21
Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ REGIUNEA - ENTITATE ŞI FUNCŢII Termenul REGIUNE şi-a făcut cu dificultate loc în noţiunile geografice, echivalentul său fiind în antichitate topicul latin de "pagi" sau cel galic "pays" prin care erau definite teritorii aparţinând diverselor triburi, cu toate caracteristicile lor naturale şi antropice. Forma actuală provine din aceeaşi limbă unde "regio, regionis" are semnificaţia de conducere, dirijare, ordonare a unor realităţi spaţiale. I. REGIUNEA CA TERITORIU Proiecţia regiunii ca teritoriu a îmbrăcat, poate, cel mai numeros număr de formulări, ea devenind: fie " o porţiune de spaţiu ce figurează ca mediu privilegiat, posedând avantaje pe care unităţile învecinate nu le oferă"; "o porţiune de spaţiu dotat cu o anumită permanenţă"; fie "o structură a suprafeţei terestre locuită, o structură ce conţine o relaţie a omului cu spaţiul, înscrisă concret în locuri. Ea se exprimă într-o tramă de vetre construite, axe de organizare şi linii de fracturare" (Chauvet, A ., 1981). REGIUNILE sunt receptate ca suprafeţe terestre care prezintă elemente semnificative de uniformitate internă şi diferenţiere externă în raport cu alte teritorii. Această variabilitate a formulărilor a creat frecvent confuzii şi dificultăţi în statuarea ei ca un concept riguros definit. Atributele majore ale regiunii sunt: omogenitatea, specificitatea, interacţiunea elementelor componente, deosebirile în raport cu unităţile învecinate. Au apărut, regiunile morfologice, climatice, biogeografice ale căror limite coincideau cu fâşia unde fenomenul geografic vizat se disipa, se dizolva în structuri de alt tip. Prezenţa factorului antropic şi a impactului său asupra mediului, a determinat apariţia a noi tipuri: regiuni urbanizate sau rurale regiuni agricole, industrializate, de servicii. II. REGIUNEA CA ENTITATE POLITICO-ADMINISTRATIVĂ - slujea direct, încă din antichitate, unor nevoi politice incluse conceptului de stat-naţiune. regiunea devene un instrument de lucru predilect al politicului , prin intermediul căruia acesta organiza iniţial un teritoriu, compartimentându-1 în entităţi strict ierarhizate (ţară, departament, comună). pentru actorii politici din Germania, Italia, Spania, Marea Britanie, Belgia, regiunea "este o provincie istorică şi/sau o entitate cu o relativă omogenitate culturală, care posedă un grad de autonomie certă". în Franţa ea devine "o regiune de program, o asamblare de departamente a căror încărcare demografică, masă economică sau mărime variază mult" (Dumolard, P. 1980). Efectele globalizării sunt evidente, mărimea acestor regiuni fiind în continuă creştere (vezi expansiunea spre est a Uniunii Europene sau NATO). Un tip aparte de unităţi teritoriale îl reprezintă regiunile transfrontaliere, prezente în zonele periferice ale statelor, prin asocierea unor teritorii aflate de-o parte şi de alta a graniţelor naţionale. Scopul constituirii lor este cel de optimizare a fluxurilor economice şi sociale, dar şi de prezervare a unor aspecte de ordin etnic sau cultural. III. REGIUNEA CA SISTEM Sub directa influenţă a teoriei generale a sistemelor a fost prefigurat un teritoriu funcţional, guvernat de relaţii de tip feed-back. Ca urmare, regiunea, ca sistem deschis, are relaţii de intrare şi ieşire cu mediul înconjurător, cu ansamblul de factori funcţionali şi spaţiali care exercită o acţiune asupra sa. Mediul, în accepţie sistemică, este un concept operativ de sorginte naturală, economică, politică, sociologică etc. Sistemul regional este o matrice unde sunt dispuse pe linii spaţiile (comunele), iar pe coloane atributele funcţionale. Intervine şi a treia dimensiune, timpul , ce generează o hipermatrice. REZILIENŢA SISTEMELOR REGIONALE (Cocean, P, 2004) reprezintă capacitatea acestora de a se adapta şi persista în spaţiu şi timp, la concurenţă cu alte fenomene şi procese dar şi cu entităţile funcţionale similare. Vallega , A., (1995), oferă o imagine evolutivă a conceptului de regiune , imaginând patru etape distincte: I. regiunea naturală (bazin hidrografic, structură geologică); II. regiunea umanizată, delimitată cultural; III. regiunea funcţională, conturată gravitaţional; IV. regiunea sistem, suprapusă unui ecosistem. În prezent, cele două ipostaze ale regiunii, cea funcţională şi cea sistemică, se întrepătrund, ajungându-se la dezideratul SISTEMULUI FUNCŢIONAL, a cărui delimitare ecologică este pusă de acord cu vectorii de gravitaţie centripetă. Caracteristicile regiunii l. Localizare spaţială definită riguros, pe baza unor coordonate matematice aplicabile matricei de orientare geografică (Vestul Mijlociu, Orientul Apropiat, Europa de Vest). 1

Geografie Regionala Generala

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

REGIUNEA - ENTITATE ŞI FUNCŢII

Termenul REGIUNE şi-a făcut cu dificultate loc în noţiunile geografice, echivalentul său fiind în antichitate topicul latin de "pagi" sau cel galic "pays" prin care erau definite teritorii aparţinând diverselor triburi, cu toate caracteristicile lor naturale şi antropice.

Forma actuală provine din aceeaşi limbă unde "regio, regionis" are semnificaţia de conducere, dirijare, ordonare a unor realităţi spaţiale.

I. REGIUNEA CA TERITORIU Proiecţia regiunii ca teritoriu a îmbrăcat, poate, cel mai numeros număr de formulări, ea devenind:

fie " o porţiune de spaţiu ce figurează ca mediu privilegiat, posedând avantaje pe care unităţile învecinate nu le oferă";

"o porţiune de spaţiu dotat cu o anumită permanenţă"; fie "o structură a suprafeţei terestre locuită, o structură ce conţine o relaţie a omului cu

spaţiul, înscrisă concret în locuri. Ea se exprimă într-o tramă de vetre construite, axe de organizare şi linii de fracturare" (Chauvet, A ., 1981).

REGIUNILE sunt receptate ca suprafeţe terestre care prezintă elemente semnificative de uniformitate internă şi diferenţiere externă în raport cu alte teritorii. Această variabilitate a formulărilor a creat frecvent confuzii şi dificultăţi în statuarea ei ca un concept riguros definit.

Atributele majore ale regiunii sunt: omogenitatea, specificitatea, interacţiunea elementelor componente, deosebirile în raport cu unităţile învecinate.

Au apărut, regiunile morfologice, climatice, biogeografice ale căror limite coincideau cu fâşia unde fenomenul geografic vizat se disipa, se dizolva în structuri de alt tip.

Prezenţa factorului antropic şi a impactului său asupra mediului, a determinat apariţia a noi tipuri:• regiuni urbanizate sau rurale• regiuni agricole, industrializate, de servicii.

II. REGIUNEA CA ENTITATE POLITICO-ADMINISTRATIVĂ - slujea direct, încă din antichitate, unor nevoi politice incluse conceptului de stat-naţiune. regiunea devene un instrument de lucru predilect al politicului , prin intermediul căruia acesta organiza iniţial

un teritoriu, compartimentându-1 în entităţi strict ierarhizate (ţară, departament, comună). pentru actorii politici din Germania, Italia, Spania, Marea Britanie, Belgia, regiunea "este o provincie

istorică şi/sau o entitate cu o relativă omogenitate culturală, care posedă un grad de autonomie certă". în Franţa ea devine "o regiune de program, o asamblare de departamente a căror încărcare demografică,

masă economică sau mărime variază mult" (Dumolard, P. 1980). Efectele globalizării sunt evidente, mărimea acestor regiuni fiind în continuă creştere (vezi expansiunea

spre est a Uniunii Europene sau NATO).Un tip aparte de unităţi teritoriale îl reprezintă regiunile transfrontaliere, prezente în zonele periferice ale statelor, prin asocierea unor teritorii aflate de-o parte şi de alta a graniţelor naţionale. Scopul constituirii lor este cel de optimizare a fluxurilor economice şi sociale, dar şi de prezervare a unor aspecte de ordin etnic sau cultural.

III. REGIUNEA CA SISTEM Sub directa influenţă a teoriei generale a sistemelor a fost prefigurat un teritoriu funcţional, guvernat de

relaţii de tip feed-back. Ca urmare, regiunea, ca sistem deschis, are relaţii de intrare şi ieşire cu mediul înconjurător, cu ansamblul de factori funcţionali şi spaţiali care exercită o acţiune asupra sa.

Mediul, în accepţie sistemică, este un concept operativ de sorginte naturală, economică, politică, sociologică etc. Sistemul regional este o matrice unde sunt dispuse pe linii spaţiile (comunele), iar pe coloane atributele funcţionale. Intervine şi a treia dimensiune, timpul, ce generează o hipermatrice.

REZILIENŢA SISTEMELOR REGIONALE (Cocean, P, 2004) reprezintă capacitatea acestora de a se adapta şi persista în spaţiu şi timp, la concurenţă cu alte fenomene şi procese dar şi cu entităţile funcţionale similare.

Vallega , A., (1995), oferă o imagine evolutivă a conceptului de regiune , imaginând patru etape distincte: I. regiunea naturală (bazin hidrografic, structură geologică);

II. regiunea umanizată, delimitată cultural; III. regiunea funcţională, conturată gravitaţional; IV. regiunea sistem, suprapusă unui ecosistem.

În prezent, cele două ipostaze ale regiunii, cea funcţională şi cea sistemică, se întrepătrund, ajungându-se la dezideratul SISTEMULUI FUNCŢIONAL, a cărui delimitare ecologică este pusă de acord cu vectorii de gravitaţie centripetă.Caracteristicile regiunii

l. Localizare spaţială definită riguros, pe baza unor coordonate matematice aplicabile matricei de orientare geografică (Vestul Mijlociu, Orientul Apropiat, Europa de Vest).

1

Page 2: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

2. O extensiune spaţială nuanţată, încorporând teritorii ce permit efectuarea unor anumite generalizări. De aici şi gruparea lor în macro-regiuni, regiuni de ordinul I, II, III sau micro-regiuni.3. Prezintă limite bazate pe distribuţia areală a trăsăturilor selectate pentru studiu . Ele sunt trasate acolo

unde aceste trăsături încetează a mai fi dominante. Limitele liniare sunt, în majoritatea cazurilor arbitrare (ex. graniţele statelor din SUA);

4. Regiunile relevă o ierarhizare strictă , deşi tipologic sau ca extensiune pot varia foarte mult. Regiunea devine un instrument ideal de generalizare spaţială.

TIMPUL IN GEOGRAFIA REGIONALĂ

Timpul se constituie într-o dimensiune obiectiv imperceptibilă a tuturor fenomenelor din sfera Geografiei Regionale. Spre deosebire de spaţiu, care poate fi perceput concret la un moment de referinţă, timpul poate fi decelat numai prin intermediul efectelor induse elementelor geografice în evoluţia lor în anumite intervale temporale. Secvenţa prezentului este doar un reper, la care se racordează trecutul (adică ceea ce a fost) şi viitorul (ceea ce ar putea/trebui să fie). Aceste două categorii dau adevărata măsură şi semnificaţie a factorului timp.

Valoarea timpului, respectiv cantitatea de timp înmagazinată într-un proces sau fenomen geografic regional, este dependentă de ritmul imprimat curgerii sale. Ideea unei curgeri laminare, uniformă, trebuie reconsiderată în favoarea celei turbulente, sinuoasă, ondulatorie.

Exemplu: modul de evoluţie a elementelor implicate în definirea peisajului, şi specificul realizării interrelaţiilor. În funcţie de modul de participare intrinsecă, timpul geografic relevă o serie de trăsături:

1. Ciclicitatea - reflectă dezvoltarea spasmodică a unor fenomene în timp, cu afirmări şi regresii induse de specificitatea mediului lor de existenţa. Ex.: ciclurile vegetaţiei, ale activităţilor agricole, circuitul apei în natură, nivelării reliefului etc., sunt episoade de manifestare a timpului.

2. Succesiunea - rezultă din constanţa relaţiei fenomen geografic-timp şi derularea sa fără sincope, lacune sau salturi temporale. Ex: un proces se derulează până la încetarea definitivă sau transformarea în altă entitate.

3. Flexibilitatea - constă în posibilitatea timpului de a se contracta sau dilata , în funcţie de dinamică vectorilor care-1 consumă. Ex: creşterea vitezei de deplasare contractă timpul necesar transportului, în vreme ce ridicarea nivelului de trai şi asistenţă medicală în sânul unei populaţii conduce la creşterea duratei de viaţă şi, implicit, a cantităţii de timp asimilată de organismul uman.

