Capitolul 3. Internaţionalizarea şi Globalizarea.

Obiective:

A defini noţiunile ”interdependențe economice”, ”internaţionalizare” și ”globalizare”;

A identifica factorii determinanți ai globalizării;

A cunoaște avantajele, dezavantajele şi implicaţiile globalizării asupra societăţii

contemporane;

A identifica efectele globalizării economice.

TERMENI CHEIE:

Globalizare, internaţionalizare, transnaţionalizare, revoluţie tehnologică,

tehnologii informaţionale şi de comunicaţii, securitate economică naţională.

3.1 Interdependenţele economice și procesul internaţionalizării.

Internaționalizarea, globalizarea, transnaționalizarea sunt notiuni care exprimă trăsături

importante şi dinamice ale economiei mondiale contemporane. Ele nu sunt sinonime, deşi au fost

deseori utilizate cu acelaşi sens. Pentru a înțelege mai bine aceste noțiuni vom începe cu delimitarea

conceptului și specificului interdependențelor economice dintre state, care reprezinta platforma de

dezvoltare a acestoir trei procese (internaționalizarea, globalizarea, transnaționalizarea).

Interdependenţele economice reprezintă totalitatea interacţiunilor reciproce dintre economiile

naţionale, precum şi a fluxurilor economice internaţionale, în cadrul economiei mondiale . Ele s-

au constituit în timp pe baza unor factori obiectivi şi subiectivi, printre care:

a) diviziunea internaţională a muncii;

b) deschiderea economiilor naţionale spre exterior, caracterizată îndeosebi prin ponderea

exportului şi importului in produsul intern brut:

c) dezvoltarea revoluţionară a tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii în

economie;

d) nivelul şi evoluţia preţurilor pe piaţa mondială;

e) gradul de dezvoltare şi de diversificare a schimburilor şi fluxurilor economice;

f) schimbările intervenite în economia mondială şi în raporturile de putere pe plan

internaţional;

g) factori politici şi sociali, etc.

Există trei tipuri de interdependenţe şi anume: a) funcţionale (spre exemplu, în cadrul

UNCTAD, interacţiunea problemelor comerciale, financiare şi valutare pe plan mondoeconomic şi

regional); b) între politicile de dezvoltare pe termen scurt şi cele pe termen lung promovate de

1

state şi grupări de state; c) ale economiilor naţionale, în cadrul relaţiilor economice desfăşurate pe

piaţa mondială.

Interdependenţele dintre economiile naţionale pot fi simetrice şi asimetrice.

Interdependenţa simetrică se caracterizează prin: 1) specializare intraramurală şi 2)

diviziune internaţională a muncii pe plan orizontal. Se desfăşoară între ţări cu nivel de

dezvoltare economic apropiat.

lnterdependenţa asimetrică presupune: 1) specializare interramuri; 2) diviziune

internaţională a muncii pe plan vertical; 3) cooperare între ţări cu nivele diferite de dezvoltare; 4)

caracter inegal ce ia forma unor relaţii de independenţă a ţărilor Sud faţă de Nord.

Economistul olandez Jan Tinbergen, laureat al Premiului Nobel pentru economie, în cel de-

al treilea Raport al Clubului de la Roma intitulat „Restructurarea ordinii internaţionale", scoate

în evidenţă patru feluri de interdependenţe legate de: 1) nevoia de alimente - unele ţări au

surplusuri, în timp ce altele au deficite alimentare; 2) nevoia de energie şi minerale, în condiţiile

în care cererea şi oferta au traiectorii geografice diferite; 3) problemele apărării mediului

înconjurător; 4) speranţele de a reduce decalajele mari dintre ţările bogate şi ţările sărace.

Luând în consideraţie amploarea şi natura acestor interdependenţe, „nici o naţiune nu poate

opta să trăiască într-o completă izolare faţă de celelalte..." [10,p.105].

Internaţionalizarea activităţii economice desemnează o treaptă sau un grad avansat de

dezvoltare a interdependenţelor dintre diferite domenii de activitate, ramuri şi ţări ale lumii. Unele

surse denumesc acest proces mondializare. Mai recent, în lucrările de orientare liberală, care

absolutizează rolul liberalizării pieţelor şi al dereglementării vieţii economice , procesul este

denumit globalizare şi este abordat în opoziţie cu dezvoltarea naţională. J.K.Galbraith, cu referire

la procesul de globalizare şi implicaţiile acesteia afirma: „Ameninţarea pe care o reprezintă

internaţionalizarea vieţii economice - denumită globalism - poate părea iminentă. Ţările,

beneficiind de condiţii sociale şi de muncă mai bune, sunt silite să concureze cu ţările în care

salariile sunt mici, vulnerabilitatea economică este mai mare iar costurile de producţie sunt mai

scăzute" [11,p.103].

Încercând o etapizare a procesului de dezvoltare a internaţionalizării şi globalizării

economice, Renato Ruggiero, fostul director general al Organizaţiei Mondiale a Comerţului,

afirma că economia lumii a parcurs două faze de dezvoltare şi a intrat, recent, într-o a treia fază,

toate reprezentând etape ale procesului de internaţionalizare a vieţii (activităţii) economice.

Primele trei decenii ale perioadei postbelice considerate prima fază a economiei internaţionale

(figura 3.1.), s-au caracterizat printr-o dezvoltare a schimburilor dintre economiile naţionale, care

2

îşi păstrau însă caracterul naţional, datorită faptului că în interiorul statului-naţiune se derula cea

mai mare parte a schimburilor; ponderea schimburilor externe în producţia globală reprezentând

doar 7%. În acea perioadă, schimburile comerciale dintre ţări erau dominate de materiile prime, în

timp ce ponderea produselor manufacturate era în continuă creştere.

