75
CUPRINS: INTRODUCERE ............................................................................................................................ 2 CAPITOLUL I CERCETAREA CRIMINOLOGICĂ A PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI. PROBLEME TEORETICE ŞI METODOLOGICE ............................... 6 1.1. Conceptul şi trăsăturile personalităţii infractorului ................................................................ 6 1.2. Clasificări şi tipologii ale infractorilor ................................................................................. 16 1.3. Personalitatea infractorului obiect de studiu al criminologiei .............................................. 38 CAPITOLUL II FORMAREA PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI .............................. 41 2.1. Formarea personalităţii infractorului- aspecte pedagogice şi psihologice ............................ 41 2.2. Impactul mediului social asupra formării personalităţii infractorului .................................. 61 2.3. Formarea personalităţii ca premisă a comportamentului infracţional ................................. 61 CONCLUZII .................................................................................................................................. 72 Literatura ...................................................................................................................................... 74 1

55266965 personalitatea-infractorului

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Criminologie

Citation preview

Page 1: 55266965 personalitatea-infractorului

CUPRINS:

INTRODUCERE ............................................................................................................................ 2 CAPITOLUL I CERCETAREA CRIMINOLOGICĂ A PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI. PROBLEME TEORETICE ŞI METODOLOGICE ............................... 6

1.1. Conceptul şi trăsăturile personalităţii infractorului ................................................................ 6 1.2. Clasificări şi tipologii ale infractorilor ................................................................................. 16 1.3. Personalitatea infractorului obiect de studiu al criminologiei .............................................. 38

CAPITOLUL II FORMAREA PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI .............................. 41 2.1. Formarea personalităţii infractorului- aspecte pedagogice şi psihologice ............................ 41 2.2. Impactul mediului social asupra formării personalităţii infractorului .................................. 61 2.3. Formarea personalităţii ca premisă a comportamentului infracţional ................................. 61

CONCLUZII .................................................................................................................................. 72 Literatura ...................................................................................................................................... 74

1

Page 2: 55266965 personalitatea-infractorului

INTRODUCERE

Actualitatea temei. Importanţa acestui studiu nu rezidă în scopul de

informaţie psihologică, sociologică sau axiologică asupra problematicii

personalităţii în contextul ştiinţelor contemporane despre om. Justificarea reală

rezultă din faptul că într-o viziune strict ştiinţifică asupra temei noastre – desigur de

factură interdisciplinară – personalitatea umană este locul de confluenţă a tuturor

disciplinelor care concură la rezolvarea problemei infracţionalităţii. Acest adevăr nu

are numai o legitimitate teoretică, ci din contră îşi revendică poziţia de cheie de

boltă, a complexului proces de reeducare, recuperare şi integrare socio-profesională

a infractorului.

Problematica personalităţii umane abordată multidisciplinar cunoaşte azi un

interes deosebit în cercetările teoretice şi aplicative din numeroase domenii

ştiinţifice şi practice, inclusiv în ce priveşte personalitatea infractorului.

O vastă literatură de specialitate relevă convingător eforturile care se fac în

acest domeniu spre înţelegerea cât mai profundă şi mai cuprinzătoare a

comportamentului antisocial la infractor.

Ideea după care nu ne preocupă infractorul, ci omul - în esenţă personalitatea

acestuia supusă transformării în scopul recuperării acelui care a încălcat legile

pentru a fi redat societăţii ca element util – devine vitală în cazul lor infractori care

– aflându-se încă în faza de formare – sunt mult mai receptivi, mai sensibili la

acţiunile factorilor de mediu social, ceea ce sporeşte şi accelerează şansele de

influenţare pozitivă a evoluţiei personalităţii acestora şi implicit a

comportamentului lor moral şi social. În aceeaşi măsură pot avea influenţă

experienţele negative cu repercusiuni uneori destul de târzii. În esenţă ambele

aspecte întăresc ideea că trebuie să ne preocupe mai mult ceea ce va deveni

infractorul (viitorul lui) decât ceea ce acesta a făcut (faptele comise).

Este, de altfel, perspectiva prin prisma căreia poate fi remarcată importanţa

pe care o reprezintă personalitatea infractorului pentru toţi cei care au preocupări în

2

Page 3: 55266965 personalitatea-infractorului

sfera reeducării, reintegrării sociale şi implicit a prevenirii, inclusiv pentru

comunitate.

Activitatea de exploatare şi cunoaştere a personalităţii infractorului poate să

asigure după părerea noastră, atât remodelarea fiecărui conform naturii sale, în

funcţie de vocaţia şi posibilităţile de care dispune, cât şi organizarea unui cadru şi

mediu pedagogic apte să răspundă permanent la nevoile de adaptare a infractorului

la munca şi viaţa socială reală, numai dacă această activitate educativă este integrată

şi ţine seama de procesele de modernizare şi perfecţionare ce au loc în viaţa reală.

În alt mod proiectele cu privire la viitorul miorului ar putea intra în contradicţii cu

cerinţele şi exigenţele societăţii faţă de infractor, ceea ce s-ar traduce până la urmă

în eşecuri pe linia reintegrării sociale a acestuia şi implicit a prevenirii săvârşirii de

fapte antisociale. Desprindem de pe acum o anumită concluzie care poate fi redată

schemat în trei aspecte :

Studiul personalităţii infractorului apare în primul rând, ca o introducere a

subiectului în munca de reeducare ţinând seama şi de calitatea sa de obiect

al acestui proces.

În al doilea rând, o astfel de activitate se configurează ca o modalitate

practică de optimizare a acţiunilor educative, de menţinere permanentă, cu

alte cuvinte a acestora, la nivelul cerinţelor reale de recuperare socială a

infractorului.

Şi, în fine, dar nu în ultimul rând ca importanţă, prin studiul personalităţii

ajungem la cauzele interne (directe) ale delincvenţei – factorii ce pot

lămuri în mare măsură angajarea unui infractor în acte antisociale.

Aşadar, nu vom putea să ne referim niciodată la o reeducare reală fără să

cunoaştem „materia primă” supusă acestui proces – personalitatea infractorului - şi

ca urmare nici la o organizare judicioasă şi eficientă a acţiunilor educative;

asemenea activităţi nici nu şi-ar avea rostul dacă fapta penală săvârşită nu ar reflecta

nemijlocit persoana infractorului – aşa cum orice faptă omenească îl reflectă pe

autorul ei.

3

Page 4: 55266965 personalitatea-infractorului

Pe bună dreptate se susţine în literatura de specialitate că ceea ce trebuie să ne

reţină atenţia în mod deosebit nu este explicarea comportamentului infracţional ca

atare ci personalitatea autorului infracţiuni în care trebuie găsită explicaţia unui

astfel de comportament.

Scopul şi sarcinile tezei. Scopul cercetării constă în

determinarea bazelor teoretice, metodologice şi juridice ale

personalităţii infractorilor din pespectiva dreptului penal şi al ştiinţei

criminologiei.

Pentru a realiza acest scop au fost stabilite următoarele

sarcini:

determinarea şi concretizarea noţiunii, obiectului, statutului

ştiinţific, sistemului, şi principiilor de formare a personalităţii

infractorilor;

analiza şi precizarea noţiunilor personalităţii infractorilor

stabilirea criteriilor ştiinţifice ale clasificărilor şi tipologiilor

personalităţii infractorilor;

investigarea conceptului de mecanism al comportamentului

infracţional şi al rolului situaţiei în mecanismul infracţiunii;

generalizarea şi analiza cercetărilor mecanismului infracţiunii

prin prisma personalităţii şi comportamentului infractorului;

Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică. Suportul

metodologic al lucrării îl constituie tezele fundamentale ale

filozofiei, teoriei generale a statului şi dreptului, criminologiei,

victimologiei, dreptului penal, dreptului procesual-penal,

criminalisticii, psihologiei, sociologiei, precum şi ale altor discipline

socio-umane şi juridice care reflectă tema investigată. Caracterul

complex şi interdisciplinar al studiului determină diversitatea

metodelor, procedeelor şi tehnicilor utilizate: metode generale

(sistematică, logică, istorică, comparativă, tipologică, modelarea);

metode şi tehnici sociologice şi psihologice (observarea, interviul,

4

Page 5: 55266965 personalitatea-infractorului

cercetarea pe ocumente, sondajul sociologic, metoda biografică,

monografică, metoda aprecierilor date de experţi, content-

analiza); juridice (formal juridică, juridică comparată); statistice

(gruparea şi centralizarea statistică, analiza statistică),

matematice, cartografice şi procedee grafice (diagrame, grafice,

scheme, fonul calitativ). Drept bază teoretică a investigaţiei sunt

lucrările savanţilor care au abordat problematica personalităţii

infractorilor de pe poziţiile criminologiei, dreptului penal, dreptului

procesual-penal, criminalisticii, sociologiei şi psihologiei: Hans von

Hentig, Benjamin Mendelsohn, Fredrick Wertham, Henri

Ellenberger, Ezzat Abdal Fattah, Willem H. Nagel, Hans Joachim

Schneider, Lev Frank, David Rivman, Veniamin Polubinskii, Valerii

Vandîşev, Vasimea Minskaia, Viola Rîbaliskaia, Nineli Kuzneţova,

Vladimir Kudreavţev, M.Strogovici, Evghenii Ţentrov, Costică Bulai,

Rodica Mihaela Stănoiu, Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu,

Iancu Tănăsescu, Bruno Holist, Olexandr Djuja, Leonid Bagrii-

Şahmatov etc.

În investigaţiile realizate a fost analizată legislaţia naţională –

Constituţia Repub liciiMoldova, Codul penal al Republicii Moldova,

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, Codul civil al

Republicii Moldova.

Structura lucrării.

5

Page 6: 55266965 personalitatea-infractorului

CAPITOLUL I CERCETAREA CRIMINOLOGICĂ A

PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI. PROBLEME

TEORETICE ŞI METODOLOGICE

1.1. Conceptul şi trăsăturile personalităţii infractorului

Personalitatea umană ca realitate specifică, originală, rămâne sistemul

fundamental de referinţă pentru toate relaţiile şi activităţile sociale, inclusiv pentru

cele pe care le implică şi determină delincvenţa juvenilă.

De altfel, vârsta infractorităţii (inclusiv cea în înţelesul legii penale) nu este

altceva decât un reper al unui stadiu de evoluţie al oricărui individ spre starea de

adult (dezvoltare ontogenică), a unei existenţe care-şi face loc în societate – o etapă

cronologică mai bine spus. Este ceea ce ne trimite la observaţia lui H. Wallon

potrivit căreia „copilul creşte nu conform cu ceea ce este el în fiecare moment, ci

conform tipului pe care trebuie să-l realizeze ca adult”1.

Cu alte cuvinte, conceptul de personalitate – privit în sensul său generic –

circumscrie şi include în structura sa o realitate pe care o parcurge orice individ pe

traiectoria procesului dialectic al devenirii şi afirmării sale în viaţa socială (nu poţi

ajunge matur înainte de a fi infractor), bineînţeles cu particularităţile date de imensa

1 H. Wallon, „De la act la gândire”, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.137.

6

Page 7: 55266965 personalitatea-infractorului

variabilitate şi infinitate umană, „căci prima asemănare dintre oameni este aceea că

sunt fiecare unici”2.

Putem desprinde din cele ce preced că, infractorul – ca personalitate – fără a

ignora particularităţile ce le reflectă în conduita sa, se încadrează în mod firesc în

aceeaşi schemă de evoluţie3. Ca atare, el nu poate fi dislocat din cadrul său normal

de viaţă şi din contextul personalităţii umane atunci când i se analizează

comportamentul anormal, după cum – infractorul nu poate fi izolat, de regulă, nici

de colectivităţile şcolare sau de muncă – deci de societate – atunci când face

obiectul reeducării.

Savantul român. C.I. Parhon, încă în urmă cu mai bine de 70 de ani -

încadrându-se în exigenţele secolului XX impuse oamenilor de ştiinţă, cu privire la

studiul personalităţii - pleda pentru un studiu amănunţit biologic, psihologic şi

social al fiecărei persoană vizând un dublu scop : acela al cercetării ştiinţifice pure

şi acela al terapeuticii şi profilaxiei criminale.

Pe de altă parte ar fi justificat ca particularităţile personalităţii infractorului

(legate de vârstă, nivel de dezvoltare fizică şi psihică, etc.) hotărâtoare în ce priveşte

diferenţierea responsabilităţii penale şi a individualizării legale şi judiciare a

sancţiunilor de drept penal, să fie avute în vedere, cel puţin în aceeaşi măsură şi

atunci când se organizează şi desfăşoară procesul de modelare a infractorului.

Este regretabil că procesul de cunoaştere calificată a unui infractor, paralel cu

acţiunea instructiv-educativă din şcoală, de regulă, în colaborare cu familia sau din

activitatea productivă în unele cazuri, este adeseori întrerupt atunci când acesta

părăseşte şcoala sau locul de muncă. Aspecte noi pot interveni în structura psiho-

individuală, în atitudinea socială a infractorului şi pe itinerariul urmat de el de la

părăsirea şcolii sau a locului de muncă şi până la săvârşirea infracţiunii, (inclusiv

începerea executării sancţiunii)4. De altfel, o asemenea întrerupere conduce la pauze

2 Lucien Séve, Teoria personalităţii”, Bucureşti, 1974, p.203.3 În literatura de specialitate s-a observat că „din cauza perioadei lungi a copilăriei la om instinctele nu au timp să se maturizeze în mod natural datorită intervenţiei imediate a mediului social”. Vezi D.Tudoran, Psihologia educaţiei, Cluj, 1942, p.290.4 Vezi Rodica Stănoiu, Introducere în criminologie, Edit.Acad., 1989, p.113.

7

Page 8: 55266965 personalitatea-infractorului

educative care deschid larg poarta unor influenţe nocive mai ales când acestea sunt

prea mari5.

Suntem de părere că, un sistem eficient de cunoaştere a infractorului ar trebui

să includă în sine o concepţie şi practică unitare încât acţiunile de cunoaştere a

personalităţii acestuia, să se înfăţişeze ca un proces neîntrerupt în toate fazele prin

care infractorul trece atât înainte cât mai ales după săvârşirea infracţiunii.

În această viziune, dialectică integrativă, cele două categorii de procese,

reeducare – reintegrare socială (care în situaţia reeducării în mediu închis se succed)

ar constitui în esenţă două faze ale aceluiaşi proces de cunoaştere, puse în relaţii de

interacţiune la nivelul personalităţii în perspectiva orientării acesteia în continuare

în direcţia în care şansele ei de realizare sunt mai mari şi dimensiunile de

valorificare a posibilităţilor de care dispune optime.

De altfel, eşecul infractorului în impactul său cu viaţa reală poate fi privit şi

ca efect al unei rupturi în acest proces de cunoaştere (deschiderea personalităţii spre

socializare normală prin procesul de reeducare şi închiderea acesteia spre acelaşi

proces prin măsuri şi acţiuni inadecvate în mediul de reintegrare). S-ar putea vorbi

de un fel de conflict de devenire, susceptibil să conducă la o personalitate

insuficient restructurată în starea iniţială.

Ar fi util – reluând o propunere, comentată în parte cu alt prilej6 - ca unele

elemente semnalate prin studiul complex al structurii personalităţii ului să fie

valorificate – la nevoie – chiar în procesul de formare, de socializare iniţială a

individului.

Grăitoare în această privinţă este şi opinia unui remarcabil autor român,

potrivit căreia „Procesul cunoaşterii este unic şi unitar, chiar dacă se desfăşoară în

trepte, faze, etape. El nu poate fi segmentat; dacă prin ştiinţific înţelegem tot ceea ce

este veridic, atunci atributul ştiinţific nu poate fi rezervat numai unui tip, unei

porţiuni a procesului cunoaşterii”.

Desigur, asemenea procedee pe care le presupune o concepţie unitară în ce

priveşte studierea şi cunoaşterea personalităţii ului nu se opune şi nu exclude alte

5 Ibidem. P 114

8

Page 9: 55266965 personalitatea-infractorului

demersuri ştiinţifice sau practice în domeniu – ele se doresc mai mult

complementare.

Dacă soluţiile menţionate le găsim necesare, ele par a nu fi însă şi suficiente

mai ales acum când formele fundamentale ale procesului de învăţare (instruire şi

educaţie) şi socializare iniţială şi relaţiile de toate tipurile instituţionale şi

neguvernamentale, capătă valenţe noi şi exigenţe sporite în contextul

transformărilor şi modernizării implicate în procesul de aderare a ţării noastre la

Uniunea Europeană.

Evaluarea fenomenului infracţional pretinde în mod necesar ca ul infractor –

atât ca subiect al infracţiunii, cât şi ca obiect şi subiect al cunoaşterii şi reeducării

sale – să fie raportat deopotrivă la normele şi modelul de personalitate promovate

de societate, cât şi la posibilităţile reale ale acesteia de realizare a personalităţii.

Asupra modelului de personalitate corespunzător fiecărei tip de societate s-

au făcut în decursul timpului numeroase şi interesante reflecţii, atât în sfera

cercetărilor psihologice6; domeniu în care conceptul a fost şi este cel mai mult

utilizat, cât şi în sfera altor ştiinţe care au ca obiect de cercetare omul7. Aproape că

nu există lucrare de psihologie în care să nu găsim contabilizate definiţiile pe care

le-a primit conceptul în decursul timpului şi trăsăturile „identificate” de unul sau

altul dintre cercetători8. Abundenţa şi varietatea literaturii în acest domeniu relevă

convingător atracţia pe care o exercită obiectul supus cercetării asupra omului de

ştiinţă.

Multe din aceste cercetări includ în sine şi achiziţii ştiinţifice care au precedat

afirmarea psihologiei ca ştiinţă deoarece, omul constituie obiect de cercetare din

timpurile cele mai îndepărtate. „Antropologia filozofică contemporană – scria

Tudor Vianu – nu mi se pare a aduce totdeauna în definirea omului trăsături pe care

istoria să nu le cunoască”9.

6 Tudor Vianu, Transformarea ideii de om, în Opera, vol.9, Editura Minerva, 1980, p.333-334.7 Vezi Ana Tucikov-Bogdan, Psihologie generală şi psihologie socială, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1973, p.187.8 Vezi Lucian Goldman, Kierkegaard Vivant, NRF, Gallimard, 1966, p.275.9 Vezi M.Cernea şi Al.Tănase, Conştiinţă şi personalitate. Despre strategiile dezvoltării teoriei conştiinţei sociale şi personalităţii, Bucureşti, 1972, p.73.

9

Page 10: 55266965 personalitatea-infractorului

Dacă aspectele teoretice ale personalităţii au fost îndelung cercetate „există o

discrepanţă mare între principiile explicative ale personalităţii şi penuria datelor

faptice, riguros verificate în diferite condiţii de viaţă umană10.

S-a susţinut şi ideea că noţiunea pe care o analizăm refuză a fi definită, că

este greu dacă nu imposibil să închidem omul într-o definiţie precisă, categorică,

definitivă. Sugestivă în acest sens ni se pare opinia lui Lucien Goldman care arată

că „definiţiile sunt esenţiale în logică, în matematică şi ştiinţele fizice, dar

imposibile în ştiinţele umane. Cuprul se poate defini – afirmă autorul francez –

parizianul nu”11. De altfel, însăşi noţiunea de proces îl situează pe om în

dimensiunea lui concretă, temporară, istorică nedeterminată. Aceste concluzii

sceptice au fost contrazise de cercetările moderne. Teoriile moderne în materie pe

baza unei abordări complexe şi complete a problematicii personalităţii şi într-o

viziune integrativă, evolutivă a fenomenului de personalitate este în măsură să

explice profund conţinutul şi formele acesteia, ca şi efectele interacţiunii dintre

componentele personalităţii – temperament, caracter, aptitudini – în contextul

condiţiilor de viaţă concretă.

Într-o asemenea viziune personalitatea este un fenomen bio-psiho-social şi

cultural; se are în vedere, atât dimensiunea psihologică a personalităţii care „este

prin excelenţă una de diferenţiere, de interiorizare a individului social, de

surprindere a trăirilor subiective, în corelaţie cu realitatea naturală şi socială, cu

obiectivitatea faptelor de cultură”12, cât şi dimensiunea în care personalitatea apare

ca relaţie socială, ca angajare concretă, activă şi integrală în amplul proces de

transformare a societăţii.

Participarea activă a omului la viaţa socială face ca şi viaţa psihică să capete

un aspect social, reflectarea (ca proces biologic şi psihic) să releve relaţia strânsă

dintre subiect şi obiect, dintre act şi motiv, iar prin interacţiunea factorilor interni cu

cei externi se ajunge la un „rezultat al dezvoltării depline şi unitare a însuşirilor

10 Dicţionar enciclopedic român, vol.III, Editura politică, Bucureşti, 1965, p.721-722.11 J.Nuttin, La structure de la personalité, PUF, 1963, p.17.12 M. Mărgineanu, Condiţia umană. Aspectul ei bio-psiho-social şi cultural, Editura ştiinţifică, 1973, p.9.

10

Page 11: 55266965 personalitatea-infractorului

persoanei”13 şi ca urmare la un comportament „tipic şi unic”14 care pune în evidenţă

personalitatea.