4. Ireversibilitatea - decurge din sensul unic al curgerii timpului, dinspre trecut spre viitor. Ex: odată consumat de un proces geografic, el nu mai poate fi reconstituit în aceeaşi matrice existenţială. Constituirea unui peisaj, într-o anumită perioadă temporală, poate fi reprodusă la fel doar în contextul altui timp care începe, invariabil, în prezent.Categoriile de timp implicate în Geografia Regională sunt extrem de numeroase.

Timpul geologic, biologic, economic sau social - apar permanent în sistemul de factori şi condiţionări. Excepţie face timpul astronomic ale cărui efecte nu pot fi decelate la scara unităţilor regionale.

Complexitatea fenomenelor regionale generează o amalgamare frecventă a diverselor categorii temporale. Coabitarea se realizează fără convulsii, pe principiul telescopării unui timp în altul, în funcţie de durata şi semnificaţia sa. Anumite categorii de timp nu sunt altceva decât o însumare a celorlalte (timpul geologic însemnând o aglutinare infinită de timpuri biologice etc).

SPAŢIUL IN GEOGRAFIA REGIONALĂ Percepţia profundă, de tip integrat a spaţiului o realizează Geografia Regională.

în Geografia Fizică si Umană spaţiul reprezintă, un suport al desfăşurării proceselor şi fenomenelor; în ştiinţa entităţilor regionale el devine o condiţie, rezultantă a manifestării lor. Spaţiul defineşte

amploarea, ritmurile şi specificitatea acestora. SPAŢIUL face parte din structura matricială a Geografiei Regionale (regiune = arie, suprafaţă, teritoriu). Se conturează, următoarele grupe de categorii ale spaţiului:

spaţiu absolut - spaţiu relativ, spaţiu perceput - spaţiu trăit, spaţiu fizic - spaţiu mental.

1. SPAŢIUL ABSOLUT este considerat dominant în accepţiunea primilor geografi şi filozofi, având valenţe cosmogonice;

2

Page 3: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

reprezintă cadrul existenţial în care geograful localizează procese şi fenomene; fiecare loc poate fi definit de valori numerice (coordonate) stricte: latitudine, longitudine, altitudine; se compune din linii (distanţe), suprafeţe (teritorii), noduri (reţele);

EX: oraşul Cluj-Napoca, prin coordonatele sale, ocupă un loc bine definit în spaţiu, ce are rolul de conţinător. Activităţile desfăşurate în oraş, prin diversitatea şi amploarea lor dau esenţa spaţiului, diferenţiindu-1 în raport cu altele printr-un specific aparte, generat tocmai de valenţele conţinutului.

spaţiul absolut integrează componentele naturale, fizice, ale teritoriului (litologice, morfologice, solice, biogeografice şi, parţial, hidrografice sau climatice).

2. SPAŢIUL RELATIV derivă din spaţiul absolut prin însuşiri induse de prezenţa conţinutului; spaţiul absolut este o entitate stabilă, în vreme ce spaţiul relativ este într-o metamorfoză continuă; spaţiul relativ însumează şi elemente relaţionale nematerializate concret în teritoriu; spaţiul relativ comportă o permanentă remodelare, concordantă cu relaţiile, cu timpul derulării fenomenelor

geografice. EX. Creşterea vitezei de deplasare determină condensarea spaţiului; intensivizarea activităţilor într-un teritoriu dat în raport cu zonele învecinate cu evoluţie contrară.

Fenomenele geografice consumă sau generează spaţiu? Fenomenele geografice sunt fenomene devoratoare de spaţiu. EX: formarea unui vulcan, extinderea habitatelor umane, explozia demografică, etc. Procesele şi fenomenele geografice regionale generează spaţii noi, prin dilatarea geosferelor.(EX: coroziunea subterană conduce la apariţia spaţiului endocarstic ) trăsătura principală a spaţiului relativ este complexitatea, generată de transformarea rapidă, de metamorfozarea

unui spaţiu în altul (permanentă remodelare ).

3. SPAŢIUL PERCEPUT (l'espace perçu) este reprezentat de imaginea pe care individul/ comunitatea şi-o face despre un loc, o regiune; dacă omul cavernei avea drept spaţiu perceput peştera şi arealul învecinat, omul modern, îşi adjudecă un

spaţiu mult mai vast. metoda de reliefare a extensiunii acestuia este cea a HĂRŢILOR MENTALE (reprezentarea grafică a unui

spaţiu, realizată de o anumită persoană). Conţinutul acestor hărţi diferă de la un individ la altul, în funcţie de gradul de cultură, impactul individ-mediu, capacitate intelectuală, circumstanţe favorizante etc.

astfel de hărţi redau: detaliile peisagistice ale zonei de percepţie imediată şi îndelungată, axele majore de comunicaţie, centrele nodale (culturale, turistice, administrative), activităţi specifice, inedite etc.

4. SPAŢIUL TRĂIT (l'espace vecu) este o entitate de rang inferior a spaţiului perceput, fiind conturat de interferenţa percepţiei fizice cu reflectarea

lui mentală. în opinia lui Fremont, A. (1980), spaţiul trăit combină conceptele spaţiului vieţii şi social, adăugându-le

valorile psihologice ataşate locului. EX. pentru un ţăran din Maramureş, satul natal reprezintă singurul spaţiu adjudecat, în toate componentele sale (peisaj natural, locuitori, tradiţii şi obiceiuri, ocupaţii, caractere etc).

5. SPAŢIUL IMAGINAT se naşte din informaţiile receptate de individ din diverse surse (livreşti, mass-media, descrieri verbale); este discontinuu, fără o structură bine conturată, cu atribute funcţionale aleatoare etc. apare sub forma insulei, a enclavei, mărginite de spaţii fără consistenţă materială; este compus adesea din elemente hiperbolizate, născute sub imboldul trăirilor extreme; conturul acestui spaţiu este extrem de nuanţat, proiecţia cea mai relevantă avându-o în mitologia populară, în

folclorul fiecărei "ţări" în parte; se identifică rareori cu realitatea geografică.

6. SPAŢIUL REGIONAL este o entitate organizată sistemic şi se înscrie într-un ansamblu teritorial integrator; el reuneşte toate categoriile de spaţiu descrise anterior include trei subcategorii de spaţiu: spaţiul teritorial (definit morfologic, climatic, biogeografic), spaţiul funcţional (economic, decizional, cultural) spaţiul politico-administrativ (provincii, judeţe, comune). spaţiul regional apare ca un suport al unui sistem de relaţii, provenind fie din mediul fizic, fie de la

societatea umană care amenajează spaţiul; este un spaţiu în continuă metamorfoză a cărui aparenţă vizibilă este peisajul (Dollfus, 0.1970). REGIUNEA devine o matrice a spaţiului care îmbrăcă nuanţe teritoriale, politice, sociale, economice sau

3

Page 4: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

funcţionale; Spaţiul regional va include deci o componentă teritorială, una funcţională (economică, socială, culturală)

şi o componentă politică (decizională) SPAŢIUL MENTAL

defineşte teritoriul (spaţiul regional) pe care o comunitate sau individ, îl integrează în scara proprie de valori existenţiale prin percepţie (l'espace percu), trăire (l'espace vecu) şi imaginare (spaţiul imaginat);

spaţiul mental rezultă din juxtapunerea şi asocierea funcţională, a celor patru tipuri de spaţii menţionate; face parte intrinsecă din raţiunea de a fi a individului; reprezintă suportul material şi emoţional al tuturor acţiunilor şi reacţiunilor omului; dispunerea ierarhică a spaţiilor mentale şi interferenţa permanentă a nivelurilor; extensiunea în suprafaţă trebuie permanent corelată cu dezvoltarea pe verticală, de la simplu la complex. în România pot fi identificate trei categorii principale de spaţii mentale : provinciale, etnografice

habitaţionale şi un spaţiu mental derivat, cel metropolitan.1. Spaţiile mentale provinciale

s-au constituit odată cu conturarea provinciilor istorico-geografice ale ţării: Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

constituirea statului feudal Moldova, între Carpaţi şi Nistru, în secolele XIV-XV, a impus treptat atributul de moldovean tuturor locuitorilor teritoriului menţionat.

pentru celelalte provincii româneşti, fenomenele au fost mai nuanţate. Muntenia şi Oltenia vor constitui, prin asociere, statul feudal Ţara Românească, conservându-şi însă specificitatea, inclusiv în topicul de muntean sau oltean atribuit locuitorilor. Dobrogea, a avut o evoluţie istorică mai complexă (cu o integrare în Imperiul Otoman de mai lungă durată) ceea ce i-a influenţat şi structura spaţiului mental propriu (dobrogean) cu influenţe exterioare mai pregnante.

In cazul provinciilor din interiorul arcului carpatic (Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş), iniţial s-a conturat un singur spaţiu mental (transilvan sau ardelean), având ca suport originea comună, latină, a populaţiei provinciilor şi conştientizarea apartenenţei la o cultură unică. Ulterior, fenomenele de decupaj politico-administrativ, în urma cărora provinciile Banat, Crişana şi Maramureş au fost incluse în alte structuri, au determinant o nuanţare a spaţiului mental existent, în sensul subdivizării lui în entităţile bănăţean, bihorean, maramureşean care se menţin până în etapa actuală.

Trăsăturile spaţiului mental transilvan: → descendenţa populaţiei direct din nucleul daco-romanităţii (capitala statului dac şi a viitoarei

provincii romane fiind situate în sudul regiunii), → cumpătarea şi profunzimea înţelegerii lucrurilor (de unde aparenta lentoare a reacţiilor sale

emoţionale);→ contactul mai îndelungat şi intens cu elementele civilizaţiei vest europene (pătrunse

îndeosebi pe filieră austriacă) receptate pozitiv la nivelul organizării şi comportamentului social.

Trăsăturile spaţiului mental oltean: → temperament vulcanic şi înclinaţia spre ironie;→ receptarea vieţii ca un bâlci perpetuu.

Trăsăturile spaţiului mental moldovean: → blândeţea, reacţia lentă, asemănătoare celei a ardeleanului, dar diferită în finalitate prin

sublimarea ei în transcendent şi mai puţin în latura pragmatică a vieţii. Trăsăturile spaţiului mental muntean:

→ este o chintesenţă a spaţiilor mentale susmenţionate, → limba română - a atins nivelul cel mai înalt de exprimare şi s-a realizat un perceptibil

echilibru comportamental. → conexiunile cu spaţiul transilvan au fost cele mai strânse, prin intermediul axei Rucăr-Bran-

Braşov, de unde influenţa reciprocă.

Relaţiile geografice de interferenţă a spaţiilor mentale, realizate permanent de-a lungul istoriei prin intermediul pasurilor şi trecătorilor carpatice, a fenomenului de transhumantă şi a deplasărilor definitive de populaţie (descălecatele). Ele vor asigura afirmarea trăsăturilor comune tuturor spaţiilor mentale din România - limba română, religia ortodoxă, proiecţia existenţială fundamentală (conturarea spaţiului mioritic invocat de L. Blaga). Apar însă şi enclave spaţiale mentale, exemplul clasic fiind cele ale spaţiului ardelean in cel oltean (Novaci, Vaideeni) sau moldovean (în urma descălecatelor maramureşene). Integritatea spaţiului mental ardelean a fost fragmentată prin inserţia unor enclave mentale alohtone, datorate colonizărilor maghiare şi săseşti din evul mediu.

4

Page 5: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

2. Spaţiile mentale etnografice includ teritoriul umanizat de o populaţie cu aceleaşi tradiţii, obiceiuri, port popular etc. se suprapun cu fidelitate "ţărilor" din interiorul şi exteriorul arcului carpatic, unităţi teritoriale

considerate de către P. Cocean (1997) ca „regiuni geografice tipice ale României" iar de către P. Cocean şi N. Ciangă, (2000) ca spaţii mentale veritabile.

existenţa a 18 entităţi regionale de tip "ţără" (Maramureş, Oaş, Năsăud, Haţeg, Făgăraş, Loviştea, Vrancea, Almăjului, Bârsei, Severinului, Moţilor, Zarandului,, Beiuşului, Dornelor, Chiuarului, Silvaniei, Almaşului, Lăpuşului);

3. Spaţiul mental habitaţional→ Se identifică localităţii de baştină a individului, acolo unde acesta îşi formează primele reprezentări concrete

ale realităţii. → Denumirea sa derivă din adjectivarea topicului aşezării (Zagra - zăgrean, Târlişua - târlişuan, Vidra-

vidrean, Lupşa-lupşan etc.). Prezintă o mare individualitate funcţională. → Ieşirile numeroase din sistemul spaţial semiînchis tradiţional a condus la atenuarea specificităţii spaţiului

mental de rang inferior, fără a o afecta însă decisiv. → Spaţiul mental al oraşului Cluj - Napoca va avea drept componentă de bază aura culturală, cel al

Hunedoarei tradiţia industrială, Alba Iulia moştenirea istorică, Vatra Dornei atributele turistice etc.