În anii '70 ai sec.XX economia mondială a intrat în cea de-a doua fază de dezvoltare,

considerată a fi etapa, internaţionalizării profunde. O caracteristică importantă a acestei etape este

divizarea de către societăţile transnaţionale a procesului de producere şi de localizare a

producerii unor componente ale produsului finită în diferite ţări ale lumii. Are loc o creştere

importantă a procesului de transnaționalizare, care dupa unele surse [15, p. 312] este definita

ca "forma specifica de manifestare a procesului de adancire a interdependentelor economice

intre doua sau mai multe tari in plan subregional, regional si uneori interregional, dar si

continuitatea acestora, convenite si programate prin intelegeri intre state". Procesul de

transnationalizare determina stabilirea unor raporturi noi intre stat si firme - unitati/agenti

economici, intre puterea politica si cea economica. Transnationalizarea, va merge mult mai

departe: miza ei reala o reprezinta sfarsitul nationalului si inceputul erei post-nationale. Dar,

acest proces de transnationalizare nu se produce uniform, fara contradictii; fenomenele care se

petrec in multe tari, chiar tari dezvoltate, arata ca, statul national joaca, inca, un rol important.

Fenomenul de transnationalizare a vietii economice este strans legat de alte doua aspecte:

a) Existenta si activitatea societatilor transnationale, b) Fluxul de investitii directe. Acestea din

urmă devenind un factor de bază în deplasarea produselor şi serviciilor peste frontierele ţărilor. Ca

rezultat, activele investitorilor străini, începând cu anul 1987 şi până în prezent s-au triplat, iar

vânzările anuale generate de aceste active au depăşit valoarea exportului mondial: în 1992

stocul mondial de investiţii străine directe constituia 2000 miliarde de dolari, determinând vânzări

de 5.500 miliarde de dolari. În acelaşi an, s-au exportat bunuri şi servicii la nivel mondial în valoare

de 4.000 miliarde de dolari, iar în 1998, aceste exporturi au ajuns la o valoare de 6.500 miliarde de

dolari. Totodată, au crescut şi schimburile dintre societăţile (filialele) aceluiaşi grup transnaţional,

ponderea acestora reprezentând doua treimi din comerţul mondial. O caracteristică a acestei faze

o reprezintă şi creşterea substanţială a ponderii schimburilor dintre state în producţia mondială de

la 7 % în 1950 la 22 % în 1998.

3

Figura 3.1. Etapele procesului de InternaţionalizareSursa: Dollar D., Zoido-Lobaton P. Patterns of Globalization. Presented at the 13th

Annual Bank Conference on Development Economics, Maz 1-2, 2001. World Bank, Washington, D.C.

Cea de-a treia fază, care a început în anii '90 a sec.XX, este denumită „economia fără

frontiere". Sintagma respectivă vrea să scoată în evidenţă creşterea operaţiunilor comerciale şi

financiare derulate prin mijloace tehnice moderne, datorită revoluţiei în domeniul informaticii şi

telecomunicaţiilor, care permit desfăşurarea schimburilor „24 ore din 24” şi la scara întregii planete.

Aşadar, ceea ce se numește astăzi cel mai adesea globalizare reprezintă, pe de o parte stadiul

la care a ajuns procesul real, îndelungat al dezvoltării internaţionalizării vieţii economice sau al

mondializării schimburilor economice şi a interdependenţelor dintre economiile naţionale și state,

proces care cuprinde nu numai schimburile, ci și celelalte laturi ale vieții economice.

La baza acestui proces se află câţiva factori esenţiali precum: accelerarea schimbărilor

tehnologice; multiplicarea şi diversificarea schimburilor economice; viteza sporită cu care circula

capitalurile; exigenţele mari ale pieţei mondiale; evoluţia rapidă a esenţei procesului de

management, atât în producţie cât şi în procesul de organizare a tranzacţiilor comerciale.

Pe lângă faptul că globalizarea determină creşterea interdependenţelor dintre ţări şi

intensificarea internaţionalizării, aceasta reprezintă şi un proces de redistribuire a puterii economice

şi de accentuare a decalajelor şi diferenţierilor sociale la nivel mondial. De aceea, ea formează,

îndeosebi în ultimii ani, obiectul unor aprige dispute teoretico-ideologice. În aceste dezbateri

globalizarea este legitimată de ideologia liberală care consideră piaţa drept singurul reglator al

vieţii economice, atât pe plan naţional, cât şi la scara economiei mondiale.

Alături de rolul important pe care îl au dezvoltarea vertiginoasă a schimburilor

internaţionale şi circulaţia rapidă a inovaţiilor, ştiinţei şi tehnologiilor moderne şi accesul

tuturor ţărilor la resurse financiare pentru dezvoltare, sunt puse în evidenţă, înainte de toate,

efectele de ordin social şi economic ale acestui proces: accentuarea pe plan intern şi internaţional a

4

inegalităţilor economice şi sociale; accentuarea concurenţei şi a unor forme neloiale ale acesteia;

creşterea supremaţiei pieţelor financiare de capital în raport cu puterea organelor reprezentative,

alese democratic din fiecare ţară şi, nu în ultimul rând, afectarea suveranităţii naţionale -- toate

acestea conducând, după opinia unui analist, la „o lume în care o cincime din populaţia cea mai

bogată de pe glob deţine 80 % din resurse, în timp ce cincimea cea mai săracă doar 0,5 %.

Globalizarea impune exigenţe deosebite pentru economiile naţionale. La nivel

macroeconomic este necesară o strategie capabilă să asigure orientarea activităţii atât spre

macrostabilizarea economică, cât şi spre impulsionarea procesului de modernizare a structurii

tehnologice şi productive a economiei, ţinând seamă de cerinţele fructificării superioare a

potenţialului naţional, dar şi de încadrarea eficientă a ţărilor în diviziunea mondială a muncii şi în

competiţia mondială.

