Efectele Actului Juridic Civil

EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL.ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE

CUPRINS

CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ACTUL JURIDIC CIVIL.......3

1. Definiţia actului juridic civil.......................................................................................................3

2. Condiţiile actului juridic civil.....................................................................................................4

1.Forma şi modalităţile actului juridic civil..................................................................................10

CAPITOLUL II . EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL................................................11

1.Definiţie şi reglementarea efectelor actului juridic civil...........................................................111.1. Definiţie..............................................................................................................................111.2. Reglementare.....................................................................................................................12

2. Determinarea efectelor actului juridic civil..............................................................................132.1. Noţiunea de determinare a efectelor actului juridic civil..................................................132.2. Etapele determinării efectelor actului juridic civil............................................................14

3. Interpretarea clauzelor actului juridic civil...............................................................................183.1. Noţiunea de interpretare a clauzelor actului juridic civil.................................................183.2. Regulile de interpretare a clauzelor actului juridic civil...................................................21

CAPITOLUL III .PRINCIPIILE EFECTELOR ACTULUI JURIDIC CIVIL................26

1. Consideraţii generale privind principiile efectelor actului juridic civil....................................26

2. Principiul forţei obligatorii.......................................................................................................272.1. Noţiune şi fundament.........................................................................................................272.2.Excepţii de la forţa obligatorie a actelor juridice..............................................................322.3. Teoria impreviziunii...........................................................................................................34

3.Principiul irevocabilităţii...........................................................................................................413.1. Noţiune şi fundament.........................................................................................................413.2. Excepţii de la irevocabilitatea efectelor actelor juridice civile.........................................44

4.Principiul efectelor actului juridic civil.....................................................................................504.1. Noţiune şi fundament.........................................................................................................504.2. Noţiunile de parte şi terţ....................................................................................................534.3. Avȃnzii-cauză.....................................................................................................................554.4. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil...................................624.5.Simulaţia şi reprezentarea..................................................................................................63

1


CAPITOLUL IV .EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR SI NALAGMATICE........................70

1. Noţiuni generale........................................................................................................................70

2. Excepţia de neexecutare...........................................................................................................71

3. Rezoluţiunea şi rezilierea..........................................................................................................723.1. Rezoluţiunea pentru neexecutare.......................................................................................723.2. Rezoluţiunea judiciară.......................................................................................................733.3. Rezoluţia convenţională.....................................................................................................753.4. "Rezilierea"........................................................................................................................76

4. Riscurile contractului................................................................................................................774.1. Noţiune...............................................................................................................................774.2. Ipoteze privind suportarea riscurilor:...............................................................................79

CAPITOLUL V. ASPECTE ŞI CONCLUZII DE PRACTICĂ JUDICIARĂ PRIVIND EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL...............................................................................80

CONCLUZI I...................................................................................................................................88

B I B L I O G R A F I E ..........................................................................................................97

2


CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ACTUL JURIDIC CIVIL1

1. Definiţia actului juridic civil.

„Cel mai important izvor de drepturi si obligaţii este actul juridic,el fiind

modul natural şi necesar de implicare a persoanei ȋn viaţa juridică.Actul juridic

exprimă voinţa subiectului de a participa liber la raportul juridic "2

„Orice fapt,orice eveniment sau orice act material care are un efect

juridic,adică naşte,transmite sau stinge un drept,poartă numele generic de fapt

juridic.Dar, printre faptele juridice,unele sunt fcute de o personă cu scopul expres

de a produce fapte juridice ;aceste fapte poartă denumirea de acte juridice".3

Aşadar, existenţa actului juridic este condiţionată nu atȋt de producerea

unor efecte juridice ,cȃt de existenţa intenţiei ȋn momentul savȃrşirii faptului

care a generat efectele juridice respective.

Prin act juridic civil se ȋnţelege o manifestare de voinţă facută cu

intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte , a modifica ori a

stinge un raport juridic concret. În această definiţie elementele definitorii ale

actului juridic civil sunt prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină

de la un subiect de drept civil (persoană fizica sau persoană juridică).

Manifestare de voinţă care trebuie exprimată cu intenţia de a se produce

1 A se vedea Gheorghe Beleiu, "Drept civil romȃn. Introducere ȋn dreptul civil.Subiectele

Dreptului civil", editia a IV-a, Casa de editură şi presa "şansa" S.R.L., Bucureşti 2000, pag. 134-

181; Gabriel Boroi, „Drept civil. Partea generală", Ed.All, 1998, pag. 149-200; C.Hamangiu,

I.Rosseti Balanescu, Al.Baicoianu, „Tratat de drept civil romȃn" Ed.All, pag.76-91; Iosif R.Urs,

Smaranda Angheni, Drept civil, vol.1, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag. 105-128.2 Iosif R.Urs, Smaranda Angheni, op.cit., pag. 105.3 C.Hamangiu, I.Rosseti Balanescu, Al.Baicoianu, op.cit., pag.76

3


efecte juridice civile , acestea din urmă fiind urmărite la manifestarea

voinţei , putȃnd consta ȋn a da naştere , a modifica sau a stinge un raport

juridic concret.

Aşadar, actul juridic este "o manifestare de voinţă" - unilaterală, bilaterală

sau multilaterală - savȋrşită cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge, potrivit

dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu condiţia că de existenţa acestei intenţii să

depindă ȋnsăşi producerea efectelor juridice.

Diversitatea actelor juridice ȋşi gaseşte explicaţia ȋn principiul fundamental

din materia contractelor - libertatea contractuală - potrivit căreia subiectele de

drept pot ȋncheia cele mai diverse operaţiuni juridice.

2. Condiţiile actului juridic civil

Definiţie

"Prin condiţiile actului juridic civi l vom întelege acele componente

care t rebuie sau pot să intre în structura actului juridic , deci elementele din

care actul juridic civil este alcătuit".4

Art. 948 C.civ. prevede condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii;

acestea sunt:

□ capacitatea de a contracta;

□ consimţămȃntul valabil al părţilor ce se obligă;

□ un obiect determinat;

□ cauză licită.

Capacitatea

4 Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed.All, 1998, pag.162.

4


"Prin capacitatea de a ȋncheia actul juridic civil se ȋnţelege aptitudinea

subiectului de drept civil , de a deveni titular de drepturi şi obligatii civile

prin ȋncheierea actelor juridice civile"5.

"Capacitate de a ȋncheia acte juridice reprezintă regula , incapacitatea

fiind excepţia . Astfel, oricine este socotit capabil , din moment ce nu este

declarat incapabil de lege (art.949 C.civ.)".6

Capacitatea de a ȋncheia acte juridice reprezintă o parte a capacitaţii de

folosinţă a fiecărei persoane, constituind, ȋmpreună cu discernămȃntul, o premisă a

capacitaţii de exerciţiu.

Incapabili sunt: "minorii , interzişii şi toţi cei cărora legea le-a prohibit

oarecare contracte (art.950 C.civ.). "Aceştia nu-şi pot exercita singuri drepturile

ai căror titulari sunt, ci doar prin intermediul altor persoane capabile (care pot fi

reprezentanţi legali, tutori, curatori).

Diferenţa dintre capacitate şi discernămȃnt constă ȋn aceea că

discernământul este o stare de fapt (de facto), iar capacitatea este o stare de drept

(de jure). Astfel, o persoană, deşi capabilă se poate găsi, din diferite cauze, ȋntr-un

moment de lipsă de discernământ.

Dispoziţiile relative la capacitatea persoanelor sunt de ordine publică, de

materie imperativă şi particularii nu pot deroga de la ele.

Consimţămȃntul

5Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed.All, 1998, pag.162.

6 Din dispoziţiile art.6 alin.l din decretul 31/54 se desprinde urmatorul principiu:

5


Prin "consimţămȃnt se ȋnţelege acea condiţie esenţială , de fond şi

general a actului juridic civil care constă ȋn exteriorizarea hotărȋrii de a

ȋncheia un act juridic civil".7

Consimţămȃntul este valabil exprimat numai dacă provine de la o persoană

cu discernământ, dacă este exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, dacă

este exteriorizat şi dacă nu este alterat de vreun viciu de consimţământ.

Definiţia actului juridic arată că intenţia de a produce efecte juridice este

exprimată prin manifestarea de voinţă ȋn acest sens.

"Pentru ca un act juridic să i-a fiinţă şi să producă efecte este necesar să

existe o voinţă care să-1 creeze. În plus, această voinţă trebuie sa fie exteriorizată,

deoarece voinţa nemanifestată echivalează cu lipsa acesteia, adică inexistenţa

actului juridic".8

Nu există intenţia de a produce efecte juridice din partea subiectelor de

drept civil atunci cȃnd: manifestarea de voinţă a fost facută ȋn glumă (focandi

causa), din prietenie, curtoazie sau pură complezenţă ; a fost facută sub condiţie

potestativă, din partea celui care se obligă (art. 1010 C.civ.); manifestarea de

7"nimeni nu poate fi ȋngrădit ȋn capacitatea de folosinţă şi nici lipsit ȋn tot sau ȋn parte de capacitatea de

exerciţiu decît ȋn cazurile şi condiţiile stabilite de lege".Alte dispoziţii ale Codului civil reglementează, de

asemenea, capacitatea de a contracta. ȋn art. precum 807,808, 856, se dispune asupra capacitaţii existenţa ȋn cazul

moştenirii testamentare. De asemenea, "pot cumpăra şi vinde toţi cei cărora nu le este oprit prin lege ". (art.

1306). Alte dispoziţii se găsesc şi ȋn Codul Familiei, decretul nr. 31/54 şi alte izvoare de drept civil. Cazurile de

ȋncapacitate juridică sunt de strict interpretare şi aplicare ( exceptio est strictissimae interpretation).? Gheorghe Beleiu, op.cit., pag. 151; Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Ed. All, 19988 Tacerea prin ea însaşi nu reprezintă consimţământ cu excepţia cazurilor când legea prevede expres (art.

1437 C. Civ.), când parţile convin expres să-i acorde o asemenea valoare, când prin obicei (uzanţe) tăcerea

valorează consimţământ; in materie de succesiuni neacceptarea expresă sau tacită a succesiunii in termen

de 6 luni valorează renunţarea la succesiune (art. 700 C. civ.).

6


voinţă este prea vagă; manifestarea de voinţă s-a facut cu o rezervă mintală

cunoscută de contractant (exemplu : actul fictiv, ca varietate de simulaţie).

Două principii guvernează voinţa juridică ȋn dreptul civil: principiul

libertăţii actului juridic civil (sau principiul autonomiei de voinţă) si principiul

voinţei reale (sau principiul voinţei interne). Parţile sunt libere să încheie sau nu

acte juridice, să stabilească liber regulile care să cȃrmuiască actul respectiv, să

determine conţinutul acestuia, precum şi forma în care vor fi încheiate9. Toate

acestea depind de voinţa parţilor, dacă nu se încalcă ordinea şi normele

imperative.

Din specificarea ȋn art.948 C.civ. a consimţământului drept condiţie a

actului juridic, se poate înţelege, per a contrario (însă în mod eronat) că o astfel de

condiţie nu se cere "părţii ce nu se obligă", respectiv creditorilor.

Voinţa subiectului de drept respectiv are la rândul ei două elemente:

consimţământul şi cauza pentru care se ȋncheie actul juridic. Orice participant la

raportul juridic trebuie să-şi exprime consimţământul valabil.

Este considerată a avea discernămȃnt persoana fizică cu deplina capacitate

de exerciţiu, respectiv, persoanele care au ȋmplinit vȃrsta de 18 ani şi persoanele

care nu au fost puse sub interdictie judecătoreasca. Minorii între 14-18 ani au

discernământul în formare.

Consimtământul poate fi exteriorizat în scris, verbal şi prin gesturi ori fapte

concludente.

Principiul aplicabil în ceea ce priveşte exteriorizarea consimţământului este

cel al consensualismului, parţile având libertatea de a alege forma de exteriorizare

9 Acest lucru se desprinde din dispoziţiile art. 5 si 969 C. civ.

7


a voinţei lor. Excepţie de la această regulă face actul juridic pentru care legea cere

ca manifestarea de voinţă să îmbrace o anumită formă.

Viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul, violenţa si leziunea.

Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic civil.

Dolul este acel viciu de consimţământ prin care o persoana poate fi indusa in

eroare prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina sa incheie un act

juridic.

Violenţa, ca viciu de consimtamant, constă ȋn ameninţarea unei persoane cu un

rău care ȋi produce o temere ce o determină să ȋncheie un act juridic, pe care nu l-

ar fi ȋncheiat.

Leziunea este "disproporţia vădită de valoare ȋntre două prestaţii şi este de natură

să lezeze consimţămȃntul la ȋncheierea actului juridic civil".10

Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic se ȋntelege "conduita părţilor stabilită prin acel

act juridic civil", respectiv "acţiunile ori inacţiunile la care parţile sunt

indreptaţite sau de care sunt ţinute".11

Art.962 C.civ. prevede că "Obiectul convenţiilor este acela la care parţile

sau numai una din părţi se obligă". Obiectul unui act juridic nu poate consta ȋn

fapta altei persoane decȃt cea care ȋl ȋncheie.

Obiectul actului juridic civil nu trebuie confundat cu conţinutul sau efectele

actului juridic civil, deci cu drepturile subiective civile şi obligaţiile civile nascute

din actul juridic. De exemplu, "nu se poate pune semnul egalităţii ȋntre obligaţia

10 Acţiunea ȋn resciziune (respectiv, acţiunea ȋn anulare pentru leziune) poate fi ȋnvocată doar de catre

minori (art.951, art. 1157-1165 C.civ., art.25 din Decretul nr.32/1954) dar in cazuri expres prevazute de lege

si de catre majori (art.60 din O.G.nr.42/1997 privind navigaţia civila, art.694 C.civ.).

11 ? Gabriel Boroi, op. cit., p. 178

8


vȃnzătorului de a preda lucrul cumpărătorului, pe de o parte, iar, pe de altă

parte, predarea ȋnsăşi".12

Valabilitatea acţiunilor ce aparţin subiectelor actului juridic civil este

recunoscută dacă obiectul actului juridic ȋn cauză există, ȋn circuitul civil, este

determinat ori determinabil, este posibil, este licit şi moral (art.948, 963,964

C.civ.).

Obiectul este o condiţie de fond, esenţială şi generală actului juridic.

Cauza (scopul) actului juridic civil

Obiectivul urmarit de parti la ȋncheierea unui act juridic civil reprezintă

cauza (scopul) actului respectiv. Dupa cum am arătat ȋnainte, ȋmpreuna cu

consimţămȃntul, cauza formeaza voinţa juridică.

Cauza este o condiţie de fond, esenţială şi generală a actului juridic civil.

Cauza trebuie de asemenea, să existe, să fie reală şi, de asemenea, licită şi

morală. Din art.967 C.civ. se desprinde ideea conform căreia cauza este

prezumată că exista şi că este valabila. Orice afirmaţie contrară trebuie dovedită de

catre cel care a facut-o.

1.Forma şi modalităţile actului juridic civil

Forma actului juridic reprezinta "acea conditie care constă ȋn modalitatea

de exteriorizare a manifestării de voinţă cu intenţia de a crea, modifica ori stinge

un raport juridic civil concret".13

12 Gabriel Boroi, op. cit, p. 161

13 Gabriel Boroi, op. cit, p. 169

9


Principiul consensualismului nu se regăseste printre prevederile C.civ. ȋnsă

poate fi dedus per a contrario din chiar art.948 C.civ. : forma actului juridic civil

neregăsindu-se printre conditiile actului juridic. Se poate spune că aceasta nu este

o condiţie generală şi esentială a actului. Cȃnd anumitor acte juridice le este cerută

pentru validitate o formă specială, acest lucru este prevazut expres de către

legiuitor. Cu toate acestea, orice act juridic poate ȋmbrăca o forma scrisă prin

voinţa parţilor.

Prin forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil se ȋntelege "acea

condiţie de validitate, esenţială şi specială, care constă ȋn necesitatea ȋndeplinirii

formalităţilor prestabilite de lege sau de parţi ȋn lipsa cărora actul juridic nu s-ar

putea naşte ȋn mod valabil.14

Forma actului juridic civil este cerută şi ȋn scop probatoriu sau pentru a fi

opozabil faţă de terţi.

Prin principiul consensualismului (solo consensus obligat) se arată că

manifestarea de voinţă la ȋncheierea actului juridic civil poate fi exteriorizată

expres sau implicit ȋn diferite forme, de la un simplu gest pȃnă la ȋnscrisul sub

semnătura privată.

CAPITOLUL II . EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

1.Definiţie şi reglementarea efectelor actului juridic civil.

14 Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All 1998, pag. 196

10


1.1. Definiţie.

Prin efectele actului juridic civil se ȋnţeleg “drepturile subiective şi

obligatiile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act

juridic. ”15

Astfel, este vorba, ȋn general, de legarea anumitor persoane – subiecte de

drept civil – ȋn şi prin raportul de drept civil, adică realizarea unor legaturi juridice

(vinculum juris).16

În altă formulare a definiţiei, efectul actului juridic civil constă ȋn

”naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, ȋn funcţie de scopul

urmărit prin manifestarea de voinţa exprimată”17.

Ceea ce produce efectele actului juridic civil este tocmai manifestarea de

voinţă a parţilor care se exprimă la ȋncheierea actului respectiv. Aşadar, actul

juridic civil este, cum am aratat şi mai sus, manifestarea de voinţă făcută cu

intenţia de a produce efecte juridice, indiferent dacă se are ȋn vedere naşterea,

modificare sau stingerea unor raporturi de drept. Se poate spune că actul juridic

există in virtutea efectelor sale. Drepturile şi obligaţiile conţinute de actul

juridic(născute “odată cu raportul juridic”) sunt cele ce leaga subiectele ȋn

dreptul civil.

În consecinţa, efectele actului juridic reprezintă tocmai conţinutul raportului

juridic civil generat de acel act. Astfel spus, “efectele actului juridic “se suprapun”

conţinutului raportului juridic.”18

15 Gheorghe Beleiu, op.cit.,pag 189; Gabriel Boroi, Drept Civil.Partea generală, Ed.All,

1998,pag201

16 Ion Dogaru, Drept civil romȃn. Tratat,vol.1,Ed.Europa,Craiova,1996,pag. 268

17 Paul Mircea Cosmovici. Introducere ȋn dreptul civil, Ed.All,1994,pag.128

18 Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, op.cit., pag 134

11


1.2. Reglementare

Principala reglementare a actului juridic civil se găseşte ȋn Codul civil.

Conform dispozitiilor Codului civil se face referire la "efectele convenţiilor"

şi nu la efectele actului juridic ȋn general.

Efectele diferitelor contracte civile pe care le reglementeaza C.civ. fac parte

din a doua categorie şi privesc donaţia (art. 800-855), efectele actului unilateral

care este testamentul (art. 1405-1409), locaţiunea (art. 1410-1490), societatea (art.

1491-1531), mandatul (art. 1532-1559), comodatul (art. 1560-1575), ȋmprumutul

(art. 1576-1590), depozitul (art. 1591-1634), jocul şi prinsoarea (art. 1636-1638),

rendita pe viata (renta viagera - art. 1639-1651), fidejusiunea (cauţiunea - art.

1652-1684), amanetul (art. 1685-1696) şi tranzacţia (art. 1704-1717).

În rȃndurile ce urmează vom observa că reglementarea privind efectele

actului juridic civil nu se limitează la Codul civil. Legile speciale care au ȋn vedere

efectele actului juridic civil sunt: Legea locuinţei nr. 114/1996, Ordonanţa de

Urgenţă a Guvernului, nr. 40/1999, privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei

pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, Legea arendării nr. 16/1994, Legea nr.

32/1994 privind sponsorizarea, Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi

reasigurările ȋn Romȃnia, Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile

conexe, Legea nr. 5/1973 etc.

Aşadar, sfera de aplicare a normelor privind efectele actului juridic civil

permite clasificarea acestora ȋn două categorii.

Într-o primă categorie se ȋnscriu efectele convenţiilor sau contractelor,

prevazute de art. 969-985.

2. Determinarea efectelor actului juridic civil

12


2.1. Noţiunea de determinare a efectelor actului juridic civil

Claritatea cu care este exprimat conţinutul unui act juridic, modul evident

din care reies drepturile şi obligaţiile parţilor sunt esenţiale ȋn aplicarea corectă a

dispoziţiilor actelor respective. În consecinţă, conţinutul actului juridic civil este

dat de efectele pe care acesta le produce. Cunoaşterea conţinutului actului juridic,

a clauzelor care stabilesc drepturile şi obligatiile părţilor - născute, modificate, ori

stinse - conduce la stabilirea efectelor actului juridic civil.

"Importanţa determinării efectelor actului juridic civil"19 constă ȋn:

a) nevoia de a cunoaşte care sunt drepturile şi obligaţiile cărora parţile au

voit să le dea naştere, adică pentru ce şi ȋn ce condiţii s-au legat parţile actului

juridic, pentru că ȋn dreptul nostru civil are intȃietate voinţa internă reală a

acestora;

b) părţile şi instanţa sunt interesate şi datoare să ştie exact ce s-a dorit prin

ȋncheierea acelui act.

Obscuritatea, şi neclaritatea actului juridic poate consta ȋn: neconsemnarea

manifestării de voinţă a parţilor, o greşită exprimare, folosirea unor cuvinte

nepotrivite, conciziunea excesivă a expresiilor sau a cuvintelor utilizate la

ȋncheierea actului juridic civil, "contradicţia existentă ȋntre manifestarea de voinţa

şi voinţa internă a parţilor20" etc.

Într-o astfel de situaţie este necesară o operaţie de determinare a efectelor

actului juridic. Aceasta constă ȋn "stabilirea clauzelor voite de părţi, clauze ce

incorporează şi exprimă voinţa lor de a se lega juridiceşte prin dobȃndirea de

drepturi subiective şi de asemenea, de obligaţii".21

19 Ion Dogaru, op. cit, p. 270

20 Gheorghe Beleiu, op.cit., pag. 190; C.Statescu, C.Barsan, Drept civil – Teoria generala a

obligatiilor, Ed. All, 1993, pag54

21 Ion Dogaru, op.cit., pag.270

13


Altfel spus, efectele actului juridic mai constau ȋn "stabilirea ori fixarea

drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe care le-a generat, modificat sau

stins un astfel de act".22

2.2. Etapele determinării efectelor actului juridic civil

A. Dovedirea actului juridic civil. Proba actului juridic civil

Dovedirea actului juridic civil (negotium) - reprezintă faza prealabilă şi

obligatorie a stabilirii efectelor actului juridic civil, şi aceasta deoarece inexistenţa

actului juridic civil nu mai poate pune problema stabilirii efectelor actului juridic;

nu se poate determina ceva care, nedovedit, este ca şi cȃnd nu ar exista ( idem est

non esse et non probdri).

Proba actului juridic civil.

Definiţie, reglementare, importanţă - dovedirea actului juridic civil se

face cu ajutorul regulilor privind proba raporturilor juridice civile concrete.

Probele reprezintă "mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau fapt

juridic şi, prin aceasta, a dreptului subiectiv şi a obligaţiei civile".23

22 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 19023 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 120

14


În literatura de specialitate24 , s-a mai arătat că "generic, proba ȋnseamnă un

mijloc de a stabili adevărul referitor la acte sau fapte juridice din care persoana

interesată pretinde că izvorăsc drepturi sau obligaţii", iar "concret, prin proba se

ȋnţelege un mijloc de convingere, folosit efectiv, ȋntr-o anumită ocazie (ȋn proces,

la starea civilă etc), pentru stabilirea faptului pretins de persoana care ȋşi

valorifică un drept subiectiv".

Reglementarea materiei probei se găseste ȋn Codul civil ( in art. 1169-1206

sunt avute ȋn vedere sarcina probei, ȋnscrisurile, marturia, marturisirea,

prezumţiile), Codul de procedura civilă (expertiza, probele materiale, cercetarea

la faţa locului precum şi administrarea probelor sunt prevăzute de art. 167-

225,235-241), Codul comercial (art.46-57).

Proba ȋşi dovedeşte importanţa mai ales ȋn cadrul proceselor civile, pentru

organele de justiţie reprezentȃnd mijloace de stabilire a adevărului obiectiv

(material) şi fiind hotărȃtoare ȋn pronunţarea unei hotărȃri temeinice şi legale.

