INTERNAŢIONALIZAREA SERVICIILOR PREMIZELE INTERNAŢIONALIZĂRII SERVICIILOR Serviciile au fost considerate, până nu de mult, ca valori necomercializabile, ceea ce realitatea a infirmat în mod constant, iar economiştii moderni au combătut, utilizând argumente dintre cele mai convingătoare, preluate sau inspirate din economia reală. Tranzacţiile internaţionale cu servicii sunt astăzi componentă majoră a fluxului internaţional de valori şi preocupare pentru factorii de decizie ai politicii comerciale ca şi pentru participanţii la negocierile multinaţionale privind liberalizarea comerţului internaţional. Globalizarea producţiei şi tendinţa de liberalizare a comerţului cu mărfuri, în spiritul Uniunii Europene, s-au extins şi asupra sferei imaterialului, în timp ce cererea pentru servicii a devenit mai voluminoasă, mai exigentă, mai informată mai omogenă şi mai receptivă faţă de eforturilor companiilor specializate de a-şi valorifica oferta şi capacităţile lor de producţie. Toate acestea au contribuit masiv la lărgirea gamei de servicii comercializabile şi la internaţionalizarea în ritm alert a tranzacţiilor invizibile. La cauzele de mai sus s-au adăugat, tot cu efect stimulator al internaţionalizării serviciilor: a) intensificarea utilizării tehnicii de calcul şi extinderea tehnologiei informaţionale ca modalitate de internaţionalizare a servicilor considerate necomercializabile; b) facilitarea accesului prestatorilor de servicii spre una dintre cele mai costisitoare componente ale sferei de servicii - telecomunicaţiile, utilizate tot mai mult ca modalitate de distribuţie la distanţă a serviciilor şi chiar a bunurilor; c) asimilarea progresului tehnic pentru atenuarea acelor particularităţi ale ser-viciilor care le împiedică comercializarea (caracterul perisabil, eterogen, relaţional şi imaterial); d) asocierea, în proporţie tot mai mare, a serviciilor la bunurile exportate şi tranzacţionarea acestora în acelaşi pachet comercial; e) includerea informaţiilor, considerate resurse strategice, în grupul valorilor comercializabile şi intens comercializate; f) focalizarea interesului producătorilor, preocupaţi iniţial de terţializarea bunurilor, spre lărgirea evantaiului de servicii creatoare de valoare adăugată şi exportul acestora ca mărfuri per se; g) posibilitatea companiilor producătoare de a opta fie ca să se aprovizioneze pe piaţă cu serviciile necesare procesului de producţie, fie să includă în gama de activităţi şi prestarea acelor servicii de care compania nu se poate dispensa, în condiţiile creşterii necesarului de servicii. Ambele situaţii atrag stabilirea de contacte cu piaţa serviciilor.

Dintre cauzele amintite considerăm necesar să aprofundăm pe cea din urmă deoarece ea poate deveni, în cazul serviciilor, factorul declanşator al procesului de internaţionalizare şi al deciziei de globalizare a unora dintre servicii.

EXTERNALIZARE SERVICIILOR VS. INTERNALIZAREA SERVICIILOR.

O firmă producătoare de bunuri tangibile are precizată, de la începutul activităţii sale, strategia pe care o va adopta în legătură cu asigurarea necesarului de materii prime şi materiale apelând fie la furnizorii de pe piaţa internă, fie la importuri. La baza deciziei se află un calcul economic prin care se compară costurile tranzacţiilor în cele două situaţii.

Pentru acoperirea necesarului de servicii, a celor de afaceri în special, cu deosebire al serviciilor informaţionale, firmele, indiferent de profilul activităţii principale au însă trei posibilităţi: să organizeze departamente proprii în care forţa de muncă specializată să poată oferi serviciile de care firma are nevoie pentru derularea activităţii sale, să se adreseze pieţei, interne şi/sau externe, pentru a achiziţiona de la alte firme specializate fiecare dintre serviciile necesare, să folosească ambele variante, atât cele interioare cât şi cele exterioare firmei pentru maximizarea efectului util în condiţiile minimizării costurilor. Conform terminologiei uzuale şi pe baza teoriei costurilor tranzacţiilor emisă de Ronald Coase1 piaţa, ca mod de organizare, este opozabilă firmei; relaţiilor interne din firmă (stabilite pe principii ierarhice, rigide) sunt opozabile relaţiile externe ale firmei (supuse legilor pieţei) care pot fi relaţii de concurenţă, de cooperare, de schimb, etc.

Anumite activităţi de servicii, de exemplu, cele informaţionale ce fac parte din serviciile de afaceri, pot fi internalizate, adică dezvoltate în interiorul firmei producătoare, fiind înscrise în cadrul unei ierarhii de activităţi şi aparţinând logicii de producţie. Ele devin astfel, internalităţi . Alte servicii, care necesită forţă de muncă înalt specializată sau sunt intensive în capital şi sunt totodată necesare desfăşurării activităţii firmei, pot fi obţinute ca obiect al unor tranzacţii încheiate pe baza logicii de piaţă, devenind externalităţi. Externalizarea presupune neincluderea în activitatea firmei sau desprinderea acelor activităţi considerate secundare, care nu sunt strict necesare sau nu sunt direct implicate în obţinerea output-ului activităţii principale. Toate aceste opţiuni sunt posibile datorită caracteristicilor serviciilor ca valori intangibile.

Cele două categorii relaţionale, în cazul producţiei de servicii, nu numai că nu sunt opozabile dar se află, chiar, într-o complementaritate necesară. Se poate vorbi şi despre reversibilitatea procesului de externalizare a serviciilor ceeace presupune „repatrierea” acelor activităţi, prealabil externalizate, pentru care costurile tranzacţiilor demonstrează că opţiunea iniţială nu s-a justificat economic. Se produce astfel, re-internalizarea activităţilor respective.

1profesor de economie la Universitatea din Chicago, laureat în 1991 al premiului Nobel pentru economie

Din punct de vedere comportamental, pentru a-şi satisface o anumită necesitate de servicii, firma poate opta între a acţiona singură (faire sau do it yourself) sau a apela la piaţă (faire faire sau let others do it). Fiecare dintre variantele amintite prezintă anumite riscuri sau inconveniente. Adoptarea, în exclusivitate, pentru întreaga gamă de servicii necesare firmei a uneia sau alteia dintre variante (internalizare versus externalizare) ar fi total greşită dacă ne referim la aprovizionarea cu serviciile de afaceri care se bazează pe un nivel înalt al calificării şi pe un volum ridicat de informaţii.

Pentru a face alegerea cea mai potrivită, din punctul de vedere al costurilor şi al eficienţei, firma va compara avantajele şi dezavantajele celor două opţiuni. De asemenea, va lua în considerare: natura serviciului necesar, specificul său, frecvenţa necesităţii, volumul necesităţii, etc.

Trebuie subliniat că serviciile au caracter de produse-unicat (artefacte) datorită specificului fiecăreia dintre necesităţile acoperite şi nu datorită specificului inputurilor folosite. In cea mai mare parte, cunoştinţele, competenţele, informaţiile, know-how-ul, pe care se bazează activitatea de servicii sunt standardizate, generale, transferabile. Nu însă şi rezultatele utilizării acestora. Unicitatea nu este prezentă şi sesizată la nivelul producţiei ci la nivelul consumului. Aşa încât, numai consumatorul de servicii va putea decide asupra categoriei şi calităţii serviciilor necesare, şi va obţine maximum de satisfacţie dacă serviciul primit este perfect adaptat acelor necesităţi. In cazul necesităţilor de servicii standard firma va putea apela la externalizare, în timp ce în cazul în care serviciul necesar are caracter de unicat, firma va încerca să internalizeze respectiva activitate.

La prima vedere, ţinând seama de cele de mai sus, internalizarea activităţii de servicii pare soluţia cea mai potrivită pentru a satisface necesarul de servicii specifice firmei. Această soluţie scuteşte întreprinderea, de costurile tranzacţiei, de efortul şi riscul alegerii unui partener, de riscul obţinerii unui serviciu standard, ne-adecvat necesităţilor sale. In acelaşi timp, producând serviciul (insourcing), firma deţine a priori dreptul de proprietate asupra acestuia, şi fiind vorba despre serviciile de afaceri (informaţionale, de publicitate, de cercetare, consultanţă), acestea devin active specifice ale întreprinderii şi se adaugă activelor imateriale (intangibile) deţinute de aceasta. Serviciile au fost personalizate pe baza informaţiilor deţinute de firmă şi pot fi continuu îmbogăţite.

Soluţia recurgerii la piaţă pentru acoperirea necesităţilor de servicii (outsourcing) are deasemenea un suport economic logic.

Pentru a produce singură serviciile necesare, firma trebuie să cumpere de pe piaţă acele cunoştinţe, informaţii, calificare, etc care îi lipsesc dat fiind specializarea sa din alt domeniu de activitate. Aşa încât, pentru a putea internaliza activitatea de servicii ( de exemplu serviciile juridice care au un preţ ridicat pe piaţă), compania poate începe prin a achiziţiona serviciile necesare, din exterior. La rândul ei, externalizarea serviciilor, adică scoaterea în afara firmei a serviciilor considerate ca ne-strategice, este, desigur, însoţită de eforturi financiare şi anumite riscuri legate de pierderea parţială sau totală a controlului şi proprietăţii asupra serviciilor. Aceste inconveniente pot fi contracarate prin adoptarea unui mix operaţional al

opţiunilor ( pledează pentru aceasta adoptarea modelului socratic la serviciile de consultanţă).

De multe ori întreprinderea este pusă în faţa unei decizii adoptate de structurile sale interioare cu activitate de servicii, care optează pentru externalizare. Ele operează pe piaţă fie în calitate de ordonatori, fie de cumpărători, ceeace nu exclude să acţioneze, simultan, şi în calitate de vânzători pentru servicii din aceiaşi categorie. Relaţia care se stabileşte cu exteriorul, atunci când se apelează la outsourcing, poate fi reglementată de un contract de vânzare-cumpărare, poate fi o relaţie de sub-contractare, se poate sprijini pe parteneriat, societate mixtă sau pur şi simplu are loc în baza încrederii şi tradiţiei comerciale. Ea se poate situa la baza procesului de fragmentare a activităţii marilor firme.