La nivel microeconomic, direcţia hotărâtoare trebuie să reprezinte ridicarea nivelului de

competitivitate şi management. În acest context, trebuie de pornit de la premisa că pe piaţa

mondială nu pot pătrunde, şi mai ales, nu se pot menţine decât firme viabile, puternice şi capabile

să se adapteze la exigenţele pieţei mondiale şi să facă faţă concurenţei globale. În ultimii ani,

această condiţie devine din ce în ce mai evidentă pentru întreprinderi, ceea ce a determinat ca

numărul fuziunilor să crească considerabil în special în ţările dezvoltate şi între companii mari.

Printre factorii ce au determinat intensificarea fuziunilor se menţionează: teama de restrângere a

pieţei (îndeosebi în industria de apărare); reducerile mari de preţuri pe piaţa mondială la unele

produse, supra-acumularea capacităţilor de producţie şi creşterea puternică a ofertei (industria

constructoare de automobile); incertitudinea şi costurile tot mai mari ale schimbărilor

tehnologice (telecomunicaţii, bănci, etc.); creşterea necesităţilor şi cheltuielilor de cercetare

(îndeosebi în domeniul produselor farmaceutice) etc.

3.2. Esenţa și factorii determinanţi ai globalizării

Termenul „globalizare” a fost utilizat pentru prima dată într-un dicţionar (Webster) în

1961. De la mijlocul anilor ’80, acest termen câştigă o circulaţie considerabilă: el se alătură

ca adjectiv altor termeni ca: pieţe, instituţii, ecologie, finanţe, stiluri de viaţă, comunicaţii,

migraţie, conferinţe, societate civilă, evenimente şi riscuri.

Martin Albrow defineşte globalizarea drept ”totalitatea proceselor prin care popoarele

lumii sunt încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală” [12].

Un alt cercetător – Anthony Gidees – afirmă că globalizarea reprezintă „intensificarea

relaţiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localităţile îndepărtate,

5

încât evenimente care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la

multe mile depărtare şi invers” [14].

Accentual asupra dimensiunii geografice este pus şi de Emanuel Richter în încercarea sa de

a defini globalizarea: „Globalizarea este reţeaua globală care a adunat laolaltă comunităţi de pe

această planetă, altădată dispersate şi izolate, într-o dependenţă mutuală şi o unitate ale „unei

singure lumi” [13].

Pe lângă aspectul geografic, cercetătorul român Ioan Bari, în definiţia sa cu privire la

globalizare face referinţă şi la procesul de intensificare a interdependenţelor dintre state, precum

şi la problemele globale: „ Procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre

statele naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în tot mai largi şi

mai variate sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale având drept implicaţie faptul

că problemele devin mai curând globale decât naţionale, cerând la rândul lor, o soluţionare mai

curând globală decât naţională” [9, p.33].

Analiza acestor definiţii scoate în evidenţă atât aspecte obiective, cât şi subiective pe

care le implică conceptul de globalizare:

Pe de o parte „aspectul geografic” pierde din relevanţa sa datorită noilor tehnologii, noilor

strategii utilizate de actorii economici, precum şi politicilor acestora, atît de ordin naţional, cît şi

internaţional;

Pe de altă parte, globalizarea se intensifică continuu datorită faptului că oamenii au

început să perceapă tot mai clar oportunităţile deschise de utilizarea noilor tehnologii, precum şi

de aplicarea în practică a noilor strategii şi politici.

Alte aspecte caracteristice procesului de globalizare:

Crearea unui sistem global în care oamenii, mărfurile, capitalul, simbolurile

etc. sunt eliberate de contextul geografic;

Internaţionalizarea producţiei;

Noul mediu competitiv;

Noua diviziune mondială a muncii;

Noile mişcări migratoare dinspre Sud spre Nord;

Internaţionalizarea statului şi noile sisteme de guvernare globală;

Societatea civilă globală;

Intensificarea procesului de integrare economică;

Transnaţionalizarea vieţii economice etc.

6

Totodată, globalizarea nu vizează, pur şi simplu, procesul obiectiv de creştere a

intercomunităţii, ea vizează conştientul şi subiectivitatea individului, adică scopul şi intensitatea

conştientizării lumii ca spaţiu unic. Globalizarea se referă la procesul prin care relaţiile sociale

devin relativ lipsite de factorii distanţă şi graniţe, în aşa fel încât viaţa umană se desfăşoară din ce

în ce mai mult în largul unei lumi văzute ca loc unic. Această posibilitate de extindere a

relaţiilor pe plan internaţional implică o serie de termeni, rezistenţă, acţiuni şi reacţiuni. În

acelaşi timp, temerile şi reacţiile cauzate de dezvoltarea procesului de globalizare sunt realităţi

simţite de indivizi care privesc acest proces cu ostilitate, chiar teamă, considerând că el determină

creşterea inegală între naţiuni, provoacă şomajul şi ameninţă standardele de viaţă şi procesul

social.

În opinia lui Schimnuitov : „Dincolo de milioanele de cuvinte folosite pentru a descrie

globalizarea, avem datoria să recunoaştem că ne aflăm în faţa unui colonialism modern....”