Litigiile pot fi prevenite ȋn cazul drepturilor a căror existenţa poate fi uşor

stabilită prin probe sigure şi convingătoare. Proba reprezintă interes şi ȋn afara

proceselor civile (spre exemplu pentru dovedirea vȃnzării unui imobil).

Aşadar, faptele negative nedefinite, spre deosebire de cele definite (care se

dovedesc prin probarea faptului pozitiv contrar), nu pot forma deasemenea, obiect

al probei, nefiind posibilă dovedirea lor, ca atare.

Pentru dovedirea faptelor notorii este suficientă probarea notorietaţii lor, iar

faptele necontestate nu necesită, ȋn principiu, probarea lor.

"În cazul ȋn care judecătorul are personal cunoştinţe de anumite fapte din alte

ȋmprejurări decȃt cele ale dosarului, acele fapte fac obiectul probaţiunii judiciare,

hotărȃrea safiind bazată pe probele din cauză".25

24 O. Capatana Tratat de drept civil, Vol. I, p. 262-263

25 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 122

15


"Nu poate constitui obiect al probei norma de drept deoarece; se prezumă

astfel cunoaşterea legii de catre judecător (jura novit curia)"26

"Elementul de dovadă reprezintă obiectul probei, respectiv actul ori faptul

juridic care a dat naştere dreptului subiectiv civil, pentru a demonstra existenţa

acestuia precum şi a obligaţiei corelative".27

Actele juridice pentru care legea cere respectarea formei solemne ca o

condiţie de valabilitate (ad solemnitatem) se probează prin prezentarea formelor

respective (prin prezentarea actului autentic).

Potrivit art. 1169 C.civ. sarcina probei revine "celui ce face o propunere

ȋnaintea judecătii". Astfel, cel ce pretinde un anumit drept trebuie să dovedească,

prin diferite mijloace de probă, ca-1 are - onus probandi incubit actori.

Celelalte acte juridice pentru a căror valabilitate nu este cerută forma

solemnă, iar forma scrisă are importanţa doar ad probationem (nerespectarea

condiţiei de formă neafectȃnd valabilitatea actului ȋn sine) se pot proba şi prin alte

mijloace de probă.

Dacă unele mijloace de probă se află ȋn posesia pȃrȃtului, acesta din urmă

refuzȃnd iniţial a le prezenta, i se poate cere (printr-o acţiune denumită ad

exhibendum) să le producă ȋn proces, sub sancţiunea ca refuzul sau să fie

ȋnterpretat ȋn defavoarea sa.

În consecinţă, reclamantul este cel care trebuie sa dovedească cele pretinse,

pȃrȃtul putȃnd la rȃndul său să combată, prin ȋntampinare sau prin cererea

reconvenţională, afirmaţiile reclamantului probȃndu-şi, de asemenea susţinerile.

Pȃratul devine, astfel, prin excepţie, reclamant : in excipiendo reus fit

26 Gheorghe Beleiu, op.cit., pag. 122 ; excepţie fac litigiile de drept internaţional privat, ȋn care

lex causae este o lege străină, iar magistratul are posibilitatea să ceară parţii să dovedească

existenţa şi conţinutul normei juridice străine.27 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 121

16


actor.

Chiar un terţ poate fi ţinut să colaboreze la stabilirea adevărului.

"Sunt recunoscute convenţiile asupra probelor ȋncheiate de parţi cu privire

la sarcina probei, obiectul probei, admisibilitatea probei, puterea "doveditoare a

probei, administrarea dovezii atȃta timp cȃt nu se incalcă norme imperative"28

"Cu privire la sarcina probei se mai spune că aceasta incumba celui ce

afirma, nu aceluia care neagă (onus probandi incumbit ejus qui decit non ejus qui

negat)".29

Din acestea rezultă că atȃta timp cȃt nu se probează temeinicia unei

pretenţii ȋn justiţie, pȃrȃtul nu are nevoie să se apere.

În concluzie, sarcina probei, ȋn proces, revine atȃt reclamantului cȃt şi

pȃrȃtului, instanţa avȃnd iniţiativa şi raspunderea stabilirii adevărului ȋn cauză.

B. Admisibilitatea probei

"Există, de asemenea, cȃteva condiţii privind admisibilitatea probei"30, şi

anume: administrarea probei nu trebuie să fie oprită de lege (de exemplu o probă

impotriva unei prezumţii legale absolute —juris et dejure - art. 1202 alin.2

C.civ31.), proba cerută să fie verosimilă (să tindă la dovedirea unor fapte credibile),

28 Art. 1191 alin. 3 C. civ., prevede admisibilitatea probei cu martori chiar dacpa

obiectul actelor juridice are o valoare ce depaseste 250 de lei ori urmeaza a se face dovada

in contra sau peste ceea ce cuprinde actul, cu conditia ca dovada sa priveasca drepturi de

care partile sa dispuna.

29 Tudor R. Popescu „Drept civil", Vol. I, Editura Oscar Print, Bucuresti 1994, p. 182

(nota 1)30 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 122. Tudor R. Popescu "Drept civil", Vol. I, Editura Oscar Print,

Bucuresti, 1994, p. 181.

31 In alin. 2 al art. 1202 C.civ, se arata urmatoarele: " Nici o dovada. nu este primita impotriva

prezumtiei legale cand legea in puterea unei asemenea prezumtii anuleaza un act oarecare sau

17


pertinenţă (să aibă legatura cu pricina), concludenţă (să conduca la rezolvarea

cauzei) şi utilă (tinde la dovedirea unor fapte inconte stabile).

3. Interpretarea clauzelor actului juridic civil.

3.1. Noţiunea de interpretare a clauzelor actului juridic civil

Odată ce i s-a dovedit existenţa, actul juridic işi poate produce efectele asa

cum ele au fost stabilite de parţi la ȋncheierea sa, atȃta timp cat aceste efecte sunt

clar exprimate. O operaţie specială de interpretare nu mai este necesară odata ce

claritatea clauzelor contractului este evidentă (interpretatio cessat in Claris).

"Interpretarea clauzelor actului juridic civil constă ȋn operaţia logică cu

ajutorul căreia se stabileşte inţelesul clauzelor neclare, obscure şi al ȋntregului

act, ȋn vederea stabilirii voinţei reale a părţilor, pentru a asigura aplicarea

corectă a legii civile"32

"Asadar prin aceasta se permite determinarea exactă a conţinutului

obligaţiilor, respective a drepturilor insăşi, astfel cum aceasta a fost concepută de

catre parţile contractante".33

Incontestabilitatea existenţei actului juridic nu presupune, ȋnsă, ȋnlaturarea

indoielilor cu privire la conţinutul său.

În astfel de situaţii se trece la cea de-a doua fază a determinarii efectelor

actului juridic, respectiv, faza interpretării clauzelor actului.

Într-o altă formulare, "interpretarea contractelor este operaţia prin care se

determină intelesul exact al clauzelor contractului, prin cercetarea manifestării de

nu da drept de a se reclama in judecatd...".


33 C. Stătescu, C. Barsan, op. cit., p. 53

18


voinţă a părtilor in strȃnsă corelaţie cu voinţa lor internă". "Interpretarea

efectelor actului juridic, aşadar, nu se confunda cu proba acestuia". 34 Mai mult,

o dată ce s-a trecut la faza interpretării, existenţa contractului este ȋn afara oricărei

discuţii.

Scopul acestei faze reiese din definiţia interpretarii clauzelor actului juridic el fiind

acela de a stabili voinţa reală a partilor la incheierea actului juridic. "Voinţa reală.

este ȋnţelesul pe care l-a avut ȋn vedere partea ȋn legătură cu o anumită clauză

atunci cȃnd a semnat actul juridic, iar interpretarea acestei clauze este o

chestiune de fapt lasată la aprecierea judecătorului.”35

Judecătorul care face interpretarea nu poate refuza aplicarea actului juridic

sub pretextul obscuritaţii, avȃnd obligaţia să solutioneze cauza ȋn baza art. 3 C.civ.

şi să interpreteze ţinȃnd cont de criteriul bunei-credinţe prevazut de art. 970 alin. 1

C. civ. De asemenea, judecătorul nu poate modifica contractul sub pretextul că ar

conţine clauze contrare echităţii sau ordinii publice. Într-un astfel de caz,

contractul poate fi anulat dar nu poate fi modificat. Actul dovedit ca fiind existent

din punct de vedere material, poate fi inexistent din punct de vedere juridic din

cauza absenţei de voinţă cȃnd voinţa autorului nu este valabilă, fiind lipsit de

discernămȃnt sau cȃnd, referitor la actul juridic, se comite o eroare distructivă de

voinţă.

Dacă ȋn urma calificării va fi vorba de un act numit (tipic) se vor aplica

regulile unui asemenea tip de act. Actelor nenumite (atipice) li se vor aplica, in

schimb, regulile generale privitoare la contracte sau convenţii, şi nu regulile de la

34 C. Stătescu, C. Barsan, op. cit., p. 5435Ion Filipescu "Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor", Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p.

59. Voinţa declarată nu işi pierde din importanţa prin faptul că instanţa are ȋn vedere ȋn primul

rȃnd voinţa reală. Dacă voinţa reală nu corespunde cu voinţa declarată, prima trebuie dovedită

prin mijloacele de probă prevazute de lege.

19


actul numit cel mai apropiat. Actele numite sunt reglementate de norme speciale ȋn

comparaţie cu actele nenumite care beneficiază de reglementări de tip general.

Asfel, ȋn acest caz se aplică regula de drept conform căreia generalia specialibus

non derogant, respectiv norma generala nu deroga de la norma speciala.

Interpretarea actului civil ȋmbracă trei forme, respectiv calificarea juridică a

actului, stabilirea ȋntelesului unei sau unor clauze, de care depinde stabilirea de

drepturi şi obligaţii, ori ambele.

"In consecinţă, calificarea actului juridic civil constă ȋn stabilirea conţinutului său

şi deci ȋncadrarea acestuia ȋntr-un anumit tip de acte juridice".36

3.2. Regulile de interpretare a clauzelor actului juridic civil

Regulile de interpretare a actului juridic civil sunt cuprinse ȋn Codul civil, ȋn

Secţiunea a-III-a ("Despre interpretarea convenţiilor”) a Capitolului III ("Despre

efectul conventiilor”) din Titlul III ("Despre contracte sau convenţii”) al Carţii a-

III-a ("Despre diferitele moduri ȋn care se dobȃndeşte proprietatea), respectiv

art.977-985.

"Regulile de interpretare a actului juridic civil au fost clasificate ȋn

literatura de specialitate" 37 ȋn: reguli generale şi reguli speciale. Astfel, regulile

generale se referă la act ȋn ansamblu, iar cele speciale se referă la anumite clauze

contractuale.

Regulile de interpretare au urmatoarele caracteristici:

36 Gabriel Boroi, Drept civil. Teoria generala, Ed.All,1997,pag.215; Ion Dogaru,

defineşte calificarea actului juridic drept o determinare corectă a naturii sale juridice, ȋn

raport cu care se stabilesc şi primesc considerare drepturile subiective civile dobȃndite şi

obligaţiile asumate de parţi (op.cit.,pag.272).

37 C. Statescu, C. Barsan, op. cit., p. 55-57

20


□ nu sunt imperative, scopul lor fiind acela de a suplini insuficienţele

din contract;

□ sunt subsidiare, deoarece ȋn cazul ȋn care actele sunt ȋncheiate ȋn

termeni clari, precişi, nu mai este nevoie de o operaţie suplimentaraăde

interpretare;

□ au caracter subiectiv, pentru că scopul lor este de a descoperi voinţa

reală a părţilor;

□ reprezintă un tot şi trebuie aplicate ȋmpreună, ţinandu-se seama de

clauzele fiecarui act.

Reguli generale de interpretare

Art. 977 C.civ. - care dispune că "interpretarea contractelor se face după

intenţia comună a parţilor contractante, şi nu după sensul literal al termenilor" -

prevede prioritatea voinţei reale. În literatura de specialitate s-a arătat că nu poate

fi vorba de o intenţie comună a parţilor, ȋntrucȃt fiecare parte a avut ȋn vedere

motive, mobiluri diferite.

Prim textual de lege mai sus citat, pe cale de interpretare, legiuitorul a dorit

să arate că ȋn interpretarea ce se va da diferitelor acte juridice se va ţine cont de

voinţa reală a parţilor şi nu se va pune accent pe sensul literal al textului respectiv.

La determinarea acesteia, ȋn ceea ce priveste voinţa reală, nu se va ţine

seama de absolut toate mobilurile de ordin intern pe care le-au avut ȋn vedere

21


parţile la ȋncheierea actului, acestea putȃnd fi extrem de numeroase; delimitarea

acesteia se face prin noţiunea de cauza a actului juridic.

Cu ajutorul elementelor intrinseci actului cȃt şi cu elemente extrinseci se va

putea face proba voinţei reale (dovada ȋmprejurarilor ȋn care s-a incheiat actul

juridic, a tratativelor, discuţiilor purtate).

Alin.2 al art.970 C.civ. prevede urmatoarele: Convenţiile "obligă nu numai

la ceea ce este expres ȋntr-ȋnşele, dar la toate urmările ce, echitatea, obiceiul sau

legea da obligaţiei, după natura sa". "Astfel, actul juridic civil produce, pe langă

efectele expres arătate, şi alte efecte ce ţin de natura insăşi a acestuia. În aceiaşi

ordine de idei, legea este aceea pe care părţile au avut puterea să o modifice prin

convenţia lor; obiceiul este de origine convenţional, sprijinindu-se pe o convenţie

tacită; echitatea este ȋnsaşi o prelungire a voinţei părţilor".38

Conform art.981: "Clauzele obişnuite ȋntr-un contract se subinţeleg, deşi nu

sunt exprese ȋntr-ȋnsul". Daca părţile nu au prevazut expres toate clauzele pe care

trebuie să le cuprindă contractul, se prezumă că ele au ȋnţeles să aplice normele

legale supletive ȋn materie.

Reguli speciale de interpretare

38 Elena Carcei "În legatură cu interpretarea legii şi a convenţiei civile" ȋn Dreptul nr. 1/1999, p. 45

22


Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele dȃndu-se

fiecărei ȋnţelesul ce rezultă din actul intreg - art.982. În interpretarea clauzelor

ȋndoielnice se va ţine seama atȃt de clauzele cu mai multe ȋnţelesuri, cȃt şi clauzele

confuze, al căror ȋnţeles este greu de sesizat.

În art. 978 se arată că atunci "cȃnd o clauză este primitoare de doud

ȋntelesuri, ea se interpretează ȋn sensul că poate avea un efect, şi nu ȋn acela ce n-

ar produce nici unul", (actus interpretandus est potius ut valeat quamut pereat).

De aceea, orice clauză contractuală este inclusă spre a produce un efect. Încheierea

unei convenţii prin care o parte promite fapta unui terţ poate fi interpretată ȋn doua

sensuri: partea a promis fapta terţului, ȋnsă fără a-şi lua vreo obligaţie ȋn această

privinţă, ȋn care caz convenţia nu poate produce vreun efect ȋntrucȃt debitorul nu

s-a obligat ȋn realitate cu nimic; partea, nu numai că a promis fapta terţului, dar şi-

a luat obligaţia să depună toate diligenţele pentru al determina pe terţ să

indeplinească fapta la care se face referire ȋn convenţie. ȋn acest din urmă caz,

conveţia este de natură (este ȋn masură) să producă efecte şi de aceea va fi

interpretată astfel.

De asemenea, instanţa, atunci cȃnd face interpretarea actului juridic, va

determina natura reală a acestuia nu după denumirea pe care i-au dat-o parţile, ci

după ceea ce clauzele cuprinse ȋn act dispun. Astfel, manifestarea de voinţă ȋn

cadrul unui act nul poate fi valabilă, independent de soarta acelui act, ca alt act

juridic; un contract denumit de parţi vȃnzare-cumpărare poate fi calificat de

instanţă, analizȃnd clauzele conţinute de contract, drept donaţie. Această

operatiune juridică se numeşte conversiunea actului juridic şi constă, practic, ȋn

ȋnlocuirea actului nul cu un act juridic valabil.

23


Art.979 instituie regula conform căreia „termenii susceptibili de două

ȋnţelesuri se interpretează ȋn ȋnţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura

contractului", respectiv, "quotiens idem senso duas sententias exprimit, ea

potissimum accipiatur, quae rei gerende aptior est".

Art.980 dispune că "dispoziţiile ȋndoioase se interpretează după obiceiul

locului unde s-a ȋncheiat contractul" (in descuris inspici solet, quod verisimilius et,

out quodpleremque fieri solet).

In art. 983 se prevede că atunci "cȃnd este ȋndoială, convenţia se

interpreteazdă ȋn favoarea celui ce se obligă". Aceasta constituie regula in dubio

pre reo şi işi gaseşte aplicaţia ȋn regulile privitoare la proba (actori incumbit onus

probandi - cel care face o afirmaţie in faţa instanţei are obligaţia să aducă probe in

favoarea sa).

În ceea ce priveşte legatele, clauzele acestora se vor interpreta ȋn favoarea

moştenitorului, dacă neinţelegerile dintre parţi se referă la ȋntinderea legatului, şi,

ȋn favoarea legatarului, dacă neȋnţelegerile privesc ȋnsăşi existenţa legatului.

"Toate acestea deoarece cauzele unui act trebuie interpretate ȋn sensul ȋn care ar

produce efecte.”39

Altă regula de interpretare a actului juridic civil este cea stabilită in art.984:

"Convenţia nu cuprinde decȃt lucrurile asupra cărora se pare că părtile şi-au

propus a contracta, oricȃt de generali ar fi termenii cu care s-a ȋncheiat" (actus

non debent operări ultra intentionena agentos ) .

În cele din urmă, art. 985 prevede regula quae dubitationis tollendae causa,

contractibus inserentur ius commene laedunt, respectiv, "cand ȋntr-un contract s-a

pus anume un caz pentru a se explica obligaţia nu se poate susţine ca printr-

39 D. Alexandresco "Principiile dreptului civil roman", Vol. Ill, Bucureşti, 1962, p. 88-89

24


aceasta s-a restrȃns ȋntinderea ce angajamentul ar avea de drept ȋn cazurile

neexprese".

În aplicarea regulilor menţionate, interpretul trebuie să porneasca de la

premise că acestea alcatuiesc un tot indisolubil şi că, deci, ele trebuie să fie

aplicate ȋmpreună, ȋn ȋmbinarea pe care clauzele fiecărui contract o impun.40

CAPITOLUL III

PRINCIPIILE EFECTELOR ACTULUI JURIDIC

CIVIL

1. Consideraţii generale privind principiile efectelor actului juridic civil.

În doctrina principiile efectelor actului juridic civil au fost definite ca fiind

acele "reguli de drept civil care arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte".

"Actul juridic are ca efect crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea

unor drepturi şi obligatii ȋntre persoane care sunt subiectele raportului juridic".41

Aceste reguli (potrivit opiniei generale42) sunt, pe scurt, obligativitatea,

irevocabilitatea şi relativitatea.42

40 C. Statescu, C. Barsan, op. cit., p. 57

41 ? Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.192; Gabriel Boroi, Drept civiLTeoria generală,

Ed.All,1997, pag.217

25


Astfel, cele trei principii sunt: principiul forţei obligatorii, principiul

irevocabilitatii, respectiv principiul relativităţii.

Excepţii de la aceste principii sunt situaţii ȋn care, pentru anumite raţiuni

regulile menţionate nu-şi găsesc aplicaţie".43

Totusi, există autori care consideră principiul irevocabilitatii un simplu

aspect al principiului forţei obligatorii, astfel că nu trebuie studiat separat de

acesta.44

Art. 969 si 973 C. civ. reglementeaza cele trei principii astfel art. 969 alin. 1 are ȋn

vedere forţa obligatorie a actelor juridice, alin. 2 al aceluiaşi articol prevede

irevocabilitatea iar art.973 relativitatea efectelor actelor juridice.

2. Principiul forţei obligatorii

2.1. Noţiune şi fundament

"Principiul forţei obligatorii este o consecinţă a teoriei autonomiei de voinţă,

conform căreia părţile sunt libere să ȋncheie sau nu acte juridice, să stabilească

42 ? Gheorghe Beleiu, op.cit., pag. 169 si urm. A.Pop, Gheorghe Beleiu, Drept

civil Teoria generală a dreptului civil,Universitatea Bucureşti, 1980, pag.303 si urm.;

Gabriel Boroi, Drept civil. Teoria generala, Ed.All, 1998,pag.217 si urm.; T.Pop, Drept

civil romȃn. Teoria generală, Ed.Lumina Lex .Bucureşti, 1993, pag.164 si urm; Ion

Dogaru, op.cit., pag 208 si urm.; Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag. 128 si urm.; Emil

Poenaru. Drept civil, vol. I. Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994,pag 275 şi urm.; M.

Nicolae, Drept civil romȃn. Curs selectiv pentru licenţă, Ed. Press

Mihaela,Bucureşti,1996,pag.58 şi urm.

43 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 19244 ? C. Statescu, C. Barsan, op. cit., p. 52 şi urm; Fr. Deak "Moştenirea legală" ,

Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 104-105

26


liber regulile care să cȃrmuiască actul respectiv, să determine conţinutul acestuia,

precum şi forma (cu excepţia actelor formale)"45

Necesitatea46asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate

de actele juridice civile precum şi marca cuvȃntului dat constituie argumente ce

susţin principiul forţei obligatorii. Astfel, contractul, odata ȋncheiat, nu este

obligatoriu numai prin voinţa părţilor; respectarea strictă a contractelor legal

ȋncheiate este un imperativ social impus de societate prin lege.

Principiul forţei juridice obligatorii are la bază prevederile art. 969 alin.l

C.civ., şi arată că "Convenţiile legal făcute au putere de lege ȋntre părţile

contractante", principiul forţei obligatorii mai este cunoscut şi sub denumirca

pacta sunt servanda,

Luȃnd ȋn considerare prevederile legale ce ȋl privesc, ȋn literatura de

specialitate s-a definit principiul forţei obligatorii ca fiind "acea regulă a efectelor

actului juridic civil potrivit căreia actul juridic civil legal ȋncheiat se impune

autorului sau autorilor ȋntocmai ca legea"47

Prin această regulă se arată că actul juridic civil nu este facultativ ci obligatoriu.

Astfel, partea contractantă care are calitatea de titular al dreptului dobȃndit prin

convenţie, este ȋndreptaţit de a pretinde celeilalte părţi - parţii obligate -

satisfacerea acestui drept, respectiv să dea, să facă, sau să nu facă cevă.

45Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag. 128; Iosif R.Urs,Smaranda Angheni, op. cit.,

pag 112. Libertatea contractuală de care beneficiază parţile la incheierea unui contract, nu este

reglementată expres de lege ci decurge din principiile generale cuprinse ȋn titlul preliminar al

C.civ., ȋn special ȋn dispoziţiile art. 5 care prevede nevalabilitatea convenţiilor sau actelor

juridice unilaterale prin care se derogă de la legile care interesează ordinea publica şi bunele

moravuri.

46 Gheorghe Beleiu, op. cit. p. 193; C. Statescu, C. Bȃrsan, op. cit., p. 58

47 Gheorghe Beleiu, op. cit. p. 193

27


În practica judecătorească, 48prin acţiunea Societăţii Comerciale "Forser"

S.A. ȋmpotriva Societăţii Comerciale "UPETROM 1 Mai", tribunalul a obligat pe

cea de-a doua la plata preţului mărfurilor furnizate şi neachitate şi penalităţi de

ȋntarziere, temeiul de drept fiind prevederile art. 969 din Codul civil şi art. 10 din

Legea nr.76/1992 privind masuri pentru rambursarea creditelor rezultate din

acţiunea de compensare, regimul plăţilor agenţilor economici, prevenirea

incapacităţii de plata şi a blocajului financiar. Soluţia a fost menţinută prin

respingerea apelului formulat de pȃrȃta. Pȃrȃta a formulat recurs susţinȃnd că

instanţa de apel nu a ţinut cont de procesul-verbal de compensare depus la dosar

astfel că greşit au obligat-o la penalităţile de ȋntȃrziere. Recursul a fost admis

reţinȃndu-se că ȋntre parţi nu s-a ȋncheiat un contract comercial - Înscris unic - ȋn

care să se prevadă plata penalităţilor de ȋntȃrziere ȋn caz de nerespectare a

clauzelor contractuale. Astfel, ȋn baza principiului libertăţii de voinţă la ȋncheierea

contractului parţile au ȋnţeles să valideze convenţia lor prin comanda acceptată de

intimat, care a facturat marfa, fără a mai stabili alte clauze contractuale, cum ar fi

clauza penală ȋn cazul neachitării la scadenţă a marfii sau livrării unui produs

necorespunzator calitativ şi cantitativ. Dacă parţile nu prevăd expres clauza penală

aceasta nu se aplica ope legis. Sub acest aspect, instanţa de apel a pronunţat o

hotărȃre nelegală ȋn ȋnţelesul art.304 C.proc.civ. cȃnd prin aplicarea greşită a legii

a acordat penalităţi de ȋntȃrziere intimatei-reclamante, astfel că recursul a fost

admis cu consecinţa exonerării pȃrȃtei de plata penalităţilor de ȋntȃrziere ȋn

decontare.

