Geografie Generala Sem I

Ministerul Educaţiei şi Cercetării

Proiectul pentru Învăţământul Rural

GEOGRAFIE

Geografie generală

Alexandra UNGUREANU Dănuţ PETREA

2005

© 2005 Ministerul Educaţiei şi Cercetării Proiectul pentru Învăţământul Rural Nici o parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul scris al Ministerului Educaţiei şi Cercetării ISBN 973-0-04102-4

Cuprins

CUPRINS

INTRODUCERE IV Unitatea de învăţare nr. 1 PROBLEMATICA OBIECTULUI DE STUDIU AL GEOGRAFIEI 1 1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 1 1.2. Definirea geografiei ca ştiinţă 1 1.3. Concepţii privind obiectul de studiu al geografiei 4 1.4. Obiectul şi scopul geografiei reflectate în definiţii de referinţă 12 1.5. Concluzii privind obiectul de studiu al geografiei 15 1.6. Structura epistemological a geografiei 21 1.7. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 27 1.8. Lucrarea de verificare nr.1 30 1.9. Bibliografie minimală 31 Unitatea de învăţare nr. 2 ÎNVELIŞUL GEOGRAFIC – MEGAGEOSFERĂ 32 INTEGRATĂ 2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2 32 2.2. Învelişul geografic: definire, istoric, terminologie,

limite şi structură 32 2.3. Caracteristicile definitorii ale învelişului geografic 38 2.4. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 48 2.5. Lucrarea de verificare nr. 2 49 2.6. Bibliografie minimală 50 Unitatea de învăţare nr. 3 ENERGIA, DINAMICA ŞI INFORMAŢIA ÎN ÎNVELIŞUL GEOGRAFIC 51 3.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 51 3.2 Fundamentele energetice ale devenirii geografice 51 3.3 Dinamica învelişului geografic 55 3.4 Informaţia în învelişul geografic 56 3.5 Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 60 3.6 Lucrarea de verificare nr. 3 62 3.7 Bibliografie minimală 63 Unitatea de învăţare nr.4 NIVELE DE COMPLEXITATE ALE ÎNVELIŞULUI GEOGRAFIC 64 4.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4 64 4.2. Nivele de complexitate ale învelişului geografic 64 4.3. Nivelul geocomponental 65 4.4. Nivelul geosferic 67 4.5. Nivelul geocomplexelor 72 4.6. Nivelul organizării teritoriale 76 4.7. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 82 4.8. Lucrarea de verificare nr.4 84 4.9. Bibliografie minimală 86

Proiectul pentru Învăţământul Rural i

Cuprins

ii Proiectul pentru Învăţământul Rural

Unitatea de învăţare nr. 5 DIMENSIUNEA SISTEMICĂ A ÎNVELIŞULUI GEOGRAFIC 87 5.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5 87 5.2. Sistemul-formă universală de structurare şi evoluţie

a materiei 87 5.3. Teoria Generală a Sistemelor şi implicaţiile sale în

cunoaşterea ştiinţifică 88 5.4. Sistemica geografică şi conceptul de geosistem 90 5.5. Structura geosistemelor 92 5.6. Relaţiile geosistemice 94 5.7. Funcţionalitatea geosistemelor 96 5.8. Evoluţia geosistemelor 97 5.9. Proprietăţile generale ale geosistemelor 99 5.10. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 105 5.11. Lucrarea de verificare nr. 5 107 5.12. Bibliografie minimală 108 Unitatea de învăţare nr. 6 PROBLEMATICA OBIECTULUI DE STUDIU AL GEOGRAFIEI UMANE 109 6.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6 109 6.2. Ce este geografia umană? 109 6.3. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 111 6.4. Lucrarea de verificare nr. 6 112 6.5. Bibliografie minimală 113 Unitatea de învăţare nr. 7 PRINCIPALELE ABORDĂRI CU SUBSTRAT FILOSOFIC ŞI CONCEPTELE GEOGRAFICE DE BAZĂ 114 7.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 7 114 7.2. Precursorii din Antichitate şi din Evul Mediu

ai geografiei umane 115 7.3. Determinismul geografic 116 7.4. Efectele structuralismului 120 7.5. Posibilismul geografic 124 7.6. Abordările raţionalist-pozitiviste 127 7.7. Abordarea din perspectivă idealist-percepţionistă 146 7.8. Comentarii şi răspunsuri la textele de autoevaluare 149 7.9. Lucrarea de verificare nr.7 152 7.10. Bibliografie minimală 153

Cuprins

Proiectul pentru Învăţământul Rural iii

Unitatea de învăţare nr. 8 PROCESUL DE FORMARE A ECUMENEI ŞI EVOLUŢIA UMANIZĂRII 154 8.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 8 154 8.2. Etapa precursorilor 154 8.3. Etapa primelor specii ale genului uman 156 8.4. Etapa paleoantropilor 158 8.5. Etapa neoantropilor 160 8.6. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 164 8.7. Lucrarea de verificare nr. 8 156 8.8. Bibliografie minimală 167 Unitatea de învăţare nr. 9 EFECTELE UMAN-GEOGRAFICE ALE PARTICULARITĂŢILOR BIOLOGICE ALE FIINŢEI UMANE 168 9.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 9 168 9.2. Rolul somato-fiziologic al condiţiilor climatice şi efectele

acesteia asupra consistenţei ecumenei 168 9.3. Alimentaţia umană şi problemele geografice ale acestora 174 9.4. Importanţa cunoaşterii patologiei umane pentru explicarea

specificului regional şi al consistenţei ecumenei 180 9.5. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 185 9.6. Lucrarea de verificare nr. 9 187 9.7. Bibliografie minimală 188 Unitatea de învăţare nr. 10 EFECTELE UMAN-GEOGRAFICE ALE ORGANIZĂRII SOCIAL-ECONOMICE ÎN DIFERITELE ETAPE DE EVOLUŢIE ALE OMENIRII 189 10.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 10 189 10.2. Societatea primitivă şi consecinţele geografice

ale autarhiei 190 10.3. Societatea semiautarhică diferenţiată 192 10.4. Societatea liberală de piaţă 194 10.5. Experienţa unei economii centralizat planificate şi efectele

geografice ale acesteia 198 10.6. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 201 10.7. Lucrarea de verificare nr. 10 203 10.8. Bibliografie minimală 204 Bibliografie 205

Introducere

INTRODUCERE

Cursul de Geografie generală este destinat dezvoltării competenţelor profesionale

ale cadrelor didactice care predau disciplinele geografice în învăţământul primar şi secundar şi a fost elaborat în cadrul Proiectului pentru Învăţământul Rural, implementat de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării din România.

Obiectivul major al cursului de Geografie generală este acela de a oferi cursanţilor posibilitatea cunoaşterii suporturilor conceptuale de bază utilizate în cunoaşterea geografică. În literatura de specialitate, fundamentele teoretice sunt abordate, adeseori, într-o manieră eterogenă, iar în manualele şcolare, în condiţiile abundenţei informaţiei de tip „enciclopedic”, ocupă un loc marginal. Evident, doar „stăpânirea” sigură şi consecventă a categoriilor de gândire geografică poate asigura relevarea dimensiunii ştiinţifice reale a disciplinei. Nevoia de a „susţine”, prin exemple „vii”, incitante, statutul de materie „atrăgătoare şi îndrăgită”, de care se bucură geografia în şcoală, nu trebuie să lase loc aproximării sau neglijării unor aspecte cheie, precum obiectul şi scopul cunoaşterii, legităţile definitorii, caracterul divers şi unitar al proceselor şi fenomenelor, implicaţiile în sfera socio-economică ş.a.

De aceea, cursul evită, deliberat, suprapunerile cu manualele şcolare insistând, în schimb, asupra reperelor logice necesare interpretării ştiinţifice a informaţiei geografice, independent de provenienţa ei diversă.

Cursul este structurat în zece unităţi de învăţare. Prima sa parte (unităţile 1-5), preponderent de factură fizico-geografică (pe considerentul că, cel puţin în etapele iniţiale de evoluţie teritorială, factorii naturali au rol semnificativ în structurarea fenomenelor socio-economice), vizează două aspecte principale: obiectul şi definirea geografiei ca ştiinţă, respectiv, precizarea categoriilor şi legităţilor definitorii (peisaj, regiune, geosistem ş.a.). În partea doua a cursului (unităţile 5-10), ponderea majoră o deţin aspectele de geografie umană: interpretarea relaţiilor om-natură, “umanizarea” învelişului geografic, efectele organizării socio-economice în diferitele etape evolutive ale omenirii ş.a. O preocupare constant urmărită, pe parcursul fiecărei unităţi de învăţare în parte, a fost interpretarea aspectelor amintite de pe poziţiile geografiei ca ştiinţă unitară, punându-se accentul pe caracterul profund integrat şi inseparabil al relaţiilor dintre natură, om şi societate

.Fiecare unitate de învăţare include, între 2-4 teste de autoevaluare care facilitează însuşirea ideilor esenţiale conţinute de fiecare subsecţiune în parte. Pentru evaluarea nivelului de cunoştinţe şi a abilităţilor de interpretare şi comunicare a problemelor cursanţii trebuie ca, după parcurgerea fiecărei unităţi de învăţare, să elaboreze o lucrare de verificare. Răspunsurile şi comentariile la întrebările din testele de autoevaluare, precum şi problematica lucrării de verificare se găsesc la finele fiecărei unităţi de învăţare.

Răspunsurile la întrebările prevăzute în lucrarea de verificare vor fi transmise prin poştă tutorelui, până la data limită prevăzută, în vederea corectării şi evaluării.

Vor fi precizate, pe prima pagină a lucrării, următoarele informaţii: titulatura cursului (Geografia generală, în cazul de faţă), numărul lucrării ce face obiectul verificării, numele şi prenumele (menţionate pe fiecare pagină) precum şi adresa cursantului (inclusiv cea de poştă electronică, dacă este cazul). Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral.

Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească, pe cât posibil, o jumătate de pagină.

Evaluarea răspunsurilor solicitate prin lucrările de verificare se va face conform sistemului de notare de la 1 (unu) la 10 (zece) puncte (1 punct fiind acordat din oficiu). În

iv Proiectul pentru Învăţământul Rural

Introducere

Proiectul pentru Învăţământul Rural v

structura fiecărei lucrări de verificare se precizează punctajul individualizat acordat pentru fiecare răspuns în parte.

Evaluarea cursantului va consta, pe de o parte, din rezultatele obţinute la lucrările de verificare (40%), iar pe de altă parte din evaluarea finală, care va consta în examen scris (60%).

Recomandăm cursanţilor atât valorificarea informaţiilor existente în bibliografie şi manualele şcolare, în sensul interpretării lor în spiritul recomandărilor acestui curs (implicit pe calea analizei critice), cât şi raportarea la fluxul de informaţii furnizat de mijloacele mass-media respectiv la cel dobândit, prin experienţă proprie, prin contact nemijlocit cu realitatea geografică regională şi locală.

Problematica obiectului de studiu al geografiei

Proiectul pentru Învăţământul Rural 1

Unitatea de învăţare Nr. 1 PROBLEMATICA OBIECTULUI DE STUDIU AL GEOGRAFIEI

Cuprins Pagina 1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 1 1.2. Definirea geografiei ca ştiinţă 1 1.3. Concepţii privind obiectul de studiu al geografiei 4 1.4. Obiectul şi scopul geografiei reflectate în definiţii de referinţă 12 1.5. Concluzii privind obiectul de studiu al geografiei 15 1.6. Structura epistemologică a geografiei 21 1.7. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 27 1.8. Lucrarea de verificare nr.1 30 1.9. Bibliografie minimală 31 1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1

Studiul acestui capitol permite:

cunoaşterea criteriilor care fundamentează un domeniu ştiinţific; înţelegerea dificultăţilor obiectiv existente în procesul definirii geografiei

ca ştiinţă, a diversităţii opiniilor pe această temă şi evaluarea implicaţiilor ce decurg de aici;

cunoaşterea principalelor tradiţii conceptuale ale geografiei reflectate; analiza comparativă a definiţiilor de referinţă privind obiectul şi

scopulgeografiei; formarea unui punct de vedere obiectiv cu privire la aceste aspecte; înţelegerea specificităţii conceptuale a şcolilor geografice de tradiţie; cunoaşterea contribuţiilor teoretice de referinţă aparţinând geografilor

românii. 1.2. Definirea geografiei ca ştiinţă 1.2.1. Cerinţe ale definirii ştiinţei geografice.

Geografia este un domeniu consacrat al cunoaşterii, încă din antichitate, care s-a impus, în “constelaţia” ştiinţelor propriu-zise, în perioada timpurie a epocii moderne (pe la jumătatea sec. al XIX-lea). Ca oricare altă ştiinţă şi geografia trebuie să răspundă unor exigenţe teoretice menite să-i asigure un statut ştiinţific cert, legitim şi unanim recunoscut. În acest scop este necesar ca ştiinţa geografică să formuleze propriile puncte de vedere cu privire la următoarele aspecte:

precizarea obiectului de studiu (cu respectarea condiţiei de nesuprapunere peste obiectele/preocupările altor ştiinţe);

Orice ştiinţă se întemeiază pe aceleaşi baze teoretice


2 Proiectul pentru Învăţământul Rural

- definirea domeniului ştiinţific, prin relaţionarea obiectului cu scopul cunoaşterii, implicit elaborarea unui enunţ concis şi relevant în această privinţă (definiţia ştiinţei);

- edificarea, unui sistem propriu de reprezentări ştiinţifice (noţiuni, categorii, legi, teorii), consecvent utilizat, compatibil cu sistemul general al ştiinţei şi perfecţionat pe măsura progresului cunoaşterii;

- formularea unui punct de vedere propriu în privinţa modului de cercetare a problemelor studiate;

Vechimea geografiei ar sugera, la prima vedere, existenţa unui consens larg cu privire la satisfacerea criteriilor de mai sus. Însă, urmărind felul în care aceste repere fundamentale sunt precizate în lucrările geografice de referinţă, mai vechi şi mai noi deopotrivă, vom constata marea diversitate a punctelor de vedere privitoare la obiectul, scopul şi identitatea Geografiei ca ştiinţă. Pretenţia la autoritate, dorinţa de originalitate sau alte motivaţii, au făcut ca raţionamentele şi enunţurile formulate cu privire la preocupările geografiei şi conceptele sale de bază să difere sensibil, nu numai în funcţie de loc (ţară, “şcoală” geografică), perioadă istorică ci, uneori, chiar şi de la un autor, la altul. Acest fapt a făcut ca asupra statutului ştiinţific al geografiei să planeze, într-o oarecare măsură, ambiguităţi şi contradicţii ce au condus, uneori, la perceperea neadecvată a domeniului de către lumea ştiinţifică şi publicul mai larg. Pe lângă motivaţiile subiective, menţionate anterior, la această situaţie contribuie şi cauze de natură obiectivă precum: - complexitatea structurală şi fenomenologică a realităţii geografice; - modificarea în timp a concepţiilor definitorii de ordin filosofic, ştiinţific, politic şi ideologic ce au influenţat evoluţia gândirii geografice; - mutaţiile de ordin social, economic, cultural, tehnologic etc.; - redefinirea permanentă a comenzii sociale adresate ştiinţei (geografice). Confruntarea cu aceste realităţi şi inerentele schimbări, fireşti în dinamica de ansamblu a societăţii, au îngreunat intuirea şi definirea “liniilor de forţă” ale cunoaşterii geografice, au condus mereu la reveniri, redefiniri, “clarificări”, delimitări şi inevitabil, la complicarea nelucrativă a multor probleme.

1.2.2. Ipostaze ale perceperii Geografiei ca ştiinţă. Perpetua redefinire şi inconsecvenţele de ordin individual au făcut ca Geografia să fie, frecvent, percepută neadecvat atât de către specialiştii din alte domenii, cât şi de către opinia publică. Dificultatea de a recepta un mesaj concludent şi consecvent din partea geografilor, determină specialiştii, aparţinând altor domenii, să considere Geografia drept un mixtum compositum de fragmente

Aceleaşi fundamente… “construcţii” diferite Definirea geografiei- o sarcină, obiectiv, dificilă

Reţine!

O “etichetă” explicabilă, dar incorectă



preluate din alte ştiinţe, articulate într-o construcţie impunătoare, dar şubredă, şi să fie reticenţi faţă de utilitatea sa practică. Opinia publică percepe şi ea, frecvent, Geografia într-o manieră unilaterală şi superficială. Accepţia frecventă este aceea de domeniu enciclopedic, susceptibil să asigure, aparent desigur, o “solidă” cultură generală, asociată, de unii, cu necesitatea de a memora nenumărate informaţii referitoare la realităţi naturale, sociale, culturale etc. (munţi, ape, capitale, producţii etc.) sau să satisfacă un “hobby”, datorită valenţelor sale de a satisface curiozitatea cu privire la diverse “superlative geografice” ale Terrei. O explicaţie a acestui fapt este şi accentul deosebit pus, de către geografia didactică, pe cunoaşterea extensivă (enciclopedică) în condiţiile subevaluării sau ignorării cunoaşterii intensive (bazată pe generalizarea informaţiilor în forme esenţializate: noţiuni, legi, teorii etc.). Desigur, informaţia geografică de tip enciclopedic posedă valoare utilă dar, neîndoielnic, vremea descriptivismului a “apus” în ştiinţă şi geografia a trebuit să “reacţioneze” la acest fapt. Chiar şi geografii înşişi, sunt adeseori divizaţi de opiniile diferite asupra structurii domeniului sau cu privire la delimitarea şi apartenenţa diferitelor ramuri şi discipline etc. De aici rezultă şi tendinţele centrifuge spre alte domenii ştiinţifice (geomorfologia spre geologie, climatologia spre fizică, geodemografia şi geografia socială spre sociologie etc.).

1.2.3. Necesităţi de ordin teoretic

Diversitatea de interpretări, percepţii şi preferinţe ridică, inerent, problema stabilirii unui punct de vedere fundamentat asupra obiectului, structurii şi statutului geografiei, în concordanţă cu realităţile domeniului precum şi cu cerinţele şi tendinţele actuale din ştiinţă, în general. Într-un asemenea demers clarificator, un rol deosebit revine disciplinelor geografice care integrează faptele naturale cu cele sociale în studii de sinteză cu grad ridicat de generalizare. Acestea sunt, cu precădere, Geografia generală şi Teoria Geografiei.

Problemele care trebuie evaluate şi interpretate sunt în principal următoarele:

- relevarea marilor idei ştiinţifice care au jalonat istoria

Geografiei şi evaluarea critică a acestora (istoriografia gândirii geografice);

- stabilirea raporturilor dintre categoriile de fenomene geografice şi enunţarea legilor care le exprimă;

- descoperirea de noi concepte, legi şi teorii; - elaborarea teoriei structurale unificatoare a domeniului,

indispensabilă verificării compatibilităţilor dintre obiect-concepte-metode-scopuri;

În capitolul următor vom prezenta sintetic aspectele amintite.

Ştiinţa se află “dincolo” de seducătoarele superlative geografice şi pasiunile trecătoare

Reţine!

Perpetua nevoie de clarificare şi căile sale



1. 3. Concepţii privind obiectul de studiu al geografiei

Uneori, incursiunile destinate rememorării şi evaluării critice a ideilor ştiinţifice majore acumulate în istoria ştiinţei sunt considerate demersuri perimate, nefertile, întrucât ar opera cu informaţii “uzate” care au fost deja valorificate sau clasate de către sistemul ştiinţific. Presupunerea este falsă întrucât se ignoră atât proprietatea de continuitate, de filiaţie a ideilor şi de dezvoltare arhitecturală a procesului ştiinţific, cât şi valenţele “discrete” ale unor idei ştiinţifice mai vechi care, la un moment dat, pot etala semnificaţii inedite, nebănuite anterior.

Test de autoevaluare 1. Studiul acestui capitol a vizat cunoaşterea exigenţelor ce conferă

legitimitate unei ştiinţe şi care este situaţia geografiei în această privinţă. a. Arătaţi ce implicaţii are marea diversitate de puncte de vedere existente cu privire la obiectul geografiei. b. De ce este incorectă acuzaţia de “conglomerat” (mixtum compositum) ştiinţific şi care este originea ei? c. Cum se explică declinul enciclopedismului (descriptivismului) în geografie? Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

Utilitatea recursului la “istorie”



W. Pattison (1964) distingea patru “tradiţii” majore, afirmate în Geografie încă din antichitate şi cultivate alternativ în diferite ipostaze de-a lungul timpului. Ele sunt următoarele: tradiţia ştiinţei Pământului, începută de Aristotel Stagiritul (384-322 î.Hr.), prin observaţiile sale astronomice şi îndeosebi prin studierea proceselor atmosferice şi hidrice; tradiţia om-natură (environmentală) ale cărei baze le-a pus părintele medicinei, Hipocrate (460-377 î.Hr.), care argumenta menirea geografiei de a studia felul în care factorii naturali locali influenţează temperamentul şi caracterul oamenilor; tradiţia areală, iniţiată de Strabo (63 î.Hr.-25 d.Hr.), considerat, datorită descrierii unor regiuni, ca fiind părintele geografiei; tradiţia spaţială, deschisă de Ptolemeu (100-178 d.Hr.) prin perfecţionarea proiecţiilor cartografice. Aceste forme de abordare s-au ramificat, au înregistrat metamorfoze, chiar sublimări sau reveniri spectaculoase: Prin urmare, orice model, inclusiv cel de mai sus, este extrem de selectiv, idealizat şi perfectibil. L-am reţinut însă, ca suport (modificat) de abordare, în special datorită calităţilor didactice (simplitate şi elocvenţă). Urmărind retrospectiv ideile majore ale gândirii geografice moderne şi analizând tendinţele mai recente pot fi diferenţiate următoarele tradiţii (concepţii) de referinţă: 1.3.1. Tradiţia studierii Pământului (ca întreg)

Consacrarea acestei vechi tradiţii ca ştiinţă modernă se datorează “părinţilor fondatori” ai geografiei moderne, Al. von Humboldt (1769-1859) şi K. Ritter (1779-1859). Prin contribuţiile lor ştiinţifice s-a constituit geografia catalogată drept “clasică”, la a cărei edificare au contribuit ulterior şi alţi savanţi de seamă (la începuturi, de diferite formaţii: istorici, geologi, botanişti etc.), germani (O. Peschel, Fr. Ratzel, F. von Richthoffen, A. Penck ş.a.), francezi (E. Reclus, Paul Vidal de la Blache, Emm. de Martonne ş.a.), englezi (H. J. Mackinder, J. Chisholm ş.a.), americani (W. M. Davis, Helene Semple ş.a.) ruşi (V. V. Dokuceaev, I. P. Brounov ş.a.) etc. şi discipoli ai acestora, între care s-au distins S. Mehedinţi, întemeietorul geografiei moderne româneşti (discipol al lui Fr. Ratzel) şi continuatorii săi, G. Vâlsan şi C. Brătescu (discipoli ai lui A. Penck).

Adversari critici ai geografiei descriptive promovată de predecesori, ei şi-au circumscris activitatea într-un proces conştient de edificare a unui nou domeniu ştiinţific, comparabil, prin importanţa preocupărilor şi spiritul minuţios analitic, cu cele recunoscute anterior. Aplicarea legii cauzalităţii era considerată cerinţa esenţială a discursului ştiinţific, iar Humboldt a ridicat explicaţia cauzală a faptelor la rang de principiu metodologic fundamental în geografie.

Patru concepte definitorii: Pământul, omul şi natura, regiunea şi spaţiul geografic

Geografia-ştiinţa Pământului ca Întreg Primatul legilor ştiinţifice



Un alt aspect, definitoriu al abordării clasice, era convingerea că nu există diferenţieri conceptuale majore între ştiinţele fizice şi cele sociale. Prin urmare, geografia s-a dezvoltat la începuturi ca ştiinţă unică având un spectru larg de investigaţie. Sub titulatura frecventă de Geografie fizică, ea studiază forme şi procese naturale, fosile, plante, animale, viaţa umană, urmărind coexistenţa lor, modul de dispunere areală (im Raume, la Humboldt) conform relaţiilor mutuale şi cu toate celelalte fenomene, împreună cu care, formează un întreg natural. Ideea organicistă, de armonie, coordonare, coerenţă, interdependenţă a părţilor în cadrul “întregului” devenise o veritabilă metaforă, indispensabila explicaţiei cauzale. Continuatorii lui Humboldt şi Ritter, (sfârşitul sec. XIX-primele decenii ale sec. XX) s-au confruntat cu două dileme majore: I. Dilema referitoare la posibilităţile de adaptare ale geografiei la schimbările impuse de procesul accelerat de specializare ştiinţifică, survenit la începutul secolului trecut. În urma acestuia, s-au afirmat numeroase discipline (meteorologie, hidrologie, geomorfologie, pedologie, antropogeografie etc.) a căror existenţă punea la îndoială “rostul” unei geografii a întregului Pământ, ale cărui elemente componente erau oricum studiate (mai detaliat) de noile ştiinţe. De aici, au rezultat “reajustări” precum: restrângerea ariei de investigaţie (de exemplu, limitarea la studiul “suprafeţei” Pământului); postularea originalităţii metodologice, în condiţiile presupusei absenţe unui obiect propriu (argument evident depăşit în prezent); “inventarea” de noi obiecte de studiu ce nu fuseseră încă revendicate de către “”(de ex. relaţiile dintre geosfere, mediul geografic, relaţiile om-natură ş.a.).

II. Dilema privitoare la modul în care trebuie aplicat principiul cauzalităţii în studiul relaţiilor om-natură, dilemă sugerată de întrebarea: care este factorul determinant în respectivul binom?. În funcţie de răspunsul adoptat (fie natura, fie omul/societatea, fie ambele-dar cu moderaţie), s-au conturat trei alternative principale: determinismul geografic (naturalism fatalism) ce postulează rolul decisiv al condiţiilor fizico-geografice asupra factorului uman, posibilismul, expresie a determinismului moderat şi voluntarismul (determinismul social), ce cultivă într-o formă excesivă libertatea omului în raport cu mediul geografic a cărui problematică este fie ignorată, fie total aservită intereselor umane.

În strânsă legătură cu ambele “provocări”, au apărut şi autodelimitările pe ramuri: geografia tradiţională “unică”, se cataloga tot mai mult drept “fizică”, iar în 1922, L. Febvre lansa ideea “dualismului” geografic care s-a impus. îndeosebi după al doilea război mondial, mai ales în geografia franceză, sovietică şi implicit, prin constrângere ideologică, în cea a ţărilor fostului spaţiu totalitar controlat de Moscova.

Geografia unică şi concepţia “organicistă”

“Criza” post-specializare şi soluţiile ei Alternative cauzale: naturalism, posibilism şi voluntarism Diferenţierea cunoaşterii de “ramură”



Această separare a demersului geografic în două planuri paralele, de sine stătătoare (fizic, respectiv socio-economic), a generat o ruptură profundă în gândirea geografică, a frânat considerabil progresul ştiinţei, iar efectele sale se resimt şi în prezent. S-a insistat pe aceste aspecte întrucât tocmai mutaţiile, consemnate în cunoaşterea ştiinţifică de la începutul secolului XX, au condus la diferenţierea principalelor forme de abordare ce definesc, în linii mari, structura epistemologică a geografiei moderne: abordarea fizico-geografică, umană, regională şi environmentală ş.a. 1.3.2. Tradiţia geografiei fizice S-a impus îndeosebi datorită progreselor considerabile realizate de ştiinţele înrudite (geologie, geofizică, ecologie ş.a.) reflectate şi în avântul unor discipline geografice (geomorfologie, pedologie, climatologie, biogeografie etc.). Concomitent, s-au perpetuat ideile organiciste structurate în vaste lucrări de sinteză ce cultivau, sub diverse denumiri, concepţia învelişului geografic. Dominanta fizică a abordării rezultă din faptul că omul, deşi nu este total exclus, este tratat drept component al biosferei, având statut identic cu oricare altul. Accentul se punea pe stabilirea legăturilor dintre componenţi (geosfere), a legilor ce guvernează procesele şi fenomenele din învelişul geografic; în schimb, relaţiile om-natură prezentau un interes marginal. Concepţia despre învelişul geografic, când ignorată când reluată şi revizuită, sub diferite denumiri, posedă numeroase valenţe utile din perspectiva sistematizării cunoaşterii geografice. La acest aspect ne vom referi ulterior 1.3.3. Tradiţia Geografiei umane Datează din antichitate (Hipocrate), a fost reînnodată tot de către “părinţii fondatori” ai geografiei moderne, Humboldt şi Ritter, care au pus bazele disciplinei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aportul lui Fr. Ratzel (continuatorul lui Ritter) la emanciparea Geografiei umane de sub cupola atotcuprinzătoare a geografiei (fizice) sistematice a fost considerabil. Scopul declarat al lui Ratzel a fost ca, prin cele două volume ale lucrării Antropogeografia (1882, 1891), să pună studiul Geografiei umane pe baze ştiinţifice. Din păcate, generalizarea legităţilor biologice pe palierul antropic şi idealizările reducţioniste nu au putut fi îndeajuns argumentate. Deducţiile speculative neverosimile sau interpretările extreme, de sorginte ideologică, practicate către de unii dintre continuatorii săi, au compromis această direcţie şi au făcut loc unei mari diversităţi de abordări: posibilismul, pozitivismul, radicalismul, behaviorismul, contextualismul cultural ş.a. (vezi unitatea de învăţare nr.7).

Învelişul geografic- obiect de studiu al geografiei fizice Repunerea omului în “drepturi”



1.3.4. Curentul sociologic Nu constituie (încă) o “tradiţie” întrucât s-a conturat relativ recent (după 1970), mai ales în geografia occidentală, dar pătrunde viguros, printr-un registru conceptual extrem de divers, în sfera abordărilor umane, regionale şi spaţiale, deopotrivă. Filonul conceptual se află în scrierile sociologice postmoderniste (de ex. cele ale lui D. Bell, J. Baudrillard, M. Foucault, D. Harvey ş.a.) şi îndeosebi în ideile care radicalizează accepţiile despre spaţiu, precum: “producţia socială a spaţiului” (H. Lefebvre, 1974) sau “spaţiul e societate” (A. Giddens, 1984). Modul în care sunt transpuse aceste idei în problematica geografiei este contradictoriu şi discutabil. Desigur, nu se poate contesta ideea de “spaţiu construit social” (care este un fapt indiscutabil) dar, a limita spaţiul geografic exclusiv la ipostazele sociale, conduce la reducţionism, nefast, asemenea dualismul geografic. 1.3.5. Tradiţia environmentală Rădăcinile sale (moderne) se află tot în antropogeografia ratzeliană unde, sub influenţa evoluţionismului biologic şi a “organicismului”, se cultiva ideea rolului decisiv pe care îl deţin factorii fizico-geografici în impunerea caracteristicilor oamenilor şi ale vieţii sociale. Discipolii lui Ratzel, adepţi ai determinismului natural (de ex. Hellen Semple, 1930) au promovat environmentalismul. Acesta pune accent pe determinările factorilor naturali, în special climatici, asupra omului şi activităţilor sale. Judecăţile primitive speculative (precum, “oamenii din regiunile cu climă caldă sunt leneşi”… sau “schimbările frecvente ale presiunii atmosferice fac ca oamenii din zona temperată să fie…inteligenţi” ş.a.) au compromis intenţiile de a pune acest curent pe baze ştiinţifice. În ultimele decenii, s-a impus relaţia inversă, ce vizează cunoaşterea determinărilor induse de om în mediul înconjurător, în special de pe poziţii ecocentriste (preocupate de protecţia mediului şi păstrarea capacităţii sale de susţinere a societăţii, de alternativele conservare/valorificare) ş.a., abordate în manieră multidisciplinară, îndeosebi, de către Ştiinţa mediului.

1.3.6. Tradiţia Geografiei regionale Punctul de vedere regional a pornit de la premisa că faptele fizice şi umane, deopotrivă, relaţionează inseparabil într-un context teritorial dat astfel încât, influenţele exercitate de către natură asupra societăţii nu sunt, principial, diferite de cele pe care omul le transmite naturii. Această ipostază, a determinismului moderat în privinţa relaţiilor om-natură, a fost promovată de “părintele” Geografiei regionale, Paul Vidal de la Blache (1845-1918), care a rezumat-o în celebra sintagmă “natura propune şi omul dispune” Felul în care omul decide să valorifice “zestrea” naturală existentă, se reflectă într-un “mod de viaţă” specific, constituit în timp, prin contopirea în teritoriu

Relaţiile Om-natură

Regiunea geografică-un nou “obiect” de studiu?

Noua perspectivă sociologică şi limitele ei



a factorilor naturali, istorici, sociali, economici şi culturali. Expresia sa materială este “regiunea geografică”, ce se va impune, tot mai mult, ca obiect de studiu al ştiinţei geografice. Mai târziu, contribuţiile geografilor germani şi americani (îndeosebi F. von Richthoffen, A. Hettner, R. Hartshorne) vor conduce la o altă formulă, foarte populară, cu privire la scopul geografiei regionale şi anume: “studiul diferenţierii areale ale caracteristicilor locale”. După 1950, disciplina a stagnat datorită contestărilor survenite în contextul efervescenţei abordării spaţiale, care practic i s-a substituit. Începând cu deceniul nouă, asistăm la relansarea Geografiei regionale în contextul actualizării unor probleme complexe precum, teritorialitatea şi identitatea socio-culturală, dezvoltarea regională, amenajarea teritorială ş.a., la care, “tradiţia spaţială”, în pofida arogării pretenţiei de “adevărata geografie”, nu a furnizat răspunsuri convingătoare. 1.3.7. Tradiţia spaţială. Iniţial, aceasta s-a impus prin elaborările cartografice dar, începând cu sfârşitul sec. XIX, apariţia unor modele de distribuţie spaţială a caracteristicilor vieţii economice (precum cele elaborate de J. H. Thünen, A. Weber, W. Christaller, A. Lösch ş.a.; vezi unitatea de învăţare nr.7) au atras atenţia asupra aspectelor formale ale spaţiului. După anii `50, modelele de analiză locaţională, referitoare la interacţiunile dintre atributele spaţiale precum poziţia, localizarea, distanţa, conectivitatea, conexiunea, ierarhizarea etc. (W. Isard, F. K. Schaefer, W. Bunge, P. Haggett, L. E. Ullman ş.a.), cele de difuziune spaţială (T. Hägerstrand), puternic formalizate, păreau să fie “cheia” modernizării discursului geografic clasic, descriptiv. Noua perspectivă cataloga “spaţiul” drept concept organizatoric fundamental al geografiei, ea însăşi fiind adeseori etichetată drept “ştiinţă spaţială”. Ulterior, stingerea euforiei privind omnivalenţa şi caracterul esenţial al abordării spaţiale a fost benefică pentru repoziţionarea acestui curent în calitate de demers metodologic fundamental utilizabil, deopotrivă, în Geografia fizică, umană şi regională. Un rol important, în acest sens, l-au avut apariţia accepţiilor subiective despre spaţiu (spaţiu “perceput”, spaţiu “trăit” ş.a.), abstractizarea relaţiilor spaţiale prin modele choremice (R. Brunet, 1990), analiza sistemică a relaţiilor spaţiale (R. Bennet, R. Chorley, 1978; R.J. Huggett, 1980; I. Ianoş, 2000, în geografia românească) ş.a.

“Redescoperirea” valenţelor spaţiului



1.3.8. Tradiţia sistemică

S-a impus în geografie, îndeosebi după 1970, în contextul adoptării Teoriei generale a sistemelor de către numeroase ştiinţe (vezi unitatea nr. 5). Iniţial, datorită aparentei simplităţi a conceptului de “sistem”, se credea că noua teorie poate soluţiona facil toate dificultăţile de ordin teoretic. Drept urmare, s-a produs o veritabilă “infuzie” de geosisteme, cu toate derivatele lingvistice posibile, care de multe ori dublau, chiar cu sensuri diferite, noţiunile clasice deja consacrate (de ex. geocomplex/geosistem, geosferă/geosistem etc.). Acest fapt a condus la numeroase ambiguităţi şi inconsecvenţe în utilizarea conceptelor. Cele mai multe au decurs, fie din utilizarea în sens restrâns a noţiunii (atribuită unor situaţii particulare), fie datorită ambiguităţii în ceea ce priveşte distincţia dintre fenomenele geografice (versanţi, bazine hidrografice, oraşe, unităţi teritoriale etc.) şi aceleaşi realităţi “modelizate”, ca geosisteme, prin interpretare selectivă, generalizată şi idealizată a structurii şi relaţiilor existente în mod real. În primul caz, operăm cu obiecte şi fenomene reale, concrete, în al doilea, cu reprezentări (modele, metode) ale acestora: geosistemul versant, geosistemul fluvial, (geo)sistemul urban, (geo)sistemul teritorial etc. În concluzie, în cunoaşterea geografică s-au afirmat o serie de concepţii dominante, unele devenind veritabile “paradigme” ce ghidează gândirea. Este important să subliniem faptul că ele se manifestă (aproape fără excepţie) concomitent; doar ponderea fiecăreia şi formele sale specifice, diferă în funcţie de timp (etapă istorică), loc (ţară, şcoală geografică), de scopul cercetării şi chiar de personalitatea autorului. Cunoaşterea acestor aspecte este necesară în vederea înţelegerii numeroaselor ipostaze în care a fost definită geografia ca ştiinţă., precum şi la stabilirea unui punct de vedere obiectiv, argumentat, în concordanţă cu stadiul actual al cunoaşterii.

Reţine!

Ultima “revoluţie” teoretică: geosistemul obiect, concept şi metodă



Test de autoevaluare 2.Studierea subcapitolului precedent v-a oferit o privire sintetică asupra evoluţiei ideilor majore referitoare la preocupările geografiei.

Cum vă explicaţi numeroasele şi substanţialele schimbări de problematică din geografie?

Ce reprezintă “dualismul” geografic?

Explicaţi şi exemplificaţi noţiunea de “paradigmă”” Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.



1.4. Obiectul şi scopul geografiei reflectate în definiţii de referinţă

Din subcapitolul anterior, deducem cu uşurinţă că, în contextul fiecărei “tradiţii”, sau concepţii dominante, definiţia geografiei ca ştiinţă a înregistrat formulări dintre cele mai diferite. Constantă a fost doar preocuparea de a răspunde cât mai elocvent la două probleme: în ce constă obiectul studiat (?) şi respectiv, precizarea sarcinilor ce revin ştiinţei în raport respectivul obiect (scopul). Spre exemplificare, vom prezenta o selecţie de definiţii de referinţă, consemnate în istoria gândirii geografice, care reflectă fidel apartenenţa la anumite sisteme de gândire şi spiritul dominant al cunoaşterii într-un anumit context naţional, istoric, cultural, ştiinţific etc.

1. Al. von Humboldt, 1855: “Principala problemă a Geografiei

Fizice este de a determina formarea categoriilor de fenomene, legile care guvernează relaţiile dintre acestea, legăturile eterne care înlănţuie fenomenele vieţii cu cele ale naturii neanimate.”

2. F. von Richthoffen, 1883: “Geografia este ştiinţa despre faţa Pământului şi despre lucrurile şi fenomenele ce stau în legătură cauzală cu ea”.

3. S. Mehedinţi, 1901: “Geografia este ştiinţa Pământului considerat în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri atât din punct de vedere static (al distribuirii în spaţiu) cât şi din punct de vedere dinamic (al transformării în timp)”.

4. Paul Vidal de la Blache, 1902: “Geografia este ştiinţa locurilor,

preocupată de calităţile şi potenţialităţile ţărilor. Caracterul particular al unei ţări este exprimat de totalitatea trăsăturilor sale, de diversitatea socială asociată cu diversitatea locurilor”. Cunoaşterea sa presupune “înţelegerea felului în care faptele geografice se imprimă asupra vieţii sociale”.

5. A. Hettner, 1921: “Geografia este ştiinţa corologică a Pământului sau ştiinţa arealelor şi locurilor terestre în termenii deosebirilor locale şi a relaţiilor lor spaţiale”

6. Richard Hartshorne, 1959: “Geografia este disciplina ce caută descrierea şi interpretarea caracterului variabil, de la un loc la altul, al Pământului ca lume a omului.”

7. Max Sorre, 1947 “Geografia este o disciplină a spaţiilor

terestre. Prima problemă a Geografiei umane este elucidarea raporturilor dintre om şi mediu. Geografia umană este acea parte a Geografiei generale care tratează oamenii şi toate activităţile lor din perspectiva repartiţiei acestora…descrierea ştiinţifică a peisajelor umane şi distribuţia acestora pe glob”.

8. Kalesnik S. V., 1959: “Geografia fizică studiază învelişul

landşaftic prin prisma componenţei materiale, caracteristicilor, ritmului, sensului dezvoltării acestui înveliş, a diferenţierii structurii în decursul dezvoltării”.

Concepţia regională Concepţia umanista Concepţia „naturalistă” (fiz.-geogr.)

Definiţii diferite de la o perioadă la alta, de la un autor, la altul Concepţia organicistă a Pământului ca întreg (holistă)



9. J. Tricart, 1972: “Geografia fizică “trebuie să dea o vedere de

ansamblu asupra mediului fizic şi să pună în evidenţă maniera în care manifestările vieţii se inserează în acesta şi îi imprimă principalele sale caracteristici”

10. I. Donisă, 1977: “geografia este ştiinţa (sistemul de ştiinţe)

care studiază sociogeosistemul ca formaţiune complexă, căutând să-i stabilească componenţa, structura, fizionomia şi funcţionalitatea lui, legile care guvernează legăturile dintre părţile componente, evoluţia părţilor şi a întregului sistem, precum şi diferenţierea lor spaţială”.

11. R. Brunet, R. Ferras, H. Thery, 1992: “Una dintre ştiinţele

fenomenelor societăţii, Geografia are drept obiect cunoaşterea activităţii umane de producere şi organizare a spaţiului”.

Concepţia sistemică

Curentul sociologic

Concepţia environmentală



Test de autoevaluare 3. Subcapitolul precedent vă permite sesizarea mult mai exactă a preocupărilor geografiei consfinţite prin definiţii existente în lucrări de referinţă. Pentru a aprofunda problema urmăriţi:

a. Analiza comparativă a definiţiilor şi identificarea conceptelor cheie; b. Precizarea diferenţelor majore dintre “obiectele” de studiu vizate prin definiţii; c. Precizarea “scopurilor” sesizate în respectivele definiţii;

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.



1.5. Concluzii privind obiectul de studiu al geografiei 1.5.1. Mai multe obiecte, nici unul sau unul anume… ?!

Oricine se va “confrunta” cu noianul de definiţii ale geografiei îşi va pune, pe bună dreptate, măcar două întrebări: 1. Totuşi, care este obiectul de studiu, dintre atâtea variante (?!): planeta, geosferele, suprafaţa Pământului, mediul geografic, regiunile, locurile sau alte areale ale feţei Pământului, componente fizice, biotice, omul, legile sau relaţiile dintre toate acestea, proprietăţile (structura, dinamica, atributele spaţiale etc., toate laolaltă, doar unele, care anume, în ce condiţii, altele (?) etc; 2. Opţiunea existentă (exprimată) cu privire la obiect este, într-adevăr, cea validă sau, mai bine zis, putem opta, argumentat, pentru o anumită accepţie (definiţie)?. În legătură cu prima întrebare: toate aspectele amintite reprezintă, fără discuţie, problematici studiate ale geografiei, dar dificultatea derivă din faptul că, multe dintre ele, nu sunt studiate numai de către Geografie. Pământul, ca planetă, este studiat şi de către astronomie, geologie, geodezie etc., omul şi procesele sociale, de către antropologie, sociologie ş.a., legile ce definesc majoritatea proceselor şi fenomenelor geografice, de către fizică, chimie ş.a. Există însă deosebiri majore în ceea ce priveşte modul de abordare. Multe dintre ştiinţele care studiază realitatea terestră sunt ştiinţe sistematice. Ele “decupează”, din realitate, secţiuni relativ omogene precum: elemente chimice, substanţe, energii, categorii de obiecte şi fiinţe (roci, plante), interacţiuni (relaţii sociale, procese psihice, activităţi economice etc.) pe care le studiază analitic (minuţios) şi mai ales, de sine stătător. În geografie, cunoaşterea nu se poate limita la analiză. Cunoştinţele, obţinute prin analize sectoriale (pe componenţi) trebuie corelate, integrate în raţionamente şi reprezentări care să respecte (pe cât posibil) similitudinea şi complexitatea asocierilor existente în mod real între componenţii. Metoda ce permite “reasamblarea” teoretică a realului se numeşte sinteză, iar principiul care stă la baza sa este cel al integrării. Prin integrare (spaţială, structurală etc.) în “sinteză”, geograful “reconstruieşte” unitatea teritorială în care se manifestă proprietăţile individuale ale componenţilor. Semnificativ este aspectul că el obţine ceva în plus: cunoaşterea noilor proprietăţi, rezultate din interacţiunea componenţilor, ce impun teritoriului trăsături specifice şi valenţe suplimentare, a căror precizare şi înţelegere defineşte, cu adevărat, specificitatea abordării geografice. Rezultă, că “unitatea teritorială” (ori spaţială), ale cărei mărimi, forme, structuri şi fizionomii variază spre infinit, reprezintă conceptul unificator pentru atât de diferitele preocupări ale geografiei. Esenţial este şi faptul că unităţile spaţiale (sau complexele teritoriale) sunt “întreguri”, de sine stătătoare, dar ele interacţionează şi se integrează ierarhic într-o unitate teritorială de maximă cuprindere: complexul teritorial planetar. Acesta este expresia concretă a “fuzionării”

În “căutarea” unui obiect propriu de studiu

Geografia presupune strânsa legătură dintre analiză şi sinteză Sinteza-forma esenţială de reconstrucţie a realităţii geografice Unitatea teritorială-concept unificator



numeroaselor “căutări”, obiecte şi obiective “parţiale” într-un singur obiect, integrat şi integrator. Cum denumim unitatea teritorială globală, rezultată prin integrarea unităţilor locale şi regionale, este mai mult o chestiune de tradiţie ştiinţifică sau chiar de preferinţă personală. Putem opta pentru una din numeroasele noţiuni cu sens echivalent, precum: înveliş geografic, complex sau întreg teritorial (planetar, în cazul de faţă) înveliş terestru complex, înveliş geosferic, înveliş terestru superior ş.a. Termenul “înveliş geografic” are avantajul elocvenţei (exprimă cel mai bine conţinutul), sub rezerva că este impropriu pentru definirea domeniului: enunţul, Geografia este ştiinţa care studiază învelişul geografic…este tautologic şi inacceptabil, întrucât definitorul este identic cu definitul. De aceea, în ipostaza unui enunţ referitor la obiectul geografiei, trebuie utilizat un termen echivalent. Indiferent de noţiunea utilizată, două aspecte rămân esenţiale: a.) sensul de produs de sinteză, rezultat prin interacţiunea geosferelor, materializat teritorial prin unităţi/subunităţi regionale şi locale; b.) funcţia de integrare epistemologică, întrucât permite reunirea principalelor alternative metodologice (analitică, sintetică, spaţială, istorică, funcţională etc.) într-un ansamblu ştiinţific logic, coerent, susceptibil să confere demersului geografic unitate, legitimitate, scop şi utilitate, atribute indispensabile oricărei “ştiinţe”; În consecinţă, “întregul teritorial, de la localitate la planetă” (V. Mihăilescu, 1968) este deopotrivă, “realitate concretă” şi “concept”, “obiect” şi “ţintă”, aflat în centrul preocupărilor geografiei. În această postură, cunoaşterea învelişului geografic nu se poate realiza dintr-o singură perspectivă. Teritoriul este, concomitent, spaţiu fizic şi social, devenire, acţiune, comportament, istorie etc. Toate aceste dimensiuni coexistă şi se manifestăm atât ca “individualităţi”, cât şi ca “prezenţe colective”, subtil structurate şi integrate în unităţi complexe ierarhizate. În virtutea acestor aspecte se poate desprinde răspunsul pentru cea de-a doua întrebare. Concepţia despre “învelişul geografic”, indiferent de termenul echivalent utilizat, este principala opţiune teoretică şi metodologică cu privire la obiectul Geografiei. Ea permite poziţionarea logică a cunoaşterii în raport cu obiectul şi scopul cercetării şi soluţionarea aspectelor contradictorii existente cu privire la această relaţie.

Obiectul de studiu: Înveliş geografic= întreg teritorial planetar= învelişul terestru complex=ş.a Două semnificaţii majore ale IG

Reţine!



1.5.2. Învelişul geografic ca obiect de studiu integrat Utilitatea şi validitatea acestui vechi şi actual concept sunt susţinute de aspecte precum: - învelişul geografic este un ansamblu ierarhic integrat de

unităţi teritoriale. În funcţie de nivelul de analiză vizat (“întreg” planetar ori complexe teritoriale regionale şi locale) se poate opera distincţia între cunoaşterea “generală” şi cunoaşterea “regională”;

- învelişul geografic poate fi cercetat sistematic, pe componenţi, la scări diferite: planetară (litosfera, atmosfera, antroposfera, etc.), regională/locală (relief, resurse minerale, climat, comunităţi umane, sectoare economice ş.a). Aceasta nu înseamnă “multiplicarea” obiectului, întrucât, fiecare component (sau unitate teritorială) este studiat ,concomitent, în calitate de “întreg” şi “parte” a învelişului geografic. Prin urmare, Geografia studiază geosfere, relaţii geosferice,

- spaţiale, environmentale etc., locuri, peisaje, areale regionale, populaţia, economia, realităţile geopolitice etc., dar obiectul (integrator) rămâne unul şi acelaşi: învelişul geografic. Delimitarea abstractă relativă a “obiectelor parţiale” permite individualizarea disciplinelor specializate: Geomorfologie, Climatologie, Geodemografie, Geografia aşezărilor omeneşti etc.;

- concepţia integrată despre învelişul geografic răspunde

necesităţii de a studia interacţiunile dintre fenomenele fizice şi cele sociale, economice, culturale etc. Chiar dacă legile fizice sunt diferite de cele sociale şi economice, geografia nu are drept obiect legile altor domenii; obiectul său de studiu este “teritoriul”, în care, ţinând seama de diferitele legităţi, trebuie să identifice propriile sale legităţi, specificitatea teritorială conferită de modul în care se întrepătrund dimensiunile naturale, umane şi tehnogene. Ignorarea acestui aspect şi studierea realităţii doar pe baza legilor altor domenii, conduc Geografia pe poziţii neştiinţifice;

- cunoaşterea învelişului geografic nu exclude, ci presupune,

determinarea atributelor diverse ale proceselor şi fenomenelor ce alcătuiesc realitatea teritorială. Prin urmare, parametrii şi funcţiile spaţiale, relaţiile dintre diferitele categorii de procese şi fenomene, dinamica acestora, modul de integrare sistemică a geocomponenţilor în structuri complexe, dimensiunile umane perceptuale, comportamentale, sociale etc. nu sunt, în fond, decât faţete distincte, necesare şi complementare ale demersului geografic. Toate, la un loc, converg şi se reunesc în aceeaşi unitate integratoare ce constituie obiectul cercetării geografice: întregul teritorial, de la localitate la planetă. Chiar dacă, unul dintre obiectivele amintite mai sus, sau altul, este etichetat drept “cel mai important”, “singurul adevărat” etc., este limpede că cercetarea geografică nu poate fi restrânsă exclusiv la problematici fizică, umană, spaţială, istorică sau oricare alta;

IG-ierarhie de unităţi teritoriale, de la localitate la planetă IG-unitate dialectică între „părţi” şi „întreg”

IG-obiect de studiu şi concept integrat şi integrator IG-unitatea dintre fizic (natural) şi uman



- conceptul permite şi distincţia elocventă în raport cu noţiunea de mediu înconjurător (environment), adeseori, şi ea incorect “revendicată” drept obiect de studiu al Geografiei. Mediul înconjurător este doar o parte din învelişul geografic, văzut în ipostaza sa calitativă. Geografia are drept obiect învelişul geografic, dar acesta poate fi studiat şi în calitate de “mediu înconjurător” al societăţii umane sau al oricărui alt component, abiotic, biotic, antropic, considerat (în mod subiectiv) ca fiind “termenul” central al investigaţiei (I. Mac, 2000);

- noţiunea satisface cerinţa epistemologică ca ştiinţele ce studiază

aspecte ale realităţii obiective să fie definite prin obiecte concrete, individualizate, delimitabile şi nu doar prin reprezentări abstracte (de ex. concepte, relaţii, legi, modele etc).

1.5.3. Concluzii cu privire la obiectul şi definiţia geografiei

Întrucât noţiunea de “înveliş geografic” satisface problema definirii şi delimitării unui obiect propriu de studiu, permite soluţionarea satisfăcătoare a inerentelor dificultăţi de ordin teoretic şi metodologic, poate fi considerată principalul concept unificator al ştiinţei noastre. În final, se ridică problema definirii domeniului ştiinţific, printr-un enunţ logic referitor la obiect şi scop. Desigur, (conform…“tradiţiei”) s-ar putea improviza încă o definiţie (“inedită”), dar aceasta ar însemna să comitem, la rându-ne, acelaşi exces subliniat anterior: dorinţa nefondată de originalitate. De aceea, considerăm mai adecvat să reamintim definiţia reputatului geograf român V. Mihăilescu (1968); un enunţ simplu, realist şi riguros ce se impune, convingător, în faţa multor definiţii fragmentare, partizane sau artizanale care circulă în literatură. Aşadar, “Geografia descrie şi explică întregul teritorial (de la localitate la planetă) nedisociat nici chiar în timpul analizei lui pe regiuni sau pe componente”. Interpretând această definiţie vom putea face câteva sublinieri cu privire la scopul geografiei. Prin “descrierea şi explicarea întregului teritorial”, avem în vedere explicarea genezei proceselor şi fenomenelor diverse ce acţionează în învelişul geografic (fizice, biotice, sociale, economice etc.), determinarea modalităţilor de integrare a acestora în structuri (complexe) teritoriale, cercetarea dinamicii spaţio-temporale a proceselor şi fenomenelor şi nu în ultimul rând, evaluarea valenţelor geografice utile ale teritoriului şi a posibilităţilor optime de valorificare practică. În încheierea acestei pledoarii, în favoarea unui obiect integrat de studiu al Geografiei, fără echivoc, în ceea ce priveşte conţinutul şi semnificaţiile, flexibil ca şi concept, uşor de utilizat etc., se cuvine o precizare: nu trebuie să ne aşteptăm la acceptarea unanimă a acestui punct de vedere. Chiar în ţările unde, odinioară, se lansau şi se cultivau aceste idei (Franţa, Marea Britanie ş.a.) această concepţie este, uneori, considerată depăşită, inoperantă, datorită aspiraţiei “excepţionaliste” (K. Schaefer, 1996).

IG-concept plurivalent O definiţie mereu actuală a geografiei Scopuri majore ale cercetării geografice Concepţia despre IG- un punct de vedere, dar nu singurul

IG-obiect de studiu “concret-abstract”

IG-şi calitatea de mediu înconjurător



Excepţionalismul se referă la pretinsa eroare a geografiei de a-şi propune soluţionarea unui număr prea mare de probleme, fapt considerat imposibil de realizat şi care ar fi atras, după sine, rămânerea în urmă a domeniului. Drept urmare, Geografia ar trebui să nu se mai considere “excepţională” ci “normală”, iar în vederea consolidării sale să-şi restrângă preocupările doar la ceea ar ţine “strict” de domeniul ei (de exemplu, după unii, la studiul legilor şi a proprietăţilor spaţiale ale suprafeţei terestre, după alţii, la studiul diferenţierilor sociale din teritoriu ş.a. Cu privire la acest aspect se ridică problema stabilirii căii pe care o va urma Geografia în perspectivă: calea înţelegerii unei realităţi complexe sau calea reducţionismului? Prima implică, printre altele, necesitatea relaţionării diverselor puncte de vedere ştiinţifice asupra realităţii, elaborarea unor sisteme explicative complementare, susceptibile să răspundă la soluţionarea problematicilor complexe într-o viziune cuprinzătoare, realistă şi pragmatică. Secunda, prin izolaţionismul absurd, generat de restrângerea dramatică şi arbitrară a domeniului de cercetare, conduce, mai curând, spre idealizarea forţată şi neverosimilă a realităţii geografice, implicit la pierderea identităţii şi utilităţii cunoaşterii geografice. În concluzie, definirea riguroasă a obiectului, scopului şi condiţiilor cercetării este o cerinţă esenţială pentru asigurarea veridicităţii, coerenţei şi utilităţii demersului ştiinţific. Ignorarea, subevaluarea sau interpretarea subiectivă a acestei cerinţe, pot conduce la stagnare, recul, realizări îndoielnice şi evoluţii imprevizibile sub raport ştiinţific.

Reţine şi notează!

Geografia- între “prea mult” şi “foarte puţin”



Test de autoevaluare

4. Subcapitolul precedent v-a permis înţelegerea importanţei definirii fărăechivoc a reperelor teoretice ale ştiinţei şi v-a oferit un punct de vedere argumentat şi mai larg acceptat. În legătură cu acesta:

a. Puteţi arăta semnificaţia aparte pe care o are metoda sintezei îîn cercetarea geografică? b. Ce înţelegeţi prin faptul că învelişul geografic este o noţiune “concret-abstractă”?

c. Puteţi exemplifica posibile implicaţii ce pot decurge din ignorareacerinţelor cu privire la obiect, scop şi metodă şi din abordarea geografiei de pe poziţii reducţioniste ? Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.



1.6. Structura epistemologică a geografiei Structura epistemologică se referă la modul în care este organizată cunoaşterea ştiinţifică în ansamblu sau într-un anumit domeniu. Termenul “epistemologie” provine din greacă: episteme înseamnă cunoaştere sau ştiinţă, iar logos, înseamnă, în acelaşi timp, limbaj, discurs şi judecată, studiu ştiinţific. Se poate opera distincţia între epistemologia generală, parte a filosofiei şi epistemologiile regionale, ce reunesc cunoştinţele teoretice elaborate în cadrul fiecărei discipline în parte. Epistemologia (geografiei) vizează problematica definirii obiectului de studiu, evaluarea critică a conceptelor, legilor şi teoriilor, examinarea validităţii şi randamentului metodelor de cercetare precum şi organizarea internă a cunoaşterii pe domenii, discipline, ramuri (sisteme ştiinţifice) pentru a stabili dacă aceasta corespunde cerinţelor logice ce decurg din obiect, scop, metode şi din necesitatea corelării şi colaborării cu alte ştiinţe.

1.6.1. Sistemul ştiinţelor geografice

Ştiinţa este un fenomen dinamic care se ajustează necontenit la circumstanţele istorice, culturale, economice şi politice care definesc evoluţia societăţii. La fel ca şi alte ştiinţe străvechi, care s-au desprins din filosofie încă din antichitate (geometria, fizica, istoria ş.a.), geografia a rămas, multă, vreme un “conglomerat” nediferenţiat de cunoştinţe în care predominau descrierile regionale (chorografiile), aspect reflectat şi de etimologia termenului introdus de Eratostene (276-192, î.Hr.): geos-Pământ, graphein-a desena, a descrie. Până în pragul secolului XX, geografia era o ştiinţă “unică”, dar în scurt timp, progresul general al ştiinţei şi revoluţia tehnologică aveau să determine procesul actual de creştere exponenţială a volumului de informaţii în toate domeniile. Pentru că acestea nu mai puteau fi valorificate mulţumitor, s-a impus divizarea fiecărui domeniu; astfel au apărut şi apar încă, numeroase ştiinţe specializate şi interdisciplinare. Ele procedează la cunoaşterea sistematică a realităţii prin restrângerea deliberată a sferei de investigaţie. În acest mod, ele reuşesc să pătrundă dincolo de aparenţa lucrurilor, devin tot mai profunde în examinarea faptelor specifice domeniului (disciplinele specializate) şi a faptelor de interferenţă (ştiinţele interdisciplinare-situate la frontiera comună a două-trei ştiinţe, precum geomorfologia, biogeografia, geodemografia etc.).

Pe măsură ce disciplinele s-au înmulţit, a devenit tot mai evident că diviziunile acceptate ale ştiinţelor nu respectă unitatea lumii, astfel încât, cunoaşterea, deşi tot mai performantă, devine, paradoxal, tot mai inoperantă în soluţionarea problemelor complexe cu care se confruntă societatea. Reacţia la acest neajuns a constat în apariţia ştiinţelor integrate, de tip multidisciplinar şi transdisciplinar ce au drept scop explicarea realităţii ţinând cont (pe cât posibil) de propriile

Ştiinţa-un fenomen dinamic Specializare şi interdisci-plinaritate Multidisci- plinaritate şi transdisci plinaritate

Natura şi obictivele Epistemologiei



ei “tipare” şi corelarea rezultatelor cunoaşterii sistematice în condiţiile ignorării limitelor trasate convenţional între ştiinţe.

Pe aceste căi, domeniile ştiinţifice s-au structurat ca sisteme complexe de ştiinţe ce grupează numeroase discipline şi ramuri, aflate în variate raporturi de interdependenţă, mereu susceptibile de mutaţii prin redefiniri, diferenţieri şi repoziţionări. Exemplul geografiei este (şi el) edificator în această privinţă. Sistemul ştiinţelor geografice s-a structurat în funcţie de calea metodologică pe care disciplinele au urmat-o pentru a răspunde obiectivelor majore de cunoaştere: descrierea şi explicarea învelişului geografic (fig.1). Procesul a evidenţiat două direcţii veritabile “linii de forţă”, esenţiale, distincte şi complementare ale demersului geografic.