[9,p32]. Acest fenomen, prin care interacţiunea umană globală creşte la un nivel impresionant,

face ca atât efectele sale primare, cît şi reacţiile pe care le provoacă să dea naştere la numeroase

alte fenomene. Generalizarea unor practici care par a fi cele mai „eficiente” (best practices) nu se

desfăşoară în mod uniform şi natural. De exemplu, la câţiva ani după crizele economice şi

financiare ale deceniului trecut, organismele internaţionale specializate au încetat să mai

recomande, aşa cum au făcut în anii ’80 şi ’90, deschiderea contului de capital, indiferent de

circumstanţe, făcându-şi apariţia numeroase dispute privind modul diferit prin care

liberalizarea comerţului afectează ţările lumii. Confuzia privind universalizarea practicilor

celor mai eficiente poate fi accentuată de controversele doctrinare , de altfel aceasta fiind şi

disputa în interiorul capitalismului, între variantele de organizare economică şi socială,

precum şi de lacunele din spaţiul economic mondial. Aceasta pentru că ceea ce este mai

eficient sau mai favorabil depinde de condiţiile concrete locale şi varietatea joacă un rol

important în progresul economic şi social.

Globalizarea nu este un factor în totalitate negativ. Globalizarea oferă oportunităţi extinse

pentru o dezvoltare reală la nivel global, dar se manifestă printr-un progres inegal pe regiuni.

Unele ţări devin din ce în ce mai integrate în economia mondială, cu o viteză mult mai mare decât

altele. Ţările care au reuşit să devină parte a sistemului unic global se bucură de creşteri

economice mult mai însemnate şi de o reducere mult mai considerabilă a sărăciei. Politicile de

orientare spre integrarea globală au indus un dinamism ridicat şi chiar prosperitate pentru multe

dintre ţările din Asia de Est, convertind regiunea, care cu 40 de ani în urmă era considerată una

dintre cele mai sărace, în una din zonele cu cel mai ridicat potenţial de dezvoltare. Şi, pe măsura

7

creşterii standardelor, democraţia şi problemele economice (cum ar fi mediul înconjurător şi

standardele de muncă) au intrat pe un trend de creştere calitativ tot mai evident.

În acest context, trebuie de precizat faptul că în anii ’70 – ’80, când multe ţări din America

Latină şi Africa au urmat politici de orientare spre interior, dezvoltarea economică a acestora a

stagnat sau s-a canalizat pe un trend descrescător, au înregistrat creşteri impresionante ale sărăciei

şi valori ridicate ale inflaţiei. În multe cazuri, mai ales în Africa, nivelul de dezvoltare înregistrat

la nivelul ţărilor celor mai bogate au determinat agravarea problemelor ţărilor mai sărace. Pe

măsură ce aceste regiuni şi-au schimbat politicile, veniturile au început să crească. În momentul

de faţă au loc mari transformări în această direcţie. Încurajarea trendului este cel mai bun curs

pentru promovarea creşterii economice, dezvoltare şi reducerea sărăciei. Totuşi, crizele

înregistrate pe pieţele emergente din anii ’90 au demonstrat că oportunităţile asociate procesului

de globalizare presupun şi riscuri provenite din volatilitatea pieţei de capital, la care se adaugă

riscurile de ordin social, economic şi de degradare a mediului înconjurător, care sunt determinate

de accentuarea sărăciei.

Analiza definiţiilor existente cu privire la procesul de globalizare, precum şi a aspectelor

caracteristice ale acestui proces ne permite să constatăm faptul că nu există o definiţie a

globalizării într-o formă universal acceptată, şi probabil nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că

globalizarea include o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii

diverse ale unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc.

Acestea, dar şi nu numai au influenţat formularea unei definiţii generalizatoare care să stea

la baza analizei ulterioare a manualului respectiv. Astfel, definim globalizarea ca fiind: „procesul

dinamic al intensificării interdependenţelor dintre statele naţionale, ca rezultat al

dezvoltării relaţiilor transfrontaliere de natură economică, politică, socioculturală etc. şi

conturării unor probleme ce necesită o soluţionare globală”.

Aşadar, globalizarea este o realitate, iar orice ţară care-şi pregăteşte temeinic viitorul se

vede nevoită să se interfereze în ea. Neadaptarea la noul „mediu” al globalizării înseamnă nu

numai o şansă pierdută, ci şi riscul de a pierde poziţii şi segmente de piaţă dobândite. Termenul

de globalizare a dobândit o forţă emoţională destul de mare, fiind considerat un proces cu efecte

benefice - o adevărată soluţie pentru viitoarea dezvoltare economică mondială dar, în acelaşi

timp, majoritatea autorilor consideră acest proces inevitabil şi ireversibil. Altfel, orice s-ar

întâmpla, procesul în sine nu poate fi stopat. Dincolo de argumentul favorabil al globalizării prin

care avantajele ar depăşi costurile induse, remarcăm aici un anume determinism tehnologic, prin

care integrarea pieţelor şi creşterea importanţei actorilor transnaţionali sunt puse, în principal, pe

seama progresului tehnologic. Tehnologiile moderne, evoluţia ideologiilor politice şi 8

transformările economice au declanşat acest proces în care distanţa geografică a devenit un factor

neesenţial în stabilirea şi susţinerea legăturilor transfrontaliere, a relaţiilor internaţionale de ordin

economic, politic şi sociocultural. Conştientizând acest lucru, toate reţelele, relaţiile şi

dependenţele interumane şi statale au devenit virtual mondiale.

Factorii economico-comerciali care au influenţat adâncirea procesului de globalizare a

economiei mondiale sunt:

Liberalizarea comerţului internaţional cu mărfuri, care a permis realizarea schimburilor

internaţionale cu tot mai puţine obstacole, la această evoluţie favorabilă contribuind, în mod

hotărâtor, sistemul GATT/OMC.

Liberalizarea comerţului cu servicii, în special în domeniul telecomunicaţiilor, asigurărilor

şi bancar, a constituit tendinţa dominantă a anilor ’70 în SUA, fiind continuată în anii ’80 în

MareaBritanie şi ulterior în Uniunea Europeană şi Japonia. Tendinţa continuă şi în prezent,

incluzând şi ţările Europei Centrale şi de Est.