Spaţiul mental metropolitan → s-a conturat odată cu afirmarea oraşului - capitala, Bucureşti. Dacă până la mijlocul secolului XIX

(1859) el avea acelaşi rang cu celelalte două oraşe, capitale de provincii geografico-istorice, Iaşi şi Cluj, după această dată atracţia sa creşte, devenind capitală a statului unitar român (întregit definitiv la 1918).

→ Noţiunea de bucureştean include în semnificaţia sa, atributul apartenenţei la un spaţiu habitaţional specific, unic în prerogativele sale politico-administrative, dar şi economice sau culturale, transformate adesea, pentru o anumită categorie de populaţie, în motive ale unei transparente superiorităţi sociale. La scară mai redusă sunt spaţiile mentale ale marilor oraşe (Cluj Napoca, Iaşi, Timişoara, Braşov, Constanţa, Craiova, Sibiu) unde pecetea provincială şi cea etnografică este însă mult mai vizibilă. De aici şi tensiunile create la nivel social între vechea populaţie urbană şi noii veniţi a căror adaptare la un specific cu alte însuşiri este mai dificilă şi mai lentă (moldovenii în Braşov sau Timişoara).

Categorii dinamice de spaţii mentaleModul nuanţat de constituire a spaţiilor mentale de tip "ţară" a determinat o conturare adecvată, ca

extensiune şi funcţie, a acestora. Deosebim astfel trei categorii dinamice de spaţii mentale şi anume: spaţii închise, semideschise şi deschise.

Spaţiile mentale închise - sunt proprii "ţărilor" cu o individualizare riguroasă, în care limitele sunt trasate prin elemente naturale ce se constituie în bariere ale comunicării directe dintre grupurile umane ale ţărilor învecinate (Oaş, Maramureş, Loviştea). Au generat, invariabil, fenomene de conservatorism spiritual, evoluând pe o coordonată particulară a mentalităţilor şi culturii populare.

Spaţiile mentale semiînchise - caracterizează ţările unde relaţiile de comunicare cu exteriorul au fost mai favorabile, datorită atenuării parţiale a restricţiilor naturale. Ţările Beiuşului, Zarandului, Haţegului, Bârsei,Domelor se înscriu în această categorie, depresiunile în care s-au conturat spatiile lor mentale deschizându-se morfologic prin culoare largi sau pasuri uşor accesibile spre regiunile învecinate.

Spaţiile mentale deschise - definesc ţările lipsite de barierele morfologice sau unde anumite particularităţi economico-sociale au impus un permanent feed-back cu exteriorul. Un exemplu concludent este ŢaraMoţilor, desfăşurată într-o regiune montană mai greu accesibilă şi cu resurse mai puţine. Limitarea resurselor a impus un schimb intens cu regiunile exterioare pentru procurarea, contra produselor locale din lemn sau avarului, a cerealelor necesare supravieţuirii. Ca urmare, spaţiul mental al moţului includea şi imaginea regiunilor de câmpie din vestul României, din Transilvania sau chiar din Câmpia Română, unde îşi rezolva problemelemenţionate.

DELIMITAREA REGIUNILOR. TIPURI DE LIMITE

Orice unitate teritorială regională necesită o delimitare, respectiv fixarea limitelor spaţiale în interiorul cărora, ea devine relevantă. Dacă în cazul regiunilor elementare, cu o singură trăsatură, decupajul teritorial este relativ simplu, în situaţia regjunilor complexe el urmează linia unde personalitatea sistemului regional devine ambiguă, iar funcţiie sale se reduc. Identificarea fâşiei respective este adesea extrem de dificilă datorită neconcordanţei suprapunerii diverselor planuri structurale (extensiunea mai larga a unora şi restricţia răspândirii altora) şi a

5

Page 6: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

degradeului funcţional înregistrat spre periferie.Tipuri de limite:1. Limitele instituţionale - au un pronuntat caracter juridic şi apar sub două ipostaze: politice sau administrative. Stabilirea lor comportă un conglomerat de aspecte de ordin istoric, etnic, economic, social, strategic.

A. Limitele politice - sunt rezultatul impactului fenomenlor decizionale politice şi sunt fixate adesea forţat în urma unor conflagraţii sau tratative. Pe lângă o suma de elemente de susţinere, specifice domeniului regional (fixarea lor pe marile fluvii, pe

cumpene de ape muntoase, la periferia unor teritorii populate de anumite etnii ) apar numeroase elemente de ordin subiectiv, impuse de interesele politice, economice sau strategice.

EX: - ataşarea sudului Basarabiei la Ucraina, pentru a deschide acesteia calea spre gurile Dunării; - destrămarea lugoslaviei ca premisă a controlului Balcanilor de către ţările NATO. Principala trăsătură a limitelor politice impuse este disfuncţionialitatea lor. Ele devin, încă de la trasare,

praguri artificiale ce dereglază sistemele gregionale şi determină reorientări de energie, masă şi interese. EX: - separarea celor două Germanii, timp de peste 40 ani, a destrămat un sistem regional central european de mare potenţial, segmentându-1 în două entităţi supuse, unor influenţe externe.

B. Limitele administrative sunt fixate în interiorul unei structuri politice, de către cei care o gestionează. sunt consecinţa unei elaborări diferenţiate, de mai mare sau mai redusa amploare şi profunzime. Acolo unde

există responsabilitate şi geografii sunt implicati în trasarea lor, ele se vor suprapune cu limitele unor regiuni funcţionale.

EX: - Franţa - unde majoritatea regiunilor administrative actuale se supraun celor prefigurate de Vidal de la Blache la începutul secolului XX. - în România multe din judeţele create în 1968 s-au dovedit creaţii artificiale, fiind lipsite de o baza de susţinere adecvată şi avand, deci, posibilităţi de afirmare reduse (Salaj, Teleorman, Mehedinţi, Vrancea etc). Delimitările de natură administrativă pornesc de la rolul centrului decizional de a organiza şi gestiona

eficient provincia. In conturarea lor se apelează la un cumul de criterii diverse – naturale, economice, sociale, etnografice. In ţările multietnice, apare drept criteriu fuandamental răspândirea etniilor (ex. Cecenia, Kosovo);

2. Limitele naturale - se suprapun unor elemente ale peisajului cu rol de discontinuitate majoră, receptată în planul raporturilor cu factorul uman.

sunt deteminate de răspândirea în teritoriu a unui element pregnant al peisajului (asociaţie vegetală, forma de relief, structura geologică, element hidrografic) a carui disipare spatiala si substituire cu elemente de alta factura determina nu numai modificări fizionomice, ci şi functionale.

sunt expresia diferenţierilor teritoriale induse de un anumit tip de evolutie a mediului natural; EX: - Munţii Apuseni, Podişul Transilvaniei, Câmpia Româna - sunt regiuni delimitate morfologic; - taigaua siberiană, Amazonia, Sahelul - sunt unităţi definite biogeografic; - Podişul Karst - o entitate conturată litologic etc.

sunt mult mai stabile decât celelalte categorii datorită modiflcărilor relativ lente pe care ele le suferă; elementele de ordin natural îşi pun pecetea asupra acţiunii de divizare care valorifică rolul lor

peisagistic şi functional; (EX: cursul marilor râuri, culmile muntoase extinse se impun atenţiei în procesul regionarii)

progresul tehnologic a condus la o permeabilitate pronunţată a limitelor naturale, ceea ce a redus coeficientul lor de importanţă în regionare; ( EX: barierele muntoase sunt surmontate prin căi de acces rapide localizate în tuneluri, negarea lor totală de către transporturile aeriene).

3. Limitele sociale - presupun un spectru larg de criterii, de la cele etnice sau etnografice, la cele economice, culturale sau spirituale. EX: - Delimitarea Tării Lăpuşului ca regiune porneşte, de la trăsăturile etnografiei, iar cadrul natural joacă doar rolul de suport fizic al fenomenelor investigate;

limitele de nuanţă economică (tipul de exploatare a resurselor solului sau subsolului). regiunile agricole, forestiere, industriale, comerciale uzitează de astfel de delimitari (ariile de practicare a

monoculturilor se delimitează ele însele în raport cu cele ale agriculturii mixte, regiunile păstoritului nomad de cele cu păstorit modern, teritoriile industrializate de suprafeţele lipsite de industrie, etc.)

limitele sociale se caracterizează prin relativitatea lor. Orice modificare, pozitivă sau negativă, în dinamica factorului determinant le va influenţa în sensul lărgirii, restrângerii sau dispariţiei lor.

EX: Creşterea gradului de polarizare într-un teritoriu - necesitatea lărgirii limitelor, la includerea noilor arii ce gravitează spre centrul de atracţie.

6

Page 7: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

4. Limitele complexe - sunt rezultatul aplicării simultane a mai multor criterii de regionare (naturale, sociale, administrative - conduce la fixarea unor limite regionale flexibile)

Fiecare criteriu va participa cu un cumul de trăsături favorabile. Ex. Regionarea Indiei - 2 macro-regiuni delimitate după marile structuri-morfotectonice (Campia indo- gangetică şi Peninsula): - regiunile de ordinul I - omogenitatea climatică, biogeografică şi culturală; - regiunile de ordinul II - omogenitatea morfologică, pedologică şi economică;

- micro-regiuni - un conglomerat de factori naturali, economici şi sociali.Limitele funcţionale - sunt mai greu de identificat, ele nu pot fi percepute decât în momentul înţelegerii

întregului sistem teritorial, a conturării lui operaţionale. EX. dezvoltarea turismului în Alpi - a impus reunificarea domeniilor schiabile situate de-o parte şi alta a multor creste greu accesibile prin intermediul mijloacelor de transport pe cablu.

CRITERII DE DELIMITARE A REGIUNILOR GEOGRAFICE1. Criteriul peisagistic - nu trebuie să aibă un rol exclusiv în regionarea geografică;- Vintilă Mihăilescu (1968), situa peisajul înaintea oricăror alţi factori ai regionarii, identificând regiunea cu acesta. - prin noţiunea de peisaj nu cuprindem numai trăsăturile naturale ale unei suprafeţe, ci şi cele derivate din

umanizarea teritoriului;- Taigaua, Sahelul, deşerturile, deltele - ca unităţi peisagistice clar delimitate, vor prezenta un tip

de umanizare specific, diferit de al regiunilor învecinate, ceea ce faciliteaza includerea lor în categoria regiunilor propriu-zise.

- Perturbările vin însă datorită altor factori: descoperirea unor mari zăcăminte ale subsolului (petrol, aur) care vor capacita prin exploatarea lor o dinamică peisagistică (EX: aurul şi petrolul din Alaska au condus, prin exploatare intensă, la umanizarea peisajului, la diversificarea fizionomiei sale în anumite areale polarizatoare); petrolul din Sahara sau deşerturile Arabiei a general spatii geografice cu o dinamica total diferita de cea anterioara punerii lui in valoare. Activităţile antropice modifcă peisajul deşertic sau cel subpolar alaskian, reducandu-i atributele de factor principal în regionare.

- apare un nou tip de peisaj care va stimula delimitarea de areale funcţionale diferite de cele anterioare.Concluzie: peisajul rămâne un criteriu nelipsit în orice tentativă de delimitare a regiunuor geografice, ponderea care i se acorda fiind însă extrem de variabilă, în funcţie de consistenta şi numărul altor factori luaţi în considerare.

2. Criteriul funcţionării ca sistem dinamic echilibrat devine fundamental pentru orice regiune geografică; - re giunea-sistem functional - adică unui agregat spaţial organic structurat, având o individualitate proprie, impusă de specificitatea părţilor componente, a raporturilor şi relaţiilor dintre ele. (EX: unitatea geografică funcţională, identiticată acum două decenii, în cazul Patoului Poieni din nordul Munţilor Metaliferi - P. Cocean, 1983.

- Funcţionarea optimă a sistemului teritorial - apare ca un indicator relevant al noului model de organizare spaţială sinonim regiunii ce urmează a fi delimitată. Ea va include, din punct de vedere al desfaşurării, alte elementele polarizate de vectorii centripeţi ai sistemului.

Regiunea funcţională va include peisaje dintre cele mai diferite, unităţi fizico-geografice eterogene (sectoare de câmpie şi podiş, vegetaţie de stepă şi forestieră, soluri mozaicate), densităţi nuanţate ale habitatelor şi populaţiei etc.

