportul juridic civil este o specie de raport juridic. În

consecinţă, raportul juridic civil poate fi definit ca relaţie socială cu

conţinut patrimonial sau personal nepatrimonial stabilită între părţi

juridiceşte egale şi reglementată printr-o normă juridică aparţinând

ramurii dreptului civil.

3.2.1.1.2. Caractere generale

Raportul juridic civil prezintă toate caracterele juridice generale,

comune tuturor categoriilor de raporturi juridice:

Raportul juridic civil are caracter social

Este o relaţie socială, o legătură între oameni, priviţi după caz,

individual (ca persoane fizice) sau organizaţi în colectivităţi (ca

persoane juridice) cărora legea le recunoaşte calitatea de subiecte de

drepturi şi obligaţii.

Legea nu se poate adresa decât conduitei oamenilor în calitatea

lor de fiinţe sociale, dotate cu raţiune.

Acest caracter există nu numai în cadrul raporturilor personale,

unde este evident, ci şi în cadrul raporturilor reale, născute în legătură

cu anumite lucruri. Raporturile reale nu sunt raporturi între titular şi

lucrul aflat sub puterea sa, ci raporturi între oameni în legătură cu acel

lucru, deoarece norma juridică reglementează conduita subiectelor de

drept şi nu a lucrurilor.

Raportul juridic civil are caracter voliţional

88

Raportul juridic fiind, după caz, consecinţa unei manifestări a

voinţei – legiuitorului şi a subiectelor raportului juridic civil.

Raporturile juridice născute din acte juridice presupun manifestări de

voinţă a părţilor, pe de o parte, care trebuie să se conformeze normei

juridice, normă care, la rândul ei este expresia voinţei legiuitorului, pe

de altă parte, putându-se observa dubla manifestare de voinţă. Atunci

când raporturile juridice se nasc din evenimente şi acţiuni omeneşti

săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice (efecte care se produc

totuşi în virtutea legii), caracterul voliţional este conferit de voinţa

legiuitorului exprimată în cuprinsul normei care reglementează acel

raport.

Acest caracter este mai accentuat, în sensul că voinţa părţilor se

manifestă în mod hotărâtor, atât la naşterea raportului cât şi la

reglementarea lui, iar nu numai la realizarea conţinutului, cum este

cazul la celelalte categorii de raporturi juridice.

Raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de

egalitate juridică a părţilor

Părţile raportului juridic civil au o poziţie de egalitate juridică,

ceea ce înseamnă că niciuna dintre ele nu se subordonează faţă de

cealaltă (spre deosebire de raporturile juridice administrative, penale

etc. care presupun subordonarea uneia dintre părţi faţă de cealaltă).

3.2.1.2. Izvoarele raporturilor juridice civile concrete

Raporturile juridice civile concrete îşi au izvorul în fapte şi acte

juridice.

Faptele juridice sunt împrejurări de care legea leagă producerea

unor efecte juridice.

După criteriul rolului voinţei oamenilor în producerea lor,

faptele juridice se clasifică în două categorii distincte:

- evenimente (fapte naturale);

- acţiuni omeneşti.

3.2.1.2.1. Definiţia izvorului raportului juridic civil concret

Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o

împrejurare (act sau faptă) de care legea civilă leagă naşterea unui

raport juridic civil concret.

Cum rezultă din definiţie, actul sau fapta care este izvor al unui

raport juridic civil concret constituie şi izvor al drepturilor şi obligaţiilor

civile care constituie conţinutul raportului juridic respectiv.

3.2.1.2.2. Corelaţia dintre norma juridică, raportul juridic

civil abstract, raportul juridic civil concret şi izvorul raportului

juridic civil concret

Prezentăm în continuare această corelaţie în tabelul de mai jos:

Raport

juridic civil

Premise necesare

I II III

Abstract Subiectele de

drept civil

Norma de

drept civil

89

între care se

stabileşte o

relaţie socială

care

reglementează

relaţia socială

respectivă

Concret Subiectele de

drept civil

între care se

stabileşte o

relaţie socială

Norma de

drept civil

care

reglementează

relaţia socială

respectivă

Un anumit act

sau faptă de care

legea civilă

condiţionează

naşterea unui

raport juridic

civil

Corelaţia dintre instituţiile juridice menţionate este următoarea:

a) norma de drept civil este premisa necesară şi obligatorie

pentru existenţa celor două raporturi juridice civile, abstract şi concret,

dar şi a izvorului raportului juridic civil concret;

b) raportul civil abstract este particularizat prin existenţa celei

de-a 3-a premise într-un raport juridic civil concret;

c) izvorul raportului juridic civil (un anumit act sau fapt de

care legea civilă condiţionează naşterea unui raport juridic civil

concret).

3.2.1.2.3. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice

concrete

Aşa cum arătam mai sus, în raport de criteriile folosite există

următoarea clasificare:

Criteriul Clasificare a izvoarelor

raporturilor juridice civile

concrete

1 După cum depind sau

sunt independente de

voinţa umană

-fapte omeneşti

-evenimente

2 După cum legea civilă

condiţionează sau nu

naşterea raportului

juridic civil de existenţa

intenţiei producerii

acestui efect

-faptele săvârşite cu intenţia de a

produce efecte juridice (actele

juridice civile)

-faptele săvârşite fără intenţia de a

produce efecte juridice, dar care

efecte se produc în temeiul legii

(fapte juridice – stricto sensu)

3 După cum sunt sau nu

conforme cu legea

-fapte licite

-fapte ilicite

4 După sfera lor -fapt juridic în sens larg (lato sensu)

desemnează atât faptele omeneşti

săvârşite cu sau fără intenţia de a

produce efecte juridice cât şi

evenimentele

-fapt juridic în sens restrâns (stricto

sensu) care desemnează numai

faptele omeneşti săvârşite fără

intenţia de a produce efecte juridice,

dar care se produc în temeiul legii,

90

precum şi faptele neutre.

3.2.1.3. Structura raportului juridic civil

Structural, raportul juridic civil este alcătuit din următoarele

elemente constitutive:

a) subiectele sau părţile raportului juridic civil;

b) conţinutul raportului juridic civil (alcătuit din drepturile şi

obligaţiile părţilor);

c) obiectul raportului juridic civil (acţiuni sau inacţiuni la care

sunt îndreptăţite sau la care sunt îndatorate părţile). Obiectul exprimă

conduita pe care părţile trebuie să o urmeze conform normei juridice.

Toate cele 3 elemente menţionate trebuie să existe concomitent

pentru existenţa unui raport juridic concret.

Secţiunea a 2-a.

Noţiuni generale privind părţile raportului juridic civil

3.2.2.1. Categoriile subiectelor de drept civil

Există 2 categorii de subiecte de drept civil:

- persoanele fizice;

- persoanele juridice (numite uneori şi persoane morale) (art. 25

C.civ.).

3.2.2.2. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea

subiectelor raportului juridic civil

Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil înţelegem

cunoaşterea părţilor acestui raport.

3.2.2.2.1. Părţile sau subiectele raportului juridic civil

Subiectele raportului juridic civil sunt oamenii priviţi individual

(ca persoane fizice) sau organizaţi în colectivităţi (ca persoane juridice)

cărora legea le recunoaşte calitatea de subiecte de drepturi şi obligaţii

civile.

Raportul juridic civil implică în mod necesar cel puţin două

subiecte şi anume: un subiect activ, care este persoana care dobândeşte

drepturi, şi un subiect pasiv, care este persoana ce îşi asumă obligaţii

corespunzătoare.

Subiectul activ

Subiectul activ este creditor, iar subiectul pasiv este debitor.

În cadrul raporturilor reale, subiectul activ este titularul unui

drept real ale cărui atribute le exercită fără a avea nevoie de concursul

altor persoane.

Subiectul pasiv

Subiectul pasiv este nedeterminat, format din totalitatea

subiectelor de drept ţinute de obligaţia generală şi abstractă să nu

împiedice executarea dreptului subiectiv de către titular (subiectul

activ). Subiectul pasiv în raporturile reale nu se individualizează. În

măsura în care se aduce atingere drepturilor subiectului activ, se

91

formează un raport juridic de răspundere sau de reparaţie, în care

subiectul pasiv care a adus atingere drepturilor subiective ale titularului

dreptului real, devine subiect pasiv determinat în raportul juridic de

reparare a prejudiciului cauzat subiectului activ (raport juridic

obligaţional).

În cadrul raportului juridic personal, subiectul activ este

titularul unui drept de creanţă şi este denumit creditor, iar subiectul

pasiv este numit debitor şi ţinut să execute o obligaţie în folosul

creditorului sau a unei alte persoane. Uneori, subiecte raportului juridic

civil au o dublă poziţie: de debitor şi de creditor în raport cu drepturile

şi obligaţiile ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil născut din

contractele sinalagmatice (contracte care dau naştere la drepturi şi

obligaţii reciproce între părţile contractante). În asemenea situaţie

subiectele poartă denumiri specifice, precum: vânzător, cumpărător,

donator, donatar, deponent, depozitar etc. spre a fi mai bine distinse.

3.2.2.2.2. Pluralitatea şi individualizarea subiectelor

raportului juridic civil

Raportul juridic civil simplu

Raportul juridic civil se stabileşte de regulă între două persoane

(raport juridic simplu).

Pluralitatea de subiecte

Este însă posibil ca raportul juridic să realizeze legătura între

mai multe persoane, ce au după caz, poziţia de subiecte active, pasive

sau atât de subiecte active cât şi de subiecte pasive, pentru diferitele

drepturi şi obligaţii ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic; în

această ultimă ipoteză suntem în prezenţa pluralităţii de subiecte care

după caz, poate fi activă, pasivă sau mixtă.

Astfel, în cazul reportului juridic real de proprietate, subiectul

activ poate fi un titular individual sau plural (în cazul coproprietăţii), iar

subiectul pasiv este totdeauna plural (pluralitate pasivă) alcătuit din

toate celelalte persoane aflate în circuitul civil, ţinute de obligaţia

generală de a nu aduce atingere dreptului subiectului activ individual

sau colectiv.

Tot astfel, raportul obligaţional poate avea mai mulţi creditori

(pluralitate activă) sau mai mulţi debitori (pluralitate pasivă), ori mai

mulţi creditori şi debitori (pluralitate mixtă). În asemenea ipoteze,

drepturile şi obligaţiile care constituie conţinutul raportului juridic civil

se împart în atâtea fracţiuni câte subiecte active şi pasive există.

Raporturile juridice în care drepturile sau obligaţiile se divid între mai

multe subiecte se numesc conjuncte (divizibile); solidare şi indivizibile. Individualizarea subiectelor raportului juridic civil este operaţiunea

logică prin care se determină poziţia fiecăruia dintre subiectele raportului juridic concret (subiect activ sau pasiv) în raport cu drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul acelui raport. Regula aplicabilă în materia individualizării subiectului raportului juridic civil este aceea că poziţia subiectelor raportului juridic concret este fixată de la formarea acestuia prin săvârşirea actului sau faptului generator.

Această regulă este aplicabilă raporturilor juridice care au în conţinutul lor drepturi relative (personale, de creanţă).

În cazul raporturilor juridice civile care au în conţinutul lor drepturi absolute (reale), este determinat numai subiectul activ, iar toate

92

celelalte persoane sunt subiecte pasive, nedeterminate.

Doctrina şi practica judiciară admit posibilitatea schimbării

subiectelor de drept în raporturi obligaţionale.

3.2.2.2.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

Schimbarea subiectului activ (creditorul) prin transmiterea creanţei se poate realiza în următoarele moduri:

a) cesiunea de creanţă este un mijloc specific de transmitere a obligaţiilor constând în acordul de voinţă (contractual) prin care creditorul (numit cedent) transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul său de creanţă unei alte persoane (numită cesionar) care va deveni astfel creditor în locul său şi care va putea încasa creanţa cedată de la debitor (numit debitor cedat);

b) subrogaţia personală reprezintă substituirea persoanei

creditorului unui raport juridic de obligaţie de către o altă persoană care,

plătind creditorului iniţial datoria debitorului, devine creditor al acestuia

din urmă, preluând toate drepturile celui pe care îl plăteşte;

c) novaţia reprezintă un mijloc de stingere a unei obligaţii,

constând în înlocuirea ei, prin voinţa părţilor, cu o altă obligaţie,

diferită.

Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului

juridic obligaţional (schimbarea debitorului)

În ceea ce priveşte schimbarea subiectelor raportului juridic

civil prin transmiterea datoriei, nu este reglementată în dreptul nostru

civil, dar poate fi realizată pe cale indirectă utilizând:

a) novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un terţ

se angajează faţă de creditor să plătească datoria, fără ca, pentru

aceasta, să se ceară consimţământul debitorului iniţial. b) delegaţia este actul juridic prin care o persoană (numită

delegant) însărcinează o altă persoană (numită delegat) să execute o anumită prestaţie în favoarea unei terţe persoane (numită delegatar), cu consimţământul acesteia. Delegaţia simplifică raporturile juridice dintre părţi, făcând ca printr-o singură plată (de la delegat la delegatar) să se stingă două obligaţii.

c) stipulaţia pentru altul, contractul prin care o persoană numită promitent se obligă faţă de altă persoană numită stipulant să execute o anumită prestaţie în folosul unei terţe persoane, numită beneficiar, care nu participă şi nici nu este reprezentată la încheierea contractului;

d) poprirea este o modalitate de executare silită a obligaţiei, constând în indisponibilizarea – printr-o ordonanţă de poprire emisă de instanţa de judecată, la cererea creditorului urmăritor – a obligaţiei pe care o are faţă de debitorul urmărit un debitor al acestuia (numit terţ poprit). Poprirea este o modalitate de executarea silită indirectă, prin care creditorul urmăreşte sumele sau efectele pe care debitorul său le are de primit de la o terţă persoană.

Subiectul pasiv al raportului juridic obligaţional mai poate fi schimbat prin moştenire (persoanele fizice) sau prin reorganizare şi transformare (persoanele juridice).

93



Capacitatea civilă reprezintă calitatea de a fi subiect de drept

civil. Capacitatea civilă are două elemente: capacitatea de folosinţă şi

capacitatea de exerciţiu.

Persoana fizică – subiect al raportului juridic civil

Noţiune. Persoana fizică este subiectul individual de drept,

adică omul privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile şi participând –

în această calitate – la raporturi juridice civile. Pentru a fi participant la un raport juridic civil, persoana fizică

trebuie să se bucure de capacitate civilă, prin care se înţelege aptitudinea generală şi abstractă a ei de a avea drepturi şi obligaţii civile, în toate cazurile însă capacitatea civilă trebuie analizată prin prisma celor două componente ale sale: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

3.2.2.3.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice

Art. 28 din Codul civil recunoaşte calitatea de subiect de drept

civil tuturor persoanelor. Orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice reprezintă un

aspect al capacităţii civile constând în aptitudinea generală şi abstractă

a oricărei persoane fizice sau juridice de a dobândi drepturi subiective şi

de a-şi asuma obligaţii, adică de a deveni subiect de drept în cadrul unor

raporturi juridice concrete (art. 34 C.civ.).

Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice începe, în

principiu, la naşterea acesteia. În ce priveşte însă dobândirea de drepturi

(dar nu şi asumarea de obligaţii), capacitatea de folosinţă începe chiar

de la concepţia persoanei fizice cu condiţia ca ea să se nască vie. Pentru

anumite drepturi, capacitatea de folosinţă începe la împlinirea unei

anumite vârste (de exemplu, capacitatea de folosinţă a dreptului de

încheia un contract de muncă, a dreptului de a se căsători) (art. 35 şi 36

C.civ.).

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează la moartea

fizică constatată a persoanei sau la data stabilită ca fiind aceea a morţii

sale printr-o hotărâre judecătorească definitivă de declarare a morţii

prezumate.

Capacitatea de folosinţă se referă la toate drepturile şi la toate

obligaţiile care sunt recunoscute persoanelor fizice în scopurile de a

satisface interesele personale, materiale şi culturale în acord cu legea şi

regulile de convieţuire socială. Nimeni nu poate fi lipsit în totalitate de

capacitatea de folosinţă, neputându-se ridica niciunei fiinţe umane

calitatea de subiect de drept. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este inalienabilă

(nimeni nu poate renunţa la calitatea sa de subiect de drept, nu-şi poate înstrăina însăşi aptitudinea de a fi titulară de drepturi şi obligaţii).

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice reprezintă

aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice proprii. (art. 37

94

C.civ.)

Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice nu poate fi

recunoscută decât acelor persoane care au o voinţă conştientă precum şi

experienţa necesară pentru a-şi da seama de semnificaţia şi consecinţele

actelor juridice pe care le încheie. Aşa fiind, persoanele fizice

dobândesc capacitatea de exerciţiu deplină numai la vârsta majoratului

(18 ani); şi durează, în principiu, tot timpul vieţii, putându-se pierde,

total sau parţial, prin punerea persoanei sub interdicţie (judiciară) sau

prin aplicarea unor pedepse privative de drepturi (interdicţie legală).

Cât timp se bucură de capacitatea de exerciţiu, persoana fizică

încheie acte juridice prin propria sa voinţă, fără a avea nevoie să fie

reprezentată ori asistată sau să se obţină încuviinţarea prealabilă din

partea vreunui ocrotitor. De la împlinirea vârstei de 14 ani şi până la 18 ani (dobândirea

capacităţii de exerciţiu depline), persoana fizică are o capacitate de exerciţiu restrânsă, care îi permite să încheie ea însăşi actele juridice prin care îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, menită să asigure ocrotirea persoanei minore, suplinind lipsa sa de experienţă. Până la împlinirea vârstei de 14 ani, persoana fizică este lipsită de capacitatea de exerciţiu. În această perioadă, ea îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii prin actele juridice pe care le încheie, în numele său şi pentru ea, în condiţiile legii, reprezentanţii săi legali, adică părinţii sau tutorele. Tot astfel, este complet lipsită de capacitate de exerciţiu, persoana fizică – indiferent de vârstă – care, suferind de alienaţie mintală sau de debilitate mintală, a fost pusă sub interdicţie prin hotărâre judecătorească definitivă. Pentru această persoană, actele juridice se încheie, prin reprezentare legală, de către tutore.

3.2.2.3.3. Capacitatea civilă a persoanei juridice

Sunt considerate persoane juridice acele subiecte colective de

drept care, împlinind anumite condiţii de fond şi de formă prevăzute de

lege, pot să dobândească drepturi subiective civile şi să-şi asume

obligaţii civile.

Ca şi în cazul persoanelor fizice, capacitatea civilă a

persoanelor juridice trebuie analizată prin prisma celor două aspecte ale

sale, respectiv capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă reprezintă acea parte a capacităţii

civile care constă în aptitudinea generală şi abstractă a persoanei

juridice de a avea drepturi şi obligaţii civile, în conformitate cu scopul

pentru care a fost înfiinţată.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice nu diferă de

capacitatea lor de folosinţă, aceste persoane putând încheia ele însele

(prin organele lor) acte juridice, din momentul înfiinţării şi până la

încetarea existenţei lor.

Secţiunea a 3-a.

Conţinutul raportului juridic civil


95

Cât priveşte conţinutul raportului juridic civil, acesta este

format din drepturile şi obligaţiile corelative ale subiectelor (părţilor).

Conţinutul raportului juridic civil cuprinde totalitatea

drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor pe care le au părţile în

cadrul acestuia.

Acest ansamblu de drepturi şi obligaţii ale părţilor se

caracterizează prin interdependenţă, prin corelaţia care există între

conţinutul dreptului subiectiv aparţinând subiectului activ şi conţinutul

îndatoririi subiectului pasiv.

Oricărui drept subiectiv civil îi corespunde o anumită obligaţie

civilă.

Dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă constituie elementele

conţinutului raportului juridic civil.

3.2.3.2. Dreptul subiectiv civil

3.2.3.2.1. Noţiunea de drept subiectiv civil

Ca element al conţinutului raportului juridic, noţiunea de

„drept” este asociată termenului „subiectiv”, înţeleasă ca ansamblul

normelor juridice existente la un moment dat.

Definiţiile date dreptului subiectiv civil, în decursul timpului,

diferă mult ca formulare.

Potrivit definiţiei la care ne raliem „dreptul subiectiv civil a fost

definit ca” posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ –

persoană fizică ori persoană juridică – în virtutea căreia aceasta poate,

în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o

conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la

subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive, statului în care

este nevoie. Dreptul subiectiv prezintă următoarele caractere: - conferă titularului următoarele prerogative:

să aibă o conduită permisă de lege (spre exemplu să posede, să folosească şi să dispună de bunul aflat în proprietatea sa);

să pretindă subiectului pasiv să manifeste conduita cerută de lege (să execute obligaţiile ce-i revin la data când acestea devin exigibile);

să ceara concursul forţei de constrângere a statului pentru a determina cealaltă parte să manifeste conduita la care era îndatorat;

- delimitează conduita permisă părţii active a raportului juridic civil concret în cadrul legăturii juridice stabilite între subiect;

- existenţa dreptului subiectiv este independentă de exercitarea lui. Dreptul se naşte la data naşterii raportului civil. S-a arătat in acest sens că, în timp ce naşterea dreptului conferă posibilitatea juridică a unei conduite, exercitarea dreptului presupune manifestarea concretă a acelei conduite.

3.2.3.2.2. Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor subiective civile

Recunoaşterea specială a unor drepturi subiective civile,

realizată de Codul Civil (care reglementează majoritatea drepturilor reale şi de creanţă) este esenţială.

Recunoaşterea drepturilor subiective civile ar fi iluzorie fără

96

ocrotirea lor. Mai mult, există un cadru legal special al ocrotirii drepturilor

subiective civile, stabilit de Codul civil şi de alte acte normative. Un mijloc important de ocrotire a drepturilor subiective îl

constituie acţiunea în justiţie ce poate fi exercitată de titular când dreptul său este încălcat. Ocrotirea se realizează în acest caz în cadrul procesului civil reglementat de Codul de procedura civilă.

Regula esenţială în materia exercitării drepturilor subiective civile este aceea a libertăţii titularului de a hotărî în ce mod, când şi cum să exercite dreptul său.

Exercitarea drepturilor subiective civile trebuie să se înscrie în limitele următoarelor principii:

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat potrivit cu scopul său economic şi social;

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi moralei;

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă (art. 57 din Constituţie);

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale (materiale sau juridice).

Exercitarea dreptului subiectiv civil cu respectarea acestor principii constituie o exercitare normală, firească în acord cu adagiul – qui suo iure utitur, neminem laedit – (cine îşi exercită dreptul său nu vatămă pe altcineva), cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, dacă printr-o astfel de exercitare s-a cazat un prejudiciu.

3.2.3.2.3. Clasificarea drepturilor subiective civile

Drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective

civile relative

Drepturile subiective civile se clasifică după mai multe criterii:

Astfel, după criteriul opozabilităţii lor distingem între drepturi

absolute şi drepturi relative.

Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept subiectiv care

produce efecte faţă de toate persoanele fizice şi juridice, presupunând

un raport juridic stabilit între titularul său, ca subiect activ, şi toţi ceilalţi

participanţi la relaţiile sociale reglementate de lege, ca subiecţi pasivi

neindividualizaţi în momentul naşterii acestui raport juridic.

Dreptul absolut implică aplicaţia corelativă, negativă şi

universală, a tuturor celorlalte persoane, de a se abţine de la săvârşirea

oricăror acte sau fapte de natură să aducă atingerea prerogativelor pe

care el le conferă titularului său.

Sunt drepturi absolute toate drepturile personale nepatrimoniale

(ca de exemplu dreptul la viaţă, sănătate şi integritate corporală, dreptul

la nume, la onoare, la reputaţie etc. ) precum şi o parte din drepturile

patrimoniale – şi anume dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale.

Caracteristic dreptului absolut este faptul că, în cazul încălcării sale, subiectul pasiv (până atunci universal) se individualizează în persoana autorului încălcării respective în momentul săvârşirii ei. În anumite cazuri, nesocotirea obligaţiei negative de abţinere corelativă unui drept absolut produce ca efect – pe lângă ştirbirea acestui drept – şi naşterea unei obligaţii pozitive în sarcina celui care se face vinovat de o asemenea conduită, în virtutea căreia acesta din urmă este ţinut să îndeplinească anumite prestaţii ( de exemplu deţinătorul pe nedrept al

97

lucrului altuia, încălcând dreptul absolut al proprietarului, are obligaţia să restituie acestuia lucrul respectiv).

Dreptul absolut prezintă următoarele caractere:

a) raportul juridic care cuprinde în conţinutul său un drept

absolut se stabileşte între titularul său, ca subiect activ determinat (de

exemplu proprietar) şi toate celelalte persoane ca subiecte pasive

nedeterminate; conţinutul obligaţiei subiectelor pasive nedeterminate

este întotdeauna acelaşi şi anume de a nu face nimic de natură să

împiedice pe titular să-şi exercite prerogativele dreptului său;

b) drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes), toate

persoanele fizice sau juridice fiind ţinute să respecte prerogativele pe

care le au titularii de drepturi.

În categoria drepturilor absolute intră drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale (dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale).

Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept subiectiv civil în

temeiul căruia subiectul activ determinat (creditorul) are posibilitatea de

a pretinde subiectului pasiv determinat (debitorul) să dea, să facă sau să

nu facă ceva (dare, facere, non facere).

Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:

a) atât subiectul activ, cât şi cel pasiv sunt determinate din

momentul stabilirii raportului juridic;

b) subiectul pasiv este ţinut la executarea unei prestaţii de a

da, a face sau a nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat.

Conţinutul obligaţiei nu este întotdeauna acelaşi, acesta constând fie

într-o acţiune, fie într-o abţinere;

c) dreptul relativ este opozabil numai faţă de anumite

persoane determinate.

Drepturi subiective civile nepatrimoniale şi drepturi

subiective civile patrimoniale (drepturi reale şi drepturi de creanţă)

După criteriul conţinutului lor, distingem între drepturi

patrimoniale şi drepturi personal nepatrimoniale.

Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv care are un conţinut

economic evaluabil în bani.

Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu

are conţinut economic, nefiind susceptibil de evaluare în bani şi care,

fiind strâns legat de persoană, serveşte la individualizarea acesteia.

Drepturile patrimoniale (care împreună cu obligaţiile

corespunzătoare alcătuiesc patrimoniul persoanelor) se clasifică la

rândul lor în drepturi reale şi drepturi de creanţă.

Dreptul real (jus in re) este acel drept subiectiv patrimonial

(care poate fi măsurat în bani) şi absolut, în temeiul căruia titularul său

poate să-şi exercite atributele asupra unui lucru determinat, în mod

direct şi neimplicit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane.

Este un raport între oameni cu privire la un lucru, iar nu un raport între

om şi lucru. Se stabileşte cu privire la un lucru determinat între o

persoană ca subiect activ şi toate celelalte persoane ca subiecte pasive

nedeterminate, ţinute de obligaţia de a nu face nimic de natură să

stânjenească exercitarea lui de către subiectul activ.

Dreptul real conferă titularului său dreptul de urmărire şi dreptul de

preferinţă.

98

Dreptul de creanţă (jus ad personam) este dreptul subiectiv în

virtutea căruia subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului

pasiv determinat (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Dreptul de creanţă, altfel spus, reprezintă îndrituirea

creditorului unui raport juridic de obligaţie de a pretinde debitorului

îndeplinirea obligaţiei corelative de a da, de a face sau de a nu face

ceva. Spre deosebire de dreptul real, dreptul de creanţă este un drept

relativ, opozabil numai debitorului, care este întotdeauna determinat şi

căruia îi incumbă întotdeauna o obligaţie pozitivă sau negativă

determinată. Drepturile de creanţă nu sunt limitate la număr. Ele nu

conferă titularului nici dreptul de urmărire şi nici dreptul de preferinţă,

ci doar un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului.

Între drepturile reale şi drepturile de creanţă există şi alte

deosebiri, precum:

Drept real Drept de creanţă

Subiectul este determinat numai

subiectului activ

ambele subiecte sunt

determinate

Conţinutul

obligaţiei

corelative

este întotdeauna o

abstenţiune (a nu

face)

este o acţiune (de a

da, a face sau a nu

face)

Exercitarea

dreptului

titularul îşi exercită

singur prerogativele

(inclusiv prerogativa

urmăririi)

titularul are nevoie de

acţiunea ori

inacţiunea altora (a

da, a face, a nu face)

Opozabilitatea opozabile erga omnes opozabile erga certa

personam

Obiectul lucruri determinate

(res certa)

lucruri certe sau

bunuri generice

Din faptul că dreptul real este un drept absolut (opozabil erga

omnes) ce are ca obiect un bun cert rezultă două prerogative specifice,

deosebit de importante pentru titularul unui drept real: dreptul de

urmărire şi dreptul de preferinţă.

Dreptul de urmărire constă în posibilitatea recunoscută

titularului unui drept real de a urmări şi pretinde bunul, în orice mâini s-

ar găsi. Astfel, dacă proprietarul unui imobil ipotecat a vândut imobilul

înainte de plata datoriei garantate cu ipoteca, creditorul garantat poate

urmări imobilul oriunde s-ar afla, deoarece imobilul respectiv nu poate

fi înstrăinat decât grevat de dreptul real, anterior constituit.

Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea recunoscută

titularului unui drept real accesoriu unui drept de creanţă, de a avea

prioritate faţă de toţi ceilalţi creditori pentru a obţine satisfacerea

creanţei sale prin urmărirea bunului asupra căruia poartă acest drept

real. Astfel, creditorul a cărui creanţă este garantată printr-un gaj sau

printr-o ipotecă, dacă se află în concurs cu alţi creditori ce nu dispun de

o asemenea garanţie, îşi va satisface integral şi cu precădere creanţa sa

din bunurile gajate sau ipotecate.

Sub aspect procedural, în cazul drepturilor reale, acţiunea în

justiţie se intentează la instanţa locului unde este situat bunul.

99

Drepturi subiective civile principale şi drepturi subiective

civile accesorii

După criteriul raportului dintre ele distingem între drepturi reale

principale şi drepturi reale accesorii.

Drepturile reale principale sunt acele drepturi reale care au o

existenţă de sine stătătoare, independent de existenţa vreunui alt drept.

Enumerăm principalele drepturi reale principale:

- dreptul de proprietate publică ce aparţine fie statului

(domeniul public de interes naţional), fie unităţilor administrativ-

teritoriale – judeţul, oraşul, comuna – (domeniul public de interes local)

ca persoane juridice de drept public.

- dreptul de proprietate privată care poate avea ca titulari

persoane fizice sau persoane juridice (de stat, private, mixte) inclusiv

bunuri aparţinând domeniului privat al statului, având ca titulari statul şi

unităţile administrativ-teritoriale în care aceştia acţionează ca persoane

juridice de drept privat;

- dezmembrămintele dreptului de proprietate privată: dreptul de

uzufruct (art. 703 C. civ.); dreptul de uz şi dreptul de abitaţie (art. 749 şi

750 C. civ); dreptul de servitute (art. 755 C. civ.); dreptul de superficie

(art. 693 C. civ.);

- drepturile reale reglementate de alte acte normative decât

Codul civil, din care menţionăm:

dreptul de administrare al regiilor autonome şi

instituţiilor publice (Legea nr. 15/1990, art. 40 şi 53 şi Legea

nr. 18/1991, art. 34 alin. 1 şi 2);

dreptul de concesiune asupra unor bunuri, prevăzut de

O.U.G. nr. 54/2006.

Drepturile reale accesorii sunt drepturile reale afectate

garantării unui drept de creanţă şi a căror existenţă depinde în mod

direct de existenţa dreptului garantat. Prezintă acest caracter: dreptul de

gaj, dreptul de retenţie, ipoteca, privilegiul şi garanţia reală mobiliară.

Dreptul de gaj este un drept real accesoriu mobiliar, ce conferă

titularului creditor prerogative asupra unui bun al debitorului, bun

afectat garantării unei obligaţii a acestuia. El conferă titularului

prerogativa dreptului de urmărire şi de preferinţă.

Dreptul de gaj poate fi constituit cu deposedarea debitorului de

bunul gajat fără deposedare. Bunul gajat se păstrează până la plata

datoriei sau la valorificarea lui pentru plata datoriei la creditor sau la un

terţ ori rămâne în custodia debitorului (în cazul gajului fără

deposedare).

Contractul de gaj trebuie încheiat în scris (ad probationem), cu

specificarea sumei datorate şi a bunurilor amanetate (natura, calitatea,

cantitatea lor etc.). Cel care constituie gajul trebuie să fie proprietarul

bunului dat în gaj şi să aibă capacitatea de a-l înstrăina.

Dreptul de retenţie este acel drept real accesoriu în temeiul

căruia persoana care deţine un bun mobil sau imobil pe care trebuie să-l

restituie creditorului, titular al bunului, are dreptul să-l reţină până când

creditorul respectiv îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu întreţinerea

acestui bun. Acest drept are natura unei garanţii reale imperfecte.

Potrivit legii se bucură de un drept de retenţie:

- vânzătorul, asupra lucrului vândut, până la plata preţului;

- depozitarul, asupra lucrului depozitat, până la plata

100

cheltuielilor ocazionate de păstrarea lui;

- comoştenitorul, asupra imobilului supus raportului, până la

plata sumelor ce i se cuvin pentru cheltuieli sau îmbunătăţiri;

- creditorul gajist asupra bunului gajat, până la plata integrală a

datoriei, cu dobânzile şi cheltuielile aferente;

- locatarul, asupra bunului închiriat, până la plata despăgubirilor

ce-i sunt datorate de proprietar potrivit legii.

În practica judiciară s-a mai recunoscut un drept de retenţie, în

cazul:

a) posesorului de bună-credinţă al unui imobil, până la

restituirea cheltuielilor necesare şi utile făcute asupra lucrului;

b) garantului de afaceri, până la restituirea cheltuielilor făcute

în legătură cu bunurile gerate;

c) mandatarului, până la restituirea cheltuielilor făcute cu

păstrarea bunurilor ce i-au fost încredinţate în executarea mandatului.

Dreptul de retenţie nu este un drept real accesoriu, o garanţie

reală, cum este gajul sau ipoteca, după cum nu conferă creditorului

retentor nici dreptul de a folosi lucrul reţinut, de a şi-l însuşi ori de a

cere scoaterea lui la vânzare prin licitaţie publică, dar îi conferă

posibilitatea de a opune excepţia de retenţie erga omnes, oricui ar

reclama bunul, inclusiv proprietarului.

Ipoteca este o garanţie reală imobiliară constând într-un drept

real accesoriu asupra unui bun imobil determinat al debitorului, drept

care, fără a-l deposeda pe debitor de bunul ipotecat, conferă creditorului

ipotecar neplătit la scadenţă, dreptul de urmărire a imobilului în mâinile

oricărui s-ar afla, dreptul de a cere scoaterea imobilului la vânzare silită

şi dreptul de a fi plătit cu preferinţă din preţul astfel realizat.

Privilegiul este un drept real accesoriu care conferă titularului

dreptul de preferinţă în plata creanţei înaintea altor creditori ai aceluiaşi

debitor.

Altfel spus, privilegiul este dreptul recunoscut unui creditor, ce

decurge de regulă din calitatea creanţei sale de a fi preferat celorlalţi

creditori ai aceluiaşi debitor, chiar dacă aceştia sunt ipotecari (art. 1722,

C. civ.).

Garanţia reală mobiliară

Garanţiile aparţin tradiţional dreptului civil, fiind strâns legate

de instituţia obligaţiilor. Obligaţia civilă, veche ca şi dreptul, este o

prezenţă obligatorie fără de care viaţa economico-juridică nu poate fi

concepută.

Raţiunea finală a oricărei obligaţii este executarea ei. De aici

pleacă şi determinarea conceptului de garanţie. Codul civil nu dă o

definiţie a garanţiei şi nici nu face o enumerare a garanţiilor.

Numele de garanţii reale vine de la corespondentul din limba

latină a cuvântului “bun” (res).

Garanţia reală mobiliară reglementată prin Legea nr. 99/1999

constituie un drept real care are ca finalitate garantarea îndeplinirii

oricărei obligaţii.

Acest concept de „garanţie reală mobiliară” este destinat a

înlocui termenul de „gaj” sau „amanet” folosit anterior de Codul civil şi

Codul comercial.

Legea foloseşte conceptul de „garanţie reală mobiliară” pentru

a determina raportul juridic de garanţie purtând asupra unui bun mobil

(bun afectat garanţiei).

101

Garanţia reală mobiliară este acel mijloc juridic de garantare a

oricărei obligaţii civile sau comerciale, prin afectarea unuia sau a mai

multor bunuri mobile, prezente sau viitoare din patrimoniul debitorului

sau chiar al unui terţ, pentru despăgubirea preferenţială a unui anumit

creditor, în cazul în care debitorul nu-şi va îndeplini obligaţiile rezultate

dintr-un contract principal. Astfel se realizează o anumită specializare a

garanţiei, prin desprinderea din masa patrimonială a unor bunuri asupra

cărora creditorul dobândeşte un drept de urmărire şi unul de referinţă.

Garanţia reală mobiliară are următoarele funcţii:

- de asigurare a creditului:

- de stimulare a respectării disciplinei contractuale;

- de a constitui un înlocuitor al unui raport de credit efectiv;

- de „depozit asigurator”.

Garanţia reală mobiliară este un contract accesoriu. Prin aceasta

debitorul se obligă ca, în cazul în care nu-şi va îndeplini obligaţia

rezultată dintr-un contract principal, să dea creditorului dreptul de a-şi

recupera creanţa prin executarea silită asupra unui bun mobil care este

bunul ce formează obiectul garanţiei reale.

Actul juraţilor prin care este constituită garanţia reală mobiliară

este contractul de garanţie reală, care se încheie în formă autentică sau

prin înscris sub semnătură privată şi trebuie semnat de către debitor.

Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi

subiective civile afectate de modalităţi

După criteriu modalităţilor care afectează existenţa şi

exercitarea dreptului, distingem între drepturi pure şi drepturi simple,

drepturi afectate de modalităţi şi drepturi eventuale. Acest criteriu

reprezintă gradul de certitudine conferit titularilor.

Drepturi subiective civile pure şi simple sunt drepturi care

conferă titularului lor cea mai mare putere şi certitudine, producându-şi

efectele de îndată, în mod definitiv şi irevocabil, nefiind afectate de nici

o modalitate. Formează categoria cea mai cuprinzătoare a drepturilor

civile. De ex., creanţa devine scadentă şi exigibilă în momentul în care

s-a născut.

Drepturi subiective civile afectate de modalităţi sunt drepturi

a căror naştere, exercitare sau stingere este afectată (legată) prin voinţa

părţilor de evenimente viitoare (numite generic termen şi condiţie, iar

împreună modalităţi) care afectează concomitent şi corespunzător şi

conţinutul obligaţiilor corelative.

Aceste drepturi nu oferă siguranţă deplină existenţei şi efectelor

acestora datorită elementelor specifice existente în conţinutul lor.

Drepturi eventuale (viitoare) sunt drepturile subiective cărora

în prezent le lipseşte fie obiectul, fie subiectul pasiv sau activ, fiind

incertă împrejurarea dacă obiectul lor va exista în viitor, sau dacă ele

vor aparţine unei anumite persoane. Un astfel de drept este, de ex.,

dreptul la o succesiune viitoare. Deşi puterea pe care dreptul viitor o

conferă titularului este practic inexistentă, iar certitudinea pe care o dă

este extrem de mică, totuşi nu se confundă cu expectativele, simplele

năzuinţe sau speranţe privitoare la dobândirea în viitor a unui drept

subiectiv, deoarece acestea din urmă nu intră în categoria drepturilor

102

subiective.

3.2.3.2.4. Exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul

de drept

Potrivit art. 15 C.civ. „Nici un drept nu poate fi exercitat în

scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi

nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.

Pentru exercitarea dreptului subiectiv civil în doctrină se arată

că trebuie respectate cumulativ următoarele principii:

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi

moralei;

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe,

atât de ordin material (de ex. proprietarul unui teren nu poate să

construiască dincolo de linia vecinătăţii), cât şi de ordin juridic (spre

ex., creditorul nu poate pretinde debitorului său mai mult decât îi

datorează);

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne,

adică numai potrivit scopului economic şi social în vederea căruia este

remarcat de lege;

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă (art.

57 din Constituţie, art. 14 alin. (1) C. civ.).

Numai dacă dreptul subiectiv civil este exercitat cu

nerespectarea celor patru principii menţionate mai sus, putem afirma că

nu suntem în domeniul abuzului de drept.

S-a arătat că, în dreptul civil, prin abuz de drept se înţelege

exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor

exercitării sale. Într-o altă opinie se susţine că abuzul de drept vizează

numai ultimele două principii dintre cele patru enumerate mai sus.

3.2.3.3. Obligaţia civilă

3.2.3.3.1. Definiţia obligaţiei civile

Potrivit art. 1164 C.civ. „Obligaţia este o legătură de drept în

virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar

acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”

Dreptului subiectiv îi corespunde întotdeauna o obligaţie

juridică. Ea constă în a respecta sau a îndeplini prerogativele cuprinse în

dreptul subiectiv, sub ameninţarea unei constrângeri juridice. Obligaţia

juridică are realitate doar în corelaţie cu dreptul subiectiv, deci doar în

cadrul unui raport juridic civil în temeiul căruia una dintre părţi, numită

creditor, este îndreptăţită să pretindă celeilalte părţi, numită debitor,

săvârşirea unei prestaţii determinate (de a da, de a face sau de a nu face

ceva). Privită unilateral, din unghiul de vedere al fiecăreia dintre părţi,

obligaţia civilă reprezintă, pentru creditor, o creanţă (un drept de

creanţă), iar pentru debitor o datorie. În contractele sinalagmatice,

fiecare dintre părţi este, în acelaşi timp, atât creditor cât şi debitor al

celeilalte, având faţă de aceasta atât drepturi de creanţă cât şi datorii

corelative.

3.2.3.3.2. Elemente constitutive ale obligaţiei civile

Elementele constitutive ale obligaţiei civile sunt: subiectul

103

obligaţiei, conţinutul obligaţiei, relaţia juridică şi constrângerea

juridică.

Subiectul obligaţiei

Subiectul obligaţiei numit şi subiect pasiv al raportului juridic

este cel care este ţinut să respecte sau să îndeplinească prerogativele

cuprinse în dreptul altuia. El poate fi o persoană determinată, caz în care

dreptul corespunzător obligaţiei este relativ, sau poate fi nedeterminat,

obligaţia adresându-se de data aceasta tuturor, ca o obligaţie generală

negativă de a respecta prerogativele cuprinse în dreptul subiectiv al unei

astfel de obligaţii de non-interferenţă este corelativă, de exemplu,

dreptului de proprietate.

Conţinutul obligaţiei

Obligaţia poate consta într-o acţiune pozitivă sau într-o

abţinere. Ea poate să fie determinată sau poate consta într-o atitudine

indeterminată de respect faţă de dreptul altuia. Obligaţia pozitivă poate

consta în a da sau a face ceva (de exemplu, plata unei sume, restituirea

unui lucru, executarea unei lucrări etc.) în timp ce obligaţia negativă

constă într-o atitudine pasivă de a nu face ceva (de exemplu, a nu aduce

atingere proprietăţii altuia). Obligaţia de a nu face poate să fie

corelativă şi unui drept subiectiv relativ, caz în care constă în abţinerea

de a face ceva ce, în lipsa acestei obligaţii, ar fi putut face.

Relaţia juridică

Obligaţia juridică apare pentru persoana obligată ca o legătură,

mai mult sau mai puţin directă, de supunere faţă de puterea (dreptul)

unei alte persoane. Această relaţie este strict limitată la obiectul

dreptului.

Constrângerea juridică

Am văzut că unul din elementele constitutive ale dreptului

subiectiv este protecţia juridică. Privită din punctul de vedere al celui

obligat, această protecţie a dreptului altuia se transformă în

constrângere juridică. Titularul dreptului subiectiv poate să ceară

concursul puterii publice pentru a face respectate sau îndeplinite, prin

constrângere prerogativele dreptului său.

3.2.3.3.3. Sensurile termenului „obligaţie”

Termenul „obligaţie” desemnează:

- însuşi raportul juridic obligaţional. În acest sens obligaţia este

legătura de drept între două persoane în virtutea căreia, una din ele,

creditorul, poate cere celeilalte, debitorul, o prestaţie sau o abţinere;

- ambele componente ale raportului juridic: drepturile pe care

părţile le dobândesc şi obligaţiile corelative pe care părţile şi le asumă;

- tot ceea ce legea sau morala cere unei persoane să facă, fără ca

aceasta să fie ţinută faţă de o altă persoană;

- ceea ce datorează în mod concret debitorul prin opoziţie faţă

de dreptul creditorului.

3.2.3.3.4. Clasificarea obligaţiilor

Criteriile reţinute

104

Obligaţiile sunt extrem de variate. Ele pot fi clasificate după

mai multe criterii, cele reţinute aici fiind: criteriul obiectului obligaţiei,

criteriul opozabilităţii obligaţiei, criteriul sancţiunii obligaţiei şi criteriul

sursei obligaţiei.

3.2.3.3.5. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de obiectul lor

În raport cu acest criteriu, obligaţiile se împart din trei puncte

de vedere:

a) obligaţii de a da, de a face şi de a nu face;

b) obligaţii pozitive şi negative;

c) obligaţii de rezultat şi de diligenţă.

Obligaţii de a da, a face sau de a nu face Prin obligaţie de a da se înţelege îndatorirea juridică de a

constitui sau de a transmite drepturi reale cu privire la un bun. Rezultă că obligaţia de a da este o obligaţie al cărei obiect constă într-o prestaţie pozitivă abstractă, care priveşte constituirea ori strămutarea unui drept real cu privire la un bun. Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda”.

Obligaţia de a face este îndatorirea juridică ce constă într-o prestaţie pozitivă, alta decât cea la care se referă constituirea sau strămutarea de drepturi reale cu privire la un bun, şi anume prestaţia pozitivă de a executa o lucrare ori de a presta un serviciu sau de a preda un lucru vândut, de a preda lucrul donat, de a presta întreţinerea în temeiul contractului de întreţinere.

Obligaţia de a nu face este cea care are ca obiect o prestaţie negativă, debitorul fiind ţinut să se abţină de la o acţiune sau alta. Când obligaţia este corelativă unui drept absolut, ea constă în îndatorirea generală şi negativă de a nu aduce atingere dreptului respectiv; când obligaţia de a nu face este corelativă unui drept relativ, constă în abţinerea de a face ceva ce debitorul ar fi putut face în lipsa asumării obligaţiei respective.

Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative Obligaţiile pozitive sunt cele care constau într-o acţiune a

debitorului. Obligaţiile de a da şi a face sunt obligaţii pozitive. Obligaţia negativă constă într-o abstenţiune a debitorului, deci este o obligaţie de a nu face, generală sau corelativă unui drept relativ. Interesul acestei împărţiri priveşte acordarea daunelor-interese creditorului ca urmare a neexecutării corespunzătoare a obligaţiei.

Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă

Obligaţia de rezultat este cea care are ca obiect un rezultat

determinat, fapt care îi face pe unii autori să o numească şi obligaţie

determinată. Obligaţia se consideră executată doar dacă rezultatul

urmărit a fost atins. De exemplu, obligaţia cărăuşului de a transporta

lucrul încredinţat în acest scop la destinaţie.

Obligaţia de diligenţă, numită şi obligaţie de mijloace constă în

îndatorirea debitorului de a tinde către atingerea unui scop, depunând în

acest sens toată stăruinţa, toate diligenţele impuse de obţinerea

rezultatului, fără a se pretinde şi ca el să atingă rezultatul. De exemplu,

medicul nu se angajează să însănătoşească bolnavul, ci să facă tot ce

medicina poate face în vederea acestui rezultat, obligaţia unei persoane

de a pregăti un elev în vederea unui examen.

105

Această distincţie este capitală în materia probei: neîndeplinirea

obligaţiei de rezultat naşte în sarcina debitorului prezumţia de culpă,

acesta trebuind să facă proba nevinovăţiei sale. La obligaţiile de

diligenţă răspunderea este mai diminuată, fiind atrasă numai pentru

culpă gravă (rea-credinţă), aceasta trebuie probată de creditor.

3.2.3.3.6. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de

opozabilitatea lor

Potrivit acestui criteriu, obligaţiile se clasifică în obligaţii

obişnuite, obligaţii opozabile terţilor şi obligaţii reale.

Obligaţiile civile obişnuite sunt obligaţiile ce revin debitorului

faţă de care s-au născut. Îndatorirea revine debitorului care s-a obligat.

Această obligaţie este opozabilă numai între părţi, tot astfel cum se

întâmplă şi cu dreptul de creanţă. Acestea reprezintă majoritatea

obligaţiilor civile.

Obligaţiile opozabile terţilor (scriptae in rem) sunt obligaţiile

strâns legate de un bun, în aşa fel încât creditorul îşi poate realiza

dreptul său numai cu concursul titularului actual al dreptului real asupra

bunului respectiv, şi el ţinut la îndeplinirea unei obligaţii anterioare,

creată fără participarea sa. Cu titlu de exemplu amintim obligaţia

cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui contract de

locaţiune de a respecta locaţiunea (art. 1799 C. civ.).

Obligaţia reală (propter rem) constă în îndatorarea ce revine,

potrivit legii, celui ce deţine un bun în considerarea importanţei

deosebite a bunului respectiv pentru societate. Intră în categoria

obligaţiilor reale obligaţia deţinătorului unui bun din patrimoniul

naţional de a-l conserva sau obligaţia deţinătorului unui teren agricol de

a-l cultiva; obligaţia de granituire; îndatorirea de a contribui la

cheltuielile efectuate cu întreţinerea zidului comun.

3.2.3.3.7. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de sancţiune

Potrivit acestui criteriu obligaţiile sunt perfecte şi imperfecte.

Obligaţia perfectă este obligaţia a cărei executare este asigurată.

În caz de neexecutare de bună voie de către debitor, prin acţiunea în

justiţie în vederea obţinerii unui titlu executoriu, pe baza căruia se poate

trece la executarea silită.

Obligaţia imperfectă (sau naturală) este obligaţia a cărei

executare nu poate fi obţinută pe cale silită, ci numai în mod voluntar,

dar a cărei executare îl împiedică pe debitor să ceară repetiţiunea

(restituirea prestaţie). Un exemplu de obligaţie civilă imperfectă îl

găsim înscris în art. 2506 alin. (2) C.civ.: „Cel care a executat de

bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a prescris, nu are dreptul

să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că

termenul prescripţiei era împlinit.”

106

3.2.3.3.8. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de sursa lor

Sursa obligaţiei este actul sau faptul juridic din care legea face

să rezulte obligaţia.

Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de

afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită,

precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei

obligaţii.

3.2.3.3.9. Categorii de obligaţii complexe

Obligaţii divizibile şi obligaţii indivizibile

A. Obligaţiile divizibile pot fi conjuncte sau solidare.

a) Obligaţia este conjunctă între mai mulţi debitori atunci când

aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare

dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în

limita părţii sale din datorie.

b) Obligaţia este conjugată între mai mulţi creditori atunci când

fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul comun decât

executarea părţii sale din creanţă.

c) Obligaţia este solidară între creditori, fiecare având dreptul

de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie

pentru tot. Această solidaritate există dacă este stipulată în mod expres.

d) Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt

obligaţi la aceeaşi prestaţie astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat

pentru întreaga obligaţie. Această solidaritate există când este stipulată

expres de părţi sau este prevăzută de lege.

B. Obligaţii indivizibile

Există acest tip de obligaţii dacă au fost stipulate în mod expres.

Obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici

între moştenitorii acestora.

Fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate fi

constrâns separat la executarea întregii obligaţii şi, respectiv, fiecare

dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora poate cere executarea

integrală, chiar dacă obligaţia nu este solidară (art. 1425 C.civ.).

Obligaţii alternative şi facultative

A. Obligaţii alternative, când au ca obiect două prestaţii

principale, iar executarea uneia dintre acestea îl eliberează pe debitor de

întreaga obligaţie.

Debitorul nu poate executa şi nici nu poate fi constrâns să

execute o parte dintr-o prestaţie şi o parte din cealaltă.

Dacă una din prestaţii a devenit imposibil de executat chiar din

culpa sa, debitorul este obligat să execute cealaltă prestaţie.

B. Obligaţii facultative.

Obligaţia este facultativă atunci când are ca obiect o singură

prestaţie principală de care debitorul se poate însă libera executând o

altă prestaţie determinată.

107

Secţiunea a 4-a.

Obiectul raportului juridic. Bunurile

3.2.4.1. Definiţia obiectului raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic înţelegem acţiunea sau

inacţiunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut

subiectul pasiv.

Obiectul raportului juridic civil delimitează deci conduita

subiectelor de drept în cadrul raportului juridic civil concret.

Ca element structural al raportului juridic civil, obiectul este

corelat conţinutului acestuia, în timp ce drepturile şi obligaţiile ce

alcătuiesc conţinutul raportului juridic reprezintă posibilităţi juridice ale

unor acţiuni sau îndatoriri juridice, obiectul raportului de drept cuprinde

realizarea acestora, însăşi conduita permisă părţilor.

Acţiunea permisă subiectului poate consta în transmiterea unui

drept real (a da) ori într-un fapt personal (a face, a nu face).

Când conduita permisă subiectului constă în transmiterea unui

drept asupra unui lucru (a da), acesta este privit ca obiect derivat

(material) al obiectului raportului juridic.

De-a lungul timpului obiectul raportului juridic civil a fost

perceput diferit în doctrina juridică. Astfel, unii autori au susţinut că

obiectul nu este un element necesar al raportului juridic întrucât el ar

desemna numai lucrurile materiale, care nu sunt prezente totdeauna în

raporturile civile (unele raporturi permiţând numai acţiuni sau

inacţiuni). În această ultimă ipoteză, raportul juridic ar fi lipsit de

obiect.

Într-o altă opinie, obiectul trebuie înţeles după cum raportul

juridic este real (se referă la drepturi reale) sau personal (se referă la

drepturi de creanţă), în prima ipoteză obiectul ar fi constituit din lucru,

iar în ipoteza secundă, din acţiuni la care este îndreptăţit subiectul activ

ori la care este îndatorat subiectul pasiv.

În consideraţia caracterului său social, opinia dominantă

consideră că obiectul raportului juridic îl formează conduita părţilor,

acţiunile şi abstenţiunile permise sau impuse lor. Lucrurile şi valorile

personal nepatrimoniale sunt elemente exterioare relaţiei sociale care nu

pot fi incluse obiectului raportului social. Când însă acţiunile sau

abstenţiunile părţilor se referă la lucruri exterioare raportului juridic

acestea pot fi apreciate ca obiect derivat.

3.2.4.2. Bunurile – obiect derivat al raportului juridic civil

3.2.4.2.1. Noţiune. Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu

Conceptul de bun este o categorie juridică grefată pe noţiunea

de lucru.

Potrivit art. 535 C.civ. „Sunt bunuri lucrurile, corporale sau

necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.”

Prin bun înţelegem orice lucru în privinţa căruia pot exista

drepturi şi obligaţii patrimoniale (adică valori deja sociale). Bunul

108

reprezintă o valoare economică.

În sens juridic, bunul este acel lucru care îndeplineşte trei

condiţii cumulative:

- este util omului;

- are o valoare economică, fiind susceptibil de apreciere în bani;

- poate fi apropiat sub forma unui drept patrimonial.

Altfel spus, bunurile sunt lucruri care satisfac o trebuinţă

umană, au o valoare economică şi sunt susceptibile de apropiere sub

forma unor drepturi patrimoniale.

Lucrurile care nu întrunesc cumulativ condiţiile arătate nu sunt

bunuri în sens juridic. Astfel, aerul atmosferic, apa mărilor, lumina

soarelui, deşi utile omului, nu au o valoare economică şi nu sunt

susceptibile de apropiere directă sub forma unor drepturi patrimoniale,

astfel încât nu sunt considerate bunuri.

Termenul bun poate fi înţeles în două accepţiuni:

- în sens restrâns, ca lucruri şi animale, susceptibile a face

obiectul unor drepturi şi obligaţii patrimoniale;

- în sens larg orice element al activului patrimonial al unei

persoane (adică atât lucrul propriu-zis, cât şi drepturile referitoare la

lucrul respectiv).

3.2.4.2.2. Clasificarea bunurilor

Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul

civil

După regimul circulaţiei juridice distingem între bunuri aflate

în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.

Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot face

obiectul actelor juridice civile. De regulă bunurile sunt în circuitul civil.

Scoaterea bunului din circuitul civil poate fi făcută numai prin lege.

Bunurile aflate în circuitul civil pot circula liber, fără nici o restricţie ori

pot fi supuse unui regim restrictiv, din motive de necesitate publică

(arme, muniţii, substanţe explozive, toxice etc.).

Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea ce nu pot face

obiectul unor acte juridice civile ca urmare a unei dispoziţii exprese a

legii. Aşa spre exemplu, art. 5 alin (2) din Legea nr. 18/1991 dispune că

„terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul

civil, dacă prin lege nu se prevede altfel. Dreptul de proprietate asupra

lor este imprescriptibil.” Potrivit art. 136 alin (4) din Constituţie,

bunurile aparţinând domeniului public sunt scoase din circuitul civil.

Ele sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.

Interesul juridic al acestei clasificări constă în aceea că

nerespectarea prevederilor legale referitoare la circulaţia juridică a unor

bunuri ori care supun unor condiţii actele juridice referitoare la anumite

bunuri, atrag de multe ori, pe lângă nulitatea absolută a actelor

încheiate, şi răspunderea penală sau administrativă.

Circuitul civil este o parte componentă a circuitului juridic,

cuprinzând totalitatea faptelor şi actelor juridice în virtutea cărora se

nasc raporturi juridice de drept civil. Se află în circuitul civil toate

bunurile şi valorile susceptibile de a fi dobândite, conservate,

administrate sau înstrăinate prin acte juridice de drept civil.

Bunuri imobile şi bunuri mobile

109

După natura lor distingem bunuri mobile şi imobile (art. 536

Cod civil).

Bunurile mobile (mişcătoare) se subclasifică în bunuri prin

natura lor, bunuri mobile prin determinarea legii, bunuri mobile prin

anticipaţie.

Potrivit art. 539 alin (1) C.civ. „Bunurile pe care legea nu le

consideră imobile sunt bunuri mobile.” Alineatul 2 al art. 539 C.civ.

precizează că „Sunt bunuir mobile şi undele electromagnetice sau

asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi

transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său,

indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.”

Bunurile mobile prin natura lor sunt cele care se transportă de la un loc la altul şi care se mişcă de la sine (animalele) sau cu ajutorul unei puteri străine (lucrurile neînsufleţite).

Bunurile mobile prin determinarea legii sunt, potrivit art. 539 C. civ., obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume exigibile sau bunuri mobile, acţiuni sau interese în companii de finanţe, de comerţ sau industriale, chiar dacă capitalul acestora este format din imobile. Sunt, de asemenea, mobile prin determinarea legii, veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului sau particularilor. Fac parte din această categorie:

- toate drepturile care au ca obiect un bun mobil cu excepţia dreptului de proprietate;

- drepturi de creanţă ce au ca obiect obligaţia de a da privitoare la un bun mobil, a face, a nu face;

- prerogativele cu conţinut patrimonial derivate din dreptul de creaţie intelectuală; acţiunile în justiţie privind drepturi mobiliare; acţiunile şi interese în societate (părţi sociale); obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni.

Potrivit art.540 C.civ. „Bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor.”

Bunuri mobile prin anticipaţie sunt bunuri imobile prin natura lor, dar pe care părţile unui act juridic le consideră mobile prin anticipaţie, în temeiul a ceea ce vor deveni în viitor, precum: recoltele şi fructele neculese încă, materialul neextras al unei cariere (piatră, marmură, petrol etc.) (art. 540 C.civ.).

Caracterul mobil al acestor bunuri se manifestă numai în raporturile dintre părţile actului juridic, pentru terţi, ele fiind bunuri imobile, dacă nu sunt notate în cartea funciară.

Bunurile imobile sunt bunurile nemişcătoare. Ele se subclasifică în: imobile prin natura lor, imobile prin obiectul lor şi imobile prin destinaţie.

Bunurile imobile prin natura lor sunt enumerate de art. 537 C. civ.: terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent.

În temeiul art. 542 C.civ. „Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora.”

Potrivit art. 538 C.civ. (1) „Rămân bunuri imobile materialele

110

separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi integrate.” (2) „Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie.” Din interpretarea acestei dispoziţii rezultă că intră în această categorie, orice drept real (cum este dreptul de proprietate de uzufruct, de uz sau de abitaţie, de servitute, superficie sau ipotecă) sau drept de creanţă dacă are ca obiect un bun imobil, precum şi orice acţiune în justiţie referitoare la un bun imobil (ca de ex., acţiunea în revendicare imobiliară, acţiunea confesorie, acţiunea ipotecară, acţiunea în rezoluţia unei vânzări imobiliare, acţiunea în revocarea donaţiei unui imobil etc.).

Bunurile imobile prin destinaţie sunt bunuri mobile prin natura lor, dar sunt considerate imobile datorită destinaţiei ce li s-a dat (de a servi ca accesoriu pentru uzul şi exploatarea unui imobil). Pentru existenţa acestei categorii, se cer întrunite următoarele condiţii:

- ambele bunuri să fi aparţinut aceluiaşi proprietar în momentul fixării destinaţiei;

- între cele două bunuri să existe un raport de accesorietate legat fie de exploatare sau serviciul fondului principal. Fie de ataşarea materială faţă de fond.

Sunt asemenea bunuri: bunurile destinate exploatărilor agricole, exploatările industriale sau comerciale; bunuri mobile pe care proprietarul le-a aşezat perpetuu către fond (etalate durabil cu gips, ciment, var) ori care nu pot fi scoase fără a deteriora fondul sau pe ele însele (statui, ornamente, tablouri, oglinzi etc.).

Clasificarea bunurilor în mobile şi imobile prezintă interes juridic din următoarele puncte de vedere:

- bunurile imobile se bucură de o protecţie legală mai puternică;

unele bunuri mobile (nave, aeronave, fondul de comerţ etc.) au un

regim juridic asemănător imobilelor;

- înstrăinarea imobilelor este supusă unor condiţii de publicitate

prin registrele de publicitate (cartea funciară, reglementată de Legea nr.

7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară cu scopul de a face

actul opozabil terţilor; transmisiunea bunurilor mobile nu este supusă

măsurilor de publicitate cu excepţia unei mici categorii de bunuri (nave,

aeronave);

- posesia mobiliară de bună credinţă valorează titlu de

proprietate, potrivit art. 935 C. civ., în temeiul unei prezumţii legale

irefragabilă de proprietate;

- posesia mobiliară este apărată prin acţiuni posesorii, iar

proprietatea imobiliară, prin acţiuni în revendicare;

- posesia imobiliară îndelungată şi în condiţiile legii permite

dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului-obiect prin

uzucapiune; - bunurile imobile proprietate comună a soţilor pot fi înstrăinate

numai cu consimţământul expres al ambilor soţi, în timp ce în cazul înstrăinării bunurilor mobile funcţionează regula mandatului tacit reciproc între soţi.

O condiţie importantă la înstrăinarea bunurilor imobile este capacitatea deplină de exerciţiu a înstrăinătorului; acţiunea în materie imobiliară este de competenţa instanţei locului situării bunului, în timp

111

ce în materie mobiliară competenţa este a instanţei domiciliului pârâtului; în dreptul internaţional privat, legea aplicabilă în materie imobiliară este legea statului în care se găsesc bunurile (lex rei sitae), iar în materie mobiliară, în privinţa anumitor categorii de bunuri (nave, aeronave) se aplică legea statului sub al cărui pavilion navighează, iar mărfurile în tranzit sunt supuse legii locului de expediţie.

Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic

După caracterul modului de determinare, distingem între bunuri

certe, individual determinate (res certa) şi bunuri generic determinate

(res genera).

Bunurile individual determinate sunt acelea care, prin natura lor

sau prin voinţa părţilor, sunt individualizate prin elemente specifice,

care îl deosebesc de alte lucruri asemănătoare, particularizându-l ca

entitate distinctă. Caracterul de bun individual determinat (cert) poate rezulta din

chiar natura lucrului (cum este cazul oricărui unicat, fie el manuscrisul original al unei lucrări literare sau ştiinţifice, o anumită pictură sau sculptură etc.) sau din voinţa părţilor exprimată în cuprinsul unui act juridic (de ex., un radio-receptor, produs fabricat în serie).

Clasificarea bunurilor individual determinate prezintă interes

juridic din următoarele puncte de vedere:

- transferul dreptului de proprietate asupra unui bun cert de la o

persoană la alta operează de regulă, în chiar momentul încheierii

contractului şi prin simplul efect al acestuia.

- riscul pieirii fortuite a unui bun cert este suportat de creditorul

obligaţiei de predare a acelui lucru şi nu de debitorul obligaţiei

respective, care este exonerat de obligaţia de a-l preda, afară numai dacă

fusese pus în întârziere şi nu dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi la

creditor, în cazul în care i l-ar fi dat.

Bunurile generice sunt acelea care prezintă însuşiri specifice

speciei din care fac parte, individualizarea lor făcându-se prin numărare,

cântărire, măsurare (5m stofă, 3 kg pere etc.). Au acest caracter: banii,

combustibilul, cerealele, produsele fabricate în serie etc. Prin act juridic

un bun generic poate fi considerat de părţi ca bun cert. Caracterul

generic al bunului, în cazul înstrăinării prin contracte translative de

proprietate antrenează următoarele consecinţe:

- dreptul de proprietate se transmite la dobânditor într-un

moment ulterior încheierii contractului, şi anume atunci când se

individualizează bunul prin numărare, măsurare, cântărire etc.;

- debitorul obligaţiei de predare a lucrului nu este exonerat de

această obligaţie când lucrul piere fortuit, acesta putând fi înlocuit cu

altul de acelaşi gen (genera non pereunt); - locul plăţii este domiciliul debitorului.

Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile

După caracterul posibilităţii de înlocuire în executarea unei

obligaţii, distingem între bunuri fungibile şi nefungibile.

Potrivit art. 543 (2) C.civ. „sunt fungibile bunurile

determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi

înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii.”

Bun fungibil care, fiind determinat prin caractere generice, este

susceptibil de înlocuire cu altul de acelaşi fel, în executarea unei

obligaţii. Posibilitatea ca un lucru să fie înlocuit cu altul în executarea

112

unei obligaţii decurge din voinţa părţilor. În consecinţă, prin act juridic

se poate stabili că sunt fungibile şi lucruri individual determinate sau

dimpotrivă, că lucruri de gen nu sunt fungibile. (art. 543 alin. 3 C.civ.) Bun nefungibil care, fiind determinat prin caractere individuale,

nu este susceptibil de a fi înlocuit cu un alt bun în executarea unei obligaţii. Caracterul nefungibil rezultă din voinţa părţilor, de aceea, prin acte juridice se poate stabili că sunt nefungibile şi lucruri determinate prin caractere generice ( de ex., că sunt fungibile chiar unele lucruri determinate prin caractere individuale).

Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

După criteriul producerii fructelor, bunurile se clasifică în

bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere.

Bun frugifer, susceptibil de a produce fructe (naturale,

industriale sau civile) periodic, fără consumarea substanţei sale. Prin

fructe înţelegem alte bunuri ori produse.

Bun nefrugifer, care nu este susceptibil de a produce fructe

(naturale, industriale sau civile), adică nu are însuşirea de a da naştere,

periodic, la produse fără consumarea substanţei sale.

Potrivit art. 547 C.civ. „Produsele bunurilor sunt fructele şi

productele.”

Art. 548 (1) C.civ. defineşte fructele ca reprezentând acele

produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanţa

acestuia şi distinge trei categorii de fructe: naturale, industriale şi civile.

Fructele civile se numesc şi venituri.

Potrivit art. 548 alin (2) C.civ. „Fructele naturale sunt produsele

directe şi periodice ale unui bun, obţinute prin intervenţia omului, cum

ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia şi sporul

animalelor.”

Art. 548 alin (3) C.civ. prevede că „Fructele industriale sunt

produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat al

intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel.”, iar potrivit art. 548

alin (4) c.civ. „Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea

bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum

chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele.”

Fructele trebuie deosebite de producte.

Art. 549 C.civ. defineşte productele ca fiind „produsele obţinute

dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanţei acestuia, precum

copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră şi altele asemenea. Cu privire la dobândirea fructelor şi a productelor, art. 550 alin

(1) C.civ. prevede că „Fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel.”

Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale se

dobândeşte la data separării de bunul care le-a produs (art. 550 alin (2) C.civ.).

Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi

cu zi (art. 550 alin (3) C.civ.). Cel care, fără acordul proprietarului, avansează cheltuielile

necesare pentru producerea şi perceperea fructelor sau productelor, poate cere restituirea cheltuielilor. În acest caz, produsele sau contravaloarea acestora pot fi restituite până la restituirea cheltuielilor. Cu toate acestea, proprietarul poate cere obligarea posesorului la predarea produselor ori a contravalorii acestora dacă furnizează o garanţie îndestulătoare (art. 550 alin (4, 5) C.civ.).

113

Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

După cum folosirea lor implică sau nu consumarea lor,

distingem între bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile.

Potrivit art. 544 alin (2) C.civ. „Sunt consumptibile bunurile

mobile a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau

consumarea substanţei.” (3) Un bun consumptibil prin natura sa poate

deveni neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimbă

întrebuinţarea.”

Bun consumptibil, a cărui folosinţă presupune distrugerea sau

înstrăinarea lui la prima întrebuinţare, posesorul neputându-şi reînnoi

actele de folosinţă. Fac parte din această categorie, de ex.: alimentele,

combustibilul, banii etc. În principiu, caracterul unui lucru de a fi

consumptibil decurge în mod obiectiv, din natura acelui lucru şi nu din

voinţa oamenilor. Prin excepţie, intenţia părţilor, scopurile urmărite, pot

determina ignorarea acestui caracter şi considerarea ca neconsumptibile

a unor lucruri consumptibile prin natura lor. Astfel, monezile dintr-o

salbă încetează de a fi consumptibile, împrejurare ce devine şi mai

evidentă atunci când ele sunt împrumutate unui muzeu spre a fi expuse

într-o vitrină.

Bunurile consumptibile nu pot face obiectul unor acte juridice

care implică îndatorirea de restituire a lucrului în individualitatea sa

(cum sunt: împrumutul de folosinţă, constituirea unui drept de uzufruct

etc.), ci numai a actelor care îndreptăţesc la consumarea lucrurilor, cu

obligaţia restituirii altora de acelaşi fel (cum sunt: împrumutul de

consumaţie (ulei, zahăr), constituirea unui cvasiuzufruct etc.)

Bun neconsumptibil care poate face obiectul unor acte de

folosinţă repetate, fără a-şi pierde fiinţa (chiar dacă între timp s-ar uza)

sau fără a trebui să treacă în alt patrimoniu. Fac parte din această

categorie, de ex.: pământul, clădirile, utilajele etc.

Caracterul neconsumptibil al unui bun decurge din natura sa. Numai bunurile neconsumptibile pot face obiectul unor acte

juridice care implică îndatorirea de restituire a lucrului în individualitatea lui (cum sunt dreptul de uzufruct, dreptul comodatarului de a se folosi de lucrul împrumutat).

Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile După cum pot fi sau nu divizate, distingem între bunuri divizibile şi bunuri indivizibile. Potrivit art. 545 alin (2) c.civ. „Bunurile care pot fi împărţite în natură fără a li se schimba destinaţia sunt bunuri indivizibile.” Bun divizibil care poate fi împărţit în mai multe fragmente (părţi, bucăţi etc.) fără ca prin aceasta să i se schimbe destinaţia (de ex. o cantitate de 100l vin poate fi aşezată în butoaie de diferite mărimi; un cupon de stofă măsurând 100m poate fi împărţit în cupoane mai mici etc.). Divizibilitatea rezultă din natura lucrului. Bun indivizibil, care nu poate fi împărţit în mai multe fragmente, părţi, bucăţi etc., fără a i se schimba destinaţia (de ex. o haină, o maşină de scris, un calculator, un tablou, un animal viu etc.). Indivizibilitatea unui lucru rezultă din natura lui. Pentru aplicarea aceste clasificări se poate utiliza atât un criteriu obiectiv (însuşirile naturale ale lucrului) cât şi un criteriu subiectiv fondat pe voinţa părţilor exprimată în actul încheiat. Prin act juridic, un bun divizibil poate fi considerat indivizibil.

Această diviziune are aplicaţie în materia partajului (împărţelii).

114

Bunurile indivizibile fie se atribuie unuia dintre coindivizari cu obligaţia de a-i despăgubi pe ceilalţi, fie se vinde şi preţul se împarte.

Bunuri corporale şi bunuri incorporale După cum pot fi percepute prin simţuri, bunurile pot fi corporale sau incorporale (necorporale). Bun corporal care are o existenţă materială. Bun necorporal (incorporal), care nu are o existenţă materială, ci este constituit numai din elemente abstracte. De exemplu:

a) proprietăţile incorporale (fondul de comerţ, drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor);

b) titlurile de valoare (acţiunile, obligaţiile, instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie, precum şi efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul);

c) drepturile de creanţă;

Această clasificare a bunurilor este importantă, juridic, în ce

priveşte:

- dobândirea proprietăţii mobiliare ca efect al posesiei de bună-

credinţă, care operează doar pentru mobilele corporale potrivit art. 939

C. civ.;

- dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţie (remitere), care

operează cu privire la bunurile corporale, iar nu şi incorporale; - titlurile de valoare, care se transmit diferit, după cum sunt: la

purtător (prin tradiţiune), nominale (prin cesiune) ori la ordin (prin gir ori andosament).

Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile

După cum pot fi supuse urmăririi şi executării silite sunt bunuri

sesizabile şi bunuri insesizabile.

Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a

debitorului. Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata

unei datorii.

Bunuri principale şi bunurile accesorii

Potrivit art. 546 alin (1) C.civ. „Bunul care a fost destinat, în

mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării economice a altui bun este

accesoriu atât timp cât satisface această utilizare.”

(2) Destinaţia comună poate să fie stabilită numai de

proprietarul ambelor bunuri.

(3) Dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situaţia

juridică a bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare

a bunului principal.

(4) Încetarea calităţii de bun accesoriu nu poate fi opusă unui

terţ care a dobândit anterior drepturi privitoare la bunul principal.

(5) Separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal

nu îi înlătură această calitate. (6) Drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot fi încălcate

prin transformarea acestuia în bun accesoriu.

3.2.4.2.3. Alte clasificări ale bunurilor

- bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat;

- bunuri comune ale soţilor şi bunuri proprii.

115



Concepte privind: raportul juridic civil, cesiunea de creanţă, subrogaţia personală, novaţia,

dreptul subiectiv civil, dreptul patrimonial, nepatrimonial, obligaţia civilă, obiectul raportului juridic

civil, obligaţia perfectă, imperfectă, bun fungibil, frugifer, accesoriu, incorporal.


1. Cum este definit raportul juridic civil?

2. Care sunt caracterele generale comune raporturilor juridice?

3. Ce se înţelege prin izvor al raportului juridic civil?

4. Care sunt elementele constitutive ale raportului juridic civil?

5. Care sunt părţile sau subiectele raportului juridic civil?

6. Definiţi raportul juridic simplu.

7. Când suntem în prezenţa pluralităţii de subiecte?

8. Ce este pluralitatea de subiecte activă, pasivă sau mixtă?

9. Ce este cesiunea de creanţă?

10. Ce reprezintă subrogaţia personală?

11. Ce reprezintă novaţia?

12. Ce este stipulaţia pentru altul?

13. Ce este poprirea?

14. Care sunt elementele capacităţii civile?

15. În ce constă capacitatea de folosinţă a persoanei fizice?

16. Când dobândeşte persoana fizică capacitatea de folosinţă?

17. Când încetează capacitatea de folosinţă a persoanei fizice?

18. Explicaţi de ce este inalienabilă capacitatea de folosinţă a persoanei fizice!

19. Ce reprezintă capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice?

20. Care sunt etapele capacităţii de exerciţiu?

21. Ce cuprinde conţinutul raportului juridic civil?

22. Cum este definit dreptul subiectiv civil?

23. Definiţi dreptul subiectiv civil absolut.

24. Cum este definit dreptul subiectiv civil relativ?

25. Ce este dreptul patrimonial?

26. Ce este dreptul personal nepatrimonial?

27. Cum este definit dreptul real principal?

28. Enumeraţi câteva drepturi reale principale!

29. Cum este definit dreptul real accesoriu?

30. Enumeraţi câteva drepturi reale accesorii!

31. Caracterizaţi drepturile subiective civile pure şi simple!

32. Care sunt drepturile civile afectate de modalităţi?

33. Care sunt drepturile eventuale?

34. Ce se înţelege prin abuz de drept?

35. Ce reprezintă obligaţia civilă?

36. Care sunt elementele constitutive ale obligaţiei civile?

116

37. Care sunt criteriile pentru clasificarea obligaţiilor?

38. Ce se înţelege prin obligaţia de a da?

39. Ce reprezintă obligaţia de a face?

40. În ce constau obligaţiile civile pozitive?

41. Ce este obligaţia de rezultat?

42. În ce constă obligaţia de diligenţă?

43. Cum este definită obligaţia civilă obişnuită?

44. Care sunt obligaţiile opozabile terţilor?

45. Ce reprezintă o obligaţie reală?

46. Ce reprezintă obligaţia perfectă?

47. Ce reprezintă obligaţia imperfectă?

48. Ce se înţelege prin obiect al raportului juridic?

49. Care sunt bunurile aflate în circuitul civil?

50. Care sunt bunurile scoase din circuitul civil?

51. Care sunt bunurile mobile prin natura lor?

52. Care sunt bunurile mobile prin determinarea legii?

53. Ce sunt bunurile mobile prin anticipaţie?

54. Care sunt bunurile imobile prin natura lor?

55. Ce fel de bunuri sunt undele electromagnetice, precum şi energia de orice fel?

56. Ce sunt bunurile individual determinate?

57. Ce se înţelege prin bunuri fungibile şi nefungibile?

58. Ce se înţelege prin bun frugifer şi nefrugifer?

59. Cum sunt definite productele?

60. Cum sunt definite fructele?

61. Ce sunt bunurile consumptibile şi neconsumptibile?

62. Ce este un bun divizibil ş indivizibil?

63. Care sunt bunurile corporale şi incorporale?

64. Ce este un bun accesoriu?

65. Ce se înţelege prin bun sesizabil şi insesizabil?

117




1. Faptele juridice sunt împrejurări care, potrivit legii, determină apariţia, modificarea sau

stingerea raporturilor juridice civile.

2. Obligaţia solidară activă este aceea în care fiecare creditor poate cere debitorului întreaga

datorie.


1. Posesiune este o stare de:

a) drept;

b) fapt;

c) drept şi fapt.

A) a+c;

B) b+a;

C) b.

2. Caracterul generic al bunului fungibil, în cazul înstrăinării prin contract translativ de

proprietate, antrenează transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului respectiv:

a) la data încheierii contractului;

b) la momentul individualizării bunului;

c) la momentul stabilit de părţi.

A) b;

B) a+c;

C) a+b.

118



Codul civil.





Stătescu C., Bîrsan C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti,

2002.

119


ACTUL JURIDIC CIVIL

Cuprins:



Secţiunea 1. Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile

4.2.1.1. Noţiunea actului juridic civil

4.2.1.2. Clasificarea actelor juridice civile

4.2.1.2.1. Acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale şi acte juridice

multilaterale

4.2.1.2.2. Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit

4.2.1.2.3. Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice

declarative

4.2.1.2.4. Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice

de dispoziţie

4.2.1.2.5. Acte juridice patrimoniale şi acte juridice nepatrimoniale

4.2.1.2.6. Acte juridice consensuale, acte juridice solemne (formale) şi acte

juridice reale

4.2.1.2.7. Acte juridice civile între vii şi acte juridice pentru cauză de moarte

4.2.1.2.8. Acte juridice civile subiective şi acte juridice civile condiţie

4.2.1.2.9. Acte juridice civil pure şi simple şi acte juridice civile afectate de

modalităţi

4.2.1.2.10. Acte juridice civile principale şi acte juridice accesorii

4.2.1.211. Acte juridice civile cauzale şi acte juridice civile abstracte

4.2.1.2.12. Acte juridice civile strict personale şi acte juridice civile care pot fi

încheiate şi prin reprezentant

4.2.1.2.13. Acte juridice civile numite şi acte juridice civile nenumite

4.2.1.2.14. Acte juridice civile cu executare dintr-o dată şi acte juridice civile cu

executare succesivă

Secţiunea a 2a. Condiţiile de fond ale actului juridic civil

4.2.2.1. Definiţie. Terminologie

4.2.2.2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil

4.2.2.3. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

4.2.2.3.1. Noţiune

4.2.2.3.2. Principiul capacitaţii de a încheia acte juridice şi excepţia incapacităţii

4.2.2.4. Consimţământul

4.2.2.4.1. Definiţia consimţământului

4.2.2.4.2. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică. Principiile voinţei

juridice în dreptul civil

4.2.2.4.3. Cerinţele valabilităţii consimţământului

4.2.2.4.4. Viciile de consimţământ

4.2.2.4.5. Eroarea

4.2.2.4.6. Dolul (viclenia)

4.2.2.4.7. Violenţa

4.2.2.4.8. Leziunea

4.2.2.5. Obiectul actului juridic civil

4.2.2.5.1. Noţiune

4.2.2.5.2. Cerinţele valabilităţii obiectului actului juridic civil

4.2.2.5.3. Obiectul obligaţiei

4.2.2.5.4. Cerinţele valabilităţii obiectului obligaţiei

4.2.2.6. Cauza (scopul) actului juridic civil

4.2.2.6.1. Noţiune

4.2.2.6.2. Elementele cauzei actului juridic civil

120

4.2.2.6.3. Cerinţele valabilităţii cauzei actului juridic civil

4.2.2.6.4. Proba cauzei

4.2.2.6.5. Sancţiunea

Secţiunea a 3a. Forma actului juridic civil


4.2.3.1.1. Definiţia formei actului juridic civil

4.2.3.1.2. Corelaţia dintre principiul consimţământului şi forma actului juridic

4.2.3.1.3. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil

4.2.3.1.4. Forma cerută ad validitatem

4.2.3.1.5. Forma ad probationem

4.2.3.1.6. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

Secţiunea a 4a. Modalităţile obligaţiilor

4.2.4.1. Definiţie

4.2.4.2. Elementele

4.2.4.3. Termenul


4.2.4.3.2. Categorii de termene

4.2.4.3.3. Efecte

4.2.4.4. Condiţia


4.2.4.4.2. Trăsături

4.2.4.4.3. Clasificare

4.2.4.4.4. Efecte

4.2.4.5. Sarcina


4.2.4.5.2. Clasificarea sarcinii

4.2.4.5.3. Efectele

4.2.4.5.4. Comparaţie între sarcină şi condiţie

Secţiunea a 5a. Efectele actului juridic civil

4.2.5.1. Consideraţii generale privind efectele actului juridic civil

4.2.5.1.1. Definiţia efectelor actului juridic civil

4.2.5.1.2. Determinarea efectelor actului juridic civil

4.2.5.1.3. Reguli de interpretare

4.2.5.2. Principiile care guvernează efectele actului juridic civil

4.2.5.2.1. Principiul forţei obligatorii

4.2.5.2.2. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

4.2.5.2.3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

Secţiunea a 6a. Nulitatea actului juridic civil

4.2.6.1. Noţiuni generale

4.2.6.1.1. Definiţia nulităţii


4.2.6.1.3. Reglementare

4.2.6.1.4. Funcţiile nulităţii

4.2.6.1.5. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni juridice civile

4.2.6.1.6. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil

4.2.6.2. Cauzele de nulitate

4.2.6.2.1. Cauzele de nulitate absolută

4.2.6.2.2. Cauzele de nulitate relativă

4.2.6.3. Regimul juridic al nulităţii

4.2.6.3.1. Regimul juridic al nulităţii absolute

4.2.6.3.2. Regimul juridic al nulităţii relative

4.2.6.4. Efectele nulităţii

4.2.6.4.1. Definiţia efectelor nulităţii

4.2.6.4.2. Enumerarea principiilor efectelor nulităţii

121

4.2.6.4.3. Reguli de drept care înlătură principiul quod nullum est, nullum

producit effectum




- înţelegerea trăsăturilor definitorii ale actului juridic civil;

- cunoaşterea noţiunilor privind actul juridic;

- identificarea condiţiilor de fond la încheierea unui act juridic

civil, a modalităţii obligaţiilor şi efectelor actului respectiv;

- înţelegerea şi cunoaşterea nulităţii actului juridic civil.


- studenţii se vor familiariza cu conceptele şi instituţiile juridice

specifice actului juridic civil;

- dezvoltarea unor abilităţi privind recunoaşterea actelor juridice

civile în funcţie de clasificarea legală a acestora;

- conştientizarea importanţei respectării normelor legale privind

încheierea actelor juridice civile (condiţii de fond, de formă, efecte);

– dezvoltarea unor abilităţi privind încheierea unui contract (cel

mai reprezentativ act juridic civil).


122


Secţiunea 1.

Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile

4.2.1.1. Noţiunea actului juridic civil

Raportul juridic concret, poate avea ca izvor fie un eveniment

adică împrejurări, fapte care se produc independent de voinţa omului şi

de care legea leagă naşterea, modificarea ori stingerea de raporturi

juridice fie o acţiune omenească.

Aceasta din urmă poate fi săvârşită cu intenţia de a produce

efecte juridice (de a crea, modifica, transmite sau stinge un raport

juridic civil) sau fără o asemenea intenţie, efecte care se produc, totuşi

în anumite condiţii, în puterea legii.

Acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte

juridice sunt numite „acte juridice”, iar cele săvârşite fără o asemenea

intenţie, dar care produc efecte juridice, sunt numite „fapte juridice”

(licite sau ilicite).

Actul juridic civil este acordul de voinţe dintre două sau mai

multe persoane, cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport

juridic.

În doctrină, actul juridic civil a fost definit ca manifestarea de

voinţă cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte,

modifica ori stinge un raport juridic civil. Actul juridic civil prezintă următoarele elemente definitorii:

- actul juridic este o manifestare de voinţă liberă, conştientă şi

exteriorizată spre a fi cunoscută care provine de la un subiect de drept

civil;

- manifestarea de voinţă este făcută cu intenţia de a produce

efecte juridice specifice;

- efectele actului juridic constau în constituirea, modificarea

sau stingerea unui raport juridic civil concret.

Actul juridic civil constituie unul din cele mai importante

izvoare de drepturi şi obligaţii, fiind şi instrumentul care permite

persoanei să participe la viaţa juridică.

Terminologie

Termenul de „act juridic” este utilizat în doctrină, jurisprudenţă

şi legislaţie în două sensuri:

- de manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce

efecte juridice civile (cu semnificaţia de operaţiune juridică – negotium

juris);

- de înscris constatator al manifestării de variaţi suportul

material care consemnează manifestarea de voinţă (instrumentum

probaţionis, instrumentum).

123

4.2.1.2. Clasificarea actelor juridice civile

4.2.1.2.1. Acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale şi

acte juridice multilaterale

După criteriul numărului părţilor, distingem: acte unilaterale şi

acte bilaterale (multilaterale).

Actul juridic unilateral este actul juridic civil pentru a cărui

valabilă formare este suficientă şi necesară manifestarea de voinţă a

unei singure persoane. Legea recunoaşte în mod excepţional, calitatea

de izvoare de obligaţii (şi drepturi corelative) următoarele acte juridice

unilaterale: a) testamentul; b) declaraţia de acceptare a succesiunii sau

de renunţare la succesiune; c) confirmarea unui act juridic lovit de

nulitate relativă; d) gestiunea de afaceri; e) renunţarea la un drept (de

uzufruct, de servitute, de creanţă) f) revocarea mandatului de către

mandant şi renunţarea mandatarului la mandat; g) rezilierea unilaterală

de către locatar a contractului de închiriere a unei locuinţe; h)

recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei etc.

Se consideră uneori ca izvorând dintr-un act juridic unilateral şi

alte obligaţii (cum sunt: obligaţia ofertantului de a menţine oferta un

anumit timp, stabilit expres sau tacit, obligaţia celui ce a făcut o

promisiune publică de recompensă, obligaţia promitentului faţă de terţul

beneficiar într-o stipulaţie pentru altul; obligaţia încorporată într-un titlu

la purtător etc.).

Actul juridic bilateral constă în acordul de voinţe încheiat

între două persoane, în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi

juridice.

Actul juridic multilateral – când actele juridice implică

acordul de voinţe a mai mult de doua părţi, se numeşte multilateral(de

ex. contractul de societate civilă reglementat de art. 1491 C.civ.).

Trebuie subliniat că actul unilateral nu se confundă cu

conceptul unilateral. Acesta din urmă este un act bilateral care dă

naştere la obligaţii numai în sarcina uneia din părţi, precum în cazul

contractului de depozit (restituirea depozitului) sau a contractului de

împrumut (restituirea împrumutului de către împrumutat) în timp ce

actul unilateral este opera voinţei unei singure părţi.

Contractul este sinalogmaic atunci când obligaţiile născute din

acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este

unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina

ambelor părţi.

Contractul reprezintă una dintre cele mai importante instituţii

ale dreptului civil, constituind principalul instrument juridic prin care se

stabilesc, se modifică sau se sting, raporturile juridice civile şi prin care

se realizează astfel, în cele mai variate forme, circulaţia bunurilor,

schimbul serviciilor. Trăsătura caracteristică, definitoare, esenţială, a

oricărui contract o constituie acordul de voinţe al părţilor, exprimat cu

intenţia e a se obliga juridiceşte.

124

4.2.1.2.2. Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit

După criteriul scopului urmărit de părţi la încheierea actului,

distingem între acte juridice cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.

Actele juridice cu titlu oneros sunt acelea prin care fiecare

parte urmăreşte să îşi procure un avantaj, în schimbul obligaţiilor

asumate. Cauza juridică a obligaţiei fiecărei părţi include, ca element

esenţial, reprezentarea contraprestaţiei la care se obligă cealaltă parte.

Unele contracte sunt prin esenţa lor oneroase (vânzare-

cumpărare, locaţiune etc.); altele nu pot fi, în nici un caz oneroase

(împrumutul de folosinţă, care, dacă s-ar stipula un preţ pentru folosinţa

lucrului împrumutat, s-ar transforma, ipso facto, în contract de

locaţiune; donaţia; depozitul neremunerat; contractul de voluntariat;

mandatul gratuit).

Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure

celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj.

Unele contracte pot fi, după voinţă părţilor, fie oneroase fie

gratuite (mandat, depozit). Actele juridice cu titlu oneros pot fi în raport

de întinderea şi echivalenţa prestaţiilor reciproce, acte comutative şi

acte aleatorii.

A. Actele comutative sunt acele acte juridice cu titlu oneros în

care părţile cunosc sau pot să cunoască din momentul încheierii lor

existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin, precum în cazul

contractului de locaţiune, al contractului de vânzare-cumpărare, a

contractului de antrepriză. Marea majoritate a contractelor oneroase

sunt comutative, prestaţia fiecărei părţi reprezentând echivalentul

contraprestaţiei celeilalte părţi. Numai în contractul comutativ se poate

pune problema anulării contractului pentru leziune.

B. Acte aleatorii sunt acele acte juridice cu titlu oneros care,

prin natura lor sau prin voinţa părţilor oferă cel puţin uneia dintre părţi

şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi ce depind

de un eveniment viitor şi incert. Sunt aleatorii contractele de rentă

viageră şi de întreţinere (în care elementul aleatoriu îl reprezintă data

decesului beneficiarului rentei sau întreţinerii), contractele de asigurare,

de loterie, pariul etc. În contractul aleatoriu nu se poate pune problema

leziunii.

Actul juridic cu titlu gratuit este acel act prin care una dintre

părţi se obligă să procure celeilalte un folos patrimonial, fără a primi

nimic în schimb.

Cauza juridică a obligaţiei asumate de parte rezidă, în principal,

în intenţia sa liberală. Unele contracte sunt, prin esenţa lor, gratuite

(donaţia, comodatul, mandatul gratuit, legatul. Actele cu titlu gratuit se

subdivid în: liberalităţi şi acte dezinteresate.

A. Liberalităţile sunt acele acte cu titlu gratuit prin care

debitorul îşi asumă obligaţia de a da creditorului un bun (diminuându-şi

astfel propriul patrimoniu), fără a primi în schimb nici un echivalent.

Sunt liberalităţi contractuale de: donaţie, legatul, mecenatul.

B. Actele dezinteresate sunt acele acte cu titlu gratuit prin care

debitorul îşi asumă obligaţia de a face creditorului un serviciu

neremunerat, fără a-şi diminua prin acesta propriul său patrimoniu. Sunt

acte dezinteresate: mandatul gratuit, depozitul neremunerat, comandatul

etc.