Liberalizarea pieţelor de capital ca urmare a eliminării treptate aobstacolelor impuse

circulaţiei devizelor şi a capitalului, reprezintă unpas favorabil în vederea formării unor pieţe

financiare globale. Această mobilitate a capitalului reduce riscul repatrierii capitalului în

special încazul companiilor transnaţionale şi înregistrează, totodată, o reducere acosturilor în

condiţii normale.

Liberalizarea investiţiilor străine directe. Începând cu anii ’70, interesul comun

al umanităţii de prezervare (apărare)a mediului înconjurător s-a concretizat prin apariţia unor

concepte, cu vocaţieglobală: bunurile comune ale umanităţii, dezvoltarea durabilă şi

securitateaecologică, care au constituit noi factori ce au dinamizat procesul de globalizarea

economiei mondiale.

Bunurile comune ale umanităţii sunt spaţii cum ar fi oceanele, fondurile marine, care din

diverse motive nu sunt susceptibile a fi divizate şi nici nu cads ub incidenţa suveranităţii

statelor. Cu excepţia oceanelor, nici unul din acestebunuri comune nu au fost polizate,

deoarece este relativ faptul că oameniiposedă capacităţi tehnice de exploatare şi deteriorare.

Securitatea ecologică este una dintre dimensiunile fundamentale ale securităţii globale.

Progresul tehnic, care a permis creşterea gamei de produse, diminuarea costurilor de

transport, creşterea vitezei, a siguranţei, transmiterea cu rapiditate a informaţiilor etc.

Dezvoltarea reţelei Internet reprezintă, din acest punct de vedere, un factor decisiv în

procesul globalizării, dar si cel mai mare eveniment tehnologic şi social, în acelaşi timp.

Internetul nu este numai un fenomen tehnologic, ci şi unul social, prin participarea

utilizatorilor, din ce în ce mai numeroşi, la structura lui actuală. Odată instaurat în fibrele 9

societăţii, Internetul a produs şi produce consecinţe noi pentru societate, cel mai important

dintre acestea fiind procesul de globalizare.

Creşterea fără precedent a vitezei de transmitere a informaţiilor, diversificarea mijloacelor

de transmitere a informaţiilor şi sporirea fiabilităţii acestora sub impactul noilor tehnologii

conduc necontenit la sporirea „vizibilităţii transfrontaliere” a evenimentelor naţionale. Acestea

determină că un eveniment dintr-o ţară să exercite, instantaneu, un impact asupra altei ţări.

Evenimentele, subiectele şi problemele nu mai pot fi menţinute în interiorul graniţelor unei ţări

sau regiuni; dacă sunt importante, ele se transformă în evenimente globale, subiecte globale şi

probleme globale. Astfel, de exemplu, dezastrul nuclear de la Cernobîl a devenit o problemă

globală, aşa cum distrugerea pădurilor din America Latină constituie o preocupare globală sau

cum deteriorarea mediului înconjurător, în general, a devenit un subiect global. Evenimentele mai

recente legate de Războiul din Golf (1991), sau Războiul din Afganistan (2001-2002), au

constituit un alt indiciu plin de semnificaţii pentru relevanţa noilor tehnologii din sfera

informaticii şi telecomunicaţiilor pentru procesul de globalizare a vieţii internaţionale, sub

aspectul potenţialului, vizibilităţii, flexibilităţii şi mobilităţii sporite pe care le prefigurează aceste

tehnologii.

Globalizarea constă în transnaţionalizarea până la supranaţionalizare în special în domeniile

comerţului, tehnologiilor de vârf, fluxurilor de capital, dar și a producţiei şi al consumului. Deci,

transnaţionalizarea, alături de procesele expuse mai sus, reprezintă un proces caracteristic al

globalizării, dar şi un vector determinant al acestui proces.

3.3. Efectele globalizării economice

Analizând efectele globalizării economice, pot fi menţionate următoarele:

1. Globalizarea influenţează capacitatea unei ţări de a produce bogăţie. Aceasta

depinde tot mai mult de măsura în care statul poate favoriza crearea de noi resurse sau active

(informaţie, capacitate tehnologică, tehnici manageriale şi organizatorice) şi de a le combina cu

cele naturale. Resursele noi sunt create în primul rând de firme, dar producerea lor este

puternic influenţată de guverne, chiar într-o măsură mai mare decât folosirea resurselor,

naturale. Guvernele intervin, de asemenea, pentru a apropia condiţiile de pe pieţele interne de

condiţiile concurenţei perfecte. În consecinţă, globalizarea influenţează specializarea

internaţională a ţărilor şi generează o nouă diviziune mondială a muncii;

2. Globalizarea acutizează tensiunea dintre relaţiile STN cu guvernele naţionale ale 10

ţărilor gazdă. Cauza principală este aceea că ele au deseori scopuri diferite: STN să –şi

maximizeze rata profitului pe seama activităţii lor globale (indiferent de ţările de implantare),

guvernele - să maximizeze valoarea adăugată (nou-creată) de STN în interiorul graniţelor

naţionale ale statului respectiv;

3. Driminuarea rolului guvernului naţional ca urmare a extinderii acţiunii

capitalului investiţional internaţional, a societăţilor transnaţionale, precum și datorită

accentuării competiţiei pe pieţele internaţionale de resurse create. Competiţia dintre state este

influenţată de politicile lor economice; simultan însă, globalizarea obligă la o coordonare

internaţională tot mai strânsă a unor politici economice. (De pildă, pentru a evita o recesiune

mondială, după atentatele din 11 septembrie 2001, băncile centrale ale S.U.A., U.E. şi Japonia

şi-au coordonat politica ratei dobânzii). Politica macroeconomică trebuie să fie concepută ca

un joc strategic cu subiecţi internaţionali, ai căror acţiuni trebuie anticipate.