3. Deciziile politico-administrative reprezintă unul dintre criteriile regionarii, dar în acelaşi timp şi un mijloc sau metoda de delimitate a regiunilor. - ele se materializează în decupaje teritoriale realizate după anumite considerente de ordin peisagistic,

funcţional, dar şi etnic sau cultural. - maniera de actiune a politicului este extrem de nuanţată (delimitări rezultate în urma unor conflicte sau

demersuri diplomatice - apariţia noilor state după destrămarea URSS, a fostei lugoslavii, Cehoslovaciei, fostului imperiu britanic din Asia de Sud)

- A doua ipostaza este cea de constituire a regiunilor transfrontaliere, euroregiunile, care inglobează unităţi administrative din două sau mai multe ţări (Carpatica, Mureş-Dunare-Tisa, Prutul superior, Prutul inferior etc, pentru a cita doar cele de la frontierele Romaniei).

4. Criteriul mental, a apartenenţei omului la un spatiu dat. Omul a devenit factorul modelator principal al realitatii inconjuratoare iar modul in care el o prefigurează

7

Page 8: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

si o sustine depinde intr-o masura covârsitoare de gradul său de aderenţă la spaţiul respectiv.Datorită acestei conexiuni mentale dintre om şi loc regiunea devine un spatiu perceput (l 'espace percu),

respectiv un spatiu trait (l 'espace vecu),Limita mentală a unei regiuni reconstituie, în majoritatea cazurilor, întregul său proces de umanizare, cu toate condiţionările lui : pozitive sau negative, favorabile sau defavorabile.

Exemplu: Ţara Moţilor - al carei teritoriu s-a extins treptat spre culmile şi platourile montane ale Apusenilor, pe masura creşterii presiunii demografice dinspre văile şi versanţii inferiori. Având nucleul iniţial în bazinul mijlociu şi superior al Arieşului, această entitate spaţială va castiga astfel în suprafaţă, deversând în bazinele superioare ale Crişului Alb, Crişului Negru (moţii crişeni), Ampoiului sau Someşului Mic.

5. Criteriile heteroclite (naturale, sociale, culturale, politice) îşi fac tot mai des simţită prezenţa în regionare datorită tendinţei actorilor implicaţi de a surprinde într-un tot unitar un cumul de însuşiri ale teritoriului.

TIPOLOGIA REGIUNILOR GEOGRAFICESe bazează pe analiza mai multor categorii de factori:1. Factorii naturali

s-au constituit, o lungă perioadă, într-un element indispensabil oricărei acţiuni de regionare geografică; relieful, climatul, vegetaţia, devin elemente definitorii ale peisajului, ce sunt implicate direct în operaţiunea

regionării conturarea diferitelor tipologii de regiuni naturale; 1752, Philippe Buache împarte teritoriul Franţei în bazine fluviale; rolul lor se menţine în cazul teritoriilor unde prezenţa antropică este limitată ( regiunile polare şi

subpolare, deşerturile verzi ale Americii de Sud şi Africii, deşerturile tropicale ale Asiei, Africii şi Australiei, regiunile muntoase ale Eurasiei sau Americii etc).

2. Factorii economici s-au impus treptat, odată cu tendinţa de antropizare a peisajului, cu edificarea unei infrastructuri ce

modifică fizionomia sau arhitectura acestuia. modificarea vegetaţiei naturale prin intermediul culturilor agricole larg extinse (vezi monoculturile din

Americă Centrală şi de Sud, belturile nord-americane, culturile de citrice din ţările mediteraneene etc) a condus la identificarea unor regiuni agricole bine conturate.

dezvoltarea industriei a avut ca urmare geneza unui peisaj distnct, cu o concentrare masivă a populaţiei, activităţilor şi dotărilor tehnice ale teritoriului (Boswash, Tokio-Osaka-Kobe).

3. Factorii sociali standardul de civilizaţie al populaţie: particularităţile culturale şi etnice, moştenirea spirituală a

colectivităţilor, aspectele comportamentale, sunt elemente folosite în divizările teritoriale; "Nordul" dezvoltat şi "Sudul" aflat la un standard inferior de afirmare; vestul european catolic şi estul ortodox; regiunea naturală este substituită, după anul 1900, cu regiunea umanizată - reprezentând un spaţiu

unde o comunitate umană, posesoare a unei culturi proprii, organizează un teritoriu; intervine aici conceptul de posibilism opus determinismului cultivat anterior.

4. Factorii tehnologici sunt purtătorii unui potenţial major de restructurare a oricărui peisaj; se materializează în spaţiu prin modificări fizionomice, funcţionale, structurale. căile de comunicaţie, urbanizarea, industrializarea intensă îşi aduc un aport însemnat la delimitarea spaţiului

terestru în unităţi funcţionale de diverse ordine; aceste elemente condiţionează existenţa unor factori de mare influenţă teritorială, de gravitaţie şi

polarizare; topicul de regiune umanizată este treptat înlocuit, după anul 1950, cu cel de regiune polarizată,

funcţională (nodală); polii industriali sau comerciali (tehnopolii), constituie veritabile axe de dezvoltare şi organizare

teritorială..5. Factorii geopolitici

acţionează uneori brusc şi violent, trasând limite arbitrare din punct de vedere al funcţionalităţii sistemice: divizarea Germaniei după al doilea război mondial; desprinderea Basarabiei şi Bucovinei de nord de România; ataşarea de către Israel a înălţimilor Golan (aparţinând Siriei); Kosovo, Nagorno-Karabach

CLASIFICAREA PRECEDE REGIONAREA, subordonându-se acesteia.

8

Page 9: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

Acţiunea de REGIONARE vizează un număr mare de principii, între care menţionăm: 1. Regionarea este destinată unui scop anume; rareori urmăreşte două sau mai multe deziderate. Scopul

determină criteriile şi numărul regiunilor delimitate; 2. Elementele clasificate diferă în însuşirile lor, ceea ce generează obstacole în asocierea lor spaţială.

3. Regionarea nu va fi absolută, ea trebuie remodelată odată cu evoluţia fenomenelor.4. Divizarea regională trebuie să fie exhaustivă (integrală), unităţile stabilite excluzând alte entităţi.5. Menţinerea aceloraşi principii şi criterii ale regionării pe întreaga durată a analizei;

6. Prevalarea trăsăturilor luate drept criterii pentru diviziunile de ordin superior, în raport cu cele folosite pentru unităţile de rang inferior.

CLASIFICAREA REGIUNILOR : Clasificarea regiunilor după scopul demersului ştiinţific:

- nu studiem regiunea turistică pentru a demonstra că ea există, ci fenomenul turistic ale cărui trăsături spaţiale conduc la delimitarea unor unităţi funcţionale de tip regional.

- Regiuni : morfologice, climatice, pedogeografice, biogeografice, rurale, urbane, agricole, industriale, turistice, politico-administrative, ecologice, mixte;

După structura internă a entităţii spaţiale de tip regional :- regiuni omogene;- regiuni polarizate;- regiuni anizotropice (Dauphine, A., 1979)

După trăsăturile evolutive ale spaţiului delimitat:- regiuni naturale- regiuni umanizate,- regiuni funcţionale,- regiuni-sistem (Dov, N. 1990).

După criteriul scării de reprezentare, de desfăşurare a proceselor şi fenomenelor studiate:- macro-regiuni (Amazonia, Siberia, Sahara), - regiunile de ordinul I, II, III...n (Carpaţii -I-, Carpaţii Orientali -II-, Grupa de nord a Carpaţilor

Orientali -III-, Depresiunea Maramureş - IV -, Culoarul Izei -V- etc. );- microregiunile (entităţi cu însuşiri particulare, de mare omogenitate şi funcţii decelabile).

După gradul de organizare se individualizează:- regiuni active,- regiuni echilibrate,- regiuni informatizate - regiuni autofinalizante ( Valega, A. 1995).

După relaţia om-mediu:- regiuni înrădăcinate- regiuni fluide şi explozive (Fremont, A. 1976).

După gradul de complexitate :- regiuni elementare (speciale) - regiuni complexe - regiuni integrate.

După nivelul de dezvoltare:- regiuni centrale (regiuni core)- regiuni de tranziţie spre dezvoltare- regiuni-frontiere - regiuni de tranziţie spre declin

După gradului de vulnerabilitate a unităţilor teritoriale regionale:- regiuni stabile- regiuni critice - regiuni defavorizate.

Regionarea geomorfologică - a condus la individualizarea unor unităţi teritoriale prin fizionomia şi delimitarea lor extrem de riguroasă;- grupele muntoase, depresiunile vaste, podişurile, câmpiile sau deltele au devenit astfel diviziuni ale

suprafeţei terestre;- în funcţie de varietatea morfostructurilor şi scopul investigaţiilor, au fost segmentate în unităţi regionale

de rang inferior (Munţii Apuseni, Depresiunea Transilvaniei, Podişul Dobrogei, Câmpia Română şi Delta

9

Page 10: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

Dunării) (Pirineii, Bazinul Parizian, Meseta spaniolă, Câmpia Padului sau Delta Volgăi) - criteriile iniţiale au fost cele structurale, urmate de cele genetice şi evolutive, pentru a se ajunge la

impunerea funcţionalităţii geografice a unităţilor delimitate.Regiunile climatice - particularităţile factorilor climatogeni, între care temperaturile şi precipitaţiile ;- caracterul zonal al desfăşurării fenomenelor climatice a determinat, la nivelul globului, delimitarea unor regiuni

climatice simetrice (cu excepţia celei ecuatoriale), dispuse de o parte şi alta a ecuatorului (regiunile climatului polar, subpolar, temperat, subtropical, tropical, subecuatorial şi ecuatorial).

- nuanţele climatului fiecărei regiuni au impus subdivizarea în provincii sau unităţi taxonomice mai restrânse areal, până la nivelul de manifestare a topoclimatelor.

Regionarea pedogeografică- diferenţierile teritoriale ale răspândirii claselor şi tipurilor de soluri;- unităţile de acest tip se vor suprapune, fără să se identifice însă, cu regiunile climatice, morfologice şi

biogeografice; - solurile din clasa molisolurilor vor caracteriza câmpiile din zonele temperate;- lateritele sunt specifice zonelor tropicale umede de joasă şi moderată înălţime.Regiunile biogeografice - rezultă din asocierea spaţială a unor trăsături comune sau relativ apropiate ale vegetaţiei şi faunei;- regiunea holartică, paleotropicală, neotropicală, antartică conţin numeroase subregiuni şi provincii;Regiunile rurale- introduc drept criteriu al delimitării ansamblul de relaţii generate de prezenţa şi activitatea tradiţională a

omului în teritoriu;- modul de viaţă specific, infrastructura habituală, mentalitatea ( Câmpia Transilvaniei este un tipic exemplu

pentru România, ruralismul său accentuat având însă motivaţii dintre cele mai divers)Regiunile urbane- se deosebesc prin funcţii, structură, fizionomie, mod de viaţă, mentalitate;- includ în limitele lor teritoriile ocupate de oraşe şi spaţiile subordonate acestora, caracterizate prin afirmarea

unor anumite activităţi economice (industrie, transporturi, comerţ, turism), polivalenţa atribuţiilor sociale (educaţionale, culturale, politico-administrative, ocrotirea sănătăţii), arhitectura habitatelor, probleme indusede poluare sau dificultăţi de gestionare.

- Megalopolisul (Boswash, Tokyo-Osaka), conurbaţia, aglomeraţia urbană, metropola (asocierea cartierelor de vile cu favellasurile sau bidonvillurile - gen Sao Paolo), cu un ritm al schimbărilor interne extrem de rapid;

Regiunile agricole- includ teritoriile definite de un anumit tip de exploatare economică a fertilităţii solului, prin diversele practici

de cultivare a pământului şi creştere a animalelor. - pot apare ca entităţi de o mare omogenitate fizionomică şi funcţională - exemplul clasic fiind belt-urile

nord-americane sau suprafeţele cu monoculturi din America Latină.- regiunile agricole de tip mozaicat, unde modalităţi nuanţate de exploatare (de la cereale la pomi fructiferi sau viţă

de vie) coexistă pe suprafeţe restrânse. - relevă o continuitate ridicată în marile câmpii sau pe platourile de joasă altitudine, intens aplatizate, în

vreme ce în zonele deluroase fragmentate sau în cele montane discontinuităţile (cel mai adesea sub formă de enclave ale altor tipuri de folosinţă) apar frecvent.

- Pampasul argentinian, Podişul Preriilor, Câmpia chineză, polderele olandeze, Câmpia Română etc, îndeplinesc atributele regiunilor susmenţionate.