Deşi dispoziţiile art. 969 alin. 1 se referă la convenţii (care sunt cele mai

importante acte juridice), ele sunt deopotriva aplicabile - mutatis mutandis -tuturor

actelor juridice, inclusiv celor unilaterale.

48 Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială,decizia nr.801 din 25 martie 1997

(nepublicată),dosar nr. 1571/1996.

28


Forţa obligatorie a actului juridic civil este enunţată prin textul art. 969

alin.l C.civ. prin expresia "legal făcute", din această formulare rezultă

subordonarea actelor juridice faţă de lege. Este legal facut orice act juridic care

respectă ordinea publică, dispoziţiile imperative ale legii sau bunele moravuri,

condiţiile de fond şi de formă (ȋn masura ȋn care acestea din urmă sunt necesare)

cerute de lege, care ȋntrunesc toate elementele constitutive şi ȋn care "voinţa

parţilor a fost exprimată ȋn mod conştient, liber, neviciat".49Astfel, actul juridic

lovit de nulitate sau de vreo altă cauza de ineficacitate juridică nu este legal facut

şi, prin urmare, nu are nici o forţă obligatorie pentru parţile contractante50. Prin

urmare, prin contract nu se poate deroga de la dispoziţiile imperative ale legii, ci

numai de la dispoziţiile supletive.

Obligativitatea actului juridic ȋn general, a convenţiei ȋn special, nu poate fi

reţinută, totuşi, cum se prevede ȋn acelaşi text de lege, prin expresia "putere de

lege". Această formulare a facut obiectul unor discuţii ȋn doctrină din mai multe

motive: "pe de o parte, convenţia este un act individual, avȃnd caracter concret, iar

legea are caracter general, impersonal, normativ; pe de alta parte, legea este opera

legiuitorului, actul juridic este rezultatul manifestării de voinţă a parţilor; de

asemenea convenţia poate fi modificată prin acordul de voinţă al parţilor

manifestat ȋn acest sens, ȋnsa nu şi legea, acest lucru putȃnd să-1 facă doar

legiuitorul51".

Aşadar, nu se poate pune semnul egalităţii ȋntre contract şi lege.

49 Emil Poenaru, op. cit.; Mircea Mureşan, op. cit., 199450 loan Albu. Drept civil „Contractul şi răspunderea contractuală Ed.Dacia, 1994,pag. 101-102, Emil

Poenaru, op.cit.,pag 272

51 D.Cosma, Teoria generală a actului juridic, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pag. 372 si urm.; Gheorghe

Beleiu, op.cit., pag.201, nota nr.7, Ion Dogaru, op. cit., pag. 275

29


Se poate afirma, ȋnsă, că actul juridic (contractul) este legea parţilor52

Astfel, numai una dintre parţi nu se poate sustrage de la executarea prestaţiei la

care s-a obligat: depozitarul nu se poate sustrage obligaţiei sale abandonȃnd bonul

primit ȋn depozit, un donator cu sarcina nu se poate sustrage de la obligaţia de a

preda donaţia promisă.53

Tot ȋn acest sens, ȋn jurisprudenţa 54s-a dat castig de cauza recurenţei care a

cumpărat de la intimata produse, achitȃnd la decontarea facturilor preţul prevazut

ȋn contract, refuzȃnd ȋnsa majorarea de preţ propusă de furnizoare.

Potrivit art. 969 C.civ. convenţiile legal facute au putere de lege ȋntre parţile

contractante şi nu pot fi revocate decȃt prin ȋnţelegerea acestora. În speţă deşi

parţile au prevazut posibilitatea renegocierii preţului, acesta nu s-a produs, ȋncȃt,

ȋn lipsa acordului scris al beneficiarului prevazut de art. 1 din Hotărȃrea

Guvernului nr. 206/1993 privind unele măsuri pentru continuarea

liberalizării preţurilor şi tarifelor, recurenta a fost ȋndreptăţită să achite preţul

stabilit prin contract, ȋn acest sens fiind şi raspunsul său la notificarea intimatei. În

consecinţă, instanţele au considerat greşit că s-ar cuveni intimatei preţul majorat,

situaţie ȋn care preţul legal datorat de catre pȃrȃtă este cel convenit prin contract

ȋncȃt pretenţiile la diferenţa de preţ se consideră nejustificate.

Prin sintagma "ȋntre părţile contractante" ce apare ȋn ultima parte a alin.l al

art. 969 C.civ., textul de lege restrange forţa obligatorie a contractelor la parţi (este

vorba atȃt de acele persoane care au participat şi au consimţit ȋn mod direct la

52 Mircea Muresan, op.cit., pag. 183; Gheorghe Beleiu, op.cit., pag. 19

53 Emil Poenaru, op.cit., pag. 273

54 Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, decizia nr. 356 din 3 februarie 1998 in Dreptul,

nr. 9/1998, p. 138

30


ȋncheierea actului juridic, cȃt şi persoanele care au ȋncheiat actul prin

reprezentant)55

"Actele juridice valabil ȋncheiate nu sunt obligatorii doar pentru părţile

contractante ci şi pentru organele de jurisdicţie competente care ar trebui să

soluţioneze un eventual litigiu cu privire la actule respectiveJudecatorul este

chemat, la nevoie, ca, ȋn cazul ȋn care parţile nu se ȋnţeleg cu privire la efectele pe

care trebuie sa le producă actul juridic ȋncheiat de ele, să statueze asupra acestui

lucru, procedȃnd la interpretarea clauzelor actului juridic, prin stabilirea ȋnţelesului

clauzelor neclare, obscure, respectiv, prin stabilirea ȋntinderii drepturilor şi

obligaţiilor parţilor.

Urmȃnd condiţiile de interpretare din capitolul precedent, judecatorul se va gasi ȋn

una din urmatoarele situaţii:

□ "fie clauzele actului juridic sunt clare, caz ȋn care judecatorul nu va

putea aduce nici o modificare clauzelor actului juridic; spre exemplu, dacă

părţile, printr-o clauză penală au stabilit ca debitorul obligaţiei neexecutate

sau executate cu ȋntarziere ori necorespunzător să plătească daune interese

creditorului, respectiv, echivalentul prejudiciului suferit de creditor,

55 loan Albu, Drept civil. Contractul şi raspunderea contractuală,

Ed.Dacia, 1994,pag.l02; Ion Filipescu,op.cit., pag.61.

31


judecătorul nu poate nici să micşoreze, nici să majoreze cuantumul clauzei

penale"56.

□ fie clauzele actului juridic nu sunt suficient de clare, caz ȋn care

judecatorul este ţinut să stabilească voinţa reală a parţilor ȋn conformitate

cu regulile stabilite de art.977-985 C.civ.

2.2.Excepţii de la forţa obligatorie a actelor juridice.

Cazurile ȋn care efectele actului juridic civil nu se produc aşa cum au dorit parţile

la ȋncheierea lui reprezintă excepţii de la principiul forţei obligatorii.

Astfel, dispărȃnd sau atenuȃndu-se raţiunile care impun forţa obligatorie a

actului juridic, efectele ce se produc sunt fie mai restrȃnse, fie mai ȋntinse decȃt s-

a stabilit iniţial prin act, aceasta, ȋnsă, independent de voinţa parţilor sau unei

parţi57.

"Sunt cazuri de restrȃngere a forţei obligatorii situaţiile ȋn care actului

juridic ȋncetează ȋnainte de termen, datorită dispariţiei unui element al său58" .

Codul civil prevede unele cazuri de ȋncetare a actului juridic ȋnainte de

termen:

□ În art. 1552 pct.3 C.civ. se arată că mandatul se stinge "prin moartea,

interdicţia, nesolvabilitatea şi falimentul ori a mandatului ori a mandatarului",

după caz.

□ Încetarea contractului de locaţiune atunci "cȃnd lucrul a pierit ȋn total

sau s-a făcut netrebnic de obişnuita ȋntrebuinţare" este prevazuta de art. 1439 alin.l

C.civ.

56 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag. 129; E. Lupan, M. Rachita, D. Popescu Drept

civil. Teoria generală, Universitatea „Babes Bolyai" pag.224.



32


□ Încetarea ȋmprumutului de folosinţă din cauza morţii comodatarului

(art. 1563 C.civ.arată că obligaţiile comodatarului nu trec la erezii

comodatarului dacă ȋmprumutarea s-a facut "ȋn privinţa numai a comodatarului şi

numai a persoanei lui", astfel ca, erezii nu se vor putea folosi de bunul

ȋmprumutat59) .

Ipoteze de extindere a forţei obligatorii sunt:

□ Prelungirea efectelor actului juridic, prin efectul legii, peste termenul

stipulat de parţi; un exemplu ȋn acest sens sunt dispozitiile art. 1 din Legea nr.

17/1994 - pentru prelungirea sau reȋnoirea contractelor de ȋnchiriere privind

unele suprafeţe locative - care dispun urmatoarele :" contractele de ȋnchiriere,

indiferent de proprietar, privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe,

precum şi cele folosite de către aşezamintele social-culturale şi de invăţămȃnt, de

partide politice, sindicate şi alte organizaţii neguvernamentale, aflate ȋn curs de

executare la data intrării ȋn vigoare a prezentei legi se prelungesc de drept pe o

perioadă de 5 ani" ;

Art.7 alin.legea nr. 112/1995 - pentru reglementarea situatiei juridice a unor

imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute ȋn proprietatea statului - respectiv, art. 1

din Ordonanta de Urgensa nr.40/1999 - privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea

59 Nu constituie excepţie de la principiul forţei obligatorii cazul ȋn care parţile au

convenit posibilitatea denunţării unilaterale a contractului (o astfel de clauză poartă

denumirea de "clauza de dezicere" şi este o condiţie rezolutorie pur potestative din partea

beneficiarului acestei clauze); partea care denunţă ȋn mod unilateral contractul are acest

drept ȋn baza acordului ȋncheiat cu cealaltă parte, acord ce constituie o simplă aplicaţie a

principiului libertăţii actelor juridice - M. Nicolae, pp. cit., pag. 59-60. Exista, insa, si

autori (C.Statescu, C.Barsan, op. cit., pag.58-59) care considera că stipularea ȋn contract

a posibilitȋţii parţilor de a denunţa ȋn mod unilateral contractul este o excepţie de la

principiul forţei obligatorii.

33


chiriei pentru spaţiile cu desţinaţia de locuinţe - de asemenea, dispun prelungirea

cu 5 ani a unor contracte de ȋnchiriere.

□ Prelungirea efectelor actului cu executare succesiva datorită suspendării

temporare a executarii lui pe tot timpul cȃt durează cauza de suspendare

(ex.: forţa majoră poate determina o prelungire forţată a efectelor actului

juridic).

□ Revizuirea efectelor actului juridic din cauza ruperii echilibrului

contractual ȋn schimbarea ȋmprejurarilor avute ȋn vedere de părţi, la data

ȋncheierii actului juridic. Teoria rebus sic standibus, sau "a

imprejurarilor ( a lucrurilor) care nu mai stau aşa" se referă la situaţiile

ȋn care, din motive de forȋă majoră, echilibrul valoric al prestaţiilor

asumate de părţi are de suferit.

2.3. Teoria impreviziunii60

Principiul forţei obligatorii impune părţilor respectarea, ȋntocmai ca legea, a

actelor juridice ȋncheiate. Dar aceste acte juridice sunt ȋncheiate ȋn anumite

condiţii economice care, dacă s-ar schimba (fară ca partţile să fi prevazut o

asemenea schimbare), ar putea produce ruperea echilibrului valoric al prestatiilor.

"Teoria impreviziunii presupune revizuirea clauzelor initiate ale actului

juridic in scopul restabilirii echilibrului valoric al prestatiilor lui"61 . Economia

naţională a unui stat nu va beneficia niciodată de stabilitate monetară, ci de o

inflaţie fluctuantă, de depreciere continuă a monedei naţionale. Instabilitatea

monetară (economică) creată poate duce pană la crize economice acute şi odată cu

ele compromiterea economiei, dificultăţi ȋn circuitul actelor ȋncheiate.

60 E. Lupan, M. Rachita, D. Popescu, op. cit., 1992, pag. 227; Dreptul nr. 10-11 / 1993; Dreptul nr. 1

/1994; Dreptul nr.2 / 1996.


34


Un act juridic ȋncheiat ȋn anumite condiţii, dar care işi produce efectele ȋn

cu totul alte circumstanţe va ruina una dintre părti şi o va imbogaţi pe cealaltă, cu

toate că la ȋncheierea actului s-a stabilit ca prestaţiile parţilor să fie egale.

Teoria impreviziunii priveşte ȋn special actele cu executare succesivă de

lunga durată; o aplicare rigidă a principiului forţei obligatorii ar pune sub semnul

ȋntrebarii justificarea executării unui astfel de act.

Această teorie a fost preluată de Sf. Thomas d'Aquino din dreptul canonic şi

a formulat-o ȋn dreptul laic ȋn secolul al XlV-lea. Conceptul propus de această

teorie nu a prezentat, ȋnsa, interes pentru doctrina pȃnă după primul razboi

mondial, dar chiar şi dupa cel deal doilea război mondial marea majoritate a

juriştilor vest-europeni respingeau admisibilitatea unei astfel de teorii.

Pȃnă ȋn anul 1989, ȋn Romȃnia, teoria impreviziunii a cunoscut aplicare

doar ȋn domeniul raporturilor comerciale Internaţionale, şi doar sub forma

"clauzelor de adaptare a contractului la noile ȋmprejurari" 62

"Abia, ȋn 1992 prin Ordonanta Guvemului nr.21" 63egislaţia romȃnă a

cunoscut o consacrare - implicită - a neadmiterii teoriei impreviziunii, ordonanţă

care ȋn art. 10 lit.f prevede printre drepturile consumatorilor pe acela "de a plăti,

pentru produsele sau serviciile de care beneficiază, sume stabilite cu exactitate ȋn

prealabil"; majorarea preţului iniţial ar fi fost posibilă numai cu acordul

consumatorului.

Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, şi anume

art.43 alin.3 dispune ca "ȋn cazul unei disproporţii evidente ȋntre remuneraţia

autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor

patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea

contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei".

62 În privinţa raporturilor civile, unii autori s-au pronunţat ȋmpotriva aplicarii teoriei, iar alţii au ignorat pur şi

simplu problema

63 Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 priveste protecţia consumatorilor

35


Doctrina nu cunoaşte opinii foarte diferite de cele dinainte de 1989, "foarte

puţini fiind autorii care acceptă aplicarea teoriei64", "mulţi neacceptȃnd-o 65au

ignorand-o. Jurisprudenta nu a fost consecventă şi uneori contradictorie.

"Indexarea pe cale judiciara a creanţelor a fost acceptată printr-o decizie a

Curţii Supreme de Justiţie" 66avȃnd drept temei legal prevederile art.970 C.civ.

Astfel, locatorul cerea prin cererea de chemare ȋn judecată. majorarea chiriei

pentru un spaţiu ȋnchiriat unei societăţi comerciale ȋn septembrie 1990, contract

ȋncheiat pe o perioadă de 5 ani. Decizia Curţii Supreme a fost motivată prin aceea

că"faţă de liberalizarea preţurilor ȋn general, şi,urmare a creşterii ratei inflaţiei",

locatorul este indreptăţit să pretindă o chirie mai mare. S-a ȋndrumat, ȋn acelaşi

timp, instanţa de trimitere să dispună efectuarea unei expertize ȋn vederea stabilirii

valorii reale a chiriei.

Refuzul locatarului de a plăti chiria astfel stabilită va atrage rezilierea

contractului.

La posibilitatea de renegociere a clauzelor contractelor de locaţiune, un alt

argument al Curţii Supreme de Justiţie prevede ȋn dispoziţiile art. 1420 pet. 2

C.civ. potrivit căruia locatorul este obligat să menţina lucrul ȋnchiriat ȋn stare de a

putea servi la ȋntrebuinţarea pentru care a fost ȋnchiriat. În condiţiile ȋn care chiria

nu mai reprezintă echivalentul pet. 2.

De asemenea, prin dispoziţiile art. 19 din Legea nr.85/1992 - privind

vȃnzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi

din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat - se reglementează

64 ? Gheorghe Beleiu, pp. cit., pag. 194; E.Lupan, M.Rachita, D.Popescu, op. cit.,

pag.227.

65 L.Pop, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, vol.1, Ed.Fundatiei „Chemarea", Iasi, 1993, pag.73

66 Dec. nr.21/1994 a C.S.J., s.com., ȋn Dreptul nr. 12/1994 si in Culegere de decizii pe 1994, pag.230-321

36


indexarea judiciară a creanţelor ȋn raport cu data cȃnd se constată nulitatea şi se

dispune restituirea preţului din contractul de vȃnzare-cumpărare.

Un alt exemplu ȋn acest sens este cel al societăţii comerciale care a declarat

recurs ȋmpotriva Curţii de Apel, solicitănd "exonerarea sa de suma reprezentȃnd

indicele de inflaţie, ȋntrucat ȋn contractul dintre părţi nu a fost prevazută ȋn acest

sens. Curtea Suprema de Justiţie, prin decizia nr. 445 din 4 aprilie 1996 67, a

declarat că recursul este neȋntemeiat, ȋntrucat sustinerea pȃrȃtei recurente că nu s-a

prevăzut ȋn contract obligaţia sa de plată a preţului produselor actualizat cu

indicele de inflaţie, este nerelevantă deoarece, potrivit art. 1084 C.civ. creditorul

este ȋndreptăţit să pretindă repararea pierderii suferite, deci preţul, cȃt şi beneficiul

de care a fost lipsit.

Din coroborarea art.970 si a art.981 C.civ. rezultă că ȋntr-un contract

clauzele obişnuite se subȋnţeleg, deşi nu sunt expres prevazute ȋntr-ȋnsul, iar

convenţiile obligă numai la ceea ce este expres prevazut ȋn ele dar şi la toate

urmările unde echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiuni după natura sa.

Cum nu se poate ignora producerea unei pagube reale prin neplata preţului

corespunzător ratei inflaţiei, rezultă că nici nu este necesar a fi prevazut expres ȋn

contract o clauză ȋn acest sens. În consecinţă, potrivit principiilor din dispoziţiile

legale menţionate, rezultă că pȃrȃta datoreaza preţul produselor actualizat cu

indicele de inflaţie potrivit datelor statistice la care a fost obligată potrivit

calculului efectuat de expertiza ȋntocmită ȋn cauză. Într-o altă decizie68, Curtea

Supremă de Justiţie a dispus ca includerea ȋntr-un contract a unei clauze de

impreviziune este inadmisibilă deoarece ar contraveni prevederilor art. 1085 C.civ.

conform caruia: "Debitorul nu răspunde decȃt de daunele-interese care au fost

prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, cȃnd 67 Dreptul nr. 6/1997, p. 110

68 Dec.591/1994 a C.S.J., s.com., in Dreptul nr.6/1995, pag.85-86, precumşi in Culegere de

decizii 1994, pag.243-245.

37


neindeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său". În acelaşi timp, debitorul nu

poate fi obligat lsL"coeficientul de inflaţie"; la nivelul dobȃnzii nu se poate

cumula acest coeficient.

În literatura de specialitate 69s-a afirmat că judecatorul poate modifica sau

readapta contractul numai ȋn cazurile de excepţie prevazute expres numai prin

norme imperative ale legii. În toate celelalte cazuri, judecatorul este obligat să

respecte contractul valabil ȋncheiat şi să dispună, la cererea uneia dintre părţi,

executarea sa ȋntocmai. În schimb, readaptarea contractelor poate fi facută prin

acordul de voinţă liber exprimat al parţilor contractante. De asemenea, parţile pot

stabili ȋn contract aşa numitele clauze de impreviziune care permit judecătorilor, la

cererea uneia dintre ele, să procedeze la readaptarea şi echilibrarea obligaţiilor.

Aceste clauze trebuie să fie ȋn conformitate cu ordinea publică monetară şi

economică. Clauzele de indexare abuzive sunt lovite de nulitate.

ȋnsa, au fost formulate şi argumente ce vin ȋn sprijinul aplicării teoriei

impreviziunii. Astfel :

□ clauza rebus sic standibus, atunci cȃnd nu este stipulata ȋn contract,

trebuie subȃnţeleasă; orice contract are putere obligatorie, ȋnsă

importanţa voinţei parţilor atȃt la ȋncheiere cȃt şi la producerea efectelor

contractului, face ca această obligativitate să fie subordonată clauzei

rebus sic standibus.

□ În art.970 alin.l C.civ. se prevede executarea cu bună credinţă a

convenţiilor; ȋn cazul ȋn care debitorul ar fi nevoit să platească un preţ mult mai

mare sau mult mai mic decat valoarea reala a bunului ȋn momentul executării

prestaţiei, s-ar ȋncalca dispoziţiile textului de lege menţionat, şi, deci ar contraveni

principiilor bunei credinţe şi echităţii.

69 L. Pop, pp. cit., p. 73

38


Paguba pe care una dintre parţi ar suporta-o ca urmare a unei situaţii economice

neprevăzute, ȋn timp ce, cealaltă parte ar avea numai de cȃstigat (ajungȃndu-se la

ȋmbogaţire fără just temei), ar putea fi considerată abuz de drept; de asemenea,

cauza contractului impune o readaptare a acestuia, astfel ȋncȃt echilibrul

echivalenţei prestaţiilor sa fie restabilit.

Dezechilibrul dintre prestaţii este cauzat de ȋmprejurari obiective, imprevizibile şi

inevitabile, ce n-au nici o legătură cu voinţa parţilor sau cu capacitatea lor de a le

evita, putȃnd fi considerate, şn consecinţă, cazuri de forţă majoră, debitorul fiind

astfel eliberat de obligaţiile sale.

Codul civil romȃn nu este străin de ideea impreviziunii; art. 1021, partea

finală, prevede acordarea unui termen parţii acţionate ȋn justiăie, ȋn cazul

desfiinţării contractului pentru neexecutare; art. 836 prevede posibilitatea revocării

de drept a donaţiunilor facute ȋnainte ca donatorul să dobȃndească un copil

legitim. Echilibrul prestaţiilor, ȋn contractele sinalagmatice, trebuie asigurat atȃt la

ȋncheierea, cȃt şi ȋn momentul sau pe parcursul executarii acestuia.

Contraargumentele formulate ȋn doctrina sunt urmatoarele "Clauza tacită

rebus sic standibus este neconformată cu realitatea, deoarece nu se poate dovedi

că părţile, la ȋncheierea contractului, au consimţit, chiar tacit, la readaptarea

ulterioară a acestuia. Această clauză ar putea fi reţinută numai ȋn sarcina celui ce

se obligă, respectiv a debitorului, dar, ȋntrucȃt pentru interpretarea unui

contract se i-a ȋn considerare voinţa redid a ambelor parţi (art. 977 arată că

interpretarea se face după voinţa comună a parţilor), nici debitorul nu va putea

beneficia de această clauză."

Judecătorul va interpreta clauzele contractului conform bunei credinţe şi

echităţii atunci cȃnd acestea sunt neclare, incomplete; judecătorul nu are, ȋnsă,

cum să interpreteze clauzele care nu sunt stipulate ȋn contract. Nu constituie abuz

de drept cerinţa creditorului faţa de debitor de a executa contractul ȋntocmai cum a

39


fost ȋncheiat; temeiul acestei afirmaţii este tocmai art.9 C.civ. conform căruia

convenţiile au putere de lege ȋntre parţi70. De asemenea, ȋmbogaţirea uneia dintre

părţi ca urmare a dezechilibrului survenit ȋntre prestaţiile părţilor nu este fără

temei, ȋntrucȃt isi are cauza ȋn ȋnsuşi contractul ȋncheiat.