Chiar şi economiştii neoliberali consideră că în aceste condiţii este benefică intervenţia

guvernului, pe plan intern, în următoarele direcţii:

- ridicarea nivelului de educaţie a forţei de

muncă;

- finanţarea parţială a activităţii de cercetare-dezvoltare;

- asigurarea de informaţii şi consultanţă pentru IMM;

- dezvoltarea infrastructurii;

- protejarea concurenţei.

4. Globalizarea creşte costul unei acţiuni guvernamentale necorespunzătoare şi

neinformate. În concluzie, statul trebuie să joace un rol important în fructificarea

oportunităţilor create de globalizare, dar şi în contracararea efectelor ei negative;

5. Deşi economiile naţionale sunt tot mai deschise şi resursele tot mai mobile,

coerenţa şi inerţia sistemelor de producţiei naţionale fac ca spaţiul naţional să rămână în

continuare un element de referinţă pertinent (formarea mâinii de lucru, conţinutul muncii,

modelele de retribuire şi stimulare sunt coerente cu obiectivele de producţie şi structurile de

organizare specifice fiecărui sistem naţional de producţie). Chiar dacă transferurile sunt totuşi

posibile pentru a fi deplin eficace ele trebuie adaptate mediului în care sunt aplicate;

6. Gestionarea de către stat a suveranităţii naţionale , definită în perioadele

anterioare ca un control total al activităţilor economice desfăşurate pe teritoriul naţional, este

profund modificată de globalizare. Specialiştii au semnalat faptul că discuţiile privind

suveranitatea economică naţională se concentrează în această etapa a globalizării asupra

securităţii economice naţionale. În concepţia statelor privitor la conţinutul securităţii 11

naţionale, în contextul globalizării survin două modificări esenţiale. Aceste modificări de

abordare au fost clar definite de către administraţia americană în anii '90:

- principala componentă a securităţii naţionale o reprezintă componenta economică.

- securitatea nu mai este raportată doar la stat ca entitate, ci şi direct la persoanele

individuale, membre ale unei comunităţi naţionale.

În acest context, rolul statul în gestionarea suveranităţii economice se materializează

având ca limite creşterea competitivităţii naţionale – creşterea bogăţiei naţionale pe seama

participării la relaţiile economice internaţionale şi asigurarea securităţii economiei naţionale.

Realizarea simultană a acestor obiective implica o serie de acţiuni ale statului:

- statul trebuie să sprijine competitivitatea externă a firmelor naţionale;

- statul trebuie să menţină coerenţa sistemului naţional de producţie, în condiţiile în

care aceasta tinde să fie întreruptă, ca urmare a internaţionalizării firmelor naţionale

şi a afacerilor lor. În acest context, statul trebuie să apere coeziunea pieţei interne,

necesară funcţionării ei şi capacitatea de dezvoltare a sistemului economic naţional;

- statul trebuie să menţină coeziunea socială, deoarece globalizarea tinde să distrugă

coeziunea anumitor structuri colective şi să adâncească polarizarea socială.

Impactul globalizării se resimte şi în modificarea structurilor economiei mondiale. Printre

principalele efecte distingem:

A. În structurile de piaţă şi formele de concurenţă, globalizarea determină atât

concentrarea puterii unor agenţi economici (STN, instituţii financiare), cît şi sporirea

concurenţei pe pieţele mondiale.

B. Globalizarea produce o modificare substanţială a caracteristicilor şi mecanismelor

de coordonare a politicilor internaţionale, precum şi a relaţiilor de cooperare şi concurenţiale

dintre principalii poli de putere. Drept consecinţă, influenţa globalizării asupra Ordinii

Economice Mondiale (O.E.M.) este semnificativă. Astfel, rolul G8 în configurarea ordinii

mondiale s-a consolidat din anii '90, iar SUA a devenit o putere hegemon a lumii. Această

situaţie ridică însă numeroase întrebări. Cum va evolua Rusia ca pol de putere în relaţie cu

ceilalţi poli, dacă ea va fi marginalizată în raport cu cele mai importante evoluţii ale

procesului de globalizare? (şi pentru China se poate formula o problemă asemănătoare).

C. Rolul STN în structurarea actualei O.E.M. este în creştere, deoarece pe anumite pieţe

de mărfuri sau servicii, STN sunt cele care determină în mod hotărâtor echilibrul sau

dezechilibrul pieţei. Astfel, pieţele internaţionale, dominate de un număr tot mai mic de mari

STN devin pieţe cu structuri de oligopol: STN-urile au posibilitatea de a impune preţul

12

mondial. Drept consecinţă, firmele sau uneori chiar ţările mici sau în dezvoltare devin doar

„price taker'", neavând capacitatea de a mai influenţa preţul mondial pe pieţele respective.

În acelaşi sens, activitatea STN este decisivă şi pe piaţa creditului internaţional (băncile

transnaţionale), pe piaţa de capital internaţională şi pe piaţa valutară internaţională, acţiunea lor

influenţând uneori decisiv formarea ratelor dobânzii sau stabilirea ratelor de schimb. Totodată,

crearea unor coaliţii între marile STN poate duce la crearea unor grupuri puternice de

presiune asupra guvernelor ţărilor, în primul rând ale celor dezvoltate.

D. De asemenea, rolul organizaţiilor economice internaţionale în configurarea O.E.M. este

în creştere:

a. Ele au reprezentat de regulă cadrul de stabilire a „regulilor de joc” din economia mondială

la nivelul diferitelor subsisteme ale economiei mondiale, fiind considerate drept cele mai

importante instanţe de promovare a punerii în aplicare a ideilor neoliberale în majoritatea

ţărilor lumii.

b. Unii specialişti văd însă în instituţiile financiare internaţionale „centre de putere”, care ar

acţiona oarecum independent în raport cu statele membre, prin elitele lor tehnocratice.