Sub-contractarea ocupă o poziţie privilegiată printre căile de externalizare a firmei. Pe deoparte, deoarece firmele preferă să considere outsourcing-ul cu servicii, o sub-contractare, mai curând decât o cumpărare; folosirea acestui ultim termen, în cazul serviciilor, li se pare improprie. Pe de altă parte, fiind vorba despre un serviciu, adică o marfă dificil de produs în serie (standardizată), tranzacţia cu firma prestatoare se încheie, adeseori, pe baza „comenzii” unui anumit serviciu, cel care satisface firmei beneficiare anumite necesităţi, uneori unice ca structură şi specific. Este, deci, o tranzacţie asemănătoare producţiei la comandă sau sub-contractării. Serviciul poate fi executat exclusiv pentru firma care l-a comandat (tailor made). In acelaşi timp sub-contractantul îşi poate continua activitatea sa de producţie de servicii standard sau la comandă menţinând sau stabilind relaţii şi cu alte firme beneficiare de pe piaţă. Se creează astfel, o reţea de relaţii între firmele beneficiare de servicii şi firmele de servicii, uneori de mici dimensiuni, cu personal specializat şi experienţă în domeniu, care se pot adapta rapid necesităţilor marilor beneficiari de servicii.

Avantajele opţiunii de externalizare a serviciilor sunt: - specializarea întreprinderii pe principalul său obiect de activitate , cel care

îi asigură şi cel mai ridicat profit şi degrevarea de activităţi în care nu obţinea profituri;

- adoptarea unei structuri organizatorice mai funcţionale adaptate unei anumite opţiuni de integrare: apariţia aşa numitelor companii modulare, companii reţea, companii cognitive, companii virtuale;

- flexibilitate în acoperirea necesităţilor de servicii, deoarece micii furnizori, firmele-sursă a serviciilor, se pot adapta mai uşor la modificarea necesităţilor de servicii ale întreprinderii consumatoare de servicii;

- redirecţionarea resurselor întreprinderii spre activităţi mai importante; - reducerea costurilor (firma Anderson raportează chiar o reducere de la 10

% la 30%) Raportul tranzacţii externalizate (guvernate de mecanismele pieţei) –

tranzacţii internalizate (guvernate de sistemul ierarhic al firmei) este în continuă schimbare, pe măsură ce firmele decid ce funcţii să-şi păstreze în interior (in-house) şi ce funcţii să subcontracteze (out-source). Astăzi coexistă un spectru larg de diverse forme de coordonare constând în reţele de relaţii în interiorul firmelor şi între firmele structurate pe diferite grade de dezvoltare şi influenţă. Noile modele de

organizare ale firmei au fost experimentate pe terenul imaterialului: Microsoft, Disney, Wal-Mart, Nintendo şi Sega şi-au adus contribuţia în acest domeniu, fiecare propunând noi reguli de organizare internă, un nou comportament economic, modalităţi proprii de consum. Experţii dela BCG, într-un articol publicat în Harvard Business Review, sunt de părere că.....”relaţiile de concurenţă, între companii pe piaţă, nu se mai inspiră din jocul de şah ci mai curând din jocul video, de tip interactiv.”2

Dezavantajele opţiunii de externalizare a serviciilor(se pot formula ca fiind şi

costuri ale externalizării) cuprind: - pierderea, în timp, a competenţelor, calificării şi renumelui în prestarea

anumitor servicii, iar prin dependenţa faţă de sursele externe, firma devine mai vulnerabilă;

- slăbirea capacităţii inovatoare, creative; - existenţa costurilor economice, propriu zise, ale tranzacţiilor; - disponibilizarea personalului; - în cazul unei externalizări excesive, riscul de „drenare” a activităţilor

economice („hollowing-up”) delocalizate, compania reducându-şi funcţiile. De ex. BMW, General Motors, Benetton, Amoco. Nike, Mark & Spencer.

In concluzie: a. Intreprinderile îşi externalizează o parte a activităţilor de servicii din

motive care ţin de caracteristicile profesiilor şi natura informaţiilor necesare;

b. Prestarea serviciilor poate fi realizată şi prin co-producţie sau sub-contractare fiind dificil de departajat soluţia internalizării de cea a externalizării serviciilor;

c. Pentru a fi eficientă, coproducţia presupune dezvoltarea în cadrul întreprinderii a propriilor competenţe necesare adaptării serviciilor obţinute pe piaţă la necesităţile întreprinderii. Distincţia între „a face” şi a cere altuia „să facă” dispare sau cele două acţiuni sunt combinate într-o a treia cale. In acest fel relaţia de serviciu tinde să semene cu relaţia de cooperare;

d. Pentru a fi eficientă, soluţia sub-contractării trebuie să genereze economii de costuri în raport cu soluţia internalizării. In aceeaşi idee trebuie optat între sub-contractarea de capacitate sau cea de specialitate, ultima fiind mai des utilizată în cazul serviciilor la comandă;

e. In măsura în care aportul firmei la realizarea serviciului, permite constituirea unor active imateriale proprii, trebuie evitată achiziţionarea acestora de pe piaţă, (total sau parţial) dat fiind

2 G.Stalk ş.a.: „Competing on Capabilities”

riscurile privind drepturile de proprietate asupra activelor imateriale achiziţionate de pe piaţă.

CAPACITATEA DE INTERNAŢIONALIZARE A SERVICIILOR

Cea mai importantă particularitate a serviciilor, cu efecte asupra capacităţii lor

de internaţionalizare şi a mijloacelor utilizate în acest scop, este relaţionalitatea / interactivitatea prestator-consumator. Cu alte cuvinte prestarea şi consumul serviciilor se realizează în prezenţa ambelor părţi implicate în această acţiune. Această particularitate a comercializării serviciilor se regăseşte în căile de internaţionalizare a activităţii de servicii. Atunci când ofertantul şi consumatorul de servicii se află în ţări diferite, unul dintre ei sau ambii trebuie să se deplaseze pentru a putea finaliza actul de consum pe baza relaţiei directe dintre părţi. Asumându-şi opiniile şi concluziile desprinse din lucrările lui J. Bhagwati, G. Sampson şi R. Snape, Acordul General pentru Comerţul cu Servicii (GATS) a identificat, în cazul tranzacţiilor internaţionale cu servicii, patru tipologii ale relaţionalităţii prestator-consumator adică ale opţinilor de internaţionalizare: transfrontalieră (1), prin deplasarea consumatorului în ţara de reşedinţă a prestatorului (2), prin deplasarea firmei prestatoare în ţara consumatorului (3), prin deplasarea prestatorului individual în ţara consumatorului (4). In consecinţă, domeniul tranzacţiilor internaţionale cu servicii ar include: tranzacţiile transfrontaliere cu servicii, fluxul consumatorilor de servicii, investiţiile străine directe în servicii, fluxul prestatorilor. Tranzacţiile transfrontaliere pot fi efectuate pe două căi: prin utilizarea tehnicii de comunicaţii sau prin exportul clasic al bunurilor care reprezintă suportul tangibil (material) al serviciului. In statisticile internaţionale, ultima categorie nu figurează întotdeauna ca tranzacţie cu servicii. In literatura economică a deceniului 9 întâlnim o serie de încercări ale economiştilor de a a oferi o clasificare a serviciile internaţionale care să prezinte relevanţă pentru practică, respectiv pentru firmele care participă pe piaţa internaţională în calitate de furnizori sau cumpărători de servicii în conformitate cu strategia pentru care au optat. In final, a fost adoptat un sistem complex de clase şi categorii de servicii, structurate pe baze multicriteriale, care să fie util şi negociatorilor implicaţi în procesul de liberalizare a serviciilor din cadrul GATS. La rezultatul final s-a ajuns prin îmbunătăţirea unei prime încercări de grupare a serviciilor axată pe diferenţele induse de proporţia dintre factorii de producţie şi de gradul de interacţiune şi de individualizare a serviciilor în procesul distribuţiei pe piaţă3. La variabilele amintite s-au mai adăugat, ca repere ale posibilităţilor de internaţionalizare aserviciilor, gradul de mobilitate al factorilor de producţie şi al consumatorilor de servicii, precum şi conţinutul în suport tangibil (material) al

3Maister şi Lovelock 1982, Lovelock 1983, Schmenner 1986

serviciilor 4. O variantă interesantă a sistemului taxonomic expus mai sus o reprezintă cea sugerată de Frances Ruane de la Trinity College din Dublin şi însuşită de experţii Uniunii Europene.5 Drept criteriu al clasificării este propusă capacitatea serviciilor de a fi comercializate sau gradul de comerciabilitate a serviciilor (degree of tradability), evaluat pe baza caracteristicilor activităţii din fiecare subramură a serviciilor, precum şi a factorilor care susţin specializarea unei ţări pe piaţa mondială a serviciilor. Prezentăm în continuare natura informaţiilor necesare pentru o determinare cât mai completă a gradului de "comerciabilitate" a serviciilor: Trăsăturile specifice serviciului Gradul de standardizare al serviciului Gradul de relaţionalitate necesar pentru comercializare Constrângerile tehnologice ale comercializării Posibilitatea practicării strategiei producţiei de scară Posibilitatea practicării strategiei producţiei de gamă Constrângeri de natură culturală ale comercializării Gradul de dependenţă al serviciilor faţă de bunuri sau alte servicii; Trăsăturile pieţei serviciului Disponibilităţile pieţei respective Uzanţele comerciale pe piaţa serviciului Starea pieţei serviciului: importatoare/exportatoare Modalitatea comercializării: prin factori/transfrontalier Categorii de bariere comerciale posibile Categorii de bariere comerciale practicate Stadiul liberalizării. Evident că o cunoaştere aprofundată a variabilelor enumerate mai sus este mai mult decât necesară pentru elaborarea unui studiu detailat asupra pieţei sau sectorului de servicii dintr-o ţară. Informaţiile respective pot reprezenta un reper sau un etalon pentru cercetătorii din domeniul serviciilor. Desigur că şi pentru uzul clasificării serviciilor destinate pieţei mondiale este deosebit de util să fie corelate toate informaţiile privind serviciul/piaţa, fără însă să considerăm acest lucru şi ca o necesitate absolută. În plus, aşa cum am mai semnalat, posibilitatea obţinerii tuturor informaţiilor necesare este limitată, iar viteza intrării lor în obsolenţă este ridicată. De aceea, vom prezenta alte opinii şi opţiuni privind structurarea serviciilor ce pot fi obiect al tranzacţiilor internaţionale.