Cu alte cuvinte, „structura psihologică a persoanei umane nu poate fi

înţeleasă fără infrastructura biologică, pe care ea se clădeşte, şi fără suprastructura

socială, în care ea se integrează”15.

Altfel spus, „persoana nu poate fi modelată înlăuntrul unicităţii sale, ci doar

prin intermodelare, care reprezintă modalitatea cea mai adecvată pentru înţelegerea

naturii sociale a fiinţei omeneşti angajată într-o triplă activitate modelantă : a

naturii, a oamenilor şi a sa însăşi”16.

Ambele structuri, personalitatea ca supersistem sau ca sistem supraordonat şi

societatea, evoluează într-o structură strânsă interdependentă, creând o unitate

dialectică.

În esenţă personalitatea umană se prezintă ca o sinteză, o rezultantă a

interacţiunilor ce apar în procesul organizării sale prin intermediul socializării

reflectând, însă unele particularităţi date de acţiunea mediului social, cunoscut fiind

faptul că există tot atâtea medii pe cât indivizi. Avem în vedere, în această ordine de

idei modul în care reacţionează fiecare subiect la mediul lui. Acest lucru pune în

evidenţă semnificaţia conduitei.

De altfel, complexitatea personalităţii şi limitele în cunoaştere sunt date

credem, de diferenţele individuale şi nu de ceea ce le este comun. După cei mai

mulţi autori17, definitorii pentru personalitate sunt însuşirile de unitate,

individualitate, stabilitate, irepetabilitate, indivizibilitate, şi bine înţeles, o realitate

istorică.

13 Vezi, Simion Doru Ogodescu, Persoană şi lume, Editura Albatros, l181, p.1014 A se consulta : Paul Popescu Nevenu, Personalitatea şi cunoaşterea ei, Edit. Militară, Bucureşti, 1969; Mihai Golu, Aurel Dicu, Introducere în psihologie, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, Ana Tucicov-Bogdan, Psihologie generală şi psihologie socială, Edit.didactică şi pedagogică, 1973; Victor Săhleanu, Concepţii despre om în medicina contemporană, Edit. Dacia, Clujm 1976 Dumitru Constantin, Inteligenţa materiei, Edit, militară, 1981; Petre Pânzaru „Condiţia umană din perspectiva vieţii cotidiene”, (Edit.Albatros, 1981), C.Păunescu, Coordonate metodologice ale recuperării minorului inadaptat, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1984.15 Vezi Ioan Alexandrescu, Personalitate şi vocaţie, Edit. Junimea, Iaşi, 1981, p.114.16 Vezi Petre Pînzaru, op.cit. p.7017 C. Păunescu, op.cit., p.44

11

Page 12: 55266965 personalitatea-infractorului

Echilibrul personalităţii se face mai ales prin dinamica sa care e dată în mare

măsură de rolurile sociale (existând şi un anumit coeficient de plasticitate),

personalitatea nici nu poate fi înţeleasă decât ca personaj, ca rol social18.

În continuare ne vom referi la orientările practice ce decurg din studiul

personalităţii pentru munca cu infractori

Observăm mai întâi că înţelegerea dialecticii devenirii fiinţei umane de către

toţi cei cu preocupări în sfera reeducării (cercetători, educatori, profesori, etc.) – ca

şi în oricare alt domeniu al educaţiei – deschide calea spre înţelegerea propriei lor

deveniri, a propriei personalităţi (adâncirea procesului de autocunoaştere) – lucru la

îndemâna oricui de altfel, în perspectiva valorificării propriilor reacţii şi experienţe

în procesul de cunoaştere şi transformare a infractorului.

E importantă şi sugestivă în această privinţă, opinia potrivit căreia „… în

domeniul ştiinţelor despre societate şi om e vorba nu pur şi simplu de cunoaştere ci

de autocunoaştere: subiecţi umani studiază subiecţi umani”19.

Apoi, avem în vedere posibilitatea de surprindere a personalităţii infractorului

în toate determinările sale pentru a-i sesiza trăsăturile şi înţelege astfel în mod

corect, dialectic, particularităţile individuale, structura sa negativă – profilul – cu

deducerea concomitentă a mijloacelor ce vor permite deopotrivă recuperarea şi

prevenirea.

Reţinem de asemenea, şi posibilitatea întocmirii unor programe de

perspectivă necesare – predictive – în sistemul de reeducare (la nivelul modelului de

personalitate promovat în societate) şi posibile având în vedere punctul de plecare

diferit pentru fiecare într-o asemenea competiţie.

Se prefigurează în acest context două dimensiuni ale aceluiaşi fenomen care

se găsesc în relaţii concordante în cazul evoluţiei unei personalităţi normale şi în

relaţii discordante în cazul lor infractori sau chiar şi a altor cazuri de devianţă mai

puţin gravă.

18 H.Salvat, Inteligenţă, mituri şi realităţi, Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p.226.19 E. Minkowski, le traduce prin aplicarea „balanţei de partea eşecului” – vezi, Traité de psychopathologie, Paris, PUF, 11966, p.525

12

Page 13: 55266965 personalitatea-infractorului

Pentru domeniul reeducării – ne referim la mediul închis – unde există

colectivităţi de infractori , desluşim din cele de mai sus faptul că nu putem raporta

un la alt – după cum unul sau altul poate servi drept etalon pozitiv ori negativ în

funcţie de situaţia concretă – fără riscul de a izola – ipotetic vorbind – asemenea

instituţii de reeducare într-un circuit închis, ermetic, cerinţelor unei socializări

corespunzătoare reale şi posibile.

Mergând pe aceeaşi linie de gândire, observăm astfel că, raportul dintre

nivelul de personalitate posibil al unui infractor şi nivelul de personalitate real al

ului, chiar în condiţii egale de vârstă şi mediu, arată distanţa pe care acesta din urmă

o are de recuperat, în procesul transformării sale, paralel cu cerinţele de a face faţă

unor performanţe normale la nivelul vârstei la care se găseşte.

Un – mai ales în cazurile unei persistenţe în activitatea infracţională – învaţă

în procesul executării măsurilor educative, recuperând mereu fără a avea practic

posibilitatea reală de timp – dar şi de practică şi experienţă a muncii – să ajungă la

performanţe asemănătoare cu cei de o vârstă cu el dar care nu s-au abătut de la

cursul normal al vieţii. Cât despre depăşirea acestora lucrurile rămân şi mai

discutabile.

Într-o opinie mai tranşantă „ul este într-o permanentă competiţie cu un model

pe care nu-l va putea realiza niciodată”20.

De altfel, chiar dacă ar fi supradotat un - lucru posibil – considerăm că nu se

poate depozita în mintea lui – chiar de către cei mai avizaţi pedagog – tot ce nu s-a

făcut într-o etapă de viaţă care în multe situaţii este echivalentă cu perioada

şcolarizării obligatorii.

Procesul de transformare a ului este lent şi chiar şi atunci când beneficiază de

timpul necesar, infractorul nu este scutit de reveniri spectaculoase sau mai puţin

evidente fiindcă, se înţelege că el nu-şi poate schimba aşa uşor concepţia de viaţă.

Însăşi educaţia are limite „deoarece” – aşa cum susţine H. Salvat – ea nu poate face

să dispară, cu o ştersătură de gumă toate „inegalităţile” toate „singularităţile”21.

20 C.Păunescu, Deficienţa mintală şi organizarea personalităţii, Edit. Didactică şi pedagogică, Buc., 1977, p.81; vezi şi Vasile Pavelcu, Invitaţie la cunoaştere de sine, Edit. Ştiinţifică, Buc., 1970, p.115.21 Că lucrurile stau astfel rezultă şi din aceea că minoritatea constituie o cauză generală de atenuare a răspunderii penale.

13

Page 14: 55266965 personalitatea-infractorului

Nu trebuie ignorat nici faptul că uneori infractorul chiar după ce a fost supus

reeducării şi munceşte corespunzător, continuă să rămână un candidat permanent la

locuri de muncă modeste, ceea ce atrage nu numai consecinţe de ordin material, dar

şi o anumită stare de inferioritate cu repercusiunile ce pot decurge din ea28.

Pe drept cuvânt s-a susţinut că „procesul de realizare este cel mai dramatic

proces psihologic al personalităţii umane”22. Ca atare, - rămânând în spiritul

aceleiaşi terminologii – considerăm că este greu, dacă nu imposibil, să reorientezi

acest proces fără să cunoşti piesele care formează resorturile dramei.

În acelaşi timp, nici riscul reiterării unor fapte penale sau al unui trai parazitar

nu este de neglijat mai ales în condiţiile în care subiectul în cauză este încă receptiv

la influenţele nocive.

Cu alte cuvinte, nu numai prevenirea unor forme acute de recădere trebuie să

fie avute în vedere ci şi aspectele mai subtile care ar putea deveni cronice nesesizate

la timp.

S-ar putea spune că dacă în ansamblul personalităţii umane nu putem

cunoaşte încă totul, noi nu putem ignora nimic din ceea ce este posibil de cunoscut.

Prin observaţiile de mai sus, demersul nostru, dimpotrivă, încearcă să

pătrundă – deşi conştienţi de riscul ce ni-l asumăm - în intimitatea unor zone mai

puţin avute în vedere în procesul de cunoaştere a personalităţii infractorului şi în cel

de restructurare a acestuia, cu intenţia de a încuraja – pe suportul faptelor şi

situaţiilor descifrate din practică – teme de reflectare în vederea găsirii unor soluţii

care să ducă la optimizarea unor astfel de activităţi.

De altfel, analiza evoluţiei personalităţii de pe poziţia situaţiilor concrete de

viaţă în care acesta poate fi surprins, oferă informaţii care sugerează, într-o anumită

măsură, însăşi posibilităţile şi limitele activităţii de reeducare.

Cu privire la acest ultim aspect ar merita să fie reţinut faptul că avem de a

face cu personalităţi a căror evoluţie, chiar în situaţii normale de viaţă nu este

încheiată23.

22 V. Pavelcu, Metamorfozele lumii interioare, 1976, p.18.23 H.Salvat, Inteligenţă, mituri şi realităţi, Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p.226.

14

Page 15: 55266965 personalitatea-infractorului

Cu alte cuvinte, personalitatea ului poate determina în ultimă analiză, sensul,

semnificaţia, dimensiunile, conţinutul, tactica şi strategia sistemului de reeducare şi

reintegrare socială, după cum tot personalitatea le poate pune în evidenţă limitele şi

în discuţie perspectiva.

O ultimă remarcă priveşte valoarea teoretică şi practică a informaţiilor

furnizate de analiza în discuţie, în înţelegerea şi definirea a însăşi conceptului de

personalitate a infractorului de care ne vom ocupa în continuare, căci – aşa cum

susţine un alt autor „ascensiunea către treptele superioare de abstracţie implică un

contact strâns cu realitatea concretă”.

Pentru a conchide se poate spune că aspectele de ordin practic care pot fi

deduse din studiul ştiinţific al personalităţii infractorului în contextul personalităţii

umane, chiar dacă nu reprezintă concluzii definitive, relevă elemente specifice

domeniului cercetat şi dezvăluie unele realităţi şi o problematică care după părerea

noastră ar merita să fie adâncite într-o manieră interdisciplinară, în perspectiva

corectării şi îmbogăţirii observării empirice – a practicii cu alte cuvinte – în raport

cu care s-au structurat.

15

Page 16: 55266965 personalitatea-infractorului

1.2. Clasificări şi tipologii ale infractorilor

Investigarea personalitatii infractorului si conturarea unei tipologii,

presupune cunoasterea aspectelor generale si speciale ale acesteia (anatomice,

fiziologice, psihologice, sociologice, economice, culturale etc.), care implicit

influenteaza sau determina comiterea infractiunii.

Infractorii reprezinta o categorie sociala aparte, cu o mare diversitate

comportamentala. Fiecare infractor este un caz particular, care se caracterizeaza

printr-o seama de trasaturi fiziologice, psihologice si atitudini sociale care nu se

regasesc intocmai la toti infractorii. Din aceaszta cauza propunerea unei tipologii a

infractorilor este dificila. Prin tip, ca notiune generala, se intelege o totalitate de

trasaturi caracteristice, distinctive ale unui grup social. Aceste trasaturi distinctive ar

trebui sa ofere o imagine sintetica asupra infractorului.

Aspectele juridice ale infractiunilor nu se limiteaza numai la definirea,

identificarea si explicarea notiunii si structurii acestora, ci se extind si asupra gasirii

unor criterii certe de clasificare, in vederea depistarii caracteristicilor lor generale si

specifice.

In criminologia contemporana (Oancea, 1998) predomina inca tipologia lui E.

Seelig (1956) si tipologia lui J. Pinatel (1963).

Infractorul agresiv sau violent

Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecinte

individuale si sociale deosebite (vatamare corporala, tentativa de omor, lovitura

16

Page 17: 55266965 personalitatea-infractorului

cauzatoare de moarte, omor). Acest infractor se caracterizeaza prin agresivitate,

emotivitate puternica, descarcari reactive, stari de manie, ostilitate, autocontrol

foarte scazut etc.

Agresivitatea fizica (mai ales la infractorii cu o constitutie atletica) se

manifesta si prin folosirea unor obiecte, cum ar fi cutit, topor, arma, baston etc., iar

agresivitatea verbala prin insulta, calomnie, amenintare, plangerea la autoritati etc.

(cu predilectie la infractorii cu o constitutie astenica).

Agresivitatea, ca trasatura specifica acestui tip de infractor, de cele mai multe

ori este asociata cu abuzul de alcool, ceea ce determina o crestere a tensiunii

emotionale si o scadere a capacitatii de autocontrol, favorizand trecerea la actul

infractional agresiv.

Infractorul achizitiv. Infractorul achizitiv se caracterizeaza prin tendinta de

achizitionare, de luare, si insusire de bunuri si valori in scop personal, in scop de

castig, in scop de intretinere, de imbogatire etc.

Infractorul achizitiv comite o gama variata de infractiuni: furt, talharie, abuz

de incredere, inselaciune, tulburarea de posesie, fals si uz de fals, delapidare,

evaziune fiscala, luarea de mita etc. In functie de genul infractional, acest tip de

infractor prezinta anumite particularitati specifice.

Infractorul caracterial . Caracterul vizeaza suprastructura socio-morala a

personalitatii, calitatea de fiinta sociala a omului. Caracterul apare ca nucleu al

personalitatii, intrucat exprima profilul psihomoral evaluat dupa consistenta si

stabilitate. Acesta reprezinta un subsistem relational-valoric si de autoreglaj,

exprimandu-se printr-un ansamblu de atitudini-valori.

Infractorul caracterial prezinta unele tulburari de ansamblu ale caracterului,

unele deficiente in capacitatea de organizare si ierarhizare a valorilor sociale. Acest

tip de infractor se caracterizeaza prin: orgoliu, vanitate, trufie, ambitie,

individualism, dominatie, incredere excesiva in sine, suspiciune, instabilitate

comportamentala, inadaptare sociala, desconsiderarea celorlalti, lipsa emotiilor si a

sentimentelor superioare etc. Este foarte revendicativ si deseori intra in conflict

17

Page 18: 55266965 personalitatea-infractorului

interrelational. Cele mai frecvente infractiuni pe care le comite sunt: furtul,

inselaciunea, abuzul de incredere, distrugerea prin incendiere, omorul, violul etc.

Infractorul sexual. Acest infractor se caracterizeaza prin: impulsivitate,

brutalitate, violenta, indiferenta afectiva, autocontrol scazut, impuls sexual puternic,

devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simtului moral, sadism sau

masochism etc.

La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentala, evidentiata

prin dezinhibitia unor modalitati primare in satisfacerea unor impulsuri imediate.

Persistenta impulsurilor sexuale si imposibilitatea depasirii lor, pot determina

comportamente delictuale. Infractiunile comise sunt cele cu tematica sexuala: viol,

incest, pedofilie sau chiar omor.

La sadic satisfacerea impulsului sexual, are loc numai daca il face pe

partenerul sau sexual sa sufere fizic (batut, chinuit, torturat etc.) si moral (sfidat,

batjocorit, umilit etc.). Uneori, isi poate consuma actul sexual numai prin omorarea

partenerului, cand acesta se afla in agonie. In schimb, masochistul isi satisface

impulsul sexual numai daca el insusi este chinuit, torturat (biciuit, ranit, insangerat

etc.) sau, la instigarea lui, un altul aplica unui tert aceeasi procedura.

Trecerea la act nu poate fi blocata sau amanata, deoarece infractorul sexual nu are

un sistem etic interiorizat. El nu anticipeaza consecintele si nici nu atribuie faptelor

sale o semnificatie negativa. Actul infractional se desfasoara in conditiile dictate de

impulsul sexual puternic, la sfarsitul caruia infractorul se simte “eliberat” organic si

psihic.

Infractorul ocazional. Infractorul ocazional comite o fapta penala datorita

unor incitatii exterioare, a unor ocazii speciale. Se pune problema daca la acest tip

de infractor, factorii externi sunt decisivi ( ocazia il face pe individ infractor) sau

factorii interni, personali (ocazia descopera infractorul din individ). Majoritatea

criminologilor si a psihologilor criminalisti sustin ca factorii externi sunt

predominanti, dar exista si o contributie a factorilor interni. Astfel, sunt situatii,

imprejurari exceptionale care pot determina la infractiune si pe o persoana care, in

18

Page 19: 55266965 personalitatea-infractorului

alte imprejurari nu ar comite o asemenea fapta. O caracteristica a infractorului

ocazional este faptul ca el nu recidiveaza.

Infractorul ocazional se caracterizeaza prin: sugestibilitate, sensibilitate,

impresionabilitate, autocontrol psihocomportamental scazut, luarea rapida a

deciziilor etc.

In functie de contextul situational si genul infractiunilor, acest tip de infractor

este de mai multe feluri: a). infractorul ocazional comun care, sub presiunea unor

trebuinte imediate si prezenta unor circumstante defavorabile, comite furturi din

magazine, incalca ordinea publica sau, pentru obtinerea unor beneficii ilegale,

savarseste activitati frauduloase; b). infractorul care savarseste fapte penale sub

presiunea unor stari emotive puternice (manie, furie, ura, jignire etc.), pe care nu le

poate stapani; c). infractorul care sub influenta unor conditii personale critice si

defavorabile (situatie materiala precara, criza financiara momentana etc.), poate

comite o infractiune; d). infractorul care comite un delict din imprudenta, din

neprevedere (automobilistul care incalca regulile de circulatie).

Infractorul professional. Infractorul profesional sau de “cariera” este format

si socializat in directia comiterii infractiunii. Unica lui sursa de existenta o

constituie infractiunea. Refuzul muncii cinstite si legale apare ca o trasatura

esentiala a acestui tip de infractor. Obiectul principal al activitatilor sale

infractionale il constituie castigurile financiare, neimplicandu-se in infractiuni cu

violenta, in afara de cazul in care violenta este “specialitatea” sa (talharia). De

obicei debuteaza in calitate de copil delincvent, provenind dintr-un mediu social

disfunctional.

In cadrul acestei specialitati infractionale se intalnesc doua categorii: a).

infractorul profesional pasiv, care nu desfasoara o activitate sociala utila,

castigandu-si existenta din savarsirea unor infractiuni, din practicarea unor activitati

parazitare (cersetoria, vagabondajul, prostitutia, jocurile de noroc etc.).

Infractorul profesional pasiv se caracterizeaza prin: nivel scazut atat al

inteligentei, cat si a pregatirii scolare, capacitate redusa de rezolvare a dificultatilor

zilnice, structura caracteriala labila, sugestibilitate, tendinta de supunere, motivatie

19

Page 20: 55266965 personalitatea-infractorului

scazuta, autocontrol comportamental oscilant etc. b). infractorul profesional activ,

dinamic si organizat, isi castiga existenta din infractiuni mai complexe (furt din

buzunare, fals si uz de fals, proxenetism etc.).

Infractorul profesional activ isi formeaza deprinderi si abilitati tehnice de

inalt specialist, este capabil sa-si planifice activitatile, sa-si aleaga victimele si sa-si

indeplineasca planul de comitere a infractiunii in asa fel incat sa evite depistarea ei.

El planifica actiunea infractionala mult mai amplu decat o face infractorul obisnuit.

De cele mai multe ori comite infractiuni actionand in mod organizat si in banda

(furturi prin spargere din locuinte, magazine, hoteluri, banci, case de bani, furturi de

autovehicule, contrabanda, escrocherii etc.). Se caracterizeaza printr-un nivel de

inteligenta mediu sau chiar ridicat, este insensibil, indiferent afectiv, lipsit de

simpatie si compasiune, este impulsiv, egocentric, tupeist, pervers, razbunator, are

un autocontrol general scazut, manifesta intoleranta la frustrare si nu poate realiza

afectul asteptarii etc.

In general, infractorul profesional este pregatit pentru arest si judecata, fiind

mereu in expectativa unei pedepse privative de libertate, considerand aceasta ca

facand parte din viata sa. In penitenciar, intrand in contact cu alti infractori, are

posibilitatea de a invata noi metode de comitere a infractiunilor, participand la un

adevarat schimb de experienta, profesorii lui fiind infractorii profesionisti mai in

varsta. Ca rezultat al infractiunii, el isi pastreaza o parte din bani pentru cheltuieli de

judecata si pentru perioada post-detentie.