Regiunile industriale - au beneficiat de o analiză detaliată, datorită impactului deosebit al industriei asupra peisajului şi

sociosistemului. - se caracterizează prin concentrarea deosebită a infrastructurii tehnice ce susţine, direct sau indirect, afirmarea

ramurii, a căilor de transport, reţelelor de energie, comunicaţiilor etc.- prezintă o fizionomie determinantă pentru peisajul industrial, alcătuit din întreprinderile propriu-zise şi unităţile

lor de deservire şi desfacere imediată, precum şi din asocierea unităţilor de habitat;- mare diversitate de regiuni industriale: carbonifere (Donetk, Silezia, Petroşani), siderurgice (Krivoi-Rog,

Ruhr, Pittsburg-Chicago), petroliere (Golful Piersic, Marea Nordului, Texas-Louisiana, Subcarpaţii şi Podişul Getic), mixte (regiunea Marilor Lacuri, Tokyo-Yokohama, China de nord-est).

- fără excepţie, regiunile industriale sunt polarizate; Regiunile turistice - circumscriu unităţi teritoriale unde fenomenul turistic relevă o consistenţă notabilă, iar relaţiile dintre factorii

săi genetici definesc un sistem economico-social funcţional;

10

Page 11: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

- posedă resurse atractive, naturale sau/şi antropice, capabile să susţină o activitate recreativă, curativă sau culturalizantă notabilă sub aspectul fluxurilor şi opţiunilor turistice.

- sunt dotate cu o infrastructură specifică (baze individuale sau staţiuni turistice) şi favorizează desfăşurarea unor activităţi de profil variate.

- Coasta de Azur, Alpii, Munţii Apuseni, Hawaii, Florida, litoralul spaniol al Mediteranei sunt regiuni turistice clasice, unele cu o mare tradiţie a activităţilor, altele conturate în ultimele decenii.

Smith, S.L.J. (1996), după ce menţionează că în domeniul turistic sunt recunoscute trei tipuri de regiuni: a priori (suprapuse diviziunilor politice), omogene (cu un grad accentuat de similaritate a caracteristicilor structurale) şi funcţionale (cu un nivel superior al interacţiunilor interne, pune la baza regionării turistice trei raţionamente logice, definind astfel totatâtea modalităţi de regionare, respectiv: sintetice, analitice şi dichotomice.

REGIUNILE OMOGENE Omogenitatea - răspândirea uniformă a masei, energiei şi intereselor într-un spaţiu conturat de ea însăşi -

devine elementul definitoriu al entităţii în cauză. Unii autori identifică trei forme ale omogenităţii:

1. globală, când are loc o supraimpunere a activităţilor umane unificatoare pe un cadru fizic omogen - spre exemplu, Delta Dunării;

2. relativă, generată de acţiunea unui element care domină net celelalte - Amazonia; 3. recurentă derivată din asocierea unităţilor elementare ce se aseamănă între ele - Alsacia.

regiunile omogene pot avea o origine naturală, când elementele implicate (relief, climă, hidrografic, soluri, vegetaţie, faună) se suprapun spaţial perfect sau când un factor domină decisiv ceilalţi factori (cazul Amazoniei unde vegetaţia se detaşează net pe scara condiţionărilor).

regiunile omogene antropice corespund de obicei unei faze de tranziţie scurtă între două stări de heterogenitate. Aceasta deoarece omul specializează spaţiul şi combină complementarităţile. Majoritatea lor se transformă în regiuni polarizate sau anizotrope.

dintre proprietăţile sistemice ale regiunilor omogene se reţin echilibrul staţionar (generat de o dinamică extrem de lentă, cu fluxuri interne simetrice) şi puterea de adaptare slabă (orice dereglare în sistem fiind capabilă de distrugerea regiunii);

în concluzie, regiunea omogenă este un model spaţial ideal ce dispare prin transformare şi creşterea gradului de complexitate.

REGIUNILE POLARIZATE

sunt entităţi teritoriale ale căror vectori converg spre unul sau mai multe puncte de gravitaţie, aflate conexiune reciprocă.

polarizarea, ca fenomen extrem de răspăndit în mediul geografic, a fost întrevăzută încă de von Thunen care elaborează, în anul 1826, un prim model a interrelaţiilor spaţiale ce se nasc între punctul (centrul de gravitaţie) şi teritoriul limitrof. Modelul iniţial elaborat de von Thunen este ideal, presupunând o omogenitate perfectă a elementelor constituente. Observând însă heterogenitatea acestora el revine cu modificări care ilustrază deformarea modelului primar în contextul intervenţiei unor factori perturbatori naturali (hidrografici, climatici, morfologici) sau antropici (prezenţa unor căi de transport sau a unor centre urbane satelite).

„Poli” de creştere, „ centre”, „axe” ,” reţele”de dezvoltare --- tehnopolii sau parcurile industriale Regiunea polarizată este un sistem spaţial, definit de un triplet strâns intercondiţionat: poli

constituiţi în reţele în jurul cărora gravitează câmpurile. Regiunea polarizată prezintă o ierarhie funcţională pornind de la rolul fiecărui pol de atracţie în

parte şi a ariei sale de gravitaţie. are proprietăţi sistemice determinate de echilibrul dinamic instabil între intrările şi ieşirile sale. evoluţia sa este ireversibilă tinzând spre regiunea urbană considerată ca "faza ultimă (de evoluţie, n.n.) a

unei regiuni polarizate" (Dauphine, A. 1979).EX. Regiunea de dezvoltare de Nord-Vest a României, unde polii de dezvoltare Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Bistriţa cu subsistemele lor polarizate se subordonează unui pol dominant (Cluj-Napoca) iar axele Someşului Mic şi Someşului Mare devin subsisteme anizotropice. REGIUNILE ANIZOTROPICE

se încadrează structural şi fizionomic în entităţile de formă alungită (fâşie, axă, culoar) şi se remarcă prin existenţa unor centre polarizatoare succesive, în serie, localizate în partea centrală a unităţii.

la originea lor se află concentrarea habitatelor şi activităţilor în zona litoralelor (Constanţa-Mangalia, Boswash, Sao Paolo-Rio de Janeiro, Coasta de Azur, litoralul japonez), de-a lungul fluviilor(Volga, Dunăre, Rhin, Rhon, Nil), a căilor de transport (Transsiberian, Panamerica), în culoarele

11

Page 12: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

morfologice (Timiş-Cerna, Rucăr-Bran, Dorna-Câmpulung Moldovenesc), la contactul tranşant al formelor de relief (Carpaţi-Subcarpaţi, Alpi-Prealpi), în depresiunile alungite (Zarand, Giurgeu-Ciuc);

ele îmbină însuşirile regiunilor omogene şi a celor polarizate, orientarea preponderent longitudinală (în detrimental celei transversale) fiind însă dominantă.;

influenţa lor este foarte activă pe această direcţie, a intrărilor şi ieşirilor din sistem, în vreme ce disiparea laterală este modestă. Orice regiune anizotropică poate fi alcătuită din subsisteme polarizate de centre de ordinul II sau III (Năsăud, Beclean, Dej) în regiunea anizotropică a Someşului Mare;

Blaj, Copşa Mică, Mediaş, Sighişoara pentru acelaşi tip de regiune conturat pe Târnava Mare.

FORMA ŞI MĂRIMEA REGIUNILOR - regiuni filiforme, regiuni vermiculare, regiuni compacte -Modul de desfăşurare spaţială a suprafeţelor regionale pune în evidenţă câteva tipuri principale şi mai

multe variante ale acestora: regiunile filiforme, regiunile vermiculare (anastomozate), regiunile compacte (masive). Regiunile filiforme au forme alungite şi se suprapun unor axe, culoare sau fâşii de gravitaţie univocă; sunt extrem de bine reprezentate în realitatea geografică:

o culoarele văilor Rhin, Rhộn, Sena, Siret, Nil; o axele de gravitaţie ale fluviilor Dunăre, Volga, Mississippi, Amazon; o fâşiile de contact între principalele forme de relief (Alpi-Prealpi;Carpaţi-Subcarpaţi, câmpii-podişuri);o perimetrul litoralelor cu câmpii înguste (litoralul estic al Braziliei, litoralul japonez, litoralul spaniol la

Marea Mediterană, litoralul indian etc) - în fâşia de câmpie este concentrată majoritatea populaţiei, aşezările, activităţile industriale şi agricole apărând mari contraste cu teritoriul, în general muntos, dinspre interior.

se caracterizează prin aspectul longitudinal al vectorilor de distribuţie pe care se grefează (asemănător faliilor secundare pe cele transformante) ramificaţii de descărcare de mic potenţial ;

în România cea mai caracteristică regiune de acest tip este Culoarul Siretului, unde apare o dublă polarizare laterală, atât dinspre Câmpia Moldovei şi Podişul Bârladului, cât şi dinspre Podişul Sucevei, respectiv Subcarpaţii Moldovei. Valea Siretului, cu lunca sa largă, se constituie într-un suport morfologic optim pentru amplasarea infrastructurii de transport, dar şi a oraşelor devenite, areolar, centre polarizatoare de maximă rezonanţă.

Regiunile în reţea vermiculară au o fizionomie spaţială inedită derivată din desfăşurarea aparte a teritoriului lor şi o relativă stabiltate; fâşiile de contact interjudeţean (interdepartamental) alcătuiesc o astfel de regiune definită de numeroase

caracteristici precum: gravitaţia centrifugă a vectorilor purtători de dezvoltare; standardul economic şi social este inferior arealelor învecinate; disfuncţii majore la nivelul infrastructurii tehnice a teritoriului etc.

într-o astfel de entitate apar un mare număr de vectori de mic potenţial orientaţi spre direcţii opuse determinate politico-administrativ;

orientarea divergentă este stimulată adesea şi de condiţionări de ordin natural (suprapunerea fâşiei unor interfluvii, cursuri de apă);

aceste regiuni sunt într-o permanentă metamorfoză dimensională şi structurală, organizarea spaţiului propriu şi conturarea sistemului funcţional nefiind încheiate;

evoluţia lor tinde spre individualizare spaţială, prin selectarea gradulă a centrelor polarizatoare, fază în care reţeaua iniţială de fâşii vermiculare se fragmentează;

regiunile vermiculare trebuie privite ca stadii incipiente ale evoluţiei regiunilor filiforme sau compacte, şi nu ca entităţi teitoriale distincte;

studiul iniţiat de geografii clujeni în cadrul proiectului PATIJ (Plan de amenaiare a teritorilui interjudeţean) a pus în evidenţă o astfel de regiune în partea nord-vestică a României, care include periferia judeţelor CJ, BH, SJ, SM, MM, BN şi MŞ;

regiunile vermiculare cele mai tipice apar la nivelul: culoarelor de văi, depresiunilor montane, dealurilor înalte unde are loc o polarizare liniară a vectorilor naturali, economici sau sociali (EX: o regiune vermiculară reuneşte în acelaşi sistem culoarele marginale ale Depresiunii colinare aTransilvaniei cu culoarele fluviatile (transversale) ale Mureşului, Someşului, Târnavelor etc.).

Regiunile compacte au un contur neregulat, teritoriul lor putând fi încadrat în forme geometrice de tip cerc, pătrat, dreptunghi;

12

Page 13: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

aceste forme favorizează prezenţa punctelor polarizatoare cu funcţie de loc-central şi o distribuţie radiară a principalilor vectori;

permit o organizare mai facilă a spaţiului, cu numeroase variante la macro şi micro-scară; coincid cu forme de relief majore (Pampas, Câmpia Română, Bazinul parizian, Podişul Deccan, Alpi)

individualizate peisagistic, dar cu o diversitate de aspecte economice, demografice şi de habitat; sunt definite de instaurarea unor sisteme complexe, ierarhic structurate, cu funcţii polivalente; facilitează, datorită faptului menţionat anterior, trasarea a numeroase subdiviziuni de ranguri diferite; numeric, dimensional şi funcţional reprezintă categoria dominantă de regiuni;

REZILIENŢA REGIUNII GEOGRAFICE regiunea geografică - sistem funcţional extrem de complex la nivelul structurii şi articulaţiilor; permite, individualizarea entităţii teritoriale, respectiv delimitarea spaţială, definirea tipologică , decelarea

parametrilor funcţionali şi a interrelaţiilor cu sistemele învecinate . termenul a fost propus de Cari Folke, 2002 - semnificaţia sa reliefează capacitatea sistemelor social-

ecologice (SES) de-a persista şi a se adapta. promotorii conceptului nu 1-au aplicat regiunii geografice ci ecosistemelor naturale şi socio-

sistemelor, pornind de la nevoia asigurării sustenabiliăţii lor. Întrebare: Sunt aceste caracteristici valabile şi pentru sistemul teritorial al regiunii geografice? Prin factorul uman, decizional, sistemul regional are un potenţial de învăţare, inovare şi adaptare unic,

neegalat de alte sisteme mai puţin complexe. Spre deosebire de ecosistemele ce evoluează inerţial, regiunea geografică este un sistem conştient şi conştientizat.