□ Aplicarea teoriei impreviziunii nu poate fi justificată pe considerentul forţei

majore, ȋntrucȃt nu este vorba de forţa majoră, ci de o dificultate mai mare ȋn

executare, situaţie care nu poate echivala cu imposibilitatea executării.

□ "Codul civil conţine, ȋntr-adevăr, cȃteva situaţii care pot fi catalogate drept

aplicaţii ale teoriei impreviziunii, ȋnsă, autorii Codului civil nu aveau cunoştinţă,

ȋn momentul elaborării acestuia, de conceptul lui rebus sic standibus71".

□ "Premisa asigurării echilibrului executării contractelor de la ȋncheiere şi

pȃnȃ la ȋncetarea acestora nu constituie un argument ȋn favoarea teoriei deoarece

această soluţie ar permite ȋncălcarea regulii inadmisibilităţii leziunii, ca viciu de

consimţămȃnt, pentru major"72.

Teoria impreviziunii are, după cum am arătat mai sus atȃt argumente pro,

cȃt şi contra aplicării ei. De aceea, ceea ce trebuie avut ȋn vedere de fiecare dată,

este fiecare situaţie ȋn parte, astfel ȋncȃt să se ţină cont de voinţa reala a parţilor şi

să nu se ajungă la prejudicierea acestora.

3.PRINCIPIUL IREVOCABILITĂŢII.

70 Al Weill, F. Terre "Droit civil. Les obligationes", Dalloz, 1980, p. 423

71 Art.l 165 C.civ. dispune ca "Majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea ȋn

resciziune"

72 Art.l 165 C.civ. dispune ca "Majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea ȋn resciziune"

40


3.1. Noţiune şi fundament.

Art. 969 C. civ. prevede ȋn alin. 2 regula conform căreia convenţiile "se pot

revoca prin consimţămȃntul mutual sau din cauze autorizate de lege".

□ Consecinţa logică şi ȋn acelaşi timp garanţie a forţei obligatorii73, principiul

irevocabilităţii nu este prevazut expres de lege. El decurge, ȋnsă, per a contrario

din textul articolului mai sus citat.

□ Deşi se referă doar la convenţii, efectele alin. 2 al art. 969 C.civ. se rasfrȃng

şi asupra actelor unilaterale, aceasta datorită faptului că legea civilă prevede

expres excepţiile de la irevocabilitatea actului unilateral, ceea ce echivalează cu

consacrarea irevocabilităţii şi pentru aceste tipuri de acte juridice.

□ Conform art. 969 alin.2 C.civ. actele juridice pot fi ivocate numai prin

consimţămȃnt mutual sau din cauze autorizate de lege. Aşadar, "revocabilitatea

convenţiilor nu poate interveni prin voinţa uneia dintre părţi, ci numai prin acordul

parţilor74.

□ Avȃnd ȋn vedere cele deja arătate, principiul irevocabilităţii se poate defini

ca regula de drept civil potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin

voinţa numai a uneia din parţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin

manifestarea de voinţă ȋn sens contrar din partea autorului actului75. ȋn alt mod,

ceea ce s-a ȋncheiat prin acordul de voinţă al parţilor (mutuus consensus) nu poate

fi desfăcut decȃt tot printr-un acord de voinţă al acestora (mutuus dissensus) "Un

astfel de acord ar avea efecte doar pentru viitor deoarece părţile nu pot anula ceea

ce s-a făcut deja ȋn temeiul actului juridic pȃnă la data desfiinţării sale"76.

73 Gheorghe Beleiu, op. cit. 194; loan Albu, Drept civil. Contractul şi raspunderea contractuală,

Ed. Dacia, 1994, pag. 103; Paul Mircea Cosmovici, op.cit. pag. 130.74 Gheorghe Beleiu, op. cit. 194

75 Gheorghe Beleiu, op. cit. pag. 194; Maria Ileana Mutiu, Drept civil. Partea generala, Ed.

Imprimeriei de Vest, Oradea, 1995, pag. 131

41


□ Sunt, ȋnsă, acte care sunt prin natura lor irevocabile - actul prin care se

recunoaşte filiaţia, actul de acceptare al moştenirii - după cum există acte care sunt

irevocabile doar o anumită perioada de timp, perioadă stabilită prin lege sau de

către parţi - oferta de a contracta, oferta publicăde recompensa etc.

În vederea evitării unui posibil litigiu parţile pot conveni introducerea unei

clauze de denuntare unilaterală, cu specificarea cazurilor ȋn care aceasta va putea

fi cerută de partea interesată.

"Clauza de denunţare unilaterală nu işi va putea produce efectele dacă a

fost prevăzută pentru un contract a cărui irevocabilitate este stabilită prin lege

(cum este contractul de donaţie). 77"De asemenea, conform art. 1010 C.civ., clauza

de denunţare unilaterală este nulă cȃnd se referă la o condiţie potestativă din partea

celui ce se obligă78".

Efectele revocării diferă ȋn funcţie de doua situaţii, şi anume :

□ dacă nu a ȋnceput executarea obligaţiilor, revocarea produce efectul anulării

obligaţiilor de executare a prestaţiilor promise;

□dacă executarea obligaţiilor a ȋceput şi este vorba de un contract cu executare

uno ictu, revocarea valorează un contract nou prin care parţile consimt să-şi

restituie prestaţiile efectuate; cȃnd este vorba, ȋnsă, de un contract cu executare

76 Emil Poenaru, op. cit., p. 275; Ion Albu, "Drept civil. Constractul si raspunderea

contractuala", Ed. Dacia, 1994, p. 103

77 Irevocabilitatea contractului de donaţie nu priveşte doar efectele actului juridic civil,

ci reprezintă chiar o condiţie de validitate a donaţiei. ȋn doctrină se face referire la

irevocabilitatea de gradul I, respectiv a efectelor actului juridic, şi irevocabilitatea de gradul

II, adică cea care se referă la contractul de donaţie - Fr. Deak, op.cit., pag.104-107;

78 Condiţia potestativă este aceea care face să depindă perfectarea convenţiei de un

eveniment, pe care şi una şi alta din parţile contractante poate să-1 facă a se ȋntampla,

sau să-1 ȋmpiedice - art. 1006 C.civ.

42


uccesivă, revocarea valorează rezilierea, ȋntrucȃt ea opereaza numai pentru viitor,

prestaţiile executate pȃnă la data rezilierii rămȃnȃnd valabil executate79.

Actele juridice pot fi revocate sub doua forme, respectiv revocarea

convenţională - caz prevazut de alin. 2 al art.969 - şi revocarea unilaterală -care,

dacă nu este prevazută printr-o clauză a contractului, valorează excepţie de la

principiul irevocabilităţii efectelor actului juridic civil.

3.2. Excepţii de la irevocabilitatea efectelor actelor juridice civile.

Sunt situaţii cȃnd actelor bilaterale li se poate pune capat prin manifestarea

de voinţă a numai uneia dintre parţi, iar actul unilateral prin manifestarea de voinţă

a autorului lui. Aceste situaţii reprezintă excepţii de la irevocabilitatea actelor

juridice.Situaţia prevazută in art. 969 alin. 2 C. civ. potrivit căruia revocabilitatea

actelor juridice este admisă prin consimţămȃntul mutual al parţilor nu reprezintă

excepţie de la principiul ȋn discuţie.

"Caracteristic excepţiilor de la principiul irevocabilităţii este faptul că ele

constau ȋntotdeauna ȋntr-un act unilateral"80.

Acelaşi text de lege arată, implicit, că revocarea unilaterală a actelor juridice

bilaterale sau multilaterale este restrictive, ȋntrucȃt poate avea loc numai ȋn

anumite situaţii expres prevăzute de lege.

3.2.1. Revocarea unilaterală a actelor juridice bilaterale sau unilaterale

Art.937 C.civ.prevede revocabilitatea donaţiilor ȋntre soţi in timpul maritagiului.

Art. 1436 alin 1 C.civ.prevede urmatoarele: "Locaţiunea facută pentru un

timp determinat ȋncetează de la sine cu trecerea termenului, fără să fie nevoie de o

79 Ion Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea contractual la, Ed.Dacia, 1994,pag. 103; Emil Poenaru, op. cit., pag.275.80 E. Lupan, Drept civil. Partea generala, 1987, capitolul IV, sectiunea a Il-a.

43


prealabilă ȋnştiinţare". În continuare ȋn alin.2 se arată că: "Dacă contractul (de

locaţiune) a fost fără termen, concediul (denunţarea) trebuie să se dea de la o parte

la alta, observȃndu-se termenele defipte de obiceiul locului". Din dispoziţiile

menţionate rezultă că "ȋn situaţia ȋn care contractul de ȋnchiriere nu prevede vreun

termen, locatorul poate denunţa contractul printr-o simplă notificare făcută părţii

adverse (locatarului)81".

Unul dintre modurile de ȋcetare a societăţii civile este voinţa expresă a unuia

sau mai multor asociaţi ȋn sensul de a nu dori a continua societatea (art. 1523 pct.5

C.civ.)82. Însă, dacă durata societăţii este "nemărginită"; renunţarea tuturor parţilor

notificată ȋntrucȃt "se face cu bună credintă şi la timp83" (art.l527).Cȃnd durata

societăţii este determinată, desfacerea acesteia are loc ȋnaintea ȋmplinirii

termenului pus numai dacă unul din asociaţi nu-si ȋndeplineşte ȋndatoririle sau

cand motive de sanatate il impiedica a se ingriji de afacerile sociale, ori alte cazuri

81Un exemplu ȋn acest sens este decizia nr.78/1992 a secţiei economice şi comerciale a

C.S.J.Deoarece s-a constatat că obligaţia de notificare a fost adusă la ȋndeplinire de către pȃrȃta

(cooperativa meştesugărească), astfel că s-au ȋntrunit cerinţele prevăzute de art. 1436 C.civ.

prima instanţă trebuia să respingă ca neintemeiată acţiunea reclamantei.82 Societatea civilă este un contract prin care două sau mai multe persoane (fizice sau juridice)

se obligă, fiecare faţa de celelalte, să pună ȋn comun aportul lor material şi/sau de muncă spre a

constitui un fond şi să desfăşoare ȋmpreuna o activitate ȋn vederea atingerii unui scop

patrimonial comun. Diferenţa dintre societatea civila şi cea comercială este urmatoarea :"

Societatea civilă - neavȃnd calitatea de comerciant -nu ȋncheie acte subiective de comerţ (art.4

C.com.) şi nu poate efectua nici acte obiective de comerţ (art.3 C.com.) - a se vedea ȋn acest

sens Fr.Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed.Actami, Bucureşti,1999, pag.453 şi

urm.83 In art. 1528 se precizeaza ca: "Renunţarea nu este de bună credintă cȃnd asociatul o face ȋn

scop de a-şi ȋnsuşi singur profitul ce asociaţii speră al dobȃndi ȋn comun. Este facută fără timp,

cȃnd lucrările nu se mai află ȋn toată ȋntregimea lor, şi interesul societăţii cere amȃnarea

desfacerii"

44


asemănătoare, a căror apreciere este lasată la aprecierea judecătorilor (art. 1529

C.civ.)

Depozitul trebuie să se restituie deponentului ȋndata ce s-a reclamat, chiar

cȃnd s-ar fi stipulat ȋn contract un anume termen pentru restituirea lui, cu excepţia

cazului ȋn care asupra lucrului depozitat există un act de sechestru ori de opoziţie

la restituirea sau strămutarea acestuia. Această situaţie este prevazută de art. 1616

C.civ.

(Centrul de legume şi fructe), introdusă pentru a i se respecta dreptul de locaţiune

privind spaţiul deţinut ȋn imobilul ȋn discuţie. Este adevarat că, potrivit art. 1441

C.civ., dacă locatorul vinde bunul ȋnchiriat, cumpărătorul este obligat sărespecte

locaţiunea făcută ȋnainte de vȃnzare,ȋnsă, ȋn acelaşi timp trebuie respectate şi

condiţiile prevăzute de art. 1436 C.civ.

"Revocarea mandatului precum şi renunţarea mandatarului la mandat sunt

prevăzute de art. 1552 pet. 1 si 2 C.civ."84. Art. 1553 prevede ca "mandatul

poate, cȃnd voieşte, revoca mandatul şi constrȃnge, la caz, pe mandator de ai

remite ȋnscrisul de ȋmputernicire". Renunţarea mandatarului poate fi facută prin

notificarea mandantului mandatarul ramanȃnd raspunzător de daune către mandant

dacă renunţarea sa le cauzeaza afară de cazul cȃnd este ȋn neputinţă de a-şi

continua mandatul fără o daună ȋnsemnată (art. 1556 C.civ.).

Art. 24 din Legea locuinţei nr. 114/1996, prevede la lit. (a) că rezilierea

contractului de ȋnchiriere nu poate avea loc ȋnainte de ȋmplinirea termenului

stabilit decȃt la cererea chiriaşului şi cu condiţia notificării prealabile ȋntr-un

termen de minimum 60 de zile. Proprietarul, de asemenea, poate revoca ȋn mod

unilateral contractul de ȋnchiriere ȋn urmatoarele condiţii: chiriaşul nu a achitat

chiria cel puţin 3 luni consecutiv, a pricinuit serioase stricăciuni locuinţei, clădirii

84 Trebuie facută diferenţa ȋntre contractul de mandat civil de cel ȋn materie procesuală. Acesta

din urmă nu ȋncetează prin moartea celui care la dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil

(art.71 C.proc.civ.).

45


ȋn care este situată aceasta, ori instalaţiilor..., ori dacă ȋnstrainează fără drept parţi

ale acestora, are un comportament care face imposibilă convieţuirea sau ȋmpiedică

folosirea normală a locuinţei, ori nu a respectat clauzele contractuale (art. 24 lit.

(b)).

În Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului,

modificata prin Legea nr. 99/1999 se precizează ȋn art.46 alin.l ca denunţarea de

către administrator/lichidator a oricărui contract, ȋnchirieri neexpirate sau alte

contracte pe termen lung, se face numai ȋn vederea creşterii la maximum a averii

debitorului şi cu condiţia că aceste contracte să nu fi fost executate ȋn totalitate ori

substanţial de către toate părţile implicate. Administratorul/lichidatorul trebuie să

raspundă ȋn termen de 30 de zile ale unei notificări a contractului prin care i se

cere să pronunţe cu privire la denunţarea contractului; tăcerea acestuia echivalează

cu imposibilitatea de a mai executa contractul, acesta fiind socotit denunţat. În

alin. 3 se arată că judecatorul sindic este in masura sa aprobe modificarile

clauzelor contractelor de credit menţinute, ţinȃnd seama şi de faptul dacă ele sunt

atȃt ȋn folosul averii debitorului, cȃt şi ȋn cel al creditorilor. Denunţarea unui

contract de muncă sau de ȋnchiriere va putea avea loc numai cu respectarea

termenelor legale de preaviz (alin.5).

Încetarea acordului petrolier, la care face referire Legea nr. 134/1995 (Legea

petrolului), are loc, potrivit art. 19 lit.(b) prin renunţarea titularului său.85

Contractul de comandă a unei opere viitoare poate fi denunţat de

către persoana care a comandat-o, sumele deja ȋncasate de către autor rămȃnȃnd

cȃştigate acestuia, iar ȋn cazul ȋn care s-au executat şi lucrari pregătitoare, autorul

are dreptul la restituirea cheltuielilor efectuate 86.

85 Art. 21 din aceeaşi lege prevede condiţiile ȋn care titularul acordului petrolier poate

denunţa contractul.

86 Art.46 alin.2 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe

46


Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările ȋn Romȃnia, prevede

rezilierea contractului de asigurare dacă sumele datorate de asigurat cu titlu de

prima nu sunt plătite ȋn termen prevazut ȋn contractul de asigurare şi dacă nu s-a

convenit altfel de către parţi. Art. 21 al aceleiaşi legi dispune că "ȋn cazul ȋn care

contractul de asigurare este (...) denunţat ori este reziliat, plata ori, după caz,

restituirea primelor se va face conform contractului de asigurare sau hotărȃrii

judecătoreşti".

Contractul de concesiune poate fi denunţat ȋn mod unilateral de către concedent, ȋn

cazul ȋn care interesul naţional sau local o impune şi cu plata unei despagubiri

juste şi prealabile ȋn sarcina concedentului (art.35 lit. (b) Legea nr.219/1998

privind regimul concesiunilor). "De asemenea, ȋn cazul nerespectării obligaţiunilor

contractuale de către concesionar/concedent (respective concesionar) cu plata unei

despăgubiri ȋn sarcina concesionarului (respective concedentului)"87

3.2.2. Revocarea actelor juridice unilaterale

Ca exceptii de la irevocabilitatea actului juridic unilateral pot fi menţionate:

Revocarea testamentului. Art. 922 C.civ.: "Revocarea făcută prin testamentul

posterior va avea toată validitatea ei, cu toate că acest act a rămas fără efect din

cauza necapacităţii eredelui, sau a legatarului, sau din cauză că aceştia nu au voit a

primi ereditatea". De asemenea ȋn art.802 C.civ. se arată că "Testamentul este un

act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul incetării sale din viaţă, de

tot sau parte din avutul său".

87 Art. 35 lit. c) şi d) din Legea nr. 219/1998.

47


Retractarea renunţări la moştenire. Persoana ce renunţă la moştenire se consideră

că nu a fost niciodată erede, iar partea care i s-ar fi cuvenit prin acceptare profită

coerezilor săi. "Persoana care nu acceptă succesiunea ȋn termen de 6 luni de la

deschiderea acesteia decade din dreptul de a mai cere (cu condiţia să nu fi fost

ȋmpiedicat ȋntr-un anume fel de la acceptarea ȋn termenul de prescripţie prevăzut

de lege)". 88 În tot timpul ȋn care prescripţia dreptului de a accepta nu este

dobandită ȋn contra erezilor ce au renunţat, ei au ȋncă facultatea de a accepta

succesiunea, dacă succesiunea nu este deja acceptată de alţi erezi. Nu se pot

vătăma ȋnsa drepturile care ar fi dobandite de alte persoane asupra bunurilor

succesiunii, sau prin prescripţie, sau prin acte valabile, făcute de curatorele

succesiunii vacante (art.701 C. civ.).

Art. 37 C. com. prevede revocabilitatea ofertei atȃta timp cȃt aceasta nu a ajuns la

destinaţie.

O.U.G. 25/1997 - cu privire la adopţie - prevede că "pentru ȋncuviinţarea adopţiei

este necesar consimţămȃntul", 89exprimat ȋn forma autentică, al părinţilor sau,

după caz, al părintelui la adopţia copilului de către o persoană sau familie propusă

de Comisia pentru protecţia copilului.

Consimţămantul parinţilor (sau dupa caz, parintelui) poate fi revocat in termen de 30

de zile de la data inscrisului autentic prin care acesta a fost exprimat (art. 8 alin. 2

din O.U.G. 25/1997).

Revocarea promisiunii publice de recompensa, dacă a fost adusa la

cunoştinţa publicului prin aceleaşi mijloace de publicitate şi dacă a expirat

termenul precizat ȋăn promisiune.

88 A se vedea art. 696, art. 700 C. civ.89

Celelalte condiţii pentru ȋncuviinţarea adopţiei sunt prevăzute ȋn art. 7 din Ordonanţa

menţionată.

48


4.PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR ACTULUI JURIDIC CIVIL

4.1. Noţiune şi fundament

În art.969 alin.l C.civ. prin expresia „părţile contractante" se restrȃnge forţa

obligatorie a actelor juridice la părţi - persoane care au ȋncheiat actul juridic,

personal sau prin reprezentare şi ȋn patrimoniul cărora se produc efectele actului

juridic respectiv90.

Art.973 C.civ. vine să ȋntarească cele aratate deja ȋn alin.l al art.969,

stipulȃnd urmatoarele: "Convenţiile n-au efect decȃt ȋntre părţile contractante".

Legătura celor doua texte de lege reiese din faptul că dacă contractele au

efect numai ȋntre parţile contractante, numai ele avȃnd ȋndatorirea de a-şi ȋndeplini

obligaţiile asumate, este normal ca şi forţa obligatorie să li se aplice numai lor.

Din interpretarea per a contrario a art.973 C.civ., se defineşte principiul

relativităţii efectelor actului juridic civil ca: "regula de drept potrivit căreia actul

juridic civil produce efecte numai faţă de autorul său, dupa caz autorii lui, fără a

putea să profite ori sa dăuneze altor persoane91".

Dreptul roman a consacrat acest principiu prin adagiul: res inter alios acta,

aliis neque nocere, neque prodesse potest, respectiv, un act ȋncheiat ȋntre anumite

persoane nici nu avantajează şi nici nu dezavantajează pe altcineva. Dar adagiul nu

trebuie preluat a la letrre, deoarece sintagma are la bază formalismul unei perioade

cȃnd contractul nu lua naştere decȃt opozabilitatea printr-un schimb de cuvinte

solemne. Cu toate acestea, romanii nu au ignorat efectelor juridice consacrȃnd ȋn

acelaşi timp adagiul res iudicata ius facit inter omnes - bunul judecat stabileşte o

stare de drep opozabilă tuturor.

90 Maria Ileana Mutiu, op. cit., p. 132

91 Gabriel Boroi, op. cit., p. 220

49


În lumina celor deja arătate, se ajunge la concluzia că actul juridic bilateral

dă naştere la drepturi şi obligaţii numai pentru parţile lui, iar obligaţiile născute

prin actul juridic unilateral incumbă doar autorul său.

Pe cale de interpretare, art. 973 C.civ. se referă şi la moştenitorii universali

şi cei cu titlu universal ai uneia dintre parţi."Curtea Suprema de Justitie, prin

decizia din 17 noiembrie 1992, 92arăta urmatoarele: Potrivit art. 1201 C.civ., este

lucru judecat atunci cȃnd a doua cerere ȋn judecată are acelaşi obiect, este

ȋntemeiată pe aceiaşi cauză şi este ȋntre aceleaşi parţi, făcute de ele ȋn contra lor, ȋn

aceeaşi calitate. Prin efectele sale, puterea lucrului judecat este opozabilă nu

numai persoanei fizice care a fost parte ȋn procesul ȋn care s-a dat o hotărȃre

judecătorească, ci şi moştenitorilor universali cu titlu universal, ȋntru-cȃt ei

primeau patrimoniul aceluia pe care ȋl moşteneau, aşa cum a existat ȋn momentul

deschiderii succesiunii, cu toate drepturile şi obligaţiile".

Actul juridic civil fiind definit ca manifestarea de voinţa cu intenţia de a

produce efecte juridice şi, ȋntrucat orice persoană debitor sau creditor pentru că şi-

a manifestat voinţa ȋn acest sens, este normal ca nimeni să nu devină debitor sau

creditor fără voia sa. Orice soluţie prin care actul juridic -ȋncheiat de anumite

persoane ar deveni opozabil terţelor persoane ar fi de natură să aducă atingere

libertăţii persoanei.

Mai mult, "dacă prin voinţa particularilor actul juridic ar avea efecte asupra

terţelor persoane, aceasta ar ȋnsemna că efectele lui sunt generale şi absolute, iar

voinţa ar fi ȋn acest caz, izvor de drept".93

Cu alte cuvinte, puterea obligatorie a contractelor este limitată de

prevederile art.973.

În aceeaşi măsură ca şi la forţa obligatorie, relativitatea efectelor actului juridic se

impune şi instantelor judecătoreşti. Litigiile ce au parcurs toate căile de atac, nu

92 Dreptul nr. 10-11/1993, p. 118-119

93 C. Hamangiu, I. Rosseti Bălănescu, Al Băicoianu, op. cit., p. 109-110

50


mai pot fi aduse ȋn faţa instanţei, ele se consideră că sunt ȋn conformitate cu

adevărul, iar problema dezbătută ȋn litigiu, rezolvata - res judicta pro veritate

habetus - acest lucru conferind cauzei autoritate de lucru judecat (art. 163

C.proc.civ., art.1200 pct.4 C.civ.). Partea care a cȃstigat ȋn justiţie are ȋntotdeauna

dreptul de a ridica excepţia autorităţii de lucru judecat fată de cealaltă parte cȃnd

aceasta ar dori să redeschidă litigiul asupra aceluiaşi obiect. Lucrul judecat nu are,

ȋnsă, autoritatea faţă de terţii care nu au fost prezenţi la proces, chiar dacă obiectul

şi cauza litigiului ar fi aceleaşi (art. 1201 C.civ.).