125

Această clasificare a actelor juridice civile în acte cu titlu

oneros şi cu titlu gratuit prezintă importanţă juridică între aceste acte.

Astfel la actele cu titlu gratuit, legea civilă condiţionează capacitatea de

a încheia actul. Referitor la viciile de consimţământ leziunea nu priveşte

actele cu titlu gratuit. Regulile prevăzute în materie succesorală în

legătură cu reducţiunea şi raportul se aplică numai în liberalităţile lor.

4.2.1.2.3. Acte juridice constitutive, acte juridice translative

şi acte juridice declarative

După criteriul efectelor produse, actele juridice civile se împart

în: constitutive, translative şi declarative.

Actele juridice constitutive sunt acele acte care dau naştere,

între părţi, unor drepturi pentru viitor.

Aceste acte dau naştere unui drept subiectiv civil care nu a

existat anterior şi care se stabileşte de regulă, la data încheierii actului

juridic. Este un asemenea act ipoteca convenţională (care dă naştere

dreptului real accesoriu numit ipotecă) instituirea unui uzufruct,

convenţia prin care se instituie un drept de gaj sau o garanţie reală

mobiliară etc.

Actele juridice translative sunt acelea care au ca efect

transmiterea sau strămută un drept subiectiv din patrimoniul unei

persoane în patrimoniul altei persoane. Sunt acte translative: contractul

de vânzare-cumpărare, cesiunea de creanţă, donaţia etc.

Actele juridice declarative sunt cele care definitivează între

părţi (cu efect retroactiv) drepturi care existau anterior încheieri lor.

O specie a actului declarativ este actul confirmativ prin care o

persoană renunţă la dreptul său de a ataca un act juridic cu acţiune în

anulabilitate (nulitate relativă) confirmând sau consolidând actul juridic

anulat.

Această clasificare prezintă interes din următoarele motive:

- actul constitutiv produce efecte numai pentru viitor (ex. nunc)

pe când actul declarativ produce efete pentru trecut (ex. tunc), cât şi

pentru viitor (ex. nunc)

- numai dobânditorul unui drept sau bun printr-un act translativ

are calitatea de având cauză, nu şi cel parte a unui act declarativ;

- numai actele translative de proprietate pot constitui just titlu

pentru uzucapant, nu şi actele declarative;

- numai actele constitutive şi cele translative sunt supuse

publicităţii imobiliare, nu şi cele declarative.

4.2.1.2.4. Acte juridice de conservare, acte juridice de

administrare şi acte juridice de dispoziţie

După criteriul importanţei lor, distingem între actele juridice

civile de conservare, de administrare şi de dispoziţie.

Actul juridic de conservare, este acel act care are ca efect

preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Sunt considerate

acte de conservare toate actele juridice care au ca scop salvarea de la

pieire, cu cheltuieli minime, a unui bun sau a unui drept patrimonial.

126

Sunt socotite acte de conservare: întreruperea unei proscripţii prin

acţiunea în justiţie, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia,

punerea peceţilor etc.

Actul juridic de administrare este acel act juridic civil prin

care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui

patrimoniu. Sunt acte de administrare : culegerea fructelor, reparaţiile

de întreţinere, asigurarea unui bun, închirierea unui bun etc.

Actul juridic de dispoziţie este acel act juridic civil care are ca

rezultat ieşirea unui drept sau bun din patrimoniu sau grevarea sa ca o

sarcină reală (ipotecă, gaj). Sunt acte de dispoziţie: vânzarea-

cumpărarea, donaţia, renunţarea la un drept, constituirea dreptului de

uzufruct, constituirea unei ipoteci , sau a unei garanţi reale mobiliare

etc.

Aceasta clasificare prezintă interes în materia capacităţii de a

încheia acte juridice, în materia reprezentării şi în aceea a acceptării

moştenirii.

4.2.1.2.5. Acte juridice patrimoniale şi acte juridice

nepatrimoniale

După criteriul conţinutului lor, actele juridice civile se împart

în: patrimoniale şi nepatrimoniale.

Sunt patrimoniale actele juridice care au un conţinut

susceptibil de evaluare în bani. De ex. contractul de vânzare-cumpărare,

schimbul, locaţiunea etc.

Sunt nepatrimoniale actele juridice ale căror conţinut nu este

susceptibil de evaluare în bani. Spre ex. convenţia părţilor cu privire la

încredinţarea copiilor după divorţ sau înţelegerea părinţiilor unui copil

din afara căsătoriei ca acesta să ia numele unuia dintre ei etc.

Această împărţire a actelor juridice civile prezintă importanţa

juridică în materia ocrotirii incapabilului şi a efectelor nulităţii actelor

juridice.

4.2.1.2.6. Acte juridice consensuale, acte juridice solemne

(formale) şi acte juridice reale

După criteriul formei cerute pentru valabila încheiere,

distingem între actele consensuale, solemne şi reale.

Actul juridic consensual este acela care se încheie valabil prin

simplul consimţământ al părţilor indiferent de forma în care acesta se

exprimă. Majoritatea contractelor sunt consensuale, excepţie făcând

numai acele contracte pentru care legea prevede expres necesitatea

respectării unei anumite forme solemne pentru însăşi validitatea (şi nu

doar pentru dovada) contractului respectiv.

Actul juridic solemn (denumit şi formal) este acel act juridic la

a cărui încheiere voinţa părţilor trebuie să îmbrace o anumită formă

specială. Forma specială, solemnă, este cerută de lege pentru însăşi

127

validitatea actelor juridice respective (forma cerută ad validitatem ori ad

solemnitatem). Sunt acte solemne: contractul de donaţie, contractele de

înstrăinare imobiliară, contractele de constituire a unei ipoteci,

testamentul.

Nerespectarea formei solemne atrage nulitatea absolută a

actului solemn, forma fiind un element constitutiv al acestui contract şi

o condiţie esenţială a validităţii sale. Forma în care se încheie contractul

solemn este aceea a unui înscris autentic sau, mai rar, a unui înscris sub

semnătură privată.

Actul juridic real este acela pentru a cărui valabilă încheiere,

manifestarea de voinţă a părţilor trebuie însoţită de predarea (remiterea)

bunului la care se referă. Reminiscenţa a formalismului specific

dreptului roman, contractul real este tot mai mult privit ca un simplu

contract consensual, care ia naştere valabil prin consimţământul

părţilor, cu particularitatea că unele dintre obligaţiile care alcătuiesc

conţinutul contractului (şi anume cele privitoare la conservarea, paza

sau restituirea lucrului) nu iau naştere sau nu devin eligibile decât în

momentul predării lucrului. Fac parte din această categorie contractele

de împrumut ( de folosinţă şi de consumaţie), contractul de depozit şi

cel de gaj, precum şi contractele de transport de mărfuri. Singurul

contract într-adevăr real, care nu este valabil încheiat decât prin

predarea lucrului, este darul manual (varietate a contractului solemn de

donaţie), la care predarea lucrului înlocuieşte forma solemnă

indispensabilă pentru validitatea oricărei donaţi.

Importanţa acestei clasificări constă în aprecierea valabilităţii

actelor după forma încheierii lor.

4.2.1.2.7. Acte juridice civile între vii şi acte juridice pentru

cauză de moarte

După criteriul momentului producerii efectelor, actele civile se

împart în: acte între vii (inter vivos) şi acte pentru cauză de moarte

(mortis causa).

Actele între vii sunt făcute, de regulă, pentru ca efectele lor să

se producă, în timpul vieţii (existenţei) subiectelor de drept care le

încheie.

Actele pentru cauză de moarte sunt actele juridice, civile

încheiate spre a produce efecte la moartea autorului. Sunt asemenea

acte: testamentul, asigurarea asupra vieţii.

Importanţa juridică a acestei clasificări constă în condiţiile

diferite privitoare la capacitatea de a încheia acte juridice şi forma

acestor acte.

4.2.1.2.8. Acte juridice civile subiective şi acte juridice civile

condiţie

După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor,

distingem între: acte subiective şi acte condiţie.

Actul juridic subiectiv este acel act juridic al cărui conţinut

128

este determinat prin voinţa autorului ori a autorilor lor.

Actul juridic condiţie este acel act juridic la a cărui încheiere

părţile îşi exprimă voinţa doar în privinţa naşterii actului, conţinutul lui

fiind predeterminat de norme de la care părţile nu pot deroga. Sunt

asemenea acte contractul de încheiere tip, căsătoria, adopţia,

recunoaşterea unui copil.

Această clasificare prezintă interes în ce priveşte condiţiile de

valabilitate.

Actele juridice condiţie nu pot fi decât cele stabilite de lege

(sunt acte juridice numite tipice).

4.2.1.2.9. Acte juridice civil pure şi simple şi acte juridice

civile afectate de modalităţi

După cum cuprinde sau nu modalităţi (termen, condiţie,

sarcină), actele juridice civile se împart în acte juridice civile pure şi

simple şi acte juridice civile afectate de modalităţi.

Actul juridic pur şi simplu este actul juridic civil lipsit de

modalitate (termen, condiţie, sarcină). Unele acte juridice civile sunt

incompatibile cu modalităţile, este cazul actului de opţiune succesorală

(acceptarea şi renunţarea la moştenire) ori actul de recunoaştere a

filiaţiei, căsătoriei, adopţia etc.

Actul juridic afectat de modalităţi este acela care cuprinde o

modalitate precum: contractul de împrumut, contractul de vânzare cu

clauză de întreţinere, contractul de asigurare, contractul de donaţie cu

sarcină.

4.2.1.2.10. Acte juridice civile principale şi acte juridice

accesorii

După criteriul raportului dintre ele, distingem între acte

principale şi acte accesorii.

Actul juridic principal este actul juridic civil care are o

existenţă de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de soarta juridică a

altui act juridic.

Actul juridic accesoriu este cel a cărui soartă juridică depinde

de situaţia unui act juridic principal. Sunt asemenea acte: clauza penală,

fidejusiunea, gajul, ipoteca convenţională, arvuna.

Actul juridic accesoriu poate fi un act separat, dar poate fi

inclus şi în actul principal, sub forma unei clauze.

Aceasta clasificare prezintă utilitatea în ce priveşte aprecierea

valabilităţii şi eficacităţii actelor juridice civile. Raportului dintre actul

accesoriu şi cel principal i se aplică adagiu: accesorium sequitur

principale, folosit pentru a exprima ideea de principiu potrivit căruia

bunul sau contractul accesoriu urmează soarta juridică a bunului sau

contractului principal de care depinde.

Importanţa acestei clasificări constă în:

- validitatea actului juridic principal se examinează în funcţie de

129

propriile elemente, independent de alte acte juridice;

- validitatea actului juridic accesoriu se apreciază în raport de

propriile elemente dar şi în funcţie de validitatea actului juridic

principal: soarta actului juridic accesoriu urmează soarta actului juridic

principal – accesorium sequitur principale (desfiinţarea sau încetarea,

din orice cauză a actului juridic principal atrage şi desfiinţarea sau

încetarea actului juridic accesoriu).

4.2.1.2.11. Acte juridice civile cauzale şi acte juridice civile

abstracte

După criteriul legăturii cu cauza (scopul), distingem între acte

juridice civile cauzale şi acte juridice civile abstracte.

Actul juridic cauzal este actul a cărui valabilitate se determină

prin analiza cauzei ori scopului său. Dacă scopul este imoral, ilicit sau

lipseşte, însuşi actul juridic este lovit de nulitate.

Actul juridic abstract (necauzal) este actul juridic civil care

este detaşat de elementul cauză (scop), valabilitatea sa neimplicând

analiza acestui element ( de ex. titlurile de valoare) . În cazul acestora

înscrisul constatator (instrumentum) încorporează creanţa ce a luat

naştere din actul juridic (negotium).

4.2.1.2.12. Acte juridice civile strict personale şi acte

juridice civile care pot fi încheiate şi prin reprezentant

După criteriul modalităţii încheieri lor actele juridice civile se

împart în acte strict personale şi acte care pot fi încheiate şi prin

reprezentant.

Este strict personal actul juridic civil care poate fi făcut numai

personal, nu şi prin reprezentant (testamentul, căsătoria, recunoaşterea

unui copil etc.)

Majoritatea actelor juridice civile pot fi încheiate şi prin

reprezentare.

4.2.1.2.13. Acte juridice civile numite şi acte juridice civile

nenumite

După criteriul denumirii lor legale distingem între acte juridice

tipice (numite) şi acte juridice atipice (nenumite).

Este act juridic civil numit (tipic) actul juridic civil care are o

denumire stabilită de legea civilă, precum şi o reglementare proprie

(contractele civile şi actele unilaterale).

Apreciem că sunt acte juridice tipice (numite) următoarele

contracte:

Contractul de adeziune

Art. 1175 C.civ. „Contractul este de adeziune atunci când

clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de na dintre părţi,

pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte

neavând decât să le accepte ca atare.”

130

Contractul-cadru

Potrivit art. 1176 alin (1) C.civ. „Contractul-cadru este acordul

prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină

raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de

acesta.”

Contractul încheiat cu consumatorii

consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare,

dispoziţiilor codului civil.”

Este act juridic nenumit (atipic) actul juridic civil care nu se

bucură de o reglementare şi de o denumire proprie (contractul de

vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, prestările de servicii etc.).

În această categorie se includ şi contractele complexe care

reunesc elementele a două sau mai multor contracte numite; de ex.

contractul hotelier reuneşte elementele contractului de locuţiune

(camera de închiriat) precum şi de contractului de depozit (lucrurile

aduse în hotel).

4.2.1.2.14. Acte juridice civile cu executare dintr-o dată şi

acte juridice civile cu executare succesivă

După modul lor de executare actele juridice civile se divid în:

acte cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi acte cu executare succesivă.

Actul juridic civil cu executare dintr-o dată (uno ictu) este

acel act a cărui executare presupune o singură prestaţie din partea

debitorului. Acest act se mai numeşte şi act cu executare instantanee

(vânzarea).

Actul cu executare succesivă este acel act a cărui executare

presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp, precum : contractul de

închiriere, contractul de rentă viageră, contractul de arendare, contractul

de societate civilă etc.

Această clasificare prezintă interes în ce priveşte consecinţele

neexecutării lor culpabile, efectul nulităţii şi prescripţia extinctivă.

Sancţiunea pentru neexecutarea culpabilă sau executare

necorespunzătoare va fi rezoluţiunea în cazul contractelor sinalagmatice

cu executare dintr-o dată (deci contractul se desfiinţează cu efect

retroactiv) iar în cazul contractelor cu executare succesivă va interveni

rezilierea (care are ca efect desfacerea contractului numai pentru viitor).

Secţiunea a 2-a.

Condiţiile de fond ale actului juridic civil

4.2.2.1. Definiţie. Terminologie

Prin condiţiile juridice civile înţelegem elementele din care este

alcătuit un asemenea act.

Art. 1179 C. civ. dispune: condiţiile esenţiale pentru validitatea

unui contract sunt:

- capacitatea de a contracta;

131

- consimţământul părţilor;

- un obiect determinat şi licit;

- o cauză licită şi morală.

În acelaşi sens, Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea

raporturilor de drept internaţional privat foloseşte constant expresiile

„Condiţiile de fond” şi „Condiţiile de formă”.

Aceste condiţii se deduc din cuprinsul unor dispoziţii ale

Codului civil precum:

- art. 1129: „numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face

obiectul unei prestaţii contractuale”

- art. 1179: „obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru

determinat, cel puţin în specia sa, posibil şi licit”

- art. 956: „lucrurile viitoare nu pot fi obiectul obligaţiei. Nu se

poate face renunţare la o succesiune ce nu este deschisă, nici nu se pot

face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da

consimţământul celui a cărui succesiune este în chestiune”.

4.2.2.2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil

Condiţiile actului juridic civil pot fi clasificate în funcţie de mai

multe criterii:

Nr. Criterii Clasificarea condiţiilor

1. După aspectul la care

se referă

a) Condiţii de fond, care privesc

conţinutul actului juridic civil

b) Condiţii de formă care se referă la

modul de exteriorizare a voinţei

2. După obligativitatea

sau neobligativitatea

respectării lor la

încheierea actului

juridic civil

a) Condiţii esenţiale, cerule pentru

valabilitatea actului

b) Condiţii neesenţiale, sau

întâmplătoare, cele care pot fi

prezente ori pot lipsi, fără a afecta

valabilitatea actului

3. După sancţiunea

nerespectării lor

a) Condiţii de validitate, a căror

nerespectare se sancţionează cu

nulitatea actului juridic

b) Condiţii de eficacitate, a căror

nerespectare nu atrage nulitatea

actului juridic civil, ci alte

consecinţe: neputinţa dovedirii

actului cu alte mijloace de probă;

inopozabilitatea faţă de terţi etc.

Aşa cum precizează art. 1202 C.civ., condiţiile esenţiale pentru

validitatea unei convenţii au un caracter general, fiind cerute la orice act

juridic civil.

4.2.2.3. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

4.2.2.3.1. Noţiune

Capacitatea de a contracta este parte componentă a capacităţii

juridice civile (de folosinţă sau de exerciţiu) constând în aptitudinea

132

persoanei (fizice sau juridice) de a încheia, personal sau prin

reprezentare, contracte civile.

Într-o altă opinie prin capacitatea de a încheia actul juridic civil

se înţelege aceea condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea

subiectului de drept civil de a încheia actul juridic, adică de a dobândi

drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin încheierea acestui act.

Această aptitudine face parte din capacitatea de folosinţă care

desemnează prerogativa omului sau a colectivului de oameni de a avea

drepturi şi obligaţii civile, un drept fiind şi dreptul de a încheia acte

juridice.

Dar capacitatea de a încheia actul juridic civil este şi expresia

capacităţii de exerciţiu, pentru că exprimă aptitudinea omului de a

dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice

civile.

Codul civil reglementează această condiţie de fond, esenţială şi

generală, pe categorii de acte juridice, astfel:

- Art. 1179, pct.(1), prevede o condiţie esenţială „ pentru

validitatea unei convenţii” este capacitatea de a contracta;

- Art. 1180 dispune: „Poate contracta orice persoană care nu

este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite

contracte”;

- „Necapabili de a contracta sunt: 1) minorii; 2) interzişii; 3) în

general toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”.

În principiu, toate persoanele se bucură de capacitatea de a

contracta. Excepţiile de la acest principiu nu pot rezulta decât din lege

şi ele sunt de strictă interpretare.

4.2.2.3.2. Principiul capacitaţii de a încheia acte juridice şi

excepţia incapacităţii

În materia încheierii actelor juridice civile a fost instituită

regula (principiul) existenţei capacităţii de a încheia actul juridic civil

(excepţia fiind incapacitatea). Altfel spus, în principiu, subiectele de

drept civil, persoana fizică şi juridică, au capacitatea să încheie acte

juridice civile.

Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici

lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi

în condiţiile stabilite de lege.” Pentru persoanele juridice, regula

capacităţii de a încheia acte juridice civile este subordonată principiului

specialităţii capacităţii de folosinţă.

Principiul existenţei capacităţii se întemeiază pe ideea că, în

timp ce capacitatea este o stare de drept - de jure -, discernământul este

o stare de fapt - de facto - ce poate exista izolat, chiar la o persoană

incapabilă, după cum o persoană deplin capabilă se poate găsi într-o

situaţie în care, temporar, să nu aibă discernământ.

Aceste excepţii sunt:

a) cazurile de lipsă sau de restrângere, în scop de protecţie, a

capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice (minoritatea, interdicţia legală

şi judiciară);

b) limitările rezultate din principiul specialităţii capacităţii

persoanelor juridice;

c) prohibiţiile legale de a contracta. Cazurile încheiate cu

încălcarea (depăşirea) capacităţii de a contracta sunt anulabile, în cazul

133

incapacităţilor de protecţie şi sunt lovite de nulitate absolută în celelalte

cazuri.

Clasificarea incapacităţilor

Nr. Criterii Clasificare

1. După natura lor - incapacităţi de folosinţă

- incapacităţi de exerciţiu

2. În raport de

conţinutul sau

întinderea lor

- incapacităţi generale (vizează în

principiu toate actele juridice)

- incapacităţi speciale (instituite

pentru anumite acte juridice)

3. După izvorul lor - incapacităţi stabilite de legea civilă

- incapacităţi civile stabilite de legea

penală; (interzicerea drepturilor

părinteşti; interzicerea dreptului de a

fi tutore, interzicerea dreptului de a

se afla în anumite localităţi)

4. După modul în care

operează

- incapacităţi ce acţionează de drept

(ape legis)

- incapacităţi ce operează ca efect al

unei hotărâri judecătoreşti (decăderea

din drepturile părinteşti,

incapacitatea de exerciţiu a persoanei

puse sun interdicţie)

5. În raport de

opozabilitate lor

- incapacităţi absolute (împiedică

încheierea valabilă a actului juridic

de către incapabil ci orice altă

persoană)

- incapacităţi relative ( împiedică

încheierea valabilă a actului juridic

de către incapabil cu o anumită

persoană sau cu anumite persoane;

de ex. incapacităţile stabilite de art.

810, 833 C. civ. şi art. 128 C. fam.)

6. După finalitatea lor - incapacitatea cu caracter de

sancţiune (decăderea din drepturile

părinteşti)

- incapacitatea cu caracter de

protecţie

4.2.2.4. Consimţământul

4.2.2.4.1. Definiţia consimţământului

Consimţământul este o manifestare de voinţă ce exprimă

hotărârea părţilor de a încheia actul juridic. El are natura unui proces

psihologic complex declanşat de anumite nevoi pe care subiectul tinde

să le satisfacă printr-un mijloc reprezentat de un fapt sau de un act

juridic asupra căruia subiectul deliberează şi în temeiul unui motiv ia

hotărârea de a încheia un anumit act, pe care o exteriorizează spre a fi

cunoscută de cealaltă parte.

134

Potrivit art. 1204 C.civ. „Consimţământul părţilor trebuie să fie

serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.”

Motivul care determină subiectul de drept să încheie actul

juridic civil se numeşte scopul sau cauza actului juridic civil şi este

primul element al voinţei juridice, iar hotărârea de a încheia actul

juridic civil, exteriorizată, se numeşte consimţământ şi constituie cel de-

al doilea element.

4.2.2.4.2. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică.

Principiile voinţei juridice în dreptul civil

Voinţa juridică este guvernată de două principii:

- principiul libertăţii actelor juridice (numit şi principiul

autonomiei de voinţă);

- principiul voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne).

Acest principiu este consacrat de Codul civil în art. 1169

(„Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul

acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele

moravuri”).

Din interpretare acestor dispoziţii, rezultă că părţile:

- sunt libere să încheie convenţii ori să facă acte unilaterale,

potrivit legii;

- sunt libere să stabilească aşa cum doresc, conţinutul

(clauzele) actului juridic civil;

- sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice ori să revoce actul

juridic civil pe care l-au încheiat.

Voinţa părţilor este supusă următoarelor limite:

- ordinea publică (adică normele care reglementează ordinea

economică, socială şi politică din stat);

- morala;

- normele imperative civile de la care nu se poate deroga.

Principiul voinţei reale (interne) exprimă regula potrivit căreia

în ipoteza neconcordanţei între voinţa internă părţilor (reală) şi

manifestarea sa exterioară se va da întâietate voinţei interne (reale).

Acest principiu este consacrat de art. 977 C.civ., potrivit căruia

„Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu

după sensul literal al termenilor” şi de art. 1206 C.civ.:

„Consimţământul este viciat când este dat din eroare, smuls prin

violenţă sau surprins prin dol”. Prin excepţie, voinţa declarată este

admisă: în materia simulaţiei (produce efecte faţă de terţi actul public

mincinos care nu corespunde voinţei reale a părţilor, întrucât acesta

poate fi cunoscut şi de alte persoane decât părţilor contractate).

În materie de probe (se admite că: „Nu se va primi niciodată o

dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici

despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma

confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă ce nu depăşeşte 250

lei).

4.2.2.4.3. Cerinţele valabilităţii consimţământului

Consimţământul este aceea condiţie esenţială, de fond şi

generală a actului juridic civil ce constă în hotărârea de a fi încheiat un

135

act juridic civil manifestată în exterior.

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să întrunească

cumulativ următoarele cerinţe:

Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu

discernământ, întrucât actul juridic produce efecte juridice care îl

încheie trebuie să aibă puterea de a aprecia, să aibă discernământ,

pentru a delibera în cunoştinţă de cauză.

Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu (minorul sub

14 ani ori cel pus sub interdicţie judecătorească) sunt prezumate a nu

avea discernământ, fie din cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de

sănătate mintală.

Minorul între 14-18 ani are discernământ juridic în curs de

formare.

În cazul persoanei juridice, reprezentantul ei legal este,

întotdeauna, o persoană fizică cu capacitate de exerciţiu, astfel că nu se

pune problema discernământului.

Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce

efecte juridice

Manifestarea de voinţă trebuie făcută de autorul ei cu intenţia

de a se obliga juridiceşte, adică cu intenţia de a da naştere, modifica ori

stinge un raport juridic civil concret.

Aceasta condiţie de valabilitate a consimţământului nu este

îndeplinită în următoarele cazuri:

- când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi

causa);

- când manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţie pur

potestativă, „din partea celui care se obligă”;

- când manifestarea de voinţă este foarte vagă;

- când manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală

cunoscută de destinatarul acesteia (actul public în operaţiunea de

simulaţie).

Consimţământul trebuie sa fie exteriorizat, spre a fi

cunoscut, în scris, verbal sau prin gesturi ori fapte concludente,

neechivoce.

Totuşi, prin excepţie, tăcerea poate valora consimţământ

(acceptarea sau neacceptarea) în următoarele cazuri:

- când legea prevede expres aceasta (art. 1196, C.civ. şi art. 52

din Legea nr. 3 1/1990) (reînnoirea locaţiunii fără termen);

- când prin voinţa expresă a părţilor, se atribuie o anumită

semnificaţie juridică tăcerii;

- când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului.

Consimţământul trebuie să nu fie alterat printr-un viciu de

consimţământ. Art. 1206 C.civ. prevede: „Consimţământul este viciat

când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă. De

asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune.”

136

4.2.2.4.4. Viciile de consimţământ

Definiţia şi enumerarea viciilor

Viciile de consimţământ sunt împrejurări care afectează

caracterul conştient şi liber al voinţei de a face un act juridic. Specific

viciilor de consimţământ este faptul că: există manifestare de voinţă

(consimţământ), însă, aceasta este viciată, fie în conţinutul său

intelectual, conştient – cum este cazul erorii şi al dolului (vicleniei) –,

fie în caracterul său liber –precum în cazul violenţei şi cu precizările ce

vor fi făcute, al leziunii.

Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul, violenţa, leziunea.

4.2.2.4.5. Eroarea

Definiţia

Eroarea este reprezentarea falsă, inexactă a realităţii cu ocazia

încheierii unui act juridic. În funcţie de elementul real asupra căruia

poarta această reprezentare falsă, eroarea poate fi de fapt (când partea

care încheie actul juridic are o greşită reprezentare a situaţiei de fapt)

sau poate fi de drept (când eroarea poartă asupra existenţei sau

conţinutului unei norme de drept. De regulă (cu rare excepţii) eroarea

de drept nu afectează valabilitatea consimţământului şi a actului juridic

încheiat, operând prezumţia că toţi cunosc legea, aşa încât nimeni nu se

poate apăra invocând necunoaşterea ei exactă (nemo censetur ignorare

legem).

Consecinţele erorii sunt prezentate în art. 1206 C.civ.

(„Consimţământul este viciat când este dat prin eroare...”).

Potrivit art. 1207 (1) C.civ. „Partea care, la momentul încheierii

contractului, se afla într-o eroare esenţială, poate cere anularea acestuia,

dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra

căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.”

(2) Eroarea este esenţială:

1. Când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;

2. Când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra

unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate

esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat;

3. Când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei

calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

(3) Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă

juridică determinată, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea

contractului.

(4) Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu

este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea

motive au fost considerate hotărâtoare.

Clasificarea erorii neesenţiale

În funcţie de influenţa pe care eroarea neesenţială o exercită

asupra consimţământului părţii, ea poate fi: eroare nescuzabilă, eroare

asumată, eroare de calcul, eroare de comunicare sau de transmitere.

A. Eroarea nescuzabilă

Potrivit art. 1208 (1) C.civ. „Contractul nu poate fi anulat dacă

faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut

cu diligenţe rezonabile.”

137

(2) Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor

legale accesibile şi previzibile.

B. Eroarea asumată

Art. 1209 prevede: „Nu atrage anularea contractului eroarea

care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost

asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat

de acesta. ”

C. Eroarea de calcul

Potrivit art. 1210 C.civ. „Simpla eroare de calcul nu atrage

anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care,

concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru

încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea

oricăreia dintre părţi.”

D. Eroarea de comunicare sau de transmitere

Art. 1211 C.civ. prevede: „Dispoziţiile privitoare la eroare se

aplică în mod corespunzător şi atunci când eroarea poartă asupra

declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a fost transmisă inexact prin

intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la

distanţă.”

Clasificarea erorii esenţiale

Eroarea esenţială poate fi: eroarea obstacol, eroarea gravă şi

eroarea indiferentă.

A. Eroarea-obstacol (numită şi eroare distructivă de voinţă) este

acea eroare care, datorită gravităţii sale deosebite, împiedică formarea

acordului de voinţă şi face imposibilă încheierea actului juridic.

Eroarea-obstacol este cea mai gravă formă a erorii. Sunt erori-obstacol

cele care poartă asupra naturii contractului (de ex. o parte crede că

vinde un bun, iar cealaltă crede că îl dobândeşte gratuit) şi cele care

poartă asupra identităţii obiectului acesteia (de ex. o parte crede că

vinde un bun, iar cealaltă crede că îl dobândeşte gratuit) şi cele care

poartă asupra obiectului contractului (de ex. O parte crede că vinde un

anumit lucru, iar cealaltă crede că cumpără un alt lucru). Sancţiunea în

caz de eroare obstacol este nulitatea absolută.

B. Eroare gravă (numită şi eroare viciu de consimţământ) care nu

împiedică formarea acordului de voinţă, dar care, alterând

consimţământul, permite anularea actului juridic astfel încheiat (nulitate

relativă). Eroarea viciu de consimţământ se manifestă în două forme:

a) eroarea asupra substanţei (însuşiri substanţiale) obiectului

actului juridic (error in substantiam), care constituie calităţile

esenţiale ale obiectului (deoarece partea care a încheiat actul juridic

şi-a manifestat voinţa numai în considerarea acestor calităţi), pe

care în mod eronat le-a crezut adevărate. Prin „substanţa obiectului”

se înţelege în interpretarea subiectivă care s-a impus în dreptul

nostru, nu doar materia din care este făcut obiectul sau însuşirile

care îi determină natura sa specifică şi care îl disting în mod

obiectiv de alte lucruri, ci ansamblul acelor calităţi care au fost

considerate ca substanţiale de către partea respectivă (apreciere in

concreto) şi care au fost determinate în luarea deciziei sale de a

încheia actul juridic. Această eroare poate purta fie asupra

substanţei obiectului prestaţiei celeilalte părţi (de ex. eroarea

cumpărătorului asupra calităţilor - esenţiale pentru el - lucrului pe

138

care i-l vinde cealaltă parte), fie asupra substanţei obiectului

propriei sale prestaţii (de ex. eroarea neştiutorului că întinderea

cotei sale de moştenire ar fi neînsemnată). Eroarea asupra valorii

băneşti a obiectului nu constituie însă un viciu de consimţământ,

decât în măsura în care legea admite anularea actului juridic pentru

leziune. Eroarea viciu de consimţământ îndreptăţeşte anularea

actului juridic chiar dacă este unilaterală, nefiind cunoscută şi

celeilalte părţi;

b) eroarea asupra persoanei (error in personae) care constituie

viciul de consimţământ în acele acte juridice în care consideraţia

persoanei contractantului sau calităţilor sale esenţiale sunt

determinate la încheierea actului juridic. Această eroare viciază

consimţământul numai atunci când consideraţia persoanei cu care se

încheie contractul a fost cauza principală pentru care s-a consimţit

(de ex. în contractele intuitu personae). Această eroare poate purta

fie asupra identităţii (fizice sau civile) a persoanei contractantului

(cazuri foarte rare), fie asupra însuşirilor substanţiale ale acestei

persoane, avute în vedere în mod determinant la încheierea

contractului.

C. Eroarea indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări

mai puţin importante la încheierea actului juridic civil şi care nu

afectează valabilitatea actului, ci poate atrage doar o diminuare valorică

a prestaţiei.

Sunt erori indiferente cele care poartă asupra oricăror

împrejurări, altele decât cele pentru care legea permite anularea actului

juridic ( de ex. eroarea asupra persoanei, în contractele care nu sunt

intuitu personae; eroarea asupra unor calităţi nesubstanţiale ale

obiectului)

Clasificarea viciilor de consimţământ are importanţă în

stabilirea sancţiunii. Eroarea viciu de consimţământ atrage sancţiunea

nulităţii actului, în timp ce eroarea indiferentă atrage doar diminuarea

valorică a prestaţiei.

Eroarea fiind un element de fapt, se poate dovedi prin orice

mijloc de probă, inclusiv prin prezumţii. Sarcina probei incumbă părţii

care invocă eroarea.

După natura realităţii, fals reprezentate eroarea poate fi de două

feluri:

A. Eroarea de fapt (falsa reprezentare a unei situaţii faptice, la

încheierea actului juridic – care priveşte obiectul actului, valoarea etc.)

B. Eroarea de drept, care constă în falsa reprezentare a existenţei

ori conţinutului unui act normativ.

Structura erorii viciu de consimţământ

Structura erorii grave (numite si eroare viciu de consimţământ)

cuprinde un singur element de natură psihologică, anume falsa

reprezentare a realităţii.

Proba erorii viciu de consimţământ se poate face pentru orice

mijloc de probă, dar nu este un demers facil, având în vedere structura

acestui viciu de consimţământ.

Cerinţele erorii viciu de consimţământ

Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act

139

juridic să fie viciu de consimţământ, trebuie întrunite cumulativ două

cerinţe (condiţii):

a) elementul fals reprezentat să fi fost hotărâtor pentru

încheierea actului juridic (în sensul că dacă ar fi fost cunoscută

realitatea, actul juridic nu s-ar fi încheiat; caracterul hotărâtor

(determinant) al elementului fals reprezentat, se apreciază, de la caz la

caz, însă nu cu uşurinţă;

b) partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că

elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru

încheierea actului.

Adaptarea contractului

Potrivit art. 1213 C.civ.:

(1) Dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea

contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să

execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea

îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost

încheiat aşa cum l-a înţeles aceasta din urmă parte.

(2) În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care

partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte

ca acesta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel

mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a

comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord

cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost

înţeles de partea aflată în eroare.

(3) Dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate în

eroare în termenul prevăzut la alin. (2) sau contractul a fost executat,

dreptul de a obţine anularea este stins şi notificarea prevăzută la alin. (2)

este considerată lipsită de efecte.

Invocarea erorii cu bună-credinţă

Art. 1212 C.civ. prevede că „Partea care este victima unei erori

nu se poate prevala de aceasta contrar exegenţelor bunei-credinţe.”

4.2.2.4.6. Dolul (viclenia)

Potrivit art. 1214 C.civ. – (1) „Consimţământul este viciat prin

dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele

frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod

fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care

se cuvenea să i le dezvăluie.”

(2) Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere

anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost

esenţială.

(3) Contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la

reprezentantul, presupusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi.

(4) Dolul nu se presupune.

Dolul comis de un terţ

Art. 1215 C.civ prevede că „(1) Partea care este victima dolului

unui terţ nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau,

după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului.

(2) Independent de anularea contractului, autorul dolului

140

răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.”

Analizând reglementarea dolului rezultă că este acel viciu de

consimţământ constând în inducerea în eroare a unei persoane prin

întrebuinţarea de mijloace viclene, în scopul de a o determina astfel să

încheie un act juridic.

Efectele dolului sunt prevăzute de art. 1214 C.civ.

(Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o

eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi).

Structura dolului

Dolul presupune două elemente constitutive:

- elementul intenţional, constând în voinţa de a induce o

persoană în eroare; dacă inducerea în eroare a fost provocată

neinteţionat, de bună credinţă, nu există;

- elementul material, constând în întrebuinţarea de mijloace

viclene pentru realizarea intenţiei de inducere în eroare.

Sunt considerate orice manifestări cu caracter de înşelăciune,

cum ar fi: minciuni, vicleşuguri, maşinaţii, acte combinate cu şiretenie

etc., săvârşite de una dintre părţi, de natură a provoca celeilalte părţi o

eroare (în care, altfel, aceasta n-ar fi căzut) pentru a o determina astfel

să consimtă la închiderea actului juridic. Nu sunt, însă mijloace viclene

constitutive de dol manifestările lipsite de gravitate, cum ar fi simpla

exagerare, în scop de reclamă, a calităţilor mărfurilor oferite spre

vânzare ori trecerea sub tăcere a unor defecte pe care cumpărătorul

putea lesne să le descopere singur în împrejurările date ori alte

asemenea manifestări, admise în genere în cadrul practicii contractuale

(dolus bonus).

Dolul nu se presupune şi, prin urmare, trebuie probat.

Clasificare

După consecinţele pe care le produce asupra actului juridic,

dolul poate fi:

- dol principal (numit şi dolus dans causam contractui);

constituie viciu de consimţământ când eroarea provocată prin dol a fost

determinată la încheierea actului juridic, îndreptăţind anularea actului.

Acela care a comis dolul, a săvârşit o înşelăciune, de aşa natură încât

fără ea nu s-ar fi încheiat actul.

- dol incidental (dolus incidens) când eroarea provocată n-a

fost determinată la încheierea actului, pe care partea l-ar fi încheiat şi

fără să fi fost indusă în eroare. Dolul incidental nu afectează

valabilitatea consimţământului şi a actului încheiat, putând duce numai

la obţinerea unor daune-interese compensatorii pentru paguba pricinuită

prin viclenie.

Cerinţele dolului

Anularea unui act juridic pentru dol (ca viciu de consimţământ)

presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:

- eroarea provocată prin dol să fi fost determinantă la

încheierea actului, aprecierea făcându-se în concreto, ţinând seama de

împrejurările cazului: vârsta, experienţa victimei etc.

- dolul să provină de la cealaltă parte a actului juridic

(reminiscenţă a concepţiei dreptului roman care privea dolul ca un

delict civil, iar anularea actului ca o sancţiune împotriva celui care-l

141

săvârşise). Cu toate acestea, actul poate fi anulat chiar daca dolul

provine de la un terţ în următoarele cazuri:

când eroarea provocată de dolul terţului ar fi viciat

consimţământul prin ea însăşi, chiar daca ar fi fost spontană, nu

provocată (adică atunci când eroarea poartă asupra substanţei

obiectului sau asupra persoanei cocontractantului;

când cealaltă parte a actului a fost complice la dolul terţului;

când dolul e comis de reprezentantul celeilalte părţi.

Proba dolului

Dolul trebuie să fie dovedit căci el nu se presupune, astfel că

partea care invocă dolul ca viciu de consimţământ trebuie să-l

dovedească prin orice mijloc de probă, inclusiv martori şi prezumţii,

după regulile aplicabile probaţiunii faptului juridic.

Dolul poate fi prezent şi în actele unilaterale precum

testamentul, sub forma sugestiei sau captaţiei.

Sancţiune

În cazul dolului principal, sancţiunea care intervine este

nulitatea relativa a actului juridic.

Victima dolului are la îndemână două acţiuni:

a) Acţiune în declararea nulităţii relative a actului juridic a

dreptului de a cere în justiţie desfiinţarea retroactivă a unui act juridic

lovit de nulitate relativă. Are drept la acţiunea în anulare numai partea

ocrotită prin dispoziţia legala încălcată la încheierea actului, adică

partea al cărui consimţământ a fost viciat sau partea care era lipsită la

data încheierii actului de capacitatea necesară ori era ocrotită printr-o

prohibiţie legală de a contracta.

b) Acţiune în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin

întrebuinţarea de mijloace viclene în scopul inducerii sale în eroare.

Cel care a păgubit pe altul este ţinut să repare prejudiciul

cauzat.

4.2.2.4.7. Violenţa

Definiţie

Violenţa – viciu de consimţământ – există când temerea

insuflată este aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă, după

împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea

sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent (art. 1216 alin

(2) C.civ.).

Constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu

exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje nejustificate

(art. 1217 C.civ.).

Efectele violenţei sunt prevăzute art. 1216 alin. (1) C.civ.

(„Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul

unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un

terţ”).

(3) Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când

este îndreptată împotriva unei persoane apropriate, precum soţul, soţia,

ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat.

De asemenea, potrivit art. 1218 C.civ. „Contractul încheiat de o

parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă

142

parte a profitat de această împrejurare.”

Art. 1220 C.civ. prevede că „(1) Violenţa trage anularea

contractului şi atunci când este exercitată de un terţ, însă numai dacă

partea al cărei consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar

fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ.”

(2) Independent de anularea contractului, autorul violenţei

răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.

Clasificare

După natura temerii insuflate, violenţa poate fi: violenţă fizică

sau morală.

Există violenţă fizică când temerea priveşte atât integritatea

fizică a părţii care a contractat sau unei persoane apropriate (soţul, soţia,

ascendenţii ori descendenţii).

Violenţa morală constă în ameninţarea cu un rău moral, de

natură să provoace o teamă care duce la încheierea unui act juridic care

altfel nu s-ar fi încheiat. Ameninţarea cu un rău se referă la onoarea,

cinstea ori sentimentele persoanei.

După caracterul ameninţării, violenţa poate fi: justă sau injustă.

Violenţa justă, legitimă, este făcută în exercitarea unui drept şi

nu determină anulabilitatea actului juridic astfel încheiat (spre ex.

creditorul îl ameninţă pe debitor cu darea în judecată în cazul în care

nu-şi îndeplineşte îndatorirea pe care o are.

Violenţa injustă este făcută fără drept şi determină

anulabilitatea actului încheiat sub imperiul unei temeri insuflate de o

asemenea ameninţare.

Structura violenţei

Violenţa viciu de consimţământ presupune două elemente

constitutive:

- ameninţarea cu un rău injust (fapt exterior) - element obiectiv

- un element subiectiv, de natură psihologică care constă în

insuflarea unei temeri (stare psihică) care determină victima ameninţării

să încheie actul, spre a evita producerea (sau continuarea) răului cu care

este ameninţată, ceea ce alterează consimţământul.

Răul cu care este ameninţată victima violenţei poate fi de natură

fizică (omor, loviri, lipsire de libertate etc.), de natură primordială

(distrugerea unor lucruri, sistarea unor plăţi etc. ) sau de natură morală

(părăsire, atingere adusă onoarei etc.). El trebuie să fie iminent şi

suficient de grav pentru a insufla victimei temerea care să-i smulgă

consimţământul. Ameninţarea trebuie să fie injustă, să nu constituie

exerciţiul unui drept legitim.

Cerinţele violenţei

Pentru a fi un viciu de consimţământ, violenţa trebuie să

întrunească următoarele condiţii:

a) să fie determinantă pentru încheierea actului juridic.

Această condiţie se apreciază după criterii subiective, de la caz la caz,

ţinând seama de însuşirile persoanei supuse violenţei (vârstă, sex, grad

de instruire etc.). Ameninţarea cu un rău poate privi atât persoana

contractantă, soţul, soţia, descendenţii sau ascendenţii, persoanele de

care cel ameninţat este legat printr-o afecţiune, cât şi bunurile acestora;

b) să fie injustă, nelegitimă. Simpla temere izvorâtă din

143

respect, fără violenţă, nu este viciu de consimţământ. Ameninţarea cu

un rău poate proveni atât de la cealaltă parte, cât şi de la un terţ.

Este asimilată violenţei şi starea de necesitate în care se află o

persoană, stare care o determină să încheie un contract pe care astfel nu

l-ar fi putut încheia.

Constrângerea fizică directă, de natură a anihila complet voinţa

victimei (de ex. când cineva conduce mâna victimei spre a semna un act

juridic ori face să semneze actul sub hipnoză etc.) are ca efect nu doar

vicierea consimţământului acesteia, ci şi lipsa totală a

consimţământului, sancţionată cu nulitatea absolută a actului.

Sancţiune

Sancţiunea violenţei ca viciu de consimţământ este nulitatea

relativă a actului încheiat.

Victima violenţei poate cere instanţei de judecată anularea

actului în temeiul general de prescripţie, care începe să curgă numai la

data când violenţa a încetat.

Potrivit art. 1257 C.civ. „În caz de violenţă sau dol cel al cărui

consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare şi

daune interese sau, dacă preferă menţinerea contractului de a solicita

numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor – interese la care ar

fi îndreptăţit.”

Proba violenţei

Proba violenţei se poate face prin orice mijloace de dovadă

îngăduite de lege, victima fiind ţinută să probeze atât faptul

constrângerii sau ameninţării, cât şi caracterul determinant al temerii ce

i-a fost astfel insuflată.

4.2.2.4.8. Leziunea

Definiţie

Leziunea – viciu de consimţământ – există atunci când una

dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de

lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei

alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data

încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii (art. 1221 alin

(1) C.civ.).

Potrivit art. 1221 alin (3) C.civ. „Leziunea poate exista şi atunci

când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa

patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la

ansamblul circumstanţelor.”

Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul

contractului.

Structura leziunii

Leziunea are un singur element structural: paguba egală cu

disproporţia de valoare între contraprestaţii.

În consecinţă, cel ce invocă leziunea urmează a dovedi

disproporţia vădită de valoare între cotraprestaţii.

Sancţiune

Potrivit art. 1222 C.civ. „(1) Partea al cărei consimţământ a fost

144

viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau

reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor – interese la care ar fi

îndreptăţită.

(2) Cu excepţia cazului prevăzut la art. 1221 alin (3), acţiunea

în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din

valoarea pe care o avea la momentul încheierii contractului, prestaţia

promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste

până la data cererii de anulare.

(3) În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă

cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau,

după caz, o majorare a propriei obligaţii. Dispoziţiile art. 1213

privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător. ”

Sancţiunea pentru leziune este anularea actului, dacă sunt

întrunite următoarele condiţii:

- leziunea să fie o consecinţă directă şi nemijlocită a actului

respectiv;

- leziunea trebuie să existe în momentul încheierii actului

juridic;

- disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie

vădită.

Termenul de prescripţie

Potrivit art. 1223 C.civ. „(1) Dreptul la acţiunea în anulare sau

în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de

la data încheierii contractului.

(2) Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de

excepţie când dreptul la acţiune este prescris.”