1. Direcţia sistematică (specializată sau analitică), în care

studiul se realizează preponderent la nivel geocomponental. Metodele definitorii sunt analiza (studierea detaliată a elementelor individuale-roci, apă, aer, populaţie, sector economic etc.) şi inducţia (calea nemijlocită, dinspre singular şi particular (fenomen), ce conduce la formularea de legi ce explică generalul (esenţa). Disciplinele analitice “urmează” cele două ramuri tradiţionale, Geografia fizică, respectiv, Geografia umană şi păstrează, pe cât posibil, specificul cercetării geografice prin corelarea faptelor fizice cu cele socio-economice şi raportarea lor la contextul teritorial.

2. Direcţia integrată (de sinteză), reprezintă rezultatul

procesului de decantare şi integrare a concluziilor semnificative, obţinute pe cale analitică, în modele explicative ale unităţilor (complexelor) teritoriale. Metodele definitorii sunt sinteza (reconstrucţia mentală a întregului descompus prin analiză) şi deducţia (cunoaşterea particularului prin intermediul legilor generale). În funcţie de scara de mărime la care se realizează “fuziunea” (integrarea) datelor, abordarea integrată se diferenţiază, la rândul ei, în două direcţii de referinţă: Geografia regională respectiv, Geografia generală. În ambele sensuri au apărut diferenţieri (discipline) impuse de gradul de generalizare/detaliere, obiectivele specifice, metodologie etc.: de ex. Geografia teoretică, la “polul” preponderent nomothetic, Geografia peisajului, Geografia continentelor, Geografia ţărilor, Geografia organizării spaţiale a teritoriului ş.a., la celălalt “pol”, preponderent ideografic. Desigur între cele forme de cunoaştere-sistematică şi integrată-există o strânsă complementaritate: studiile integrate se întemeiază pe rezultatele furnizate de ştiinţele analitice, iar acestea, la rândul lor, cunoscând conexiunile din teritoriu pot surprinde mai fidel starea şi dinamica geocomponenţilor în parte. Trebuie subliniat faptul că ştiinţele analitice trebuie să studieze faptele ca produs şi factor al întregului planetar şi implicit, în calitate de “obiecte integrate”. Noţiunea semnifică faptul că studiul vizează “nu separarea părţii din întregul teritorial prin urmărirea caracterelor ce-l diferenţiază de

Geografia ca sistem ştiinţific Discipline analitice Discipline de sinteză




celelalte componente ale acestuia, ci analizarea legăturilor ce îl încorporează în întreg” (V. Mihăilescu, 1968). O poziţionare distinctă în sistemul ştiinţific prezintă Geografia tehnică şi Geografia mediului. Geografia tehnică reuneşte mai multe discipline cu specific metodologic (cartografie, aerofotointerpretare geografică, S.I.G.) ce susţin deopotrivă, atât cercetările analitice, cât şi pe cele integrate. Geografia mediului operează, în mod necesar, atât pe calea analitică, cât şi pe cea integrată, ambele fiind urmate într-o strânsă complementaritate metodologică (fig. 1) De aceea, ambele discipline se situează în aria de interferenţă a celor două forme de abordare.

Fig. 1.1. Sistemul ştiinţelor geografice

Discipline cu demers echidistant



Sistemul ştiinţelor geografice este interconectat cu numeroase alte sisteme ştiinţifice în procesul abordării interdisciplinare (de ex. geologia, biologia, antropologia, demografia etc.) sau multidisciplinare (unde geografia este implicată, împreună cu ştiinţele fundamentale, sociale, medicale, economice, politice, administrative etc., în soluţionarea unor problematici complexe precum cele legate de protecţia şi conservarea mediului înconjurător, dezvoltarea regională, planificarea teritorială ş.a.; fig.2.).

Fig. 1. 2. Legăturile geografiei cu alte ştiinţe

Fiecare ştiinţă este un sistem deschis



1.6.2. Locul Geografiei generale în sistemul ştiinţelor geografice. Obiectul Geografiei generale

O sarcină majoră, tradiţională, a Geografiei generale este studierea Pământului ca întreg, transpunerea la scară globală a realităţilor regionale şi locale. La ora actuală, cerinţele impun şi alte necesităţi, astfel încât geografia generală trebuie să fie mai mult decât simpla asociere (sumarizată) a tratatelor (generale) clasice de geografie fizică cu cele de geografie umană. Geografia generală are drept obiect învelişul terestru studiat prin prisma trăsăturilor sale definitorii în vederea descoperirii, definirii şi sistematizării conceptelor, legilor şi teoriilor indispensabile înţelegerii sale sub aspect morfologic, structural, relaţional, funcţional şi dinamic. Depăşirea descrierilor empirice, unilaterale şi impunerea cercetării active, bazată pe relaţionarea obiectivă şi integrarea diverselor categorii de procese şi fenomene în sisteme explicative plurivalente, poate stabili “punţi sigure” de legătură între discipline, contribuind astfel la păstrării identităţii şi unităţii ştiinţei geografice. Cel din urmă aspect, o veche aspiraţie a geografiei generale, este legitim şi (din nou) mai mult decât actual în condiţiile în care numeroase discipline sunt pe cale să-şi piardă “geograficitatea” şi să fie ataşate altor domenii ştiinţifice. Geografia generală este o disciplină de sinteză având o puternică încărcătură nomothetică. Aceste caracteristici o poziţionează pe “axa integratoare” (verticală, centripetă) a geografiei, în vecinătatea geografiei teoretice (fig.1). Geografiei generale îi revin sarcini precum: - selecţia informaţiilor semnificative furnizate de către disciplinele

analitice şi sintetice (regionale); - generalizarea informaţiilor utile prin eliminarea detaliilor şi definirea

aspectelor esenţiale; - abstractizarea generalizărilor obţinute sub formă de concepte

(noţiuni); - integrarea logică a abstracţiilor în raţionamente argumentate logic,

sub formă de legi şi teorii (suporturile nomothetice fundamentale ale cunoaşterii deductive);

- formularea de noi legi şi teorii cu privire la condiţiile, urmările şi semnificaţiile integrării proceselor şi fenomenelor la diferite scări teritoriale;

- valorificarea noilor concepte, legi, teorii (validate sau achiziţionate) în sisteme explicative actualizate ale întregului teritorial (planetar).

În condiţiile în care se vizează cunoaşterea mai detaliată, a legilor anumitor seturi componentale ale învelişului geografic, Geografia generală poate fi diferenţiată în Geografie fizică generală respectiv, Geografie umană generală.

Studiul legilor generale ale învelişului geografic

Funcţia de “coagulare” teoretică a domeniului Sarcinile G.Generale



Geografia fizică generală studiază procesele de structurare şi interacţiune a componenţilor abiotici şi biotici prin prisma legilor ce acţionează la scară planetară (implicit la nivelul geosferelor şi al marilor domenii şi continentale şi oceanice), urmărindu-se geneza, alcătuirea, funcţionarea, dinamica şi evoluţia lor. Geografia umană generală studiază, la aceeaşi scară, caracteristicile grupurilor umane şi legităţile care definesc relaţiile existenţiale ale acestora (spaţiale, sociale, economice, politice etc.) stabilite prin interacţiuni cu suporturile fizice ale învelişului geografic. În situaţia în care investigaţia urmăreşte aceleaşi aspecte, dar cu o rezoluţie şi mai pronunţată, impusă de studiul unor unităţi teritoriale de mezoscală, abordarea îmbracă forma Geografiei fizice regionale respectiv, Geografiei umane generale. Se presupune, desigur, că indiferent de scara de analiză, geograful trebuie să aibă capacitatea de a trata teoretic, datele fizice şi umane prin inserarea şi interpretarea lor în totalitatea spaţiului terestru studiat într-o viziune globală integrată. În acest caz, operează Geografia generală, care încearcă să furnizeze o imagine cât mai veridică a realităţii teritoriale studiate, imagine nedeformată prin autodelimitări, constrângeri sau detalii excesive.

Test de autoevaluare 6.Studiul precedentului subcapitol v-a permis înţelegerea modalităţilor de structurare sistemică a ştiinţei ca urmare a creşterii fluxurilor de informaţie şi rezultatul acestui proces în cunoaşterea geografică. a. Ce înseamnă cunoaşterea multidisciplinară şi transdisciplinară şi ce probleme intră în atenţia lor? b. Operaţi distincţia între cunoaşterea ideografică şi cea nomothetică. Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

Diferite forme de abordare



1.7. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare

Întrebarea 1 a) marea diversitate a punctelor de vedere atrage după sine stări de

ambiguitate, confuzie, inconsecvenţă şi chiar de contrarietate, dăunătoare prestigiului şi credibilităţii ştiinţei geografice;

b) acuzaţia este incorectă întrucât explicaţia geografică necesită

informaţii, concepte şi legi provenite din astronomie, geologie, biologie, sociologie economie etc.; într-adevăr, în absenţa precizării riguroase a obiectului şi scopurilor, unii geografi “preiau” fără discernământ cunoştinţe furnizate de către alte ştiinţe, nesesizând unde se “sfârşeşte” relevanţa lor pentru geografie;

c) Limitarea la enciclopedism este o atitudine “”paleoştiinţifică”. Astăzi

legitimarea supremă a oricărei ştiinţe este utilitatea social-economică ce decurge din capacitatea sa de prognoză. Pentru că descrierea, oricât de completă ar fi ea, descrie realitatea la timpul trecut, geografia a trecut la analiza şi sinteza critică a informaţiilor, integrarea lor în modele de cunoaştere cu funcţie de diagnoză, control şi predicţie a stărilor şi tendinţelor din teritoriu. Prin această mutaţie conceptuală, s-a realizat saltul de la stadiul “preştiinţific” la cel ştiinţific, s-au amplificat considerabil valenţele practice ale geografiei .



Întrebarea 2 a) ştiinţa este un fenomen dinamic susceptibil de schimbări radicale

generate de mutaţii sociale, politice, tehnologice şi chiar întâmplătoare (vezi şi punctul 1.1.);

b) “Dualismul” reprezintă divizarea preocupărilor şi implicit, a obiectului de

studiu, în două părţi (ştiinţe) separate: Geografia Fizică respectiv, Geografia Umană. Falsa prezumţie a dualismului este faptul că între cele două ramuri nu există legături organice pe motivul că, prima ar fi guvernată de legi fizice, iar a doua de legi sociale şi economice. Viziune depăşită, impusă, la un moment dat, prin constrângere ideologică: cerinţa de a evita determinismul geografic, acea …concepţie “burgheză” şi “reacţionară”…)

c) Paradigma (din lat. paradigma-cale, drum de urmat), termen introdus de

TH. Kuhn (1976) semnifică: “constelaţia completă a convingerilor, valorilor şi tehnicilor împărtăşite de membrii unei comunităţi ştiinţifice date” sau totalitatea regulilor, ideilor, modurilor de abordare a cercetării ştiinţifice într-o perioadă dată. Ele au rolul de a ghida cunoaşterea, dar uneori îngrădesc apariţia noilor idei. Progresul în ştiinţă este rezultatul schimbărilor “revoluţionare” impuse de apariţia noilor paradigme, în locul celor vechi: de ex. paradigma deterministă, posibilistă, environmentală, regională, sociologică, sistemică, a dezvoltării durabile etc. Exprimă concepţii definitorii, curente, tendinţe etc. şi au caracter istoric.

Întrebarea 3 a) legile, legăturile (1), faţa Pământului (2), Pământul, relaţiile reciproce

dintre geosfere (3), locuri, areale (4,5,7), Pământul, “ca lume a omului” (7), relaţiile natură (mediu)-om (societate) (4,7), învelişul landşaftic (8), mediul fizic (9), sociogeosistemul (10), producerea şi organizarea spaţiului (11);

b) unele obiecte sunt concret reale (faţa Pământului, peisaje, locuri, areale

ş.a.), altele sunt concret-abstracte, în sensul că existenţa lor este în afara oricărui dubiu dar, pentru că nu pot fi percepute şi cercetate în totalitatea lor, reprezentările despre ele sunt vădit idealizate (Pământul, geosferele, învelişul geografic, geosistemul ş.a); în sfârşit, altele, sunt doar abstracte întrucât existenţa lor poate fi probată doar indirect, prin efectele sau consecinţele lor (relaţiile dintre geosfere, relaţiile om-natură, mediul fizic, “producţia” spaţiului); De aici, ar decurge o altă întrebare: care dintre ele ar satisface mai bine condiţia de “obiect” de studiu?

c) explicarea genezei (1), explicaţia cauzală (1,2,5,6), repartiţia şi dinamica

faptelor (3,8), relaţia natură-societate (4,7,9), descrierea areală, spaţială (5,6,7), studiu integrat (8,10) ş.a.; sesizăm că scopul poate fi definit şi prin intermediul obiectului (3, 8,11).



Întrebarea 4 a) Sinteza este utilizată de majoritatea ştiinţelor, însă în cele sistematice

şi experimentale ponderea ei este redusă. În geografie, tocmai sinteza dă finalitate şi specificitate demersului geografic pentru că ea permite refacerea unităţii “întregului” care, în vederea unei bune înţelegeri, a fost analizat (cel puţin mental) pe părţi. Fără sinteză, geografia “alunecă” spre alte domenii;

b) Învelişul geografic este o noţiune concret-abstractă, întrucât existenţa

sa este o certitudine, verificată practic, dar cercetarea totalităţii sale este limitată obiectiv datorită extensiunii, profunzimii, complexităţii. Prin urmare este, concomitent, şi o “realitate presupusă”. De aceea, studiul urmează ambele căi: concretă (forme de relief, organisme, oameni, localităţi); abstractă, formală (sisteme geomorfice, ecosisteme, sisteme geodemografice, sisteme urbane şi rurale, ecuaţii de bilanţ, modele de simulare GIS etc.);

c) Simptomatice şi din păcate, relevante sunt tendinţele de migrare a

unor discipline geografice spre alte domenii (fizică şi sociologie, îndeosebi) şi creşterea interesului pentru problematici exotice, însă “marginale” sub aspectul relevanţei ştiinţifice (precum geografia “moravurilor”, fenomenului “grafitti”, comunităţilor “gay”, crimei ş.a.).

Întrebarea 5 a) Multidisciplinar, este demersul reunit al unui număr mai mare de

discipline ce vizează probleme complexe de interferenţă (de ex. ştiinţa mediului, planning teritorial ş.a.). Cunoaşterea transdisciplinară presupune un răspuns integrat la o problemă esenţială formulat pe baza concluziilor furnizate de fiecare ştiinţă în parte. După N. Basarab, ea înseamnă “a cunoaşte ceea ce se află în fiecare ştiinţă, între ştiinţe şi dincolo de orice ştiinţă”. Pe aceste căi sunt cercetate probleme de mare dificultate precum: “criza” de resurse, dezechilibrele demografice, declinul environmental, dezvoltarea regională, securitatea globală, globalizarea etc.

b) Abordarea nomotetică este de natură normativă (idealizată), şi

concepe ştiinţa ca demers preocupat, mai ales, de generalizare şi formularea legilor şi teoriilor utilizabile în cunoaşterea deductivă a unui spectru larg de procese şi fenomene. La polul opus se situează punctul de vedere ideografic (cu raportare la concret), potrivit căruia obiectivitatea ştiinţei este determinată de predominarea studierii faptelor empirice, individuale, prin observaţie şi descriere.



1.8. Lucrare de verificare 1

INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului “Problematica obiectului de studiu al geografiei”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs (Geografie generală); - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare

pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui şă fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările Dvs. de la acest curs? Întrebările la care trebuie şă răspundeţi sunt următoarele: 1. Comentaţi paragraful 2 al subcapitolului 1.1.1.; care era opinia Dvs. despre obiectul şi scopul geografiei la data parcurgerii prezentului material (1 punct)? 2. Aveţi cunoştinţă şi despre alte “clişee” comune cu care este neadecvat asociată ştiinţa geografică (1 punct)? 3. Extrageţi din lucrarea “Terra. Introducere în Geografie ca ştiinţă” de S. Mehedinţi dovezi ale concepţiei “organiciste” a autorului (1 punct). 4. Extrageţi din sursele bibliografice la îndemână (inclusiv manuale şcolare) câteva definiţii ale geografiei şi analizaţi-le critic (după modelul testelor de autoevaluare 2, 3 şi 4 - 2 puncte). 5. Care sunt principalele funcţii şi valenţe operaţionale ale noţiunii de “înveliş geografic” (definire şi exemplificări personale-2 puncte). 6. Puteţi grupa disciplinele geografice în funcţie de ponderea raportului ideografic/nomothetic? (1punct) 7. Argumentaţi necesitatea relaţiilor strânse ale geografiei cu următoarele ştiinţe: fizica, chimia, geologia, biologia, sociologia, economia politică şi psihologia; Cu care alte domenii mai are legături strânse geografia (1 punct)? În final, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a creşte eficienţa şi fixarea cunoştinţelor.



1.9. Bibliografie minimală

Brunet, R., Ferras, R., Thery, H., Les Mots de la Geographie. Dictionnaire critique, Reclus-La Documentation francaise, 1992. Donisă I., Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977. Ielenicz M., Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. Ielenicz M, Comănescu Laura, Geografie fizică generală. Bazele geografiei fizice, Editura Universitară, Bucureşti, 2003. Mac I., Geografie generală, Editura Europontic, Cluj-Napoca, 2000. Mehedinţi, S., Terra. Introducere în Geografie ca ştiinţă. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994 (prima ediţie, 1930). Mihăilescu, V., Geografie teoretică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1968. Posea Gr. şi colab., Geografia de la A la Z, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică., Bucureşti,1968.

Învelişul geografic-megageosferă integrată


Unitatea de învăţare Nr. 2 ÎNVELIŞUL GEOGRAFIC - MEGAGEOSFERĂ INTEGRATĂ

Cuprins Pagina 2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2 32 2.2. Învelişul geografic: definire, istoric, terminologie, limite

şi structură 32 2.3. Caracteristicile definitorii ale învelişului geografic 38 2.4. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 48 2.5. Lucrarea de verificare nr. 2 49 2.6. Bibliografie minimală 50 2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2

Studiul acestui capitol permite:

conţinutul noţiunii de înveliş geografic în toate accepţiile sale, clasice şi recente;

echivalenţele lingvistice ale noţiunii şi modul corect de utilizare a acestora;

stabilirea argumentată a limitelor şi structurii învelişului geografic; trăsăturile definitorii ale obiectului geografiei, în ipostaze generale şi specifice;

conceptele de actualitate privind evoluţia fenomenelor dinamice complexe din sfera geografiei (şi nu numai).

2.2. Învelişul geografic: definire, istoric, terminologie, limite şi structură 2.2.1. Semnificaţia noţiunii de „înveliş geografic”

Deşi, divers definit şi denumit, există o unanimitate de opinii privind atributele esenţiale ale învelişului geografic: megageosferă rezultată prin interacţiunile geosferelor (litosferă, atmosferă, hidrosferă, biosferă, antroposferă ş.a.), ale căror variate transformări materiale, energetice şi informaţionale se concretizează în structuri spaţiale diverse, relativ stabile. Aceste atribute sunt elocvent surprinse în următoarele definiţii: - “învelişul terestru trebuie înţeles ca un sistem material geografic sau un complex de elemente naturale şi social-economice, aflate în strânsă legătură de reciprocitate şi cu proprietăţi noi pe care nu le au componentele lui, iar principiul de bază al acestui înveliş poate fi formulat ca reprezentând unitatea contradictorie şi legătura reciprocă dintre natură şi om” (P. Coteţ,1957);

Î.G.- sinteză a interferenţei şi conlucrării geosferelor



- “geostructura materială, energetică şi informaţională de maximă complexitate având configuraţie sferică, conţinut distinct, funcţionare specifică şi limite proprii”, I. Mac, 2000. Există câteva condiţii esenţiale care stau la baza edificării învelişului geografic: 1. procesele de diferenţiere gravitaţională a materiei telurice în

structuri geosferice relativ omogene; 2. procesele de interferenţă şi conlucrare a geosferelor în cadrul unui

ansamblu complex sub aspect structural, morfologic, funcţional şi dinamic;

3. procesele de edificare a structurilor geografice, de sinteză, ce diversifică alcătuirea, funcţionalitatea şi fizionomia învelişului geografic;

2.2.2. Scurt istoric

Germenii concepţiei despre învelişul geografic datează din “zorii” geografiei moderne (sec. XVII, lucrările lui B. Varenius şi G. Fournier, îndeosebi) când legăturile reciproce dintre geosfere erau întrezărite deşi adunarea argumentelor probatoare era abia la început. Bazele sale au fost puse de către “clasicii” geografiei moderne, îndeosebi Al. von Humboldt, K. Ritter, F. von Richthofen, V. V. Dokuceaev, A. Penck, I. P. Brounov ş.a. precum şi de către discipoli ai acestora, între care geografii români S. Mehedinţi şi G. Vâlsan. Simion Mehedinţi, în demersul logic, de mare profunzime şi rafinament critic, realizat în lucrarea “Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă” argumentează că “învelişurile concentrice ale planetei…sunt dependente unele de altele, întocmai ca şi părţile unui organism” şi precizează legile ce definesc această relaţie.

Indiferent de modul în care a fost denumit produsul de sinteză rezultat din interacţiunea geosferelor (“mecanism complex”-Brounov, “faţa Pământului”-Richthofen, “organism planetar”-Mehedinţi, “înveliş geosferic”-Vâlsan ş.a.) un aspect se cuvine a fi subliniat: omul este component şi factor al învelişului geografic (de sine stătător sau inclus la biosferă). Acesta era sensul iniţial al termenului frecvent utilizat în tratatele geografiei clasice germane (erdhüle), franceze (enveloppe terrestre) şi engleze (enveloping earthshell) apărute în primele decenii ale secolului XX.

După al doilea război mondial, concepţia a înregistrat mutaţii. Astfel, în geografia occidentală a început să fie considerată desuetă şi prin urmare, tot mai puţin utilizată. În geografia sovietică (inevitabil, şi în cea a ţărilor situate la est de “cortina de fier”) datorită cerinţei ideologice de a evita raţionamentele determinist geografice (considerate “reacţionare”) s-a impus ca necesitate “dualismul” geografic (vezi subcap. 1.3.1.). În contextul ştiinţific dualist, Geografia fizică (“ruptă” de cea umană) a “transformat” învelişul geografic într-un obiect de studiu exclusiv, de sine stătător, redefinit ca înveliş “natural” sau “fizico geografic”,

Intuirea I.G. pe baza relaţiilor dintre geosfere Sensul clasic este şi cel real: Omul este component şi factor al I.G. Scindarea realităţii geografice (şi nu numai) în două “lumi paralele”: naturală şi socio-economică

Reţine şi Notează!



care avea şi funcţia de “mediu” pentru societate. Ilustrativă în acest sens este definiţia lui I.M. Zabelin (1955, citat de I. Donisă, 1977): “învelişul geografic, care este mediu pentru societatea omenească, este regiunea de interacţiune şi întrepătrundere parţială a rocilor, radiaţiei solare, aerului, apei, bacteriilor, vegetaţiei, solurilor şi lumii animale”. Aşadar, omul era “izgonit” din natură într-o societate exclusivistă, plasată triumfalist deasupra ei; de acolo, suporturile fizico-geografice ale existenţei umane păreau “controlabile”, “subordonate”, puteau fi ignorate sau minimalizate, aşa cum sugerează şi simplista, dar frecventa, vocabulă “cadrul natural”.

Ambele optici s-au dovedit nefaste pentru progresul geografiei. În geografia apuseană cunoaşterea s-a fragmentat tot mai mult punându-se frecvent la îndoială specificitatea şi legitimitatea discursului geografic. În schimb, în geografia răsăriteană s-au afirmat interpretări reducţioniste care au întârziat apariţia unor teorii integrate aplicabile la complexele raporturi teritoriale dintre natură şi societate. La ora actuală, asistăm la reactualizarea sensului primar, cel de înveliş complex integrat, evident, într-un context conceptual vizibil modificat prin progresul cunoaşterii şi declinul dogmelor ideologice în ştiinţă.

2.2.3. Termeni sinonimi, echivalenţi sau cu semnificaţii apropiate

Noţiunea de “înveliş geografic” se remarcă prin sugestivitate, dar utilizarea ei este, uneori, improprie din considerente lingvistice (generează tautologii, vezi 1.4.1.). Atunci se poate proceda la utilizarea unui termen echivalent sau cu semnificaţie apropiată, precum: mediu geografic (E. Reclus-1876); înveliş geosferic (G. Vâlsan, 1939); înveliş landşaftic (I. K. Efremov, S. V. Kalesnik, 1947); epigeosferă (A. G. Isacenko, 1953); înveliş terestru (P. Coteţ, 1957); întreg teritorial planetar (V. Mihăilescu, 1945, 1968); geosistem (V. B. Soceava, 1963); sociogeosistem (I. Donisă, 1977); mezogeosistem (Al. Roşu, 1987); înveliş terestru superior (I. Mac, 2000). Termenii “înveliş geosferic”, “înveliş terestru”, “întreg teritorial” şi “înveliş terestru superior” sunt practic sinonomi. Termenii “înveliş landşaftic”, “epigeosferă”, “geosistem” (şi derivaţii săi) au o bună corespondenţă cu cel de “înveliş geografic”, dar implică unele nuanţări. Astfel, “învelişul landşaftic” şi “epigeosfera” implică restrângerea limitelor la spaţiul de maximă interferenţă şi conlucrare a geosferelor (având o grosime de câteva zeci de metri, până la, cel mult 200 m, “în care trăiesc vieţuitoarele, se formează solul şi se individualizează landşafturile”; I. Donisă, 1977). Faţă de conceptul “geosistem” există rezerva că acesta ar fi mai curând echivalentul metodologic al realităţii (model, inevitabil, selectiv) pe care o reflectă, mai mult sau mai puţin fidel, dar nu se confundă cu ea; termenul prezintă însă marele avantaj că facilitează abordarea complexităţii

„Lumea” geografică este doar una; refacerea unităţii ştiinţei

O paletă largă de termeni cu semnificaţi apropiate Sinonimii, echivalenţe diferenţe şi polisemii



geografice, a interacţiunilor, genetice, dinamice, evolutive şi organizatorice, prin care se manifestă aceasta. Paradoxală este însă situaţia noţiunii de “mediu geografic”. Deşi este o noţiune veche şi tradiţională în geografie, utilizarea diversă, ignorarea caracterului dihotomic al termenului ş.a., au condus la construcţii polisemantice, generatoare de confuzii, ce s-au amplificat şi mai mult odată cu intrarea în “scenă” a noţiunii de “mediu înconjurător“ (vezi 1.5.2.).

2.2.4. Limitele spaţiale ale învelişului geografic

Dacă în interiorul Pământului geosferele vin în contact două câte două, suprafaţa acestuia reprezintă o vastă “interfaţă” unde intră în contact direct şi se întrepătrund litosfera, hidrosfera, atmosfera, biosfera antroposfera ş.a. De aceea, “suprafaţa” scoarţei este considerată, sub aspect structural, “coloana vertebrală” a învelişului geografic iar sub aspect funcţional, “plita energetică mozaic” care absoarbe, transformă şi emană diferenţiat energia şi substanţa aflată în încărcătura geosistemului planetar (Al. Roşu, 1987). Ea nu se rezumă exclusiv la suprafaţa topografică, ci posedă o anumită “consistenţă” (grosime) ce polarizează, la rândul său, un “câmp geografic” şi mai vast de interacţiune şi schimburi reciproce. Aici are loc punerea în contact a mediilor şi stărilor diverse specifice geosferelor şi interacţiunile dintre ele soldate cu apariţia unor structuri inedite (forme de relief, soluri, asociaţii biotice, peisaje etc.) ce edifică “fructul” evoluţiei planetare: învelişul geografic.

Rezultă că problema stabilirii limitelor verticale ale învelişului geografic se leagă de precizarea extensiunii spaţiale a câmpului geografic în care procesele de transformare materială convertesc fluxurile cosmice şi telurice, de substanţă, energie şi informaţie, în structuri geografice propriu zise, diferite de conectările ce stau la originea lor. Pentru argumentarea limitelor pot fi luate în considerare următoarele criterii cu valoare normativă (de principiu): - criteriul manifestării schimburilor reciproce efective de substanţă, energie şi informaţie între geosfere; - criteriul coexistenţei tuturor stărilor de agregare (solid, lichid, gazos) premisă fundamentală a transformării şi devenirii materiei; - criteriul emergenţei evolutive expresie a “saltului” autoorganizatoric de la anorganic la organic.

Accepţiile mai recente cu privire la limitele spaţiale, între care structurarea materiei satisface concomitent aceste cerinţe, sunt aproape unanime în acceptarea faptului că învelişul geografic se extinde între “ozonosferă”, care îl separă de mediul extern (gazos, cosmic) şi “astenosferă” ce constituie mediul teluric intern cu funcţie de suport energetic şi material al litosferei (fig.3). Ele joacă rolul unor “anvelope” de protecţie şi mijlocesc schimburile energetice cu mediile exterioare (A. Roşu, 1987). Schimbarea radicală a proprietăţilor şi parametrilor fizico-chimici (stare de agregare, compoziţie,

Î.G.- interfaţă globală

Criterii de delimitare verticală

Ozonosfera şi astenosfera, “anvelopele” de protecţie ale I.G.



temperatură, densitate ş.a.), dincoace de respectivele orizonturi-reper, reflectă “trecerea” conectărilor energetice telurice şi extraplanetare într-un nou nivel organizatoric, cel de sinteză geografică, rezultat prin asocierea variată şi transformarea evolutivă corelată a tuturor structurilor planetare (rocă, sol, apă, aer, vieţuitoare).

Limita superioară se află la cca 20-25 km, dincolo de care (până la cca. 40 km) se extinde ecranul protector de ozon stratosferic rezultat în urma interacţiunilor dintre radiaţiile ultraviolete şi gazele atmosferice Această limită marchează nivelul până la care pot supravieţui formele de viaţă efectului distrugător al radiaţiilor ultraviolete. În acest spaţiu se include totodată şi “atmosfera geografică” (troposfera), înveliş a cărui diversificare şi originalitate climatică se explică numai prin procesele de transfer şi conversie energetică pe care le întreţine cu litosfera, hidrosfera şi biosfera.

Limita inferioară corespunde bazei litosferei, situată la adâncimea de cca. 90-250 km, unde se realizează contactul (fluctuant pe verticală) dintre astenosferă şi prelitosferă (mantaua litosferică).

Fig.2.1. Limitele şi structura învelişului geografic ( I. Mac, 2000)

Aici materia topită (magma) şi cea solidă formează un amestec în care se înrădăcinează structurile (plăcile) litosferice (fig. 4). Transformarea magmei din astenosferă în rocile ultrabazice specifice prelitosferei şi apoi în cele bazice, neutre şi acide (magmatice, sedimentare şi metamorfice), ce alcătuiesc diversele corpuri geologice, reprezintă începutul ciclurilor tecto-structurale şi petrografice ce antrenează materia subcrustală şi crustală, sub

Limita superioara ”ecranul” de ozon

Limita inferioară-contactul Prelitosfera- astenosferă



impulsul factorilor externi, pe calea integrării sale în viitoarele structuri geografice abiotice şi biotice. Acest amplu circuit, care se derulează pe fondul dinamicii globale a plăcilor litosferice, subducţie, litosfera cu hidrosfera, atmosfera şi biosfera. Contactul dintre astenosferă şi baza litosferei (mantaua litosferică) marchează adâncimea maximă până la care pot fi prezente structurile biotice, conţinute în structurile sedimentare ale plăcilor litosferice aflate în subducţie. Aceste considerente argumentează plasarea limitei inferioară a învelişului geografic la baza litosferei (contactul prelitosferă-astenosferă).

Fig. 2.2. Secţiune schematică prin litosferă terestră P.C. - platformă continentală; L. O. - lanţ orogenic;M – discontinuitatea Moho.

(Şeclăman şi colab., 1999) În plan orizontal, forma Pământului face ca învelişul geografic, deşi finit, să nu fie delimitat. Limitele se impun în cadrul învelişului geografic, la nivel subordonat, prin diferenţierea teritorială a componenţilor, inclusiv a complexelor teritoriale rezultate din interacţiunea lor. Aceste limite au caracter relativ (perceperea lor este dependentă de mărimea scării spaţio-temporale la care sunt analizate), divers (ca alcătuire şi “exprimare”) şi schimbător. Prin urmare, fie “rigide” (margini continentale, lanţuri muntoase etc.), ori “elastice” (ţărmuri, frontiere politice şi administrative, etc.), durabile sau efemere, globale ori locale etc., toate au…o “limită” care le face să varieze necontenit.

2.2.5. Structura învelişului geografic

În pofida complexităţii, privit la gradul maxim de generalizare, învelişul geografic etalează o structură simplă: substrat, masa hidro-atmosferică şi comunitatea vie (I. Mac, 2000, fig. 3).

substratul reprezintă totalitatea componentelor minerale anorganice şi organice (minerale, roci) divers structurate (corpuri geologice, relief denudaţional, soluri etc.);

masa hidro-atmosferică reuneşte aerul şi apa în exercitarea unor funcţii esenţiale (climatice, vitale, ecologice etc.) rezultate prin procese intercondiţionate de transfer, transformare şi conversie ale substanţei şi energiei;

Triada structurală majoră a I.G.

Limite infinite într-un spaţiu finit !



comunitatea vie include organismele vii (plante, animale, oameni), inclusiv produsele activităţii lor, prin intermediul masei hidroatmosferice şi impulsului energetic realizează conexiunea profundă cu substratul.

2.3 Caracteristicile definitorii ale învelişului geografic 2.3.1. Complexitatea-o noţiune “remodelată”.

Neîndoielnic, învelişul geografic constituie (cel puţin până în prezent) o megastructură unicat în spaţiul accesibil cunoaşterii umane. Trăsăturile ce conferă originalitate acestui veritabil “fruct” planetar (cum plastic îl numea Al. Roşu, 1987), rezultat prin interferenţa energiilor stocate în miezul teluric cu cele provenite din cosmos, sunt numeroase. Unele, sunt de factură universală, (generală) fiind definitorii pentru cele mai diverse procese şi fenomene de pe Terra (indiferent de natura şi de scara lor). Altele, prezintă o certă specificitate rezultată din anumite conjuncturi de interacţiune a cauzelor de ordin general (astronomice, geofizice, fizico-chimice etc.) cu cele de ordin geografic (dispunerea uscatului şi a apei, altitudinea, localizarea etc.).

Test de autoevaluare 2.1. Studiul acestui capitol v-a oferit posibilitatea înţelegerii problemelor dificile pe care le presupune definirea învelişului geografic. a. Explicaţi ce fel de relaţii presupun interacţiunile dintre geosfere; b. Ce înţelegeţi prin noţiunea de “interfaţă” geografică (?) şi exemplificaţi; c. Interpretaţi într-o manieră mai simplă criteriile de delimitare a învelişului geografic. Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

Caracteristici “generale” şi “specifice”



Caracteristicile definitorii ale învelişului geografic, atât cele generale cât şi cele specifice, sunt expresia unei proprietăţi fundamentale a materiei, desemnată prin noţiunea de “complexitate”. Complexitatea este o proprietate generică ce defineşte nenumărate ipostaze structurale, morfologice, funcţionale şi fizionomice ale realităţii obiective. Întrucât există “pretutindeni şi în totul”, chiar şi în structurile catalologate drept “simple”, complexitatea este un concept greu de definit. Practic, orice porţiune a realităţii este complexă dar, fiecare… “în felul ei”. Multă vreme, complexitatea era considerată o noţiune ireductibilă, vagă, metaforică şi deci nelucrativă sub aspect ştiinţific. Însă, relativ recent, complexitatea a devenit un concept fundamental al teoriilor despre dinamica şi evoluţia sistemelor (sau chiar “obiect” al unui vast domeniu denumit “Ştiinţa complexităţii”). Spectaculoasa relansare a conceptului se explică prin acceptarea ideii de “complexitate reductibilă” la proprietăţi. În noua ipostază, complexitatea reprezintă o ierarhie cauzală de procese, fenomene şi proprietăţi ale acestora (ele însele, “complexe”) ce determină, prin interacţiunile lor, atributele esenţiale ale existenţei materiei: structurarea, mişcarea, comportamentul (starea, funcţionarea, “trăirea”) ordinea şi devenirea. Roluri “cheie” în ierarhia cauzală geografică trebuie atribuite următoarelor proprietăţi/fenomene: “eterogenitate” (iregularitate, varietate etc), “transfer” şi “conversie” energetică (circuitul materiei), “unitate” (coevoluţie), “funcţionalitate”, “sinergetism”, “(auto)organizare”, “dezvoltare” (evoluţie) ş.a.

2.3.2. Trăsături generale ale învelişului geografic

Nivelul geografic de organizare al materiei confirmă, printr-o serie elocventă de trăsături generale, validitatea conceptului actual de complexitate şi utilitatea sa în investigarea implicaţiilor multiple pe care le au proprietăţile sale asociative asupra structurii, morfologiei, fizionomiei, dinamicii şi evoluţiei geografice. Se cuvin a fi subliniate următoarele trăsături: (1) marea varietate a geocomponenţilor care structurează învelişul geografic. Fiecare categorie geocomponentală comportă, la rândul său, apreciabile diferenţieri tipologice (de ex. mineralele, rocile, formele de relief, unităţile regionale, aşezările omeneşti, activităţile economice etc.) iar finalmente, fiecare component în parte este identic doar cu sine însuşi;

(2) permanenţa variabilităţii stărilor geocomponentale în spaţiu şi timp, este o caracteristică ce o “dublează” pe cea anterioară. Pe lângă faptul că nu există doi componenţi identici, în învelişul geografic nu există nici componenţi imuabili; geocomponenţii posedă proprietăţi

Complexitatea sursa cauzală profundă

Varietatea geocomponentală Variabilitatea “stărilor” geocomponentale

Complexitatea,proprietate fundamentală a materiei



structurale, morfologice şi funcţionale prin care îşi ajustează necontenit starea internă, individual, după propriul cronos, reciproc şi colectiv, totul într-un câmp energetic fluctuant; de aici, derivă… (3) posibilităţile practic nelimitate de combinare între geocomponenţi având drept rezultat… (4) excepţionala diversificare spaţio-temporală a formelor concrete de materializare teritorială ale învelişului geografic: peisaje, regiuni, domenii, zone etc.; potenţialul combinatoriu al geocomponenţilor şi conlucrarea dintre stările lor determină ca învelişul geografic fie diferit, de la un loc la altul, de la un moment de timp la altul; această trăsătură semnifică… (5) omniprezenţa eterogenităţii structurale şi morfologice ca factor de schimbare (devenire). Diversitatea geocomponentală şi permanenta redefinire a stărilor prin interacţiuni sunt, concomitent, “produsul” şi “sursa” eterogenităţilor morfologice, structurale, procesuale şi fenomenologice din învelişul geografic. Ele reprezintă sursa cauzalităţii geografice şi se exprimă, la rândul lor, prin relaţii de contrarietate, determinate de diferenţele antagoniste de potenţial sau stare (de ex. cald-rece, umed-uscat, rezistent-moale, înalt-scund, solubil-insolubil; dens-rar; bogăţie, dezvoltare, excedent-sărăcie, subdezvoltare, deficit etc.) şi relaţii de complementaritate, neantagoniste sau de susţinere reciprocă (de ex. între munte-deal-câmpie, resurse-economie, oraş-sat etc.) sau antagoniste (de ex. pradă-prădător, transport-poluare, păşunat-eroziune, etc.); (6) circuitul materiei. În oricare dintre ipostazele mai sus amintite, actualizarea eterogenităţilor potenţiale (adică transformarea lor din “condiţie” în “acţiune”) implică transfer de substanţă, energie şi informaţie, necesar pentru compensarea diferenţelor de potenţial (sau “mişcare”). Orice “compensare” nu este decât o ajustare temporară întrucât, odată realizată, devine neconformă în raport cu propriul său mediu, deci “eterogenitate” şi implicit factor de transfer. Circuitul materiei constă într-un ansamblu vast şi divers de fluxuri interconectate care se vehiculează, fie în cadrul aceluiaşi component (de ex. curenţii atmosferici, curenţii oceanici, fluviali, lanţurile trofice, curenţii demografici migratorii, “curenţii” de transport etc.), fie între doi sau mai mulţi geocomponenţi (de ex. circuitele hidrice, litogenetice, pedogenetice, biogeochimice, fluxuri de materii prime şi produse finite etc.). Circuitele se diferenţiază considerabil sub aspectul stucturii spaţio-temporale (după extensiune: globale, regionale, locale; după durată: permanente, temporare, intermitente, ritmice etc.; după morfologie: areale, liniare, convergente, divergente ş.a.), structurii funcţionale (de compensare, de autoreglare ş.a.) a conţinutului (difuze, concentrate, obiective, subiective etc.) ş.a. Circuitele existente între geocomponenţi nu pot fi reduse la simpla funcţie de compensare a disparităţilor întrucât, prin transfer dintr-un mediu într-altul, fluxurile înregistrează fenomene de conversie energetică, de

“Eterogenitate”= contradicţie şi schimbare

Forme de schimbare: transfer, conversie, fluxuri si circuite materiale

Combinare, structurare şi integrare teritorială



restructurare a substanţei şi de redefinire informaţională. Astfel, circuitele materiale prefigurează unitatea structurală şi funcţională a ansamblului “interconectat”;

(7) unitatea exprimă strânsa solidaritate (interdependenţă) a părţilor ce alcătuiesc un spaţiu relaţional, astfel încât, modificarea unui singur component se transmite unuia sau mai multor geocomponenţi şi chiar ansamblului pe care îl edifică. Unitatea comportă ipostaze multiple: materială, structurală, procesuală, dinamică, funcţională, evolutivă ş.a. Din perspectiva complexităţii, această proprietate este mai bine exprimată prin conceptul de “coevoluţie”. (8) coevoluţia este procesul evolutiv de transformare corelativă a componenţilor condus de interacţiunile dintre aceştia. Preluat din biologie, conceptul a fost lărgit pentru a desemna procesul global de evoluţie specific tuturor sistemelor complexe în care există susţinere reciprocă între componenţi, interacţiuni, a căror existenţă fac nerelevantă studierea fenomenului la nivel individual (P. Ehrlich, P. Raven, 1964); (9) funcţionalitatea este proprietatea sistemică rezultată prin integrarea relaţională a mai multor geocomponenţi ce interacţionează prin intermediul unor circuite funcţionale bine definite. Relaţiile funcţionale, stabilite între elementele structurale, conferă ansamblului rezultat un comportament relativ stabil şi coerent, susceptibil atât de ajustări adaptative (autoreglare), în raport cu fluctuaţiile interne ale mediului, cât şi de amplificare şi înnoire a complexităţii sale (prin coevoluţie şi sinergetism). Funcţionalitatea “îmbracă” şi ea cele mai diferite ipostaze: structuri locale (versanţi, interfluvii, vâlcele, lacuri, aşezări omeneşti etc.), regionale (ansambluri orografice, sisteme fluviale, sisteme de aşezări, complexe teritoriale) sau unităţi teritoriale de macroscală (domenii, zone etc.); fiecare posedă valenţe funcţionale proprii, relativ bine definite dar, ele însele, circumscrise şi “contopite” în unitatea funcţională de referinţă: învelişul geografic, el însuşi, produs şi factor al funcţionării “organismului” planetar;

(10) sinergetismul (H. Haken, 1977) apare ca fenomen/proprietate “efect” survenit prin coevoluţia elementelor în cadrul unui ansamblu (sistem) complex. Sinergia reprezintă “efectul global, neliniar, de cooperare şi/sau competiţie al părţilor aflate în interacţiune cu mediul pentru realizarea caracteristicilor întregului” (P. Constantinescu, 1990). Sinergia este rezultatul valorificării optimale a energiei disponibile într-un sistem prin (auto)organizarea sa într-o matrice informaţională inedită. Sinergia se referă la efectele combinate ale tuturor componenţilor şi poate fi diferenţiată ca “eufuncţională” (sinergie pozitivă), disfuncţională (sinergie negativă) sau neutră, valoarea depinzând de context. Prin coevoluţie şi sinergetism apar noi proprietăţi şi componenţi care depăşesc posibilităţile însumate ale părţilor considerate separat. Parafrazând cunoscuta sintagmă aristotelică (“întregul este mai mult decât suma părţilor sale”), am

“Schimbarea” implică o “reacţie colectivă”… “Fiecare” prin sine şi prin “toţi” ceilalţi, pe scurt: coevoluţie Funcţionalitatea-efectul global calitativ al schimbării

Sinergie-aport energetic obţinut prin conlucrarea “părţilor”



putea spune: “întregul” rămâne şi devine mereu un “alt întreg”, ceea ce înseamnă cu mult mai mult decât suma părţilor sale;

(11) (auto)organizarea reprezintă ansamblul proceselor de individualizare, transformare şi trecere a structurilor, prin coevolutie şi sinergetism, pe trepte de complexitate crescândă. Procesele respective presupun asocieri, înglobări, grupări de componenţi şi stări, dar şi delimitări, fragmentări, ramificări (bifurcaţii) etc. sau, pe scurt, “interacţiuni”, diferenţiate, la rândul lor, prin natura relaţiilor existente între componenţi: condiţionare, influenţă, dependenţă. Medierea acestei “constelaţii” de procese, fenomene, stări şi relaţii se realizează prin instalarea unei “ordini intrinseci” a complexităţii (natural generată, voită sau impusă), guvernată de principii organizatorice: dimensionare, succesiune, agregare, ierarhizare, selecţie, polarizare, divizare, interferenţă etc., fără a le omite pe cele impuse de scop, necesitate, posibilitate, alegere ş.a. Ele conferă realităţii o nouă “fiziologie”, ea însăşi, purtătoare de semnificaţii organizatorice. Sub aspectul semnificaţiilor, noţiunea are sens dual indus de necesitatea distincţiei între ordonarea spontană, necesară şi corelată a proceselor şi fenomenelor “naturale” (autoorganizare) şi ordinea indusă spaţiului printr-un “program” conştient şi raţional (pe cât posibil) de previziune, decizie şi acţiune umană (“organizare”). Autoorganizarea, în sens restrictiv, este specifică componenţilor exclusiv naturali, abiotici şi biotici şi mai este numită “structurare naturală” sau “organizare naturală” Organizarea (spaţială) presupune implicarea obiectivă a gândirii umane (creative, prospective) şi acţiunii conştiente de transformare a teritoriului. Inerent, intervin şi variabile subiective, precum interesele, dorinţele, sentimentele, mentalităţile ş.a., care diversifică procesul de organizare. Organizarea presupune că acţiunile desfăşurate efectiv, în cadrul proceselor de amenajare şi dezvoltare teritorială sunt menite să optimizeze relaţiile socio-economice, fără a genera dezechilibre în organizarea naturală a spaţiului.

(12) dezvoltarea emergentă reprezintă practic un “corolar” al complexităţii edificată prin dialectica diversităţii şi unităţii materiale, structurale şi funcţionale a învelişului geografic. Conlucrarea dintre diversele elemente, structuri, stări, funcţii etc. s-a înscris într-un proces de durată, derulat pe parcursul a cca. 4,5 miliarde de ani, de mare amploare şi cu multiple semnificaţii. Ipostaza progresivă de “înnoire” a întregului prin emergenţă (acumulare sinergică sau integralitate) presupune parcurgerea unor stadii şi etape evolutive de complexitate crescândă. Emergenţa trebuie înţeleasă drept o “clasă particulară de efecte sinergetice ce sintetizează “întreguri” noi sub aspect fizic” (Bonner, 1988).

Fiecare se “clădeşte” pe sine însuşi

“Construcţia” are două căi: 1. naturală, spontană; 2. conştientă, raţiona



Dezvoltarea emergentă nu trebuie înţeleasă simplist, ca proces liniar cu progresie constantă, aditivă. Dimpotrivă, evoluţia învelişului geografic a înregistrat atât etape ascendente de evoluţie cât şi etape de relativă stagnare sau recul şi simplificare (de ex. “criza” climatică permiană, însoţită de declinul vegetaţiei în ariile aride nordice şi instalarea glaciaţiei, în sud), etape de accelerare evolutivă (de pildă, “exploziile” peisagistice din carbonifer şi jurasic), etape de paroxism evolutiv (ciclurile tectonice, glaciare, eustatice, masiva extincţie biogenetică din cretacic ş.a., vezi fig.2.3..). Indiferent de ritmicitatea, intensitatea şi sensul evoluţiei este o certitudine faptul că numai prin coevoluţie şi sinergetism nivelul teluric de organizare al materiei a dobândit dimensionarea specific terestră iar aceasta, la rândul său, tot pe aceste căi a edificat structurile definitorii ce au impus “nivelul geografic superior” de organizare a materiei (I. Mac, 2000).

Un rol esenţial în acest sens l-au avut procesele şi fenomenele sinergetice ce s-au dovedit a fi veritabile “praguri” şi “puncte de bifurcaţie” care, odată traversate, au schimbat din temelii devenirea Terrei. Aşa au fost, de pildă, cataliza polimerică soldată cu apariţia protobiontelor în oceanul primar (proterozoic), formarea ecranului de ozon (silurian), expansiunea florei continentale (devonian), schiţarea riftului nord-atlantic (cretacic), apariţia omului (pliocen/cuaternar) şi numeroasele sale “revoluţii”: agricolă (neolitică), industrială, demografică, sociale (democratice, totalitare), urbane, atomo-nucleară, cibernetică, genetică (probabil) ş.a. (13) Caracterul de sistem. Trăsăturile prezentate mai sus conferă învelişului geografic (atât la nivelul ansamblului cât la cel ale “părţilor”) calitatea de (geo)sistem. Modul în care ele selectate şi analizate reprezintă actualizări, ale unor puncte de vedere tradiţionale, realizate prin prisma teoriei sistemice. Au fost reţinute doar trăsăturile cele mai generale întrucât aplicarea sistemicii la problematica învelişului geografic necesită o bază conceptuală mult mai largă ce va fi abordată în capitolului 5.

Obiectele, procesele şi fenomenele structurate formează “geosisteme”

Emergenţa este un proces sinuos şi contradictoriu

Fenomenul de “prag” – o altă formă esenţială de schimbare



Fig. 2.4. Schema cronologiei geologice, morfoclimatice ş peisagistice



2.3.3. Trăsături specifice ale învelişului geografic

Studiul trăsăturilor generale este premisa de pornire în cercetarea oricărui fenomen dar, pe parcurs, devine evident că diferenţele dintre fapte devin, cel puţin, la fel de importante ca şi proprietăţile lor comune. În funcţie de circumstanţele concrete în care se manifestă proprietăţile şi fenomenele generale rezultă elementele de “specificitate” ale învelişului geografic. Cele mai reprezentative trăsături specifice ale învelişului geografic sunt următoarele: (1) Zonalitatea-exprimă tendinţa legică de diferenţiere spaţială latitudinală a obiectelor proceselor şi fenomenelor geografice determinată de diminuarea progresivă, dinspre Ecuator spre poli, a energiei radiante datorită formei sferice a Pământului în corelaţie cu alţi factori (mişcarea de rotaţie şi înclinaţia axei terestre). Diferenţierea calorică a suprafeţei terestre determină, la rândul său, diferenţierea reliefului baric (ciclonilor şi anticiclonilor), a evaporaţiei şi umidităţii la sol şi în atmosferă, sistemelor de vânturi şi, ca efect global, diferenţierea zonelor climatice (caldă, temperate, reci). Zonalitatea climatică se răsfrânge, la rândul ei, asupra proceselor ce determină zonalitatea biogeografică, a proceselor hidrice, morfogenetice şi pedogenetice. Prin integrarea lor spaţio-temporală rezultă zonele geografice, adică unităţi teritoriale desfăşurate latitudinal succesiv (în ordinea binecunoscută) şi relativ simetric (în raport cu Ecuatorul). Fiecare zonă are o “încărcătură” geografică complexă dar relativ omogenă şi specifică. Efectele zonalităţii se transmit şi componenţilor socio-economici, dar într-o manieră voalată sau chiar discretă. Sunt mai evidente în cazul zonalităţii culturilor agricole, a tipologiei arhitecturale tradiţionale ş.a. Zonalitatea se manifestă în interfaţa maximei interferenţe a geosferelor (nivelul suprafeţei terestre) lipsind în atmosfera înaltă, respectiv în profunzimea litosferei şi oceanului planetar. Aşadar, sensul clasic, tradiţional, al noţiunii de “zonă geografică”, este cel aferent procesului de diferenţiere geografică latitudinală. Uneori, termenul este substituit cu cel de „etaj” (climatic, de vegetaţie, peisagistic etc.), fapt evident neadecvat întrucât cauzele etajării sunt diferite de cele ale zonalităţii. Se mai utilizează, cu sens restrâns (predilect funcţional) în geografia regională şi umană: zonă de amenajare, zonă protejată, zonă critică, zonă industrială, rezidenţială, de recreere, etc., subordonate “regiunii”, unitatea integratoare.

(2) Azonalitatea este procesul legic de perturbare a zonalităţii, determinat de către factorii “azonali”, constând în deformarea sau perturbarea simetriei şi omogenităţii zonelor geografice latitudinale. Principalii factori azonali, ce acţionează la scară globală şi regională, sunt forţele tectonice şi ajustările morfo-structurale pe care le impun scoarţei: dispunerea şi dimensionarea uscatului în raport cu masele oceanice; sistemele orografice şi efectele impuse prin altitudine, orientare, fragmentare ş.a. Ei determină îngustarea, îngroşarea sau

Zonalitatea – diferenţiere spaţială latitudinală Sensuri restrânse ale noţiunii “zonă” “Perturbarea” zonalităţii



abaterea zonelor latitudinale, eterogenizarea lor prin înglobarea acţiunilor exercitate de componenţii azonali locali (de exemplu, morfogeneza de factură “petrografică” şi “structurală”, excesul de umiditate, săruri, carbonaţi etc. în pedogeneză., efectele inversiunilor de temperatură în peisaj s.a.) sau chiar înlocuirea zonalităţii latitudinale cu cea meridiană (exemplul clasic, elocvent, al părţii vestice a Americii de Nord).

(3) Etajarea altitudinală (peisagistică)-desemnează o altă formă de diferenţiere spaţială a faptelor geografice determinată de relieful uscatului care, prin altitudinea sa, plasează suprafaţa uscatului în nivele succesive ale troposferei caracterizate prin diferenţieri nete ale temperaturii, presiunii atmosferice, umidităţii insolaţiei şi dinamicii curenţilor de aer. Premisa principală a etajării este scăderea temperaturii pe verticală, mult mai rapid decât are loc la nivelul mării dinspre Ecuator spre poli. Diferenţierile termice şi climatice se transmit apoi celorlalţi componenţi şi factori ai peisajului geografic: scurgere, vegetaţie, faună, solificare, morfogeneză etc.

Între zonele latitudinale şi etajele altitudinale există asemănări neîndoielnice şi este exclus să nu existe din moment ce ambele au drept cauză variaţia regimului căldurii, indiferent de sursa ei. Există însă şi diferenţe destul de mari legate mai ales de ritmicitatea şi de spectrul etajării. Astfel, ritmicitatea anuală a geocomponenţilor din ariile montane se accentuează, tot mai mult, dinspre Ecuator spre poli, în timp ce cea diurnă se reduce treptat, la poli suprapunându-se celei anuale. De asemenea, succesiunea etajelor nu repetă întocmai succesiunea zonelor latitudinale. Pe Kilimandjaro se trece de la savanele de tip subecuatorial la etajul glaciar, fără să apară etajele corespunzătoare deşertului, stepei, taigalei şi tundrei. Etajele de vegetaţie sunt caracterizate prin asociaţii biopedogeografice diferite de cele ale zonelor. “Lungimea” spectrului de etajare depinde de altitudine precum şi de caracteristicile climatice ale zonei în care se situează unitatea muntoasă. În dispunerea etajelor intervin şi diferenţieri locale, determinate de expoziţia versantului, particularităţile substratului, morfodinamică etc. Prin urmare, deşi prezintă asemănări cu “zonele” latitudinale, “etajele” sunt doar analogii ale acestora. De aceea, termenii etaj/etajare sunt de preferat pentru desemnarea diferitelor forme de diferenţiere altitudinală (peisagistică, climatică, biopedogeografică etc.). (4) Ritmicitatea geografică este procesul de diferenţiere temporală a faptelor geografice. Dimensionarea şi diferenţierea procesului este impusă de durata specifică a intervalelor în care variaţia fluxurilor energetice determină modificări în structura şi comportamentul geocomponenţilor. La baza ritmicităţii geografice stau mişcările Pământului, în relaţie cu alţi factori de ordin astronomic (dinamica solară) sau endogeodinamic (“pulsaţiile” telurice). Tipologia este în relaţie cu principalele cauze: ritmicitatea diurnă, determinată de mişcarea de rotaţie (cu numeroasele modificări, ce decurg din variaţiile temperaturii, presiunii atmosferice, luminozităţii

Diferenţierea spaţială altitudinală Etajele sunt doar analogii ale zonelor latitudinale Totul are propriul „cronos”



etc. asupra evaporaţiei, condensării, scurgerii, alterării chimice, bioritmicităţii, activităţilor socio-economice ş.a.m.d.); ritmicitatea anuală (sezonieră)-determinată de mişcarea de revoluţie şi înclinaţia axei polilor-însoţită de alternarea anotimpurilor, modificarea regimurilor hidrice, proceselor de meteorizaţie, fizionomiei peisajelor etc.; ritmicitatea multianuală-determinată de periodicitatea activităţii solare, având efecte de perturbare climatică, tehnologică, metabolică ş.a. Pe lângă tipurile amintite, în învelişul geografic se manifestă şi fenomene repetitive persistente ca durată şi separate prin perioade lungi de extincţie (acalmie). Pentru desemnarea acestora se pretează mai bine termenii de „ciclu” respectiv „ciclicitate”: de ex. ciclurile orogenetice, climatice, glaciare, eustatice ş.a. Fenomenele ritmice nu se repetă identic la scara timpului întrucât, în manifestarea lor concretă, survine dialectica necesitate-întâmplare.

(5) Individualizarea teritorială (implicit diferenţierea) este procesul (auto)organizării geocomponenţilor în unităţi teritoriale cu trăsături specifice, relativ stabile în spaţiu şi timp: peisaje, domenii, regiuni, zone etc. Interacţiunile complexe dintre geocomponenţi implică atât procese de combinare, conlucrare, întrepătrundere, fuziune, asociere etc, cât şi procese de competiţie, subordonare, segregare, disociere etc. Drept urmare, pe măsură ce unităţile teritoriale se individualizează ca structuri specifice de sine stătătoare, în aceeaşi măsură, ele se diferenţiază şi în raport cu unităţile limitrofe. Individualitatea fiecărei unităţi este dată de tipul geocomponenţilor, de condiţiile şi de gradul lor de participare în diverse combinaţii ş.a. Diferenţierile spaţiale între unităţi sunt dependente atât modul de schimbare a caracteristicilor individuale (treptat, net, rapid, lent etc.) cât şi de scara la care sunt analizate (de exemplu, teritoriul urban privit la scară mică apare clar delimitat şi relativ omogen; la scară mare (şi reală) evidenţiază discontinuităţi, fâşii de tranziţie şi diferenţieri structurale: nucleu central, zone funcţionale, aria suburbană, periurbană ş.a.).

(6) Asimetria şi simetria geografică sunt proprietăţi spaţiale fundamentale cu profunde semnificaţii pentru ordinea şi interacţiunile din câmpul geografic. Ele se manifestă pe toate nivelurile organizatorice şi, de multe ori, seria argumentării unor fenomene porneşte tocmai de la aceste proprietăţi. Dintre asimetriile majore de ordin global se remarcă: inegala repartiţie pe suprafaţa globului terestru (510 mil km²) a uscatului (148 mil km²) şi apei (362 mil km²); asimetria emisferelor: uscatul reprezintă 39% din suprafaţa emisferei nordice pe când, în emisfera sudică, ponderea uscatului se restrânge la 19%; asimetria polară: în timp ce în jurul polului nord se extinde un ocean de cca. 15 mil. km², în jurul polului sud se află un continent de peste 12 mil km². Aceste asimetrii (eterogenităţi) au importante implicaţii de ordin climatic, hidric, peisagistic etc. Între simetriile globale se înscriu bipolaritatea climatică, glaciară, biogeografică ş.a.

„Ritmurile” geografice se schimba in timp Fiecare unitate spaţială are propria sa “personalitate” teritorială Asimetrii şi simetrii geografice




Test de autoevaluare 2. 2. Studiul acestui capitol v-a oferit posibilitatea cunoaşterii trăsăturilor definitorii ale învelişului geografic. Pentru aprofundarea aspectelor răspundeţi la următoarele probleme: a. Pot fi operate distincţii nete între autoorganizarea naturală şi organizarea antropică a teritoriului? b. Formulaţi exemple de sinergetism în dezvoltarea învelişului geografic la diverse scări: globală, regională, locală. c. Exemplificaţi manifestarea “necesităţii” şi a “întâmplării” în învelişul geografic. Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

Întrebarea 2.1. a) interacţiunile dintre geosfere presupun procese de întrepătrundere,

conlucrare, condiţionare, determinare, influenţare, fuzionare (amestec), integrare etc.;

b) “interfaţa”, termen provenit din fizică şi cibernetică, desemnează

elementul (suprafaţa) de separaţie, situat între două medii diferite, care permite schimburi reciproce de substanţă, energie şi informaţie între ele şi receptează, la rândul său, efecte ale acestor schimburi: solul, scoarţa de alterare, zona periurbană, etc. sunt situaţii geografice de “interfaţă”; însuşi învelişul geografic are aceeaşi funcţie (interfaţă între atmosfera înaltă şi cosmos respectiv, manta (astenosferă);

c) simplu spus, învelişul geografic se află între acele limite unde,

concomitent, există schimburi reciproce active între geosfere, se manifestă toate stările de agregare ale materiei şi este prezentă, deopotrivă materia biotică, vie sau moartă.