La infractorul profesional afectul atinge o forma pasionala pronuntata, iar

actiunea este profund dirijata de ratiune. Infractorul se deosebeste de ceilalti

oameni, nu printr-o functionare deosebita a proceselor sale psihice, ci prin faptul ca

actiunile lui au un continut antisocial. Aptitudinile lui specifice, elaborate in urma

unei practici indelungate, care il situeaza in unele privinte deasupra omului normal,

obisnuit, nu-i determina actiunea infractionala fara un mediu favorabil, reprezentat

de conditiile socio-economice.

Infractorul recidivist. Infractorul recidivist comite infractiunea in mod

repetat, din obisnuinta. Dupa comiterea unei infractiuni, fiind descoperit si pedepsit,

20

Page 21: 55266965 personalitatea-infractorului

comite din nou alte infractiuni. Acesta se caracterizeaza prin: imaturitate

intelectuala, impulsivitate, agresivitate, egocentrism, scepticism, tendinta de

opozitie, indiferena afectiva etc. Infractorii recidivisti au tendinta de a percepe

realitatea intr-un mod neobisnuit si deformat, avand impresia ca nimeni nu le ofera

ajutor si ca in viata totul se petrece conform legilor “baftei” sau "ghinionului".

Acestora le este caracteristica prezenta unor manifestari de indecizie si incertitudine

interioara, dificultate de autoreprezentare, tendinta de a-si ascunde propria

personalitate.

Succesul obtinut de infractor la prima infractiune, actioneaza drept stimul

pentru alte situatii infractionale asemanatoare. Accepta greu dezaprobarea, cata

vreme aprobarea il stimuleaza pozitiv. Un indiciu deosebit de relevant al

periculozitatii persoanei infractorului il constituie atitudinea sa din trecut fata de

exigentele legii penale. De aceea, individualizind pedeapsa, instanta nu poate face

abstractie de lipsa sau de existenta unor antecedente penale, chiar daca a intervenit

amnistia, gratierea sau chiar reabilitarea.

Infractorul ideologic. Infractorul ideologic sau politic, nu se confunda cu

infractorul de drept comun. Infractorul ideologic este persoana care, avand anumite

idei si convingeri politice, economice, stiintifice sau religioase, comite, datorita

acestor idei, fapte care aduc atingere legilor penale existente intr-un anumit stat,

motiv pentru care este considerat adversar si implicit este sanctionat. De regula,

infractorul ideologic este un militant pentru reforme si schimbari sociale,

economice, stiintifice etc. El nu este determinat in faptele sale de scopuri personale,

ci de dorinta de a face bine altora, de a inlatura suferinte sau nedreptati. Istoria a

demonstrat ca multi militanti politici, considerati la un moment dat ca infractori, si

pedepsiti pentru aceasta, ulterior ideile lor au triumfat, iar acestia au fost considerati

eroi. Nu se considera infractori politici, persoanele care comit acte de terorism.

Infractorul debil mintal. Statistica a demonstrat ca procentul debililor

mintali in populatia penala este ridicat, ceea ce presupune existenta unui tip special

de infractor si anume infractorul debil mintal. Infractiunile comise de acesta sunt in

functie de gradul debilitatii sale (usoara, medie, grava).

21

Page 22: 55266965 personalitatea-infractorului

Infractorul debil mintal are o gandire infantila, concreta. Predomina doar

achizitia de cunostinte, fara a putea prelucra si elabora solutii proprii in diferite

situatii. Atentia si memoria functioneaza limitat, iar autocontrolul este foarte scazut

Este credul, sugestibil, instabil emotiv, egocentric, iar empatia lipseste cu

desavarsire. Constiinta de sine este slab dezvoltata, nu isi da seama de limitele

restranse ale propriei judecati. Apreciaza realitatea dupa nivelul sau de intelegere. Ii

lipseste capacitatea de prevedere si implicit consecintele faptelor sale. La

deficientele mintale se adauga si carentele caracteriale, ceea ce il face si mai mult

un inadaptat social. Insuficienta capacitatii mintale genereaza un comportament

infractional cu atat mai periculos, cu cat defectivitatea sa este mai accentuata.

Infractorul debil mintal este lipsit de posibilitatile de adaptare adecvata, supla, la

situatiile nou intervenite in ambianta.

Infractorul alienat. Criminologia si psihologia judiciara moderna abordeaza

studiul personalitatii infractorului alienat in procesul depersonalizarii sale, studiind

multilateral cauzele si conditiile ce se manifesta in circumstantele atat de ordin

obiectiv, cat si subiectiv. Orice cercetare a comportamentului anormal se orienteaza

intr-un sens etiologic, precizand rolul factorilor bio-psiho-socio-culturali, structura

personalitatii individului, capacitatile sale intelectual-afective si motivationale,

modul cum ele contribuie la realizarea conduitei deviant-aberante.

Infractorul alienat se caracterizeaza printr-o dizarmonie structurala a

personalitatii, care afecteaza functiile cognitive, afective, motivationale, volitive si

terminand cu actiunile, activitatea si conduita sociala. Acesta are o gandire haotica,

stapanita de idei fixe, de tendinte si actiuni straine de realitatea in care traieste. Este

stapanit de frica sau manie pronuntata, de emotii si stari afective puternice,

explozive, necontrolate.

Sub raport social, acesta pierde legatura cu familia, prietenii, profesia,

ajungand la un pronuntat proces de instrainare si insingurare. Infractorul alienat

comite fapte brutale, crude, fara motiv, atacand prin surprindere, pe neasteptate, din

“senin” (omor deosebit de grav, distrugere prin incendiere etc.),. Infractorul alienat

22

Page 23: 55266965 personalitatea-infractorului

nu are control de sine si nici constiinta starii sale, ceea ce il face iresponsabil si

implicit nu raspunde penal (Oancea, 1998).

In functie de boala de care sufera, infractorul alienat se poate clasifica in:

infractorul schizofrenic, paranoic, maniaco-depresiv, epileptic, alcoolic sau

toxicoman, traumatizat fizic sau psihic, senil. La acestia se mai adauga o alta

categorie, si anume infractorul alienat datorita unor cauze organice, imbolnaviri

grave care afecteaza in special, sistemul nervos central (Margineanu, 1999).

Quay (1987) incadreaza infractorii in patru categorii: a).”Nesocializat”

(subsocializat). Acesta reprezinta un grup problematic pentru societate. Sunt cei

care arata ca nu vor sa se schimbe si au cea mai pesimista prognoza de a se adapta.

b).”Socializat” (socializatul agresiv). Acestia manifesta o buna relationare fata de

partenerul din relatia infractionala (furt, plasare de droguri etc.). Predomina, in

general, in mediile urbane aglomerate. c).”Deficit de atentie”. Persoanele ale caror

comportamente sunt susceptibile de a fi influentate de mediu, ajungand la

delincventa in functie de circumstante. Este vorba de o influenta la nivelul

patternului cognitiv si la nivelul trasaturilor de personalitate. d).”Anxietate-

retragere”. Quay considera anxietatea ca fiind o motivatie a comportamentului

infractional.

Clasificare delictelor se poate face in functie de obiectul acestora (Banciu,

1992), mai exact dupa valorile sociale lezate, distingandu-se: delicte contra

patrimoniului (public sau privat), contra persoanei, autoritatii, contra bunelor

moravuri, delicte economice, delicte contra sigurantei institutiilor de stat etc.

O alta clasificare a delictelor se realizeaza in functie de elementele constitutive ale

acestora: a).dupa latura subiectiva (delicte cu intentie sau din culpa, delicte cu mobil

si fara mobil etc.); b).dupa latura obiectiva (delicte comise prin actiune, delicte

comise prin inactiune, delicte de rezultat, delicte de pericol etc.); c).dupa numarul

de subiecti (delicte cu un singur participant, delicte cu mai multi participanti, in

grup etc.).

In functie de intensitatea delictelor, de gravitatea prejudiciilor, de modalitatile

si mijloacele de savarsire, acestea pot fi:

23

Page 24: 55266965 personalitatea-infractorului

delicte simple (usoare), fara urmari sociale deosebite (furtul necalificat,

calomnia, insulta, cersetoria etc.);

delicte calificate, cu urmari negative mai pronuntate, savarsite cu

anumite mijloace si in anumite modalitati (furtul calificat);

delicte grave care pun in pericol viata si sanatatea indivizilor,

securitatea institutiilor si a statului (asasinatul deosebit de grav,

genocidul, pirateria aeriana sau navala, traficul de droguri etc.).

Fenomenul delincvent include dimensiuni si aspecte diferite in functie de

savarsirea, descoperirea, inregistrarea si judecarea delictelor, dupa cum urmeaza

(Banciu, 1992):

1).Delincventa (criminalitatea) reala, denumita si cifra neagra a criminalitatii.

Ea cuprinde totalitatea actelor si faptelor antisociale cu caracter penal savarsite in

realitate, indiferent daca ele au fost descoperite si inregistrate de institutiile penale.

Criminalitatea reprezinta adevarata dimensine a ilicitului penal, insa estimarea ei

este aproape imposibila, datorita impedimentelor de natura tehnico-criminalistice,

operationale si statistice;

2).Delincventa (criminalitatea) descoperita, care cuprinde faptele savarsite in

realitate si care au fost depistate si identificate de catre serviciile specializate. De

regula, cifra delincventei descoperite este inferioara celei reale, deoarece nu toate

delictele sunt descoperite si nu toti delincventii sunt identificati; unele delicte nu

sunt reclamate, altele, nu sunt inregistrate, altele sunt retractate chiar de catre

victima etc.;

3).Delincventa (criminalitatea) judecata, reprezinta acea parte din delincventa

descoperita si inregistrata de unitatile de politie care este judecata si sanctionata de

instantele penale. Volumul ei este mult diminuat, intrucat nu toate delictele

descoperite ajung sa fie judecate. Astfel unele delicte sunt gratiate si amnistiate,

altele nu mai sunt sanctionate datorita implinirii termenelor legate de prescriptie,

decesul delincvntului etc.

Incercarile de clasificare si portretizare a infractorilor prezinta importanta atat

din punct de vedere teoretic, cat si din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece

24

Page 25: 55266965 personalitatea-infractorului

ajuta la elaborarea unor modele explicative privind modul de structurare a

personalitatii infractorilor si totodata, la evidentierea unor aspecte privind formarea

si evolutia unor asemenea structuri in timp. Practic, deoarece ajuta la organizarea

unor actiuni sociale preventive si la elaborarea unor programe de recuperare si

reinsertie sociala.

Cunoasterea cat mai exacta a profilului personalitatii infractorului permite in

primul rand organizarea unui program diferentiat si individualizat de reeducare,

recuperare si reinsertie sociala. In al doilea rand, cunosterea acestui profil este

profitabila organelor judiciare in finalizarea intentiei lor de stabilire a adevarului si

de solutionare legala a cauzelor.

Prezentam in continuare particularitatile psihologice ale diferitelor categorii

de infractori:

CERSETORUL - formeaza un clan deosebit in lumea infractorilor. Se poate

spune ca cersetorul are o personalitate histrionica. Acesta este in posesia unor

elemente ale artei dramatice, stiind sa-si valorizeze defectele fizice in asa fel incat

sa impresioneze, sa sensibilizeze. Actioneaza prin intermediul rolului jucat verbal,

prin mimica si costumatia adecvata. Cei ce ajung la maiestrie in cersetorie, stiu sa

utilizeze metode cu totul deosebite (modularea vocii, gestica, invocarea unor mari

necazuri etc.) pentru a atrage atentia trecatorilor si a obtine compasiunea lor.

Cersetorul dispune de inteligenta emotionala si un grad ridicat de adaptabilitate.

Este abil, subtil, ingenios, speculativ. De fiecare data face apel la principiile

crestine, invocand divinitatea.

Unii cersetori isi adapteaza rolul dupa sezon, clientela, oras, cartier. Locurile

pe care le prefera cersetorul sunt cele cu afluenta mare de public (piete, gari, la

intrarea in magazine, sali de spectacol, stadioane, mijloace de transport in comun si

statiile acestora etc.) sau cele care prin specificul activitatii genereaza compasiune

(biserica, spital etc.). Eventualele infirmitati sunt subliniate cu grija si apar fie

etalate ostentativ, fie abia discret sugerate, nuantate. Acest tip de infractor profita

fara jena de orice sentiment sau interes al publicului, fiind totodata bun cunoscator

25

Page 26: 55266965 personalitatea-infractorului

empiric in sesizarea si exploatarea trasaturilor psihologice ale celor de la care

cersesc.

Cersetorii sunt organizati in adevarate “retele” nationale sau internationale,

liderii acestora avand un profit consistent, uneori chiar fabulos. In retea sunt foarte

bine organizati, respectandu-si fiecare ierarhia si rolul pe care il are: unii transporta

si plaseaza cersetorul in locul stabilit, altii trec periodic, la anumite ore, sa ia banii

rezultati din cersit. Cea mai mare parte din banii adunati trebuie sa o predea sefului

sau, care ii asigura si “protectia.” Cersetorul care nu reuseste sa adune suma

stabilita, este pedepsit de seful lui, uneori, foarte dur.

HOTUL - savarseste cea mai primitiva actiune infractionala. Actiunea in sine

consta din miscari relativ simple: intinderea mainii, apucarea obiectului, atragerea

lui spre infractor, camuflarea si transportarea acestuia intr-un loc ascuns.

Caracteristic furtului este modul discret al sustragerii obiectului si apoi indepartarea

rapida de la locul infractiunii, ascunderea de acei care l-ar putea urmari si implicit

identifica. Hotul lucreaza mai mult cu mana si cu corpul, dar acest lucru se refera

numai la actiunea in sine, deoarece pregatirea unui furt cere o activitate mintala

minutioasa, deosebit de laborioasa. Caracterul predominant fizic al actiunii

presupune din partea lui un antrenament deosebit. Dexteritatea lui caracteristica,

mobilitatea fizica, rapiditatea miscarilor sunt rezultatele in primul rand al

exercitiului si, numai in al doilea rand, sunt favorizate si de unele predispozitii

native (mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, nivelul de dezvoltare si

perfectionare al analizatorilor etc.). Automatizarea unor miscari specifice,

declansate de stimuli specifici, in urma unui exercitiu indelungat, nuantat si

perfectionat ii face pe unii hoti “sa fure fara sa vrea”.

Hotul are un spirit de observatie bine dezvoltat, orientare prompta in situatia

data si organizarea imediata a unui plan de actiune bazat pe elemente concrete.

Mijloacele lui de operare, desi unele ingenioase, se bucura totusi de putina

variabilitate. Sistemul acestuia de a actiona intr-o situatie sau alta, in general, se

imprumuta prin imitatie. Ca si ceilalti infractori, hotul nu are o gandire care sa

exceleze prin calitati deosebite, deoarece ea este limitata la preocuparile lui

26

Page 27: 55266965 personalitatea-infractorului

specifice. Hotul actioneaza dupa “sabloane si retete” putin variabile, fiind lipsit de

acele calitati ale vointei care au sens socio-moral. Inclinatia spre risc este deosebit

de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizeaza pe elemente cu extrem de putine

sanse de reusita. Reactia tipica este debarasarea de obiectul furat si fuga. Acesta nu

se apara si nu opune rezistenta, numai in cazul cand este atacat fizic. Coincidenta

unor factori externi, nefavorabili, cu nereusita actiunii infractionale il determina pe

hot sa fie superstitios, uneori chiar mistic.

HOTUL DIN BUZUNARE SAU SUTUL cum i se mai spune, actioneaza de

obicei, numai in locurile aglomerate (magazine, gari, piete, mijloace de transport in

comun, stadioane, sali de spectacole etc.). In mod obisnuit, locul din care se fura

este buzunarul, poseta, sacosa etc., unde intotdeauna se pastreaza valori. De aici

decurg o serie intreaga de consecinte care se refera la imbracamintea infractorului,

mijloacele de operare, trucurile folosite si altele. Anotimpurile preferate ale hotului

din buzunare sunt cele calduroase, deoarece persoanele sunt imbracate usor, cu

buzunare expuse, cu haine mai largi, ceea ce ofera mai putine obstacole. Furturile

din buzunare se comit de obicei noaptea, in gari, in trenuri etc., iar ziua numai la

anumite ore, in special in mijloacele de transport in comun, cand lumea este grabita

si se inghesuie sa plece sau sa vina de la serviciu sau de la diverse spectacole. Cand

au loc manifestatii cultural-sportive, in special meciuri de fotbal, concerte si

spectacole in aer liber, atunci deverul este mare. Daca persoanele au mai consumat

si bauturi alcoolice, misiunea hotilor din buzunare este mult usurata. Hotii din

aceasta categorie, ii sesizeaza foarte usor pe cei distrati, neglijenti, naivi etc.

Femeile indragostite, bine dispuse sunt o tinta ideala pentru hoti. Acestia nu au nici

un fel de scrupule, speculeaza toate situatiile din care pot profita. Acest tip furturi

au o incidenta mai mare in preajma sarbatorilor de iarna sau primavara. Femeile

infractoare prefera in special magazinele, deoarece sunt mai putin suspectate decat

barbatii, desi uneori ele actioneaza in complicitate cu barbatii.Hotul din buzunare

opereaza de regula in echipa, fiecare membru avand un rol bine stabilit. De

exemplu, unul provoaca inghesuiala sau o accentueaza, altul sustrage portmoneul

sau ceasul, iar altul, plasat in spatele acestuia, primeste obiectul furat. Instrumentul

27

Page 28: 55266965 personalitatea-infractorului

ajutator cel mai folosit in comiterea faptei este lama. Hotul din buzunare poate fi

recunoscut usor, in primul rand dupa imbracaminte si apoi dupa “tapiterie”, cum ii

spun ei la “fata”. Este tentat sa se imbrace cat mai elegant, pentru a nu crea

suspiciuni si pentru a poza in cetateni onorabili. Intotdeauna sunt barbieriti proaspat

si tunsi normal, nu poarta plete, ca sa nu atraga atentia. Cu toate acestea, ei pot fi

usor recunoscut deoarece cei mai multi sunt creoli, miros a parfumuri tari, isi ung

parul cu gel si poarta pantofi cu tocuri inalte sau in culori stridente, ceea ce nu are

nimic comun cu distinctia.

Pentru a-si masca mana pe care o introduc in buzunarele sau posetele

“husanilor”- expresie pe care o atribuie victimelor, o acopera cu un obiect pe care il

tin in cealalta mana. Procedeul este obligatoriu, mai ales cand opereaza singur. De

regula, aceste obiecte sunt: un pulover, o basca, o sacosa, o punga din plastic de

culoare inchisa, un ziar etc. Un alt element de identificare a hotului din buzunare

sunt gesturile tipice in statiile mijloacelor de transport in comun, inainte de sosirea

acestora. Alegandu-si victima, hotul incepe sa faca diferite miscari din incheietura

mainii cu care va opera (o contracta, o relaxeaza, o contracta…, isi incalzeste

tendoanele miinii). Cu cat momentul se apropie, starea tensionala a hotului este tot

mai accentuata, emotiile crescand in intensitate. La aparitia mijlocului de transport

in comun, i se schimba culoarea fetei, alternand paloarea cu hiperemia. Ca un reflex

de aparare, hotul din buzunare da mereu din cap si transpira intens. Suspicios,

arunca neancetat priviri in spatele sau, concomitent miscandu-si aratatorul si

indexul mainii cu care urmeaza sa faca “priza”. Zambeste fara motiv, daca cineva se

uita la el, isi trece de mai multe ori mana prin par sau se piaptana, se sterge cu

batista etc.

Hotul din buzunare cauta sa nu lase nici cea mai mica impresie ca se cunoaste

cu ceilalti membri ai grupului infractional. Apropiindu-se mijlocul de transpost in

comun, ei se intercaleaza printre calatoriidinstatieintroanumita ordine, in raport cu

sarcina pe care o are fiecare.

28

Page 29: 55266965 personalitatea-infractorului

Unii hoti din buzunare, cand observa ca i s-a facut rau cuiva, sunt primii care

sar in ajutor. Intentiile lor nu sunt insa de binefacere, ci de a-l “opera” pe cel

neajutorat.

Argoul hotilor din buzunare este foarte important in actiunea infractionala. In

scop preventiv, asa-zisele “neologisme de taraba” nu trebuie pierdute din atentie, in

sensul ca auzindu-le, trebuie sa ne puna in garda ca persoanele respective fac parte

din categoria raufacatorilor. Cunoscand si sensul unor asemenea cuvinte, se poate

afla intentia celor care le utilizeaza, luand masuri in consecinta.

In argoul hotilor din buzunare, cuvantul “coaja”, de pilda, inseamna portofel;

“ploasca” -; geanta; “lamai” -; bani; “moara” -; ceas; “spital” -; palton; “caldura” -;

buzunarul din interior al hainei; “caraimane” -; buzunarele exterioare; “nicovala” -;

spate; “semans” -; buzunarul de la spate al pantalonilor; “fulg” -; borseta; “scafa” -;

mana; “lustra” -; palarie; “mahar” -; sef; “muialii” -; politisti; “arhiepiscop” -;

persoana cu bani multi; “scalpet” -; betiv; “usturoi” -; atentie; “piper” -; nu tine;

“stranut” -; e al nostru; “salupe” -; pantofi; “udatura” -; tradare; “boboci” -; il

atacam; “papura” -; pericol mare; “sapun” -; sa fugim repede; “sirop” -; victima;

“varza” -; acoperire; “test” -; inel; “cercuri” -; cercei (Tandin, 1999).