Inadmisibilitatea leziunii

Art. 1224 C.civ. prevede că: „Nu pot fi atacate pentru leziune

contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume

prevăzute de lege.”

Când o parte profită de starea de nevoie în care se află celălalt

contract în momentul încheierii actului juridic, se poate cere nulitatea

actului pentru cauză imorală.

4.2.2.5. Obiectul actului juridic civil

4.2.2.5.1. Noţiune

Potrivit art. 1225 C.civ. „(1) Obiectul contractului îl reprezintă

operaţiunea juridică precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele

asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul

drepturilor şi obligaţiilor contractuale.

(2) Obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub

sancţiunea nulităţii absolute.

(3) Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau

contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.”

În acest sens, art.1225 C.civ. prevede, cu referire la obiectul

convenţiilor: „Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică

convenită de părţi, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele

asemenea.”

145

4.2.2.5.2. Cerinţele valabilităţii obiectului actului juridic

civil

Obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele

cerinţe: să fie determinat şi licit sub sancţiunea nulităţii absolute.

a) Obiectul trebuie să fie determinat la data încheierii actului

sau determinabil în viitor, pe baza unor elemente de determinare

prevăzute în actul juridic.

b) Obiectul să fie licit. Obiectul este ilicit atunci când este

prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.

4.2.2.5.3. Obiectul obligaţiei

Potrivit art. 1226 C.civ. „(1) Obiectul obligaţiei este prestaţia la

care se angajează debitorul.

(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie determinat

sau cel puţin determinabil şi licit.”

4.2.2.5.4. Cerinţele valabilităţii obiectului obligaţiei

Pentru a fi valabil, obiectul obligaţiei asumată de către debitor

trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe generale: să existe, să fie în

circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, să fie

licit şi moral.

Obiectul să existe. Aceasta este condiţia primordială pentru

validitatea obiectului obligaţiei, întrucât dacă obiectul lipseşte, nu se

pune problema existenţei celorlalte condiţii.

Când obiectul obligaţiei priveşte un bun ori un lucru, existenţa

obiectului se apreciază după următoarele reguli:

- dacă bunul a existat, dar nu mai există la momentul încheierii

actului juridic, condiţia nu este îndeplinită, iar actul nu este valabil;

- dacă bunul există în momentul încheierii actului, condiţia este

îndeplinită;

- bunul viitor poate forma obiect valabil al obligaţiei, cu

excepţia succesiunii viitoare (nedeschisă încă). În acest sens menţionăm

art. 1228 C.civ. care prevede: „În lipsa unei prevederi legale contrare,

contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare.”

- în actele autorizate se mai cere să se fi obţinut autorizaţia

administrativă, precum în cazul împrumutului sau înstrăinării armelor

sau muniţiilor.

Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Această condiţie este expres prevăzută de art. 1229 C.civ. care

prevede: „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul

unei prestaţii contractuale.” Prin bunuri aflate în circuitul civil

înţelegem bunurile susceptibile să facă obiectul unor acte translative sau

constitutive ori, altfel spus bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate

prin actele juridice civile.

Aceste bunuri sunt alienabile şi formează regula, excepţia fiind

bunurile inalienabile, scoase din circuitul civil.

Obiectul să fie determinat la data încheierii actului sau

determinabil în viitor, pe baza unor elemente de determinare prevăzute

146

în actul juridic. Bunul la care se referă obligaţia poate fi un bun cert sau

un bun generic.

Când obiectul actului îl constituie bunuri de gen, acestea trebuie

să fie determinate în contract prin calitatea şi cantitatea lor în vederea

individualizării lor viitoare.

Codul civil prevede în art. 1231 – 1234 reguli privind

determinarea obiectului obligaţiei, după cum urmează:

- Pentru determinarea calităţii obiectului art. 1231 prevede:

„Atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea

prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după

împrejurări, cel puţin de nivel mediu.”

- Pentru determinarea obiectului de către un terţ, art. 1232

prevede: (1) „Atunci când preţul sau orice alt element al contractului

urmează să fie determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod

corect, diligent şi echidistant.

- (2) Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori

aprecierea sa este în mod manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea

părţii interesate, va stabili, după caz, preţul sau elementul nedeterminat

de către părţi.”

- Potrivit art. 1226 alin (2) C.civ. obiectul obligaţiei trebuie să

fie determinat sau cel puţin determinabil, sub sancţiunea nulităţii

absolute.

Obiectul să fie posibil atât din punct de vedere material, fizic,

cât şi din punct de vedere juridic.

Nimeni nu se poate obliga la imposibil, întrucât „Ad

imposibilum, nulla obligatio”. Imposibilitatea obiectului obligaţiei se

apreciază in abstracto, trebuind să fie absolută şi de neînvins pentru

oricine. În cazul obligaţiei de a da un lucru cert, imposibilitatea nu

poate rezulta decât din pieirea acelui lucru anterior încheierii actului

(pieire cu care este asimilată şi scoaterea bunului din circuitul civil).

Obligaţia de a da bunuri de gen nu este imposibilă, câtă vreme există

bunuri de genul respectiv ori posibilitatea – cât de dificilă – a producerii

sau procurării lor (genera non pereunt).

Art. 1227 C.civ. prevede: „Contractul este valabil chiar dacă, la

momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-

şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel.”

Obiectul să fie licit şi moral. Condiţia nu este îndeplinită când

obiectul obligaţiei este prohibit de lege sau contravine ordinii publice

ori bunelor moravuri.

Potrivit art. 1226 alin 2 C.civ. „obiectul obligaţiei trebuie să fie

licit, sub sancţiunea nulităţii absolute.”

Obiectul obligaţiei să reprezinte un fapt personal al celui ce

se obligă, căci nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altuia. Asumarea

obligaţiei de a determina pe altul să consimtă la încheierea unui act, ori

să-l ratifice, satisface însă această condiţie, căci nu se promite faptul

terţului (de a încheia ori de a ratifica actul), ci numai faptul propriu, de

a face toate diligenţele spre a convinge pe terţ să facă aceasta.

În actele intuitu personae se cere ca obiectul să constea într-un

fapt personal al debitorului. Condiţia este impusă de caracterul personal

al unor acte juridice (antrepriza, mandatul), în care însuşirile, priceperea

147

debitorului sunt esenţiale pentru executare.

Pentru anumite acte juridice civile se cer anumite condiţii

speciale:

a) Cel care se obligă să fie titularul dreptului în actele

translative sau constitutive de drepturi, se cere, în principiu, ca

transmiţătorul să fie titularul acelui drept. Această condiţie este impusă

de principiul potrivit căruia nimeni nu se poate obliga la ceva ce nu are

sau la mai mult decât are, exprimat în adagiul: „nemo dat quod non

habet” ori „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet”.

Potrivit art. 1230C.civ. „Dacă prin lege nu se prevede altfel,

bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat

să le procure şi să le transmită creditorului său, după caz, să obţină

acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde

pentru prejudiciile cauzate.”

b) Existenţa autorizaţiei administrative

În actele autorizate se mai cere să se fi obţinut autorizaţia

administrativă, precum în cazul împrumutului sau înstrăinării armelor şi

muniţiilor.

4.2.2.6. Cauza (scopul) actului juridic civil

4.2.2.6.1. Noţiune

Cauza este elementul esenţial de validitate şi de fond pentru

actul juridic civil şi reprezintă motivul care determină fiecare parte să

încheie contractul (art. 1235 C.civ.).

Împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică,

iar ca element esenţial al actului juridic civil, nu se confundă nici cu

consimţământul şi nici cu obiectul unui asemenea act, fiind un element

independent, de sine stătător.

Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voinţă în

parte, astfel că în materia contractului obligaţia fiecărei părţi are o cauză

proprie, neexistând o cauză comună a contractului.

4.2.2.6.2. Elementele cauzei actului juridic civil

Structura cauzei actului juridic civil cuprinde două elemente:

scopul imediat şi scopul mediat.

Scopul imediat (causa proxima), numit şi scopul obligaţiei,

este un element abstract şi invariabil, în cadrul unei anumite categorii

de acte juridice. Astfel, în contractele sinalagmatice, cauza (scopul)

obligaţiei fiecăreia dintre cele doua părţi constă în reprezentarea

(prefigurarea mintală) a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi

cealaltă parte se obligă, la rândul ei). În actele cu titlu gratuit, elementul

invariabil (scopul imediat) constă în intenţia de a gratifica (aminus

donandi), indiferent ca este donaţie, sponsorizare, etc. În actele reale,

scopul imediat constă în prefigurarea remiterii lucrului spre ex.,

depozitarul se obligă să restituie bunul deponentului, pentru că ştie că i

s-a predat bunul spre depozit cu obligaţia de a-l restitui. În actele

aleatorii, scopul imediat constă în elementul risc, adică prefigurarea

unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa câştigului,

148

respectiv riscul pierderii.

Scopul mediat (causa remota), numit şi scopul actului juridic,

constă în motivul principal ce a determinat încheierea unui act juridic

civil. Acest motiv priveşte fie însuşirile unei prestaţii, fie calităţile unei

persoane.

Scopul mediat este concret şi variabil de la o categorie la alta de

acte juridice civile şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice

civile.

Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare, scopul mediat

constă în destinaţia concretă în vederea căreia bunul a fost cumpărat,

element subiectiv care variază de la un cumpărător la altul (pentru

consens, relaxare, exercitare a unei profesii etc.).

4.2.2.6.3. Cerinţele valabilităţii cauzei actului juridic civil

Condiţiile cauzei. Pentru valabilitatea cauzei luată global se cer

întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:

Cauza trebuie să existe. Această condiţie este menţionată

expres de art.1236 C.civ. „Cauza trebuie să existe.”

În doctrină şi practică, constatarea lipsei cauzei presupune o

dublă distincţie:

- identificarea scopului imediat şi a scopului mediat;

- identificarea cauzelor lipsei cauzei.

Astfel, când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ,

atât scopul imediat, cât şi cel mediat, lipsesc (deoarece ambele elemente

presupun existenţa discernământului), în consecinţă, lipsa cauzei va

atrage nulitatea relativă a actului juridic civil.

Când lipsa cauzei se datorează lipsei contraprestaţiei, lipsei

predării bunului în actele reale, lipsei riscului în actele aleatorii, lipsei

intenţiei de a gratifica în acte cu titlu gratuit, sancţiunea aplicată va fi

nulitatea absoluta.

Cauza trebuie să fie reală.

Aceasta condiţie este expres prevăzută de C.civ. care

precizează: „Obligaţia... fondată pe o cauză falsă... nu poate avea niciun

efect.”

Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau

ilicită nu poate fi valabilă. Cauza obligaţiei nu este reală, ci falsă, atunci

când debitorul s-a obligat în credinţa greşită a existenţei cauzei ( de ex.

cumpărătorul se obligă a plăti preţul, neştiind că bunul cert pe care vrea

să-l cumpere a pierit înainte de încheierea contractului). Este vorba,

deci de o eroare asupra existenţei cauzei.

Cauza să fie licită şi morală.

Aceasta condiţie este prevăzută de art.1236 („Cauza să fie licită

şi morală”) şi art. 1236 alin (1) şi (2) C.civ. ( „Cauza este ilicită când

este contrară legii şi ordinii publice.”). Cauza este imorală când este

contrară bunelor moravuri.

Existenţa cauzei obligaţiei ca şi caracterul ei real şi licit sunt

prezumate prin lege până la proba contrară.

Potrivit art. 1237 C.civ. „Cauza este ilicită şi atunci când

149

contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale

imperative.”

4.2.2.6.4. Proba cauzei

Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba

contrară.

Dovada cauzei obligaţiei, ca şi a lipsei acesteia ori a

caracterului ei ilicit se poate face prin orice mijloc de probă. Dacă, însă,

cauza obligaţiei este menţionată expres în înscrisul constatator al

obligaţiei, partea care neagă existenţa ei nu poate face dovada decât tot

printr-un înscris sau printr-un început de dovada scrisă completat cu

martori sau prezumţii. Caracterul ilicit ori imoral al cauzei obligaţiei, ca

şi fraudarea legii printr-o cauză simulată, se pot dovedi, chiar şi către

părţi, prin orice mijloc. Contractul este valabil chiar atunci când cauza

nu este expres prevăzută.

4.2.2.6.5. Sancţiunea

Potrivit art. 1238 C.civ. „(1) Lipsa cauzei atrage nulitatea

relativă a contractului cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit

calificat şi poate produce alte efecte juridice.

(2) Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a

contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a

cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.”

Secţiunea a 3-a

Forma actului juridic civil


4.2.3.1.1. Definiţia formei actului juridic civil

Potrivit art. 1240 C.civ. „(1) Voinţa de a contracta poate fi

exprimată verbal sau în scris.

(2) Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care,

potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor stabilite, între acestea sau

uzanţelor, nu lasă nici o îndoială asupra intenţiei de a produce efectele

juridice corespunzătoare.”

Forma actului juridic civil a fost definită ca fiind acea condiţie a

actului juridic civil care constă în modalitatea de exteriorizare a

consimţământului cu intenţia de a naşte, modifică sau stinge un raport

juridic concret.

Terminologic, noţiunea de formă a actului juridic civil este

susceptibilă de două înţelesuri: în sens restrâns, forma actului juridic

civil este înţeleasă ca modalitate de exteriorizare a voinţei juridice; în

sens larg, forma actului juridic civil este înţeleasă în sensul de „condiţia

de formă” cerută de actului juridic , respectiv:

- forma cerută pentru valabilitatea actului juridic (forma ad

validaitatem);

- forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad

probationem);

- forma ceruta pentru opozabilitate faţă de terţi.

150

4.2.3.1.2. Corelaţia dintre principiul consimţământului

şi forma actului juridic

În materia modului de exprimare a consimţământului părţilor de

a încheia actul juridic, forma este dominată de principiul libertăţii

alegerii modului de exteriorizare a voinţei juridice. Altfel spus, părţile

au libertatea de a încheia actul juridic exteriorizându-şi voinţa lor prin

orice formă susceptibilă de a face cunoscută aceasta voinţa celeilalte

parţi (verbal, în scris, prin gesturi şi atitudini, expres sau tacit etc.).

Înscriindu-se in limitele acestei libertăţi de exprimare a voinţei

juridice, principiul consensualismului este regula potrivit căreia, din

punct de vedere al formei sale, actul juridic civil se încheie prin simpla

manifestare de voinţă fără ca aceasta voinţă să îmbrace o formă

specială.

Altfel spus, simpla manifestare de voinţă este nu numai

necesară, ci şi suficientă pentru ca un act juridic civil să ia naştere şi să

producă efecte juridice.

Deşi Codul civil nu reglementează acest principiu, face

aplicaţie a acestuia, în materia vânzării şi reglementează excepţiile de la

acesta (forma cerută pentru validitate, forma cerută pentru probaţiune,

forma cerută pentru opozabilitatea actului).

4.2.3.1.3. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului

juridic civil

După criteriul izvorului care cere o anumită formă a actului

juridic concret, distingem între:

- forma legală, impusă de legea civilă;

- forma convenţională, impusă de acordul părţilor de a

exterioriza manifestarea de voinţă într-o anumită formă.

După criteriul consecinţelor juridice ale nerespectării

condiţiilor de formă, distingem între:

- forma cerută pentru valabilitatea actului civil (forma ad

validitatem), a cărei nerespectare atrage nulitatea actului;

- forma cerută pentru probarea actului (forma ad probationem),

a cărei nerespectare atrage imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de

probă;

- forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, a cărei

nerespectare atrage inopozabilitatea actului (posibilitatea terţilor de a-l

ignora, de a face abstracţie de existenta şi efectele sale).

4.2.3.1.4. Forma cerută ad validitatem

Noţiune

Forma cerută ad validitatem este acea condiţie cerută de lege

pentru valabila încheiere a unui act juridic şi care constă în

exteriorizarea manifestării de voinţă a părţilor cu o anumită solemnitate,

de obicei formă scrisă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. Codul

civil dispune că: „actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile

cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în

locul unde actul s-a făcut”.

151

Forma ad validitatem prezintă următoarele caractere:

- este un element constitutiv esenţial al actului juridic a cărui

absenţă este sancţionată cu nulitatea absolută;

- este incompatibilă cu manifestarea tacită a voinţei;

- este exclusivă, părţile neavând posibilitatea să adopte o altă

modalitate de exteriorizare a voinţei lor, ci numai pe aceea prevăzută de

lege.

Instituirea formei autentice urmăreşte:

- atenţionarea părţilor asupra consecinţelor patrimoniale ale

încheierii unor acte (donaţie, ipotecă, adopţie, căsătorie etc.);

- asigurarea unei depline libertăţi şi a certitudinii

consimţământului părţilor;

- asigurarea controlului societăţii, prin organele statului asupra

unor categorii de acte ce depăşeşte interesul părţilor;

- realizarea unei publicităţi de natură să ocrotească interesele

creditorilor şi ale terţilor.

Pentru realizarea formei ad validitatem, se cer întrunite

următoarele condiţii:

- întregul conţinut al actului juridic (toate clauzele actului

juridic civil, esenţiale şi neesenţiale) trebuie să îmbrace forma cerută

pentru validitatea sa;

- actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să

îmbrace şi el forma solemnă; uneori, actul care determină ineficienţa

actului solemn trebuie, în principiu, să îmbrace şi el forma solemnă

(excepţie face legatul, care poate fi revocat şi tacit).

Aplicaţii ale formei cerute ad validitatem în dreptul nostru civil

sunt acte solemne următoarele: donaţia (art. 1011 C.civ. dispune:

„Toate donaţiunile se fac prin înscris autentic.”); testamentul (art. 1040

C.civ. prevede: „Un testament poate fi sau olograf sau făcut prin act

autentic”); art. 2378 C.civ. dispune „Ipoteca convenţională nu va putea

fi constitutivă decât prin act autentic”; contractul de societate

comercială (Legea nr.31/1990); actele între vii având ca obiect terenuri

(art. 2 Legea nr. 247/2005); căsătoria (art. 271 C.civ.); acceptarea

succesiunii sub beneficiu de inventor; renunţarea expresă la succesiune

(art. 76 Legea nr. 36/1995); contractul de arendare (art. 6 Legea nr.

16/1994, prin derogare de la principiul consensualismului, consacrat de

Codul civil, prevede forma scrisă şi înregistrarea ad validitatem, deci

sub sancţiunea nulităţii absolute).

4.2.3.1.5. Forma ad probationem

Noţiune şi caractere

Prin forma cerută pentru probarea actului civil se înţelege acea

cerinţă care constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul

juridic civil.

Sancţiunea nerespectării formei cerută ad probationem nu

constă în nevalabilitatea actului, ci în imposibilitatea dovedirii actului

cu alt mijloc de probă.

Forma cerută ad probationem prezintă următoarele caractere:

- este obligatorie (iar nu facultativă); nerespectarea ei atrage

sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului (negatium) prin alt mijloc

de probă;

152

- reprezintă o excepţie de la principiul consesualismului.

Cele mai importante acte pentru care legea cere forma scrisă ad

probationem sunt următoarele:

- contractul de locaţiune (art. 1198 C.civ.: „Se încheie în formă

autentică sau prin înscris sub semnătură.”);

- tranzacţia (art. 2272 C.civ.: „Tranzacţia trebuie să fie

încheiată prin act scris pentru a putea fi dovedită.”);

- depozitul voluntar (art. 2104 C.civ.: „Depozitul voluntar nu

se poate face decât prin înscris.”);

- contractul de sponsorizare (Legea nr. 32/1994);

- contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor

(Legea nr. 8/1996).

4.2.3.1.6. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de

terţi

Noţiune

Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi constă în acele

formalităţi care sunt necesare potrivit legii, pentru a face actul juridic

opozabil şi persoanelor care n-au participat la încheierea lui, în scopul

ocrotirii drepturilor ori intereselor lor.

Forma cerută pentru opozabilitatea actului prezintă următoarele

caractere:

- se justifică ideea de protecţie a terţilor;

- este obligatorie şi nu facultativă.

Publicitatea drepturilor, a actelor şi a faptelor juridice

A) Obiectul publicităţii şi modalităţile de realizare

Art. 18 C.civ. prevede: (1) „Drepturile, actele şi faptele

privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legătură cu

bunurile care aparţin acestora, precum şi orice alte raporturi juridice

sunt supuse publicităţii în cazurile expres prevăzute de lege.”

De exemplu:

- Art. 283 C.civ. – Publicitatea declaraţiei de căsătorie. „În

aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă

dispune publicitatea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special

amenajat la sediul primăriei şi pe pagina de internet a acesteia.”

- Art. 306 C.civ. – Opozabilitatea hotărârii judecătoreşti.

„Nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terţe persoane împotriva

unui act încheiat anterior de acesta cu unul dintre soţi afară de cazul în

care au fost împlinite formalităţile de publicitate.”

- Art. 334 C.civ. – Publicitatea convenţiei matrimoniale.

„Pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu în

Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale.”

- Art. 737 C.civ. – Opozabilitatea uzufructului asupra

creanţelor. „Uzufructul asupra unei creanţe este opozabil terţilor în

aceleaşi condiţii ca şi cesiunea de creanţă şi cu îndeplinirea

formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.”

Art. 902 C.civ. – Notarea unor drepturi, fapte şi raporturi

juridice. „Drepturile, faptele sau alte raporturi juridice prevăzute la art.

876 alin (2) (În cazurile prevăzute de lege pot fi înscrise în cartea

153

funciară şi alte drepturi, fapte sau raporturi juridice, dacă au legătură cu

imobilele cuprinse în cartea funciară) devin opozabile terţelor persoane

exclusiv prin notare.”

Sunt supuse notării în cartea funciară:

1. punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei

măsuri;

2. cererea de declarare a morţii unei persoane fizice,

hotărârea judecătorească de declarare a morţii şi cererea de anulare sau

de rectificare a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii;

3. calitatea de bun comun a unui imobil;

4. convenţia matrimonială, precum şi modificarea sau, după

caz, înlocuirea ei;

5. destinaţia unui imobil de locuinţă a familiei;

6. locaţiunea şi cesiunea de venituri;

7. aportul de folosinţă la capitolul social al uni societăţi;

8. interdicţia convenţională de înstrăinare sau de grevare a

unui drept înscris;

9. vânzarea făcută cu rezerva dreptului de proprietate;

10. dreptul de a revoca sau denunţa unilateral contractul;

11. pactul comisoriu şi declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere

unilaterală a contractului;

12. antecontractul şi pactul de opţiune;

13. dreptul de preemţiune născut din convenţii;

14. intenţia de a înstrăina sau de a ipoteca;

15. schimbarea rangului ipotecii, poprirea, gajul sau

constituirea altei garanţii reale asupra creanţei ipotecare;

16. deschiderea procedurii insolvenţei şi închiderea acestei

proceduri;

17. sechestrul, urmărirea imobilului, a fructelor ori veniturilor

sale;

18. acţiunea în prestaţie tabulară, acţiunea în rectificare;

19. acţiunile pentru apărarea drepturilor reale înscrise în cartea

funciară, acţiunea în partaj etc.

Publicitatea se realizează prin cartea funciară, Arhiva

Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, registrul comerţului, precum şi

prin alte forme de publicitate prevăzute de lege.

B) Condiţiile de publicitate

Art. 19 C.civ. prevede:

(1) Procedura şi condiţiile de publicitate se stabilesc prin lege.

(2) Îndeplinirea formalităţii de publicitate poate fi cerută de

orice persoană, chiar dacă este lipsită de capacitatea de exerciţiu.

(3) Orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o

formalitate de publicitate, precum şi orice clauză penală sau altă

sancţiune stipulată pentru a împiedica exercitarea acestui drept sunt

considerate nescrise.

(4) Nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul,

actul sau faptul supus publicităţii, dacă formalitatea de publicitate a fost

legal îndeplinită.

C) Efectele publicităţii


(1) „Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului,

154

faptului, precum şi a oricărui alt raport juridic supus publicităţii,

stabileşte rangul acestora şi, dacă legea prevede în mod expres,

condiţionează constituirea sau efectele lor juridice.

(2) Între părţi sau succesorii lor, universali ori cu titlu

universal, după caz, drepturile, actele sau faptele juridice, precum şi

orice alte raporturi juridice produc efecte depline, chiar dacă nu au fost

îndeplinite formalităţile de publicitate, afară de cazul în care prin lege

se dispune altfel.

(3) Publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul supus ori

admis la publicitate. Cu toate acestea, în cazurile şi condiţiile expres

prevăzute de lege, ea poate produce efecte achizitive în favoarea terţilor

dobânditori de bună credinţă.

(4) Publicitatea nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive, afară

de cazul în care prin lege se dispune altfel.”

D) Prezumţiile

Potrivit art. 21 C.civ.

(1) „Dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru

public, se prezumă că el există, cât timp nu a fost radiat sau modificat în

condiţiile legii.

(2) În cazul în care un drept, act sau fapt a fost radiat, se

prezumă că el nu există.”

E) Lipsa publicităţii. Sancţiuni.


(1) „Dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar

aceasta nu era prevăzută de lege cu caracter constitutiv, drepturile,

actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse publicităţii sunt

inopozabile terţilor, afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia le-au

cunoscut pe altă cale.

(2) Atunci când legea prevede că simpla cunoaştere de fapt nu

suplineşte lipsa de publicitate, absenţa acesteia poate fi invocată de

orice persoană interesată, inclusiv de terţul care a cunoscut, pe altă cale,

dreptul, actul, faptul sau raportul juridic supus publicităţii.

(3) În toate cazurile însă, simpla cunoaştere a dreptului, actului,

faptului sau raportului juridic nu suplineşte lipsa de publicitate faţă de

alte persoane decât terţul care, în fapt, le-a cunoscut.”

F) Concursul dintre formele de publicitate

În temeiul art. 23 C.civ. „Dacă un drept, act sau orice raport

juridic este supus în acelaşi timp unor formalităţi de publicitate diferite,

neefectuarea unei cerinţe de publicitate nu este acoperită de îndeplinirea

alteia.”

G) Consultarea registrelor publice

Art. 24 C.civ. prevede: „Orice persoană, chiar fără a justifica un

interes, poate, în condiţiile legii, să consulte registrele publice privitoare

la un drept, act, fapt sau o anumită situaţie juridică şi să obţină extrase

sau copii certificate de pe acestea.”

155

Secţiunea a 4-a

Modalităţile obligaţiilor

4.2.4.1. Definiţie

Prin modalitatea obligaţiei se înţelege acel element cuprins într-

un act juridic civil care constă într-o împrejurare ce are influenţă asupra

efectelor pe care le produce sau trebuie să le producă actul respectiv.

4.2.4.2. Elementele

Din definiţie rezultă că modalitatea actului juridic civil are

următoarele elemente:

- o împrejurare care poate consta fie în scurgerea timpului, fie

într-un eveniment natural, fie într-o acţiune omenească. Când

împrejurarea constă în scurgerea timpului, modalitatea actului se

numeşte termen , iar când împrejurarea constă într-un eveniment natural

sau o acţiune omenească, modalitatea actului este ori condiţie (care

poate consta atât într-un eveniment cât şi într-un fapt) ori sarcină (care

constă, întotdeauna, într-un fapt al omului.);

- împrejurarea în care constă modalitatea trebuie să afecteze, să

influenţeze efecte actului juridic care decurg din aceasta.

Sunt modalităţi ale actului juridic civil: termenul, condiţia şi

sarcina.

4.2.4.3. Termenul

4.2.4.1. Definiţie

Termenul – dies – este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare,

până la care este amânată fie începerea, fie încetarea exerciţiului

drepturilor subiective şi executării obligaţiilor civile.

Termenul este indicat, în mod obişnuit, printr-o dată

calendaristică.

4.2.4.3.2. Categorii de termene

Clasificarea termenului se poate face după mai multe criterii:

După criteriul efectului său, termenul poate fi suspensiv sau

extinctiv.

A. Termenul suspensiv este termenul care amână scadenţa

obligaţiei, până la împlinirea lui (spre ex., data plătirii chiriei) (art. 1412

alin. (1) C.civ.).

Termenul suspensiv nu afectează existenţa obligaţiei (care ia

naştere în mod valabil în momentul stabilirii raportului de drept ), ci

amână doar executarea ei. Obligaţia afectată de un termen suspensiv

devine exigibilă numai la împlinirea termenului (la scadenţă).

Neexecutarea obligaţiei la împlinirea termenului suspensiv antrenează

răspunderea debitorului pentru întârziere.

B. Termenul extinctiv este termenul care amână stingerea

156

exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative până la

împlinirea lui (spre ex. contract de locaţie încheiat pe un an).

La împlinirea termenului extinctiv obligaţia se stinge pentru

viitor, menţinându-se însă efectele produse până în momentul împlinirii.

Termenul extinctiv nu poate fi decât legal sau convenţional. El

poate fi modificat prin acordul de voinţă al părţilor sau pe cale

legislativă, prin prorogare legală.

După criteriul titularului beneficiarului termenului distingem între:

A. termen în favoarea debitorului. În acest caz, debitorul poate

plăti, de bună voie, mai înainte, dar nu poate fi silit de creditor la

aceasta (art. 1413 C.civ.);

B. termen în favoarea creditorului. În acest caz, creditorul poate

cere executarea obligaţiei înainte de împlinirea termenului, fără ca

debitorul să se poată opune ( de ex. termenul stipulat în contractul de

depozit);

Decăderea din beneficiul termenului

Potrivit art. 1471 – alin. (1) C.civ. „Debitorul decade din

beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după

caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu

intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile

constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise.”

Incompatibilitatea decăderii din termen

Art. 1419 C.civ. prevede: „Decăderea din beneficiul termenului

a unui debitor, chiar solidar, nu este opozabilă celorlalţi codebitori.”

C. termen în favoarea ambelor părţi. În acest caz, executarea

anticipată a obligaţiilor este posibilă cu acordul ambelor părţi (de ex.

termenul într-un contract de asigurare);

Termenul poate fi stipulat în favoarea debitorului, a creditorului

sau a ambelor părţi. Când nu s-a prevăzut expres altfel, se prezumă

potrivit legii că termenul a fost stipulat în favoarea debitorului.

Cel în folosul căruia a fost stipulat termenul, poate să renunţe la

el, iar în condiţiile legii poate fi decăzut din beneficiul termenului.

După criteriul izvorului său, poate fi:

A. termen voluntar sau convenţional, care este stabilit de părţile

actului juridic civil. Termenul voluntar poate fi stabilit cu ocazia

încheierii actului sau printr-o convenţie ulterioară. Părţile pot de comun

acord să modifice termenul convenţional stabilit de ele. Instanţa poate

modifica indirect termenul convenţional acordând debitorului un termen

de graţie. Termenul convenţional poate fi modificat şi prin prorogare

legală.

B. termen legal, care este stabilit de lege şi care face parte, de

drept, din actul juridic civil (de ex. termene de prescripţie, de decădere);

C. termen judiciar, care poate fi acordat de instanţa

judecătorească debitorului (art. 1415 C.civ.) (de ex. termenul de graţie);

157

Stabilirea judiciară a termenului

Potrivit art. 1415 C.civ. „(1) Atunci când părţile convin să

amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l

stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă

stabilit, instanţa poate la cererea uneia dintre părţi să fixeze termenul

ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte

împrejurări.

(2) Instanţa poate, de asemenea să fixeze termenul atunci când,

prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu există nici o

convenţie prin care acesta să poată fi determinat.

(3) Cererea pentru stabilirea termenului se soluţionează potrivit

regulilor aplicabile ordonanţei preşedinţiale, fiind supusă prescripţiei,

care începe să curgă de la data încheierii contractului.”

După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale, la

momentul încheierii actului juridic civil, termenul poate fi:

A. termen cert, căruia i se cunoaşte dinainte momentul exact al

împlinirii. Sunt termene certe cele stabilite la o anumită dată

calendaristică, la expirarea unui număr precis de ani, luni, zile sau ore;

B. termen incert, constând într-un eveniment viitor care se va

produce cu siguranţă, dar căruia nu i se cunoaşte dinainte momentul

exact al împlinirii. Sunt, astfel termene precise: moartea unei persoane,

topirea zăpezii, primul îngheţ, culegerea recoltei etc.

4.2.4.3.3. Efecte

Efectele termenului. Termenul afectează numai executarea

actului juridic, nu şi existenţa lui. Efectele termenului sunt diferite, după

cum suntem în prezenţa termenului suspensiv sau a termenului

extinctiv.

Efectele termenului suspensiv

Referitor la efectul termenului suspensiv, art. 1414 C.civ.

prevede „Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de

împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în cunoştinţă

de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii.”

Efectele termenului suspensiv se caracterizează prin faptul ca

nu afectează existenţa drepturilor şi obligaţiilor, în sensul amânării

începutului acestora până în momentul împlinirii lui. De aici decurg

următoarele consecinţe:

- dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen

(scadenţă), el face o plată valabilă echivalentă cu renunţarea la

beneficiul termenului (art. 1414 C.civ.);

- înainte de împlinirea termenului, titularul dreptului poate lua

măsuri de conservare a dreptului său;

- în actele translative de drepturi reale asupra bunului individual

determinat (res certa), termenul suspensiv nu amână transferul acestor

drepturi, afară de cazul în care s-a prevăzut expres contrariul;

- până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate

cere plata de la debitor;

- înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate

158

opune debitorului compensaţia;

- înainte de termen, creditorul nu este în drept să intenteze

acţiunea oblică (subrogatorie) ori cea pauliană (revocatorie);

- prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data

împlinirii termenului suspensiv.

Exigibilitatea anticipată

Art. 1418 C.civ. prevede „Renunţarea la termen sau decăderea

din beneficiul termenului face ca obligaţia să devină de îndată

exigibilă.”

Nerealizarea evenimentului

Potrivit art. 1420 C.civ. „Dacă un eveniment pe care părţile îl

consideră ca fiind un termen nu se realizează, obligaţia devine exigibilă

în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă.”

Efectele termenului extinctiv

Termenul extinctive constă într-o suită de termene succesive, al

căror efect este acela de a marca data stingerii dreptului subiectiv şi

obligaţiei corelative (ex. moartea creditorului marchează sfârşitul

dreptului de a pretinde renta viageră şi obligaţia de a plăti.

4.2.4.4. Condiţia


Prin condiţie – ca modalitate a actului juridic civil – se înţelege

un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa

(naşterea ori desfiinţarea) actului juridic civil.


Din această definiţie se desprind următoarele trăsături:

- este un eveniment viitor;

- este un eveniment nesigur (incert);

- spre deosebire de termen, condiţia afectează însăşi existenţa

actului juridic civil.

Principalele dispoziţii din Codul civil referitoare la condiţie

sunt cuprinse în art. 1399: „Este afectată de condiţie obligaţia a cărei

eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur”.

4.2.4.4.3. Clasificare

Clasificarea condiţiei se poate face după mai multe criterii.

Din punctul de vedere al posibilităţilor de realizare, condiţia

poate fi: condiţie cauzală, condiţie mixtă, condiţie potestativă simplă

sau condiţie pur potestativă.

A. Condiţie cauzală, a cărei îndeplinire sau neîndeplinire

depinde exclusiv de hazard, nefiind nici în puterea debitorului şi nici în

puterea creditorului să determine sau să împiedice realizarea ei.

Spre exemplu, asiguratorul se obligă să plătească asiguratului

159

despăgubiri, dacă gospodăria acestuia va fi distrusă de cutremur sau

incendiu. De asemenea, art. 1016 alin. (1) dispune că: „Donatorul poate

stipula întoarcerea bunurilor dăruite, fie pentru cazul când donatarul ar

predeceda înaintea lui, cât şi în cazul când donatarul şi descendenţii săi

ar predeceda donatarului.”

B. Condiţie mixtă, constă într-un eveniment viitor a cărui

realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de voinţa unei terţe

persoane (de ex. vând casa dacă primesc aprobare de transfer în altă

localitate sau “îţi vând automobilul meu dacă tatăl meu îmi cumpără

altul cu x) de ziua mea; îţi vând apartamentul meu dacă nu mă voi

căsători).

C. Condiţie potestativă simplă, constând într-un eveniment

viitor a cărui realizare depinde atât de voinţa unei dintre părţi cât şi de

un element exterior acestei voinţe (de ex. îţi împrumut cortul meu, dacă

nu plec eu însumi în excursie, îţi vând apartamentul dacă mă voi

căsători).

D. Condiţie pur potestativă, în care evenimentul viitor şi

nesigur care afectează existenţa obligaţiei constă într-o simplă

manifestare a voinţei debitorului.

Condiţia pur potestativă, dacă este suspensivă, atrage nulitatea

întregii operaţii, vădind lipsa intenţiei debitorului de a se obliga

juridiceşte. Dacă este însă rezolutorie, condiţia pur potestativă este

valabilă, echivalând cu o clauză rezolutorie, pe care părţile sunt

îndreptăţite s-o introducă în contract. (de ex. îţi vând apartamentul ori îţi

donez apartamentul, dacă vreau). Obligaţia contractată sub o condiţie

suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produce nici un

efect.

Din punctul de vedere al efectelor pe care le produce asupra

raportului juridic de obligaţie, condiţia poate fi: condiţie suspensivă sau

condiţie rezolutorie.

Potrivit art. 1400 C.civ. „Condiţia este suspensivă atunci când

de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei.”

A. Condiţia suspensivă, până la îndeplinirea căreia însăşi

existenţa obligaţiei este suspendată, consolidându-se în mod retroactiv

(de la data încheierii actului) prin îndeplinirea condiţiei. (de ex., îţi vând

autoturismul cu condiţia că, dacă voi fi transferat în provincie, vânzarea

se va desfiinţa).

Aşa fiind: pendente conditione actul nu produce niciun efect,

însăşi existenţa drepturilor şi obligaţiilor ce ar izvorî din acel act fiind

suspendată (de ex. donaţia este condiţionată de câştigarea unui concurs:

“îţi donez dacă vei câştiga”; până la “câştigarea concursului”, contractul

“stă în suspensie”, de unde şi denumirea de suspensivă.

B. Condiţie rezolutorie, este acea condiţie la îndeplinirea căreia

actul juridic afectat este desfiinţat retroactiv, ca şi când nici n-ar fi

existat. Art. 1401 – (1) C.civ. prevede: „Condiţia este rezolutorie atunci

când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei.

(2) Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie

160

ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care

condiţia s-ar putea îndeplini.”.

Condiţia (de orice fel) trebuie să fie posibilă, licită şi conformă

regulilor de convieţuire socială.

4.2.4.4.4. Efecte

Efectele condiţiei sunt guvernate de două principii:

a) condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic civil

(adică naşterea ori desfiinţarea lui);

b) condiţia îşi produce efectele retroactiv (art. 1407 C. civ.).

Efectele condiţiei suspensive pot fi cercetate în raport cu trei

momente: cât timp condiţia nu se împlineşte (pendente conditione),

condiţia s-a împlinit (evenimente conditione) şi condiţia a căzut.

Pendente condiţione (este intervalul cuprins între momentul

încheierii actului juridic şi momentul în care realizarea sau nerealizarea

condiţiei devine efectivă, certă), specific efectelor condiţiei suspensive,

pendente conditione este faptul că, în toată această perioadă de timp,

efectele actului juridic nu se produc (adică, nu există încă). De aici

decurg următoarele consecinţe:

a) creditorul nu poate cere executarea obligaţiei;

b) debitorul nu datorează nimic (dacă el ar plăti, din eroare,

poate cere restituirea);

c) nu poate cere compensaţia:

d) în acest interval de timp nu curge prescripţia;

e) în actele translative nu se produce efectul translativ;

f) creditorul este, totuşi în drept să ia măsuri de conservare a

dreptului său şi, poate ceda, prin acte inter vivos, ori mortis causa,

dreptul său (dar ca drept condiţional).

Evenimente conditione (dacă condiţia suspensivă se

îndeplineşte) produce următoarele efecte:

a) plata făcută de debitor rămâne valabilă;

b) transmisiunile de drepturi reale făcute de titularul dreptului

condiţional (dobânditorul iniţial) se consolidează.

De la caracterul retroactiv al efectelor condiţiei suspensive,

evenimente conditione, există şi excepţii:

a) prescripţia extinctivă curge numai la data împlinirii

condiţiei;

b) fructele culese de înstrăinător îi aparţin, cu toate că dreptul

său dispare cu efect retroactiv;

c) actele administrative rămân valabile;

d) riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului, chiar dacă datorită

efectului retroactiv, ele ar fi trebuit să fie în sarcina dobânditorului.

Dacă condiţia suspensivă a căzut, se consideră retroactiv că

actul juridic a fost pur şi simplu; de aici decurg următoarele consecinţe:

a) prestaţiile executate de părţi vor fi restituite;

b) garanţiile reale constituite se desfiinţează;

c) drepturile constituite de debitor cu privire la lucru se

consolidează.

Efectele condiţiei rezolutorii sunt inverse efectelor condiţiei

suspensive.

Astfel, cât timp condiţia nu s-a realizat (pendente conditione),

161

se produc efecte ca şi cum actul ar fi un act pur şi simplu, neafectat de

modalitate, de aici consecinţele:

a) creditorul poate cere debitorului să-şi execute obligaţia,

debitorul fiind obligat la aceasta;

b) debitorul sub condiţie rezolutorie al unui bun cert suportă

riscul pierderii acestuia, în calitate de proprietar (res perit domino);

c) dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie se poate transmite,

la fel ca şi cel sub condiţie suspensivă, atât prin acte inter vivos, cât şi

mortis causa. Se poate observa că: cine datorează sub condiţie

rezolutorie, datorează pur şi simplu.

Evenimente conditione (condiţia rezolutorie s-a realizat) efectul

care se produce constă în desfiinţarea retroactivă a actului. În

consecinţă:

a) înstrăinătorul va restitui preţul, iar dobânditorul bunul;

b) drepturile constituite de dobânditor se desfiinţează.

De la efectul retroactiv al îndeplinirii condiţiei rezolutorii există

şi excepţii:

a) riscul realizat pendente conditione este suportat de

dobânditor, ca proprietar sub condiţie rezolutorie, definitiv;

b) actele de administrare rămân valabile;

c) fructele rămân ale dobânditorului;

d) în actele cu executare succesivă, efectele îndeplinirii

condiţiei rezolutorii se produc numai ex nunc (pentru viitor). Dacă

condiţia rezolutorie nu s-a realizat, efectul care se produce constă în

consolidarea retroactivă a actului.

4.2.4.5. Sarcina


Sarcina reprezintă obligaţia impusă de dispunător gratificatului,

în actele cu titlu gratuit, care constă, după caz, în a da, a face sau a nu

face ceva. Sarcina este o modalitate ce afectează numai actele cu titlu

gratuit.

Codul civil face aplicaţii ale acestei modalităţi în materia

donaţiei şi legatului (art. 1027 şi 1054). Alte aplicaţii ale acestei

modalităţi le întâlnim în Legea sponsorizării nr. 32/1994, art. 11 alin.

(2).

4.2.4.5.2. Clasificarea sarcinii

După criteriul persoanei beneficiarului, distingem între:

A. sarcina în favoarea dispunătorului (spre ex., în cadrul

contractului de donaţie, donatorul impune donatarului obligaţia de a

plăti o datorie a sa unui terţ);

B. sarcina în favoarea gratificatului (spre ex., prin testament,

dispunătorul obligă pe legatar să folosească suma de bani lăsată prin

legat în scopul efectuării unei lucrări ştiinţifice);

C. sarcina în favoarea unui terţ (spre ex., îţi las casa ca

moştenire cu obligaţia de a plăti o rentă viageră lui x).

162

În doctrină se mai distinge între sarcina posibilă, licită şi morală

şi cea imposibilă, ilicită şi imorală.

4.2.4.5.3. Efectele

Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil, nici

executarea actului, ci numai eficacitatea actului, în sensul că în caz de

neîndeplinire, dă naştere la dreptul de a se cere revocarea actului, iar

revocarea nu se produce de drept, este judiciară.

Întrucât sarcina conferă contractului gratuit caracter

sinalagmatic – pro parte – neexecutarea ei dă dreptul la opţiune între a

cere „rezoluţiunea pentru neexecutare” ori „obligarea debitorului la

executarea îndatoririi ce îi revine”.

Comparaţie între termen şi condiţie

Între termen şi condiţie există următoarele asemănări şi

deosebiri:

Asemănări:

- ambele sunt modalităţi ale actului juridic;

- ambele constau în împrejurări viitoare.

Deosebiri:

- termenul este sigur ca realizare, pe când condiţia este

nesigură; termenul afectează executarea actului, pe când condiţia

afectează existenţa acestuia;

- termenul produce efecte ex nunc, iar condiţia ex tunc.

4.2.4.5.4. Comparaţie între sarcină şi condiţie

Între sarcină şi condiţie există următoarele asemănări şi

deosebiri:

Asemănări:

A. ambele sunt modalităţi ale obiectului juridic civil.

Deosebiri:

A. sarcina afectează numai actele cu titlu gratuit, în timp ce

condiţia afectează atât actele cu titlu oneros, cât şi pe cele cu titlu

gratuit;

B. condiţia operează de drept, sarcina operează la aprecierea

instanţei în ce priveşte revocarea actului.

Secţiunea a 5-a.

Efectele actului juridic civil

4.2.5.1. Consideraţii generale privind efectele actului juridic

civil

4.2.5.1.1. Definiţia efectelor actului juridic civil

Prin efectele actului juridic civil înţelegem drepturile subiective

şi obligaţiile civile care iau naştere, se modifică sau se sting.

163

A stabili efectele actului juridic civil înseamnă a-i cunoaşte

conţinutul, adică a-i şti clauzele care precizează drepturile şi obligaţiile

civile născute modificate ori stinse.

Efectele actului juridic sunt reglementate în Codul civil prin

două grupe de norme: unele cu caracter general (art. 1270, 1280, C.

civ.), altele cu caracter specific fiecărui tip de contract.

4.2.5.1.2. Determinarea efectelor actului juridic civil

Sunt situaţii în care deşi existenţa actului este neîndoielnică,

efectele sale nu apar cu claritate, menţinându-se îndoielile cu privire la

natura şi conţinutul actului, ipoteză în care este necesară operaţia de

interpretare.

Interpretarea actului juridic este o operaţiune (activitate

intelectuală) prin care instanţa de judecată, cu ocazia soluţionării unui

litigiu izvorât din contract caută să determine conţinutul concret al

acestuia, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor cărora le-a dat naştere.