2.5. Lucrarea de verificare 2

Întrebarea 2.2.

a) Distincţia nu trebuie absolutizată. Impactul antropic major din ultimele decenii, asupra mediului a redus mult din ponderea evoluţiilor “pur” naturale. Multe fenomene, aparent naturale, sunt de fapt, “cvasinaturale” (de ex. numeroase, viituri, alunecări de teren, modificări climatice, peisagistice etc. au la origine cauze antropice, mai mult sau mai puţin evidente). În teritoriile iniţial “organizate”, prin introducerea unor structuri necesare ori dorite (urbane, de transport, servicii etc.), evoluţiile pe termen lung pot căpăta amprenta autoorganizării în sensul că, odată edificate, respectivele structuri se întreţin ele însele prin autoorganizare (“lucrurile” decurg prin ele însele).

b) Formarea climatelor, reţelei hidrografice, solurilor, biocenozelor,

aşezărilor omeneşti, regiunilor geografice etc.

c) Trecerea de la un anotimp la altul este o necesitate; valorile zilnice ale temperaturii, precipitaţiilor, nebulozităţii etc. sunt întotdeauna diferite de la un an la altul, deci “întâmplătoare” .Rezultă că “necesitatea” este suma “întâmplărilor” integrate în timp, iar întâmplarea însăşi este o …necesitate


pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral.




Donisă I., Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977. Ianoş, I., Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000. Ielenicz M., Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. Kalesnik, S.V., Bazele Geografiei fizice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959. Mac I., Geografie generală, Editura Europontic, Cluj-Napoca, 2000. Posea, Gr., Armaş, Iuliana, Geografie fizică. Terra-cămin al omenirii şi sistemul solar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998. Roşu, Al., Irina Ungureanu, Geografia mediului înconjurător, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977. Roşu, Al., Terra-Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.

Care erau aşteptările Dvs. De la acest curs? Aspectele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele: 1. Definiţi prin cuvinte proprii noţiunea de înveliş geografic (1 punct). 2. Comentaţi subcapitolul 2.1.2. şi expuneţi-vă propriul punct de vedere cu privire la dualismul geografic; îl consideraţi justificat sau nu (?) şi argumentaţi opţiunea Dvs (1 punct). 3. Extrageţi din sursele bibliografice, la îndemână, definiţii ale noţiunii de înveliş geografic şi ale termenilor apropiaţi (amintiţi la 2.1.3.), apoi, interpretaţi-le critic prin prisma corespondenţelor existente între ele (sinonimie, echivalenţă, polisemie). Atenţie la surprinderea polisemiilor: adeseori, veţi găsi (din păcate), aceeaşi noţiune definită şi/sau utilizată, de la o sursă la alta, cu sens diferit (!)-(2 puncte). 4. Furnizaţi exemple de coevoluţie şi sinergetism specifice unei unităţi teritoriale geografice, selectată la alegere (1 punct); 5. Prezentaţi succesiunea zonală clasică a climei, vegetaţiei şi solurilor (1

punct); 6. Precizaţi aspecte azonale, de etajare verticală şi de ritmicitate într-o

unitate geografică, selectată la alegere (1 punct). 7. Care sunt principalele efecte ale asimetriilor geografice globale (1 punct)? 8. Identificaţi şi alte tipuri/exemple de simetrii şi asimetrii geografice (1 punct) În final, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a creşte eficienţa şi fixarea cunoştinţelor acumulate.

Energia, dinamica şi informaţia în învelişul geografic


Unitatea de învăţare Nr. 3 ENERGIA, DINAMICA ŞI INFORMAŢIA ÎN ÎNVELIŞUL GEOGRAFIC

Cuprins Pagina 3.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 51 3.2 Fundamentele energetice ale devenirii geografice 51 3.3 Dinamica învelişului geografic 55 3.4 Informaţia în învelişul geografic 56 3.5 Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 60 3.6 Lucrarea de verificare nr. 3 62 3.7 Bibliografie minimală 63 3.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3

Studierea acestui capitol vă permite să înţelegeţi următoarele aspecte:

rolul determinant al energiei în structurarea şi dinamica învelişului geografic;

fundamentele teoretice, clasice şi moderne, indispensabile interpretării ipostazelor energetice ale realităţii;

înţelegerea suporturilor fizico-chimice profunde ce stau la baza genezei proceselor şi fenomenelor geografice;

complexitatea relaţiilor dintre substanţă, energie şi informaţie reflectate în dinamica variată a învelişului geografic;

caracterul esenţial al informaţiei în (auto)organizarea, cunoaşterea şi gestionarea învelişului geografic;

interpretarea obiectivă a multiplelor dimensiuni cauzale şi relaţionale ale realităţii geografice.

3.2. Fundamentele energetice ale devenirii geografice

Multă vreme, în condiţiile în care descrierea era precumpănitoare în ştiinţa geografică, accentul era pus pe studiul aspectelor fizice exterioare şi relativ stabile ale “substanţei” ce edifică fenomenele geografice. Cu timpul, nevoia de a înţelege schimbările din realitatea geografică a trimis, în mod necesar, la cercetarea cauzelor ce susţin materia în mişcarea şi devenirea ei. Principiile şi legile mecanicii şi termodinamicii (formulate începând cu ultima parte a sec. XVII) indicau fără echivoc că sursa tuturor schimbărilor din natură este energia şi permanenţa prefacerilor sale. Practic, nu există legităţi fizice, chimice, biofizice sau biochimice care să nu se manifeste şi în învelişul geografic. Înţelegerea complexei procesualităţi geografice se sprijină, înainte de toate, pe legităţile universale ale materiei, valabile în orice context spaţio-temporal şi cauzal şi, în primul rând, pe principiile termodinamicii. Vom prezenta succint aceste aspecte făcând abstracţie de suporturile demonstrative fizico-matematice ca şi de abordarea cantitativă a fenomenelor (suficient detaliată în lucrările specializate).

Energia este mişcare, schimbare şi baza înţelegerii evoluţiei



3. 2. 1. Principiul conservării masei şi energiei Afirmă că materia, inclusiv energia nu pot fi create, nici distruse ci doar convertite necontenit dintr-o formă într-alta. Acest principiu este capital pentru înţelegerea faptului că diversitatea materială a realităţii geografice şi permanenta sa mişcare, reaşezare, metamorfoză nu sunt, în mod esenţial, decât consecinţa succesivelor transformări (conversii) dintr-o formă, într-alta. Prin urmare, fenomene precum evaporaţia, condensarea, precipitaţiile, mişcările aerului, curgerea râurilor, infiltraţia apei, alterarea rocilor, formarea solurilor, creşterea plantelor, metabolismul animalelor şi al omului, structurarea socială, procesarea industrială, convulsiile geopolitice etc. toate la un loc, sunt, principial, forme diverse de antrenare ale substanţei (masei) în configuraţii informaţionale specifice, al căror “purtător” universal este energia.

Derularea respectivelor procese este efectul trecerii necontenite a energiei între starea potenţială (statică) şi starea cinetică (dinamică) respectiv, a transformărilor succesive între diferitele sale forme: conversia energiei calorice în energie mecanică, energie electrică, energie luminoasă, energie chimică şi biochimică etc.

Esenţială este şi reversibilitatea conversiilor: orice formă derivată de energie poate fi reconvertită în oricare alta, implicit în energie calorică (energia mecanică în energie electrică sau căldură, energia luminoasă în energie biochimică, mecanică sau electrică, energia biochimică în energie mecanică, calorică sau luminoasă ş.a.m.d. Aceleaşi legităţi definesc conversiile şi energiile “subtile” derivate din interacţiunile formelor superior structurate ale energiei biogeochimice cu celelalte energii: energia fiziologică, energia intelectuală şi formele lor de interacţiune (gândirea, inovaţia, creaţia, acţiunea); energia de întrebuinţare-înmagazinată în structuri artificiale, combustibili, valori (culturale, financiare, spirituale), ş.a.m.d. Învelişul geografic ar fi “banal” dacă ar fi înţeles doar prin prisma structurilor energetice primare (calorice şi mecanice). Două sublinieri se impun în acest context:

(1) energia-indiferent de starea şi forma ei-este la origine expresia manifestării, variabilă în spaţiu şi timp, a două forţe universale antagonice şi interdependente: atracţia universală (gravitaţia) respectiv căldura (energia radiantă internă şi, îndeosebi solară). Prima conduce la concentrare, diferenţiere prin omogenizare, nivelare, stabilizare; cealaltă, duce la disipare, diferenţiere prin diversificare, instabilitate, schimbare. Doar îmbinarea acestor atribute poate defini adecvat starea materiei la un moment dat. De aceea, cercetarea învelişului geografic se bazează atât pe legile mecanicii (corpurilor) cât şi pe legile termodinamicii (căldurii şi propagării ei).

Nimic nu se creează, nu se distruge, ci totul se transformă prin schimbarea stării energiei …şi/sau reconversii energetice simple şi multiple

Î.G. receptează 2 fluxuri energetice majore: energiile de atracţie şi energiile radiante



(2) parametrii de stare şi de conversie energetică se reflectă în formele de “materializare” energetică: de ex. în ritmul, viteza şi intensitatea mişcării corpurilor, caracteristicile fizico-chimice ale substanţelor ce le compun (starea de agregare, densitatea, culoarea, compoziţia, structura, textura etc.) ş.a. Nu întâmplător, geografii explorează frecvent aceste proprietăţi pentru a determina caracteristicile mediului sugerat de specificitatea anumitor “reacţii” energetice (oxidare, reducere, eroziune, acumulare, bioacumulare, răcire, încălzire, topire, îngheţ, metabolizare etc.); De aceea cercetarea interacţiunilor dintre substanţă şi energie pe suporturi informaţionale a devenit o prioritate.

3. 2. 2. Principiul entropiei

Stipulează că în sistemele izolate pot decurge spontan numai procesele care duc la creşterea entropiei, iar procesul încetează atunci când se atinge entropia maximă pentru condiţiile date (echilibrul termodinamic). Entropia (de la gr. entropos-întoarcere la haos, asimilat cu termenul “evoluţie”) este forma de energie degradată (căldură), care nu mai poate fi convertită integral în energia din care a provenit (mecanică, chimică etc.). Principala sa semnificaţie este aceea că indică direcţia în care evoluează sistemele. Întrucât transformările ireversibile de energie din sistem duc la “consumarea” energiei potenţiale şi acumulare de entropie, înseamnă că orice sistem evoluează în sensul creşterii entropiei ceea ce duce la nivelare termodinamică. Această stare echivalează cu instalarea dezordinii, a deplinei omogenizări structurale şi implicit cu încetarea evoluţiei. Astfel, entropia are semnificaţia de “săgeată” a evoluţiei spre stadii previzibile de finalitate, echivalente stagnării sau involuţiei (de ex. peneplena, falimentul financiar, declinul economic, environmental ş.a.).

Cu privire la legea entropiei se impune o precizare: dacă acest principiu al termodinamicii clasice (de echilibru) este pe deplin valabil în contextul sistemelor tehnologice (maşinilor termice) trebuie subliniat că el nu este suficient pentru explicarea tendinţelor contradictorii din natură şi societate (implicit din învelişul geografic). Aici, pe lângă procesele de “epuizare” energetică (prin eroziune, consum şi crize de resurse, declin economic etc.) au loc şi procese sinergetice de înnoire şi relansare evolutivă (prin mişcări tectonice, vulcanism, pedogeneză, reproducerea organismelor, acţiuni umane novatoare etc.). Acestea din urmă aduc în discuţie necesitatea de a explica evoluţia sistemelor geografice şi prin conceptele şi teoriile recente ale termodinamicii neliniare (departe de echilibru).

Esenţial, în noua optică asupra evoluţiei, este faptul că sistemele (geografice) complexe posedă mecanisme antientropice prin care obţin energie utilă din mediul înconjurător; aici este disipată şi entropia, care poate fi astfel transformată în energie utilă sistemelor

Energia este supusă degragării Entropia este “săgeata” evoluţiei Natura “sfideaza” legile clasice ale fizicii căldurii

Energia este “informaţie”



limitrofe. Prin racordare riguroasă la mediu, prin “import” de energie şi “export” de entropie, sistemele îşi redefinesc şi îşi menţin totodată structura şi funcţiile în contextul unui “echilibru” în mişcare (echilibru dinamic).

Problema evoluţiei sistemelor dinamice complexe este un “teritoriu”, de mare actualitate, unde converg o serie de teorii ştiinţifice recente: teoria sinergetismului-Haken, 1977; teoria sistemelor aflate departe de echilibru-Prigogine, 1962, 1971), teoria catastrofelor-Thom,1976; teoria haosului-Ruelle, 1971, teoria fractalilor-Mandelbrot, 1975. Acestea întregesc “tabloul”

evoluţionist clasic (de proces liniar de progres cumulativ constant, dependent de timp şi mediu) prin integrarea “rupturilor” nonlineare, a discontinuităţilor structurale şi dinamice (praguri, bifurcaţii, atractori etc.) ca factori ai devenirii într-un proces evolutiv complex (linear şi nonlinear, constant şi fluctuant, deopotrivă)

… şi noile teorii evolutive

Test de autoevaluare 3.1. Studiul acestui subcapitol v-a permis cunoaşterea “resorturilor” energetice ale învelişul geografic şi a legităţilor care le definesc, a. Care sunt principalele surse de energie din învelişul geografic? b. Puteţi da exemple de evoluţie geografică spre starea de echilibru (“nivelare” termodinamică) ? Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

Termodinamica nonlineară (departe de echilibru) şi…



3. 3. Dinamica învelişului geografic

Transferul energiei, conversiile şi diferenţierile ei, conform legilor termodinamicii, reprezintă esenţe cauzale ale transformării materiei şi devenirii sale. “Energie înseamnă schimbare” spune o sintagmă celebră în ştiinţa clasică dar, trebuie subliniat, la originea schimbării nu se află doar energia. Energia este o latură fundamentală a procesului dar “cheia” devenirii se află în interacţiunile dintre energie, substanţă şi informaţie. Esenţial, în această triadă de interacţiune, este faptul că energia, prin procesele specifice (conversii, transfer etc.) este capabilă de “structurarea” materială a unei imense diversităţi de forme concrete, diferenţiabile prin semnificaţii informaţional-genetice bine definite: morfologie, stare de agregare, compoziţie, funcţii, praguri, bifurcaţii etc. În aceste condiţii problema definirii formelor de mişcare specific geografice este una de mare dificultate întrucât dinamica geografică este, în mod curent, efectul combinat al altor tipuri specifice de mişcări (fizice, chimice, biotice, sociale, economice, politice etc.) fiecare cu propria condiţie spaţială şi istorică. Dinamica materiei are la bază procesele de coevoluţie şi sinergetism, începând cu suporturile sale ontice (substanţa, energia, informaţia) şi până la cele mai recente şi subtile forme interacţiune ce implică existenţa omului cu gândirea, acţiunile şi aspiraţiile sale. Diversitatea proceselor ce participă, individual şi colectiv la structurarea nivelului geografic de organizare a materiei se înscriu în categoria de “mişcare” sau “dinamică” geografică.

În confruntarea cu enorma diversitate a formelor de mişcare existente în învelişul geografic, cercetătorul se vede obligat să ţină seama de cel puţin două cerinţe:

(1) Necesitatea de opera clar distincţia între mişcarea geografică şi alte forme de dinamică materială. Geografică este acea formă specifică de mişcare rezultată prin înglobarea unor tipuri distincte, de manifestare dinamică, într-un întreg unitar: învelişul geografic. Mişcarea geografică "este caracterizată printr-o transformare ascendentă, de la inferior la superior, de la simplu la complex, implicând o complexitate crescândă a structurii, a legăturilor şi formelor de mişcare ale subsistemelor materiale din învelişul geografic”, (I. Mac, 2000). Doar ţinând seama de aceste caracteristici geograful va putea evalua obiectiv suporturile de mişcare fizică, chimică, biologică, socială şi economică ş.a. ale proceselor şi fenomenelor studiate şi va reuşi, fără să-şi depăşească competenţele specifice propriului domeniu, o interpretare integrată, valoroasă, originală şi utilă a conversiilor înregistrate de diferitele forme de mişcări înglobate în devenirea geografică a materiei. Această cerinţă este esenţială întrucât Geografia este ştiinţa “care nu se blochează în investigarea unei singure forme de transfer (fizic, chimic, biologic, sau economic ori social ) şi care explică variabilitatea spaţială şi tendinţele acestui transfer complex” (Irina Ungureanu, 2005);

Dinamica este materializarea în spaţiu şi timp

Dinamica geografică a materiei

Specificul dinamicii geografice



(2) Necesitatea de a utiliza criterii adecvate pentru sistematizarea logică a mişcărilor geografice; pot fi operate distincţii în funcţie de criterii precum: diferenţierea geocomponentală: mişcările componentelor abiotice, biotice, antropice; fiecare categorie fiind larg diversificată; de ex. mişcări geomorfice, hidrice, climatice, ş,a.m.d. diferenţierea semnificaţiei evolutive: constituire (geneză), modificare (transformare), creştere, declin, distrugere; evoluţie-involuţie, simplificare-complicare-diversificare etc.; diferenţierea de stare: mişcare liniară-neliniară, ordonată-haotică; stinsă-actuală (remanentă)-progresivă, omogenă-eterogenă, lentă-rapidă, reversibilă-ireversibilă etc., inclusiv stările tranzitorii între aceste laturi; diferenţierea morfologică: mişcări areale-liniare, difuze-concentrate, convergente-divergente, ascendente-descendente etc. şi numeroasele variante combinatorii; diferenţierea scalară: mişcări globale-regionale-locale, permanente-temporare, periodice-intermitente-recesive, lungi-medii-scurte-instantanee s.a. diferenţierea funcţională: mişcări fundamentale (cauze)-mişcări asociate (efecte), benefice (feed back negativ)-dăunătoare (feed-back pozitiv) preventive (feed-before) ş.a. Calea abordării sistematice a formelor specifice de mişcare geografică reprezintă o premisă necesară obţinerii unei imagini cuprinzătoare şi veridice asupra complexităţii dinamicii geografice.

3.4. Informaţia în învelişul geografic

Multă vreme în ştiinţă transformările înregistrate de procesele şi fenomenele studiate erau explicate doar prin prisma schimbărilor survenite în starea substanţei sau/şi a energiei. În ultimele decenii dezvoltarea ciberneticii şi “revoluţia” informatică au schimbat radical temeliile conceptuale şi metodologice ale majorităţii ştiinţelor. Astfel, dualismul substanţialist-energetic a început să fie înlocuit de către abordările bazate pe triada substanţă-energie-informaţie iar dezvoltarea sistemelor integrate de analiză, interpretare şi reprezentare a informaţiei geografice (SIG) a conferit metodologiei geografice o capacitate exploratorie fără precedent. Ordonarea ierarhică a obiectelor, proceselor şi fenomenelor exprimă, printre alte ipostaze, caracterul structurat şi structurant al interacţiunilor dintre elementele “profunde” ale materiei: informaţia şi energia. Ele sintetizează, preiau, ajustează şi deopotrivă reflectă “tiparele” autoorganizatorice ale materiei. Drept urmare, informaţia este ea însăşi structurată ierarhic. Pot fi diferenţiate trei niveluri definitorii: nivelul geoinformaţiei ontologice, nivelul geoinformaţiei gnoseologice şi nivelul geoinformaţiei praxiologice.

De la “substanţă” şi “energie” la informaţie Trei categorii distincte de informaţie

Varietatea formelor de manifestare ale dinamicii geografice



Informaţia geografică primară este de natură ontologică ea însumând totalitatea caracteristicilor sau proprietăţilor (componenţilor, factorilor), care interacţionează în cadrul proceselor genetice şi evolutive. Informaţia ontologică constituie baza organizatorică a structurilor materiale rolul de a conferi energiei mărime şi sens, iar prin aceasta, stare, formă şi dimensionare corpurilor materiale (substanţei). Pe scurt, are rolul de a organiza prin a "informa" (spre deosebire de energie, care are rolul de a “schimba” prin a “antrena” sau “mobiliza” respectiv, substanţă, care are rolul de a se “ajusta” şi de a “modifica” fluxurile de energie şi informaţie).

Geoinformaţia ontologică se propagă printr-o mare varietate de semnale. Semnalul este o manifestare fizică a substanţei sau de energiei care are capacitatea de a se propaga într-un mediu dat. Astfel, în învelişul geografic există o gamă extrem de largă de semnale fizice, geofizice, chimice, biotice, biochimice, sociale, economice etc., care se transmit pe cale radiantă (caloric, optic), mecanică (gravitaţional, lucru), senzorială, osmoză, interacţiune chimică, polarizare (electromagnetică, socială, economică) ş.a.

Funcţionalitatea şi evoluţia învelişului geografic sunt esenţial legate nu atât de acumularea de energie cât, mai ales, de acumularea de informaţie. Pornindu-se de la stadii de ordine spontană, lipsite de specificitate (specifice perioadei protoplanetare), învelişul geografic a înregistrat o dezvoltare sinergetică constând în acumularea de noi constituenţi şi proprietăţi. Ordinea sistemică rezultă prin procese de variaţie, selecţie şi individualizare realizate, la nivel structural, în special prin procesele de schimbare ale “formei” substanţei, sau prin variaţiile câmpurilor energetice. Prin structurare, ceea ce este “inform” devine, la un moment dat, “informat”, respectiv apt să prezinte o neomogenitate relativă, generatoare de fluxuri materiale. Deci, structura reprezintă informaţia legată în configuraţii specifice cu substanţa şi energia.

Înformaţia ontologică se poate diferenţia în informaţie stocată, respectiv, informaţie circulantă. Informaţiile stocate sunt reflectări ale condiţiilor exterioare care acţionează la nivelul intrărilor în geosisteme şi se impun ca elemente relativ stabile în structura acestora (de ex. geologia morfo-structurilor, relieful major, condiţionările hidro-climatice asociaţiile biopedogeografice, resursele subsolului etc.)Pot fi stocate în "memoria" geosistemelor în cele mai diverse moduri (stratigrafie, soluri fosile, varve, fosile, vestigii arheologice ş.a.). Informaţia stocată introduce un "avantaj selectiv" în evoluţie prin orientarea proceselor (relieful selectiv al structurilor geologice şi tipurilor de roci, orociclogeneza, adaptarea vegetaţiei la tipul de sol, efectul favorizant al resurselor în dezvoltarea industrială ş.a.

Informaţia este principalul factor de ordine în I.G.

Geoinformaţia ontologică este legată de “existenţa” fenomenelor (condiţiile formării şi “sensul” lor)

Propagarea informaţiei în I.G.



Informaţia circulantă rezultă în urma interacţiunilor active dintre fenomenele ce determină redefinirea rapidă a structurii informaţionale, creşterea gradului de eterogenitate a structurii etc.: de ex. schimburile de aer, curgerea râurilor, eroziunea accelerată a solului, migraţiile populaţiei, fenomenele de difuziune (epidemii, poluare, inovaţii) ş.a Desigur, distincţia între informaţia stocată şi cea circulantă necesită o perspectivă dialectică asupra categoriilor de spaţiu-timp şi continuu-discret. Pe timp lung sau pe spaţii mari, informaţia stocată devine circulantă; similar, informaţia circulantă devine statică dacă intervalul temporal de referinţă este prea scurt sau este raportată la un teritoriu prea extins.

Din cele de mai sus, se poate concluziona că, în condiţiile unităţii în diversitate, învelişul geografic evidenţiază la nivelul tuturor subunităţilor sale numeroase scheme evolutive relativ invariabile. Acestea îndreptăţesc necesitatea recunoaşterii şi definirii unor geocoduri (infogeocoduri) care direcţionează devenirea structurilor geografice într-un mod asemănător codului genetic existent la organismele vii. Evident, "codurile geogenetice" nu pot avea complexitatea şi perfecţiunea celor biogenetice, însă aplicarea conceptului este legitimă având în vedere că materia neînsufleţită nu este "oarbă", ea având capacitatea de a "percepe" propriile condiţii de existenţă şi de a se adapta corespunzător la acestea (pot fi definite geocoduri morfopetrografice şi morfostructurale, de organizare a drenajului, geocoduri ale formei, structurii şi texturii aşezărilor omeneşti, geocoduri ale diferenţierii tipurilor de regiuni etc.).Cunoaşterea acestor proprietăţi de "autocopiere" şi multiplicare a informaţiei ontologice necesită existenţa unei reflectări echivalente în plan cognitiv: aceasta este geoinformaţia gnoseologică.

Geoinformaţia gnoseologică reprezintă marea diversitate de noţiuni, concepte, legităţi, principii, metode, teorii şi numeroase alte informaţii nestructurate utilizate de către ştiinţa geografică. Unele sunt informaţii nespecifice, fiind preluate din alte domenii pentru calitatea de descriptori adecvaţi ai proceselor şi fenomenelor investigate. Sunt exprimate prin valori ale diverşilor parametri referitori la masă, energie, impuls, intensitate, frecvenţă, durată, coordonate spaţiale etc. sau prin modele obţinute prin conversia pe cale cognitivă a informaţiei ontologice (matrici, ecuaţii de bilanţ etc.). Se impune precizarea că, la modul general, orice tip de informaţie (ontică, practică) are în mod necesar şi valoare gnoseologică (de cunoaştere).

Informaţia este cunoaştere

Geoinformaţia poate fi “stocată” şi “circulantă”

Există “geocoduri” (genetice) ?



Acumularea informaţiei gnoseologice despre starea obiectivă a învelişului geografic a condus, în mod firesc, la progrese considerabile în modul de valorificare a acestui tip de informaţie. Explorarea informaţiei generează noi informaţii (structuri) pasibile să ofere soluţii inedite la problemele izvorâte din nevoi practice. Cuantificarea datelor de observaţie, parametrizarea structurilor pe care le reflectă şi filtrarea acestora cu ajutorul analizei factoriale multiple şi a altor metode au condus la realizarea unor modele de cunoaştere, cu largă aplicabilitate, capabile să servească la identificarea tendinţelor evolutive, la formularea prognozelor şi la facilitarea adoptării deciziilor. În acest stadiu, informaţia gnoseologică dobândeşte funcţia de informaţie praxiologică. Prin explorarea valenţelor informaţiei geograful a putut trece la anticiparea, prevenirea sau evitarea acţiunilor dezorganizatoare ale mediului şi la studiul organizării şi amenajării teritoriului în raport cu necesităţile omului.

Valenţe practice ale informaţiei

Fig. 3.1. Structura informaţiei geografice




Test de autoevaluare 3.2. Studiul acestui capitol v-a permis înţelegerea formelor multiple, elocvente sau subtile, prin care operează energia şi informaţia în devenirea învelişului geografic.

a. Puteţi exemplifica caracterul integrat al dinamicii geografice rezultat prin combinarea unei mari diversităţi de tipuri de procese (mişcări)?

b. .Exemplificati ipostaze ale manifestării informaţiei în I.G.


Întrebarea 1 a. Energia de atracţie, terestră (gravitaţia terestră, implicată în structurarea geosferelor, edificarea formei geoidale a Pământului, stabilizarea sau mişcarea tuturor corpurilor), şi extraterestră (îndeosebi a Lunii Soarelui, implicate în formarea mareelor continentale şi oceanice); energia radiantă calorică (internă) şi electromagnetică (solară), ultima principala sursă energetică a sistemului terestru;

b. râurile îşi adâncesc şi lărgesc văile în “căutarea” profilului de echilibru longitudinal şi transversal; plaja devine o suprafaţă de “echilibru” între mare şi uscat născută prin “lupta” directă dintre valuri şi faleza în retragere; epuizarea (diverselor) resurse din teritoriu, fenomenele de colaps financiar, declinul economic, starea environmentală critică ş.a.



Întrebarea 2 a. dinamica modul de utilizare al terenurilor integrează o serie imensă de conversii energetice şi structurări materiale: energii telurice convertite în suportul litosferic, fluxuri radiative generatoare de energii şi structuri termice (climatice) şi hidrice (râuri, pânze freatice), transformate, la rândul lor, în energie mecanică (termoclastism, gelifracţie, curgere, eroziune, acumulare, levigare etc.), chimică (oxidare, reducere, hidroliză etc.) biochimică (fotosinteza, respiraţia), biofizică (evapotranspiraţia) ş.a.; în funcţie de stadiul evolutiv aceste fenomene de transfer şi conversie îşi modifică propriile coordonate de interacţiune în raport cu proprietăţile solului pe care l-au generat, cu activitatea microorganismelor şi a lumii vegetale şi nu în ultimul rând, în raport cu “istoria” mobilizării “energiilor” socio-economice ce au acţionat (acţionează) în teritoriu: desţelenirea, tipul de agricultură, tradiţiile economice, reformele funciare, tipul de proprietate ş.a. b. forma sferică a Pământului este "informaţia" pe care o "transmite" substanţa telurică prin scoarţă ca urmare a constrângerilor energetice exercitate de atracţia gravitaţională în relaţie cu forţa centrifugă rezultată din rotaţia Pământului; suprafaţa terestră este factor de selecţie a diferenţierii latitudinale a valorii insolaţiei (informaţie despre “formă”); ea operează şi la scări regionale şi locale, împreună cu alte proprietăţi informaţionale exprimate tot prin nivelul “substanţei”: albedoul suprafeţei, declivitatea, altitudinea etc. Ele, la un loc, determină variaţii energetice concretizate în diferenţieri teritoriale zonale, regionale şi locale ale tuturor parametrilor ce vor continua să opereze interşanjabil diversificând tot mai mult “zestrea” teritorială transmisă prin informaţiile iniţiale.





pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările Dvs. De la acest curs? Aspectele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele: 1. Formulaţi alte exemple privind transformările energetice din învelişul

geografic, conforme principiilor termodinamicii clasice şi nonlineare (2 puncte)..

2. Expuneţi, pe scurt, rolul gravitaţiei şi al energiei geotermice în

dinamica Terrei (1 punct). 3. Realizaţi o prezentare sintetică a bilanţului radiativ solar al suprafeţei

terestre (pe baza bibliografiei; 2 puncte).). 4. Exemplificaţi forme definitorii ale dinamicii geografice fizice, umane,

sociale şi economice (cel puţin câte un exemplu pentru fiecare categorie de “semnificaţie” dinamică; 2 puncte)).

5. Exemplificaţi şi alte ipostaze ale geoinformaţiei ontologice,

gnoseologice şi praxiologice (1 punct) . 6. Consideraţi verosimilă noţiunea de infogeocod (geocod)? Argumentaţi

şi oferiţi exemple sau contraargumentaţi (1 punct). În final vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a creşte eficienţa şi fixarea cunoştinţelor acumulate.




Constantinescu, P., Sinergia şi informaţia sistemelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1990. Donisă I., Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, Editura. Didactică şi Pedagogică., Bucureşti, 1977. Ianoş, I., Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000. Ielenicz M., Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. Mac I., Geografie generală, Editura Europontic, Cluj-Napoca, 2000. Restian, A., Integronica, Editura.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1989. Prigogine, I., Isabelle Stengers, Metamorfoza ştiinţei. Noua alianţă, Editura Politicã, Bucureşti, 1980. Roşu, Al., Terra-Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.

Nivele de complexitate ale învelişului geografic


Unitatea de învăţare Nr. 4 NIVELE DE COMPLEXITATE ALE ÎNVELIŞULUI GEOGRAFIC

Cuprins Pagina 4.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4 64 4.2. Nivele de complexitate ale învelişului geografic 64 4.3. Nivelul geocomponental 65 4.4. Nivelul geosferic 67 4.5. Nivelul geocomplexelor 72 4.6. Nivelul organizării teritoriale 76 4.7. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 82 4.8. Lucrarea de verificare nr.4 84 4.9. Bibliografie minimală 86 4.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4

După studierea acestui capitol veţi fi capabil să înţelegeţi mai bine următoarele aspecte:

faptul că realitatea (geografică) este un tot unitar complex organizat;

natura şi caracteristicile principalelor nivele organizatorice geografice;

modalităţile de structurare şi substructurare verticală şi plan-spaţială specifice fiecărui nivel;

tipologia formelor de structurare teritorială a învelişului geografic; trăsăturile dobândite de învelişul geografic pe calea organizatorii

antropice. conţinutul şi modul de definire a principalelor categorii (concepte

fundamentale) geografice: peisaj, loc, regiune, zonă ş.a. 4.2. Învelişul geografic-Ierarhie organizatorică

Premisa fundamentală în abordarea acestei probleme este faptul că lumea (universul, natura, societatea) nu este o acumulare întâmplătoare de obiecte procese şi fenomene ci reprezintă un ansamblu unitar, complex structurat şi (auto)organizat. Între ultimele frontiere ale cunoaşterii (limita Metagalaxiei, respectiv, particulele elementare), dar probabil şi dincolo de ele, lumea este o ierarhie de nivele organizatorice dispuse în funcţie de gradul de complexitate, potenţialul energetic şi dimensiunea spaţio-temporală. Între acestea se situează şi învelişul geografic. Existenţa lor reflectă proprietăţile materiei de a se diferenţia în diverse forme (elemente chimice, substanţe, energii, stări de agregare etc.), de a se ordona (de la simplu la complicat, de la mic la mare şi invers etc.), în structuri tot mai complexe (roci, plante, oameni, planete, stele) şi de a se integra, prin ele, în niveluri organizatorice tot mai vaste (litosferă, vegetaţie, societate, înveliş geografic, sistem solar, galaxie etc.). Rezultă că

Universul este ordonat ierarhic



fiecare nivel organizatoric, oriunde s-ar situa într-o ierarhie, este el însuşi “complexitate” în sine şi prin urmare, cunoaşterea sa presupune nu numai cercetarea sa ca “întreg”, ci şi a “părţilor”, a nivelurilor subordonate de integrare.

Nivelul geografic de structurare (învelişul geografic) este produsul conlucrării şi integrării următoarelor “părţi” subordonate: nivelul geocomponental (nivelul structurilor de bază), nivelul geosferic (al diferenţierii geocomponentale la scară globală), nivelul geocomplex (al interacţiunilor geocomponentale) şi nivelul organizării teritoriale (al diferenţierii teritoriale prin vectori umani).

4.3. Nivelul geocomponental

Nivelul geocomponental poate fi considerat nivelul de bază al structurării învelişului geografic întrucât include elementele de referinţă ale căror interacţiuni generează structurile geografice complexe. Fondul iniţial de structurare geografică este alcătuit din elemente macroscopice diverse: minerale, roci, apă, aer, sol, plante, animale, oameni, produsele activităţii lor (construcţii, elemente de infrastructură etc.) ş.a. Se remarcă faptul că deşi categoriile geocomponentale nu sunt prea numeroase, fiecare în sine conţine o mare diversitate de forme de manifestare: de ex. tipuri de minerale şi roci, de mase de aer şi de apă, de comunităţi umane, aşezări umane etc. Ca urmare a variabilităţii condiţiilor de formare şi manifestare devin posibile numeroase combinări, între diferitele stări geocomponentale, ce determină varietatea teritorială a învelişului geografic.

Cu privire la studiul geocomponenţilor ce edifică învelişul geografic s-au ridicat unele dileme izvorâte din faptul că aceştia constituie obiect de cercetare şi pentru alte ştiinţe: apa, aerul (gazele) ş.a.-pentru chimie şi fizică, rocile-pentru geologie, plantele-pentru botanică, omul-pentru antropologie şi alte ştiinţe sociale, activităţile sale-pentru economie etc. Fizicianul, chimistul, mineralogul, botanistul etc. pot opera cu o cantitate infinit de mică aer, apă, mineral, plantă etc., pentru a putea determina detaliat proprietăţile obiectelor respective şi a formula concluziile cu privire la ele. Spre deosebire de aceştia, geograful, studiază aceleaşi elemente dar dintr-un punct de vedere substanţial diferit. Specificitatea punctului de vedere geografic decurge din aplicarea criteriilor masei, complexităţii reale şi localizării în spaţiul concret (S. Mehedinţi, 1930).

Geograful poate trage concluzii despre caracteristicile şi rolul componenţilor amintiţi numai, şi numai dacă, îi examinează în “mărime formă şi manifestare naturală, reală”. De ex. efectele climatice ale unei mase de aer nu pot fi evaluate fără a se cunoaşte volumul, întinderea, înălţimea (forma şi dimensiunile) “încărcătura” cu vapori de apă,

Nivelele de complexitate ale Î.G.

Geocomponenţii=“atomii” structurării geografice Există şi un punct de vedere geografic asupra componentelor realităţii Masa, complexitatea reală şi localizarea exprimă dimensionarea geografică a realităţii



particule minerale ş.a., direcţia de deplasare, viteza, variaţia internă a presiunii atmosferice, temperatura ş.a. (complexitatea reală); multe dintre aceste caracteristici nu pot fi explicate dacă nu sunt corelate cu proprietăţile termice, hidrice şi orografice ale locului (suprafeţei) de formare, cu particularităţile teritoriul tranzitat şi cu modul în care acesta îşi pune amprenta asupra caracteristicilor sale (localizarea în spaţiul concret). Cunoaşterea individualităţii geocomponentale prin utilizarea conceptelor de “masă”, “complexitate reală” şi “localizare în spaţiul concret” diferenţiază evident demersul geografic de cel preponderent analitic specific altor discipline. Geograful studiază geocomponenţii prin efectele lor cumulative; nu “individualul” (roca, râul, specia de plantă, individul uman, locuinţa etc.) ci “asociativul” (structura litosferică sau geomorfică, sistemul de drenaj, asociaţia vegetală, comunitatea umană, aşezarea omenească etc) conferă substanţă şi legitimitate demersului geografic întrucât proprietăţile lor (masa, complexitatea reală etc.) nu pot fi explicate decât prin corelare reciprocă şi prin raportarea fiecăruia la toţi ceilalţi. Drept urmare, criteriilor anterioare se adaugă şi cerinţa ca fiecare geocomponent să fie studiat în calitate de “produs” şi “factor” al complexului teritorial.

Geograful studiază faptele individualesub aspect asociativ

Test de autoevaluare 4.1. Studiul acestui capitol v-a oferit posibilitatea înţelegerii diferenţelor dintre “punctul de vedere geografic”şi cel al altor ştiinţe în abordarea fenomenelor realităţii: a. Puteţi formula şi alte exemple prin care să demonstraţi că aţi înţeles criteriile, preconizate de S. Mehedinţi (1930), pentru fundamentarea punctului de vedere geografic: masa, complexitatea reală şi localizarea în spaţiul concret ? b. Ce înseamnă a studia fiecare component în calitate de “produs şi factor al complexului teritorial (?); exemplificaţi. Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare



4.4. Nivelul geosferic 4.4.1. Geosferele ca forme de structurare materială şi evolutivă

(Geo)sferele sunt expresia unui mod universal de structurare a materiei. La originea sa stau legile de atracţie, mişcare şi evoluţie a corpurilor cosmice iar elementul comun este faptul că structurile rezultate respectă coordonatele majore ale geometriei sferice reflectată într-o serie de “tipare” definitorii: forma (cvasisferică), structurarea internă sub formă de “învelişuri” concentrice, orbite şi mişcări cu traiectorii circulare şi elipsoidale ş.a. Geosferele s-au format prin procesul de diferenţiere dinamică a materiei telurice în câmpul gravitaţional în raport cu greutatea şi densitatea specifică a elementelor chimice. Astfel, prin dispunerea materiei grele în nucleu (12-18 g/cm³) şi migrarea celei cu densitate redusă spre suprafaţă (2,5 g/cm³, în scoarţă) a rezultat structura zonal concentrică a Terrei.

Desigur ordonarea zonal-concentrică a materiei nu este specifică doar Terrei. Majoritatea corpurilor cosmice posedă acest tip de structurare însă modelul terestru este substanţial inedit. Deosebirea majoră constă în faptul că în timp ce la alte planete din sistemul solar învelişurile întreţin doar un contact pasiv, cu slabe interacţiuni fizice, în cazul Pământului, geosferele sunt activ interconectate şi înscrise în ample procese coevolutive şi sinergetice generatoare de noi structuri cu proprietăţi emergente.

Pe lângă acţiunea “coordonatoare” a gravitaţiei, producerea acestei diferenţieri evolutive mai necesită şi alte condiţii precum: - necesitatea înscrierii planetei pe o “nişă” eliptică (poziţionarea faţă

de Soare) favorabilă receptării unui nivel radiativ solar optim; - înmagazinarea unui potenţial endogeotermic din stadiul

protoplanetar indispensabil restructurării tectonice ulterioare a geosferelor interne;

- constituirea şi evoluţia scoarţei şi a atmosferei sub formă de (proto)geosfere “filtrante”, susceptibile să permită schimbul permanent de materie între suprafaţa terestră (interfaţa de contact) şi mediile adiacente (manta, respectiv spaţiul cosmic);

- transformarea suprafeţei de contact-prin transfer, conversie şi stocare de substanţă, energie şi informaţie-în “coloană vertebrală” a viitorului înveliş geografic, el însuşi capabil de noi diferenţieri (A. Roşu, 1987).

Diferenţierile structurale şi evolutive, au rezultat, principial, printr-un dublu proces (I. Mac, 2000) “de selectare şi purificare a stărilor de agregare ale materiei şi de aşezare a acesteia, sub constrângerile gravitaţiei, pe nivele sau geosfere distincte (litosfera, atmosfera, hidrosfera şi biosfera) cu toată situaţia lor de interferenţă pe anumite intervale; de combinare şi conlucrare (integrare) a maselor (solidă, lichidă, gazoasă, biotică), preparându-se astfel geosfere noi, integrative (reliefosfera, pedosfera, landşaftosfera, antroposfera, învelişul geografic)”

Originalitatea modelului (Geo)sferic terestru Condiţii geoecologice ale formării Î.G

O contradicţie necesară: separare – cooperare; sinteza ei: noutatea geografică

(Geo)sfera, „tipar” organizatoric universal



4.4.2. Definirea şi clasificarea geosferelor

Prin chiar modul de individualizare-ordonarea gravitaţională a materiei-orice geosferă presupune existenţa un grad relativ de omogenitate. Criteriul principal de definire este dominanţa unui element sau stări geocomponentale într-un nivel sferic de structurare materială. Prin geosferă se înţelege “întinderea unei masei componentale cu tot ce se află în ea, până la cuprinderea sferică a Pământului” (I. Mac, 2000).

Cu privire la clasificarea geosferelor se utilizează, îndeosebi, două criterii: gradul de complexitate, respectiv poziţia în raport cu suprafaţa topografică a Terrei. Conform primului criteriu se diferenţiază: geosferele primare (litosfera, atmosfera, hidrosfera), numite astfel întrucât au apărut primele (în etapa protoplanetară) şi reprezintă “baza” formării celorlalte geosfere, numite, în consecinţă, derivate sau secundare; geosferele derivate (pedosfera, biosfera, antroposfera ş.a.) ar fi deci structuri mai recente sub aspect evolutiv şi superioare din punct de vedere calitativ. După poziţie, se diferenţiază în geosfere interne (mantaua inferioară, astenosfera, mantaua superioară, scoarţa) respectiv externe (hidrosfera, atmosfera, biosfera s.a.). Aceste diferenţieri sunt dictate mai mult de necesitatea sistematizării faptelor întrucât, în realitate, aceste trăsături sunt mult mai nuanţate. Astfel, etichetarea “geosfere primare” nu corespunde, întru totul, realităţii pentru că, de la stadiul protoplanetar şi până în prezent, respectivele geosfere au realizat schimburi materiale interne şi interconectate ce au contribuit la apariţia de noi structuri şi proprietăţi în cadrul lor (de ex. structuri granitice, sedimentare etc.-în scoarţă; ape subterane, gheţari etc.-în hidrosferă; configuraţii barice, structuri climatice, ecranul de ozon etc.-în atmosferă). Deci caracterul “derivativ” integrat a fost o constantă evolutivă a geosferelor primare.

Percepţia tradiţională asupra geosferelor, constând în dispunerea succesiv concentrică, armonioasă, simetrică, ordonată şi evidentă a orizonturilor omogene (învelişurilor) cu proprietăţi specifice bine definite, conţine o doză considerabilă de idealizare. Ea derivă, mai ales, din raţiuni didactice ce optează pentru simplificare excesivă destinată facilitării înţelegerii unei realităţi complexe (de ex. modelul clasic de reprezentare a geosferelor prin cercuri concentrice). Idealizarea prin individualizare statică, separare şi simplificare este utilă (mai ales în scopuri didactice), dar este reală doar între anumite limite.

Imaginea respectivă trebuie completată, în mod necesar, cu acele caracteristici ce conferă geosferelor calitatea de structuri dinamice complexe interconectate într-un ansamblu funcţional: învelişul geografic. Chiar dacă geosferele sunt, în primă instanţă, “creaţii” ale gravitaţiei, trebuie subliniat faptul că ele “fiinţează” nu atât prin gravitaţia ordonatoare, prin cadrul impus de aceasta, cât mai ales prin

Noţiunea de “geosferă” Clasificarea geosferelor

Geosferele între “imaginea” percepută şi realitate

Reţine !



mecanismul lor energetico-funcţional. De aceea, în cele ce urmează, vom proceda la o scurtă trecere în revistă a acelor caracteristici ce conferă geosferelor calitatea de structuri dinamice (auto)organizatorice. Este vorba de o serie de trăsături, valabile pentru toate sferele ce edifică învelişul geografic, esenţiale pentru înţelegerea profundă a proprietăţilor de detaliu analizate, în majoritatea lucrărilor de factură generală, pentru fiecare geosferă în parte.

4.4.2. Trăsăturile definitorii ale sferelor geografice

Geosferele situate între astenosferă şi ecranul de ozon posedă câteva trăsături fundamentale pentru înţelegerea proprietăţilor autoorganizatorice ce stau la baza diversificării şi a integrării lor într-o formă superioară, inedită, de manifestare a materiei în sistemul solar: structurarea geografică. Esenţiale sunt două caracteristici: I) atributul de “amestec”. Deşi fiecare geosferă implică dominanţa unui geocomponent sau stări (apă, aer, organisme, gazos, solid, lichid etc.) o importanţă hotărâtoare o are faptul că fiecare geosfera “există” într-o anumită proporţie şi formă în toate celelalte. Omogenitatea geosferelor este întotdeauna relativă şi diferă mult în spaţiu şi timp. Acest atribut nu este doar unul de circumstanţă sau de importanţă secundară. În toate cazurile, prezenţa (chiar şi numai) unei “fracţiuni” materiale de factură “exogenă” determină proprietăţi şi funcţii inedite ce conduc la stări şi chiar componenţi noi în geosfera de temporară “adopţie”. Amintim rolul climatic al vaporilor de apă sau al nucleelor de condensare prezente în atmosferă, rolul termoregulator al dioxidului de carbon atmosferic, importanţa gazelor dizolvate în apă, rolul apei, aerului şi substanţelor organice şi anorganice în “prelucrarea” epidermei litosferei, în susţinerea vieţii prin intermediul solului şi a plantelor verzi, etc. Deşi atributul de amestec este, la prima vedere, o proprietate “discretă” a fiecărei geosfere, el are caracter legic în spaţiul geografic şi deţine rol cheie în potenţializarea interacţiunilor dintre geosfere şi devenirea lor comună. II) coexistenţa tuturor stărilor de agregare ale materiei. Întrucât fiecare geosferă, definită în sine printr-o formă dominantă de agregare a materiei, posedă “atributul de amestec” înseamnă, implicit, că însumează totalitatea stărilor de agregare ale materiei telurice şi că înregistrează şi transmite, celorlalte geosfere, efectele energetice presupuse de repetatele şi variatele schimbări de stare a diferiţilor geocomponenţi. Pentru învelişul geografic coexistenţa stărilor solidă, lichidă sau gazoasă, pe suporturi abiotice şi biotice, deopotrivă, împreună cu starea agregării de fond specifice fiecărei geosfere, are o importanţă excepţională. Se remarcă îndeosebi următoarele implicaţii: - diversificarea combinaţiilor materiale şi a proceselor generatoare de noi structuri geografice (sedimentele, de pe fundul lacurilor, mărilor, oceanelor; norii în atmosferă, structurile magmato-

Nici o geosferă nu este “pură” (!)

Schimbarea stării de agregare- mecanism al devenirii şi diversificării geosferelor Consecinţele autoorganizării şi conlucrării geosferelor



vulcanice în scoarţă şi la suprafaţa acesteia, procesele de termoclastism şi formele rezultate etc.); - condiţionarea circuitelor de transfer material şi energetic, în şi între geosfere, precum şi menţinerea raporturilor de echilibru dintre ele (circuitul apei, al plăcilor litosferice, ciclul petrografic, circuitele biogeochimice, curgerile noroioase, solifluxiunea şi multe altele nu ar exista în absenţa binecunoscutelor schimbări de fază ce le însoţesc); - diferenţierea spaţio-temporală a proceselor şi fenomenelor din învelişul geografic în corelaţie cu distribuţia şi succesiunea a valorilor prag asociate diferitelor tipuri de schimbări ale stării materiei: praguri fizice (termice, barice etc.)-de îngheţ-dezgheţ, evaporaţie-condensare, subducţie şi topire a structurilor litosferice ş.a.; praguri fizico-chimice-de dizolvare-precipitare, oxidare-reducere, umezire-uscare, de curgere semifluidă, fluidă ş.a.; praguri biochimice-de metabolizare fiziologică, de descompunere a compuşilor organici etc.

III) autoorganizarea structurală şi morfo-funcţională. În fiecare geosferă se manifestă procese ordonatoare astfel încât autoorganizarea este o certitudine chiar şi la nivelul învelişurilor, aparent, mai puţin complexe (atmosfera, hidrosfera). Principalele ipostaze autoorganizatorice ale geosferelor sunt: - ordonarea verticală pe învelişuri şi subînvelişuri; “...se poate constata o stratificare a materiei telurice nu numai sub formă de învelişuri concentrice, dar şi în fiecare înveliş masele sunt aşezate în ordine, după greutatea lor specifică” (S. Mehedinţi, 1930). Prin structurare şi substructurare şe diferenţiază “noi” învelişuri, subînvelişuri (zone, subzone, orizonturi etc.) fiecare cu proprietăţile sale specifice; - ordonarea orizontală (plan spaţială), este rezultatul conlucrării geosferelor: de ex. zonele de climă, tipurile de climă, topoclimatele şi microclimatele (rezultate prin conlucrarea energetică a masei atmosferice cu suprafaţa activă reprezentată prin mase de apă, uscat, forme de relief, vegetaţie, soluri, etc.); oceanele, mările, lacurile, râurile, gheţarii etc. (prin conlucrarea hidrosferei cu substratul solid şi climatul); succesiunea latitudinală a zonelor biogeografice, edafice şi peisagistice (în funcţie de zonalitatea climatică) ş.a.;

-- ordonarea şi conlucrarea unităţilor structurale prin discontinuităţi şi “fâşii” de tranziţie. Geoorizonturile şi structurile plan spaţiale sunt separate şi uneori chiar condiţionate de existenţa unor discontinuităţi spaţiale şi temporale (discontinuităţi tectonice, structurale, lacune stratigrafice, fronturi atmosferice, planuri de stratificaţie termodinamică, maree etc.) sau de interpunerea unor fâşii sau pelicule de tranziţie (stratul peliculă-între atmosfera joasă şi masa de apă, ariile periurbane, silvostepa, silvotundra, piemonturile, glacisurile etc.). - conlucrarea sinergetică, întrucât procesele autoorganizatorice conduc la apariţia de “noi” geosfere, rod exclusiv al devenirii geografice a Terrei: reliefosfera, pedosfera, landşaftosfera, antroposfera ş.a. Perioada actuală, în care omul s-a transformat,

Schimbările de stare implică fenomene de “prag”

Consecinţele autoorganizării şi conlucrării geosferelor



dintr-un component de rând al naturii, într-un factor organizatoric de prim ordin al învelişului geografic, marchează, fără îndoială, apogeul acestui proces. - integrarea structurilor geosferice în ansambluri teritoriale. Autoorganizarea structurilor geosferice culminează cu integrarea reciprocă în unităţi teritoriale complexe, de diferite tipuri (peisaje, regiuni, zone ş.a.) şi ranguri (local, regional, global). Se relevă astfel interdependenţa profundă dintre nivelul geosferic şi nivelul complexelor teritoriale.

Test de autoevaluare 4.2. Studiul acestui capitol v-a oferit posibilitatea înţelegerii complexităţii reale a geosferelor. a. Explicaţi de ce modelele didactice de reprezentare a geosferelor nu corespund realităţii (?). b. Exemplificaţi atributul de “amestec” al geosferelor. c. Exemplificaţi structurări şi substructurări ale geosferelor. Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.



4.5. Nivelul geocomplexelor

4.5.1. Semnificaţie şi conţinut

Geocomplexul reprezintă o grupare teritorială de elemente, procese şi fenomene a căror specificitate de combinare şi interacţiune se reflectă în specificitatea trăsăturilor sale fizionomice. Nivelul geocomplexelor este rezultatul integrării spaţio-temporale a unităţilor teritoriale de diferite tipuri şi diverse structuri, mărimi, forme, funcţii, fizionomii etc. Respectivelor unităţi teritoriale le-au fost atribuite denumiri precum: complex (teritorial) natural, complex fizico-geografic, geocomplex, complex geografic, geosistem ş.a. ; cel mai răspândit şi frecvent utilizat este, totuşi, termenul peisaj (fr.) şi echivalenţii săi lingvistici, landschaft, (cuvânt german preluat, ca atare, în rusă şi în alte limbi, inclusiv română), landscape (engl.) ş.a. Din acest termen au fost derivate noţiunile de landşaftosferă sau înveliş landşaftic pentru a desemna geosfera integratoare rezultată prin asocierea globală a unităţilor landşaftice (a peisajelor) de diferite ordine de mărime. Acelaşi sens îl are şi nivelul geocomplexelor teritoriale.

4.5.2. Peisajul ca structură geografică integrată

Peisajul constituie unul dintre conceptele „cheie” privind unităţile teritoriale geografice (alături de cel de „regiune”). Primele accepţii ale termenului, promovate (la începutul secolului XX), mai ales, în geografia germană şi sovietică, erau caracterizate prin accentul pe pus pe latura exterioară, fizionomică şi pe conţinutul său exclusiv natural (A. Hommeyer, K. Bürger, S. Passarge, L.S. Berg ş.a.). Termenul era utilizat pentru a desemna o unitate teritorială cu fizionomie specifică impusă către de factorii fizico-geografici. Pe parcurs, omul trece în centrul atenţiei pe considerentul că este principalul agent transformator al landşaftului natural în “landşaft culturalizat” (O. Schlüter, 1907) sau chiar producător de “peisaje culturale” ce se succed celor naturale (C. Sauer, 1925). Progrese semnificative în aprofundarea noţiunii s-au realizat, pe parcursul deceniului şapte, în geografia germană, ex-sovietică şi franceză, prin preluarea şi valorificarea conceptelor sistemice (K. Troll-1939, V. B. Soceava-1963, V. Isacenko-1975, G. Bertrand-i968, R. Brunet-1968, J. F. Richard-1975 ş.a.). Drept urmare, s-au impus preocupările de a descrie valenţele structurale şi funcţionale ale geosistemului, în calitatea lor de „suporturi” şi “surse” ale laturii fizionomice (imagistice), şi de a le integra într-un concept totalizator (peisajul), de largă cuprindere. La începutul la sfârşitul anilor `80, în contextul afirmării spiritului postmodernist în ştiinţă, asistăm la reînnodarea tradiţiei “imagistice” (fizionomice) a peisajului însă, dintr-o nouă perspectivă. Aceasta implică evaluarea peisajului prin examinarea reacţiilor subiective generate de către “locuri” asupra oamenilor (topofilie, topofobie ş.a).

Geocomplex, peisaj, landşaft- înveliş landşaftic

4 concepţii majore: peisaj “natural”, “umanizat” “sistemic”şi “perceptual”



G. Bertrand (1968) definea geosistemul drept „porţiune din spaţiu, caracterizat printr-un tip de combinare dinamică, deci instabilă de elemente fizice, biotice şi antropice care, reacţionând dialectic între ele, formează unităţi teritoriale -peisaje- ce evoluează în bloc, atât sub efectul componentelor constituente, cât şi sub efectul dinamicii fiecăruia separat”.

Acelaşi autor precizează că individualitatea peisajului are la bază interacţiunile stabilite între trei componente principale: potenţialul ecologic (suportul ecologic), exploatarea biologică (comunităţile organismelor vii) şi acţiunea antropică (activitatea socială). Ele asigură dinamica comună a geosistemului exprimată, fizionomic, printr-un anumit tip de peisaj. Adeseori, dinamica unui element component poate fi diferită de dinamica ansamblului şi atunci, modificarea raporturilor dintre componenţi, impune o nouă tendinţă dinamică exprimată prin modificarea peisajului. Geosistemele pot evolua între două stări definitorii: biostazie (relaţii de echilibru între suportul ecologic şi exploatarea biologică, stabilitate morfo-structurală a componenţilor) respectiv, rhexistazie (relaţii de dezechilibru între componenţi determinate de cauze naturale sau antropice; ele determină degradarea suportului ecologic şi/sau a exploatării biologice, efectele transmiţându-se apoi, reciproc, între toţi componenţii.

Sintetizând formulările mai frecvent vehiculate, putem defini peisajul geografic drept, unitate teritorială, de dimensiuni variabile, caracterizată prin trăsături specifice, conferite de relativa omogenitate structurală, funcţională şi fizionomică, rezultată dintr-un anumit mod de integrare (combinare) a geocomponenţilor. În relaţie cu această formulare, sunt utile, cel puţin, trei sublinieri. Prima, se referă la faptul că excepţionala diversitate peisagistică a învelişului geografic, are drept premisă principală, posibilităţile, practic nelimitate, de combinare între geocomponenţi şi între stările acestora. A doua, derivă din faptul că, întotdeauna, în matricea geocomponentală a peisajului, se disting unul sau doi componenţi, rareori mai mulţi (sau parametri ai acestora), ce îşi asumă calitatea de factori.. Factorii, sunt acei geocomponenţi, susceptibili să dobândească rol coordonator care polarizează anumite stări şi direcţionează procesele definitorii, punându-şi astfel, amprenta asupra atributelor structurale, funcţionale şi îndeosebi, fizionomice. De aici, rezultă al treilea aspect: tocmai trăsăturile impuse mai pregnant de către factorii coordonatori, servesc, de obicei, drept criterii pentru denumirea şi clasificarea tipologică a peisajelor. În cadrul oricărei categorii tipologice, vom sesiza factorul (factori şi/sau parametri) ce îi conferă specificitate: peisaj de munte, deal, câmpie ş.a (relief-altitudine-fragmentare ş.a.); peisaj lacustru, marin, oceanic, glaciar, deltaic, luncă (apă, apă-relief, apă-temperatură, debit lichid-debit solid-viteză, vegetaţie-nivel freatic ş.a); peisaj de pădure,

Tipologia peisajelor geografice

Reţine şi notează

Structura peisajului : (în sens ecologico- sistemic)

Definirea noţiunii de “peisaj”



stepă, savane, mangrove, de deşert etc. (vegetaţia-apa, apa-temperatura); peisaj agrar, industrial, rural, urban, minier, turistic, cultural, religios etc. (omul şi diversele forme ale acţiunilor şi trăirilor sale) ş.a.m.d. Ierarhizarea teritorială a peisajelor. Peisajele geografice pot fi analizate sub aspect structural, funcţional şi fizionomic, ca entităţi în sine, fără a se ţine seama de circumstanţele localizării spaţiale concrete şi de relaţiile cu peisajele învecinate. Acest demers, tipologic, este necesar, util, dar nu şi suficient, întrucât peisajul este o realitate globală, alcătuită din nenumărate peisaje, de ordin regional şi local, a căror dispunere spaţială reciprocă nu este deloc întâmplătoare. Dimpotrivă, ordonarea spaţio-temporală, taxonomică sau relaţionată, a tipurilor de peisaje are implicaţii teoretice esenţiale din perspectiva cunoaşterii lor.

Prin urmare, s-a pus problema delimitării, definirii şi denumirii fiecărei categorii de unităţi teritoriale care, dinspre mic spre mare, dinspre simplu spre complex, dinspre un nivel oarecare spre un nivel superior ş.a.m.d., se integrează în unitatea de anvergură globală: învelişul geografic. Pentru exemplificare, prezentăm ierarhizarea propusă de G. Bertrand (1968, modificată de I Mac, 1990). În cadrul acestui sistem taxonomic, discontinuităţile climatice şi structurale impun delimitarea spaţio-temporală a unităţilor de rang superior (macronivele), iar cele biogeografice şi antropice pe a celor de rang inferior (micronivele). Sub aspect taxonomic, peisajul este unitatea teritorial-funcţională de bază, ce subordonează subunităţi tot mai restrânse şi omogene geocomplex, geofacies, geotop) care se integrează, la rândul lor, în unităţi teritoriale supraordonate (domenii, regiuni, zone).