4Sampson şi Snape, 1986, p. 171-182; Curzon şi Price, 1987; Bhagwati, Vandermerwe şi Chadwick, 1989-1990). 5 Frances Rouane: Internationalization of Services: Conceptual and Empirical Issues în "European Service Market", p.118

Ca suport al unuia dintre sistemele de clasificare, preluate şi extinse în practica internaţională, ce face referire la caracteristicile serviciilor a fost folosită o combinaţie de 2 variabile6: a) gradul de tangibilitate (servicii pure cu tangibilitate redusă, servicii asociate bunurilor sau livrate odată cu acestea şi servicii incluse în bunuri) şi b) gradul de interacţiune al producătorului cu consumatorul de servicii (scăzut şi înalt). Fiecare serviciu tinde să se încadreze în unul din cele 6 sectoare ale matricei, dar întrucât firmele ofertante de servicii şi-au diversificat modalităţile de livrare, fiecare dintre subramurile şi fiecare dintre prestatorii de servicii pot figura în mai multe sectoare. Sectorul 1: tangibilitate redusă/interacţiune scăzută Prezenţa elementelor tangibile este nesemnificativă în primul sector al matricei. Tot astfel, interacţiunea părţilor este minimă. Oferite cu uşurinţă oriunde sunt solicitate, serviciile din acestă categorie au un potenţial restrâns de internaţionalizare. Sectorul 2: tangibilitate medie/ interacţiune scăzută În acest sector, elementele tangibile capătă un rol mai important. Serviciile respective au un potenţial ridicat de internaţionalizare deoarece bunurile care sunt asociate serviciilor şi facilitează prestarea lor sunt deplasabile pe pieţele externe. Sectorul 3: tangibilitate ridicată/interacţiune scăzută Sectorul cuprinde serviciile care înglobează elemente tangibile, fie ca suport, fie ca parte componentă. Caracterul tangibil al serviciilor compensează lipsa interacţiunii dintre părţi, plasându-le în categoria serviciilor exportabile prin intermediul bunurilor. Sectorul 4: tangibilitate redusă/ interacţiune înaltă Sunt aşa-numitele servicii tradiţionale cu input-uri imateriale mai ales datorită caracterului intensiv în muncă al procesului de prestare. Atât rolul prestatorului cât şi cel al consumatorului sunt deosebit de importante pe parcursul livrării, astfel încât internaţio-nalizarea acestor servicii se realizează prin intermediul deplasării fie a producătorilor, fie a consumatorilor. Sectorul 5: tangibilitate medie/interacţiune înaltă Implicarea elementelor materiale la prestarea serviciilor din această grupă este relativ ridicată. Internaţionalizarea presupune deplasarea în egală măsură a persoanelor şi bunurilor, aşa cum este cazul pentru serviciile bancare, de călătorie, de întreţinere tehnică. Sectorul 6: tangibilitate ridicată/ interacţiune înaltă Relaţionalitatea prestatorului cu consumatorul este obţinută mai curând prin metode tehnice decât direct. Prin dezvoltarea continuă a noilor tehnologii care să permită extinderea interacţiunii "la distanţă" şi în cazul altor

6 S. Vandermerwe, M. Chadwick: The Internationalisation of Services, The Service Industrial Journal vol. 9, No. 1, Jan. 1989

servicii, componentele sectorului au un potenţial foarte ridicat de internaţionalizare. STRATEGII DE PĂTRUNDERE PE PIAŢA EXTERNĂ (STRATEGII DE EXPORT) Alegerea modalităţii de pătrundere pe piaţa externă depinde de necesităţile şi posibilităţile ofertantului de servicii de a se implica în acţiunea de investiţii pe piaţa externă. Aceasta, la rândul ei, va determina măsura în care ofertantul poate controla prestarea şi livrarea prin prezenţa sa pe piaţa în care are loc investiţia. Internaţionalizarea se poate astfel realiza pe trei mari căi. Fiecare dintre acestea cuprinde diverse modalităţi concrete care au generat niveluri diferite ale investiţiilor, prezenţei şi controlului firmelor exportatoare pe piaţa externă. Grupa 1: Exportul Minimum de Investiţii, Control şi Prezenţă În această situaţie, ofertantul de servicii îşi poate internaţionaliza activitatea fără a părăsi ţara de origine. El exportă serviciile prin intermediul mărfurilor, folosind, ca şi în cazul exportului de bunuri, reţeaua de distribuţie pe piaţa externă sau încheind contracte de intermediere a vânzării cu ofertanţii locali de servicii. Vânzarea se poate realiza şi direct către utilizatori, cum este cazul firmei McGraw Hill care expediază prin poştă dischete cu informaţii financiare internaţionale. Dischetele conţin necesarul de soft, iar utilizatorii pot prelua informaţiile în programul pe care îl posedă sau care le convine. Serviciul este actualizat periodic prin dischete adiţionale. Grupa 2: Intermediere Investiţii, Control şi Prezenţă medie Modalităţile uzuale de internaţionalizare cuprind franşiza, licenţierea, parteneriatul, distribuţia prin societăţi mixte, adică implicarea unui terţ care aparţine pieţei externe. În aceste situaţii sunt necesare şi investiţii care permit, direct sau indirect, prezenţa şi, într-o anumită măsură, controlul prestării şi distribuţiei serviciilor. Investiţiile pot fi de natură financiară sau sub forma managementului şi consultanţei. Strategia de internaţionalizare are ca obiectiv, în acest caz, menţinerea şi controlul calităţii serviciilor prestate. Transportul (maritim, aerian, rutier), lanţurile de restaurante şi hoteluri, lanţurile fast-food, tele-shopping-ul, poşta electronică etc. sunt exemple clasice ale serviciilor în care se practică internaţionalizarea prin intermediar. Grupa 3 : Investiţii Străine Directe Maximum de Investiţii, Control şi Prezenţă Sunt cuprinse cele mai convenţionale strategii de internaţionalizare a serviciilor. Acestea urmăresc interacţiunea directă a ofertantului cu utilizatorul sau cu clientela prin intermediul propriilor filiale, sucursale sau chiar al achiziţiilor şi fuziunilor cu firme de pe piaţa externă. Într-o primă fază a internaţionalizării, pentru serviciile intensive în muncă cum ar fi consultanţa, publicitatea, auditul, ofertantul pătrunde pe piaţa externă prin angajaţii săi, specialişti în domeniile respective. Fluxul

financiar apare mai târziu, iar dimensiunea sa, precum şi condiţiile şi modalităţile de valorificare depind de regulile impuse de ţara primitoare a investiţiei. În realitate, foarte puţine servicii sunt internaţionalizate recurgându-se la o unică modalitate de pătrundere pe piaţa externă. Toate grupele amintite se intersectează într-o măsură mai mare sau mai mică. Serviciile de transport aerian şi maritim, de exemplu, sunt exportate prin prima modalitate, dar pot fi exportate şi prin intermediari, modalitatea a doua, atunci când vânzarea este preluată de ofertanţii din porturi şi aeroporturi. De multe ori, hotelurile, detailiştii, comisionarii recurg şi ei la terţe companii ( modalitatea a doua) pentru a se internaţionaliza, de obicei înainte de a investi, adică de a folosi cea de a treia modalitate. Tehnicile informaţionale, alături de serviciile specifice se află, aşa cum vedem, la intersecţia celor trei modalităţi de internaţionalizare. Este vorba, în egală măsură, de serviciile de teletext, activitatea bursieră şi alte aplicaţii privind transmiterea şi prelu-crarea informaţiilor în timp real, cât şi de sistemele informaţionale interactive cum ar fi teleconferinţele computerizate sau sistemele moderne de stabilire a diagnosticului. Reuter, de exemplu, "exportă" serviciile de transmitere a informaţiilor de la o localizare la alta, se foloseşte de terţi care oferă infrastructura de telecomunicaţii de pe piaţa externă sau utilizează propria reţea de terminale, uneori realizată prin investiţii străine. În consecinţă, sunt implicate simultan toate trei modalităţile clasice de internaţionalizare ceea ce a per-mis, în timp, atingerea obiectivului de globalizare a activităţii firmei Reuter. Şi în cazul altor companii se înregistrează aceeaşi tendinţă de convergenţă a diferitelor căi de internaţionalizare. Pe măsură ce serviciile vor utiliza mai multă tehnologie informatică pentru a se internaţionaliza, tot mai multe firme, societăţi, companii ofertante de servicii vor fi atrase în procesul de globalizare a activităţii. Astfel, serviciile de asigurare pot fi distribuite în aeroporturi prin tehnica electronică şi reţeaua de terminale de pe pieţele externe, iar serviciile de consultanţă financiară pot fi acordate de către firma specializată, unor bene-ficiari dispersaţi pe întregul mapamond. Filialele şi sucursalele sunt înlocuite printr-o reţea globală a infrastructurii de telecomunicaţii, conectată la centrele majore de distribuţie sau/şi de producţie. Se conturează, în acest fel, o nouă modalitate de internaţionalizare, în continuă extindere, prin îmbinarea celor trei modalităţi amintite, formându-se o "zonă progresivă" care cuprinde strategii specifice, proprii procesului de globalizare. Putem concluziona că: a) Serviciile tind să se grupeze pe trei niveluri ale modalităţilor de internaţionalizare. Fiecare modalitate tradiţională de internaţionalizare are propriile sale principii şi particularităţi, presupunând grade diferite de prezenţă, control, efort investiţionar şi risc. Modalitatea selecţionată se reflectă în strategia de marketing a