Structura şi funcţiile sale vor purta pecetea condiţionărilor iniţiale.De aici metamorfoza structurală, funcţională, fizionomică sau chiar dimensională a unităţii sistemice de acest tip.

regiunea geografică se înscrie, fără echivoc, în câmpul de incidenţă al rezilienţei . Asemănător ecosistemelor sau socio-sistemelor, sistemul regional are capacitatea de a se adapta şi. prin aceasta, de a persista. (A nu se confunda rezilienţă cu autoreglarea, aceasta din urma constând în însuşirea sistemului de-a-şi regla funcţiile în corelaţie cu specificul in-put-urilor şi out-put-urilor, în vreme ce rezilienţă impune, în vederea adaptării şi persistenţei, un control şi, dacă este cazul, o reorientare a acestora).

Care sunt factorii de maxim impact la care sistemul regional trebuie să se adapteze? 1. Adaptarea la schimbările climei.

Clima induce transformări ale factorilor naturali (vegetaţie, faună, soluri, modelarea reliefului) dar şi la nivelul populaţiei, habitatului, economiei sau comportamentului uman.EX. deşertificarea în expansiune din zonele subtropicale, El Nino, fenomenele climatice extreme tot mai frecvente, sunt forme de manifestare ce atestă schimbarea climatului actual.

2. Adaptarea la rigorile bazei de susţinere. Baza de producţie a unei regiuni este constituită din resurse autohtone şi alohtone; Restricţiile ivite în gestionarea resurselor (epuizarea/ deprecierea lor, creşterea preţurilor sau măsuri

prohibitive) va deregla funcţionarea anumitor verigi sistemice. EX. adaptarea multor regiuni industriale la şocul petrolului din anii '70 ai secolului trecut prin dezvoltarea exploatărilor off shore, revenirea la utilizarea cărbunilor dar şi multiplicarea investiţiilor în sursele alternative de energie (atomică, geotermică, solară etc). In mod similar este reconversia post-siderurgică a altor regiuni cunoscute (Noua Anglie, centrul Marii Britanii, Ruhr etc).

3. Adaptarea la presiunea antropică. orice sistem regional suportă o presiune antropică în creştere pe măsură ce el este mai eficient şi mai

productiv. El se constituie într-un centru atractor pentru populaţia din teritoriile mai apropiate sau mai depărtate

geografic generând veritabile exoduri orientate univoc spre nucleul său funcţional. Cazul marilor metropole precum şi regiunile dezvoltate economic din Europa sau America de Nord

sunt vizate de către fluxuri sporite de imigranţi din ţările lumii a treia . Rezultă o presiune antropică superioară ca intensitate ritmului de adaptare al sistemului generatoare de mari disfuncţii sociale, în primul rând.

Lipsa locuinţelor, a locurilor de muncă, creşterea infracţionalîtăţii şi a poluării însoţesc acest fenomen. Adaptarea ar însemna, în circumstanţele date, fie înlăturarea disparităţilor care generează exodul (proces amplu, independent de factorii de decizie de la nivel regional, de lungă durată) fie reglarea fluxurilor prin pârghii de natură administrativă, economică sau socială.

13

Page 14: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

Presiunea antropică se manifestă nu numai prin creşterea numărului populaţiei ci şi prin înmulţirea şi diversificarea nevoilor acesteia:

amplificarea infrastructurilor tehnice ale teritoriului (cu scoaterea din circuitul evoluţiei naturale a noi şi noi terenuri),

expansiunea urbanizării, degradarea mediului (prin artificializare şi poluare) - poluarea din regiunile urbanizate ca

urmare a circulaţiei automobilistice. Deşi locuitorul regiunii cunoaşte acest fapt măsurile întârzie să apară deoarece s-ar întoarce asupra propriilor interese de moment etc).

4. Adaptarea la competitivitatea interregională. Ca modalităţi de realizare menţionăm: valorificarea plenară a propriilor atuuri, consolidarea

specificităţii, conservarea unor raporturi de interrelaţionare optime cu regiunile învecinate, reconversiile rapide ale sectoarelor în declin, tendinţa permanentă de-a se situa în pol-position-ul dezvoltării macroregionale.

5. Adaptarea la schimbările strategiilor de dezvoltare este un proces derulat spasmodic, dependent, adesea, de evoluţiile în plan politic sau social. schimbarea regimurilor politice (capitalism-socialism, socialism-capitalism în decurs de o jumătate

de secol, în România), racordarea la strategii de dezvoltare formulate alohton reprezintă evenimente resimţite pregnant de orice sistem regional.

Depresiunea Petroşani, o regiune bine individualizată care, în perioada socialistă, avea ca bază de producţie industria cărbunelui. Căderea economiei planificate şi afirmarea economiei de piaţă liberă, capitalistă, după 1990, a dus la bulversarea vechilor structuri economice şi la apariţia unor probleme sociale severe (şomaj în masă, sărăcie, criminalitate).

Schimbarea strategiilor de dezvoltare amplifică rolul factorului politic în regionare, comandamentele "regiuni de dezvoltare"

6. Adaptarea la rigorile globalizării reprezintă un fenomen de actualitate generat de evoluţia vizibilă spre mondializare, generalizare,

a majorităţii activităţilor umane; prin globalizare barierele sunt înlăturate; orice sistem terestru, nu poate face abstracţie de acest proces ce înmagazinează energii, tendinţe

şi interese cu o capacitate de influenţare decisivă; prezenţa şi afirmarea regiunii presupune o adaptare riguroasă şi subtilă la noile evoluţii economice,

sociale, politice, strategice dar mai ales de mentalitate; în epoca globalizării se vor afirma acele regiuni care vor mijloci, prin funcţiile lor perfecţionarea,

optimizarea şi eficientizarea unor raporturi teritoriale cât mai largi şi mai complexe.

PRINCIPII ŞI METODE DE CERCETARE IN GEOGRAFIA REGIONALĂProbleme cu care se confruntă Geografia Regională:

- imposibilitatea logică de a oferi o descriere regională completă în formă verbală;- dificultatea identificării regiunilor însăşi; - problema tratării oscilaţiilor de scală în prezentare;- lipsa crescândă de informaţie, cu cât avansăm spre nivele de detaliere mai accentuate;- limitarea caracterului distinct al regiunilor; - posibilităţile reduse de inovare.

Fenomenele specifice Geografiei Regionale sunt guvernate de patru principii fundamentale: 1. Principiul spaţialităţii

este caracteristic Geografiei, în general, şi Geografiei Regionale în special; orice fenomen geografic ocupă un spaţiu care-l defineşte şi particularizează; fenomenele geografice relevă o răspândire teritorială particulară, ca extensiune, densitate, asociere

structurală etc,.2. Principiul cauzalităţii

toate fenomenele geografice au o cauză care se cere a fi identificată; datorită relaţiilor şi interrelaţiilor dintre componente sistemice, explicarea cauzalităţii fenomenelor

primeşte relevanţă regională; Geografia Regională, se confruntă cu un ansamblu de cauze, comune tuturor palierelor de interferenţă. EX. cauzele climatice au conseciţe (directe /indirecte) la nivelul unui spaţiu extins. selectarea ierarhică a influenţelor cu ponderea cea mai ridicată; orice omisiune sau eroare de estimare, în sensul subevaluării sau supralicitării unor cauze, poate conduce

la concluzii neconforme cu realitatea faptică

14

Page 15: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

3. Principiul integrării fenomenele geografice regionale nu pot exista de sine stătător, izolate, fără conexiuni reciproce, dar şi cu

fenomene din geosferele învecinate; prin asocierea funcţiilor proprii ale elementelor, se ajunge la definirea unui tot teritorial integrat şi

funcţional; necesitatea unei integrări la diverse nivele de specializare şi de complexitate; mulţimea de relaţii de intercondiţionare şi de dependenţă reciprocă, aflate, toate, în slujba unei

integrări cât mai accentuate. 4. Principiul istorismului

decurge din influenţa factorului-timp, a rolului îndeplinit de curgerea acestuia în geneza şi devenirea fenomenlor regionale;

cunoaşterea spaţiului nu poate fi aprofundată fără cunoaşterea istoriei (de unde formularea sintagmei de "geoistorie", semnificând privirea geografică retrospectivă);

timpul, înţeles ca durată, se constituie într-o condiţie indispensabilă a materializării unor elemente şi procese (geneza solului ca interrelaţie între rocă, vegetaţie, climă), a apariţiei şi afirmării altora (cultura ca rezultat al evoluţiei materiale şi spirituale a comunităţilor umane);

regiunea este un produs concret al derulării fenomenelor naturale şi antropice într-o perioadă temporală dată, care, odată încheiată, poate crea noi forme de organizare spaţială, diferite structural şi funcţional de cele anterioare.

METODELE utilizate în Geografia Regională sunt: 1. Metode comune şi altor ştiinţe: inductivă, deductivă, observaţia, analiza, sinteza;

2. Metode comune altor ramuri geografice: cartografică, GIS, metoda corematică; 3. Metode specifice GR: metoda regională

METODE ŞI MIJLOACE DE CERCETAREObservaţia considerată de unii geografi un procedeu de cunoaştere inductivă a realităţii (Florina Grecu, 2000); rămâne cea mai veche, mai utilizată şi mai eficientă metodă de investigaţie în toate ramurile Geografiei; observaţii atente, minuţioase, pluridirecţional orientate; observaţia vizează o gamă extrem de largă de procese derulate în câmpul regional, atât într-o manieră selectivă,

specifică, pe componente sistemice, cât mai ales la nivelul relaţiilor de interacţiune dintre acestea.EX: desfăşurarea spaţială, ritmul evolutiv, concentrările şi disparităţile, pragurile şi holarhia structurală, funcţiile şi disfuncţiile.

Ancheta se constituie într-o metodă de mare eficienţă în acumularea de informaţie primară asupra unor diverse

aspecte aparţinând îndeosebi de componenta demografică şi socială a Geografie Regionale; Interviul, chestionarul şi sondajul - procedee intens uzitate;

Documentarea bibliografică are menirea principală de a fixa reperele cunoaşterii fenomenului până în momentul demarării noilor

introspecţii; biblioteca sau arhiva nu pot substitui terenul.

Analiza datele obţinute direct sau indirect, în teren sau în bibliotecă/arhivă, intră în faza de prelucrare de profil; EX . analiza compoziţiei solului şi apei, a dinamicii atmosferei, a fenomenelor demografice şi de

habitat, economice şi sociale; pornind de la elementele cantitative (ponderea, frecvenţa fenomenului într-un teritoriu), se ajunge la cele

calitative (funcţiile în cadrul arhitecturii de ansamblu a sistemului teritorial); tehnicile analitice de laborator (chimice, fizice, biologice, statistice, matematice) oferă concluzii certe

asupra structurii, compoziţiei, stării şi dinamicii diverselor procese; Experimentul geografic caută să descifreze apariţia şi dinamica unor fenomene desfăşurate în mediul

natural;Sinteza se va extrage generalul din particular, obiectivul din subiectiv, necesitatea din întâmplare; sinteza se bazează întru-totul pe rezultatele analizei pe care le valorifică în manieră creativă; în această etapă se prefigurează imaginea reală a sistemului teritorial regional, prin decelarea părţilor

componente, a structurii şi rolului fiecărei părţi, a relaţiilor dintre ele. In funcţie de extensiunea suprafeţei de disipare a energiei proprii şi de armonizarea relaţiilor sale

interne şi externe sunt trasate limitele sistemului şi este definită starea de moment şi tendinţa evolutivă în

15

Page 16: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

perspectivă. prin sinteza componentelor sistemului vor fi reliefaţi factorii dominanţi şi tipologia regională; Criteriile clasificării sunt numeroase şi vizează geneza, structura, forma şi funcţia fenomenului respectiv în

sistemul regional. Ierarhizarea este o metodă, dar în acelaşi timp, şi un produs al demersului ştiinţific.