O categorie aparte sunt hotii de masini. Acestia actioneaza si independent,

dar mai ales constituiti in retele nationale si transnationale. O serie de organizatii

transnationale si-au creat legaturi in randul grupurilor de hoti autohtoni si

actioneaza in cooperare. Traficul cu autoturisme de lux, a devenit o afacere deosebit

de profitabila, obtinandu-se sume foarte mari de bani. Furturile de autoturisme, in

special de lux, se efectueaza la comanda (se cauta o anumita marca, model sau an

de fabricatie). Aceste retele de hoti dispun de aparatura performanta, sofisticata atat

pentru anihilarea sistemelor de alarma cu care sunt prevazute autoturismele, cat si

pentru falsificarea seriilor de identificare a acestora. Acest tip de hoti sunt experti in

fortarea geamurilor si in deschiderea usilor.

Unele autoturisme, dupa ce au fost furate li se schimba imediat, numerele de

inmatriculare, placutele cu seriile de identificare, culoarea, prin revopsire, sunt

falsificate documentele de provenienta sau se intocmesc altele false si sunt

29

Page 30: 55266965 personalitatea-infractorului

transportate in alta localitate spre vanzare. Alteori, in ateliere clandestine, sunt

dezmembrate si apoi valorificate ca piese de schimb, in toata tara. Exista hoti care

fura numai piese, accesorii auto sau bunuri pe care le gasesc in autoturisme. De

asemenea, sunt hoti care fura autoturisme pentru a le folosi la comiterea altor fapte

infractionale ( furturi din locuinte, magazine etc.), dupa care le abandoneaza, fie in

stare normala, fie accidentate.

O alta categorie, sunt hotii ocazionali, care fura autoturismele mai mult in

scop de distractie. In timp ce se vin de la o petrecere, neavand alt mijloc de

transport, sau din teribilism, recurg la furtul unui autoturism, pe care il abandoneaza

cand ajung la destinatie sau cand s-a terminat combustibilul. Uneori, acestia profita

chiar de neglijenta proprietarului, care isi lasa portierele autoturismului neasigurate

cu yala sau isi uita cheile in contact, in bord etc.

SPARGATORUL - se contureaza tipic ca personalitate, prin operarea in

banda si prin utilizarea fortei ca mijloc de aparare in caz de surprindere.

Spargatorul, in special cel modern, poseda temeinice cunostinte de ordin tehnic.

Deoarece comiterea actului infractional presupune actiuni complexe, de securitate

individuala, spargatorii se recruteaza din randul celor mai evoluati infractori. Pe

langa inteligenta practica, necesara efectuarii unei spargeri, ei au nevoie si de unele

calitati deosebite, cum ar fi calmul, curajul, “sangele rece”, aprecierea corecta a

situatiei etc. Utilizand violenta in aparare, spargatorii, se apropie de talhari, iar prin

faptul ca tind sa-si insuseasca bunuri, de hoti. De multe ori cand nu gasesc bani sau

bunuri de valoare, devin razbunatori , distrugand totul.

TALHARUL -; actioneaza de obicei in strada sau in locuri deschise mai putin

circulate. Intreaga sa activitate infractionala se caracterizeaza prin violenta,

sustinuta de o constitutie fizica, somatica adecvata. Ca particularitati specifice

dobandite in cursul activitatii infractionale, putem aminti o motricitate sporita fata

de normal, hotarare si indrazneala in timpul operarii, de multe ori cruzime, desi

talharul recurge la asasinat numai in caz de nevoie si mai mult in scop defensiv. Se

manifesta violent, odata planul fiind elaborat nu-si mai poate suspenda sau amana

cu usurinta actiunea infractionala.

30

Page 31: 55266965 personalitatea-infractorului

In ultima perioada, in functie de noile conditii de viata, modurile de operare

ale talharilor s-au diversificat. Astfel, au aparut talhariile comise din autoturisme,

autocare si T.I.R. -; uri, atat in tara, cat si in afara granitelor. Banda de talhari

incadreaza si urmareste autovehicul tinta cu ajutorul autoturismelor proprii. Cand

conditiile sunt favorabile, cei din fata il blocheaza, iar cei din “coarda de

urmaritori”, mascati cu cagule, deghizati in politisti etc., inarmati cu pistoale sau

bate, patrund in autovehicul si ii talharesc pe pasageri de bani, valuta, bijuterii sau

bunuri de valoare, dupa care dispar rapid de la locul faptei.

Victima infractiunii de talharie trebuie sa riposteze inteligent si calm pentru a

zadarnici actiunea agresorului, folosind mijlocul de riposta cel mai simplu si cel mai

eficace. Sub nici o forma nu trebuie sa accepte resemnarea.

INFRACTORUL INTELECTUAL (escrocul, falsificatorul, santajistul etc.) -

din punct de vedere psihologic, se caracterizeaza prin perspicacitate, imaginatie,

viclenie, perfidie, ipocrizie, ceea ce ii confera o inteligenta delictuala. Are

capacitatea de a parea simpatic, cinstit, convingator, deosebit de amabil, creaza

impresia ca are relatii multe si sus -; puse, ca este influent si altruist. Are un aer de

gentlemen si un talent eminamente artistic de a pacali aproape pe oricine. La acesta

forta fizica este mai putin importanta, in general fizicul trece pe un plan secundar si

joaca un rol de decor care faciliteaza in unele cazuri (escrocherii) savarsirea

infractiunii. Modul de actiune al infractorului intelectual este preponderent pe cale

verbala. Desi nu are un nivel de pregatire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat

rolului si adecvat scopului urmarit, accesibil victimei. Isi alege dintre victimele

potentiale, pe cele mai naive sau predispuse la inselaciune. Principala arma de atac

a infractorului intelectual este minciuna. Bun cunoscator al psihologiei oamenilor,

stie sa se faca agreabil, folosind un limbaj protocolar si etaland o infatisare generala

atragatoare. Se imbraca elegant, acorda o mare atentie tinutei si modului de

prezentare, se manifesta ca foarte bun prieten si camarad de drum sau petrecere.

Este vorbaret si dispune de o fantezie exagerata, etalandu-se ca atotstiutor, vanitos

si egoist, gusta placerea rolurilor pe care le interpreteaza.

Escrocul si santajistul se caracterizeaza in special printr-o elasticitate a gandirii, prin

31

Page 32: 55266965 personalitatea-infractorului

posibilitatea de a descoperi rapid slabiciunile victimei si prin gasirea unor solutii

rapide care duc la eschivare si iesire din incurcatura. Escrocul are, pe langa simtul

improvizatiei si o uimitoare vitalitate, putere de convingere, mobilitate, fortand

adesea succesul (Tandin, 1997).

Strategiile folosite de infractorul intelectual anihileaza constiinta, logica si

mai ales prudenta victimei. Relevant este faptul ca victima intra in jocul escrocului

si crede afirmatiile acestuia, deoarece acestea corespund trebuintelor sale launtrice.

In acest sens, escrocul descifreaza imediat gandurile victimei si succesul lui depinde

de corecta lor interpretare. Aceasta situatie face ca fiecare din cei doi protagonisti sa

joace un rol important. In aceasta diada, intre autor si victima, functioneaza o relatie

de insolita complicitate, succesul primului nefiind posibil fara coparticiparea celui

de al doilea. Infractorul intelectual speculeaza credulitatea, naivitatea,

vulnerabilitatea, ignoranta, dorintele victimei etc.

De regula, acest tip de infractor cunoaste normele morale, raspunde

emotional la stimuli, insa are o perceptie deformata a sensului real al actului sau.

Acesta nu asteapta ivirea unor ocazii prielnice, a unor incitatii exterioare pentru a

actiona, ci provoaca el insusi ocaziile in care apoi opereaza. Dupa subiectul sau

obiectul actiunii intalnim escroci sentimentali, care urmaresc obtinerea unui profit

dintr-o relatie interumana, iar daca urmaresc un castig material acestia pot comite

infractiuni de genul: inselaciune, fals, trafic de influenta, abuz de incredere etc.

Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonica, el fiind in stare sa-si asume

o identitate convingatoare, diferita de cea reala, prin care reuseste sa-si pacaleasca

victimele. Identitatea asumata este adaptata victimei: om de afaceri, persoana aflata

in dificultate financiara momentana care vinde bunuri de valoare la preturi foarte

mici sau se ofera sa efectueze convenabil diferite servicii etc., persuasiunea prin

minciuna fiind punctul sau forte.

Pentru a zadarnici sau ingreuna identificarea sa, infractorul intelectual

actioneaza sub identitate falsa, sens in care depune toate diligentele pentru a intra in

posesia actului de identitate sau legitimatiei altei persoane, de la care le obtine prin

furt sau prin diverse promisiuni. Ulterior, pe aceste acte aplica propria sa fotografie

32

Page 33: 55266965 personalitatea-infractorului

si se prezinta sub identitatea respectiva, pe care periodic o schimba. Pentru

falsificarea actelor si documentelor folosesc instrumente performante (calculatoare,

copiatoare etc.).

Escrocii folosesc adesea legitimatii false, atribuindu-si tot felul de calitati, de

la inspectori in ministere, organe ale puterii si administratiei de stat , la persoane in

diferite posturi cheie (procurori, avocati, ofiteri de politie etc). Acestia promit

potentialelor victime, ca rezolva orice: repartizarea sau cumpararea de locuinete,

terenuri de constructie, obtinerea unui serviciu, instalarea rapida a unui post

telefonic, obtinerea unor imprumuturi bancare, procurarea de medicamente straine,

efectuarea de tratamente in strainatate, procurarea unor locuri de veci etc.

O alta categorie de infractori sunt “bisnitarii sau smenarii”, care comit inselaciuni

cu ocazia schimbului valutar (“smenul” este un teanc de hartii de forma unor

bancnote). Intre doua bancnote reale se aseaza un teanc de bucati de hartie cu

aceleasi dimensiuni ale bancnotelor, dand impresia unei anumite sume de bani,

“corespunzatoare” tranzactiei. Initial, “smenarul” ii prezinta “clientului” teancul

real de bancnote, iar intr-un moment de neatentie creat special, schimba teancul real

cu “smenul”. Cele doua teancuri de bancnote ( cel real si “smenul”) sunt prevazute

cu bendite identice din plastic, pentru a nu fi sesizata diferenta. Imediat ce “smenul”

a fost plasat victimei, infractorul, printr-o strategie derutanta special creata

(“semnalarea” aparitiei unui lucrator de politie), dispare de la locul faptei. Victima,

stiind ca a efectuat o tranzactie ilegala, ascunde repede “banii” si dispare si ea de la

locul faptei, descoperind mai tarziu ce i s-a intamplat.

De asemenea, nu trebuie neglijate tigancile gicitoare in: carti, ghioc, bobi,

cafea, palma etc., vrajitoarele care prin descantece, creaza impresia ca scot raul din

oameni etc.

Chiromantia este o practica superstitioasa care sustine ca se poate ghici

caracterul sau destinul cuiva, pe baza interpretarii liniilor din palma. In general,

aceasta practica este apanajul ghicitoarelor. De cele mai multe ori ghicitoarele

profita din plin de naivitatea si credulitatea victimelor. Avand o intuitie remarcabila,

ghicitoarele descopera foarte rapid problemele victimelor, dandu-le satisfactii,

33

Page 34: 55266965 personalitatea-infractorului

precum: promisiuni de casatorie, prosperitate, viata lunga, calatorii, o posibila

razbunare etc., promitand-le indeplinirea tuturor dorintelor.

De cele mai multe ori, informatiile sunt oferite chiar de catre victime sau sunt

culese de catre ghicitoare de la alte persoane din anturajul acestora. O banala

discutie conduce la intuirea statusului social si sentimental al victimei. Pe masura ce

incep sa ghiceasca in palma, in functie de confirmarile sau infirmarile victimelor,

ghicitoarele isi adapteaza, isi orienteaza strategia prezicerii.

Ghicitoarele si vrajitoarele pretind de la victime sume de bani, bijuterii,

imbracaminte etc. Vrajitoarele care “dezleaga” cununii, pretind pe langa bani chiar

si rochia de mireasa, coronita, seturi de lenjerie pentru pat, perne, care sa le

“serveasca” la ritualuri si care nu mai pot fi inapoiate, chipurile, deoarece necuratul

ar taia astfel vraja.

ASASINUL este cel mai odios si cel mai nociv infractor. Acesta se

caracterizeaza prin: irascibilitate, impulsivitate, agresivitate crescuta, labilitate,

autocontrol foarte scazut al reactiilor instinctiv-emotionale, intoleranta la frustrare,

viclenie, perversitate, lipsa empatiei, indiferenta afectiva, complex de inferioritate

etc. Este egocentric, dominator, revendicativ, avand o capacitate de rationalizare

scazuta, instabil si superficial in relatiile cu ceilalti, ceea ce il face sa se angajeze

chiar spontan in situatii conflictuale, reactionand violent. Comiterea infractiunii

devine posibila datorita intrarii individului intr-un mediu care ofera situatii

conflictuale de la care el nu stie sau nu poate sa se sustraga.

Dupa mobilul asasinatului (obtinerea unor avantaje materiale, ura, gelozie,

razbunare, fanatism etc.) si gradul de violenta cu care infractorul savarseste fapta,

putem sa ne dam seama daca avem de-a face sau nu cu un infractor normal. In cazul

asasinilor normali nu este vorba de o placere sadica, ci de o relaxare dupa o mare

tensiune, in urma rezolvarii unei situatii conflictuale pe calea asasinatului. Este deci

o aparenta satisfactie, o detensionare momentana dupa actul savarsit. Situatia

conflictuala in care se afla asasinul este dublata de implusivitate si agresivitate, de o

motricitate marita, care se exteriorizeaza prin violenta de ordin fizic. Asasinul este

insensibil la durerile fizice ale altora si de aceea este lipsit de compasiune fata de

34

Page 35: 55266965 personalitatea-infractorului

ceilalti. Aceasta insensibilitate nu este innascuta, ci se castiga ca urmare a stilului de

viata dusa in conditii de vicisitudini fizice si psihice.

Este necesar sa se faca o distinctie intre crima accidentala, crima in masa si

crima terorista. Daca distinctia in ceea ce priveste crima accidentala este evidenta,

crima in masa poate fi definita ca o actiune in care un numar oarecare de persoane

sunt ucise de un singur criminal, intr-un timp relativ scurt si aproximativ in aceeasi

arie geografica. In ceea ce priveste crima terorista, asasinatele au loc intr-o perioada

de timp mai lunga, ore sau zile, si au cu predilectie, o motivatie politica. O

caracteristica, atat a autorului crimiei in masa, cat si a autorului crimei teroriste, este

relativa lui indiferenta fata de preocuparea de a scapa de consecintele actelor sale,

sau fata de siguranta personala. Frecvent, acest tip de ucigas se sinucide ulterior

actiunii criminale (Alamoreanu, 2000).

CRIMINALUL IN SERIE trebuie sa comita cel putin trei crime, disparate in

timp, avand o anumita periodicitate. Cei mai multi criminali in serie sunt barbati

(80%), relativ tineri ( 30-40 de ani), sunt sadici, au un intelect relativ normal si

actioneaza de obicei singuri. Sunt indivizi dinamici, mobili, capabili sa parcurga

kilometri intregi in cautarea victimei potrivite, care sa fie vulnerabila si usor de

controlat. Victimele criminalilor in serie pot fi femei, copii, homosexuali,

vagabonzi, prostituate etc. In ciuda aparentelor exterioare, criminalul in serie este

un individ nesigur. Acesta dobandeste siguranta doar in “zona de confort“, locul in

care isi poate controla victima. Pentru a ramane singur cu victima, criminalul

recurge la diferite trucuri. El simte o mare placere in exercitarea puterii si a

controlului asupra victimei. Cruzimea actului sau il excita, si de aceea uneori

inregistreaza audio sau video tipetele de durere ale victimei, pe care ulterior le poate

folosi fie pentru a “savura“ momentul atunci cand nu are o victima, fie pentru a

teroriza viitoarele victime.

Majoritatea criminalilor in serie au fost privati in copilarie de afectiune, fiind

supusi unor violente fizice sau sexuale. Cei mai multi sunt psihopati, avand o

personalitate instabila, violenta. Acestia ucid pentru a-si atenua ura, dorinta de

putere, dominare si razbunare, fiind marcati si de un puternic sentiment de

35

Page 36: 55266965 personalitatea-infractorului

inferioritate, favorizat uneori de o disfunctie sexuala. Umilirea victimelor si

savarsirea crimelor au un efect “terapeutic”, stimulandu-le increderea in ei insisi. La

unii criminali in serie apare ura impotriva femeilor, care de cele mai multe ori este

dublata de tendintele sadice. Intr-o oarecare masura si pentru o perioada limitata de

timp, ei se “vindeca” ucigand, injunghiatul si strangularea fiind metodele preferate.

Sub influenta alcoolului sau a drogurilor, fanteziile sadice ale criminalilor in serie

se exacerbeaza. Apare evident faptul ca acestia trebuie sa ucida mult mai des pentru

a-si satisface placerea pe care o obtin savarsind acest act. Multi criminali in serie au

fost depistati si identificati accidental, pe masura ce deveneau mai indrazneti in

actele lor si mai indiferenti fata de risc.

Pentru a rezolva crimele in serie americanii au creat o specialitate “profiling”,

care are ca obiectiv stabilirea portretului psihologic al criminalului. La Quantico in

Virginia, Academia F.B.I. din S.U.A. isi antreneaza agentii si pregateste politisti din

toata lumea in aceasta insolita specialitate politieneasca. Programul de pregatire

dureaza trei ani, dar pentru a accede la el, conditia obligatorie este experienta

judiciara de cel putin 10 ani. Reuniti in Departamentul de stiinte ale

comportamentului (psihologia si psihiatria), acesti specialisti (profilers) dispun, pe

langa aptitudini si experienta personala, de o uriasa banca de date. VICAP (“Violent

Criminal Apprehension Program”) se imbogateste in fiecare an, atat cu date din cele

peste 23.000 de crime comise anul in S.U.A., dintre care 7000 sunt fara mobil

aparent, cat si cu elemente despre cazuri asemanatoare comise in strainatate

(Alexandrescu, 2000).

Acest sistem centralizat de informatii (VICAP) are ca obiectiv stabilirea

rapida a modului de actiune si procedeele utilizate de criminalul in serie in

savarsirea faptelor. Sistemul de inregistrare a datelor dupa modul de savarsire si

procedeele utilizate de criminal este denumit MOS (Modus Operandi Sistem).

Pentru a evidentia personalitatea criminalului, profilerul lucreaza, in principal, pe

baza fotografiilor criminalistice de la locul faptei si a datelor din dosarele medico-

legale. In acest demers, profilerul parcurge urmatoarele etape: studierea detaliata a

dosarului cauzei, efectuarea examenului victimologic (biografic si medico-legal),

36

Page 37: 55266965 personalitatea-infractorului

stabilirea si evaluarea modului de operare, estimarea mobilului posibil al crimei si

in final elaborarea profilului psihologic al prezumtivului criminal. Profilerul nu

participa in mod direct la capturearea criminalului, ci pe baza profilului psihologic

intocmit, asista politia locala in orientarea investigatiilor spre o anumita arie de

suspecti, propunand strategii si metode de actiune care ar putea ajuta atat la

descoperirea, cat si la anchetarea acestuia.

Prima problema pe care si-o profilerul este carei categorii apartine criminalul:

“psihopat -; organizat” sau “psihotic - dezorganizat”. Criminalul “psihopat -;

organizat” isi va planifica omorul cu minutiozitate si nu va lasa prea multe indicii.

La criminalul in serie “psihotic -; dezorganizat”, locul crimei este intotdeauna in

mare dezordine, o dovada ca actioneaza impulsiv si nu isi poate “controla” in

totalitate victima. Adesea, crimele sale sunt spectaculare si deosebit de sangeroase.

In general, criminalul patrunde prin efractie, foloseste ca arma de atac un instrument

sau obiect gasit la locul faptei, pe care o si abandoneaza imediat.. Mai rar, se

intalneste si tipul intermediar “organizat-dezorganizat”.

A doua problema se refera la modul de operare, care poate permite evaluarea

inteligentei criminalului. Este un concept dinamic, ce se modifica in functie de

curajul criminalului, de traseul parcurs, de dorinta de a plasa anchetatorii pe alte

piste etc. Prin modul de operare se face legatura intre fapte, stabilindu-se numarul

omorurilor comise de un criminal.

A treia problema este “semnatura” sau “amprenta” criminalului. Pentru a

sfida, criminalul in serie “pune in scena” corpurile victimelor sale,

depersonalizandu-le prin diverse procedee: legare, strangulare, acoperire,

dezbracare, mutilare, sectionare si plasare in diferite locuri etc. Acestea constituie

indicii relevante asupra disfunctionalitatii personalitatii autorului. In unele cazuri,

criminalul inscriptioneaza pe corpul victimei anumite initiale sau semne, indicii-

simbol ale personalitatii sale. Pe baza acestor indicii, profilerul stabileste legaturile

dintre diferite crime. Aceasta “semnatura” poate fi schimbata de criminal, pentru a

deruta anchetatorii.