Această regulă constituie principiul relativităţii hotărȃrilor judecătoreşti: o

hotărȃre judecătorească, ȋntocmai ca şi un act juridic, nu poate avea efect nici

ȋmpotriva nici ȋn favoarea terţilor : "res judicata inter alios aliis neque nocere

neque prodesse potest.94

Efectul relativ al hotărȃrilor judecătoreşti se bazează pe natura declarativa a

hotărȃrilor ȋntrucȃt instanţele nu au dreptul decȃt să recunoască sau să declare

existenţa unui raport juridic anterior, a unui drept care exista deja, care s-a născut

ȋn favoarea uneia dintre părţi, dar pe care cealaltă parte 1-a ȋncălcat sau ȋl contestă.

Obligativitatea efectelor actului juridic numai pentru părţi impune

identificarea acestora prin precizarea noţiunii de parte, terţ, avȃnd-cauza

4.2. Noţiunile de parte şi terţ

4.2.1. Parte

Noţiunea de parte desemnează "persoana care ȋncheie actul juridic civil, fie

personal, fie prin reprezentare, şi ȋn patrimoniul ori ȋn persoana căreia se produc

efectele actului juridic ȋntrucȃt a exprimat un interes personal ȋn acel act".95

94 A se vedea C. Hamangiu, I. Rosseti Balanescu, Al. Baicoianu, op. cit., p. 109-110


51


Părţi ale actului juridic civil sunt autorii actului bi sau multilateral, respectiv

autorul actului unilateral.Persoanele reprezentate sunt asimilate parţilor ȋntrucȃt

aceste persoane se obligă sau profită prin act, reprezentantul fiind un simplu

intermediar.

4.2.2. Terţii

Terţii sunt, aşadar, persoanele străine de actul juridic - penitus extranet

Cu toate că un act juridic nu poate să dea naştere la drepturi şi obligaţii

decȃt ȋn beneficiul, respectiv, ȋn sarcina părţilor, inopozabilitatea efectelor actului

juridic faţă de terţi este imperfectă.

Terţele persoane vor privi actul juridic al parţilor contractante ca o realitate

socială, ca un simplu fapt juridic - ȋn ȋnţelesul restrȃns al acestei din urmă noţiuni.

Acest statut al actului juridic recunoscut de lege faţă de terţi conferă

posibilitatea parţilor de a invoca clauzele acelui act faţă de persoane străine de act.

În acest fel, terţele persoane nu devin obligate prin contract, ci trebuie doar

să respecte situaţiile juridice create prin ȋncheierea lui.

Faptul că o convenţie este act juridic pentru parţi şi fapt juridic pentru terţi,

are consecinţe juridice atȃt sub aspectul responsabilităţii civile cȃt şi al probei.

Astfel, ȋn cazul ȋn care o parte nu-şi execută obligaţiile ce-i revin prin contract, se

va angaja raspunderea contractuală. "Dacă, insă, o tertă persoana ȋmpiedică buna

executare a contractului, responsabilitatea acesteia va fi una delictuală, pe temeiul

faptei ilicite cauzatoare de prejudicii".96

"În ceea ce priveşte probarea actului juridic de către parţi, aceasta se face

potrivit regulilor ȋn materie". 97Pentru terţi, ca orice fapt juridic, "actul juridic civil

96 A se vedea art. 998 şi urm. C. civ.

97 Art. 1191 şi urm. C. civ. prevăd condiţiile ȋn care se face dovada actelor juridice.

52


al partilor va putea fi dovedit prin orice mijloc de probd - inclusiv prin proba cu

martori'98.

Cele arătate mai sus nu constituie excepţie de la principiul relativităţii

pentru simplul motiv că, de fapt, terţilor nu li se aplică efectele actului juridic, nu

sunt ţinuţi a ȋndeplini obligaţiile stipulate ȋn contract; singura lor obligaţie este

aceea, că prin actele şi faptele lor, să respecte buna desfăşurare a executării

contractului, să nu ȋmpiedice pe debitor să-şi ȋndeplinească obligaţia asumată prin

act, sau pe creditor de la realizarea creanţei sale.

Astfel, prin opozabilitatea actului juridic faţă de terţi se ȋnţelege "dreptul

părţii de a invoca acel act juridic ȋmpotriva terţului care a ridicat pretenţii ȋn

legătură cu un drept subiectiv dobȃndit de parte prin actul juridic respectiv".

Persoanele străine de actul juridic nu sunt singurele subiecte ale

opozabilităţii actului juridic. "Aceasta se aplică şi succesorilor parţilor actului

juridic'99.Aşadar, ȋn afara de parţi şi de terţi, ȋn viaţa, juridică sunt prezentate

persoane, care, deşi nu participă la ȋncheierea actului juridic, totuşi, prin relaţiile

pe care le au parţile, sunt asimilate cu acestea ȋn ceea ce priveşte efectele actului

juridic. Este vorba de avȃnzii-cauză.

4.3. Avȃnzii-cauză.

4.3.1. Noţiune

Avȃnzii-cauză ("ayant cause" in dreptul francez, "habentes causam"

98 A se vedea C. Statescu, C. Barsan, op.cit., pag.60-61; Gabriel Boroi, Drept cixnl. Partea generdld,

Ed. All, 1998, pag. 223, nota 1.Maria Ileana Mutiu, op. cit., pag. 134, A. Ionascu, Drept civil. Partea

generală, Ed. Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag. 103.99 Gabriel Boroi, op. cit., pag.222-223. Prin inopozabilitate se intelege lipsa acelui drept. 5 Ion

Filipescu defineste opozabilitatea referindu-se exclusiv la succesorii partilor :"(...)prin

opozabilitate se intelege producerea unor efecte si fata de persoane care nu sunt parti

contractante, adica fata de succesorii acestei parti".(op.cit.,pag.63).

53


ȋn dreptul roman), astfel cum arată Matei Cantacuzino100, sunt "acele persoane

care cu privire la un act ȋncheiat de altul ȋn numele său propriu, sunt, totuşi, ȋn

virtutea unui raport ce-l au cu autorul actului, părtaşi la efectele actului ca şi

cȃnd actul ar fi fost ȋncheiat de ele insele".

Ei reprezintă o categorie intermediară ȋntre parţi şi terţi; se aseamănă cu

parţile ȋntrucȃt actul juridic produce efecte şi faţă de ei; se aseamănă cu terţii

deoarece nu participă la ȋncheierea actului juridic.

În consecinţă, calitatea de avȃnd-cauza este cȃştigată de dobȃnditorul unui

drept dacă se respectă anumite cerinţe101:

□ sa fie vorba de drepturi şi obligaţii strȃns legate de dreptul subiectiv

dobȃndit;

□ sa fie vorba de acte juridice anterioare ȋncheiate de autorul lui cu alte

persoane şi care se referă la acelaşi drept sau bun;

□ dacă este cazul, să fi fost respectate formalităţile de publicitate prevăzute de

lege pentru acel act juridic sau ȋnscrisul ce constată actul juridic respectiv să fi

dobȃndit dată certă. Spre exemplu, dacă proprietarul apartamentului ce face

obiectul unui contract de locaţiune vinde apartamentul unei terţe persoane, se vor

aplica dispoziţiile art. 1441 C.civ.. Astfel, contractul de locaţiune işi va produce

efectele şi faţă de cumpărator ȋn masura ȋn care actul are dată certă şi anterioară

contractului de vȃnzare-cumpărare, afară de cazul ȋn care ȋn contractul de

locaţiune s-a prevăzut expres ȋncetarea acestuia ȋn caz de vȃnzare. Dimpotrivă,

100 Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, Ed. Cartea Romȃnească S.A.,1921,

pag.464; A se vedea, de asemenea, Gheorghe Beleiu, op.cit., pag. 197; Gabriel Boroi, op.cit.,pag.

223; Ion Dogaru, op.cit., pag. 282; C.Hamangiu, I.Rosseti Balanescu, ALBaicoianu, op.cit., pag. 107;

acestia din urma definesc avanzii-cauza ca "acele persoane care deţin un drept prin transmitere

de la autorul inţial al actului şi se substituie astfel ȋn locul autorului faţă de act".101 Gabriel Boroi, op.cit.,pag. 225;

54


cumpărătorul nu va trebui să respecte contractul de locaţiune ȋncheiat anterior dacă

acesta nu are dată certă.

Nerespectarea cerinţelor referitoare la calitatea de avȃnd-cauza dă persoanei

ȋn cauza calitatea de terţ.

4.3.2.Categoriile de avȃnzi-cauză

Categoriile de avȃnzi-cauza sunt urmatoarele:

□ succesorii universali şi cu titlu universal;

□ succesorii cu titlu particular ;

□ creditorii chirografari.

4.3.2.1. Succesorii universali şi cu titlu universal

Este succesor universal persoana care dobȃndeşte un patrimoniu, adică o

universalitate de bunuri (universitas bonorum )102 Moştenitorul legal unic,

legatarul universal, persoana juridică dobȃnditoare a unui patrimoniu prin efectul

comasării (fuziune şi absorbţie) au calitatea de succesori universali.

Succesorul cu titlu universal este "persoana care dobȃndeşte o fracţiune

dintr-un patrimoniu"103, respectiv: moştenitorii legali, legatarii cu titlu universal,

persoana juridică dobȃnditoare a unei parţi din patrimoniul persoanei juridice

divizată (total sau parţial).

Diferenţa esenţială dintre aceste două categorii de avȃnzi-cauza este de

ordin cantitativ şi nu calitativ, respectiv: ȋntinderea vocaţiei la tot sau doar la o

cotă parte din patrimoniu. Vocaţia este, ȋnsă, concomitentă deoarece priveste atȃt

activul cȃt şi pasivul patrimoniului. Astfel, ei se prezintă drept continuatori ai

102 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 97, Gabriel Boroi, op. cit., p. 224, Ion Dogaru, op. cit., p. 283


55


personalităţii autorului lor, dobȃndind un patrimoniu sau o fracţiune de

patrimoniu, după caz.

Succesorii universali şi cu titlu universal işi ȋnsuşesc toate efectele actelor juridice

ȋncheiate de autorul lor, cu excepţia actelor intuitu personae, ale căror efecte nu se

pot transmite de la parţi către alte persoane (exemplu: art. 1552 prevede ȋncetarea

contractului de mandat la moartea mandantului ori a mandatarului; contractul de

rentă viagera ȋceteaza prin moartea credirentierului; de asemenea, contractul de

uzufruct este netransmisibil prin natura sa), precum şi cu exceptţia efectelor

declarate de părţile contractante ca fiind intransmisibile către succesori (exemplu:

clauza de ȋncetare a contractului la decesul locatorului)104.

4.3.2.2. Succesorii cu titlu particular

Sunt persoanele care dobȃndesc un anumit drept privit individual (ut

singuli). Exemplu ȋn acest caz sunt cumparatorul, donatorul, legatarul cu titlu

particular, persoana juridică dobȃnditoare a activului net, ca efect al dizolvării altei

persoane juridice.

Aceste persoane care dobȃndesc drepturi ut singuli au de fapt o dublă

calitate: aceea de parte ȋn actul juridic prin care dobȃndesc dreptul, dar ţi calitatea

de succesor cu titlu particular faţă de actele anterioare ale autorului cu privire la

acelaşi drept ori bun, ȋncheiate cu alte persoane, respectȃndu-se, dacă este necesar,

şi cerinţele de publicitate. Art. 1441 C. civ. prevede obligaţia respectării locaţiunii

făcute ȋnainte de vȃnzare, cu excepţia cazului ȋn care nu s-a prevăzut prin contract

ȋncetarea locaţiunii ȋn caz de vȃnzare.

Efectele actelor juridice faţă de succesorii cu titlu particular se produc

astfel105:

104 Gheorghe Beleiu, pp. cit., p. 197-198; C. Statescu, C. Barsan, pp. cit., p. 62

105 ion Albu, Drept civil. Contractul fi raspunderea contractuala, Ed.Dacia, 1994, pag. 105-106

56


□ Contractele constitutive de drepturi reale vor modifica atȃt activul, cȃt şi

pasivul patrimoniului succesorilor cu titlu particular. Spre exemplu, servitutea

constituită prin contract ȋn folosul unui imobil, se transmite cumpăratorului odata

cu vȃnzarea acelui imobil; ȋn acelaşi mod se transmite şi ipoteca de vȃnzator ȋn

sarcina imobilului.

Obligaţiile reale "de a face" (propter rem), de asemenea se transmit succesorilor

cu titlu particular odată cu bunurile la care se referă. De exemplu: obligaţia

convenţională pe care şi-o asumă proprietarul fondului aservit de a efectua

lucrarile necesare exerciţiului servituţii de trecere se transmite de drept la

dobȃnditorii subsecvenţi ai fondului aservit. Creanţele şi datoriile referitoare la

bunul ce face obiectul transmisiunii, de regulă, nu se transmit succesorilor cu titlu

particular, iar excepţiile sunt expres prevăzute de lege. Obligaţia scriptae in rem

prevazută de art. 1441 C.civ., este legată de stapȃnirea bunului şi se transmite

succesorilor ȋn discuţie.

Contractele ȋncheiate de autor, anterior transmiterii, cu privire la dreptul

transmis, şi prin care s-au adus anumite modificări acestui drept, vor avea efect

faţă de dobȃnditor ȋn virtutea principiului nimeni nu poate transmite mai multe

drepturi decat are (nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse

habet). Spre exemplu, ȋn cazul cesiunii de creanţă, dacă cedentul a consimţit

anterior cesiunii o micşorare a creanţei, cesionarul va dobȃndi creanţa astfel

micşorată.

De asemenea, dacă creanţa are caracter accesoriu ea se transmite de drept de

la autor la dobȃnditor (accesorium sequitur principale); un exemplu ȋn acest sens

este cel al vinderii unui bun asigurat, ȋn care caz creanţa de asigurare se transmite

ȋn virtutea raportului de accesorietate dintre bun şi creanţă.

57


În consecinţa celor arătate mai sus se poate spune că efectele actelor

ȋncheiate de parţi cu terţe persoane se diferenţiază dupa cum este vorba de drepturi

sau obligaţii.

În ceea ce priveşte drepturile, "acestea se transmit odata cu dreptul ce face

obiectul noului act juridic, insd cu conditia sa existe o legdtura intre cele doua

categorii de drepturi"106. În lipsa acestei legături succesorul este ter

fata de drepturile dobandite de autorul dreptului transmis prin acte anterioare.

Fata de obligatiile ce insotesc dreptul transmis, succesorul este, de asemenea, tert

cu exceptia cazurilor expres prevazute de lege (dreptul modificat anterior

transmiterii, obligatii reale, obligatii propter rem, obligatii scripte in rem).

4.3.2.3. Creditorii chirografari.

Art. 1718 C.civ. prevede că "oricine este obligat personal este ţinut de a ȋndeplini

ȋndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare".

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie reală pentru creanţa

lor (gaj ori ipotecă), ci doar un drept de "gaj general", drept care reiese per a

contrario din dispoziţiile art. 1718.

106 În doctrina s-au remarcat noanţări ale noţiunii de legătură, conexiune ȋntre cele doua tipuri de

drepturi. Unii autori, consideră că dreptul anterior se va transmite succesorului cu titlu particular

numai dacă este atȃt de strȃns legat de cel transmis ȋncȃt apare ca un adevărat drept accesoriu al

acestuia din urmă (exemplu : garanţiile unei creanţe). Pentru alţi autori noţiunea de conexitate

cuprinde nu numai drepturile aflate ȋn raport de accesorietate, dar şi acele drepturi care dupa efectuarea

transmiterii nu mai prezintă nici un interes pentu transmiţător

58


Dreptul lor de gaj general este un drept cȃştigat la data cȃnd creanţele lor

devin scadente. Orice act ȋncheiat de către debitorul lor după această dată nu

numai că modifică patrimoniul debitorului, dar efectele acestuia sunt suportate

indirect şi de creditorii chirografari. Modificarea poate consta fie ȋn creşterea

activului patrimonial, fie ȋn micşorarea acestuia. Nici ȋn primul caz şi, de cele mai

multe ori, nici ȋn al doilea, creditorii chirografari nu pot interveni ȋn sensul

ȋmpiedicării de a se ȋncheia acele acte juridice (aceasta ar ȋsemna o ȋngradire a

drepturilor debitorului).

Opozabilitatea actelor juridice (asa cum am definit-o mai sus) operează faţa de

oricine, inclusiv faţă de creditorii chirografari, ȋnsă ȋn momentul ȋn care actele

debitorilor lor devin contrare intereselor lor.

Singura situaţie care dă dreptul de ingerinţă creditorilor chirografari ȋn

actele debitorilor lor este atunci cȃnd se face dovada că acele acte sunt ȋncheiate ȋn

frauda intereselor lor. În aceste cazuri ei au la dispoziţie fie acţiunea revocatorie

(pauliana), fie acţiunea ȋn declararea simulaţiei. Art. 975 C.civ. prevede ca "ei

(creditorii), pot asemenea, ȋn numele lor personal, să atace actele viclene, făcute

de debitor ȋn prejudiciul drepturilor lor".

Printr-o astfel de acţiune, actele debitorilor prin care ar renunţa la anumite

drepturi ȋn paguba creditorilor pot fi anulate de instanţă, dar numai pȃnă la

concurenţa creanţelor lor. În consecinţă, "creditorii pot accepta succesiunea ȋn

locul debitorilor lor"107.

Acţiunea ȋn simulaţie este consecinţa regulii potrivit căreia "actul secret,

care modifică un act public, nu poate avea putere decȃt ȋntre părţile contractante

şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect ȋn contra

altor persoane" (art. 1175 C.civ.). Terţele persoane faţă de actul simulat pot alege

107 Art. 699 C. civil.

59


care dintre cele doua contracte (cel simulat sau cel adevărat) să producă efectele

faţă de ei.

În concluzie, calitatea de avȃnd-cauză ȋncetează faţă de actele ȋncheiate de

debitor ȋn frauda creditorului, adică faţă de acele acte care ȋi crează sau ȋi

agravează debitorului starea de insolvabilitate, respectiv, creditorul işi vede

periclitată posibilitatea acoperirii creanţei.

Creditorii chirografari se deosebesc de succesorii universali sau cei cu titlu

universal prin aceea că nicioadată nu devin creditori sau debitori ȋn contractele pe

care debitorii lor le ȋncheie, deci nu vor avea ȋn contract poziţia pe care a avut-o

autorul lor. "Chiar ȋn situaţia ȋn care un autor exercită calea acţiunii oblice"108,

această exercitare se face ȋn numele debitorului şi nu al său personal.

Deosebirea dintre creditorii chirografari şi terţi constă ȋn incidentă

accentuată pe care contractele ȋncheiate de debitori o au faţă de creditorii

chirografari, patrimoniul terţilor neavȃnd deloc de suferit.

Există situaţii ȋn care un avȃnd-cauza poate deveni terţ, după cum există

situaţii ȋn care un terţ poate deveni avȃnd-cauza. Un successor universal sau cu

titlu universal, ca moştenitor rezervatar, are dreptul de a cere ȋn justiţie reducerea

donaţiilor sau legatelor ȋncheiate de autorul lor dacă valoarea obiectului acestor

acte depăşeşte cotitatea disponibilă. Succesorul respectiv devine, astfel, terţ faţă de

actele care ar micşora practic patrimoniul. Situaţia inversă, ȋn care un terţ devine

avȃnd-cauză: un terţ faţă de contractul de vȃnzare-cumpărare ȋncheiat sub condiţie

suspensivă, devine avȃnd-cauză dacă se constata, la moartea vȃnzatorului că terţul

respectiv a fost instituit, prin testament, ca legatar universal sau cu titlu universal

al vȃnzatorului, ori ca legatar cu titlu particular al bunului respectiv.

108 Acţiunea oblică este prevazută de art.974 C.civ.ȋn care se dispun urmatoarele: "Creditorii

pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de acelea care ȋi sunt exclusive personale"

60


4.4. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.

Dacă regula este că efectele actului juridic se aplică numai parţilor

contractante, excepţia va fi ca "efectele actului juridic se aplică şi altor persoane

decȃt părţile, prin voinţa părţilor actului" 109

Excepţiile acestui principiu se ȋncadrează ȋn doua categorii.

Situaţiile ȋn care doar la prima vedere ar fi vorba de abateri de la relativitate,

efectele urmȃnd regula instituită de principiu, sunt excepţii aparente de la

principiul relativităţii. ȋn restul cazurilor este vorba de excepţii reale.

Legea nu reglementeaza expres categoriile de excepţii reale. În acelaşi timp,

ȋn literatura de specialitate, nu există un punct de vedere unitar privind categoriile

de excepţii reale sau excepţii aparente.

Există, ȋnsă, unanimitate de păreri ȋn ceea ce priveşte ȋncadrarea stipulaţiei pentru

altul ȋn categoria excepţiilor reale. Alături de aceasta, unii autori consideră a fi

excepţii reale şi acţiunea directa"110, "contractele colective" 111 "comisionul şi

convenţia de prete-nom (contractul de interpunere de persoane)"112.

Alţi autori consideră ca fiind excepţii aparente "situaţia avȃnzilor-cauză,

promisiunea faptei altuia, simulaţia, reprezentarea, acţiunea directă, dar

şicesiunea de creantă, ipoteza gestiunii de afaceri, actele juridice colective"113

şi chiar "contractul colectiv de muncă".114

4.5.Simulaţia şi reprezentarea.

4.5.1. Simulaţia115.

Noţiune109 Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 198

110 Maria Ileana Mutiu, op. cit.,pag 135-136; Mircea Mureşan, op. cit.,pag. 192111 £. Lupan, M.Rachita, D. Popescu, op. cit., pag. 231-232; Mircea Mureşan, op.cit.,

pag. 192.

112 Emil Poenaru, op. cit, pag. 282.113 Gheorghe Beleiu, pp. cit., pag. 198 si urm; Ion Dogaru pp. cit., pag. 278 si urm.114 Gabriel Boroi, pp. cit., pag. 224 si urm.

61


"Operaţia juridică ȋn care, printr-un act aparent public, ostensibil dar

mincinos, nereal, se creează o altă situaţie juridică decȃt cea stabilită printr-un

act ascuns, secret dar adevărat116" se numeşte simulaţie.

Aşadar, prin actul secret, numit şi contraȋnscris, se urmăreşte modificarea

sau chiar desfiinţarea efectelor unui alt act aparent.

Prin contractul secret se poate ȋnlătura ȋn totalitate contractul aparent, sau se

are ȋn vedere doar modificarea sau lipsirea de unele efecte a contractultui aparent.

Nu există o reglementare expresă a simulaţiei ȋn Codul civil, ȋnsă, prin art. 1175 se

dispune că "actul secret care modifică un act public, nu poate avea putere decȃt

ȋntre părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate

avea nici un efect ȋn contra altor persoane". Acest text de lege, recunoaşte

efectele actului disimulat şi, ȋn acelaşi timp, constituie o repetiţie a prevederilor

art.973 referitoare la relativitatea actului juridic.

Elementele specifice simulaţiei117:

□ actul disimulat (contraȋnscrisul) trebuie realizat fie concomitent cu actul

aparent, fie mai ȋnainte, cu particulariatea ca intervalul de timp ȋntre momentul

ȋncheierii actului secret şi cel al ȋncheierii actului aparent trebuie sa fie scurt dacă,

115 Gheorghe Beleiu pp. cit., pag. 199; loan Albu, Drept civil. Contractul şi raspunderea

contractuală, Ed.Dacia, 1994, pag. 122 si urm.; Maria Ileana Mutiu, pp. ext.,pag. 136 şi urm.;

Tudor R. Popescu, Drept civil, vol.1, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994, pag.220 şi urm.116 Gheorghe Beleiu op. cit.,pag. 199; loan Albu defineşte simulaţia ca fiind „operaţia juridică

prin care părţile ȋncheie concomitent două contracte pentru că, astfel să-şi ascundă voinţa lor

reală, şi anume un contract ostensibil ȋnsă neadevărat, simulate menit a avea o falsă aparenţă

juridică, şi un contract secret dar adevărat, disimulat care exprimă vionţa reală a parţilor

contractante şi care ȋnlatură sau modifică contractul aparent ori efectele sale" - Contractul şi

raspunderea contractuală, Ed.Dacia, 1994, pag. 122.