firmei şi influenţează rolul şi atribuţiile centrului de decizie, forma şi organizarea sa managerială şi necesarul de resurse umane. b) Mutaţiile tehnice din interiorul sectorului de servicii, precum şi cele transmise sistemului de livrare a serviciilor permit sau chiar impun companiilor să recurgă simultan la mai multe modalităţi de internaţionalizare sau să-şi modifice pe parcurs strategia adoptată. Odată cu diversificarea şi inovarea modalităţilor de "livrare" a serviciilor, firmele descoperă că formula iniţială de internaţionalizare nu mai corespunde şi încearcă să-şi adapteze structura organizatorică la un "mix strategic" de internaţionalizare. Pentru aceasta sunt create compartimente specializate care să poată acţiona pe mai multe căi, în cadrul aceleiaşi pieţe sau pe mai multe pieţe, simultan. De asemenea, firmele pot opta între o strategie concentrată la nivelul celei mai complexe specializări a serviciului furnizat sau o strategie care să acopere o gamă largă de servicii, de la cele de rutină până la cele mai sofisticate. Un exemplu, pentru prima opţiune, este cazul unei bănci care se limitează la a oferi servicii de expertiză care presupun prezenţa, controlul şi mana-gementul pe piaţa externă; cazul unei companii de asigurări care-şi oferă serviciile atât prin propriile agenţii specializate pe produse foarte complexe, cât şi prin reţeaua de telecomunicaţii pentru produse de rutină sau chiar prin automate plasate pe aeroporturi pentru produse nediferenţiate (aşa-numitele "instant insurance"), ilustrează cea de a doua opţiune. c) Serviciile de tehnică informaţională asociază la cele trei modalităţi clasice de internaţionalizare o modalitate proprie care cuprinde elemente ale primelor trei amintite şi pe care o putem denumi calea "hibridă" de internaţionalizare. Această nouă cale impune un nou mod de operare, utilizarea unor strategii şi soluţii organizatorice foarte flexibile şi manageri mobili şi adaptabili. Contactele între diferitele reţele care furnizează serviciile trebuie să se stabilească foarte rapid, obiectivul central fiind de tip expansionist, prin aşa-numita tactică a "războiului fulger" (blitzkrieg). Transferul informaţiilor se produce fie pe cale tehnologică, fie în prezenţa părţilor, iar funcţia de control a managementului trebuie să fie adaptată strategiei hibride de globalizare. d) Deoarece atât firmele producătoare de mărfuri fizice cât şi cele ofertante de servicii utilizează tot mai mult tehnică informaţională, ele vor fi atrase să folosească tot mai mult calea hibridă de internaţionalizare. Un număr tot mai mare de companii utilizând tehnica informaţională ca moda-litate de livrare a serviciilor, îşi optează pentru expansiune pe pieţele externe şi pentru gestionarea unor relaţii şi reţele strategice tot mai extinse.

SPECIALIZAREA INTERNAŢIONALĂ ÎN SERVICII Abordarea tradiţională a determinanţilor specializării în producţia şi comerţul cu servicii este justificată de faptul că o bună parte din serviciile comercializate sunt incluse în bunurile care fac obiectul schimburilor internaţionale. Interdependenţa bunuri-servicii, accentuată prin tendinţa lor de contopire chiar de pe parcursul procesului de producţie, reprezintă, în sine, sursa unei dotări în factori de producţie favorabili specializării în servicii. Astfel, alături de specializarea în anumite domenii ale activităţilor materiale (minerit, agricultură,....electronică) şi a legăturilor comerciale externe care decurg din aceasta, se stabileşte între ţări şi un flux de tehnologii proprii domeniilor de specializare respective. Bunurile comercializate între ţări se constituie în "cărăuşi" naturali ai cunoştinţelor, know-howului şi experienţei de producţie în diferitele domenii, contribuind la îmbunătăţirea performanţelor economice reciproce. Corolarul acestei aserţiuni este că pe măsură ce o ţară exportă şi importă mai multe bunuri care înglobează tehnologie şi cunoştinţe mai complexe, se formează premisele unei specializări în comerţul cu valori imateriale. De aceea, de multe ori se recurge la analiza avantajului comparativ pentru a releva diferenţele între condiţiile de producţie din diferitele ţări care se află în situaţia fie de ţări exportatoare, fie de ţări importatoare de servicii. Desigur că teoria comerţului internaţional a evoluat în decursul timpului, adăugând tot mai multe elemente ca factori ai producţiei moderne, cum ar fi tehnologia, experienţa, informaţiile, invenţiile şi inovaţiile. Aşa fiind, economiştii sunt tentaţi să se reîntoarcă la teoria clasică a analizei dotărilor factoriale, căreia îi asociază "ingredientele" concep-tuale moderne din categoriile amintite în calitate de componente ale dotărilor naturale. Teoria lui Ricardo este actualizată şi transcrisă pentru uzul specializării în servicii, ajungându-se la unele concluzii interesante şi uneori paradoxale. Astfel, folosindu-se pentru definirea dotărilor naturale disponibilităţile de capital uman exprimat cantitativ şi calitativ (pornind de la caracterul eminamente intensiv în muncă al serviciilor), s-ar ajunge la asocierea dezvoltării serviciilor într-un anumit spaţiu naţional cu faptul că populaţia respectivă este mai cultivată, mai inteligentă, mai dotată decât cea din alte ţări. Pe de altă parte, dacă ne referim la dotările în capital, acestea ar putea fi comentate nu atât prin prisma disponibilităţilor cât prin modul şi direcţiile de utilizare a capitalului acumulat, ceea ce reprezintă o opţiune de politică economică asociată de obicei unui anumit sistem economic, unei dinamici specifice comportamentului concurenţial. În acelaşi mod se poate comenta acumularea de informaţii, formarea de aptitudini, abilităţi şi direcţionarea lor fie spre activităţi direct productive, fie spre activităţi creative sau chiar artistice. Aceasta, desigur tot în funcţie de opţiunile sistemului economic din fiecare ţară, în diferitele momente istorice ale evoluţiei sale. Subscriem deci opiniei lui G. Stiegler (1962) privind determinanţii vieţii economice a unei ţări şi a dinamicii acesteia, care cuprind alături de abilitatea organizării şi alocării resurselor intelectuale şi materiale, existenţa unui model spiritual unic, specific, construit în decursul istoriei, care determină motivaţia utilizării acestor resurse.

Modelul japonez de dezvoltare industrială, precum şi managementul specific acestei ţări au exercitat, timp de câteva decenii, un soi de fascinaţie asupra specialiştilor din diferite domenii. Japonia a reuşit să menţină interesul economiştilor şi în ceea ce priveşte strategia sa de pătrundere în societatea informaţională. Continuând să analizăm cauzele şi strategiile specializării în servicii, se impune să facem distincţie între abordarea mercantilistă a comerţului internaţional cu servicii, în spiritul teoriilor clasice care se îndreaptă spre resursele specializării, şi un mod de abordare mai pragmatic şi mai liberal al comerţului internaţional care surprinde motivaţia specializării, apreciată ca sursă de eficientizare şi creştere economică. Propunem spre dezbatere câteva dintre raţionamentele avansate în literatura de specialitate în legătură cu logica specializării în servicii. a) Atât producătorii individuali cât şi cei colectivi (naţiuni sau grupuri de naţiuni) se străduiesc să-şi maximizeze profiturile la export pentru a obţine mijloacele cu care să importe mai multe din mărfurile destinate acoperirii necesarului de consum naţional. O altă motivaţie de export o reprezintă obţinerea pe piaţa externă a mijloacelor financiare şi tehnice pentru dezvoltarea propriilor capacităţi tehnologice şi inovarea acestora, urmând a le folosi pentru obţinerea unor produse cu grad ridicat de complexitate. Această a doua justificare care se concretizează printr-o structură foarte modernă a nomenclatorului de export şi o strategie mai dinamică a schimburilor externe, corespunde în mai mare măsură opţiunii de specializare şi internaţionalizare a serviciilor. Difuzarea informaţiilor, a cunoştinţelor pentru producerea unor valori şi diversifi-carea domeniilor de aplicare a acestor cunoştinţe oferă posibilitatea valorificării capitalului uman într-un mod mult mai eficient decât dacă ar fi specializat în producerea unor bunuri exportabile. Economiile eficiente vor încuraja formarea unei cereri de servicii, intensive în muncă şi informaţii, şi se vor strădui să satisfacă această cerere prin specializarea în producţia respectivelor servicii. b) Comerţul internaţional cu servicii şi cu bunuri care încorporează servicii ar putea fi privit şi ca o modalitate de întărire a poziţiei producătorilor naţionali pe propria lor piaţă. Dezvoltarea producţiei şi comerţului, pe baza cunoştinţelor şi experienţei tehnice, face posibilă obţinerea autonomiei în producţie şi consum, indiferent de prove-nienţa naţională a cunoştinţelor sau a experienţei respective. Este o soluţie net diferită de cea care decurge din aplicarea teoriei avantajului comparativ, care recomandă dezvoltarea producţiei numai în acele regiuni în care există un avantaj comparativ al costurilor bazat pe dotările în factori materiali. Este totodată o abordare care pune accentul pe faptul că orice bun sau serviciu poate fi produs oriunde, cu condiţia ca să existe resurse de muncă valorificate corespunzător, iar dacă acestea sunt insuficiente, să fie completate prin import.