37

Page 38: 55266965 personalitatea-infractorului

Tehnica de lucru a profilerului se bazeaza pe o profunda cunoastere si

intelegere a psihologiei comportamentului uman. Toate acestea conduc la o

recostituire mentala a desfasurarii faptelor si de aici, la conturarea portretului

psihologic al criminalului. Acest portret este un rezultat al asocierii de probe si de

intuitii care permite anchetatorilor sa trieze diferitele piste si sa elaboreze strategii

de capturare. Este lucrul cel mai dificil si, cel mai adesea, esential in rezolvarea

cazului. Pentru ca, odata stabilita tipologia asasinului si mecanismele intime care il

determina sa procedeze la actul ucigas, se poate stabili atat cercul banuitilor, cat si

cel al prezumtivelor victime, putandu-se actiona preventiv.

1.3. Personalitatea infractorului obiect de studiu al criminologiei

Personalitatea infractorului- această construcţie abstractă, ne ajută să sesizăm

că infractorii – care sunt fiinţe umane variate şi infinite ca toate celelalte – au câteva

lucruri comune între care cel mai sigur este acela că toţi au săvârşit infracţiuni şi cei

mai mulţi dintre ei se formează fără şcoală şi trăiesc o viaţă fără muncă.

Este stabilit faptul că criminologia, ca ştiinţă, analizează şi explică etiologia

criminalităţii relevate sau aparente, ocupându-se prioritar de stabilirea metodelor si

mijloacelor prin care se poate realiza o prevenţie reală contra fenomenului criminal,

dar aceasta nu ar avea suportul social şi nici susţinerea legală dacă societatea nu ar

simţi nevoia unor asemenea preocupări.

Pentru stabilirea metodelor şi mijloacelor prin care se poate realiza prevenţia

contra fenomenului criminal, criminologia trebuie deci să stabilească mai întâi care

sunt factorii ce duc la declanşarea comportamentului criminal, pentru a-i putea

înlătura sau controla. În scopul identificării acestor factori, criminologia şi-a lărgit

mereu orizontul de cercetare, apreciindu-se acum că obiectul de studiu al

criminologiei este criminalitatea ca fenomen social, fapta penală comisă, făptuitorul,

victima si reacţia socială împotriva criminalităţii.

38

Page 39: 55266965 personalitatea-infractorului

Criminalitatea este constituită din ansamblul infracţiunilor care se produc într-

o anumită perioadă de timp şi întru-un spaţiu bine determinat.

Majoritatea metodelor permit cunoaşterea criminalităţii legale; ele pot să

releve o criminalitate aparentă, evident mult mai amplă, dar care nu permite

apropierea decât de departe de criminalitatea reală când este vorba de criminalitatea

globală. Cifra neagră însă există şi o mare parte a criminalităţii reale scapă

cercetărilor, privând cercetarea de un volum foarte mare de cunoştinţe (informaţii).

Delincvenţii cei mai periculoşi sunt aceia care au reuşit să-şi ca opere

faptele, iar după aceştia urmează aceia ale căror fapte au fost descoperite, dar a căror

identitate nu a putut fi stabilită(cel puţin modul lor de operare figurează în

criminalitatea aparentă). De asemenea, o altă cauză de decalaj între criminalitatea

aparentă şi cea reală ţine şi de ineficienţa activităţii organelor de poliţie pe de o

parte, iar pe de altă parte, din cauza neglijenţei sau reticenţei victimelor care, dintr-

un motiv sau altul, nu sesizează organele abilitate de lege să efectueze cercetări, iar

împotriva denunţătorului există o adevărată prejudecată socială.

În efortul de sinteză, pe care-l presupune demersul nostru, şi mergând pe un

teren mai puţin bătătorit în problema pe care o abordăm – cum am mai spus-, am

avut în vedere încă de la început să includem în concept în primul rând ceea ce nu

trebuie să lipsească din el pentru a-l face aplicabil pe multiple planuri apropiindu-l

astfel în mod consecvent de domeniile activităţii practice în procesul elaborării lui.

În acest context, intervenţia noastră are în special menirea de a orienta în

probleme de cercetare, cunoaştere şi restructurare a personalităţii infractorului şi de

a suscita un interes mai mare pentru organizarea ştiinţifică a activităţilor din

domeniile care au astfel de preocupări.

Desigur, fără să avem pretenţia unei construcţii integrale şi cu atât mai puţin

definitive, conceptul se doreşte a fi în perspectiva menţionată, un instrument

necesar şi folositor, un mijloc, la îndemâna celor interesaţi – el neavând un scop în

sine.

Opiniile noastre nu exclud astfel şi alte posibilităţi de interpretare, ştiinţifice

sau practice. Dimpotrivă, considerăm că prin supunerea conceptului, în atenţia

39

Page 40: 55266965 personalitatea-infractorului

criminologilor în special, se creează avantajul ca acesta să poată fi completat,

dezvoltat ori corectat pe parcurs, în concordanţă cu evoluţia realităţilor pe care le

reflectă, care, după cum ştim, o iau înaintea procesului de cunoaştere atât în timp

cât şi în spaţiu.

De altfel, existând un grad normal de variaţie a experienţelor individuale în

domeniul cercetat – şi nu numai în acesta – considerăm că este la fel de normal să

existe tot atâtea posibilităţi în plus şi unghiuri de vedere atât în ceea ce priveşte

construcţia conceptului – arhitectura lui – cât şi sub raportul incidenţelor sale

practice.

Nu este mai puţin adevărat – şi literatura de specialitate atestă acest lucru-, că

„de la nici un fel de metode, modele sau teorii nu se poate pretinde exhaustivitate,

adevăr definitiv, mărturie irecuzabilă”24.

Oricum, niciodată eforturile nu pot fi considerate suficiente, atunci când îţi

propui şi te angajezi să elucidezi un asemenea subiect, care se prezintă pe cât de

greu de descifrat pe atât de atractiv şi pasionant fiind vorba de fiinţa umană.

Conceptul pe care l-am examinat, ne introduce în practica a numeroase

domenii de activitate. Vom nota în continuare pe cele mai importante:

Domeniul criminologiei ca obiect al cercetărilor etiologice şi al acţiunilor

de prevenire dat fiind rolul factorului subiectiv în geneza infracţiunii.

Domeniul dreptului penal în procesul de individualizare juridică în care

personalitatea infractorului orientează spre cele mai realiste şi mai

adecvate măsuri de constrângere penală.

Domeniul penologiei ca obiect al studiului sancţiunilor de drept penal, a

eficienţei acestora.

Domeniul politicii penale al cărui obiectiv fundamental îl reprezintă –cum

se susţine şi în literatura de specialitate – „Organizarea ştiinţifică a

activităţii de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional…..25

Un domeniu important îl constituie activitatea de perfecţionare a legislaţiei

penale în sensul optimizării soluţiilor juridice în perspectiva creşterii 24 Vezi, Dumitru Constantin, op.cit. p.37-3825 Vezi în acest sens, Vasile Tonoiu, Dialectică şi relativism, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1978, p.120.

40

Page 41: 55266965 personalitatea-infractorului

eficienţei reeducative şi a posibilităţilor de resocializare şi reintegrare

socială (individualizare legală şi, bineînţeles, prevenire generală).

Şi în fine, dar nu în ultimul rând ca importanţă, avem în vedere domeniul

executării sancţiunilor de drept penal (al reeducării) având ca scop o mai

eficientă pregătire pentru readaptare socială.

Ceea ce trebuie să reţinem în încheiere din cele de mai sus, este îndeosebi ideea

că din orice unghi am cerceta delincvenţa ajungem până la urmă la personalitatea

infractorului; toate ne trimit la conştiinţa acestuia ca fapt psihic şi psihosocial.

CAPITOLUL II FORMAREA PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

2.1. Formarea personalităţii infractorului- aspecte pedagogice şi psihologice

Actele agresive la copii pot fi observate din cea mai fragedă copilărie. Pentru

început ele iau forma unor crize impulsive de încăpăţinare care deseori nu pot fi

controlate sau prevăzute de părinţi. Cel mai des se manifestă prin azvîrliri de

picioare, ţipete, muşcări e.t.c. Şi măcar că astfel de comportament din partea

copilului nu este admis deseori el nu se pedepseşte dar nici nu se socoate anormal.

Un astfel de comportament din partea copilului este condiţionat de un oarecare

disconfort atît fizic cît şi psihic, de frustrare, de nesatisfacerea necesităţilor sau

dorinţelor sau de o oarecare insatisfacţie. Altfel spus el şi agresiv poate fi numit

foarte relativ deoarece copilul nu are intenţia de a face cuiva rău.

Mai apoi tot mai des apar conflicte cu colegii sau semenii condiţionate de

dorinţa de a poseda oarecare lucruri cel mai des jucării.la copii de un an şi jumătate

astfel de conflicte ocupă aproximativ 75%. Tot la această vîrstă tot mai des copiii

folosesc forţa şi îşi soluţionează conflictele cu ajutorul ei şi anume apare dorinţa

copilului de a ataca posibil aceasta poate fi legat de mecanizmele de adaptare a

copilului la această vîrstă şi anume de fenomenele de „menţinere” şi „eliberare”. Un

studiu dus asupra copiilor de această vîrstă poate confirma faptul că cpii de 1,5 – 2

singuri de voia lor niciodată nu se împart cu jucăriile sale cu alţi copii sau chiar

dacă şi o fac apoi numai prin influenţa autorităţii părinţilor sau celor maturi, şi

atunci tot acest proces fiind acompaniat de plîns, nemulţumiri, proteste. Acest

41

Page 42: 55266965 personalitatea-infractorului

fenomen de mulţi psihologi este interpretat prin faptul că copiii includ în cocepţia

de „eu” tot ce e al meu (jucăriile, hainele)26.

Cu vîrsta copilul va învăţa să-şi contoleze emoţiile negative ca şi

agresivitatea şi să le expună într-o formă social acceptabilă. Manifestările

agresivităţii la această vîrstă depind mult de atitudinea păriţilor faţă de acestea. De

asemenea trebuie de menţionat că la această vîrstă la copil se dezvoltă „instinctul

cercetării” şi enorm se lărgeşte sfera contactelor sociale. Şi în acelaşi timp copilul se

înfruntă şi face cunoştinţă cu un număr enorm de restricţii, interdicţii, obligaţiuni şi

norme sociale. Nedorind copilul nimereşte într-o situaţie conflictuală între setea sa

de cunoştinţe şi restricţiile părinţilor prin „nu se poate”, copilul simte o deprivare

puternică-limitarea posibilităţii de satisfacere a necesităţilor sale. Iar nesoluţionarea

acestui conflict duce la trezirea în copil a unor instincte agresive. Însă dacă înainte

reacţia părinţilor la astfel de compotament din partea copilului se limita la

sustragerea atenţiei, mîngîiere păi acum părinţii încep a folosi ameninţări, deprivări

de plăceri, izolare.

Mai apoi agresivitatea diferenţiază în funcţie de autoidentificarea sexuală a

copilului. Deci deasemenea tehnica „Doll-play” (cînd copilul se joacă cu păpuşi

fiecare dintre care întruchipează unul din membri a familiei) ne-a ajutat să

constatăm că în timpul jocului băieţii se comportă mai agresiv decît fetele. O

oarecare parte mai mare a agresivităţii sa observat la băieţi asupra păpuşei „tată” şi

o parte mai mică asupra păpuşei „mama” iar la fete invers. Deasemenea sa observat

căci băieţii ce au tată se comportă mai agresiv decît cei ce au crescut în familie fără

tată27.

Influienţa mediului înconjurător joacă un rol decisiv în fenomenul

conştientizării de către copil a sexului sau genului căruia el îi aparţine în procesul

formării comportamentului agresiv, poate fi observat foarte bine dacă de dus

observaţii asupra comportamentului la fete şi la băieţi. În deosebi este evident că

dacă la vîrsta de doi ani arsenalul de posibilităţi de exteriorizare a agresivităţii la

26 Pop O., Teorii şi modele explicative în domeniul delicvenţei juvenile, Ed. Mirton, Timişoara, 2002.

27 Vezi Ana Tucikov-Bogdan, Psihologie generală şi psihologie socială, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1973, p.187

42

Page 43: 55266965 personalitatea-infractorului

fete şi la băieţi este la un nivel într-un număr egal şi se evidenţiază în aşa

comportamente ca: plîns, strigăte, pălituri reciproce uşoare. Apoi la patru ani

frustrarea, eşecurile provoacă la copii reacţii diferite.

Psihanaliza ce insistă asupra faptului că tendinţele agresive sunt înnăscute şi

că la băieţi ele sunt cu mult mai pronunţate decît la fete. În urma unor cercetări

experimentale sa demonstrat că în primii ani de viaţă intensitatea şi fregvenşa

actelor agresive la fete şi la băieţi nu diferă însă cu vîrsta acestea la băieţi cresc iar

la fete scad28. Se explică aceasta prin următorul fapt că chiar dacă fetele sau născut

cu aceleaşi tendinţe sau predispuneri către agresivitate ce şi băieţii ele se tem să le

exprime din frica pentru pedeapsă în timp ce mediul exterior are o atitudine mai

loială feţă de agresivitatea exprimată de băieţi. Cu timpul aceste modele de

comportamente se întăresc: numărul de acte agresive din partea băieţilor cresc iar

din partea fetelor scad şi au o mai mică intensitate chiar şi în cazurile cînd în

copilărie fetiţa avea an comportament destul de agresiv şi era socotită ca un copil

bătăuş.

Cerctări au demonstrat că dacă de luat cele mai elementare acte agresive aşa

ca tendinţa de al lovi sau de al jigni pe cineva la copii de la trei pînă la unsprezece

ani pot fi observate undeva de nouă ori pe zi. 29% dintre care sunt reacţii de răspuns

la atacul părţii opuse de sex opus, şi acest procentaj diferă doar de la gen la gen: la

băieţi 33% la fete 25%29.

Cu vîrsta deasemenea formele de exteriorizare a agresivităţii diferă, se

schimbă. Simplele reacţii de a lovi pe cineva (reacţii fizice) iau forma altor mai

mult acceptate de societate: concurenţa, înjosire. Deasemenea pot fi obsrevate

deosebiri şi în formele de exteriorizare a agresivităţii la băţi şi la fete de opt,

unsprezece şi cincisprezece ani. Aşa deci sa observat că fetele grupelor mari adoptă

forme indirecte de agresivitate pecînd băieţii de aceiaşi vîrstă folosesc metode

indirecte. Şi aceste forme indirecte de comportament agresiv se formează la fete pe

28 M. Mărgineanu, Condiţia umană. Aspectul ei bio-psiho-social şi cultural, Editura ştiinţifică, 1973, p.9.

29 Ibidem., p. 12

43

Page 44: 55266965 personalitatea-infractorului

la vîrsta de unsprezece ani. Şi în general grupa copiilor de unsprezece ani au

demonstrat cel mai înalt nivel de agresivitate.

Cercetările au demonstrat că la preşcolari şi la şcolari raportarea formelor de

exteriorizare a agresivităţii este invers proporţională. La băieţi prevalează

agresivitatea fizică pe cînd la fete cea verbală. Mai apoi la băieţi de vîrstă

preadolescentă tendinţa ăşi schimbă direcţia agresivitatea verbală devine cea

dominantă şi mai mult decît atît la exteriorizarea emoţiilor negative băieţii mai des

recurg la exteriorizarea lor, decît fetele aceleiaşi vîrste. Şi aici totodată apare un

moment foarte interesant căci odată cu vîrsta agresivitatea copiilor poartă o nuanţă

de duşmănie.

Deci în urmare la trecerea de la vîrsta şcolară mică la cea preadolescentă

raportul dintre aşa reacţii comportamentale ca: agresivitatea fizică, verbală,

indirectă şi negativizmul se micşorează. La băieţi la toate perioadele de vîrstă

domină agresivitatea fizică şi negativizmul iar la fete agresivitatea verbală şi

negativizmul. Într-un aspect al vîrstei putem menţiona o majorare a tendinţelor

agresive şi negative atît la bîieţi cît şi la fete. Deasemanea trebuie de menţionat că la

băieţi la vîrsta de 16 ani are loc o micşorare a agresivităţii fizice şi verbale şi la

vîrste de 14-16 ani a agresivităţii indirecte şi a negativizmului. Iar la fete micşorarea

reacţiilor de agresivitate fizică şi verbală se detestă a fi la vîrsta de 14 ani, iar

agresivitatea indirectă şi negativizmul au o tendinţă permanentă de creştere.

Există şi diferenţe de sex în ceea ce priveşte puterea eacţiilor agresive la fete

şi la băieţi. La băieţi predomină agresivitatea fizică iar la fete cea verbală, indirectă

şi negativizmul posibil aceasta poate fi explicat prin faptul că la fete agresivitatea

este îndreptată în „interior” iar la băieţi în „exterior”30.

Concepţiile tradiţionale despre agresivitatea feminină şi masculină îşi au

amprente în comportamentul de mai apoi: şi fetele şi băieţii au tendinţe de aşi

menţine de a se abţine de acte agresive. Însă pînă la sfîrşit băieţii au mai multe

şanse de a fi acceptaţi de societate chiar demonstrînd comportament agresiv.

30 Ibidem.,p 16

44

Page 45: 55266965 personalitatea-infractorului

Mai mult decît atît dacă copilul de la o vîrstă fragedă nu se va învăţa să-şi

controleze impulsurile sale agresive – atunci în preadolescenţă ele pot fi îndreptate

asupra semenilor săi, iar în adolescenţă să ia forma unui stil de viaţă neadecvat. Aşa

deci sa constatat că exteriorizarea spontană a unui act de furie, sau săvîrşirea unor

acte violente asupra persoanelor înconjurătoare la vîrsta de 8 ani duce la folosirea,

aplicarea forţei fizice împotriva altor persoane, vogabondaj, intarea în companii,

căutarea satisfacţiei în fumat sau întrebuinţarea băuturilor alcoolice şi atracţia spre

genul, sexul opus la 14 ani iar la 20 de ani la acte distructive conflicte cu părinţii,

necesităţi în permanente întîlniri cu prietenii, folosirea alcoolului, fumatului şi a

drogurilor.

Însă uneori, de exemplu educatorii în grădiniţe consideră a fi agresivi acei

copii ce sunt lideri în activităţile de joc. În realitate agresive pot fi numite acelea

acţiuni ce au scopul de a aduce daună cuiva.

Cel mai des copilul devine agresiv din cauza unor probleme psihologice pe

care el nu poate să le înfrunte. Însă la fel la baza comportamentului agresiv pot sta

şi multe alte cauze31.

Extenuarea. La copiii din familiile nefavorabile foarte des procesele

neurotice sunt dezechilibrate: cînd astfel de copii obosesc excitarea lor creşte. De la

aceasta ei obosesc încă şi mai tare şi aici poate avea loc criza. În acest caz este

recomandabil dacă copilul este foarte excitant toate jocurile active de le finisat cu 2

ore înainte de somn, şi deaswmenea e neapărat primirea unui duş cu apă cald ceea

ce calmează mult.

Autoaprecierea negativă. Eu sunt un copil rău şi am comportamentul unui

copil rău. Însă chiar posedînd un astfel de comportament astfel de copii

reacţionează foarte dureros la orice fel de critică. Şi fiece critică adresată lor le sună

ca „tu eşti rău”. În acest caz este recomandabil de-i făcut copilului observaţii foarte

precaut: nu „cînd tu faci aşa îmi vine să mor” dar „îmă este rău cînd faci astfel” sau

„îmi provoacă durere cînd faci astfel”.

31 .Păunescu, Deficienţa mintală şi organizarea personalităţii, Edit. Didactică şi pedagogică, Buc., 1977, p.81

45

Page 46: 55266965 personalitatea-infractorului

Frica (agresivitatea de apărare). Dacă copilul posedă o experianţă negativă

din comunicarea sau relaţia cu alţi oameni, el poate avea reacţii de apărare

preventive, încercînd de a preveni situaţia neplăcută ce cîndva a avut loc. Aşa ca de

exemplu fetiţele ce au fost supuse unor acte violente din partea bărbaţilor, mai apoi

pe cei din urmă îi evită sau chiar nu îi pot suferi alături.

Reacţia la interdicţiile maturilor. La limitarea libertăţii proprii, în cazul cănd

copii nu primesc ceea de ce au nevoie. În acest caz este recomandabil de ai explica

copilului cauza interdicţiei, sau de ai propune un compromis dacă este posibil.

Necesitatea acordării atenţiei. Copii ce suferă de deprivarea dragostei şi a

atenţiei din partea părinţilor (ceea ce se poate întîlni şi în familiile favorabile)

recurg la orice metode pentru „reamintirea” părinţilor de ei.