Acestea ar avea tendinţa de a-şi autonomiza deciziile, corelându-le cu interesele altor elite

ca, de exemplu, cele ale lumii de afaceri financiare private. În plus, ele formează alianţe

cu elitele tehnocratice din ţările în care sunt aplicate programele lor economice, alianţe

care tind să depăşească logica intereselor naţionale sau chiar pe cea a echilibrelor

mondiale ( de pildă, finanţarea de către Banca Mondială a construcţiei unei uzine

nucleare în Filipine, într-o zonă cu mari riscuri seismice, la iniţiativa elitelor de

conducere ale acestei ţări).

Important este de remarcat unele beneficii (avantaje), sfidări (dezavantaje) şi perspective

ale globalizării. Sintetic exprimate, cele mai importante beneficii ale globalizării sunt:

Liberalizarea şi creşterea transparenţei economie mondiale, care a dus la limitarea

politicilor protecţioniste şi a impulsionat comerţul mondial cu mărfuri şi servicii, fluxurile

internaţionale de capital şi a forţei de muncă. Ca rezultat, a crescut semnificativ volumul

investiţiilor directe la nivel mondial, rolul corporaţiilor transnaţionale.

Posibilitatea atragerii de investiţii străine directe;

Acces lărgit şi liber la pieţe externe de desfacere pentru firme şi ţări;

Intensificarea concurenţei internaţionale - adâncirea specializării şi diviziunii internaţionale

a muncii ceea ce determină creşterea productivităţii nu numai la nivel naţional, dar şi la cel

mondial.

13

Diversificarea considerabilă a domeniilor de activitate a întreprinderilor, fapt ce a devenit

posibil atât în rezultatul progresului tehnologic, cât şi a posibilităţilor mai largi de

gestionare în baza noilor mijloace de comunicare.

Accesul facil la finanţare externă în condiţii uneori mai avantajoase decât cele oferite de

pieţele interne de credit sau de capital (având în vedere argumentarea lor în celelalte

capitole ale cărţii, nu vom mai insista asupra lor).

Impulsionarea dezvoltării progresului tehnologic, raţionalizarea producerii la nivel global,

difuzarea tehnologiilor moderne şi, de asemenea, presiunea din partea concurenţilor în

favoarea implementării continue a inovaţiilor.

Acces mai facil la tehnică şi tehnologiile moderne, la metodele moderne de management,

marketing ş.a.;

Creşterea volumului şi mărirea vitezei de transmitere a informaţiei, crearea reţelei mondiale

- Internet. Scăderea bruscă a cheltuielilor de transport şi de comunicaţie, diminuarea

considerabilă a cheltuielilor de prelucrare, păstrare şi utilizare a informaţiei. În rezultat a

fost pusă baza unei infrastructuri informaţionale internaţionale;

Micşorarea semnificativă a costurilor, ca urmare a măririi volumurilor de producţie şi

optimizării utilizării factorilor de producţie ceea ce determină creştere economică stabilă.

Instituirea unui şir de organizaţii economice internaţionale - FMI, Banca Mondială, OMC

etc., care sprijină statele în curs de dezvoltare în promovarea reformelor.

Dintre dezavantajele globalizării pot fi distinse:

Creşterea bruscă a polarizării Nord – Sud, Centru - Periferie;

Deformarea mecanismelor financiare de piaţă;

Expansiunea haotică a capitalului global, mai ales a capitalului speculativ.

Instabilitatea regională sau globală, cauzată de interdependenţele economiilor naţionale la

nivel mondial.

Referindu-ne la perspectivele globalizării de menţionat, că două dintre procesele ce

caracterizează procesul de globalizare: liberalizarea şi integrarea economică, pot deveni

contradictorii în evoluţia lor ( la limită).

Astfel, liberalizarea internaţională totală ar presupune în final eliminarea tuturor

obstacolelor naţionale din calea fluxurilor internaţionale. Într-o situaţie de acest gen graniţele

statale ar avea doar o importanţă formală, în fapt, autorităţile statale nu ar mai avea nici un fel de

control asupra activităţilor economice derulate pe teritoriul lor. Evoluţia la limita extremă a

liberalizării economiei ar putea conduce la anarhie economică şi politică.

14

Cealaltă evoluţie la limită ar fi o formă de guvernare totalitară (autoritară) globală, ca

urmare a unui posibil exces de integrare economică la nivel mondial. În opinia autorilor,

crearea unui guvern mondial este o soluţie inacceptabilă, necăutând la faptul că au părut

simple exerciţii retorice şi voci care au propus crearea acestui drept soluţie crizelor globale

prefigurate încă din anii '70.

Doar prin evitarea evoluţiilor către extreme a procesului de globalizare se va putea

menţine o ordine mondială tolerabilă. Alternativa evoluţiei către extreme a globalizării o

constituie cooperarea internaţională. Menţinerea proceselor de globalizare şi a relaţiilor

economice internaţionale sub controlul statelor naţionale şi realizarea ordinii economice

internaţionale prin cooperarea între state ar crea mai multe şanse de realizare a unei

împărţiri mai echitabile a beneficiilor şi a costurilor acestui proces. Procesele economice de

orice tip nu sunt tolerate la nesfârşit de către oameni, dacă ele nu asigură o împărţire

echitabilă, atât a beneficiilor, cît şi a costurilor între membrii comunităţii internaţionale.

TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR

Întrebări de control:

1. Procesul de globalizare economică este un proces reversibil sau ireversibil?

2. Care este rolul STN în procesul globalizării?

3. Identificaţi şi explicaţi factorii determinanţi ai procesului de globalizare.

4. Care sunt cele mai importante beneficii aduse de globalizare?

5. Numiţi cele mai importante dezavantaje aduse de către procesul de globalizare pentru economiile

naţionale.