Interpretarea unui act juridic este necesară fie atunci când

clauzele actului sunt incomplete, neclare ori contradictorii, fie atunci

când voinţa declarată, deşi clar şi neechivoc exprimată în clauzele

actului, nu corespunde voinţei reale a părţilor. Regula fundamentală de

urmat în interpretarea actului este aceea a desprinderii voinţei reale a

părţilor. Se prezumă, până la proba contrară, că voinţa declarată în actul

juridic reflectă fidel voinţa reală a părţilor. Proba contrară se poate face

prin orice mijloace de dovadă. Stabilirea voinţei reale a părţilor se face

în funcţie de toate împrejurările concludente, ca de ex., atitudinea

părţilor în timpul tratativelor prealabile, în timpul încheierii actului, şi

uneori chiar atitudinea părţilor după încheierea actului. Voinţa reală a

părţilor trebuie să prevaleze faţă de sensul literal al termenilor, adesea

nepotrivit întrebuinţaţi în actul juridic civil în cauză.

4.2.5.1.3. Reguli de interpretare

Codul civil cuprinde în art. 1266-1269 o serie de reguli de

interpretare.

Astfel, art. 1266 alin (1) dispune că „interpretarea contractelor

se face după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al

termenilor.”

Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede: „La stabilirea voinţei

concordante se va ţine seama, între altele, se scopul contractului, de

negocierile purtate de părţi, de practicile stabilite între acestea şi de

comportamentul lor ulterior încheierii contractului.”

Art. 1267 cuprinde regula interpretării sistematice „Clauzele se

interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din

ansamblul contractului.”

Art. 1268 cuprinde reguli privind interpretarea clauzelor

îndoielnice (in dubio pro reo).

(1) Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se

interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului

contractului.

(2) Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între

altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de

interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general

164

clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe.

(3) Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce

efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

(4) Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-

au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi.

(5) Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice

îndoială asupra aplicării contractului la un caz particular nu îi restrâng

aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute.

Art. 1269 cuprinde reguli subsidiare de interpretare.

(1) Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul

rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă.

(2) Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se

interpretează împotriva celui care le-a propus.

Art. 1272 C.civ. cu privire la întinderea obligaţiilor prevede:

(1) Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este

expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care legea, obiceiul sau

echitatea le dă obligaţiei, după natura sa.

(2) Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu

sunt stipulate în mod expres.

4.2.5.2. Principiile care guvernează efectele actului juridic

civil

Principiile efectelor actului juridic civil sunt reguli de drept care

stabilesc cum şi faţă de cine se produc aceste efecte. Sunt asemenea

reguli:

- principiul forţei obligatorii;

- principiul irevocabilităţii actului juridic civil;

- principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.

Excepţiile de la principiile efectelor actului juridic sunt

împrejurări, situaţii în care, pentru anumite acţiuni efectele se restrâng

ori se extind indiferent de voinţa părţilor.

4.2.5.2.1. Principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda)

Noţiune şi fundament

Principiul forţei obligatorii este consacrat în art. 1270 alin. (1)

C. civ., în următoarea formulare: „Contractul valabil încheiat are putere

de lege între părţile contractante”. Potrivit acestui principiu, odată

încheiată, o convenţie devine obligatorie pentru părţi aşa cum este şi

legea însăşi.

Dacă una din părţi nu respectă convenţia, ea poate fi adusă la

îndeplinire prin forţa coercitivă a statului, aşa cum se asigură şi

respectarea unei legi.

Excepţii

Principiul pacta sunt servanda cunoaşte şi excepţii, cum sunt:

a) încetarea unor contracte (de mandat, de locaţiune), din cauze

expres prevăzute de lege, înainte de îndeplinirea termenului (moartea

mandatarului, punerea lui sub interdicţie, insolvabilitatea sau falimentul

său, pieirea totală sau parţială a lucrului etc.); prorogarea efectelor unui

contract cu executare succesivă peste termenul stipulat, prin efectul

legii, precum şi în cazul contractului de locaţiune;

165

b) prelungirea efectelor actului cu executare succesivă datorită

suspendării temporare a executării lui pe tot timpul cât durează cauza de

suspendare (caz de forţă majoră);

c) revizuirea efectelor actului juridic datorită modificării

împrejurării lor avute în vedere de părţi la data încheierii acestuia, cu

scopul restabilirii echilibrului între prestaţiile reciproce ale părţilor

(teoria impreviziunii fondată pe ideea împrejurărilor care nu mai stau

aşa cum au avut în vedere părţile – rebus sic non stantibus).

Impreviziunea

Impreviziunea este reglementată de art. 1271 C.civ., astfel:

„(1) Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă

executarea lor a devenit mai oneroasă.

(2) Cu toate acestea, părţile sunt obligate să negocieze în

vederea adaptării contractului sau încetării acestuia, dacă executarea

devine excesiv de oneroasă pentru una dintre părţi din cauza unei

schimbări a împrejurărilor:

a) care a survenit după încheierea contractului;

b) care nu putea fi avută în vedere în mod rezonabil în

momentul încheierii contractului;

c) cu privire la care partea lezată nu trebuie să suporte riscul

producerii;

(3) Dacă într-un termen rezonabil părţile nu ajung la un acord,

instanţa poate să dispună:

a) adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil

între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea

împrejurărilor;

b) încetarea contractului la momentul şi în condiţiile pe care le

stabileşte.”

4.2.5.2.2. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

Noţiune şi fundament

Acest principiu este consacrat de art. 1270 alin. (2) C. civ., care

prevede următoarele: „Contractul se modifică sau încetează numai prin

acordul părţilor, ori din cauze autorizate de lege”.

Irevocabilitatea dă expresie regulii potrivit căreia nu se poate

pune capăt efectelor unui act decât în aceleaşi condiţii în care acesta a

fost încheiat.

Excepţii

De la regula irevocabilităţii, doctrina şi practica admit o serie de

excepţii.

Excepţiile sunt situaţii în care se pune capăt efectelor actului

unilateral prin voinţa autorului lui şi actului bilateral, prin voinţa uneia

din părţi.

Admisibilitatea excepţiilor de la principiul irevocabilităţii este

stabilită de art. 1023 C. civ., care precizează: “ele se pot revoca ...din

cauze autorizate de lege”. Astfel, în materia actelor unilaterale sunt

admise următoarele excepţii de la principiu irevocabilităţii:

a) testamentul, care, potrivit art. 1052 C. civ., este

esenţialmente revocator;

b) retractarea renunţării la moştenire;

166

c) revocarea ofertei, până la ajungerea ei la destinatar. În

materia actelor bilaterale sunt admise următoarele excepţii de la

principiul irevocabilităţii;

d) revocarea donaţiilor între soţi consacrată de art. 1031 C.

civ.;

e) denunţarea contractului de locaţiune încheiat fără termen

(art. 1816 C. civ.);

f) încetarea contractului de societate la cererea unor asociaţi

(art. 1930 C. civ.);

g) respingerea unor contracte de către judecătorul sindic în

cadrul procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului (Legea nr.

85/2006).

4.2.5.2.3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

Definiţie şi fundament

Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil este

consacrat în art. 1280 („Contractul produce efecte numai între părţi dacă

prin lege nu se prevede altfel”).

Conţinutul acestui principiu este expus şi în adagiul “res alios

acta, alis neque nocere, neque prodesse potest” (un act încheiat între

anumite persoane nici nu avantajează şi nici nu este vătămător pentru

altcineva).

Relativitatea efectelor actului juridic civil, principiul

fundamental al dreptului civil potrivit căruia contractul nu poate

produce efecte decât între părţile contractante priveşte numai efectul

creator de obligaţii al contractului, în sensul că acesta nu dă naştere

unor obligaţii civile (şi unor drepturi de creanţă corelative), decât în

sarcina (şi respectiv în favoarea) părţilor.

Principiul relativităţii şi opozabilitatea faţă de terţi a actului

juridic

Cât priveşte însă situaţiile juridice care se creează sau se

modifică prin contracte, acestea se impun în principiu, respectului

tuturor ca realităţi de care nu se poate face abstracţie. Cu alte cuvinte,

relativitatea efectelor contractului nu afectează cu nimic opozabilitatea

contractului şi faţă de terţi. În temeiul principiului relativităţii efectelor

actelor juridice numai părţile dobândesc prin încheierea contractului

calitatea de debitor şi de creditor (subiecte ale unui raport juridic de

obligaţie).

Potrivit art. 1281 C.civ. „Contractul este opozabil terţilor, care

nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract.

Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de

a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.”

Noţiunile de parte, terţ şi având cauză

Pentru înţelegerea conţinutului principiului relativităţii, cât şi a

excepţiilor de la acesta, este necesară precizarea noţiunilor de părţi,

având-cauză şi terţi.

a) Parte este persoana care participă la încheierea actului civil,

fie personal, direct, fie indirect, prin reprezentant, şi care primeşte

efectul contractului.

b) Terţul este persoana care nu participă nici direct, nici prin

167

reprezentant la încheierea actului juridic şi care nu suportă, în principiu,

efectele acestuia.

c) Având – cauză este persoana care, datorită unor legături cu

părţile, deşi nu participă la încheierea actului, suportă ca şi părţile

efectele acestuia. Sunt avânzi-cauză: succesorii (universali, cu titlu

universal şi cu titlu particular) şi creditorii chirografari.

Potrivit art. 1282 C.civ. „(1) La moartea unei părţi, drepturile şi

obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi

universali sau cu titlu universal, dacă prin lege, din stipulaţia părţilor ori

din natura contractului nu rezultă contrariul.

(2) Drepturile contractuale accesorii unui bun sau care sunt

strâns legate de acesta se transmit, odată cu bunul, succesorilor cu titlu

particular ai părţilor.”

Succesorii universali şi cu titlu universal , dobândind întreg

patrimoniul sau o parte a patrimoniului uneia din părţi, se subrogă în

drepturile sau îndatoririle acestuia rezultate din actul încheiat.

Succesorul cu titlu particular dobândeşte un bun individual

determinat în legătură cu care altcineva a dobândit drepturi şi obligaţii

(de ex., moştenitorul dobândeşte un imobil închiriat unei persoane) pe

care trebuie să le respecte.

Creditorul chirografar este un având-cauză întrucât suportă

modificările în activul sau pasivul debitorului sau, produse ca efect al

actelor încheiate de acesta cu alte persoane.

Excepţii de la principiul relativităţii

Prin excepţie de la principiul relativităţii înţelegem situaţia

juridică în care un act făcut de o persoană, parte a actului, produce

efecte şi faţă de un terţ ce nu a participat la încheierea actului.

Aceste excepţii pot fi aparente, reale sau veritabile.

Excepţiile aparente sunt cele în care efectele unui act se produc

asupra unui terţ în temeiul legii şi nu ca urmare a voinţei uneia din părţi

sau a ambelor părţi. Sunt incluse în această categorie de excepţii:

a) situaţia avânzilor-cauză (succesorii dobândesc drepturile

autorilor lor prin efectul legii);

b) situaţia promitenţilor (părţi la contractul promisiunea faptei

altuia şi care se obligă pe sine);

Promisiunea faptei altuia este reglementată în art. 1283 C.civ.

„(1) Cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să

ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să

se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu

execută prestaţia promisă.

(2) Cu toate acestea, promitentul nu răspunde dacă asigură

executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu

creditorului.

(3) Intenţia promitentului de a se angaja personal nu se

prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din

împrejurările în care acesta a fost încheiat.”

c) posibilitatea terţului, în operaţiunile de simulaţie, de a opta

între invocarea actului public şi a acelui secret);

d) titularii acţiunilor directe (lucrătorii folosiţi de un

antreprenor, dar neplătiţi, care pot, în temeiul art. 1488 să acţioneze pe

client şi să solicite acestuia ceea ce datora antreprenorului);

e) stipulaţia pentru altul (convenţie prin care o parte,

168

stipulantul, convine cu cealaltă parte, permitentul, pentru ca aceasta să

execute o prestaţie în favoarea unei a treia persoane numite terţ

beneficiar). Dreptul celui de-al treilea se naşte din convenţia părţilor şi

nu din dispoziţia legii.

Art. 1284 C.civ. reglementează stipulaţia pentru altul astfel:

„(1) Oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui

terţ.

(2) Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a

cere direct promitentului executarea prestaţiei.”

Secţiunea a 6-a.

Nulitatea actului juridic

4.2.6.1. Noţiuni generale

4.2.6.1.1. Definiţia nulităţii

Nulitatea este sancţiunea de drept civil care constă în lipsirea

actului juridic civil de acele efecte care sunt contrare normelor edictate

pentru încheierea valabilă a actului juridic civil.


Nulitatea prezintă următoarele trăsături:

a) este o sancţiune de drept civil;

b) această sancţiune constă în lipsirea actului juridic de efecte;

c) această sancţiune intervine numai atunci când se încalcă

acele norme de drept civil care sunt edictate pentru încheierea valabilă a

actului juridic civil;

d) această încălcare se raportează la “data încheierii actului

juridic civil”.

4.2.6.1.3. Reglementare

Art. 1246 alin. (1) C.civ. prevede: „Orice contract încheiat cu

încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este

supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune.”

Art. 684: „Împărţelile pot fi desfiinţate pentru violenţă sau dol.”

Art. 993: „Substituţiile sau fideicomisele sunt prohibite”, orice

dispoziţii prin care donatarul, eredele instituit sau legatarul va fi

însărcinat de a conserva şi a remite la o a treia persoană, va fi nulă,

chiar în privinţa donatarului, a eredelui numit sau a legatarului.”

Art. 1015 alin (1): „Este nulă şi orice donaţiune făcută cu

condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului.”

Art. 1015: „Este asemenea nulă, dacă s-a făcut sub condiţia de a

se satisface datorii sau sarcini care nu existau la epoca donaţiunii sau

care nu erau arătate în actul de donaţiune.”

Art. 1077: „Testatorul poate numi unul sau mai mulţi executori

testamentari.”

Art. 1206: „Consimţământul este viciat, când este dat din

eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol.

Art. 1238: „Convenţia făcută prin eroare, violenţă sau dol, nu

este nulă de drept, ci dă loc numai acţiunii de nulitate.”

169

Art. 1402: „Condiţia imposibilă, contrară legii sau bunelor

moravuri, este considerată nescrisă, iar dacă este însă cauza

contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia.”

Art. 1403: „Obligaţia este nulă când s-a contractat sub o

condiţie potestativă din partea acelui ce se obligă.”

4.2.6.1.4. Funcţiile nulităţii

Ca sancţiune specifică de drept civil, nulitatea realizează

următoarele funcţii:

funcţia preventivă, care constă în acţiunea inhibitorie pe care

cunoaşterea instituţiei nulităţii o exercită asupra subiectelor de drept

civil tentate să nesocotească respectarea condiţiilor de validitate cerute

la încheierea actelor juridice, ştiind că un act încheiat în această ipoteză

este lipsit de efecte;

funcţia sancţionatorie, care constă în înlăturarea efectivă a

efectelor actului civil încheiat cu încălcarea normelor privind condiţiile

sale de validitate;

funcţia de garantare a principiului legalităţii în domeniul

actelor juridice civile, care se realizează prin aplicarea primelor două

funcţii.

4.2.6.1.5. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni juridice

civile

Nulitatea se distinge de alte sancţiuni civile precum

rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea, revocarea, inopozabilitatea.

Nulitatea şi rezoluţiunea

Astfel, dacă nulitatea constă în lipsa de efecte a unui act juridic

încheiat cu nerespectarea normelor privind condiţiile sale de validitate,

rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, pentru

neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi, (ex tunc) cu

efect retroactiv.

Nulitatea şi rezilierea

Rezilierea constă în încetarea – desfacerea unui contract

sinalagmatic, cu executare succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a

obligaţiilor de către una din părţi; efectele se produc numai pentru viitor

(ex nunc).

Nulitatea şi caducitatea

Caducitatea este cauza de ineficacitate constând în lipsirea

actului juridic civil de orice efecte datorită apariţiei unor cauze

ulterioare încheierii sale şi independent de voinţa autorului (pierderea

bunului).

Nulitatea şi revocarea

Revocarea este acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea

efectelor actului juridic datorită ingratitudinii gratificatului ori

neexecutării culpabile a sarcinii.

170

Nulitatea şi inopozabilitatea

Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii

unei cerinţe de publicitate faţă de terţi sau a lipsei ori depăşirii puterii de

a reprezenta.

În esenţă toate aceste sancţiuni: rezoluţiunea, rezilierea,

caducitatea, revocarea, inopozabilitatea – se deosebesc de nulitate prin

aceea că numai nulitatea presupune încheierea actului cu încălcarea

dispoziţiilor legale, în toate celelalte ipoteze fiind vorba de acte valabil

încheiate.

Referitor la inopozabilitate, trebuie să reamintim regula de

principiu “prior tempora, potior jure” potrivit căreia cel care a

îndeplinit mai întâi formalităţile necesare pentru opozabilitatea

dreptului său se bucură de prioritate “juridică” faţă de cei care le-au

îndeplinit mai în urmă. Astfel, dacă un creditor îşi cedează dreptul său

de creanţă, succesiv, mai multor persoane diferite, acela dintre cesionari

care a făcut primul notificarea cesiunii către debitorul cedat va putea

opune dreptul său celorlalţi cesionari, chiar anteriori, dar care nu

făcuseră încă notificarea, şi va fi astfel singurul îndreptăţit să încaseze

creanţa.

Nulitatea se deosebeşte de rezoluţie (care de asemenea

desfiinţează contractul cu efect retroactiv), prin faptul că nulitatea este o

sancţiune aplicabilă oricărui act juridic, pe când rezoluţia se aplică

numai contractelor sinalagmatice, ca şi prin faptul că nulitatea provine

din cauze anterioare sau concomitente încheierii actului, pe când

rezoluţia provine dintr-o cauză ulterioară (neexecutarea obligaţiei uneia

dintre părţi din cauze imputabile acesteia). Nulitatea poate fi invocată

pe cale de excepţie (când cealaltă parte cere executarea) sau pe cale de

acţiune (care se poate introduce fi înainte, fie chiar după executarea

obligaţiei izvorâte din actul nul), în acest din urmă caz, în scopul de a

obţine restituirea prestaţiilor efectuate. Nulitatea poate fi invocată nu

numai atunci când această sancţiune este anume prevăzută de lege

(nulitate expresă), ci şi atunci când, fără ca legea s-o prevadă expres,

sancţiunea rezultă din caracterul imperativ al dispoziţiei legale încălcate

sau din caracterul esenţial al condiţiei prevăzute de acea dispoziţie

pentru validitatea actului (nulitate virtuală).

4.2.6.1.6. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil

Nulitatea absolută şi nulitatea relativă

Potrivit art. 1246 alin.2 C.civ., în funcţie de caracterul

dispoziţiei legale încălcate la încheierea actului juridic, nulitatea poate

fi de două feluri: nulitate absolută şi nulitate relativă.

A. Nulitatea absolută este acea nulitate care intervine atunci

când s-a încălcat o dispoziţie legală imperativă, edictată în vederea

ocrotirii unor interese generale (art. 1247 C.civ.).

B. Nulitatea relativă este acea nulitate care intervine atunci

când s-a încălcat o dispoziţie legală, edictată în scopul de a ocroti un

interes particular (art. 1248 C.civ.).

Atât nulitatea absolută, cât şi nulitatea relativă produc aceleaşi

consecinţe, desfiinţând actul juridic sancţionat (sau desfiinţând doar

acele efecte ale actului, care contravin scopului dispoziţiilor legale

încălcate).

Prezumţia de nulitate relativă. În cazurile în care natura nulităţii

171

nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege,

contractul este lovit de nulitate relativă.

Nulitatea parţială şi nulitatea totală Potrivit art. 1255 C.civ. „(1) Clauzele contrare legii, ordinii

publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag

nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor,

esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat.

(2) În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele

nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile.

(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi

clauzelor care contravin unor dispoziţii legale imperative şi sunt

considerate de lege nescrise.”

După întinderea efectelor nulităţii distingem între: nulitatea

totală (adică înlăturarea tuturor efectelor actului juridic civil) şi nulitatea

parţială. Se înlătură doar acele efecte produse de actul nul sau anulabil

care sunt potrivnice scopului dispoziţiilor legale încălcate, menţinându-

se efectele corespunzătoare legii (art. 1255 C.civ.).

Nulitate de fond şi nulitate de formă

După aspectul la care se referă distingem între nulitatea de fond

şi nulitatea de formă.

Nulitatea de fond este acea nulitate ce poate fi aplicată în caz de

nevalabilitate a unei condiţii de fond a actului juridic civil.

Nulitatea de formă este acea nulitate ce intervine în cazul

nerespectării formei cerute ad validitatem. De ex., art. 1041 C. civ.

“Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul alograf trebuie scris în

întregime, datat şi semnat de mâna testatorului” instituie o nulitate de

formă.

Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală

După modul cum este prevăzută în legislaţie nulitatea distingem

între nulitatea textuală şi nulitatea virtuală sau implicită, deci, care este

neîndoielnică, dar nu este prevăzută ca atare în lege (art. 1253 C.civ.).

Nulităţi amiabile şi nulităţi judiciare După criteriul procedeului în care valorificăm nulitatea

distingem între nulitatea amiabilă (recunoscută de părţi) şi nulitatea

jurisdicţională (stabilită de instanţă).

4.2.6.2. Cauzele de nulitate

Cauzele de nulitate sunt împrejurări ce apar la încheierea

actului juridic civil prin care se încalcă legea ce reglementează

condiţiile de valabilitate.

Sunt cauze de nulitate a actului juridic:

a) încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de a face

actul;

b) lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;

c) nevalabilitatea obiectului actului juridic;

172

d) nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic;

e) nevalabilitatea formei cerute ad validitatem;

f) nesocotirea limitelor libertăţii actelor juridice (normele

imperative, ordinea publică şi bunele moravuri);

g) lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;

h) frauda legii (folosirea unui act cu scopul de a încălca o

dispoziţie care instituie o prohibiţie).

4.2.6.2.1. Cauzele de nulitate absolută

Art. 1250 C.civ. prevede: „Contractul este lovit de nulitate

absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când

rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general.”

Nulitatea absolută operează în toate cazurile în care lipseşte una

din condiţiile de valabilitate ale actului juridic şi anume:

a) încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor

în cazurile privind:

- nerespectarea unei incapacităţi speciale, cerută pentru

ocrotirea unui interes general, cum este cea prevăzută de art.

147 C. civ.

- lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi

nerespectarea specialităţii capacităţii de folosinţă, aşa cum

prevede art. 196 C.civ;

b) lipsa consimţământului datorită unei erori obstacol (error in

negatio şi error in corpore);

c) nevalabilitatea obiectului;

d) nevalabilitatea cauzei;

e) lipsa formei impusă ad validitatem;

f) lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;

g) când actul juridic s-a încheiat cu încălcarea unei norme

imperative sau a ordinii publice;

h) când actul juridic s-a încheiat în frauda legii.

4.2.6.2.2. Cauzele de nulitate relativă

Art. 1251 C.civ. prevede „Contractul este lovit de nulitate

relativă când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la

capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost

viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.”

Nulitatea relativă (anulabilitatea) are drept scop apărarea unui

interes particular şi intervine în următoarele cazuri:

a) când consimţământul dat la încheierea actului juridic a fost

viciat prin eroare, dol, violenţă şi leziune

b) lipsa discernământului la încheierea actului juridic civil

c) nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a

persoanei în următoarele cazuri:

A. când actul este încheiat de persoana lipsită de capacitatea de

exerciţiu;

B. când actul este încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu

restrânsă dacă este lezionar pentru minor sau actul trebuia

încuviinţat de ocrotitorul legal, nefiind necesară, potrivit legii,

şi încuviinţarea autorităţii tutelare;

C. când actul s-a încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelare;

173

D. când actul s-a încheiat în lipsa ori cu depăşirea puterilor, pentru

persoana juridică.

4.2.6.3. Regimul juridic al nulităţii

Prin regim juridic al nulităţii înţelegem regulile care guvernează

nulitatea absolută şi nulitatea relativă.

Regimul juridic al nulităţii priveşte 3 aspecte: cine poate invoca

nulitatea?, cât timp poate fi invocată nulitatea? şi posibilitatea de

acoperire a nulităţii prin confirmare.

Aceste aspecte sunt diferite, după cum suntem în prezenţa

nulităţii absolute sau a celei relative.

4.2.6.3.1. Regimul juridic al nulităţii absolute

Nulitatea absolută:

a) poate fi invocată de orice persoană interesată, aceasta

însemnând că pot invoca nulitatea absolută părţile actului juridic,

avânzii-cauză ai părţilor, procurorul, instanţa – pe cale de acţiune sau de

excepţie; Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută;

b) este imprescriptibilă, adică nulitatea absolută poate fi

intentată oricând;

c) contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de

confirmare decât în cazurile prevăzute de lege.

4.2.6.3.2. Regimul juridic al nulităţii relative

Nulitatea relativă

a) poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit

prin dispoziţia legală încheiată şi de instanţa judecătorească din oficiu;

b) este prescriptibilă, ceea ce înseamnă că nulitatea relativă

trebuie invocată în termenul de prescripţie stabilit de lege;

c) contractul lovit de nulitate relativă este susceptibil de

confirmare.

Confirmarea este manifestarea de voinţă a celui în drept să

invoce nulitatea relativă prin care se renunţă la actul astfel încheiat.

4.2.6.4. Efectele nulităţii

4.2.6.4.1. Definiţia efectelor nulităţii

Potrivit art. 1254 C.civ. „Contractul lovit de nulitate este

considerat a nu fi fost niciodată încheiat.”

Prin efectele nulităţii înţelegem consecinţele juridice ale

aplicării sancţiunii nulităţii şi anume lipsirea actului juridic civil de

efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.

Altfel spus, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului

juridic generat de actul juridic lovit de nulitate şi prin aceasta

restabilirea legalităţii. Aceste efecte sunt mai restrânse sau mai întinse,

după cum nulitatea este parţială sau totală.

Totodată, efectele nulităţii sunt nuanţate şi în raport cu ceea ce

s-a întâmplat după încheierea actului juridic, fiind posibile următoarele

174

ipoteze:

- prima ipoteză: actul nu a fost executat încă: aplicarea nulităţii

va însemna că acel act, fiind desfiinţat, nu mai poate fi executat, deci,

părţile se găsesc în situaţia anterioară încheierii actului.

- a doua ipoteză: actul a fost executat total sau parţial până la

hotărârea de anulare; în această ipoteză efectele nulităţii vor consta în:

- desfiinţarea retroactivă a actului;

- restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului

anulat;

- a treia ipoteză: actul a fost executat, iar dobânditorul de

drepturi le-a transmis la rândul său unor terţi subdobânditori (act

subsecvent) până la intervenirea hotărârii de anulare a actului. În această

ipoteză efectele nulităţii presupun:

- desfiinţarea actului executat

- restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat

- desfiinţarea şi a actului subsecvent.

Potrivit art. 1254 alin (2) C.civ. „Chiar şi în cazul în care

contractul este cu executare succesivă, fiecare parte trebuie să restituie

celeilalte în natură sau prin echivalent prestaţiile primite.”

Referitor la efectele nulităţii contractului plurilateral, art. 1256

C.civ. prevede: „În cazul contractelor cu mai multe părţi în care

prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop comun,

nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea

în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia

este esenţială pentru existenţa contractului.”

Raportarea prejudiciului în cazul nulităţii contractului încheiat

în formă autentică

Potrivit art. 1258 C.civ. „În cazul anulării sau constatării

nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de

nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea

prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea

prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru

fapta proprie.”

Refacerea contractului nul

Art. 1259 C.civ. prevede: „Contractul nul poate fi refăcut, în tot

sau în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data

refacerii lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte

decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.”

4.2.6.4.2. Enumerarea principiilor efectelor nulităţii

Cu toată diversitatea ipotezelor arătate, este evident că în

esenţă, efectul nulităţii este bine conturat de adagiul quod nullum est,

nullum producit effectum (ceea ce este nul produce efecte nule). La

aceasta se adaugă şi următoarele principii specifice:

- principiul retroactivităţii;

- principiul repunerii în situaţia anterioară;

- principiul anulării actului subsecvent.

Totodată trebuie reţinut că, în anumite situaţii efectele nulităţii

sunt înlăturate cu scopul de a da satisfacţie altor reguli de drept.

175

Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii

A. Noţiune

Acest principiu exprimă regula potrivit căreia nulitatea înlătură

efectele actului juridic produse între momentul încheierii lui şi cel al

anulării efective spre a se ajunge în situaţia în care s-ar fi aflat părţile

dacă nu s-ar fi încheiat actul.

Doctrina consideră că acest principiu decurge din principiul

general al legalităţii, în sensul că restabilirea legalităţii încălcate la

încheierea actului juridic impune înlăturarea efectelor produse în

temeiul unui asemenea act.

Efectul nulităţii – desfiinţarea actului – retroactivează până la

momentul încheierii actului anulat.

Nulitatea produce, deci, efecte pentru trecut (ex tunc).

Este încă evident că, desfiinţând actul încheiat cu încălcarea

dispoziţiilor privitoare la încheierea sa valabilă, nulitatea produce efecte

şi pentru viitor în sensul că se înlătură efectele viitoare ale actului anulat

(ex nunc).

Prin urmare, restabilirea ordinii de drept este asigurată în

materia nulităţii prin aplicare principiului retroactivităţii efectelor

nulităţii.

B. Excepţii de la principiul retroactivităţii nulităţii

Sunt excepţii de la principiul retroactivităţii nulităţii situaţiile în

care, pentru anumite raţiuni, efectele produse de actul juridic civil de la

încheiere până la anularea sa sunt păstrate şi nu desfiinţate. În aceste

ipoteze, nulitatea produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), nu şi

pentru trecut (ex tunc).

Constituie astfel de excepţii:

a) menţinerea efectelor deja produse de un contract cu

executare succesivă de la încheiere până la anularea sa, nulitatea

operând numai pentru viitor. Neadmiterea acestei excepţii ar antrena

dificultăţi majore, cum ar fi: justificarea restituirii prestaţiilor reciproce

cât timp părţile au executat obligaţiile lor reciproce şi interdependente

până la exercitarea acţiunii în nulitate;

În mod excepţional, şi în celelalte cazuri se poate ajunge la

menţinerea în tot sau în parte, a efectelor actului nul prin aplicarea unor

principii de drept. Printre cazurile de acest fel se află:

- menţinerea efectelor produse de o căsătorie lovită de

nulitate faţă de copiii născuţi din acea căsătorie (în temeiul principiului

ocrotirii minorilor);

- menţinerea efectelor produse în trecut de căsătoria

lovită de nulitate, faţă de soţul care a fost de bună credinţă la încheierea

ei (justificată prin aplicarea principiului ocrotirii bunei-credinţe);

- menţinerea validităţii actelor de stare civilă întocmite de

o persoană necompetentă, care însă a exercitat în mod public atribuţii de

delegat de stare civilă (în temeiul principiului validităţii aparenţei în

drept);

- menţinerea validităţii actelor cu titlu oneros încheiate de

terţii de bună-credinţă cu titularul aparent al unui drept sau cu cel al

cărui titlu a fost apoi desfiinţat retroactiv (justificată de asemenea prin

aplicarea principiului validităţii aparenţei în drept şi a principiului

ocrotirii bunei-credinţe);

176

b) păstrarea fructelor culese anterior anulării contractului de

vânzare-cumpărare în temeiul art. 550 C. civ.. Această excepţie de la

regula potrivit căreia fructele lucrului se cuvin proprietarului se explică

prin necesitatea de a se da satisfacţie principiului bunei-credinţei, în

speţă, cumpărătorului care a crezut de bună-credinţă că este proprietarul

lucrului ale cărui fructe le-a cules. Cumpărătorul va datora restituirea

fructelor vânzătorului numai din momentul în care a devenit de rea-

credinţă; adică din momentul exercitării acţiunii în nulitate când a aflat

că nu este proprietar prin anularea titlului în temeiul căruia a dobândit

lucrul.

Principiul repunerii în situaţia anterioară (retitutio in

integrum)

A. Noţiune

Principiul restabilirii situaţiei anterioare este regula de drept

potrivit căreia tot ce s-a executat în temeiul unui act lovit de nulitate

trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în

situaţia în care s-ar fi aflat dacă acel act nu s-ar fi încheiat. Altfel spus,

restitution in integrum, locuţiune latină, este folosită pentru a exprima:

- repunerea în situaţia anterioară a persoanei sau persoanelor ale

căror drepturi au fost lezate prin încheierea unui act juridic sau prin

săvârşirea unui fapt juridic;

- repararea integrală a prejudiciilor materiale sau morale

cauzate unei persoane.

Doctrina şi practica apreciază acest principiu ca mijloc de

asigurare a eficienţei principiului retroactivităţii cu aplicaţie numai

asupra efectelor actului juridic între părţi, nu şi faţă de terţi.

B. Excepţii de la principiul repunerii în situaţia anterioară

Excepţiile de la principiul repunerii în situaţia anterioară sunt

acele situaţii în care, pentru anumite raţiuni, prestaţiile efectuate în

temeiul actului anulat se menţin, nefiind supuse restituirii. Aceste

excepţii sunt şi excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor

nulităţii.

Sunt astfel de excepţii:

a) restituirea prestaţiei primite de la incapabil numai în limita

îmbogăţirii în acţiunea în resciziune înaintea angajamentelor lor.

Excepţia se justifică pe principiul ocrotirii minorului prin susţinerea

lipsei sale de experienţă în raporturile de drept civil;

b) aplicarea principiului potrivit căruia nimănui nu îi este

îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate

pentru a obţine protecţia unui drept.

Astfel, deşi, în principiu, nulitatea actelor juridice ilicite şi

imorale impune desfiinţarea lor retroactivă, acţiunea în restituire nu este

admisibilă în cazul în care reclamantul a urmărit un scop vădit ilegal

prin încheierea contractului.

Neadmiterea acestei excepţii ar da posibilitatea reclamantului să

motiveze acţiunea în justiţie prin propria sa turpitudine, ceea ce este de

neadmis.

177

Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării

actului iniţial (resolutio jure dantis resolvitur jus accipientis)

A. Noţiune

Acest principiu este folosit pentru a exprima regula potrivit

căreia desfiinţarea cu efect retroactiv a drepturilor transmiţătorului

asupra lucrului transmis atrage după sine desfiinţarea drepturilor

consimţite de acesta, asupra bunului respectiv, în folosul unui terţ,

deoarece transmiţătorul nu putea să cedeze terţului drepturi pe care el

însuşi nu le avea (nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse

habet).

Altfel spus, acest principiu reprezintă acea regulă de drept în

virtutea căreia anularea actului iniţial, primar, atrage anularea şi a

actului subsecvent (următor) datorită legăturii sale cu primul.

Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării

actului iniţial priveşte efectele nulităţii faţă de terţi. El se întemeiază

atât pe principiile specifice materiei nulităţii (retroactivităţii şi repunerii

în situaţia anterioară), cât şi pe un principiu de largă aplicare expus în

adagiul nemo dat quod non habet sau nemo plus juris ad allium

transfere potest, quam ipse habet (dacă se dovedeşte că transmiţătorul

nu putea să transmită un drept datorită desfiinţării titlului său, prin

anularea actului, nici subdobânditorul nu putea dobândi mai mult).

De cele mai multe ori, principiul anulării actului subsecvent se

aplică actului juridic care a operat transmiterea dreptului de proprietate

sau a altui drept real când nulitatea actului pe lângă împrejurarea că a

creat între părţi obligaţii reciproce de restituire a prestaţiilor efectuate,

are consecinţe asupra terţilor, căci drepturile consimţite de dobânditor

în favoarea acestora (terţilor) vor fi anulate odată cu dreptul

dobânditorului.

Domeniul de aplicaţie al principiului anulării actului subsecvent

ca urmare a anulării actului iniţial, îl formează următoarele situaţii:

- în cazul actelor “autorizate” a căror anulare atrage şi anularea

actului civil care se întemeiază pe acea autorizaţie;

- în cazul a două acte, dintre care unul principal şi celălalt

accesoriu; anularea actului principal atrage şi anularea actului accesoriu

prin aplicarea regulii: accesorium sequitur principale, adagiu latin

folosit pentru a exprima ideea de principiu potrivit căreia bunul sau

contractul accesoriu urmează soarta juridică a bunului sau contractului

principal de care depinde.

Acest principiu nu este consacrat expres într-un text legal.

Codul civil face aplicaţia acestui principiu în materia ipotecii. Art. 2345

C.civ. prevede: “Dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor grevate

de orice mână ori trece.

B. Excepţii de la principiul anulării actului subsecvent ca

urmare a anulării actului iniţial

Excepţiile de la acest principiu privesc situaţiile juridice în care,

deşi actul juridic este declarat nul sau anulat, actul subsecvent al terţilor

subdobânditori se menţine datorită interesului ocrotirii acestor principii.

Menţinerea actului subsecvent, deşi actul iniţial a fost

desfiinţat, poate fi motivată de interesul ocrotirii bunei-credinţe a

subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, ori de necesitatea asigurării,

stabilirii circuitului civil.

178

Sunt astfel de excepţii:

a) privind valabila dobândire a unui bun mobil de către

subdobânditorul de bună-credinţă în temeiul unui act cu titlu oneros,

încheiat cu un detentor precar pe care îl crede adevărat proprietar, deşi

acesta dobândise bunul de la adevăratul proprietar în temeiul unui titlu

lovit de o cauză de nulitate;

b) cazul aplicării art. 34 pct. 1 şi 35 alin. (2) din Legea nr.

7/1996 privind ipoteza subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu

gratuit al unui drept real imobiliar, însă numai dacă au trecut 10 ani de

la data la care s-a înregistrat cererea lui de înscriere a respectivului

drept în cartea funciară;

c) privind subdobânditorul cu titlu oneros al bunului unei

persoane declarate judecătoreşte moartă nu este obligat să le înapoieze

persoanei care a cerut anularea hotărârii declarative de moarte, decât

dacă se va dovedi că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă

este în viaţă;

d) „în cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a

recăsătorit şi după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată,

căsătoria cea nouă rămâne valabilă”, prima căsătorie fiind desfăcută la

data încheierii noii căsătorii.

4.2.6.4.3. Reguli de drept care înlătură principiul quod

nullum est, nullum producit effectum

Precizări prealabile

Regula quod nullum este, nullum producit effectum poate fi

anihilată atunci când vine în concurs sau în conflict cu alte principii de

drept precum:

- principiul conversiunii actului juridic;

- principiul validităţii aparentei de drept;

- principiul răspunderii civile delictuale;

- principiul validării contractului.

Principiul conversiunii actului juridic nul

Prin conversiunea actului nul înţelegem principiul potrivit

căruia manifestarea de voinţă în cazul unui act real poate valora

independent de soarta acelui act ca alt act juridic.

Altfel spus, conversia actului juridic înseamnă înlocuirea

actului nul cu un alt act juridic valabil.

Conversia actului juridic valabil este permisă de dispoziţiile art.

1260 C. civ. care precizează: “Un contract lovit de nulitate absolută va

produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite

condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege”.

Spre exemplu:

- un contract de donaţie a unui autoturism cu sarcina întreţinerii

pe viaţă a donatorului, nul ca donaţie pentru vicii de formă, ar putea fi

în felul acesta convertit într-un contract de vânzare – cumpărare cu

clauză de întreţinere;

- actul de vânzare-cumpărare al unui teren lovit de nulitate

pentru absenţa formei autentice cerute pentru validitate, este valabil ca

ante-contract, ca promisiune de vânzare-cumpărare prin conversiune;

- un contract de constituire cu titlu oneros a unui drept viager de

uzufruct asupra unei case de locuit ar putea fi convertit într-un contract

179

de închiriere;

- tot astfel, un testament nul din cauza unui viciu de formă

produce efecte dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă

formă testamentară (art. 1050 C. civ.).

Pentru a opera conversiunea se cer întrunite următoarele

condiţii:

a) să existe un element de diferenţă între actul nul şi cel

valabil;

b) unul din acte să fie anulat efectiv şi total;

c) actul socotit valabil să întrunească toate condiţiile cerute de

lege şi care să se regăsească în cuprinsul său;

d) din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte

inadmisibilitatea conversiunii (pentru a se putea presupune că ele ar fi

acceptat să încheie cel de-al doilea act în cazul când ar fi prevăzut

nulitatea celui dintâi) – (art. 1260 alin. 2 C.civ.).

Principiul error communis facit jus (eroarea comună,

generală este născătoare de drept)

Adagiul latin error communis facit jus este folositor pentru a

exprima principiul potrivit căruia acela care a acţionat întemeindu-se cu

bună credinţă pe o eroare îndeobşte admisă ca adevăr, trebuie ocrotit

juridiceşte.

Acest principiu denumit şi principiul aparentei de drept,

exprimă regula potrivit căreia eroare comună şi invincibilă existentă la

momentul încheierii unui act juridic civil înlătură nulitatea acestui act

când faptul aparenţei este izvor de drept.

O aplicaţie a acestei reguli este consacrată de art. 7 din Legea

nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, care dispune: “actele de

stare civilă întocmite de o persoană care a executat în mod public

atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prezentei legi sunt

valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate.”

Principiul răspunderii civile delictuale

Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de stare de

nevoie, de lipsa de experienţă a celeilalte părţi stipulează în favoarea sa

o prestaţie de o valoare considerabil mai mare decât valoarea propriei

prestaţii.

Acest principiu exprimă regula de drept conform căreia

răspunderea civilă delictuală înlătură nulitatea actului pentru încălcarea

de către minorul parte la act a regulilor privind capacitatea civilă,

încheierea actului şi conduita permisă părţilor.

Aşa cum rezultă din prevederile legale prezentate, înlăturarea

nulităţii ca urmare a principiului răspunderii civile delictuale priveşte

cazul minorului.

Prin acţiunea în resciziune se solicită instanţei anularea unui act

juridic pentru leziune. Acest tip de acţiune poate fi promovată spre

investirea instanţei numai de minorul între 14-18 ani care a încheiat

singur, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui actul juridic lezionar

pentru a cărui validitate nu era necesară şi încuviinţarea prealabilă a

autorităţii tutelare.

Instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în

mod echitabil o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a

propriei obligaţii.

180

Principiul validării contractului Este consacrat de art. 1261 C.civ. „(1) Contractul afectat de o

cauză de nulitate este validat atunci când nulitatea este acoperită. (2)

Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri anume


A. Confirmarea contractului

Potrivit art. 1262 C.civ. „(1) Confirmarea unui contract anulabil

rezultă din voinţa, expresă sau tacită, de a renunţa la dreptul de a invoca

nulitatea.

(2) Voinţa de a renunţa trebuie să fie certă.”

B. Condiţiile confirmării

Art. 1263 C.civ. arată că un contract anulabil poate fi confirmat

dacă în momentul confirmării sunt întrunite cumulativ următoarele

condiţii:

- Persoana care poate invoca nulitatea poate confirma

contractul numai cunoscând cauza de nulitate şi, în caz de violenţă,

numai după încetarea acesteia;

- Persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului

poate, în numele şi în interesul acestuia, cere anularea contractului făcut

fără încuviinţarea sa ori să confirme contractul atunci când această

încuviinţare era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia.



Concepte privind: actul juridic civil, clasificarea actelor juridice civile (unilateral, bilateral,

oneros, cu titlu gratuit, patrimoniale, nepatrimoniale, consensuale, solemne, reale, personale);

Condiţiile de fond (capacitatea de a contracta, consimţământul, obiectul determinat şi licit, cauza

licită şi morală); Viciile de consimţământ (eroarea, dolul, violenţa, leziunea); Cauza actului civil;

Forma actului civil (principiul consensualismului, forma ad validitatem, ad probationem);

Modalităţile obligaţiilor (termenul, condiţia, termenul suspensiv, termenul extinctiv, condiţia

rezolutorie, condiţia suspensivă); Principiile care guvernează efectele actului juridic (forţei

obligatorii, irevocabilităţii, relativităţii); Impreviziunea; Noţiunile de parte, terţ şi având-cauză;

Nulitatea actului juridic civil (absolută, relativă, expresă, virtuală, parţială, totală); Principiile

efectelor nulităţii (retroactivităţii, repunerii în situaţia anterioară, anulării actului subsecvent).


1. Cum este definit actul juridic civil?

2. Care sunt elementele definitorii ale actului juridic civil?

3. Ce este actul juridic unilateral?

181

4. Ce este actul juridic bilateral?

5. Ce este actul juridic multilateral?

6. Cum este definit actul juridic cu titlu oneros?

7. Ce sunt actele juridice comutative?

8. Ce reprezintă actele juridice denumite liberalităţi?

9. Ce efecte au actele juridice constitutive?

10. Care este efectul actelor juridice translative?

11. Cum este definit actul juridic declarativ?

12. Cum este definit actul juridic de conservare?

13. Cum este definit actul juridic de administrare?

14. Cum este definit actul de dispoziţie?

15. Care sunt actele juridice patrimoniale?

16. Ce sunt actele juridice nepatrimoniale?

17. Ce reprezintă un act juridic consensual?

18. Ce este un act juridic solemn?

19. Ce este un act juridic real?

20. Ce este un act juridic subiectiv?

21. Ce este un actul juridic condiţie?

22. Ce este un actul juridic pur şi simplu?

23. Ce este un actul juridic afectat de modalităţi?

24. Ce este un contract de adeziune?

25. Cum este definit contractul cadru?

26. Care sunt condiţiile de fond ale actului juridic civil?

27. Cum este definită capacitatea de a contracta?

28. Cum este definit consimţământul?

29. Care sunt cerinţele valabilităţii consimţământului?

30. Ce sunt viciile de consimţământ?

31. Cum este definită eroare?

32. Când este esenţială o eroare?

33. Care sunt cerinţele erorii viciu de consimţământ?

34. Când este viciat consimţământul prin dol?

35. Care sunt elementele constitutive ale dolului?

36. Ce reprezintă violenţa şi cum este definită?

37. Care sunt elementele constitutive ale violenţei?

38. Ce condiţii trebuie să îndeplinească violenţa pentru a fi viciu de consimţământ?

39. Cum poate fi probată violenţa?

40. Cum este definită leziunea?

41. Care sunt actele ce nu pot fi atacate pentru leziune?

42. Cum este definit obiectul actului juridic civil?

43. Care sunt cerinţele valabilităţii obiectului obligaţiei?

44. Ce este obiectul obligaţiei?

45. Care sunt cerinţele valabilităţii obiectului obligaţiei?

46. Ce reprezintă cauza actului juridic civil?

47. Care sunt elementele cauzei actului juridic civil?

48. Care sunt cerinţele valabilităţii cauzei actului juridic civil?

49. Cum este definită forma actului juridic civil?

50. Ce reprezintă forma cerută ad validitatem?

51. Ce se înţelege prin forma ad probationem?

52. În ce constă forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi?