EX: ierarhizarea peşterilor după atributele turistice, a aşezărilor după numărul locuitorilor;

Metoda regională constă în studiul selectiv şi integrat al fenomenelor şi proceselor geografice dintr-un teritoriu dat; originalitatea sa derivă din abordarea frontală a unei fenomenologii extrem de complexă, în scopul determinării

structurii, vectorilor şi funcţiei sistemului astfel conturat; metoda regională include: observaţia exhaustivă, analiza plurifactorială şi sinteza corelativă. rezultatul concret al aplicării metodei regionale este sistematizarea (organizarea) teritoriului, respectiv

delimitarea unor areale funcţionale ; Sistematizarea nu are numai o conotaţie ştiinţifică, de ordonare a matricei sistemului după punctele sale

tari, ci mai ales o importanţă economico-socială de prim ordin. Ea reprezintă cartea de vizită a cercetării geografice în faţa practicienilor, a celor chemaţi să exploateze nemijlocit resursele naturale şi umane ale teritoriului, să-1 modeleze ca sistem stabil cu o dinamică ascendentă permanent echilibrată. In funcţie de scara abordărilor, actualmente în România sunt în curs de elaborare planurile de sistematizare-amenajare naţionale (PATN), regionale (PATR), zonale (PUZ) sau locale (PUG). Subliniem uşoara inadvertenţă, introdusă de arhitecţi prin utilizarea termenului de „urbanism" pentru a defini sistematizarea şi amenajarea unor areale mai restrânse (zone - Plan de urbanism zonal-PUZ);

Analizând în detaliu componenta naturală a bazei de susţinere şi structura sistemului regional (pretabilităţile şi riscurile geomorfologice. hidrologice, climatice, bio-pedogeografice; resursele solului, subsolului si demografice; particularităţile structurale şi dinamice ale mediului; scenariile evoluţiei în perspectivă a sistemului teritorial în funcţie de variabilele introduse prin amenajare) geograful oferă celorlalţi specialişti argumentaţia ştiinţifică necesară propriilor intervenţii, sub aspectul localizării eficiente în spaţiu, a dimensionării şi polivalenţei lor.

Metodologia GIS reuneşte, la un nivel superior de eficienţă şi aplicabilitate, vechile mijloace ale evidenţei statistice şi

cuantificării. Sistemul informaţional geografic presupune succesiunea a trei etape şi anume: constituirea bazei de

date, prelucrarea lor (apelând la tehnici statistico-matematice) şi interpretarea rezultatelor obţinute, inclusiv reprezentarea lor cartografică..

Prima etapă constă în acumularea informaţiei de profil în urma descinderii în teren sau din varii surse bibliografice sau cartografice. După întocmire, ea trebuie mereu actualizată. In această faza, prezenţa geografului regionalist este obligatorie, sub aspectul coordonării acţiunii, a orientării activităţii pe coordonatele reclamate de scopul final al cercetării.

Unul din dezideratele aplicaţiilor GIS este întocmirea programelor de derulare a fenomenologiei teritoriale.

COORDONATELE MAJORE ALE UNEI ABORDĂRI REGIONALE: STRUCTURA SISTEMICĂ A UNUI PLAN DE AMENAJARE TERITORIALĂ

Finalitatea analizelor regionale este elaborarea planurilor de amenajare, de organizare a teritoriului astfel încât disfuncţiile şi disparităţile constatate anterior să poată fi înlăturate ;

Orice plan de amenajre are la bază o serie de principii şi o structurare graduală a demersului;Principiile elaborării planului de amenajare1. Principiul exploatării şi utilizării eficiente a resurselor locale, naturale şi umane

Formularea unei strategii de dezvoltare regională se bazează pe existenţa şi aportul, în planul eficienţei imediate, a unor resurse ale solului şi subsolului, dar şi din domeniul antropicului, sub aspectul cantităţii şi calităţii forţei de muncă.

Prezenţa, in situ a materiei prime, materiale şi umane, exclude dependenţa de import Valorificarea resurselor umane locale are repercusiuni dintre cele mai favorabile în plan social prin

asigurarea locului de muncă şi posibilităţilor de afirmare ale individului în propriul spaţiu mental.2. Echilibrul teritorial

Se institiue ca principiu fundamental al oricărui plan de amenajare prin prisma posibilei sale antiteze, a dezechilibrului generator de diferenţieri şi disfuncţii.

16

Page 17: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

Nu este vorba de omogenizare teritorială, ci de stimularea acelor relaţii spaţiale care primesc atributul sustenabilităţii şi durabilităţii.

El are menirea de a oferi tuturor comunităţilor umane ce populează regiunea şanse egale de dezvoltare şi afirmare economico-socială, de a asigura dimensiuni controlabile intervenţiei antropice în mediu, de a atenua contradicţiile şi pondera asperităţile.

3. Conturarea unui sistem regional funcţional Reprezintă nu numai dezideratul iniţial al celor care au iniţiat demersul noului decupaj teritorial, cât

mai ales o sarcină a operatorilor în câmpul economic şi social. Dacă în faza regionării el putea fi doar prefigurat, pe baza unor argumente şi deducţii logice, odată

regiunea delimitată ea trebuie să-şi edifice sistemul de relaţii şi interrelaţii interne şi externe astfel încât să devină un veritabil organism teritorial.

Sarcina majoră este de-a sesiza structura optimă a sistemului, de-a instaura, prin soluţiile de modelare propuse, acele raporturi între elementele componente ale spaţiului geografic care să-i confere maxima expresivitate şi viabilitate, în caz contrar vor apare disfuncţiile şi disparităţile.

4. Principiul conexiunilor optime cu unităţile învecinate, inclusiv cele de tip transfrontalier Orice entitate teritorială nu poate exista în izolare , mai ales în etapa actuală, a mondializării. economia unei regiuni este tributară, în unele secvenţe ale sale (cu toată preocuparea pentru exploatarea

resurselor locale), de utilizarea resurselor provenite din exteriorul perimetrului său. Relaţiile de schimb şi complementaritate se dovedesc salutare în funcţionarea agregatelor sistemice.

5. Principiul avantajului comparativ trebuie să se afle la temelia oricărui sistem economico-social nou creat ca expresie a specificităţii şi

eficienţei lui. însăşi raţiunea sa de a fi constă în creşterea calitativă în raport cu vechile forme de organizare, dar şi cu unităţile învecinate.

Optimizarea funcţională, productivitatea superioară, raporturi de colaborare mai fezabile cu sistemele limitrofe, dar şi o structură internă cu un grad mai ridicat de sustenabilitate sunt atributele aplicării acestui principiu.

6. Principiul ecologic statuează preocuparea permanentă pentru o intervenţie antropică echilibrată asupra mediului, pentru

armonia raporturilor om-natură, pentru protecţia şi conservarea patrimoniului natural frecvent ameninţat.

STRUCTURA PLANULUI DE AMENAJARE TERITORIALĂ

Planul de amenajare trebuie conceput ca un demers frontal în fenomenologia geografică, economică, socială sau tehnică atât de complexă a unei vaste unităţi teritoriale.

S-au identificat astfel trei componente majore şi anume de susţinere, intervenţie şi derivate care acoperă întregul câmp al analizei şi o structurează logic, dându-i coerenţă şi intercauzalitate.

Componenta de susţinere include întreaga problematică a cadrului

natural, constituit ca obiect şi suport al amenajării.

ea nu poate fi eludată, oricât o doresc tehnicienii sau economiştii, şi motivează fără nici-un echivoc nevoia prezenţei geografilor în avangarda acţiunii de elaborare a proiectelor de amenajare şi organizare a teritoriului. Aceasta deoarece fără cunoaşterea detaliată a comportamentului substratului morfologic, a particularităţilor climatice sau hidrografice, a impactului elementelor biogeografice şi, mai ales, a resurselor solului şi subsolului existente în regiunea abordată orice scenariu al dezvoltării este lipsit de argumentaţie.

Se impune însă o precizare, a gradului de reliefare „geografică" a diverselor fenomene şi procese.

17

Page 18: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

geomorfologul nu-şi va concentra atenţia asupra nivelelor de eroziune sau vârstei teraselor ci a cornportamentului formelor la diversele modalităţi ale intervenţei antropice: nu va insista asupra devenirii lor în timp, ci a riscurilor imediate care converg din dinamica actuală etc.; climatologul va aborda riscurile climatice; hidrologul resursele de apă şi riscurile hidrologice; biogeograful va reliefa productivitatea biologică şi limitele ei de exploatare sau de afectare în contextul aplicării unor strategii de dezvoltare; pedologul va insista asupra fertilităţii şi productivităţii solurilor, a bonitării lor în vederea unei exploatării cât mai eficiente.

Componenta de intervenţie (de acţiune şi interacţiune) este alcătuită din factorul uman şi habitatul său (acesta din urmă nefiind altceva decât expresia fidelă a

conexiunii sale cu locul, cu teritoriul). Şi în acest caz, participarea geografilor este necesară pentru punerea în evideţă a răspândirii populaţiei şi structurilor demografice, a răspândirii şi tipologiei aşezărilor umane. Dar, tot în acest domeniu, este reclamat aportul sociologilor şi arhitecţilor, primii pentru a ilustra comportamentul şi mentalităţile, iar ceilalţi pentru a explica structuri şi forme ale elementelor de habitat.

Componentele derivate includ infrastructura tehnică a teritoriului, economia, aspectele sociale şi starea mediului. Deşi cercetările

geografice au avut în vedere cu predilecţie, o lungă perioadă de timp numai anumite domenii, aşa numitele „activităţi antropice” (agricultura, industria, transporturile, turismul, comerţul) în ultimul timp aspectele sociale (educaţia, ocrotirea sănătăţii, cultura, cultele) au devenit ţinta preocupărilor în totatâtea subramuri ale ştiinţei regionale. Geografia educaţiei, Geografia medicală, Geografia culturală îşi pun întregul arsenal metodologic şi ideatic în slujba decelării celor mai ilustrative aspecte ale realităţii din regiunea studiată.

Mult mai puţine abordări se constată în ceea ce priveşte infrastructura tehnică a teritoriului (căile de acces, reţelele de alimentare cu apă, energie, gaze, telecomunicaţii) unde implicarea geografilor se impune cu acuitate.

Corolarul analizelor de profil îl constituie configurarea celor patru categorii de zone de intervenţie: efervescente, critice, defavorizate şi protejate.

Zonarea funcţională este o acţiune de mare complexitate, ce ia în considerare totalitatea aspectelor economice, sociale şi ecologice ale regiunii, pe fondul unor condiţionări naturale extrem de nuanţate (Cocean P. Cocean, R. 2002). Ea are ca finalitate evidenţierea unui sistem teritorial coerent structurat, cu decelarea vectorilor purtători de dezvoltare şi evoluţie ascendentă. Prin contrast, vor fi evidenţiate disfuncţiile, procesele antagonice care blochează sau diminuează eficienţa celor dintâi.

Operaţiunea zonării este dificilă şi datorită faptului că presupune, sine qua non, o abordare a tuturor nivelelor de integrare: local, zonal, regional, naţional şi, în unele direcţii transfrontalier (internaţional). Armonizarea pe verticală succede celei în plan orizontal responsabilă de realizarea conexiunilor între entităţile de acelaşi potenţial şi cu aceleaşi sarcini în optimizarea fenomenelor dezvoltării. Ca urmare, delimitarea unor praguri permisive şi totodată elastice între nivele, dar în acelaşi timp riguroase şi tranşante structural se impune cu stringenţă.ZONELE EFERVESCENTE : corespund arealelor regionale dinamic-funcţionale, care au atins prin restructurare economică parametrii optimi ai unei dezvoltări teritoriale echilibrate (modernizarea infrastructurii teritoriale, diversificarea habitatului uman, reviliment socio-economic) EX. zonele Oradea, Cluj-Napoca, Bistriţa, Sighetul Marmaţiei (din reg. de NV) – în care declinul industriei post-decembriste a fost suplinit de expansiunea comerţului, construcţiilor, a funcţiilor educaţionale si turistice.

ZONELE CRITICE : corespund teritoriilor cu evoluţie contradictorie, în care restructurarea economică stagnează, iar elementele de contrabalansare a declinului sunt predominante. Se confruntă cu probleme sociale acute (şomaj) sau de mediu (degradarea peisajelor, poluare); A nu se confunda cu zonele defavorizate. În cazul zonelor critice, disfuncţionalităţile sistemice putând

avea loc la orice nivel de dezvoltare, în funcţie de apariţia tendinţelor centrifuge. Zonele critice, prin eliminarea disfuncţiilor şi optimizarea unor procese se pot integra rapid în categoria

zonelor efervescente, după cum, prin accentuarea dezechilibrelor şi reducerea proceselor de dezvoltare, vor deveni zone defavorizate.

EX. mun. Baia Mare – zonă critică, inclusă în categoria zonelor defavorizate, datorită: degradării mediului, reculului industriei extractive, accentuării şomajului.

- alte zone critice: oraşele Zalău, Şimleul Silvaniei, Dej – probleme legate de alimentarea cu apă şi lenta restructurare a bazei industriale, probleme sociale, degradarea habitatului urban.