6. Explicaţi rolul statului în condiţiile globalizării.

Teste grilă:

1. ______________________ reprezintă totalitatea interacţiunilor reciproce dintre economiile naţionale, precum şi a

fluxurilor economice internaţionale, în cadrul economiei mondiale.

2. Internaţionalizarea economiei :

a. Nu inlatura guvernele si autoritatile tarilor antrenate in acest proces, ci creeaza conditii pentru o interventie

politica externa;

b. Recunoaste pertinenta si specificitatea tarilor (natiunilor) ca fiind cadrul de analiza a starii economiei si

centre de decizie;

c. Este un process care are loc uniform astfel incat toate tarile se dezvolta ajungand egale in ceea ce priveste

parametrii economici fundamentali;

15

d. Este un process deja realizat , iar acum se pune problema depasirii lui;

e. Apropie economiile tarilor unele de altele pentru ca , ulterior, sa poata fi mai bine identificate.

3.Globalizarea economiei şi a producţiei are la bază următoarele fenomene:

a. Disproporţia dintre acumulările de capital lichid şi nevoia de astfel de capital;

b. Progresul informaticii, al comunicaţiilor şi transporturilor care fac posibile cele mai sofisticate combinaţii de

activităţi productive şi de servicii;

c. Reducerea barierelor naturale şi artificiale în calea fluxurilor internaţionale de mărfuri şi servicii;

d. b+c;

e. a+b+c.

4. Globalizarea a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă :

a. Mai ales după anii 80 odată cu globalizarea pieţelor financiare;

b. Mai ales după apariţia UEE;

c. Odată cu extinderea STN-urilor;

d. Odată cu apariţia OMC;

e. Odată cu destrămarea sistemului economic de stat.

5.Printre formele principalele ale globalizării putem enumera:

a. Internaţionalizarea producţiei; b.internaţionalizarea schimburilor comerciale;

b. Internaţionalizarea fluxurilor financiare internaţionale;

c. Revoluţia informaţională;

d. a+b+c+d.

6.Care dintre afirmaţiile următoare cu privire la globalizare nu este adevărată:

a. Este o nouă ordine a lumii, ca sistem multidimensional;

b. Este expresia unui sistem în care funcţia-obiectiv vizează întregul şi nu este gândită în termeni de

adversitate;

c. Se pregăteşte structura astfel încât falimentul sa fie al părţilor care nu se înoiesc;

d. Este expresia unui sistem în cel mai înalt grad de integrare şi deschis permanent integrării.

7. Nu poate fi considerat un principiu al globalizării:

a. Sectorul privat este sectorul principal al creşterii economiei;

b. Debirocratizarea statului;

c. Liberalizarea comerţului exterior;

d. Creşterea restricţiilor pentru investiţiile externe;

e. Liberalizarea pieţelor de capital.

8.Nu poate fi considerat un efect negativ al globalizării :

a. Fragmentarea şi slăbirea coeziunii sociale;

b. Creşterea inegalităţilor pe plan intern şi între ţări;

c. Multiplicarea crizeloreconomice şi financiare;

d. Creşterea cooperării la nivel internaţional;

e. Creşterea decalajelor între ţări.

9.Globalizarea este un proces :

a. De internaţionalizare prin dezvoltarea relaţiilor economice între ţări mai mult decît în interiorul ţărilor;

16

b. Prin care economia în general devine expresia unui sistem de relaţii ce au loc la scară mondială ;

c. De desfiinţare a graniţelor naţionale pentru ca forţa de muncă să poată circula liber;

d. Prin care se constituie autorităţi internaţionale(globale) în locul celor naţionale;

e. Prin care se constituie pieţe mondiale pe produse.

10. În contextul globalizării:

a. Statul a trecut de la poziţia statului strategic la cel al statului dezvoltării , la statul competiţional;

b. Competiţia a forţat statul sa funcţioneze pe principiile economice de piaţă;

c. Rolul său trebuie să cadă mai degrabă pe realizarea unui climat investiţional favorabil pentru corporaţiile

internaţionale ,pe susţinerea cercetării , pe creşterea gradului de calificare a forţei de muncă;

d. Statul va disparea din viata economica a natiunilor;

e. .a+b+c.

Bibliografie:

1. Gurgu E., Dobrota N. Globalizarea activităţii economice. Bucureşti, 2007

2. Dinu M. Economie contemporana: ce este globalizarea?. Editura Economică. Bucureşti,

2000, 224 p.

3. Teau A.M., Bal A. Companiile transnatíonale in contextul globalizării. Bucureşti, 2008,

228p.

4. Zaharia R. M. Economie mondială. Editura ASE, Bucureşti, 2004, 312 p.

5. Creţoiu Gheorghe. (coord), Economie mondială. Editura Porto Franco Galaţi. 2000, p.21

6. Gilphin R. Economia Mondială în secolul XXI: provocarea capitalismului global. Editura

Polirom. Iaşi, 2004

7. Николаевa И.П.. Мировая экономика. Москва, 2005

8. Bal A. Economie mondială. Editura Economică. Bucureşti, 2006, 352 p.

9. Bari I. Globalizarea economiei. București, 2005, 542 p.

10. Tinbergen I. (coord.). Restructurarea ordinii internaționale. București, 1978

11. Galbraith J. K. Societatea perefectă. București, 1997

12. Albrow M. The Global Age. Cambridge, 1996

13. Richter E. the reinvention of Politics. Cambridge, 1990

14. Gidees A. The Conceguences of Modermity. Cambridge, 1990

15. Dictionar REI, Ed. Enciclopedica, colectiv, Bucuresti, 1993, pag. 312

17