„Impunerea limitelor”. Are loc atunci cînd agresivitatea copilului duce în

sine mesajul „Eu nu mă pot controla, cinva opriţimă”. În adîncul sufletului copilul

înţelege căci face rău şi de fapt caută pe cine l-ar opri. Pentru copii este foarte

important ca adultul să-l ajute să se isprăvească cu agresivitatea sa, fiindcă cel ce te-

a protejat de la sine însuţi te poate proteja şi de la altcineva.

Exemplul dat de societate. ( exemlul părinţilor, adulţilor, eroilor din filme).

Copilul cu care cineva cîndva sa comportat agresiv poate emita aceste acţiuni.

Exprimarea dorinţei de dominare. Copii ce sau deprins să supravieţuiască

folosind forţa, atacînd şi încălcînd toate regulile la un moment dat conştientizează

că aceasta este foarte plăcut de a deţine puterea, de a domina, ca toţi să te asculte şi

să se supună. În acest caz se poate recomanda că în lucru cu astfel de copii este

important de ai acapara respectul şi încrederea. Fiindcă pentu el este importantă

puterea şi dreptatea. Atunci cînd el are respect faţă de d-stră este necesar la

momentul potrivit foarte ferm de-i spus „eu nu-ţi voi permite să faci aceasta”.Însă

totuşi cauza de bază a agresivităţii la copii este deprivarea de dragoste.

Agresivitatea şi violenţa în şcoală

Dacã agresivitatea este în esentã un comportament provocator sau o suitã de

asemenea comportamente, violenta este deja traducerea în act a unor atari

46

Page 47: 55266965 personalitatea-infractorului

intentionalitãti: lovire, vatãmare etc. Asadar, violenta este concretizarea

agresivitãtii, stadiul superior si decisiv al acesteia32.

Disocierea termenilor este conventionalã, în comportamentul concret fiind

foarte dificil de trasat o linie netã de demarcatie. De cele mai multe ori, cele douã

atitudini se întrepãtrund, cu trecere rapidã de la vorbã la faptã, agresivitatea

pregãtind, cum am mai spus, violenta. Trebuie remarcat faptul de maximã

generalitate cã agresivitatea şi violenta sunt extrem de prezente în viata cotidianã.

Zilnic suntem agresati de aerul greu respirabil al orasului, de gunoaie şi de câini

vagabonzi, de gropile si faliile quasi-geologice de pe strãzi, de alimente si bãuturi

contrafãcute, de grotescul si dezgustãtorul spectacol al strãzii în care indivizii

dubiosi se aflã în prim plan, cu tupeul si cinismul lor. Viata de zi cu zi este suficient

de stresantã pentru ca acest stress sã se constituie el însusi într-un factor agresiv

major.

În ceea ce-i priveste pe elevii noştri, atât agresivitatea, cât şi violenta se

manifestã în mai multe feluri. Existã o agresivitate vestimentarã, prin care mai ales

fetele cautã sã atragã atentia si chiar sã se impunã. Bunul gust în acest caz are o

prezentã relativ discretã, el depinzând de o multime de factori care mai degrabã

actioneazã divergent. Şi cum nici un regulament nu-l poate impune – e vorba de bun

gust - rãmâne solutia recursului la uniformã, discutabilã însã şi aceasta. Pânã la

urmã, uniforma este cel mai mic rãu posibil.

Violenta fizicã în scoalã este departe de a fi cea mai gravã formã de

manifestare a acesteia, deşi cu sigurantã este cea mai dureroasã – la propriu. În

general, ea se manifestã prin benignele, zilnicele si – în cele din urmã - inevitabilele

încãierãri dintre bãieti. O anume dozã de agresivitate este proprie naturii umane în

general şi în proportii variabile fiecarui individ. La vârstele mici, forta fizicã şi

manifestarea ei ostentativã sunt percepute ca dovezi de personalitate, curaj şi

independentã, mijloc decisiv de câstigare a stimei şi admiratiei celor din jur. Uneori,

conflictele capãtã amploare, angajând prietenii, colegii, vecinii şi a cãror participare

devine o chestiune de prestigiu şi onoare, dincolo de pretextul neîntelegerii sau de

32 Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p.33-36

47

Page 48: 55266965 personalitatea-infractorului

putinta de a-l justifica. Sunt şi cazuri când conflictul devine inevitabil. Stabilirea

ierarhiei, cine este “cel mai tare” nu se poate face decât prin înfruntare directã. La

urma-urmei, dacã la nivelul marilor imperii nicicând n-au putut sta douã sãbii într-o

teacã, de ce ar fi posibil acest lucru într-o clasã sau într-o şcoalã?!33

Cu publicitatea si asistenta de rigoare, lupta are loc si se încheie destul de

repede, cu rezultatul scontat, de cele mai multe ori, sau cu unul surprinzãtor. Noua

ierarhie dureazã destul de putin, pânã când vreun challenger veleitar sau un autentic

campion pune în discutie legitimitatea campionului “en titre”, amãrându-i zilele şi

provocând o nouã confruntare.

Acest tip de conflicte se pot dezamorsa cu relativã usurintã. Din experienta

proprie, de profesor, o solutie deosebit de eficientã este transferul rivalitãtii pe

terenul sau în sala de sport, în cadrul organizat al competitiei sportive. Rezolvarea si

rezultatul ei sunt benefice pentru toatã lumea, dar în primul rând pentru fostii

adversari, deveniti prieteni.

Agresivitatea şi violenta verbalã se manifestã din plin la elevii nostri, fãrã

limitã de vârstã, fãrã discriminãri, fãrã frontiere. De altminteri fenomenul e

caracteristic pentru majoritatea tinerilor. Tonul ridicat pânã la stridentã, încât

aproape cã treceîn zona ultrasunetelor, inflexiunile ironice, clasica, balcanica

bãscãlie dar si mai noua, viguroasa “mistocãrealã”, multiculturalã si interetnicã,

sunt aspectele cele mai frecvente. Discursul, incoerent în fond, este torential în

formã, te inundã ca o maree. Acest fel de a vorbi urmãreste intimidarea

preopinentului sau chiar anihilarea lui, reducerea acestuia la tãcere.

Şi încã. N-am spus nimic despre înjurãturi. Bãietii, mai ales – deşi unele

dintre fete nu se simt deloc complexate – injurã în modul cel mai firesc cu putintã,

la fel cum respirã, metodic, sistematic, cu siguranta exercitiului bine stãpânit. Uneri

am senzatia cã înjurãtura e golitã de sensul ei propriu, devenind un simplu apendice

stilistic, cãpãtând functii adverbiale sau onomatopeice, fiind inseratã în discurs, cel

mult la fel ca un semn oarecare de punctuatie.

33 Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p.33-36

48

Page 49: 55266965 personalitatea-infractorului

Personal, consider cã agresivitatea si violenta verbalã sunt cele mai nocive,

într-un eventual clasament al formelor de manifestare a violentei. Cuvintele rele,

cuvintele urâte, mâlul gros al cuvintelor murdare sau nedrepte dor, rãnesc, creeazã

suferinte si traume greu vindecabile. Forta cuvântului este de departe cea mai

teribilã fortã pe care o avem la dispozitie iar binele sau rãul pe care-l poate genera

aceastã fortã sunt imense.

E un loc comun afirmatia cã agresivitatea şi violenta sunt initial simptome şi

ulterior expresii ale neputintei, proprii de regula mediocritãtilor sau nulitãtilor

veleitare.

Un mare rol în promovarea şi cultivarea agresivitãtii si violentei îl are mass-

media, în special audiovizualul. Aceasta, în ciuda faptului cã nu se poate vorbi

despre o prezentã propriu-zisã a acestuia în şcoalã. Este deprimant sã constati câte

crime, bãtãi, furturi şi violuri sunt difuzate în programele diferitelor televiziuni.

Avertismentele cu “A.P”, 12 sau 16, nu fac decât sã atragã atentia sş sã creascã

audienta, exact pe seama celor astfel avertizati şi deci “protejati”. Emisiuni de

divertisment care promoveazã prostul-gust şi subcultura de cea mai ordinarã spetã,

un umor slinos şi “filozofãri” tembele, tot agresive se cheamã cã sunt. Prezentatorii

urmãriti cu sufletul la gurã de tineri pentru care devin modele, afiseazã o veselie

cãznitã şi supun gramatica şi logica la grele şi sistematice perversiuni. În numele

“rating”-ului si al caracterului privat al televiziunilor, nu se face nimic sau se face

prea putin pentru stãvilirea sau contracararea acestui val continuu de kitsch-uri. În

aceste conditii, trecând la manifestãrile culturale “live”, nu mai mirã pe nimeni cã o

formatie de semianalfabeti adunã la un spectacol pe un stadion din Buzãu sau

Barcelona mai multi spectatori decât “Hamlet” în zece stagiuni. Slogane ca “no job,

no school” sau “alcoolul este viata/ şi viata e alcool”, care circulau pânã de curând,

sunt adevãrate capitole de existentialism dintr-un posibil manual – evident,

alternativ, - pe care ipochimenii mai sus amintiti îl propun tinerilor.

Ce se poate face ? Violenta naste violentã, ura naste urã. Tot atât de adevãrat

este cã şi cultura naste culturã, cã învãtãtura şi educatia genereazã şi cer mai multã

învãtãturã şi mai multã educatie. Sã trezim, sã retrezim la elevii noştri plãcerea şi

49

Page 50: 55266965 personalitatea-infractorului

motivatia de a învãta. Chiar dacã apelul pare patetic şi chiar desuet, altã solutie nu

se vede. Pânã la depãsirea tranzitiei (care pare sã se fi eternizat) şi pânã la

normalizarea societãtii şi a structurilor ei, şcoala rãmâne singura în mãsurã sã

pãstreze echilibrul.

Agresivitatea în relaţiilor profesor-elev

Literatura de specialitate prezintă în detaliu problematica obiectivelor

instructiv-educative, metodologia utilizată, precum şi principiile pe care educatorii

în procesul de formare a elaevilor, în relaţia profesor-elev.

Poate că prea puţin sa scris despre relaţiile dintre educat şi educator,

îndeosebi despre comportamentul agresiv manifestat de profesor ( fie printr-o

privire printr-un ton ridicat sau şi mai grav prin lovire). Relaţia profesor-elev este

una de tip special în primul rînd bazată pe comunicare – fie ea verbală, paraverbală

sau nonverbală. Actul vorbirii poate veni atît în sprijinul cît şi în detrimentul

relaţiei. Orice perturbare ce apare în actul comunicării afectează în mod negativ

relaţia educator-educat. De cele mai multe ori menţinerea stării de confuzie şi

dezechilibru comunicaţional degenerează într-o formă de agresivitate, mai întîi

latentă după care ea devine manifestată prin limbaj sau comportament. După

Eleonor Guetzloe consideră că există trei componente esenţiale ale agresivităţii:

Originile- adică factori ce au legătura cu achiziţia şi desfăşurarea.

Instigatorii- evenimentele ce activează sau provoacă agresivitatea.

Întărirea- răsplata pentru comportamentul agresiv.

Tot această autoare distinge condiţii ce favorizează învăţarea şi manifestarea

agresivităţii.

1. copilul are numeroase ocazii să observe acte de agresiune, pe care apoi

le repetă.

2. copilul însăşi este obiectul agresiunii.

3. copilului i se dau puţine ocazii să formeze şi dezvolte alte tipuri de

relaţii socio-afective cu alte persoane )inclusiv şi cu profesorii).

4. copilul este pregătit de agresiune ce-i este insuflată dorind, sau nu de

societate.

50

Page 51: 55266965 personalitatea-infractorului

5. asociaţii de copii cu diferite scopuri malefice.

Un alt gen de agresivitate întîlnit fregvent în şcoli, este cauzat de înţelegerea

neadecvată a autorităţii şi puterii. A utiliza în mod abuziv putarea şi autoritatea

pentru a-i umili, blama şi pedepsi pe ceilalţi la fel este o formă de agresivitate. Stilul

de conducere autoritar se opune celui democratic şi indică un mod greşit de a

exercita autoritatea. Utilizarea autorităţii în sens negativ presupunre ameninţare,

neîncredere, privaţiune de libertate şi abuz de putere.

De aceea climatul pozitiv din şcoală este foarte important şi el influeşează nu

doar formarea capacităţilor intelectuale, ci şi formarea unor conduite afective, a

comportamentului psihomoral a imaginii de sine. Competenţa didactică presupune

cu necesitate, pe lîngă competenţele de specialitate psihopedagogice, calităţi

empatice şi psihosociale, capacitatea de a pătrunde în viaţa intarioară a grupului şi

nu doar în viaţa elevului individual. Inexistenţa acestor calităţi aduce după sine

disfuncţionalităţi în relaţia profesor-elev şi profesor-grup. Ce au drept consecinţe

deprecierea climatului din clasă, apariţia primelor antipatii, diverganţe şi în cele din

urmă comportament agresiv.

Desigur dragostea de copii este una din principalele condiţii pentru a deveni

un bun educator. Însă profesorul desigur trebuie su posede şi unele aptitudini destul

de importante în exercitarea profesiei sale:

• aptitudinea de a cunoaşte şi înţelege psihicul celui supus acţiunii

educative: capacitatea intuitivă, depătrudere şi sesizare rapidă a particularităţilor

psihice individuale, cunoaşterea lumii interioare a elevului.

• Aptitudinea empatică ce presupune de a privi toate influenţele prin

prizma celor cărora li se adresează şi de a prevedea nu numai eventualele dificultăţi

ce ar putea fi întîmpinate, dar şi rezultatele ce ar fi atinse.

• Aptitudini organizatorice ce prevăd organizarea propriei munci,

pregătirea şi desfăşurarea lecţiilor, îndrumarea elevilor.

• Spiritul de observaţie tactul pedagogic şi măiestria pedagogică sunt

condiţiile unei personalităţi depline ale unui dascăl şi totodată calităţile ce îl ajută

51

Page 52: 55266965 personalitatea-infractorului

să găsească forma cea mai adecvată de atitudine şi tratare a elevilor, să aibă simţul

măsurii.

Pe această bază personalitatea model a cadrului didactic ar fi o personalitate

centrată pe stilul democratic pornind de la nevoile elevului. Dar cum ar putea fi

caracterizat opusul său adică profesorul autoritar. Profesorii autoritari sunt mai

încordaţi, conştiincioşi, timizi, rezervaţi, sobri şi au o reprezentare de sine mai

scăzută. Trăsăturile comune ale personalităţii autoritare se manifestă sub forme de

convingeri conservatoare, idei şi sentimente antidemocratice, steriotipii, moduri de

gîndire şi comportare fixiste. Indivizii autoritari sunt rigizi şi rezistenţi la

schimbare, tind să categorizeze oameni în buni şi răi, sînt răzbunători faţă de o

persoană pe care o detestă, mai puţin sensibili şi încrezători faţă de alţii.disciplina

strictă impusă de părinţi, educaţia severă din familie, măsurile punitive ale adulţilor

constituie situaţii practice care au marcat copilăria marilor personalităţi

autoritaristice. Prin urmare abuzul de „disciplinare” poate avea ca efect formarea

unor spirite conformiste, dependente, lipsite de personalitate; provocarea atmosferei

de neîncredere şi suspiciune provoacă retragerea şi resemnarea elevilor, aspiraţia

marginalilor, agresivitatea umană, profesorul care afişează o personalitate

autoritară şi dogmatică, care etichetează şi ironizează elevii, nu poate fi decît

antipatizat şi refuzat în încercarea de colaborare.

Atitudinea elevului faţă de învăţare şi performanţele şcolare este mediată de

condiţiile externe dar şi de cele interne. Modul în care profesorul interacţionează,

comunică şi colaborează cu elevul se comunică în rezultatele învăţării. Pornind de

la această primiză există cîteva modele interacţioniste ce reflectă personalitatea şi

stilul didactic al profesorului.

1. modelul ce are la bază două influienţe exercitate de profesor directe şi

indirectă şi lor le corespund două tipuri de interacţiune cu elevii: interacţiuni

integratoare- profesorul acceptă, clarifică, sprijină ideile elevilor; interacţiuni

dominatoare- profesorul este centrat pe pripriile idei.

52

Page 53: 55266965 personalitatea-infractorului

2. model ce este construit comportamentului verbal al profesorului în

raport cu elevii. Prin comportamentul verbal profesorul trasmita informaţii, valori

afective, aprecieri, explicaţii, interpretări.

3. model ce porneşte de la premiza că procesul educaţional din clasă este

un sistem de comunicaţii ăn plan vertical (profesor-elev) şi orizontal (elev-elev); în

funcţie de gradul de interpătrundere al planurilor există trei situaţii:

• profesorul nu ţine cont de relaţiile fireşti cu elevii conduce riguros

desfăşurarea discursului din clasă.

• Profesorul orientează activitatea din clasă, organizează condiţii favorabile

cooperării dintre elevi.

• Cele două tipuri de comunicare din clasă funcţionează independent în

funcţie de locul şi firma de desfăşurare a procesului didactic.

4. modelul ce pune eccent pe interrelaţiile ce se stabilesc între

caracteristicile particulare ale elevului şi profesorului, acordînd un loc important,

chiar excesiv personalităţii profesorului.

5. model ce cuprinde trei planuri ale activităţii de învăţare a elevilor;

comunicarea în clasă; cpmportamentul didactic al profesorului; conţinutul cognitiv

al profesorului.

6. model ce conturează comportamentul profesorului bazat pe activităţile

sale noverbale. Comportamentul nonverbal al cadrului didactic aste astfel axprimat

prin mişcări de instruire şi mişcări personale în procesul instructiv.

În relaţia cu elevii unii profesori ignoră în totalitate psihologia copilului şi a

relaţiilor interumane, recurgînd la diverse expresii ţi gesturi neconttrolate, cu efecte

negative. Consecinţele compartamentelor neadecvate ale profesorilor exercitate

asupra elevilor au fost mstudiate de diferiţi autori. Deşi adresate uneori involuntar

unele formulări ironice, jignitoare au un efect frustrant asupra elevilor,

dezvoltîndule atitudini de opoziţie şi inhibiţie. Un astfel de comportament jignitor

şi despreţuitor creează la copii un complex de inferioritate şi sindromul de

descurajare. Toate 4aceste neajunsuri provin din lipsa unei temeinice pregătiri

psihopedagogice, a necunoaşterii în profunzime a psihologiei copilului şi a

53

Page 54: 55266965 personalitatea-infractorului

consecinţelor negative ce apar ca urmare a unei atitudini inadecvate din partea

profesorului.

La vîrsta şcolarităţii copii au o personalitate în curs de formare şi de aceea

orice experienţă plăcută, dar mai ales neplăcută îşi are amprenta. Cînd sunt ironizaţi

copii se simt răniţi în orgoliu propriu iar dacă experienţa se repetă stima şi

încrederea faţă de sine scad cu timpul. Alţi copii reacţionează violent faţă de

încercarea de a fi umiliţi devin agresivi şi-şi dezvoltă atitudini ostile faţă de şcoală

şi de societate. Apare primejdia insuccesului şcolar datorită cercului vicios: umilire

descurajare refuz.

Astfel copilul se închide în sine devine timid şi nesigur, nu răspunde prompt.

Eticheta nu întîrzie să apară „incapabil”. Datorită tratamentului care i se aplică în

cazul unei asemenea descrieri, copilul tinde să se comporta ca atare şi chiar să

creadă în eticheta primită. Iar scăderea randamentului elevului îl va face pe profesor

să creadă şi mai mult în valabilitatea etichitării, avînd chiar o satisfacţiec plăcută

pentru că a reuşit să descoperă un caz. Dar profesorul nu bănuieşte pe nici o clipă că

defapt el este autorul fenomenului creat. În urma insuccesului pe care-l resimte,

elevul este deprimat, se îndepărtează de grup, se izoleazăşi, drept rezultat este

perceput ca inadaptat şi ciudat. Desigur, colegii de clasă fără să simtă care sunt

cauzele reale ale situaţiei – vor avea la rîndul lor o atitudine de marginalizare faţă

de elevul respectiv. Cuvintele jignitoare adresate de profesor vin în contradicţie cu

nevoia de afecţiune, securitate, stimă şi resprct pe care o resimte fiecare copil.

Sentimentul de frustrare crează cea mai nefavorabilă atmosferă psihologică, în timp

ce aprecierea pozitivă, lauda şi afecţiunea au un efect opus. La preadolescenţi

datorită labilităţii cunoştinţei de sine, cuvintele jignitoare sînt percepute ca o

desconsideralizare a personalităţii, tinerii se simt răniţi, iar prifesorul este considerat

nepoliticos. Atmosfera creată în clasă devine inadecvată pentru o activitate

creatoare, pentru colaborare şi comunicare. Cu cît profesorul foloseşte un număr

mai mare de expresii jignitoare, cu atît mai mare este numărul elevilor ce întîmpină

greutăţi de concentrare a atenţiei în timpul predării şi ezită să răspundă sau, poate

chiar mai grav le este frică să fie strigaţi în timpul lecţiei deoarece riscă să fie jigniţi

54

Page 55: 55266965 personalitatea-infractorului

sau umiliţi. Efectul comportamentului profesorului nu depinde atît de intenţia pe

care a avut-o el, cît de ecoul pe care îl are în conştiinţa elevului. Vocabularul

profesorului este un aspect căruia trebuie să i se acorde rolul cuvenit, deoarece

expresiile nepotrivite pot avea un profund efect frustrant în timp ce o atitudune

pozitivă va determina un comportament adecvat, o atmosferă plăcută de colaborare,

o atitudine binevoitoare şi de respect.