c) Caracterul fungibil al cunoştinţelor şi experienţei umane le conferă acestora calitatea de factori nelimitativi, deci ele nu pot deveni sursă de avantaj comparativ pentru specializarea în servicii, în nici o regiune din lume. Singurii factori care ar putea genera avantaj comparativ şi ar justifica, dacă nu chiar impune, specializarea în servicii, sunt dotările naturale (populaţia şi pământul, poziţia geografică) pentru unele servicii cum ar fi turismul, transporturile, deoarece, aşa cum am văzut, ceea ce defineşte capitalul ca factor de producţie nu este simpla sa existenţă, ci decizia cu privire la modul şi direcţia utilizării sale. Comentariile aparent iconoclastice privind teoria clasică a avantajului comparativ aplicată la servicii nu trebuie ignorate. De la această teorie a pornit şi Alan Deardoff care într-o lucrare din 1984 a analizat trei cazuri referitoare la fluxurile comerciale de servicii dintre două ţări. El a ajuns la concluzia că, în cel puţin un caz, principiul avantajului comparativ nu se aplică deoarece din analiza fluxurilor respective a rezultat că ţara exportatoare de servicii era cea în care serviciile aveau cele mai înalte preţuri autarhice comparativ cu preţurile bunurilor. Aceasta se datora superiorităţii tehnologice a ţării atât pentru producţia de bunuri cât şi pentru cea de servicii, output-ul respectivelor activităţi încorporând un avantaj tehnologic şi managerial, iar ţara având astfel capacitatea de a exporta serviciile de management ale activităţilor respective. Deardoff considera că managerii, deşi erau mai bine plătiţi pentru serviciile lor decât în ţara parteneră, nu erau totuşi plătiţi la nivelul corespunzător calificării lor, fiind astfel mai ieftini în raport cu managerii ţării importatoare, în care cererea pentru aceste servicii era foarte mare. Departe de a infirma explicarea specializării prin teoria clasică amintită, exemplul prezentat demonstrează încă o dată că o ţară a devenit exportatoare specializată în servicii al căror preţ autarhic era relativ scăzut. Actualizarea modelului H-O-S (Heckscher – Ohlin – Samuelson) şi aplicarea sa la explicarea specializării în servicii pornesc de la existenţa unor dotări factoriale diferite în ţările partenere (implicând totuşi aplicarea aceloraşi tehnologii de producţie) sau presupun existenţa unei superiorităţi tehnologice ca sursă a avantajului comparativ în ţara exportatoare de servicii. Acest avantaj este real pentru ţara exportatoare numai dacă raportul între salariile managerilor respectivi, în cele două ţări, este mai mic decât raportul între productivităţile obţinute de aceştia. Cu alte cuvinte este exprimată relaţia între preţurile relative ale forţei de muncă utilizate pentru serviciile de management în cele două ţări şi valoarea output-ului în aceleaşi ţări. Exportatorii ar putea obţine şi un avantaj absolut, deoarece ţara importatoare, pentru a obţine serviciile pe care nu şi le poate procura de pe propria piaţă, ar fi dispusă să plătească un preţ mai mare decât cel practicat pe piaţa ţării exportatoare. Precizăm că modelul a pornit de la premisa imobilităţii relative a factorilor de producţie. Acelaşi raţionament poate fi extins şi pentru alte servicii intensive în muncă exprimată în termeni calitativi, adică în muncă de înaltă calificare. Aşa cum au demonstrat Deardoff şi Bhagwati (1987), nu există nici un impediment în a aplica la comerţul internaţional cu servicii modelul Heckscher-Ohlin-Samuelson (HOS) care combină, în calitate de determinanţi, dotările factoriale cu efectele diferen-ţierii producţiei în condiţiile unei concurenţe de tip

monopolistic (Helpman, 1981) obţinându-se în acest mod o variantă mai dinamică a teoriei avantajului comparativ. Aceste concluzii au fost verificate "în mare" pentru specializarea în comerţul cu servicii a ţărilor dezvoltate în relaţiile lor cu cele în dezvoltare, fiind aplicabile însă în mai mică măsură relaţiilor comerciale dintre ţările dezvoltate. Alţi autori au manifestat dubii cu privire la posibilitatea aplicării modelului HOS la comerţul cu servicii. Markusen (1987), care a făcut totuşi această tentativă, a prezentat şi explicaţiile privind dificultăţile pe care le-a întâmpinat în demersul său. Principala cauză se pare că a reprezentat-o natura neconcurenţială a pieţelor de servicii şi dependenţa lor de structurile organizatorice transfrontaliere, precum şi de investiţiile străine de capital. Se conturează, în consecinţă, două modalităţi de abordare a determinanţilor din comerţul internaţional cu servicii. Pe de o parte, putem considera că datorită caracteris-ticilor diferite ale serviciilor, precum şi faptului că funcţiile lor impun existenţa unor cunoştinţe şi calificări foarte specializate toate serviciile vor fi comercializate pe baza avantajului absolut şi nu comparativ. Ca alternativă, putem aprecia că numai unele servicii sunt diferenţiate (SD), necesitând o pregătire foarte specializată din partea ofertantului, astfel încât să satisfacă necesităţile specifice ale utilizatorului sau consumatorului final. Celelalte servicii (SS)7 pot fi relativ uşor de standardizat pe planul input-ului tehnologic şi al determinărilor unitare. S-ar putea conchide că, dacă în cazul comerţului cu prima categorie de servicii (SD) se aplică modelul avantajului absolut conferit de cunoştinţele de înaltă calificare, pentru cea de a doua categorie de servicii (SS) va funcţiona prioritar principiul avantajul comparativ pe seama dotărilor factoriale primare, ca suport al specializării internaţionale pe piaţa serviciilor. Dat fiind că majoritatea serviciilor necesită cunoştinţe specializate, nivelul lor calitativ poate fi comparat numai prin raportarea la necesităţile specifice ale utilizatorilor sau consumatorilor şi pot fi comercializate numai prin directa implicare a factorilor de producţie în calitate de vehicul sau suport al informaţiilor, abilităţii sau cunoaşterii. Sunt întrunite astfel toate acele condiţii care pledează pentru specializarea în comerţul cu servicii pe baza avantajului absolut, în acelaşi mod în care sunt argumentate specializarea şi schimburile internaţionale intra-industriale pe piaţa bunurilor materiale. În sfera imaterialului, în care performanţele comerciale sunt greu de cuantificat, evaluarea competitivităţii relative a diferiţilor ofertanţi de servicii poate fi apreciată mai curând pe baza experienţei furnizate de piaţa reală decât prin calcule statistice. Serviciile specialiştilor pot fi "cotate" pe baza unor performanţe trecute, adică a unui avantaj absolut obţinut în trecut şi cumulat în timp, pentru a se putea stabili o relaţie aproximativă între performanţele serviciilor prestate de aceştia şi nivelul preţurilor. Tendinţa naturală a analiştilor de a structura orice masă de elemente eterogene formată din grupări cu un minim de caracteristici comune a atras atenţia asupra acelor servicii al căror conţinut şi/sau rezultat poate fi măsurat. S-a

7 SD: servicii diferenţiate; SS: servicii standardizate (conform explicaţiilor de mai sus).

realizat, în consecinţă, pe suportul unor tehnici discutabile, datorită caracterului lor pronunţat subiectiv, o scalare calitativă pentru anumite categorii de servicii, de obicei acelea al căror suport material joacă un rol important în determinarea utilităţii serviciului. De aici însă până la identificarea unor repere unice care să facă posibilă comparaţia costurilor unitare pentru serviciile intensive în muncă de înaltă calificare este desigur un drum lung de străbătut. Până atunci vom considera, în continuare, că avantajul absolut stabileşte regulile "jocului" pe respectiva piaţă. Ne rămâne în schimb posibilitatea de a determina, în mod indirect, gradul de specializare al unei ţări, utilizând unicul indicator funcţional, Indicele Avantajului Comparativ Aparent 8 (IACA), propus de Bela Balassa (1979) şi dezvoltat printre alţii de Alexander Yeats (1985). Indicele a fost aplicat şi calculat de către Anton Brender (1984) pentru serviciile non-factor şi factor9, (despre care se vorbeşte mai pe larg la paragraful 3) pe cazul următoarelor grupe de ţări: principalele ţări industrializate, alte ţări industrializate, grupul OPEC, ţări în curs de dezvoltare care nu sunt membre OPEC, alte ţări. Brender a folosit informaţiile privind importul sau exportul net pentru fiecare serviciu analizat, pentru fiecare grup de ţări, raportat la tranzacţiile mondiale cu respectivele servicii. Rezultatele obţinute nu au avut însă nimic spectaculos, ele au confirmat numai ceea ce intuiţia, aprecierile calitative, experienţa privind evoluţia economică a principalilor actori de pe piaţa mondială ar fi putut oricum prevedea, şi anume că specializarea în orice serviciu este funcţie de gradul de dezvoltare economică a unei ţări la care se adaugă dotările în factori naturali pentru anumite servicii. Completarea analizei statistice realizate pe baza indicelui amintit mai sus se poate obţine prin alăturarea Indicelui Grubel & Lloyd, care măsoară pe o piaţă potenţialul de specializare din interiorul unui sector sau domeniu de activitate economică. El ia în calcul şi posibilitatea de diversificare a produselor/serviciilor din interiorul unei ramuri, precum şi gradul de diferenţiere care poate fi obţinut pentru fiecare produs/serviciu oferit de o ţară pe piaţa externă. A SE VEDEA FORMULELE INCLUSE IN SLIDE- URI TENDINŢE ÎN TRANZACŢIILE INTERNAŢIONALE CU SERVICII Informaţiile statistice pe baza cărora sunt evidenţiate fluxurile internaţionale cu servicii provin, în special, din balanţa de plăţi (BP) a ţărilor antrenate în aceste schimburi. Serviciile, ca obiect al tranzacţiilor înregistrate în balanţa conturilor curente, din unele ţări, sunt structurate în servicii factor şi servicii non-factor. Primele sunt legate de activităţile care produc venituri prin deplasarea peste