117 Gheorghe Beleiu, pp. cit., p. 199; Ion Albu "Drept civil. Contractul §i

raspunderea contractuala", ED. Dacia, 1994, p. 123-124

62


ȋnsă, contractul aparent a precedat contractul secret, acesta din urmă valorează

modificarea sau revocarea primului, deoarece ambele contracte au exprimat, chiar

daca la date diferite, voinţa reală a parţilor contractante. De asemenea, nu este act

disimulat actul ce se referă la un alt act care urmează a fi ȋncheiat ulterior;

□ din cuprinsul contractelor să rezulte o neconcordanţă intenţionată ȋntre

voinţa reală şi voinţa declarată a parţilor contractante;

□ să se creeze o situaţie juridică diferită de cea adevarată o aparenţă juridică;

nu există simulaţie ȋn cazul ȋn care prin contractul aparent s-a facut menţiune de

cel secret sau cȃnd terţii au cunoscut contractul secret de la ȋncheierea acestuia.

Formele simulaţiei :

Simulaţia poate privi fie conţinutul, fie subiectele raportului juridic. După

conţinutul contractului, simulaţia ȋmbracă două forme, şi anume: a) contractul

fictiv; b) "contractul deghizat"118. Conţinutul contractului va face referire la

existenţa contractului, la natura acestuia, sau la clauzele pe care le cuprinde.

a) Contractul fictiv este contractul a cărui existenţa este tăgăduită

prin actul secret. Astfel, actul public este ȋncheiat numai de formă, fiind

contrazis de contraȋnscris.

Un exemplu ȋn acest sens este situaţia ȋn care parţile ȋncheie ȋn mod fictiv

un contract de vȃnzare-cumpărare şi, ȋn acelaşi timp, ȋncheie, ȋn secret, un alt act

prin care convin ca proprietarul bunului ce face obiectul vȃnzării este tot

vȃnzătorul; prin acest mecanism vȃnzătorul urmareşte sustragerea bunului

respectiv de la urmărirea creditorului său.

b)Contractul deghizat are menirea de a ascunde adevărata natura a

contractului real. Astfel, parţile dorind să ascundă acordul lor de voinţă, ȋn

adevăratul act dorit de parţi. Donaţia, ca act secret, poate fi ascunsă de

parţi prin ȋncheierea, ȋn prealabil, a unui contract de vȃnzare-cumpărare.118 A se vedea Tudor R. Popescu, "Drept civil", Vol. I, Ed. Oscar Print, Bucuresti,

1994, p. 221-222

63


Se creează, ȋn acest mod, aparenţa unei vȃnzări, cȃnd, ȋn realitate, s-a

efectuat o donaţie.

Prin contractul deghizat, parţile pot avea ȋn vedere fie un element al actului

real (obligaţia pe care şi-o asuma debitorul ȋntr-un contract de ȋmprumut are altă

cauză, cum ar fi datoria provenind dintr-un joc de noroc), fie chiar şi numai o parte

a acestui element (vȃnzarea unui bun se face ȋn realitate la un preţ inferior celui

din actul public).

Cȃnd ȋn actul public parţile contractului sunt altele decȃt ȋn actul real, avem

de a face cu interpunerea de persoane (prete-nom). Prin actul public se urmăreşte,

astfel, ascunderea identităţii adevăratelor părţi ale contractului.

Efectele simulaţiei

Simulaţia, prin definiţie, presupune ȋncheierea unui contract distinct de actul real

şi are ca scop ascunderea voinţei reale a parţilor. Aparenţa care o creează nu este

de natură să vicieze valabilitatea actului secret, şi aceasta ȋn virtutea libertăţii

contractuale care, după cum arată deja, comferă parţilor posibilitatea ȋncheierii (ȋn

anumite limite) oricăror acte doresc.

"În ceea ce priveşte efectele simulaţiei, ele nu se produc decȃt faţă de părţi,

faţă de succesorii universali sau cu titlu universal119" ai acestora sau faţă de

eventualii terţi care au cunoscut simulaţia de la ȋnceput.

Terţilor de bună-credinţă nu le este opozabil decȃt actul pe care 1-au cunoscut,

avȃnd, ȋnsă, dreptul de opţiune, respectiv, dreptul de a invoca fie actul aparent, fie

actul secret, după cum consideră că le este mai avantajos. Prin această regulă sunt

apărate drepturile terţilor care, datorită caracterului secret al contraȋnscrisului, sunt

prezumaţi că nu 1-au cunoscut.

În exemplificarea celor arătate, succesorul cu titlu particular nu va trebui să

respecte contractul de locaţiune ȋncheiat pe ascuns cu privire la bunul ce la

119 Succesorii universali sau cu titlu universal sunt asimilaţi părţilor contractante.

64


dobȃndit.Dacă creditorilor chirografari le-ar fi opozabil actul secret, această

situaţie ar produce prejudicii nejustificate patrimoniului lor. De pildă, un creditor

nu ar mai fi contractat cu debitorul dacă ar fi cunoscut operaţia făcuta prin

contractul secret (eventual, numai după ce ar fi obţiunut o garanţie, ipotecă,

fidejusiune).

Relativiatea efectelor simulaţiei este susţinută de cele arătate mai sus, ȋn sensul că

faţă de un terţ actul disimulat poate să rămȃnă ascuns, iar faţă de altul, nu.

Conflictele ȋntre terţi pot apărea atunci cȃnd un terţ are interes de a invoca

contractul aparent faţă de alt terţ care ar avea interes să invoce contractul real.

Spre exemplu ȋn cazul unei vȃnzări-cumpărări fictive, creditorii chirografari ai

cumpăratorului vor avea interes să invoce contractul aparent; dimpotrivă,

creditorii chirografari ai vanzătorului vor avea interes să invoce contractul real,

ȋntr-o astfel de situaţie vor avea caştig de cauză creditorii care invocă actul aparent

- respectiv, cei ai cumpăratorului - ȋn virtutea faptului că terţii sunt consideraţi a fi

de bună-credinţă (bona fides praesumitur).

Acţiunea ȋn simulaţie are ca scop stabilirea conţinutului real al contractului şi

poate fi promovată de către oricine are interes. Proba actului ascuns se face de

către parţile contractante potrivit regulilor dreptului comun. Terţii vor putea face

proba prin orice mijloc, inclusiv proba cu martori, ȋntrucȃt, pentru ei, simulaţia

este un simplu fapt juridic.

Simulaţia este un contract consensual, consensualismul contractelor

permiţȃnd parţilor contractante sȃ ȋncheie orice tip de contract cu respectarea

limitelor libertăţii contractuale, astfel că modul şi forma de ȋncheiere sunt lăsate de

lege la aprecierea parţilor contractante, iar, voinţa reală a acestora din urmă

ȋntotdeauna prevalează. Acestea sunt argumentele pentru care simulaţia ca act

juridic este admisă de lege. În acelaşi timp, "dreptul terţului de a invoca actul

65


public izvorăşte din lege şi nu din voinţa parţilor care au creat simulaţia120".Din

aceste considerente, simulaţia este o excepţie aparentă şi nu reală de la principiul

relativităţii efectelor actului juridic civil.

4.5.2. Reprezentarea121

Noţiune

"Prin reprezentare se ȋntelege procedeul tehnico- juridic prin care o

persoană, numită reprezentant, ȋncheie un act juridic ȋn numele şi pe seama altei

persoane, numită reprezentat, ȋn aşa fel ȋncȃt efectele actului se produc direct şi

nemijlocit ȋn persoana reprezentatului"122

Clasificare

După izvorul ei, reprezentarea este de două feluri:

a) reprezentare actului ȋncheiat va produce efecte ȋnsă ȋn persoana

mandatarului (art. 1558 C.civ.).

Atunci cȃnd mandatarul işi depăşeşte limitele stabilite prin contractul de

mandat, actul ȋncheiat este inopozabil dacă mandantul nu ratifică actul.

b) existenţa voinţei de a reprezenta, voinţă manifestată ȋn exterior prin

comunicarea calităţii de reprezentant cocontractantului. În caz contrar, efectele

actului juridic ȋncheiat se vor produce ȋn sarcina reprezentantului şi nu a

reprezentatului. Este vorba de aşa numitul mandat fără reprezentare. Exemplu:

contractul de consignaţie, contractul de comision şi contractul de expediţie.

120 Vezi art. 1175 C. civ.121 A se vedea Gheorghe Beleiu, pp. cit., pag. 199-200; Paul Mircea Cosmovici, op.cit.,pag, 136; Emil Poienaru, Drept civil, vol.1, Ed.Europa Nova, Bucuresti, 1994, pag. 283-284; Maria Ileana Mutiu, op.cit., pag. 137-138; E. Lupan, M. Rachita, D. Popescu, op.cit., pag. 231; Mircea Muresan, op. cit.,pag. 194-198; Gabriel Boroi, op.cit., pag.229-230 (nota de subsol); Ion Dogaru, pp.cit.,pag. 288-289.

122 Gheorghe Beleiu, pp. cit., p. 199

66


c) exprimarea voinţei libere şi neviciate a reprezentantului la ȋncheierea

actului (ceea ce presupune deplina capacitate de exerciţiu a reprezentantului şi

lipsa oricarui viciu de consimţămȃnt).

Lipsa manifestarii de voinţă a reprezentantului ca mandatarul să ȋncheie un

act juridic (ale cărui efecte se produc ȋn persoana reprezentantului) echivalează cu

reprezentarea frauduloasă. O astfel de situaţie presupune o ȋntelegere ȋntre

reprezentant şi terţul cocontractant şi este lovită de nulitate.

Reprezentarea legală nu-şi mai produce efectele fie prin ȋncetarea

incapacităţii celui reprezentat, ori prin moartea acestuia, fie prin mortea sau

punerea sub interdicţie a reprezentantului.

Reprezentarea convenţională ȋncetează prin denunţarea mandatului de către

oricare dintre părti, sau prin moartea ori prin punerea sub interdicţie a mandantului

sau a mandatarului.

Încetarea reprezentării produce efecte din momentul ȋn care cel interesat a

luat cunoştinţă de motivul ȋncetării.

Reprezentarea este o excepţie aparentă şi nu reală de la principiul

relativităţii efectelor actului juridic civil din urmatoarele motive:

□ efectele actului juridic ȋncheiat prin reprezentarea convenţională se

produc ȋn sarcina reprezentantului şi a terţului cocontractant; reprezentantul nu

devine parte ȋn act.

□ ȋn cazul reprezentării legale, dreptul de a reprezenta este dat de lege şi

nu are ca izvor voinţa reprezentantul.

67


CAPITOLUL IV .EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE123

1. Noţiuni generale.

Contractul sinalagmatic dă naştere la obligaţii recoproce ȋntre părţile contractante.

Obligativitatea executării prestaţiei promise de către una dintre părţi depinde de

executarea obligaţiei de către cealaltă parte, şi in ivers. "Fiecare dintre părţi are,

concomitent, faţă de cealaltă parte, atȃt calitatea de debitor cȃt şi cea de

creditor"124

Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din contractele

sinalagmatice conferă forţ-ei obligatorii o nouă interpretare: orice fapt care

123 loan Albu, Drept civil. Contractul si raspunderea contractuala, Ed. Dacia, 1994, pag. 128-142; C.

Statescu, C. Barsan, op.cit., pag.79-85; Tudor R. Popescu, Drept civil,vol.1, Ed. Oscar Print, Bucuresti,

1994, pag. 225-234.

124 C. Statescu, C. Barsan, op. cit., pag. 79.

68


ȋmpiedică pe una dintre părţi să-şi execute obligaţia este de natură să afecteze şi

executarea obligaţiei de către cealaltă parte, care numai poate fi obligată să-şi

execute obligaţia sa, iar dacă a executat-o, poate cere ȋnapoierea prestaţiei.

Aceasta nu ȋnseamnă că puterea obligatorie a contractului este diminuată, ci

dimpotriva, fiecare parte este obligată să execute obligaţia asumată la ȋncheierea

contractului sub sancţiunea pierderii dreptului sau de creanţă.

Sunt specifice contractelor sinalagmatice urmatoarele efecte: excepţia de

neexecutare, rezoluţia pentru neexecutare, contractul şi riscurile contractului.

2. Excepţia de neexecutare. "Exceptio non adimpleti contractus"125. Atunci cȃnd uneia dintre părţi i se cere să-şi execute obligaţia asumată prin

contract, ȋn condiţiile ȋn care cealaltă parte nu şi-a executat-o pe a sa, partea căreia

i se cere executarea se poate opune invocȃnd excepţia de neexecutare.

Ceea ce va obţine este suspendarea executării obligaţiei sale atȃta timp cȃt

cealaltă parte nu-şi execută obligatia.

Excepţia de neexecutare reprezintă, aşadar, un mijloc de apărare idirect

pentru a obţine executarea reală a contractelor.

Obligaţiile asumate ȋntr-un contract sinalagmatic - după cum am mai arătat -

sunt prezumate a se executa simultan. Nerespectarea simultaneităţii - respectiv a

reciprocităţii şi interdependenţei - obligaţiei, reprezintă fundamentul acestei

excepţii. Ea se mai justifică şi prin faptul că partea creditoare are posibilitatea să

ceară rezoluţiunea contractului prevăzută ȋn art. 1020 C.civ.

125 În unele lucrări de specialitate poartă denumirea de"excepţia neȋdeplinirii contracului".

69


Codul civil nu prevede expres excepţia de neexecutare, dar o consacră ȋn

cȃteva exemple cum ar fi: "ȋn materie de vȃnzare (art. 1322-1323)126 ", de schimb

(art. 1409)127 ", "locaţiune (art. 1444)128", sau de "depozit (art. 1619)"129.

Pentru a putea fi invocată excepţia de neexecutare, trebuie ȋndeplinite

anumite condiţii:

□ obligaţiile reciproce trebuie să aibă un izvor unic, respectiv acelaşi contract

sinalagmatic; nu vor putea fi invocate alte obligaţii decȃt cele existente ȋn contract;

□ neexecutarea poate să fie chiar parţială, dar suficient de important

□ neexecutarea sa nu se datoreze faptei celui ce invoca exceptia;

□ sa nu existe stipulat in contract un termen de executare a eel putin uneia

dintre obligatii; daca exista un asfel de termen, inseamna ca partile au

renuntat la simultaneitatea executarii obligatiilor si deci, nu mai exista

temei juridic pentru invocarea exceptiei de neexecutare;

□ debitorul obligatiei nu trebuie sa fi fost pus in intirziere;

□ la data invocarii exceptiei ambele obligatii trebuie sa fie exigibile;

□ excipiensul (eel care invoca exceptia) trebuie sa actioneze cu buna-

credinta;

□ excipiensul trebuie sa nu fie tinut, prin lege sau prin contract, ca el sa-si

execute primul obligatia.

Exceptia de neexecutare se invoca direct intre parti fara a fi nevoie de o

hotarare a instantei judecatoresti. Partea impotriva careia se invoca exceptia are la

126 Vanzatorul nu este obligat sa predea lucrul atata timp cat pretul nu a fost platit si nu e prevazut un

termenpentru plata; de asemenea, vanzatorul nu este obligat sa predea lucrul daca cumparatorul a cazut in

faliment sau in insolvabilitate, afara de cazul cand a dat cautiune ca va plati la termen.

127 Regulile de vanzare se aplica şi ȋn materie de schimb.

128 Locatorul sau cumparătorul imobilului nu poate denunta locatiunea cat timp nu a dezdaunat pe arendas

sau pe locatar.

129 „Depozitul poate sd opreascd depozitul pana la plata integrala cuvenitd lui din cauza depozitului".

70


indemana pentru a se apara posibilitatea de a sesiza instanta competenta, ori de

cate ori considera ca invocarea ei s-a facut in mod abuziv.

3. Rezoluţiunea şi rezilierea

3.1. Rezoluţiunea pentru neexecutare.

Noţiune

O alta situaţie specifică contractelor sinalagmatice este aceea ȋn care, deşi

una dintre părţi este gata să-şi execute obligaţia, sau chiar şi-a executat-o; cealaltă

parte refuză, ȋn mod culpabil să şi-o execute pe a sa.

Într-o astfel de situaţie, se poate cere fie executarea silită a contractului, fie

rezoluţiunea contractului, ȋn orice caz putȃndu-se cere despagubiri.

Rezoluţia pentru neexecutare constă ȋn desfiinţarea retroactiva a unui contract

sinalagmatic de executare imediată la cererea uneia dintre părţi cȃnd cealaltă parte

nu-şi execută obligaţia. Rezoluţia poate fi cerută pe cale judiciară de către partea

care şi-a executat sau este gata să execute obligaţia. Există, ȋnsă şi calea rezoluţiei

convenţionale, aplicabilă ȋn cazul ȋn care parţile au stipulat de comun acord

desfiinţarea pentru neexecutare a contractului.

3.2.Rezoluţiunea judiciară

Rezoluţiunea judiciară are ca temei juridic dispoziţiile art. 1020 si 1021 C.civ.

În art. 1020 se prevăd urmatoarele: "Conditia, rezolutorie este subȋnţeleasă

ȋn contractele sinalagmatice, ȋn caz cȃnd una din părţi nu ȋdeplineşte angajamentul

său". Art. 1021 continuă, arătȃnd că desfiinţarea contractului ȋn acest caz nu se

face de drept: "Partea ȋn privinţa căreia angajamentul nu s-a executat convenţia,

cȃnd este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune interese. Desfiinţarea

71


trebuie să se ceară ȋnaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un

termen părţii acţionate"130.

Acţiunea ȋn nulitate se aseamană cu acţiunea rezolutorie, aceasta din urmă

fiind denumită şi acţiunea ȋn nulitate pentru neexecutare.

Rezoluţiunea diferă din punct de vedere al momentului producerii cauzelor

de ȋncetare a contractului: ȋn cazul nulităţii - absolute sau relative -momentul

producerii cauzelor nulităţii coincide cu momentul ȋncheierii actului. Rezoluţiunea

presupune un contract valabil ȋncheiat, cauzele de ȋncetare a contractului fiind

ulterioare ȋncheierii acestuia.

Condiţii pentru ȋnaintarea acţiiunii ȋn rezoluţiune:

□ neexecutarea unei obligaţii de către una dintre părţi. Neexecutarea poate fi

totală sau parţială, se poate referi la o obligaţie principală sau secundară; ȋn funcţie

de aceste considerente instanţa se poate pronunţa pentru o rezoluţie totală sau

parţială.

□ neexecutarea trebuie sa fie imputabilă debitorului.Dacă neexecutarea s-ar

datora unor cauze fortuite, s-ar ridica problema riscurilor contractului.

□ rezoluţia operează numai la cererea uneia dintre părţi, mai exact a

creditorului obligaţiei neexecutate.

□ "intentarea acţiunii ȋn rezoluţie presupune punerea ȋn ȋntȃrziere a

debitorului"131.

"Instanţa, apreciind ȋndeplinirea condiţiilor enumerate şi importanţa

neexecutării, fie va respinge acţiunea, refuzȃnd rezoluţiunea, fie va admite

acţiunea, pronunţȃnd desfiinţarea totală sau parţială a contractului, fie va acorda

130 În art. 1020 se defineşte rezoluţiunea prin condiţia rezolutorie, punȃndu-se astfel, ȋn mod eronat, semnul egalităţii ȋntre cele doua noţiuni; ȋndeplinirea condiţiei rezolutorii duce la desfiinţarea de drept a contractului, ȋn timp ce rezoluţiunea trebuie pronunţată de instanţă.

131 Punerea ȋn ȋntarziere a debitorului se face prin ȋnsaşi acţiunea ȋn justiţie.

72


un termen de grade debitorului pentru a-şi ȋndeplini obligaţia"132. Instanta nu are,

insa, dreptul de a modifica contractul.

Efectele rezoluţiunii judiciare ȋn cazul contractului cu executare uno ictu, se

produc retroactiv, astfel ca prestaţiile efectuate vor fi restituite, parţile fiind puse

ȋn situaţia anterioară ȋncheierii contractului.

Efectul retoactiv al rezoluţiunii se rasfrȃnge şi asupra terţilor dobȃnditori.

Aceştia vor trebui să restituie bunul dobȃndit, spre exemplu, printr-un contract de

vȃnzare-cumpărare, deoarece cel care i-a ȋnstrăinat bunul, respectiv vȃnzatorul, nu

avea cum să ȋnstrăineze drepturi ce nu-i aparţineau (resoluto jure dantis resolvitur

jus accipientis). Terţii pot cere, ȋnsă, despagubiri ȋn condiţiile răspunderii civile

contractuale.

3.3.Rezoluţia convenţională

Rezoluţiunea convenţională reprezintă desfiinţarea contractului cu executare

imediată fie prin inserarea ȋn contracte a unor clauze rezolutorii, fie prin convenţii

rezolutorii distincte de contract.

Atȃt ȋn jurisprudenţă cȃt şi ȋn doctrină, condiţia rezolutorie este denumită

pact comisoriu tacit, iar clauzele contractuale şi convenţiile rezolutorii sunt numite

pacte comisorii exprese.

Pactele comisorii sunt derogatorii de la prevederile art. 1021 C.civ., prin ele

urmărindu-se reducerea sau chiar ȋnlăturarea rolului instanţei ȋn astfel de situaţii.

Diferenţa esenţială dintre rezoluţia judiciară şi cea convenţională este aceea că, ȋn

al doilea caz, desfiinţarea contractului are loc de plin drept. Rezoluţia

convenţională se prezintă sub trei forme:

132 Fac excepţie ȋn această situaţie obligatiile de a nu face (obligaţii negative), obligaţii cetrebuiau ȋndeplinite numai ȋntr-un anumit termen care expirase.

73


□ cȃnd parţile stipulează ca, ȋn caz de neexecutare, contractul se va rezilia,

creditorul urmȃnd a se adresa instanţei pentru a desfiinţa contractul. "ȋn

jurisprudenţă s-a arătat că simpla reproducere a textului art. 1020 C.civ. ȋntr-un

contract nu este suficientă pentru ca rezoluţiunea să se producă de plin drept"133

□ cȃnd parţile stipulează ca ȋn caz de neexecutare contractul se va rezilia de

plin drept, instanţa exercitȃnd, cel mult, un control asupra condiţiilor de

desfiinţare a contractului, desfiinţare care se produce independent de hotărȃrea

instanţei. De asemenea, este necesar ca debitorul să fie pus ȋn ȋntarziere: ȋn

conformitate cu art. 1367 C.civ. "cȃnd la o vȃnzare de imobile s-a stipulat ca, ȋn

lipsa de plată preţului ȋn termenul defipt, vȃnzarea va fi de drept rezolvată,

cumpăratorul poate plăti după expirarea termenului, pe cȃt timp nu este pus de

vȃnzător ȋn ȋntarziere printr-o interpelare ȋn formă."

□cȃnd părţile stipulează ca ȋn caz de neexecutare contractul se va rezilia de

plin drept şi fără somaţie, deci fără a fi nevoie de punerea ȋn ȋntarziere a

debitorului.

Creditorul are oricȃnd posibilitatea de a renunţa la rezoluţie pentru a cere

executarea contractului.

În toate cazurile, creditorul obligaţiei neexecutate are dreptul să ceară

despagubiri pentru acoperirea prejudiciilor suferite ca urmare a neexecutării

obligaţiei de către partea ȋn culpă.

3.2. "Rezilierea"134

Rezilierea constă ȋn desfacerea pentru viitor a unui contract cu executare

succesivă din culpa neexecutării de către una din parţi a obligaţiei sale.

Rezilierea este, de fapt, o rezoluţiune adaptată contractelor cu executare

succesivă, diferenţa dintre cele două constȃnd ȋn faptul că, ȋn cazul contractelor cu

133 Tribunalul Suprem, C. civ., dec.nr.2299, Culegere de decizii, 1975, pag.55. Cauza prin care se renunta anticipat la dreptul de a cere, pe cale judiciara, rezolutiunea contractului in caz de neexecutare, este nula134 Ion Albu, op. cit., 1994, p. 136-138

74

http://dec.nr.2299/


executare uno ictu, desfiinţarea se produce ex tunc, iar ȋn cazul contractelor cu

executare succesivă, desfiinţarea ȋşi produce efectele ex nunc.