Macronivelele posedă o mai mare stabilitate structurală, morfologică şi funcţională şi, prin aceasta, impun configuraţia generală a învelişului geografic. Sunt reprezentate, în ordinea descrescătoare a mărimii, prin următoarele unităţi de peisaj (fig. 6): (I) zona, respectiv categoria de unităţi de mare extensiune spaţio-temporală, cu dispunere latitudinală, individualizate ca urmare a efectelor legii zonalităţii; de ex. zonele climatice, biogeografice, peisgistice etc. în succesiunea cunoscută între ecuator şi poli; (II) domeniu, reprezentând mari unităţi de platformă şi geosinclinal, vădit diferenţiate prin natura diferită a suportului ecologic datorită caracteristicilor structurale, orientării fluxurilor de materie etc.; de ex. sistemele majore, montane (domeniile caledonian, hercinic, alpin etc.), de podiş şi câmpie (platforma est europeană, feno-scandică ş.a.); (III) regiunea naturală, individualizată printr-o structurare mai diversă în care determinările reliefului şi climatului sunt, totuşi, dominante; de ex. regiunea alpină, musonică, carpatică etc. ;

Ierarhizarea taxonomică a unităţilor de peisaj Macrounităţi de peisaj

Ordonarea peisajelor este atât tipologică, cât şi taxonomică



Micronivelele peisajului constă în următoarele unităţi de referinţă (în ordine crescătoare): (I) geotop-unitatea cea mai mică ca întindere (de regulă, sub 1km²) şi remarcabil omogenă, constituită prin conlucrarea unei porţiuni restrânse a substratului (rocă, relief, sol) cu un alt component fizic (apă, aer) sau biotic (plantă, fitocenoză etc.); de ex. lapiez, crov, dolină, mal de albie, renie, dună de nisip, depresiune interdunală, o construcţie etc. (II) geofacies-unitate dezvoltată în medie pe 1-10 km², care reuneşte mai multe geotopuri într-o fizionomie mai largă, dar unitară, datorată aceloraşi condiţionări genetico-evolutive; de ex. un sector de versant, fruntea sau podul terasei fluviale, asocierea dună-interdună, satul, în raport cu comuna, cartierul, în raport cu oraşul etc. (III) geocomplexul (Mac, I., 1990, geosistem, la Bertrand), unitate rezultată prin asamblarea la un nivel superior al geofaciesurilor ce are, pe lângă diversitatea mare de compoziţie şi o întindere spaţială relevantă (peste 10 km²); de ex. geocomplexele de luncă, de terase fluviale şi de versant, ce alcătuiesc peisajul de vale; formele de endo şi exocarst ce alcătuiesc peisajul carstic; localităţile rurale ce alcătuiesc peisajul rural, similar cele urbane, categoriile de parcele cultivate ce edifică peisajul agricol ş.a., pot fi considerate “geocomplexe”.

Test de autoevaluare 4.3. Studiul acestui subcapitol v-a oferit posibilitatea înţelegerii semnificaţiilor majore ale noţiunii de peisaj geografic. a. Putem pune semnul egalităţii între învelişul geografic şi cel “landşaftic” ?

b. Încercaţi să detaliaţi structura şi relaţiile dintre componenţii peisajului geografic. c. Exemplificaţi relaţii de rhexistazie în diferite tipuri de peisaje. Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

Microunităţi de peisaj



4.6. Nivelul organizării teritoriale 4.6.1. Teritoriu, teritorialitate şi organizare în învelişul geografic

Nivelul organizării teritoriale semnifică forma superioară de structurare a învelişului geografic. Această apreciere superlativă se întemeiază pe faptul că diversele spaţii ale planetei, guvernate, o bună parte din istoria lor, de legi naturale, autoorganizatorice, precum cele specifice landşafturilor şi regiunilor naturale, domeniilor sau zonelor geografice, receptează, tot mai pregnant în ultimele secole şi mai ales, decenii, efectele proceselor organizatorice susţinute prin vectori umani activi. Este vorba, desigur, de acţiuni deliberate ale omului, bazate pe necesităţi şi interese, pe raţiuni juste, idealuri, aspiraţii, dragoste, implicare şi finalităţi pozitive, dar şi de acţiuni accidentale, eronate, (conştiente sau inconştiente), izvorâte din necunoaştere, ignoranţă, antagonism, oportunism, ură, orgoliu, indiferenţă etc. Cert este că aceste acţiuni, înscrise în sfera socială, istorică, economică, politică, culturală, socială etc., au conferit învelişului geografic o consistentă “încărcătură” purtătoare de efecte şi semnificaţii care s-au ataşat celor naturale şi chiar s-au îmbinat cu ele în forme inedite. În acest mod, dimensionarea teritorială a învelişului geografic a dobândit o complexitate fără precedent. De aceea, în accepţie geografică, teritoriul trebuie definit ca

“expresia geografică concretă a realităţii spaţiale rezultată în urma conlucrării geocomponentelor la nivel superior de integrare” (I. Mac, 2000). Evident, este o semnificaţie mult mai amplă decât, aceea uzuală, de întindere de teren delimitată pe baza unor criterii de proprietate sau de jurisdicţie administrativă ori politică. Totalitatea formelor prin care omul interacţionează cu “tiparele” (auto)organizării naturale şi modifică condiţia lor geospaţială poate fi desemnată prin noţiunea de acţiune geografică (Pinchemel Ph. et Genevieve, 1995). Acţiunea geografică bazată, în primul rând, pe inteligenţă, este complexă şi relaţională (între transformările naturale, sociale, economice, politice, culturale, etc. există o strânsă legătură, ce nu ocoleşte nici realităţile fizico-geografice). Apoi, acţiunea geografică, este poligenetică şi multiformă prin: efecte (scontate, nescontate); prin agenţi (individuali, de grup, colectivi, instituţionali, publici, privaţi etc.); procese generatoare de “putere” (funciare, financiare, legislative, de producţie, schimb şi consum, ştiinţifice, politice etc.); modul de acţiune (punctual, sectorial, areal; direct, indirect etc.); scara de intervenţie; origine; implicaţii ş.a.m.d. Transformările şi intervenţiile antropice au modificat, la rândul lor, condiţiile de existenţă, inclusiv percepţiile omului asupra realităţii geografice şi au generat o formă specifică de manifestare a teritorialităţii. Înţelegem prin teritorialitate ansamblul relaţiilor de ordin

Autoorganizare Organizare

Teritoriu

Organizare prin “acţiuni” relaţionate, poligenetice şi multiforme Teritorialitatea este produsul relaţiilor om-teritoriu



individual şi colectiv stabilite într-o comunitate umană în virtutea apartenenţei sale la un areal geografic delimitat. Arealul “teritorial”, spre deosebire de arealele comune, necesită un proces susţinut de edificare, dezvoltare şi conservare. Acest proces înseamnă menţinerea viabilităţii teritoriale a proceselor naturale în condiţiile excepţionalei diversificări a spaţiilor existenţiale sau, pe scurt, organizare. (vezi pct. 2.2.2). Prin teritorialitate, spaţiilor naturale li s-au adăugat spaţiile “construite” pe cale socială, politică, culturală ş.a. (locuinţe, instituţii, cartiere, provincii, ţări, organizaţii suprastatale sau enclave etc.), spaţii “mentale” (legătura afectivă cu “locul”, tradiţii, mentalităţi etc.) ş.a.

Una dintre formele cele mai elocvente de organizare ale învelişului geografic este divizarea spaţială. De la marile ansambluri continentale şi oceanice până la cele mai restrânse geocomplexe locale, toate şi fiecare, “poartă” diverse tipuri de limite trasate de oameni, concret sau mental, pentru a marca “înrădăcinarea” spaţială a experienţei lor perceptuale, sociale, economice, istorice şi spirituale în mediul geografic în s-a care desfăşurat. Fiecare unitate teritorială este o individualitate în sine (desemnată şi printr-un nume propriu) dar caracterizarea lor, în ansamblu, necesită existenţa unor termeni generici; cei mai utilizaţi sunt: loc, localitate, regiune.

4.6.2. “Loc” şi “localitate”

Concis definit, locul este o porţiune de teritoriu purtătoare de semnificaţie. Locul geografic este variat ca formă şi mărime, posedă caracteristici proprii, izvorâte din natura elementelor şi modul lor de combinare în spaţiu şi timp. Perceperea conştientă a proprietăţilor (semnificaţiilor) ce fac ca un fenomen geografic să fie unic şi nerepetabil; pe suprafaţa Pământului, conduce la noţiunea de loc. Locul este materializarea teritorială a fiecărui fenomen în parte, simplu ori complex, dar unic şi nerepetabil, împreună cu reprezentările (mentale, lingvistice, grafice, asociative ş.a.) elaborate de către oameni prin perceperea şi analiza semnificaţiilor, respectiv prin definirea, localizarea şi atribuirea de nume respectivului fenomen. Semnificaţiile de diferenţiere ale locurilor sunt extrem de diverse: caracteristici fizico-geografice, de ex. Vârful Moldoveanu, Peştera Scărişoara, câmpia Siretului inferior, Călugări-Ponor, Băile 1 Mai etc., toate sunt “locuri” geografice a căror semnificaţie este binecunoscută; caracteristici antropice, reflectate în arhitectură, obiceiuri, utilizarea terenurilor, diverse activităţi etc., de ex. Maramureş, Pisa, Petronas Center, Sâmbra Oilor, Muntele Găina, polderele olandeze, Cannes, Rolland Garros, Woodstock etc., sunt “locuri” în virtutea tradiţiilor, realizărilor sau evenimentelor cu semnificaţii de excepţie; întâmplări, ce au consemnat celebre “locuri istorice”, de ex. Posada, Trafalgar, Verdun, Stalingrad etc.

Locul este o categorie de percepere, reprezentare şi recunoaştere colectivă

Locul este teritoriul perceput şi reprezentat prin semnificaţii

Divizarea spaţială

loc, localitate, regiune



De multe ori, “locul” asociază mai multe semnificaţii iar în timp semnificaţia unui loc se poate schimba sau îmbogăţi cu noi sensuri. Se remarcă şi faptul că multe locuri sunt de fapt “localităţi”. Localităţile sunt locurile şi opera oamenilor. Denumirea atribuită locului sau localităţii este, adeseori, în relaţie directă cu semnificaţia sa (actuală sau de odinioară): de ex. Dl. Minei, Cazanele Dunării, Peştera Urşilor, Mănăstireni, Lazuri, Livada, Slobozia etc. Locurile posedă numeroase atribute: aşezare, mărime, structură internă, dinamică specifică etc, toate, sensibil diferenţiate de la un loc la altul. Important de subliniat este faptul că locurile interacţionează unele cu altele. Relaţiile dintre ele determină integrarea lor în unităţi teritoriale de ordin superior: regiuni geografice.

4.6.3. Regiunea geografică

Regiunea geografică este un alt concept cheie în geografie care a fost, la rândul său, divers interpretat şi definit. Elementele ce apar totuşi, consecvent, în majoritatea definiţiilor ne permit formularea următoarei generalizări: regiunea este o unitate teritorială, caracterizată prin relativa omogenitate şi specificitate morfo-structurală impuse de manifestarea unor funcţii dominante între anumite limite spaţio-temporale. Definiţiile atribuite regiunii seamănă, adeseori, izbitor cu cele date “peisajului” şi, nu odată, cei doi termeni, evident diferiţi, au fost definiţi şi utilizaţi cu aceleaşi sensuri. Pentru a elimina confuziile se impun, cel puţin două sublinieri: a) peisajul posedă omogenitate de ansamblu dată de aceleaşi combinaţii ale geocomponenţilor; regiunea prezintă omogenitate relativă, întrucât anumite caracteristici structurale şi fizionomice se pot schimba pe fondul menţinerii aceleiaşi funcţii dominante; prin urmare, o regiune bine individualizată poate să includă un singur tip de peisaj dominant (ex. Bărăganul), iar alta, poate include mai multe tipuri distincte de peisaje (regiunea carpatică); b) trecerea de la un peisaj la altul ce face de regulă prin fâşii de tranziţie (silvostepa, silvotundra, aria periurbană etc.), pe când regiunile au limite ce marchează evident schimbarea (încetarea) caracteristicilor dominante. Prin urmare, omogenitatea, uniformitatea şi specificitatea trăsăturilor peisagistice, dintr-un teritoriu dat, pot defini o regiune, dar ele nu sunt, întotdeauna, atributele cardinale, De aceea, în definiţia “reper” (propusă la început) s-a urmărit “relativizarea” noţiunilor de omogenitate, uniformitate etc. şi deplasarea accentului spre sensul etimologic, ce trimite la funcţie (regiune, de la lat. “regio”, “regionis”, care semnifică a domina, guverna, stăpâni, dirija etc.). Ceea ce dă “substanţă” regiunii este coerenţa şi conlucrarea părţilor în procesele de structurare şi evoluţie guvernate de către funcţia dominantă (geomorfologică, climatică, urbană, industrială, administrativă,

Definirea noţiunii de regiune geografică Distincţia între “peisaj” şi “regiune” geografică

Regiunea geografică implică “primatul” funcţionalităţii

Semnificaţia locului se schimbă în timp

Locurile sunt ierarhizate şi integrate



geopolitică etc.). De exemplu, regiunea Italia de Nord, regiunea ardeleană etc. vădit, eterogene sub aspect morfostructural, peisagistic ş.a. sunt bine conturale spaţial şi unitare sub aspect funcţional. După condiţiile şi modul de formare regiunile se pot diferenţia în:

- regiuni concrete, “date”, prin autoorganizare naturală şi antropică; - regiuni “dorite” sau “proiectate”, prin planificare şi gestiune teritorială, “design” geopolitic etc., sau, pe scurt, prin organizare; - regiuni de apartenenţă, constând în spaţii de acţiune, intervenţie şi control (entităţi politico-administrative, regiuni suprastatale, transfrontaliere ş.a); - regiuni de identitate afectivă, adică teritorii de identificare, reprezentare, şi apartenenţă psihosocială (regiuni etnografice, etnice, culturale ş.a.); - regiuni de tip model, obţinute prin metode de analiză, diagnoză, modelizare (regionarea, analiza corelativă, modelarea GIS ş.a.) utile în proiectarea dezvoltării teritoriului ş.a. (vezi fig. 4.1.) Drept urmare, pot fi definite numeroase tipuri de regiuni fizice, istorice, economice, politice, culturale etc., în raport cu funcţia considerată dominantă într-un anumit context spaţio-temporal. În timp, s-au afirmat mai multe concepţii dominante de definire a regiunilor geografice Ele se utilizează şi în prezent, cu ponderi diferite, în funcţie de tradiţia cercetării, specificul teritoriului analizat sau scopul studiului. După A. Vallega (1995), s-au conturat patru accepţii privind direcţia amintită:

- regiunea naturală, are drept premisă faptul că factorii fizici, îndeosebi geologia, relieful şi climatul exercită o influenţă hotărâtoare asupra celorlalţi componenţi (soluri, peisaje, populaţie, economie), implicit în sensul structurării lor spaţiale. De aici, decurge cerinţa de a delimita regiunea (complexă) luând drept criteriu extensiunea spaţială a unităţii fizice în care roca, geomorfologia, climatul etc. sau landşaftul rezultat, sunt omogene.

- regiunea umanizată, este concepţia întemeiată de către marele geograf francez Paul Vidal de la Blache (1845-1918), pe gândirea determinist moderată, exprimată prin celebra sintagmă “natura propune, omul dispune”. Alternativa permitea abordarea faptelor de pe poziţia “uniunii dintre om şi natură“. Fenomenele naturale sunt inseparabile de cele sociale, istorice, economice şi culturale şi spirituale; ele se contopesc într-un ansamblu teritorial armonios -regiunea- a cărui trăsătură emblematică este existenţa unui anumit “gen de viaţă”. Concepţia stă la baza studiilor monografice descriptive, dezavuate în prezent. În schimb, ideea de “genre de vie” cunoaşte spectaculoase metamorfoze recente, de


Patru concepţii dominante privind definirea regiunii geografice

Tipuri de regiuni



Fig. 4.1. Tabel conţinând clasificarea tipologică a regiunilor (P. Cocean, 2000)

factură postmodernistă. După 1930, accentul s-a mutat pe sublinierea rolului major deţinut în teritoriu de factorul antropic. În funcţie de unghiul de vedere din care era studiat acesta, s-au definit regiuni “culturale”, “industriale”, “agricole” etc. limitele lor fiind impuse de cadrul manifestării spaţiale a fenomenului vizat. Concepţia a deviat şi spre “voluntarism” (determinism social), prin supraevaluarea rolului factorului uman în geneza şi controlul regiunii şi minimalizarea elementelor fizico-geografice, reduse la calitatea de simplu suport al fenomenelor socio-economice;

Criterii de clasificare Tipuri de regiuni I Scopul demersului ştiinţific Morfologice

Climatice Pedogeografice Biogeografice Rurale Urbane Agricole Industriale Turistice Politico-administrative Ecologice Mixte

II. Structură Omogene Polarizate Anizotrope

III. Trăsături evolutive Naturale Umanizate Funcţionale Sistem

IV. Mărime Macroregiuni Regiuni de ord. I, II, IIiI Microregiuni

V. Nivel de organizare Active Echilibrate Informatizate Autofinalizante

VI. Relaţia om-mediu Înrădăcinate Fluide Explozive

VII. Gradul de complexitate Elementare Complexe

VIII. Gradul de vulnerabilitate Stabile Critice Defavorizate



- regiunea funcţională s-a impus ca urmare interesului crescând, în anii 50-60, pentru dinamica spaţiilor urbanizate şi a funcţiilor organizatorice ale oraşelor şi reţelelor urbane. În acest context, atributele de omogenitate structurală şi fizionomică îşi pierd semnificaţia şi sunt înlocuite de modelul “gravitaţional” ca principiu organizatoric. Regiunea este teritoriul în care se manifestă atracţia exercitată de un centru urban polarizator (de unde şi denumirea de “regiune polarizată”. Regiunea este neomogenă întrucât, în teritoriu, există o ierarhie de centre urbane cu efecte de polarizare diferenţiate, o reţea de fluxuri diverse care le interconectează ş.a. Coerenţa regiunii este dată de către funcţiile dominante deţinute de către centrele polarizatoare şi de modul în care interacţionează acestea în teritoriu;

- regiunea sistem reprezintă o modalitate mai recentă de abordare a unităţilor teritoriale conturată pe fondul pătrunderii teoriei sistemice în geografie. Regiunea este definită ca sistem teritorial deschis ale cărui trăsături sunt determinate de natura şi mărimea intrărilor de substanţă, energie şi informaţie şi de modul în care sunt ele transformate, utilizate sau disipate prin intermediul proceselor autoreglatoare desfăşurate în strânsă corelaţie cu ieşirile din sistem. Noul cadru, integrează elementele fizice şi umane într-un ansamblu coerent ce poate fi analizat obiectiv, pe baza gradului de corelaţie dintre elemente.

- localizarea, defineşte specific orice regiune întrucât, atât poziţia

matematică, cât şi aşezarea în raport cu alte componentele geografice de referinţă, explică o bună parte din trăsăturile sale de ansamblu;

- dimensionarea spaţială variabilă, determinată de extensiunea areală a relaţiilor ce conferă teritoriului relativă omogenitate morfo-structurală şi mai ales coerenţă funcţională; diferenţierea spaţio-temporală a relaţiilor respective se exprimă prin “limite”;l

- imitele, exprimă “discontinuităţile”, relative sau tranşante, ce separă regiunile. Natura şi originea lor este extrem de diversă: limite naturale sau construite; limite concrete sau ideale (mentale, de sinteză ştiinţifică); limite “împământenite” sau limite impuse (prin decizie administrativă sau dictat politic); limite de excludere sau limite de interferenţă şi conlucrare etc.;

- ierarhizarea, exprimă poziţia ocupată de unitatea regională într-o ierarhie taxonomică, în funcţie de mărime, gradul de omogenitate relativă a caracteristicilor, relevanţa teritorială a funcţiei etc. Analiza spaţială a variaţiei acestor caracteristici permite divizarea (regionarea) teritoriului în regiuni de diferite ranguri (ordine) ce se integrează succesiv în ansambluri teritoriale tot mai vaste.

Principalele caracteristici ale regiunii



4.7. Răspunsuri şi comentarii la întrebările

din testele de autoevaluare

Test de autoevaluare 4.4. Studiul acestui subcapitol v-a oferit posibilitatea înţelegerii valenţelor multiple ale organizării teritoriale în învelişul geografic. a. Puteţi da exemple de “locuri geografice cu semnificaţii” multiple, respectiv dinamice (schimbate în timp)? b. Fiecare regiune posedă una sau mai multe funcţii care îi conferă individualitate (identitate); puteţi să precizaţi asemenea funcţii c. Ce sunt regiunile anizotrope? Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

Întrebarea 1 a. .Geocomponentul “apă” este mult mai mult decât echivalentul său chimic (H2O): de ex. apa lacului, mării sau oceanului conţine în stare dizolvată gaze, minerale, săruri, carbonaţi, materiale în suspensie, include organisme vii, posedă parametri fizico-chimici specifici-temperatură, densitate, culoare etc. (pe scurt, complexitate reală) a căror natură, proporţie şi mărime sunt determinate de condiţiile de existenţă litomorfostructurală, climatică, hidrică, biotică etc. (adică de localizarea în spaţiul concret), iar efectele sale climatice, hidrice, geomorfice, biotice, socio-economice asupra “vecinătăţii” vor fi, evident, dependente şi proporţionale cu parametrii de “masă” (volum, densitate) şi alţii asociaţi: formă, dimensiuni, regim, calitatea de resursă etc. b. Pedologul cercetează solul ca “mijloc de producţie” prin prisma fertilităţii şi a modalităţilor de susţinere sau amplificare a respectivei calităţi; geograful, fără a ignora aceste aspecte-cu implicaţii economice, “vede” în sol informaţii preţioase despre condiţiile geografice trecute în care s-a format, precum şi un “factor” integrat în structura şi dinamica actuală a teritoriului, prin efectele microclimatice, hidrice, geomorfice, ecologice, economice .



Întrebarea 2 a. În realitate, doar litosfera, atmosfera şi hidrosfera au continuitate spaţială la scară globală, însă grosimea lor variază considerabil (chiar şi în cazul atmosferei, la prima vedere, cea mai simplă şi omogenă în dispunere şi proprietăţi). În schimb, biosfera şi antroposfera etalează arii de concentrare a organismelor separate prin discontinuităţi teritoriale în care viaţa este o prezenţă firavă. În ultimul caz, atributul de “sferă” are, mai mult, conotaţie de apartenenţă la o clasă de fenomene, decât de configuraţie spaţială. În plus, între geosfere nu există, decât rareori, limite tranşante; trecerea între litosferă şi mediile hidric, atmosferic, biotic se realizează prin cuverturi de alterare, soluri, pelicule de sedimente etc. ce înglobează, pe o anumită grosime, elemente şi stări specifice tuturor mediilor ce intră în contact şi interacţiune. b. În atmosferă sunt prezenţi vapori de apă, acicule şi cristale de gheaţă, particule minerale, organisme şi microorganisme; hidrosfera conţine gaze şi substanţe minerale, dizolvate sau în suspensie, provenite din scoarţă, atmosferă sau prin descompunerea organismelor; litosfera este şi ea străbătută până la diverse adâncimi de aer atmosferic, ape circulante, organisme vii, materie biotică conţinută în structurile sedimentare etc; biosfera şi organismele sunt concomitent aer, apă şi minerale, superior structurate şi viguros penetrante în mediile din care îşi extrag respectivele “esenţe” prin mijlocirea energiei solare şi biochimice ş.a.m.d. c) troposfera, stratosfera, mezosfera, ionosfera; homosfera, heterosfera-în atmosferă; nivelele hidrolitosferic, epihidrosferic, hidroatmosferic-în hidrosferă; prelitosfera, păturile bazaltică, granitică şi sedimentară-în litosferă; nivelele endo-mezo şi epigeomorfosferic-în geomorfosferă; nivelele trofice-în biosferă; nivelele sociale (individual, de grup, colectiv), psiho-sociale, economice etc.-în antroposferă etc.; Întrebarea 3 a. Deşi unii autori folosesc noţiunea cu sens de “înveliş geografic”, majoritatea îi atribuie o semnificaţie mai restrânsă, respectiv orizontul de maximă interferenţă a geosferelor în care se formează solul, trăiesc vieţuitoarele şi se individualizează landşafturile. Acesta se extinde pe o grosime de câteva zeci de metri, până la maximum 200 m adâncime. b. Potenţialul ecologic, prin caracteristicile rocilor, reliefului, climatului, apei din sol etc., condiţionează sau influenţează viaţa organismelor astfel încât fiecărui tip de potenţial ecologic îi corespunde un anumit tip de exploatare biologică (ce include asociaţii vegetale (pădure, fâneaţă, stepă etc.), soluri, biocenoze ş.a.; Ambele componente structurale întreţin relaţii reciproce cu factorii antropici. În funcţie de natura lor, relaţiile pot fi de echilibru (biostazie), respectiv dezechilibru (rhexistazie).



4.8. Lucrare de verificare

c. Defrişările determină intensificarea şiroirii, ravinaţiei şi a altor procese de versant ce determină, la rândul lor, erodarea solurilor, fragmentarea versantului, diminuarea potenţialului biotic şi reducerea potenţialului de resursă a peisajului. Întrebarea 4 a. De ex. Cape Kennedy-loc geomorfologic-loc“aerospaţial”; Bran-loc geografic, loc istoric, loc turistic ş.a.; în timp, semnificaţia unui loc se poate schimba sau îmbogăţi cu noi sensuri: de ex. Oxford, dintr-un loc (vad) de trecere a cirezilor, într-un …loc universitar celebru; Rieni, dintr-un loc rural, de oarecare interes etnografic , în “locul citadelă” al European Drinks etc. b. Fiecare unitate teritorială are propria individualitate (funcţie şi/sau identitate) “moştenită” de la natură şi/sau generată de om: de ex. individualitatea orografică, peisagistică, etnică, lingvistică, naţională, administrativă, culturală, spirituală, economică, geopolitică ş.a. Prin acestea, regiunea devine spaţiu de ataşament afectiv pentru locuitorii săi, spaţiu de solidaritate în acţiunile de asimilare a valorilor şi, uneori, obiect de tensiune sau dispută socio-economică şi politică. c. Regiunile anizotropice se remarcă prin existenţa unor centre polarizatoare succesive, dispuse în serie, ceea ce le conferă formă alungită (specifică culoarelor, fâşiilor sau axelor); de ex. Constanţa-Mangalia, Boston–Washington, culoarele Timiş-Cerna, Bran-Rucăr ş.a.

Instrucţiuni Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului “Problematica obiectului de studiu al geografiei”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs (Geografie generală); - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe

fiecare pagină); - Adresa cursantului.



Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările Dvs. De la acest curs? 1. Prezentaţi sintetic diferite tipuri de structuri geografice ierarhizate

(forme de relief, soluri, aşezări omeneşti, unităţi teritoriale etc.) precizând (sub)unităţile catenei ierarhice (1 punct).

2. Explicaţi prin cuvinte proprii şi dezvoltaţi ideea “punctului de vedere

geografic” în cercetarea realităţii (1 punct). 3. Explicaţi rolul climatic al vaporilor de apă şi al nucleelor de

condensare din atmosferă; rolul termoregulator al dioxidului de carbon atmosferic şi importanţa gazelor dizolvate în apă (1 punct).

4. Precizaţi formele cele mai cunoscute de schimbări de fază (de

stare) ce condiţionează geneza şi diversificarea proceselor şi fenomenelor geografice (1 punct).

5. Exemplificaţi 3 situaţii de peisaje aflate în rhexistazie (1 punct); 6. Care sunt factorii coordonatori în cazul următoarelor tipuri de

peisaje: carstic, de luncă, glaciar, rural, deşertic, litoral, de “pământuri rele” (bad lands; 1 punct)?

7. Diferenţiaţi prin cuvintele şi ideile Dvs. Noţiunile de “peisaj” şi

“regiune” geografică, apelând şi la exemplificări (1 punct). 8. Daţi exemple de “locuri” din orizontul geografic apropiat; precizaţi

semnificaţiile (singulare sau multiple, dinamica lor) reflectate prin diverse atribute: morfologie, funcţie, denumire etc. (1 punct).

9. Selectaţi două regiuni geografice, la alegere, pe care să le analizaţi

prin prisma localizării, modului de formare, tipologiei limitelor, tipologiei funcţionale, structurii taxonomice şi apartenenţei tipologice (1 punct).

În final, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a creşte eficienţa şi fixarea cunoştinţelor acumulate.



4.9. Bibliografie minimală Cocean P., Geografie Regională, Presa Universitară Clujeană, 2002 Donisă I., Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, Editura Didactucă şi Pedagogică, Bucureşti, 1977. Ianoş, I., Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000. Ielenicz M., Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. Mac I., Geografie generală, Editura Europontic, Cluj-Napoca, 2000. Posea, Gr., Armaş, Iuliana, Geografie fizică. Terra-cămin al omenirii şi sistemul solar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998. Roşu, Al., Irina Ungureanu, Geografia mediului înconjurător, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977. Roşu, Al., Terra-Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.

Dimensiunea sistemică a învelişului geografic


Unitatea de învăţare Nr. 5 5. DIMENSIUNEA SISTEMICĂ A ÎNVELIŞULUI GEOGRAFIC

Cuprins Pagina 5.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5 87 5.2. Sistemul-formă universală de structurare şi evoluţie

a materiei 87 5.3. Teoria Generală a Sistemelor şi implicaţiile sale în

cunoaşterea ştiinţifică 88 5.4. Sistemica geografică şi conceptul de geosistem 90 5.5. Structura geosistemelor 92 5.6. Relaţiile geosistemice 94 5.7. Funcţionalitatea geosistemelor 96 5.8. Evoluţia geosistemelor 97 5.9. Proprietăţile generale ale geosistemelor 99 5.10. Comentarii şi răspunsuri la testelor de autoevaluare 105 5.11. Lucrarea de verificare nr. 5 107 5.12. Bibliografie minimală 108 5.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5

După studierea acestui capitol veţi fi capabil să înţelegeţi mai bine următoarele aspecte:

Faptul că învelişul geografic posedă toate atributele

sistemice esenţiale: complexitate, integralitate, autoreglare, funcţionalitate, adaptabilitate;

procesele şi fenomenele geografice care structurează învelişul geografic pot fi studiate în calitate de sisteme;

bazele conceptuale şi metodologice ale teoriei sistemice şi implicaţiile sale asupra cunoaşterii ştiinţifice;

aplicaţiile specifice ale teoriei sistemice în geografie şi avantajele acestui mod de abordare a realităţii geografice;

5.2. Sistemul-formă universală de structurare a materiei

Pentru explicarea ordinii universale, ştiinţa a pus accentul, succesiv şi alternativ, când pe descrierea “întreg-urilor” -holismul-(sau organicismul), când pe cercetarea “părţilor” -reducţionismul-(sau structuralismul), pe considerentul că răspunsul la întrebări se află fie într-o latură, fie în cealaltă. Dar, întotdeauna, ceva a “scăpat” acestor opţiuni şi, în primul rând, necesitatea de a explica, verosimil, evoluţia, devenirea concomitentă, înnoitoare şi vizibil relaţionată a părţilor şi întreg-urilor.

“Întregul” sau “părţile”?



La jumătatea secolului XX, vechea noţiune de “sistem”, supusă unei înnoiri radicale, a fost pusă la baza unei teorii cuprinzătoare menită să explice structurarea, ordinea şi devenirii lumii pe baza relaţiilor de interacţiune dintre întreg şi parte. Aceasta s-a impus sub denumirea de Teoria generală a sistemelor (TGS, abreviat). Esenţa TGS constă în faptul că orice fenomen structurat trebuie studiat, deopotrivă, ca “întreg” şi “parte” şi numai cunoaşterea relaţiilor de interacţiune ale acestor laturi permite înţelegerea dimensionării reale a categoriilor de fapte, a legăturilor dintre ele, a modului în care devin, unele prin altele şi toate împreună. La baza înţelegerii ample şi profunde a dualismului “parte-întreg”, stau conceptul de “sistem” şi proprietăţile sale. Sistemul este o formă universală de manifestare a materiei şi implicit, un ansamblu teoretic menit să faciliteze cunoaşterea legităţilor ce guvernează structurarea şi devenirea. Prin urmare, sistemul geografic reprezintă un “întreg”, de sine stătător, o “parte” a sistemului cosmic şi solar, interacţionează cu alte tipuri de sisteme (fizico-chimice, geologice, biologice, sociale, economice, politice etc.) şi este, concomitent, un ansamblu complex, structurat din nenumărate (sub)sisteme supuse aceleiaşi dialectici “parte-întreg”. De la o unitate de bază, oarecare (geotop) şi până la unitatea de integrare planetară (învelişul geografic), totul se structurează, se organizează şi evoluează ca “sistem”. Prin urmare, ele trebuie cercetate ca atare şi pot fi denumite, în consecinţă, geosisteme.

5.3.TGS şi implicaţiile sale în cunoaşterea ştiinţifică

TGS a fost fundamentată la începutul deceniul şase al sec. XX de către biologul american L. Von Bertalanffy. El a intuit, pornind de la cercetarea modului de organizare al lumii vegetale, că între diverse lucruri (obiecte, procese şi fenomene), la prima vedere substanţial diferite, există asemănări concrete şi/sau formale, numite izomorfisme. Existenţa lor duce la presupunerea că trebuie să existe o serie de principii şi legi universale de organizare şi funcţionare, valabile pentru toate nivelele de organizare ale lumii. Prin urmare, cunoaşterea lor ar permite înţelegerea realităţii pe baze unitare. La baza TGS stă conceptul de “sistem” şi proprietăţile sale. Noţiunea de sistem este veche în ştiinţă; se utilizează încă din antichitate (sistem ceresc, circulator, politic etc.) dar, în contextul noii teorii, a dobândit multiple semnificaţii. Amintim câteva, incluse în definiţii de referinţă ale sistemului:

„complex de elemente aflate în interacţiune” (L. von Bertalanffy, 1950);

„mulţimea obiectelor împreună cu relaţiile dintre obiecte şi dintre atributele lor” (Hall şi Fagen, 1956);

“o oarecare cantitate de elemente identice sau diferite, unite prin conexiuni într-un întreg” (Amosov, 1965);

Teoria interacţiunii dintre “parte” şi “întreg” Sistemul-fenomen, concept şi metodă

Izomorfia sistemică

Sistemul în definiţii de referinţă



“orice secţiune a realităţii în care se identifică un ansamblu de obiecte, procese, fenomene, concepte, fiinţe sau grupuri interconectate printr-o mulţime de relaţii reciproce, precum şi cu mediul înconjurător şi care acţionează în comun în vederea realizării unor obiective bine definite” (M., Botez, Mariana, Celac, 1980);

„un obiect complex ale cărui părţi sau componente sunt relaţionate astfel încât să se comporte în anumite privinţe ca o unitate şi nu ca un simplu ansamblu de elemente. Iar un sistem concret este un sistem ale cărui componente sunt obiecte concrete sau lucruri” (M. Bunge, 1984).

Definiţiile de mai sus (şi altele) au în comun faptul că subliniază următoarele aspecte: orice sistem constă dintr-o mulţime variabilă de componenţi; între componenţi şi între proprietăţile lor există relaţii (de interacţiune); relaţionarea are loc în cadrul unui întreg relativ stabil; sistemul există în diferite ipostaze, concrete şi abstracte, deopotrivă (fig. 5.1).

Fig. 5.1. Elementele definitorii ale sistemului (Botez, Celac,1980)

Întregul Univers reprezintă un eşafodaj piramidal structurat din sisteme ordonate ierarhic pe baza principiului complicaţiei structurale, a dimensiunii spaţio-temporale şi a gradului de entropie. În cadrul acestei ierarhii universale (numită şi „holarhie”) sistemele sunt grupate pe nivele diferite de complexitate (între care şi nivelul geografic) guvernate atât de legi universale, cât şi de legi specifice. Din acest mod de organizare rezultă o trăsătură esenţială a oricărui sistem („holon”): caracterul dual, adică faptul că poate fi studiat, concomitent, atât ca “întreg” în sine, cât şi ca “parte” a unui sistem supraordonat ierarhic.


Orice sistem este simultan “întreg” şi “parte”



Un alt aspect fundamental al teoriei este faptul că orice sistem poate fi studiat pe baza aceloraşi proprietăţi universale (integralitate, funcţionalitate, adaptabilitate, echilibru dinamic, istoricitate, ierarhizare etc) şi pe baza unei metodologii unitare: analiza de sistem. Aceste premise au implicaţii majore în procesul cunoaşterii ştiinţifice, precum: - permit abordarea corelată a laturilor multiple ce definesc

procesele şi fenomenele: geneza, structura, relaţiile, funcţiile, dinamica, finalitatea etc.;

- înlesnesc edificarea unui limbaj ştiinţific reciproc inteligibil, menit să întindă “punţi” de comunicare, între disciplinele cu limbaje puternic “personalizate”, ca urmare a specializării şi, pe această cale, facilitează schimbul reciproc de informaţii, permeabilizarea graniţelor dintre ştiinţe ş.a.;

- favorizează transferul facil al conceptelor şi teoriilor de “vârf” dintr-un domeniu într-altul, asimilarea rapidă a acestora şi revizuirea critică a teoretizărilor preexistente.

În virtutea aspectelor de mai sus, TGS a avut un rol major în remodelarea cunoaşterii ştiinţifice şi, în scurt timp, a devenit o veritabilă paradigmă ştiinţifică, fiind adoptată în numeroase domenii: matematică, fizică, biologie, sociologie, economie, ştiinţele educaţiei ş.a., inclusiv în geografie.

5.4. Sistemica geografică şi conceptul de geosistem

Spiritul sistemic este definitoriu pentru gândirea geografică, în general. Raţionamente sistemice implicite se regăsesc în lucrările geografiei clasice moderne, la Humboldt, Ritter, de la Blache, Richthofen, Barrows, Mehedinţi ş.a., desigur în absenţa unei teorii structurate. Teoria generală a sistemelor a pătruns în geografie la începutul deceniului şase, pe cale derivativă, îndeosebi dinspre filosofie, fizică şi biologie. Promotori, unanim recunoscuţi, la început mai ales în disciplinele geografiei fizice, au fost A. Strahler, (1950), R. J. Chorley (1962), V. B. Soceava (1963), A. D. Howard (1965), G. Bertrand (1968), R. J. Chorley şi Barbara Kennedy (1971), S. A. Schumm (1965, 1977), R.J. Hugget (1980) şi alţii. La scurt timp, după deschiderile lui Strahler şi Chorley, se impun contribuţii semnificative şi în geografia umană şi regională ale unor autori precum B. Berry (1964), P. Haggett (1965), D. Harvey (1967), A. G. Wilson (1970), B. Floyd şi D. O’Brien (1976), R. Bennet (1981), R. Brunet (1968, 1990) ş.a. În geografia românească noţiunile de sistemică au început să fie abordate din anul 1970 de către V. Mihăilescu şi H. Grumăzescu, dar contribuţiile cele mai substanţiale şi valoroase au fost aduse de către I. Donisă (1977), A. Roşu (1977, 1983, 1986, 1987), Irina Ungureanu (1977, 1994, 2002), I. Ujvari (1979), I. Mac (1981, 1986, 1994, 2000), I. Ianoş (1987, 1992, 1994, 2000), I. Ichim (1989), Maria Rădoane şi N. Rădoane (1988, 1989, 1994, 2000), N. Josan (2002) ş.a.

Implicaţiile TGS în cunoaşterea ştiinţifică


Afirmarea TGS în Geografie



În ceea ce priveşte definirea geosistemului, formulările existente sunt apropiate de definiţiile clasice existente în TGS. Dintre definiţiile de referinţă subliniem:

„ansamblu unic şi nedisociabil, într-o perpetuă evoluţie, un

ansamblu dinamic format din structuri spaţiale mobile în timp” (G. Bertrand, 1968):

„un sistem este o mulţime structurată de obiecte şi/sau atributele lor. Aceste obiecte şi atribute constă în componente sau variabile care etalează inter-relaţii unele cu altele, şi operează împreună ca un întreg în acord cu structura” (R. J. Chorley şi Barbara Kennedy, 1971);

„un sistem deschis, un întreg alcătuit din elemente corelate ale naturii, supus legilor naturii, acţionând în învelişul geografic. El suferă din partea societăţii omeneşti influenţele cele mai diverse, care transformă considerabil elementele sale şi întregul sistem. Aceste influenţe afectează structura proceselor naturale şi astfel conferă sistemelor o calitate nouă” (V. B. Soceava, 1975).

Remarcăm, la fel ca şi în definiţiile generale, aceleaşi elemente de referinţă: componenţi (şi atributele lor), relaţii (interacţiuni), ideea de “întreg”, nedisociabil.

Noţiunea de geosistem a fost promovată, mai ales în perioada de afirmare, într-o manieră inconsecventă, generatoare de confuzii şi ambiguităţi. Astfel, conceptul a fost utilizat cu sensuri restrictive precum: înveliş fizico-geografic, complex teritorial natural, subunitate taxonomică de peisaj ş.a. Aceste semnificaţii particulare sunt depăşite întrucât, termenul de geosistem, nu se referă la cazuri particulare din realitatea geografică ci, semnifică, „un fel de a fi” al tuturor structurilor geografice ce fuzionează, prin mijlocirea relaţiilor, într-un „întreg”.

Prin urmare, conceptul poate desemna o imensă diversitate de ipostaze ale realităţii geografice: de la geosisteme “parţiale” (“centrate” pe studiul unui geocomponent, reprezentativ şi determinant pentru starea sistemului, sau a aspectelor relaţionale, energetice, informaţionale etc.) precum hidrosisteme, climatosisteme, geomorfosisteme, biosisteme, pedosisteme, sisteme geodemografice, sisteme industriale, de transport, sistemele de “flux şi bilanţ energetic” etc., la geosisteme integrate şi înalt integrate, cum sunt sistemele teritoriale de diferite ranguri: geotopuri, peisaje, regiuni, domenii, unităţi de planificare şi amenajare, sisteme rurale, sisteme urbane, sisteme socio-economice (industriale,servicii, transporturi), sisteme environmentale, geopolitice etc. până la unitatea maximă de referinţă, învelişul geografic, toate sunt geosisteme.

Incertitudini şi clarificări Ipostaze geosistemice definitorii

Geosistemul în definiţii de referinţă



Desigur că substituirea denumirilor clasice cu cea de “geosistem” nu înseamnă că unităţile desemnate şi-au schimbat conţinutul ori semnificaţia, ci doar sublinierea faptului că studiul vizează, preponderent, înţelegerea legăturilor dintre componenţi, a aspectelor de dinamică şi sinergie sistemică rezultate prin interacţiunile lor în cadrul sistemului.

Cunoaşterea (geo)sistemului presupune abordarea sa prin prisma a trei laturi esenţiale aflate în interdependenţă: structură, relaţii, funcţionalitate. Interacţiunea structură-relaţii generează stări noi care, însumate spaţio-temporal, edifică funcţii (autoreglare, creştere, selecţie etc.). Manifestarea funcţionalităţii echivalează (şi ea) cu apariţia de noi componenţi (implicit proprietăţi) integraţi în configuraţia structurală a sistemului, concomitent cu instalarea de noi relaţii survenite pe fondul complicării structurii. Efectul asimilării lor în sistem este amplificarea circuitelor şi proceselor funcţionale. Deci, între structura şi relaţiile sistemului, pe de o parte şi funcţionalitatea sa, pe de alta, se instituie un mecanism proces-răspuns (feed-back). Interacţiunile structură-relaţii generează procese funcţionale iar acestea, odată instalate, multiplică şi amplifică suporturile structural-relaţionale. Astfel, cele trei laturi se reunesc într-un ansamblu dinamic şi complex de interacţiune, generator de sinergii, care redefineşte permanent caracteristicile sistemului.

5.5. Structura geosistemelor

Sensul tradiţional al termenului “structură” (de lat. struere-a construi) este sumativ (cantitativ) şi presupune că structura incorporează tot ceea ce se află în interiorul unui spaţiu delimitat (obiect, proces, fenomen). Sensul sistemic este, prin excelenţă, (in)formativ (calitativ) şi presupune că structura include doar componenţii reuniţi prin relaţii de ordine definitorii pentru existenţa sistemului. Accepţia sistemică ia în considerare implicaţiile complexităţii: în orice sistem, potrivit nivelului propriu de complexitate, numărul componenţilor este atât de mare încât, neputând fi cunoscuţi în totalitate, se impune un proces de selecţie asupra lor.

Geosistemele, în calitatea lor de sisteme macroscopice deschise, includ un număr imens de componenţi cu proprietăţi şi stări variate şi variabile în spaţiu şi timp. Analiza structurii presupune, în primul rând, diferenţierea tipologică a componenţilor. Se poate opera sistematizarea în categorii, precum: - componenţi fizici (materiali) abiotici naturali (suport geologic,

forme de relief, apă, aer etc.) şi artificiali (clădiri, elemente de infrastructură, stocuri de masă sau energie, bunuri, valori etc.), biotici (plante, animale, sisteme biotice) antropici (structuri geodemografice, comunităţi umane), implicit numeroasele tipuri de mişcări asociate; prin analogie cu terminologia cibernetică ei constituie componenta “hardware” a sistemului (cu funcţii de susţinere, înmagazinare, transfer, conversie, diversificare etc.);

Sensul sistemic de “structură”

Tipologie structurală Geocomponentală

“Triada” sistemică: structură, relaţii, funcţii




- componenţi non-materiali (formali, subiectivi) constituiţi din “informaţie” divers agregată, cu funcţie de “programare structurală”, ce instituie noi relaţii de ordine între componenţii fizici: de ex. reglementări administrative, comerciale, politice etc, legislaţie, regulamente de ordine interioară, coduri şi norme de conduită morală ş.a., sunt echivalenţi componentei “software” dintr-un sistem informatic. Într-un geosistem superior integrat (antropizat) acţionează numeroşi factori subiectivi: creativitate, imaginaţie, atitudini, dorinţe, aspiraţii, tradiţii, mentalităţi, sentimente şi alte valenţe ce ţin de gândirea şi afectivitatea umană; aceste valori “discrete”, ce pot avea implicaţii însemnate în funcţionarea sistemului, ar putea fi numite, prin forţarea aceleiaşi analogii componente “heartware” (heart-engl.-inimă).

Analiza structurii implică studiul componenţilor şi în funcţie de rolul şi importanţa deţinute în sistem În acest sens, se impune precizarea condiţiilor de limită (intrări, ieşiri, caracteristicile “demarcaţiei”), a canalelor principale de interacţiune între geocomponenţi (căi, fluxuri, relaţii), a “rezervoarelor” (cu funcţie de stocare şi redistribuirea materiei în concordanţă cu cerinţele sistemului), a “operatorilor” (factorii activi ce pot interveni în sistem, conştient sau instinctual, motivaţi de anumite necesităţi sau obiective-de ex., schimbările de fază, consumul, producţia, preferinţa, schimbarea deciziei etc.) ş.a. Limitele care precizează sistemul pot fi extrem de diverse (nete, tranşante, alteori, vagi, de tranziţie). Trebuie subliniat faptul că, în accepţie sistemică, este esenţială nu atât precizarea spaţială riguroasă a limitelor cât, mai ales, determinarea relaţiilor structurale pe care le posedă acestea, adică, intrările şi ieşirile. Intrările sunt relaţiile structurale cu surse externe şi efecte în interiorul sistemului; Ieşirile sunt relaţiile structurale cu sursele în sistem ale căror efecte se propagă în exteriorul său. Geosistemele posedă numeroase intrări şi ieşiri; aportul fiecăreia în parte, relaţiile dintre ele, corelate cu funcţiile rezervoarelor şi ale operatorilor, au un rol determinant asupra stării sistemului. Un alt aspect esenţial în analiza structurii sistemice este luarea în considerare a faptului că, inevitabil, proprietăţile componenţilor se schimbă în spaţiu şi timp. De aceea, în limbaj sistemic, oricare component sau proprietate aferentă poartă denumirea de variabilă de stare. Variabilele se pot diferenţia după diferite criterii: - după origine: variabile externe (extrinseci) şi variabile interne

(intrinseci); - după funcţia cauzală: variabile independente (ce îşi asumă

singure propria mărime şi deţin rol de “cauză”), respectiv variabile dependente (a căror valoare este determinată de primele şi apar ca efecte ale lor);

Componenţii au statut de“variabile”

Elementele structurale de

referinţă

Structura implică şi relaţiile structurale: “intrări” şi “ieşiri”



Gama structurilor geografice este extrem de diversă. Se disting (I. Mac, 2000) următoarele tipuri definitorii: - structuri genetice, rezultate în urma unui proces genetic complex

şi unitar (cratere, conuri vulcanice, văile fluviale, glaciare, deltele etc.);

- structuri asociative, formate prin îmbinarea unor elemente distincte (lacuri, mări, aşezări omeneşti, biocenoze);

- structuri de stocaj, cu rol de depozitare şi regularizare a intrărilor de masă şi energie (oceanele, depozitele de combustibili fosili, gheţarii ş.a.);

- structuri dinamice, ce definesc manifestarea preponderent energetică a fenomenelor (râuri, curenţi oceanici, eolieni, maree etc.);

- structuri spaţiale, caracterizate prin extensiune spaţială considerabilă ce se reflectă în manifestări funcţionale şi efecte derivate (oceanele, gheţarii).

5.6. Relaţiile geosistemice

Relaţiile constă în legăturile existente între obiecte, procese, fenomene şi exprimă potenţialul de interacţiune dintre componenţi precum şi condiţiile integrării ierarhice a sistemului. Geosistemele reprezintă veritabile “universuri” relaţionale datorită legăturilor multiple şi diverse dintre geocomponenţi. Relaţiile se pot diferenţia după criterii precum: sursa relaţională (relaţii interne, relaţii cu exteriorul); forma de interacţiune (acţiuni, reacţiuni, interacţiuni, corelaţii, determinări, conexiuni); durata (permanente, temporare, intermitente); tipul de manifestare (statice, dinamice); motivaţii (necesare, opţionale, întâmplătoare); efecte (structurale, de coordonare, autoreglare, integrare); modul de transmitere (în serie, în paralel, mixte, retroagente binare şi complexe; D. Harvey, 1969). Relaţiile se pot clasifica şi după natura componenţilor interconectaţi (I. Mac, 2000): - relaţii intracomponentale-stabilite între componenţii aceluiaşi set

componental; se diferenţiază în: relaţii între componenţii abiotici (scoarţă-relief, relief-apă, apă-scoarţă, apă-apă, aer-apă, scoarţă-scoarţă etc., de ex. meteorizaţia, neotectonica, abraziunea, exaraţia etc.); relaţii între componenţii biotici (sol-vegetaţie, sol-faună, sol-sol, vegetaţie-faună, vegetaţie-vegetaţie etc., de ex. bioacumularea, simbioza, parazitismul, fitofagia, prădătoriamul etc.); relaţii între componenţii antropici (relaţii interpersonale, sociale, economice etc.);

- relaţii intercomponentale, stabilite între componenţi aparţinând unor seturi componentale diferite: relaţii între componentele abiotice şi cele biotice (heliofilia, hidrofilia, xerofitismul, alterarea chimică a rocilor ş.a); relaţii între componentele biotice şi antropice (exploatare, cultivare,

Geosistem = “univers” relaţional Criterii de clasificare a relaţiilor

Tipologia relaţiilor geosistemice

Tipuri de structuri geografice



- valorificare, selecţie, protecţie, conservare etc); relaţii între componentele abiotice şi cele antropice (adaptare, valorificare, amenajare etc.);

- relaţiile geosistemului cu sistemele supraordonate (prin relaţii directe sau prin conexiuni).

O categorie aparte de relaţii, esenţiale pentru menţinerea stabilităţii şi funcţionalităţii sistemelor, sunt relaţiile de autoreglare. Ele se diferenţiază în următoarele tipuri (fig. 5.2):

- conexiuni directe-relaţii care se transmit dinspre intrări spre ieşiri;

influenţează starea internă a sistemului şi mărimea ieşirilor; - conexiuni inverse-feed-back sau retroacţiuni, relaţii care se

transmit dinspre ieşiri spre intrări; ele modifică mărimea intrărilor prin modularea ieşirilor astfel încât, între intrări şi ieşiri, să se păstreze un echilibru susceptibil să ajusteze starea sistemului în vederea menţinerii sale la un nivel cât mai apropiat de o stare medie de referinţă (asimilabilă cu “obiectivele sistemului”).

-

Fig.5.2. Schema conexiunillor în geosistem După efectele generate, relaţiile de feed-back sunt de două tipuri: - feed-back negativ, dacă modificarea operată asupra mărimii

intrărilor este benefică pentru menţinerea stabilităţii sistemului; în sistemele antropizate o formă valoroasă de feed-back negativ este relaţia de feed-back prospectiv (feed-before).

- feed-back pozitiv, dacă semnificaţiile ieşirilor sunt de natură să amplifice sau să diminueze mărimea intrărilor în sens contrar necesităţilor de echilibru intern al sistemului, relaţie ce conduce la schimbări ireversibile.

Relaţiile de autoreglare-relaţii “cheie” în geosistem

Diferenţieri feed-back



5.7. Funcţionalitatea geosistemelor.

Funcţionalitatea geosistemului, decurge din integrarea spaţio-temporală a stărilor rezultate în urma interacţiunilor dintre structura şi relaţiile sistemului. Funcţionalitatea geosistemului are drept premise fundamentale existenţa eterogenităţilor structurale, a iregularităţilor sau contrastelor (diferenţe de potenţial energetic), disparitatea sau afinitatea relaţiilor dintre geocomponenţii ce alcătuiesc structura. Astfel, antagonisme precum cald-rece, umed-uscat, solubil-insolubil, exces-deficit, înalt-coborât, cerere-ofertă, dezvoltare-subdezvoltare etc., definesc stări contradictorii ce vor conduce, în mod necesar, la instalarea fenomenelor de transfer energetic în vederea nivelării contrastelor (în conformitate cu principiile termodinamicii de echilibru). Acestea se realizează prin fluxuri de materie (curenţi hidrici, atmosferici, fluxuri de sedimente, materii prime, forţă de muncă, produse finite destinate pieţei, informaţii şi simboluri mediatice etc.), interne şi interconectate (circuitul apei, tectonica plăcilor litosferice, fenomenele de globalizare s.a.) materializate prin diverse forme de dinamică specifică (valuri, maree, scurgere, denudaţie, migraţii, schimburi comerciale, schimbări economice şi geopolitice etc.) ce modifică necontenit (datorită conversiilor energetice) parametrii informaţionali cu privire la starea sistemului. Astfel, se generează noi contraste şi potenţializări ce prefigurează evoluţiile viitoare.

Relativa stabilizare spaţio-temporală a circuitelor materiale de transfer/conversie/schimb, antrenează efecte, specifice şi de durată, cu statut de funcţie reglatoare în geosistem (de ex. funcţia hidrică, funcţia climatică, funcţia edafică, funcţia economică, funcţia administrativă etc.). Integrarea unui set de funcţii specifice şi complementare în spaţiul referenţial al unui sistem determină apariţia funcţionalităţii ca proprietate intrinsecă esenţială.

Funcţionalitatea implică păstrarea unui echilibru relativ în gestionarea fluxurilor materiale astfel încât să fie menţinută viabilitatea suporturilor structurale şi relaţionale necesare funcţionării geosistemului o perioadă cât mai îndelungată. Un rol esenţial în acest proces revine relaţiilor de autoreglare. Funcţionalitatea este o caracteristică definitorie a geosistemului şi prin prisma faptului că stă la baza manifestării altor proprietăţi (unitatea, identitatea, integralitatea ş.a.).

Premisele funcţionalităţii sistemice Funcţionalitatea „blocul” reglator al sistemului




5.8. Proprietăţile generale ale geosistemelor

Literatura sistemică precizează un număr considerabil de proprietăţi generale ale sistemelor care, în marea lor majoritate sunt definitorii şi în studiul geosistemelor. Se disting, printre cele mai semnificative, următoarele:

- caracterul deschis-geosistemele sunt în cvasitotalitate sisteme

deschise care prin intermediul relaţiilor structurale (intrări şi ieşiri) realizează schimburi de substanţă, energie şi informaţie cu exteriorul. Ele stau la baza agregării structurale, amplificării relaţionale şi a tuturor transformărilor funcţionale şi evolutive ale sistemului;

- unitatea-elementele ce interacţionează în cadrul unei structuri

sistemice se află într-o strânsă interdependenţă. Orice modificare în ritmul sau intensitatea unuia se transmite celorlalţi şi chiar întregului sistem;

- integralitatea (emergenţa), semnifică faptul că (geo)sistemul este

un sistem integrat şi integrator, un „întreg” care reprezintă întotdeauna mai mult decât suma părţilor sale componente. Explicaţia stă în procesul emergent de apariţie a noi componenţi şi proprietăţi ca urmare a efectelor sinergetice (vezi subcap.2.2.2.);

- identitatea-semnifică faptul că fiecare sistem are propria sa „personalitate”, este nerepetabil şi nu poate fi confundat cu alt sistem;

- complexitatea-geosistemele sunt, în general, sisteme complexe ce includ un număr mare de variabile ce întreţin relaţii extrem de diverse, acest fapt amplifică dificultăţile de analiză;

- incertitudinea, este o proprietate a sistemelor mari, derivată din complexitate. Aceasta face ca starea unui sistem şi relaţiile sale cu celelalte subsisteme ale sistemului complex să poată fi determinate, simultan doar până la un grad limitat de certitudine (Fl. Stănciulescu, 1989);

- autoreglarea este prezentată frecvent ca o proprietate distinctă a

geosistemului deşi, în mod evident, autoreglarea este cea care dă sens şi durată funcţionalităţii. Disocierea lor este arbitrară întrucât, în absenţa autoreglării, circuitele de materie s-ar reduce la simple fenomene de acumulare cantitativă, sortite extincţiei rapide. Autoreglarea reprezintă capacitatea sistemului de a-şi ajusta starea internă în raport cu fluctuaţiile survenite la condiţiile de limită ce exercită presiuni asupra intrărilor sale. Ajustarea stării se realizează fie prin procese adaptative induse de conexiunile directe, fie prin procese generate prin intermediul buclelor de conexiune inversă (feed-back) care, prin ajustarea mărimii ieşirilor, determină reducerea sau amplificarea mărimii intrărilor, în

Geosistemul posedă “intrări” şi “ieşiri” Schimbarea este… pretutindeni (!) 2+2=5 (!)

Geosistemul, „unicat”, …complex, probabilistic Geo-sistemele sunt (în bună parte) sisteme cibernetice



concordanţă cu posibilităţile de gestionare internă a energiei (vezi şi subcap. 5.5.). Geo(sistemele) susceptibile să sintetizeze un răspuns adaptativ între ieşiri şi intrări poartă denumirea de sisteme cibernetice.

-

- sensibilitatea-proprietatea sistemului de a înregistra variaţii ale

mărimii ieşirilor ca efect al unor mici variaţii în mărimea intrărilor; - stabilitatea-este proprietatea specifică sistemelor cu autoreglare

de a reveni la starea de echilibru dinamic existentă anterior perturbărilor generate de fluctuaţiile survenite în regimul de funcţionare al sistemului;

- adaptabilitatea-este expresia dobândirii unui nou tip de echilibru dinamic, ca urmare a gestionării (asimilării) de către sistem a fluctuaţiilor periculoase care îl traversează;

- - caracterul istoric-derivă din faptul că orice (geo)sistem este

determinat prin durată şi mod de evoluţie şi de către factorul timp. Drept urmare, analiza de sistem presupune evaluarea stărilor definitorii, atât din punct de vedere sincronic (determinarea diferenţierilor structurale şi funcţionale dintr-un sistem complex în aceeaşi secvenţă temporală), cât şi diacronic (prin raportare la secvenţe temporale succesive). Ultimul tip de analiză are implicaţii majore în determinarea statutului variabilelor în sistem, dată fiind schimbarea raporturilor de cauzalitate dintre componenţii unei structuri în funcţie de intervalul de timp la care se raportează dinamica sistemului.

- ierarhizarea-semnifică faptul că orice (geo)sistem este alcătuit din

subsisteme şi, la rândul său, se integrează în sisteme supraordonate. Prin urmare, geosistemul este integrat într-o vastă ierarhie în cadrul căreia „fiinţează” atât în calitate de „întreg” (sistem), cât şi în calitate de parte a respectivei ierarhii (subsistem). A. Koestler (1967) a numit sistemul definit prin acest comportament dual-holon, iar eşafodajul

piramidal al Universului observabil, constituit prin ierarhizarea holonilor-holarhie. Modelul ierarhizării este foarte util în înţelegerea organizării geosistemelor şi a legăturilor organice ce există între sisteme şi subsisteme. Nu întâmplător, în geografie au fost elaborate numeroase modele holarhice (holarhia fluvială, a solului, a unităţilor de versant, holarhia urbană, a unităţilor teritoriale etc.);

- relativitatea-subliniază faptul că viziunea sistemică asupra

realităţii conţine, inevitabil, aspecte subiective rezultate din modul în care cercetătorul percepe şi interpretează faptele concrete studiate.

Contrastul realitate-model

Geosistemul este relativ stabil dar, „sensibil” “adaptabil” şi ...