182

53. Cum este definită modalitatea obligaţiei?

54. Cum este definit termenul?

55. Ce este termenul suspensiv?

56. Ce este termenul extinctiv?

57. Care sunt efectele termenului suspensiv?

58. Care sunt efectele termenului extinctiv?

59. Ce se înţelege prin condiţie – ca modalitate a actului juridic civil?

60. Care sunt trăsăturile condiţiei?

61. Ce este o condiţie cauzală?

62. Ce este o condiţie mixtă?

63. Ce este o condiţie potestativă simplă?

64. Ce este o condiţie pur potestativă?

65. Ce reprezintă condiţia suspensivă?

66. Ce reprezintă condiţia rezolutorie?

67. Ce reprezintă sarcina – ca modalitate a actului juridic?

68. Ce se înţelege prin efectele actului juridic civil?

69. Ce principii guvernează efectele actului juridic civil?

70. Ce semnificaţie are principiul forţei obligatorii?

71. Ce reprezintă principiul relativităţii efectelor actului juridic civil?

72. Ce semnificaţie are principiul relativităţii efectelor actului juridic civil?

73. Ce este nulitatea actului juridic civil?

74. Care sunt funcţiile nulităţii?

75. Ce este nulitatea absolută?

76. Ce este nulitatea relativă?

77. Care sunt principiile efectelor nulităţii?

78. Care este regula exprimată de principiul retroactivităţii efectelor nulităţii?

79. Un contract nul poate fi refăcut?

80. În cazul unui contrat plurilateral, nulitatea în privinţa uneia dintre părţi, atrage

desfiinţarea în întregime a contractului?

81. Care sunt efectele principiului restabilirii situaţiei anterioare?

82. Ce înseamnă conversia actului juridic nul?

83. Ce regulă exprimă principiul erorii comune?

84. Un contract anulabil poate fi confirmat?

85. Când există leziune în relaţiile contractuale?

86. În ce condiţii instanţa poate să menţină contractul afectat de o cauză de nulitate?

183




1. Actul juridic real este acela pentru a cărui valabilă încheiere, manifestarea de voinţă a părţilor

trebuie însoţită de remiterea bunului la care se referă.

2. Consimţământul este o manifestare de voinţă ce exprimă hotărârea părţilor de a încheia actul

juridic.


1. Voinţa părţilor este supusă următoarelor limite:

a) ordine publică;

b) morală;

c) normele imperative civile.

A) a+b+c;

B) c;

C) b.

184

2. Din analiza definiţiei impreviziunii se desprind trei trăsături principale:

a) excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului;

b) se caracterizează prin excesiv de oneros şi schimbarea împrejurărilor;

c) intervenţia unor evenimente imprevizibile.

A) a+b;

B) b;

C) a+b+c.


Codul civil.

Beleiu Ghe., Drept civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.



Dogaru I., Contractul, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1983.

Doaru I. Valenţele juridice ale voinţei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1994.

185


PROBA DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE

Cuprins:



Secţiunea 1. Noţiuni generale privind proba drepturilor subiective civile

5.2.1.1. Noţiuni introductive

5.2.1.1.1. Probaţiunea judiciară

5.2.1.2. Probele

5.2.1.2.1. Noţiunea de probă

5.2.1.2.2. Obiectul probei

5.2.1.2.3. Sarcina probei

5.2.1.2.4. Condiţiile generale de admisibilitate a probelor

Secţiunea a 2a. Mijloacele de probă

5.2.2.1. Proba prin înscrisuri

5.2.2.1.1. Definiţia înscrisurilor

5.2.2.1.2. Clasificarea înscrisurilor

5.2.2.1.3. Înscrisul autentic

5.2.2.1.4. Înscrisul sub semnătură privată

5.2.2.1.5. Înscrisul în formă electronică

Secţiunea a 3a. Proba prin declaraţii de martori. Proba testimonială sau

mărturia

5.2.3.1. Mărturia

5.2.3.2. Admisibilitatea probei cu martori

5.2.3.2.1. Admisibilitatea probei testimoniale pentru dovedirea unui fapt juridic în

sens restrâns

5.2.3.2.2. Admisibilitatea probei testimoniale pentru dovedirea unui act juridic

Secţiunea a 4a. Mărturisirea

5.2.4.1. Definiţie

5.2.4.2. Felurile mărturisirii

5.2.4.3. Caracterele mărturisirii

5.2.4.4. Admisibilitatea mărturisirii

Secţiunea a 5a. Prezumţiile

5.2.5.1. Definiţie

5.2.5.2. Clasificare

5.2.5.2.1. Prezumţiile legale

5.2.5.2.2. Prezumţiile simple

5.2.5.2.3. Prezumţiile absolute

5.2.5.2.4. Prezumţiile relative

5.2.5.2.5. Prezumţiile mixte

Secţiunea a 6a. Raportul de expertiză

5.2.6.1. Definiţie


5.2.6.3. Obligaţiile instanţei

5.2.6.4. Valoarea probei


186



- înţelegerea specificului şi trăsăturilor probaţiunii drepturilor

subiective civile;

- cunoaşterea elementelor probaţiunii judiciare;

- identificarea mijloacelor de probă;

- identificarea obligaţiilor instanţei de judecată şi părţilor aflate

în litigiu pentru dovedirea drepturilor subiective civile.



specifice probaţiunii judiciare;

- dezvoltarea unor abilităţi privind stabilirea, cu ajutorul

probelor, a existenţei faptelor juridice ce constituie sursa drepturilor şi

obligaţiilor părţilor;

- conştientizarea necesităţii stabilirii adevărului obiectiv în cursul

soluţionării unui litigiu, în special cu privire la propunerea şi aprecierea

probelor;

– dezvoltarea unor abilităţi privind analiza înscrisurilor.



Secţiunea 1.

Noţiuni generale privind proba drepturilor subiective civile

5.2.1.1. Noţiuni introductive

5.2.1.1.1. Probaţiunea judiciară

Probaţiunea judiciară este activitatea de stabilire a actelor sau

faptelor juridice din care s-au născut drepturile şi obligaţiile părţilor în

187

cadrul unui raport juridic, potrivit dispoziţiilor legale. Ea implică două

operaţii:

a) stabilirea, cu ajutorul probelor, a existenţei actelor sau

faptelor juridice ce constituie sursa drepturilor şi obligaţiilor părţilor;

b) stabilirea consecinţelor juridice pe care le produc actele sau

faptele juridice, adică precizarea drepturilor dobândite de părţi şi a

obligaţiilor asumate de ele.

Altfel spus, probaţiunea judiciară este mijlocul de stabilire a

adevărului obiectiv în cursul soluţionării unui litigiu, constând în

ansamblul activităţilor pe care le implică propunerea probelor şi

încuviinţarea lor de către instanţă, precum şi administrarea probelor

încuviinţate, perceperea acestora de către judecător şi aprecierea lor.

Propunerea probelor se face de către partea căreia îi revine, în

cazul şi în momentul dat, sarcina probei, sau chiar din oficiu, în temeiul

rolului activ al instanţei. Încuviinţarea probelor se face de către instanţa

sesizată, dacă ele sunt admisibile conform legii şi dacă sunt utile (în

sensul că pot contribui la dezvoltarea pricinii). Perceperea probelor se

face, în principiu, în mod direct şi nemijlocit de către judecător (prin

ascultare, citire, examinare etc., în funcţie de specificul fiecărui mijloc

de probă), iar aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit legii, şi

intimei convingeri a judecătorului.

5.2.1.2. Probele

5.2.1.2.1. Noţiunea de probă

În literatura de specialitate noţiunea de probă este folosită în

mai multe sensuri.

În sens larg, prin probă se înţelege fie acţiunea de stabilire a

existenţei sau inexistenţei unui anumit fapt, fie mijlocul legal prin care

se poate stabili faptul care trebuie dovedit, fie rezultatul obţinut prin

folosirea mijloacelor de probă.

În sens restrâns, prin probă se înţelege, pe de o parte, mijlocul

de probă prin care se poate dovedi un raport juridic, iar pe de altă parte,

faptul probator, adică un fapt material care, odată dovedit printr-un

mijloc de probă, este folosit la rândul său, pentru a dovedi un alt fapt

material, determinant pentru soluţionarea pricinii. Din acest punct de

vedere se distinge între fapte principale, care trebuie dovedite, şi fapte

probatorii.

Prin probă se înţelege şi orice mijloc de convingere admis de

lege, care poate servi pentru a demonstra în faţa unei instanţe de

judecată sau a altui organ jurisdicţional, existenţa ori inexistenţa unui

fapt juridic sau a unui act juridic, precum şi a oricăror alte situaţii şi

împrejurări referitoare la raporturile juridice dintre părţi.

În mod obişnuit, noţiunea de probă este folosită în sensul de

mijloc de probă, mijloacele de probă fiind înscrisurile, martorii,

prezumţiile, mărturisirea, expertiza, cercetarea la faţa locului.

5.2.1.2.2. Obiectul probei

Obiectul probei îl reprezintă faptele juridice în sens larg (fapte

juridice în sens restrâns şi acte juridice) care au creat, modificat sau

stins raportul juridic dedus judecăţii ori care au determinat ineficienţa

188

acestui raport, astfel încât se solicită anularea sau constatarea nulităţii,

rezoluţiunea, rezilierea sa.

Formează obiect al probei toate împrejurările care sunt izvoare

ale raporturilor juridice concrete, care pot fi numite fapte generatoare de

drepturi şi obligaţii.

Spre exemplu, A care pretinde plata preţului unui bun pe care l-

a vândut lui B, trebuie să probeze contractul de vânzare-cumpărare care

s-a încheiat între ei, în virtutea căruia, printre altele, se naşte şi dreptul

vânzătorului de a primi preţul şi, respectiv, obligaţia cumpărătorului de

a plăti acel preţ.

Situaţii speciale

Există unele particularităţi ale obiectului probei în anumite

situaţii:

A. Faptele negative constau în nesăvârşirea ori neproducerea

unei acţiuni sau unui eveniment. Faptele negative se dovedesc prin

dovedirea faptelor pozitive contrare. Este vorba de fapte pozitive sau

negative determinate, întrucât faptele nedeterminate ar fi greu de

dovedit. De exemplu, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea prin care

reclamantul a solicitat instanţei să constate că nu are niciun fel de

datorie faţă de pârât.

B. Faptele legalmente constatate, pe care legea le consideră că

există, nu trebuie dovedite (este cazul prezumţiilor legale). De exemplu:

prezumţia de proprietate comună a zidului despărţitor care nu

poate fi combătută decât prin înscrisuri, semne de necomunitate sau

prescripţie;

prezumţia de proprietate a posesorului de bună-credinţă al

unui mobil corporal, care nu poate fi combătută decât în cazurile în care

bunul a fost pierdut sau furat de la adevăratul proprietar;

prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie, care nu

poate fi combătută decât de tatăl prezumat.

C. Faptele notorii se dovedesc prin probarea notorietăţii. Aceste

fapte sunt împrejurările cunoscute de toată lumea (fie pretutindeni într-o

ţară, fie într-o parte sau o localitate a acesteia) nu trebuie dovedite.

D. Faptele cunoscute personal de judecător cu un alt prilej decât

administrarea probelor, nu pot fi folosite pentru soluţionarea cauzei.

E. Faptele necontestate asupra cărora toate părţile din proces

sunt de acord, nu trebuie probate.

5.2.1.2.3. Sarcina probei

Actori incumbit probatio – „sarcina probei incumbă

reclamantului”, adagiu latin prin care se exprimă ideea, consacrată ca

o regulă de bază şi în legislaţia noastră, potrivit căreia îndatorirea

prezentării dovezilor pentru orice pretenţie formulată în justiţie, ca şi

pentru orice susţinere care nu este o simplă negare a pretenţiilor

celeilalte părţi, ci constituie o propunere proprie, revine de la început

autorului acesteia, adică reclamantului. Ca urmare a aplicării acestei

reguli, în cursul desfăşurării unui proces, sarcina probei revine pe rând

fiecăreia dintre părţi: reclamantului care, prin acţiune, cere

recunoaşterea unui drept contestat, şi apoi pârâtului care ridică anumite

excepţii tinzând la paralizarea acţiunii sau care cheamă în garanţie un

terţ; pârâtului care a formulat o cerere reconvenţională şi apoi

189

reclamantului nevoit la rândul său să se apere.

„Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o

dovedească.”

Intervenţia instanţei „Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie

să facă o cerere înaintea instanţei competente”. „Judecătorii au

îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi

prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri

temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru

lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să

completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună

în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate

ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.”

„Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac

omisiunea instanţei de a ordona din oficiu proba pe care ele nu le-au

propus şi administrat în condiţiile legii.”

„Judecătorii pot stabili pentru părţi sau pentru reprezentanţii

acestora, precum şi pentru alţi participanţi în proces îndatoriri în ceea ce

priveşte prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relaţii scrise, răspunsul

scris la interogatoriul comunicat potrivit art. 222, asistarea şi concursul

la efectuarea în termen a expertizelor, precum şi orice alte demersuri

necesare soluţionării cauzei.”

5.2.1.2.4. Condiţiile generale de admisibilitate a probelor

Admisibilitatea probei este supusă următoarelor condiţii

cumulative:

a) să nu fie oprită de lege, adică să fie îngăduită de legea

materială sau procesuală. Legea interzice, spre exemplu, în procesul de

divorţ folosirea interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divorţ;

dovada contrară puterii lucrului judecat pe care o are o hotărâre

judecătorească definitivă; în cazul înscrisurilor autentice, constatările

personale ale organului instrumentator nu pot fi contestate decât prin

înscrierea în fals; dacă se solicită proba cu martori, trebuie să fie

respectate dispoziţiile legale care stabilesc condiţiile de admisibilitate a

probei testimoniale;

b) să fie verosimilă, să tindă la dovedirea unui fapt real, posibil,

să nu contravină legilor naturii;

c) să fie pertinentă, adică să nu aibă legătură cu obiectul cauzei;

d) să fie utilă (proba este inutilă când tinde la dovedirea unor

fapte incontestabile);

e) să fie concludentă, să fie relevantă, adică să contribuie la

soluţionarea procesului (frustra probantur, que probata non relevant).

Între pertinenţă şi concludenţă există următorul raport: orice

probă concludentă este şi pertinentă, dar nu orice probă pertinentă este

şi concludentă (astfel încât este posibil ca o probă să fie pertinentă dar

să nu fie susceptibilă, să ducă la dezlegarea pricinii).

De exemplu, dovada pe care vrea să o facă pârâtul dintr-o

acţiune de stabilire a paternităţii, că în perioada concepţiei copilului a

întreţinut relaţii intime cu mai mulţi bărbaţi este o probă pertinentă, dar

nu este concludentă pentru că numai această probă nu va duce la

190

respingerea acţiunii.

Secţiunea a 2-a.

Mijloacele de probă

„Dovada drepturilor subiective civile se poate face prin

înscrisuri, prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea uneia din

părţi.”

Mijloacele de probă nu sunt reglementate unitar în codul civil,

fiind prevăzute pe materii astfel:

Art. 91 (1) „Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu

menţiunile cuprinse în cartea de identitate.”

Art. 229 (1) „În raporturile cu terţii, dovada denmirii şi a

sediului persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în registrele de

publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică

respectivă.”

Art. 288 (1) „Martorii la căsătorie atestă faptul că soţii şi-au

exprimat consimţământul potrivit art. 287 (în mod public, în prezenţa a

2 martori, în faţa oficiului de stare civilă)”

Art. 292 (1) „Căsătoria se dovedeşte cu actul de căsătorie şi

prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia. (2) Cu toate

acestea, în situaţiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu

orice mijloc de probă. ”

Art. 343 (2) „Dovada că un bun este propriu se poate face între

soţi prin orice mijloc de probă.”

Art. 409 (1) „Filiaţia se dovedeşte prin actul de naştere întocmit

în registrul de stare civilă, precum şi cu certificatul de naştere eliberat

pe baza acestuia.”

Art. 528 „Starea de nevoie a persoanei îndreptăţite la

întreţinere, precum şi mijloacele celui care datorează întreţinere pot fi

dovedite prin orice mijloc de probă.”

Art. 565 „În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada

dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.”

Art. 1037 (1) „Orice persoană care pretinde un drept ce se

întemeiază pe un testament trebuie să dovedească existenţa şi conţinutul

lui în una dintre formele prevăzute de lege. (2) Dacă testamentul a

dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă majoră ori prin fapta unui terţ

(...) valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite

prin orice mijloc de probă.”

Art. 1239 (2) „Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la

proba contrară.”

Art. 1292 „Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de

creditori cu ori mijloace de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu

orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit.”

Art. 1537 „Dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe

creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege sau

prin convenţia părţilor se prevede altfel.”

Art. 1950 „Contractul de asociere în participaţie se probează

numai prin înscris.”

Art. 1956 „Contractul de transport se dovedeşte prin documente

de transport, precum scrisoare de trăsură, recipisă de bagaje, foaie de

parcurs, conosament, tichet ori legitimaţie de călătorie sau altele

asemenea, de la caz la caz.”

191

Art. 2044 „Forma scrisă a contractului de comision este

necesară numai pentru dovada contractului.”

Art. 2055 „Contractul de consignaţie se încheie în formă scrisă.

(...) Forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului.”

Art. 2104 „Pentru a putea fi dovedit, contractul de depozit

trebuie încheiat în scris”

Art. 2133 „Dovada introducerii bunurilor în hotel poate fi

făcută prin martori, indiferent de valoarea acestor bunuri.”

Art. 2200 (1) „Pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare

trebuie să fie încheiat în scris. Contractul nu poate fi probat cu martori,

chiar atunci când există un început de dovadă scrisă.”

5.2.2.1. Proba prin înscrisuri

5.2.2.1.1. Definiţia înscrisurilor

Prin înscris înţelegem orice act sau document scris (sens

restrâns) precum şi în orice lucru care poartă o scriere sau o însemnare

de orice fel (sens larg), prin care se atestă existenţa unui act juridic sau a

unui fapt juridic ori o anumită împrejurare sau situaţie privitoare la

acestea. În domeniul dreptului civil noţiunea de înscris este utilizată în

general în sens larg, fiind considerat astfel orice obiect confecţionat din

orice fel de material (hârtie, pânză, lemn, metal, sticlă, material plastic

etc.) care poartă o scriere sau o însemnare intangibilă realizată în orice

mod (prin scriere cu mâna, cu ajutorul oricărui instrument sau

substanţe, dactilografiere, tipărire, înregistrare magnetică etc.), cum ar

fi: declaraţii scrise, scrisori obişnuite, contracte, hârtii eliberate de

societăţi comerciale, instituţii publice (chitanţe, bonuri, facturi, bilete de

călătorie, adeverinţe etc.).

Înscrisul ocupă cel mai important loc în ierarhia mijloacelor de

probă, datorită însuşirilor pe care le are (exactitate, durabilitate, caracter

preconstituit etc.). Importanţa înscrisurilor este dată de mai multe

aspecte:

a) cel mai adesea, conţin declaraţii anterioare ivirii litigiului şi

oferă garanţii de sinceritate şi exactitate;

b) prin scurgerea timpului nu se alterează;

c) sunt uşor de conservat;

d) uneori constituie însăşi condiţia de valabilitate a actului

juridic ce urmează a fi probat (când forma este impusă ad validitatem).

5.2.2.1.2. Clasificarea înscrisurilor

În funcţie de diferite criterii de clasificare posibile, se face

distincţie între:

După scopul pentru care au fost întocmite, înscrisurile se

clasifică în înscrisuri preconstituite şi înscrisuri nepreconstituite.

Înscrisurile preconstituite, cele prin întocmirea cărora s-a

urmărit şi scopul ca ele să servească drept mijloace de probă (ex.

înscrisurile autentice, înscrisul sub semnătură privată).

Înscrisurile preconstituite pot fi la rândul lor:

A. primordiale, cele pe care părţile le-au întocmit pentru a

192

constata raportul juridic pe care l-au stabilit şi, respectiv, actul juridic pe

care l-au încheiat în acest scop;

B. recognitive, cele prin care părţile recunosc sau confirmă

cuprinsul unui înscris primordial dispărut sau care este în pericol de a

dispărea şi pe care, în acest mod, îl întocmesc;

C. confirmative, cele prin care părţile confirmă valabilitatea.

Înscrisurile nepreconstituite, cele prin întocmirea cărora nu s-

a urmărit un scop probatoriu concret (ex. evidenţele unui societăţi,

instituţii).

După raportul dintre ele înscrisurile se împart în originale şi

copii. O copie este reproducerea exactă în scris a unui act preexistent

(original).

Copia se deosebeşte de original nu numai prin posterioritatea

sa, dar şi prin lipsa semnăturilor părţilor, care sunt, prin ipoteză,

reproduse.

„Când originalul există, copia legalizată nu poate face credinţă

decât despre ceea ce cuprinde originalul, înfăţişarea cărui se poate cere

întotdeauna” (în acest sens, a se vedea şi art. 93 din Legea nr. 36/1995 –

Legea notarilor publici şi a activităţilor notariale, cu privire la

competenţa de a elibera copii legalizate de pe acte; regulamentul de

punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul Ministrului

Justiţiei nr. 710/c/1995; conform art. 55 din Legea nr. 36/1995,

duplicatele de pe înscrisurile notariale care se scot cu citarea părţilor, au

aceeaşi forţă probantă ca originalul; conform art. 13 din Legea nr.

119/1996, certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au

aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite în registrele de stare

civilă).

Reproducerea unui act prin procedeul fotografiei sau prin alte

mijloace, nu constituie o copie şi nu are nici o forţă probantă.

Practica copiilor Xerox des întâlnită astăzi poate fi acceptată

numai sub rezerva prezentării originalului, iar „certificarea” lor nu

înlătură această rezervă a confruntării cu înscrisul original, care poate fi

oricând cerut pentru verificare.

Cea mai importantă clasificare a înscrisurilor preconstituite este

realizată în funcţie de modul lor de întocmire, după care există

înscrisuri autentice şi înscrisuri sub semnătură privată. Aceste două

categorii de înscrisuri vor fi analizate în continuare.

5.2.2.1.3. Înscrisul autentic

Noţiune

„Înscrisul autentic este făcut cu solemnităţile cerute de lege, de

un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-

a făcut.”

Din definiţie rezultă că pentru ca înscrisul autentic să fie valabil

trebuie îndeplinite cumulativ trei condiţii:

să fie întocmit de un funcţionar public;

acesta să fie competent din punct de vedere material şi

teritorial;

să fie respectate formalităţile impuse de lege.

193

Sunt autentice: înscrisul autentificat de notarul public,

încheierea, hotărârea judecătorească, procesul-verbal întocmit de

agentul procedural însărcinat cu înmânarea actului de procedură, actele

de stare civilă.

Forţa probantă a înscrisului autentic

„Înscrisul autentic este opozabil erga omnes şi are deplină

credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile

ce constată”.

Înscrisul autentic, considerat în întregul său, se bucură de

prezumţia de autenticitate dacă, cel puţin aparent, a fost regulat

întocmit. Prezumţia operează erga omnes, aşa încât cel care îl foloseşte

este scutit de orice dovadă, aşa încât cel care îl foloseşte este scutit de

orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă. Pe de altă

parte, din punct de vedere al forţei probante trebuie să distingem între

diferite menţiuni:

A. Menţiunile referitoare la fapte materiale săvârşite de

agentul instrumentator însăşi sau la cele petrecute în faţa sa şi

constatate de către acesta prin propriile sale simţuri (în timp ce se

află în exerciţiul funcţiunii şi în limitele competenţei sale) se bucură de

putere doveditoare deplină, neputând fi înlăturate decât prin înscrierea

în fals (quorum notitiam et scientiam habet propriis sensibus visu et

auditu), precum:

- semnăturile părţilor şi ale celorlalţi participanţi;

- semnătura agentului instrumentator;

- menţiunile referitoare la prezenţa părţilor;

- data întocmirii înscrisului;

- locul întocmirii înscrisului.

Toate asemenea menţiuni fac dovada inter porte şi sunt

opozabile terţilor până la înscrierea în fals.

B. Menţiunile ce privesc declaraţiile părţilor în faţa

agentului instrumentator

Menţiunile făcute numai pe baza declaraţiilor părţilor fără ca

agentul instrumentator să fi constatat sau să fi putut constata faptul că

ele corespund sau nu adevărului, au o putere doveditoare diferită după

cum:

a) se referă la obiectul însuşi al actului juridic pe care înscrisul

autentic îl constată, privind drepturile şi obligaţiile lor, sau nu se referă

la obiectul actului juridic, dar au o oarecare legătură cu acest obiect. În

aceste ipostaze menţiunile respective au putere doveditoare până la

proba contrarie;

b) se referă la fapte şi împrejurări străine de obiectul actului

juridic pe care îl constată acel înscris autentic. Menţiunile din această

categorie nu constituie, din punct de vedere al puterii doveditoare, decât

un început de dovadă scrisă.

Conversiunea înscrisului autentic Dacă înscrisul este nul ca înscris autentic, deoarece nu au fost

respectate cerinţele legii cu privire la procedura autentificării (iar forma

autentică nu este cerută de lege ca o condiţie de validitate a actului

juridic pe care îl constată), acesta va fi totuşi, valabil, după caz, ca

194

înscris sub semnătură privată sau numai ca început de dovadă scrisă.

Forţa executorie a înscrisului autentic

Potrivit art. 66 din Legea nr. 36/1995, înscrisul autentic notarial

care constată o creanţă certă şi lichidă, în momentul în care ajunge la

scadenţă are putere executorie şi poate fi pus în executare fără a mai fi

nevoie de învestirea cu formulă executorie de către instanţa de judecată.

5.2.2.1.4. Înscrisul sub semnătură privată

Noţiune

Înscrisul sub semnătură privată este acela întocmit în orice mod

şi semnat personal de către părţi (fără concursul vreunui organ al

statului) prin care se constată existenţa unui fapt juridic ori încheierea

unui act juridic sau orice situaţii şi împrejurări privitoare la acestea.

Înscrisul sub semnătură privată poate servi ca mijloc legal de

probă.

Condiţia generală de valabilitate

Singura condiţie generală de valabilitate a înscrisului sub

semnătură privată este semnătura autorului sau autorilor de la care

emană actul.

Indiferent dacă înscrisul sub semnătură privată este scris de

mână, dactilografiat, imprimat, semnătura trebuie să fie scrisă de mâna

părţilor.

Semnătura nu trebuie să cuprindă ambele elemente ale numelui,

ci este suficient ca ea să fie făcută în forma în care partea semnează în

mod obişnuit.

Condiţii speciale de valabilitate

Pentru valabilitatea anumitor înscrisuri sub semnătură privată

este necesară şi îndeplinirea unor condiţii specifice, de formă, pe lângă

condiţia generală de validitate, precum:

A. Condiţia menţionării datei întocmirii

În raporturile dintre părţi, data are aceeaşi putere probatorie ca

şi celelalte menţiuni ale înscrisului.

Prin urmare, data este supusă condiţiei recunoaşterii, iar în caz

contrar, a verificării de scripte.

De regulă, data înscrisului sub semnătură privată nu constituie o

condiţie necesară pentru valabilitatea, astfel încât nu este obligatorie

menţionarea ei.

Pentru garantarea drepturilor părţilor, care ar putea fi păgubite

prin înscrierea în act a unei date fictive, faţă de terţi este opozabilă

numai data certă, care se dobândeşte:

- din ziua în care înscrisul a fost prezentat la o instituţie de stat

(unde actul să fie înregistrat sau să se facă o menţiune despre data

prezentării, certificată de ştampilă);

- din ziua înscrierii într-un registru anume prevăzut (destinat):

- din ziua naşterii unei părţi care a semnat înscrisul;

- din ziua în care actul a fost trecut, chiar prin prescurtare, în

acte întocmite de funcţionari publici, cum ar fi procese-verbale pentru

punere de sigilii sau pentru facere de inventare.

195

De asemenea au posibilitatea de acordare a datei certe şi notarul

public (art. 90 din Legea nr. 36/1995), precum şi avocatul (art. 3 din

Legea nr. 51/1995).

Dacă a recunoscut data trecută în înscris, terţul nu ar mai putea

invoca lipsa datei certe, faţă de dispoziţiile art. 1176 C. civ.

B. Condiţia pluralităţii de exemplare (condiţia multiplului

exemplar) constând în obligaţia întocmirii înscrisului sub semnătură

privată într-un număr de exemplare originale (atâtea câte părţi cu

interese distincte sunt, iar „fiecare exemplar trebuie să facă menţiunea

de numărul originalelor ce s-au făcut”).

Această condiţie este cerută în cazul înscrisurilor sub semnătură

privată care cuprind convenţii sinalagmatice perfecte (ex. vânzare,

locaţiune, împărţeală, tranzacţie etc., din care rezultă pentru părţi

drepturi şi obligaţii reciproce).

O serie de înscrisuri sub semnătură privată sunt, în anumite

cazuri determinate, valabile fără îndeplinirea acestei condiţii (de ex.

înscrisul nul ca înscris autentic dar valabil ca înscris sub semnătură

privată; convenţiile sinalagmatice comerciale; înscrisurile încredinţate

de către părţi spre păstrarea unei terţe persoane; cele întocmite în

situaţiile în care – înainte sau chiar în timpul întocmirii – una dintre

părţi şi-a executat integral obligaţia; convenţia care are un caracter

adiţional, în sensul că modifică sau completează un înscris sub

semnătură privată anterior, cu condiţia ca pe fiecare din exemplarele

originale ale acestuia să se facă menţiunea existenţei convenţiei

adiţionale; cele a căror existenţă şi conţinut sunt recunoscute de către

părţi; convenţiile sinalagmatice încheiate prin schimb de scrisori –

cerere şi ofertă – semnate de expeditorii lor;

Nerespectarea condiţiei pluralităţii de exemplare sau a celei privitoare la

menţionarea numărului exemplarelor originale face ca înscrisul

respectiv să fie nul ca înscris sub semnătură privată, putând avea însă

valoarea unui început de dovadă scrisă.

C. Condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei „bun

şi aprobat”

Condiţia întocmirii înscrisului în întregime, de către debitor, cu

mâna, sau cel puţin a menţiunii „bun şi aprobat” sau a unei alte

menţiuni asemănătoare (urmată de indicarea în litere a sumei sau a

bunurilor la care se referă şi de semnătură), în cazurile în care partea

respectivă se obligă la plata unei sume de bani sau la darea unor bunuri

ori valori precis determinate.

Menţiunea „bun şi aprobat” este cerută în cazul înscrisurilor sub

semnătură privată care constată obligaţii unilaterale.

„Actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta

a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în

întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a

subsemna, să adauge la finele actului cuvintele bun şi aprobat, arătând

întotdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească”.

Din acest text, rezultă că menţiunea „bun şi aprobat” este

necesară dacă:

- se încheie un înscris sub semnătură privată;

- înscrisul nu este scris în întregime de cel care se obligă;

- înscrisul constată o obligaţie unilaterală, indiferent dacă aceasta

196

este principală sau accesorie;

- obligaţia unilaterală are ca obiect o sumă de bani sau o câtime

oarecare de bunuri determinate generic, fungibile.

Dacă există neconcordanţă între suma din cuprinsul actului şi cea

scrisă în formula „bun şi aprobat”, chiar dacă înscrisul şi formula au

fost scrise de cel care s-a obligat, obligaţia se prezumă că este pentru

suma cea mai mică, dacă nu se face dovada contrară.

Totuşi, Legea nr. 58/1934 a cambiei şi biletului la ordin şi

Legea nr. 59/1934 a cecului, dau prioritate sumei scrisă în litere şi

numai dacă, suma fiind scrisă de mai multe ori, există nepotriviri între

acestea, se ia în considerare suma cea mai mică.

Puterea probatorie a înscrisului sub semnătură privată

Acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este

dator, fie să recunoască, fie să tăgăduiască scrisul ori semnătura.

Partea care nu doreşte să recunoască un înscris sub semnătură

privată pe care i-l opune adversarul, trebuie să conteste scrierea sau

semnătura pentru că altfel se consideră că acceptă înscrisul, în mod

tacit.

În legătură cu forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată

pot fi reţinute următoarele concluzii:

a) înscrisul poate fi recunoscut, expres sau tacit de partea căreia

i se opune sau de moştenitorii ori succesorii în drepturi ori părţi. În

acest caz, înscrisul face dovadă despre actul juridic pe care îl constată

până la proba contrară;

b) înscrisul este tăgăduit de parte ori nu este recunoscut de

moştenitorii sau succesorii în drepturi ori părţi. În această situaţie,

instanţa va proceda mai întâi la o verificare de scripte, iar dacă în urma

verificării de scripte nu este lămurită, va dispune administrarea altor

probe;

c) dacă se pretinde că înscrisul a fost falsificat, în timpul

întocmirii sau după semnare, partea interesată trebuie să se înscrie în

fals.

5.2.2.1.5. Înscrisul în formă electronică

Potrivit art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura

electronică, înscrisul în formă electronică reprezintă „o colecţie de date

în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care

redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă,

destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui

procedeu similar.”.

În condiţiile art. 5 din acelaşi act normativ, înscrisul în formă

electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o

semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat

nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul

unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este

asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul

sub semnătură privată.

Legat de înscrisul în formă electronică, Legea nr. 455/2001

prevede şi următoarele reguli:

- înscrisul în formă electronică ce cuprinde şi o semnătură

electronică, recunoscut de către cel căruia i se opune, are acelaşi efect

197

ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le

reprezintă drepturile (art. 6);

- în cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca

condiţie de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă

electronică îndeplineşte această cerinţă dacă i s-a încorporat, ataşat sau i

s-a asociat logic o semnătură electronic extinsă, bazată pe un certificat

calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare

a semnăturii (art. 7);

- în cazul în care una dintre părţi nu recunoaşte înscrisul sau

semnătura, instanţa va dispune întotdeauna ca verificarea să se facă prin

expertiză tehnică de specialitate. În acest scop, expertul sau specialistul

este dator să solicite certificate calificate, precum şi orice alte

documente necesare, potrivit legii, pentru identificarea autorului

înscrisului, a semnatarului ori a titularului de certificat (art. 8).

Secţiunea a 3-a.

Proba prin declaraţii de martori.

Proba testimonială sau mărturia

Martorii sunt persoane străine de proces care relatează în faţa

instanţei de judecată fapte sau împrejurări concludente pentru

soluţionarea cauzei şi de care au luat cunoştinţă personal.

Relatarea făcută de martor se numeşte depoziţie sau declaraţie

de martor. Mijlocul de probă este declaraţia martorului (mărturia).

5.2.3.1. Mărturia

Mărturia reprezintă mijlocul legal de probă constând în

relatarea făcută oral de către o persoană (martor) în faţa instanţei de

judecată sau a unui alt organ de jurisdicţie, în legătură cu anumite acte,

fapte ori împrejurări de orice natură despre care are cunoştinţă în mod

direct sau indirect şi a căror prezentare ar putea contribui la soluţionarea

unui litigiu.

Constituie o adevărată mărturie relatările privitoare la acte,

fapte sau împrejurări despre care martorul a luat cunoştinţă în mod

direct (a văzut, a auzit etc.) prin propriile simţuri, adică mărturia directă.

Mărturia indirectă priveşte acte, fapte sau împrejurări despre

care martorul nu a luat cunoştinţă în mod direct (nu l-a văzut, auzit etc.)

prin propriile simţuri, ci numai în mod indirect, în sensul că le ştie „din

auzite” sau „după ce ştie toată lumea” ori reprezintă simple „păreri

personale” ori relatări ale unor zvonuri publice.

Valoarea probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea

judecătorului. Ea depinde în mare măsură de felul în care se corelează

sau nu cu alte dovezi administrate în cauză.

Valoarea probantă propriu-zisă a mărturiei indirecte este în

principiu nulă. Ea poate însă constitui un motiv care să determine

organul de jurisdicţie respectiv să dispună administrarea de noi dovezi.

5.2.3.2. Admisibilitatea probei cu martori

În privinţa admisibilităţii probei testimoniale trebuie distins

după cum se tinde la dovedirea unui fapt juridic stricto sensu sau la

dovedirea unui act juridic.

198

5.2.3.2.1. Admisibilitatea probei testimoniale pentru

dovedirea unui fapt juridic în sens restrâns

Codul civil nu limitează posibilitatea dovedirii faptelor juridice

cu martori.

Astfel, pot fi dovedite prin declaraţiile martorilor viciile de

consimţământ, posesia şi viciile ei, gestiunea de afaceri, plata

nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză, delictele şi cvasidelictele etc.

Unele fapte naturale nu pot fi dovedite, ca regulă, prin

declaraţiile martorilor. Astfel, potrivit art. 13 din Legea nr. 119/1996,

starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare

civilă. Au acelaşi regim naşterea şi moartea.

Dacă registrele de stare civilă au fost pierdute ori distruse,

proba testimonială devine inadmisibilă.

5.2.3.2.2. Admisibilitatea probei testimoniale pentru

dovedirea unui act juridic

Problema admisibilităţii probei unui act juridic prin declaraţiile

martorilor este reglementată prin C. civ. şi legi speciale.

Secţiunea a 4-a.

Mărturisirea

5.2.4.1. Definiţie

Mărturisirea este recunoaşterea, de către o persoană, a unor

fapte sau împrejurări pe care partea potrivnică îşi întemeiază anumite

pretenţii sau apărări, putând astfel produce consecinţe juridice împotriva

autorului ei.

Este necesară sublinierea că mărturisirea provine de la una din

părţi şi ea nu trebuie confundată cu mărturia, care provine de la martor.

5.2.4.2. Felurile mărturisirii

În funcţie de diferite criterii, mărturisirea este susceptibilă de

mai multe clasificări:

După criteriul conţinutului – al felului în care autorul ei

recunoaşte pretenţiile părţii adverse – se face distincţie între:

mărturisirea judiciară simplă, calificată şi complexă.

Mărturisirea simplă care implică o recunoaştere pură şi simplă,

deplină (fără nici o rezervă) a pretenţiei sau pretenţiilor părţilor adverse.

De ex., când partea chemată la interogatoriu recunoaşte, fără

rezerve, faptul în legătură cu care este întrebată: „Recunoşti că ţi-am dat

5 milioane lei cu titlu de împrumut?”, partea răspunde: „da, recunosc!”.

Mărturisirea calificată prin care cel ce o face, deşi recunoaşte

formal – în materialitatea sa - faptul invocat de partea adversă, adaugă

anumite precizii şi explicaţii privitoare la unul sau mai multe fapte care,

producându-se în acelaşi moment, dau faptului mărturisit o altă

calificare juridică, ceea ce face ca, în realitate, răspunsul să fie negativ.

De exemplu, recunoaşte că a primit o sumă de bani de la partea adversă,

dar nu cu titlu de împrumut, cum susţine aceasta, ci ca preţ al unor

199

bunuri pe care i le-a transmis. O astfel de mărturisire nu poate fi

scindată de către instanţa de judecată; ea trebuie să fie reţinută ori

respinsă de către aceasta în întregul ei.

Mărturisirea complexă, prin care autorul ei recunoaşte faptul

principal invocat de partea adversă, dar îi restrânge sau îi anihilează

efectele juridice, prin adăugarea relatării unui fapt posterior.

De exemplu, recunoaşte primirea sumei de bani la care se referă

partea adversă, dar adaugă că această datorie a fost stinsă prin plată,

prin compensaţie sau prin alt mijloc legal de stingere a obligaţiilor.

5.2.4.3. Caracterele mărturisirii

Mărturisirea este un act de voinţă cu caracter unilateral,

personal, conştient şi liber, de asemenea trebuie să fie neechivocă,

sinceră şi adevărată, de unde rezultă următoarele caractere:

a) este un act juridic unilateral, ceea ce înseamnă că produce

efecte fără să fie nevoie să fie acceptate de partea adversă; În prezent,

mărturisirea nu mai este „regina probelor”, ci un mijloc de dovadă

obişnuit, supus, ca toate celelalte mijloace de probă, liberei aprecieri a

judecătorului;

b) constituie un mijloc de probă împotriva autorului ei şi în

favoarea adversarului. În consecinţă, partea care face recunoaşterea

trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, necesară pentru

săvârşirea actelor de dispoziţie (minorii şi cei puşi sub interdicţie nu pot

face o recunoaştere valabilă). Voinţa celui care face recunoaşterea

trebuie să fie liberă şi conştientă, pentru că dacă este viciată,

mărturisirea nu este valabilă;

c) este un act personal, ceea ce înseamnă că nu poate fi făcută

decât de titularul dreptului sau de un mandatar ca procură specială;

d) poate fi făcută numai în legătură cu drepturi de care partea

poate să dispună;

e) trebuie să fie expresă, mărturisirea neputând fi dedusă din

tăcerea părţii.

5.2.4.4. Admisibilitatea mărturisirii

Mărturisirea, care se poate referi numai la împrejurări de fapt,

este în principiu admisibilă în orice materie.

Totuşi ea poate fi oprită prin lege. De ex., art. 612 alin. final C.

proc. civ., interzice folosirea interogatoriului pentru dovedirea

motivelor de divorţ.

De asemenea, mărturisirea nu este admisibilă atunci când s-ar

ajunge la pierderea unui drept la care nu se poate renunţa şi care nu

poate forma obiectul unei tranzacţii.

Dacă nu este făcută spontan, mărturisirea se obţine prin

procedura interogatoriului. Pot fi chemate la interogatoriu numai părţile

în litigiu, iar nu persoanele străine de cauză.

200

Secţiunea a 5-a.

Prezumţiile

5.2.5.1. Definiţie

„Prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul

(judecătorul) trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.”

Prezumţia este o concluzie logică prin care se stabileşte

existenţa unui fapt necunoscut, care nu poate fi dovedit în mod direct

sau este greu de probat, pornindu-se de la existenţa unor fapte şi

împrejurări vecine şi conexe, cunoscute, constituind prin acesta un

mijloc legal de probă.

Prezumţiile reprezintă rezultatul a două raţionamente: mai întâi,

din cunoaşterea probelor directe (înscrisuri, martori etc.), judecătorul

induce, printr-un prim raţionament, existenţa în trecut a unui fapt, care

este vecin şi conex cu faptul generator de drepturi; printr-un al doilea

raţionament, din cunoaşterea faptului vecin şi conex, se deduce

existenţa faptului principal, datorită legăturii de conexitate dintre aceste

două fapte, cu precizarea că în cazul prezumţiilor legale, cel de-al doilea

raţionament nu este opera judecătorului, ci este impusă acestuia de lege.

Caracterul de probă al prezumţiilor a fost şi este o problemă

extrem de discutată şi controversată în literatura juridică de specialitate.

Potrivit unei opinii, în realitate, prezumţiile „nu sunt mijloace

de probă, în sensul propriu al cuvântului”, deoarece fiind concluzii de la

un fapt cunoscut la unul necunoscut, ele reprezintă consecinţa unui

raţionament care, în sine, nu poate fi considerat mijloc probator. Autorii

apreciază că prezumţiile sunt doar indicii, ipoteze pe care instanţa

trebuie să le evalueze cu multă circumspecţie, în contextul celorlalte

probe. În aceeaşi opinie, se susţine că prezumţiile simple nu reprezintă o

probă veritabilă deoarece se reduc la deducţia efectuată de

raţionamentul judecătorului care porneşte de la un fapt probatoriu

dovedit şi conchide asupra raportului litigios.

Prezumţiile legale, spun adepţii acestei teorii, nu au drept scop

administrarea probelor, ci, dimpotrivă, urmăresc interzicerea sau

dispensa de a se administra probe în condiţiile stabilite de lege.

Se dă ca exemplu chitanţa semnată de creditor confirmând

primirea datoriei ca şi declaraţiile martorilor prezenţi, care au valoarea

unor probe directe faţă de care instanţa nu trebuie să mai recurgă la nici

un raţionament, pe când remiterea titlului de către creditor nu dovedeşte

cert şi direct liberarea debitorului de plată, judecătorul fiind nevoit să

apeleze la raţionament.

Indiscutabil că prezumţia este rezultatul unui raţionament, dar

aceasta „nu împiedică ca ea să fie un mijloc de probă” de vreme ce toate

probele, mai puţin cele materiale implică operaţia de inducere a

existenţei unui fapt generator de drepturi, din existenţa altui fapt vecin

şi conex.


Există două categorii de prezumţii: legale, adică „acelea care

sunt determinate special prin lege” şi judecătoreşti sau simple, „care nu

sunt stabilite de lege” ci „sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea

magistratului”.

201

5.2.5.2.1. Prezumţiile legale

Prezumţiile legale nu au şi nici nu pot avea o reglementare

unitară, codul civil cuprinzând următoarele categorii:

Prezumţii privind existenţa unui drept, act, fapt înscris într-un

registru public

Art. 21 alin. (1) „Dacă un drept, act sau fapta fost înscris într-un

registru public, se prezumă că el există, cât timp el nu a fost radiat sau

modificat în condiţiile legii.”

Prezumţia că dispărutul se află în viaţă

Art. 53 „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, adică nu a

intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.”

Prezumţia de consimţământ

Art. 76 - „Când însuşi cel la care se referă o informaţie sau un

material le pune la dispoziţia unei persoane fizice ori persoanejuridice

despre care are cunoştinţă că îşi desfăşoară activitatea în domniul

informării publicului, consimţământul pentru utilizarea acestora este

prezumat, nefiind encesar un acord înscris.”

Prezumţia de domiciliu

Art. 90 „(1) Reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta

nu este cunoscut.

(2) În lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că

domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte,

la locul unde acea persoană se găseşte.”

Prezumţia de paternitate

Art. 414 alin. (1) „Copilul născut sau conceput în timpul

căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.”

Prezumţia filiaţiei faţă de pretinsul tată

Art. 426 alin. (1) „Paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că

pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal

al concepţiunii.”

Prezumţiile în favoarea proprietarului imobilului

Art. 579 alin. (1) „Orice lucrare este prezumată a fi făcută de

proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că este a lui, până la proba

contrară.”

Prezumţia de coproprietate

Art. 633 alin. (1) „Dacă bunul este stăpânit în comun,

coproprietatea se prezumă, până la proba contrară.”

Prezumţia de coproprietate asupra despărţitorilor comune

Art. 660 alin. (1) „Zidul, şanţul, precum şi orice altă

despărţitură între două fonduri sunt prezumate a fi în proprietatea

comună a vecinilor, dacă nu rezultă contrariul din titlul de proprietate,

dintr-un semn de necomunitate, ori dacă proprietatea comună nu a

devenit proprietate exclusivă prin uzucopiune, în condiţiile legii.”

