Relieful- Geografie Fizica Generala

Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific

2. ASPECTE REGIONALE ALE RELIEFULUI GLACIAR DIN ROMÂNIA

În toate cele trei ramuri ale Carpaţilor noştri apar urme ale glaciaţiunii cuaternare (fig. 32), însă condiţiile geografice regionale şi-au pus amprenta asupra modelării glaciare, lucru ce a avut drept consecinţă apariţia diferenţierilor de morfologie glaciară între regiunile afectate. Carpaţii Orientali, cu o masivitate mai redusă din cauza fragmentării prin numeroase văi şi culoare depresionare interioare, prezintă doar două masive montane ce depăşesc 2000 m altitudine, Rodna şi Călimani. Dispoziţia grupei nordice din acest lanţ muntos la latitudini mai mari a influenţat însă limita zăpezilor permanente, care, se pare că atingea cotele cele mai joase din ţara noastră şi evident a permis instalarea gheţarilor de circ şi de vale. Cele mai clare urme ale acestora apar astăzi în Munţii Rodnei şi Maramureşului, în timp ce Munţii Călimani prezintă mai mult urme ale gheţarilor de circ. Carpaţii Meridionali, ramura montană cea mai înaltă şi mai masivă din România, au oferit cele mai bune condiţii pentru instalarea gheţarilor de circ, de platou şi de vale. Deloc întâmplător, aici au fost semnalate în 1881 de către P. Lehmann primele urme de morfologie glaciară. Masive precum Bucegi, Iezer, Făgăraş, Lotru, Cindrel, Şureanu, Parâng, Retezat, Godeanu şi Ţarcu, toate cu altitudini ce depăşesc 2000 m, sunt evident afectate de modelarea glaciară din pleistocen. Munţii Apuseni, cu doar câteva nuclee altitudinale de peste 1800 m (Bihor, Vlădeasa şi Muntele Mare), aflaţi în calea maselor de aer umede oceanice, păstrează puţine urme de modelare glaciară, care s-a produs probabil pe fondul unei alimentări mai bogate cu zăpezi, aduse din regiunile vestice ale continentului, fapt ce a determinat o coborâre a nivelului zăpezilor permanente pleistocene de aici. Trecând peste această introducere, considerăm că este potrivită efectuarea unei analize regionale a fenomenului glaciar din România pe cele trei ramuri montane în parte: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni. Trebuie menţionat că, în unele masive, fenomenul glaciar este încă o problemă nerezolvată (fig. 32).

Fig. 32. Masivele montane din Carpaţii Româneşti care prezintă urme ale glaciaţiei cuaternare.

47


2.1. Relieful glaciar din Carpaţii Orientali

2.1.1. Munţii Maramureşului

Primele relatări despre glaciaţiunea Munţilor Maramureşului apar în anul 1886 în lucrarea lui H. Zapalowicz. A urmat apoi studiul amănunţit al lui L. Sawicki (1911). Alte lucrări ce aduc contribuţii la cunoaşterea reliefului glaciar de aici sunt cele întocmite de Kräutner (1930), Bleahu (1957), Sârcu (1963), Morariu (1981), Mac, Covaci, Moldovan (1990) şi Mîndrescu (1997, 2001a, 2001-2002a, 2001-2002b, 2004b).

Fig. 33. Relieful glaciar din masivele Pop Ivan şi Farcău-Mihailecu (hartă realizată după date din Sârcu, 1963 şi Mac, Covaci, Moldovan, 1990).

Până în prezent, sunt acceptate ca fiind sigure urmele glaciare din masivele Pop Ivan (fig. 13, 33), Farcău (fig. 10, 12, 33) şi Pietrosu Bardăului (fig. 9). Cele din Muntele Toroiaga, descrise mai întâi de Sawicki (1911) şi apoi preluate de către Kräutner în sinteza sa (1930), sunt contestate de Sârcu în 1963. Gheţarii de circ din aceşti munţi s-au format preponderent în zona obârşiilor de vale, cu expoziţie nordică sau nord-estică, demonstrând o puternică dependenţă de condiţiile de adăpost faţă de vânturile vestice aducătoare de zăpezi (Bleahu, 1957). În majoritatea situaţiilor, gheaţa din circuri se scurgea prin limbi scurte în văi, probabil până la altitudini de cca 950-1000 m, unde au fost depuse morene, care însă astăzi se disting cu greu1.

Pe versantul nord-estic al crestei muntelui Pop-Ivan se află cel mai reprezentativ relief glaciar din Munţii Maramureşului, aici întâlnindu-se cinci circuri glaciare, tributare râului Kvasny din bazinul Tisei. Ele se dezvoltă între 1500 şi 1900 m, fiind încastrate pe contactul dintre restul unei platforme înalte (1800-1900 m) şi platforma sculpturală de 1400 m, care este larg dezvoltată în Munţii Maramureşului (Mac, Covaci, Moldovan, 1990). Circul dinspre capătul sud-estic al culmii a fost modelat de un gheţar care, prin intermediul înşeuării de transfluenţă glaciară de la cca 1500 m, trecea în bazinul râului Repedea. Aici se pot distinge şi patru valuri morenaice frontale (fig. 33) ce marchează stadiile de evoluţie a gheţarului (Mac, Covaci, Moldovan, 1990). Urmează 1 Nesiguranţa manifestată de Sârcu în 1963 în legătură cu depozitele morenaice din văi menţine încă deschisă această problemă.

48


spre nord-vest două circuri bine sculptate, primul dintre ele prezentând şi o depresiune de subsăpare glaciară în care s-au acumulat apele unui mic lac. Cel mai expresiv este circul de sub Vf. Pop Ivan, de formă alungită, prezentând o podea ce coboară până la 1643 m altitudine, unde se află pragul ce-l separă de valea glaciară.

În masivul Farcău-Mihailecu (fig. 33) au fost identificate patru circuri glaciare suspendate pe versantul nord-estic al culmii Mihailecu, încă unul la capătul dinspre sud-est al acesteia şi altul la sud de vârful Mihailecu (1918m) (Sârcu, 1963). Dintre acestea, „Groapa Julii” (fig. 34) şi circul Vârtop (fig. 12) sunt de dimensiuni mai mari. Toate au podele ce se termină prin praguri abrupte spre văile limitrofe. Presupusele depozite morenaice din cuprinsul văilor stau încă sub semnul îndoielii (Sârcu, 1963), astfel încât rămân ca dovezi certe ale glaciaţiunii doar morfologia circurilor glaciare şi depozitele din cuprinsul lor. Deasupra circului „Groapa Julii”, în înşeuarea dintre vârfurile Farcău şi Mihailecu, stă suspendat lacul Vinderel, ale cărui ape sunt drenate temporar spre acesta. Geneza lacului a fost multă vreme o problemă controversată, el fiind considerat de natură tectonică, adică s-ar fi acumulat pe aliniamentul unei „falii de gravitaţie” (Sârcu, 1963), sau periglaciară, dacă acceptăm ideea conform căreia apa s-a acumulat în cuprinsul unei depresiuni nivale (Mac, Covaci, Moldovan, 1990). Studiul morfohidrologic amănunţit efectuat de M. Mîndrescu (2001) aduce importante dovezi în favoarea genezei glaciare. În viziunea autorului, cuveta lacului reprezintă o depresiune de subsăpare glaciară, operă a gheţarului de platou cantonat în Şaua Vinderel (fig. 34). El a comunicat cu cel din circul „Groapa Julii”, mişcarea rotaţională a gheţii fiind răspunzătoare de forma alungită a cuvetei, perpendiculară pe aliniamentul crestei Farcău-Mihailecu, şi de modelarea pragului glaciar, străpuns astăzi de emisar (fig. 35). În această accepţiune, lacul Vinderel, cu o suprafaţă de peste 0,9 ha şi situat la o altitudine de 1684 m, reprezintă cel mai mare lac glaciar din Carpaţii Orientali şi un unicat în privinţa genezei.

Fig. 34. Schiţa morfografică a regiunii lacului Vinderel (Mîndrescu, 2001).

Circurile glaciare din masivul Pietrosu Bardăului sunt cantonate pe versantul nordic. L. Sawicki (1911) descrie un circ glaciar sub culmea Lutoasa (fig. 9), schiţând extensiunea maximă a gheţarului de aici pe baza morenelor depistate până la altitudini cuprinse între 1300-1400 m. Tot el cartează alte două circuri pe versantul nord-estic al vârfului Pietrosu. Studiile mai noi (Sârcu, 1963) consemnează doar două mici circuri glaciare pe versantul nordic al culmii Lutoasa, cel dinspre est fiind închis de o morenă frontală. Celelalte excavaţiuni, pomenite de L. Sawicki, sunt considerate de I. Sârcu ca fiind de origine nivală.

Controverse apar şi în privinţa urmelor glaciare de pe versantul nordic al muntelui Toroiaga. Circul glaciar şi depozitele morenaice de la obârşia văii Măcărlău, cartate de Sawicki (1911) (fig. 8) şi confirmate de Kräutner (1930), sunt introduse de Sîrcu (1963, 1964) tot în categoria formelor de natură nivală.

49


Fig. 35. Lacul Vinderel.

2.1.2. Munţii Rodnei

Munţii Rodnei conservă cel mai dezvoltat relief glaciar din Carpaţii Orientali, asemănător celui din Alpii Transilvaniei, motiv pentru care şi studiile de morfologie glaciară sunt numeroase în comparaţie cu cele efectuate în alte masive carpatice orientale, precum Munţii Maramureşului sau Călimani. În anul 1891, P. Lehman este cel care deschide seria studiilor, identificând circul şi valea glaciară Lala, precum şi morena glaciară ce barează lacul de la 1820 m. Numeroşi cercetători maghiari şi-au îndreptat atenţia asupra acestui masiv şi au contribuit la cunoaşterea reliefului glaciar. Sunt cunoscute studiile întocmite de G. Czirbusz (1896), J. Bezdek (1905), Z. Szilady (1907) şi L. Varga (1927). La începutul secolului al XX-lea, L. Sawicki (1911) întocmeşte un studiu amănunţit asupra glaciaţiei din această regiune. Observaţiile lui sunt reluate apoi de T. Kräutner în lucrarea de sinteza din 1930. De Martonne organizează în anul 1921 o expediţie în acest masiv, însă vremea nefavorabilă nu a permis efectuarea unor observaţii amănunţite. Rezultatele acesteia au fost publicate în „Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj, vol. I., 1922”. Geografii români care au efectuat studii de morfologie glaciară în Munţii Rodnei sunt N. Orghidan (1910), T. Morariu (1940, 1981), I. Pişota (1968), cu un studiu asupra lacurilor glaciare, I. Sârcu (1978), care îşi susţine teza de doctorat, întocmind un studiu morfogeografic amplu, şi M. Mîndrescu (2001b, 2004d), care analizează, în conformitate cu noile concepţii, morfologia şi morfometria circurilor glaciare.

Multă vreme s-a crezut că doar versantul nordic din Munţii Rodnei a fost afectat de modelarea glaciară din pleistocen. L. Sawicki (1911) şi de Martonne (1922) depistează câteva mici circuri pe versantul sudic , iar T. Morariu arată în anul 1940 că urmele glaciare de aici nu trebuiesc deloc neglijate. În 1978 I. Sârcu este de părere că aproape toate excavaţiunile de pe acest versant, catalogate drept circuri glaciare, sunt de fapt de natură nivală. Lăsând la o parte aceste opinii contradictorii, putem constata totuşi un evident contrast între glaciaţia de pe versantul nordic şi cea de pe cel sudic (fig. 36), o consecinţă a condiţiilor climatice pleistocene, aşa cum au afirmat majoritatea autorilor citaţi mai sus. În timp ce pe versantul nordic întâlnim numeroase circuri şi văi glaciare la obârşia râurilor Dragoş, Pietroasa, Repedea, Negoiescu, Cimpoiasa, Zănoaga, Bistri-cioara, Putredu, Bila şi Lala, pe cel sudic sunt sigure doar formele glaciare de la izvoarele

50


Fig.

36.

Rel

iefu

l gla

ciar

din

Munţii

Rod

nei (

hartă

real

izată

după

dat

e di

n Sâ

rcu,

197

8).

51


Fig. 37. Relieful glaciar de la izvoarele Bistricioarei.

Fig. 38. Iezerele Buhăiescului. Trei lacuri glaciare acumulate pe suprafaţa celor trei trepte ale circului glaciar.

râurilor Gagii, Cobăşel, Anieş şi Rebra, unde se păstrează mici circuri, însă nu a fost depistată încă nici o morenă glaciară.

Pe versantul nordic al crestei înalte, între vârfurile Gropilor (2063 m), în vest, şi Roşu (2113 m), în est, există 26 de circuri glaciare bine individualizate (fig. 36). Cele mai mari se întâlnesc la izvoarele Bistricioarei (fig. 37), Bila şi Lala (Mîndrescu, 2001b). Multe dintre ele sunt dezvoltate în trepte, relevant în acest sens fiind exemplul circului Lala, cu cele două trepte pe care sunt cantonate două lacuri, şi al circului de la izvoarele Buhăiescului Mare, unde există trei trepte cu tot atâtea lacuri glaciare (fig. 38). În complexul glaciar Lala, Mîndrescu (2001b) distinge trei generaţii de excavaţiuni, create

52


de către eroziunea gheţarilor de circ, a căror dimensiune s-a modificat în decursul perioadelor glaciare succesive. Astfel, autorul distinge trei etape de evoluţie a zonei şi tot atâtea generaţii de circuri: 1. etapa de „preaplin glaciar”, când obârşia de vale este ocupată de un imens gheţar de circ care modelează un „fotoliu glaciar” pe măsură; 2. etapa intermediară de glaciaţie, când dimensiunea gheţarului de circ se reduce la două nuclee ce modelează cele două trepte principale ale lacurilor; şi 3. etapa de deglaciaţie, când gheţarii de circ devin tot mai reduşi şi se scindează în şapte nuclee corespunzătoare celor şapte depresiuni de subsăpare glaciară din cuprinsul complexului glaciar. Este vorba deci de o morfologie de tip „circ în circ” (circuri îmbucate), ce se poate corela şi cu cele trei faze glaciare imaginate de Sawicki (1911), Kräutner (1930) şi Sârcu (1978).

Fig. 39. Suprafaţă ocupată de un gheţar de platou în Muntele Cailor.

O dovadă de incontestat a modelării glaciare o reprezintă depresiunile de subsăpare din cuprinsul circurilor, în care s-au acumulat apele lacurilor glaciare. În Munţii Rodnei există cca 10 lacuri de acest gen, cu regim permanent sau temporar. Cele mai mari nu depăşesc un hectar şi sunt, în ordinea dimensiunilor: Lala Mare (0,56 ha), Iezerul Pietrosului (0,34 ha), Iezerul mijlociu al Buhăiescului (0,17 ha) (fig. 38), Lala Mică (0,15 ha) şi Iezerul de la obârşia Buhăiescului Mic (0,11 ha) (Pişota, 1968). Pe lângă lacurile actuale, se pot distinge şi numeroase cuvete colmatate, aşa cum sunt cele din văile Lala şi Bistricioara.

Aproape toţi gheţarii de circ de pe versantul nordic au alimentat limbi glaciare în văi, ce au coborât în unele locuri sub altitudinea de 1100 m. Cei mai mari gheţari de vale se pare că au funcţionat în văile Buhăiescu (fig. 38), care se uneau şi formau gheţarul Repedea, apoi în Bistricioara, Bila şi Lala (fig. 36). Pe baza morfologiei întâlnite în culmile ce separă aceste văi, au fost stabilite şi câteva şei de transfluenţă glaciară. Aşa sunt cele dintre văile Negoiescu şi Cimpoiasa sau Zănoaga şi Bistricioara, intuite încă din 1911 de Sawicki.

Morenele glaciare mai păstrează forme arcuite în sectoarele superioare din văi sau circuri şi sunt puternic degradate în regiunile inferioare, unde se terminau gheţarii de vale în perioada de maximă extensiune. Aceasta este marcată în relief de un brâu de morene aflat la altitudini cuprinse între 1000-1400 m (Sârcu, 1978). Sawicki (1911) distinge pe valea Repedea morene frontale chiar şi la altitudinea de 800 m, în timp ce

53


Pawlowski pomeneşte în studiul său de sinteză din 1936 de o morenă frontală pe valea Pietroasa la altitudinea de 762 m.

Gheţarii de platou, greu de intuit din cauza urmelor mai discrete lăsate în relief, au găsit condiţii prielnice de acumulare pe platformele înalte. După Sârcu (1978), Munţii Rodnei au purtat astfel de gheţari pe platourile din Bătrâna, Rebra, Negoiasa, Muntele Cailor, Gărgălău şi Coasta Netedă (fig. 36).

Numărul de perioade sau faze glaciare din Rodna este încă o problemă insuficient argumentată. În 1911 Sawicki, urmărind dispunerea morenelor glaciare de pe versantul nordic, indică trei faze glaciare. Pornind de la această idee şi folosind morfologia glaciară din văile Lala şi Bistricioara, Sârcu (1978) indică trei posibilităţi de evoluţie: trei perioade glaciare (Mindel, Riss, Würm), sau două perioade glaciare (Riss şi Würm, ultima dezvoltată în două faze), sau o singură perioadă glaciară cu trei faze. Calculele efectuate de autor indică faptul că limita zăpezilor permanente s-ar fi aflat la 1550 m în prima perioadă glaciară, 1800 m în cea de-a doua şi 2000 m în ultima.

2.1.3. Munţii Călimani

Relieful glaciar din Munţii Călimani a fost menţionat pentru prima dată într-o lucrare ştiinţifică de către geologul Sava Athanasiu, în anul 1899. Acesta observă pe versantul estic al Pietrosului şi pe cel nordic al Muntelui Pietriceaua câteva căldări pe care le consideră ca fiind urmele unor gheţari suspendaţi. În 1911, L. Sawicki descrie urme ale gheţarilor cuaternari pe versantul nordic al Negoiului Unguresc şi în Muntele Bistricioru. T. Kräutner (1930), fără a aduce date noi asupra problemei glaciaţiunii din acest spaţiu carpatic, semnalează constatările celor doi autori anteriori. Cel mai amănunţit studiu asupra glaciaţiunii Călimanilor este întocmit de L. Someşan în anul 1932. Ideile acestuia sunt preluate de către T. Naum în 1957, 1970 şi criticate de I. Sârcu în 1964. Detalii ale reliefului din circul vestic al Reţiţişului sunt oferite de studiul lui B. Nagy et al, prezentat în 2004 la simpozionul internaţional de la Bâlea Cascadă.

Dacă urmărim studiile de specialitate şi realitatea din teren, putem constata că urmele glaciare din Munţii Călimani se concentrează în trei areale: versantul nordic al Muntelui Reţiţiş (fig. 40, 41), versantul nord-estic al culmii Pietrosu-Negoiu Unguresc (fig. 42, 43) şi Muntele Bistricioru-Străcior (fig. 44, 45). Primele două zone au oferit condiţii propice acumulării la adăpost a zăpezilor permanente, pe marginea interioară a caldeirei Călimanilor, desfăşurată pe aliniamentul Măieriş (1885 m) – Pietrosu (2100 m) – Negoiu Unguresc (2081 m) – Pietricelul (1993 m) – Reţiţiş (2021 m) – Bradu Ciont (1899 m) – Iezerul Călimanului (2032 m) – Călimanul Cerbului (2013 m). În Muntele Bistricioru-Străcior, din cauza altitudinilor mai reduse, s-au dezvoltat doar mici lentile de gheaţă, care au modelat circuri glacio-nivale la obârşia văilor.