“trecător”, fără excepţii…

Nimic nu “scapă” Ierarhizării (universale)



5.9. Evoluţia geosistemelor

În viziunea evoluţionistă clasică, schimbarea se realizează dependent de timp, cu o rată constantă a proceselor de adaptare, selecţie naturală şi transmitere ereditară a transformărilor individuale, corelată cu modificările graduale ale mediului extern. Evoluţia decurge în conformitate cu principiile termodinamicii (clasice) de echilibru. Acest model evolutiv, obţinut prin “hibridizarea” conceptelor fizicii clasice, filosofiei mecaniciste şi biologiei (lamarckiste şi darwiniste), a fost extrem de popular şi în geografie. De exemplu, peneplena, profilul longitudinal şi transversal al râului, profilul de echilibru al versantului, extincţia paleopeisajelor, declinul civilizaţiilor şi al imperiilor ş.a. toate, erau explicate conform “scenariului” organicist, invariabil, inevitabil şi implacabil: tinereţe-maturitate-moarte (declin). Concepţia sistemică propune o nouă optică asupra schimbării, fundamentată pe accepţia relativistă asupra referenţialului spaţiu-timp (I) şi pe noile descoperiri ale termodinamicii neliniare (II). În ceea ce priveşte primul aspect, remarcăm emanciparea metodologiei geografice de sub tutela scării timpului geologic (absolut) şi adoptarea categoriilor relative de spaţiu şi timp. Timpul geologic este timpul cercetătorului care studiază realitatea din afara ei; este un timp exclusiv “lung”, cu durată invariabilă şi divizări absolute (ere, perioade, etc.), ce nu poate fi modulat pentru a surprinde salturile şi; cu atât mai puţin; nuanţările înregistrate de procesele geografice în devenirea lor. Conceptul de spaţiu-timp relativ nu ignoră perspectiva pe timp lung (istorică) asupra evoluţiei, dar permite cercetătorului să “moduleze” intervalul studiat astfel încât să obţină şi perspectiva funcţională a unui “clişeu” de spaţiu-timp care să conţină numeroase indicii suplimentare, relevante chiar şi prin prisma experienţei umane. Timpul geografic posedă structură holarhică şi prin urmare, cercetătorul poate separa, în funcţie de scopul investigaţiei, un anumit holon temporal care permite o rezoluţie superioară necesară descrierii unui stadiu reprezentativ din existenţa sistemului. El poate studia sistemul la scara timpului ciclic (geologic), a timpul modern şi a celui contemporan; simultan, prin raportare la spaţiu, analiza poate fi efectuată la macroscară, mezoscară şi microscară. “Descoperirea” caracterului operaţional al spaţiu-timpului relativ a deschis calea analizei funcţionale, care pune accentul pe timpul contemporan, iar sub aspect spaţial, pe nivelul microscalar. Acestea sunt circumstanţele în care se desfăşoară existenţa reală a sistemelor (implicit din perspectiva condiţiei umane) şi de aceea, aici trebuie căutate explicaţiile tuturor comportamentelor ce se manifestă la mezoscară şi macroscară, respectându-se astfel principiul holografic “întregul se reflectă în parte”. Nivelul de microscară permite efectuarea unor analize minuţioase, care să aducă în prim-plan

“Clişeele” clasice ale evoluţiei Noua perspectivă evoluţionistă Timp „lung” şi timp „scurt” De la absolut la relativ: noua metrica “spaţiu-timp”



elementele de bază ale configuraţiei structurale, relaţiile de ordine etalate de aceasta, procesele de (auto)organizare etc., este “locul unde se întâmplă totul” (Ianoş. I., Claudia Popescu, 1997). În acest context, analiza funcţională primează în raport cu analiza istorică iar evoluţia sistemului poate fi abordată şi ca proces independent de timp. Cu privire la cel de-al doilea aspect, faptul că geosistemele opun rezistenţă la procesul de creştere entropică şi destructurare prin intermediul (auto)organizării, cel mai viguros răspuns, formulat de pe poziţiile termodinamicii nelineare, îl oferă teoria sistemelor dinamice disipative (fundamentată de I. Prigogine şi colaboratorii săi începând cu anul 1977). Sistemele disipative sunt acelea în care energia este disipată în scopul menţinerii ordinii în stări care nu se află la echilibru. Conform teoriei, marea majoritate a sistemelor naturale, însufleţite sau nu, sunt de tip disipativ şi se află în diferite forme de echilibru termodinamic. Astfel, unele se află în starea de echilibru termodinamic, definită printr-un nivel entropic maxim (de ex. scuturile, platformele, sisteme socio-economice şi politice centralizate, totalitare ş.a). Aceste stări sunt rare, atingerea lor se realizează lent şi dificil. Majoritatea sistemelor se află fie “aproape” de echilibru, fie “departe” de echilibru. Cele situate aproape de echilibru se caracterizează printr-un nivel entropic mai redus şi disponibilităţi energetice suficiente pentru menţinerea relativei stabilităţi în eventualitatea unor fluctuaţii semnificative (ale intrărilor sau regimului intern) pe care le pot gestiona prin transfer, conversii, schimb, adică prin autoreglare (de ex. versanţi, sisteme fluviale, sisteme urbane, sisteme teritoriale regionale naţionale, suprastatale etc. aflate în echilibru relativ). Tipul definitoriu de echilibru al acestor sisteme este cel dinamic stabil. Echilibrul dinamic stabil este marcat de numeroase fluctuaţii în regimul de funcţionare al sistemului dar, acestea fiind liniare, pot fi asimilate (absorbite) de către sistem prin autoreglare. Rezultă astfel un echilibru general de mişcare în care detaliile se schimbă, dar ansamblul (sistemul) “rămâne”. Fiind relativ stabilă şi dinamică, în acelaşi timp, starea aproape de echilibru are şi funcţie de “atractor” evolutiv pentru sistemele aflate departe de echilibru. Sistemele departe de echilibru apar întrucât, pe măsură ce sistemul se structurează, el se îndepărtează de starea de echilibru. Îndepărtarea de echilibru se înregistrează (de obicei) în condiţiile în care mărimea intrărilor creşte exponenţial (nelinear) şi depăşeşte capacitatea de autoreglare a sistemului. Alteori, schimbări imperceptibile, dar cumulative, ale condiţiilor de limită pot duce la schimbări profunde şi la instalarea unor regimuri nelineare în funcţionarea sistemului. În aceste condiţii se instalează echilibrul dinamic metastabil. El se caracterizează prin faptul că perioadele de

Noua termo-dinamică şi evoluţia sistemelor complexe Teoria sistemelor dinamice disipative “Aproape” de echilibru “Departe” de echilibru



relativă stabilitate (echilibru staţionar) alternează cu episoade metastabile, în care, sistemul este traversat de fluctuaţii neliniare, periculoase pentru starea sa, fluctuaţii ce tind să îl îndepărteze de echilibrul dinamic stabil.

Departe de echilibru, materia capătă proprietăţi noi. Dintre acestea, esenţială este capacitatea de a se percepe mai eficient pe sine însăşi prin raportare la variaţiile câmpurilor energetice (gravitaţional, electromagnetic, termic şi “derivatele” lor, de ex. polarizarea urbană, concentrarea resurselor naturale, a capitalului financiar, “controlul” geopolitic etc.). Materia nu este “oarbă” şi cu cât se află mai departe de echilibru, cu atât tinde să se reorganizeze mai rapid şi mai eficient în raport cu necesităţile restabilirii echilibrului dinamic stabil. Departe de echilibru, fiecare parte a sistemului devine capabilă să recepţioneze semnalele schimbării celorlalte părţi ale sistemului şi astfel evenimente locale pot avea repercusiuni la nivelul întregului sistem. Reorganizarea presupune, în mod frecvent, descărcări energetice de amploare şi de aceea, sistemele aflate departe de echilibru, pot manifesta comportamente foarte diferite şi neaşteptate. Atunci când fluctuaţiile care traversează sistemul depăşesc (într-un sens sau altul) o mărime critică, în raport cu stabilitatea de ansamblu a sistemului sau a unui anumit component, fenomenul respectiv poartă denumirea de prag. Pragul marchează schimbarea regimului linear de manifestare a proceselor sau fenomenelor într-unul nelinear, sau invers, ceea obligă sistemul la o schimbare abruptă, de la o stare la alta: Astfel, perioadele de relativă stabilitate alternează cu cele de instabilitate. Pragurile sunt discontinuităţi spaţio-temporale, statice sau dinamice, în distribuţia masei şi energiei în sistem care marchează apariţia sau stingerea unor fenomene extreme (nelineare). Ele reprezintă esenţa schimbării pentru că, odată traversate, sistemul, fie se destructurează, fie se autoorganizează în direcţia edificării unor noi condiţii de echilibru, apropiate de cele existente anterior traversării pragului sau sensibil diferite. Rezultă că pragurile sunt veritabile mecanisme antientropice care, prin intermediul fluxurilor energetice utile sau prin disiparea entropiei în mediul exterior, pot îndepărta sistemele de echilibru; astfel, ele se pot încărca energetic, pot înregistra fenomene de autoorganizare spontană, rupturi de simetrie, salturi evolutive şi implicit transformări sinergetice. Prin urmare, pragurile susţin evoluţia, iar aceasta din urmă trebuie apreciată, din perspectivă sistemică, ca un proces de însumare şi schimbare continuă. Evoluţia este un proces care necesită deopotrivă interacţiuni liniare şi neliniare într-un flux de energie fluctuant. Ea este un proces modular care implică schimbări lente, în perioadele de stabilitate, şi faze scurte de instabilitate revoluţionară (T. Kuhn, 196

“Pragurile” schimbării Natura şi rolul pragurilor


Materia neînsufleţită nu este « oarbă »



În cadrul geosistemelor operează o mare diversitate de praguri. După semnificaţia transformării generate în sistem, ele se pot diferenţia în praguri de manifestare, de extincţie, de divergenţă, de răsturnare şi de saturaţie; după criteriul mecanismelor implicate se diferenţiază pragurile de forfecare, de schimbare de stare şi de schimbare în releu; după consecinţe se pot diferenţia praguri tranziente şi netranziente (ireversibile) ş.a. (R. Brunet, 1968, S: A. Schumm 1973).

Deşi fiecare prag poate fi asociat cu mărimea critică a unui parametru sau cu o combinaţie critică de parametri, din perspectiva perceperii şi mai ales, a experienţei umane, ele rămân noţiuni relativ abstracte. De aceea, pentru a conferi manifestărilor de tip prag o încărcătură concretă, sub aspectul semnificaţiilor şi implicaţiilor în practica umană, fost elaborată o bază conceptuală care să definească adecvat fenomenele extreme corespunzătoare unor efecte de prag. În acest scop s-au impus noţiunile de hazard, risc, accident, dezastru, catastrofă şi o serie de termeni asociativi (sensibilitate, fragilitate, senzitivitate, vulnerabilitate, rezilienţă ş.a.). Hazardul, reprezintă un fenomen extrem cu descărcare energetică masiva într-un moment şi cu o amploare greu de prevăzut. După origine se diferenţiază hazardele naturale, cvasinaturale şi antropice. I. Hazardele naturale se clasifică după fenomenului natural care stă la baza sa. Astfel, se disting hazardele atmosferice (meteorologice), climatice, hidrologice, geologice, geomorfologice, biologice/ecologice (florale, faunale). Ele pot fi clasificate în două categorii mari: a. hazarde geofizice: meteorologice-cicloni tropicali, tornade, grindina, valuri de frig sau căldură, seceta; climatice-modificări ale sistemului climatic global; geomorfologice-eroziunea solului, alunecările de teren, curgerile de noroi, abraziunea marină ş.a.; geologice-cutremure, vulcanism, tsunami); hidrologice-eroziunea şi acumularea fluviatilă, colmatarea lacurilor, meandrarea rapidă etc.. b. hazardele biologice-epidemii, invazii de dăunători etc.; II. Hazardele cvasi-naturale sunt cele care se manifestă prin componenţi fizico-geografici, dar cauza este vădit antropică (de ex. smogul, unele alunecări de teren etc.); III. Hazardele antropice-originea lor se datorează acţiunilor umane sau cauzelor tehnologice. Hazardele datorate unor acţiuni umane cuprind: incendii provocate, atacuri teroriste, manifestaţii violente de stradă, războaie, sabotaj etc. Hazardele cu origine tehnologică includ explozii industriale, incendii, prăbuşiri de poduri, accidente nucleare, naufragii, accidente aferente transportului terestru, aerian şi aerospaţial etc.

De la abstract la concret: fenomenul extrem Hazardul-fenomen extrem, imprevizibil Tipologia hazardelor

Tipuri de praguri



Riscul este un concept care exprimă probabilitatea apariţiei unor consecinţe nocive sau pierderi (vieţi omeneşti, răniri, mijloace de trai şi economice perturbate, afectarea componentelor mediului înconjurător), care rezultă în urma interacţiunilor dintre hazardele naturale sau antropice şi vulnerabilitatea teritoriului (Risc = hazard x vulnerabilitate). Riscurile implică asumare (conştientă sau inconştientă) şi, prin urmare, nu pot exista în afara unor sisteme sociale”. Materializarea conjuncturilor de risc prin manifestarea hazardelor conduce la “stări-efecte”: accidente, dezastre, catastrofe (I Ianoş. 1994, 2000, fig. 9). Accidentul reprezintă materializarea acţiunilor unui hazard care au impact minor asupra unei porţiuni a geosistemului (geocomponent, subunitate teritorială) şi nu determină dezechilibrarea sistemului astfel încât capacitatea sa de a absorbi rapid fluctuaţiile se menţine, în general, nealterată; Dezastrul (sinistru sau ruptură funcţională)-implică un impact sporit al fenomenului extrem asupra geosistemului, concretizat în victime umane şi pagube materiale importante, ce pot genera mutaţii structurale şi disfuncţionalităţi a căror surmontare implică un timp îndelungat întrucât mecanismele de autoreglare au fost grav alterate; Catastrofa presupune generalizarea efectelor produse de hazarde pe arii foarte extinse astfel încât structura, relaţiile şi funcţiile geosistemului sunt, ireversibil, compromise, ceea ce implică dispariţia sa şi integrarea elementelor remanente în alte sisteme. Adeseori, în scopuri mediatice, accidentele sunt etichetate drept “catastrofe”. Problematica fenomenelor extreme este foarte vastă complexă şi importantă, motiv pentru care în ultimii ani au luat o mare amploare studiile de prevenire, monitorizare şi evaluare a dezechilibrelor şi pagubelor generate de acestea.

Evenimentele “extreme”: accidente, dezastre, catastrofe

Noţiunea de „risc”



Test de autoevaluare 5.1. Studiul acestui capitol v-a oferit posibilitatea înţelegerii multiplelor valenţe sistemice ale învelişului geografic. a. Puteţi intui şi alte implicaţii ale TGS în cunoaşterea ştiinţifică? b. Puteţi de exemple de variabile extrinseci, intrinseci, independente şi dependente ? c. Daţi exemple de sisteme geomorfice, hidrice şi edafice. Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

d. Specificaţi natura “intrărilor” şi “ieşirilor” şi indicatorilor de stare în sistemul fluvial. e. Daţi exemple de feed-back pozitiv şi negativ. f. Toate geosistemele sunt cibernetice? Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.




Întrebarea 1 a. abordarea corelată a realităţii pe baza aceloraşi suporturi conceptuale şi metodologice, favorizează refacerea unităţii ştiinţei, puternic fragmentată prin specializare excesivă. În plus, soluţionarea gravelor probleme actuale (criza energetică, dezechilibre demografice, modificările globale etc.) cu implicaţii profunde asupra condiţiei umane, reclamă integrarea multidisciplinară şi transdisciplinară a cunoştinţelor. TGS este una dintre căile cele mai permisive şi promiţătoare în acest scop; b. de ex. în sistemul fluvial, pe timp lung, tectonica, relieful preexistent, climatul ş.a. sunt variabile independente şi exogene; panta profilului longitudinal, debitul râului şi viteza de curgere a apei sunt variabile interne, dependente de primele, iar geometria hidraulică a albiei este nedeterminată. Statutul variabilelor nu este absolut: în funcţie de scara de timp şi spaţiu, la care sunt analizate, el se modifică, de la independent, la dependent, nerelevant şi invers, inclusiv rolul lor în relaţiile de cauzalitate; pe timp scurt, debitul şi viteza sunt variabile independente, iar geometria hidraulică a albiei şi micromorfologia albiei capătă, în raport cu ele, statut de variabile dependente; c. Geomorfosisteme fluviale, glaciare, carstice, de versant, morfoclimatice etc.; hidrosisteme lacustre, marine, freatice; edafosistemele agregatelor structurale, orizonturilor pedogenetice, pedonului, polipedonului, pedoasociaţiei etc



d. Precipitaţiile, căldura solară, aportul de sedimente de pe versanţi, debitele suplimentate prin derivaţii antropice sunt “intrări”; evaporaţia, infiltraţia, debitul lichid şi solid, la vărsare, pierderile prin pompări artificiale, irigaţii, consum biotic, industrial, casnic etc., sunt “ieşiri” din sistem. Nivelul, debitul, viteza, turbiditatea, chimismul apei etc, sunt indicatori de stare şi depind de intrări, ieşiri, stocaje, regulatori “operatori” ş.a.

e. Dacă reacţia de feed-back surmontează sau compensează presiunile de “intrare” acesta este catalogat drept negativ (de ex. în sistemul fluvial, infiltraţia apei, provenite din precipitaţii, în fisurile scoarţei de alterare şi în capilarele solului de pe versanţi, este feed-back negativ, întrucât întârzie declanşarea eroziunii areolare şi torenţiale, diminuează scurgerea de versant şi previne producerea viiturii în canalul de drenaj etc. Saturarea porilor, capilarelor şi fisurilor, înseamnă depăşirea pragului infiltraţiei, implicit feed-back pozitiv, întrucât, intrările nu mai pot fi gestionate prin drenaj şi se produc viituri, alunecări de teren etc. Elocvent este feed-back-ul negativ al geosistemelor cu grad înalt de integrare, ce includ componenţi având capacitate de percepere, decizie, intervenţie şi control (cazul sistemelor teritoriale). Aici acţionează conexiuni inverse de tip feed-before, izvorâte din experienţă şi cunoaştere, de mare valoare în adoptarea unor măsuri preventive înainte de producerea unui feed-back pozitiv (de ex. regularizarea râurilor, stabilizarea versanţilor, prevenirea poluării şi alte intervenţii de planificare şi amenajare teritorială etc.); f. cibernetice sunt mai ales sistemele vii (organismele) sistemele informatice; nu toate geosistemele sunt cibernetice-capabile să sintetizeze răspunsuri adaptative. Proprietăţi cibernetice au, în general, geosistemele integrate precum: sistemele fluviale, glaciare, versanţii, unităţile teritoriale (peisaje, regiuni) şi îndeosebi, sistemele teritoriale unde acţionează componente având capacitate de percepere a evenimentelor şi de decizie.





pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările Dvs. De la acest curs? Aspectele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:

1. Care sunt elementele vizate cu prioritate de către abordarea sistemică a realităţii (1 punct)?

2. Precizaţi care sunt cerinţele esenţiale pentru ca un obiect, proces

sau fenomen să poată fi considerat “sistem” (1 punct).

3. Încercaţi o definiţie “personală” a geosistemului (1 punct)?

4. Care sunt laturile esenţiale care edifică orice sistem şi de ce (1 punct)?

5. Formulaţi şi alte exemple de structuri geografice genetice şi

dinamice (1 punct);

6. Puteţi să detaliaţi exemple concrete de relaţii abiotice, biotice antropice (sociale şi economice-1 punct)?




Donisă I., Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977. Ianoş, I., Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000. Ielenicz M., Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. Josan N., Sisteme globale de mediu, Editura Universităţii din Oradea, 2002. Mac I., Geografie generală, Editura Europontic, Cluj-Napoca, 2000. Petrea D., Pragurile de substanţă, energie şi informaţie în sistemele geomorfologice, Editura Universităţii din Oradea,,1998 Roşu, Al., Irina Ungureanu, Geografia mediului înconjurător, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977. Roşu, Al., Terra-Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987. Ungureanu Irina, Geografia mediului înconjurător, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2005.

7. De ce studiul dinamicii geosistemelor trebuie fundamentat pe

analiza spaţio-temporală de microscară (1 punct)?

8. Identificaţi şi denumiţi (la alegere) un geosistem concret (fluvial, lacustru, edafic, rural, urban, regional, geopolitic etc.) pe care încercaţi să îl analizaţi din perspectiva următoarelor elemente: intrări/ieşiri/stare, tipologia variabilelor, tipuri definitorii de relaţii (inclusiv de feed-back), trăsăturile funcţionale şi argumentaţi proprietăţile de integralitate, unitate, stabilitate, sensibilitate şi adaptabilitate (1 punct).

9. Exemplificaţi, prin evenimente extreme recente (petrecute pe

plan naţional sau internaţional) noţiunile de hazard, risc, accident, dezastru, catastrofă. Evaluaţi obiectivitatea şi corectitudinea utilizării acestor termeni în sursele mass-media (1 punct).

În final, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a creşte eficienţa şi fixarea cunoştinţelor acumulate.

Problematica obiectului de studiu al Geografiei Umane


Unitatea de învăţare Nr. 6 PROBLEMATICA OBIECTULUI DE STUDIU AL GEOGRAFIEI UMANE

Cuprins Pagina 6.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6 109 6.2. Ce este geografia umană? 109 6.3. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 111 6.4. Lucrarea de verificare nr. 6 112 6.5. Bibliografie minimală 113 6.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6

După studierea acestui capitol veţi fi capabil să înţelegeţi mai bine: că geografia umană este a doua mare componentă a

sistemului de ştiinţe geografice; sarcinile specifice ale geografiei umane; că geografia umană respectă principiile generale ale

sistemului de ştiinţe geografice

6.2. Ce este geografia umană Care este obiectul geografiei umane? Ce discipline s-au desprins din trunchiul comun al geografiei umane ?

S-a încercat în mai multe rânduri o definire a geografiei umane, dar, în mod sintetic, putem spune că geografia umană reprezintă al doilea mare grup de discipline al ştiinţelor geografice, care se ocupă cu analiza particularităţilor spaţiale ale componentei umane din sistemul om-natură, luând în consideraţie totalitatea activităţilor umane precum şi modul în care acestea se reflectă în peisajul umanizat. Prin procesul de specializare a ştiinţelor, caracteristic perioadelor modernă şi contemporană, din trunchiul iniţial comun al geografiei umane, aşa cum ne era prezentat în tratatele clasice de la sfârşitul sec.al XIX-lea şi din primii ani ai sec.al XX-lea, s-au individualizat, cu timpul, o serie întreagă de discipline mai înguste, ca Geografia populaţiei, Geografia aşezărilor umane (cu subdisciplinele acesteia, Geografia urbană şi Geografia rurală), Geografia economică (cu subdisciplinele sale – Geografia industriei, Geografia agriculturii, Geografia transporturilor, Geografia turismului ş.a.), Geografia politică, Geografia medicală etc. Geografia umană are numeroase legături cu alte discipline ştiinţifice, de la care preia informaţii şi metode de cercetare, punctele de vedere ale acestora fiind, în acelaşi timp, utile pentru a înţelege mai bine dinamica fenomenelor umane şi interrelaţiile dintre acestea. Dintre aceste discipline tangente, care impun geografului cunoştinţe serioase din domenii înrudite, credem că se disting câteva deosebit de importante :

Reţineţi şi notaţi!



Multiple relaţii cu alte discipline O ştiinţă sistemică, care pune accentul pe generalitate, specificitate şi trăsăturile peisajului umanizat

- Istoria, care ne reconstituie particularităţile societăţii umane dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, contribuind astfel într-un mod substanţial la înţelegerea unor resorturi ale dinamicii sociale contemporane, ca şi la explicarea persistenţei unor cicatrici ale evenimentelor din trecut (amprenta istoriei asupra contemporaneităţii); există chiar istorici moderni de seamă ca francezul Fernand Braudel, care vorbesc de geoistorie, în sensul unei istorii gândite în primul rând într-un context spaţial; - Statistica, care, pe de o parte, ne pune la dispoziţie informaţia cantitativă indispensabilă aprecierii şi interpretării corecte a multor fenomene umane iar pe de alta – ne oferă o gamă largă de metode de tratare a acestei informaţii cantitative ; - Sociologia, care ne ajută în mai buna înţelegere a raporturilor dintre oameni şi grupuri de oameni, în cadrul societăţii, sprijinind astfel o argumentare mai solidă a interpretării modului în care se produc fenomenele uman-geografice; - Etnografia, de la care preluăm informaţii asupra particularităţilor tradiţionale ale activităţilor diferitelor grupuri umane, într-o desfăşurare spaţială foarte apropiată de viziunea geografică; - Ştiinţele economice, care caută să găsească explicaţii ale desfăşurării fenomenelor economice şi să găsească o serie de legi sau modele după care au loc acestea, şi - Politologia, care îşi propune să definească rolul factorului politic în evoluţia fenomenelor umane. Însă, în raport cu toate aceste ştiinţe apropiate, geografia umană îşi păstrează maniera sa proprie de abordare a problematicii omului, pe baza principiilor generale ale geografiei şi a metodologiei specifice de cercetare, manieră care se distinge prin : - Abordarea fenomenelor umane şi a aspectelor acestora într-un mod sistemic, punându-se accentul pe corelaţiile crono-spaţiale permanente, atât cu condiţiile şi resursele naturale, pe de o parte, cât şi cu cadrul social-economic, pe de alta, în conformitate cu particularităţile diferitelor etape istorice de evoluţie a societăţii. - Sublinierea aspectelor de generalitate şi specificitate ale fenomenelor uman-geografice şi ale evoluţiei acestora, dându-se o atenţie mai mică excepţiilor, faptelor necaracteristice şi trăsăturilor individuale. - Acordarea unei atenţii speciale peisajului umanizat, altfel spus multitudinii de îmbinări regionale specifice ale trăsăturilor mediului natural cu efectele activităţilor umane.





1) Încercaţi să definiţi, cu cuvintele Dvs., geografia umană. 2) De ce geografia tinde spre constituirea a numeroase alte discipline mai înguste ? 3) În opinia Dvs., care sunt disciplinele cu care geografia are cele mai importante relaţii ? Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

1. Geografia umană este ştiinţa care studiază fenomenele umane, în primul rând din punctul de vedere al particularităţilor lor spaţiale. 2. Specializarea ştiinţelor este un fenomen general în lumea contemporană, consecinţă a tendinţelor de aprofundare, a creşterii volumului cunoştinţelor şi a necesităţii de a forma specialişti cât mai bine pregătiţi. 3. Geografia are foarte multe relaţii logice – cu istoria, statistica, sociologia, etnografia, ştiinţele economice ş.a.



6.4. Lucrarea de verificare nr. 6

1 INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului “Problematica obiectului de studiu al geografiei”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs (Geografie generală); - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe

fiecare pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările Dvs. de la acest curs? Care erau aşteptările Dvs. de la acest curs ? Problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele :

1) Evidenţiaţi ce a avut de câştigat geografia, ca metodologie şi ca informaţie, prin contactul cu celelalte discipline ştiinţifice (4 puncte).

2) Precizaţi prin ce caracteristici principale se distinge maniera

geografică de abordare a fenomenelor naturale şi umane (5 puncte).

În final, vă rugăm să comentaţi conţinutul testului de autoevaluare şi să subliniaţi ceea ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a ridica gradul de eficienţă al cursului şi pentru a contribui la fixarea cunoştinţelor acumulate.




Boia L. , Probleme de geografie istorică, Centr. Multipl. Univ Bucureşti,1985. Braudel F., Gramatica civilizaţiilor, t. I – II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994. Erdeli G., Cândea M., Braghină C., Costache S., Zamfir D.,Dicţionar de geografie umană, Ed. Corint, Bucureşti, 1999. Groza O., Muntele I., Geografie umană generală, Ed. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, 2005. Ilieş A., Elemente de geografie politică, Ed. Universităţii din Oradea , 1999. Sauşkin I. G., Introducere în geografia economică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961. Şandru I., Câteva probleme de geografie economică, Analele Ştiinţifice ale Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, s. geologie-geografie, t. XI,1965. Ungureanu A., Geografie umană generală, Ed. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, 2000

Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază


Unitatea de învăţare Nr. 7. PRINCIPALELE ABORDĂRI CU SUBSTRAT FILOSOFIC ŞI CONCEPTELE GEOGRAFICE DE BAZĂ

Cuprins Pagina 7.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 7 114 7.2. Precursorii din Antichitate şi din Evul Mediu 115

ai geografiei umane 7.3. Determinismul geografic 116 7.4. Efectele structuralismului 120 7.5. Posibilismul geografic 124 7.6. Abordările raţionalist-pozitiviste 127 7.7. Abordarea din perspectivă idealist-percepţionistă 146 7.8. Comentarii şi răspunsuri la textele de autoevaluare 149 7.9. Lucrarea de verificare nr.7 152 7.10. Bibliografie minimală 153 7.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 7

După studierea acestei unităţi de învăţare veţi fi capabili să înţelegeţi

mai bine :

că geografia modernă are nişte rădăcini mult mai vechi, care datează din Antichitate;

de ce o îndelungată perioadă de timp s-a considerat ca resursele şi condiţiile naturale au o influenţă preponderentă asupra societăţii umane;

cum au pătruns în geografie efectele ideologiei marxiste; de ce ideile posibilismului geografic asupra raportului mediu-

societate pot fi considerate drept cele mai echilibrate; cum a contribuit pozitivismul la orientarea geografiei spre o

cercetare mai concretă; care a fost contribuţia conceptelor idealist-percepţioniste la

înţelegerea resorturilor intime ale acţiunilor umane.



7.2. Precursorii din antichitate şi din evul mediu al geografiei umane

Când a apărut geografia umană? O geografie deocamdată foarte pragmatică

Geografia din epoca Renaşterii şi de la începuturile epocii moderne Organizarea statului modern impune dezvoltarea statisticii

Geografia umană este relativ recentă, ea conturându-se, ca disciplină ştiinţifică, abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, atunci când au fost puse bazele teoretice şi metodologice ale întregului sistem de ştiinţe geografice. Totuşi, preocupări din domeniul tematic abordat astăzi au apărut cu mult în urmă, încă din Antichitate. Însă, geografia din perioada antică (a lumii greco-romane) era mai mult o disciplină descriptivă şi informativă, care oferea cititorilor informaţii referitoare la diversele resurse naturale, la obiceiurile diferitelor popoare şi la meseriile practicate de acestea, la drumurile comerciale etc., fără să încerce, în cele mai multe cazuri, extragerea anumitor generalizări sau urmărirea unor raporturi specifice între om şi mediul său de viaţă. Astfel de informaţii apar încă de la primii oameni de ştiinţă ai Antichităţii, - Hekateu din Milet, autor al primei “Descrieri a Pământului”, Herodot din Halikarnassos, care ne-a lăsat informaţii foarte interesante despre populaţia din bazinul Dunării, din Egipt etc., Demetrios din Callatis, Strabo din Amasya, care punea accentul pe problematica politică ş. a. Chiar în lucrări de mare amploare, de la începutul Epocii Moderne, se menţine acelaşi caracter descriptiv-informativ, aşa cum este în “Geografia generală”, operă a olandezului Bernhard Varen[ius]. Nu fac progrese pe linia interpretării faptelor nici lucrările care reprezintă geografia comercială, curent specific statelor germane, Marii Britanii şi Italiei, care prezintă, cu multe detalii, mărfurile produse şi disponibile în diferite zone ale Globului. În acelaşi timp, însă, în sec. al XVIII-lea, mai ales în statele germane, se dezvoltă statistica, sub forma sa “camerală” (în sensul unei statistici preponderent agricole), direcţie în care sunt puse bazele şi se stabilesc normele statisticii moderne, ca disciplină care îşi propune să extragă elementele cantitative caracteristice din noianul de cifre individuale ; se remarcă, din acest punct de vedere, Gottfried Achenwall de la universitatea din Göttingen.



7. 3. Determinismul geografic

Ce este determinismul geografic şi care sunt cele mai vechi formulări deterministe De ce la începuturile sale determinismul geografic poate fi considerat ca o ieşire din imobilism

Sub numele de determinism geografic (materialism geografic) se înţelege concepţia conform căreia particularităţile societăţii nu sunt altceva decât un efect direct al mediului fizic în care trăieşte omul. Primele formulări care prefigurează determinismul apar încă din opera unor savanţi ai Antichităţii, dar sporadic şi nu foarte categoric ; astfel, medicul Hippocrate din Cos făcea distincţia dintre oamenii din ţinuturile “înalte şi umede, bătute de vânturi”, “de statură înaltă, blânzi dar viteji la nevoie”, şi locuitorii din ţinuturile “joase, deschise şi uscate”, “nervoşi, slabi, mai degrabă lipsiţi de iniţiativă, aroganţi şi neascultători” (în fond el remarcase diferenţa dintre tipul rasial dinaric, răspândit şi astăzi în munţii din nordul Greciei, şi tipul rasial mediteranean, din Grecia sudică). În faza finală a Evului Mediu, la trecerea spre Epoca Modernă, mai ales ca urmare a Marilor Descoperiri Geografice, acumularea de material faptic ajuns la cunoştinţa europenilor, ca urmare a intrării în contact cu societăţi diferite de cea europeană, trăind într-un alt gen de mediu şi la un nivel civilizaţional deosebit de cel din Europa, a început să creeze premisele ieşirii din imobilism, o serie de gânditori încercând să găsească o explicaţie cauzală a diferenţelor regionale observate. Din acest unghi de vedere, determinismul geografic, la începuturile sale, poate fi considerat


1) Justificaţi de ce primii geografi au apărut abia în timpul Antichităţii, în Grecia antică.

2) Căutaţi să demonstraţi de ce pe parcursul Evului Mediu şi în epoca

Renaşterii geografia a făcut progrese atât de modeste.

Comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.



Părinţii determinismului geografic accentuează asupra rolului climei şi al deschiderii spre ocean O încercare de a găsi un sens istoriei Pământul văzut ca o casă de educaţie a omenirii, creată în acest scop de Dumnezeu

ca o tendinţă spre progres, cu toată naivitatea sa. Cu timpul, însă, mai ales prin faptul că determinismul geografic nu s-a mulţumit cu explicarea, pe baza condiţiilor fizice de viaţă, a evoluţiei societăţii ci a crezut că poate explica, pe aceeaşi bază, şi particularităţile socio-psihologice ale populaţiilor, a ieşit la iveală caracterul său limitat. Ca părinte al determinismului geografic este considerat francezul Jean Bodin, autor al lucrării “Universae naturae theatrum”.Acesta a căutat să explice caracterul popoarelor, plecând de la influenţa hotărâtoare a climei, considerând că “spre poli domină forţa fizică şi violenţa iar spre Ecuator – forţa intelectuală şi superstiţia”, în climatul temperat caracterele fiind echilibrate ; în consecinţă, clima ar determina, în mod indirect, însăşi cea mai potrivită formă de guvernare a naţiunilor. Pe o poziţie asemănătoare, totuşi mai moderată, s-a situat istoricul florentin Luigi Guicciardini, autor al unei monografii a Ţărilor de Jos, în care acordă o mare atenţie modului în care condiţiile naturale specifice acestei părţi a Europei (deschiderea spre Ocean şi tendinţa permanentă a mării de a invada uscatul) au determinat particularităţile populaţiei şi economiei (lupta împotriva mării şi pentru câştigarea unor noi terenuri de sub apa acesteia, dezvoltarea vieţii maritime ş.a.). Primul mare geograf, cu preocupări speciale pentru geografia umană, contemporan cu Alexander von Humboldt, dar care s-a situat, în linii generale, pe poziţii deterministe, a fost savantul german Carl Ritter (1779 – 1859), autor al unei impresionante „Geografii generale”. Determinismul geografic al lui Carl Ritter este îmbinat cu elemente de fatalism, explicabile prin profunda sa religiozitate şi prin faptul că a fost puternic influenţat de ideile filosofiei idealiste germane. Orientarea determinist-geografică a lui Ritter reiese mai ales din modul în care el concepea geografia ca un fel de filosofie a istoriei, insistând asupra efectelor cadrului fizic asupra istoriei popoarelor ; el scria : “raporturile esenţiale în care popoarele sunt plasate pe Glob ne duc la recunoaşterea tuturor direcţiilor în care acestea evoluează şi se dezvoltă sub influenţa fatală a naturii”. Carl Ritter căuta în geografie dovezile intenţiilor divine şi de aici derivă şi conceperea pământului ca o casă de educaţie a omenirii, creată de Dumnezeu în aşa fel încât să modeleze atitudinile umane, ceea ce nu exclude unele elemente de gândire sistemică. Astfel, Ritter considera că “Dumnezeu a dat omului natura ca tovarăşă...Adevărat element organizator al omenirii, ea vrea să o pregătească...pentru sesizarea şi compensarea influenţelor pe care le suferă din partea naturii înseşi”. În acelaşi timp, Ritter îşi punea cu multă responsabilitate problema libertăţii sau a supunerii omului la determinările naturale sau sociale, şi, de aceea, în unele analize regionale determinismul său nu mai apare chiar atât de categoric.



Fondarea antropogeografiei, sub influenţa darwinismului Naţiunile concepute ca organisme vii în luptă pentru supravieţuire Genul de viaţă conceput ca o adaptare la mediu Formarea ecumenei, în raport de condiţiile naturale O geografie egocentrică şi izolaţionistă

Principalul urmaş al lui Carl Ritter şi fondatorul antropogeografiei a fost geograful german Friedrich Ratzel , în opera căruia s-a produs o îmbinare a concepţiilor determinist-geografice cu o serie de idei preluate de la darwinism – în primul rând cu ideea luptei pentru supravieţuire între diferitele specii, luptă din care ies învingători cei mai bine adaptaţi la mediu, cei mai slab adaptaţi fiind eliminaţi, idee pe care Ratzel a aplicat-o la raporturile dintre popoare şi state. În această optică, Ratzel a dat o atenţie deosebită geografiei politice, în cadrul căreia a acordat un loc prioritar problemei evoluţiei naţiunilor, concepute ca nişte organisme vii, care se dezvoltă sau involuează pe fondul luptei pentru supravieţuire şi în raport cu spaţiul geografic pe care-l au la dispoziţie sau şi-l pot câştiga. Orientarea determinist-geografică a lui Friedrich Ratzel reiese cel mai bine din sensul pe care-l dă noţiunii de gen de viaţă, create de el însuşi, prin care înţelegea un anumit tip specific de adaptare a unui anumit grup uman la condiţiile de mediu ; Fr. Ratzel considera că în viaţa societăţilor primitive se poate evidenţia cel mai bine adaptarea omului la mediu, ajungând la o tipologie proprie a genurilor de viaţă – genul de viaţă al populaţiilor din pădurea ecuatorială, genul de viaţă al locuitorilor savanei ş.a.m.d. Ratzel a introdus şi noţiunea de ecumenă, cu sensul de parte locuită a planetei, constituită în raport cu condiţiile şi resursele naturale, el analizând cu atenţie în special condiţiile naturale restrictive, care se opun extinderii ecumenei. În procesul de formare a ecumenei actuale, Ratzel acordă o atenţie corespunzătoare aportului fluxurilor migratorii, însă, ajunge la o contradicţie, deoarece, dacă s-ar respecta definiţia proprie a genului de viaţă, atunci grupurile umane ajunse prin migraţie în alte medii de viaţă decât cel originar ar trebui să-şi adapteze genul de viaţă la noul mediu, ceea ce nu se produce în mod sistematic. Friedrich Ratzel are şi meritul de a fi atras atenţia cercetătorilor asupra primejdiei acordării unei încrederi exagerate nivelărilor artificiale ale distribuţiei unor fenomene, pe baza mediilor calculate pe unităţi administrativ-statistice, care estompează diferenţierile regionale mai fine. Opera lui Ratzel a fost contestată cu asprime, în special din direcţia geografilor de orientare marxistă, cu deosebire pentru latura sa biologist-socială, prin care naţiunile erau privite ca nişte întreguri omogene, fără să ţină seama de diferenţierile de ordin social. De asemenea, a fost criticat faptul că antropogeografia nu acordă atenţie raporturilor culturale şi economice dintre naţiuni şi




Geografia din Marea Britanie şi S. U. A. sub influenţa lui Ratzel Desuetudinea în care a căzut determinismul. O pseudoştiinţă folosită de propaganda expansionistă

popoare. Generalizarea noţiunii de gen de viaţă la naţiuni situate în etape superioare ale evoluţiei, este considerată forţată, deoarece acestea îşi obţin cele necesare existenţei de pe arii geografice mult mai largi decât cadrul natural local, prin schimburi de produse şi circulaţia capitalului. Cu toate acestea, Ratzel a exercitat o influenţă foarte largă asupra evoluţiei geografiei umane în partea finală a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, opera lui Ratzel având mulţi continuatori, mai ales în Marea Britanie (H. Mackinder) şi Statele Unite (Ellen Churchill Semple), unde determinismul geografic este cunoscut sub numele de environmentalism. În anii de după Primul Război Mondial, concepţiile antropogeografic-environmentaliste, lipsite de criterii ferme pentru argumentarea postulatelor avansate, au început să fie considerate depăşite, în special ca urmare a răspândirii concepţiei posibiliste şi a dezvoltării geografiei sociale. În acelaşi timp, însă, au fost preluate ideile politico-geografice ale lui Ratzel, care, mult exagerate, au dat naştere aşa numitei geopolitici, direcţie în care s-au manifestat mai ales unii germani, suedezi şi americani. Geopolitica accentua asupra teoriei “spaţiului vital”, încercând să justifice expansionismul unora din marile puteri. Ideile geopoliticii au căzut şi ele în desuetudine iar majoritatea celor care se mai reclamă astăzi de geopolitică practică de fapt geografia politică, uzând de o confuzie de termeni.


3) De ce ideile lui J. Bodin şi L. Guicciardini, deşi naive, pot fi considerate progresiste pentru vremea lor ?

4) Din ce reiese profunda religiozitate a lui C. Ritter ?

5) Ce idei a preluat F. Ratzel de la darwinism, căutând să le

aplice la viaţa societăţii umane ?

Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.



7. 4. Efectele structuralismului asupra geografiei umane Fenomenele observabile ca manifestări ale unor structuri subiacente O ideologie care consideră fenomenele umane ca subordonate structurilor social-economice Modul de producţie considerat ca elementul hotărâtor în raporturile dintre societate şi natură Printre primii geografi influenţaţi de marxism - un american şi doi ruşi Marxismul – ideologie impusă în geografia din fosta Uniune Sovietică

Un alt curent de idei care a exercitat o puternică influenţă asupra geografiei umane este acela al structuralismului. Acesta caută o explicaţie pentru fenomenele observabile în existenţa unor structuri generale subiacente, care îşi subordonează aceste fenomene şi le dirijează. Varianta de structuralism care şi-a spus cel mai mult cuvântul asupra geografiei umane este marxismul (materialismul dialectic şi istoric), concepţie conform căreia fenomenele umane analizabile sunt considerate ca fiind, fără excepţie, expresia unor structuri subiacente de natură social-economică, determinate de condiţiile materiale ale existenţei umane. Analiza economică marxistă a folosit conceptele de bază ale economia politice dezvoltate în Marea Britanie în secolul al XVIII-lea, şi le-a combinat cu concepţia dialectică dezvoltată în şcoala filosofică idealistă germană, de Friedrich Hegel. Marxismul a căutat să aplice dialectica la explicarea evoluţiei societăţii, pe baza contradicţiei interne, care apărea, în mod inerent, în cadrul aşa numitului mod de producţie, care, în limbajul marxist, ar avea două componente – forţele de producţie, mai dinamice, datorită inventivităţii tehnice a omului, şi relaţiile de producţie, considerate ca fiind mai conservatoare, rezolvarea contradicţiei făcându-se prin revoluţii sociale succesive, formă de manifestare a salturilor calitative. În concepţia marxistă, modul de producţie joacă, deci, un rol hotărâtor şi în raporturile dintre societate şi natură, în evoluţia societăţii condiţiilor naturale nerevenindule decât un rol secundar. Dintre geografii celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea influenţaţi de marxism, este menţionabil geograful american George Perkins Marsh, autor al unor lucrări în care a urmărit demonstrarea capacităţii societăţii umane de a transforma natura. În Rusia, apropiaţi de marxism, ca idei, au fost Lev I. Mecinikov şi P. A. Kropotkin; ei au criticat, în lucrările lor, concepţia antropogeografică, fatalismul geografic şi rasismul. În fosta Uniune Sovietică, ca şi în statele care au fost atrase în orbita acesteia, concepţia marxistă a fost impusă în mod obligatoriu în geografie, impunându-se şi titulatura de geografie economică pentru geografia umană, ca o expresie a primatului structurilor social-economice asupra spiritualităţii. Lipsită de posibilitatea de a emite opinii, pe baza unor analize obiective, geografia economică sovietică s-a întors la descriptivism, uneori eşuând într-o lamentabilă glorificare a politicii oficiale ; totuşi, în lucrările unora din geografii sovietici, ca I. G. Sauşkin sau V. Anucin, se pot găsi şi poziţii mai nuanţate, mai personale şi mai puţin exclusiviste.



Geografi occidentali contemporani influenţaţi de marxism Geografia marxistă – auxiliar propagandistic al puterii politice Geografia socială - analiza spaţială a unor societăţi cu importante clivaje interne Subiectele predilecte ale geografiei sociale

Şi unii reprezentanţi de seamă ai geografiei umane contemporane din Occident se află sub o anumită influenţă a marxismului, într-o formă mai mult sau mai puţin clar declarată – David Harvey, în Marea Britanie, Pierre George, în Franţa ş.a. Principalele critici care au fost aduse, evident în Occident, geografiei aflate sub influenţa marxismului se referă la desprinderea excesivă a geografiei “economice” şi, în general, a analizei social-economice, de baza sa materială, naturală, rezultând o spargere a unităţii sistemului de ştiinţe geografice, precum şi la acordarea unui rol excesiv puterii de acţiune a societăţii umane, care duce la tendinţa de a justifica atitudini şi politici voluntariste, acestea declanşând mari lucrări de transformare a naturii, întreprinse de fosta U.R.S.S., cu cheltuieli materiale imense şi cu rezultate economice cel puţin discutabile. I s-a reproşat concepţiei marxiste şi faptul că nu ia în consideraţie principiul liberului arbitru uman şi desconsideră viaţa spirituală, cultura şi politica, privite ca nişte categorii dependente. O altă variantă a geografiei umane aflate sub influenţa structuralismului social este geografia socială. Titulatura de geografie socială a fost folosită pentru prima dată în Franţa, de către Camille Vallaux, în 1908, în cadrul geografiei umane clasice franceze, dar dezvoltarea acestui curent a avut loc, în realitate, mai târziu, în şcolile germană, austriacă şi elveţiană, ca o reacţie la unele neîmpliniri ale geografiei umane franceze. Geografia socială a luat o mare extindere după cel de al Doilea Război Mondial, pe lângă primii săi reprezentanţi din Europa (Wolfgang Hartke, Hans Bobek ş.a.) ridicându-se un număr mare de geografi cu o astfel de orientare, mai ales în S.U.A. şi Marea Britanie. În ultimii ani şi în C.S.I. se uzează larg de titulatura de “geografie socială”, dar prin aceasta se înţelege geografia umană, în locul vechii etichetări. de ”geografie economică”. Geografia socială pune accentul pe diversitatea raporturilor de producţie şi a celorlalte raporturi de natură socială dintre grupurile umane, în fiecare tip de mediu geografic. Ea acordă o atenţie deosebită rolului claselor şi al categoriilor sociale, al diferenţelor de standard de viaţă, chiar la nivel familial sau individual, în organizarea diferitelor forme de viaţă colectivă. Geografia socială insistă asupra modului în care schimbarea statutului social îşi spune cuvântul asupra evoluţiei peisajului umanizat, atât în mediul rural cât şi în mediul urban, cu unele subiecte predilecte de cercetare, ca : - modul în care are loc depopularea unor regiuni rurale, sub efectul atracţiei exercitate de ocupaţiile urbane, ceea ce se traduce prin neglijarea sau chiar părăsirea unor terenuri odinioară cultivate ; - modul în care are apare şi evoluează segregaţia rasial-teritorială în diferite cartiere rezidenţiale ale oraşelor (în special în S. U. A.) ş.a.m.d.




Influenţa metodologiei sociologice Geografia unei lumi cu un standard înalt de viaţă Cum se poate îmbina structuralismul cu ideile sistemice? O geografie care se preocupă de problemele fundamentale ale omenirii contemporane

Geografia socială a suferit o puternică influenţă din partea sociologiei, în special din punctul de vedere al metodologiei de cercetare - anchete minuţioase de teren, cu înregistrarea unui număr mare de opinii şi a unui număr mult mai mare de parametri decât pe timpul geografiei umane clasice, referitori la veniturile familiale, educaţia, ordine socială, participare socială, în vederea unei analize cât mai complete a tuturor aspectelor ierarhiei sociale. Din geografia socială s-a desprins aşa numita geografie a bunăstării, dezvoltată cu precădere în S.U.A., Italia ş.a. Criticile care se aduc geografiei sociale sunt asemănătoare celor aduse geografiei marxiste, reproşându-i-se, în special, o atenţie insuficientă acordată cadrului natural în care se desfăşoară fenomenele umane. O altă variantă de structuralism, care pleacă de la ideile iniţiale ale marxismului, este aşa numita analiză a sistemelor mondiale, elaborată de Immanuel Wallerstein. Acesta caută să identifice unităţile organizatorice de bază ale economiei, pe care le numeşte sisteme mondiale şi, în această accepţie, ar exista trei nivele de sisteme - minisistemele (caracterizate printr-o diviziune foarte slabă a muncii, cu diferenţieri individuale care pleacă numai de la vârstă şi sex), - imperiile mondiale (în cadrul cărora o parte din schimburi rămân, ca şi la nivelul minisistemelor, cu un caracter reciproc, în timp ce cealaltă parte, crescândă, capătă un caracter redistributiv) şi - economiile mondiale (în care atât producţia cât şi schimbul sunt reglate integral de condiţiile pieţei). Influenţa analizei sistemelor mondiale şi-a spus cuvântul în special asupra geografiei economice, la nivel mondial conturându-se astfel curentul geografiei dezvoltării şi subdezvoltării, în cadrul căruia a apărut ideea unei lumi bipolare, formate dintr-un “nucleu” dezvoltat şi o “periferie” subdezvoltată. De asemenea, analiza sistemelor mondiale a produs un anumit reviriment al geografiei politice, în ultimul timp punându-se, de data aceasta, accentul mai mult pe sistemele internaţionale de state şi pe interrelaţiile dintre acestea, şi nu pe ciocniri de interese şi conflicte.




6) Căutaţi să explicaţi de ce, din toate variantele de structuralism, marxismul a avut cea mai puternică influenţă asupra geografiei umane.

7) Care este aportul curentului geografiei sociale la dezvoltarea de ansamblu a geografiei umane ?

8) În ce domenii analiza sistemelor mondiale a contribuit la dezvoltarea geografiei umane ?

Comentarii şi răspunsuri la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.



7. 5. Posibilismul geografic Posibilismul - o concepţie indisolubil legată de şcoala clasică a geografiei umane franceze Un concept filosofico-social cu o importantă componentă fizico-geografică Unul din cei mai importanţi precursori ai democraţiei moderne Noţiunea de mediu geografic îşi pierde fondul determinist

Posibilismul poate fi considerat, în opinia noastră, drept concepţia cea mai echilibrată referitoare la raporturile om – natură, aceasta stând la baza dezvoltării şcolii clasice a geografiei umane franceze. Precursori ai posibilismului au fost reprezentanţii şcolii filosofice franceze a secolului al XVIII-lea, din rândul cărora s-a distins Charles-Louis de Montesquieu, autor al lucrării “Spiritul legilor”, publicată în 1748. În conformitate cu Montesquieu societatea umană s-ar baza pe conceptul dual de “spirit general al naţiunii”, cu o componentă umană şi alta naturală, concept care pune un accent aparte pe moralitate şi pe responsabilitatea guvernării, care s-ar putea opune puterii mediului fizic; cu cât formele de organizare a societăţii ar fi mai evoluate, cu atât mediul fizic ar contribui într-o măsură mai mică la formarea spiritului general al naţiunii. Un spirit general, chiar în mare măsură fondat pe mediul fizic, ar putea fi ameliorat, în funcţie de ameliorarea societăţii (de exemplu, organizarea agriculturii irigate în China, care dă rezultate bune, chiar într-un mediu fizic caracterizat prin excesivitate). Montesquieu demonstrează, şi faptul că, dacă mediul fizic rămâne relativ stabil în timp, în schimb societatea câştigă puteri noi şi devine tot mai complexă. Montesquieu a acordat multă atenţie liberului arbitru al omului şi muncii libere a acestuia dar, cu toate acestea, în anumite privinţe, a mai rămas tributar determinismului, în unele formulări acordând o importanţă exagerată climei, care ajunge chiar să justifice practicarea sclavajului, de exemplu în America tropicală. Conturarea posibilismului geografic este, evident, influenţată şi de marxism, astfel de idei venind, în primul rând, prin intermediul lui Elisée Reclus. În spirit marxist Reclus a creat noţiunea de mediu geografic, considerat ca fiind reprezentat de condiţiile de dezvoltare socială care îl înconjoară pe om, termen preluat ulterior de mulţi alţi autori, care i-au acordat un conţinut diferit. Sub aceeaşi influenţă Elisée Reclus a susţinut necesitatea unei geografii aplicate şi a combătut ideea malthusiană, care consideră că raportul dintre resursele alimentare şi populaţie ar urma o linie fatalmente descendentă. În mod curent este considerat ca fondator al şcolii geografiei umane clasice franceze marele geograf Paul Vidal de la Blache (1845 – 1918), admirator al lui Reclus, dar care a avut şi şansa ca ideile şi opera sa să fie continuate de o adevărată pleiadă de colaboratori şi succesori, până în perioada contemporană : Camille Vallaux, Jean Brunhes, Albert Demangeon, Max Sorre, Maurice LeLannou, Max Derruau, Pierre Gourou ş.a.




Genul de viaţă, în concepţia posibilistă – o variantă nuanţată a modului de producţie Societatea umană se caracterizează prin iniţiativă şi operează permanent o selecţie în rândul posibilităţilor naturale O noţiune fundamentală dar controversată O geografie deschisă spre relaţii internaţionale şi împrumuturi culturale Conturarea regiunilor geografice – preocupare de bază a geografiei umane clasice franceze

Influenţa marxismului asupra posibilismului rezidă în ideea că mediul natural nu exercită un determinism absolut asupra societăţii umane ci oferă doar anumite posibilităţi (sau un anumit potenţial), puse în valoare de societate. Geografia umană clasică franceză vehiculează în mod insistent şi noţiunea de gen de viaţă, preluată din antropogeografia germană, însă aceasta este descărcată de sensul său, iniţial determinist, posibiliştii definind genul de viaţă, sub influenţa conceptului marxist de mod de producţie, ca fiind “ansamblul obiceiurilor prin care grupul care le practică îşi asigură existenţa” În felul acesta, se disting genul de viaţă bazat pe vânat şi pescuit, genul de viaţă bazat pe păşunat, cel bazat pe agricultura itinerantă ş.a.m.d. Valorificarea posibilităţilor oferite de natură, în concepţia şcolii geografiei umane clasice franceze, are loc în mod selectiv, ca un rod al iniţiativei umane şi în funcţie de nivelul de cultură al societăţii. În ideea liberului arbitru al omului, posibilismul pune un accent deosebit pe această selecţie operată de societate, selecţie care poate fi judicioasă dar care poate fi şi greşită sau incompletă, geografii din această şcoală căutând să explice cauzele diferitelor forme de utilizare adecvată sau inadecvată a condiţiilor şi a resurselor naturale. Noţiunea de “nivel de cultură” sau de nivel al “tehnicilor” este însă destul de diferit înţeleasă, de la un autor la altul, unii limitând-o la gradul de dezvoltare tehnologică iar alţii incluzând aici şi organizarea socială. Geografia umană clasică se depărtează mult de antropogeografie în analiza raporturilor dintre grupurile de oameni, în locul confruntării şi concurenţei punându-se accentul pe împrumuturile culturale dintre popoare, popoarele nemaifiind considerate ca nişte grupuri închise. Geografia umană posibilistă este concepută ca având o dublă manieră de abordare a realităţii – o manieră orizontală (care insistă asupra relaţiilor spaţiale) şi una verticală (care subliniază interrelaţiile dintre om şi mediu). Geografia umană clasică s-a preocupat în mod deosebit de problema analizei regionale şi de conturarea noţiunii de regiune geografică, pe baza metodelor de diferenţiere spaţială. La început regiunile au fost considerate ca nişte unităţi spaţiale omogene, aşa cum sunt cele analizate în unele lucrări clasice de geografie regională ale urmaşilor lui P. Vidal de la Blache, ca Flandra sau Picardia, ele putând fi determinate şi delimitate pe baza suprapunerii ariilor de repartiţie ale fenomenelor naturale cu acelea ale fenomenelor umane.

Reţineţi !



Influenţe ale antropogeografiei şi ale geografiei pozitiviste în geografia umană clasică franceză O geografie cu puternice nuanţe etnografice şi istorice Geografia vidaliană sub focul criticilor Concepţia cu cea mai largă influenţă asupra geografiei mondiale

Cu timpul, însă, s-a ajuns la opinia că regiunile uman-geografice sunt mai degrabă eterogene, beneficiind de complementaritatea resurselor şi condiţiilor naturale, complementaritate care sprijină dezvoltarea schimburilor de bunuri şi a activităţii industriale. Aceste regiuni eterogene se pot evidenţiate pe baza urmăririi fluxurilor spaţiale, materiale şi umane. Însă, în ambele cazuri regiunea este concepută ca o entitate spaţială organică, cu un caracter propriu şi o identitate proprie. De asemenea, se consideră că regiunile de diferite ranguri se subordonează şi se ierarhizează, regiunile de rang inferior formând părţi ale unii ansamblu, a cărui funcţionalitate este mai complexă decât aceea la care ne-am putea aştepta la o simplă însumare a componentelor. Această organicitate reflectă, pe de o parte, o anumită influenţă a organicismului din antropogeografia germană iar pe de alta – o preluare timpurie a rezultatelor apariţiei unei concepţii spaţiale de natură pozitivistă. Există, însă, şi alte elemente de comunitate între geografia umană franceză şi antropogeografie – atenţia mare acordată elementelor etnografice (analiza insistentă a reflectării condiţiilor de mediu şi a tradiţiei culturale asupra anumitor particularităţi ale civilizaţiei materiale - tipuri de gospodării şi locuinţe, tipuri de regim alimentar etc.) şi analizei istorice (evidenţierea modului în care aceleaşi condiţii naturale au fost valorificate într-o manieră deosebită de către diferitele societăţi umane care s-au succedat pe acelaşi teritoriu). Geografia umană posibilistă nu a fost scutită de o serie de critici, în special din partea marxiştilor, care văd în posibilism un fel de marxism deformat, ca urmare a preluării unor reminiscenţe deterministe. Principala critică adusă posibilismului este aceea de a nu acorda o atenţie corespunzătoare structurii sociale şi relaţiilor sociale caracteristice pentru diferite tipuri de societăţi. De asemenea, a fost puternic criticată regiunea omogenă, considerată ca deterministă, lipsită de finalitate practică şi izolaţionistă. Indiferent de aceste critici, geografia umană franceză a avut, la rândul său, o arie vastă de influenţă, în special în prima jumătate a sec.al XX-lea, cu deosebire în ţările latine – Italia, Spania, România etc. dar şi în S. U. A., unde tratatul de “Geografie umană” al lui Jean Brunhes a fost tradus la puţin timp după publicarea sa în Franţa şi a fost preluat imediat drept manual de bază în universităţile americane, ducând la îndepărtarea ideilor environmentaliste.




9) Ce-aţi reţinut din rolul jucat de precursorii posibilismului ? 10) În funcţie de ce factor uman fundamental are loc valorificarea de

către om a posibilităţilor oferită de natură ? 11) Care sunt elementele care conduc la conturarea unei regiuni

geografice ? Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

7. 6. Abordările raţionalist-pozitiviste

Humboldt – un savant cu o pregătire multilaterală, multilateralitate care i-a permis să descopere primele legi geografice

Primul mare geograf care s-a situat pe poziţii raţionaliste a fost cercetătorul şi exploratorul german Alexander von Humboldt (1769 – 1859), savant a cărui orientare filosofică se bazează din nou pe ideile filosofilor francezi din secolul luminilor şi al cărui mod de a gândi pleacă, într-o mare măsură, de la multilateralitatea pregătirii sale şi de la orizontul său geografic extrem de larg, format prin munca la teren, mai ales în America Latină. Alexander von Humboldt este considerat pe bună dreptate drept creator al geografiei ştiinţifice, deoarece a fundamentat principiul cauzalităţii în geografie şi a ajuns, pe această bază, la elaborarea unor legi geografice (de exemplu, legea etajării şi zonalităţii fito-climatice etc.). Humboldt a fost primul geograf de seamă care a conceput geografia ca o ştiinţă a totalităţii Globului terestru şi care a subliniat necesitatea sesizării ansamblurilor, ca şi a relaţiilor dintre componentele acestora, în felul acesta el fiind şi precursorul concepţiei sistemice contemporane.



Preocupări de geografie umană în opera lui Humboldt Pozitivismul – o metodologie generală a ştiinţelor exacte Pozitivismul stimulează apariţia modelelor spaţiale Primul model spaţial se referă la…

Contribuţia ştiinţifică a lui Humboldt a fost în special din domeniul geografiei fizice, dar el a avut şi însemnate preocupări de geografie umană, materializate, în primul rând, în monografiile sale asupra unor ţări din America Latină, ca Mexicul şi Cuba, în care a analizat concret problemele originii şi structurii populaţiei, ale tipologiei aşezărilor umane, ale productivităţii diferitelor activităţi economice ş.a.m.d. Humboldt a fost şi adeptul unei geografii aplicate, făcând chiar propuneri, bine documentate, în acest sens, de exemplu – de deschidere a unor noi exploatări miniere în Mexic ş.a. Deosebit de meritorie a fost şi atitudinea sa rasial-socială, exprimată, printre altele, în combaterea consecventă a sclavajului şi în susţinerea necesităţii abolirii acestuia, cu deosebire în Cuba. Abordarea pozitivistă în geografia umană îşi are punctul de plecare în opera filosofului francez Auguste Comte. Pozitivismul este un curent filosofic de natură epistemologică, care se preocupă de dezvoltarea ştiinţelor sub forma unor expresii generale, obţinute pe baza unei metodologii acceptate, aplicate la studiul unor fenomene observabile, comensurabile, care pot fi cuantificate. Metodologia ştiinţifică promovată de pozitivism implică, mai întâi, observarea şi înregistrarea particularităţilor fenomenelor, urmate apoi, pe această bază, pe cât posibil instrumentală, de clasificarea fenomenelor, extragerea, pe baza clasificării, a unor legităţi, emiterea unor ipoteze, şi, în final, verificarea ipotezelor respective. Abordarea pozitivistă a problematicii uman-geografice pleacă, deci, de la o metodologie specifică ştiinţelor exacte, dar aceasta se dovedeşte aplicabilă, cel puţin în parte, şi la cercetarea trăsăturilor societăţii umane, privite spaţial. Această abordare tinde să ducă la generalizarea metodei inductive şi să obţină nişte legităţi de comportament spaţial (modele spaţiale), în raport cu fenomenele cercetate mai întâi în mod empiric.