8 Revealed Comparative Advantage Index, calculat pentru a cuantifica specializarea atât în producţie cât şi în comerţ. El compară ponderea producţiei/exporturilor unei ţări pentru un anumit produs sau serviciu în totalul producţiei/exporturilor sale,\ cu ponderea în producţia/exporturile mondiale a aceluiaşi produs sau serviciu. Dacă raportul între proporţii este supraunitar, ţara prezintă un avantaj comparativ la acel produs sau serviciu. Dacă este subunitar, ea are un dezavantaj comparativ. 9 Servicii non-factor includ : tranzacţiile oficiale, turismul, transportul, alte servicii; serviciile factor cuprind: remiterile lucrătorilor din străinătate, dividende, redevenţe, taxe din utilizarea licenţelor, dobânzi etc.

frontieră a factorilor de producţie. În această categorie sunt cuprinse: veniturile din investiţiile de capital (profitul activelor materiale), redevenţe şi taxe (profitul activelor imateriale), remiterile forţei de muncă angajată în exterior. Serviciile non-factor acoperă necesităţi de consum, de producţie, private sau publice, cuprinzând: transporturile maritime şi alte forme de transport, călătorii, serviciile oficiale şi alte servicii private.10 Pe măsură ce tranzacţiile cu servicii au început să se contureze ca domeniu de interes pentru negociatorii de acorduri comerciale bi şi multilaterale, atenţia acestora s-a îndreptat cu precădere asupra "serviciilor comerciale" (commercial services). Această categorie cuprinde atât servicii factor cât şi non-factor, adică: transporturi, călătorii, servicii private , bunuri şi servicii incluse în tranzacţiile cu servicii, venituri din muncă şi drepturi de proprietate care nu sunt incluse în alte poziţii ale BP. Una dintre modalităţile de înregistrare a comerţului internaţional cu servicii se realizează prin trimitere la balanţa plăţilor externe. Aci comerţul cu servicii este înscris în comerţul invizibil din care mai fac parte veniturile din investiţii şi transferurile private care măsoară indirect fluxurile de forţă de muncă. Limitele acestui sistemului de grupare a serviciilor se referă la următoarele aspecte: - nu toate ţările au aderat la un mod unic de raportare a comerţului cu servicii; - anumite servicii nu sunt considerate ca articole distincte, nefiind în consecinţă înregistrate separat (de exemplu, transportul maritim inclus uneori în preţul mărfii); - unele din tranzacţiile internaţionale cu servicii derulate în sistemul "intra-firmă" nu sunt înregistrate în BP; - o serie de tranzacţii cu servicii sunt în mod eronat incluse în altă categorie decât cea căreia îi aparţin sau sunt înregistrate în cadrul tranzacţiilor cu bunuri materiale (comerţul cu bunuri achiziţionate de turiştii străini la locul de consum al serviciilor turistice); - înregistrarea serviciilor se face adeseori la valoarea lor netă (de exemplu, volumul tranzacţiilor cu asigurări cuprinde suma primelor de asigurare din care se scade valoarea despăgubirilor). Însumate, aceste inadvertenţe statistice diminuează substanţial volumul real al tranzacţiilor cu servicii. În istoria atât de scurtă, dar densă şi plină de evenimente, a tranzacţiilor interna-ţionale cu servicii se pot distinge două intervale temporale cu caracteristici cantitative şi structurale proprii. Delimitarea acestora este impusă şi de acţiunile de instituţionalizare a comerţului cu servicii, concentrate spre sfârşitul deceniului 9 şi concretizate prin semna-rea Acordului General pentru Comerţ şi Servicii (GATS), negociat în cadrul Rundei Uruguay.

10 A 5-a ediţie a "Manualului Balanţei de Plăţi", editat de FMI, identifică în mod explicit serviciile cu următoarele articole: transport, călătorii, servicii de comunicaţii, servicii de construcţii, servicii de asigurări, servicii financiare, servicii informaţionale, taxe de licenţă şi redevenţe, alte servicii de afaceri (intermediere, publicitate, leasing, management, marketing, merchanting), servicii culturale (filme, audiovizualul, expoziţii), servicii recreaţionale şi servicii guvernamentale.

În intervalul 1970-1990, tendinţele de natură cantitativă, dar şi mutaţiile structurale, reflectă dinamica internaţionalizării serviciilor ca o rezultantă a diverselor condiţionări ale acestui sector. De asemenea, trebuie subliniate şi modificările care s-au produs în comerţul cu servicii pe baza dinamicii interioare din comerţul cu bunuri, mai ales din structura nomenclatorului de bunuri. Alte aspecte privind tranzacţiile cu servicii, în acelaşi interval de timp, se referă la instrumentele de politică comercială folosite pentru atingerea obiectivelor de politică economică naţională sau regională, precum şi la importanţa specifică pe care o acordă fiecare ţară dezvoltării schimburilor externe cu servicii. Ca obiect al tranzacţiilor internaţionale cu invizibile, serviciile cuprind o mare diversitate de forme de concretizare, astfel că ar fi imposibil sau hazardat să facem o analiză globală a întregului grup de operaţii comerciale care vizează schimburile internaţionale cu servicii. Vom trata, în cadrul unor capitole distincte, cele mai importante componente ale comerţului internaţional cu servicii şi ne vom limita deocamdată la a semnala principalele aspecte care se regăsesc, pe intervalele mari de timp amintite, la scara întregului sector mondial al serviciilor, evidenţiate parţial, deci incomplet, de structura balanţei de plăţi. Pe măsură ce, în cadrul diferitelor tratative internaţionale, serviciile au devenit tot mai mult obiect al negocierilor de liberalizare a schimburilor, analiza datelor statistice s-a concentrat, ca şi mai sus, asupra "serviciilor comerciale" din balanţa de plăţi. În timp ce, în anii '80, comerţul mondial cu servicii comerciale a evoluat într-un ritm superior comerţului cu mărfuri, în următoarele două decenii, dinamica schimburilor cu servicii a înregistrat o anumită încetinire, deşi ponderea serviciilor comerciale în exporturile mondiale a crescut de la 16 la 19%. În cifre absolute sunt de remarcat o serie de inadvertenţe între indicatorii privind volumul valoric al fluxurilor invizibilelor înregistrate în statistica diferitelor ţări sau instituţii internaţionale. O anumită influenţă deformatoare asupra indicatorilor au avut şi fluctuaţiile cursului dolarului de la o perioadă de calcul la alta. A SE VEDEA GRAFICELE DIN SLIDE-URI Structura fluxurilor de servicii comerciale, în acelaşi interval de timp, a cunoscut o serie de mutaţii: Dintre cele 3 mari grupe de "servicii comerciale", cea mai activă componentă s-a dovedit a fi "alte servicii" care cuprinde serviciile financiare, inclusiv cele de asigurări, comunicaţii, servicii culturale, leasing, construcţii, engineering, consulting, publicitate şi alte servicii profesionale. Creşterea importanţei acestora pe plan mondial oglindeşte, de fapt, dinamica acestor activităţi pe plan naţional. Desigur, aceasta este la rândul ei sub influenţa unei multitudini de factori care-i nuanţează ritmul de la o ţară la alta, de la o regiune la alta. Aşa cum va rezulta din datele statistice prezentate în tabelul care urmează, ţările dezvoltate sunt în mai mare măsură exportatori şi importatori de servicii decât de mărfuri, în timp ce ţările în dezvoltare înregistrează, în ultimele două decenii, în comerţul cu servicii, un ritm de creştere mai înalt decât cel al

ţărilor dezvoltate. Nu este mai puţin adevărat, însă, că acest ritm are ca sursă grupul ţărilor din Asia de Est Revenind la ultimul deceniu aş secolului trecut, sub impactul recesiunii economice şi a modificării cursului de schimb al dolarului faţă de valutele europene, exporturile de servicii comerciale (exprimate în dolari) ale Europei de Vest au scăzut în anul 1993 cu aproape 5% faţă de anul precedent şi au continuat să crească, într-un ritm mai înalt decât în perioadele anterioare, exporturile din America de Nord, America Latină şi Asia. În anul 1994, redresarea situaţiei economice din Europa de Vest, alături de slăbirea puterii dolarului faţă de anul 1993, a condus la o creştere a exporturilor de servicii comerciale din Europa de Vest cu peste 7%, această regiune ocupând 45-50% din piaţa mondială a serviciilor, adică o pondere mai mare decât pe piaţa mondială a bunurilor fizice. Poziţia importantă pe piaţă a regiunii europene se datorează mai ales ţărilor din Benelux, Danemarcei şi Finlandei care au înregistrat creşteri de circa 15% ale importurilor şi exporturilor de servicii, depăşind media de 7% a Europei de Vest, în timp ce Spania, cu 35 mld. dolari încasări din exportul de servicii, a marcat o creştere cu peste 10%. Dimensiunea globală actuală a comerţului cu servicii comerciale a fost puternic influenţată atât de dezvoltarea activităţilor de servicii cât şi de progresul negocierilor bi şi multilaterale privind liberalizarea comerţului cu servicii. Totodată, scăderea ponderii serviciilor în ultimii ani poate fi interpretată, în mod realist, ca un efect al substituirii tranzacţiilor tradiţionale prin ISD, favorizate tot de rezultatele procesului de liberalizare amintit; din acest motiv, am evidenţiat în mod distinct, evoluţia volumului tranzacţiilor cu servicii în perioada 1999-2001, precum şi distribuţia lor în spaţiu, în condiţiile în care efectele evenimentelor politice care au frământat debutul mileniului au început să se facă simţite.11 Uniunea Europeană, ca un întreg, este cel mai mare exportator şi importator din lume pentru servicii de transport, servicii turistice şi alte servicii private, chiar dacă excludem comerţul intracomunitar. Ea are toate şansele să se situeze pe primul loc în lume şi pentru celelalte servicii, ocupând locul SUA care o va urma pe locul 2, iar Japoniei revenindu-i locul 3. Structura comerţului cu servicii diferă substanţial de la o categorie de ţări la alta. La export, principala sursă de venituri o reprezintă pentru ţările dezvoltate "alte servicii şi venituri", în timp ce pentru ţările în dezvoltare "călătoriile" (turismul internaţional) generează cele mai mari încasări, reprezentând mai mult de jumătate din exportul lor de servicii. La import, "alte servicii şi venituri" reprezintă cel mai important articol din nomenclator pentru ambele categorii de ţări, dar există o mare diferenţă în structura interioară a acestei poziţii de la o ţară la alta. Indicele Avantajului Comparativ Aparent (IACA) sugerează că ţările dezvoltate, în ansamblul lor, sunt specializate în exportul de servicii comerciale, în ansamblul lor. Aceasta înseamnă că în exporturile ţărilor dezvoltate ponderea serviciilor comerciale este mai importantă decât ponderea