202

Perzumţia de aprobare a hotărârilor

Art. 288 alin. (1) „Se prezumă că administratorul a aprobat

toate hotărârile adoptate de ceilalţi administratori şi va răspunde pentru

acestea în solidar cu ei în măsura în care s-a opus în momentul adoptării

hotărârii şi nu a notificat această opoziţie beneficiarului într-un termen

rezonabil.”

Pezumţia existenţei sau inexistenţei unui drept tabular

Art. 900 „(1) Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în

folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. (2)

Dacă un drept real s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel

drept nu există.”

Prezumţia de titlu de proprietate

Art. 935 „Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun

mobil este prezumat că are titlu de dobândire a dreptului de proprietate

asupra bunurilor. ”

Prezumţia de renunţare la moştenire

Art. 1112 „Este prezumat, până al proba contrară, că a renunţat

la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi

calitaea lui de succesibil ca urmare a notificării sale în condiţiile legii,

nu acceptă moştenirea în termenul prevăzut la art. 1103.”

Prezumţia de nulitate relativă

Art. 1252 „În cazurile în care natura nulităţii nu este

determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este

lovit de nulitate relativă.”

Prezumţia de divizibilitate. Excepţii.

Art. 1424 „Obligaţia este divizibilă de plin drept, afară numai

dacă indivizibilitatea nu a fost stipulată în mod expres, ori dacă obiectul

obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau

intelectuală.”

Prezumţia de solidaritate

Art. 1446 „Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii

contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu

se prevede altfel.”

Prezumţia executării prestaţiei accesorii

Art. 1501 „Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei

principale face să se prezume, până la proba contrară, executarea

prestaţiilor accesorii.”

Prezumţia executării prestaţiilor periodice

Art. 1502 „Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile

periodice care fac obiectul obligaţiei face să se prezume, până la proba

contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior.”

Prezumţia de egalitate

Art. 1423 „Dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel,

203

debitorii unei obligaţii divizible sunt ţinuţi faţă de creditor în părţi

egale.”

Prezumţia de culpă

Art. 1548 „Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se

prezumă prin simplul fapt al neexecutării.”

Prezumţia efectuării în termen a actelor

Art. 2556 „Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă

înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poştal sau telegrafic

cel mai târziu în ultima zi a termenului, până la ora când încetează în

mod obişnuit activitatea la acel oficiu.”

5.2.5.2.2. Prezumţiile simple

Prezumţiile simple (denumite şi prezumţii ale omului), adică

acelea care nu sunt prevăzute expres de lege şi pe care organul investit

cu soluţionarea unei pricini le stabileşte şi le aplică, de la caz la caz.

Prezumţiile simple sunt admise ca mijloace de probă numai în

cazurile în care este permisă şi proba cu martori.

Pentru ca judecătorul să poată recurge la aceste prezumţii se

impun două condiţii:

A. prezumţia „să aibă o greutate şi puterea de a naşte

probabilitatea”, adică să fie temeinică;

B. să fie permisă dovada cu martori, afară numai dacă un act

este atacat pentru că s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă. În acest caz,

pentru admisibilitatea prezumţiei simple urmează a-i fi avute în vedere

dispoziţiile C. civ.

Prezumţia simplă, spre deosebire de prezumţia legală relativă,

nu duce la răsturnarea sarcinii probei, astfel încât, pentru ca judecătorul

să poată face raţionamentul pe care se fundamentează prezumţia simplă,

partea care face propunerea înaintea judecăţii trebuie să-şi dovedească

pretenţiile.

Din punctul de vedere al forţei probatorii se disting prezumţii

legale absolute şi prezumţii legale relative.

5.2.5.2.3. Prezumţiile absolute

Sunt acele prezumţii (irefragabile sau juris et de jure), care nu

pot fi răsturnate prin proba contrară. Sunt absolute prezumţiile legale

împotriva cărora legea nu admite, expres, proba contrară, sau acelea

care pot fi răsturnate numai prin mărturisire judiciară. (ex. puterea

lucrului judecat), perioada timpului legal al concepţiei (art. 412 C. civ.).

5.2.5.2.4. Prezumţiile relative

Sunt acele prezumţii care pot fi răsturnate prin proba contrară.

Sunt relative toate prezumţiile simple, precum şi cele legale în privinţa

cărora legea îngăduie dovada contrară.

În literatură se vorbeşte şi despre o categorie intermediară sau

mixtă de prezumţii legale, prezentată ca o subdiviziune a prezumţiilor

relative.

204

5.2.5.2.5. Prezumţiile mixte

Sunt acele prezumţii care pot fi combătute, dar numai prin

anumite mijloace de probă (de ex. prezumţia de proprietate comună a

zidului despărţitor, prev. de C. civ. care nu poate fi combătută decât

prin înscrisuri, semne de necomunitate sau prescripţie), sau numai în

anumite (de ex. prezumţia de proprietate a posesorului de bună-credinţă

al unui mobil corporal, prev. de C. civ., care nu poate fi combătută

decât în cazurile în care bunul a fost pierdut sau furat de la adevăratul

proprietar), sau numai de anumite persoane (de ex. prezumţia de

paternitate a copilului din căsătorie, care nu poate fi combătută decât de

tatăl prezumat).

Secţiunea a 6-a.

Raportul de expertiză

5.2.6.1. Definiţie

Expertiza este definită ca fiind activitatea de cercetare a unor

împrejurări de fapt în legătură cu obiectul litigiului ce necesită

cunoştinţe de specialitate, activitate desfăşurată de un specialist, numit

expert, care este desemnat de instanţa de judecată.

Expertul prezintă constatările şi concluziile sale prin raportul de

expertiză.

Mijlocul de probă este raportul de expertiză iar nu expertiza şi

este reglementat de art. 201-214 C. proc. civ.

Efectuarea expertizei judiciare se dispune, iar obiectivele

concrete ale acesteia se fixează, de către instanţa de judecată, din oficiu

sau la cererea părţii interesate.


Expertiza judiciară poate fi: contabilă sau tehnică.

În mod obişnuit, efectuarea expertizei este lăsată la aprecierea

instanţei care decide dacă este necesară pentru lămurirea unor

împrejurări de fapt.

Sunt cazuri când expertiza este obligatorie, lipsa ei ducând la

nulitatea hotărârii, precum:

a) expertiza psihiatrică, în materia punerii sub interdicţie

pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a decretului privitor la

persoanele fizice şi persoanele juridice;

b) avizul medicului legist, cu privire la vârsta şi sexul

persoanei al cărei act de naştere se cere a fi întocmit, în cazul

înregistrării tardive a naşterii (art. 21 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu

privire la actele de stare civilă);

c) expertiza preţuitoare a bunului gajat, când creditorul, în caz

de neplată, cere judecătorului să-i încuviinţeze să păstreze bunul, drept

plată în contul datoriei;

d) expertiza pentru stabilirea valorii aportului în natură când

se înfiinţează o societate cu răspundere limitată de către un singur

asociat (art. 13 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile

comerciale);

e) dacă se solicită anularea căsătoriei pentru alienaţie sau

205

debilitate mintală, trebuie efectuată expertiza psihiatrică;

f) dacă într-o pricină având ca obiect stabilirea paternităţii

pârâtul invocă exceptio plurium concubentium şi face dovada că în

perioada timpului legal al concepţiei mama copilului a întreţinut relaţii

intime cu mai mulţi bărbaţi, se impune efectuarea expertizei medico-

legale.

5.2.6.3. Obligaţiile instanţei

Rezultatele expertizei judiciare trebuie puse de către instanţă în

discuţia contradictorie a părţilor, putându-se cere completarea sau

refacerea expertizei de către acelaşi sau de către un alt expert precum şi

completarea probatoriului cu alte dovezi.

5.2.6.4. Valoarea probei

Valoarea probei raportului de expertiză este egală cu cea a

celorlalte mijloace legale de probă, fiind supusă aprecierii instanţei.

Asigurarea dovezilor (ancheta in futurum) Asigurarea dovezilor constă în administrarea unor dovezi

înainte de începerea procesului în care ar urma să fie utilizate sau în

cursul acestuia, dar înainte de a se fi ajuns în faza administrării

probelor. Conform legii, asigurarea dovezilor poate fi cerută de oricine

are interes să constate de urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui

expert, starea unor lucruri mişcătoare sau nemişcătoare, sau să

dobândească recunoaşterea unui înscris, unui fapt sau drept, dacă există

pericolul ca aceste dovezi să dispară, sau să fie greu de administrat în

viitor. Dovezile conservate în acest mod vor putea fi utilizate în proces

de către oricare dintre părţi. Procedura asigurării dovezilor este

reglementată de art. 235-241 C. proc. Civ.



Concepte privind probaţiunea judiciară: noţiunea de probă, obiectul probei, sarcina probei,

intervenţia instanţei de judecată, condiţiile generale de admisibilitate a probelor; Mijloacele de

probă: înscrisurile (preconstituite, nepreconstituite, înscrisul autentic, înscrisul în formă electronică);

Mărturia, mărturisirea, prezumţiile, raportul de expertiză.


1. Prin ce se poate face dovada drepturilor subiective civile?

206

2. Care sunt înscrisurile preconstituite?

3. Ce sunt înscrisurile primordiale?

4. Ce sunt înscrisurile recognitive?

5. Ce sunt înscrisurile confirmative?

6. Care este forţa probantă a înscrisului autentic?

7. Care este forţa probantă a menţiunilor referitoare la fapte materiale săvârşite de agentul

instrumetator însăşi sau la cele petrecute în faţa sa şi constatate de către acesta prin

propriile simţuri?

8. Care este condiţia generală de valabilitate a înscrisului sub semnătură privată?

9. Care sunt condiţiile speciale de valabilitate pentru anumite înscrisuri sub semnătură

privată?

10. Ce se prezumă dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public?




1. Sarcina probei revine celui ce face o propunere înaintea judecăţii.

2. Martorii la căsătorie atestă faptul că soţii şi-au exprimat consimţământul personal în faţa

ofiţerului de stare civilă.


1. Proba cu martori trebuie să fie:

a) verosimilă;

b) pertinentă;

c) utilă şi concludentă.

A) a+b;

B) a+b+c;

C) b.

207

2. Sunt prezumţii legale:

a) prezumţia de domiciliu;

b) prezumţia de paternitate;

c) prezumţia de coproprietate.

A) a+b+c;

B) b+c;

C) a.


Codul civil.



Bică Ghe., Diaconu C., Contribuţii la studiul prezumţiilor, Ed. Sitech, Craiova, 2013.

208


PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR SUBIECTIVE

ŞI

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

Cuprins:



Secţiunea 1. Noţiuni introductive

6.2.1.1. Protecţia juridică a drepturilor subiective civile

6.2.1.2. Atitudinea titularului dreptului

6.2.1.3. Acţiunea civilă

6.2.1.4. Ideea curgerii timpului şi instituţia prescripţiei extinctive

Secţiunea a 2a. Consideraţii generale privind prescripţia extinctivă

6.2.2.1. Noţiunea şi efectul prescripţiei extinctive

6.2.2.2. Reglementare

6.2.2.3. Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă

6.2.2.3.1. Principiu disponibilităţii

6.2.2.3.2. Excepţii de la principiul disponibilităţii

6.2.2.4. Natura juridică a prescripţiei extinctive

6.2.2.5. Funcţiile prescripţiei extinctive

Secţiunea a 3a. Delimitarea prescripţiei extinctive

6.2.3.1. Delimitarea prescripţiei extinctive de prescripţia achizitivă

6.2.3.2. Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de termenul extinctiv

6.2.3.3. Delimitarea prescripţiei extinctive de decădere

6.2.3.4. Efectul prescripţiei extinctive

6.2.3.4.1. Noţiune. Drept la acţiune în sens material

6.2.3.4.2. Consecinţe juridice

6.2.3.4.3. Principiile efectului prescripţiei extinctive

Secţiunea a 4a. Domeniul prescripţiei extinctive

6.2.4.1. Noţiunea domeniului prescripţiei extinctive

6.2.4.2. Categorii de drepturi subiective

6.2.4.3. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor patrimoniale

6.2.4.3.1. Prescripţia extinctivă în categoria drepturilor de creanţă

6.2.4.3.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale

6.2.4.4. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale

6.2.4.4.1. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale

6.2.4.4.2. Excepţii de la principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale

Secţiunea a 5a. Termenele de prescripţie extinctivă

6.2.5.1. Noţiunea şi clasificarea termenelor de prescripţie


6.2.5.1.2. Clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă

Secţiunea a 6a. Cursul prescripţiei extinctive

6.2.6.1. Începutul prescripţiei extinctive

6.2.6.1.1. Regula generală referitoare la începutul prescripţiei extinctive

6.2.6.1.2. Reguli speciale referitoare la începutul prescripţiei extinctive

6.2.6.2. Suspendarea prescripţiei extinctive

6.2.6.2.1. Noţiune

6.2.6.2.2. Cauzele generale de suspendare a prescripţiei

6.2.6.2.3. Alte cauze de suspendare a prescripţiei prevăzute de lege

6.2.6.2.4. Efectele suspendării prescripţiei

6.2.6.2.5. Beneficiul suspendării prescripţiei

6.2.6.2.6. Extinderea efectului suspensiv

6.2.6.3. Întreruperea prescripţiei extinctive

209

6.2.6.3.1. Noţiune

6.2.6.3.2. Cazurile de întrerupere a prescripţiei

6.2.6.3.3. Efectele întreruperii prescripţiei

6.2.6.4. Repunerea în termenul de prescripţie

6.2.6.4.1. Noţiune

6.2.6.4.2. Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă

6.2.6.4.3. Termenul pentru repunerea în termenul de prescripţie extinctivă

6.2.6.4.4. Efectul repunerii în termen

6.2.6.5. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive

6.2.6.5.1. Noţiune

Secţiunea a 7a. Regimul general al termenelor de decădere

6.2.7.1. Termenul de decădere. Definiţie

6.2.7.2. Instituirea termenului de decădere

6.2.7.2.1. Limita stabilirii termenelor de decădere

6.2.7.2.1. Aplicarea regulilor de la prescripţie

6.2.7.2.1. Regimul termenelor de decădere

6.2.7.2.1. Renunţarea la beneficiul decăderii

6.2.7.2.1. Invocarea decăderii

6.2.7.3. Calculul termenelor

6.2.7.3.1. Durata termenelor

6.2.7.3.2. Reguli privind calculul termenelor

6.2.7.3.3. Prezumţia efectuării în termen a actelor




- înţelegerea scopului reglementării prescripţiei extinctive şi a

principiului disponibilităţii;

- cunoaşterea conceptelor şi instituţiilor juridice specifice

prescripţiei extinctive;

- identificarea domeniului prescripţiei;

- analiza ideii curgerii timpului şi cunoaşterea regimului juridic

al termenelor de prescripţie.



specifice prescripţiei;

- dezvoltarea unor abilităţi privind întocmirea unei acţiuni civile

şi calculul termenelor de prescripţie;

- conştientizarea necesităţii protecţiei juridice a drepturilor

subiective prin instituţia prescripţiei extinctive;

– dezvoltarea unor abilităţi privind stabilirea drepturilor

subiective civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa prescripţiei.

210



Secţiunea 1.

Noţiuni introductive

6.2.1.1. Protecţia juridică a drepturilor subiective civile

Dreptul subiectiv este protejat de ordinea juridică. Nu există

drept în afara, în lipsa acestei protecţii. Titularul dreptului trebuie să

aibă posibilitatea de a-şi face dreptul respectat sau de a-l realiza prin

intermediul acţiunii în justiţie. Liberul acces la justiţie are în mod

primar acest fundament.

Pentru dreptul civil ocrotirea şi garantarea drepturilor subiective

civile constituie o idee fundamentală care se regăseşte în întreaga

legislaţie civilă.

Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile este

consacrat de prevederile constituţionale (art. 1 alin. (3), art. 18, art. 21

etc.), dar şi de legea civilă. Pe de altă parte, art. 26 din Pactul

internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului dispune

„Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare,

dreptul la ocrotire legală din partea legii.”

Dreptul subiectiv civil este o prerogativă juridică recunoscută şi

garantată de dreptul obiectiv civil unei persoane, în virtutea căreia

aceasta poate să aibă o anumită conduită ori să pretindă o conduită

corespunzătoare unei alte persoane. Protecţia juridică a dreptului

subiectiv civil apare ca un element esenţial al acestuia, indiferent de

raportul în care admitem că se află dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv,

pentru că dreptul apare ca prerogativă de care ne bucurăm „în virtutea

recunoaşterii şi graţie sancţiunii care îl armează dreptul obiectiv”.

Încălcarea dreptului subiectiv civil permite titularului său să

obţină restabilirea dreptului prin intermediul procesului civil.

Conflicte de natură civilă pot fi depăşite pe cale amiabilă, în

cadrul medierii. Astfel, în condiţiile art. 2267 C. civ., prin tranzacţie

părţile pot preîntâmpina un proces ce poate să se nască „prin concesii

reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi

săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă

parte la dreptul care este litigios ori îndoielnic.”.

Diferendele care nu au putut fi soluţionate pe cale amiabilă, în

211

afara unui proces, urmează să-şi găsească rezolvare numai prin

parcurgerea procesului civil.

Procesul civil constituie un mijloc de apărare atât pentru

reclamantul al cărui drept se consolidează prin admiterea în mod

irevocabil, a cererii sale, dar şi pentru pârâtul căruia i se oferă

posibilitatea să se opună pretenţiilor adversarului şi, dacă dovedeşte

lipsa de temeinicie a acestora, prin respingerea cererii reclamantului îşi

va consolida el situaţia juridică premergătoare conflictului.

6.2.1.2. Atitudinea titularului dreptului

Protecţia dreptului subiectiv civil presupune şi o anumită

preocupare a titularului său. „Necesitatea intervenţiei persoanei pentru

apărarea dreptului său este un act de autoconservare, absolut firesc şi

just, iar intervenţia curajoasă pentru propriul drept este cea mai eficientă

şi asigură garanţie împotriva justiţiei.

Dacă dreptul, în sens obiectiv, este suma principiilor juridice

puse în aplicare de stat, ordinea legală a vieţii, dreptul în sens subiectiv

reprezintă aplicarea unei reguli abstracte la dreptul concret al unui

individ.

Rezistenţa faţă de nedreptate este în primul rând o îndatorire a

celui interesat faţă de el însuşi, căci reprezintă un imperativ al

auoconservării sale morale, dar este şi o datorie faţă de societate, căci el

nu poate avea succes în acţiunea sa decât în cadrul societăţii”.

Cu alte cuvinte, dreptul subiectiv este posibilitatea recunoscută

de legea civilă subiectului activ – persoană fizică sau persoană juridică

– în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului şi ale moralei, să

aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare, să dea,

să facă sau să nu facă ceva de la subiectul pasiv şi să ceară concursul

forţei coercitive a statului, în caz de nevoie.

6.2.1.3. Acţiunea civilă

Din definiţia dreptului subiectiv civil rezultă că unul dintre

elementele acestuia îl constituie posibilitatea titularului de a recurge, în

caz de nevoie, la forţa de constrângere a statului. Dacă un drept

subiectiv civil este contestat sau încălcat, titularul său are posibilitatea

de a recurge la forţa statală, adică la procesul civil.

Fiecărui drept subiectiv civil îi corespunde o acţiune „civilă”.

Acţiunea civilă este mijlocul legal cel mai important de

proteguire prin constrângere judiciară a drepturilor civile încălcate sau a

intereselor ocrotite de lege. Acţiunea civilă reprezintă totodată şi un

instrument juridic eficient de apărare a legalităţii şi ordinii de drept,

precum şi de întărire a disciplinei sociale.

Acţiunea civilă este un drept:

- În sens material, dreptul la acţiune exprimă posibilitatea pe

care o are reclamantul de a obţine recunoaşterea sau realizarea dreptului

său contestat, prin constrângerea judiciară a pârâtului. În acest sens

acţiunea civilă este dreptul reclamantului de a-şi realiza pe calea

justiţiei un drept civil ce i-a fost încălcat.

- În sens procesual, dreptul la acţiunea civilă desemnează numai

posibilitatea persoanei de a se adresa organului jurisdicţional în vederea

apărării unui drept încălcat, fără ca aceasta să implice în mod necesar şi

212

obţinerea protecţiei judiciare a acelui drept.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie: „orice persoană se poate

adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor

sale legitime”. În textul constituţional au fost preluate două coordonate

esenţiale pentru protecţia drepturilor subiective, anume cea a procesului

echitabil şi a termenului rezonabil de finalizare a acestuia.

Cu sublinierea că protecţia drepturilor subiective civile nu se

reduce la posibilitatea exercitării acţiunii civile, trebuie înţeles că raţiuni

care ţin de ordinea publică şi de stabilitatea socială impun ca titularul

dreptului subiectiv civil să decidă într-un anumit termen dacă înţelege

sau nu să folosească calea justiţiei pentru impunerea dreptului său.

6.2.1.4. Ideea curgerii timpului şi instituţia prescripţiei

extinctive

Punctul de plecare în înţelegerea noţiunii de prescripţie

extinctivă îl constituie dreptul subiectiv. Cât timp drepturile subiective

sunt exercitate de titularii lor conform legii şi voinţei acelora care le-au

dat naştere, nu se pune problema prescripţiei extinctive. Abia în

momentul în care asemenea drepturi sunt încălcate (atinse, nesocotite,

ştirbite, contestate etc.) începe să se pună o problemă de prescripţie.

Pentru asemenea situaţii este necesar, date fiind raţiunile de

ordin general, obştesc, ca titularul dreptului încălcat să acţioneze pe

autorul încălcării dreptului său într-o anumită perioadă de timp, socotită

de lege necesară şi suficientă pentru a se ajunge la restabilirea dreptului

căruia i s-a adus atingere.

Lipsa unei limite, în timp, pentru exercitarea dreptului la

acţiunea în restabilirea unui drept încălcat sau pentru lămurirea cât mai

grabnică a altor situaţii juridice, ar fi dăunătoare circuitului juridic,

vieţii juridice în general.

Prescripţia se înfăţişează ca o sancţiune pentru titularul

dreptului subiectiv care a manifestat neglijenţă şi pasivitate în

exercitarea dreptului său, mai mult, acesta nu şi-a realizat dreptul în

perioada de timp prevăzută de lege.

Prin împlinirea termenului de prescripţie, titularul dreptului

încălcat pierde posibilitatea de a-l valorifica cu ajutorul acţiunii civile.

Secţiunea a 2-a.

Consideraţii generale privind prescripţia extinctivă

6.2.2.1. Noţiunea şi efectul prescripţiei extinctive

În perioada anterioară adoptării Codului civil, s-au consacrat în

literatura de specialitate o serie de definiţii. Astfel, pentru George

Plastara, prescripţia extinctivă este „un mijloc legal de a dovedi o plată

ca o prezumţie legală de liberaţiune a debitorului. Prescripţia este

efectul timpului asupra dreptului lui.”

Matei Cantacuzino defineşte prescripţia extinctivă ca „un

mijloc de liberaţiune a debitorului şi prin urmare de stingere a

obligaţiunii, care operează în condiţiile determinate de lege, neatârnat

de orice realizare, transformare sau transmisiune a raportului.”

Traian Ionaşcu consideră că „prescripţia extinctivă este un

mijloc de stingere a dreptului material la acţiune prin neexercitarea

213

acestui drept înlăuntrul unui anumit răstimp.” Această definiţie este

îmbrăţişată de majoritatea autorilor din literatura de specialitate.

Definiţia prescripţiei extinctive trebuie să primească cele două

accepţiuni ale sale:

- prima se referă la prescripţia extinctivă ca instituţie de drept

civil şi cu acest caz desemnează totalitatea normelor de drept civil care

reglementează stingerea dreptului material la acţiune, iar

- a doua accepţiune priveşte însăşi esenţa prescripţiei

extinctive, ce anume înţelegem prin această terminologie (expresie)

juridică.

Prin prescripţie extinctivă înţelegem stingerea dreptului la

acţiune în sens material datorită neexercitării acestuia în termenul

stabilit de lege.

Codul civil în art. 250 alin (1) consacră efectul prescripţiei

extinctive astfel: „Dreptul material la acţiune, denumit în continuare

drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în

termenul stabilit de lege.

Putem defini prescripţia extinctivă din dreptul civil ca fiind

stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie.

Altfel spus, prescripţia extinctivă este mijlocul de stingere a

dreptului la acţiune în sens material, prin neexercitarea acelui drept în

intervalul de timp stabilit de lege – adică dreptul de a cere de la debitor,

prin intermediul instanţei îndeplinirea obligaţiei ce-i revin, fără a

influenţa dreptul subiectiv.

În acest sens şi prevederile art. 2506 alin (2) din Codul civil,

potrivit căruia „Cel care a executat de bună voie obligaţia după ce

dreptul la acţiune s-a prescris nu are dreptul să ceară restituirea

prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescipţiei

era împlinit.”

6.2.2.2. Reglementare

Actele normative în vigoare, în care se găsesc normele ce

formează instituţia prescripţiei extinctive, sunt următoarele:

- Codul civil (în special „Despre prescripţia extinctivă,

decăderea şi calculul termenelor din cartea a VI-a”) în măsura în care

nu au suferit modificări sau abrogări – art. 2500-2556;

- alte acte normative, izvoare de drept civil. De exemplu,

amintim Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Legea

nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat, Legea nr.

31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr. 11/1991 privind

combaterea concurenţei neloiale, legea nr. 7/ 1996 a cadastrului şi

publicităţii imobiliare, Codul familiei.

Codul civil cuprinde norme ce reglementează prescripţia

extinctivă şi următoarele articole:

- Art. 669 - „Încetarea coproprietăţii prin partaj poate fi cerută

oricând, afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act

juridic ori hotărâre judecătorească.”

- Art. 1103 – (1) „Dreptul de opţiune succesorală se exercită în

termen de un an de la data deschiderii moştenirii”

- Art. 1223 – „Dreptul la acţiunea în anularea sau în reducerea

obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de 2 ani de la data

încheierii contractului.”

214

- Art. 1440 – „Suspendarea prescripţiei în folosul unuia dintre

creditorii solidari poate fi invocată şi de ceilalţi creditori solidari.”

- Art. 1449 – „Suspendarea şi întreruperea prescripţiei faţă de

unul dintre debitorii solidari produc efecte şi faţă de ceilalţi codebitori”

- Art. 2134 – „(1) Clientul este decăzut din dreptul la

raportarea prejudiciului suferit prin furtul, distrugerea sau deteriorarea

bunurilor pe care le-a adus el însuşi ori care au fost aduse pentru el în

hotel dacă:

a) În cel mult 24 de ore de la data la care a cunoscut

prejudiciul nu a înştiinţat administraţia hotelului;

b) Nu a exercitat dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului

în termen de 6 luni de la data producerii acestuia.”

- Art. 2182 – „Dreptul la acţiune pentru rectificarea erorilor de

calcul, făcute cu ocazia soldului, a omisiunilor, a înscrierilor duble şi

altora asemenea se va prescrie în termen de un an de la data comunicării

extrasului de cont curent.”

Art. 2237 – „Drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând

din rezervele tehnice care se constituie la asigurările de viaţă pentru

obligaţii de plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripţiei.”

6.2.2.3. Caracterul normelor care reglementează prescripţia

extinctivă

6.2.2.3.1. Principiu disponibilităţii

Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă

este determinat în mare parte de principiul disponibilităţii specific

dreptului civil. Astfel:

- Art. 2512 alin (1) prevede: „prescripţia poate fi impusă numai

de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi

ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă”;

- Art. 2512 alin (2) „Organul de jurisdicţie competent nu poate

aplica prescripţia din oficiu”;

- Art. 2512 alin (3) „Dispoziţiile prezentului articol sunt

aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau

al unităţilor sale administrativ teritoriale”.

Adoptând această soluţie, legiuitorul a menţinut în continuare

inadmisibilitatea derogării prin act juridic civil, de la normele care

reglementează prescripţia extinctivă, deoarece soluţiile privind:

aplicarea efectului prescripţiei numai dacă este invocat, de o parte, şi

inadmisibilitatea derogării de la normele ce reglementează prescripţia

extinctivă, de cealaltă parte, nu sunt ireconciliabile, dimpotrivă, ele pot

foarte bine coexista, dând satisfacţie unor interese diferite: cel general şi

cel individual care trebuie armonizate, iar nu unul să fie anihilat de

celălalt de plano. În sensul principiului disponibilităţii, al normelor

dispozitive, art. 2515 alin (3) C.civ. prevede că „în limitele şi condiţiile

prevăzute de lege, părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu pot,

prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să

modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin

modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere.”

În alin (4) al art. 2515, se prevede că „termenele de prescripţie

pot fi reduse sau micşorate, prin acordul expres al părţilor, fără ca noua

durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu

215

excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani sau mai lungi care pot fi

prelungite pânî la 20 de ani.”

Judecătorul trebuie să fie decât un spectator neutru şi pasiv al

duelului judiciar dintre părţi cu privire la prescripţia extinctivă.

Prescripţia trebuie aplicată dacă cel interesat o invocă. Ea

trebuie privită şi ca o chestiune particulară în ce priveşte părţile

raportului juridic respectiv, fiind instituită în favoarea subiectului pasiv

ca o sancţiune pentru lunga pasivitate sau neglijenţa subiectului activ în

valorificarea propriului drept.

6.2.2.3.2. Excepţii de la principiul disponibilităţii

- Art. 2515 (2) „... este interzisă orice clauză prin care fie

direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi potrivit

legii, aceasta este prescriptibilă sau invers, o acţiune declarată de lege

imprescriptibilă ar fi prescriptibilă.”

- Art. 2515 (5) dispoziţiile alin (3) şi (4) - referitoare la

principiul disponibilităţii – nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de

care părţile nu trebuie să dispună şi nici acţiunilor derivate din

contractele de adeziune, de asigurare şi cele suuse legislaţiei privind

protecţia consumatorului.

6.2.2.4. Natura juridică a prescripţiei extinctive

Pentru a stabili ce reprezintă prescripţia extinctivă pentru

dreptul civil vom analiza efectul prescripţiei asupra dreptului subiectiv

şi a obligaţiei civile corelative.

Prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens material,

în înţelesul că, după împlinirea termenului de prescripţie, titularul

dreptului subiectiv civil nu mai poate apela la concursul forţei de

constrângere statală pentru realizarea dreptului său. În consecinţă,

acţiunea introdusă de subiectul activ, după împlinirea prescripţiei

extinctive, va fi respinsă ca prescrisă.

Potrivit subiectului pasiv, debitorul, prescripţia extinctivă are ca

efect inadmisibilitatea obligării sale la executarea obligaţiei, prin

pronunţarea unei hotărâri care să poată fi pusă în executare silită.

Debitorul are posibilitatea de a se apăra împotriva executării

silite a obligaţiei, invocând excepţia prescripţiei extinctive a acţiunii

creditorului.

Instanţa de judecată este obligată să verifice la cerere dacă

termenul de prescripţie s-a împlinit, iar, în caz afirmativ, să refuze

creditorului realizarea forţată a dreptului său.

Potrivit prevederilor art. 2506 alin. (2) C.civ., „Cel care a

executat de bunăvoie obligaţia, după ce dreptul la acţiune s-a prescris,

nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării

nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit“. Legiuitorul reglementează

astfel valabilitatea plăţii efectuate de debitor după împlinirea

prescripţiei. Chiar dacă debitorul nu a cunoscut că prescripţia era

împlinită în momentul executării voluntare a prestaţiei sale, legea nu-i

permite acestuia să solicite restituirea prestaţiei, tocmai pentru că

prescripţia extinctivă nu stinge dreptul subiectiv şi obligaţia civilă.

După împlinirea prescripţiei, debitorul care a efectuat în mod voluntar

plata nu a făcut altceva decât să-şi execute obligaţia sa. Deşi nu mai

216

poate fi apărată pe calea acţiunii, ca urmare a efectului prescripţiei,

dreptul subiectiv se bucură totuşi de o anumită protecţie juridică, aceea

a excepţiei de inadmisibilitate a restituirii prestaţiei efectuată voluntar

de debitor.

Fără a stinge dreptul subiectiv şi obligaţia civilă corelativă,

prescripţia extinctivă produce totuşi o transformare juridică a acestora:

dreptul subiectiv nu mai poate fi apărat pe calea ofensivă a acţiunii,

(dreptul material la acţiune fiind stins), ci numai pe calea defensivă a

excepţiei, iar obligaţia civilă nu mai poate fi adusă la îndeplinire prin

executare silită, dar este permisă executarea sa de bună voie de către

debitor.

Elementul sancţionator este criteriul în funcţie de care

obligaţiile se clasifică în obligaţii civile şi obligaţii naturale. Dacă

obligaţiile civile sunt obligaţiile a căror aducere la îndeplinire este

asigurată prin forţa coercitivă a statului, în cazul în care debitorul nu le

execută de bună voie, obligaţiile naturale sunt acele obligaţii care nu

conferă titularului dreptului corelativ posibilitatea de a proceda la

executarea lor silită, ele putând fi executate numai voluntar. Numite şi

obligaţii civile imperfecte, ele nu sunt simple comandamente morale,

dar şi-au pierdut ceva din forţa juridică prin care se caracterizează

raporturile juridice de obligaţii.

Observăm astfel că prescripţia extinctivă transformă,

metamorfozează dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă,

„retrogradându-le” din drepturi şi obligaţii civile perfecte (asigurate

prin acţiune) în drepturi şi obligaţii civile imperfecte naturale (asigurate

doar prin excepţii).

În concluzie, sub aspectul naturii juridice, prescripţia extinctivă

este un mod de transformare a conţinutului raportului juridic civil a

drepturilor şi a obligaţiilor civile în drepturi şi obligaţii naturale.

6.2.2.5. Funcţiile prescripţiei extinctive

Prin împlinirea termenului de prescripţie, titularul dreptului

încălcat pierde posibilitatea de a-l valorifica cu ajutorul acţiunii.

Prescripţia apare astfel ca o îngrădire a posibilităţii de apărare a

drepturilor încălcate. În acest context prescripţia extinctivă are

următoarele funcţii:

Funcţia mobilizatoare, urmăreşte stimularea titularilor de

drepturi la valorificarea acestora în termene relativ scurte, fixate de

lege.

Stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiune constituie o

sancţiune a neglijenţei titularului acestui drept care nu l-a exercitat un

timp îndelungat.

Această funcţie face ca titularul unui drept subiectiv, sau

creditorul care a rămas inactiv un anumit răstimp, să-şi piardă ocrotirea

dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie, şi odată cu acesta

posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.

Funcţia educativă

Prin fixarea unor termene de prescripţie se asigură stabilitatea şi

certitudinea raporturilor juridice prin eliminarea situaţiilor confuze şi

incerte ce le caracterizează.

217

Funcţia educativă urmăreşte stimularea apărării şi realizării

drepturilor subiective încălcate sau contestate, în perioade de timp

relativ scurte.

Funcţia de a înlătura pretenţiile vechi, îndoielnice

Prescripţia extinctivă asigură stabilitatea şi certitudinea

raporturilor juridice, securitatea circuitului civil. Prin aplicarea ei se

evită dificultăţile de ordin probator care s-ar putea ivi odată cu trecerea

unui timp mai îndelungat, fie ca urmare a pierderii sau distrugerii

înscrisurilor preconstituite, fie din pricina dispariţiei unor martori

importanţi sau a diminuării preciziei cu care faptele pot fi reconstituite

pe baza datelor păstrate în memorie.

Funcţia sancţionatoare

Stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiune constituie

sancţiunea instituită de lege pentru titularul acelui drept care, din

neglijenţă, nu l-a exercitat un timp îndelungat.

Secţiunea a 3-a.

Delimitarea prescripţiei extinctive de alte instituţii juridice

Consideraţii generale

Ca instituţie de drept civil, prescripţia extinctivă prezintă unele

asemănări cu alte instituţii ale dreptului civil.

Delimitarea de aceste instituţii este necesară, pe de o parte,

pentru o mai bună înţelegere a prescripţiei extinctive, iar pe de altă

parte, pentru a se evita confundarea acestor instituţii.

Prescripţia extinctivă se aseamănă, dar nu se confundă cu alte

instituţii de drept civil, precum: prescripţia achizitivă, decăderea şi

termenul extinctiv.

Delimitarea implică sublinierea asemănărilor şi deosebirilor

existente faţă de alte noţiuni de drept civil.

6.2.3.1. Delimitarea prescripţiei extinctive de prescripţia

achizitivă

Uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a dreptului de

proprietate şi a altor drepturi reale asupra unor bunuri imobile, prin

exercitarea posesiei asupra acelor bunuri, un interval de timp stabilit de

lege.

Codul civil reglementează distinct prescripţia achizitivă

(uzucapiunea) de prescripţia extinctivă (liberatorie).

Codul civil prevede două tipuri de uzucapiune:

- uzucapiunea imobiliară extratabulară, reglementată de art. 930

C. civ.;

- uzucapiunea tabulară reglementată de art. 931. C.civ.

6.2.3.2. Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de termenul

extinctiv

Consideraţii generale

După cum am văzut, termenul este un eveniment viitor şi sigur

în privinţa producerii lui până la care este amânată începerea sau

218

stingerea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor.

Termenul prezintă două trăsături definitorii:

a) este un eveniment viitor, în sensul că se va produce în

viitor;

b) este un eveniment a cărui producere este sigură.

În raport de efectele pe care le produce, termenul poate fi:

a) termen suspensiv, care suspendă executarea obligaţiei sau

exercitarea dreptului până la îndeplinirea unui eveniment viitor şi sigur,

obligaţia se execută la acest termen;

b) termen extinctiv, este acela la a cărui împlinire obligaţia se

stinge. Este termenul care amână stingerea exercitării unui drept ori

încetarea unei obligaţii la împlinirea lui.

Aşadar, termenul extinctiv nu afectează obligaţia, dreptul şi

efectele acestora cât timp nu s-a împlinit.

Obligaţia produce efecte ca şi cum ar fi pură şi simplă,

neafectată de modalităţi. În momentul în care se împlineşte termenul

extinctiv stinge obligaţia şi pune capăt efectelor acesteia. Termenul

extinctiv este mod de stingere a obligaţiilor şi marchează momentul

stingerii obligaţiei. El constă practic, într-o suită de termene suspensive

succesive.

Prescripţia extinctivă nu se confundă cu termenul extinctiv.

Pornind de la aceste precizări, se observă că între prescripţia

extinctivă şi termenul extinctiv există atât asemănări, cât şi deosebiri.

Asemănări:

a) ambele au efect extinctiv;

b) ambele sunt instituţii de drept civil;

c) ambele apar ca sancţiuni de drept civil pentru titularii

drepturilor subiective civile;

d) ambele au acelaşi mod de calcul.

Deosebiri:

Criteriul Prescripţia

extinctivă

Termenul extinctiv

a) Termenul Legal Legal, convenţional

ori judecătoresc

b) Efectul Stinge dreptul la

acţiune în sens

material, dreptul

subiectiv civil şi

obligaţia civilă

corelativă continuând

să existe într-o formă

imperfectă

Stinge dreptul

subiectiv civil şi

obligaţia civilă

corelativă

c) Posibilitate

de modificare

a termenelor

Termenele de

prescripţie fiind

legale, nu pot fi

modificate

Poate fi modificat prin

acordul de voinţă al

părţilor actului juridic

d) Suspendare,

întrerupere

ori repunere

în termen

Sunt specifice (reguli

proprii)

Nu este susceptibil

(nefiind întâlnite)

219

6.2.3.3. Delimitarea prescripţiei extinctive de decădere

Noţiune

Decăderea este sancţiunea de drept civil ce constă în stingerea

dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul stabilit de lege sau de

părţi.

Asemănări:

- ambele presupun termene;

- ambele sunt instituţii de drept civil;

- ambele au efect extinctiv.

-

Deosebiri:

- prescripţia extinctivă stinge numai dreptul material la acţiune,

iar decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv civil;

- prescripţia extinctivă presupune „termene de prescripţie” care

sunt mai lungi şi mai numeroase, decăderea presupune “termene de

decădere”, care sunt mai scurte şi mai puţine;

- prescripţia extinctivă are reguli proprii privind repunerea în

termen, pe când decăderea nu dispune de asemenea reguli.

Sunt termene de decădere:

- termenul de 1 an pentru revocarea donaţiei pentru

ingratitudine (art. 1023-1026 C. civ.);

- termenul de 3 ani înlăuntrul căruia se poate revendica bunul

mobil pierdut sau furat;

- termenul de 1 lună pentru oferta de purgă a imobilului grevat

de sarcini reale şi termenul de 40 de zile pentru licitaţie şi suprafeţe;

- termenul de 3 luni stabilit de art. 82 din final din legea

31/1990 etc.

Nerespectarea termenelor de decădere stabilite de către legiuitor

are drept consecinţă pierderea dreptului material de care autorul nu a

uzat în termenul fixat.

6.2.3.4. Efectul prescripţiei extinctive

Analiza efectului prescripţiei extinctive caută răspuns la

întrebarea: ce se stinge ca urmare a acţiunii acestei prescripţii?

Potrivit art. 2500 alin. (1) din Codul civil „dreptul la acţiune (în

sens material) se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în

termenul stabilit de lege.”

Dispoziţiile Codului civil arată cât se poate de clar că la baza

elaborării acestuia a stat concepţia supravieţuirii dreptului subiectiv.

Acest act normativ întrebuinţează fie expresia „prescripţia dreptului la

acţiune”, fie expresia „dreptul material la acţiune se prescrie”, iar art.

2506 alin. (2) din Codul civil evidenţiază existenţa dreptului subiectiv şi

după împlinirea prescripţiei extinctive, astfel: „Debitorul care a executat

obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are

dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu

ştia că termenul prescripţiei era împlinit.”

Considerăm că legiuitorul a instituit prescripţia extinctivă

pentru a stimula pe cei îndreptăţiţi să-şi valorifice pretenţiile pe calea

executării silite în termenele prevăzute de lege. În acelaşi timp nu a

urmărit nici sancţionarea prea exigentă a creditorilor neglijenţi,

220

lipsindu-i total de drepturile lor şi nici exonerarea debitorilor de

obligaţiile lor. Este motivul pentru care dreptul subiectiv civil şi

obligaţia civilă corelativă supravieţuiesc şi după împlinirea termenului

de prescripţie, iar plata făcută voluntar după această dată este valabilă.

Argumentele în favoarea acestei teze sunt următoarele:

a) mai întâi un argument de interpretare gramaticală a art.

2500 din Codul civil (vezi definiţia) care foloseşte formula „dreptul la

acţiune” iar nu „drept subiectiv” ori „drept”.

- art. 2506 alin. (2) din Codul civil prevede: „debitorul care a

executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris,

nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei chiar dacă la data executării

nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.” (În ipoteza stingerii

dreptului subiectiv, debitorul ar putea cere restituirea prestaţiei.)

Acte normative recente folosesc aceeaşi expresie „dreptul la

acţiune” precum:

- art. 12 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei

neloiale: „Dreptul la acţiune: se prescrie în termen de 1 an de la data

când păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel

care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.”

- art.147 din Legea nr. 105/1992: „prescripţia extinctivă a

dreptului la acţiune este supusă legii dreptului care se aplică dreptului

subiectiv însuşi”.

- art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 „prin derogare de la

dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se

prescrie în termen de 1 an de la intrarea în vigoare a prezentei legi”.

Actele normative recente demonstrează intenţia şi consecvenţa

legiuitorului în precizarea efectului prescripţiei extinctive.

b) al doilea argument se bazează pe interpretarea logică a art.

2522 din C.civ., în sensul că dacă s-ar stinge însuşi dreptul subiectiv

civil, nu s-ar justifica instituţia repunerii în termen la care se referă acest

text, pentru că instanţa nu ar mai avea ce ocroti; de unde rezultă

indubitabil că dreptul subiectiv civil nu s-a stins prin prescripţie.

6.2.3.4.1. Noţiune. Drept la acţiune în sens material

Prin drept la acţiune în sens material se înţelege posibilitatea

titularului dreptului subiectiv civil de a cere şi abţine de la organul de

jurisdicţie competent, protecţia juridică a dreptului său, la nevoie pe

calea constrângerii juridice.

În domeniul dreptului procesual civil, dreptul la acţiune în sens

procesual desemnează posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil

de a sesiza instanţa de judecată în cazul în care pretinde că dreptul său

este îndatorat.

Sesizarea instanţei de judecată se face prin cererea de chemare

în judecată.

6.2.3.4.2. Consecinţe juridice

Consecinţele juridice ale stingerii prin prescripţie a dreptului la

acţiune în sens material sunt:

- supravieţuirea dreptului subiectiv civil, ca şi a obligaţiei

civile corelative (acestea se transformă devenind, din perfecte,

imperfecte);

221

imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual;

titularul dreptului la acţiune poate sesiza organul de jurisdicţie.

6.2.3.4.3. Principiile efectului prescripţiei extinctive

Efectul prescripţiei extinctive (stingerea dreptului la acţiune în sens

material) este cârmuit de două principii reglementate expres în Codul

civil:

- stingerea dreptului la acţiune privind drepturile accesorii;

- stingerea printr-o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune

privind fiecare prestaţie în cazul obligaţiilor cu executare succesivă.

Primul principiu este consacrat în art. 2503 alin. (1) C.civ.

„Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se

stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii – afară de cazul

în care prin lege s-ar dispune altfel.”

Acest principiu nu este decât o aplicaţie a principiului de drept

accesorium sequitur principale.

Prin urmare, prin aplicarea acestui principiu la materia

prescripţiei extinctive, odată cu dreptul la acţiune având ca obiect o

sumă de bani se stinge şi dreptul la acţiunea privitoare la dobânzi,

majorări, penalităţi la această sumă.

Trebuie să reamintim că dreptul civil accesoriu depinde juridic

de dreptul civil principal conform principiului menţionat mai sus, în

sensul că soarta dreptului accesoriu este determinată de soarta dreptului

principal. Această clasificare priveşte numai drepturile patrimoniale

(reale şi de creanţă) în consecinţă vom avea drepturi reale accesorii şi

drepturi de creanţă accesorii.

Drepturile reale accesorii sunt: dreptul de gaj, de ipotecă,

privilegiile, dreptul de retenţie, iar ca drept de creanţă accesoriu

menţionăm dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda

aferentă creanţei pe care acesta din urmă i-o datorează.

Al doilea principiu este consacrat de art. 2503 alin (2) din

C.civ. care prevede: „În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii

succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţii se

stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să

execute una sau alta dintre prestaţiile datorate.”