Pozitivismul a stimulat, astfel, încă de la începutul secolul al XIX-lea, elaborarea primului model spaţial, care a fost modelul specializării agriculturii, datorat lui Heinrich von Thünen (1826). Acesta a luat în considerare existenţa teoretică a unui centru, unde are loc desfacerea produselor agricole, situat într-un cadru geografic omogen, lipsit de o pretabilitate specială pentru anumite culturi, unde nu apar obstacole deosebite în calea transportului, permiţând organizarea unei reţele de căi de comunicaţie fără o direcţionare preferenţială. Toate produsele agricol sunt desfăcute într-un centru, la un anumit preţ, agricultorul trebuind să ţină seama de costul transportului pentru fiecare produs în parte, deoarece venitul net al fiecărui fermier rezultă din diferenţele dintre preţurile obţinute pentru fiecare produs şi costurile transportului acestuia.

În aceste condiţii, agricultorii situaţi în apropierea centrului de desfacere ar găsi drept cea mai rentabilă cultura legumelor, deoarece aceasta dă o producţie mare la hectar, dar venitul net obţinut scade repede pe măsură ce creşte distanţa faţă de centru, începând cu o anumită distanţă cultura legumelor fiind depăşită ca



structurarea spontană a zonelor de producţie agricolă Deşi sunt expresia unui model ideal, inelele concentrice ale lui von Thünen îşi găsesc şi astăzi o aplicaţie în analiza zonelor agricole periurbane

economicitate de cultura grâului, care are o productivitate mai mică dar se poate păstra cu mai multă uşurinţă iar scăderea venitului net în raport cu distanţa faţă de piaţa de desfacere are loc într-un ritm mai lent decât în cazul legumelor. Dincolo de un nou prag, nici cultura grâului nu mai face faţă creşterii preţului transportului iar fermierii încep să prefere creşterea bovinelor pentru carne, în regim pastoral, la care se obţin producţii mai mici la hectar însă pentru care costul transportului este mic, turmele deplasându-se singure. În felul acesta se demonstrează tendinţa apariţiei spontane a unor zone concentrice (“inelele lui von Thünen”) care se specializează în anumite sectoare ale agriculturii (fig.7.1). Evident, oscilaţiile conjuncturale ale preţurilor pe piaţă pot modifica, în mod substanţial, preferinţa agricultorilor pentru anumite culturi şi, în timp, această specializare zonală se poate modifica, cu păstrarea tendinţei de distribuţie concentrică. Situaţia se complică în cazul existenţei unei reţele de căi de comunicaţie cu o distribuţie inegală, contururile inelelor îndepărtându-se de centru în lungul axelor radiare pe care circulă mijloace de transport mai rapide, cu o capacitate şi o frecvenţă mai mare, dar apropiindu-se de centru în zonele mai slab dotate din punctul de vedere al infrastructurii comunicaţionale. Cazul extrem este acela al existenţei unei singure axe de comunicaţie (de exemplu, un fluviu navigabil), într-o astfel de situaţie cercurile concentrice tinzând să se transforme în benzi paralele cu axa. În fine, de multe ori trebuie să luăm în consideraţie şi o anumită diferenţă în pretabilitatea terenului pentru culturi, în funcţie de

Fig. 7.1. Modelul specializării agriculturii al lui von Thünen



Varietatea condiţiilor naturale face ca distribuţia

eală a zonelor de pecializare gricolă să fie mult

mai complexă Un model care se preocupă de găsirea unei localizări optime a unei întreprinderi industriale De la un model simplu la o realitate mult mai complexă

calitatea solului, condiţiile climatice etc. şi astfel apar noi deformăriale modelului specializării agriculturii, deoarece, pe lângă rentapoziţională. apare şi renta fertilităţii, cu o multitudine departicularităţi regionale şi microregionale. Un al doilea model elaborat, în acest sens, a fost modelullocalizării industriilor, datorat lui Alfred Weber. Acesta ţine seamade faptul că instalaţiile industriale, spre deosebire de agricultură,ocupă suprafeţe cu mult mai mici, la scara hărţii putând ficonsiderate ca având un caracter punctual, iar înainte de revoluţia industrială cea mai mare parte din materiile prime ale miciiindustrii tradiţionale proveneau din agricultură şi exploatareapădurilor, piaţa având un caracter local iar manufacturile erau micişi dispersate în mediul rural, în imediata apropiere a materieiprime, ca şi a consumatorilor. Începând cu anii primei revoluţii industriale fabricile au devenit tot mai mari, necesitând tot mai multă materie primă, care nu maiputea fi obţinută numai pe plan local, şi, în acelaşi timp, au crescut şi dimensiunile pieţei, ascuţindu-se concurenţa dintre întreprinderile care produceau mai rentabil şi acelea care erau maipuţin eficiente. Alfred Weber a luat în consideraţie, mai întâi, o situaţie cu unmaximum de simplitate, aceea a existenţei unei singureîntreprinderi industriale, de o anumită dimensiune, care îşi puneproblema obţinerii unui maximum de rentabilitate, pe baza unorcheltuieli salariale constante şi a minimizării preţului transportuluisuportat de firmă, producţia fabricii fiind desfăcută într-o piaţă punctuală (ca şi la von Thünen), M, unde preţurile se stabilescîntr-un mod independent de dorinţa firmei respective. Dacăpresupunem că fabrica respectivă utilizează o sursă punctuală deenergie, A, şi materie primă, provenind din punctul B, atunciproblema constă în găsirea poziţiei punctului de localizare optimă a fabricii, x, pentru care suma costurilor transportului energiei,materiei prime şi a produselor finite are o valoare minimă. În cazulîn care costurile transportului acestora sunt egale, atunci punctul xse plasează la intersecţia mediatoarelor laturilor unui triunghi(“triunghiul lui Weber”) ale cărui unghiuri ar fi reprezentate de A, Bşi M. Bine înţeles, în realitate situaţiile sunt mult mai complicate, datorită numărului mai mare de variabile care intervin în calcul,dar se pot face calcule matematice care să rezolve, de fiecaredată, problema. S-a imaginat şi trasarea unor izolinii, denumiteizodapane, care unesc punctele din interiorul triunghiului pentru care costurile totale ale transportului au valori egale. Tendinţa de creştere a plafonului dimensional minimal derentabilitate al întreprinderilor schimbă datele problemei, ducândla dispariţia în continuare a unor întreprinderi mici, nu numai datorită faptului că sunt depăşite din punct de vedere tehnologicdar şi pentru că noile unităţi, de talie mare, nu se mai pot



Un model încă parţial valabil dar care în lumea contemporană trebuie să ţină seama de diferenţele de salarizare

aproviziona cu energie şi materie primă din aceleaşi surse, uneoripe cale de epuizare, ca întreprinderile mici de odinioară. Deşi modelul lui Weber reduce realitatea la forma ei cea maisimplă, totuşi el explică bine unele tendinţe spontane înlocalizarea industriei : tendinţa de apropiere a unor

întreprinderi din industria grea de sursele de materie primă voluminoasă şi de energie, la astfel de întreprinderi costul transportului reprezentând o parte însemnată din preţul produselor finite (de exemplu, siderurgia clasică din bazinele huilifere ), tendinţa de apropiere de forţa de muncă ieftină, atunci când cheltuielile salariale deţin o proporţie însemnată din preţul produselor finite (industria textilă dezvoltată în

Un model conceput pentru domeniul serviciilor

Un al treilea model de acest gen este acela al locurilor centrale (al locului central), elaborat de cercetătorii germani Walter Christaller şi August Losch (fig.7.2.). Organizarea spaţială, în ideea funcţionării acestui model, se bazează pe o reţea de prestări de servicii, de natură diversă (comercială, educaţională, sanitară, de întreţinere şi reparaţii etc.), servicii care sunt disponibile, în general, în centrele urbane şi de care beneficiază, în primul rând, o clientelă rurală distribuită într-un spaţiu care, ipotetic, este omogen. Serviciile respective cer, cel mai adesea, un contact direct între prestator şi beneficiar, implicând o deplasare, de regulă a beneficiarului, în timp ce prestatorii sunt, în mod obişnuit, stabili; dar, chiar şi dacă serviciile se realizează fără un contact direct, aceasta nu schimbă cu nimic datele problemei.



Un model care concepe spaţiul umanizat ca o structură cu tendinţe spontane de geometrizare

Hexagoanele tind să varieze dimensional, funcţie de densitatea populaţiei şi de standardul de viaţă.

Ca şi în cazul primelor două modele spaţiale, costul final al serviciilor obţinute este influenţat într-o măsură mai mare sau mai mică de distanţa la care se efectuează deplasarea sau circulaţia informaţiilor; în afară de cost, însă, în cazul deplasării persoanelor, modelul ia în consideraţie şi timpul necesar. Pe măsură ce costul transportului şi timpul necesar deplasării cresc, volumul serviciilor solicitate scade până la o limită spaţială la nivelul căreia solicitările dispar cu totul, aceasta fiind denumită limita spaţială a eficienţei serviciilor respective. Pentru a asigura o servire corespunzătoare a beneficiarilor distribuiţi în spaţiul circumurban, centrele de servicii ar trebui să fie suficient de apropiate încât să nu rămână nici un punct locuit în afara limitei spaţiale a eficienţei serviciilor, dar, deoarece conturul optim al limitei spaţiale a eficienţei serviciilor este unul circular, pentru a elimina spaţiile care ar rămâne fără servicii între perimetrele cercurilor, în mod logic se ajunge la o suprapunere marginală a ariilor marginale de servire. În această situaţie, tendinţa spontană ar fi aceea a transformării cercurilor în hexagoane, ale căror vârfuri ar coincide cu punctele de întâlnire ale perimetrelor tuturor cercurilor apropiate, conturate în aşa fel încât să nu rămână spaţii neservite. Hexagoanele servite ar urma, apoi, să aibă dimensiuni care depind de densitatea populaţiei şi de standardul de viaţă al acesteia, cu cât densitatea populaţiei este mai mică şi standardul de viaţă mai coborât, cu atât ariile de servire tinzând spre dimensiuni mai mari, pentru ca serviciile să-şi poată asigura un număr satisfăcător de clienţi; în cazul unei densităţi umane ridicate şi a unei capacităţi înalte de absorbţie a serviciilor şi mărfurilor clientela este, însă, asigurată şi de pe arii mai restrânse. Acest fapt este demonstrat de executarea unor hărţi, de exemplu pentru S. U. A. (fig. 7.3), în care suprafaţa statelor este considerată ca fiind proporţională nu cu aria reală ci cu populaţia acestora, hărţi pe care distribuţia centrelor de servicii devine mult mai uniformă decât pe o hartă obişnuită.




Fig.7.2. Modelul locului central (W. Chistaller)

Fig. 7.3.Cartograma centrelor metropolitane de ordinul II din S.U.A.



Ierarhizarea centrelor, funcţie de ierarhizarea serviciilor şi de frecvenţa apelului care se face la serviciile respective Ierarhizarea zonelor de polarizare ale centrelor Sistemul de centre se adaptează la cadrele restrictive determinate de relief, hidrografie ş.a. Omul exercită o presiune crescândă asupra spaţiului iar mobilitatea umană este şi ea în creştere

Serviciile oferite beneficiarilor sunt foarte variate, atât din punctul de vedere al nivelului pretenţiilor cât şi ca frecvenţă a solicitărilor, la unele făcându-se apel într-un mod curent iar la altele – mult mai rar. Ca atare, fiecare tip de serviciu are o proprie limită spaţială a eficienţei şi dimensiuni specifice ale ariei de polarizare, serviciile la care se face apel mai rar grupându-se, din acest motiv, în centre mai importante, în timp ce serviciile la care se face apel mai frecvent sunt prezente şi în centrele elementare de servicii, de dimensiuni mai mici. În acest fel centrele de servicii se ierarhizează iar ariile lor de polarizare se subordonează succesiv, pe anumite paliere, ariile de servire ale centrelor elementare, fiind de fapt părţi componente ale ariilor de polarizare ale centrelor mai importante. Deoarece hexagoanele reprezintă forma ideală de structurare spontană a spaţiului servit, o reţea optimă de grad superior ar trebui să cuprindă şapte arii de servire elementară iar aria de servire a unui centru de rang superior devine o componentă a unei arii de polarizare a unui centru de importanţă şi mai mare etc. Bine înţeles, o astfel de ordonare regulată a locurilor centrale şi a zonelor de influenţă ale acestora este, cel mai adesea, o tendinţă ideală, totuşi în cazul unor regiuni mai mult sau mai puţin omogene din statele cu un standard înalt de viaţă ea a putut fi înregistrată şi studiată în mod concret, de exemplu în Podişul Bavariei, de unde a şi plecat Walter Christaller în demonstraţia sa. Acolo unde, însă, condiţiile naturale sunt mai variate, populaţia este mai complicat distribuită, implicit ca urmare a istoriei specifice a procesului de populare, iar reţeaua de căi de comunicaţie este obligată să se adapteze la orientările diverse şi restrictive ale liniilor orografice şi ale reţelei hidrografice, şi reţeaua ideală de hexagoane suferă modificări substanţiale, păstrându-se totuşi ca o tendinţă generală în organizarea spontană a spaţiului umanizat. Un nivel mai avansat de generalizare în cadrul abordărilor pozitiviste este caracteristic pentru teoria locaţională (a interacţiunii spaţiale). Aceasta pleacă de la ideea conform căreia, pe măsură ce societatea evoluează, utilizarea economico-socială a spaţiului devine din ce în ce mai specializată, amenajările necesare folosirii spaţiului sunt din ce în ce mai pretenţioase şi mai durabile, modul de utilizare a terenului devine tot mai bine precizat iar căile de comunicaţie devin tot mai stabile. Specializarea în folosirea spaţiului face ca populaţia activă să se deplaseze într-o măsură tot mai mare atunci când trebuie să ajungă la locul de muncă sau atunci când trece de la o activitate la alta. Aceasta, alături de creşterea dimensiunilor medii ale întreprinderilor şi ale aşezărilor, de disjuncţia din ce în ce mai profundă dintre locurile de muncă şi locuinţe, ca şi de creşterea gradului de motorizare a populaţiei, duce la creşterea importanţei circulaţiei în societăţile civilizate şi la creşterea nevoii de spaţiu destinat circulaţiei (de exemplu, în oraşele cu un grad înalt de




motorizare, peste 10 % din intravilan este destinat reţelei stradale, parcărilor, garajelor etc.).

O nevoie de spaţiu foarte diferenţiată O analogie cu legile fizicii clasice

Cum se verifică în practică modelul gravitaţional ?

Fiecare activitate umană are şi o cerinţă specifică de spaţiu, cu valori foarte diferenţiate : în agricultură aceasta este de ordinul hectarelor/persoană iar în industrie şi servicii – doar de ordinul metrilor pătraţi/persoană. Indiferent dacă este mai mare sau mai mică, nevoia de spaţiu produce o inevitabilă etalare spaţială a populaţiei umane, care creează dificultăţi, variabile ca importanţă, în realizarea relaţiilor directe sau indirecte dintre oameni, în pofida dezvoltării extraordinare a telecomunicaţiilor. Geografia umană modernă şi contemporană s-a preocupat în mod deosebit de analiza modului în care spaţiul geografic influenţează direct distribuţia populaţiei, a aşezărilor şi a activităţilor umane, prin intermediul efectelor asupra fluxurilor de persoane, bunuri materiale şi informaţii, considerându-se că în orice activitate care implică o deplasare oamenii caută să minimizeze eforturile (costurile) necesare. În felul acesta, în cadrul teoriei interacţiunii spaţiale s-a conturat modelul gravitaţional, căruia i se atribuie şi virtuţi pe planul prognozei geografice, deoarece poate indica probabilitatea producerii unor fenomene umane, cu anumite caracteristici. După cum sintetizează K. Cox (1972), esenţa modelului gravitaţional constă în aceea că se consideră că intensitatea fenomenelor spaţiale umane tinde, în general, să fie invers proporţională cu distanţa la care se produce deplasarea şi direct proporţională cu capacitatea centrelor generatoare de flux (prin analogie cu legea gravitaţiei universale). Modelul gravitaţional al interacţiunii spaţiale dintre două centre (i şi j) poate fi exprimat, astfel, printr-o formulă simplă, care evidenţiază intensitatea interacţiunii (T) :

2ji

ij dOO

kT⋅

⋅= , în care :

k = un coeficient care defineşte rezistenţa specifică pe care o opune mediul mişcării ; O = indicele capacităţii polarizatoare a centrelor (care poate fi – numărul populaţiei active, produsul brut sau un altul) ; d = distanţa dintre centre. Modelul gravitaţional se aplică optim la cazurile în care fluxurile au un caracter foarte comprehensiv, acoperind o gamă foarte largă de interrelaţii şi de interese umane ; un exemplu este acela al analizei frecvenţei convorbirilor telefonice dintre un centru urban şi localităţile din jur, unde frecvenţa convorbirilor se reduce într-un ritm tot mai rapid de la centru spre exterior, însă, dacă una din localităţile secundare este ceva mai importantă, cu un număr mai mare de locuitori, frecvenţa convorbirilor cu această localitate




Modelul gravitaţional poate fi folosit la o organizare mai raţională a teritoriului Rugozitatea are valori foarte variabile, în funcţie de gradul de modernizare a transportului Modernizarea poate însemna şi o scoatere din circuit a unor traiecte secundare

înregistrează, în mod normal, o abatere pozitivă faţă de valoarea la care ne-am aştepta numai în funcţie de distanţă (situaţia inversă fiind valabilă în egală măsură). Există însă şi cazuri de interacţiune spaţială, în care intensitatea interacţiunii înregistrează un ritm mai rapid de reducere la distanţe mai mici, în timp ce la distanţe mai mari intensitatea interacţiunii se reduce într-un ritm mai moderat (cazul migraţiilor umane). Modelul gravitaţional se îmbină foarte bine cu modelul locurilor centrale, explicând limita spaţială a eficienţei serviciilor. Aplicarea modelului gravitaţional, cu ajutorul unui program de calculatorului, a dus la elaborarea unor hărţi teoretice ale zonelor de polarizare urbană, stimulând explicarea diferenţelor dintre ariile de polarizare teoretică şi cele reale. Aceasta poate servi la o localizare mai corectă a centrelor de polarizare şi la corectarea imperfecţiunilor diviziunii administrative a teritoriului (de exemplu, în Marea Britanie a fost complet modificată, în acest fel, vechea împărţire administrativă, în comitate, care persista încă din Evul Mediu). Analiza ariilor de polarizare ale marilor oraşe din S. U. A., prin combinarea modelului gravitaţional cu analiza fluxurilor concrete, a demonstrat, în schimb caracterul cu totul convenţional al actualelor linii de demarcaţie dintre statele federaţiei, mai ales în regiunea Munţilor Stâncoşi, unde zona de influenţă a metropolei regionale Salt Lake City depăşeşte cu mult limitele statului Utah, acoperind arii vaste şi din Idaho, Nevada, Wyoming, până în Montana. După cum am văzut din formula modelului gravitaţional, acesta implică luarea în consideraţie a trei parametri principali, şi anume : a) Rezistenţa specifică a mediului la mişcare (rugozitatea). Aceasta se reflectă în mod direct asupra costului mişcării şi este dependentă de gradul de dezvoltare a infrastructurii comunicaţionale şi de modul de transport (feroviar, rutier, pe apă etc.). Într-o economie de piaţă concurenţa dintre mijloacele de transport duce la menţinerea unor tarife în general acceptabile pentru utilizatori, reducând, pe ansamblu, efectul rugozităţii, dar o reducere şi mai puternică era caracteristică, ca urmare a subvenţionării, în statele continentale foarte mari, cu o economie centralizat planificată şi cu un imens disponibil de energie, aşa cum era fosta Uniune Sovietică, deoarece, altfel, întregul sistem al economiei centralizate s-ar fi blocat. Costul deplasării depinde foarte mult şi de capacitatea unitară a mijloacelor de transport – de exemplu, tariful per tonă al petrolului transportat pe mare este mult mai mic în cazul utilizării unor petroliere gigantice, de peste 500 000 t DW, decât atunci când se folosesc vase de dimensiuni modeste. Aceasta duce şi la anumită concentrare a traficului pe anumite axe, care beneficiază de o infrastructură capabilă să susţină mijloace de transport de mare capacitate, în detrimentul liniilor secundare de comunicaţie.



„Comprimarea spaţiului” este una din trăsăturile cele mai caracteristice ale contempora-neităţii dar ea este foarte inegală şi nu atinge localităţile mici Izocronele – o metodă foarte utilă de analiză spaţială a fluxurilor umane

O expresie evidentă a rezistenţei diferite a mediului la efectuarea mişcării este dată de diferenţa de timp necesar pentru parcurgerea aceleiaşi distanţe în medii diferite şi cu mijloace cu un grad diferenţiat de modernitate. În ansamblu, însă, acest timp necesar este în reducere, în perioada contemporană, ca urmare a creşterii vitezei mijloacelor de transport, în felul acesta ajungându-se la o aparentă “comprimare a spaţiului”, drept consecinţă a progresului înregistrat în modernizarea mijloacelor de transport şi în introducerea unor mijloace moderne de transport pe noi trasee, ca urmare a creşterii numărului de utilizatori (fig.7.4). Această “comprimare” este, însă, foarte inegală, ea producându-se, în primul rând, la nivelul centrelor urbane importante, dotate cu aeroporturi pentru transportul aerian şi cu gări în care opresc trenurile de mare viteză, sau servite de reţeaua de autostrăzi, în timp ce ea se resimte mult mai puţin în viaţa aşezărilor mici şi izolate. Factorul timp este deosebit de important în cazul analizei deplasărilor zilnice ale forţei de muncă (deplasări pendulare), la care, timpul folosit pentru transport grevează considerabil bugetul de timp al forţei de muncă, generând oboseală şi randament scăzut în muncă. În acest sens, sunt foarte interesante şi utile hărţile izocronelor, executate pentru diferite centre de polarizare a fluxurilor umane, izocronele fiind Izolinii care unesc punctele situate la timpuri egale de parcurs faţă de centre; izocronele pot fi foarte ine corelate cu izodapanele, şi acestea tot atât de concludente pentru motivaţia mobilităţii umane.

Fig. 7.4. Comprimarea aparentă a spaţiului în S.U.A.



Capacitatea de polarizare a centrelor – elementul activ al modelului gravitaţional

b) Capacitatea de polarizare (atractivitatea) centrelor. Aceasta îşi spune cuvântul asupra tuturor tipurilor de flux (umane, materiale sau informaţionale). Cu cât capacitatea de polarizare este mai puternică, cu atât ea poate mobiliza nişte fluxuri mai substanţiale, chiar dacă distanţele de parcurs sunt mari. Capacitatea de polarizare a centrelor şi regiunilor poate fi rezultatul unor procese spontane dar şi al unor acţiuni de stimulare deliberată a dezvoltării, pe plan central-statal sau regional. Un exemplu din cea de a doua categorie este acela al polilor de dezvoltare stimulaţi de investiţiile federale ale S. U. A. În Sud-Estul odinioară înapoiat (statele Georgia, Carolina de Sud şi Carolina de Nord), în contrast cu zonele mai izolate, încă rămase marcate de tradiţionalism (fig. 7.5.). Elementele atractive ale spaţiului pot fi stabile sau temporare. În prima categorie poate intra, de exemplu, un litoral atractiv, are îşi păstrează trăsăturile polarizatoare o perioadă îndelungată de timp, indiferent de evoluţia relaţiilor sociale, datorită permanenţei

Fig. 7.5. Poli de creştere şi arii stagnante în Câmpia Litorală a Atlanticului din S.U.A., 1960



Atractivitatea – o caracteristică foarte variabilă în timp şi spaţiu Încercaţi să faceţi cu elevii o mică anchetă asupra motivaţiei atractivităţii şi asupra eventualelor zone - obiectiv După opinia Dvs., care sunt regiunile (centrele) din România, cu un maximum de repulsivitate ? Faceţi o mică anchetă în rândul populaţiei din localitatea Dvs. Distanţa – elementul pasiv al modelului gravitaţional

unei îmbinări a atractivităţii de natură industrial-portuară cu atractivitatea turistică, cea balneo-climatică etc. Din a doua categorie pot fi date ca exemple fronturile pioniere agricole, care marchează înaintarea treptată a luării în cultură a unor terenuri, în detrimentul vegetaţiei naturale, aşa cum au fost acelea care au traversat S.U.A. de la est spre vest în sec.al XIX-lea şi în prima parte a sec.al XX-lea. Atractivitatea a fost adesea analizată prin prisma motivaţiei personale, în diferite state, cu ajutorul unor anchete de tip social-geografic. Astfel, în cazul Franţei, răspunsurile la o astfel de anchetă indică următoarea ierarhie a motivaţiei deplasărilor definitive ale populaţiei : 27 % - motive familiale, 17 % - perspective mai bune de promovare pe scara socială, 12 % - promovarea în muncă, 12 % - salarii mai ridicate, 8 % - motive de natură psiho-socială, 6 % - posibilitatea continuării studiilor, 2 % - un şomaj mai coborât decât în zona de origine etc. Pe baza acestei motivaţii, în Franţa s-au delimitat şi regiunile cele mai atractive cu o capacitate maximă de polarizare a migraţiilor umane definitive – Regiunea Pariziană şi Coasta de Azur ; în S.U.A., în momentul de faţă, maximumul de atractivitate este înregistrat de statele Florida, California şi Arizona (“Centura Soarelui”, unde repulsivitatea creată în trecut de climatul fierbinte a fost învinsă astăzi de “revoluţia aerului condiţionat”). După cum am anticipat, opusul atractivităţii este repulsivitatea anumitor arii geografice sau centre, în raport de aceleaşi criterii care motivează atractivitatea. De exemplu, în Franţa se observă o suprapunere foarte concludentă între proporţiile cele mai mari ale celor care pleacă definitiv din populaţia totală şi regiunile cu cele mai mici venituri pe locuitor - Bretagne şi vestul Masivului Central (Limousin) c) Distanţa este factorul limitator principal în interacţiunea spaţială, aceasta spunându-şi cuvântul prin intermediul costului mişcării. Corelaţia dintre distanţă şi costul mişcării ar trebui, în principiu, să aibă un traseu rectiliniu dar, în realitate, companiile de stat, ca şi cele particulare, caută să sprijine deplasările la distanţă mai mare



Fig. 7. 6. Relaţii neliniare posibile între costul mişcării şi distanţă

Distanţa – elementul pasiv al modelului gravitaţional

ridicând, în compensaţie, tarifele pe kilometru la distanţele mici şi coborându-le la distanţele mari, pentru că altfel multe economii naţionale nu şi-ar mai putea crea o piaţă unică, mai ales în cazul statelor de foarte mari dimensiuni, ca Federaţia Rusă. Din această cauză, această corelaţie cost/distanţă se exprimă printr-o curbă cu aspect convex, sau, mai precis, printr-o linie frântă cu alură generală convexă, deoarece, în realitate, modificările efective de tarif nu sunt stabilite gradual ci la anumite paliere de distanţă, pentru uşurinţa taxării (fig. 7. 6). Există, însă, şi cazuri în care această curbă ia o alură concavă - în situaţiile în care se caută favorizarea circulaţiei într-un spaţiu confinat şi descurajarea circulaţiei internaţionale a forţei de muncă. O variantă a modelului gravitaţional este teoria difuziunii spaţiale a fenomenelor umane, problemă urmărită în mod special de geograful suedez Törsten Hägerstrand. Preocupările în această direcţie au plecat, în primul rând, de la observaţiile asupra răspândirii inovaţiilor şi a informaţiei (de exemplu, răspândirea spaţială a unor elemente de progres agrotehnic, aşa cum este



O teorie despre care s-a vorbit mult în deceniul al optulea al sec. al XX-lea, în paralel cu pătrunderea modernizării în statele emergente

Harta repartiţiei potenţialelor punctelor evidenţiază bine spaţiile active şi pasive

“Revoluţia Verde”). Teoria respectivă evidenţiază maniera concentrică de difuziune a inovaţiilor, în valuri succesive, dintr-un nucleu central spre exterior, ţinând seama de efectul limitativ al distanţei, al rezistenţei la inovaţie şi al indiferenţei, ca şi de efectul stimulator al exemplului personal şi al vecinătăţii. Difuziunea spaţială ia în consideraţie şi structura ierarhică a reţelei de aşezări, folosind reţeaua de centre (noduri) prin care trece informaţia din punctul iniţial spre aşezările de talie tot mai mică, în conformitate cu modelul locului central ; ea şi-a găsit aplicaţii în geografia medicală (de exemplu, la analiza răspândirii epidemiilor), în geografia populaţiei (la analiza răspândirii planificării familiale în Lumea a Treia), în geografia industriei ş.a. Reprezentanţii de influenţă marxistă ai curentului geografiei sociale critică teoria difuziunii spaţiale, deoarece aceasta nu ţine seama de accesul social inegal la mijloacele de producţie. Menţionăm, apoi, utilizarea metodei potenţialului punctului, care derivă de asemenea din modelul gravitaţional şi poate contribui la stabilirea regionării uman-geografice (sau numai economico-geografice) a unui anumit teritoriu. Metoda constă în calculul totalităţii atracţiilor suferite de fiecare punct locuit, de pe o anumită arie, din partea tuturor celorlalte puncte locuite de pe teritoriul luat în consideraţie, după formula : locuite de pe teritoriul luat în consideraţie, după formula : nn...22111 DMDMDMP +++= , în care M = un indice al importanţei sau capacităţii fiecăruia din celelalte centre din reţea, luate în consideraţie (corespondentul lui O, din formula modelului gravitaţional) ; D = distanţa dintre punctul pentru care calculăm potenţialul şi centrul respectiv Calculul potenţialului punctelor scoate în evidenţă marile axe de concentrare şi de circulaţie a persoanelor şi a bunurilor, unde se grupează centrele cu valori ridicate ale potenţialului, dar şi zonele izolate, mai puţin bine conectate la reţea, cu centre mai rare şi cu valori mai mici. De exemplu, în Franţa, valorile maxime ale potenţialului sunt specifice centrului Bazinului Parizian şi culoarului Ron – Mediterana, în timp ce valorile cele mai mici sunt distribuite în extremitatea vestică a ţării – în peninsula Bretagne. Criticile, justificate, aduse acestei metode demonstrează faptul că, în funcţie de limitele, mai mult sau mai puţin arbitrare ale ariei luate în consideraţie, se pot obţine valori destul de diferite ale potenţialului pentru unul si acelaşi centru. Se mai utilizează, apoi, pentru analiza fluxurilor, metoda grafului. Graful reţine liniile principale ale unei reţele, în lungul cărora au loc fluxuri umane, materiale sau informaţionale, fluxuri care se întâlnesc în noduri, care corespund cu centrele populate şi cu o activitate economică mai puternică. Pe un astfel de graf (fig. 7.7) se disting sectoarele în care legăturile dintre centre sunt mai




Metoda grafului serveşte şi ea la delimitarea ansamblurilor teritoriale

numeroase şi mai substanţiale, dar şi acelea, unde, dimpotrivă legăturile sunt mai rare şi relaţiile sunt mai slabe, ceea ce sprijină în mod elocvent, delimitarea regiunilor economico-geografice, limitele dintre acestea urmând a fi trasate prin punctele în care fluxurile au o valoare minimă. Ansamblurile teritoriale delimitate astfel, pe baza fluxurilor, se diferenţiază dimensional şi, ca şi ariile de polarizare ale locurilor centrale, se ierarhizează succesiv, fiecare eşalon caracterizându-se prin predominarea unui anumit tip de flux : - celulele locale (sat, cartier) sunt caracterizate de fluxurile umane ; - oraşul sau microregiunea sunt caracterizate de fluxurile de servicii ; - macroregiunea sau statul sunt caracterizate de fluxurile de produse iar - spaţiile continentale sunt caracterizate de fluxurile de informaţii şi capital, precum şi pe comunitatea unor trăsături social-economice.

Fig. 7.7. Graful fluxurilor dintre 10 puncte



Indicele de conectivitate exprimă bine nivelul de dezvoltare al statelor sau regiunilor dar indică şi posibilităţile oferite de centre pentru investitori. Tot ceea ce ne înconjoară are un caracter sistemic, noi înşine făcând parte dintr-un sistem.

Cuantificarea interacţiunilor este problema cea mai complicată în analizele de sistem

Pe baza analizei grafurilor s-a imaginat şi calculul indicelui de conectivitate al reţelelor de căi de comunicaţie din diferite regiuni (state), denumit β, β = Σ L / Σ N, în care : Σ L = numărul total al legăturilor dintr-o reţea, iar Σ N = numărul total al nodurilor din reţeaua respectivă. Indicele β poate varia, teoretic, de la 0 la ∞, dar, în situaţii concrete nu depăşeşte valoarea 3. A fost demonstrată în mod convingător corelaţia dintre indicele de conectivitate al reţelelor şi nivelul de dezvoltare social-economică al diferitelor regiuni şi state. Astfel, în cazul valorilor indicelui de conectivitate al reţelei feroviare, în statele mai slab dezvoltate indicele se află sub valoarea 1,0 (în Sri Lanka, Bolivia, Iran. Ghana etc.), în statele cu un nivel mediu de dezvoltare are valori de 1,0 – 1,2 (în România, Bulgaria, Mexic, Serbia şi Muntenegru) iar în statele cu un înalt nivel de dezvoltare depăşeşte valoarea 1,2 (de exemplu, în toate statele Europei Occidentale). S-a imaginat şi un indice de conectivitate mai evoluat (A. Ungureanu, 1998), în care legăturilor li se atribuie valori diferenţiate în funcţie de dimensiunile traficului, luându-se, în acelaşi timp, în consideraţie şi capetele de linie, care reduc mult din valoarea conectivităţii. În cadrul aceleiaşi dezvoltări a concepţiilor pozitiviste se înscrie şi dezvoltarea teoriei generale a sistemelor. Sub forma sa modernă, conceptualizată, aceasta a fost introdusă în geografie, la sfârşitul deceniului al şaptelea al secolului al XX-lea, în şcoala anglo-saxonă, de către P. Haggett şi R. J. Chorley, dar o contribuţie importantă a avut-o şi D. Harvey. Conceptul de sistem se referă la un ansamblu de elemente, fiecare cu anumite atribute, legate între ele într-un mod specific (prin legături relevante). Sistemul are o anumită dinamică, care se bazează pe activarea legăturilor (fluxurilor) de un anumit tip, dintre elementele sale, modul de funcţionare şi evoluţia sistemului depinzând de natura acestor legături. Analiza sistemelor este obligată să procedeze la distingerea teoretică a unei anumite părţi din realitatea analizabilă, ceea ce dă naştere unei relative simplificări şi schematizări a realităţii. Aceste părţi ale realităţii constituie ele însele nişte sisteme (sau subsisteme) între care şi mediu există, bine înţeles, o serie întreagă de relaţii, de ieşire (output) şi intrare (input), care explică şi ele funcţionalitatea sistemului. Fundamentale pentru abordarea sistemică a realităţii sunt modelarea funcţionalităţii sistemului, determinarea interacţiunilor relevante, a sensului acestora şi, într-o măsură cât mai mare, cuantificarea acestor interacţiuni, în aşa fel încât funcţionarea sistemului să poată fi simulată cu ajutorul calculatoarelor electronice.




Fig. 7.8. Modelul unui ecosistem urban

O nouă geografie urbană, cu caracter sistemic Industrializarea concepută sistemic, ca un fenomen autogenerator Aţi citit vreuna din lucrările care prezintă un model mondial ? A se vedea bibliografia unităţii de învăţare !

Teoria sistemelor şi-a găsit un câmp de aplicare în domeniul geografiei urbane, în care oraşul începe să fie conceput ca un sistem (ecosistem), aflat într-un schimb permanent cu mediul alimente, energie, materii prime, populaţie, apă şi aer, ca şi prin ieşiri de produse, idei, informaţii, şcolarizare, tehnologie, servicii, deşeuri şi noxe (fig 7.8). Un alt domeniu de aplicare a teoriei sistemelor este acela al dinamicii urbane, concepute ca un fenomen autogenerator, după cum a demonstrat cercetătorul american Allan Pred (1967). Conform opiniilor acestui cercetător, dezvoltarea puternică a industriei într-un anumit oraş, ca urmare a apariţiei unei inovaţii valoroase, dă naştere unui stimulent pentru dezvoltarea industrială a altor centre, datorită apariţiei unui excedent în puterea de cumpărare a populaţiei, şi această dezvoltare, la rândul său, duce la o creştere suplimentară a volumului de produse, care poate asigura livrări pentru noi ramuri industriale ş.a.m.d. Această creştere autogeneratoare favorizează o anumită localizare a industriei, în special în oraşele mari, cu o bună infrastructură comunicaţională, şi defavorizează alte centre, ducând la tendinţe permanente de modificare în ierarhia aşezărilor.



De ce „Limitele creşterii” nu a fost tradusă în româneşte la apariţia sa, cu excepţia câtorva exemplare destinate conducerii P. C. R. ?

Teoria sistemelor a mai fost aplicată şi în domeniul prognozelor macroeconomice, la nivelul Globului şi al marilor regiuni economico-geografice, elaborându-se modele mondiale care au luat în consideraţie o serie de parametri fundamentali – alimentaţia, resursele minerale, combaterea degradării mediului, investiţiile etc. Modelele folosite reflectă, însă, într-o mare măsură subiectivismul autorilor, unele ajungând la concluzii extrem de pesimiste, prevăzând o prăbuşire a economiei mondiale la începutul secolului al XXI-lea, în ipoteza menţinerii tendinţelor actuale (lucrarea echipei de la Institutul Tehnologic din Massachussets “Limitele creşterii” ş.a.), în timp ce altele, dimpotrivă, se caracterizează printr-un optimism exagerat (de exemplu, lucrarea lui Hermann Kahn “Următorii 200 de ani”, apărută în 1977).

S-au mai încercat aplicaţii ale teoriei sistemelor la prognoza evoluţiei economiei pe plan regional şi urban, la prognoza dinamicii populaţiei urbane etc.


12) În ce condiţii modelul lui von Thünen se desfăşoară după schema

clasică ?

13) Credeţi că în România există regiuni în care reţeaua de locuri

centrale are trăsături apropiate de regiunea care i-a sugerat lui Christaller modelul său ?

14) Oraşul sau satul Dvs. pot fi luate ca exemple de sistem local ?

Dacă da, explicaţi de ce !




7. 7. Abordarea din perspectivă idealist - percepţionistă a fenomenelor uman-geografice Realitatea spaţială este obiectivă dar modul în care noi o percepem este subiectiv. Modul în care luăm deciziile depinde direct de percepţia spaţială individuală. Realizaţi cu elevii Dvs. o hartă mentală a Europei, apoi comparaţi-o cu una reală şi apoi comentaţi-o ! Mass media influenţează în mod decisiv percepţia spaţială a indivizilor. Noi percepem spaţiul şi în funcţie de categoria socială, de nivelul veniturilor, de apartenenţa etnică etc.

Această abordare se bazează pe concepţiile filosofice umaniste (spiritualiste), concepţii care pun în primul plan rolul activ al conştiinţei umane, subiectivismul acesteia, importanţa gândirii şi a ideilor emise de om. Pătrunderea influenţelor idealist-percepţioniste în geografia umană a avut loc relativ târziu, în perioada dintre cele două războaie mondiale, în şcoala anglo-saxonă, sub forma curentului behaviorist (comportamentalist). Geografii behaviorişti acordă o importanţă deosebită modului de receptare şi înmagazinare de către fiecare persoană a informaţiei, considerând că spaţiul are atât o valoare obiectivă, o constituţie reală, cât şi o valoare subiectivă. Aceasta din urmă ar fi aceea care contează în primul rând în mecanismul luării unei decizii, mecanism în care rolul principal, atât la nivelul individului cât şi la acela al societăţii, este jucat de aprecierea subiectivă a spaţiului. În această optică, s-a dezvoltat în geografia contemporană analiza percepţiei spaţiale individuale sau a geosofiei, definite drept “cunoştinţele geografice ca parte a bagajului mental al omului”. Din această analiză, bazată pe un număr mare de anchete, pe lângă numeroşi indivizi, s-au obţinut aşa numitele hărţi mentale, care nu mai indică suprafeţe sau distanţe reale şi nici orientări obţinute prin măsurători precise, ci distanţe, suprafeţe şi orientări percepute ca atare de indivizi, precum şi motivaţiile diferitelor categorii de indivizi în ceea ce priveşte eventuala lor deplasare în spaţiu, în perspectivă. Hărţile mentale prezintă o realitate deosebită de realitatea obiectivă, atât ca urmare a experienţei directe a indivizilor în cunoaşterea realităţii geografice cât şi a influenţei informaţiei indirecte (de exemplu, s-a constatat că locuitorii de pe litoralul atlantic al S.U.A. privesc statul California ca mai mare şi mai apropiat decât în realitate, în comparaţie cu statele din sud-est, pentru că primul este prezentat în mod insistent în presă, la televiziune, în filme etc.). Hărţile mentale scot în evidenţă foarte bine atracţia exercitată de zonele sau oraşele cu un standard ridicat de viaţă, de regiunile cu un specific turistic ş. a. În acelaşi timp, putem constata faptul că, în că, în perceperea calităţilor spaţiului, geografii behaviorişti se apropie şi de geografia socială, ei sesizând în mod judicios rolul important jucat nu numai de mentalitatea individului ci şi de apartenenţa acestuia la diferite categorii sociale, rasiale, etnice sau confesionale. De exemplu, în S.U.A., unde sechelele segregaţiei rasiale sunt încă foarte puternic înrădăcinate şi diferenţele de standard social între extremele societăţii sunt foarte mari, s-au elaborat hărţi, care indică o cunoaştere foarte diferită a unuia şi aceluiaşi oraş de către persoanele din categorii socio-rasiale diferite (fig. 7.9; 7.10).



Fig. 7.9.Oraşul Los Angeles în optica unui locuitor hispanofon cu venituri mici

Fig. 7.10.Oraşul Los Angeles în optica unui locuitor de origine europeană cu venituri mari

sau medii



O geografie istorică văzută prin mentalitatea unui contemporan virtual Geografia contemporană acordă o atenţie tot mai mare timpului O geografie complexă, ancorată în problematica stringentă a contemporaneităţii

Dintre domeniile cercetării geografice stimulate de optica behavioristă, primul a fost acela al geografiei istorice. În acest domeniu s-a acreditat ideea conform căreia geografii istorici trebuie să încerce să vadă ţinutul analizat cu ochii contemporanului cu perioada luată în studiu – de exemplu, studiul geografiei istorice a litoralului estic al Americii de Nord, la nivelul anului 1810, văzut prin prisma mentalităţii unui tânăr imigrant, devenit fermier, care pune în valoare pământul din ţara în care a debarcat de curând. Principalul reprezentant de după cel de al Doilea Război Mondial al geografiei istorice cu o astfel de orientare este W. Kirk., care face distincţia între mediul fenomenal (real), pe de o parte, şi mediul comportamental, care cuprinde elemente ale mediului fenomenal, însă aşa cum sunt percepute de fiinţa umană, pe de alta. Într-o altă direcţie, geografia umană behavioristă acordă multă atenţie vieţii de fiecare zi a omului, recreării şi relaţiilor interumane, direcţie în care s-a conturat aşa numita geografie a timpului, iniţiată de T. Hägerstrand, care insistă asupra faptului că, în ştiinţa regională şi în amenajarea teritorială, timpul trebuie luat în consideraţie în paralel cu spaţiul, el având o importanţă critică atunci când trebuie puşi de acord oamenii şi obiectele pentru funcţionarea sistemelor social-economice. Mai putem menţiona, în cadrul acestui curent, atenţia acordată geografiei peisajului, ca expresie a relaţiilor dintre societate şi mediu. Însă, pentru geografii behaviorişti studiul sensului peisajului nu este un act susceptibil de a suporta o analiză pozitivistă, deoarece omul reacţionează la mediu şi creează astfel peisaje umanizate în conformitate cu necesităţile sale esenţiale. În acest sens, merită a fi menţionată poziţia geografului francez Paul Claval, care încearcă o apropiere a poziţiilor geografiei idealist-percepţioniste cu cele structuraliste şi cu cele pozitiviste, în lucrarea „Modelele omului în geografie“ (1983), cu o largă circulaţie în întreaga lume.




1. În Grecia antică toate ştiinţele au cunoscut un avânt fără precedent, deoarece nivelul civilizaţiei greceşti, în ansamblu, se ridicase cu mult deasupra celui din Egipt sau din Mesopotamia. Oraşele greceşti deveniseră cele mai importante focare ale ştiinţei, artei şi culturii, în unele din acestea funcţionând chiar şcoli de filosofie, în care se dezbăteau marile probleme ale naturii şi societăţii. Limba greacă devenise cea mai importantă limbă de cultură, folosită de mulţi gânditori, oameni politici, comercianţi, ş.a., în afara Greciei propriu-zise. Însuşi poporul grec era un popor de navigatori şi comercianţi, ridicând nenumărate colonii jur împrejurul Mediteranei şi al Mării Negre, ceea ce a contribuit la o lărgire fără precedent a orizontului geografic, ca şi expediţiile îndrăzneţe ale lui Alexandru cel Mare, care au fost însoţite de oameni de ştiinţă. 2. Evul Mediu a fost o epocă de fărâmiţare politică, când au apărut nenumărate state mici iar relaţiile comerciale şi marile drumuri internaţionale au decăzut, reducându-se astfel orizontul geografic la unul local sau regional. Pe plan filosofic s-a instaurat un mod de a gândi scolastic-livresc, care nu se baza pe experienţă şi cunoaştere directă ci pe comentarea textelor clasice şi a celor teologice. În lipsa unei cunoaşteri directe a realităţilor geografice din orizontul larg, a pătruns o proporţie mare de legendar şi fantastic, prezentă chiar şi în cartografia medievală.

Test de autoevaluare 15) De ce geografia behavioristă a apărut mai târziu decât cea structuralistă şi cea pozitivistă ? 16) Ce legătură există între geografia behavioristă şi geografia socială? 17) Ce discipline geografice s-au dezvoltat sub efectul apariţiei ideilor percepţioniste ? Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.



3. Determinismul exprimat de lucrările lui J. Bodin şi L. Guicciardini încearcă să găsească o explicaţie pentru diferenţele înregistrate în modul de structurare a societăţii umane în diferite regiuni ale Globului, în vreme ce anterior geografii Evului Mediu se mulţumeau cu simple descrieri şi localizări, chiar dacă explicaţia bazată pe exagerarea rolului condiţiilor naturale, în special al climei, este simplistă. 4. Carl Ritter considera că natura este o creaţie a fiinţei supreme, care a conceput-o în aşa fel încât să-l educe pe om în spiritul muncii constructive şi al respectului pentru dumnezeire. Un exemplu bine cunoscut este acela al unor societăţi umane, apărute şi dezvoltate în condiţii naturale foarte restrictive dar care au ajuns la realizări civilizaţionale remarcabile, aşa cum a fost civilizaţia Egiptului antic. 5. Darwinismul a susţinut teza luptei pentru supravieţuire între specii, prin care rezistă şi se dezvoltă speciile cele mai bine adaptate la condiţiile de mediu. F. Ratzel a căutat să extindă această idee la societate umană, considerând naţiunile ca aflate într-o permanentă rivalitate, rivalitate din care ies învingătoare naţiunile mai puternice. 6. Marxismul a avut şi are o profundă influenţă asupra geografiei umane, pe de o parte ca urmare a criticii sociale, justificate, la adresa unei societăţi foarte nedrepte cu masa celor exploataţi, iar pe de alta – prin speranţele neîndeplinite, într-o societate mai bună şi mai dreaptă, pe care le-a stârnit în rândul acestora. Este şi o ideologie relativ simplă, care nu cere celor care o receptează o pregătire filosofică deosebită. 7. Geografia socială a aprofundat modul în care sunt înţelese şi explicate fenomenele umane, accentuând asupra efectului eterogeneităţii sociale asupra aspectelor spaţiale, şi a îmbogăţit arsenalul metodologic al geografiei umane, sub influenţa cercetării sociologice. 8. Dezvoltarea contemporană a geografiei politice şi apariţia geografiei dezvoltării şi subdezvoltării sunt un efect al apariţiei analizei sistemelor mondiale. 9. Ch.-L. Montesquieu, ca principal precursor al posibilismului, a creat o categorie-cheie, aceea de spirit general al naţiunii, în care natura, mai stabilă, şi societatea, mai dinamică, sunt puse practic pe picior de egalitate, însuşi spiritul general fiind susceptibil de ameliorări. 10. Posibilismul consideră că factorul uman fundamental în procesul de valorificare a condiţiilor şi resurselor naturale este nivelul de cultură al grupului uman respectiv, dar acest nivel de cultură este înţeles uneori doar ca un nivel al dezvoltării tehnicii iar alteori ca un nivel de dezvoltare atât al tehnicii cât şi al organizării sociale. 11. În accepţia geografică mai veche, de esenţă deterministă, regiunea era considerată ca un ansamblu teritorial omogen, în care anumitor condiţii naturale le corespunde un anumit mod de valorificare. În



accepţia mai nouă, regiunea este concepută ca un ansamblu teritorial eterogen, cu o activitate umană complexă, format din arii complementare ca potenţial natural, unite prin fluxuri. 12. Modelul lui von Thünen se desfăşoară după schema clasică într-o arie agricolă omogenă, din punctul de vedere al condiţiilor naturale, cu un singur centru de desfacere a produselor, centru spre care converg toate căile de comunicaţie, fără axe preferenţiale. 13. Se apropie cel mai mult de o distribuţie geometrică a centrelor de servicii şi a zonelor de influenţă Câmpia Tisei, acolo unde există un relief omogen dar nu există nici mari diferenţe de umanizare şi nici direcţionări preferenţiale ale axelor de comunicaţie. 14. Orice oraş este centrul unui sistem local, care primeşte din spaţiul înconjurător materii prime, energie, aer, apă, forţă de muncă etc. şi emite produse industriale, calificare, informaţie, poluanţi ş.a.m.d. O aşezare rurală formează un sistem local, bazat pe relaţiile complexe dintre vatră şi moşie, relaţii care se desfăşoară în lungul căilor de comunicaţie locale. 15. Geografia behavioristă a apărut odată cu progresele psihologiei moderne dar şi ca o reacţie la neluarea în consideraţie de către geografia clasică a mecanismului luării deciziilor. 16. Din geografia socială, geografia behavioristă a reţinut puternicele diferenţieri din modul în care se formează percepţia spaţială a indivizilor, în raport cu apartenenţa socială a acestora, cu gradul de mobilitate şi puterea de cumpărare. 17. Sub efectul ideilor behavioriste s-au dezvoltat mai ales geografia istorică (reconstituirea situaţiilor spaţiale din trecut, prin optica unui virtual contemporan), geografia timpului şi geografia peisajului.



7.9. Lucrare de verificare nr. 7 INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului “Problematica obiectului de studiu al geografiei”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: Titulatura acestui curs (Geografie generală); Numărul lucrării de verificare; Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină); Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările Dvs. De la acest curs? Întrebările şi problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele :

1) Ce mare istoric al lumii antice ne-a lăsat informaţii geografice asupra actualului teritoriu al României (1 punct) ?

2) Ce noţiuni create de Friedrich Ratzel se folosesc şi în geografia

umană contemporană (1 punct)?

3) Care sunt subiectele abordate de preferinţă de geografia socială (2 puncte)?

4) De ce geografia umană clasică franceză a avut o audienţă mai

mare decât antropogeografia germană (1 punct)? 5) Comentaţi fig. nr. 7.1. Credeţi că ea are unele asemănări cu zonele

de specializare agricolă din jurul oraşului Dvs. sau din jurul unui oraş din judeţul Dvs. (2 puncte)?

6) Credeţi că aplicarea ideilor behavioriste ar putea contribui la

dezvoltarea geografiei istorice în România ? Argumentaţi-vă opinia (2 puncte).

În final, vă rugăm să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să indicaţi ceea ce credeţi că ar mai trebui să cuprindă acestea, pentru a vă ajuta să învăţaţi.




Erdeli G., Cândea M., Braghină C., Costache S., Zamfir D., Dicţionar de geografie umană, Ed. Corint, Bucureşti, 1999. Groza O., Muntele I., Geografie umană generală, Ed. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, 2005. Mihăilescu V., Geografie teoretică, Editura Academiei R. S. România, Bucureşti, 1968. Nicolae I., Geografie generală (geografie umană şi economică), Universitatea Bucureşti, 2004. Ungureanu A., Alexander von Humboldt – créateur de la géographie scientifique, Anuar. Inst. Ist. Arheol. « A. D. Xenopol » Iaşi, t. XXVIII, 1991. Ungureanu A., L’indice de connectivité du réseau de voies de communication de Roumanie, Revue Roumaine de Géographie, t. XLIV – XLV, 1998. Ungureanu A., Geografie umană generală, Ed. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, 2000. Ungureanu A., Ţările româneşti şi românii în opera lui Elisée Reclus (1830 - 1904), Terra, 2000.

Procesul de formare a ecumenei şi evoluţia umanizării


Unitatea de învăţare Nr. 8 PROCESUL DE FORMARE A ECUMENEI ŞI EVOLUŢIA UMANIZĂRII

Cuprins Pagina 8.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 8 154 8.2. Etapa precursorilor 154 8.3. Etapa primelor specii ale genului uman 156 8.4. Etapa paleoantropilor 158 8.5. Etapa neoantropilor 160 8.6. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 164 8.7. Lucrarea de verificare nr. 8 166 8.8. Bibliografie minimală 167 8.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 8

După studierea acestui capitol veţi fi capabil să cunoaşteţi faptul că:

ecumena s-a format treptat, în paralel cu evoluţia genurilor şi speciilor de hominide;

omul actual a apărut în sudul continentului african şi apoi s-a adaptat la condiţii de viaţă din ce în ce mai variate;

omul actual este subspecia care a contribuit cel mai mult la extinderea ecumenei

8. 2. Etapa precursorilor Ecumena – partea umanizată a uscatului terestru Adaptarea la viaţa tericolă - principala trăsătură a primilor antecesori ai omului

Ecumena actuală este rezultatul unui proces îndelungat şi complicat de umanizare a uscatului terestru, umanizare care a avut loc prin extinderea spaţiului locuit de primii noştri strămoşi, în paralel cu apariţia şi dezvoltarea unor genuri, specii şi subspecii din ce în ce mai evoluate. În procesul de formare a ecumenei şi de evoluţie a hominidelor pot fi deosebite, după cunoştinţele actuale, patru mari etape, şi anume : etapa precursorilor, etapa primelor specii ale genului uman, etapa paleoantropilor şi etapa neoantropilor. În prima parte a etapei precursorilor, între 28 şi 7 milioane de ani înaintea prezentului, au trăit în Africa de Est, Asia Mică, Asia de Sud şi Sud-Est, Extremul Orient şi Europa central-sudică o serie întreagă de primate superioare, care au manifestat tendinţa de trecere de la viaţa arboricolă la viaţa tericolă, odată cu extinderea savanei cu arbori în detrimentul pădurii intertropicale umede. Aceasta a dat naştere unei serii de adaptări, prefigurând umanizarea : tendinţa spre o statură verticală, deocamdată imperfectă, dispariţia treptată a cozii şi



Un punct de divergenţă crucial Între primatele superioare şi om

transformarea ghearelor în unghii, dezvoltarea encefalului, întovărăşită de reducerea oaselor feţei şi a organului mirosului, creşterea acuităţii senzitivo-motorii a membrelor anterioare, care tind să se transforme în mâini. Urmează strămoşul comun al hominidelor, pe de o parte, şi al pongidelor, pe de alta, care reprezintă un punct de divergenţă produs, după toate probabilităţile, între 7 şi 5 mil.ani î.p., când a avut loc o mutaţie genetică importantă la hominide – reducerea numărului de cromozomi de la 48 la 46. După cunoştinţele actuale, se apropie cel mai mult de acest punct de divergenţă fiinţa fosilă Sahelanthropus tchadensis, descoperită în Ciad1. El îmbina trăsături comune atât cu maimuţele superioare (un craniu cu puternice arcade supraorbitare şi cu creste, o talie mică, apropiată de aceea a unui cimpanzeu actual) cât şi cu hominidele (o frunte puţin mai bombată, un prognatism mai puţin marcat, o poziţie mai avansată a orificiului occipital, o uşoară creştere a volumul endocranian, până la circa 350 cm3, o dentiţie fără spaţii între dinţi). În fine, în jur de 4,1 mil. ani î.p. au apărut în Africa de Est australopitecii – primii reprezentanţi ai hominidelor, care au trăit până în jurul datei de 1 mil. ani î. p. Din Africa de Est, australopitecii s-au răspândit şi în Africa Centrală, în Africa de Sud şi Africa de Nord, de unde au trecut şi în sudul Europei, profitând de o punte de uscat, existentă pe atunci, între Africa şi Sicilia. Din Asia de Sud-Est se cunoaşte aşa numitul Meganthropus palaeojavanicus, descoperit în insula Jawa, care prezintă afinităţi cu australopitecii din Africa. Apariţia australopitecilor este explicată de unii paleoantropologi prin tendinţa de aridizare şi răcire a climei, care le-ar fi obligat pe aceste prime hominide să renunţe definitiv la viaţa arboricolă şi să treacă la viaţa pe sol, adoptând mersul biped (demonstrat în mod indiscutabil prin descoperirea amprentelor fosilizate de paşi ai unei familii, cu o vechime de 3,75 mil. ani, în Tanzania). Statura australopitecilor era una semiverticală, după cum o arată forma destul de modernă a oaselor membrelor inferioare, crescuse evident motricitatea membrelor superioare, devenite adevărate mâini. Ca alimentaţie, începuseră să vâneze şi să consume şi unele animale din savană, în special erbivore. Se pare că unii australopiteci, probabil nu într-un mod foarte sistematic, începuseră să folosească şi unelte de piatră, fapt care ar fi dovedit de datarea primelor unelte cunoscute (din Etiopia) la circa 2,6 mil. ani î. p., deşi capacitatea endocraniană rămăsese destul de modestă (380 – 600 cm3).

1 În anul 2001



8. 3. Etapa primelor specii ale genului uman

Ca şi australopitecii, din care, probabil, se trage, primul om a apărut în acelaşi continent african. Homo erectus a avut o răspândire geografică mult mai largă decât Homo habilis

După opiniile, foarte plauzibile, ale specialiştilor contemporani, genul uman, Homo, s-ar fi desprins destul de timpuriu din linia evolutivă a hominidelor, convieţuind cu australopitecii timp de circa 1,5 mil. ani. Primul reprezentant ai genului nostru a fost Homo habilis, care a trăit între 2,5 şi 1,6 mil.ani î.p., descoperit în Africa de Est şi în Africa de Sud. Din Africa Homo habilis a pătruns în Orientul Apropiat şi în zona Caucazului (Georgia de astăzi) dar a rămas discutabilă descoperirea unor urme identice în Iran, sudul Asiei (bazinul Indusului), Asia de Sud-Est (Myanmar, Thailanda, Malaysia, Indonezia), precum şi prezenţa uneltelor care ar fi aparţinut primilor oameni în sudul Europei. Probabil dintr-un trunchi comun cu Homo habilis a derivat Homo erectus, care a trăit între 1,8 mil. de ani şi 200 000 de ani î.p. Şi acesta a apărut tot în Africa de Est dar s-a răspândit foarte repede în Asia (Orientul Apropiat, Asia Mică, India, China, Asia de Sud-Est, Caucaz) şi ulterior în Europa central-sudică (Peninsula Iberică, Italia, Franţa, Belgia, Germania, Depresiunea Panonică, România). Primii oameni au căpătat o capacitatea endocraniană superioară celei a australopitecilor (440 – 1350 cm3) iar ca aspect exterior dentiţia se apropiase de aceea a omului actual, arcada dentară începuse să se rotunjească şi se schiţase uşor mentonul. Oasele


1) Unde nu se găsesc urme ale primatelor superioare care au pregătit procesul de hominizare ?

2) De ce este atât de important strămoşul comun al hominidelor şi al pongidelor ? 3) Care sunt ţinuturile în care au trăit în mod sigur australopitecii ? Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.