Relaţia profesor elev are uneori o nuanţă dictatorială: profesorul care ştie

totul şi este şi este învestit cu autoritate şi putere socială- ordonă discipolului care

este în curs de perfecţionare. Prin faptul că elevul nu are dreptul să-şi exprime

opiniile şi dorinţele această relaţie este percepută ca fiind una coercitivă. În

perioada comunismului aceasta era unica sistemă care funcţiona: puterea dicta iar

subodonaţii îndeplineau ordinile. Profesorii suportau acelaşi regim pe care la rîndul

lor le aplicau elevilor. Din nefericire chiar dacă regimul comunist a dispărut mai

funcţionează încă un astfel de sistem educaţional bazat pe relaţii autoritare.

Desigur autoritatea reprezintă o premiză a unui sistem educativ eficient dar

numai în condiţiile aplicării ei după reguli reciproc acceptate. Singura autoritate

manifestată de profesor ar trebui să fie acea ce derivă direct din statutusul său social

din diferenţa de vîrstă şi nu din diferenţa de concepţii sau putere. Autorotatea nu

este echivalentul exploatării celor slabi de către cei puternici, nu înseamnă lipsa

comunicării şi afecţiunii, nu înseamnă durutate şi tărie. Din perspectiva profesorului

şi a elevului sa-u conturat deja reprezentări pentru ceea ce numim autoritate:

pentru profesori autoritatea este forţa misiunii sale, demnitatea şi importanţa

comandamentului său educaţional: pentru elev autoritatea reprezintă semnul şi

apanajul celor adulţi. Autoritatea extremă este percepută ca agresiune, şi prin

urmare poate înlătura spontanietatea, creativitatea, comuniunea şi comunicarea.

Epitetul „autoritar” este opus „democraticului” care presupune o modalitate

adecvată de mînuire a autorităţii34. Profesorii nesiguri slab pregătiţi profesional şi

psihopedagogic, complexaţi şi labili psihic sunt eceea care se agaţă de putere pentru

aşi manifesta autoritatea ca pe singura lor armă. Cu această armă ei încearcă să-i

34 Constantin Păunescu, Coordonate metodologice ale recuperării minorului inadaptat, Edit. Didactică şi pedagogocă, Bucureşti, 1984, p.10.

55

Page 56: 55266965 personalitatea-infractorului

ţină la distanţă pe elevi pentru aşi ascunde slăbiciunele, insuficienţele. Opus acestui

tip de profesor este profesorul democratic, deschis dialogului şi provocărilor

intelectuale, dornic să afle mai mute despre elevi şi, totodată li se dezvăluie

ecestora: este acel profesor sincer, fără prejudecăţi, fără complexe şi, în primul rînd

un foarte bun profesionist. Acest tip de pedagog care mînuieşte în mod corect

autoritatea va avea curajul să transforme relaţia de pe verticală pe orizontală. Deci

autoritatea poate căpăta atît un sens negativ cît şi unul pozitiv. Profesorul trebuie să-

şi manifeste autoritatea în sens constructiv, să favorizeze crearea unei ambianţa

plăcute de colaborare, să stimuleze să-i pună pe elevi în poziţie de a se afirma prin

dezbateri. Disfuncţiile la nivel de clasă vor apărea atunci cînd profesorul este total

lipsit de tact, şi de aptitudinea de a se impune, cînd va încerca să facă din

inssuccesele lui succesele elevilor şi cănd va reacţiona după steriotipuri şi „reţete”,

fără un comportament adaptativ.

Agresivitatea elevului faţă de profesor

Anterior am discutat cauzele ce generează la copii comportamente agresive.

Aici mă voi referi direct la cauzele specifice unui elev, cauzele ce dau naştere

comportamentelor agresive a elevilor în incinta şcolii şi modul lor dr manifestare

făţă de profesori.

Una din ele este frustrarea. La copii frustraţi sistematic şi care în acelaşi timp

prezintă o toleranţă scăzută la frustrare, abea avînd ocazia să-şi manifeste

agresivitatea, se poate observa fregvent regresia activităţilor cotidiene. Insulta,

supărarea îl pot preocupa atît de mult pe copil, încît acesta va dedica activităţilor

doar o mică parte a atenţiei şi energiei sale. Chiar şi în condiţiile în care se acceptă

că frustrarea are o relaţie proporţional directă cu agresivitatea nu se poate nega

faptul că există şi alţi factori ce provoacă agresivitatea ca de exemplu educaţia

extrem de tolerantă.

Însă cum are loc frustrarea elevului în şcoală şi ce consecinţe are aceasta.

Disciplina şcolară prin normele pe care le impune, poate deveni pentru elevii cu

reactivitate emoţională crescută sursă de factori frustranţi şi axiogeni. Printre asfel

de factori putem remarca adaptarea la normele şcolare, mereu în schimbare datorită

56

Page 57: 55266965 personalitatea-infractorului

reformei actuale, trecerea de la vechea structură a anului şcolar, trimestrială, la noua

structură simestrială. Intrarea elevuluii într-un nou ciclu de învăţămînt, unele

atitudini nejustificate ale profesorului sau ale părinţilor, creşterea standartelor de

performanţă de către şcoală, competiţia pentru primul loc.

Frustrarea din partea profesorului pentru elev vine de cele mai multe ori prin

intermediul notei. Reacţiile elevilor la frustrare prin notă sînt diferite în funcţie de

vîrstă. Dar se poate spune că orice apreciere negativă se asociază cu o emoţie

negativă ce apoi se transformă într-o trăire afectivă de aceeaşi natură. Această trăire

afectivă negativă se va generaliza şi extinde asupra atitudinii elevului faţă de

profesor şi implicit faţă de disciplina pe care o predă acesta chiar dacă materia în

sine îl atrage într-o oarecare măsură pe elev. Necunoaşterea baremelor de notare

genarează un dublu sens atribuit notei: un sens pe care îl dă elevul; un sens dat de

profesor. Gradul de maturitate afectivă din partea profesorului este în mare parte

responsabil de calitatea raporturilor cu cel educat. În această privinţă pe bună parte

sa afirmar că dacă educarorul rămîne imatur din punct de vedere afectiv, el se va

opune imaturităţii naturale a copilului. Elevul va sesiza slăbiciunile pedagogului şi

va profita de ele pentru a se elibera de constrîngerile educative. Pulsiunile

profesorului, manifestate ameninţător şi agresiv, consecinţe a nematurizării afective

a pedagogului, vor stîrni angoasă, reacţii de frustrare, sres din partea elevului.

Aceste reacţii de anxietate vor fi îndreptate bineînţeles asupra celui ce le provoacă –

profesorului. Echilibrul afectiv al educatorului va determina un cpmportament

afectiv matur al elevului. Agresînd, manifestînd comportament autoritar, profesorul

va stîrni reacţii agresive opozante ale elevilor, deci profesorul însăşi va fi o sursă

frustrantă. Sînt situaţii în care cel care conduce procesul instructiv – educativ ţine cu

orice preţ să aibă iniţiativa. În acest caz elevii rămîn simpli executanţi. Alta din

cuzele dominante ce provoacă agresivitatea o formulează adepţii teoriei învăţării

sociale ei menţin că comportamentul social nu este înnăscut ci învăţat de la modele

adecvate. Aici accentul cade pe experianţele de învăţare a individului care pot fi

directe sau indirecte. Prin socializare copilul învaţă comportamentul agresiv

întrucît este recompensat direct sau observă că ceilalţi sunt recompensaţi pentru

57

Page 58: 55266965 personalitatea-infractorului

conduite agresive. Deoarece nu se imită decît comportamentele recompensate.

Copii au tendinţa de ai imita pe părinţi, pe fraţi, pe colegii mai mari, pe profesori

e.t.c.În tabelul de mai jos sunt prezenţi aşa numiţii factori de risc pentru

comportamentul agresiv.

Predispoziţii naturale • probleme de ordin neuro-fiziologic

• probleme de ordin colectiv

• disfuncţii psihice

• aspiraţii socio-culturale

• să fii la rîndul tău victimăPredicatori timpurii ai

comporamentului violent

• copilul-victimă a unor abuzuri

• comportament de tip violent faţă de animale

• piromanie

• comportament excentric

• agresivitate de tip verbalFactori de circumstanţă • eliberarea de închisoare

• reducerea supravegherii copilului sau a

adolescentului

• întreruperea unui tratament medicamentos

• prezenţa unor potenţiale victime

• permisivitatea folosirii unor arme-în special a

armelor de focFactori familiali •lipsa unor deprinderi de educaţie adecvate din partea

părinţilor

•coerciţie, bruscarea individului

•disciplina dură (autoritară)

•o supraveghere severă

•reacţii afective reci şi neimplicarea din partea părinţilor

faţă de copii

•evenimente extreme stresanteFactori ai vieţii sociale • influienţe familiale şi culturale

• traficul de droguri

• influenţa grupului, a culturii, a tradiţiei

• prezentarea de către societate a unor modele prin

intermediul mass-media

58

Page 59: 55266965 personalitatea-infractorului

• structura şcolară inadecvată (orar supraîncărcat,

programă neadecvată la cerinţele elevilor e.t.c.)Condiţii favorizante • aglomeraţia

• zgomotul ridicat, poluarea sonoră

• plictiseala

• recompensarea pentru agresivitate

• educatori necalificaţi Însă din toate aceste cauze merită să fie enumerate căteva din ele ce posibil

au un impact mai puternic asupra psihicului copilului.

Relaţiile afective reci şi neimplicarea din partea părinţilor pentru copii.

Rolul afectivităţii parentaleîn modelarea caracterului copilului este imens. Un fond

afectiv nefavorabil duce la evoluţia personalităţii în direcţia neintegrării sociale, a

nereakizării în viaţă şi chiar a unor maladii psihice. Tensiunile acumulate în familie

pot duce la defulăsi ale elevului în cadrul clasei, iar ţinta acestor defulări poate

deveni profesosul sau colegii de clasă.

Mijloacele de comunicare în masă. Metodele agresive promovate de aceste

mijloace sînt rapid preluate de elevi. Televiziunea, radioul, ziarele din dorinţa de a

prezenta ştiri senzaţionale promovează modele agresive care au repercusiuni

negative asupra manifestărilor comportamentale în special ale adolescenţilor.

Aceste consecinţe negative se manifestează inclusiv în cadrul relaţiei elev-profesor.

Structura şcolară inadecvată. Supraaglomerarea orarului zilnic, numărul

mare de materii şcolare, accentul pus de unii profesori pe latura informală a

educaţiei, relaţiile controversate ale elevilor. Lipsa de profesionalizm a profesorilor

concretizată în selectarea neadecvată a manualilor alternative, naşte indiferenţa

plictiseala elevului.

Deficienţele de comunicare între profesor ţi elev pot constitui şi ele cauze ale

agresivităţii. Un profesor incompetent care nu este bine informat, care nu dispune

de capacitatea de a comunica şi exprima informaţiile în mod coerent, inteligibil şi

cu empatie poate provoca o serie de comportamente dintre cele mai variate. Un

profesor obositor care se plimbă permanent prin clasă în timp ce predă poate agresa

psihic elevul la care uneori inconştient se declarează reacţii agresive.

59

Page 60: 55266965 personalitatea-infractorului

Neeatractivitatea modului de prezentare a materialului precum şi modul în

care preuintă profesorul pot stîrni reacţii de dezinteres şi dezgust din partea

elevului. În consecinţă elevii reacţioneauă agresiv. Anxietatea născută din

ameninţarea unor interese vitale de natură emoţională a copilului. Cei care sînt

responsabili de activitatea didactică nu trebuie să uite că aceasta trebuie să vină în

întîmpinarea dorinţei de trăire şi afirmare a personalităţii elevului. Agresivitatea

derivă tocmai din neputinţa de a trăi viaţa: sar părea că amploarea tendinţelor

distructive, observate la indivizi este proporţională cu măsira în care agresivitatea

vieţii este înăbuşită. Unele simboluri folosite în predare pot aminti întratît de

personalitatea profesorului, încît provoacă reacţii de apărare.

60

Page 61: 55266965 personalitatea-infractorului

2.2. Impactul mediului social asupra formării personalităţii infractorului

2.3. Formarea personalităţii ca premisă a comportamentului infracţional

61

Page 62: 55266965 personalitatea-infractorului

Cercetarea complexa a fenomenului infractional, sub toate aspectele sale,

deschide largi perspective explicatiei stiintifice a mecanismelor si factorilor cu rol

favorizant, permitand o fundamentare realista a masurilor generale si speciale

orientate catre prevenirea si combaterea manifestarilor antisociale.

Personalitatea infractorului este fondul pe care se intersecteaza, in cadrul

duelului judiciar, functiile acuzarii si apararii pentru ca, in ultima instanta, pedeapsa

este impusa infractorului, iar efectele sale sunt conditionate de aceasta personalitate.

Elementele pozitive ale personalitatii vor putea conduce spre o pedeapsa mai

usoara, pe cand cele negative vor trebui infrante printr-o pedeapsa mai aspra. Exista

si situatii in care pedepsele sunt insuficiente, acestea generand, de obicei,

fenomenul recidivei sau al obisnuintei infractionale, carora societatea nu le-a gasit

remedii propice.

Conceptul de personalitate este esential pentru o justitie ce se fundamenteaza

pe adevar, stiinta si dreptate, in care primeaza ideea de recuperare sociala a

infractorului. De aceea justitia isi racordeaza activitatea la serviciile psihologiei

judiciare.

Factorii externi nu actioneaza direct, nemijlocit si univoc asupra individului,

ci prin filtrul particularitatilor sale individuale, particularitati ale caror radacini se

afla in mica masura in elementele innascute ale personalitatii si in cea mai mare

masura in antecedentele sale, in istoria personala. Toate acestea ii determina un

anumit tip de comportament disfunctional, un anumit mod de a actiona si reactiona

in spatiul psihologic, in modul de a rezolva situatiile conflictuale care apar mereu in

acest spatiu.

Infractorul se prezinta ca o personalitate deformata ceea ce ii permite

comiterea unor actiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.

Infractorul apare ca un individ cu o insuficienta maturizare sociala, cu

deficiente de integrare sociala, care intra in conflict cu cerintele sistemului valorico-

normativ si cultural al societatii in care traieste. Pe aceasta baza se incearca sa fie

puse in evidenta atat personalitatea infractorului, cat si mecanismele interne

62

Page 63: 55266965 personalitatea-infractorului

(mobiluri, motivatii, scopuri) care declanseaza trecerea la actul infractional ca atare

(Banciu, 1992).

Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularitatilor

psihologice, s-a reusit sa se stabileasca anumite caracteristici comune care se

regasesc la majoritatea celor care incalca in mod frecvent legea.

Inadaptarea sociala. Este evident ca orice infractor este un inadaptat din

punct de vedere social. Inadaptatii, cei greu educabili, de unde se recruteaza

intotdeauna deviantii, sunt elemente a caror educatie s-a realizat in conditii

neprielnice si in mod nesatisfacator. Anamnezele facute infractorilor arata ca, in

majoritatea cazurilor, acestia provin din familii dezorganizate (parinti decedati,

divortati, infractori, alcoolici etc.) unde nu exista conditii, pricepere sau preocupare

necesara educarii copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al parintilor nu este

suficient de ridicat, unde nu se da atentia cuvenita normelor regimului zilnic, se pun

implicit bazele unei inadaptari sociale. Atitudinile antisociale care rezulta din

influenta necorespunzatoare a mediului duc la inradacinarea unor deprinderi

negative care, in diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate, conducand la

devianta si apoi la infractiune. Actiunea infractionala reprezinta etiologic un

simptom de inadaptare, iar comportamental este o reactie atipica.

Duplicitatea comportamentului. Constient de caracterul socialmente

distructiv al actului infractional, infractorul lucreaza in taina, observa, planuieste si

executa totul ferit de ochii oamenilor, in general si ai autoritatilor in special.

Reprezentand o dominanta puternica a personalitatii, duplicitatea infractorului este a

doua lui natura, care nu se mascheaza numai in perioada in care comite fapta

infractionala, ci tot timpul. El joaca rolul omului corect, cinstit, al omului cu

preocupari de o alta natura decat cele ale “specialitatii” infractionale. Acest “joc”

artificial ii denatureaza actele si faptele cotidiene, facandu-l usor depistabil pentru

un bun observator. Necesitatea tainuirii, a “vietii duble”, ii formeaza infractorului

deprinderi care il izoleaza tot mai mult de societate, de aspectul normal al vietii.

Imaturitatea intelectuala. Aceasta consta in incapacitatea infractorului de a

prevedea pe termen lung consecintele actiunii sale antisociale. Exista ipoteza ca

63

Page 64: 55266965 personalitatea-infractorului

infractorul este strict limitat la prezent, acordand o mica importanta viitorului.

Arbuthnot (1987) concluzioneaza faptul ca acesta este centrat pe prezent si nu

discrimineaza cert a de nona. Imaturitatea intelectuala nu se suprapune cu rata

scazuta a coeficientului de inteligenta (Q.I.), ci inseamna o capacitate redusa de a

stabili un raport rational intre pierderi si castiguri in proiectarea si efectuarea unui

act infractional, trecerea la comiterea infractiunii efectuandu-se in conditiile unei

prudente minime fata de pragurile de toleranta a conduitelor in fapt (Bogdan &

colab., 1983).

Imaturitatea afectiva. Consta in decalajul persistent intre procesele

cognitive si afective, in favoarea celor din urma. Datorita dezechilibrului psiho-

afectiv, imaturitatea afectiva duce la o rigiditate psihica, la reactii disproportionate,

predominand principiul placerii in raport cu cel al realitatii. Imaturul afectiv recurge

la comportamente infantile (accese de plans, crize etc.) pentru obtinerea unor

placeri imediate, infractore si uneori nesemnificative. Nu are o atitudine

consecventa fata de problemele reale si importante, este lipsit de o pozitie critica si

autocritica autentica, este nerealist, instabil emotional. Imaturitatea afectiva asociata

cu imaturitatea intelectuala predispune infractorul la manifestari si comportamente

antisociale cu urmari deosebit de grave.

Instabilitatea emotiv-actionala. Datorita experientei negative, a educatiei

deficitare primite in familie, a deprinderilor si practicilor antisociale insusite,

infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-actional, un element

care in reactiile sale tradeaza discontinuitate, salturi nemotivate de la o extrema la

alta, inconstanta in reactii fata de stimuli. Aceasta instabilitate este o trasatura

esentiala a personalitatii dizarmonic structurata a infractorului adult sau infractor, o

latura unde tr aumatizarea personalitatii se evidentiaza mai bine decat pe planul

componentei cognitive. Instabilitatea emotiva face parte din starile de dereglare a

afectivitatii infractorilor care se caracterizeaza prin: lipsa unei autonomii afective,

insuficienta dezvolatre a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emotiilor si

sentimentelor superioare, indeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa

64

Page 65: 55266965 personalitatea-infractorului

unei capacitati de autoevaluare si de evaluare adecvata, la lipsa de obiectivitate fata

de sine si fata de altii.

Sensibilitatea deosebita. Anumiti excitanti din mediul ambiant exercita

asupra lor o stimulare spre actiune cu mult mai mare ca asupra omului obisnuit,

ceea ce confera un caracter atipic reactiilor acestora. Pe infractor il caracterizeaza

lipsa unui sistem de inhibitii elaborat pe linie sociala, aceasta ducand la canalizarea

trebuintelor si intereselor in directie antisociala. Atingerea intereselor personale,

indiferent de consecinte, duce la mobilizarea excesiva a resurselor fizice si psihice.

Frustrarea. Reprezinta starea celui care este privat de o satisfactie legitima,

care este inselat in sperantele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv

ce apare la nivelul personalitatii in mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a

obstructionarii satisfacerii unei trebuinte, a deprivarii subiectului de ceva ce ii

apartinea anterior. Frustrarea este, de fapt, experienta afectiva a esecului, trairea mai

mult sau mai putin dramatica a nereusitei. Una si aceeasi situatie poate fi resimtita

ca favorabila de catre o persoana si poate fi traita ca frustranta de catre alta.

Starea de frustrare se manifesta printr-o emotionalitate marita, si in functie de

temperamentul individului, de structura sa afectiv, de formula echilibrului afectiv

(stabilitate -; instabilitate emotionala) se poate ajunge la un comportament deviant,

individul nemaitinand seama de normele si valorile instituite de societate (Preda,

1998).

Procesul de frustrare implica trei elemente: a) cauza sau situatia frustranta in

care apar obstacole si relatii privative printr-o anumita corelare a conditiilor interne

cu cele externe; b) starea psihica (trairi conflictuale, suferinte cauzate de privatiune

etc.); c) reactiile comportamentale, efectele frustrarii (Popescu-Neveanu, 1978).