Acest principiu îşi găseşte aplicaţia ori de câte ori debitorul este

ţinut faţă de creditor la prestaţii succesive precum: chirii, dobânzi,

arenzi, ratele de rentă viageră etc., indiferent de izvorul obligaţiei. În

acelaşi timp în aplicarea acestui principiu trebuie să se ţină seama şi de

incidenţa primului principiu care guvernează această materie, pentru că

prescrierea dreptului principal atrage prescrierea tuturor prestaţiilor

succesive ce alcătuiesc obiectul dreptului de creanţă accesoriu.

Principiul consacrat de art. 2503 din C.civ. guvernează şi

dreptul la acţiune al creditorului pentru plata dobânzilor de întârziere.

Făcând aplicaţia acestui principiu jurisprudenţa s-a pronunţat în

sensul că “Dobânzile de întârziere, fiind prestaţii succesibile, în sensul

art. 2503 alin (2) C.civ. dreptul la acţiune, potrivit acestui text, cu

privire la fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie

deosebită.

222

Secţiunea a 4-a.

Domeniul prescripţiei extinctive

6.2.4.1. Noţiunea domeniului prescripţiei extinctive

Domeniul prescripţiei extinctive înseamnă sfera drepturilor

subiective civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa prescripţiei.

Altfel spus, formează domeniul de aplicare a prescripţiei

extinctive drepturile la acţiune ce se sting prin efectul prescripţiei, adică

sunt prescriptibile.

6.2.4.2. Categorii de drepturi subiective

În funcţie de natura lor, drepturile subiective se clasifică în

drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale. La rândul lor,

drepturile patrimoniale se clasifică în drepturi reale şi drepturi de

creanţă. În funcţie de corelaţia dintre ele, drepturile reale sunt principale

şi drepturi reale accesorii.

Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprietate, dreptul de

uz, uzufruct, abitaţie, servitute şi superficie.

Sunt drepturi reale accesorii: ipoteca, gajul, privilegiile şi

dreptul de retenţie.

Criteriile de determinare a domeniului prescripţiei extinctive pe

care le avem în vedere vizează aceste drepturi subiective civile.

Primul criteriu de determinare este reprezentat de natura

drepturilor subiective civile, după care distingem:

- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor

patrimoniale;

- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor

nepatrimoniale.

Alt criteriu este acela al actului normativ care reglementează

prescripţia, potrivit căruia întâlnim:

- domeniul prescripţiei extinctive căruia i se aplică Codul civil;

- domeniul prescripţiei extinctive care rezultă din aplicarea

altor acte normative, izvoare de drept civil (Legea nr. 31/1990 etc.).

6.2.4.3. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul

drepturilor patrimoniale

6.2.4.3.1. Prescripţia extinctivă în categoria drepturilor de

creanţă

Principiul prescriptibilităţii drepturilor de creanţă

Prescriptibilitatea drepturilor de creaţă reiese implicit din

dispoziţiile art. 2501 alin. (1) C.civ.: „Drepturile la acţiune, având un

obiect patrimonial, sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în

care prin lege s-ar dispune altfel.”

Sunt aşadar prescriptibile toate drepturile născute din

executarea sau neexecutarea contractelor, din obligaţia de reparare a

pagubei pricinuite prin fapta ilicită, din îmbogăţirea fără justă cauză sau

din alt izvor de drept.

Caracterul drepturilor de creanţă de a fi supuse prescripţiei

extinctive rezultă nu numai din textul citat, ci şi din dispoziţiile care

223

reglementează începutul prescripţiei extinctive, cuprinse în art. 2523 şi

2524 C.civ.: „Prescripţia începe să curgă de la data când titularul

dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să

cunoască naşterea lui.” „... prescripţia începe să curgă de la data când

obligaţia devine exigibilă.”

Jurisprudenţa a făcut numeroase aplicaţii ale principiului

prescriptibilităţii acţiunilor personale care însoţesc drepturile de creanţă:

Prescripţie extinctivă. Valorificarea dreptului de creanţă izvorât

din neperfectarea contractului autentic de vânzare-cumpărare.

Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune având ca obiect

valorificarea dreptului de creanţă izvorât din neperfectarea contractului

autentic de vânzare-cumpărare începe să curgă de la data la care partea

interesată a luat cunoştinţă că nu mai există posibilitate de perfectare a

vânzării, respectiv, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care

s-a respins cererea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină

loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

C. S. J. sec. civ. dec. nr. 1730 din 23. 03. 2001

Prescripţia acţiunii principale. Consecinţe asupra capătului

accesoriu al cererii.

Dacă prin capăt de cerere, cu caracter principal a fost respins

ca prescris, aceeaşi soartă o va avea şi capătul de cerere accesoriu, în

virtutea principiului “accesorium sequitur principale”.

Excepţii de la principiul prescriptibilităţii drepturilor de creanţă

Principiul prescriptibilităţii drepturilor de creanţă are şi câteva

excepţii. De ex:

- acţiunea în restituirea depunerilor la Casa de Economii şi

Consemnaţiuni (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 66/1996);

acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezerva de prime în

asigurările facultative de persoane (nu şi de bunuri) art. 40 din Legea nr.

136/1995.

6.2.4.3.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale

Acţiuni reale imprescriptibile extinctiv

Sunt considerate imprescriptibile extinctiv:

- acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de

proprietate privată, care deşi imprescriptibilă extinctiv, poate fi

paralizată prin invocarea cu succes a uzucapiunii. Prin această acţiune

proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea

dreptului său de proprietate şi restituirea lucrului. Este o acţiune

petitorie prin care se apără dreptul de proprietate;

- acţiunea confesorie – este echivalentul acţiunii în revendicare

pentru dezmembrămintele proprietăţii (dreptul de uz, de uzufruct, de

abitaţie, de servitute şi de superficie, reclamant fiind titularul unui

dezmembrământ al dreptului de proprietate;

- acţiunea în partaj, prin care se urmăreşte împărţirea bunurilor

comune.

224

Acţiuni reale prescriptibile extinctiv

- acţiunea în revendicare mobiliară, întemeiată pe dreptul de

proprietate privată;

- acţiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de

art. 572 C. civ. – avulsiune.

6.2.4.4. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul

drepturilor nepatrimoniale

6.2.4.4.1. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor

nepatrimoniale

Principiul în această materie este că drepturile nepatrimoniale

sunt imprescriptibile extinctiv.

Existenţa principiului rezultă din art. 2502 alin. (2) C.civ.: „...

sunt imprescriptibile drepturile privitoare la: 1. acţiunea privind

apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege

se dispune altfel.”

6.2.4.4.2. Excepţii de la principiul imprescriptibilităţii

drepturilor nepatrimoniale

Sunt prescriptibile următoarele acţiuni:

a) acţiunea în anulabilitate (adică în nulitate relativă – termenul

general de prescripţie este de 18 luni) – art. 2529 din C.civ.;

b) acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei (Codul civil) se

prescrie în termen de 6 luni;

c) acţiunea în tăgada paternităţii (art. 430 Codul civil) se

prescrie în termen de 3 ani;

d) acţiunea în stabilirea paternităţii (art. 60 alin. (1) Codul

familiei) se prescrie în termen de 1 an în ipoteza în care titularul

dreptului la acţiune este mama copilului, pentru că în ceea ce îl priveşte

pe copil, acţiunea este imprescriptibilă (art. 4207 C. civ., „acţiunea

aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.”

Secţiunea a 5-a.

Termenul prescripţiei extinctive

6.2.5.1. Noţiunea şi clasificarea termenelor de prescripţie

Codul civil a stabilit un nou sistem de termene care merită

atenţie.


Putem defini termenul de prescripţie ca fiind intervalul de timp stabilit

de lege, înlăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune ori dreptul

de a cere executarea silită, sub sancţiunea pierderii acestor drepturi de

către titularii lor, respectiv a posibilităţii de a mai putea obţine obligarea

pârâtului la executarea obligaţiei ce-i revine.

Altfel spus, termenul de prescripţie este răstimpul în care,

potrivit legii, neexercitarea unui drept la acţiune în sens material de

către titularul său are ca efect stingerea acelui drept.

225

Ca orice termen, şi termenul de prescripţie extinctivă are un

început (data de la care începe să curgă prescripţia), o durată şi un

sfârşit (data împlinirii prescripţiei).

6.2.5.1.2. Clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă

O clasificare a termenelor este de natură a contribui la corecta

lor aplicare.

Există două criterii de clasificare:

În funcţie de sfera de aplicare: distingem între termene

generale şi termene speciale.

Termenul general se aplică ori de câte ori nu îşi găseşte aplicare

un termen special de prescripţie.

Termenul special nu se poate aplica decât exclusiv în cazurile

pentru care a fost stabilit.

În funcţie de izvorul normativ: deosebim între termenele

instituite de Codul civil şi termene instituite de alte acte normative,

precum Legea nr. 31/1990, Legea nr. 11/1991.

Termenul general de prescripţie Termenul general de prescripţie este de 3 ani – art. 2517 C.civ.

Acest termen este general în sensul aplicării lui tuturor acţiunilor

„personale” (întemeiate pe drepturi de creanţă) cu excepţia cazurilor

pentru care există termene speciale de prescripţie, indiferent de izvorul

concret al raportului obligaţional: act juridic (unilateral sau bilateral) ori

fapt juridic stricto sensu.

Termenul general de prescripţie este de 10 de ani, în cazul

dreptului la acţiune privitor la:

1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege

imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie;

2. reaprarea prejudiciului moral sau material cauzat unei

persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, supă caz, a celui cauzat

prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra

unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima

voinţa;

3. repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.

Termene speciale de prescripţie

Termenele speciale de prescripţie sunt:

a) Termenul de prescripţie de 2 ani (art. 2519 C.civ.) aplicabil

dreptului la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare.

b) Termenul de prescripţie de 1 an (art. 2520 C.civ.) aplicabil

dreptului la acţiune în cazul:

- ospătarilor sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le

prestează;

- profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru

lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna;

- medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru

vizite, operaţii sau medicamente;

- vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi

a furniturilor livrate;

226

- meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;

- avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi

cheltuielilor;

- notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce

priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor;

- inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-

profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin.

c) Termenul de prescripţie de 1 an (art. 2521 C.civ.) (alte

cazuri) aplicabil dreptului la acţiune privind:

- restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un

spectacol care nu a mai avut loc;

- contractul de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă,

îndreptată împotriva transportatorului.

Secţiunea a 6-a.

Cursul prescripţiei extinctive

6.2.6.1. Începutul prescripţiei extinctive

6.2.6.1.1. Regula generală referitoare la începutul

prescripţiei extinctive

Potrivit art.2523 C.civ.: „Prescripţia începe să curgă de la data

când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau după împrejurări

trebuia să cunoască naşterea lui.”

6.2.6.1.2. Reguli speciale referitoare la începutul prescripţiei

extinctive

Ipoteza dreptului subiectiv civil pur şi simplu

Pentru dreptul pur şi simplu, prescripţia dreptului la acţiune

începe să curgă de la data naşterii raportului juridic (art. 2523 C.civ.).

Ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de o condiţie

suspensivă sau de un termen suspensiv

Pentru dreptul afectat de un termen suspensiv ori de o condiţie

suspensivă, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data

împlinirii termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul

termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului sau de la data când

s-a îndeplinit condiţia (art. 2524 C.civ.).

Ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită şi cazuri

asimilate

Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a

fost cauzată printr-o faptă ilicită şi în cazurile asimilate (cazul acţiunii

în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată

sau gestiunea de afaceri) începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde

de ea (art. 2528 C.civ.).

Ipoteza acţiunii în restituirea prestaţiilor

Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute

în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă

227

cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a

hotărârii prin care s-a desfiinţat actul, cu excepţia cazului când dreptul

la acţiune a fost exercitat chiar în procesul în care s-a dispus

desfiinţarea actului (art. 2525 C.civ.).

Ipoteza dreptului la acţiune în materia asigurărilor

Prescripţia acţiunii în materia asigurărilor începe să curgă de la

expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata

primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după caz,

a despăgubirilor datorate de asigurator (art. 2527 C.civ.).

Ipoteza acţiunii în executarea prestaţiilor succesive

Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la

acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine

exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data ultimei

prestaţii neexecutate. (art. 2526 Cod civil).

Ipoteza acţiunii în anularea unui act juridic

Prescripţia acţiunii în anulabilitate începe să curgă din momente

diferite, în funcţie de cauza de nulitate relativă, astfel:

a) în caz de violenţă, din ziua când acesta a încetat;

b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;

c) în caz de erori ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când

cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să-i

încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă

nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului (art.

2529 C.civ.).

Ipoteza acţiunii în răspundere pentru vicii aparente

Prescripţia dreptului la acţiune izvorât din transmiterea unor

bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile care

legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii, începe

să curgă de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării

sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege or

stabilit prin procesul verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea

de către debitor a viciilor constatate (art. 2530 C.civ.).

Ipoteza acţiunii în răspundere pentru vicii ascunse

Prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să

curgă din momente diferite stabilite de art. 2531 C.civ., astfel:

a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta

decât o construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori

recepţiei finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a

fost descoperit mai înainte, când prescripţia începe să curgă de la data

descoperirii;

b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data

predării sau recepţiei finale a construcţiei, afară numai dacă viciul a fost

descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data

descoperirii.

Pentru executarea unor lucrări curente, termenele sunt de o

lună, în cazul prevăzut la lit. a), respectiv de 3 luni, în cazul prevăzut la

lit. b) (art. 2531 alin (2) C.civ.).

Dispoziţiile art. 2531 C.civ. nu aduc nicio atingere termenelor

228

de garanţie speciale, legale sau convenţionale.

Ipoteza acţiunii în executarea obligaţiilor de a da sau de a

face

În cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face

prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi

debitul trebuia s-o execute.

6.2.6.2. Suspendarea prescripţiei extinctive

6.2.6.2.1. Noţiune

Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea

modificare a cursului acestei prescripţii care constă în oprirea, de drept,

a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile,

limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe

titularul dreptului la acţiune.

6.2.6.2.2. Cauzele generale de suspendare a prescripţiei

Cauzele de suspendare sunt enumerate de art. 2532 C.civ.

„Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se

suspendă:

1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;

2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de

exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei

pe care-i reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost

date şi aprobate;

3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri

judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei

ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a

încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp

nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există

o dispoziţie legală contrară;

5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului

existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia;

6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe

cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au

fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de

prescripţie;

7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate,

potrivit legii, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt

reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea,

cât timp nu a cunoscut şi nici nu a trebuit să cunoască rezultatul acelei

proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la înregistrarea cererii, dacă

legea nu a stabilit alt termen;

8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face

parte din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare

de mobilizare sau de război;

9. în cazul în care ce împotriva căruia curge sau ar urma să curgă

prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de

întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când

229

este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât

dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de

prescripţie”.

6.2.6.2.3. Alte cauze de suspendare a prescripţiei prevăzute

de lege

1. Suspendarea prescripţei în materie succesorală

Prescripţia în materie succesorală nu curge în cazurile

enumerate de art. 2533 C.civ.:

- contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care

aceştia le au asupra moştenirii cât timp acesta nu a fost acceptată de

către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un

curator care să îi reprezinte.

- contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au

acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte;

- contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe care aceştia le

au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data

lichidării ei.

6.2.6.2.4. Efectele suspendării prescripţiei

Efectul general prevăzut de art. 2534 (1) C.civ. „De la data

când cauza de suspendare a încetat, socotindu-se pentru împlinirea

termenului şi timpul scurs înainte de suspendare.”

Efectul special, reglementat de art. 2534 alin (2) C.civ.

„Prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6

luni de la data când suspendarea a încetat cu excepţia prescripţiilor de 6

luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui

termen de o lună de la încetarea suspendării.”

Efectul special al suspendării constă, în esenţă, în prorogarea

termenului de prescripţie extinctivă, astfel încât între momentul încetării

cauzei de suspendare şi cel al împlinirii termenului de prescripţie să se

asigure timpul necesar introducerii cererii de chemare în judecată.

6.2.6.2.5. Beneficiul suspendării prescripţiei

Suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea

care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care

prin lege se dispune altfel.

6.2.6.2.6. Extinderea efectului suspensiv

Potrivit art. 2536 C.civ. „Suspendarea prescripţiei faţă de

debitorul principal ori faţă de fideinsor produce efecte în privinţa

amândurora.”

6.2.6.3. Întreruperea prescripţiei extinctive

6.2.6.3.1. Noţiune

Întreruperea prescripţiei extinctive poate fi definită ca

230

modificarea cursului acesteia care constă în înlăturarea prescripţiei

scursă înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte

prescripţii extinctive.

6.2.6.3.2. Cazurile de întrerupere a prescripţiei

Potrivit art. 2537 C.civ. prescripţia se întrerupe:

1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în

orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel

în folosul căruia curge prescripţia – (această cauză presupune

abandonarea de către debitor a poziţiei sale de împotrivire faţă de

dreptul subiectiv corelativ în formularea acestuia. Recunoaşterea la care

se referă textul trebuie să fie neîndoielnică.)

2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau

arbitrale, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii

insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi

silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a

dreptului a cărui acţiune se prescrie;

3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale

sau în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare; în

cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu,

începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a

avut loc constituirea ca parte civilă;

4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia

este pus în întârziere.

Recunoaşterea dreptului

Cazul de întrerupere a prescripţiei „recunoaşterea dreptului”

este reglementat de art. 2538 C.civ. astfel:

(1) Recunoaşterea se poate face unilateral şi convenţional şi

poate fi expresă sau tacită.

(2) Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără

echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva

căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata

parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau

penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.

(3) Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la

restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost

desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de

ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de

cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de

aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală.

Cererea de chemare în judecată sau arbitrală

Cazul de întrerupere a prescripţiei prin introducerea unei cereri

de chemare în judecată sau arbitrale este reglementat de art. 2537 C.civ.

astfel:

(1) „În cazurile prevăzute la art. 2537 pct. 2 şi 3, prescripţia este

întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori

de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de

formă.

(2) Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de

chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura

231

insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost

respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă.”

Punerea în întârziere

Potrivit art. 2540 C.civ. „Prescripţia este întreruptă prin punerea

în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă

aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de a

data punerii în întârziere.”

6.2.6.3.3. Efectele întreruperii prescripţiei

Efectele prescripţiei extinctive sunt stabilite de art. 2541 din

C.civ. astfel: “Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi

ivit cauza de întrerupere.”. După întrerupere începe să curgă o nouă

prescripţie. Întreruperea prescripţiei produce următoarele două efecte:

- anterior datei întreruperii, prescripţia este ştearsă, adică

înlăturată.

- posterior întreruperii, efectul care se produce constă în

începerea altei prescripţii.

Ca şi în cazul suspendării, efectele întreruperii prescripţiei

extinctive se produc în temeiul legii (de plin drept), organului de

jurisdicţie nerămânându-i decât să constate producerea lor.

6.2.6.4. Repunerea în termenul de prescripţie

6.2.6.4.1. Noţiune

Potrivit art. 2522 C.civ. „Cel care, din motive temeinice, nu şi-a

executat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere

organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea

cauzei.”

Repunerea în termen reprezintă un artificiu juridic ce permite

organului de jurisdicţie să considere că un termen de prescripţie, deşi

expirat, nu este totuşi împlinit. Ea este reglementată ca o instituţie cu

aplicare generală la toate drepturile la acţiune supuse prescripţiei

extinctive.

6.2.6.4.2. Domeniul repunerii în termenul de prescripţie

extinctivă

Având semnificaţia şi domeniul de aplicare menţionate mai sus,

repunerea în termen poate fi acordată deopotrivă în cadrul acţiunii

pentru valorificarea unui drept subiectiv patrimonial, ca şi în cadrul unei

acţiuni pentru valorificarea unui drept subiectiv personal nepatrimonial,

dintre acelea care - prin excepţie de la regula imprescriptibilităţii

drepturilor personale nepatrimoniale - intră în domeniul de incidenţă al

prescripţiei extinctive. Legea nu enumeră cazurile în care poate fi

acordată repunerea în termen, lăsând organelor de jurisdicţie libertatea

de apreciere a împrejurărilor invocate de reclamant.

Limitele acestei libertăţi rezultă din formula utilizată de

legiuitor: „motive temeinice” care subliniază caracterul excepţional al

repunerii în termen şi – în acest context – obligaţia implicită a organului

de jurisdicţie de a manifesta circumspecţie în acordarea ei. Raportate la

232

evenimentele de forţă majoră, împrejurările susceptibile să

îndreptăţească repunere în termen sunt numai împiedicări relative,

având caracter de obstacol numai pentru reclamant şi pentru cei ce s-ar

afla în aceleaşi condiţii cu acesta, dar nu şi pentru orice reclamant

diligent.

Repunerea în termen nu poate fi acordată atunci când titularul

dreptului la acţiune era în măsură să înlăture cauza ce a împiedicat

introducerea în termen a acţiunii, dar n-a făcut-o din culpa sa.

În literatura de specialitate s-a precizat că prin “cauze temeinic

justificate” trebuie să se înţeleagă numai acele împrejurări care, fără a

avea gravitatea forţei majore (care determină suspendarea), sunt

exclusive de culpă. Aceste împrejurări sunt piedici relative nu absolute

(ca forţa majoră).

Domeniul repunerii în termen a fost conturat astfel: „Repunerea

în termen este o noţiune care exclude şi forţa majoră şi culpa.”

Domeniul ei începe unde încetează culpa şi încetează unde

începe forţa majoră.

Exemple considerate de jurisprudenţă ca fiind cauze de

repunere în termenul de prescripţie.

Existenţa unor împrejurări speciale în care s-a găsit

moştenitorul, care l-au împiedicat să afle despre deschiderea unei

moşteniri la care era chemat;

Spitalizarea îndelungată;

Părăsirea minorului.

6.2.6.4.3. Termenul pentru repunerea în termenul de

prescripţie extinctivă

Potrivit art. 2522 alin. (2) „Repunerea în termen nu poate fi

dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de

împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut

sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea

termenului de prescripţie.”

6.2.6.4.4. Efectul repunerii în termen

Spre deosebire de întreruperea şi de suspendarea prescripţiei

care operează în puterea legii, fiind numai constatate de organele de

jurisdicţie, repunerea în termen este un act al acestor organe şi operează

în temeiul hotărârii date de ele.

Efectul repunerii în termen constă în socotirea prescripţiei ca

neîndeplinită, deşi termenul de prescripţie a expirat. Acest efect permite

organului de jurisdicţie să treacă la judecata în fond a cauzei

(neconsiderându-se acţiunea ca prescrisă).

Jurisprudenţa în materia cauzelor de repunere în termen

Repunerea în termen. Legea nr. 105/1997. Admisibilitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 29/1990 dispoziţiile

acesteia se completează cu cele ale Codului de procedură civilă.

În conformitate cu prevederile art. 103 alin. (1) C. proc. civ.,

neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de

procedură în termenul legal atrag decăderea afară de cazul când legea

233

dispune altfel, sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o

împrejurare mai presus de voinţa ei (a dovedit cu acte medicale că

administratorul societăţii s-a aflat internat în spital, iar consilierul

societăţii s-a aflat în străinătate în perioada respectivă).

Legea nr. 105/1997 nu prevede instituţia repunerii în termen,

dar, având în vedere caracterul jurisdicţional al căilor de atac prevăzute

de această lege şi forţa procedurii administrative se constată că sunt

aplicabile şi principiile generale şi instituţiile procedurii civile printre

care şi cea a repunerii în termen, respectiv dispoziţiile art. 103 alin. (1)

C. proc. civ.

6.2.6.5. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive

6.2.6.5.1. Noţiune

Prin împlinirea prescripţiei extinctive înţelegem determinarea

momentului în care se împlineşte termenul de prescripţie.

Pentru calculul momentului în care se împlineşte termenul de

prescripţie, urmează să avem în vedere următoarele elemente:

- termenul de prescripţie aplicabil în cazul acţiunilor

respective;

- data la care începe să curgă acest termen:

- dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de

întrerupere a prescripţiei extinctive (iar în situaţia în care a intervenit,

durata acestei cauze);

- regulile de calcul în funcţie de care se determină momentul

împlinirii prescripţiei extinctive.

Secţiunea a 7-a.

Regimul general al termenelor de decădere

6.2.7.1. Termenul de decădere. Definiţie

Termenul de decădere este timpul în care titularul unui drept

subiectiv este obligat, printr-o dispoziţie legală imperativă sau prin

voinţa părţilor să-şi exercite acel drept într-un anumit mod, sau în

anumite condiţii, sub sancţiunea stingerii (pierderii) dreptului respectiv.

6.2.7.2. Instituirea termenului de decădere

În temeiul art. 2545 „(1) Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot

stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea

unor acte unilaterale.

(2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului

stabilit atrage pierderii lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea,

în condiţiile legii, a săvârşirii lor.”

6.2.7.2.1. Limita stabilirii termenelor de decădere

Potrivit art. 2546 C.civ. „Este lovită de nulitate absolută clauza

prin care se stabileşte un termen de decădere ce ar face excesiv de

dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului de către partea

interesată.”

234

6.2.7.2.1. Aplicarea regulilor de la prescripţie

Dacă din lege sau din convenţia părţilor nu rezultă în mod

neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile

regulilor de la prescripţie (art. 2547 C.civ.).

6.2.7.2.1. Regimul termenelor de decădere

Potrivit art. 2548 C.civ. „(1) Termenele de decădere nu sunt supuse

suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel. (2) Cu

toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea

termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă,

dispoziţiile art. 2534 alin (1) („De la data când cauza de suspendare a

încetat, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea

termenului şi timpul scurs înainte de suspendare.”) fiind aplicabile în

mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit

decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat. (3) De

asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei

acţiuni în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de

chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după

caz, dispoziţiile privitoare la întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în

mod corespunzător.”

6.2.7.2.1. Renunţarea la beneficiul decăderii

Art. 2549 C.civ. prevede „(1) Când termenul de decădere a fost

stabilit prin contract sau instituit printr-o dispoziţie legală care ocroteşte

un interes privat, cel în favoarea căruia a fost stipulat ori instituit poate

ă renunţe, după împlinirea termenului, la beneficiul decăderii. Dacă

renunţarea intervine înainte de împlinirea termenului, sunt aplicabile

regulile privitoare la întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea

dreptului. (2) Părţile nu pot însă renunţa, nici anticipat şi nici după

începerea cursului lor, la termenele de decădere de ordine publică şi nici

nu le pot modifica, micşorându-le sau mărindu-le, după caz.”

6.2.7.2.1. Invocarea decăderii

Potrivit art. 2550 C.civ. „(1) Decăderea poate fi opusă de partea

interesată în condiţiile art. 2513 („pentru prima oară chiar şi în apel. În

materie de arbitraj, poate fi opusă pe tot parcursul soluţionării

litigiului.”). (2) Organul de jurisdicţie este obligat să invoce şi să aplice

din oficiu termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau

nu îl pune în discuţie, cu excepţia cazului când acesta priveşte un drept

de care părţile pot dispune în mod liber.”

6.2.7.3. Calculul termenelor

6.2.7.3.1. Durata termenelor

Potrivit art. 2551 C.civ. „Durata termenelor, fără deosebire de

natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor or, se calculează

potrivit regulilor prezentate în continuare.”

235

6.2.7.3.2. Reguli privind calculul termenelor

i. Modul de calcul al termenului stabilit pe săptămâni, luni sau

ani

Este reglementat de art. 2552 C.civ. astfel:

„(1)Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se

împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau

din ultimul an.

(2) Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care

termenul a început să curgă (cum este 29 februarie), termenul se

socoteşte împlinit în ultima zi a acestei luni.

(3) Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi.

(4) Dacă termenul este socotit pe o lună şi jumătate sau pe mai

multe luni şi jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului.”

ii. Modul de calcul al termenului stabilit pe zile

Este reglementat de art. 2553 C.civ. astfel:

„(1) Când termenul se stabileşte pe zile, nu se iau în calcul

prima şi ultima zi a termenului (dies ad quem non computator in

termino).

(2) Termenul se va împlini la ora 2400

a ultimei zile (dies ad

quem computator in termine).

(3) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie

îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care

încetează programul normal de lucru. Dispoziţiile art. 2556 rămân

aplicabile. Potrivit art. 2554 C.civ. „Dacă ultima zi a termenului este o

zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul primei zile

lucrătoare care îi urmează.”

iii. Calculul termenului stabilit pe ore

În temeiul art. 2555 C.civ. „Când termenul se stabileşte pe

ore, nu se ia în calcul prima şi ultima oră a termenului.”

6.2.7.3.3. Prezumţia efectuării în termen a actelor

Această prezumţie este reglementată de art. 2556 C.civ. „Actele

de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care se

constată au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în

ultima zi a termenului, până la ora când încetează în mod obişnuit

activitatea la acel oficiu.”

236



Conceptul de drept subiectiv civil, acţiune civilă, prescripţie extinctivă, principiul

disponibilităţii, dreptul la acţiune în sens material, natura juridică, funcţiile şi efectele prescripţiei

extinctive; Domeniul prescripţiei extinctive, termenele de prescripţie, calculul termenelor.


1. Cum este definită prescripţia extinctivă?

2. Care este caracterul normelor ce reglementează prescripţia extinctivă?

3. Care sunt limitele principiului disponibilităţii în materia prescripţiei?

4. Ce se stinge prin prescripţie?

5. Care sunt funcţiile prescripţiei?

6. Ce se înţelege prin drept la acţiune în sens material?

7. Care sunt consecinţele juridice ale stingerii prin prescripţie a dreptului la acţiune în sens

material?

8. Care sunt principiile efectului prescripţiei extinctive?

9. Cum este definit termenul de prescripţie?

10. Care este termenul general de prescripţie?

11. Care este termenul de prescripţie pentru reportarea prejudiciului adus mediului înconjurător?

12. Care este termenul de prescripţie pentru drepturile reale care nu sunt declarate prin lege

imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie?

13. Care este termenul de prescripţie aplicabil dreptului la acţiune întemeiat pe un raport de

asigurare sau reasigurare?

14. Care este regula generală privind începutul curgerii prescripţiei?

15. Cum este definită suspendarea prescripţiei?

16. Care sunt efectele suspendării prescripţiei?

17. În ce constă efectul general al prescripţiei?

18. Cine poate invoca suspendarea prescripţiei?

19. Cum este definită întreruperea prescripţiei?

20. Care sunt cazurile de întrerupere a prescripţiei?

21. Care sunt efectele întreruperii prescripţiei?

22. În ce constă efectul anterior al întreruperii prescripţiei?

23. În ce constă efectul posterior al întreruperii prescripţiei?

24. Ce reprezintă repunerea în termenul de prescripţie?

25. Cum este definit termenul de decădere?

26. Care este efectul neexercitării dreptului subiectiv înăuntrul termenului de decădere?

27. Termenul de decădere poate fi suspendat sau întrerupt?

28. Cine poate invoca decăderea?

29. Care este modul de calcul pentru un termen stabilit pe săptămâni, luni sau ani?

30. Care este modul de calcul pentru un termen stabilit pe zile?

31. Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, când se consideră împlinit termenul?

237

32. Când termenul este stabilit pe ani şi luni, dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare (cum

este 29 februarie) când se socoteşte împlinit termenul respectiv?

33. Termenul general de prescripţie de 3 ani, început să curgă la 21 mai 2011, când se va împlini?

34. Termenul special de 6 luni care a început să curgă la 10 iulie 2011, când se va împlini?

35. Indiferent de modul în care este stabilit termenul de prescripţie, care este momentul până la

care dreptul subiectiv poate fi valorificat de către titularul acestuia?




1. Necesitatea intervenţiei persoanei fizice pentru apărarea dreptului său este un act de

autoconservare absolut firesc şi just.

2. Prescripţia se înfăţişează ca o sancţiune pentru titularul dreptului subiectiv care a manifestat

neglijenţă şi pasivitate.

238


1. Prin prescripţie extinctivă înţelegem:

a) stingerea dreptului la acţiune în sens material;

b) o sancţiune pentru titularul dreptului subiectiv;

c) o instituţie de drept civil.

A) a;

B) b+c;

C) a+b.

2. Prescripţia extinctivă stinge:

a) dreptul la acţiune în sens material;

b) dreptul la acţiune în sens personal;

c) obligaţia civilă corelativă.

A) a;

B) b+c;

C) a+b.


Codul civil.



Beleiu Ghe., Drept civil, Casa de Editură „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992.

Dogaru I., Elementele dreptului civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993.

239


PERSOANA FIZICĂ

Cuprins:



Secţiunea 1. Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice


7.2.1.1.1. Patrimoniul. Mase patrimoniale şi patrimonii de afectaţiune

7.2.1.1.2. Patrimoniu propriu

7.2.1.1.3. Divizibilitatea patrimoniului

7.2.1.1.4. Patrimonii de afectaţiune

7.2.1.1.5. Transferul intrapatrimonial

7.2.1.1.6. Patrimoniul profesional individual

7.2.1.1.7. Universalitatea de fapt

7.2.1.2. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

7.2.1.2.1. Noţiune

7.2.1.2.2. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă

7.2.1.2.3. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

7.2.1.2.4. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

7.2.1.2.5. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Secţiunea a 2a. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

7.2.2.1. Definiţie

7.2.2.2. Etapele capacităţii de exerciţiu

7.2.2.2.1. Lipsa capacităţii de exerciţiu

7.2.2.2.2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă

7.2.2.2.3. Capacitatea de exerciţiu deplină

7.2.2.3. Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu

7.2.2.3.1. Legalitatea

7.2.2.3.2. Generalitatea

7.2.2.3.3. Inalienabilitatea

7.2.2.3.4. Intangibilitatea

7.2.2.3.5. Egalitatea

7.2.2.4. Conţinutul capacităţii de exerciţiu

7.2.2.4.1. Acte juridice civile permise celui lipsit de capacitate de exerciţiu

7.2.2.4.2. Acte juridice care pot fi încheiate de minorul între 14 şi 18 ani

7.2.2.4.3. Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânse

7.2.2.4.4. Acte juridice încheiate de persoanele majore


240



- înţelegerea trăsăturilor capacităţii civile a persoanei fizice şi a

necesităţii ocrotirii unor categorii de persoane prin elementele

capacităţii civile;

- cunoaşterea conceptelor şi instituţiilor juridice specifice

capacităţii civile a persoanei fizice;

- identificarea formelor capacităţii civile, precum şi a actelor

juridice civile permise celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau având

capacitate de exerciţiu restrânsă;

- identificarea elementelor şi formelor patrimoniului.



specifice capacităţii civile a persoanei fizice;

- conştientizarea importanţei şi rolului capacităţii juridice a

persoanelor fizice ca subiect de drept, în calitatea ei de membru al

societăţii;

– dezvoltarea unor abilităţi privind identificare a drepturilor

copilului născut viu, a actelor de stare civilă, precum şi calculul

timpului legal al concepţiunii.


241


Secţiunea 1.

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice


Capacitatea civilă reprezintă capacitatea juridică de drept civil a

persoanelor fizice şi juridice, adică aptitudinea generală a acestor

persoane de a avea drepturi şi obligaţii de natură civilă, de a fi subiecte

de drept în raporturi juridice civile. Capacitatea civilă se prezintă sub

două aspecte distincte: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de

exerciţiu. Potrivit legii, capacitatea civilă este recunoscută în mod egal

tuturor persoanelor.

În general, capacitatea juridică exprimă posibilitatea de a fi

subiect de drept şi de a avea drepturi şi obligaţii, fiind o însuşire

esenţială şi inerentă a persoanei fizice, în calitatea ei de membru al

societăţii.

Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.

7.2.1.1.1. Patrimoniul. Mase patrimoniale şi patrimonii de

afectaţiune

Definiţie

Patrimoniu reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei

persoane fizice sau juridice, care au o valoare economică.

Altfel spus patrimoniul este o universalitate juridică ce apare ca

o masă de drepturi şi obligaţii legate între ele sau ca o grupare a mai

multor asemenea mase, având fiecare un regim juridic determinat.

Totalitatea drepturilor constituie obiectivul, iar totalitatea

obligaţiilor formează pasivul patrimoniului.

7.2.1.1.2. Patrimoniu propriu

Potrivit art. 31 C.civ. „orice persoană fizică sau persoană

juridică este titulară a unui patrimoniu.”

Patrimoniul propriu pentru persoana juridică este condiţie de

existenţă.

Din unitatea subiectului care îi este titular, decurge în mod

necesar unicitatea patrimoniului.

7.2.1.1.3. Divizibilitatea patrimoniului

Art. 31 alin (2) C.civ. prevede: „patrimoniul poate face obiectul

unei diviziuni sau afectaţiuni, însă numai în cazurile şi condiţiile


Unicitatea patrimoniului nu afectează divizibilitatea acestuia în

242

mai multe mase patrimoniale, având fiecare un regim juridic propriu.

7.2.1.1.4. Patrimonii de afectaţiune

Potrivit art. 31 alin (3) C.civ. „Sunt patrimonii de afectaţiune

masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispoziţiilor titlului

IV al cărţii a III-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate,

precum şi alte patrimonii astfel determinate.”

Contractul de fiducie trebuie să menţioneze, sub sancţiunea

nulităţii absolute: drepturile reale, drepturile de creanţă, garanţiile şi

orice alte drepturi patrimoniale transferate.

Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială, autonomă,

distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor.

7.2.1.1.5. Transferul intrapatrimonial

În caz de diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi

obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi

patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi fără a

prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale.

Transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială

în alta nu constituie o înstrăinare (art. 32 C.civ.).

7.2.1.1.6. Patrimoniul profesional individual

Art. 33 C.civ. prevede: „(1) Constituirea masei patrimoniale

afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se

stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de

formă şi de publicitate prevăzute de lege.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în

cazul măririi sau micşorării patrimoniului profesional individual.

(3) Lichidarea patrimoniului profesional individual se face în

condiţiile prevăzute de legea specială.”

7.2.1.1.7. Universalitatea de fapt

Potrivit art. 541 „(1) Constituie o universalitate de fapt

ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie

comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege.

(2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot,

împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice

distincte.”

7.2.1.2. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

7.2.1.2.1. Noţiune

Codul civil defineşte în art. 34 capacitatea de folosinţă ca fiind

„capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.”

Având în vedere legislaţia civilă în vigoare – îndeosebi Codul

civil şi Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale

omului, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, considerăm că în definirea

capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este obligatorie reţinerea a trei

243

elemente esenţiale:

capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este o parte a

capacităţii civile a omului;

ea constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii;

aceste drepturi şi obligaţii sunt civile, iar nu drepturi şi

obligaţii în general, ceea ce rezultă din art. 26 şi 34 din Codul civil, care

recunosc persoanei fizice şi persoanei juridice drepturile subiective

civile, iar nu orice drepturi.

Pe aceste premise, definim capacitatea de folosinţă a persoanei

fizice ca fiind acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea

omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Altfel spus, capacitatea de folosinţă reprezintă un aspect al

capacităţii civile constând în aptitudinea generală şi abstractă a oricărei

persoane fizice sau juridice de a dobândi drepturi subiective şi de a-şi

asuma obligaţii, adică de a deveni subiect de drept în cadrul unor

raporturi juridice concrete.

Constând în aptitudinea omului de a fi titular purtător de

drepturi şi obligaţii civile, capacitatea de folosinţă exprimă însăşi esenţa

calităţii omului de a fi subiect individual de drept civil.

7.2.1.2.2. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă

Fiind parte a capacităţii juridice a persoanei fizice, capacitatea

de folosinţă va avea trăsăturile acesteia şi anume: legalitatea,

generalitatea, inalienabilitatea, egalitatea şi universalitatea.

Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Acest caracter constă în însuşirea acestei capacităţi de a nu

putea fi reglementată decât prin lege, sub toate aspectele sale: instituire,

început, conţinut, încetare. Capacitatea de folosinţă ţine exclusiv de

domeniul legii, este creaţia legii, iar nu de domeniul voinţei individuale.

Recunoaşterea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este

realizată prin dispoziţiile legale:

- art. 28 alin. (1) Codul civil („Capacitatea civilă este

recunoscută tuturor persoanelor”);

- art. 31 din Codul civil („Capacitatea de folosinţă este

aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.”);

- art. 15 alin. (1) din Constituţie („Cetăţenii beneficiază de

drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au

obligaţiile prevăzute de acestea”);

- art. 6 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi art. 16

din Pactul privind drepturile civile şi politice recunosc „personalitatea

juridică a fiecărui om”.

Capacitatea de folosinţă este recunoscută fiecărui om prin

simplul fapt că este om, cu facultatea generală şi abstractă de a fi

titularul oricărui drept şi de a-şi asuma orice obligaţie, fără ca legea sau

interpretarea acesteia să poată face distincţie între persoane în raport de

rasă, sex, religie, naţionalitate, origine etnică, limbă, opinie, apartenenţă

politică, avere, origine socială sau de orice alt criteriu de natura

acestora.

Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Acest caracter evidenţiază însuşirea acestei capacităţi de a fi

244

„aptitudinea persoanei de a avea toate drepturi şi obligaţii civile” aşa

cum rezultă din prevederile art. 34 Codul civil. Această capacitate

priveşte toate drepturile şi obligaţiile civile (de vreme ce nu

menţionează expres unele sau altele) care sunt recunoscute persoanelor

fizice în scopul de a se satisface interesele personale, materiale şi

culturale, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială. Nimeni nu

poate fi lipsit în totalitate de capacitatea de folosinţă, neputându-se

ridica niciunei fiinţe umane calitatea de subiect de drept.

Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Acest caracter este expres prevăzut în art. 29 alin. (2) din Codul

civil „Nimeni nu poate renunţa nici în tot, nici în parte la capacitatea de

folosinţă.”

Nimeni nu poate renunţa la calitatea sa de subiect de drept.

Persoana poate dispune de drepturile sale, dar nu-şi poate înstrăina

însăşi aptitudinea de a fi titulară de drepturi şi obligaţii civile.

Capacitatea de folosinţă este o însuşire esenţială şi inerentă a

fiinţei umane.

Dacă titularul capacităţii de folosinţă nu poate renunţa la

aceasta, a fortiori o altă persoană nu poate dispune în locul său de

capacitatea de folosinţă.

Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Acest caracter este consacrat de art. 29 (1) din Codul civil

„nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot

sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile

expres prevăzute de lege” precum şi în art. 16 al Pactului internaţional

privind drepturile civile şi politice ale omului, potrivit căruia „orice om

are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică.”

Capacitatea de folosinţă poate fi, însă, îngrădită sau restrânsă în

ce priveşte aptitudinea de a avea anumite drepturi, doar în condiţii

foarte stricte. Derogările de la caracterul pe care l-am enunţat sunt

numite generic „incapacităţi de folosinţă”. Motivele pentru care dreptul

obiectiv instituie astfel de restricţii sunt diverse şi nu întotdeauna

justificate.

Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Egalitatea capacităţii de folosinţă este un reflex al principiului

egalităţii în drepturi.

Codul civil consacră acest caracter în art. 30 şi dispune că

„Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta,

sexul sau orientarea sexuală, opiniile, convingerile personale,

apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie

defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, nu au nici o

influenţă asupra capacităţii civile.”

Primul articol al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,

proclamă „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi

drepturi” iar în art. 7 că „toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au

dreptul fără deosebire la o protecţie egală a legii.”

Principiul nediscriminării este o formă a principiului egalităţii,

iar enumerarea criteriilor ce nu pot constitui baza vreunei discriminări

este exemplificativă, iar nu limitativă. De unde rezultă că „nici o

împrejurare” nu poate justifica ideea că persoane aflate în aceeaşi

245

situaţie vor avea o capacitate de folosinţă diferită, dar nu este exclus a

se distinge între persoane aflate în situaţii diferite. Art. 26 al aceluiaşi

Pact prevede: „Toate persoanele sunt egale în faţa legii.”

Universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Acest caracter constă în însuşirea capacităţii de folosinţă de a fi

recunoscută tuturor oamenilor.

Codul civil dispune în acest sens în art. 28 alin. (1) „capacitatea

civilă este recunoscută tuturor persoanelor”, iar în art. 6 alin. (1)

prevede că „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă”.

Potrivit art. 6 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,

„fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea sa juridică,

oriunde s-ar afla.”

Universalitatea capacităţii de folosinţă exprimă ideea că toţi

oamenii au această capacitate indiferent de timpul şi locul unde se află.

7.2.1.2.3. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Regula privind dobândirea capacităţii de folosinţă

Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice începe în principiu

la naşterea acesteia. Această regulă este stabilită de art. 35 Codul civil

astfel: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei”.

Această dată se dovedeşte, în cele mai multe cazuri cu actul de

stare civilă, care este „certificatul de naştere” eliberat în condiţiile legii,

care are o rubrică specială consacrată acestui aspect: data naşterii (an,

lună, zi) indiferent că înregistrarea naşterii este în „termen” ori

„tardivă”.

Omul este subiect de drept din momentul naşterii.

Pentru a fi un „eveniment juridic” faptul naşterii este

condiţionat de împrejurarea ca cel născut să fie viu.

Altfel spus, pentru a dobândi capacitatea de folosinţă copilul

trebuie să se nască viu.

Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă

reglementează procedura întocmirii actului de naştere şi impune

obligaţii privind declaraţia de naştere.

Excepţia privind dobândirea capacităţii de folosinţă a

persoanei fizice

Aşa cum arătam, capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice

începe în principiu, la naşterea acestora.

În ce priveşte însă dobândirea de drepturi (dar nu şi asumarea

de obligaţii) capacitatea de folosinţă începe chiar de la concepţia

persoanei fizice, în condiţia ca ea să se nască vie. Această excepţie este

reglementată de art. 36 Codul civil care dispune: „Drepturile copilului

sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”.

De asemenea, art. 957 C. civ. dispune: „O persoană poate

moşteni dacă există în momentul deschiderii succesiunii.” Copilul

conceput se consideră că există. Copilul mort este considerat că nu

există.

A. Timpul legal al concepţiunii

Dispoziţiile de mai sus privind recunoaşterea capacităţii de

folosinţă în favoarea copilului conceput, trebuie coroborate cu

246

prevederile art. 412 Codul civil, care reglementează „timpul legal al

concepţiunii”, astfel: „timpul cuprins între a treisuta zi şi a sutaoptzecea

zi dinaintea naşterii copilului este tim

Documents

Conf. univ. dr. Lect. univ. dr. CONSTANTIN DIACONU ... · Obiectul actului juridic civil ... Cauza (scopul) actului juridic civil..... 147 Noţiune

Text of Conf. univ. dr. Lect. univ. dr. CONSTANTIN DIACONU ... · Obiectul actului juridic civil ... Cauza...