11 Cazul Americii de Nord, cu o scădere importantă a ponderii dar şi al ţărilor cu economie în tranziţie cu o creştere promiţătoare.

aceloraşi servicii în exporturile mondiale. Sunt deasemenea şi ţări cu grad mediu de dezvoltare care s-au specializat în anumite servicii dintre cele comerciale, cum ar fi turismul, transportul maritim sau obţin venituri ridicate din remiterile forţei de muncă care lucrează în străinătate. Analiza indicatorilor din balanţa de plăţi, deşi este necesară şi prezintă informaţii instructive, nu poate furniza un răspuns la fiecare din problemele referitoare la analiza tranzacţiilor internaţionale cu servicii, aşa cum de altfel am mai semnalat. Una dintre probleme se referă la importanţa relativă a diferitelor modalităţi de internaţionalizare a serviciilor. Rolul tot mai important pe care îl joacă în acest sens Investiţiile Străine Directe (ISD) nu poate fi pus, în mod satisfăcător, în evidenţă de balanţa de plăţi. Deaceea este utilă defalcarea tranzacţiilor internaţionale cu servicii pe modalităţi de livrare, pentru a putea aprecia măsura în care reglementarea comerţului internaţional cu servicii influenţează dinamica schimburilor respective. Este evident faptul că pentru fiecare dintre modalităţile de livrare se aplică o categorie specifică de instrumente de politică comercială. Aceasta, de altfel a fost şi raţiunea pentru care GATS a structurat, aşa cum am mai arătat, comerţul cu servicii pe cele 4 modalităţi de livrare. Relaţia cantitativă între respectivele modalităţi este prezentată în tabelul de mai jos după cum urmează: . Aşa cum era previzibil încă de la începutul deceniului 8, exporturile masive de capital şi investiţiile directe în străinătate au avut ca destinaţie preferată sectorul serviciilor atât în ţările dezvoltate cât şi în cele în curs de dezvoltare. Aşa se explică, dealtfel, faptul că printre modalităţile de prestare, prezenţa comercială pe piaţa importatoare ocupă cea mai importantă poziţie. La rândul ei această modalitate de prestare a servicilor se poate concretiza prin alte patru structuri organizatorice şi funcţionale: a) filiale care presupun proprietate majoritară sau totală asupra capitalului companiei din ţara gazdă a investiţiei şi control majoritar sau deplin asupra firmei; b) societate mixtă, acord de parteneriat şi acord de franşiză conform cărora prestarea serviciilor se face sub controlul partenerului din ţara gazdă a investiţiei iar proprietatea majoritară asupra capitalului revine tot acestuia; c) sucursale şi reprezentanţe în care gradul de proprietate şi control este ridicat iar prestaţia din ţara gazdă a investiţiei reprezintă o parte neînsemnată a serviciului livrat de firma din ţara de origine a capitalului; d) agenţi, intermediari, licenţiaţi care deţin o parte redusă a proprietăţii asupra capitalului firmei şi se rezumă la rolul de distribuitori ai unor servicii prestate în ţara de origine a capitalului.

COMERŢUL COMUNITAR CU SERVICII Intracomunitar Performanţele comerciale în domeniul tranzacţiilor cu servicii ale fiecărui stat membru UE sunt evaluate prin intermediul a doi indicatori: rata de acoperire intracomunitară (proporţia exporturilor intracomunitare în importurile intracomu-nitare) şi indicele specializării la export. Primul indicator oferă posibilitatea de comparare a performanţelor statelor UE pe piaţa comunitară, în timp ce cel de al doilea indicator este calculat la nivelul pieţei mondiale. Poziţia pe piaţa mondială a serviciilor ţărilor membre UE poate fi apreciată ca dominantă, pe baza indicatorilor care arată locul ocupat de către fiecare dintre ţări pe fiecare dintre subpieţele principalelor servicii tranzacţionate în lume. În cadrul pieţei serviciilor de transport, trei ţări ocupă cel mai mare segment al ofertei la nivel Comunitar: Uniunea Belgo-Luxemburgheză (UBL) în transportul maritim (28,6%) şi Olanda pentru celelalte forme de transport (28,5%), fiind specializată în transportul rutier. Spania, Germania şi Franţa deţin ponderi ridicate pe piaţa transportului aerian, respectiv 17%, 20,1% şi 16%, zborurile internaţionale deţinând 90% din traficul aerian derulat de companiile naţionale, iar din acestea cele extraeuropene au, în cazul celor trei ţări, ponderi foarte diferite, respectiv 6,6%, 24%, 14%, sub cea înregistrată de Marea Britanie - 26%. În turism, Spania şi Italia şi-au rezervat împreună aproape jumătate din piaţă (25,3% şi 20,8%) urmate de Franţa (14,1%). În domeniul bancar şi de asigurări, patru ţări concurează pentru primul loc: Franţa, Marea Britanie şi UBL. Franţa cu cca 36% din piaţa asigurărilor, Marea Britanie cu 35,5% din piaţa bancară şi UBL cu 27% din piaţa asigurărilor. În cazul serviciilor comerciale şi de afaceri, UBL şi Olanda ocupă cca 36% pentru primul grup de servicii şi 50% pentru al doilea grup. Germania domină piaţa construcţiilor (36%), iar Marea Britanie ocupă o poziţie dominantă pe piaţa telecomunicaţiilor (27%), datorită mai ales măsurilor de deregularizare a sectorului. Se poate, în concluzie, semnala existenţa a două grupe de ţări: prima grupă cuprinde majoritatea ţărilor UE care s-au specializat în unul sau două servicii de export, în timp ce al doilea grup format din UBL, Olanda şi Marea Britanie înregistrează cele mai ridicate performanţe comerciale pe cel puţin şase pieţe de servicii. În toate ţările UE, indicatorii ce măsoară locul sectorului de servicii în economie au valori comparabile. Toate ţările beneficiază de aceleaşi avantaje privind liberalizarea schimburilor intracomunitare, în toate ţările există o cerere internă dezvoltată pentru toate serviciile fie de producţie, fie de consum, toate ţările au dotări în muncă şi capital, comparabile pe plan cantitativ şi calitativ. Rezultă că determinanţii specifici intraspecializării în servicii trebuie căutaţi în afara cererii de servicii şi dotării în factori. Ei aparţin probabil sectorului însuşi, acţionând din interiorul acestuia şi configurându-l diferit de la o ţară la alta. 3.2. Extracomunitar

In conformitate cu balanţa de plăţi din statisticile comunitare rezultă că în 2001, exportul de mărfuri fizice al ţările comunitare în afara pieţei unice au avut o valoare de trei ori mai mare decât a exportului cu servicii, deşi încasările din exportul de servicii au crescut cu 5% în anul 2001 faţă de anul 2000 iar importurile cu 4,3% Aceste modificări s-au regăsit în creşterea soldului pozitiv al balanţei de servicii, care a reprezentat 9 mld. Euro în anul 2001. Trei din sectoarele de servicii - transporturile, turismul şi alte servicii comerciale au reprezentat 74,1% din totalul tranzacţiilor extracomunitare cu servicii. In balanţa comerţului cu servicii al ţărilor Uniunii Europene, Marea Britanie deţine cea mai mare parte a soldului creditor (17,5%), iar Germania are cel mai voluminos sold debitor. Este o situaţie semnificativă deoarece în acelaşi an Marea Britanie deţinea în comerţul extracomunitar cu mărfuri fizice cel mai mare sold deficitar iar Germania cel mai mare sold excedentar . Semnificativ este faptul că specializarea intraeuropeană în diferitele activităţi pare să se fi accentuat, iar serviciile tind să se constituie în activităţi care pot restabili echilibrul economic, atât prin contribuţia lor în comerţul exterior cât şi prin aportul în PIB, la nivelul întregii pieţe europene. Rămâne de văzut cum va evolua situaţia după extinderea U.E. Problema specializării în producţia şi comerţul cu servicii poate fi încheiată prin evocarea celor arătate, la începutul acestui capitol, în legătură cu accentuarea complementarităţii în producţie între bunuri şi servicii. Impactul acestui proces asupra competitivităţii unităţilor economice şi a sistemelor economice naţionale, atât pe piaţa bunurilor, cât şi pe cea a serviciilor, reprezintă de fapt exprimarea unui plus de competitivitate atunci când din interacţiunea bunuri-servicii se obţin o utilitate şi o valoare mai mare decât suma utilităţilor şi valorilor individuale. Albert Bressand (1985), care a şi introdus noţiunea de compacks12 a pus în evidenţă sursa unor noi avantaje comparative care nu se bazează pe costurile unitare ale output-ului, dispersate deci irelevante, ci pe posibilitatea fiecărei ţări de a combina în modul cel mai eficient producţia elementelor care sunt cuprinse în fiecare grupă compack. Nivelul acestei eficienţe va sta şi la baza deciziilor de politică comercială privind opţiunea de protecţie a producţiei naţionale de compacks-uri (oricare ar fi denumirea lor specifică) ce aparţin unei anumite ramuri industriale. Bressand a mai pus în evidenţă şi faptul că serviciile, în calitatea lor de intermediar al comerţului cu bunuri, joacă un rol important în procesul de integrare şi internaţionalizare de pe piaţa bunurilor, având capacitatea de a accelera sau frâna aceste procese. De aceea, cu ocazia negocierilor comerciale bilaterale sau multilaterale privind liberalizarea schimburilor, alături de bunuri au apărut ca obiect de negociere distinctă serviciile, ca o consacrare a individualizării INVIZIBILULUI în tranzacţiile internaţionale.