Frustrarea se dezvolta din conflict, generandu-l la randul sau, mai ales atunci cand

starea de frustrare este rezultatul unui act de atribuire nejustificata, subiectiva a unei

intentii rauvoitoare. Conflictul reprezinta doar o conditie generala care poate duce la

instalarea starii de frustrare. Pentru a se produce frustrarea trebuie sa aiba loc “priza

de constiinta motivationala“ prin care i se atribuie persoanei frustrate o intentie

rauvoitoare (Rudica, 1985). La infractori aceasta apare ca o proiectie a motivarii

65

Page 66: 55266965 personalitatea-infractorului

unor fapte antisociale pe care le-au savarsit. Imposibilitatea de a pune in acord

trebunitele interne cu exigentele mediului social duce la aparitia unor conflicte

emotionale si stari de frustrare.

Reactiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant si

de personalitatea celui supus acestui agent. In cazul infractorului, frustrarea apare

atunci cand acesta este privat de unele drepturi, recompense, satisfactii etc. care

considera ca i se cuvin sau cand in calea obtinerii acestor drepturi se interpun unele

obstacole. Frustrarea infractorului este resimtita in plan afectiv-cognitiv ca o stare

de criza (o stare critica, de tensiune) care dezorganizeaza, pentru momentul dat,

activitatea instantei corticale de comanda a actiunilor, generand simultan

surescitarea subcorticala.

Frustrarea presupune ingustarea campului de actiune. In cadrul unui grup,

subiectul se confrunta cu intentiile celorlalti. Reactia la aceasta situatie poate fi

activa, deci agresiva, pentru ca subiectul sa-si impuna intentiile sau pasiva, cand

acesta isi reprima actele, pentru a limita agresivitatea celorlalti.

Infractorii reactioneaza diferentiat la situatiile frustrante, de la abtinere

(toleranta la frustrare) si amanare a satisfactiei pana la un comportament agresiv.

Cei puternic frustrati au tendinta sa-si piarda pe moment autocontrolul actionand

haotic, inconstant, atipic, agresiv si violent cu urmari antisociale grave. Trairea

tensiunii afective generate de conflict si de frustrare depinde nu atat de natura si

forta de actiune a factorilor frustranti cat mai ales de gradul maturizarii afective si

morale a infractorului si de semnificatia acordata factorilor conflictuali si frustranti

prin procesul de evaluare si interpretare.

Complexul de inferioritate. Desemneaza o totalitate de trairi si de trasaturi

personale cu un continut afectiv foarte intens, favorizate de situatii, evenimente,

relatii umane etc. care au un caracter frustrant. Complexul de inferioritate reprezinta

o structura dinamica inconstienta, inzestrata cu mecanisme de autoreglare,

reprezentand reactia impotriva existentei, la nivelul intregii structuri a personalitatii,

a unei surse permanente de dezechilibru (Popescu-Neveanu, 1978). Din punct de

vedere comportamental, complexul este un altgoritm, o strategie a subiectului cand

66

Page 67: 55266965 personalitatea-infractorului

acesta nu reuseste sa reduca o tensiune psihica, ci o fixeaza.

Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezinta o stare pe care acesta o

resimte ca un sentiment de insuficienta, de incapacitate personala. Uneori

complexul de inferioritate se cristalizeaza in jurul unor caracteristici personale

considerate neplacute, a unor deficiente, infirmitati reale sau imaginare fiind

potentate si de catre dispretul, dezaprobarea tacita sau exprimata a celorlalti.

Complexul de inferioritate incita adesea la comportamente compensatorii, iar in

cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.

J.Pinatel (1971) arata ca la majoritatea marilor i exista un nucleu al personalitatii ale

carui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si

indiferenta afectiva. Alaturi de aceste trasaturi ale nucleului personalitatii criminale

sunt mentionate si asa-numitele variabile, care se raporteaza la aptitudinile fizice,

aptitudinile intelectuale si tehnice, la trebuintele nutritive si sexuale ale individului.

In timp ce nucleul central de trasaturi este raspunzator de trecerea la actul criminal,

guvernandu-l, variabilele determina directia generala, gradul reusitei si motivatia

conduitei criminale.

Egocentrismul reprezinta tendinta individului de a raporta totul la el insusi,

el si numai el se afla in centrul tuturor lucrurilor si situatiilor. Atunci cand nu-si

realizeaza scopurile propuse devine invidios si susceptibil, dominator si chiar

despotic. Egocentricul nu este capabil sa vada dincolo de propriile dorinte, scopuri,

interese. Este un individ incapabil sa recunoasca superioritatea si succesele

celorlalti, se crede permanent persecutat, considera ca are intotdeauna si in toate

situatiile dreptate. Isi minimalizeaza defectele si insuccesele, isi maximizeaza

calitatile si succesele, iar atunci cand greseste in loc sa-si reconsidere pozitia, ataca

virulent.

Labilitatea este trasatura personalitatii care semnifica fluctuatia emotivitatii,

capriciozitatea si ca atare o accentuata deschidere spre influente. Infractorul nu-si

poate inhiba sau domina dorintele, astfel ca actiunile sale sunt imprevizibile.

Instabilitatea emotionala presupune o insuficienta maturizare afectiva, individul

fiind robul influentelor si sugestiilor, neputand sa-si inhibe pornirile si dorintele in

67

Page 68: 55266965 personalitatea-infractorului

fata pericolului public si a sanctiunii penale. Nu realizeaza consecintele pe care le

aduce actul criminal.

Agresivitatea reprezinta un comportament violent si destructiv orientat spre

persoane, obiecte sau spre sine. Agresivitatea se refera la toate actiunile voluntare

orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, actiuni care au drept scop

producerea, intr-o forma directa sau simbolica, a unei pagube, jigniri sau dureri

(Ranschburg, 1979). Agresivitatea rezida in acele forme de comportament ofensiv,

consumate pe plan actional sau verbal, care in mod obisnuit constituie o reactie

disproportionata la o opozitie reala sau imaginara (Bogdan, 1983). Desi exista si o

agresivitate nonviolenta, de cele mai multe ori agresivitatea presupune atac

deliberat, ofensiva directa, cu adresa tintita, punere in pericol etc. Agresivul nu

asteapta ca situatia conflictuala sa apara, ci cauta sa o provoace, uneori chiar printr-

o actiune de avertisment. El ataca intens si numai la un pericol iminent fuge.

Agresivitatea este un fenomen de convertire comportamentala spre o actiune

automata, neelaborata, persoana decazand din nivelul autodeterminarii morale

(Pamfil & Ogodescu, 1976).

La infractor agresivitatea apare fie in situatii frustrante, fie atunci cand acesta

comite infractiuni prin violenta. Agresivitatea si violenta nu pot fi separate de alte

trasaturi ale personalitatii infractorului. Astfel agresivitatea este strans legata nu

numai de intoleranta la frustrare, ci si de forta exacerbata a trebuintelor polarizate in

placerea de a domina ( Mucchielli, 1981). Agresivitatea si violenta infractorilor este

declansata usor si datorita lipsei sentimentului de culpabilitate si tendintei de a

considera actele lor drept legitime.

Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea si

heteroagresivitatea. Autoagresivitatea consta in indreptarea comportamentului

agresiv spre propria persoana, exprimandu-se prin automutilari, tentative de

sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violentei

spre altii, manifestandu-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, talharia,

violul, tentativa de omor, vatamarea corporala etc.

68

Page 69: 55266965 personalitatea-infractorului

J.Pinatel mai distinge doua forme distincte ale agresivitatii: ocazionala si

profesionala. Agresivitatea ocazionala se caracterizeaza prin spontaneitate si

violenta, fiind mai des intalnita in crimele pasionale. Agresivitatea profesionala se

caracterizeaza printr-un comportament violent, durabil, care se releva ca o constanta

a personalitatii infractorului, acesta manifestandu-se agresiv in mod deliberat,

constient.

Indiferenta afectiva este strans legata de egocentrism. Ea se caracterizeaza

prin lipsa emotiilor, a sentimentelor si a empatiei, respectiv, incapacitatea

infractorului de a intelege nevoile si durerile celorlalti, prin satisfactia resimtita fata

de problemele altora. Indiferenta afectiva reda in fond starile de inhibare si

dezorganizare emotionala. Aceasta latura a personalitatii infractorului se formeaza

de la varste timpurii, fiind una dintre principalele carente ale procesului socializarii,

un rol important detinandu-l in acest plan functionarea defectuoasa a structurii

familiale, precum si stilul educational adoptat in cadrul acestei microstructuri. De

obicei, infractorul nu este constient de propria-i stare de inhibare emotionala, ceea

ce explica atat calmul cat si sangele rece cu care sunt comise o serie de infractiuni

de o violenta extrema. Legatura stransa dintre indiferenta afectiva si egocentrism

consta in faptul ca infractorului ii este strain sentimentul vinovatiei, al culpabilitatii.

Dupa cum spune Pinatel, aceasta este ordinea intrarii in actiune a trasaturilor din

nucleul personalitatii criminale atunci cand se trece la actul infractional agresiv.

Aceste componente ale personalitatii criminale se pot intalni si la celelalte persoane,

insa la acestea nu sunt elemente dominante ale personalitatii, nu au consistenta si

frecventa intalnita la i. Diferenta dintre nei si i rezida in pragul ial. Astfel, ul format,

recidivistul, in opozitie cu neul sau cu ul ocazional, nu asteapta ivirea unei situatii

propice, a unei incitatii exterioare, ci provoaca el insusi ocaziile in care apoi

opereaza. Cu cat trasaturile personalitatii criminale sunt mai intense, cu atat

faciliteaza trecerea la actul infractional.

Infractorul are o personalitate psiho-morala deficienta. Ca urmare a orientarii

axiologice, a sistemului de valori pe care il poseda, infractorul este incapabil din

punct de vedere psihic sa desfasoare o munca sociala sustinuta. Aceasta incapacitate

69

Page 70: 55266965 personalitatea-infractorului

este dublata de atitudinea negativa fata de munca, fata de cei ce desfasoara o

activitate organizata, productiva. Nu se poate spune insa ca aceasta atitudine, ca

aceasta incapacitate fizica este generata de deficiente ale vointei. Procesele volitive

functioneaza la ei in mod normal, continutul lor se indreapta spre actiuni

conflictuale in raport cu societatea, spre actiuni antisociale. Atitudinea negativa fata

de munca, lipsa unor preocupari sustinute care sa dea un scop mai consistent vietii,

provoaca la ei o stare de continua neliniste, de nemultumire de sine, o continua stare

de irascibilitate. Aceasta neliniste alimenteaza tendinta, elaborata in cursul vietii lor,

spre vagabondaj si aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarece le favorizeaza

activitatea infractionala. Faptul ca in decursul activitatilor, infractorii isi constituie

un stil specific de lucru, poate sugera uneori saracie de idei sau lipsa imaginatiei

creatoare, dar in acelasi timp mai probabil o specializare superioara, fapt ce

contrazice teoria despre inteligenta nativa, specifica a infractorilor. Analizand

modul lor de lucru, ajungem sa recunostem ca este vorba, in cea mai mare parte a

cazurilor, de idei simple, cu mici variatii pe acelasi motiv fundamental. Cu toate

acestea, maiestria lor poate oglindi uneori ingeniozitate, inventivitate, fantezie,

precum si o dexteritate deosebita ce se dobandeste pe baza unui antrenament

indelungat.

Traind in conflict cu societatea si actionand mereu impotriva ei, prin

succesele obtinute in activitatea infractionala devin increzuti, orgoliosi,

supraapreciindu-se si ajungand la manifestari de vanitate, adeseori puerile.

Infractorul se simte mereu in continua aparare legitima fata de societatea care refuza

sa ii ofere de buna voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital

si in acelasi timp si o trasatura fundamentala a caracterului sau este minciuna.

Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrangeri social-morale,

lipsa unor valori etice catre care sa tinda, il fac pe infractor indiferent fata de viitor,

ii imprumuta o atitudine de totala nepasare fata de propria-i soarta. Din acest motiv

aparentul curaj de care da dovada, reprezinta de fapt insensibilitate, indiferenta in

urma tensiunii continue, in urma obisnuintei de a fi mereu in pericol. Egoismul

elimina complet orice urma de compasiune, si ca urmare poate duce la acte de mare

70

Page 71: 55266965 personalitatea-infractorului

cruzime. Se remarca sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forta

mobilizatoare majora, constituind resortul care il impinge spre actiune.

Profilul psihocomportamental al infractorului a fost prezentat la modul general,

cuprinzand acele elemente care se pot desprinde din analiza trasaturilor

fundamentale ale unui numar mare de infractori. Imaginea prezentata este mai

degraba una statistica, ea permite un numar nesfarsit de exceptii, un joc mare de

deplasari cauzate fie de elemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea unei

specialitati infractionale deosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici difera

foarte mult de la un infractor la altul, in functie si de genul de infractiune pe care il

realizeaza.

71

Page 72: 55266965 personalitatea-infractorului

CONCLUZII

Este îndeobşte admis că ul infractor – acest trist necunoscut al criminologiei

contemporane, cum ar spune Marc Le Blanc, (criminolog) şi Marcel Frechette,

(psiholog) – prezintă unele particularităţi ale personalităţii sale, particularităţi ce se

reflectă în comportament, în reacţia pe care o are şi manifestă faţă de situaţiile de

viaţă în care, trăieşte şi se dezvoltă şi în final, în faptele infracţionale săvârşite.

Introducerea infractorului în procesul de reeducare, presupune prin însăşi

natura lucrurilor pătrunderea în intimitatea personalităţii sale, acolo unde poate fi

găsită o cale (se poate deschide o portiţă) - de comunicare mai eficientă în atragerea

acestuia la propria-i transformare, la cultivarea interesului infractorului pentru

câştigarea demnităţii personale – în perspectiva unei readaptări reale la munca şi

viaţa socială.

Într-un cuvânt, crearea anticipată din partea factorilor instructivi educativi din

sistemul de reeducare a conştiinţei necesităţii unei noi (alte) existenţe socială, pe

care infractorul să o dorească, să şi-o construiască cu forţe proprii şi să şi-o apere.

Iată, deocamdată câteva din particularităţile rezultate în urma unor constatări

empirice, făcute pe bata observaţiei directe în derularea procesului de reeducare ca

şi din analiza unor teste psihologice aplicate pe i infractori.

Comportamentul este un amestec de credulitate, vanitate, mitomanie, etc.

Bravează cu inteligenţă nativă, unii dintre ei (cu abilitatea care se reflectă şi

în faptele săvârşite cu care dealtfel, având în cele mai multe cazuri şi experienţa

familiei, pot trăi fără muncă, mănâncă fără muncă, se îmbracă fără muncă, etc.)

Au o sensibilitate destul de puternică la reacţii din partea societăţii, cu o

susceptibilitate uneori bolnăvicioasă (neîncredere în societate dar mai ales în forţele

proprii) care poate duce la statutul de pe care şi-l însuşesc uneori cu uşurinţă.În

general sunt lipsiţi de instruire prin învăţământ şi de educaţie prin instruire.

De regulă, infractorul are un handicap şcolar (neşcolarizare, şcolarizare

întreruptă), social (neintegrat, lipsa educaţiei, incapacitatea educativă a familiei,

ieşirea de sub incidenţa educativă a şcolii, anturaj al) şi psihic (întâmpinarea unor

72

Page 73: 55266965 personalitatea-infractorului

greutăţi în învăţarea unor cunoştinţe elementare, memorie foarte slabă, incapabili de

efort, de voinţă, atenţie, etc. În cea mai mare măsură handicapul, legat de procesele

intelectuale, înlesneşte şi grăbeşte intrarea în delincvenţă căci, aceasta, de regulă,

începe cu fuga de la şcoală.

Apare şi un handicap de performanţă şi familial care-l determină pe infractor

sau tutor în mod protestatar spre delincvenţă

La datele de mai sus s-ar mai putea adăuga şi alte elemente care în proporţii şi

intensităţi diferite şi variabile sunt reflectate de comportamentul delicvent cum sunt:

aspecte de anxietate morbide; hipersusceptibilitate; sensibilitate la stimuli neplăcuţi;

stări confuzionale; resurse sărace de sănătate, intelectuale şi culturale; îndoieli care

nu au nici un fundament ; întârzieri în dezvoltarea limbajului (tulburări de limbaj);

vocabular redus ; dificultăţi multiple de comunicare verbală ; vocabular obscen,

vulgar; imaturitate afectivă (infantilism afectiv); anxietate, ambivalenţă afectivă;

tulburări de atenţie; stări de agitaţie; crize afective; memorie vizuală şi

audiovizuală; memorie imediată; impulsivitate; agresivitate; lipsa de toleranţă la

frustrări; încetineala în gândire; baraje ale gândirii sau lapsururi; întâmpinarea

greutăţii în scris şi în citit; lipsa de stăpânire, autocontrol; nivel de aspiraţie scăzut;

neîncredere în sine; îşi trăiesc rolul de elevi fără plăcere.

În final, reeducarea şi reintegrarea socială trebuie să evolueze până acolo până

unde putem vorbi de măsuri care reflectă viaţa autentică, reală, nu, sau nu numai, un

univers construit şi înzestrat cu aparatură modernă greu de utilizat în condiţiile

materialului uman dat, să înlocuiască cu viaţa autentică măsurile stipulate în

numeroase programe, multe din ele bifate la termenele stabilite pentru îndeplinirea

lor. Se vorbeşte încă mai mult decât timpul şi realitatea ar permite acoperindu-se

uneori cu vorbe ceea ce practic s-ar fi impus.

73

Page 74: 55266965 personalitatea-infractorului

Literatura

1. Amza T., Criminologia teoretică, Bucureşti, 2000.

2. Bujor V., Bejan O., Ilie S., Casian S., Elemente de criminologie, Chişinău,

1997

3. Bujor V., Bejan O., Criminalitatea recidiviştilor, Chişinău, 1998.

4. Bujor V., Bejan O., Criminalitatea profesională, Chişinău, 1999.

5. Bujor V., Miron I., Violenţa sexuală, Chişinău, 2001.

6. Bujor V., Manole-Ţăranu D., Victimologie, Chişinău,2002.

7. Bujor O., Ţaranu D., Deviantologie, Chişinău, 2002.

8. Bujor O., Pop O., Cauzalitatea în criminologie, Ed. Mirton, Timişoara, 2002.

9. Bejan O. Bujor V. Interes şi crimă. Ch. 2004.

10.Bîrgău M., Prevenirea infracţiunilor săvârşite de minori, Chişinău, 1998.

11.Cioclei V., Criminologie, Bucureşti, 1999.

12.Cioclei V., Mobilul în conduita criminală, Bucureşti, 1999.

13. Delincvenţa juvenilă: prevenţie şi recuperare. Conferinţa ştiinţifică, Chişinău

2002.

14. Dincu A., Bazele criminologiei, Bucureşti, 1993.

15. Luminosu D., Popa V. , Criminologie, Timişoara, 1995.

16. Pop O., Alcolismul ca fenomen social, Ed., Mirton, Timişoara, 2002.

17. Pop O., Teorii şi modele explicative în domeniul delicvenţei juvenile, Ed.

Mirton, Timişoara, 2002.

18.Bujor V., Ilie S., Ţurcan V. Analiza statistică succintă a criminalităţii în

Republica Moldova în anii 1993–1997, în “Probleme actuale privind

infracţionalitatea”. – Chişinău, 2000, p. 145–150.

19. Bujor V., Laşcu M. Criminologie penitenciară: noţiunea, obiectul şi scopul

în „Starea actuală şi perspectivele ştiinţei criminologice în Republica

Moldova”. – Chişinău, 2002, 6 iulie, p.95 – 99.

20. V. Bujor. Psihoze la criminalii în serie. (studiu monografic) în Lumină şi

Speranţă. Revistă de cultură, opinie şi informare. Anul 8 nr. 1-6 ianuarie-iunie

2003.

74

Page 75: 55266965 personalitatea-infractorului

21. Violenţa în societatea de tranziţie. Materialele conferinţei ştiinţifice

internaţionale. Ch. 2003.

22. Cod penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău; 2005.

Ediţii periodice:

1. Analele Ştiinţifice ULIM, 1995-2006

2. Analele ştiinţifice ale Academiei de Poliţie.

3. Probleme actuale ale infracţionalităţii, Chişinău, 2000.

4. Analele ştiinţifice ale USM, an. 1997-2006.

5. Legea şi Viaţa, Chişinău, 1992-2006.

6. Revista Naţională de Drept, Chişinău, 1999-2006.

7. Revista de criminologie drept penal şi criminalistică. (2003-2006)

23.Notă: Ediţii autohtone (de consultat Ghidul bibliografic de criminologie,

24.Chişinău, 2000.)

Teze de doctorat şi autoreferate

25. GHEORGHIŢĂ, M. Metodica cercetării infracţiunilor săvîrşite de structurile

criminale organizate. Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept.

Chişinău, 2001, 56 p.

26. GLADCHI, Gh. Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave

de violenţă contra persoanei în Republica Moldova (aspecte criminologice şi

juridico-penale). Teză pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor în drept.

Chişinău, 1999. 229 p.

27. GLADCHI, Gh. Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave

de violenţă contra persoanei în Republica Moldova (aspecte criminologice şi

juridico-penale). Autoreferat asupra tezei pentru obţinerea gradului ştiinţific

de doctor în drept. Chişinău, 1999. 28 p.

28. ROTARU, V. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei ca formă specială a

procedurii penale. Autoreferat al tezei de doctorat în drept. Chişinău, 2004.

20 p.

75