Pe versantul nordic al vârfului Reţiţiş (2021 m) (fig. 40), se întâlnesc cele mai tipice circuri glaciare, două la număr, separate de o culme îngustă ce porneşte din vârf spre nord şi drenate de afluenţii râului Neagra. Peretele dinspre culme al căldărilor are o pantă abruptă, iar lăţimea lor în linie dreaptă atinge 750-900 m (Someşan, 1932) (fig. 41). Podeaua, dezvoltată între 1700-1750 m, prezintă o pantă domoală, are o lungime de cca 500 m şi se termină spre nord printr-un mic prag glaciar. Pe acest prag, în circul vestic se pot distinge urmele unei morene în arc, care a fost depusă de gheţar în ultima perioadă de evoluţie (Nagy et al. 2004). Ambele circuri prezintă resturi de lacuri glaciare, colmatate ulterior. Someşan consideră că cei doi gheţari de circ au alimentat în văi o limbă de gheaţă ce a sculptat o vale glaciară de cca 3 km lungime (fig. 40). Autorul se sprijină pe forma în „U” a profilului transversal al văii, în patul căreia s-a adâncit cu câţiva metri o vale fluviatilă postglaciară, însă o morenă frontală care să certifice clar acest lucru nu a fost depistată. Valea glaciară de aici este confirmată şi de către Naum în 1957 şi 1970, fără a fi aduse dovezi suplimentare, fapt ce-mi permite să consider problema ca fiind insuficient argumentată. Tot în această regiune, au mai fost identificate trei circuri pe care

54


le-am introdus în categoria celor glacio-nivale (fig. 40), două dintre ele găsindu-se pe versantul nordic al culmii Reţiţiş – Bradu Ciont (Someşan, 1932) şi unul pe cel nordic al vârfului Pietricelul (Naum, 1970).

În nord-estul culmii Pietrosu – Negoiu Unguresc, la izvoarele Pârâului Fetii, există trei circuri glaciare suspendate (fig. 42, 43). Menţionate pentru prima dată de către Athanasiu şi Sawicki, ele au fost puse sub semnul întrebării de către Sârcu (1964), care-l

Fig. 40. Relieful glaciar de pe versantul nordic al Muntelui Reţiţiş (hartă realizată pe baza observaţiilor personale şi a datelor lui Someşan, 1932 şi Naum, 1970).

Fig. 41. Formaţiuni periglaciare şi morene în circul vestic din Mundele Reţiţiş (foto Nagy et al, 2004).

55


consideră glaciar doar pe cel de sub Vf. Pietrosu (2100 m). Analizând atent harta topografică la scara 1:25 000, precum şi situaţia din teren, constatăm că cele trei excavaţiuni prezintă un perete de racord cu interfluviul din spate bine individualizat, terminat spre aval printr-o suprafaţă cu pantă mai redusă, o posibilă podea glaciară. Dacă le

Fig. 42. Relieful glaciar de pe versantul nord-estic al culmii Pietrosu-Negoiu Unguresc (hartă realizată pe baza observaţiilor personale şi a datelor lui Someşan, 1932 şi Naum, 1970).

Fig. 43. Circurile glaciare de pe versantul nord-estic al culmii Pietrosu-Negoiu Unguresc.

56


comparăm cu unele circuri glaciare din masivele Pop Ivan şi Farcău-Mihailecu (Munţii Maramureşului) sau cu cel de sub Vf. Cucurbăta (Munţii Bihorului), ajungem la concluzia că morfologia lor este foarte asemănătoare şi deci le putem admite ca fiind de origine glaciară. În nordul Vf. Pietrosu, la izvoarele pârâului Tarniţa, au mai fost identificate de către Someşan şi Naum două circuri, pe care le considerăm de origine glacio-nivală.

Fig. 44. Relieful glaciar din Muntele Bistricioru-Străcior (hartă realizată pe baza observaţiilor personale şi a datelor lui Someşan, 1932 şi Naum, 1970).

Fig. 45. Circ glacio-nival pe versantul estic al Muntelui Străcior.

57


Muntele Bistricioru-Străcior prezintă cele mai şterse urme de modelare glaciară (fig. 44, 45). Nici o obârşie de vale nu conservă circuri glaciare tipice. Pot fi considerate glacio-nivale cele trei excavaţiuni de sub culmea înaltă, două aflate la izvoalele pârâului Colbul, orientate spre nord-vest (fig. 44), şi una la izvoarele Tihului, orientată spre est (fig. 44, 45).

Pentru limita zăpezilor permanente în perioada glaciară, T. Naum admite, pe baza poziţiei altitudinale a circurilor glacio-nivale, o valoare de cca 1750-1800 m.

2.1.4. Alte masive din Carpaţii Orientali

Pe lângă cele trei masive în care se întâlnesc dovezi sigure ale modelării glaciare, s-au mai făcut referiri şi la alte regiuni din acest lanţ muntos, a căror glaciaţiune nu este foarte bine cunoscută şi rămâne încă la stadiul de discutabil.

În 1911, L. Sawicki vede la izvoarele pârâului Baicului din Munţii Ţibleşului o nişă pe care o consideră a fi de natură glaciară, adică ar reprezenta un circ glaciar. Forme glaciare în acest masiv montan sunt semnalate accidental şi în lucrările lui V. Kubijovyc (1934), şi I. Morariu (1942), care se ocupă de păstoritul, respectiv de vegetaţia regiunii. În schimb I. Sârcu, în 1964, nu este de acord cu aceste relatări, considerând că Munţii Ţibleşului nu păstrează nici o urmă de modelare glaciară.

N. Macarovici (1963) consideră că pe platoul înalt al Ceahlăului, conform limitei zăpezilor permanente calculate de I. Sârcu pentru Munţii Rodnei, ar fi trebuit să se acumuleze cantităţi importante de zăpadă, care ar fi contribuit la alimentarea unui gheţar de platou, răspunzător de modelarea suprafeţei dintre vârfurile Toaca (1900 m) şi Ocolaşu Mare (1907 m), precum şi de cea a abruptului exterior. Dovezile din teren par să nu susţină îndeajuns această ipoteză, astfel că I. Sârcu (1964) şi I. Stănescu (1980) arată că formele considerate ca fiind de natură glaciară sunt de fapt de origine nivală, iar dimensiunea lor indică faptul că au fost create în perioada glaciară, când se presupune că procesele nivale erau mult mai ample decât în prezent.

Destul de discutată a fost presupusa glaciaţiune a Culmii Mălâia din Masivul Siriu. În 1932, N. Orghidan consideră că cele două cuvete lacustre, valurile de material eterogen şi rocile cu aspect mutonat sunt opera unui gheţar care se dezvolta pe povârnişul sud-estic al Culmii Mălâia şi se termina în depresiunea de la 1420 m, unde sunt cantonate astăzi apele Lacului Vulturilor. Cuveta acestuia se dezvoltă jumătate în stratele de gresie, jumătate în depozitele morenaice. Alţi geografi nu sunt însă de aceeaşi părere. T. Naum (1957) consideră că întregul relief de aici este de origine nivală, P. Gâştescu şi Gh. Popa (1960) arată că structura rocilor şi transportul de materiale prin procese de şiroire şi nivaţie au generat cele două cuvete lacustre, care sunt cantonate pe nişte poliţe structurale, în spatele materialelor depuse, în timp ce I. Sârcu (1964) pune formarea valurilor care barează lacurile pe seama alunecărilor de strate. Mai nou însă, M. Mîndrescu (2001b) este de acord cu presupunerile lui N. Orghidan, considerând regiunea din sud-estul Culmii Mălâia un areal glaciat.

Şi în Munţii Ciucaş s-a vorbit despre urme glaciare (de Martonne, 1900; Orghidan, 1932), însă nici o dovadă certă nu s-a adus pentru a putea susţine o astfel de ipoteză, în timp ce în Munţii Suhardului a fost identificat un circ glaciar la izvoarele pârâului Rusaia (Mîndrescu, 2001b).

2.2. Relieful glaciar din Carpaţii Meridionali

Carpaţii Meridionali conservă cel mai reprezentativ relief glaciar din munţii noştri. Numeroşi autori, începând cu Paul Lehmann în 1881 şi Emmanuel de Martonne în 1898, au studiat amănunţit această zonă şi au făcut cunscute urmele glaciare din masivele Ţarcu, Godeanu, Retezat, Parâng, Şureanu, Cindrel, Lotru, Făgăraş, Iezer şi Bucegi. Studiile şi campaniile de teren din ultima vreme au semnalat prezenţa reliefului glaciar, desigur într-o formă mai ştearsă, şi în alte masive precum Leaota, Căpăţânii, Latoriţei, Piule-Iorgovanu, Oslea, Cernei şi Muntele Mic.

58


2.2.1. Munţii Bucegi şi Leaota

La începutul secolului XX, P. Lehmann pune sub semnul întrebării glaciaţiunea din această parte a Carpaţilor Meridionali. Contrar concluziilor sale, geologul român Popovici-Haţeg (1898) intuieşte prezenţa circurilor glaciare în Bucegi şi-l însoţeşte pe de Martonne într-o campanie de teren. Odată cu studiul publicat de către E. Wachner în 1930, nimeni nu se mai îndoieşte de prezenţa urmelor glaciare în aceşti munţi, confirmată şi de N. Orghidan în 1931. Din anul 1959 cunoştinţele despre glaciaţiunea Munţilor Bucegi sunt întregite de studiile doamnei Valeria Michalevich-Velcea, efectuate cu ocazia întocmirii tezei de doctorat, publicată în 1961.

Fig. 46. Relieful glaciar din Munţii Bucegi (după Micalevich-Velcea, 1961). 1. circ glaciar; 2. fundul circului; 3. vale glaciară; 4. prag glaciar; 5. acumulare de zăpezi; 6. morenă laterală; 7. morenă frontală; 8. abrupturi; 9. pânze de grohotiş; 10. desprinderi pe suprafeţe de strat; 11. conuri de dejecţie; 12. izvoare; 13. organism torenţial; 14. înmlăştinire; 15. con de grohotiş; 16. trepte structurale; 17. suprafeţe structurale; 18. martor de eroziune; 19. nivel litologic; 20. creastă cu aspect ascuţit; 21. vale adâncită; 22. zonă de acumulare.

59


În Munţii Bucegi, urmele modelării glaciare se păstrează pe văile din jurul Vârfului Omu (2505 m): Ialomiţa, Doamnele, Şugările, Cerbului, Morarului, Mălăeşti, Ţigăneşti, Urlătoarea şi Gaura (fig. 46). Din cauza conglomeratelor mai puţin rezistente la eroziunea postglaciară, formele de tipul striurilor şi a rocilor mutonate sunt aproape inexistente. De asemenea, morene glaciare bine exprimate în relief apar doar pe Valea Ialomiţei, în interiorul sinclinalului suspendat, unde panta redusă a permis depunerea acestora. Pe văile glaciare de pe abruptul exterior (Cerbului, Morarului, Mălăeşti, Ţigăneşti, Urlătoarea şi Gaura), din cauza pantei mari, morenele frontale nu au o formă tipică, ele fiind puternic degradate de către eroziunea postglaciară. Aceste constatări l-au făcut pe E. Wachner să precizeze în anul 1929 următoarele: „Morenele frontale de pe văile Mălăeşti şi Ţigăneşti sunt, precum am amintit precedent, „halde” mari de grohotiş, pe când în valea Ialomiţei găsim o morenă frontală, tipică în forma unui dig semicircular, care are panta nu numai spre exterior, ci şi spre interior,...”. Stabilirea de umeri şi trepte glaciare în cadrul văilor este foarte dificilă, fiindcă în cazul Munţilor Bucegi intervine un alt element, structura, care complică mult problemele (Micalevich-Velcea, 1961). Friabilitatea conglomeratelor nu a permis conservarea unor depresiuni de subsăpare mari, ceea ce determină absenţa lacurilor glaciare, dar acest lucru se datorează şi permeabilităţii ridicate a rocilor.

Fig. 47. Circul glaciar de la izvoarele Văii Cerbului.

Circurile glaciare sunt în număr de douăsprezece, şi anume: 4 în bazinul Ialomiţei, pe văile Ialomiţa, Obârşia şi Şugările, 3 pe abruptul estic, pe văile Cerbu şi Moraru, 3 pe abruptul nordic, pe văile Mălăeşti şi Tigăneşti, şi 2 pe abruptul vestic, pe văile Urlătoarea şi Gaura (fig. 46). Ele au o formă bine individualizată în sectorul abruptului exterior, unde se dezvoltă obsecvent. În figura 47 se observă forma tipică de „fotoliu” a circului glaciar de la izvoarele Văii Cerbului; de asemenea, podeaua, peretele şi pragul glaciar ce face trecerea spre sectorul de vale sunt bine evidenţiate. La fel se întâmplă şi la circurile din văile Moraru, Mălăeşti, Ţigăneşti şi Gaura. În interiorul sinclinalului circurile au o formă mai estompată sau un profil asimetric, factorul decisiv

60


fiind structura. De exemplu, la izvorul Văii Şugările se dezvoltă un circ subsecvent, iar la cel al văii Obârşia, unul consecvent (fig. 46). Cele două forme sunt slab exprimate în relief, făcând parte din categoria circurilor în pantă, care au fost alimentate de întinse suprafeţe de firn, aflate pe suprafeţele structurale (reversul cuestelor) din regiunile înconjurătoare (Micalevich-Velcea, 1961). În cuprinsul circurilor Mălăeşti şi Tigăneşti se mai păstrează urmele unor foste lacuri glaciare, depresiunile acestora fiind însă în prezent colmatate.

Văile glaciare sunt dezvoltate pe râurile Ialomiţa, Doamnele (fig. 48), Şugările, Mălăeşti, Ţigăneşti, Urlătoarea şi Gaura. Gheţarii acestora au fost alimentaţi din circuri, cu o singură excepţie, Valea Doamnele (fig. 46). La obârşia acesteia nu se întâlneşte nici o urmă de circ glaciar, ci o suprafaţă structurală pe care zăpezile s-au acumulat şi au dat naştere unui gheţar de platou ce alimenta valea glaciară. Cel mai mare gheţar de vale s-a dezvoltat la obârşia Ialomiţei, atingând 3 km lungime. În profilul longitudinal al văilor glaciare au fost puse în evidenţă mai multe trepte, a căror geneză este de natură structurală şi nu poate fi folosită pentru descifrarea etapelor de evoluţie a gheţarilor. De exemplu, E. Wachner (1929) distinge în văile Mălăeşti şi Gaura câte patru astfel de trepte structurale, modelate glaciar. La fel de greoaie este şi stabilirea naturii glaciare a treptelor din profilul transversal. Aici însă există o excepţie. Pe versantul drept al văii Mălăeşti şi pe cel stâng al văii Ţigăneşti apare bine individualizat un nivel de umeri la 2200 m, depăşind nivelul custurii Padina Strungii ce separă astăzi cele două văi. De aici s-a născut ideea conform căreia complexul glaciar de aici a fost modelat în două perioade. În prima perioadă, cele două văi erau modelate de un singur gheţar de vale mare. În a doua perioadă, când acumularea de gheaţă nu a mai fost aşa de puternică, se individualizează doi gheţari de vale care se adâncesc în podeaua fostului trog glaciar, intuit astăzi după nivelul de umeri de la 2200 m, şi generează custura separatoare Padina Strungii (Micalevich-Velcea, 1961).

Fig. 48. Confluenţa văilor glaciare Ialomiţa şi Doamnele văzută de la Babele.

După cum am afirmat şi mai sus, este de presupus că numeroasele suprafeţe structurale din cuprinsul acestor munţi au acumulat importante cantităţi de zăpadă care s-au putut transforma în gheţari de platou. V. Micalevich-Velcea (1961) pune în evidenţă câteva astfel de zone: suprafaţa structurală a Coştilei, care alimenta gheţarul din valea Şugărilor, suprafaţa structurală Doamnele, care alimenta gheţarul din valea Doamnele, suprafaţa structurală de la obârşia pârâului Coteanu, care alimenta gheţarul din valea Gaura.

61


Morenele glaciare nu se păstrează foarte bine în văile de pe abruptul exterior din cauza pantei mari, care a favorizat eroziunea postglaciară accelerată. Totuşi, se pot distinge importante depozite morenaice frontale pe văile Mălăeşti şi Ţigăneşti, la 1400 m, şi pe valea Gaura, la 1500 m. În schimb, pe Ialomiţa, între 1670 şi 1700 m, se păstrează una dintre cele mai tipice morene frontale din munţii noştri (fig. 49). Are formă de potcoavă, prezentând contrapantă pe partea dinspre izvoare, şi o suprafaţă vălurită, cu numeroase depresiuni, în cuprinsul cărora se acumulează lacuri de dimensiuni mici. În valea Ialomiţa, la 1890 m, se observă şi o morenă laterală, iar în Mălăeşti, la 1820 m, una mediană (Micalevich-Velcea, 1961).

Fig. 49. Morena frontală de pe Valea Ialomiţei, văzută de la Babele.

Fig. 50. Circul glaciar de pe versantul nord-estic al Culmii Leaota.

Pe baza altitudinii morenelor frontale, se constată că gheţarii de vale au coborât până la 1400 m pe abruptul nordic, 1500 m pe cel vestic şi 1670 în bazinul Ialomiţei. Pe

62


abruptul estic au funcţionat gheţarii de circ de la izvoarele văilor Cerbului şi Morarului, ce au coborât până la cca 2000 m. În privinţa fazelor glaciare, există dovezi pentru susţinerea unui număr de două glaciaţiuni: cele două cruste de concreţionare, separate de un nivel de pietrişuri, întâlnite în Grota Urşilor din Peştera Ialomiţei (Micalevich-Velcea, 1959), indică două perioade glaciare (Riss şi Würm) în care ele s-au depus, separate de o perioadă interglaciară (Riss-Würm), când s-au depus pietrişurile; morfologia complexului glaciar Mălăeşti-Ţigăneşti (Micalevich-Velcea, 1961) pare să indice aceeaşi cronologie. Pentru limita zăpezilor permanente în perioada de extensiune maximă a gheţarilor, folosind metodele Bückner, Höfer şi Kurowski, E. Wachner obţine următoarele valori: 1900-2100 m pentru bazinul Ialomiţei, 1800 m pentru abruptul vestic şi 1700 m pentru cel nordic.

Datorită altitudinilor şi a suprafeţei mai reduse, Munţii Leaota nu conservă un relief glaciar aşa de dezvoltat ca în Bucegi. Totuşi, în 1964, E. Nedelcu pune în evidenţă un circ glaciar suspendat pe versantul nord-estic al Vârfului Leaota (2133 m), în bazinul văii Mitarca (fig. 50). Tot pe acest versant şi în acelaşi bazin hidrografic, la sud-est de circul glaciar, se mai află şi unul glacio-nival.

2.2.2. Munţii Făgăraşului

Acesta areal montan este cel în care s-a vorbit pentru prima oara de relief glaciar în România, graţie expediţiei întreprinse de geograful german P. W. Lehmann, al cărei rezultat ştiinţific a fost publicat în anul 1881. Până în prezent, au fost efectuate numeroase studii de teren asupra morfologiei glaciare din Munţii Făgăraşului. Mai cunoscute sunt cele întreprinse de Emm. de Martonne (1907), R. Luzerna (1908), E. Nedelcu (1959, 1962, 1968), I. Sârcu (1958, 1979), Gr. Posea (1982) şi M. Florea (1986, 1989, 1998). Studii asupra caracteristicilor morfologice şi hidrologice ale lacurilor glaciare din masiv au fost publicate în mai multe rânduri de către O. Phleps (1914), A. Năstase (1960a, 1960b) şi I. Pişota (1956, 1957, 1958). Informaţii despre glaciaţiunea Munţilor Făgăraşului sunt cuprinse şi în lucrările de sinteză întocmite de Th. Kräutner (1930) sau St. Pawlowski (1936).

Munţii Făgăraşului păstrează un număr de peste 175 de circuri glaciare (Posea, Popescu, Ielenicz, 1974), grupate în complexe glaciare, la obârşia arterelor hidrografice. Pe versantul nordic, între Moaşa (2034 m) şi Luţele (2176 m), se poate întâlni la obârşia fiecărei văi câte un circ sau o grupare de mai multe circuri (fig. 51a, 51b, 51c). Toate râurile de aici sunt tributare Oltului: Jibra, Avrig, Şerbota, Sărata, Laiţa, Valea Doamnei, Bâlea, Arpăşel, Arpaşu, Podragu, Ucea Mare, Ucişoara, Viştea Mare, Viştişoara, Sâmbăta, Brezcioara, Urlea, Valea Dejanilor, Berivoiu şi Sebeşu. Pe versantul sudic, circurile se grupează în complexe glaciare mari datorită prezenţei unor artere hidrografice mult mai dezvoltate decât cele nordice. Aici relieful glaciar se grupează la izvoarele râurilor Boia, Topolog, Capra, Buda, Vâlsan, Valea Rea, Zârna şi Dâmboviţa.