Rezilierea operează, de asemenea, şi cȃnd neexecutarea nu este imputabilă.

Rezilierea poate fi judiciară, fiind aplicabile, ca şi pentru rezoluţiune,

dispoziţiile art. 1020 -1021 C.civ.

Rezilierea voluntară, va implica, fie voinţa ambelor părţi (rezilierea mutuală

sau reciprocă), fie voinţa a doar uneia dintre ele (reziliere unilaterală).

Rezilierea mutuală işi gaseşte fundamentul ȋn dispoziţiile art. 969 C.civ.

Clauzele prin care se consimte rezilierea contractului sunt ȋnsoţite de darea unui

aviz prealabil rezilierii: atȃt locatarul cȃt şi locatorul işi rezervă dreptul de a rezilia

cu preaviz contractul de locaţiune.

Rezilierea unilaterală este cea pe care, ȋn temeiul acordului părţilor, a legii

sau a jurisprudenţei, o poate invoca numai una dintre părţile contractante. Spre

exemplu, ȋn contractul de locaţiune dreptul unilateral de reziliere aparţinȃnd

locatarului va fi exercitat ȋn mod valabil dacă,este stipulat in contract, fiind astfel

acceptat de ambele parti. Legislatia reglementeaza cateva cazuri de reziliere

unilaterala. Art. 1553 C.civ. prevede revocarea ȋn mod unilateral a contractului de

mandat de către mandant. Art. 1556 C.civ. prevede dreptul mandatarului de a

revoca unilateral mandatul, putȃnd fi, ȋnsă, obligat la plata de daune interese

mandantului.

Atunci cȃnd, independent de voinţa părţilor se produce un eveniment ce

afectează executarea obligaţiilor (evenimente cum ar fi survenirea morţii sau

incapacităţii părţii ȋn considerarea căreia s-a ȋncheiat contractul), are loc rezilierea

forţată a contractului sinalagmatic cu executare succesivă.

4. Riscurile contractului135

135 Tudor R.Popescu,pp. cit., p. 225-229; loarAlbu, op, cit., p. 138-142

75


4.1. Noţiune.

Atunci cȃnd una dintre părţile contractului nu işi execută in mod culpabil

obligaţiile asumate, nici cealaltă parte nu este ţinută să-şi ducă pȃnă la capăt

prestaţiile stipulate ȋn sarcina sa. Există ȋnsă situaţii cȃnd debitorul prestaţiei

neexecutate este străin de clauzele neexecutării, ele producȃndu-se independent de

voinţa părţilor.

În astfel de situaţii, "dacă,o parte, deşi nu mai poate primi contraprestaţia

celeilalte părţi (deoarece aceasta a devenit imposibilă), este totuşi ţinută să-şi

execute obligaţia sa, aceasta ȋnseamnă că partea respectivă suportă riscul (res petit

creditori) ".

În aceaşi situaţie, riscurile pot fi suportate de debitor, ȋntrucȃt, "datorită

faptului că executarea obligaţiei uneia dintre părţi a devenit imposibilă, cealaltă

parte nu mai este ţinută să-şi execute obligaţia sa (res petit debitori)" 136.

Spre exmplu, ȋn cazul contractului de vȃnzare-cumpărare, pieirea lucrului

ȋnainte ca vanzătorul să-şi execute obligaţia de a-1 preda, fie va libera pe

cumpărător de obligaţia de a plăti preţul, fie contractul işi va produce ȋn continuare

efectele, cumpărătorul trebuind să plătească oricum preţul; fie contractul prin

distrugerea bunului işi ȋncetează existenţa, vȃnzătorul nemaiavȃnd dreptul să

primească preţul bunului de la cumpărator.

În niciuna din aceste situaţii nu trebuie confundat riscul contractelor cu

riscul lucrului (res pent domino), şi ȋn acest din urmă caz fiind vorba de pieirea

fortuită a unui bun, ȋnsă ȋn afara oricărui contract. Regula este ca riscul

contractelor sinalagmatice este suportat de partea a cărei obligaţie, din cauze

independente de voinţa sa, nu mai poate fi executată, respectiv de către debitor.

136 Tudor R. Popescu, pp. cit., p. 225

76


Obligaţiile reciproce născute din contractele sinalagmatice sunt corelative,

astfel ca, obligaţiile unei părţi există ȋn virtutea obligaţiilor celeilalte părţi, iar

liberarea fortuită a uneia atrage ȋn mod firesc libertatea celeilalte.

În materia riscurilor contractuale Codului civil nu conţine o reglementare

expresă ci doar cȃteva aplicaţii ale acestora la diferite contracte cum ar fi:

contractul de locaţiune - ȋn art. 1423 se dispune că "dacă ȋn timpul locaţiunii,

lucrul ȋnchiriat ori arendat se strica ȋn totalitate prin caz fortuit, contractul este

de drept desfăcut.

Dacă ȋnsă se distruieşte (distruge) ȋn parte, locatarul poate după

ȋmprejurări, să ceară o scădere din preţ, ori desfiinţarea contractului"137 - ȋn care

locatorul suportă riscul contractul de antrepriză -este prevazut de art. 1481 - ȋn

care riscul este suportat de către antreprenor cu condiţia ca acesta să ofere doar

lucrul său, industria sa, lucrul să fi pierit ȋnainte de a fi predat dar nu din cauza

unui viciu al materiei, contractul de societatete civilă - art. 1525 C.civ. - ȋn care

contractul este de drept desfiinţat dacă lucrul piere ȋnainte de a fi pusă ȋn comun

proprietatea acestuia.

4.2. Ipoteze privind suportarea riscurilor:

În art. 1925 se prevede ca proprietatea este de drept strămutată la

cumpărător imediat ce părţile sau ȋnvoit asupra lucrului şi asupra preţului, chiar

dacă lucrul ȋncă nu va fi fost predat, iar preţul ȋncă nu va fi fost plătit. Art. 971

ȋntăreşte cele arătate mai sus stipulȃnd urmatoarele: "ȋn contractele ce au ca obiect

translaţia proprietăţii sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite

137 Art. 1423 C.civ. prevede in continuare ca locatarul nu are dreptul la despagubiri in conditiile descrise inalineatul precedent

77


prin efectul consimţămȃntului părţilor şi lucrul rămȃne rizico-pericolul

dobȃnditorului, chiar cȃnd nu i s-a facut.

Dacă lucrul ce face obiectul contractului nu este individual determinat, este

generic, proprietetea bunului nu se transmite decȃt ȋn momentul ȋn care este

individualizat; pȃnă ȋn acel moment proprietarul de drept al bunului este

vȃnzătorul. În consecinţă, riscul pieirii bunului ȋnainte de a fi individualizat ȋl va

suporta debitorul obligaţiei de apreda lucrul.

Există ȋnsă regula potrivit căreia lucrul determinat numai prin categoria din

care face parte nu poate pieri (genera non pereunt), deoarece se va putea găsi

practic oricȃnd un obiect de acelaşi gen, va putea fi oricȃnd ȋnlocuit.

CAPITOLUL V

ASPECTE ŞI CONCLUZII DE PRACTICĂ JUDICIARĂ PRIVIND EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL138

PRACTICĂ JURIDICĂ

1. Curtea de Apel Bacău - Decizia civilă nr. 495 din 9 aprilie 1997 -

simulaţia - actul ascuns.

Potrivit art. 1174 Cod civil actul autentic produce efecte depline ȋntre părţile

contractante cu privire la drepturile şi obligaţiile ce se constată, simulaţia fiind o

excepţie de la inopozabilitatea faţa de terţi, a contractului aparent, stabilită prin

dispozitia textului sus-citat. Ceea ce este caracteristic pentru simulaţie este faptul

că ea presupune existenţa concomitentă, ȋntre aceleaşi părţi, a doua contracte, unul

public, aparent, denumit şi contract simulat prin care se creează o aparenţă juridică

ce nu corespunde realităţii şi un altul, secret, denumit contraȋnscris care

corespunde voinţei reale a parţilor şi prin care anihilează ȋn tot sau ȋn parte,

138 loan Albu, op. cit., pag. 114-115, 119-120; E. Lupan, M. Rachita, D.Popescu, op. cit., pag. 227-228.

78


aparenţa juridică creată prin actul public. Prin urmare şi ȋn cazul simulării prin

interpunerea de persoane, contrascrisul trebuie ȋncheiat tot ȋntre persoanele care au

ȋncheiat actul aparent, cu precizarea că adevaratul beneficiar este o alta persoană,

ȋntrucȃt ȋn cazul acestei simulaţii ambele părţi din contract urmăresc ȋn mod

conştient ca efectele să se producă faţă de o terţă persoană. Or, ȋn speţă,

contrascrisul invocat de reclamant ca probă a simulaţiei prin interpunere de

persoană nu a fost ȋncheiat ȋntre aceleaşi părţi din contract urmăresc ȋn mod

conştient ca efectele să se producă faţă de o terţă persoană. Or, ȋn speţă,

contrascrisul invocat de reclamant ca proba a simulaţiei prin interpunere de

persoană nu a fost ȋncheiat ȋntre aceleaşi părţi care au ȋncheiat actul public, acesta

nefiind semnat de pȃrȃtă care a avut calitatea de cumpăratoare ȋn actul autentic de

vȃnzare-cumpărare cu privire la care se solicita a se constata existenţa simulaţiei şi

prin urmare nu poate fi opozabil acesteia.

2. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 1052 din 12

martie 2002.

Rezoluţiunea poate fi pronunţată pentru neexecutarea de către una dintre

părţile antecontractului a obligaţiei de a prezenta, ȋn vederea autentificării

contractului de vȃnzare-cumpărare, a extrasului de carte funciară din care să

rezulte că imobilul este liber de sarcini, chiar dacă ȋn antecontract nu a fost

inserată o clauză privind inexistenţa unei sarcini ȋn cartea funciara.

Prin sentinţa civilă nr.473 din 21 septembrie 2000, Tribunalul Cluj a respins

ca nefondată acţiunea reclamantei S.C. „V.P.COM" SRL prin care a solicitat, ȋn

contradictoriu cu pȃrȃţii A.M. si A.D., sa se dispună rezoluţiunea antecontractului

de vȃnzare-cumpărare imobiliară şi a actului adiţional, pentru neexecutare din

culpă exclusivă a pȃrȃţilor, precum şi obligarea acestora la plata dublului arvunei.

Pentru a pronunţa această hotărȃre, instanţa a reţinut ca ȋntre părţi, prin

intermediul unei agenţii imobiliare, s-a ȋncheiat un antecontract de vȃnzare-

79


cumpărare, prin care reclamanta cumpără de la pȃrȃţi un imobil ; reclamanta urma

să achite o arvună, iar restul preţului la datele stabilite ȋn contract, urmȃnd ca

imobilul sa fie intabulat ȋn momentul achitării integrale a preţului.

S-a mai reţinut că reclamanta a fost ȋnştiinţată de catre agenţia imobiliară că

imobilul este grevat de sarcini, existȃnd o ipotecă ȋn favoarea unei bănci şi fiind

notate mai multe acţiuni ȋn pretenţii ale unor persoane fizice.

La data de 7 iunie 1999, parţile au ȋncheiat un act adiţional prin care preţul a

fost redus şi s-a prelungit scadenţa primei rate, restul clauzelor privind modalitatea

de plată ramȃnȃnd valabile.

La data de 30 iunie 1999, reclamanta a convocat pe pȃrȃţi ȋn vederea

ȋncheierii actului autentic, motivȃnd că doreste să achite anticipat restul preţului,

ȋnsă nu s-a dovedit că ea avea la acea dată ȋntreaga suma datorată.

IÎ consecinţă, prima instantă, stabilind că reclamanta este cea care nu şi-a

respectat obligaţiile contractuale cu rea-credinţă, a respins acţiunea.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr.59 din 8 martie 2001, a admis

apelul impotriva sentinţei pe care a schimbat-o, ȋn sensul că a admis acţunea

reclamantei şi a dispus rezoluţiunea antecontractului de vȃnzare-cumpărare şi a

actului adiţional, obligȃnd pe pȃrȃţi să platească reclamantei dublul arvunei.

Recursul pȃrȃţilor este nefondat.

În mod corect, prima instanţă a reţinut ca, la ȋncheierea antecontractului de

vȃnzare-cumpărare, pȃrȃţii vȃnzatori au prezentat un extras C.f. mai vechi şi au

declarat că imobilul nu este grevat de sarcini, reclamanta aflȃnd ulterior că asupra

imobilului este ȋnscrisă o ipotecă şi sunt notate mai multe acţiuni, situaţie ȋn care a

dorit să urgenteze ȋncheierea contractului ȋn formă autentică, sub condiţia ca

imobilul să fie fără sarcini.

80


De asemenea, s-a reţinut corect că reclamanta a notificat pȃrȃţilor că va

achita preţul integral, aceştia urmȃnd să prezinte cu un extras de carte funciară fără

sarcini.

Întrucȃt la data de 30 iunie 1999 pȃrȃţii, convocaţi de reclamantă, s-au

ȋnfăţişat la notariat, ȋnsă nu au prezentat un extras C.f. fără sarcini privind imobilul

ȋn litigiu, ȋn timp ce reclamanta s-a prezentat cu suma reprezentȃnd preţul

imobilului, culpa pȃrȃţilor este evidentă.

Pe de altă parte, este nefondată şi critica pȃrȃţilor cu privire la lipsa

temeiului juridic pentru admiterea acţiunii, potrivit căreia rezoluţiunea nu s-ar

putea pronunţa decȃt dacă ȋn convenţie ar fi fost o clauză privind inexistenţa unei

sarcini ȋn C.f.

Dacă ȋntr-un contract bilateral unul dintre contractanţi nu-şi execută obligaţia,

celălalt va putea să urmărească executarea ei sau să ceară instanţei rezoluţiunea

contractului; aceastţ posibilitate de a alege este o favoare creată de legiuitor părţii

care a executat sau declară că este gata să-şi execute obligaţiile.

Acest drept de opţiune este prevăzut de art. 1020 C.civ., potrivit căruia

condiţia rezolutorie este subȃnţeleasă ȋntotdeauna ȋn contractele sinalagmatice.

În legatură cu obligarea recurenţilor la restituirea dublului arvunii, se reţine

că, ȋn antecontract s-a prevăzut, ȋn mod expres, că nerespectarea acestor clauze

obligă vȃnzătorul la plata dublului arvunii primite de la cumpărător şi, ca atare,

conform art.969 C.civ., ȋn mod legal pȃrȃţii-recurenţi au fost obligaţi la restituirea

dublului arvunii.

3. Curtea Supremă de Justiţie - Secţia civilă, decizia nr. 3412 din 9

octombrie 2002.

Legat cu titlu particular sub condiţie suspensivă avȃnd ca obiect un imobil

abuziv naţionalizat. Efecte. Calitatea procesuală activă a legatarului de a revendica

81


imobilul.Legatul cu titlu particular, instituit asupra unui imobil abuziv

naţionalizat, sub condiţia retrocedării, conferă legatarului calitatea procesuală

activă de a revendica imobilul de la stat.

Prin sentinţa civilă nr.711 din 21 iunie 2000, Tribunalul Bucureşti a admis

excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei D.A.R. care, ȋn

contradictoriu cu C.G.M.B., U.V., U.M. şi I.A.V., a solicitat instanţei să constate

că imobilul ȋn litigiu a fost abuziv naţionalizat, iar contractul de vȃnzare-

cumpărare prin care pȃrȃta I.A.V. a dobandit imobilul, precum şi contractul de

schimb ȋncheiat de aceasta cu pȃrȃţii U.V. şi U.M. sunt lovite de nulitate absolută.

În motivarea sentinţei, privitor la excepţie, instanţa a reţinut că certificatul de

moştenitor invocat de reclamantă atestă calitatea de legatar cu titlu particular a

reclamantei asupra unor bunuri determinate individual ȋn certificat, printre care nu

este menţionat şi apartamentul revendicat, care figurează numai ȋntr-un codicil

ȋntocmit de numita H.P.S. la 5 iulie 1994 şi care conţine legate cu titlu particular

privind şase imobile, toate afectate de condiţia suspensivă ca aceste imobile să-i

revină testatoarei prin "desnaţionalizare".

În conformitate cu prevederile art.925 C.civ., prima instanţă a reţinut că

dispoziţia testamentară din codicil este făcută sub condiţie suspensivă şi devine

caducă ȋn cazul ȋn care legatarul a murit ȋnaintea ȋndeplinirii condiţiei. Întrucȃt, ȋn

cauză, testatoarea a decedat ȋnainte de ȋndeplinirea condiţiei, s-a apreciat că legatul

invocat de reclamantă avȃnd ca obiect apartamentul revendicat este caduc, astfel

ȋncȃt reclamanta nu are calitate procesuală activă ȋn cauză.

Prin decizia nr.35 din 24 ianuarie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a

IV-a civilă, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis

cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal, cu motivarea că tribunalul a facut o

greşită aplicare a prevederilor art. 925 C.civ., ȋntrucȃt acest text se referă la

82


decesul legatarului ȋnainte de ȋndeplinirea condiţiei suspensive, ceea ce nu este

cazul ȋn speţă.Recursurile declarate de pȃrătii I.A., U.V. si U.M. sunt nefondate.

Astfel, recurenţii au susţinut, ȋn esenţă, că soluţia instanţei de apel este

gresită, deoarece intimata nu este legatară asupra apartamentului revendicat decȃt

sub condiţia suspensivă a revenirii imobilului ȋn patrimoniul testatoarei, care ȋnsă

a decedat ȋnaintea ȋndeplinirii acestei condiţii. De asemenea, au mai susţinut că art.

978 C.civ., invocat de instanţa de apel ȋn motivare, nu se aplică interpretării

testamentelor, astfel ȋncȃt, ȋn mod greşit instanţa de apel a reţinut, ȋn baza art.

1016 C.civ. că, ȋn speţă, acţiunea ȋn revendicare este un mijloc de apărare şi

conservare a dreptului de proprietate. Totodată, decizia instanţei de apel a fost

criticată şi pentru considerentul că nu s-a facut nici o referire ȋn motivare la art.

926 C.civ., text pe care reclamanta şi-a fondat apelul, fiind examinat doar art. 925

C.civ., iar, pe de altă parte, din certificatul de moştenitor depus la dosar nu rezultă

şi calitatea de moştenitoare a reclamantei asupra apartamentului ȋn litigiu.

În speţă, testamentul, ca act juridic unilateral mortis causa, cuprinde atȃt

doua legate - unul avȃnd ca obiect un apartament situat ȋn imobilul din litigiu şi

celălalt un loc de veci, ambele fiind pure şi simple, adică neafectate de nici o

modalitate , cȃt şi legatele menţionate ȋn codicil -parte intcgrantă a testamentului

care se supun aceloraşi reguli şi au aceeaşi valoare juridică ca şi testamentul -

avȃnd ca obiect mai multe bunuri individual determinate, printre care şi

apartamentul revendicat de reclamantă, deci tot legate cu titlu particular, dar toate

afectate de condiţia suspensivă "dacă vor reveni la proprietar prin

desnaţionalizare".

Beneficiara testamentului, a legatelor pure şi simple, ca şi a legatelor sub

condiţie suspensivă, este intimata - reclamantă.

La data ȋntocmirii testamentului, 26 iunie 1975, posibilitatea revenirii

imobilelor ȋn patrimoniul foştilor proprietari nu există, dar ulterior o atare

83


posibilitate a aparut şi, ȋn temeiul ei, la 5 iulie 1994, testatoarea a redactat

codicilul. De altfel, autoarea testamentului a şi valorificat posibilitatea

redobȃndirii imobilelor naţionalizate ȋn baza Decretului nr.92/1950, promovȃnd o

actiune ȋn instanţă pentru obţinerea apartamentului nr.l din imobilul aflat ȋn litigiu,

finalizată dupa decesul ei, printr-o hotărȃre judecătorească.

În calitate de titulară a legatelor sub condiţie suspensivă, intimata-

reclamantă este ȋndreptăţită să acţioneze ȋn instanţă, ȋn temeiul art. 1016 C.civ.,

corect invocat de instanţa de apel, potrivit căruia "creditorul poate, ȋnainte de

ȋndeplinirea condiţiei, să exercite toate actele conservatoare dreptului său".

Actele de conservare ȋnglobează toate actele prin care se tinde la evitarea

pierderii materiale sau dispariţiei juridice a unui drept, iar "desnaţionalizarea", la

care face referire codicilul, nu se produce de drept, adică ȋn puterea legii, ceea ce

face necesară promovarea unei acţiuni prin care legatara reia exerciţiul dreptului

de proprietate, drept pe care autoarea ei, dacă se dovedeşte o naţionalizare abuzivă

a imobilului, nu 1-a pierdut niciodată.

Din acest motiv, ȋn condiţiile analizate, acţiunea ȋn revendicare poate

constitui un mijloc de aparare şi, sub un anumit aspect, chiar de conservare a

dreptului de proprietate, cum a calificat-o instanţa de apel. În acest context, este

fără relevanţă juridică susţinerea recurenţilor U.V. si U.M., ȋn sensul că instanţa de

apel a omis a analiza prevederile art.926 C.civ., chiar dacă a fost evocat de

intimata-reclamantă ȋn apelul ei, iar, pe de altă parte, prevederile art.978 C.civ.

conţin reguli de interpretare nu doar a convenţiilor, ci a oricarui act juridic,

inclusiv a unui act juridic unilateral mortis causa, cum este testamentul. În ceea ce

priveşte art.925 C.civ., textul se referă la legatar, iar nu la testator, cum greşit a

reţinut tribunalul, ȋn sensul că legatarul trebuie să fie ȋn viaţă atȃt ȋn momentul

decesului testatorului, cȃt şi ȋn momentul ȋndeplinirii condiţiei suspensive care se

poate realiza oricȃnd, ȋnainte sau dupa decesul testatorului.

84


4. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 1832/1992

(Simulaţie. Act secret. Opozabilitate).

Potrivit prevederilor art. 1175 C. civ., actul secret care modifică, un act

public nu poate avea putere decȃt ȋntre părţile contractante şi succesorii lor

universali.În afara regulii enunţate, art. 1175 (teza finală) cuprinde şi o a doua

regulă, referitoare la terţi, potrivit căreia actul secret nu poate avea nici un efect ȋn

contra altor persoane. Deşi art. 1175 (teza finală) se margineşte să dispună că actul

secret nu poate avea nici un efect contra altor persoane, el permite, implicit, ca un

atare act sa fie invocat de terti, in beneficiul lor, astfel cum le dicteaza interesele.

S-a pretins de pȃrȃta că actul public este fictiv, deoarece ȋntre parţile

contractante a intervenit un acord simulatoriu pentru neutralizarea efectelor

ȋnstrăinării ȋn scopul că apartamentul să rămȃna pe mai departe ȋn proprietatea

vȃnzătorilor, iar terţii să fie amăgiţi asupra ȋnsăşi existenţei operaţiunii juridice.

Fiind ȋn situaţia unei simulaţii prin care, după cum se pretinde, s-a urmărit

neutralizarea efectelor actului aparent, simulaţia care presupune doar existenţa

unui acord simulatoriu, fără a mai fi necesară ȋntocmirea unui ȋnscris secret, ȋn

care sa se materializeze ȋnţelegerea ocultă a parţilor, instanţele nu pot pretinde

părţii să facă dovada inscrisului secret.

5. Curtea de Apel Galaţi, Secţia civilă, Decizia nr. 372/2001 (Contract

cu clauza penală, simulaţie, neindeplinirea condiţiei existenţei şi a unui act

juridic secret).

Prin sentinţa civilă nr. 8899 din 15 decembrie a Tribunalului Galaţi s-a

admis acţiunea şi pȃrata a fost obligată să platească 18.845.927 lei cu titlu de preţ,

17.385.367 lei - penalităţi ȋntȃrziere şi 2.848.000 lei cheltuieli pentru neplata

cantităţii de tabla din contractul nr. 124/18 mai 1999 ȋn care s-a stipulat şi clauza

penală.Apelanta pȃrȃtă a invocat faptul că parţile au ȋncheiat un act simulat

85


contractul nr. 124/1999, susţinȃnd că ȋn realitate acesta reprezintă un act de

compensare.Este cunoscut că simulaţia reprezintă o operaţie juridică constȃnd ȋn

ȋncheierea unui act juridic aparent, menit să dea impresia creării unei situaţii

juridice diferite de cea reală si ȋncheierea concomitentă a unui alt act juridic secret

privind adevaratele raporturi juridice dintre părţi.