ZONELE DEFAVORIZATE: sunt arii geografice strict delimitate teritorial care îndeplinesc cel puţin una din următoarele condiţii:

- au structuri productive mono industriale;

18

Page 19: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

- sunt zone miniere unde personalul a fost disponibilizat;- rata şomajului depăşeşte 25% rata şomajului la nivel naţional;- sunt lipsite de mijloace de comunicaţii;- infrastructura este foarte slab dezvoltată.EX. V: Jiului, Brad, Comăneşti, Moldova Nouă, Ştei-Nucet, Borşa –Vişeu, Apuseni, Cugir, Copşa Mică, Hunedoara etc.

ZONELE PROTEJATE: prin delimitarea lor se realizază protecţia şi conservarea elementelor cu valoare peisagistică şi se reduce impactul antropic prin formele de exploatare.Parcuri naţionale, Rezervaţii ştiinţifice, Parcuri naturale, Monumente ale naturii, Rezervaţii ale biosferei, Bunuri naturale ale patrimoniului mondial (parcurile transfrontaliere).

ANALIZE REGIONALE ŞI STRATEGII DE DEZVOLTAREStrategia de dezvoltare durabilă a regiunilor are la bază următoarele principii: Exploatarea judicioasă, controlată a resurselor, în folosul comunităţii locale şi societăţii; Şanse egale pentru locuitori, prin condiţii de viaţă paritare faţă de alte regiuni; Echilibru constant şi supravegheat între sectoarele economice; Relaţii intercomunitare armonizate; Politicile de dezvoltare şi priorităţile se stabilesc prin consultarea şi acordul comunitaţilor; Prevenirea/combaterea degradării prin acţiuni antropice şi a sărăciei, Conservarea bunelor practici şi a identităţii culturale; Armonizarea strategiei de dezvoltare locală cu cerinţele U.E.;Analize regionale vizează două coordonate majore:

1. Diminuarea disparităţilor regionale existente - prin stimularea creşterii competitivităţii şi prin revitalizarea zonelor defavorizate;

2. Dezvoltarea teritorială echilibrată - prin corelarea politicilor publice naţionale de dezvoltare sectorială cu politicile publice de dezvoltare locală: infrastructură şi transporturi, creşterea ocupării forţei de muncă, dezvoltare rurală, educaţie şi sănătate, mediu.

Amenajarea regională a apărut dintr-o necesitate practică de a utiliza optim spaţiul geografic, respectiv de a impune un anumit cadru de organizare sistemică a componentelor teritoriale, pe nivele structural - funcţionale care să asigure o dezvoltare spaţială echilibrată. Principalul scop al amenajării regionale este coordonarea dezvoltării economice si sociale a unei regiuni, in condiţiile menţinerii echilibrului teritorial funcţional.Conceptul de dezvoltare şi dezvoltare locală. Dezvoltarea poate fi privită ca:

proces de creştere economică susţinută şi continuă, diferenţierea spaţială a productivităţii generând disparităţi inter - şi intraregionale;

proces de modernizare, axat pe transformarea şi crearea unui mediu favorabil noilor structuri de conlucrare teritorială care vor fi implantate în spaţiile respective;

proces „de lărgire a posibilităţilor prin care generaţiile prezente şi viitoare îşi pot manifesta deplin opţiunile în orice domenii: economic, social, cultural sau politic, omul fiind aşezat în centrul acţiunilor destinate dezvoltării (Erdeli G., Braglună C., 2000)”;

dezvoltare durabilă (Conferinţa ONU pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro – 1992) – acea dezvoltare care răspunde necesităţilor prezentului fără să compromită abilitatea generaţiilor viitoare de a-si satisface propriile cerinţe;

ecodezvoltarea – vizează valorificare optimă a resurselor naturale, protecţia mediului înconjurător şi dezvoltarea comunităţilor omeneşti prin ele însele, adaptându-se la un mediu pe care îl transformă, fără însă, a-l distruge.

Concluzie: Dezvoltarea reprezintă trecerea unei societăţi prin faze de reglare şi funcţionare la nivele din ce în ce mai complexe şi tot mai evoluate (Ianos I, 2000.), fără a produce dereglării ireversibile în mediul ambiant.

Marile provocări regionale actuale, conexate cu trendul dezvoltării, sunt: persistenţa fenomenului sărăciei care a cuprins majoritatea statelor lumii; degradarea mediului înconjurător şi agravarea dezechilibrelor ecologice; extinderea necontrolată a urbanizării, care afectează calitatea vieţii unei importante părţi a populaţiei lumii; persistenţa şomajului care afectează omul, considerat cel mai important factor de producţie; manifestarea crizelor economice sub o multitudine de forme, care au drept efect dezastruos irosirea de

resurse incomensurabile; 19

Page 20: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

pierderea încrederii cetăţenilor în instituţiile publice etc. Ecodezvoltarea, concepută ca dezvoltare economică în context ecologic, implică o bună cunoaştere a legilor naturale care stau la baza funcţionalităţii geosistemice, de care depind echilibrele ecosistemice, dar şi corelarea acestora cu structurile sociale, cu specificul civilizaţiilor din fiecare regiune geografică.

După modul în care a fost abordată ecodezvoltarea şi raporturile om-natură au rezultat în timp 4 concepţii diferite:

concepţia geocentrică exclude intervenţia umană asupra mediului natural. Conform acestei concepţii, starea de echilibru a componentelor naturale nu trebuie să fie modificată antropic;

concepţia biocentrică promovează rolul omului în protecţia tuturor formelor de viaţă. Ea pune accent pe preocupările de ordin ecologic ale societăţii umane;

concepţia antropocentrică situează omul în centrul preocupărilor de ordin economic încât toate resursele trebuie subordonate nevoilor crescânde ale acestuia;

concepţia generalizatoare are la bază principiul reconcilierii omului cu natura şi menţinerea unui echilibru ecologic prin care să se asigure dezvoltarea economică şi progresul societăţii umane.

Dezvoltarea locală Integrează mai multe niveluri de acţiune ale intervenţiei publice, plecând de la politicile economice locale şi ajungând la politicile urbane şi de amenajare a teritoriului.În România acest concept apare odată cu manifestarea fenomenelor de descentralizare teritorială. Aceasta nu înseamnă că înainte de 1989 nu au existat proiecte de dezvoltare locală, numai că acestea erau structurate după o altă optică (sistematizarea centralizată). În accepţiunea lui Goeffe (1984), dezvoltarea locală reprezintă un proces de diversificare şi de dezvoltare a activităţilor economice şi sociale la nivelul unui teritoriu pornind de la mobilizarea şi coordonarea resurselor şi energiilor existente pe plan local. Relaţiile dintre dezvoltarea locală şi amenajarea teritoriului sunt relaţii directe, având în vedere modificările şi reorganizările care apar odată cu implementarea noilor coordonate de planificare spaţială funcţională (schimbări ale structurii terenurilor, dezvoltarea axelor de transport, diversificarea serviciilor, noi echipamente edilitare, etc.). Totodată cele 2 concepte prezintă şi o legătură inversă, materializată prin forma de răspuns a unei regiuni amenajate în scopul atingerii obiectivelor strategiei de dezvoltare locală (măsura de receptare a schimbărilor de către sistemele teritoriale, gradul de adaptabilitate environmentală, cuantificarea parametrilor de funcţionare şi remanenţă a noilor structuri de conlucrare corelate cu acţiuni corective la nivel micro-sau macroscalar).

Dezvoltarea locală, ca acţiune destinată eliminării disparităţilor intraregionale, trebuie să respecte următoarele principii (Cuhna, 1988):

• principiul politic al autonomiei teritoriale – pentru a asigura urmărirea scopurilor precedente cu respectul diversităţii culturale, al dreptului la diferenţă şi al teritorialităţii;

• principiul geografic al echităţii teritoriale – pentru a ameliora disparităţile dintre centru şi periferie şi a asigura şanse egale de dezvoltare;

• principiul economic al creşterii endogene – pentru valorificarea resurselor locale;• principiul sociologic al echităţii sociale – pentru a ameliora inegalităţile sociale şi a asigura

satisfacerea nevoilor fundamentale ale grupurilor defavorizate;• principiul ecologic al protecţiei ecosistemului - pentru a asigura conservarea şi regenerarea

resurselor naturale pe termen lung.Amenajarea spaţiului regional este o activitate de interes general, cu caracter continuu şi care se desfăşoară la diferite nivele de integrare holonică:

• entităţi subregionale (comune, oraşe, municipii);• entităţi regionale (judeţe, departamente, landuri, etc.);• entităţi intranaţionale (regiuni de dezvoltare);• entităţi naţionale (stat);• entităţi supranaţionale (ansambluri/grupări regionale de state: America Latină, Asia de Sud, UE).

Amenajarea spaţiului regional are la origine modul în care au evoluat aşezările urbane de a lungul timpului. Astfel, într-o primă etapă, acestea s-au dezvoltat în raport cu existenţa unor condiţii favorabile: resurse de hrană şi de apă, condiţii materiale care să permită dezvoltarea unor aglomerări umane într-un spaţiu restrâns. Amenajarea teritoriului – ca activitate mai largă, trebuie să fie:

- globală – urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat;

20

Page 21: Geografie Regionala Generala

Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ

- funcţională – trebuie să ţină cont de cadrul natural şi construit bazat pe valori de cultură şi interese comune;- prospectivă – trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor şi intervenţiilor

economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină seama de acestea în aplicare;- democratică – asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor.

Amenajarea turistică montanăInteresul pentru munte ca destinaţie turistică a atras atenţia specialiştilor în amenajarea teritoriului,

care prin studiile lor au delimitat trei tipuri de localizare a staţiunilor montane: localizarea periferică, care se situează la marginea masivelor montane şi la periferia aşezărilor

umane; localizarea liniară, care urmează culoarele naturale de pătrundere în masiv (de regulă văile unor

râuri); localizarea terminală, care se dezvoltă în zonele alpine, fie la capătul culoarelor de pătrundere în

munte, fie la înălţimi foarte mari, la care turiştii pot ajunge doar cu piciorul sau, în cazul staţiunilor moderne, cu ajutorul unei reţele importante de transport pe cablu.

Pentru evaluarea capacităţii turistice portante a ariilor protejate, trebuie avute în vedere patru dimensiuni care o definesc:

• capacitatea de suport ecologic - se referă la pragul limită de toleranţă biologică şi fizică a ecosistemelor supuse activităţilor recreative;

• capacitatea de încărcare socială şi psihologică - nivelul impactului uman, dincolo de care se produce deteriorarea calităţii experienţei de destindere în aer liber;

• capacitatea de suport (portantă) pentru amenajări - resursele proprii de tehnici de amenajare, care modifică semnificativ pragurile limită;

• compatibilitatea valorificării multiple a peisajului natural.Dezvoltarea integrată şi catalitică

Pe baza unora dintre ideile prezente în diverse studii, s-a propus o clasificare mai generală, bazată pe divizarea responsabilităţii în procesul de dezvoltare:1. Dezvoltarea „integrată” - implică dezvoltarea de către un singur promotor, excluzând orice altă participare. Există o singură conducere a proiectului. EX. staţiunea montană profilată pe practicarea sporturilor de iarnă La Plagne-Franţa; porturile de ambarcaţiuni de pe coasta mediteraneană, construirea şi vânzarea de imobile. Astfel, apartamentele şi hotelurile se află chiar la poalele pistelor de schi, iar porturile permit posesorilor de iaht să ajungă imediat din casă pe ambarcaţiunea sa.2. Dezvoltarea „catalitică”, dimpotrivă, apare atunci când activităţile iniţiale ale unui promotor important generează dezvoltări complementare realizate de către alte companii sau alţi indivizi. Activităţile iniţiate de o companie, servesc drept „catalizator”, stimulând alte dezvoltări (cabane, hoteluri mici, pensiuni, camere mobilate, magazine, cluburi de noapte, baruri, cinematografe, excursii cu autobuzul, minigolf etc.). Diferenţa fundamentală în privinţa divizării responsabilităţii influenţează nu numai natura procesului de dezvoltare, ci şi forma staţiunii rezultate, locaţia acesteia şi, într-o anumită măsură, tipul de clientelă deservită. Dezvoltările catalitice se grefează de obicei pe aşezări deja existente.

Strategiile de dezvoltare a staţiunilor montane sunt derivate din strategia de flexibilitate, oferta principală fiind relativ aceeaşi – peisaj, aer curat, amenajări sportive. Problemele principale ţin de investiţiile majore în căi de acces, sistemele de utilităţi şi agresarea mediului de către turişti.

21