Dispunerea culmii principale pe direcţie V-E şi morfografia de ansamblu a celor doi versanţi, cel nordic scurt şi abrupt, spre Depresiunea Făgăraşului, iar cel sudic prelung, cu pante mai domoale, spre depresiunile subcarpatice, s-au răsfrânt şi în modul de dezvoltare al gheţarilor în cuaternar. Aşa se face că în sud, deşi expoziţia nu este cea mai favorabilă, s-au format cei mai lungi gheţari de vale, depăşind în numeroase cazuri 7 km lungime (Florea, 1998), în timp ce pe versantul nordic văile sunt mai scurte, atingând maximum 5 km, dar sunt bine adâncite.

Circurile glaciare sunt bine dezvoltate pe versantul nordic între Suru (2283 m) şi Luţele (2176 m), având pereţii abrupţi şi podeaua adâncită (fig. 52). În unele situaţii, morfologia lor este complicată de prezenţa mai multor lobi în plan orizontal şi trepte în cel vertical, aşa cum se întâmplă pe Laiţa, Arpaş, Sâmbăta sau Valea Dejanilor. Pe versantul sudic, sunt mai prezente circurile suspendate la obârşia văilor, ai căror gheţari debuşau în văi glaciare mari, precum Capra, Buda sau Valea Rea. Pot fi date aici ca şi exemplu

63


Fig.

51

a. R

elie

ful g

laci

ar d

in M

untii

Făgăr

aşul

ui, î

ntre

vâr

furil

e Su

ru şi

Pod

ragu

(după

E. N

edel

cu, 1

960)

.

64


Fig.

51

b. R

elie

ful g

laci

ar d

in M

untii

Făgăr

aşul

ui, î

ntre

vâr

furil

e Po

drag

u şi

Lud

işor

(după

E. N

edel

cu, 1

960)

.

65


Fig.

51

c. R

elie

ful g

laci

ar d

in M

untii

Făgăr

aşul

ui, î

ntre

vâr

furil

e Lu

dişo

r şi C

omis

u (d

upă

E. N

edel

cu, 1

960)

.

66


circurile Călţun, Căldăruşa Lungă, Capra, Arpaşu Mic, cele din Culmea Buda-Râiosu-Muşeteica, tributare Văii Caprei, apoi Buda, Podu Giurgiului (fig. 53) sau circurile de la obârşia Văii Rele, Zârnei şi Dâmboviţei. Apar şi situaţii de circuri complexe, cu mai multe trepte etajate, lobi laterali şi depresiuni lacustre sau ulucuri glaciare, aşa cum se întâmplă pe Valea Leaota, sub Culmea Dara-Hârtopu-Muşetescu (fig. 54).

Fig. 52. Circurile şi valea glaciară de pe Viştea Mare.

Fig. 53. Circul suspendat al Iezerului Podu Giurgiului.

Văile glaciare făgărăşene, în special cele de pe versantul nordic, prezintă o morfologie unică pentru ţara noastră. Datorită nivelului local de bază apropiat şi foarte coborât, reprezentat de Depresiunea Făgăraşului, arterele hidrografice preglaciare s-au

67


adâncit puternic în versantul muntelui, delimitând aliniamente de culmi secundare, perpendiculare pe cea principală. Odată cu instalarea gheţarilor de vale începe modelarea glaciară a părţii inferioare a versanţilor şi a albiilor fluviatile. Roca dură, de tipul şisturilor cristaline ale Pânzei Getice, menţine crestele secundare ascuţite şi semeţe, cu versanţi abrupţi, în timp ce fostele văi fluviatile dintre ele dobândesc în profil transversal o formă în „U” şi în profilul longitudinal prezintă trepte. Diferenţa mare de nivel între culmile înconjurătoare şi fostul pat al gheţarului de vale este astăzi un atribut morfologic şi morfometric întâlnit doar la văile glaciare din Munţii Făgăraşului şi se datorează, după cum am menţionat în rândurile de mai sus, eroziunii verticale puternice, exercitată de râurile făgărăşene preglaciare. Ca şi exemplu, pot fi menţionate văile glaciare Bâlea, Ucea Mare, Ucişoara, Viştea Mare (fig. 52) şi Sâmbăta, de pe versantul nordic, sau Capra, de pe cel sudic. Peisajul văilor glaciare este întregit de prezenţa celui mai amplu sistem de custuri glaciare şi vârfuri piramidale din ţara noastră (fig. 53), dezvoltat de o parte şi de alta a crestei principale, între vârfurile Şerbota (2331 m) şi Urlea (2473 m). Acestea s-au format prin conlucrarea a două sisteme de modelare, glaciar şi periglaciar, şi separă astăzi, într-o bună măsură, circurile şi văile glaciare.

Fig. 54. Circul glaciar de la obârşia Văii Leaota.

Morfologia de detaliu a circurilor şi văilor este întregită de prezenţa a numeroase micro şi mezoforme sculpturale glaciare, precum depresiunile de subsăpare, ocupate de lacuri (fig. 54), şeile de transfluenţă, nunatak-urile, berbecii glaciari (fig. 54), pragurile şi suprafeţele şlefuite sau striurile glaciare. Roca dură a permis conservarea acestor forme în numeroase circuri şi văi. Lacurile glaciare se întâlnesc de o parte şi de alta a crestei principale, la o altitudine medie de peste 2000 m. Cele mai multe ocupă o poziţie centrală în cadrul circurilor glaciare, iar câteva sunt instalate pe treptele văilor glaciare. Un număr de 26 de lacuri au caracter permanent, iar în anii cu umiditate mai bogată se pot forma lacuri temporare (Pişota, 1971). Cea mai mare depresiune lacustră este Bâlea, cu o suprafaţă de 4,6 ha şi un volum de 240 737 m3, în timp ce Tăul Mioarelor este lacul cel mai înalt din ţara noastră, fiind cantonat într-o depresiune situată la 2282 m

68


altitudine (Pişota, 1971). Morenele glaciare frontale şi laterale se păstrează mult mai bine pe flancul sudic

în comparaţie cu cel nordic, unde au fost puternic spălate de eroziunea postglaciară, din cauza potenţialului erozional ridicat al reliefului, determinat de panta mare a văilor. Cel mai bine păstrate în relief se pot întâlni pe văile Scara, Negoiu, Capra, Buda sau Izvoru Podu Giurgiului (fig. 51a, 51b). Pe Capra, Buda şi Valea Rea au fost puse în evidenţă şi depozite fluvio-glaciare (fig. 51a, 51b). Etajarea celor două morene frontale din Capra, la 1300 m şi 1450 m, împreună cu prezenţa celor două aliniamente de umeri glaciari în profilul văii, au fost folosite ca şi argumente de către Gh. Niculescu, E. Nedelcu şi S. Iancu în 1960, atunci când au lansat ipoteza celor două perioade glaciare în Carpaţii Româneşti.

Extensiunea maximă a gheţarilor, mai ales pe versantul nordic, este încă o chestiune nerezolvată. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, numeroşi autori printre care Herbich, Primics şi E. A. Bielz, citaţi de Lucerna în 1908, sau O. Phleps (1914), erau tentaţi de căutarea dovezilor care să ateste extensiunea gheţarilor făgărăşeni până în şesul din Depresiunea Făgăraşului. Blocurile de rocă cu striuri sau acumulările cu structură asemănătoare morenelor, întâlnite în terasele Oltului sau Cibinului, nu au constituit dovezi suficient de solide pentru a accepta aşa ceva. Singurele dovezi certe sunt forma în profil a văilor, prezenţa circurilor, lacurilor, umerilor şi treptelor glaciare, alături de puţinele morene frontale tipice, dovezi folosite încă din anul 1899 de către de Martonne, pentru depistarea extensiunii maxime a glaciaţiunii în Carpaţii Meridionali. Conform acestora putem admite o dezvoltare maximă a gheţarilor de vale doar până la cca 1200-1300 m altitudine.

În privinţa perioadelor glaciare, majoritatea studiilor (de Martonne, 1907; O. Phleps, 1914; Niculescu, Nedelcu, Iancu, 1960) argumentează ipoteza celor două perioade glaciare, Riss, când se atinge extensiunea maximă, şi Würm, de intensitate mai redusă. În 1982, Gr. Posea lansează şi argumentează, cu dovezi paleoclimatice şi morfologice, ipoteza manifestării glaciaţiei cuaternare într-o singură perioadă, Würm, cu mai multe stadii de evoluţie.

Pentru limita zăpezilor permanente din Munţii Făgăraşului în timpul perioadelor glaciare s-au obţinut diverse valori, în funcţie de autor şi de metoda utilizată. Astfel, Lehmann (1885) stabileşte o valoare cuprinsă între 1500-2000 m, de Martonne (1907) o apreciază la 1900 m, în prima perioadă glaciară, şi 2100 m, în cea de-a doua, iar Lucerna stabileşte valoarea de 1700 m. Folosind metoda Höfer, pe baza altitudinii medii a crestei ce înconjoară gheţarul Capra şi a morenelor frontale cartate de Nedelcu în 1960, am calculat o valoare a limitei zăpezilor permanente de 1787 m, pentru prima perioadă glaciară, şi 1862 m, pentru cea de-a doua.

2.2.3. Munţii Iezerului

Glaciaţiunea din Munţii Iezerului a fost intuită pentru prima dată de către Emm. de Martonne, el făcând câteva referiri, în teza sa din 1907, la circurile glaciare de aici. Ultimele informaţii şi hărţi ale reliefului glaciar din acest masiv (fig. 55) sunt datorate studiilor de teren întreprinse de E. Nedelcu, ale căror rezultate au fost publicate în câteva articole de specialitate din anii 1961, 1964 şi 1967.

Glaciaţiunea şi-a lăsat amprenta în Munţii Iezerului la obârşia a trei artere hidrografice mai importante: Dâmboviţa, Râul Târgului şi Râul Doamnei. Circurile glaciare sunt dispuse de o parte şi de alta a culmii principale, orientată NE-SV (fig. 55). Astfel, pe versantul nord-vestic se dezvoltă 10 circuri glaciare suspendate, din care-şi adună apele cele două izvoare ale Dâmboviţei, Boarcăşul şi Colţii lui Andrei. Acestea au fost sculptate pe marginea platformei Borăscu, foarte extinsă în Muntele Bătrâna, între vârfurile Piscanu (2383 m) şi Păpuşa (2391 m), şi se prelungesc prin văi glaciare scurte, în cadrul cărora încă nu s-a stabilit extensiunea maximă a foştilor gheţari de vale (fig. 56).

69


Fig.

55.

Rel

iefu

l gl

acia

r şi

crio

-niv

al d

in M

unţii

Iez

erul

ui (

după

E. N

edel

cu, 1

961)

. 1. m

icro

depr

esiu

ni d

e pl

atou

; 2.

mic

rode

pres

iuni

de

culm

e; 3

. mic

rode

pres

iuni

de

vers

ant;

4. m

icro

depr

esiu

ni în

circ

uri ş

i văi

gla

ciar

e; 5

. niş

e de

niv

aţie

; 6. l

apie

zuri şi

dol

ine;

7. c

uloa

re d

e av

alanşe

; 8. p

otco

ave

niva

le; 9

. cre

ste

cu m

icro

relie

f de

deza

greg

are;

10.

vâr

furi

pira

mid

ale

cu m

icro

relie

f de

deza

greg

are;

11.

ver

sanţ

i abr

upţi

cu m

icro

relie

f de

deza

greg

are;

12.

ace

, tur

nuri,

pis

curi

etc.

; 13.

câm

puri

de g

roho

tişur

i pe

inte

rflu

vii;

14. c

âmpu

ri de

groh

otiş

uri

în c

ircur

i şi

văi

gla

ciar

e; 1

5. t

orenţi

de p

ietre

; 16

. su

praf

eţe

de d

enud

aţie

cu

depo

zite

elu

vial

e; 1

7. g

hirla

nde

de p

ietre

; 18

. m

uşur

oaie

îni

erba

te;

19.

tera

sete

de

solif

luxi

une;

20.

lim

ita z

onei

crio

-niv

ale;

21.

zon

a cr

io-n

ivală;

22.

zon

a flu

vio-

tore

nţia

lă; 2

3. c

ircur

i şi p

ragu

ri gl

acio

-niv

ale;

24.

circ

uri ş

i văi

gla

ciar

e; 2

5. p

ragu

ri gl

acia

re; 2

6. la

curi

glac

iare

; 27.

râur

i.

70


Nu ştim încă cu siguranţă dacă aceşti gheţari se uneau şi formau un gheţar de vale pe cursul actual al Dâmboviţei. Certă este însă influenţa structurii rocilor în morfografia circurilor glaciare de aici, evidenţiindu-se caracterul subsecvent al unor circuri de la izvoarele Colţilor lui Andrei (fig. 56) sau cel obsecvent în restul situaţiilor (Nedelcu, 1967). În circul de sub Vf. Piscanu apar câteva depresiuni în depozitele morenaice, unde s-au cantonat apele Iezerelor Boarcăşului. Tot în bazinul Dâmboviţei mai sunt două circuri mici, cu expoziţie nord-vestică, pe Valea Barbului, încă unul expus spre nord-est, la izvoarele Dracsinului şi altele două, expuse tot spre nord-est, pe valea Cascue.

Fig. 56. Relieful glaciar din bazinul Dâmboviţei.

În bazinul hidrografic al Râului Târgului, dezvoltat asemeni unei rozete,pe versantul sud-estic al culmii Iezerului, au fost cartografiate 15 circuri glaciare, predominante fiind cele simple, suspendate la obârşia văilor Tambura, Frăcea, Bătrâna, Piscanu, Izvorul Iezerului Mare, Izvorul Iezerului şi Izvorul Căţunului, sau pe culmile înconjurătoare, aşa cum se întâmplă pe Culmea Portăreasa, deasupra Văii Râuşorului (Iezeru Mic). Circurile şi văile glaciare de pe Bătrâna şi Râuşor prezintă caracter consecvent, având un profil simetric şi un contur mai şters. Versanţii sunt mai puţin accentuaţi, iar treptele şi pragurile sunt, în general, conforme cu structura (Nedelcu, 1967). În circul de pe Izvorul Iezerului se află cea mai mare depresiune de subsăpare din acest areal montan, ocupată de apa lacului Iezer, cu suprafaţa de 0,375 ha şi adâncimea maximă de 5,1 m. Tot pe acest pârâu, de Martonne (1907) depistează depozite morenaice până la limita pădurii, la altitudinea de 1750 m. Nici în bazinul Râului Târgului nu se ştie încă dacă a existat într-adevăr un gheţar de vale mai mare, născut pe Valea Bătrâna din confluenţa limbilor glaciare ce coborau pe Izvorul Căţunului, Izvorul Iezerului şi Bătrâna, deşi de Martonne dorea încă din 1907 să lămurească acest lucru.

În bazinul Râului Doamnei, la izvoarele Văii Groapele, există 5 circuri glaciare, două sub culmea dintre vârfurile Roşu (2473 m) şi Iezeru Mare (2463 m), cu expoziţie vestică, şi trei sub culmea Iezerului Mic, expuse spre nord-vest. La confluenţa gheţarilor din cele două circuri de sub culmea Iezeru Mare-Roşu, de Martonne (1907) descrie o morenă frontală tipică, la altitudinea de cca 1650 m.

2.2.4. Munţii Cindrelului

Urmele glaciaţiunii din acest masiv muntos au fost pomenite pentru prima dată de către P. Lehmann, în anul 1885. Deşi astăzi cunoaştem faptul că Munţii Cindrelului nu fac parte din categoria munţilor cu relief glaciar foarte extins, Lehmann a considerat că

71


a întâlnit aici unele dintre cele mai evidente urme de glaciaţiune din Carpaţii Meridionali. Emm. de Martonne (1907) cunoaşte destul de puţin relieful glaciar de aici, în descrierile din teza sa bazându-se în special pe observaţiile predecesorului sau. Date mai amănunţite, bazate pe observaţii directe în teren, sunt oferite de studiul lui Gh. Niculescu abia în anul 1969 şi apoi sunt reluate pe scurt de autor într-un alt articol, publicat în 1987. O contribuţie deosebită la cunoaşterea lacurilor glaciare este adusă de lucrările lui V. Trufaş (1963) şi I. Pişota (1971), în timp ce unele informaţii despre glaciaţiunea Cindrelului apar şi în sintezele întocmite de Th. Kräutner (1930), St. Pawlowski (1934) sau T. Naum (1957).

Fig. 57. Relieful glaciar din Munţii Cindrelului (după Niculescu, 1969a). Legenda este valabilă şi pentru figurile 60 şi 61. 1. circuri glaciare; 2. circuri glacio-nivale; 3. versanţi abrupţi; 4. versanţi abrupţi-cueste; 5. versanţi slab înclinaţi; 6. dezagregări în pereţi (versanţi) stâncoşi; 7. torenţi de pietre; 8. văi torenţiale; 9. martori de eroziune (foste nunatak-uri); 10. praguri glaciare; 11. morene frontale; 12. morene laterale; 13. morene de fund; 14. grohotişuri mobile şi semifixate; 15. conuri de grohotiş şi conuri de dejecţie; 16. tăpşane de grohotiş; 17. nişe de nivaţie; 18. scochine (depresiuni de nivaţie); 19. potcoave nivale; 20. lacuri glaciare; 21. platforma Borăscu; 22. şei.

Fig. 58. Circul glaciar al Iezerului Mic.

72


Relieful glaciar este concentrat în partea de sud a masivului, la izvoarele Cibinului şi Sadului. În nordul şi estul platformei de eroziune, dezvoltată între vârfurile Şerbota (2136 m) şi Cindrel (2245 m), se pot întîlni patru circuri glaciare bine dezvoltate (fig. 57). Astfel, de la vest spre est, se dezvoltă căldările glaciare Gropata, Iezeru Mic (fig. 58), Iezeru Mare (fig. 59) şi Iujbea Răşinarului.

Fig. 59. Circul glaciar al Iezerului Mare.

Cele patru circuri glaciare s-au adâncit pe marginea platformei de eroziune, generând un contrast evident între formele uşor ondulate ale acesteia şi versanţii abrupţi, lipsiţi de vegetaţie pe alocuri, care formează pereţii circurilor. Gropata, Iezeru Mare şi Iujbea Răşinarului sunt circuri simple, formate la obârşia văilor, având lungimi ce depăşesc 1 km, în timp ce Iezerul Mic este un circ complex, festonat pe margini de mici căldări suspendate (fig. 57, 58). La Gropata şi Iezeru Mic versanţii sunt asimetrici, cei din dreapta abrupţi şi cei din stânga mai domoli, ca rezultat al influenţei structurii în modelarea glaciară, care este mai puternică acolo unde gheţarii nu au atins dimensiuni foarte mari, situaţie întâlnită şi în Munţii Cindrel. Cu excepţia circului Iujbea Răşinarului, toate celelalte prezintă cel puţin două trepte în podea, separate de praguri glaciare. În Iezeru Mare şi Iezeru Mic apar şi câteva depresiuni lacustre glaciare. Deşi nu avem de-a face cu un relief glaciar foarte extins şi foarte dezvoltat, totuşi aceşti munţi cantonează unul dintre cele mai mari lacuri glaciare de la noi din ţară. Iezerul Mare, situat pe fundul circului cu acelaşi nume la altitudinea de 1970 m, are o origine mixtă, de subsăpare glaciară şi baraj morenaic (Trufaş, 1963). Cu o suprafaţa de 3,4 ha, un volum de 118 293 m3 şi o adâncime maximă de 13,3 m se situează pe locul 7 în ierarhia lacurilor glaciare din România. Are alimentare mixtă, nivo-pluvială, izvoare de ţărm, afluenţi şi este drenat spre nord-est de către un emisar care străpunge depozitele morenaice. Tot în circul Iezerului Mare mai apar alte trei lacuri glaciare, mult mai mici, şi anume: Iezerul Nardin şi cele două Iezere ale Măriucii (fig. 59). Al cincilea lac din Cindrel, Iezerul Mic, este situat în circul glaciar cu acelaşi nume la o altitudine de 1955 m, fiind cantonat într-o depresiune dintre valurile morenaice.

Încă nu ştim dacă în acest areal montan au existat şi gheţari de vale. Circul Iezerului Mare se prelungeşte spre nord printr-o scurtă vale cu profil în „U” (fig. 59), dar

73


depozite morenaice care să ateste extensiunea maximă a gheţarului de aici nu au fost depistate; doar o morenă laterală pe partea stângă a văii, şi aceasta pusă sub semnul întrebării, a fost cartată de către Gh. Niculescu în anul 1969 (fig. 57). O vale cu profil larg se întâlneşte şi în prelungirea circului complex al Iezerului Mic (fig. 58).