Apelanta, care a invocat caracterul de act aparent al contractului nr.

124/1999, contestȃnd valabilitatea clauzei penale, nu a facut dovada existenţei

concomitente şi a unui act juridic secret pentru a fi indeplinite condiţiile

simulaţiei. În atare situaţie, clauza penală care a fost stipulată ȃn contract işi

produce pe deplin efecte juridice, fiind datorate penalităţile de ȋntȃrziere pretinse

prin acţiune, hotărȃrea pronunţată de instanţa de fond fiind legală.

CONCLUZII

În sistemul nostru de drept - ca şi ȋn cel francez - de inspiraţie individualistă,

şi liberală, "actul juridic este o manifestare de voinţă reală şi raţională", astfel că,

ȋn caz de conflict ȋntre voinţa internă şi cea externă (sau declarată), se acordă

importanţă celei dintȃi.

Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil prevazut ȋn Codul civil

romȃn in art. 973 instituie regula conform căreia nimeni nu poate să dobȃndească

drepturi sau să-şi asume obligaţii fără propriul său consimţămȃnt. Un act ȋncheiat

ȋntre anumite persoane nu trebuie nici să avantajeze şi nici să dezavantajeze alte

persoane.

Textul art. 973 nu este ȋnsă decȃt o traducere incompletă a art. 1165

C.civ . fr . care prevede urmatoarele: "Convenţiile nu au efect decȃt ȋntre părţile

contractante; ele nu pot prejudicia pe terţi şi nici nu le profită".

86

http://civ.fr/


Este logic, moral şi legal ca efectele juridice să se refere doar la acele

persoane - subiecte de drept - care le-au creat. S-a afirmat chiar că "una dintre

funcţiile contractului este aceea de a determina părţile"139.

Este logic, ȋntrucȃt premisa majoră a acestor efecte, sursa lor generatoare, o

constituie voinţa părţilor, dorinţa lor de a dobȃndi drepturi şi de a-şi asuma

obligaţii. Este moral, deoarece, potrivit unui postulat kantian: "o persoană nu

poate fi supusă unei alte legi decȃt aceia pe care şi-a dat-o ea insăşi singură sau

ȋn acord cu o alta"140. Este legal pentru că este prevazută de normele ȋn vigoare, ȋn

speţa art. 969 Codul civil romȃn, 1165 Codul civil francez, art. 1376 Codul civil al

Ţarilor de Jos, art. 1275 Codul civil spaniol, art. 1372 Codul civil italian, art. 1165

Codul civil belgian, art. 1952 Codul civil etiopean. În common law, nefacȃndu-se

distincţia romanista ȋntre drepturile reale şi drepturile de creanţă, nu există texte

corespunzatoare celor exemplificate, dar se recunoaşte mult timp ceea ce se

numeşte interference with contractual relations, adică "sancţionarea

complicităţii terţului", ceea ce echivalează cu recunoaşterea, implicită a existenţei

unor efecte indirecte sau externe ce derivă din contract.

Principiul relativităţii efectelor contractului a fost inspirat şi fundamentat de

filosofia dreptului din cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea, potrivit

căreia obligaţia contractuală are drept izvor voinţa părţilor, a indivizilor liberi şi

aflaţi la baza edificiului social şi juridic; de aici celebra expresie ȋmprimutată din

opera kantiană: "autonomia vointei"141şi tot de aici, un alt postulat, corolar al celui

139 Christian Atias, Precis elementaire. Contentieux contractuel; Librairie de

l'Universite d'Aix en Provence, 2001, nr.47, pag. 63.140 Emmanuel Kant "Doctrine du droit" trad. J. Barni, Paris, 1918, p. 28

141 Principiul autonomiei de voinţă a fost preluat ȋn Franţa de C. Aubry si C. Rau, in Cours de droit civil francais d'apres

de C. Zahariae, ed.a-IV-a, 1869, inspirati de cartea lui K. S. Zahariae von Lingenthal.

87


dintȃi: "voinţa liberă a indivizilor nu poate fi decȃt justă. Ceea ce este contractual

nu poate fi decȃt just"142.

Aşadar, oricărei persoane care nu este parte la un contract nu i se poate

impune executarea acelui contract. "Încă de acum aproape un secol şi jumatate,

instanta supremă franceză, ȋn legatură cu un contract translativ de proprietate,

postula forţa probantă a acestuia faţă de terţi, cărora nu li se poate cere să-1

execute dar li se poate opune existenţa contractului"143 Sunt, aşadar, străini de ele,

dar nu cu totul dezinteresaţi, fiindcaă indirect, ei sunt, adeseori, beneficiarii

efctelor juridice produse, ori trebuie să le suporte.

Opozabilitatea efectelor actului juridic civil faţă de părţi şi, numai ȋn anumite

cazuri expres prevazute de lege, faţă de terţi, avȃnd drept fundament principiul

relativităţii, nu este consacrată explicit decȃt ȋn art. 110 din Codul civil senegalez,

astfel: "Contractul nu produce obligaţii pentru terţi decȃt ȋn cazurile prevazute de

lege. Totuşi, contractul le este opozabil ȋn măsura ȋn care el creează o situaţie

juridicăpe care terţii nu o pot ignora".

"Inopozabilitatea semnifică ȋn drept, pe de o parte, insuficientă unui act

faţă de terţi, permiţȃnd acestora să il ignore nu numai ȋn considerarea faptului că

ei, fiind străini de acel act, nu sunt direct obligaţi să ȋl respecte ori să suporte

consecinţele lui, dar şi ȋn considerarea faptului că actul nu respectă normele de

ordine publică (de exmplu: simulaţia, neindeplinirea formalităţii publicităţii); pe

de altă parte semnifică uneori un gen de inadmisibilitate a unor mijloace de

apărare".144

142 Fiecare individ este cel mai bun apărător al propriilor interese: "cȃnd cineva decide un lucru ȋn privinta altuia, este

posibil ca acestuia să-i facă o injustiţie; dar orice injustiţie este imposibilă cȃnd el decide pentru el insuşi" - spunea Kant,

op.cit.,pag. 169.

143 H. Capitant, F. Terre, Y.Lequette, Les grand arrets de la jurisprudence civil, Dalloz,! le ed.,t.I,nr. 77-78, pag.

383.

88


În dreptul nostru nu există o acţiune specifică la dispoziţia terţului; el va

acţiona după caz, prin contestaţie, acţiune oblică etc.

Dreptul francez a consacrat la dispoziţia terţului o cale extraordinară de atac

numită Jierce oppozition - opoziţia terţului. Originea instituţiei o constituie

Ordonanta Villers-Cotteret din august 1539; Ordonanţa din aprilie 1667 consacră

legislativ tierce oppozition, iar Codul de procedură civilă din 1806 a preluat

elementele esenţiale ale acestei ordonanţe; acest lucru s-a repetat şi ȋn noul cod de

procedură civilă ȋn art. 582-592. Prin aceasta acţiune terţul poate pretinde

retractarea sau reformarea, ȋn profitul său, a unei hotarari judecătoreşti.

În doctrina franceză instituţia "opozitiei tertului' este controversată: fie este

considerată inutilă, fie este recomandată ca facultativă. Ar fi inutilă ȋntrucȃt

hotararea judecătorească, neavȃnd autoritate de lucru judecat decȃt ȋntre părţi,

"terţul poate rămȃne ȋntr-o atitudine pasivă comodă2 73" ȋn dreptul nostru, ȋn faţa

unei hotărȃri ce i s-a opus, terţul, printr-o simplă apărare ȋn fond, fără a pune ȋn

discuţie legalitatea şi temeinicia hotărȃrii, ar putea invoca, spre exemplu,

neȋndeplinirea unor condiţii specifice de opozabilitate.

Promisiunea de porte-fort (promesse de porte-fort) este convenţia prin care

promitentul numit porte-fort, se obligă faţă de contractant, beneficiarul eventual al

promisiunii, ca se va face forte (se porter fort) spre a determina pe o a treia

persoană să ȋncheie un act sau să ratifice un act deja existent.

Excepţie de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

considerate de unii autori aparentă iar de alţii reală, convenţia de porte-fort este

144În acest sens: E. Glasson, A. Tissier, R. Morel, Traite Theorique et pratique

d'organisation judiciaire, de competence et de procedure civil, 3e ed Sirey, 1925, t.3,

nr. 98; E. Garsonnet, Ch. Cesar-Bra, Traite Theorique et pratique de procedure civil

et commerciale, 2e ed Sirey, 1838, t.4, pag. 653. Opinia conform căreia tierce oppozition

trebuie să fie facultativţ este majoritară ȋn doctrina franceză.

89


prevăzută expres de Codul civil francez ȋn art. 1120. Codul civil romȃn nu face

referire expres la această convenţie, dar admisibilitatea ei se deduce atȃt din

principii şi reguli formulate ȋn doctrină, cȃt şi din aplicaţii ale acesteia ȋn legislaţie.

Un exemplu ȋn acest sens ȋl constituie situaţia moştenitorilor chemaţi la o

succesiune, unii fiind minori iar alţii fiind majori, ȋn scopul de a se realiza

ȋmpărţeala de bună-inţelegere şi nu prin justiţie, tutorii minorilor pot promite că

minorii cȃnd vor fi majori, vor ratifica ȋmpărţeala făcută.

Stipulaţia pentru altul reprezintă convenţia prin care o persoană, numită

promitent, se obligă faţă de o alta persoană, numită beneficiar, ȋn numele şi pe

seama unei a treia persoane ȋnsă fără ȋmputernicirea acesteia.

În consecinţă celor arătate de principiul relativităţii, actul ȋncheiat ȋntre doua

persoane prin care a treia devine debitor al actului fără consimţămȃntul sau este

lovit de nulitate.

Spre deosebire de Codul civil romȃn care nu prevede expres stipulaţia

pentru altul, Codul civil francez o interzice, ȋn principiu, ȋn art. 1119 dar prevede o

excepţie in art. 1121, fără a-i preciza riguros condiţiile şi efectele; acest din urmă

text din Codul civil francez dispune că: stipulaţia pentru altul este valabila cȃnd ea

este sub condiţiunea unei stipulaţii ce se face pentru sine sau a unei donaţiuni

făcută altuia, putȃnd a se stipula ȋn acelaşi timp pentru sine şi pentru altul, şi fiind

de ajuns să se arate un interes personal pentru stipulant, fie chiar şi moral.

Tot ca o excepţie, art. 881 din Codul civil austriac admite stipulaţia pentru

altul, ȋntr-o formulare, ȋnsă, şi mai vagă decȃt cea franceză. ȋn schimb, prin art.

328-335 ale Codului civil german, stipulaţia pentru altul este reglementată

precizȃndu-se că "terţul dobȃndeşte direct dreptul de a cere prestaţie",

specificȃndu-se astfel elementele ei esenţiale.

Instanţa supremă franceză a avansat ideea unei stipulaţii tacite pentru altul,

respectiv "ȋn favoarea moştenitorilor victimei parte ȋntr-un contract de transport,

90


ca urmare a neȋndeplinirii obligaţiei de securitate"145. Dreptul constituit ȋn

favoarea terţilor este un drept direct şi propriu, intrȃnd direct ȋn patrimoniul

acestuia ȋnca de la ȋncheierea contractului ȋntre stipulant şi promitent. De

asemenea, instanţa supremă franceză a decis ca, ȋntrucȃt terţul beneficiază de un

drept direct, acesta constituie un obstacol ȋn faţa pretenţiilor sindicului, atunci

cȃnd stipulantul devine falit. Existenţa unui drept direct ȋmpiedica executarea

obligaţiilor faţă de creditorii stipulantului. Aceştia din urmă nu pot emite, astfel,

nici o pretenţie asupra sumelor datorate de promitent terţului beneficiar. Din

acelaşi motiv, moştenitorii stipulantului nu pot cere nici raportul, nici reducţiunea

avantajelor dobȃndite de terţul beneficiar.

Jurisprudenţa franceză mai veche, ȋnsă, şi-a motivat soluţiile de

admisibilitate a stipulaţiei prin teoria ofertei. Conform acestei teorii, concepută ȋn

secolul al XlX-lea, stipulaţia pentru altul ar avea doua etape: ȋn prima etapă,

stipulantul dobȃndeşte un drept ȋmpotriva promitentului; ȋn a doua etapă,

promitentul ofera acest drept terţului beneficiar.

Stipulaţia pentru altul nu-şi poate produce efectele ȋn baza acestei teorii din

urmatoarele motive:

□ ea nesocoteşte voinţa stipulantului şi a promitentului care, ȋn realitate,

ȋncheie un contract pentru ca terţul beneficiar să dobȃndească un drept propriu;

□ stipulaţia este mai mult decȃt o ofertă; ea constituie conferirea unui drept

cȃştigat ȋn favoarea terţului beneficiar şi acest drept trebuie privit ca irevocabil (ȋn

afară de cazul ȋn care părţile şi-ar fi rezolvat explicit sau implicit dreptul de a-1

revoca);

□ teoria consideră terţul succesor al stipulantului şi ca dreptul dobȃndit de el

ar fi trecut mai ȋntȃi prin patrimonial stipulantului, cu toate ca dreptul tertului

se naste direct in patrimoniul sau;

145 H. Capitant, F. Terre; Y. Lequette, op.cit., pag.552-553.

91


□ teoria este inexactă şi pentru ca se pretinde că dreptul terţului ar lua naştere

numai ca efect al acceptării sale şi numai din acel moment.

În unele legislaţii, ca cea elveţiana (art. 112 CO - Codul federal al obligaţiilor), se

face distincţie ȋntre: stipulaţia imperfectă la care terţul are doar dreptul de a primi

beneficiul stipulaţiei şi stipulaţia perfecta, la care terţul are la nevoie şi dreptul de

a reclama prin justiţie executarea stipulaţiei.

In dreptul romȃn (ca de altfel şi ȋn cel francez), această distincţie este

irelevantă, ȋntrucȃt terţul are faţă de promitent un drept direct ȋn temeiul căruia

poate reclama, ȋn toate cazurile, executarea stipulaţiei.

Actele ȋncheiate de debitor ȋn frauda creditorilor lor chirografari vor putea fi

anulate ȋn instanţă prin acţiunea revocatorie (pauliana).

Codul civil romȃn prevede ȋn art. 975 ca orice creditor chirografar poate să

atace actele viclene făcute de debitor ȋn prejudiciul drepturilor lor.

Art. 1167 C. civ. fr. prevede numai frauda, şi nu prjudiciul. Constatarea

numai a fraudei debitorului nu este suficientă pentru dovedirea prejudiciului

suferit de creditor. Astfel, prejudiciul trebuie constatat independent de fraudă.

Prejudiciul este o chestiune de fapt ce poate fi dovedită de creditor prin

orice mijloc de probă, constatarea acesteia fiind lăsată la aprecierea judecătorului.

Admiterea acţiunii pauliene va depinde, ȋn primul rȃnd, de posibilitatea

debitorului de a acoperi cu bunurile existente ȋn patrimoniul sau a creanţei

creditorului chirografar. Dacă creanţa depăşeşte posibilitatea debitorului de a o

acoperi, instanţa va hotari anularea actelor pe care debitorul le-a ȋncheiat ȋn

prejudiciul creditorului.

Potrivit art. 1175 C.civ. romȃn, creditorii şi succesorii particulari pot

nesocoti actul secret şi să considere ca valabil actul aparent, dacă au fost de bună-

credinţă. Tot ȋn temeiul art. 1175 exista "posibilitatea creditorilor de a se prevala

92


de actul secret"146, ȋn acelaşi sens, prin interpretarea extensivă a art. 1321 din

Codul civil francez, s-a admis "opţiunea terţului"147. Dacă totuşi terţii işi invocă

opţiunea diferit ȋn raport cu una şi aceeaşi operaţiune juridică, vor avea preferinţă

cei care invocă actul ostensibil. Numai ȋn acest mod se poate asigura protecţia

celui de bună-credinţă ȋn raport cu o situaţie aparentă.

În dreptul nostru civil, forţa obligatorie a actelor juridice civile este

exceptată ȋn cazul prevăzut de art. 1552 pet.3 C. civ.: mandatul se stinge prin

moartea, interdicţia, nesolvabilitatea şi falimentul ori a mandantului, ori a

mandatarului. Art. 2003 din Codul civil francez corespunzator art. 1552 din codul

civil romȃnesc prevedea moartea naturală sau civilă. Instituţia juridică a morţii

civile nu-şi mai gaseşte aplicarea ȋn dreptul civil francez (ca şi ȋn dreptul romȃnesc

unde nu a existat niciodată) ca urmare a desfiinţarii acesteia prin legea din 31 mai

1854. O altă schimbare intervenită ȋn codul civil francez este ȋnlocuirea expresiei

I'interdiction cu expresia la tutelle des majeurs.

Tot ca o excepţie la principiul forţei obligatorie este şi cazul prevăzut de art.

1439 C.civ. romȃnesc. Textul art. 1741 din Codul civil francez omite ȋn această

situaţie cuvintele "sau s-a făcut netrebnic spre obişnuita ȋntrebuinţare". Aşadar,

potrivit reglementării franceze amintite, desfiinţarea contractului de locaţiune are

loc cȃnd lucrul a pierit ȋn totalitate.

În dreptul francez, teoria impreviziunii, ca şi ȋn dreptul romȃn, nu a fost

acceptată de la inceput şi ȋn totalitate. La instanţele din Franţa există ȋncă

divergenţe cu privire la admisibilitatea regulii rebus sic standibus.

Astfel, instanţele administrative au considerat argumentele teoriei

impreviziunii ca fiind realiste. Aplicarea rigidă a principiului forţei obligatorii nu

se poate justifica ȋn cazul existenţei unei disproporţii vădită ȋntre valorile

prestaţiei. Prin faptul că nu au prevăzut situaţia unei crize economice, devalorizare

146 C.Hamangiu, I. Roseti Balanescu, Al. Baicolanu, pp. cit., pag. 525.

147 Claude Ophele, Simulation, in Repertoire de droit civil", t.IX, Dalloz, 2000-2eme, a jour, nr. 59.

93


accentuată a monedei naţionale, parţile, de fapt, au subȋnţeles condiţia ca

ȋmprejurările ȋn care s-a ȋncheiat actul juridic să rămȃna aceleaşi pe tot parcursul

executării acestuia. Aşadar, ȋn materie de contracte administrative, nevoia

asigurării continuităţii serviciilor publice a făcut ca regula rebus sic standibus să

prevaleze asupra forţei obligatorii a actelor juridice. În instanţele civile teoria nu a

fost acceptată atȃt de uşor.

Legiuitorul francez a prevăzut, ȋnsă, situaţia ȋn care injusteţea rezultată din

executarea contractelor ar fi intolerabilă, impunȃnd sau favorizȃnd revizuirea

clauzelor contractuale ȋn acord cu modificarea ȋmprejurărilor economice ȋn caz de

razboi, crize economice etc. (de exemplu: Legea conversiunii datoriilor agricole şi

urbane din 1933).

De asemenea, ȋnsăşi părţile au ȋncercat să prevină consecinţele instabilităţii

economice prin clauze convenţionale de revizuire.

Art. 1718 C. civ. romȃn, care prevede situaţia creditorilor chirografari,

corespunde art. 2092 C.civ. francez si art.7 C.civ. belgian. Textul nostru, care

reproduce textul belgian, este mai bine redactat ȋn această privinţă decȃt textul

francez, acesta din urmă dispunȃnd "oricine se obliga" (s'oblige). Textul francez,

astfel cum este redactat, se referă numai la obligaţii convenţionale, pe cȃnd ȋn

specie este vorba de orice fel de obligaţii indiferent de izvorul lor.

Contractele sinalagmatice produc, aşa cum am arătat mai ȋnainte, efecte

specifice, diferite de celelalte contracte. Între cazurile care ilustrează excepţia de

neexecutare a contractului se află şi dreptul de retenţie. Codul civil romȃn nu

reglementează, cu caracter de principiu, dreptul de retenţie, recunoscȃndu-1 numai

ȋn unele materii cum este cazul art. 1322 si art. 1323. "Codul civil german

reglementează dreptul de retenţie la art. 213-214, fiind unui dintre puţinele texte

de lege care conţin o reglementare generală pentru această materie"148. De 148 Code civil allemande t loi d'introduction, tradus si adnotat de O. De Meulenaere, pag.75-76;

Burgeliches Gesetzbuch. Sonderausgabe zum 100 - jahrigen Jubilaum, 1896-1996, pag. 68.

94


asemenea, Codul civil elveţian conpune norme generale cu privire la dreptul de

retenţie ȋn art. 895-898; la fel, Codul civil grec, ȋn art. 525-529. Noul cod civil

italian nu conţine o reglementare expresa a dreptului de retenţie, iar ȋn ceea ce

priveşte dreptul mexican, ȋn jurisprudenţa acestei ţări, Curtea Supremă de Justiţie

s-a pronunţat ȋn sensul că "dreptul de retenţie nu este un mod de stingere al

obligaţiei"149.

B I B L I O G R A F I E

I. LEGISIAŢIE

□ Codul civil

□ Codul comercial

□ Legea nr. 114/1996, privind contractul de ȋnchiriere

□ Legea nr. 136/1995, privind contractul de asigurare

□ Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor şi drepturile conexe

□ Legea nr. 17/1994, pentru prelungirea sau reȋnnoirea contractelor de

ȋnchiriere privind unele suprafeţe locative

□ Legea nr.31/1990, privind societăţile comerciale

□ Legea nr.64/1995, privind procedura reorganizării judiciare şi a

falimentului

□ Legea nr. 134/1995, legea petrolului

□ Legea nr.219/1998, privind regimul concesiunilor

□ O.U.G. nr.25/1997, privind adopţia

149 Curtea Supremă de Justiţie, sectia a Il-a, decizie din 1992, in Decizii ale Curţii Supreme de Justiţie din Mexic, pag. 356.

95


II. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

□ C.Statescu, C. Bȃrsan, Drept civil - Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All,

1993;

□ C.Hamangiu, I. Rosseti Bălănescu, Al. Băicoianu - Tratat de drept civil

romȃn, Ed. All;

□ D. Cosma - Teoria generală a actului juridic, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1969;

□ Emil Poenaru - Drept civil, vol.1, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994;

□ Fr. Deak - Moştenirea legală, Ed. Actami, Bucureşti, 1994;

Gheorghe Beleiu - Drept civil romȃn. Introducere ȋn dreptul civil. Subiectele Dreptului civil, editia a IV-a, Casa de editură şi presă "şansa" S.R.L., Bucureşti, 2000;

□ Gabriel Boroi - Drept civil.Partea generala, Ed.All, 1998;

□ Giosan Lucia si Florea Magureanu - Drept civil, Ed. Universul juridic

Bucuresti 2004;

□ loan Albu - Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. Dacia,

1994;

□ Ion Dogaru - Drept civil romȃn. Tratat, vol.1, Ed. Europa, Craiova, 1996;

□ Josif R. Urs, Smaranda Angheni - Drept civil, vol.1, Ed. Oscar Print,

Bucureşti, 1997;1

□ Ion Filipescu - Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami,

Bucureşti, 1994;

□ L. Pop - Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, vol.1, Ed. Fundaţiei

"Chemarea", Iaşi, 1993;

□ Mircea Muresan - Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial Lex, Cluj

Napoca, 1994;

□ Paul Mircea Cosmovici - Drept civil. Obligaţii. Legislaţie, Ed. All,

Bucureşti, 1996;

96

http://civil.Pa.rtea/


□ Paul Mircea Cosmovici - Introducere ȋn dreptul civil, Ed. All, 1994;

□ Tudor R. Popescu - Drept civil, vol.1, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994;

III. ARTICOLE SI STUDII DIN REVISTE DE SPECIALITATE

□ Revista "Dreptul" nr. 10-11/1993, Gr. Giurca, Gh. Beleiu, Teoria

impreviziunii - rebus sic standibus - ȋn dreptul romȃn.

97

Documents

Efectele Actului Juridic Civil