Primii oameni au început să producă sistematic unelte, au învăţat să stăpânească focul, au trecut treptat la o vorbire articulată, au început să-şi construiască locuinţe şi să se îmbrace, pentru a se apăra de frig.

trunchiului şi ale membrelor erau mult mai evoluate decât craniul – femurul lui Homo erectus era deja de tipul omului actual, ceea ce dovedeşte atingerea unei staturi perfect verticale. Cel mai remarcabil fapt a fost însă producerea în mod sistematic, de către Homo habilis, încă de la 2,34 mil. de ani î. p., a unor unelte şi arme primitive din piatră – bolovani de râu, foarte primitiv ciopliţi, această primă cultură litică fiind denumită, din acest motiv, “cultură de prund”. La Homo erectus au progresat mult uneltele şi armele, confecţionate acum nu numai din piatră cioplită, ci şi din os şi corn, unelte cioplite pe ambele feţe sau produse din aşchii - vârfuri de săgeţi şi lănci, răzuitori. dălţi, unelte pentru lucrul în lemn, nicovale, săpăligi ş.a. Homo erectus a fost prima specie umană care a trecut la utilizarea şi întreţinerea focului – cele mai vechi urme de foc fiind datate la 1,7 mil.ani î.p.; focul a permis omului să consume hrană (primitiv) preparată, să se încălzească (şi, deci, să-şi extindă ecumena), precum şi să se apere de unele animale sălbatice. Deosebit de important este faptul că la Homo habilis se pare că au apărut şi primele forme de vorbire articulată, deoarece pe scoarţa cerebrală încep să se dezvolte acum ariile care sunt considerate sediile acestei vorbiri iar, după conformaţia laringelui, Homo habilis şi Homo erectus ar fi putut pronunţa primele consoane şi vocale. Homo habilis îşi amenaja adăposturi grupate, pe sol, la care foloseau şi pieile animalelor vânate dar, la Homo erectus apar locuinţe mai evoluate, sub forma corturilor (urmele unei adevărate aşezări, din corturi, a vânătorilor a fost descoperită pe colina Terra Amata, de lângă Nisa). Înaintarea spre nord şi înăsprirea climei a determinat multe subspecii de Homo erectus să se adăpostească în peşteri – în apropiere de actualul Beijing, din China, în Franţa şi Belgia de astăzi etc. Probabil, aceeaşi răcire a climei a obligat această specie să devină prima fiinţă care a utilizat îmbrăcămintea, fapt dovedit de descoperirea unor unelte destinate curăţirii pieilor de animale. Alimentaţia primelor specii umane devenise mult mai carnivoră decât aceea a precursorilor – s-au găsit fragmente osoase care atestă că aceştia vânau şi consumau elefanţi, rinoceri, bizoni, bouri, cai, cerbi, căpriori, gazele, mistreţi, lei, urşi, lupi, vulpi şi păsări de apă, prinzând în paralel şi peşte, colectând mierea albinelor sălbatice şi ouăle păsărilor, în timp ce castorul era vânat pentru blană. Însă, s-a păstrat şi o alimentaţie vegetariană, formată din rizomi, rădăcini, tulpini ale plantelor erbacee, nuci şi diverse alte fructe.



8. 4. Etapa paleoantropilor

O fază foarte confuză în evoluţia genului uman Paleoantropii cuceresc pentru prima dată Australia

Etapa paleoantropilor este marcată de apariţia speciei noastre, Homo sapiens, dar trecerea de la Homo erectus la paleoantropi rămâne deocamdată foarte neclară, aceasta desfăşurându-se în intervalul dintre 1 milion de ani şi 250 000 ani î.p., când au trăit o serie întreagă de tipuri umane de tranziţie : oamenii din Afar şi de Ternifine, în Africa, oamenii de Petralona şi de Saccopastore, în Europa Sudică, oamenii de Swanscombe (Anglia) şi de Steinheim (Germania), în Europa central-vestică, oamenii care au trăit în peninsula Liaodong, din China etc. Din punct de vedere geografic, paleoantropii au ocupat, în continuare, toată aria lui Homo erectus - Africa (unde s-au format şi subspeciile cele mai evoluate), Orientul Apropiat, Caucaz, Asia Centrală şi Europa central-sudică (unde a trăit subspecia cea mai cunoscută - omul de Neanderthal), Insulinda (omul de Ngandong) şi China (omul de Maba). Însă, mai ales spre finalul acestei etape, începe o anumită expansiune teritorială: paleoantropii au reuşit să treacă, pentru prima dată, în Australia, aşa cum o dovedesc descoperirile din vestul şi din sudul acestui continent. În Europa paleoantropii au dispărut în jurul anului 32 000 î.p.

Test de autoevaluare 4) Unde a apărut prima specie umană ? 5) Care au fost principalele trăsături ale lui Homo habilis, care ne

permit să-l considerăm primul reprezentant al genului nostru ? 6) De ce Homo erectus a devenit mult mai adaptabil decât Homo

habilis şi şi-a putut extinde cu mult aria de viaţă ? Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.



Importante progrese intelectuale

O fiinţă mult mai umană, cu un avansat comportament social Vânători şi pescari îndemânateci, producători de unelte tot mai bine finisate

Evoluţia ascendentă a paleoantropilor este vădită de o nouă creştere a capacităţii endocraniene, devenită mult superioară celei a lui Homo erectus şi apropiindu-se de aceea a omului actual (între 1 000 şi 1 650 cm3) precum şi de organizarea encefalului, care ajunsese aproape la acelaşi nivel cu aceea a subspeciei noastre, foarte caracteristică fiind dezvoltarea mai puternică a emisferei stângi, dovedind o specializare în folosirea mâinii drepte. Această evoluţie pozitivă a encefalului este în legătură şi cu perfecţionarea vorbirii articulate, paleoantropii putând emite acum o gamă completă de sunete; totuşi, paleoantropii au continuat, probabil, să se înţeleagă, în paralel, şi prin gesturi, obişnuinţă păstrată până astăzi la australieni. Dentiţia devenise, şi ea, mai apropiată de aceea a omului actual. Paleoantropii au avut un nivel de cultură superior celui al lui Homo erectus : ei au fost primele fiinţe care au acordat îngrijire accidentaţilor, handicapaţilor şi bătrânilor (dovadă – descoperirea unor schelete care demonstrează faptul că unii infirmi şi accidentaţi au trăit până la bătrâneţe, evident ajutaţi de ceilalţi membri ai marii familii), primii la care apare cultul morţilor (morminte descoperite la Shanidar, în Irak ş.a., primii care au manifestat un anumit simţ estetic (dovedit de apariţia unor piese de podoabă – pandantive – şi de vopsirea corpului cu ocru) şi primii la care au apărut, în mod sigur, concepţii mistice şi ritualuri. Paleoantropii au continuat să fie, în primul rând, vânători, vânând mamuţi, bouri, cerbi, cai, hipopotami etc., folosind , pe lângă carne şi oasele animalelor vânate – pentru unelte, scheletele corturilor sau chiar în calitate de combustibil. Au continuat, de asemenea, să practice pescuitul. În Europa, China şi Caucaz au trăit preponderent în peşteri. Uneltele şi armele paleoantropilor se caracterizează printr-o finisare mai avansată şi prin creşterea ponderii celor4confecţionate din os.




7) De ce omul de Neanderthal este cel mai bine cunoscut dintre toţi paleoantropii ? 8) Ce progrese au făcut paleoantropii faţă de Homo erectus ? 9) Ce continent nou a fost populat de paleoantropi ? Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

8. 5. Etapa neoantropilor

Subspecia noastră se trage din paleoantropi

Africa de Sud – leagănul omenirii actuale O subspecie într-o rapidă expansiune

Neoantropii nu sunt alţii decât oamenii actuali – reprezentanţii unicei subspecii umane care a rămas până astăzi - Homo sapiens – omul actual). Subspecia noastră se crede că a apărut în jurul anului 140 000 î.p.,evoluând din unii paleoantropi din Africa, în rândul cărora procesul de evoluţie spre omul actual începuse anterior. Însă cele mai vechi urme descoperite ale neoantropilor sunt datate de la circa 130 000 ani î. p., provenind din Africa de Sud - de la vărsarea râului Klasies şi din peştera Border. Omul actual a coexistat o anumită perioadă de timp cu paleoantropii, între el şi aceştia manifestându-se, de cele mai multe ori, o concurenţă aspră, căreia paleoantropii nu i-au putut face faţă; nu pot fi excluse, însă, în întregime, unele cazuri locale de metisare a neoantropilor cu paleoantropii. Creşterea mai rapidă a efectivelor umane, faţă de subspeciile mai vechi şi creşterea puterii grupului, ca şi organizarea mai bună a activităţilor, explică expansiunea rapidă a lui Homo sapiens sapiens, ocuparea în timp scurt a unor întinse teritorii până atunci nelocuite de om şi definitivarea, în etape, a ecumenei actuale (chiar dacă această expansiune nu a fost perfect continuă – de exemplu, în Asia Centrală s-a produs, în jurul anului 75 000 î.p., o reînaintare temporară a paleoantropilor, din subspecia neanderthaliană, în dauna neoantropilor).



Orientul Apropiat – nodul unei importante divergenţe teritoriale Australoizii se instalează în sudul Asiei, Asia de Sud-Est, Australia, Melanezia şi Extremul Orient.

Sunt australoizii şi primii locuitori ai Americii ? Europoizii au înlocuit pe neanderthalienii din Europa, Caucaz şi Asia Centrală, ulterior extinzându-se spre nordul Africii şi sudul Asiei.

Din Africa de Sud neoantropii s-au extins repede spre Africa de Est şi de Nord-Est, unde, foarte probabil s-a format rasa negroidă. Apoi, din Africa, Homo sapiens sapiens a pătruns, foarte timpuriu, în Orientul Apropiat, fapt documentat prin descoperirile din Djebel Quafzeh, în nordul Palestinei, datate la 92 000 ani î.p. Probabil că aici, în Orientul Apropiat, s-a produs şi o importantă divergenţă în procesul de expansiune a neoantropilor: - O ramură a neoantropilor , formată în sudul Orientului Apropiat, a înaintat prin sudul Asiei spre Extremul Orient şi Australia, fiind reprezentată prin rasa australoidă (omul de Wadjak), rasă veche, după cum o dovedeşte marea sa variabilitate (prezenţa subrasei veddoide, a subrasei australiene şi a unui tip de tranziţie spre negroizi). Membrii acestei ramuri erau deja prezenţi în China de Sud în jurul anului 67 000 î. p., ajungând în China de Nord, în jurul anului 30 000 î.p. În jurul anului 50 000 î.p. australoizii au dat naştere unui nou val de populare a continentului australian, cu punctul de plecare, ca şi cel anterior, în Asia de Sud-Est, val argumentat prin descoperirile, datate în jur de 38 000 ani î.p. din Australia de Sud-Vest şi de Sud-Est ; foarte probabil. însă că, aici, în Australia paleoantropii au supravieţuit mai mult decât în alte părţi ale Globului, până la 10 000 ani î.p., retrăgându-se în partea sud-estică a continentului. Trecând dintr-o insulă într-alta, membrii rasei australoide au fost şi primii oameni care au populat insulele Kalimantan şi Noua Guinee (în jurul anului 40 000 î.p.), arhipelagul Filipinelor (la circa 30 – 23 000 ani î. p.) şi Japonia. Ulterior, australoizii au populat şi Tasmania (în jurul anului 16 000 î.p.), insulele Melaneziei (la circa 12 000 î.p.) şi Noua Zeelandă. Problematic este dacă australoizii au fost şi primii oameni care au ajuns, venind din Extremul Orient Asiatic, peste strâmtoarea Bering, în America, unde, găsind un imens continent nepopulat, s-ar fi răspândit foarte repede de la nord spre sud – aceasta ar explica prezenţa trăsăturilor secundare australoide la unii amerindieni, mai ales din America de Sud, ca şi a unor boli transmisibile comune, la locuitorii din Indonezia şi la amerindienii din Brazilia. Există şi urme de locuire în America de Sud, datate la50 000 – 32 000 ani, î. p., dar datările sunt discutabile. - În nordul Orientului Apropiat, în Asia Mică şi în Caucaz s-a format rasa europoidă (omul de Cro-Magnon). Expansiunea acesteia s-a îndreptat, în primul rând, spre Asia Centrală şi apoi spre nord-vest, spre Europa, unde l-a îndepărtat, în scurt timp, pe omul de Neanderthal, după cum o demonstrează descoperirile din Republica Cehă şi din Portugalia. Europoizii au înaintat mult şi în teritoriile până acum nelocuite ale Platformei Est-Europene iar, pe măsura retragerii calotei glaciare würmiene, au pătruns, după anul 10 000 a.C., în Peninsula Scandinavă. Din Europa sudică, europoizii au trecut în Africa de Nord, împingându-i spre sud pe negroizi sau mixtându-se parţial cu aceştia. Şi din Asia Centrală



Mongoloizii au populat estul Asiei centrale şi Siberia, de aici înaintând spre America.

Popularea relativ târzie a Chinei de către mongoloizi Formarea mongoloizilor sudici şi popularea de către aceştia a Asiei de Sud-Est, a nordului şi estului Oceaniei Expansiunea negroizilor spre centrul şi sudul Africii Refularea khoisanoizilor spre sud-vestul arid al Africii

europoizii au manifestat o puternică tendinţă de deplasare spre sud, spre Podişul Iranului şi Subcontinentul Indian, unde, găsind o populaţie australoidă mai veche, s-au mixtat cu o parte din aceasta şi au dat naştere tipului rasial mixt dravidian, în timp ce alţi australoizi s-au retras în regiunile cele mai greu accesibile ale Peninsulei Deccan şi ale insulei Sri Lanka. - În partea de est a Asiei Centrale se pare că îşi are originea rasa mongoloidă, formată în condiţii de climă uscată. cu o atmosferă încărcată cu praf. De aici a început expansiunea mongoloizilor, îndreptată, în jurul anului 30 000 î.p., mai întâi spre regiunile din sudul şi estul Siberiei, până atunci nepopulate. Ajunşi în nord-estul Asiei, mongoloizii au trecut în America de Nord, în faza finală a glaciaţiei Würm (în jurul anului 10 000 a.C.) şi s-au răspândit în ambele Americi, eventual asimilând pe puţin numeroşii neoantropi mai vechi şi contribuind în mod esenţial la formarea amerindienilor de astăzi. Mai târziu, în perioadele din jurul anilor 2 000 î.C., şi 1 000 d. C., plecând din nou din extremitatea nord-estică a Asiei, două ultime valuri mongoloide au trecut din nou peste strâmtoarea Bering în America de Nord, populând fâşia subpolară, rămasă încă nelocuită, a acestui continent : acestea au dat naştere aleutinilor şi eskimoşilor, care au ajuns în Groenlanda în jurul anului 1200 a.C. iar în peninsula Labrador – în jurul anului 1 000 a.C. Destul de târziu, abia în jurul anului 6 000 a.C., mongoloizii au început să înainteze, din Asia Centrală şi sudul Siberiei, către China, făcându-şi, mai întâi, simţită prezenţa în bazinul lui Huang-he, viitorul leagăn al civilizaţiei chineze. Continuându-şi expansiunea spre Asia de Sud-Est, mongoloizii au întâlnit o populaţie australoidă din ce în ce mai densă, cu care s-au mixtat, dând naştere aşa-numiţilor mongoloizi sudici. De aici, din Asia de Sud-Est, mongoloizii sudici au pornit la colonizarea nordului şi estului Oceaniei, populând Micronezia (în mileniile II – I a.C.) şi Polinezia (în jurul anului 150 d.C. ajungând în Tahiti, în jurul anului 400 – în arhipelagul Hawaii şi în insula Paştelui iar în jurul anului 1 000 – în Noua Zeelandă, unde au asimilat mici grupuri australoide). Din aceeaşi regiune a Asiei de Sud-Est, în jurul anului 500 d.C., un alt grup mongoloid sudic (malaiez) a traversat Oceanul Indian şi s-a stabilit în insula Madagascar, unde s-a mixtat cu populaţia negroidă, dând naştere malgaşilor.

- Revenind la problema populării Africii, în postglaciar (în jurul anului 9 000 a.C.) populaţia negroidă din Africa de Nord-Est a contribuit la o umanizare mai intensă a interiorului Saharei, profitând de instalarea unui climat puţin mai umed (“optimumul climatic”), însă, ulterior, ca urmare a unei noi aridizări a Saharei şi a presiunii europoizilor dinspre Marea Mediterană, negroizii au început o deplasare în valuri succesive spre Africa Centrală şi Sudică, ceea ce a produs o creştere a densităţii umane şi o defrişare parţială a pădurii ecuatoriale, ca şi împingerea spre



O viaţă socială bazată pe marea familie patriarhală

Începuturile agriculturii Creşte diversitatea şi se accentuează rafinamentul uneltelor Trecerea spre aşezări tot mai stabile Excepţionale realizări artistice

regiunile aride şi neprimitoare din sud-vestul continentului, a khoisanoizilor, probabil cea mai veche şi cea mai stabilă rasă a omului actual.

Din punct de vedere somato-fiziologic, procesul de neoantropizare s-a caracterizat printr-o puternică dezvoltare a encefalului (până la o capacitate endocraniană de 1 600 - 2 000 cm3), prin boltirea frunţii, dispariţia arcadelor supraorbitare şi a prognatismului, la majoritatea indivizilor, dezvoltarea mentonului, reducerea masei musculare şi a greutăţii corpului. Se pare că a avut loc şi o reducere a duratei sarcinii, la numai 9 luni, drept consecinţă a creşterii dimensiunilor craniului fătului, noii născuţi, mult mai puţin evoluaţi din punct de vedere biologic, în comparaţie cu cei ai oamenilor mai vechi, supravieţuind, deci, doar ca urmare a unei îngrijiri mai atente, consecinţă a creşterii complexităţii vieţii sociale. Neoantropii şi-au câştigat o gamă alimentară mai largă, deşi pe parcursul paleoliticului au rămas, în principal, vânători. A crescut, însă, consumul produselor animaliere acvatice (peşte, o mare cantitate de scoici) şi apare, pentru prima dată, conservarea cărnii, prin uscare. În unele regiuni (Noua Guinee, Australia), încă din epoca pietrei cioplite a început îndepărtarea, cu topoare de piatră sau prin foc, a plantelor mari, pentru a permite dezvoltarea plantelor comestibile din flora spontană (sagotierul, taroul, bananierul, ignamele) – un adevărat prolog al apariţiei agriculturii. Uneltele şi armele produse de neoantropi devin încă şi mai evoluate, mai rafinate şi mai diversificate : apar aruncătoarele de suliţe, harpoanele, cârligele şi plasele pentru prins peşte, acele, opaiţele de piatră pentru iluminat. A fost demonstrat şi comerţul de troc, cu anumite produse (scoici ornamentale, unelte de silex), până la distanţe mari de locul de origine. Aşezările continuă să fie, în cea mai mare parte, temporare sau sezoniere, dar îşi fac apariţia şi aşezări folosite mai mult timp – tabere de bază; aşezările preferă văile râurilor sau apropierea acestora, în vederea practicării pescuitului şi a vânatului animalelor la vaduri. Deosebit de rafinate sunt preocupările artistice ale neoantropilor din partea finală a epocii pietrei cioplite, de la care ne-au rămas, în primul rând, picturile şi gravurile rupestre din peşterile Europei Occidentale. Ornamentarea corporală explică descoperirea unui număr apreciabil de obiecte de podoabă şi intensificarea exploatării coloranţilor minerali. Se accentuează diferenţierile culturale regionale şi identitatea grupurilor (începutul etnicităţii), pe baza unor proprii ritualuri şi tehnici



Grupuri umane tot mai puternice

O anumită reducere a mortalităţii a făcut ca marea familie patriarhală, în rândul căreia trăiau neoantropii, să devină mai numeroasă, cu 50 – 75 de membri, şi, deci, mai puternică în lupta cu adversarii şi cu animalele sălbatice.


10) Ce argumente avem pentru a susţine faptul că omul actual a apărut în Africa de Sud ? 11) De ce neoantropii au manifestat o expansiune mult mai rapidă şi mai largă faţă de speciile şi subspeciile anterioare de hominide ? 12) În ce regiune s-a produs mixtarea mongoloizilor cu australoizii şi care a fost efectul acestei mixtări ? Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.


1. Primate superioare care să poată fi considerate puncte de plecare ale procesului de hominizare nu au trăit pe continentul american, în Australia şi Oceania, aceste continente trebuind să fie excluse ca zone de origine a strămoşilor omului. 2. Cunoaşterea strămoşul comun al hominidelor şi al pongidelor este foarte importantă, deoarece confirmă continentul african ca arie de origine a umanităţii (demonstrată şi prin faptul că pongidele sunt strict africane), ajută la datarea divergenţei între cele două ramuri (la circa 7 milioane de ani î. p.) şi evidenţiază trăsăturile comune ale hominidelor şi pongidelor – un gen de viaţă mixt, arboricol - tericol, tendinţa spre statura verticală, dezvoltarea encefalului, tendinţa de transformare a membrelor anterioare în mâini



3. Australopitecii au trăit în mod sigur în Africa de Est, Africa de Sud, Africa Centrală şi Africa de Nord, de unde au pătruns şi în Sicilia. Rămâne problematică prezenţa australopitecilor în Insulinda şi România. 4. Prima specie umană, Homo habilis, a apărut pe continentul african (Africa de Est şi Africa de Sud), aici existând deja australopitecii, din care, probabil, derivă. 5. Faţă de australopiteci, Homo habilis marchează un salt deosebit de important – aceştia au o capacitate endocraniană mult superioară (440 – 880 cm3), produc în mod sistematic unelte şi arme, încep să folosească vorbirea articulată, îşi amenajează adăposturi grupate, au o dentiţie mai apropiată de aceea a omului actual, o arcadă dentară care începe să se rotunjească etc. 6. Homo erectus a devenit mai adaptabil decât Homo habilis, deoarece a căpătat o capacitate endocraniană încă şi mai mare (650 – 1350 cm3), a învăţat să stăpânească focul, a început să folosească îmbrăcămintea, şi-a perfecţionat vorbirea, locuinţele, uneltele şi armele, a început să vâneze o gamă mai largă de animale şi a început folosirea peşterilor ca adăpost. În felul acesta, el a putut înainta mult spre nord, populând China, Europa Sudică, Centrală şi Vestică. 7. Omul de Neanderthal este subspecia cea mai bine cunoscută de paleoantrop, deoarece el a trăit în Europa, Caucaz, Orientul Apropiat şi Asia Centrală, unde astăzi sunt state cu o cultură avansată, unde, în consecinţă, au şi început cercetările de paleoantropologie şi unde, ca atare, numărul descoperirilor este cel mai mare. 8. Faţă de Homo erectus, paleoantropii au făcut noi progrese – s-a produs o nouă creştere a capacităţii endocraniene (1000 – 1650 cm3), s-a produs specializarea în folosirea mâinii drepte, s-a ajuns la o vorbire articulată cu o gamă completă de sunete, dentiţia a devenit aproape aceeaşi ca şi a omului actual, a început să fie acordată îngrijire celor în suferinţă, au apărut cultul celor dispăruţi, concepţiile mistice şi ritualurile, a apărut simţul estetic ş.a. 9. Paleoantropii (subspecia omului de Ngandong) au fost primii oameni care au pătruns în Australia, venind din Asia de Sud-Est, după cum o dovedesc descoperirile, datate la 100 000 – 60 000 de ani î.p., din vestul şi nordul continentului respectiv, prezenţă anterioară datei la care neoantropii au ajuns în sud-estul Asiei (circa 50 000 de ani î. p.). 10.Apariţia omului actual în Africa de Sud este prefigurată de faptul că subspeciile africane de paleoantropi erau cele mai evoluate dintre toate şi este dovedită de descoperirile arheologice şi paleoantropologice de la vărsarea râului Klasies şi din peştera Border, datate la circa 130 000 de ani î. p.



11. Expansiunea deosebit de rapidă a neoantropilor, care a dus la formarea ecumenei actuale, se datoreşte unei noi dezvoltări a intelectului (creşterea capacităţii endocraniene până la 1600 – 2000 cm3), creşterii puterii marii familii, prin creşterea numărului de membri, până la 50 – 75, perfecţionării vieţii de familie (capabilă să întreţină nou născuţi mai puţin rezistenţi decât la oamenii mai vechi), lărgirii gamei de consum alimentar, începuturilor agriculturii, apariţiei unor unelte şi arme rafinate, dezvoltării schimburilor ş.a. 12.Mixtarea, după anul 6000 a. C., a mongoloizilor cu australoizii s-a produs în sud-estul Asiei, unde mongoloizii i-au găsit pe australoizi aşezaţi mai de mult timp. Rezultatul constă în formarea mongoloizilor sudici, deosebit de expansivi şi aceştia, ei populând pentru prima dată Micronezia şi Polinezia, dar pătrunzând şi în insule populate mai dinainte, ca Noua Zeelandă şi Madagascarul.

8.7. Lucrarea de verificare nr. 8


pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui şa fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările Dvs. De la acest curs? Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:

1) Care sunt condiţiile fito-climatice care au favorizat evoluţia primatelor superioare din Africa şi Eurasia (1 punct)?

2) Ce modificare substanţială s-a produs în regimul alimentar al

australopitecilor faţă de predecesorii acestora (1 punct)?



3) Din ce materiale sunt produse uneltele şi armele, care ni s-au păstrat, ale primilor oamenilor ? Este posibil ca aceştia să fi folosit şi alte materiale (1 punct)?

4) Ce argumente au fost aduse de către paleoantropologi pentru a

demonstra apariţia vorbirii articulate de către primii oameni (1 punct)?

5) Poate fi făcută o legătură între începutul folosirii de către primii

oameni a focului, modificarea condiţiilor climatice, locuirea cavernicolă şi creşterea consumului de produse de origine animală (1 punct)?

6) Ce dovezi avem că paleoantropii acordau deja ajutor celorlalţi membri ai marii familii, aveau credinţe şi ritualuri, îşi venerau morţii şi aveau preocupări estetice (2 puncte)? 7) Câte valuri succesive de populare a Americii s-au produs încă dinainte de apariţia europenilor ? Care din acestea sunt argumentate indiscutabil şi care îndoielnic (2 puncte) ? În final, vă rugăm să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să indicaţi ceea ce credeţi că ar mai trebui să cuprindă acestea, pentru a vă ajuta să învăţaţi.


Hasan Gh., Omul şi universul, Edit. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, 1998. Lariciov V. E., În căutarea strămoşilor lui Adam, Edit. Politică, Bucureşti, 1986. Leakey R., Originea omului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994. Roşu L., Treptele antropogenezei, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1987. Mustaţă Gh., Mustaţă M., Homo sapiens sapiens L.- origine şi evoluţie, „V. Goldiş” University Press, Arad, 2002. Necrasov O., Originea şi evoluţia omului, Edit. Academiei R. S. România, Bucureşti, 1971. Nesturh M. F., Originea omului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959. Ungureanu A., Geografie umană generală, Edit. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, 2000.

Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane


Unitatea de învăţare Nr. 9 EFECTELE UMAN-GEOGRAFICE ALE PARTICULARITĂŢILOR BIOLOGICE ALE FIINŢEI UMANE

Cuprins Pagina 9.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 9 168 9.2. Rolul somato-fiziologic al condiţiilor climatice şi efectele

acesteia asupra consistenţei ecumenei 168 9.3. Alimentaţia umană şi problemele geografice ale acestora 174 9.4. Importanţa cunoaşterii patologiei umane pentru explicarea

specificului regional şi al consistenţei ecumenei 180 9.5. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 185 9.6. Lucrarea de verificare nr. 9 187 9.7. Bibliografie minimală 188 9.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 9 După studierea acestui capitol veţi fi capabil să înţelegeţi urm[toarele aspecte :

că, după cum am văzut în unitatea de învăţare precedentă, deşi subspecia umană actuală este rezultatul unei evoluţii destul de îndelungate, pe linia dezvoltării capacităţii sale intelectuale, a conştientizării şi organizării, totuşi omul nu se poate desprinde cu totul de celelalte fiinţe vii, el păstrându-şi, ca şi celelalte mamifere, o serie de constante biologice fundamentale;

că aceste constante nu se pot modifica în mod subiectiv; că aceste constante îi obligă pe locuitorii planetei la o serie de

adaptări ingenioase, atunci când îşi schimbă mediul de viaţă; că aceste constante biologice reprezintă unul din factorii fundamentali

ai formării actualei distribuţii a populaţiei umane în cadrul ecumenei. 9. 2. Rolul somato-fiziologic al condiţiilor climatice şi efectele acestora asupra consistenţei ecumenei

Umanizarea zonelor de mare altitudine este extrem de dificilă, din cauza insuficienţei oxigenului.

9. 2. 1. Oamenii sunt adaptaţi, în primul rând, la o anumită presiune atmosferică, mai mult sau mai puţin apropiată de presiunea normală, de la nivelul mării. Odată cu creşterea altitudinii, presiunea atmosferică se reduce şi, implicit, scade presiunea oxigenului atmosferic, ceea ce produce dificultăţi în oxigenarea sângelui, care se manifestă prin reducerea capacităţii de efort fizic şi intelectual iar la altitudini mai mari – prin apariţia aşa-numitului “rău de munte”.



Cele mai înalte aşezări permanente sunt în zona intertropicală Locuitorii care trăiesc de mult în zona înaltă s-au adaptat somatic şi fiziologic Sunt şi multe alte cauze ale densităţilor umane mici din zona înaltă. Omul – o fiinţă foarte sensibilă la frig şi căldură Cum a luptat omul cu frigul

Locuinţe simple dar bune termoizolatoare

Scăderea presiunii atmosferice odată cu creşterea altitudinii duce la apariţia unui plafon superior al habitatului permanent, deasupra căruia omul nu mai poate depune o muncă sistematică decât în condiţii artificiale. Nivelul altitudinal la care se află acest plafon este mai înalt în zona intertropicală, unde înaintarea omului în altitudine este favorizată de valorile mai ridicate ale temperaturii, şi este mai coborât în zonele reci şi temperate, unde şi temperaturile scăzute intervin ca element limitativ al umanizării. În consecinţă, cele mai înalte aşezări umane permanente s-au putut constitui în zona andină a Americii de Sud cu un record de 5 600 m) şi în Podişul înalt al Tibetului. În Munţii Alpi, din zona temperată, în schimb, cea mai înaltă aşezare umană permanentă nu trece de altitudinea de 2 478 m iar în zona polară plafonul superior al habitatului permanent coboară până aproape de nivelul mării. Populaţiile care trăiesc în zonele înalte ale Globului prezintă, însă, şi unele adaptări somato-fiziologice la o presiune atmosferică scăzută : creşterea numărului de globule roşii din sânge, care asigură o oxigenare corespunzătoare a acestuia, şi creşterea proporţională a capacităţii toracice din volumul total al corpului. Presiunea atmosferică scăzută joacă rolul unui factor limitativ important în procesul de umanizare al zonelor înalte, mai ales că se conjugă şi cu alţi factori defavorabili - condiţii naturale improprii culturii plantelor, datorită solurilor sărace şi temperaturilor scăzute, versanţi puternic înclinaţi şi instabili, frecvent afectaţi de torenţi de pietre şi avalanşe, suprafeţe întinse acoperite de zăpezi permanente şi gheţari, toate creând dificultăţi în trasarea căilor de comunicaţie şi organizarea aşezărilor, în ultimă instanţă explicând densităţile umane mici din cele mai multe din lanţurile montane ale Globului. 9. 2. 2. Temperatura aerului, umiditatea şi vântul Organismul uman este deosebit de sensibil la oscilaţiile de temperatură, adaptându-se cu mare greutate la temperaturile scăzute, ca şi la cele ridicate, deoarece intervalul termic în cadrul căruia omul resimte o senzaţie de confort fizic este cuprins doar între + 160 C şi + 230 C. La temperaturi mai mici de + 160 C omul trebuie să-şi asigure fie o locuinţă termoizolantă, eventual încălzită artificial, fie protecţia corpului cu ajutorul unei îmbrăcăminţi termoizolante, care reduce pierderile de căldură, fie un aport suplimentar de energie calorică, prin creşterea consumului alimentar şi activarea metabolismului. Izolarea termică, asigurarea unui microclimat artificial de interior (ca şi protecţia împotriva precipitaţiilor şi a vântului) depind într-o măsură apreciabilă de tipul de locuinţă. Unele grupuri umane au imaginat, încă din timpuri îndepărtate, locuinţe aparent primitive, chiar mobile şi demontabile, dar care asigură o foarte bună



În Extremul Nord – predominarea îmbrăcăminţii de blană Eskimoşii – un popor adaptat fiziologic la frig Acolo unde apa este cel mai necesară, acolo ea este şi cea mai rară.

protecţie termică, aşa cum sunt iurta mongolilor, confecţionată din pereţi demontabili, din pâslă, sau igluul din blocuri de zăpadă, al eskimoşilor. Foarte bune termoizolante sunt şi locuinţele trogloditice săpate în pereţii de rocă (de exemplu, locuinţele din Podişul de Loess, din China), ca şi cele din lemn, dominante în zona pădurii boreale de răşinoase, spre deosebire de locuinţele din piatră, cărămidă sau lut, mai răspândite în zonele mai calde şi mai sărace în păduri. Dificultatea adaptării omului la oscilaţiile termice a impus utilizarea îmbrăcăminţii, mai întâi în zonele de climatul rece, aceasta reţinând un strat cât mai gros de aer, ca protecţie împotriva pierderii de energie calorică a corpului - îmbrăcămintea confecţionată din blănuri de animale, cu firele de blană spre interior, aşa cum este aceea a multor locuitori din nordul Eurasiei şi al Americii de Nord. La locuitorii din zona subpolară nordică, care trăiesc din timpuri îndepărtate în condiţii de climă rece (de exemplu, la eskimoşi) s-au conturat, însă, şi adaptări fiziologice la condiţiile de frig : o capacitate sporită de metabolizare a rezervelor de grăsime acumulate sub piele în perioadele cu un disponibil mare de hrană animală şi un randament energetic al metabolismului mai bun; de altfel, şi regimul alimentar al eskimoşilor se caracterizează printr-o pondere ridicată a alimentelor bogate în lipide. Dimpotrivă, la temperaturi de peste + 230 C energia calorică produsă de corpul uman devine excesivă şi se resimte nevoia unei dispersii mai active a căldurii corpului în atmosfera ambiantă sau chiar a unei reduceri a producţiei de căldură internă. Reacţia la temperaturi ridicate constă, în primul rând, în activarea transpiraţiei, care permite creşterea evaporaţiei de pe suprafaţa pielii, proces care consumă energie calorică, creând o senzaţie de răcorire, dar care implică un consum suplimentar de apă. Necesarul sporit şi resursele foarte modeste de apă din regiunile tropicale şi subtropicale aride explică, într-o mare măsură, densitatea umană foarte scăzută sau chiar absenţa totală a populaţiei, mai ales că aceste neajunsuri se conjugă şi cu alţi factori limitativi pentru umanizare – lipsa de apă pentru cultura plantelor şi creşterea animalelor, slaba pretabilitate a solurilor pentru culturi, dificultatea amenajării şi întreţinerii unor căi de comunicaţie etc. Pe de altă parte, locuitorii din zona caldă a Globului, trăind în condiţii de temperatură ridicată din timpuri foarte îndepărtate prezintă adaptări somato-fiziologice specifice, care favorizează transpiraţia – un număr mai mare de glande sudoripare în piele, o vascularizare mai bogată a acesteia etc.

Reţineţi !!



Culoarea albă a îmbrăcăminţii şi a caselor dau o notă caracteristică zonei tropicale aride De ce în Africa europenii au putut coloniza doar Maghrebul şi Africa de Sud ? Vântul duce la creşterea evaporaţiei. Populaţiile melanoderme sunt adaptate la o insolaţie puternică

Şi îmbrăcămintea poate constitui o protecţie împotriva căldurii excesive, ca şi a insolaţiei - îmbrăcămintea confecţionată din ţesături uşoare şi permeabile, de preferinţă din fire de bumbac, de culoare albă, care reflectă o proporţie cât mai mare din radiaţia solară directă şi care permite evaporaţia. Culoarea deschisă, de preferinţă albă, a majorităţii locuinţelor din zona tropicală aridă contribuie, de asemenea, la menţinerea unei temperaturi suportabile în interior. Umiditatea atmosferei îşi spune cuvântul asupra conductibilităţii termice a acesteia, o atmosferă mai umedă având o conductibilitate termică mai mare; din această cauză, o atmosferă rece dar uscată este mai uşor de suportat decât o atmosferă rece şi umedă, în primul caz conductibilitatea termică mai mică a aerului limitând pierderea de căldură de pe suprafaţa corpului. Dintr-un alt unghi de vedere, umiditatea scăzută a atmosferei facilitează evaporaţia de pe suprafaţa pielii şi apără astfel corpul împotriva efectelor hipertermiei ; drept consecinţă, climatele calde dar uscate sunt mai suportabile decât cele calde şi umede, unde răcorirea periferică a corpului uman este mai dificilă – aşa se explică adaptarea mai uşoară a europenilor la climatele subtropicale semiaride (de exemplu, în Maghreb sau în Africa de Sud). Efectele negative ale temperaturii se asociază adesea cu acelea ale vântului, care, produce o creştere sensibilă a evaporaţiei la nivelul pielii şi, deci, a cerinţei de apă a organismului. Deshidratarea puternică a pielii, sub efectul vântului, face ca pielea locuitorilor din regiuni cu vânturi puternice, permanente şi uscate, să capete un aspect caracteristic, pergamentos, şi să se rideze înainte de vreme. 9. 2. 3. Insolaţia Funcţionarea normală a organismului uman este dependentă şi de o anumită cantitate, rezonabilă, de lumină solară, însă insolaţia excesivă poate fi dăunătoare, în special ca urmare a efectului componentei ultraviolete a radiaţiei solare. Organismul uman este protejat împotriva insolaţiei excesive prin pigmentaţia pielii, asigurată de un pigment de culoare închisă, melanina. Rasele umane care s-au format în zone cu o insolaţie intensă au pielea mai pigmentată şi cu cât insolaţia este mai redusă, cu atât pielea este de culoare mai deschisă, fapt care poate fi observat chiar şi la pigmeii din pădurea ecuatorială, care au o piele ceva mai puţin pigmentată decât negrii din zona subecuatorială sau din zona tropicală aridă, datorită umbrei oferite de pădure şi a nebulozităţii mai ridicate.

Reţineţi şi notaţi!!



Negrii africani transportaţi cu forţa în America de Nord au avut mult de suferit de pe urma rahitismului Greutăţi de adaptare la lipsa de lumină din iarna polară Rolul climei nu trebuie nici exagerat dar nici minimalizat. Cele mai multe zone cu un climat excesiv au rămas slab populate.

Climatele cele mai agreabile Există şi zone cu un climat greu de suportat, însă bine populate, ca urmare a condiţiilor excepţionale de practicare a agriculturii

Pigmentaţia pielii, fixată genetic, este foarte rezistentă în timp, chiar în cazul schimbării radicale a mediului de viaţă, şi, din această cauză, populaţiile melanoderme transplantate în zona temperată, unde insolaţia este mai redusă, sunt destul de expuse rahitismului, deoarece cantitatea de ultraviolete care traversează, în noile condiţii, ecranul melaninic devine insuficientă pentru a asigura producţia normală de vitamină D în organism, vitamină indispensabilă pentru buna funcţionare a metabolismului calciului, fosforului şi magneziului. Există dificultăţi de adaptare şi la un regim al luminii solare diferit de acela din zona de origine. Astfel, în zonele polare cei originari de la latitudini mai mici suportă cu mare greutate noaptea polară , ca şi ziua polară, ambele tot atât de lungi, de câteva luni, un astfel de ritm al luminii provocând tulburări de ritm fiziologic. 9. 2. 4. În concluzie, fără să constituie nişte bariere de netrecut, condiţiile climatice creează diferenţe sensibile în direcţionarea adaptării naturale sau conştiente a grupurilor umane, adaptări necesare supravieţuirii, în urma procesului de extindere a ecumenei. Climatele excesive, aşa cum sunt climatul polar, climatul subpolar, climatul ecuatorial şi climatele aride, precum şi climatul munţilor înalţi, produc mari dificultăţi adaptării fiziologice a organismului uman şi dezvoltării unei economii capabile să asigure nişte surse de subzistenţă normale. Toate acestea au contribuit la menţinerea nivelului populării la un minimum (de exemplu, în Groenlanda) sau chiar la absenţa unei populaţii stabile (pe întinse suprafeţe din interiorul Saharei ş. a.). Climatul temperat şi climatul subtropical, de nuanţă mediteraneană sau musonică, creează, în general, condiţii naturale mai favorabile confortului fiziologic al organismului uman, precum şi condiţii mai bune de dezvoltare a agriculturii, mai ales dacă ţinem seama de faptul că însăşi subspecia noastră a apărut în climatul subtropical al Africii de Sud ; în mod obişnuit, regiunile care beneficiază de astfel de climate suportă o populaţie densă şi cuprind nuclee ale unor vechi civilizaţii., aşa cum este acela al Europei mediteraneene. Există, însă, şi regiuni destul de întinse cu un climat foarte greu suportabil dar care întreţin o populaţie foarte numeroasă şi densă, aşa cum este zona climatului tropical musonic din Asia de Sud şi de Sud-Est : avem de a face aici cu o situaţie de primat indiscutabil al unor condiţii foarte favorabile pentru dezvoltarea de timpuriu a unei agriculturi deosebit de productive, însoţit de constituirea unui sistem agricol eficient, care pot lăsa pe un plan secundar disconfortul fiziologic.



Adaptabilitatea mai mare a tipurilor rasiale intermediare Adaptabilitatea mai mare a metişilor

Diferenţele de climă, ca urmare a unor adaptări de lungă durată ale organismului uman la aceste condiţii, au contribuit într-un mod esenţial la conturarea raselor umane, în cea mai recentă fază de evoluţie a omului. Totuşi, în pofida anumitor dificultăţi, rasele, subrasele şi tipurile rasiale actuale au şi o anumită supleţe în adaptarea la noi condiţii climatice, fapt demonstrat de migraţiile umane care au avut loc în perioadele modernă şi contemporană. Această capacitate de adaptare este, însă, mai mare la grupurile umane mai puţin specializate, cu trăsături intermediare - dintre europoizi s-a adaptat cel mai bine la viaţa în mediul intertropical europoizii sudici, care au colonizat masiv America Latină, în vreme ce europoizii nordici au preferat colonizarea regiunilor cu un climat asemănător celui din Europa, – în America de Nord, sudul Australiei, Africa de Sud ş. a. Adaptarea este mult facilitată de metisarea noilor veniţi cu populaţia locală, tipurile rasiale mixte moştenind trăsături de la rasele originare – un bun exemplu este acela al metişilor formaţi între coloniştii spanioli, pe de o parte, şi amerindieni, pe de alta, aceştia populând masiv unele ţinuturi din America Latină (Mexicul, America Centrală, statele andine etc.).

Test de autoevaluare 1) De ce plafonul superior al habitatului permanent este mai înalt în zona intertropicală, în timp ce dincolo de cercurile polare acesta coboară aproape de nivelul mării ? 2) Care sunt locuinţele cele mai bune termoizolatoare şi în ce zone geografice se folosesc ? 3) De ce insolaţia la sol este ceva mai redusă în zona ecuatorială decât în zonele tropicale aride ? Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.



9.3. Alimentaţia umană şi problemele geografice ale acesteia

Omul modifică planeta pentru a-şi asigura alimentaţia. Alimentaţia umană trebuie să conţină, în mod obligatoriu, trei componente.

Trebuie respectate nişte norme cantitative în regimul alimentar. Carenţele alimentare au o distribuţie geografică specifică.

Condiţia esenţială a subzistenţei şi dezvoltării omenirii constă în asigurarea unei baze alimentare corespunzătoare, alimentaţie pe care omul şi-a obţinut-o în moduri foarte diferite pe parcursul existenţei sale. Necesitatea asigurării alimentaţiei explică cele mai importante modificări pe care le-a adus omul în mediul său de viaţă – defrişarea pădurii şi desţelenirea stepelor, pentru extinderea terenurilor cultivate sau utilizate ca păşune şi fâneaţă, introducerea unor turme imense de animale domestice în regiuni în care acestea nu trăiseră iniţial, decimarea faunei spontane pe cea mai mare parte a suprafeţei uscatului şi pe o arie întinsă a Oceanului Planetar etc. Fiecare grup uman are un anumit regim alimentar, noţiune prin care se înţelege totalitatea alimentelor şi a preparatelor alimentare prin care grupul respectiv îşi asigură existenţa în decursul unui an. După ce alimentele sunt consumate, ele suferă în organismul uman o transformare, printr-o serie de reacţii biochimice, transformare care poartă numele de metabolism. Pentru asigurarea bunei desfăşurări a metabolismului şi a unei funcţionări optime a întregului organism uman, regimul alimentar al omului trebuie să cuprindă, într-un mod echilibrat, următoarele trei componente : - alimente energetice, care prin metabolizare asigură producţia de energie calorică şi mecanică : hidraţii de carbon (glucidele), lipidele şi, parţial, aminoacizii (proteinele); - alimente necesare creşterii şi întreţinerii ţesuturilor : aminoacizii şi o serie de elemente minerale, cum sunt calciul, magneziul şi sodiul ; - alimente cu rol de catalizator al proceselor metabolice : vitaminele şi unele elemente minerale cu o concentraţie mică (fierul, iodul ş.a.). Regimul alimentar trebuie să asigure zilnic o anumită cantitate, normală, din toate aceste trei categorii de alimente, şi anume : - alimente energetice capabile să elibereze prin metabolism, în medie, o cantitate de energie de 2 800 Kcal; - proteine, într-o cantitate de 74 g; - elemente minerale : 800 mg calciu, 800 mg fosfor ş.a.m.d.; - vitamine : 60 mg vitamină C, 0,8 – 1 mg vitamină A etc. Insuficienţa sau, în situaţii excepţionale – chiar lipsa anumitor elemente componente ale regimului alimentar, duce la o serie de tulburări ale dezvoltării organismului uman, cu consecinţe nefaste asupra sănătăţii şi capacităţii de muncă fizică şi intelectuală. Frecvent aceste carenţe au o anumită repartiţie geografică :

Reţineţi !



În funcţie de condiţiile geografice se pot produce şi consumuri excesive O multitudine de factori determină specificul regimurilor alimentare

- Insuficienţa proteinelor duce la apariţia bolii kwashiorkor (manifestată, mai ales, prin edeme ale ţesuturilor), foarte larg răspândită în statele afro-asiatice; - Insuficienţa vitaminei B1 provoacă boala beriberi, frecventă în regiunile cu un regim alimentar care se bazează pe consumul de orez decorticat, deoarece tiamina este concentrată în coaja bobului de orez; - Insuficienţa sau lipsa vitaminei C (acid ascorbic), situaţie frecventă la navigatorii din trecut sau la primii exploratori ai regiunilor polare, ca urmare a absenţei în alimentaţie a fructelor şi legumelor proaspete, produce scorbutul; - Insuficienţa vitaminei D (ca urmare a unui consum redus de lapte), alături de carenţa în alimentaţie a calciului, magneziului şi fosforului, duc la boli ale sistemului osos, cu o mare incidenţă în zona ecuatorială, unde solul şi plantele conţin cantităţi prea mici de fosfor şi calciu iar zootehnia este foarte slab dezvoltată; - Insuficienţa fierului, foarte important pentru asigurarea transportului oxigenului, de către hemoglobină, provoacă anemii; în unele regiuni din zona intertropicală (bazinul lui Orinoco) există obişnuinţa de a consuma argile bogate în compuşi ai fierului, pentru a preveni anemia; - Insuficienţa iodului (care, dintre alimente, are concentraţii semnificative în peşte şi alte organisme marine) provoacă guşa şi cretinismul (boli răspândite mai ales în regiunile cu un substrat cristalin, cum sunt unele zone de pe continentul african – pragul Azande, Camerun, estul Etiopiei ş.a.); Şi consumul în exces a anumitor substanţe, în funcţie de particularităţile cadrului natural, poate fi dăunător – de exemplu, consumul unei ape excesiv mineralizate (şi pierderile mari de apă din organism, ca urmare a temperaturilor ridicate) favorizează apariţia litiazei renale, aşa cum s-a constatat în unele regiuni aride ale Globului, mai ales în Egipt şi în Asia de Sud-Vest. Surplusul de molibden din sol şi apă explică frecvenţa mare a gutei (de ex., în Armenia). Regimurile alimentare sunt deosebit de variate, de la un grup uman la altul, în funcţie de structura agriculturii practicate (în mare măsură dependentă de condiţiile pedo-climatice), de genul de viaţă, de veniturile materiale, de anumite particularităţi etno-rasiale, de unele prescripţii rituale (de exemplu, la unele popoare din Africa Subsahariană, femeilor nu le este permis să consume ouă iar bărbaţilor – fructe) şi de ponderea deţinută de munca fizică şi de munca intelectuală în ansamblul activităţilor depuse. Pe de altă parte, unele grupuri umane, aşa cum sunt negroizii, au capacitatea de a transforma în energie mecanică o proporţie mai mare din alimentele energetice consumate, în loc de a le transforma în energie calorică, în vreme ce eskimoşii au o capacitate mai ridicată de a metaboliza lipidele, în comparaţie cu celelalte grupuri umane.

Reţineţi !!



Un regim alimentar precar dar variat Un regim alimentar caracteristic pentru ţinuturile puţin favorabile pentru cultura plantelor Regimul alimentar al oamenilor din deşert şi semideşert Regimul alimentar al cultivatorilor din pădurea intertropicală Un regim alimentar cerealier, la limita inferioară a subzistenţei

Se pot deosebi, în acest sens, următoarele regimuri alimentare : - Regimul alimentar aleatoriu al grupurilor umane primitive care încă nu cunosc agricultura, trăind din cules, vânat şi pescuit. Este caracteristic pentru unii pigmei din pădurea ecuatorială congoleză, majoritatea amerindienilor din pădurea ecuatorială amazoniană, unii australieni din nordul Australiei, papuaşii din regiunea centrală a Noii Guinee ş. a. Alimentaţia este slab asigurată, oscilând în funcţie de condiţiile meteorologice, dar este extrem de variată şi adaptată la anotimp – se consumă cea mai mare varietate de alimente vegetale (fructe, tuberculi, rădăcini, frunze, tulpini etc.), animale din fauna spontană, peşte, ouă ale păsărilor şi reptilelor etc. - Regimul alimentar specializat carnivor al grupurilor umane de vânători şi pescari este caracteristic pentru amerindienii din nordul Americii de Nord, care trăiesc mai mult pe seama vânatului de reni caribu, pentru boschimanii din sud-vestul Africii, pentru eskimoşii din extremitatea nordică a Canadei şi din Groenlanda, pentru unii amerindieni de pe litoralul vestic al Canadei, care trăiesc, în special, din pescuitul somonilor, ş.a. Regimul acesta este destul de bine asigurat, din punctul de vedere al lipidelor şi al proteinelor, ca şi necesarul de vitamine, acestea provenind din consumul de carne şi de grăsimi de peşte. - Regimul alimentar al crescătorilor nomazi şi seminomazi de animale. Este caracteristic pentru arabii beduini din Africa de Nord şi Asia de Sud-Vest, pentru tuaregi, şi, parţial – pentru unele popoare din Asia Centrală (mongoli, kazahi, tibetani). Şi aceştia îşi asigură necesarul de lipide şi proteine din consumul de produse animaliere, dar, pe lângă acestea, creşte importanţa consumului de lapte şi de produse lactate. Nomazii mai obţin, prin schimb, şi alimente de la sedentarii din oaze – cereale, fructe (curmale) ş.a. - Regimul alimentar preponderent vegetarian, bazat pe tuberculii şi rădăcinile unor plante cultivate este întâlnit în zona intertropicală umedă a Africii, Americii de Sud şi Oceaniei, unde se practică, mai ales, agricultura itinerantă, cu mijloace agrotehnice primitive, şi cu o zootehnie slab dezvoltată. Hidraţii de carbon se obţin de la manioc, igname, batat şi taro, ca şi din cultura unor arbori fructiferi (bananier, cocotier) şi chiar a unor cereale (orez). Lipidele sunt asigurate în special de uleiurile vegetale (de la palmierul de ulei şi cocotier) iar vitaminele – din fructe ş.a. Proteinele, reduse ca disponibil, provin adesea din pescuit (frecvent - din apele continentale) şi vânat. - Regimul alimentar preponderent vegetarian, bazat pe mei şi sorg. Este specific pentru zone întinse din Africa subecuatorială (în special Sahelul) şi din sudul Asiei (partea centrală a peninsulei Deccan, ţinuturile mai înalte şi mai izolate ale Chinei de Sud-Est) Pe lângă mei şi sorg, care asigură esenţialul consumului de hidraţi de carbon, dar cu producţii la hectar foarte mici, se consumă şi alte cereale (grâu, orz) iar în Etiopia o



Regimul alimentar al locuitorilor de odinioară ai celor două Americi, cu un număr extrem de mic de animale domestice Regimul alimentar al unei zone calde şi umede, unde principala plantă de cultură se irigă prin inundare Un regim alimentar preponderent vegetarian dar cu o participare relativ înaltă a zootehniei

cereală specifică – teful. Lipidele se obţin de la plantele oleaginoase (arahide ş.a.) dar zootehnia este, şi aici, slab productivă, explicând o carenţă proteinică aproape generală; o anumită cantitate de proteine provine şi de la leguminoasele-boabe. În Etiopia a fost iniţiată cultura cafelei. - Regimul alimentar preponderent vegetarian, bazat pe porumb. A reprezentat regimul alimentar caracteristic al celei mai mari părţi din populaţia amerindiană din America Centrală şi din vestul Americii de Sud, dar a fost preluat, după colonizarea europeană, şi de mulţi metişi şi chiar de unii urmaşi ai coloniştilor europeni. Pe lângă porumb, alimentul de bază, hidraţii de carbon sunt obţinuţi şi de la plante cu tuberculi (cartof, batat) sau de la quinoa, plantă caracteristică pentru zona andină. Uleiurile vegetale se obţin mai ales din seminţe de bumbac şi din arahide. Alimentaţia proteinică de origine animalieră era, înaintea colonizării europene, foarte redusă şi era compensată, în bună măsură, de consumul de leguminoase-boabe. Alimentaţia vitaminică, pe seama unei game largi de culturi legumicole (tomate, ardei etc.) şi a consumului de fructe (banane ş.a). este corespunzătoare. Băutura tradiţională este cacaoa. - Regimul alimentar preponderent vegetarian, bazat pe orez. Este un regim alimentar practicat de un număr foarte mare de locuitori , în primul rând din Asia Musonică. Pe lângă orez, care asigură cea mai mare parte din hidraţii de carbon, se cultivă subsidiar şi alte cereale (grâu, porumb, sorg, mei), plante cu tuberculi şi rădăcini etc. Zaharurile provin de la trestia de zahăr, lipidele sunt, preponderent de origine vegetală (de la soia, sesam, in, ricin, bumbac, rapiţă) dar rolul componentei animaliere în alimentaţie este mai mare decât în regimurile alimentare vegetariene precedente (pe seama creşterii porcinelor, a păsărilor de apă, a pescuitului şi pisciculturii etc). O anumită cantitate de proteine provine şi din cultura leguminoaselor-boabe. Alimentaţia vitaminică este susţinută de cultura unei game largi de arbori fructiferi (citrice, bananier) şi de legumicultură (varză ş.a.). Preparatele alimentare sunt foarte puternic condimentate, de aici fiind originare principalele plante producătoare de mirodenii. Băutura tradiţională este ceaiul. - Regimul alimentar preponderent vegetarian bazat pe grâu. Odinioară mult mai răspândit, a rămas caracteristic astăzi pentru Africa de Nord, cea mai mare parte a Orientului Apropiat, Pakistan, jumătatea nord-vestică a Indiei, China de Nord-Est şi, insular, pentru zonele mai izolate din Peninsula Balcanică, sudul Italiei şi al Peninsulei Iberice. Pe lângă grâu, se consumă şi alte cereale tradiţionale (orz, secară, ovăz, mei, sorg) sau introduse mai recent (orez, porumb), tuberculi (cartof), uleiuri vegetale (din măsline, ulterior şi din arahide, soia etc.), fructe proaspete, legume (ceapă ş.a.), leguminoase-boabe (fasole), zaharuri (din sfeclă dar şi din trestie de zahăr), miere de albine etc. Zootehnia se bazează pe creşterea bovinelor şi a ovinelor, atât pentru



Un regim alimentar determinat de veniturile relativ ridicate ale majorităţii populaţiei Nu peste tot situaţia alimentară este chiar atât de îmbucurătoare Aproape o treime din populaţia globului încă mai este subnutrită. Lipsa de proteine continuă să afecteze mulţi locuitori ai Lumii a Treia.

lapte cât şi pentru carne (în statele islamice porcinele fiind ca şi inexistente). Băutura tradiţională este vinul dar consumul acestuia a fost limitat de extinderea islamului, care a favorizat pătrunderea ceaiului şi a cafelei. - Regimul alimentar complex al populaţiei din statele dezvoltate. Acesta este regimul cel mai evoluat, în care o parte apreciabilă din alimente nu este produsă în agricultura proprie ci este obţinută, prin schimburi comerciale, de la distanţe mari, în funcţie de puterea de cumpărare, ridicată, a populaţiei. Este caracteristic pentru cele mai multe din statele Europei, statele anglofone din America de Nord, Australia, Noua Zeelandă, statele din sudul Americii de Sud (Argentina, Chile, Uruguay), Israel, pentru populaţia de origine europeană din Africa de Sud, pentru Japonia şi statele petroliere cu venituri mari. O influenţă puternică asupra acestui regim alimentar o are propaganda medicală, care a dus la reducerea consumului de hidraţi de carbon şi lipide, compensată prin orientarea alimentaţiei spre alimente vitaminice, produse lactate, peşte, ouă ş.a. Aceasta a dus la creşterea excedentelor de grâu (din agricultura Statelor Unite, Canadei, Franţei sau Marii Britanii), ca şi la transformarea Japoniei într-o exportatoare de orez şi într-o importatoare de peşte. Din păcate, pe ansamblu, situaţia alimentară a populaţiei Globului este departe de a fi la fel de bună ca în ţările dezvoltate şi continuă să se caracterizeze prin foarte mari inegalităţi sub aspectul subnutriţiei (al insuficienţei consumului de hrană care revine unui locuitor) şi al malnutriţiei (al unei structuri deficiente a alimentaţiei). Astfel, sub aspectul consumului energetic, doar circa 68 % din populaţia mondială are asigurat cuantumul normal, restul, de peste 2 mld. de persoane (în primul rând din Asia de Sud şi Africa Subsahariană) trăind sub limita unei alimentaţii normale. Din totalul deceselor anuale de pe Glob, de circa 54 milioane, 20 milioane sunt o consecinţă directă sau indirectă a subnutriţiei. Dintre formele de malnutriţie, cea mai gravă este malnutriţia proteinică, foarte răspândită, din nou, în Asia de Sud (în Pakistan consumul proteinic mediu este doar de 47 g/locuitor/zi) şi în Africa Centrală (unde nu se consumă mai mult de 40 g/loc./zi). Cu toate acestea, situaţia alimentară mondială este în curs de îmbunătăţire, prin măsurile luate de o serie întreagă de state în curs de dezvoltare, cu sprijinul unor organizaţii mondiale (F. A. O. ş.a.) – extinderea irigaţiilor, introducerea unor varietăţi mai productive de plante de cultură şi a unor rase superioare de animale domestice, extinderea folosirii îngrăşămintelor chimice, combaterea dăunătorilor etc. Proporţia populaţiei subnutrite din totalul populaţiei Globului a scăzut de la 66 % în 1930 la 32 %



Progrese substanţiale dar deocamdată foarte inegale

astăzi, deşi populaţia Globului a crescut puternic în perioada postbelică. În perioada 1990 – 2001 producţia alimentară mondială a crescut cu 24,8 % şi, deşi populaţia a crescut în acelaşi timp cu 16,7 %, totuşi cuantumul de produse alimentare care revine unui locuitor a înregistrat o creştere de 6,9 %. Sporuri remarcabile ale producţiei alimentare care revine unui locuitor se înregistrează în ultimii ani în Asia Musonică, regiunea cea mai populată a lumii (R. P. Chineză, India, Vietnam, Filipine, Indonezia etc.), urmată de Africa de Nord şi Orientul Apropiat (Egipt, Libia, Tunisia, Turcia), ca şi de America Latină (Brazilia, Argentina, Columbia etc.).

Test de autoevaluare 4) Care sunt carenţele alimentare cele mai caracteristice din zona intertropicală ? 5) De ce populaţiile nomade şi seminomade din Africa de Nord, Orientul Apropiat şi Asia Centrală au un regim alimentar tradiţional bazat pe produse animaliere ? 6) De ce în statele dezvoltate se ajunge la un excedent cerealier tot mai important dar creşte importul de carne, de peşte, de furaje ş.a. ? Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.



9. 4. Importanţa cunoaşterii patologiei umane pentru explicarea specificului regional şi a densităţii ecumenei Omul este centrul unor numeroase complexe patogene. Cele mai simple complexe patogene nici nu au nevoie de vreun vector. Viaţa unor agenţi patogeni se leagă de un anumit mediu organic Multe boli transmisible sunt vehiculate de vectori Suportul unor agenţi patogeni sau al unor vectori constă dintr-un mediu natural caracteristic.