Mezoformele şi microformele glaciare sculpturale sunt puţin prezente în relieful glaciar de aici, în schimb formele acumulative de tipul morenelor de fund, frontale şi laterale au o bună reprezentativitate (fig. 57). Morene frontale tipice se întâlnesc în circul Iezeru Mare, reprezentând barajul lacului, şi în partea superioară a podelei din circul Iujbea, unde morena tardiglaciară are o formă arcuită şi este parazitată de două potcoave nivale (Niculescu, 1969a). Morenele de fund sunt bine păstrate în circurile Gropata, Iezeru Mic şi Iujbea, în timp ce morenele laterale cele mai clare apar în Gropata şi Iujbea.

După cum am mai amintit şi mai sus, extensiunea maximă a gheţarilor din acest masiv nu este cunoscută cu exactitate din cauza lipsei formelor de acumulare glaciară bine conservate în cadrul văilor. Morfologia simplă a circurilor, prospeţimea şi etajarea morenelor l-au determinat pe Gh. Niculescu (1969a) să concluzioneze că aici avem de-a face cu manifestarea unei singure glaciaţiuni, ultima, cea würmiană. Pe baza mediei aritmetice dintre altitudinea celor mai joase morene şi cea a circurilor, acelaşi autor obţine o valoare de aproximativ 1820 m altitudine pentru limita zăpezilor permanente în timpul ultimei glaciaţiuni.

2.2.5. Munţii Lotrului

Informaţiile despre relieful glaciar din Munţii Lotrului sunt destul de sărace. Tot P. Lehmann (1885) este primul care semnalează prezenţa lui sub vârfurile Ştefleşti şi Piatra Albă, constatările sale fiind preluate ulterior, fără a fi amplificate, de către Emm. de Martonne (1907), Th. Kräutner (1930), St. Pawlowski (1934) şi T. Naum (1957). Un studiu de teren efectuat de Gh. Niculescu în 1969 aduce date preţioase, referitoare la repartiţia şi morfologia reliefului glaciar, în timp ce C. Ancuţa (1995) efectuează unele aprecieri de natură morfometrică asupra circurilor glaciare din acest masiv.

Fig. 60. Relieful glaciar din Culmea Cristeşti-Piatra Albă (după Niculescu, 1969a). Explicaţiile semnelor convenţionale sunt trecute la figura 57.

74


Fig. 61. Relieful glaciar din Culmea Ştefleşti-Conţu Mare (după Niculescu, 1969a). Explicaţiile semnelor convenţionale sunt trecute la figura 57.

Gheţarii din Munţii Lotrului s-au dezvoltat pe marginea platformei superioare de eroziune ce retează culmea principală cu orientare generală est-vest. O simplă analiză a hărţilor repartiţiei reliefului glaciar scoate în evidenţă expunerea circurilor glaciare doar spre sud-est şi nord-est, apoi slaba dezvoltare a văilor glaciare şi prezenţa unui relief de acumulare destul de bine conservat. Până în prezent, urme de modelare glaciară au fost identificate doar de o parte şi de alta a culmii principale, între vârfurile Piatra Albă (2179 m) şi Conţu Mare (2087 m) (fig. 60, 61). Pe versantul nordic, ele se dezvoltă sub vârfurile Ştefleşti (2258 m) şi Conţu Mare, în bazinul hidrografic al Sadului (fig. 61), în timp ce pe cel sudic, relieful glaciar este mai răspândit, putând fi observat la obârşia râurilor Steaja, Haneşu şi Balindru, afluenţi de stânga ai Lotrului (fig. 60, 61).

Circurile glaciare se aseamănă foarte mult cu cele din Munţii Cindrelului. Sunt dezvoltate pe marginea platformei de eroziune Borăscu (fig. 62), având pereţii şi podelele bine individualizate (fig. 63). Morfologia cea mai complexă se întâlneşte la cele trei circuri de sub Culmea Cristeşti-Piatra Albă (fig. 60, 62), aferente râurilor Steaja şi Haneşul, cunoscute în literatura de specialitate sub numele de Groapa Stejii (cel de sub Piatra Albă), Căldarea Jipoasă, imediat mai la est, şi Căldarea Cristeşti, cea de sub vârful Cristeşti (fig. 60) (Niculescu, 1969a). Pereţii acestora sunt abrupţi şi deseori brăzdaţi de culoare de avalanşă şi torenţi de pietre. Sub Vf. Cristeşti circul prezintă două incinte laterale, semn că în ultimele stadii de evoluţie gheţarul s-a subţiat şi s-a canalizat pe două ulucuri, despărţite printr-o culme de nunatak-uri. Astăzi sunt vizibile foarte clar două proeminenţe ce provin din nunatak-urile de altădată (fig. 60). De asemenea, sunt vizibile în ulucul estic patru trepte separate de tot atâtea praguri glaciare. Destul de dezvoltate sunt şi cele două circuri de pe versantul nord-estic al Vf. Ştefleşti (2258 m) (fig. 61, 63), fiind clar decupate în pantele domoale ale muntelui. Au pereţii abrupţi, brăzdaţi de culoare, pe care se canalizează torenţi de pietre, şi podeaua vălurită, cu numeroase acumulări morenaice. Cu statut încă incert sunt celelalte trei circuri glaciare din această culme, două dezvoltate pe versantul sudic, la obârşia Balindrului, şi unul pe versantul nordic, la izvoarele râului Conţu (Niculescu, 1969a). Deşi altitudinea mică la care se

75


dezvoltă, 1700-1950 m, face dificilă acceptarea lor în categoria circurilor glaciare, forma semicirculară în plan, pereţii abrupţi, precum şi prezenţa unor praguri şi a unor depozite asemănătoare morenelor sunt dovezi care ne obligă să acceptăm ipoteza prezenţei unor gheţari de circ în aceste locuri.

Fig. 62. Relieful glaciar de sub Culmea Cristeşti.

Fig. 63. Relieful glaciar de sub Vf. Ştefleşti.

Gheţarii de circ se prelungeau prin limbi scurte pe văile glaciare, vizibile sub Vf. Ştefleşti, însă extensiunea maximă nu poate fi precizată astăzi, deoarece nu au fost

76


încă depistate morene frontale la altitudini joase, care să ne indice acest lucru. Totuşi, Valea Sadului prezintă un profil larg şi un relief vălurit, asemănător morenelor glaciare, chiar şi la 4 km de obârşia râului din cele două circuri de sub Ştefleşti. Un studiu mai amănunţit al depozitelor din această vale, socotite de către Gh. Niculescu (1969a) ca fiind de natură fluvio-glaciară, ar putea lămuri problema gheţarilor de vale şi a extensiunii maxime a glaciaţiei în această parte a Carpaţilor Meridionali.

Fig. 64. Morena tardiglaciară de sub Vf. Piatra Albă.

Ca şi în Munţii Cindrelului, mezo şi microformele glaciare sculpturale s-au păstrat foarte puţin. Doar două mici depresiuni de subsăpare glaciară mai pot fi observate astăzi, una în căldarea Cristeşti, iar cealaltă în circul estic de sub Ştefleşti, cantonând apele unor mici lacuri glaciare. În schimb, relieful acumulativ de tipul morenelor frontale şi laterale apare foarte clar în cuprinsul văilor, dar mai ales în cel al circurilor glaciare. Valuri frontale tipice se pot întâlni în Groapa Stejii, Căldarea Cristeşti (fig. 60) sau în circul estic de sub Ştefleşti (fig. 61). Morena frontală tardiglaciară, acumulată pe treapta superioară din Groapa Stejii, este una dintre cele mai tipice forme de acest gen din Carpaţii Româneşti (fig. 64). Valul arcuit, cu concavitatea spre abruptul de sub Piatra Albă (2178 m), închide depresiunea în care a fost cantonat gheţarul în ultimul său stadiu de evoluţie. Pe văi, morene tipice pot fi întâlnite la izvorul vestic al Sadului, sub Vf. Ştefleşti, sau pe râul vestic din bazinul Balindrului, puţin deasupra stânei de la cca 1600 m altitudine.

Aprecieri referitoare la fazele glaciare de evoluţie a reliefului şi la reconstituirea limitei zăpezilor permanente în timpul acestora au fost făcute pentru Munţii Lotrului, la fel ca şi pentru Cindrel, de către Niculescu, în 1969. Prospeţimea formelor de acumulare, precum şi distribuţia lor altitudinală, îl determină pe autor să stabilească o singură perioadă glaciară pentru Munţii Lotrului, corespunzând perioadei Würm din cronologia alpină. Repartiţia altitudinală a circurilor, pe de o parte, şi cea a morenelor frontale cele mai joase, pe de altă parte, ar corespunde unei altitudini a limitei zăpezilor permanente în perioada glaciară de cca 1800 m (Niculescu, 1969a).

77


2.2.6. Munţii Latoriţei şi Căpăţânii

Munţii Latoriţei şi Căpăţânii ating doar insular altitudini de peste 2000 m, respectiv în vârfurile Frătoşteanu Mare (2053 m), Puru (2049 m), Bora (2055 m) şi Ştefanu (2051 m) din Latoriţa şi Ursu (2124 m), Balota (2096 m) şi Nedeia (2130 m) din Căpăţânii. Nu există o culme continuă de peste 2000 m care să fi permis situarea unui areal montan extins deasupra limitei zăpezilor permanente în timpul glaciaţiunii cuaternare, ci doar câteva vârfuri piramidale, precum cele menţionate mai sus, separate prin înşeuări ce ating adesea altitudini de sub 1900 m. Acestea au constituit nuclee de acumulare a unor névé-uri mai consistente sau a unor gheţari de circ embrionari, care au lăsat în relief circuri glacio-nivale sau mici circuri glaciare. Prezenţa insulară a reliefului glaciar în aceste masive este răspunzătoare de săraca informare ştiinţifică în domeniu. Singurele lucrări ştiinţifice care amintesc de prezenţa, sigură sau posibilă, a modelării glaciare sunt cele ale lui de Martonne (1907), Silvia Iancu (1970), D. Călin (1987) şi A. Irina-Moisescu (2005), pentru Munţii Latoriţei, sau de Martonne (1907), T. Naum (1957) şi A. Onaca (2005), pentru Munţii Căpăţânii.

Fig. 65. Circul glaciar de pe versantul nord-estic al Muntelui Puru.

Cele mai clare urme glaciare din Munţii Latoriţei se dezvoltă la obârşia văii Rudăreasa, pe versantul estic al Muntelui Frătoşteanu Mare (2053 m), unde apare un circ glaciar cu aspect de uluc orientat V-E, suspendat faţă de vale printr-un abrupt înalt de cca 50 m (Silvia Iancu, 1970). Tot aici, D. Călin (1987) vorbeşte de o vale glaciară aflată în prelungirea circului, precum şi de o depresiune glaciară în care sunt cantonate apele Lacului Negru, singurul de origine glaciară în acest spaţiu montan. Încă nu ştim care a fost extensiunea maximă a gheţarului de vale, dacă acesta într-adevăr a existat. Observaţiile şi cartările geomorfologice întreprinse de către de Martonne (1907), Silvia Iancu (1970) şi D. Călin (1987) mai pun în evidenţă o serie de circuri glacio-nivale pe versantul nordic al crestei principale, în munţii Frătoşteanu Mare, pe Valea Nopteasa, în Puru (2049 m), cu două excavaţiuni la obârşia râurilor Puru şi Pietrele Vidruţei (fig. 65), apoi în Miru, cu un circ pe Valea Mirului, şi Ştefanu, cu circul de la obârşia Văii Mieruţu. Nu este încă stabilită clar originea glaciară sau glacio-nivală a acestor forme.

În Munţii Căpăţânii se vorbeşte pentru prima dată despre o posibilă prezenţă a urmelor glaciare în lucrarea lui de Martonne (1907). Autorul pomeneşte de munţii Balota şi Ursu unde el consideră că ar fi fost posibilă acumularea de névé-uri şi cunoaşte circul glaciar de pe versantul estic al Muntelui Ursu, de la izvoarele Văii Cărpănoasa (fig. 66). Datele sale sunt preluate şi de către T. Naum în 1957. Excursia pe care am întreprins-o în

78


vara anului 2005 ne-a oferit posibilitatea de a inspecta culmea principală a Căpăţânii între Zmeuret şi Curmătura Olteţului. Cea mai evidentă urmă de modelare glaciară este, într-adevăr, excavaţiunea de pe versantul estic al Muntelui Ursu, dar în acelaşi timp este posibil ca acumulări de névé-uri sau gheţari embrionari să fi modelat versanţii nordici ai munţilor Căpăţâna, Balota, Nedeia şi Negovanu, unde pantele abrupte şi obârşiile de vale puţin evoluate nu au permis acumularea unor cantităţi mari de zăpadă, care să fi alimentat gheţari de circ cu o acţiune morfologică mai puternică.

Fig. 66. Circul glaciar de sub Vf. Ursu (Munţii Căpăţânii) (foto A. Onaca, 2004).

2.2.7. Munţii Şureanu

Munţii Şureanu ocupă o suprafaţă destul de mare în cadrul grupei montane a Parângului, însă altitudinile de peste 2000 m, necesare manifestării unui climat glaciar în pleistocen, sunt concentrate pe o suprafaţă restrânsă, în partea de sud-est a masivului. De asemenea, fragmentarea puternică a reliefului de către văile tributare bazinului Transilvaniei este răspunzătoare de lipsa unei culmi muntoase masive, care se ştie că a fost o condiţie importantă pentru acumularea unor cantităţi importante de zăpezi în timpul glaciaţiunii. În comparaţie cu ceilalţi munţi din această grupă, şi anume Cindrel, Lotrului, Latoriţei şi Căpăţânii, putem spune că aici fenomenul glaciar este mai bine cunoscut, graţie unui număr mai mare de lucrări ştiinţifice şi a unei teze de doctorat (Drăguţ, 2004) ce a avut drept temă studierea reliefului acestui masiv carpatic. Primele cercetări de teren aparţin geografului german P. Lehmann (1885), care descrie formele glaciare de sub vârful Şureanu (2059 m). Datele sale au fost apoi preluate, fără a fi completate, de către Emm. de Martonne în 1907 şi Th. Kräutner în 1930. Studii de teren mai recente au fost întreprinse de către V. Trufaş (1961, 1962), Gh. Niculescu (1969a), L. Drăguţ (1995, 1996, 2004) şi P. Urdea, L. Drăguţ (2000), astfel încât în prezent avem o imagine destul de completă a manifestării glaciaţiei cuaternare în această parte a Carpaţilor.

Formele de relief glaciare sunt concentrate în bazinul superior al Râului Mare al Cugirului, la izvoarele afluenţilor acestuia: Şureanu, Cârpa, Pârva şi Gropşoara (Drăguţ, 2004) (fig. 67, 68). Secundar, mai apar urme de modelare glaciară şi pe unii afluenţi ai Sebeşului sau ai Jiului de Est (fig. 69). Cartările de teren au scos în evidenţă o pregnantă expoziţie a circurilor glaciare spre est şi sud-est (fig. 67, 68, 69).

79


Fig. 67. Relieful glaciar şi periglaciar de la izvoarele râurilor Şureanu şi Cârpa (după Urdea, Drăguţ, 2000). Legenda este comună cu cea de la figura 69.

Fig. 68. Relieful glaciar şi periglaciar de la izvoarele râurilor Pârva şi Gropşoara (după Urdea, Drăguţ, 2000). Legenda este comună cu cea de la figura 69.

80


Fig. 69. Relieful glaciar şi periglaciar din Muntele Vârful lui Pătru (după Urdea, Drăguţ, 2000). Legenda este comună cu cea de la figurile 67 şi 68.

81


Circurile glaciare mari, cum sunt Şureanu, Cârpa şi Pârva, prezintă caractere asimetrice din cauza peretelui care are pante cu înclinaţii diferite, în funcţie de felul cum eroziunea glaciară a acţionat în relaţie cu expoziţia şi structura geologică. Acolo unde obârşiile preglaciare erau adăpostite faţă de vânturile dominante şi faţă de insolaţia soarelui, iar structura geologică a fost atacată obsecvent de către eroziune, au rezultat pereţi abrupţi, brăzdaţi de culoare şi acumulări periglaciare, în timp ce suprafeţele consecvente, expuse vânturilor şi insolaţiei, au generat pereţi cu pante mai domoale, înierbate şi stabile actualmente din punct de vedere morfodinamic. Ca exemplu putem da aici circul Şureanu (fig. 67, 71), la care versanţii nordic şi vestic sunt mult mai abrupţi şi mai înalţi în comparaţie cu cel sudic. La fel, circul Cârpa, cel mai extins şi cu morfologia glaciară cea mai expresivă, are pereţii vestic şi sudic mult mai evidenţi în comparaţie cu cel nordic. Caractere de asimetrie morfologică apar şi la circul Pârva (Drăguţ, 2004). O altă categorie o constituie circurile glaciare mici, mai puţin evidente în relief din cauza dezvoltării în pantă. Peretele şi podeaua acestora sunt greu de delimitat din cauza lipsei unor schimbări de pantă clare. Aici pot fi pomenite circul glaciar Gropşoara (fig. 68), precum şi cele glacio-nivale Auşelu Vest, Auşelu Est (fig. 67), al lui Pătru, Costeasa şi Bârlogu Mare (fig. 69).

Fig. 70. Circul glaciar al Şureanului.

Gheţarii de circ Şureanu, Cârpa, Pârva şi Gropşoara se prelungeau prin limbi glaciare în văile râurilor respective. Astfel, au luat naştere mici troguri glaciare cu profil transversal specific, în cuprinsul cărora se pot distinge mai multe stadii de avansare. Cel mai mare gheţar de vale s-ar fi format pe râul Cârpa, atingând în perioada de maximă extensiune cca 2 km lungime, urmat apoi de gheţarul Şureanu, cu o lungime de 1,4 km (fig. 67) (Drăguţ, 2004).

Podurile interfluviale din cadrul platformelor de eroziune au prezentat şi ele, în unele locuri, condiţii propice de acumulare a firn-ului şi apoi de formare a gheţarilor de platou. Astfel, pe interfluviul Dobraia-Pârva şi pe marginea sudică a suprafeţei de eroziune din Puru, se presupune existenţa gheţarilor de platou în trecut, care au lăsat în urma lor blocuri eratice de dimensiuni considerabile şi au modelat, prin intermediul emisarilor, buza circurilor (ex. la circul Pârva) sau obârşia văilor (ex. pe Râul Mare al Cugirului) (Drăguţ, 2004).

82


Ca şi în munţii Cindrel sau Lotrului, mezo şi microrelieful glaciar sculptural se păstrează astăzi foarte puţin, fiind mascat de covorul de sol şi vegetaţie. De menţionat este depresiunea de subsăpare glaciară şi baraj morenaic a Lacului Şureanu, colmatată astăzi într-o mare măsură, dar care mai păstrează încă o zonă cu adâncimi de până la 7,3 m. Oglinda lacului actual, un rest al marelui lac din trecut, însumează o suprafaţă de peste 0,5 ha (Trufaş, 1961).

Morenele glaciare sunt bine păstrate, etajarea lor pe verticală permiţând stabilirea unei cronologii glaciare destul de clară. Astfel, în etajul inferior, între 1530 şi 1565 m, se pot distinge depozite morenaice vechi, puternic degradate, fără o formă evidentă de val frontal. Acestea au fost depuse de către gheţarii Cârpa, Şureanu, Pârva şi Gropşoara în perioada de maximă extensiune. Mai sus, între 1600-1750 m altitudine, în circurile Şureanu, Cârpa şi Pârva, urmează un alt brâu de morene frontale, mult mai expresive din punct de vedere morfologic, ele reprezentând extensiunea maximă a gheţarilor în cea de-a doua perioadă glaciară. Cea mai tipică morenă din această generaţie este cea care barează mlaştina şi lacul Şureanu (fig. 71), ce se prelungeşte spre amonte prin frumoase morene laterale (fig. 67). Gheţarii Şureanu, Cârpa, Pârva şi Gropşoara au lăsat în relief şi numeroase morene stadiale, laterale şi de fund.

Fig. 71. Mlaştina, lacul şi morena frontală din circul Şureanu.