12 preluată şi adaptată de A. Palmer, care le consideră "pachete combinate" de bunuri şi servicii realizate pe baza tehnicii moderne şi a noilor strategii de marketing.

DE LA INTERNAŢIONALIZAREA SERVICIILOR LA GLOBALIZARE Globalizarea activităţilor economice reprezintă un fenomen a cărui existenţă nu poate fi pusă la îndoială, mai ales datorită manifestării atât de evidente a determinantului său major: investiţia externă directă de capital (ISD). Conform FMI, "ISD se referă la acele investiţii efectuate în scopul obţinerii unui avantaj pe termen lung într-o ţară, alta decât cea a investitorului, interesul acestuia implicând participarea la managementul obiectivului în care a investit". În deceniile 8 şi 9, cele mai active pe planul globalizării, s-a înregistrat o tendinţă de devansare a ritmului de creştere, atât al producţiei mondiale, cât şi al comerţului mondial, de către investiţiile directe de capital străin, a căror dinamică, în intervalul 1970-1990, a atins un ritm mediu anual de 16,25%. O analiză completă a distribuţiei ISD în ţările "gazdă" ca şi în cele "de origine" a capitalurilor, centrată pe intervalul amintit, ne relevă dirijarea cu precădere a acestora spre sectorul de servicii. Mai mult chiar, ritmul înalt înregistrat de ISD în ultimii ani este asociat cu extinderea acestora spre sectorul de servicii. Astfel, la începutul anilor '90, ponderea serviciilor în stocul mondial de ISD era de aproape 50%, iar serviciile reprezentau 55-60% din fluxurile anuale globale de investiţii. A fost astfel prefigurată noua structură a pieţei mondiale a serviciilor din deceniul sfârşitului de mileniu. Societăţile transnaţionale (STN) reprezintă principala cale de pătrundere a ISD, atât în ţările dezvoltate cât şi în cele în dezvoltare, ceea ce reprezintă consecinţa firească a avantajului competitiv deţinut de aceste firme în cadrul procesului de globalizare a activităţilor economice. Trebuie să subliniem că, în sfera serviciilor, activitatea societăţilor transnaţionale este caracterizată printr-o serie de trăsături specifice, imprimate de apartenenţa lor la sectorul terţiar. În primul rând, dacă în cazul investiţiilor în producţia de bunuri, distribuţia geografică a acestora este determinată de distribuţia în spaţiu a resurselor, în servicii, distribuţia investiţiilor este mult mai puţin dependentă de resurse (cu excepţia turismului), deci mai dispersată în spaţiu. În al doilea rând, în actualele condiţii ale mediului tehnic şi economic, majoritatea ramurilor industriale care produc bunuri de înaltă complexitate, de volum şi valoare unitară ridicată au fost nevoite să-şi globalizeze producţia datorită chiar specificului aces-teia. Este cazul marilor rafinării, al companiilor producătoare de autoturisme, avioane, calculatoare, camioane, produse electronice/electrotehnice, produse farmaceutice etc. care îşi menţin competitivitatea la un nivel ridicat, producând chiar pe piaţa de desfacere. Evoluţia în ultimii 20 de ani a comerţului şi a ISD intra-industrial demonstrează acest fenomen. În cazul companiilor din servicii, internaţionalizarea activităţii lor nu a fost dictată de aceleaşi imperative, adică de menţinerea competitivităţii. Excepţii sunt acele sectoare în care ponderea output-ului obţinut pe baza ISD este foarte ridicată, cum ar fi în finanţe, în sistemul bancar, în unele categorii de consultanţă, publicitate şi hoteluri de marcă.

În al treilea rând, dar în legătură cu cele arătate mai înainte, diviziunea interna-ţională a muncii în producţia de bunuri s-a extins la un număr tot mai mare de ramuri, iar la adâncirea ei au contribuit în mare măsură societăţile transnaţionale. Este cazul, de exemplu, al companiilor cu capital american care îşi desfăşoară activitatea în Europa încă din anul 1957 şi care odată cu eliminarea barierelor tarifare în cadrul Uniunii Europene, beneficiind de aceasta, s-au transformat în furnizori de produse specializate pentru alte ţări europene. O astfel de specializare intra-firmă sau la aceeaşi scară cu cea din producţia de bunuri nu poate fi întâlnită în cazul sectorului de servicii, din cauza posibilităţii relativ limitate de comercializare a serviciilor, dar mai ales ca urmare a menţinerii în UE a barierelor netarifare. Acestea afectează în mai mare măsură comerţul cu servicii şi ISD în sectorul de servicii, decât comerţul cu bunuri şi ISD din ramurile prelucrătoare În al patrulea rând, se observă unele diferenţe între "avantajele de proprietate"13, obţinute de STN în cazul serviciilor, faţă de specificul acestora în producţia de bunuri. Măsura în care STN au sau pot obţine aceste avantaje depinde de sectorul sau ramura de activitate economică în care este implicată firma şi/sau de raritatea/gradul de dispersare geografică a resurselor şi tehnologiei implicate în activitatea respectivă. Serviciile intensive în informaţii, unele servicii financiare, publicitatea, serviciile de transport aerian oferă exemple de activităţi în care avantajele de proprietate sunt evidente, în timp ce ele sunt mai slab reprezentate în cazul serviciilor turistice, hoteliere, transportului rutier, lanţurilor fast-food, serviciilor medicale, educative, de consultanţă şi al întregii game de servicii personale. Se poate generaliza că, cel puţin în momentul de faţă, avantajele competitive ale STN din servicii (care ar decurge în exclusivitate din caracterul lor multinaţional) sunt mai mici decât cele obţinute de STN din producţia de bunuri. În al cincilea rând, atunci când activitatea STN în servicii precede producerea de bunuri în străinătate, suportul financiar este obţinut mai curând prin împrumuturi sau subvenţii de la bănci internaţionale, agenţii de dezvoltare sau guverne, decât prin ISD. Exemplele se referă la construcţia de reţele rutiere şi de telecomunicaţii şi la unele structuri sociale cum ar fi spitale, utilităţi publice, şcoli. Excepţiile cuprind activităţile comerciale şi cele care preced producţia de bunuri a STN, cum ar fi training-ul forţei de muncă, activitatea de cercetare/dezvoltare (R&D), consultanţa, engineering-ul, construc-ţiile finanţate chiar de către STN care intenţionează să investească în producţia materială. În consecinţă, putem afirma că majoritatea ISD din servicii sunt precedate de ISD din sfera materială. Acestea din urmă încep prin a sprijini financiar sau prin consultanţă o serie de activităţi terţiare legate de ISD iniţială, cum ar fi serviciile de afaceri şi profesionale, servicii financiare şi de asigurări, ca şi serviciile personale pentru care se manifestă o cerere foarte elastică la venit (asigurări de viaţă şi de sănătate, servicii turistice şi de loisir etc.). În acelaşi timp, componenta imaterială a producţiei de bunuri obţinute pe

13Avantajele create societăţilor multinaţionale constituite prin ISD în ţara gazdă a ISD au fost denumite în literatura de specialitate "avantaje OLI": ownership (de proprietate), location (de localizare), internalization (de internalizare) .

baza ISD creşte pe măsură ce creşte şi cifra de afaceri stimulată de asocierea serviciilor la bunul material comercializat. În al şaselea rând, posibilitatea de apropriere a activelor în procesul de globali-zare al serviciilor este net mai scăzută şi mai puţin importantă ca în cazul producţiei de bunuri. Majoritatea serviciilor nu este intensivă în capital, iar contribuţia serviciilor la procesul creării de valoare adăugată este pusă în evidenţă mai ales de cifra de afaceri, profitul sau forţa de muncă angajată, decât de capitalul social sau activele antrenate. Strategiile de pătrundere pe piaţa serviciilor prin ISD pot fi împărţite în două mari categorii, în funcţie de scopul urmărit prioritar. Astfel, putem distinge între Strategia de urmărire a clientului (SUC) şi Strategia de atragere a pieţei (SAP)14. Prima strategie se referă la acţiunile unei firme care îşi urmăreşte clientela oferindu-i aceleaşi servicii sau bunuri cu cele produse în propria ţară. De exemplu, cazul unei firme de publicitate, al unei instituţii bancare etc. A doua strategie adoptată de firmele producătoare de servicii este destinată să atragă noi pieţe externe în care să-şi ofere serviciile, atât clientelei naţionale, cât şi celei aparţinând terţelor ţări. De exemplu, cazul unei linii de restaurante fast-food stabilite în sistem de franşiză pe teritoriul altei ţări. Cele două strategii de pătrundere pe pieţele externe prin ISD sunt influenţate de forma STN (în proprietate deplină sau în coproprietate) care le adoptă şi de tehnologia de producţie a serviciului (hard sau soft)15. Astfel, prima strategie este asociată mai curând cu proprietatea integrală a STN şi cu folosirea tehnologiei soft, iar cea de a doua strategie este utilizată prin asocierea STN cu firme de pe piaţa externă (evental prin formarea de societăţi mixte) şi cu adoptarea de tehnologii hard pentru serviciile intensive în capital.

14 Strategiile respective au fost denumite de către autorii lor, Erramilli şi Rao (1990), Client Following şi Market Seeking. 15 Tehnologia de tip soft presupune implicarea în mai mică măsură a capitalului (echipamente, mijloace fixe) şi în mai mare măsură a informaţiei, decât în cazul tehnologiei de tip hard care este intensivă în capital. De aici şi denumirea de servicii soft (publicitatea, consultanţa) şi servicii hard (transporturile, hotelurile). Putem înlocui respectivele noţiuni prin servicii intensive în informaţii şi, respectiv, servicii intensive în capital.