9. 4. 1. Complexele patogene. Fiinţa umană se caracterizează printr-o deosebită sensibilitate la agresiunea unei serii întregi de microorganisme şi paraziţi, care provoacă numeroase boli transmisibile. În acelaşi timp, microorganismele patogene şi paraziţii, precum şi vectorii care transmit agenţii patogeni, au anumite cerinţe ecologice, trăiesc într-un mediu specific şi au un gen de viaţă caracteristic, ceea ce concură la apariţia unei distribuţii geografice specifice a acestora şi la conturarea complexelor patogene - asociaţii de fiinţe, cu grade diferite de organizare, având în centrul ei omul, fiinţe care sunt legate prin relaţii de parazitism şi a căror activitate se răsfrânge asupra omului prin îmbolnăviri. Unele complexe patogene sunt foarte simple, reprezentate doar prin organismul uman şi agentul patogen respectiv (virus, bacterie, protozoar, ciupercă, vierme etc.), ciclul vital al agentului patogen fie petrecându-se integral sau în cea mai mare parte în organismul uman, fie transmiterea agentului patogen petrecându-se prin contact direct sau prin intermediul aerului sau al apei. Alte complexe patogene sunt mai complicate, adăugându-se şi un alt mediu organic, în care se dezvoltă, alternativ sau în diferite stadii ale vieţii sale, agentul patogen în cauză, mediu care poate fi reprezentat de un alt mamifer, un peşte, o moluscă etc De exemplu, viermele Schistosoma haematobium, care provoacă o gravă parazitoză intestinală sau vezicală, îşi desfăşoară o parte din ciclul său vital în organismul unor melci mici, de apă dulce, iar o altă parte - în organismul uman, unde ajunge prin consumul melcilor respectivi. Şi mai complicate sunt complexele patogene în care intervine, cu un rol activ, vectorul (agentul de transmisie) al agenţilor patogeni. De exemplu, diferitele specii de Plasmodium, protozoarul care provoacă malaria, sunt transmise de la o persoană la alta de către ţânţarii din genul Anopheles, în organismul cărora îşi şi desfăşoară o parte din ciclul lor biologic. Vectorii trăiesc şi pe seama altor mamifere, nu numai a omului, mamiferele respective jucând rolul unor rezervoare de agenţi patogeni. În complexele patogene intră şi asociaţiile vegetale şi animale care servesc drept suport membrilor principali şi, de aceea, dezvoltarea şi chiar extinderea complexelor patogene depind, în mod sistematic, de condiţiile mediului natural, putându-se vorbi, în acest sens de o adevărată geografie a complexelor patogene, capabilă să explice anumite particularităţi ale densităţii populaţiei, cu deosebire în zona intertropicală umedă a Globului.



Unii hiperparaziţi ţin sub control răspândirea exagerată a unor agenţi patogeni sau vectori Dezvoltarea regională a unor complexe patogene depinde de condiţiile de dezvoltare a agenţilor patogeni Dezvoltarea regională a altor complexe patogene este determinată de condiţiile favorabile pentru viaţa vectorilor Numeroase boli transmisibile au fost răspândite involuntar. Profesiunea expune uneori la acţiunea unor agenţi patogeni favorizaţi de mediu

De asemenea, complexele patogene includ uneori şi alte specii care hiperparazitează agenţii patogeni sau vectorii, limitând dezvoltarea exagerată a acestora. Complexele patogene au o anumită dinamică, fie ca urmare a creşterii numărului de membri, fie prin extinderea sau restrângerea ariei pe care se manifestă. Specificul regional al complexelor patogene este determinat, în primul rând, de cerinţele ecologice ale agenţilor patogeni înşişi. Astfel, diversele specii de Plasmodium au cerinţe termice diferite, pentru a se putea dezvolta, în diferite faze, în organismul ţânţarilor Anopheles, unele având un optimum termic de dezvoltare mai coborât, la circa 250 C, şi producând o malarie benignă, specifică zonelor mai îndepărtate de Ecuator iar altele având un optimum termic de dezvoltare la circa 30o C - speciile ecuatoriale, care provoacă o malarie mai gravă; la latitudini mari malaria nici nu se mai poate produce, chiar dacă trăiesc ţânţari din genul Anopheles. În al doilea rând, extinderea spaţială a complexelor patogene depinde de cerinţele ecologice ale vectorilor (un anumit minimum termic, prezenţa apei, necesară dezvoltării în stadiul de larvă etc.) ca şi de adaptarea ciclului lor vital la oscilaţiile sezoniere ale condiţiilor climatice. De exemplu, o căpuşă (Ixodes persulcatus), care transmite virusul encefalitei siberiene, trăieşte numai pe seama unor animale cu blană din taiga, afectând în special pe muncitorii forestieri, dar dispare în ariile lipsite de pădure . Intensificarea vieţii de relaţii în perioadele modernă şi contemporană a dus la transportul involuntar al unor agenţi patogeni sau al unor vectori la distanţe mari faţă de regiunile de origine, lărgindu-se mult aria unor complexe patogene. Transportul unor agenţi patogeni în regiuni noi, unde aceştia nu au existat în trecut şi unde populaţia locală nu era imunizată, a provocat iniţial adevărate catastrofe, ducând la o mortalitate excepţională în rândul autohtonilor, ca o consecinţă a colonizării europene : de exemplu, variola şi sifilisul, transmise pe o scară largă de către europeni locuitorilor din fostele teritorii coloniale. Complexele patogene îmbracă adesea un anumit aspect profesional, în funcţie de genul de muncă practicat de anumite categorii de activi şi de mediul specific de muncă. Acesta a fost cazul, printre altele, al aşa numite ancylostomiaze a minerilor, provocată de un vierme, Ancylostoma duodenalis, boală parazitară care, la latitudini temperate se poate produce doar în mediul subteran, suficient de cald şi umed pentru ca viermele respectiv să se poată reproduce (o adevărată epidemie s-a declanşat în bazinul carbonifer Ruhr, la începutul secolului al XX-lea).



Standardul de viaţă coborât este favorabil răspândirii anumitor complexe patogene. Tabuurile religioase sunt în fond nişte măsuri de igienă tradiţională. Genetic s-au fixat şi modalităţi de protecţie care astăzi au trăsături de specific rasial. Marile greutăţi întâmpinate de viaţa umană în zona intertropicală umedă

Standardul de viaţă şi obişnuinţele tradiţionale joacă, şi ele, un rol în formarea şi răspândirea unor complexe patogene. Astfel, lipsa încălţămintei, şi caracterul primitiv al locuinţelor, lipsite de o podea propriu-zisă, în care trăiesc mari mase umane din ţările slab dezvoltate, favorizează pătrunderea directă în organism a ancylostomelor din sol, situaţie foarte răspândită în întreaga Africă. Dimpotrivă, unele constrângeri de ordin confesional reprezintă, în fond, nişte măsuri preventive ale igienei tradiţionale; de exemplu, interdicţia de a folosi în alimentaţie carnea de porc, respectată de majoritatea musulmanilor, îi protejează pe aceştia de infestarea cu o serie de viermi, de neajunsurile provocate de consumul excesiv de lipide şi de pericolul de a ingurgita alimente uşor alterabile, în condiţiile unui climat cald. Se poate vorbi şi de unele particularităţi rasiale, cu rol protector, care sunt efectul unei adaptări de lungă durată la viaţa într-un mediu patogen. De exemplu, după unii autori, la negroizi apare o adaptare specifică la frecvenţa ridicată a malariei – sicklemia, manifestată prin prezenţa unor globule roşii anormale, în formă de seceră, care nu sunt atacate de Plasmodium. 9. 4. 2. Repartiţia zonală a principalelor complexe patogene Dintre toate zonele climatice, zona intertropicală umedă comportă numărul cel mai mare de complexe patogene, cu maladii infecţioase sau parazitare de o deosebită virulenţă, datorită condiţiilor optime de dezvoltare a celui mai mare număr de agenţi patogeni şi de vectori ai acestora. Dintre cele mai răspândite şi periculoase maladii din zonă, le menţionăm pe următoarele : - Schistosomiazele, - se apreciază la 200 mil. de persoane numărul celor afectaţi, cu o frecvenţă maximă în Asia Musonică şi, apoi, în Africa şi în America de Sud; - Formele grave de malarie – anual se înregistrează circa 160 mil. de cazuri noi de malarie şi peste 1,1 mil. de decese, cu cea mai mare frecvenţă în Africa Subsahariană, în Asia Musonică, Melanezia şi zona ecuatorială a Americii de Sud; - Onchocercoza, boală produsă de nişte viermi, onchocercii, transmişi omului de muşte din genul Simulium, care au proprietatea de a se reproduce în apele bine oxigenate ale acelor râuri şi fluvii din Africa ecuatorială cu cataracte şi cascade; onchocercii atacă aparatul vizual şi ca urmare a frecvenţei maxime a acestei parazitoze în sectoarele cu cataracte şi cascade, aceste zone sunt evitate sau se depopulează; - Lepra, produsă de o bacterie, boală care, deşi şi-a redus cu mult incidenţa (astăzi mai sunt circa 10 milioane de bolnavi), are încă frecvenţe semnificative în unele state din Africa (Burkina Fasso, Côte d’Ivoire, Guineea etc.), pe litoralul sud-estic al Peninsulei Deccan, în Noua Guinee ş.a.;



Climatul arid reduce frecvenţa complexelor patogene Zona unde astăzi sunt cele mai agreabile condiţii de viaţă, din punctul de vedere al complexelor patogene

- Boala somnului, produsă de un protozoar, Trypanosoma Brucei, şi transmisă omului şi animalelor domestice de musca tsetse, deşi a fost puternic combătută, încă se mai menţine în Africa ecuatorială şi subecuatorială (Camerun, sudul Nigeriei, R. D. Congo, Uganda ş.a.); - Boala lui Chagas, produsă de o altă trypanosomă, Trypanosoma Cruzi, care atacă muşchiul cardiac, specifică Americii de Sud; - Febra galbenă, produsă de un virus transmis omului de o serie de ţânţari, în special de aceia din genul Aedes, răspândită în Africa şi în America de Sud, dar lipsind în Asia, unde nu trăiesc speciile de maimuţă, care reprezintă rezervorul de virus. Toate acestea contribuie la menţinerea unei morbidităţi şi a unei mortalităţi ridicate, ca şi la o slabă dezvoltare a zootehniei, explicând, alături de considerentele de ordin climatic, slaba populare a Amazoniei, în America de Sud, precum şi a unor ţinuturi întinse din Africa Ecuatorială. Unele complexe patogene au reprezentat însă şi bariere naturale în calea colonizării şi a penetraţiei unor noi grupuri umane, caracteristică în acest sens fiind oprirea penetraţiei arabe şi a islamului în Africa Centrală, din momentul în care călăreţii arabi au ajuns în zona bântuită de boala somnului, aceasta interzicând creşterea cabalinelor. Zonele tropicală şi subtropicală aride sunt mai puţin afectate de complexe patogene, datorită umidităţii scăzute, defavorabile pentru mulţi agenţi patogeni şi vectori. Totuşi, se întâlnesc şi aici maladii specifice, aşa cum este ciuma, provocată de un microorganism, transmis omului de la rozătoare, abundente aici, prin intermediul puricilor, leishmanioze, provocate de protozoare din genul Leishmania, şi acestea transmise de la rozătoare şi alte mamifere, febra recurentă, produsă de o spirochetă, cu focare endemice în Somalia, Egipt, Afganistan şi Asia Centrală, tularemia, produsă de o bacterie, transmisă omului de la iepurii prin intermediul unor insecte sau conjunctivita granuloasă, foarte răspândită în Africa de Nord şi vestul Asiei. Şi în această zonă continuă complexul patogen al malariei însă, cu o frecvenţă mai redusă,– în valea Nilului, oazele din Sahara, câmpia Mesopotamiei şi sud-vestul Iranului. Zonele subtropicale de nuanţă mediteraneană sunt cele mai puţin afectate de complexe patogene. Ce-i drept, în trecut a fost destul de răspândită malaria (de altfel, purtând o denumire de origine italiană), cu precădere în unele câmpii tinere, slab drenate, cu condiţii bune pentru reproducerea ţânţarului Anopheles, de exemplu în mlaştinile Pontine, de pe litoralul Mării Tireniene din Italia, dar aceste mlaştinile au fost astăzi drenate şi malaria a fost eradicată.

Reţineţi !



Altădată, în zona temperată, tuberculoza făcea adevărate ravagii, dar astăzi a ajuns o excepţie. Din păcate, progresul nu este general - unii vectori şi agenţi patogeni se adaptează la mijloacele de combatere ale omului.

În zonele temperate majoritatea statelor au ajuns la un nivel înalt de dezvoltare economică şi de organizare a aparatului sanitar, dintre bolilor transmisibile cele mai multe fiind ca şi eradicate. În trecut, au cunoscut, totuşi, o frecvenţă mare bolile aparatului respiratoriu, favorizate de frigul şi umezeala din sezonul de iarnă dar astăzi, în paralel cu creşterea speranţei medii de viaţă la naştere, locul bolilor transmisibile a fost luat de maladiile vârstei a treia. 9. 4. 3. După cum am văzut, lupta omului împotriva complexelor patogene a înregistrat progrese meritorii în perioadele modernă şi contemporană, ca urmare a descoperirii vaccinurilor, a numeroase medicamente de sinteză şi a antibioticelor, ca şi prin folosirea unor pesticide împotriva unor vectori ai agenţilor patogeni, asanarea biotopurilor care reprezintă suportul ecologic al unor vectori şi ridicarea standardului de viaţă al populaţiei. Totuşi o serie de agenţi patogeni şi vectori câştigă o anumită rezistenţă la mijloacele de luptă ale omului : asistăm, astfel, la o anumită recrudescenţă a malariei, deoarece femelele de Anopheles devin rezistente la insecticide iar Plasmodium – la medicamente. Se răspândesc, din nefericire, şi unele boli transmisibile noi, deocamdată incurabile, aşa cum este S. I. D. A., care a ajuns să producă anual circa 2 300 000 de decese, mai ales în statele din Africa australă.


7) De ce complexele patogene au o repartiţie geografică specifică ? 8) De ce unele complexe patogene sunt mai răspândite în statele în curs de dezvoltare ? 9) De ce în zona intertropicală umedă se întâlnesc arii întinse foarte slab umanizate sau chiar nepopulate, în pofida existenţei unei vegetaţii luxuriante ?

Răspunsuri la aceste întrebări veţi găi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.



9.5. Răspunsurile şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare

1.În regiunile montane din zona intertropicală (de exemplu, în partea centrală a Munţilor Anzi) valorile ridicate ale temperaturii reduc parţial disconfortul provocat de presiunea scăzută a oxigenului atmosferic şi favorizează înaintarea umanizării permanente până la altitudinea de 5 600 m. În schimb, la latitudini mari temperaturile, şi aşa scăzute, sunt şi mai mult reduse ca urmare a altitudinii şi agravează disconfortul produs de insuficienţa oxigenului, coborând plafonul superior al habitatului permanent până la nivelul mării. 2. Locuinţele care asigură cea mai bună termoizolaţie sunt acelea construite din materiale care conţin o proporţie cât mai mare de aer. Acestea au o distribuţie geografică dependentă de materialul disponibil, de condiţiile climatice, de zona de vegetaţie, de ocupaţiile tradiţionale ale grupului uman în cauză etc. Astfel, în zona pădurilor boreale de răşinoase predomină locuinţele din lemn de conifere, datorită abundenţei resurselor forestiere, porozităţii ridicate a acestui lemn (atunci când este bine uscat) şi temperaturilor scăzute din timpul iernii. Crescătorii de animale din Mongolia îşi construiesc iurtele din panouri de pâslă demontabile, deoarece lemnul lipseşte, animalele produc suficientă lână iar panourile de pâslă sunt uşoare şi lesne de transportat. Eskimoşii îşi fac iarna igluuri din blocuri de zăpadă uşor întărită, deoarece sunt nu numai excelente termoizolatoare dar se şi construiesc foarte repede. În fine, locuinţele trogloditice (de exemplu, cele din Podişul de Löss) asigură şi ele o foarte bună izolare termică, mai ales dacă substratul este uscat şi relativ poros. 3. În zona ecuatorială insolaţia la sol este mai redusă decât în zona tropicală aridă, pe de o parte datorită nebulozităţii ridicate (rezultat al unei evapotranspiraţii foarte puternice) iar pe de alta – ca urmare a umbrei create de pădurea ecuatorială. Aşa se explică de ce pigmeii, formaţi ca subrasă la adăpostul pădurii ecuatoriale, au o pigmentaţie mai redusă decât negrii africani propriu-zişi, formaţi, ca subrasă, într-o zonă de climat tropical, lipsită de pădure. 4. În alimentaţia din zona intertropicală sunt foarte răspândite carenţa energetică şi carenţa proteinică, ca urmare a randamentelor foarte scăzute din cultura plantelor şi din zootehnie, rezultat, în primul rând, al menţinerii unei agriculturi primitive şi a unei agrotehnici inadecvate, dar şi al degradării avansate a mediului, al unei distribuţii inechitabile a proprietăţii funciare, al creşterii explozive a populaţiei, al insuficienţei investiţiilor din agricultură, al frecvenţei anilor secetoşi ş.a. Se adaugă carenţa în vitamină B1 (specifică Asiei Musonice, ca urmare a consumului masiv de orez decorticat), carenţa în vitamina D (datorită insuficienţei laptelui), carenţa în calciu, magneziu, fosfor şi fier (ca urmare a solurilor, în care o serie de compuşi minerali solubili sunt uşor transportaţi în profunzime) şi carenţa în iod (datorită largii dezvoltări a substratului format din roci cristaline).



5. În zonele de stepă aridă şi semideşert, unde trăiesc nomazii şi seminomazii, cultura plantelor nu se poate dezvolta decât pe suprafeţe foarte limitate, pe care se pot practica irigaţiile. Singura formă de agricultură, este, în consecinţă, creşterea pastorală a animalelor (în special a ovinelor şi caprinelor, puţin pretenţioase), în căutarea permanentă a pajiştilor temporare formate după scurtele ploi de vară (la sud de tropicul nordic) sau de iarnă (la nord de acesta). 6. În aceste state, propaganda medicală a făcut să scadă considerabil proporţia hidraţilor de carbon în alimentaţie, în timp ce progresele geneticii şi agrotehnicii au dus la producţii de cereale din ce în ce mai mari, degajându-se mari excedente de grâu ş.a., chiar din state care altădată importau (Marea Britanie ş.a.). În schimb, se consumă din ce în ce mai multă carne şi tot mai mult peşte şi produse lactate, aceasta impunând dezvoltarea zootehniei intensive (în mare parte, pe seama furajelor de import), ca şi importul de produse animaliere (din Australia, Noua Zeelandă, Argentina etc.). 7. Complexele patogene au o repartiţie geografică specifică, deoarece atât agenţii patogeni cât şi vectorii au anumite pretenţii de temperatură şi umiditate, care sunt întâlnite în anumite zone climatice. 8. Unele complexe patogene sunt mai frecvent întâlnite în statele Lumii a Treia, datorită standardului de viaţă mai modest, care implică neaerisirea locuinţelor, absenţa podelei, promiscuitatea şi o slabă rezistenţă la îmbolnăviri a unor persoane subnutrite. 9. În zona intertropicală umedă se conjugă frecvent un mediu excepţional de favorabil pentru dezvoltarea agenţilor patogeni şi a vectorilor acestora (o climă caldă şi umedă, ape stagnante, o vegetaţie-suport abundentă, cataracte şi cascade care oxigenează apa râurilor şi fluviilor) cu soluri sărace în material organic şi mineral, care nu suportă culturi agricole intensive decât pentru un scurt timp, cu condiţii defavorabile pentru dezvoltarea zootehniei (prezenţa bolii somnului ş.a.) şi cu disconfortul fiziologic, toate ducând la o mortalitate ridicată şi la densităţi scăzute ale populaţiei.



9.6. Lucrare de verificare nr. 9 INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului “Problematica obiectului de studiu al geografiei”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs (Geografie generală); - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe

fiecare pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările Dvs. De la acest curs? Problemele şi întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt urătoarele : 1) Arătaţi ce adaptări somato-fiziologice la presiunea scăzută a oxigenului apar la oamenii care trăiesc de multe generaţii în zonele de mare altitudine (1 punct). 2) Arătaţi ce adaptări somato-fiziologice la condiţiile de climă extrem de rece şi, dimpotrivă, extrem de caldă, apar la oamenii care trăiesc de multe generaţii în astfel de condiţii climatice (2 puncte). 3) Ce carenţă alimentară apărea frecvent la navigatorii de altădată şi la exploratorii ţinuturilor polare ? Ce boală este provocată de această carenţă (1 punct) ? 4) De ce regimul alimentar primitiv, deşi precar, este atât de variat (1 punct)? 5) De ce amerindienii din nordul Americii de Nord şi de pe litoralul vestic al Canadei, precum şi eskimoşii, au un regim alimentar preponderent carnivor (1 punct) ? 6) Arătaţi cum a contribuit intensificarea vieţii de relaţii din perioadele modernă şi din contemporană la răspândirea anumitor complexe patogene (2 puncte). 7) La ce populaţii constrângerile confesionale au o importanţă mai mare în menţinerea anumitor reguli de igienă alimentară (1 punct)? În final, vă rugăm să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a creşte eficienţa cursului şi a ameliora fixarea cunoştinţelor acumulate.




Băltăreţu A., Fructele pământului, Ed. Albatros, Bucureşti, 1987. Bâlteanu Gh., Plantele de cultură – hrană şi materie primă, Ed. Albatros, Bucureşti, 1979. Erdeli G., Cândea M, Braghină C, Costache S., Zamfir D., Dicţionar de geografie umană, Editura Corint, Bucureşti, 1999. Ionac N., Mic tratat de geografie medicală, Editura Universităţii Bucureşti, 2000. Raboca N., Agricultura mondială – aspecte geografice, Casa de editură Sarmis, Cluj, 1994. Sauşkin I. G., Introducere în geografia economică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961. Teodoreanu E., Geografie medicală, Editura Academiei, Bucureşti, 2004. Ungureanu A., Geografie umană generală, Edit. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi , 2000.

Efectele uman-geografice ale organizării social-economice în diferitele etape de evoluţie ale omenirii


Unitatea de învăţare Nr. 10 EFECTELE UMAN-GEOGRAFICE ALE ORGANIZĂRII SOCIAL-ECONOMICE ÎN DIFERITELE ETAPE DE EVOLUŢIE ALE OMENIRII

Cuprins Pagina 10.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 10 176 10.2. Societatea primitivă şi consecinţele geografice

ale autarhiei 177 10.3. Societatea semiautarhică diferenţiată 179 10.4. Societatea liberală de piaţă 181 10.5. Experienţa unei economii centralizat planificate şi

efectele geografice ale acesteia 185 10.6. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 188 10.7. Lucrarea de verificare nr. 10 189 10.8. Bibliografie minimală 190 10.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 10

După studierea acestei unităţi de învăţare veţi fi capabili să înţelegeţi mai bine :

că omul este o fiinţă socială, evoluată, care nu ascultă în mod automat de legile biologice ci caută să-şi asigure existenţa şi să progreseze pe baza unei organizări social-economice;

că existenţa umană, spre deosebire de aceea a multor alte fiinţe, nu poate fi concepută decât în cadrul unui grup social, mai mare sau mai mic, în care se statorniceşte o anumită diviziune a muncii, în funcţie de capacitatea intelectuală şi fizică individuală, de gradul de evoluţie a societăţii ş.a.

că, din acest punct de vedere, în istoria omenirii, putem vorbi despre o succesiune a patru tipuri de organizare social-economică – aceea caracteristică pentru societatea primitivă autarhică, aceea a societăţii semiautarhice diferenţiate, aceea a societăţii liberale de piaţă şi aceea a experimentului unei societăţi centralizat planificate;

că toate aceste tipuri de organizare au consecinţe directe pe plan geografic, contribuind, alături de cadru natural şi de nivelul de dezvoltare a tehnicii, la constituirea anumitor tipuri de peisaj umanizat.



10. 2. Societatea primitivă şi consecinţele geografice ale autarhiei

O economie bazată iniţial pe prelevarea a produselor naturii Importante oscilaţii sezoniere ale activităţii umane Începutul modificării ecosistemelor naturale Muncă şi proprietate comunitară

În societatea primitivă, atât timp cât nivelul tehnicii era foarte puţin avansat, produsele strict necesare vieţii omului erau obţinute, aproape exclusiv, prin prelevarea lor directă din natură (prin culegerea fructelor, tuberculilor, tulpinilor şi ale altor organe ale plantelor din flora spontană, prin vânatul animalelor sălbatice, pescuit ş.a.). Ulterior, s-au adăugat cultura primitivă a plantelor (frecvent sub forma agriculturii itinerante, pe seama defrişării prin ardere a pădurii sau a vegetaţiei erbacee, care asigură fertilizarea terenului un anumit număr de ani) şi creşterea extensivă a animalelor domestice, pe seama păşunilor naturale. Grupurile umane trăiau (şi, cu totul izolat, mai trăiesc şi astăzi) într-o anumită dependenţă de oscilaţiile imprevizibile ale condiţiilor naturale din mediul lor de viaţă - această trăsătură s-a păstrat şi mai târziu, creând ritmuri sezoniere tipice ale utilizării forţei de muncă, cu perioade de vârf de activitate, când este necesar un mare număr de braţe de muncă (de exemplu, în climatul subecuatorial, din Africa saheliană – în faza finală a sezonului uscat şi la începutul sezonului ploilor) dar şi perioade în care forţa de muncă are foarte puţin de lucru. Cu timpul, omul a început, treptat, să contribuie la o modificare tot mai profundă a ecosistemelor naturale, după ce, în Neolitic, a debutat procesul de extindere a plantelor de cultură, în detrimentul vegetaţiei spontane. Acum este declanşat marele proces de defrişare a pădurii şi de desţelenire a stepelor şi a savanelor. De asemenea, odată cu apariţia animalelor domestice, omul a multiplicat în mod conştient numărul de exemplare din anumite specii, în detrimentul animalelor din fauna spontană. Activitatea economică din societatea primitivă avea loc în cadrul marii familii patriarhale, care poseda, în comun, pământul, animalele şi aproape toate celelalte bunuri. Diviziunea muncii era bazată mai ales pe sex şi pe vârstă, fapt moştenit , în parte, până astăzi : bărbaţii se ocupau cu defrişarea, pregătirea terenului pentru cultură, creşterea animalelor, vânatul, pescuitul şi apărarea iar femeile – cu semănatul, întreţinerea culturilor ş.a. Economia, preponderent agrară, a societăţii primitive, era o economie aproape exclusiv autarhică, absenţa sau caracterul sporadic al schimburilor de produse dintre grupurile umane obligând fiecare colectivitate să-şi asigure hrana şi unele rezerve din producţia proprie. De altfel, slaba productivitate a muncii nu permitea decât degajarea unor eventuale şi neînsemnate surplusuri schimbabile. Aceasta îi obliga pe cultivatori să practice, în mod sistematic, policultura, pentru a produce o gamă pe cât posibil mai completă de alimente, cultivând plante cu tuberculi şi rădăcini comestibile, cereale, plante oleaginoase, leguminoase pentru



Practicarea policulturii – consecinţa directă a autarhiei Reminiscenţe ale societăţii primitive O societate relictă, ameninţată cu dispariţia.

boabe, legume, arbori fructiferi ş.a.m.d. Dominaţia policulturii se reflecta (şi se reflectă şi astăzi în mica gospodărie africană sau chiar în unele zone din Asia de Sud-Est) în dimensiunile mici ale parcelelor de cultură, caracterul neregulat al acestora, proporţia mare a culturilor mixte şi în modificarea frecventă a destinaţiei terenurilor. Şi numărul speciilor de animale domestice cunoscute şi crescute era foarte mare (bovine, ovine, caprine, porcine, păsări etc,), unele dintre acestea ieşind ulterior din cercul de interes economic al omului. Policultura explică, pe lângă agrotehnica elementară, menţinerea unei productivităţi mici a muncii. Unele elemente ale organizării patriarhale, comunitare, s-au păstrat în cadrul societăţilor ulterior apărute; de exemplu, în Europa, mai ales la germani, la slavi şi la români a funcţionat până aproape de epoca modernă proprietatea comunitară a ţărănimii libere, din care s-au păstrat până astăzi păşunea (islazul) comunal ş.a. Societatea primitivă reprezintă astăzi un relict istoric, grupuri umane care să se mai menţină la nivelul acestei organizări rămânând doar sub forma unor izolate, în zonele izolate ale ecumenei, cu condiţii grele de viaţă : pigmeii din pădurea ecuatorială a bazinului fluviului Congo, unii amerindieni din pădurea ecuatorială amazoniană, papuaşii din zona centrală, înaltă, a Noii Guinee ş.a.; totuşi şi aceştia preiau treptat elemente social-economice ale societăţii liberale de piaţă.


1) De ce autarhia determină o structură policulturală a economiei primitive ?

2) Ce reminiscenţe ale societăţii primitive mai există şi astăzi în

societatea europeană ?




10. 3. Societatea semiautarhică diferenţiată

Apariţia primelor excedente Deşi domină marea proprietate, totuşi regiunile cu o proporţie ridicată a micii proprietăţi sunt cele mai active. Persistenţa sclavajului Un comerţ internaţional limitat la mărfurile de lux Persistenţa policulturii

Societatea diferenţiată este rezultatul unei stratificări sociale, apărute pe baza creşterii producţiei de bunuri determinată de perfecţionările tehnologice. Această creştere a început să depăşească necesarul de autoconsum local, permiţând apariţia unor acumulări, o uşoară creştere a disponibilului de schimb şi constituirea unei pături de proprietari şi negustori. Diferenţierea socială s-a accentuat prin apariţia statului, întovărăşit de aparatul său fiscal, militar, administrativ şi ecleziastic, Societatea diferenţiată semiautarhică se caracterizează prin dominaţia exercitată de marea proprietate funciară privată ca şi prin rolul deosebit jucat pe plan social şi economic de aparatul militar. Totuşi, marea proprietate funciară nu a fost niciodată absolută, pe lângă aceasta existând o proporţie variabilă de mici proprietari liberi – ţărani sau meşteşugari, atât în mediul rural cât şi în cel urban; în unele regiuni (de ex., în vestul Germaniei sau în Elveţia) mica proprietate funciară a fost aceea care a predominat, ceea ce a creat un anumit spirit de iniţiativă şi de responsabilitate al locuitorilor, stimulând evoluţia spre o societate de un tip mai avansat. Pe de altă parte, sclavajul, apărut în antichitate, a persistat până în secolul al XIX-lea, pe alocuri, mai ales pe plantaţiile organizate în coloniile europene, şi a reprezentat cauza unui masiv transfer forţat de populaţie africană, cu reflexe directe asupra actualei structuri rasiale mixte a multor foste state coloniale (S.U.A., Brazilia, insulele din arcul Antilelor ş.a.m.d.) Societatea diferenţiată a devenit o societate semiautarhică, în care doar o anumită parte din bunurile produse erau destinate pieţei iar autoconsumul era încă dominant. Numeroase cauze explică de ce nu se generalizaseră schimburile de bunuri – surplusurile modeste şi fărâmiţarea politică, însoţită de numeroase bariere vamale şi pierderile determinate de primitivismul mijloacelor de transport, ca şi de şi de insecuritatea politico-militară, toate ridicând mult nivelul preţurilor de desfacere. Ca urmare, circulaţia internaţională era limitată la mărfuri cu valoare ridicată şi cu volum relativ mic – mirodeniile (din Asia de Sud-Est), mătasea (din China), blănurile (din Rusia), vinurile (din ţinuturile mediteraneene), chihlimbarul (din zona Mării Baltice), metalele rare şi pietrele preţioase. Datorită acestui comerţ limitat, în agricultură, sector în care continua să lucreze marea majoritate a populaţiei active, policultura, destinată acoperirii celei mai mari părţi din consumul local, a rămas dominantă, deşi se conturaseră şi unele tendinţe de specializare, mai ales pe plantaţii.



O lume rurală caracterizată prin mari inegalităţi Un sistem nestimulativ O agricultură înapoiată Reforme agrare imperios necesare, dar cu asigurarea unei anumite dotări tehnice

În Lumea a Treia reminiscenţele marii proprietăţi de tip feudal sunt încă destul de puternice, determinând, în primul rând, o distribuţie foarte inegală a proprietăţii funciare, cu o bună parte din ţărănime obligată să-şi asigure subzistenţa precară prin munca, permanentă sau temporară, pe marea proprietate (de exemplu, în India există 47 de milioane de familii ţărăneşti complet lipsite de pământ) Acest sistem social-economic este foarte puţin stimulativ şi nu permite pătrunderea progresului agrotehnic, deoarece producătorul, de cele mai multe ori, nu este proprietar al produsului muncii sale şi nu vede nici un avantaj într-o eventuală creştere a producţiei. Ţărănimea, în mod obişnuit, este complet lipsită de rezerve financiare, ba, dimpotrivă, de cele mai multe ori este îndatorată iar datoriile neputând fi achitate, creditorii acaparează şi multe din micile proprietăţi, accentuându-se şi mai mult inechitatea funciară. Doar marea proprietate este capabilă să se doteze mai bine, accentuându-se şi pe această cale diferenţelor de standard de viaţă dintre marii proprietar şi micii producători. Toate acestea explică, în primul rând, nivelul încă foarte înapoiat al agrotehnicii în cele mai multe din agriculturile din Lumea a Treia, cu un consum foarte redus de îngrăşăminte chimice, cu un grad foarte scăzut de mecanizare şi cu producţii foarte modeste la hectar. Principala problemă socială, în astfel de situaţii, este fără îndoială, aceea a efectuării unor reforme agrare, care să ducă la o distribuţie mai judicioasă a fondului funciar, însă astfel de reforme agrare trebuie să fie judicios concepute şi bine pregătite, asigurând simultan şi accesul noilor împroprietăriţi la o agrotehnică modernă. Cu toate greutăţile inerente, totuşi, în unele state, mai ales în America Latină, unde s-au făcut reforme agrare, cel puţin parţiale, acestea au avut rezultate pozitive în ridicarea productivităţii agriculturii şi al standardului de viaţă al marilor mase rurale.




3) Ce piedici explică dezvoltarea foarte slabă a comerţului internaţional în Evul Mediu ?

4) Care este principala moştenire din zilele noastre a societăţii

semiautarhice diferenţiate ? Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

10. 4. Societatea liberală de piaţă

O societate care pleacă de la acumulări mai vechi Creşterea acumulărilor prin exploatare colonială Rolul hotărâtor al revoluţiei industriale

O anumită acumulare a capitalului a început încă din Antichitate şi Evul Mediu, prin comerţ, speculaţiile financiare, cu imobile, terenuri, schimb valutar etc., astfel apărând primele centre ale capitalului preindustrial, aşa cum au fost cele din Italia medievală (Veneţia, Genova, Siena ş. a.), din Ţărilor de Jos (Brugge, Gent, Antwerpen, Amsterdam) sau Germania (Augsburg). Dezvoltarea economiei de piaţă a fost favorizată de Marile Descoperiri Geografice, care au deschis calea colonizării, de către europeni, a Americilor, Africii şi Australiei, precum şi a unei mari părţi din Asia, creându-se astfel premisele formării unei pieţe mondiale unice şi ale acumulării capitalului prin relaţii economice inechitabile între metropolele şi colonii, prin deschiderea unor noi zăcăminte de substanţe minerale utile, înfiinţarea de plantaţii, comerţul cu sclavi ş.a.m.d., capital care, în multe cazuri, a fost investit eficient - în primul rând, în Marea Britanie şi Olanda. Instaurarea economiei de piaţă ca sistem social-economic dominant a avut loc din sec.al XVIII-lea, în Europa Central-Nord-Vestică (începând cu Marea Britanie), ca rezultat al expansiunii progresului tehnic din anii Revoluţiei industriale, maşinismul pătrunzând, într-o primă fază, în domeniul industriei textile şi apoi în industria grea (exploatări carbonifere, siderurgie, industrie mecanică şi chimică), precum şi în modernizarea transporturilor.



Unificarea pieţei mondiale – caracteristică de bază a societăţii liberale de piaţă Subdezvoltarea – rezultat al formării pieţei mondiale unice, agravat însă de situaţiile locale Sunt şi state care reuşesc să se desprindă din subdezvoltare. Gravele efecte ale şomajului de masă din Lumea a Treia O îndatorare care grevează serios posibilităţile de dezvoltare

Autoconsumul tinde să dispară iar producţia-marfă tinde să se impună într-un mod exclusiv. Se constituie treptat piaţa mondială unică, circulaţia universală a mărfurilor, a capitalului şi, într-o anumită măsură, a forţei de muncă şi a informaţiei, prin reducerea rolului şi, apoi, prin desfiinţarea treptată a barierelor vamale, prin creşterea permeabilităţii frontierelor ş.a. Se dezvoltă şi forme regionale de unificare a pieţei, ca Uniunea Europeană sau N.A.F.T.A. (statele nord-americane) dar aceasta nu înseamnă, însă, că nu se mai manifestă anumite aspecte ale protecţionismului, mai ales în Japonia. Existenţa pieţei mondiale unice implică o confruntare directă între toţi producătorii de bunuri şi prestatorii de servicii, creând un câmp larg de desfăşurare pentru întreprinzătorii cei mai eficienţi dar şi condiţii grele pentru producătorii puţin eficienţi, cu o tehnologie înapoiată. Aceasta explică, alături de diferenţele de potenţial natural şi de structură socială, adâncirea diferenţierilor în nivelul de dezvoltare al statelor Globului, în perioadele modernă şi contemporană, statele industriale dezvoltându-se mai repede decât majoritatea celor din Lumea a Treia iar în acestea din urmă înregistrându-se un ritm mai redus al creşterii economice, grevat şi de o creştere explozivă a populaţiei. Atunci când e adaugă şi instabilitatea politică, se poate ajunge la adevărate stări de catastrofă economic-socială, ca în multe state din Africa Subsahariană (R. D. Congo, Sierra Leone, Ruanda, Burundi, Kenya etc.) dar şi în teritoriile palestiniene, în Haiti, Noua Caledonie ş.a. Lumea a Treia este, însă, extrem de diferenţiată, alături de acestea distingându-se şi câteva state şi teritorii aflate în plin progres, cu creşteri ale produsului naţional brut pe locuitor de peste 4 % anual, adeseori pe seama unei salarizări foarte modeste, cum sunt India, Chile, Uniunea Myanmar ş. a. Subdezvoltarea Lumii a Treia duce la o valorificare cu totul incompletă a resurselor de forţă de muncă, şomajul, total sau parţial, fiind mult mai răspândit decât în statele dezvoltate, lipsa de locuri de muncă împingând o bună parte din populaţie la o subzistenţă bazată pe expediente şi surse de venituri ilegale. Majoritatea statelor Lumii a Treia au recurs şi la împrumuturi masive de pe piaţa internaţională a capitalului, cu dobânzi ridicate, ajungând într-o stare gravă de îndatorare (în 2001 datoria externă totală a Lumii a Treia a ajuns la 2 332 mld. $, din care cea mai mare parte revine statelor Americii Latine).

Reţineţi !!



O lume condusă din câteva centre Cointeresarea salariaţilor Coexistenţa cu o proporţie variabilă de proprietate publică Nu rezistă decât cine se modernizează în permanenţă. Tendinţe spre un consum excesiv Se mai menţin şi unele subvenţii.

Sistemul economic liberal fiind reglat, în primul rând, de jocul liber al valorilor pe piaţă, acest fapt evidenţiază existenţa principalelor centre de comandă ale economiei mondiale contemporane, care corespund cu sediile marilor burse de valori : New York, Tokyo şi Osaka, Londra, Frankfurt am Main, Paris, Zürich, Milano ş. a. Economia liberală de piaţă se bazează şi pe o îmbinare complexă a responsabilităţii individuale cu responsabilitatea colectivă, pe măsura creşterii standardului de viaţă din statele dezvoltate, o proporţie tot mai mare din populaţie devenind coresponsabilă la managementul întreprinderilor, prin sistemul societăţilor anonime, pe acţiuni – de exemplu, în S.U.A. 40 % din familii au ajuns să fie deţinătoare de acţiuni ale societăţilor cotate la bursă. Deşi proprietatea privată a indivizilor sau coacţionarilor, asupra terenurilor, utilajelor, clădirilor, capitalului etc., este dominantă, totuşi exist o proporţie mai mare sau mai mică a participării proprietăţii publice, mai ales în sectoarele de importanţă strategică (căile ferate, energia electrică ş.a.) şi în statele care au avut perioade mai îndelungate de guvernare socialistă (Franţa, Marea Britanie, Germania, Suedia, Austria ş.a.) sau care au moştenit nişte structuri etatizate din timpul unei perioade totalitare din trecut (Italia), în timp ce în Statele Unite şi în Japonia ponderea sectorului public este foarte redusă. Legea concurenţei îi obligă pe întreprinzători la o retehnologizare şi la o remodernizare permanentă, ceea ce implică asigurarea distribuirii unei părţi corespunzătoare din veniturile întreprinderilor sectoarelor de cercetare şi dezvoltare, întreprinderile care acordă cercetării proporţia cea mai mare din venituri (aşa cum au fost, în perioada postbelică, întreprinderile japoneze) câştigând într-o măsură crescândă piaţa internaţională, în dauna întreprinderilor care au acordat o mai mică atenţie acestui sector. Din păcate, dezvoltarea excepţională a publicităţii face ca, în cazuri extreme, să impună chiar şi produse inutile, consumându-se o proporţie anormală din resursele naturale ale Globului. Deşi se susţine la modul general principiul practicării unor preţuri realiste, totuşi statele occidentale continuă să acorde unor sectoare în dificultate şi anumite subvenţii, destinate mai ales agricultorilor vest-europeni, pentru ca aceştia să poată rezista, deşi produc la preţuri de cost ridicate (datorită hipertehnologizării), în faţa invaziei de produse agricole, similare dar obţinute mult mai ieftin, provenind din Statele Unite, Canada, Argentina, Australia, Noua Zeelandă ş.a.



O lume condusă de societăţile transnaţionale Paradisurile fiscale trăiesc bine exploatând o legislaţie fiscală indulgentă. O agricultură tot mai productivă Ferme tot mai mari şi tot mai rentabile Specializare agricolă care merge până la monocultură

Legea concurenţei şi tendinţa generală spre obţinerea unui maximum de economii de scară duce, în mod permanent, la o tendinţă de concentrare a capitalului, în felul acesta ajungându-se la societăţi transnaţionale (multinaţionale), devenite astăzi elementele-cheie ale economiei de piaţă. Acestea controlează de preferinţă industria petrolului, industria autovehiculelor, industria electronică, industria chimică, industria alimentară şi comerţul, avându-şi sediile, în primul rând, în Statele Unite, Japonia, Marea Britanie, Franţa, Germania şi Olanda. Chiar dacă au fost foarte aspru criticate, pentru faptul că îşi urmăresc exclusiv propriile interese, nu se poate contesta societăţilor transnaţionale un rol pozitiv – acela de a crea o industrie pionieră în multe state în curs de dezvoltare. Creşterea mobilităţii internaţionale a capitalului şi tendinţa de evaziune fiscală a dus şi la apariţia unui adevărat paradox economic - paradisurile fiscale – state şi teritorii mici, care atrag sediile a numeroase societăţi şi filiale, prin impozitele reduse practicate; aceste state obţin produsuri naţionale brute pe locuitor anormal de ridicate faţă de minimumul de efort economic realizat – cazurile Luxemburgului, al principatului Monaco, al Liechtensteinului, al arhipelagului Bahamas ş.a. În domeniul agriculturii, se produce, după modelul industriei, o însemnată creştere a productivităţii terenului, prin părăsirea asolamentului tradiţional, care lăsa mult timp solul neutilizat, prin introducerea chimizării, a unor varietăţi şi rase superioare, prin înlocuirea zootehniei pastorale prin zootehnia în stabulaţie, pe baza furajelor cultivate sau importate etc. Are loc şi aici o vizibilă concentrare a proprietăţii funciare, mai ales în Australia, Canada şi în Statele Unite, unde, dimensiunile mari ale fermelor fac să se obţină preţuri mult mai mici ale produselor agricole decât în Europa Occidentală. În vederea obţinerii maximumului posibil de rentabilitate şi în funcţie de optimumul ecologic al plantelor de cultură şi al sectoarelor zootehnice, agricultura se dezvoltă pe baza unei specializări din ce în ce mai stricte. Astfel au luat naştere zonele de specializare agricolă, cât se poate de clar conturate în S.U.A. – Corn Belt (centura porumbului, din centrul Câmpiei fluviului Mississippi), Cotton Belt (centura bumbacului, din sud-estul S. U. A.), Diary Belt (centura creşterii bovinelor pentru lapte, din zona Marilor Lacuri) ş.a.m.d.




5) Care sunt ţările care au profitat cel mai mult de pe urma exploatării coloniale ?

6) Cum au reuşit o serie de state din lumea afro-asiatică şi

latino-americană să se desprindă din subdezvoltare ? 7) De ce agricultura de piaţă tinde spre o specializare din ce în ce mai

îngustă ? Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

10. 5. Experienţa unei economii centralizat planificate şi efectele

geografice ale acesteia

Un sistem social-economic bazat pe o utopie teoretică Trăsăturile principale ale sistemului social-economic bazat pe planificare centralizată şi pe dominaţia proprietăţii publice

Sistemul social-economic bazate pe planificarea centralizată nu a apărut spontan, ca economia liberală de piaţă, ci pe baza încercării de a pune în practică ideile marxiste, precum şi ca o reacţie la neajunsurile, arătate mai sus, ale societăţii capitaliste. Această experienţă social-economică se caracterizează prin : - unicitatea modelului şi caracterul subsidiar al unor trăsături cu caracter naţional; - etatizarea sau cooperativizarea întreprinderilor industriale, terenurilor, unităţilor comerciale, mijloacelor de transport ş.a.m.d. (cu excepţia Poloniei şi a fostei R.S.F.Iugoslavia, unde, în agricultură a rezistat mica proprietate privată); - planificarea centralizată a economiei, devenită posibilă prin etatizare, începând cu investiţiile, trecând prin producţie şi încheind cu repartiţia bunurilor şi relaţiile economice internaţionale; - concentrarea fondurilor destinate investiţiilor productive, prin menţinerea consumului la un nivel minimal, acordarea unei atenţii preferenţiale dezvoltării industriei şi, în cadrul acesteia – industriei grele. - atenţia deosebită acordată politicii de repartiţie geografică cât mai largă a “forţelor de producţie”, în ideea asigurării unor locuri de muncă cât mai numeroase, în zona de origine, pentru a evita



De la speranţele iniţiale la criza sistemului

migraţiile la distanţă ale forţei de muncă, de regulă eliminată din agricultură de mecanizare şi cooperativizare; - încercarea de a asigura locuri de muncă pentru toată populaţia capabilă de muncă, ducând la încadrarea unui număr exagerat de salariaţi şi la menţinerea unei productivităţi reduse a muncii; - intervenţia sistematică şi brutală a statului în viaţa individului, a familiei, a grupului social, etnic sau confesional, soldată cu deportări în masă, demolări de cartiere sau localităţi, restrângerea dreptului la deplasare şi sugrumarea atitudinii critice; - militarizarea economiei – crearea complexului militaro-industrial şi acordarea unei părţi exagerate din produsul intern brut cheltuielilor militare; - realizarea, de preferinţă, a unor gigantice lucrări, cu caracter de prestigiu, denumite “de transformare a naturii” (irigaţii, hidrocentrale, canale), extrem de costisitoare şi uneori foarte discutabile ca eficienţă economică dar cu consecinţe grave asupra stării mediului de viaţă al omului – salinizarea secundară a solului (de exemplu, în Asia Centrală), declanşarea eroziunii eoliene a solului (de exemplu, în nordul Kazahstanului) ş.a.; - edificarea unor întreprinderi de talie foarte mare pentru a profita cât mai mult posibil de economiile de scară. şi a asigura un ritm cât mai înalt de creştere a producţiei, aşa cum sunt marile combinate siderurgice de la Galaţi, Nowa Huta, Magnitogorsk ş.a., hiperconcentrare care a lăsat, însă, în afara industrializării multe oraşe mici şi majoritatea comunelor rurale; - crearea unor organisme economice suprastatale şi a unor întreprinderi cu investiţii multinaţionale, aşa cum a fost Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, care, teoretic, ar fi trebuit să dirijeze specializarea economică, în primul rând industrială, a ţărilor membre, în funcţie, în principiu, de condiţiile de maximă favorabilitate înregistrate în fiecare stat în parte; Concentrarea capacităţii de investire în mâinile statului şi limitarea la minimum a consumului au asigurat într-adevăr, într-o primă fază, extensivă, un ritm înalt de creştere al industriei (şi mai puţin – al agriculturii). Cu timpul, însă, au început să câştige tot mai mult în greutate neajunsurile sistemului – epuizarea într-un termen scurt a unor resurse naturale suprasolicitate, incapacitatea statului de asigura piaţa internă cu produse de larg consum, incapacitatea acestuia de a cointeresa intelectualitatea tehnică şi producătorii, rigiditatea planificării, gradul redus de autonomie al întreprinderilor, rămânerea în urmă pe plan tehnologic, caracterul artificial al sistemului de preţuri, lipsa de convertibilitate a valutelor, existenţa unui aparat de stat şi de partid pletoric şi ineficient, incapacitatea de a obţine o balanţă comercială externă activă etc. Acestea au fost agravate de criza energetică, din 1973 – 1982, la care sistemul centralizat planificat s-a adaptat mult mai greu decât economia de piaţă, apărând o tendinţă de stagnare economică, din ce în ce mai evidentă începând din jurul anului 1985.

Reţineţi şi notaţi !



Revenirea la principiile economiei liberale de piaţă China comunistă prosperă, paradoxal, pe seama marelui capital internaţional Dezordinea internă mai descurajează încă, pe alocuri, investiţiile

Mai întâi în fosta Iugoslavie, apoi în Ungaria, Polonia, R. P. Chineză şi fosta U.R.S.S. iar după 1989 şi în majoritatea fostelor state cu economie centralizată această stagnare a impus o încercare de revenire la economia liberală de piaţă, bazată pe creşterea responsabilităţii individuale sau de grup în producţie ( privatizarea întreprinderilor de stat, reîmproprietărirea ţăranilor, sprijinirea reconstituirii proprietăţii private mici şi mijlocii, în industrie, meşteşuguri, comerţ ş.a., creşterea gradului de autogestiune în societăţile rămase în domeniul public, creşterea ponderii participării salariaţilor la capitalul întreprinderilor etc.), renunţarea la planificarea centralizată, liberalizarea preţurilor, crearea câmpului de acţiune pentru legile pieţei, reducerea sau chiar renunţarea la sistemul de subvenţii statale, crearea unor condiţii cât mai bune pentru venirea în ţară a marelui capital internaţional (de exemplu, prin sistemul zonelor libere din lungul litoralului R. P. Chineze), liberalizarea schimbului valutar, apropierea de organismele economice occidentale sau intrarea în acestea (Uniunea Europeană) ş.a.m.d. În anumite situaţii, această politică liberală, a început să dea rezultate vizibile – în special în R. P. Chineză, care cunoaşte o creştere fără precedent a producţiei industriale şi agricole, reuşind să asigure un nivel de viaţă decent celei mai numeroase populaţii de pe Glob şi tinzând să devină, treptat, prima mare putere economică mondială, apoi în Vietnam, Cambodgea, Laos, Polonia, Slovacia, Slovenia, Albania şi Cuba. Sunt însă şi state din fostul bloc sovietic, unde, cu toată ieftinătatea forţei de muncă, rezultatele pozitive întârzie să se arate, ca în Tadjikistan, R. Moldova, Ucraina ş.a., datorită încetinelii cu care s-a făcut privatizarea, neîncrederii manifestate de cele mai importante societăţi transnaţionale, generalizării corupţiei, dezordinii social-politice, pierderilor produse de conflictele militare ş.a.




8) Ce neajunsuri ale sistemelor social-economice anterioare a căutat să îndepărteze adoptarea sistemului economiei centralizat planificate ? 9) Care sunt principalele efecte pe plan geografic ale economiei centralizat planificate ?



1. Absenţa sau caracterul sporadic al schimburilor de produse dintre

grupurile umane primitive, consecinţă a producţiilor mici, a izolării şi a relaţiilor conflictuale dintre grupuri, impun fiecărui grup acoperirea întregului consum din producţia proprie, indiferent de favorabilitatea condiţiilor naturale.

2. Societatea europeană păstrează şi astăzi, în mediul rural,

reminiscenţe ale vechii societăţi comunitare, aşa cum este păşunea comună (islazul comunal), marea familie (în Peninsula Balcanică), munca în comun (la recoltarea fânului ş. a.), conservarea în comun a anumitor produse ş. A

3. Comerţul internaţional se lovea de numeroasele bariere vamale, ca

urmare a fragmentării politice, de caracterul rudimentar al căilor de comunicaţie şi al mijloacelor de transport, de frecvenţa accidentelor şi de nesiguranţa politico-militară.



4. Principala moştenire de astăzi de la societatea semiautarhică diferenţiată este aceea a inegalităţii distribuţiei proprietăţii funciare din Lumea a Treia, persistenţa marii proprietăţi lăsând fără pământ sau cu pământ foarte puţin mari mase de ţărani din sudul Asiei, Africa de Nord, America Latină ş. a.

5. Marea Britanie şi Olanda sunt ţările care au profitat cel mai mult din

exploatarea colonială, investind cu profit capitalul obţinut şi trecând de timpuriu la industrializare, în vreme ce Spania şi Portugalia au risipit acest capital pentru lux, construcţii fastuoase şi gigantice, în conflicte interne etc.

6. Desprinderea din subdezvoltare s-a produs printr-o utilizare judicioasă

a capitalului propriu (iniţial, acumulat pe seama unei salarizări modeste a forţei de muncă), atragerea capitalului internaţional (de exemplu, în Singapore), ridicarea sistematică a calificării forţei de muncă, valorificarea poziţiei geografice şi a unor resurse naturale caracteristice (petrolul din bazinul Golfului Persic etc.), atenţia acordată tehnologiei de vârf ş. a.

7. Specializarea înseamnă valorificarea optimă a condiţiilor naturale (în

primul rând a solului şi a climei), în funcţie de acele culturi sau acele sectoare zootehnice la care se obţine un maximum de productivitate, renunţându-se la culturile şi la sectoarele de creştere mai puţin rentabile. Poziţia geografică şi gradul de dotare a teritoriului cu căi de comunicaţie influenţează de asemenea specializarea agricolă, după cum am văzut încă din modelul lui von Thünen.

8. Economia centralizat planificată a căutat, de cele mai multe ori în

zadar, să îndepărteze absenţa industriei grele, nivelul coborât al tehnicii, inegalităţile de dezvoltare regională, nevalorificarea unor resurse naturale, ocuparea parţială a forţei de muncă, ciclicitatea activităţii economice, inegalităţile de distribuire a veniturilor, tendinţele speculative, existenţa unor clase şi pături sociale parazitare sau slab productive, dimensiunile mici ale pieţei interne, dispersia capitalului, fragmentarea proprietăţii funciare şi dezinteresul ţărănimii lipsite de pământ.

9. Pe plan geografic, s-au construit unităţi industriale gigantice şi

numeroase obiective industriale în regiunile subdezvoltate, s-au realizat imense lucrări „de transformare a naturii”, frecvent cu efecte nocive asupra mediului, s-a modificat substanţial peisajul agrar prin comasarea proprietăţilor, a crescut foarte mult suprafaţa oraşelor, prin întinse cartiere de locuinţe colective şi zone industriale masive, au fost demolate unele centre istorice ale oraşelor, a fost demarată o „sistematizare” rurală, care şi-a propus concentrarea populaţiei în sate mari şi creşterea densităţii în vatră etc.



10.7. Lucrare de verificare nr. 10 INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului “Problematica obiectului de studiu al geografiei”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs (Geografie generală); - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare

pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările Dvs. De la acest curs? Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele :

1) Unde mai trăiesc astăzi grupuri umane care încă se mai află la

nivelul unei societăţi primitive, autarhice (1 punct)? 2) Spre ce mărfuri cu volum mic şi cu valoare mare se îndrepta

comerţul internaţional în Evul Mediu (1 punct)??

3) De ce în societatea liberală de piaţă cercetarea tehno-ştiinţifică şi progresul tehnologic joacă un rol fundamental (1 punct)??

4) Argumentaţi pentru ce, în societatea liberală de piaţă, se creează

piaţa mondială unică şi care este rolul acesteia în stabilirea raporturilor caracteristice dintre producători şi dintre state (2 puncte).

5) De ce statele comuniste au utilizat metode brutale pentru

introducerea economiei centralizat planificate (2 puncte)?

6) De ce sistemul economic al economiei centralizat planificate a

înregistrat diferenţe atât de mici de la un stat la altul (2 puncte)?

În final, vă rugăm să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a ridica gradul lor de eficienţă şi pentru a contribui la fixarea cunoştinţelor acumulate




Bal A. , Economii în tranziţie – Europa Centrală şi de Est, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997. Braudel F., Gramatica civilizaţiilor, t. I-II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994. Brown L. R, coordonator - Problemele globale ale omenirii – starea lumii în 2003, Editura Tehnică, Bucureşti, 2004. Lėvi-Strauss C., Antropologia structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978. Stahl H. H., Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980. Tofler A., Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983. Ungureanu A., Geografie umană generală, Edit. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, 2000.

Bibliografie


Bibliografie

1. Bal A. , Economii în tranziţie – Europa Centrală şi de Est, Editura Oscar Print,

Bucureşti, 1997. 2. Băltăreţu A., Fructele pământului, Editura Albatros, Bucureşti, 1987. 3. Bâlteanu Gh., Plantele de cultură – hrană şi materie primă, Editura Albatros,

Bucureşti, 1979. 4. Boia L., Probleme de geografie istorică, Centr. Multipl. Univ Bucureşti,1985. 5. Braudel F., Gramatica civilizaţiilor, t. I – II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994. 6. Brown L. R, coordonator - Problemele globale ale omenirii – starea lumii în 2003,

Editura Tehnică, Bucureşti, 2004.

7. Brunet, R., Ferras, R., Thery, H., Les Mots de la Geographie. Dictionnaire critique, Reclus-La Documentation francaise, 1992.

8. Cocean P., Geografie Regională, Presa Universitară Clujeană, 2002.

9. Constantinescu, P., Sinergia şi informaţia sistemelor, Editura Tehnică, Bucureşti,

1990. 10. Donisă I., Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1977. 11. Erdeli G., Cândea M., Braghină C., Costache S., Zamfir D.,Dicţionar de geografie umană, Editura Corint, Bucureşti, 1999. 12. Groza O., Muntele I., Geografie umană generală, Editura Universităţii „A. I. Cuza”

Iaşi, 2005. 13. Hasan Gh., Omul şi universul, Editura Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, 1998.

14. Ianoş, I., Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000. 15. Ielenicz M., Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2000.

16. Ielenicz M, Comănescu Laura, Geografie fizică generală. Bazele geografiei fizice, Editura Universitară, Bucureşti, 2003.

17. Ilieş A., Elemente de geografie politică, Editura Universităţii din Oradea, 1999.

18. Ionac N., Mic tratat de geografie medicală, Editura Universităţii Bucureşti, 2000. 19. Josan N., Sisteme globale de mediu, Editura Universităţii din Oradea, 2002.

Bibliografie


20. Kalesnik, S.V., Bazele Geografiei fizice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959. 21. Lariciov V. E., În căutarea strămoşilor lui Adam, Editura Politică, Bucureşti, 1986.

22. Leakey R., Originea omului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 23. Lėvi-Strauss C., Antropologia structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978.

24. Mac I., Geografie generală, Editura Europontic, Cluj-Napoca, 2000. 25. Mehedinţi, S., Terra. Introducere în Geografie ca ştiinţă. Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1994 (prima ediţie, 1930).

26. Mihăilescu, V., Geografie teoretică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1968. 27. Mustaţă Gh., Mustaţă M., Homo sapiens sapiens L.- origine şi evoluţie, „V. Goldiş”

University Press, Arad, 2002.

28. Necrasov O., Originea şi evoluţia omului, Editura Academiei R. S. România, Bucureşti, 1971.

29. Nesturh M. F., Originea omului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959.

30. Nicolae I., Geografie generală (geografie umană şi economică), Universitatea

Bucureşti, 2004. 31. Petrea D., Pragurile de substanţă, energie şi informaţie în sistemele

geomorfologice, Editura Universităţii din Oradea,1998.

32. Posea Gr. şi colab., Geografia de la A la Z, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică., Bucureşti,1968.

33. Posea, Gr., Armaş, Iuliana, Geografie fizică. Terra-cămin al omenirii şi sistemul

solar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.

34. Prigogine, I., Isabelle Stengers, Metamorfoza ştiinţei. Noua alianţă, Editura Politicã, Bucureşti, 1980.

35. Raboca N., Agricultura mondială – aspecte geografice, Casa de editură Sarmis,

Cluj, 1994.

36. Restian, A., Integronica, Editura.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1989. 37. Roşu, Al., Irina Ungureanu, Geografia mediului înconjurător, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1977.

38. Roşu L., Treptele antropogenezei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1987.

Bibliografie


39. Roşu, Al., Terra-Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.

40. Sauşkin I. G., Introducere în geografia economică, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti,1961.

41. Stahl H. H., Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.

42. Şandru I., Câteva probleme de geografie economică, Analele Ştiinţifice ale

Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, s. geologie-geografie, t. XI,1965. 43. Teodoreanu E., Geografie medicală, Editura Academiei, Bucureşti, 2004. 44. Tofler A., Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983. 45. Ungureanu A., Alexander von Humboldt – créateur de la géographie scientifique,

Anuar. Inst. Ist. Arheol. « A. D. Xenopol » Iaşi, t. XXVIII, 1991. 46. Ungureanu A., L’indice de connectivité du réseau de voies de communication de

Roumanie, Revue Roumaine de Géographie, t. XLIV – XLV, 1998.

47. Ungureanu A., Geografie umană generală, Editura Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, 2000.

48. Ungureanu A., Ţările româneşti şi românii în opera lui Elisée Reclus (1830 - 1904),

Terra, 2000.

49. Ungureanu Irina, Geografia mediului înconjurător, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2005.

Documents

Geografie Generala Sem I