Pe baza repartiţiei depozitelor morenaice s-a putut întocmi o cronologie a glaciaţiei cuaternare din Munţii Şureanu, în conformitate cu cea acceptată pentru spaţiul alpin al Europei (Urdea, Drăguţ, 2000; Drăguţ, 2004). Astfel, în perioada de maximă extensiune, corespunzătoare glaciaţiei alpine Riss, gheţarii coborau pe văi până la cca 1530 m, unde au depus morene frontale, puternic degradate în prezent de eroziunea postglaciară. A doua perioadă glaciară, corespunztoare Würm-ului din Alpi, a avut loc pe fondul unei răciri mai slabe şi a generat gheţari mai puţin dezvoltaţi, ce au coborât până la cca 1600-1750 m, unde se păstrează astăzi cele mai tipice morene frontale din acest spaţiu montan. Cu excepţia gheţarilor Şureanu şi Cârpa, care mai alimentau limbi scurte în văi, toţi ceilalţi gheţari se reduceau la spaţiul circurilor glaciare. Folosind metoda Höfer, L. Drăguţ (2004) obţine o valoare de 1710 m altitudine pentru limita zăpezilor permanente din Riss, şi o alta, de 1760 m, pentru cea din perioada glaciară Würm.

83


2.2.8. Munţii Parâng

Ca şi munţii Făgăraş şi Retezat, Munţii Parâng constituie un spaţiu montan de maximă extensiune şi expresivitate a reliefului glaciar din ţara noastră. Deşi debutul studiilor de morfologie glaciară a avut loc în Făgăraş (Lehmann, 1881), Parângul reprezintă muntele a cărui glaciaţiune devenea cel mai bine cunoscută la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, graţie studiilor amănunţite de teren ale lui de Martonne. Aici se efectuează primele ridicări topografice de detaliu ale unor circuri glaciare din ţara noastră (de Martonne, 1900a), se fac primele măsurători de morfometrie glaciară (de Martonne, 1900b), primele sondaje şi analize ale nămolului de pe fundul unui lac glaciar (de Martonne, Munteanu-Murgoci, 1900c), se construiesc hărţi în relief ale spaţiilor afectate de glaciaţiune (de Martonne, 1906), toate aceste rezultate fiind apoi utilizate pentru definirea şi explicarea mecanismelor de formare a circurilor şi văilor glaciare, în general (de Martonne, 1901, 1910). Problematica glaciaţiunii din acest masiv al Carpaţilor Meridionali a fost dezbătută şi de alţi autori în numeroase studii de teren şi lucrări ştiinţifice, dintre care le menţionăm aici pe cele întocmite de P. Lehmann (1885), Gh. Munteanu-Murgoci (1898), L. Mrazec (1898a, 1898b), Z. Schréter (1908), M. Grozescu (1920), P. Liştevianu (1942), I. Sârcu, V. Sfliclea (1956), Silvia Iancu (1958, 1961, 1963, 1970, 1972) şi F. Vuia (1999, 2002, 2003).

Aşa cum a observat Lehmann încă din 1885, Parângul prezintă o evidentă asimetrie a glaciaţiei, generată de larga răspândire a circurilor şi văilor glaciare pe versantul nordic, în contrast cu slaba lor dezvoltare, pe cel sudic (fig. 72). Marile complexe glaciare din nord s-au format la izvoarele a trei artere hidrografice principale pentru acest masiv: Jieţ (fig. 73), în vest, Lotru (fig. 74), în centru, şi Latoriţa (fig. 75), în est. Pe versantul sudic, cea mai mare parte a formelor de relief glaciare se grupează în bazinul Gilortului, însă circuri glaciare simple şi circuri glacio-nivale se pot întâlni şi la izvoarele Olteţului, Galbenului, Polatiştei şi Izvorului (fig. 72). Dacă în sectorul nordic al crestei principale circurile s-au format preponderent pe expoziţiile N, NE şi E, în cel sudic sunt expuse mai ales spre S şi SE. Aceste constatări, făcute de către de Martonne încă de la începutul secolului al XX-lea, au stat la baza unor aprecieri de natură paleoclimatică pentru perioada glaciară din Carpaţii Meridionali. Condiţiile climatice de atunci sunt răspunzătoare într-o mare măsură de repartiţia asimetrică, în funcţie de expoziţie, a reliefului glaciar de aici.

Circurile glaciare sunt mari, dezvoltate pe mai multe nivele, în bazinele hidrografice de pe versantul nordic (fig. 73), şi mici, simple, pe pantele versantului sudic. Majoritatea sunt formate la obârşia văilor preglaciare, dar există şi situaţii când, din cauza expoziţiei bazinului de recepţie, gheţarii de circ s-au format lateral faţă de vale şi au sculptat circuri simple care astăzi sunt suspendate în versanţi. Aşa se întâmplă pe râul Galbenu din bazinul Latoriţei, unde, sub Muchia Bălescu, sunt sculptate două circuri suspendate faţă de vale. Aceeaşi situaţie apare şi pe râurile vecine, Bălescu şi Dengheru, care au câte două, respectiv patru astfel de circuri suspendate în culmile laterale ale văii principale. De menţionat este faptul că în toate cele trei situaţii de mai sus circurile suspendate s-au format doar pe expoziţii estice şi sud-estice, la adăpost faţă de vânturile dominante în timpul perioadei glaciare. Şi în bazinul Lotrului, pe valea Iezerului, la obârşie nu există nici un circ glaciar, însă în versantul stâng al văii, pe expoziţie nord-estică, s-au dezvoltat doi gheţari de circ simpli, care alimentau în trecut limba glaciară de pe vale (fig. 72). În bazinele Lotrului şi Jieţului pot fi întâlnite cele mai mari circuri glaciare din acest areal montan. Aici se disting foarte bine două categorii (Iancu, 1963; Vuia, 2002, 2003). Prima categorie reuneşte circurile mari, numite zănoage de localnici, cu altitudine medie de 1900-2000 m, care au podele cvasiorizontale foarte extinse, presărate cu numeroase depresiuni de subsăpare glaciară, de baraj morenaic şi acumulări morenaice frontale, laterale sau de fund. Ca exemple, pot fi pomenite circurile

84


Fig.

72.

Rel

iefu

l gla

ciar

din

Mun

tii P

arân

gulu

i (du

pă S

ilvia

Ianc

u, 1

960)

.

85


Fig. 73. Relieful glaciar de la izvoarele pârâului Roşiile, afluent al Jieţului.

Fig. 74. Treapta medie a complexul glaciar Câlcescu.

86


Fig. 75. Relieful glaciar de la izvoarele Latoriţei (foto A. Onaca, 2004).

Fig. 76. Berbec glaciar în circul Zănoaga Mare.

87


Fig. 77. Suprafeţe şlefuite în circul glaciar Zănoaga Mare.

Câlcescu, Zănoaga Mare, Roşiile şi Sliveiu Mare (fig. 72). A doua categorie este reprezentată de circurile mici, suspendate în versanţii celor anterioare sau în cei ai văilor riverane, având o altitudine medie ridicată, de cca 2150-2200 m, pereţii foarte abrupţi şi podelele puţin extinse, ocupate adesea de câte o depresiune de subsăpare glaciară. Aşa sunt circurile Mija Mare Est, Lacul Îngheţat şi Stoieniţa, din bazinul Jieţului, sau Păsări, din bazinul Lotrului. Pe versantul sudic, la obârşia unor afluenţi ai Olteţului, Galbenului, Gilortului şi Polatiştei, au fost sculptate de către gheţarii pirineeni circuri simple, a căror morfologie este însă foarte expresivă. Circurile glaciare Găurile Mohorului, Mohoru cu Apă, Pleşcoaia, Setea Mare, Setea Mică, Gruiu şi Gilort sunt bine adâncite în versantul muntelui şi păstrează numeroase forme glaciare sculpturale şi acumulative. În partea vestică a masivului există doar două circuri de obârşie, slab încrustate în versant, pe râurile Tecanu şi Izvoru. Din punct de vedere morfometric, în Munţii Parângului pot fi întâlnite unele dintre cele mai mari circuri glaciare din Carpaţii Româneşti, atingând suprafeţe de 1,2 km2 (Sliveiu Mare), 1 km2 (Gemănarea), 0,9 km2 (Ghereşu) sau 0,8 km2 (Roşiile). La polul opus se află circurile incipiente, glacio-nivale, ce ating în suprafaţă doar 0,1 km2, aşa cum sunt cele trei excavaţiuni dezvoltate pe versantul nord-estic al culmii Parângu Mic-Scurtu (Vuia, 2002).

Pe văile Jieţului, Lotrului şi Latoriţei, gheţarii de circ alimentau limbi glaciare ce au putut coborî în perioada de maximă extensiune până la cca 1100 m pe Jieţ sau 1340 m pe Lotru. Văile glaciare ale Jieţului şi Lotrului constituie două dintre văile cele mai mari de acest fel din România, însă rămân încă o necunoscută în privinţa extensiunii maxime a gheţarilor pe ele. Profilul transversal tipic pentru o vale glaciară şi panta redusă, cu luncă largă, se păstrează până la altitudini foarte joase, de cca 1100 m, însă depozite morenaice care să ateste extensiunea gheţarilor până aici au fost descoperite cu greu, iar originea glaciară a lor este pusă încă sub semnul întrebării de către unii specialişti. În Valea Jieţului, până nu de mult, acumulările morenaice cu numeroase blocuri eratice din sectorul Cotului Jieţului au fost considerate drept un con fluvio-glaciar (de Martonne, 1907; Niculescu, Nedelcu, Iancu, 1960; Iancu, 1970) (fig. 72). Cercetările

88


noastre mai recente1 au pus în evidenţă numeroase blocuri eratice, de dimensiuni gigantice, care puteau fi transportate aici numai de către un gheţar, transportul fluvio-glaciar fiind exclus din cauza mărimii lor. Astfel, am revenit la ideea vehiculată de către Gh. Munteanu-Murgoci la sfârşitul secolului al XIX-lea, conform căreia în zona Cotului Jieţului avem de-a face cu o imensă morenă frontală, ce poate fi observată până la 1100 m altitudine. Discutabilă este şi extensiunea gheţarului pe Valea Lotrului. De Martonne (1907), urmat apoi de Sârcu, Sficlea (1956) şi Silvia Iancu (1970), stabilesc extensiunea maximă până la 1550 m, pe baza prezenţei blocurilor eratice de pe versantul drept al văii. P. Liştevianu (1942) extinde limita inferioară a gheţarului până la 1340 m, în regiunea de confluenţă a pârâului Groapa Seacă cu Lotrul, unde consideră câteva depozite cu blocuri din lunca râului ca fiind resturile morenei frontale. M. Grozescu (1920) merge şi mai departe, socotind originea glaciară a văii până în depresiunea Vidra. Astăzi, din cauza lacului de acumulare, verificările de teren sunt imposibile; dacă totuşi există morene frontale, ele au fost inundate odată cu construirea complexului hidro-energetic. Cert este că, în 1920, Grozescu s-a bazat doar pe forma profilului transversal al văii, ceea ce nu este suficient pentru demonstrarea originii glaciare a unei văi, însă acumulările de care vorbeşte Liştevianu în 1942 se pot observa în zona cabanei de la Obârşia Lotrului. Rămâne doar de demonstrat originea glaciară a lor, precum şi găsirea unor alte dovezi suplimentare care să ateste extensiunea gheţarului până aici, varianta cea mai plauzibilă după părerea noastră. Nici în Valea Latoriţei nu a fost pusă în evidenţă o morenă frontală terminală care să ateste extensiunea maximă a gheţarului. De Martonne (1907) consideră că cei trei gheţari de vale de pe Latoriţa, Muntinu şi Urdele nu se uneau, terminându-se fiecare în văile lor (fig. 6), în timp ce Silvia Iancu (1960, 1970) consideră că cei de pe Latoriţa şi Muntinu ajungeau să conflueze în zona în care confluează astăzi cele două râuri (fig. 72). Pe versantul sudic, doar la circurile Găurile Mohorului, Pleşcoaia, Gruiu şi Gilort se observă continuarea prin scurte văi glaciare. În bazinele Lotrului şi Jieţului, eroziunea glaciară şi periglaciară mai puternică a detaşat culmi de tipul custurilor între unele sectoare de circuri sau văi glaciare. În această categorie pot fi incluse custura ce separă circul Mija Mare Vest de circul Slivei, cunoscută în limbajul turiştilor sub numele de Custura Cârjei, custurile ce separă valea Slivei de valea Roşiile, circul Gemănarea de circul Mândra sau circul Câlcescu de valea Iezerului (fig. 72).

Mezo şi microformele sculpturale glaciare sunt foarte prezente în relief, conservându-se destul de bine în complexele glaciare de pe Lotru şi Jieţ, unde rocile predominante sunt cele din categoria granitoidelor. Berbecii glaciari apar pe pragurile ce fac trecerea între treptele glaciare din circurile mari Slivei, Gemănarea, Roşiile, Ghereşu, Câlcescu (fig.76), sau între circurile mici şi acestea. Suprafeţele de granitoide şlefuite de eroziunea glaciară exprimă foarte sugestiv direcţia de curgere a fostului gheţar din circurile Zănoaga Mare (fig. 77) sau Roşiile. Şei de transfluenţă glaciară au fost modelate între circul şi valea Muntinu, pe de o parte, şi valea Latoriţei, pe de altă parte, unde poate fi observat astăzi cel mai amplu sistem de transfluenţă din Carpaţii noştri (fig. 72, 75). Cele două înşeuări prin care gheţarul din Muntinu trecea în valea Latoriţei sunt despărţite de un fost nunatak ce culminează astăzi la 1963 m. Şi între circul superior al Lacului Păsări şi Zănoaga Mare din Complexul Câlcescu există o mică şa de transfluenţă glaciară. Depresiunile de subsăpare glaciară sunt foarte prezente în întreg masivul, existând pe Lotru, dar mai ales pe Jieţ, circuri ce prezintă două sau chiar trei astfel de depresiuni colmatate (fig. 77) sau ocupate de apa actualelor lacuri glaciare (fig. 74). În Munţii Parâng există un număr de cca 28 de lacuri glaciare cu regim permanent, cele mai mari fiind Roşiile (3,7 ha) şi Câlcescu (3 ha), care ocupă locurile 5, respectiv 10 în ierarhia naţională a suprafeţei lacurilor glaciare2.

1 Cercetări de teren făcute între anii 1998-2004, sub îndrumarea domnului profesor doctor Petru Urdea, de la Departamentul de Geografie al Universităţii de Vest din Timişoara. 2 Datele au fost preluate din Silvia Iancu (1961) şi I. Pişota (1971), cu unele modificări.

89


Morenele glaciare pot fi întâlnite atât în cuprinsul circurilor cât şi pe patul văilor glaciare, în special pe Jieţ. Cele mai tipice morene frontale se întâlnesc în circul Roşiile la cca 1900 m, imediat la ieşirea emisarului din lacul Roşiile, sau în circul Gemănarea, pe ultima treaptă, unde valul frontal închide o frumoasă depresiune în spate, cea care a reprezentat ultima fază de evoluţie a gheţarului. Alte morene frontale pot fi observate la stâna Roşiile, la ieşirea din circul lateral mare al văii Iezerul, la cel lateral mare din valea Galbenul Latoriţei sau în valea Latoriţei, unde a fost depusă pe versant de către gheţarul Muntinu, ce debuşa aici prin înşeuările de transfluenţă glaciară. În cadrul văilor glaciare, depozitele morenaice sunt mult mai slab conservate. Cel mai bine se păstrează morena frontală de pe Valea Jieţului, de la 1265 m altitudine, prelungită lateral, spre amonte, prin frumoase morene laterale. Mult mai extinsă, dar cu un contur mai neclar, este morena frontală de la Cotul Jieţului, ce poate fi urmărită până la 1100 m altitudine, în faţa cabanei Groapa Seacă. Dintre morenele laterale, de menţionat este cea din circul Sliveiu Mare care a barat lateral apa lacului Verde, cel mai mare lac din această căldare glaciară.

După cum am constatat în rândurile de mai sus, extensiunea maximă a gheţarilor din văile Munţilor Parâng este o problemă încă nerezolvată din cauza lipsei depozitelor morenaice evidente. Pe Lotru este posibil ca gheţarul să fi coborât până în zona cabanei Obârşia Lotrului (1340 m), unde P. Liştevianu (1942) pune în evidenţă câteva acumulări de materiale ce se aseamănă cu morenele glaciare. În valea Jieţului, gheţarul a coborât până în regiunea „Cotului Jieţului” (1100 m) unde se pot întâlni numeroase acumulări morenaice şi blocuri eratice din granit, abandonate de gheţar pe fundamentul de şisturi cristaline de epizonă al regiunii. De asemenea, în Valea Latoriţei şi pe versantul sudic, nu au fost evidenţiate clar limitele maxime de extensiune a glaciaţiei.

Morfologia circurilor glaciare, dezvoltate în două generaţii şi dispuse altitudinal pe două nivele, cel inferior cu podelele la cca 1900-2000 m, iar cel superior cu acestea la 2100-2200 m, precum şi etajarea morenelor terminale în cadrul văilor şi gradele lor diferite de degradare pledează pentru acceptarea manifestării a două perioade glaciare în Munţii Parângului, la fel ca şi în alte masive carpatice precum Bucegi (Velcea, 1959, 1961), Făgăraş (Niculescu, Nedelcu, Iancu, 1960), Şureanu (Drăguţ, 2004), Retezat (Urdea, 1993, 2000) sau Godeanu (Niculescu, 1965). În perioada de maximă extensiune, sincronă cu Riss-ul din cronologia alpină, gheţarii de vale ajungeau cel mai jos până la 1100 m, unde au depus un prim brâu de morene, puternic degradate astăzi din cauza eroziunii postglaciare îndelungate la care au fost supuse ulterior. În cea de-a doua perioadă glaciară, Würm, din cauza climatului mai puţini rece, gheţarii de vale au coborât doar până în jurul altitudinii de 1300 m, unde întâlnim astăzi morene frontale mai bine conservate, aşa cum este cea de pe valea Jieţului.

Folosind metoda Höfer şi utilizând situaţia din bazinul Jieţului, am obţinut o valoare de 1680 m pentru limita zăpezilor veşnice în prima perioadă glaciară şi 1730 m în cea de-a doua.

2.2.9. Munţii Retezat

Munţii Retezat pot fi consideraţi arealul montan cu relieful glaciar cel mai reprezentativ din ţara noastră. Debutul studierii glaciaţiunii din această parte a Carpaţilor Meridionali are loc în 1885 şi se concretizează prin publicarea observaţiilor de teren efectuate de P. Lehmann. Tot în această perioadă, geologul maghiar Bela von Inkey (1884, 1892), studiind geologia zonei, este de altă părere în privinţa genezei lacurilor şi circurilor glaciare, el contestând studiile lui Lehmann. Observaţii asupra reliefului glaciar din partea vestică a Retezatului sunt efectuate în această perioadă de început şi de către geologul Fr. Schafarzik (1900). Studiul glaciaţiunii din Carpaţii Meridionali şi, implicit, din Retezat intră într-o nouă eră odată cu debutul campaniilor de teren efectuate de către geograful francez Emm. de Martonne. Rezultatele şi concluziile ştiinţifice ale acestora, multe dintre ele valabile şi în ziua de astăzi, sunt cuprinse în valoroasa teză din anul 1907.

90


91

Fig.

78.

Rel

iefu

l gla

ciar

din

Mun

tii R

etez

at (d

upă

Gh.

Nic

ules

cu, 1

960)

.


Fig. 79. Relieful glaciar de la obârşia râurilor Nucşoara şi Dobrunu (Munţii Retezat).

Fig. 80. Relieful glaciar de la obârşia râului Nucşoara (Munţii Retezat).

Fig. 81. Relieful glaciar de la obârşia râului Dobrunu (Munţii Retezat).

92


93

Fig. 84. Canel glaciar în granitoidele de pe Valea Pietrele. Fig. 85. Scobituri semicirculare în granitoidele de pe Valea Rea.

Fig. 82. Vedere de pe Culmea Drăcşanului asupra reliefului glaciar din Valea Lăpuşnicului Mare (Niculescu, 1957). SB – suprafaţa de eroziune Borăscu; a şi b – circuri glacio-nivale; c şi d – circuri glaciare; Pg – praguri glaciare; Ml – morene laterale; Cg – conuri de grohotiş.

Fig. 83. Vedere de pe Culmea Drăcşanului asupra reliefului glaciar din Valea Lăpuşnicului Mare (Vuia, 2003).


După această perioadă, interesul pentru studiul reliefului glaciar de aici este manifestat de tot mai mulţi cercetători autohtoni şi străini, astfel că, în prezent, numeroasele studii de teren au format o imagine destul de completă, menită să lămurească puternica glaciaţiune din Munţii Retezat. În afară de cele menţionate mai sus, cunoscute ne sunt studiile de teren efectuate de către L. Lóczy (1904), Gh. Niculescu (1958, 1969b), I. Pişota (1964, 1972), E. Pop et al (1973), M. Florea, C. Barbu (1987), P. Urdea (1993, 1996, 2000), Z. Kern, D. Balogh, B. Nagy (2004) şi A. Reuter, C. Geiger, P. Urdea, H. P. Niller, K. Heine (2004).

Relieful glaciar este bine dezvoltat în acest masiv atât pe versantul sudic, cât şi pe cel nordic (fig. 78). Principalele circuri şi văi glaciare au fost sculptate în bazinele hidrografice ale râurilor Dobrunu (fig. 79, 81), Ştevia, Nucşoara (fig. 79, 80), Râul Bărbat şi Lăpuşnicu Mare (fig. 82, 83).

În funcţie de caracteristicile reliefului preglaciar, modelarea glaciară a dat naştere la două feluri de peisaje geomorfologice. Acolo unde bazinele de recepţie ale râurilor preglaciare s-au adâncit bine în relief, acumulările bogate de firn şi gheaţă au dat naştere unor gheţari de circ mari, a căror activitate morfologică s-a concretizat prin modelarea unor căldări de mari dimensiuni, separate prin custuri şi vârfuri piramidale. Aceste caracteristici l-au determinat pe Emm. de Martonne să introducă în 1907 termenul de relief „de tip Făgăraş” pentru astfel de peisaje geomorfologice, întâlnite în culmea nordică a Retezatului, între vârfurile Judele (2398 m), în vest, şi Vârfu Mare (2463 m), în est (fig. 79, 80). Aici, circurile Ştevia, Stânişoara, Pietrele, Valea Rea, Galeşu, de pe versantul nordic, şi Judele, Oboarele, Bucura, Peleaga, Păpuşa şi Ţapu, de pe cel sudic, sunt adânc încrustate în versanţii muntelui, fiind separate de custuri şi vârfuri piramidale. Pereţii lor sunt abrupţi, dezvoltaţi în roca goală, lipsită de sol şi vegetaţie, şi sunt brăzdaţi de culoare de avalanşă, torenţi şi râuri de pietre. Podelele, bine individualizate, sunt ocupate de depresiuni de subsăpare glaciară, în care s-a acumulat apa lacurilor, sau cuprind întinse mase de materiale, depuse de către gheţari (morene) sau gravitaţional, formând potcoave nivale, gheţari de pietre, conuri şi trene de grohotiş. În complexul glaciar Bucura, se poate întâlni toată paleta de forme sculpturale şi acumulative, de la berbeci glaciari (Căldarea Berbecilor sub Vf. Peleaga), depresiuni de subsăpare (Bucura, cu o suprafaţă de 8,8 ha), şei de transfluenţă glaciară (Curmătura Bucurei) şi ulucuri secundare (cel al lacurilor Lia, Ana, Viorica şi Florica), până la morene frontale şi laterale. În regiunile în care relieful preglaciar a fost dominat de prezenţa formelor mature, de tipul platformelor de eroziune, circurile glaciare apar suspendate la obârşia văilor, muşcând din suprafaţa peneplenei. Acesta este peisajul „de tip Borăscu” descris de către de Martonne, întâlnit în culmea Judele-Zlata (fig. 79, 81), ce se dezvoltă între văile Dobrunu şi Judele, în Culmea Slăveiului (fig. 82, 83), între Judele şi Lăpuşnicu Mare sau la izvoarele văii Buta (fig. 78). Conturul circurilor glaciare de aici este foarte clar, pereţii şi podeaua lor este bine individualizată, însă custurile separatoare lipsesc, ele fiind înlocuite de culmi rotunjite sau platforme de eroziune. De asemenea, trecerea spre valea glaciară este foarte clar marcată de pragul glaciar.

Văile glaciare din Retezat se numără printre cele mai tipice şi mai lungi întâlnite în Carpaţii Româneşti. După P. Urdea (1993, 2000), în perioada de maximă extensiune, gheţarul Lăpuşnicu Mare cobora până la 1100 m altitudine, totalizând o lungime de 18,1 km şi o suprafaţă de 40,1 km2, fiind cel mai mare de acest gen din Carpaţii Româneşti. Gheţari de vale impresionanţi au cantonat şi văile Pietrele (8,1 km), Râu Bărbat (7,9 km), Râu Alb (8,8 km), Dobrunu (5,8 km) sau Paroşu (4,2 km) (Urdea, 1993). O caracteristică importantă pentru aprecierea cronologiei glaciaţiei este prezenţa văilor glaciare îmbucate, puse astăzi în evidenţă prin prezenţa aliniamentului de umeri glaciari ce se dezvoltă de o parte şi de alta în versanţi. Aşa se întâmplă pe Valea Pietrele, unde gheţarul würmian s-a adâncit în vechiul trog rissian, decupând aliniamentul de umeri. Din loc în loc, pe suprafaţa acestora se pot distinge chiar şi resturi de vechi morene laterale rissiene (Urdea, 1993). În culmea nordică, aproape toate văile glaciare sunt separate între ele prin creste

94


ascuţite ce îmbracă forma custurilor glaciare. Aşa sunt, de exemplu, culmile Stânişoara, Pietrele şi Valea Rea din bazinul Nucşoarei (fig. 80).

Mezo şi microrelieful glaciar sculptural este foarte bine dezvoltat, fiind reprezentat prin numeroase depresiuni de subsăpare glaciară, berbeci glaciari, caneluri, striuri şi scobituri semicirculare, bine conservate pe unele blocuri de granit (fig. 84, 85) (Urdea, 1996). Depresiunile de subsăpare sunt cele mai mari din Carpaţii noştri, atât din punct de vedere al suprafeţelor (Bucura - 8,8 ha, Zănoaga - 6,5 ha, Tăul Negru - 4 ha, Galeşu - 3,6 ha), cât şi din cel al adâncimilor (Zănoaga - 29 m, Tău Negru - 24,8 m, Galeşu - 20,5 m, Bucura - 15,7 m şi Ana - 11,6 m) (Pişota, 1971). Marea răspândire a lor în acest spaţiu montan a făcut ca Retezatul să deţină cea mai mare densitate de lacuri glaciare şi, totodată, şi cel mai mare număr de lacuri permanente, 58 după statistica elaborată de I. Pişota în 1971.

Morenele glaciare frontale şi laterale au o răspândire mare, însă abundenţa grohotişurilor periglaciare le face de multe ori greu de depistat în teren. Printre morenele frontale cele mai tipice se numără cele din văile Stânişoara, Lăpuşnicu Mare, Râu Bărbat şi Buta, iar ca morene laterale deosebit de expresive pot fi amintite cele din valea Pietrele, descoperite de către Emm. de Martonne în 1906 (fig. 5), sau cea din valea Peleaga, descrisă de L. Lóczy în 1904 (fig. 82, 83).

Aşa cum am precizat şi mai sus, se pare că în perioada de maximă glaciaţiune, Munţii Retezatului cantonau cei mai mari gheţari din ţara noastră. Aceştia au coborât până la cca 1100 m pe Valea Lăpuşnicului, 1050 m pe cea a Râului Alb şi 1035 m pe cea a Nucşoarei. Morenele frontale depuse aici se disting foarte greu astăzi din cauza degradării avansate şi a mascării lor de către învelişul forestier.

Etajarea morenelor frontale, prospeţimea tot mai mare a lor spre altitudinile înalte, văile glaciare îmbucate şi îmbucarea morenelor laterale, circurile suspendate în Culmea Slăveiului, deasupra văii Lăpuşnicului Mare, sunt tot atâtea dovezi ce vin să ne sugereze evoluţia reliefului glaciar din Retezat în două perioade glaciare: Riss, prima, cu o amploare mai mare, şi Würm, a doua, cu trei stadii de evoluţie (Urdea, 1993, 2000). Cea mai joasă morenă frontală würmiană din valea Nucşoarei a fost nu de mult datată pe baza unei metode de determinare a vârstei absolute, expunerea rocilor la radiaţia cosmică (exposure ages), rezultând o vârstă a depozitului de cca 16 500 de ani, fapt ce indică o întârziere a deglaciaţiei în comparaţie cu cronologia alpină (Reuter et al, 2004). De asemenea, analizele pedologice complexe ale solurilor de pe această morenă, în comparaţie cu cele de pe presupusa morenă rissiană din valea Nucşoarei, de la 1035 m, relevă o vechime mult mai mare a acelui depozit; este deci posibil să avem de-a face acolo cu o morenă frontală de vârstă Riss.

Folosind metoda ratei ariei de acumulare (AAR), conform căreia zona de acumulare a unui gheţar ocupă 67 % din suprafaţa totală a gheţarului respectiv, A. Reuter et al (2004) obţine o valoare de 1795 m altitudine pentru limita zăpezilor permanente în prima perioadă glaciară (Riss) şi 1848 m altitudine pentru aceasta în a doua perioadă glaciară (Würm).

2.2.10. Munţii Godeanu

Relieful glaciar din Munţii Godeanu intră în atenţia unor cercetători străini spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Astfel, primele descrieri de circuri şi morene glaciare aparţin geologului Fr. Schafarzik (1899), care descoperă o frumoasă morenă frontală în Valea Cârnea. Un alt pionier al studiului glaciaţiunii din Godeanu este geograful maghiar G. Czirbusz (1905), în articolul căruia sunt prezentate aspecte ale reliefului din culmea Godeanu-Gugu. Din anul 1900, relieful glaciar de aici intră în atenţia lui Emm. de Martonne care îl supune unor studii amănunţite de teren, concretizate prin realizarea de numeroase fotografii, schiţe panoramice, hărţi topografice la scară mare (1:10 000 pentru Valea Soarbele) şi o hartă în relief a Văii Soarbele (de Martonne, 1906). Concluzii foarte

95


valoroase referitoare la glaciaţiunea Munţilor Godeanu sunt cuprinse în capitolul IX al tezei sale din anul 1907. Studii amănunţite de teren sunt efectuate mai târziu de către Gh. Niculescu, care publică, în 1965, o teză de doctorat cu tema: Munţii Godeanu. Studiu Geomorfologic. Lucrarea este elaborată într-un spirit al geografului de teren, cuprinzând numeroase descrieri şi materiale grafice ce au făcut ca relieful glaciar din acest spaţiu montan să fie foarte bine cunoscut în prezent. Studii de teren în zonă a mai efectuat şi I. Sârcu (1982), în timp ce informaţii generale mai pot fi întâlnite şi în sintezele elaborate de Th. Kräutner (1930) sau St. Pawlowski (1934).

Relieful glaciar este dezvoltat de o parte şi de alta a culmii principale, desfăşurată pe o orientare generală NE – SV (fig. 86). Pe faţada nord-vestică a acesteia, circurile şi văile glaciare sunt mai răspândite, fiind dezvoltate la izvoarele văilor Paltina, Galbena, Borăscu Mare, Borăscu Mic, Scărişoara (fig. 87), Apa Scurtele, Pârâul Mâţului, Izvoru Morarului, Cârnea (fig. 88) şi Tucila. În partea sud-estică a culmii principale, gheţarii s-au dezvoltat în văile Soarbele (fig. 89), Gârdomanu, Stâna Mare, Vlăsia (Răduteasa), Bulzu, Scăriţa, Mocirliu, Godeanu şi Balmoşu. Deşi glaciaţia de pe acest versant nu a atins amploarea celei de pe cel nord-vestic, totuşi ea este cea mai reprezentativă din Carpaţii Meridionali pentru un versant sudic de munte şi asta din cauza faptului că expoziţia generală este una sud-estică, expoziţie ce s-a dovedit destul de propice instalării gheţarilor cuaternari în ţara noastră.

Circurile glaciare simple sau complexe au luat naştere la obârşia văilor, de cele mai multe ori excavaţiunea lor „muşcă” din platformele superioare de eroziune, de o netezime extraordinară în acest masiv. Această situaţie este întâlnită pretutindeni în culmea principală, între munţii Paltina, în est, şi Moraru, în vest, precum şi în Muntele Borăscu (fig. 87). Circurile glaciare introduc un evident contrast geomorfologic aici prin trecerea bruscă de la suprafaţa cvasiorizontală a platformelor la pantele accentuate ale pereţilor, adesea brăzdaţi de culoare în rocă, torenţi, râuri sau pânze de grohotişuri. Circurile glaciare din acest tip morfologic fie apar singulare la obârşia văilor (Soarbele, Paltina, Vlăsia Mică şi Vlăsia Mare), fie prezintă un contur festonat de lobi secundari sau nişe nivale, întrând în categoria circurilor complexe (Borăscu Mare, Galbena de Nord, Apa Scurtele) (Niculescu, 1965), dar de fiecare dată sunt limitate sau despărţite între ele prin culmi nivelate de platformele de eroziune. În culmea Gugu, ce se desprinde spre nord din Muntele Moraru, precum şi în culmea dintre munţii Moraru şi Godeanu (fig. 88), situaţia este puţin diferită. Aici platformele de nivelare nu mai sunt aşa de extinse, circurile glaciare s-au lărgit mult şi au delimitat între ele culmi ascuţite, uneori cu aspect de custuri, aşa cum se întâmplă între circurile de la izvoarele râurilor Mâţului şi Scăriţa. Un astfel de relief este specific circurilor glaciare Cârnea, Gropiţa, Bonţica şi Zana, de la izvoarele văii Cârnea (fig. 88), sau celor trei circuri din Culmea Gugu, suspendate deasupra văii glaciare a Mâţului; tot aici poate fi pomenit şi circul Godeanu. În cuprinsul podelelor se pot distinge mai multe trepte, separate prin praguri glaciare, cel mai evident fiind pragul de trecere spre valea glaciară, aşa cum se întâmplă la căldările Gropiţa şi Bonţica, Godeanu, Moraru şi Gugu. Şi în Munţii Godeanu se pot distinge două etaje altitudinale de circuri, unele mai joase şi mai mari, în versanţii cărora s-au dezvoltat altele mai mici şi mai înalte. Cele mai elocvente exemple sunt oferite de circul Zana, suspendat în peretele căldării Bonţica, circurile din Culmea Gugu, suspendate deasupra văii Mâţului, sau micul circ de sub Vf. Stâna Mare, sculptat în versantul văii Borăscu Mic.

Datorită altitudinii generale mai scăzute în comparaţie cu alte masive din Carpaţii Meridionali, precum Retezat, Parâng şi Făgăraş, şi gheţarii de vale au avut dimensiuni mai reduse, prelungindu-se maxim 3-4 km pe văi (Niculescu, 1965). Acest lucru a putut fi stabilit pe baza persistenţei unor morene frontale în sectoarele de vale, însă se pare că lucrurile nu sunt total clarificate. P. Urdea (1993), reconstituind cronologia manifestării glaciaţiei cuaternare în Munţii Retezat, consideră că şi unele văi din Godeanu, precum Paltina şi Galbena, au purtat gheţari de vale mult mai lungi în comparaţie cu presupunerile lui Gh. Niculescu (1965), astfel că a existat posibilitatea unirii

96


Fig.

86.

Rel

iefu

l gla

ciar

din

Mun

tii G

odea

nu (d

upă

Gh.

Nic

ules

cu, 1

960)

.

97


Fig. 87. Relieful glaciar din văile Scărişoara şi Borăscu Mic.

Fig. 88. Relieful glaciar din bazinul râului Cârnea.

98


Fig. 89. Relieful glaciar din Valea Soarbele.

cu gheţarul din Valea Lăpuşnicului Mare într-un imens fluviu de gheaţă. În strânsă dependenţă cu mărimea bazinului de alimentare, se constată că cele mai mari văi glaciare sunt Cârnea şi Pârâul Mâţului, de pe versantul nordic. Pe cel sudic, văile glaciare nu sunt atât de lungi, terminându-se de obicei la limita superioară a pădurii, însă au un relief glaciar de acumulare bine conservat. Este suficient să pomenim aici doar Valea Soarbele (fig. 89) a cărei relief morenaic foarte bine conservat a fost utilizat de către de Martonne încă din anul 1906 pentru a explica modul de evoluţie a gheţarilor cuaternari în Carpaţii Meridionali.

Mezo şi microformele glaciare sculpturale nu sunt la fel de prezente ca în Munţii Retezatului din vecinătate. Depresiunile de subsăpare glaciară sunt rar întâlnite şi, din cauza dimensiunilor reduse, majoritatea se află într-o fază avansată de colmatare. Cele mai mari sunt acelea în care s-a acumulat apa lacurilor glaciare Scărişoara (0,8 ha), Godeanu (0,1 ha), Gugu şi Borăscu Mare (0,1 ha) (Pişota, 1971), dar se observă că nici acestea nu depăşesc un hectar în suprafaţă şi sunt destul de colmatate. Treptele şi pragurile glaciare sunt destul de răspândite, îndeosebi pe versantul nordic al culmii principale, unde văile şi circurile glaciare au caracter obsecvent. Trecerea de la sectoarele glaciare la cele fluviatile se face de cele mai multe ori prin intermediul unor praguri impresionante, ce pot atinge 100-200 m înălţime relativă. Berbecii glaciari sunt şi ei foarte rar întâlniţi în cuprinsul circurilor, putând fi observaţi doar în jurul lacului glaciar din circul Gugu sau în circurile Scărişoara (fig. 87), Scurtele şi Stîna Mare de Est.

Dacă mezo şi microformele sculpturale sunt slab reprezentate, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre depozitele morenaice. Morenele laterale, dar mai ales frontale, sunt unele dintre cele mai expresive astfel de forme din Carpaţii Româneşti. Nu degeaba în 1906, Emm. de Martonne, cunoscând relieful morenaic din Valea Soarbele, a efectuat o ridicare topografice de detaliu (1:10 000) (fig. 4) şi o hartă în relief a regiunii. Trebuie făcută constatarea că pe versantul nordic, unde pantele sunt în general abrupte, morenele s-au păstrat mai puţin nedegradate, din cauza potenţialului erozional mare în perioada postglaciară, în schimb pe versantul sudic, unde pantele sunt mai domoale, se păstrează foarte bine. Printre cele mai tipice morene frontale pot fi amintite cele din valea Soarbele, descrise pentru prima dată de către de Martonne (1906), apoi cele din văile Vlăsia Mică şi

99


Groapa Balmoşului, sau cea de la stâna Cârnea, descoperită de Schafarzik în 1899. Unele dintre ele se prelungesc spre amonte prin frumoase morene laterale, aşa cum se întâmplă în Groapa Balmoşului. Cel mai impresionant relief morenaic din Munţii Godeanu poate fi întâlnit în văile Soarbele, Stâna Mare de Est, Vlăsia Mică şi Bulzul, toate de pe versantul sudic al muntelui.

În funcţie de altitudinea celor mai joase morene frontale, precum şi după forma de uluc a văilor glaciare, terminate spre sectorul fluviatil prin praguri impresionante, se constată că gheţarii cuaternari au avansat în faza de maximă extensiune până la cca 1350-1450 m, pe versantul sudic, şi 1300 m, sau chiar mai jos, pe cel nordic (Niculescu, 1965). Pe văile Paltina şi Galbena din bazinul Lăpuşnicului Mare, P. Urdea (1993) presupune o extensiune mult mai mare a gheţarilor de vale, până la apariţia confluenţei cu marele gheţar ce ocupa valea Lăpuşnicului.

Folosindu-se de etajarea morenelor frontale, în special a celor de pe versantul sudic, precum şi de morfologia circurilor glaciare, Gh. Niculescu (1965) stabileşte două perioade glaciare pentru Munţii Godeanu. Prima, de o amploare mai mare, a fost caracterizată prin prezenţa gheţarilor de circ şi de vale, aceştia din urmă depunând morenele frontale ce pot fi întâlnite astăzi la limita superioară a pădurii de pe versantul sudic al muntelui. În a doua perioadă, de o rigurozitate climatică mai scăzută, predomină gheţarii pirineeni, care complică morfologia circurilor modelate anterior. Cele trei valuri frontale succesive, întâlnite deasupra morenei terminale din Valea Soarbele, indică destul de clar trei stadii de evoluţie a gheţarilor în această ultimă perioadă glaciară. Autorul mai sus menţionat nu se poate pronunţa cu siguranţă în privinţa vârstei glaciaţiilor din Munţii Godeanu, el considerând că aceasta poate fi Riss şi Würm sau Würm I şi Würm II, conform cronologiei alpine.

Pentru limita zăpezilor permanente în timpul celor două glaciaţiuni, folosindu-se altitudinea cea mai joasă de apariţie a circurilor glacio-nivale, s-au obţinut valorile de 1750-1800 m altitudine, pentru prima perioadă, şi 2050 m altitudine, pentru ultima perioadă glaciară (Niculescu, 1965).

2.2.11. Munţii Ţarcu

Deşi au un relief glaciar aproape la fel de dezvoltat ca cel al Munţilor Godeanu, Munţii Ţarcu rămân încă destul de puţin cunoscuţi din acest punct de vedere. Primele relatări apar în lucrarea lui Fr. Schafarzik (1899), el descriind morene glaciare în circul de sub vârful Ţarcu, însă observaţiile lui sunt puse sub semnul întrebării de către G. Czirbusz (1904), care nu recunoaşte nici un circ glaciar în acest masiv. La începutul secolului al XX-lea zona este vizitată de către Emm. de Martonne, prilej cu care sunt descrise formele glaciare de la izvoarele râurilor Şuculeţu, Hidegu (Râu Rece), Şcheiu, Mătania şi Netiş. Studii de teren mai recente, care au avut în vedere şi problema glaciaţiunii de aici, au fost întocmite de Gh. Niculescu (1957, 1971, 1990), I. Pişota (1971), T. Tămaş (1972) şi C. Gruia (1996, 1997). Cu toate acestea, multe probleme ale reliefului glaciar, bine cunoscute în alte masive precum Godeanu, Retezat, Parâng, Şureanu sau Făgăraş, în Munţii Ţarcu aşteaptă încă rezolvare. În ultimii cinci ani, cu ocazia desfăşurării practicii de vară a studenţilor geografi din ciclul I de pregătire la cabana Universităţii de Vest din Poiana Mărului, am reuşit să vizităm aproape toate zonele cu relief glaciar din acest masiv, cu scopul de a iniţia un studiu amănunţit asupra glaciaţiei cuaternare. Prima activitate de teren mai punctuală s-a desfăşurat în vara anului 2005, când am efectuat o cartare batimetrică de mare rezoluţie a depresiunii lacului glaciar Netiş.

Relieful glaciar din Munţii Ţarcu indică o puternică dependenţă a dezvoltării gheţarilor pleistoceni în funcţie de expoziţie. Majoritatea circurilor glaciare s-au dezvoltat la obârşiile văilor cu expoziţie nordică, nord-estică, estică şi sud-estică. Doar în două situaţii, pe râurile Peceneaga şi Olteana, gheţarii s-au acumulat pe pante nord-vestice.

100


Glaciaţiunea cuaternară a afectat în egală măsură toate cele trei masive componente ale Munţilor Ţarcu: Bloju, Baicu şi Ţarcu. Principalele artere hidrografice, în al căror bazin superior se dezvoltau gheţarii, sunt Olteana, Şuculeţu şi Râu Rece, în Masivul Ţarcu, Râu Şes şi Bistra Mărului, în Masivul Baicu, precum şi Zeicu, Netiş, Apa Neagră, Bistra Boului şi Peceneaga, în Masivul Bloju (fig. 90).

Fig. 90. Relieful glaciar şi periglaciar din Munţii Ţarcu (după Niculescu, Nedelcu, 1961). 1. microdepresiuni de platou; 2. microdepresiuni de culme; 3. microdepresiuni de versant; 4. microdepresiuni în circuri şi văi glaciare; 5. nişe de nivaţie; 6. lapiezuri şi doline; 7. culoare de avalanşe; 8. potcoave nivale; 9. creste cu microrelief de dezagregare; 10. vârfuri piramidale cu microrelief de dezagregare; 11. versanţi abrupţi cu microrelief de dezagregare; 12. ace, turnuri, piscuri etc.; 13. câmpuri de grohotişuri pe interfluvii; 14. câmpuri de grohotişuri în circuri şi văi glaciare; 15. torenţi de pietre; 16. suprafeţe de denudaţie cu depozite eluviale; 17. poligoane de pietre; 18. ghirlande de pietre; 19. muşuroaie înierbate; 20. terasete de solifluxiune; 21. alunecări de blocuri; 22. limita zonei crio-nivale; 23. zona crio-nivală; 24. zona fluvio-torenţială; 25. circuri şi praguri glacio-nivale; 26. circuri şi văi glaciare; 27. praguri glaciare; 28. lacuri glaciare; 29. râuri.

101


Fig. 91. Circul şi valea glaciară de la izvoarele Bistrei Boului.

Fig. 92. Circul glaciar complex al Netişului.

102


Fig. 93. Relieful glaciar de la izvoarele văii Peceneaga.

Fig. 94. Relieful glaciar de la izvoarele văii Olteana.

Acolo unde s-au dezvoltat pe şisturile cristaline dure ale Pânzei Getice, circurile glaciare prezintă un relief ce respectă într-o bună măsură structura geologică (Niculescu, 1957). De exemplu, în valea Olteana, sub vârful Ţarcu (2190 m), căldarea glaciară complexă prezintă trei trepte glaciare separate de praguri, grefate de fapt pe structura geologică a şisturilor cristaline, faţă de care relieful a fost modelat obsecvent (fig. 94). În regiunile de aflorare a granitoidelor, treptele structurale nu mai apar în relief, în schimb torenţii, râurile, pânzele de grohotiş şi gheţarii de pietre ocupă o bună parte din pereţii şi podelele circurilor glaciare (fig. 91, 92, 93, 95). Din punct de vedere al peisajului geomorfologic de ansamblu, se pot distinge două situaţii. În masivele Ţarcu şi Baicu-Nedeia, gheţarii de circ s-au dezvoltat la izvoarele văilor, modelând circuri pe marginea platformei superioare de eroziune, care este de o netezime remarcabilă şi ocupă suprafeţe întinse. Contrastul morfologic între relieful matur al platformei şi tinereţea pereţilor

103


Fig. 95. Circul şi lacul glaciar Şuculeţu.

Fig. 96. Circ glaciar sub Culmea Nedeii.

104


ce înconjoară podeaua circului este evident. Circurile glaciare Şuculeţu (fig. 95) şi Varâng (fig. 96) sunt cele mai elocvente exemple ce pot fi amintite aici. Cealaltă situaţie apare în Masivul Bloju-Pietrii. Platforma superioară de eroziune este înlocuită aici de culmile granitice desfăşurate între vârfurile Netiş (2089 m), Bloju (2162 m), Pietrii (2192 m), Bistra (2153 m) şi Cununii (2083 m). Abundenţa grohotişurilor de granitoide pe pereţii şi podelele circurilor induce o notă de asemănare cu relieful glaciar al Retezatului (fig. 91, 92, 93). Nu degeaba de Martonne (1907), vizitând izvoarele Netişului, caracterizează circul de aici ca fiind unul dintre cele mai frumoase din Carpaţii Meridionali (fig. 92).

Despre văi glaciare în Munţii Ţarcu s-a discutat puţin în literatura geomorfologică de specialitate. Dacă luăm în considerare altitudinile şi dezvoltarea bună a complexelor glaciare de la obârşia văilor şi facem o comparaţie cu situaţia Munţilor Godeanu din vecinătate, unde se cunosc văi glaciare destul de importante, ajungem la concluzia că şi aici ar fi fost posibil ca gheţarii să fi coborât până la 1300 m, sau chiar mai jos. Morene glaciare frontale care să certifice acest lucru nu au fost încă depistate la altitudini aşa de coborâte, însă profilul transversal evazat al unor văi, cum sunt cele ale Netişului, Bistrei Boului (fig. 91), Şuculeţului sau Râului Rece, poate reprezenta o dovadă a existenţei unor gheţari de vale mai dezvoltaţi decât se credea. După Niculescu (1990), pe valea Netişului, gheţarul s-ar fi extins doar până la 1600 m, pe cea a Bistrei Boului, până la cca 1700 m, şi numai pe Râul Rece ar fi ajuns la 1350 m, totalizând o lungime de cca 3 km în perioada sa de maximă extensiune. Valea Netişului are un profil tipic de vale glaciară mult sub altitudinea de 1600 m, fapt ce ne determină să credem că aici s-ar putea depista morene frontale mult mai jos, chiar sub 1400 m, aşa cum presupunea şi C. Gruia în 1996. Astfel, putem concluziona că cei mai mari gheţari de vale trebuie să se fi dezvoltat pe văile Bistrei Boului, Netişului şi Râului Rece, dar extensiunea maximă a lor încă nu a fost stabilită cu exactitate. O situaţie specială se întâlneşte în sectorul de obârşie al Şuculeţului. Râul îşi are izvoarele sub şaua cu acelaşi nume, într-o zonă de platformă de eroziune, fiind suspendat cu cca 200 m faţă de treapta de pe care începe valea ce continuă circul glaciar al lacului Şuculeţu, aflat în imediata apropiere, mai la vest. În această zonă de obârşie nu apare nici o urmă de modelare glaciară, însă după ce râul străbate vreo 2 km de la izvoare ajunge într-o depresiune, cu aspect de circ glaciar, dezvoltată sub Şaua Şcheiului (1866 m). Fundul acesteia este foarte plat, iar râul meandrează puternic pe suprafaţa lui mlăştinoasă. De aici începe un frumos uluc glaciar care coboară spre valea circului în care se află lacul Şuculeţu. Toate aceste forme sugerează faptul că un posibil gheţar de platou s-ar fi scurs dinspre platforma de la izvoarele Şuculeţului spre valea preglaciară ce pornea de sub Şaua Şcheiului. De aici limba glaciară a avansat spre nord-vest şi a modelat ulucul glaciar respectiv. Ne aflăm deci în situaţia unei văi glaciare fără circ la obârşie, la fel ca valea Doamnele din Bucegi (Micalevich-Velcea, 1961) sau cea a Râului Mare al Cugirului din Şureanu (Drăguţ, 2004).

Mezo şi microformele glaciare sculpturale nu au o răspândire foarte mare, la fel ca în Munţii Godeanu. Berbecii glaciari şi depresiunile de subsăpare glaciară sunt forme mai des întâlnite în arealul granitoidelor din circurile Bistra (fig. 91), Netiş (fig. 92) şi Şuculeţu (fig. 95), unde apar şi lacuri glaciare mai extinse, cum sunt Bistra, cu suprafaţa de 1 ha, Netiş, 1 ha, şi Şuculeţu. Cel mai întins lac glaciar din Munţii Ţarcu este însă Pietrele Albe, fiind cantonat într-o depresiune de subsăpare aflată în valea glaciară a Şcheiului, pe treapta de la 1790 m. Are o suprafaţă de 1,4 ha, dar ca adâncime maximă atinge doar 0,95 m (Pişota, 1971a).

Morenele glaciare nu s-au păstrat foarte bine, fiind vizibile doar în câteva locuri. Cu excepţia morenei de la 1350 m, din valea Râului Rece, şi a unui rest morenaic pe valea Olteana, la 1450 m, în nici o altă vale glaciară nu s-au depistat morene terminale clare. Totuşi, în sectoarele unor circuri glaciare există astfel de forme bine conservate, marcând ultimele stadii de evoluţie ale gheţarilor. Amintim aici morenele frontale care

105


barează lacurile Netiş şi Bistra, cele din circul Mătania sau cea de pe podeaua circului sculptat între vârfurile Bistra şi Pietrii, în complexul glaciar al Netişului.

În privinţa numărului de faze glaciare, Niculescu (1990) este de părere că acest areal montan, la fel ca şi Munţii Lotrului şi Cindrel, a fost afectat de o singură glaciaţiune, cel mai probabil Würm, însă nu exclude faptul ca cea mai joasă morenă din valea Râului Rece (de la 1350 m) să reprezinte o perioadă mai veche, Riss de exemplu. Interpretând formarea treptelor din profilul longitudinal al circurilor glaciare din Ţarcu în contextul perioadele şi fazele glaciare stabilite pentru Munţii Retezat (Urdea, 1993), C. Gruia (1996) adoptă o schemă de evoluţie a reliefului glaciar în două perioade, Riss şi Würm. O astfel de evoluţie ar fi mai apropiată de realitatea morfologică a unor circuri glaciare complexe, dezvoltate pe două nivele majore, aşa cum se întâmplă în văile Râului Rece, Şuculeţului sau Şcheiului.

2.2.12. Alte masive din Carpaţii Meridionali

Pe lângă unităţile montane analizate aici, despre al căror relief glaciar s-a scris destul de mult în literatura geomorfologică de specialitate, mai pot fi amintite câteva masive, unde, din cauza slabei reprezentativităţi a reliefului glaciar sau din cauza lipsei de interes, datele sunt sărace, iar morfologia glaciară rămâne încă sub semnul întrebării. Numai în grupa Retezat-Godeanu a Carpaţilor Meridionali există patru astfel de situaţii, întâlnite în munţii Piule-Iorgovanu, Muntele Mic, Oslea şi Cernei (fig. 32).

Fig. 97. Relieful glaciar din bazinul Scorotei cu Apă (după Ardelean, 2005).

106


Munţii Piule-Iorgovanu, dezvoltaţi în sudul Retezatului, de care sunt delimitaţi prin văile Lăpuşnicului Mare şi Buta (Ardelean, 2002), prezintă un relief glaciar bine dezvoltat în bazinul Scorotei cu Apă (fig. 97), afluent al Jiului de Vest (Ardelean, 2005). Trei circuri glaciare şi unul glacio-nival s-au format la izvoarele acestei artere hidrografice. Pe versantul sud-estic al culmii dintre vârfurile Scorota (2020 m) şi Drăcşanu (2080 m), au fost sculptate două circuri glaciare în trepte: Scorota Vest şi Scorota Est (fig. 97). Ele sunt dezvoltate în şisturile cristaline ale culmii Drăcşanului şi conservă un destul de reprezentativ relief morenaic. Contrastul între suprafaţa de nivelare a Drăcşanului şi pereţii abrupţi ai căldărilor este evident. Circul Scorota Vest prezintă două trepte, cea inferioară (1750-1850 m) fiind ocupată de un frumos val morenaic frontal, în spatele căruia s-au acumulat materialele morenei de ablaţie. În faza de maximă extensiune, gheţarul Scorota Vest comunica, prin intermediul unei şei de transfluenţă glaciară, cu cel din micul circ dezvoltat imediat mai la sud. Acesta din urmă s-a dezvoltat într-o zonă de contact litologic, între şisturile cristaline ale Drăcşanului şi calcarele muntelui Albele. Are o frumoasă podea, închisă de un val morenaic frontal, după care urmează pragul spre valea glaciară a Scorotei. Căldarea Scorota Est este mai complexă, având aspect alungit şi un număr de patru praguri glaciare în cadrul podelei. Pe treapta inferioară, înainte de trecerea spre sectorul de vale, în malul stâng al pârâului, s-a păstrat foarte clar o morenă laterală. Dinspre Muntele Piule, unde, în excavaţiunea de pe versantul nord-vestic, este posibil să se fi acumulat un névé de dimensiuni impresionante sau chiar un gheţar lentiliform, coboară un uluc glaciar cu aspect tipic de covată. În partea inferioară, până lângă stâna Scorota, el este flancat de frumoase morene laterale ce continuă valul frontal depus aici de limba glaciară (fig. 98).

Fig. 98. Morenele laterale ce delimitează ulucul circului glacio-nival din Muntele Piule.

Zona în care se află astăzi stâna Scorota a reprezentat în perioadele glaciare o veritabilă piaţă de adunare a gheţarilor ce coborau din circurile descrise mai sus. De aici înspre aval, profilul transversal al văii este unul tipic morfologiei glaciare, având fundul plat, căptuşit cu depozite morenaice, şi versanţii abrupţi, dezvoltaţi în roci calcaroase.

107


Depozitele morenaice, cu numeroase prezenţe de şisturi cristaline aduse din circurile glaciare pe patul calcaros al văii, precum şi profilul transversal de covată se păstrează până la cca 1400 m altitudine, de unde începe sectorul fluviatil al văii, marcat de prezenţa cheilor foarte sălbatice şi seci, de la confluenţa cu pârâul Scorota Seacă şi până la vărsarea în Jiul de Vest (fig. 97).

Dispunerea altitudinală a morenelor frontale, foarte asemănătoare cu cea întâlnită în Valea Soarbele din Munţii Godeanu, aflată în vecinătate, şi gradul lor diferit de expresivitate în relief sunt dovezi care sprijină ipoteza manifestării glaciaţiei de aici în două perioade, Riss şi Würm, la fel ca în Munţii Retezat (Ardelean, 2005).

Cupola Muntelui Mic, dezvoltată în nord-vestul culmii Ţarcu, prezintă pe versantul nord-estic câteva excavaţiuni a căror origine glacio-nivală nu ar trebui să ne surprindă, fiind posibil ca această regiune să fi cantonat chiar mici gheţari de circ, lucru presupus încă din anul 1909 de către L. Sawicki. Şi în zilele noastre, zăpada persistă până către sfârşitul lunii mai în nişele nivale situate deasupra circurilor de aici, atingând grosimi de peste 2 m şi dobândind o densitate mare prin metamorfozare. La izvoarele râurilor Balota (fig. 99) şi Scorila, pe expoziţie nord-estică, s-au format trei circuri glacio-nivale cu pereţi şi podele foarte bine individualizate, ele fiind cartate pentru prima dată de către Gh. Niculescu şi E. Nedelcu în 1961. Morfologic se aseamănă foarte bine cu circurile glaciare propriu-zise, doar dimensiunea mică ne face să le încadrăm în categoria formelor glacio-nivale. Pe treapta inferioară a circului de la obârşia Scorilei se află chiar şi un mic lac, pe jumătate colmatat, barat spre aval de un depozit morenaic alcătuit din roci diverse, între care am găsit şi granitoide, aduse aici din sectorul superior al circului, probabil prin intermediul firnului sau al gheţii. Excavaţiuni de origine glacio-nivală mai puţin expresive se află şi pe versantul nord-vestic al acestui munte, în locul denumit „La Blid”, sau pe cel sud-estic, la obârşia văii Vâlsanului (fig. 90).

Fig. 99. Circul glacio-nival de la obârşia Văii Balota (Muntele Mic).

În Muntele Oslea, din cadrul Culmii Vâlcanului, se poate întâlni o formă asemănătoare circurilor glaciare mici sau glacio-nivale la obârşia văii Boului, afluent de dreapta al Jiului de Vest. Aici, sub vârful Coada Oslei (1899 m), izvoarele văii, cu expoziţie estică, sunt străjuite la NV şi SV de pereţi abrupţi ce coboară dinspre culmea ascuţită a muntelui, formată din calcare metamorfice paleozoice. Pereţii se termină brusc într-o zonă cu pante domoale, asemeni unei podele de circ glaciar, care apoi, printr-un

108


prag, face trecerea spre valea fluviatilă îngustă a pârâului Boului. O altă excavaţiune cu posibilă geneză glacio-nivală sau glaciară poate fi întâlnită pe versantul nord-estic al vârfului Baldoveni (1761 m) din Munţii Cernei, la izvoarele văii Craiovei. Desigur că aceste argumente nu sunt suficiente pentru demonstrarea existenţei reliefului glaciar în Culmea Oslei şi Munţii Cernei, însă ele constituie o provocare pentru aprofundarea problemei glaciaţiei cuaternare din munţii mijlocii ai României (sens Mac, Covaci, Moldovan, 1990).

2.3. Relieful glaciar din Munţii Apuseni

Relieful glaciar din Munţii Apuseni constituie o problemă încă nerezolvată a geomorfologiei Carpaţilor noştri. Deşi altitudinea maximă nu depăşeşte 1850 m, cele mai înalte vârfuri fiind Cucurbăta Mare (1848 m), Vlădeasa (1836 m) şi Muntele Mare (1826 m), climatul cu influenţe oceanice, bogat în precipitaţii aduse de circulaţia vestică (la Stâna de Vale se înregistrează în medie 1850 mm/an, fiind polul precipitaţilor din România), este favorabil acumulării unor cantităţi însemnate de zăpadă în anotimpul de iarnă. Dacă circulaţia maselor de aer era aceeaşi şi în perioadele glaciare şi se pare că, luând în considerare localizarea circurilor glaciare din Carpaţii Meridionali, ajungem la această concluzie, atunci cantităţile de zăpadă erau bogate şi în timpul glaciaţiunii, iar limita zăpezilor permanente este posibil să se fi situat la altitudini mai mici aici, în comparaţie cu ramura meridională a Carpaţilor. Determinând altitudinea de apariţie a formelor glaciare din culmile Curcubăta şi Buteasa, L. Sawicki (1909) ajunge la concluzia că, pentru a fi posibilă sculptarea lor, limita zăpezilor permanente trebuia să se situeze la cca 1650-1700 m altitudine.

În Munţii Apuseni, se vorbeşte pentru prima dată de forme glaciare între anii 1905-1906, atunci când geologul clujan G. Szádeczky efectuează câteva excursii de studiu în regiunea staţiunii Stâna de Vale şi în Culmea Buteasa din Munţii Vlădeasa. Bazându-se pe structura unor depozite argiloase cu blocuri şi pe apariţia rocilor şlefuite în cadrul văilor, el consideră că a fost posibil ca gheţarii să fi coborât până la cca 1100 m în bazinul văii Iada. Tot el mai descrie un circ şi o vale glaciară la izvoarele Petrişanului, pe versantul nord-estic al vârfului Buteasa (1792 m). Curajul de care a dat dovadă Szádeczky, într-o perioadă în care nici măcar glaciaţiunea din Carpaţii Meridionali nu era recunoscută de către toţi marii geologi şi geografi ai vremii, i-a adus multe critici. Din acest motiv, L. Sawicki (1909) se hotărăşte să efectueze o expediţie în munţii Bihorului şi Vlădeasa cu scopul de a aduce noi argumente, care să susţină manifestarea unei glaciaţiuni în Munţii Apuseni. El este de aceeaşi părere cu Szádeczky numai pentru situaţia circului de sub Buteasa şi, în plus, mai descrie circul şi valea glaciară din nord-estul vârfului Cucurbăta Mare (1848 m), sculptat la izvoarele văii Cepelor. De Martonne, vizitând aceste două regiuni în timpul excursiilor din vara anului 1921, exclude ipoteza glaciaţiunii şi consideră cele două circuri descrise de Sawicki ca fiind de origine nivală, cel mult glacio-nivală. Studii mai noi, cu implicaţii în rezolvarea glaciaţiunii cuaternare din Munţii Apuseni, au mai fost întocmite de M. Bleahu (1964), I. Berindei (1971) şi I. Mac, I. Covaci, C. Moldovan (1990).

Deşi observă că asemănarea cu circurile glaciare propriu-zise este izbitoare la unele excavaţiuni de pe versanţii nord-estici şi estici ai culmii Cucurbăta Mică-Cucurbăta Mare-Piatra Grăitoare (fig. 100), I. Berindei (1971) le introduce totuşi în categoria circurilor glacio-nivale, considerându-le nişte forme de tranziţie, rezultate în urma acţiunii firnului sau a unor gheţari de circ embrionari. Morfologia glaciară destul de clară întâlnită la două dintre aceste circuri, şi anume cel din nord-estul vârfului Cucurbăta Mare, de la izvoarele Văii Cepelor (fig. 101, 102), şi cel din sud-estul vârfului Piatra Grăitoare, de la izvoarele văii Vârciorogului (fig. 103), ne obligă să le introducem în categoria formelor glaciare. Circul de sub Cucurbăta Mare se dezvoltă între 1500 m şi 1800 m altitudine, are o lungime de cca 650 m şi o lăţime de 450 m. Depresiunea circulară

109


Fig. 100. Circurile glacio-nivale şi semipâlniile nivale din culmea Cucurbăta Mică-Cucurbăta Mare-Piatra Grăiroare a Munţilor Bihor (după Berindei, 1971).

110


Fig. 101. Circul glaciar din Valea Cepelor, dezvoltat pe versantul nord-estic al vârfului Cucurbăta Mare (1848 m).

Fig. 102. Buza circului glaciar din Valea Cepelor, sculptată în platforma de eroziune a Culmii Cucurbăta Mare-Cucurbăta Mică.

111


Fig. 103. Circ glaciar la sud-est de vârful Piatra Grăitoare (1657 m).

este închisă spre avale de un prag situat la altitudinea de 1500 m. Pereţii abrupţi ai circului „muşcă” din platforma de eroziune a culmii dintre Cucurbăta Mare şi Cucurbăta Mică (fig. 102) şi sunt brăzdaţi de micropâlnii nivale şi acumulări de grohotişuri. În aval de pragul glaciar de la 1500 m începe valea glaciară care se prelungeşte pe cca 1-1,5 km. Profilul transversal al acesteia este unul specific morfologiei glaciare, iar pe patul de rocă a fost identificată şi o frumoasă morenă frontală (Mac, Covaci, Moldovan, 1990). Celălalt circ glaciar, de sub vârful Piatra Grăitoare, se deschide spre sud-est şi prezintă aceeaşi expresivitate morfologică a peretelui şi podelei. Totuşi, panta peretelui este puţin mai mică şi stabilizată printr-un bogat covor vegetal de păşune şi ienupăr (fig. 103). El se dezvoltă între 1500 m şi 1700 m, are o lungime de cca 700 m şi o lăţime de 900 m (Berindei, 1971). Podeaua se termină printr-un prag ferăstruit de eroziunea pâraielor şi cuprinde urmele unei depresiuni de subsăpare, astăzi colmatată în totalitate. Imediat mai la sud de acest circ se mai află încă două excavaţiuni alungite, considerate de către Berindei (1971) ca fiind circuri glacio-nivale (fig. 100, 103).

Circul de pe pantele nord-estice ale vârfului Buteasa (1792 m) din Munţii Vlădeasa prezintă şi el un perete bine individualizat, de cca 100-150 m înălţime, cu pante mari, de peste 50º (Sawicki, 1909). Este clar decupat în suprafaţa de eroziune înconjurătoare şi se prelungeşte printr-o vale scurtă, de doar 500 m, ce coboară în trepte până la altitudinea de 1500 m unde, prin intermediul unui prag, se face trecerea spre sectorul fluviatil.

Acestea sunt cele trei circuri din Munţii Apuseni care, cu siguranţă, pot fi introduse în categoria formelor glaciare. Ca şi în Carpaţii Meridionali se observă o puternică dependenţă a formării lor în funcţie de expoziţie, cele mai preferate expoziţii fiind cele nord-estice, estice şi sud-estice, aflate la adăpost faţă de vânturile dominante, care, se pare că şi în timpul glaciaţiunii, ca şi astăzi, băteau dinspre vest. Dezvoltarea altitudinală a formelor glaciare impune socotirea unei limite a zăpezilor permanente în perioada glaciară mai coborâte decât cele stabilite pentru Carpaţii Meridionali, ea fiind apreciată la cca 1650-1700 m altitudine de către L. Sawicki în anul 1909. Nu deţinem încă suficiente dovezi morfologice pentru a stabili dacă formele glaciare de aici sunt

112


rezultatul a două perioade glaciare sau a uneia singură. Avem însă dovezi indirecte care arată că şi în Munţii Apuseni relieful a fost afectat în evoluţia sa de manifestarea unor glaciaţiuni repetate. Aşa se face că profilul transversal al unor cavităţi carstice din Platoul Padişului prezintă ştrangulări şi lărgiri, induse de influenţele schimbărilor climatice din pleistocen. Porţiunile lărgite corespund unor perioade glaciare, cu cantitate mare de fragmente şi eroziune laterală, iar cele strâmte perioadelor interglaciare, cu debit mare de apă şi adâncire verticală puternică (Bleahu, 1964).

Bibliografie

Ancuţa, C. (1995), Câteva aspecte ale reliefului glaciar şi periglaciar din Munţii Lotrului, Noosfera, Centrul Carpato-Danubian de Geoecologie, Universitatea Bucureşti, nr. 2, pp. 11-13;

Ardelean, M. (1999), Munţii Piule-Iorgovanu. Studiu de morfogeografie, teză de licenţă, Facultatea de Chimie-Biologie-Geografie, Catedra de Geografie, Universitatea de Vest din Timişoara, manuscris;

Ardelean., M. (2002), Aspecte ale reliefului carstic din Munţii Piule-Iorgovanu, Analele Universităţii de Vest din Timişoara, Seria Geografie, vol. XI-XII, 2001-2002, Universitatea de Vest din Timişoara, pp. 47-60;

Ardelean, M. (2005), Relieful glaciar din bazinul Scorotei (Munţii Piule-Iorgovanu), Revista Geografică, serie nouă, T. XI, 2004, Bucureşti;

Athanasiu, S. (1899), Morphologische Skizze der Nordmoldauer Karpathen, Bull. Soc. Şt. Bucureşti, t. VII, nr. 3, p. 232-277;

Berindei, I. (1971), Microrelieful crio-nival din Masivul Biharea, Lucr. şt., Inst. Ped. Oradea, seria Geografie, pp. 19-28;

Bezdek, J. (1905), A Máramarosi havasokról, Földrajzi Közlemények, t. XXXIII, fasc. 5, pp. 343-350;

Bleahu, M. (1957), Forme periglaciare şi glaciare în Munţii Maramureşului, Comunicare la Sesiunea Ştiinţifică a Universităţii Bucureşti;

Bleahu, M. (l964), Formaţiuni periglaciare în carstul din Munţii Bihorului, Lucr. Inst. speol. ,,Em. Racoviţă", t. III, pp. 215-228;

Călin, D. (1987), Munţii Latoriţei-schiţă geomorfologică, Terra, an. XIX (XXXIX), nr. 2, pp. 39-43;

Czirbusz, G. (1896), Hegyen-völgön. A Radnai havasokon, Erdély, t. V, fasc. 10-12; Czirbusz, G. (1904), A Czárku hegység, Földrajzy Közlemények, t. XXXII, fasc. 4, pp.

143-159; Czirbusz, G. (1905), A Godjan Gugu hegyseg, Földrajzy Közlemények, t. XXXIII, fasc.

5, pp. 190-201; Drăguţ, L. (1995), Munţii Şureanu – Studiu geomorfologic, teză de licenţă, Facultatea de

Chimie-Biologie-Geografie, Catedra de Geografie, Universitatea de Vest din Timişoara, manuscris;

Drăguţ, L. (1996), Consideraţii asupra reliefului climatic din Munţii Şureanu, în: A II -a Conferinţă regională de geografie ,,Cercetări geografice în spaţiul carpato-danubian", Universitatea de Vest din Timişoara, pp. 99-106;

Drăguţ, L. (2004), Munţii Şureanu. Studiu geomorfologic, teză de doctorat, Facultatea de Geografie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, manuscris;

Florea, M. (1986), Particularităţi ale reliefului glaciar din Munţii Făgăraşului, Stud. cerc. geol., geofiz., geogr., Geografie, t. XXXIII, pp. 63-66;

Florea, M. (1989), Morfologia glaciară a văii Podragu (Munţii Făgăraş), Stud. cerc. geol., geofiz., geogr., Geografie, t. XXXVI, pp. 87-91;

Florea, M. (1998), Munţii Făgăraşului - Studiu Geomorfologic, Ed. Foton, Braşov, 114 p.; Florea, M., Barbu, C. (1987), Observaţii geomorfologice şi biogeografice în Parcul

113


Naţional Retezat, Terra, anul XIX (XXXI), nr. 1, pp. 35-38; Gâştescu, P., Popa, Gh. (1960), Lacul Vulturilor din Siriu, geneză şi regim hidrologic,

Comunicările Academiei, t. X, nr. 10, pp.901-909; Grozescu, M. H. (1919-1920), Morphologie de la vallée du Lotru, Comptes-Rendus des

Séances, T. VIII, Institut Geologique de Roumanie, Bucharest, pp. 178-181; Gruia, C. (1996), Munţii Ţarcu. Studiu geomorfologic, Teză de licenţă, manuscris,

Universitatea de Vest din Timisoara, Facultatea de Chimie-Biologie-Geografie, Catedra de Geografie, Timisoara, 145 p.;

Gruia, C. (1997), Aspecte ale morfometriei circurilor glaciare din Munţii Ţarcu, Geographica Timisiensis, vol. VI, pp. 27-32;

Iancu, S. (1958), Câteva aspecte litologice şi structurale în morfologia glaciară a Masivului Parâng, Natura, Seria Geografie-Geologie, anul X, nr.1, pp. 59-65;

Iancu, S. (1961), Contribuţii la cunoaşterea lacurilor alpine din Masivul Parâng, Anal. Univ. ,,C.I. Parhon", Seria Şt. naturii, Geologie-Geografie, anul X, vol. 27, pp. 163-177;

Iancu, S. (1970), Munţii Parâng. Studiu geomorfologic, manuscris, Cluj-Napoca, 498 p.; Iancu, S. (1972), Treptele din profilul longitudinal şi cel transversal al văilor glaciare

din Munţii Parâng, Lucr. Simp. de geografie fizică a Carpaţilor, (Bucureşti-Septembrie 1970), Inst. de Geografie al Academiei, pp. 111-116;

Iancu, S. (l963), Consideraţii asupra formării circurilor glaciare în trepte, Probleme de geografie, vol. X, pp. 231-238;

Inkey, B.v. (1884), Geotektonische Skizze der westlichen Hälfte des Ungarisch- Rumänischen Grenzgebirges, Földtany Közlöny , t.XIV, pp. 116-121;

Inkey, B.v. (1892), Die Transylvanischen Alpen vom Rotenturmpasse bis zum Eisernen Tor, Math. u. naturw. Ber. aus Ungarn, IX, pp. 20-53;

Irina-Moisescu, A. (2005), Munţii Latoriţei. Studiu geomorfologic cu aspecte de relief glaciar şi periglaciar, teză de licenţă, Departamentul de Geografie al Universităţii de Vest din Timişoara, manuscris;

Kern, Z., Balogh, D., Nagy, B. (2004), Investigations for the actual elevation of the mountain permafrost zone on postglacial landforms in the head of Lăpuşnicu Mare Valley, and the history of deglaciation of Ana Lake-Judele Peak Region, Retezat Mountains, Romania, Analele Univ. de Vest din Timişoara, Seria Geografie, vol. XIV, pp. 119-132;

Kräutner, Th. (1930), Die Spuren der Eiszeit in den Ost- und Süd-Karpathen. Geologisch-morphologische Studie, Verhandl. und Mitt. des Siebenbürg. Vereins für Naturwissenschaften zu Hermannstadt, LXXIX-LXXX Band, Jahrgang 1929-1930, pp. 10-85;

Kubijovyc, V. (1934), Păstoritul în Maramureş, Bul. Soc. Reg. Rom. Geogr., t. LIII. Bucureşti;

Lehmann, P. W. (1881), Beobachtungen über Tektonik und Gletscherspuren im Fogaraschen Gebirge, Zeitschr. d. Geol. Gesellschaft Berlin, t. XXXIII, pp. 109-117;

Lehmann, P. W. (1885), Die Südkarpathen zwischen Retjezat und Königstein, Zeitschr. d. Geseellschaft f. Erdkunde Berlin, t. XX, p. 325-336, 346- 364;

Lehmann, P. W. (1891), Der ehemalige Gletscher des Lalatales im Rodnaergebirge, Petermanns Mitteilungen, t. XXXVII, pp. 98-99;

Lehmann, P. W. (1905), Scneeverhältnisse und Gletscherspuren in den Transsilvanischen Alpen, Jahresbericht der . Geogr. Gesssell. z. Greifswald, t. IX (1903-1905), pp. 1-26;

Lişteveanu, P. C. (1942), Valea glaciară a Lotrului, Rev. geografică română, vol. V, fasc. I-II, pp.38-42;

Lóczy, L. (1904), A Retyezat tavairól, Földrajzi Közlemények, t. XXXII, pp. 224-233; Lucerna, R. (1908), Einige Gletscherspuren aus dem Fogarascher Gebirge, (südliches

114


Siebenbürgen), Zeitschr. für Gletscherkunde, t. II (1907-1908), pp. 67-71; Mac, I., Covaci, I., Moldovan, C. (1990), Glaciaţiune şi morfologie glaciară în munţii

mijlocii din România, Studia Univ. ,,Babeş-Bolyai, Geographia, t. XXXV, nr. 2, p. 3-11;

Mac, I., Covaci, I., Moldovan, C. (1990), Glaciaţiune şi morfologie glaciară în munţii mijlocii din România, Studia Univ. ,,Babeş-Bolyai, Geographia, t. XXXV, nr. 2, pp. 3-11;

Macarovici, N. (1963), Unele observaţii în legătură cu problema glaciaţiunii cuaternare din Carpaţii Orientali, Natura, Seria Geografie- Geologie, anul XV, vol. IX, nr. 4, pp. 8-15;

Martonne, Emm. de (1900a), Le levé topographique des cirques de Găuri et Gâlcescu (Massif du Parâng), Bul. Soc.Ing. Ind. Mine, Bucureşti, vol. IV, fasc. I-II, pp. 3-42;

Martonne, Emm. de (1900b), Recherches sur la période glaciaire dans les Karpates méridionales, Bull. Soc. Sc. de Bucarest, an. IX, nr. 4, pp. 1-60;

Martonne, Emm. de (1901), Sur la formation des cirques, Ann. de géographie, Paris, t. X, nr. 49, pp. 10-16;

Martonne, Emm. de (1906), Notice explicative des relief du Parângu et de Soarbele (Karpates méridionales), Bul. Soc. Reg. Rom. Geogr., t. XXVII, nr. 2, pp. 143- 167;

Martonne, Emm. de (1907), Recherches sur l`évolution morphologique des Alpes de Transylvanie (Karpates méridionales), Rev. de géogr. annuelle, t. I (1906-1907), Paris, 286 p, vezi şi ,,Lucrări geografice despre România”, vol. I, Edit. Academiei, Bucureşti, 1981, 271 p.;

Martonne, Emm. de (1910), L`érosion glaciaire et la formation des vallées alpines Annales de Géographie, an XIX, nr. 106, pp. 289-317;

Martonne, Emm. de (1924), Excursion géographiques de lÌnsti tut de Géographie de lÙniversité de Cluj en 1921. Résultats scientifiques, Lucr. Inst. de Geogr. al Univ. din Cluj, vol. I (1922), pp. 43-211;

Martonne, Emm. de, (1922), Excursion géographiques de lÌnsti tut de Géographie de lÙniversité de Cluj en 1921. Résultats scientifiques, Lucr. Inst. de Geogr. al Univ. din Cluj, vol. I (1922), p. 43-211, vezi şi ,,Lucrări geografice despre Romnânia", vol. II, Edit. Academiei, Bucureşti, 1985, 253 p.;

Martonne, Emm. de, Murgoci, Gh. (1900c), Sondaje et analyse des boues du Lac Gâlcescu, C. R. des Séances de l'Acad. Sc. Paris, t. CXXX, pp. 932-935;

Micalevich-Velcea, Valeria (1959), Câteva elemente noi cu privire la stabilirea fazelor glaciare din Masivul Bucegi, Probleme de Geografie, vol. VI, Ed. Acad., Bucureşti, pp. 219-226;

Micalevich-Velcea, Valeria (1961), Masivul Bucegi. Studiu Geomorfologic, Ed. Academiei, Bucureşti, 151 p.;

Mîndrescu, M. (1997), Perenitatea formelor de relief glaciare din Muntii Maramuresului, Analele Universitatii “Stefan cel Mare” Suceava, sectiunea Geografie – Geologie, nr. VI;

Mîndrescu, M. (2001-2002a), Muntele Jupania. Un nou areal glaciat din Carpatii Orientali, Analele Univ. « Stefan cel Mare » Suceava, nr. 11-12;

Mîndrescu, M. (2001-2002b), Lacul Livia (Muntii Maramuresului de Nord). Studiu morfohidrologic, Analele Univ. « Stefan cel Mare » Suceava, nr. 11-12;

Mîndrescu, M. (2001a), Lacul Vinderel. Caracterizare hidro- geomorfologica (Muntii Maramuresului). Analele Universitatii “Stefan cel Mare” Suceava, sectiunea Geografie – Geologie, nr. X;

Mîndrescu, M. (2001b), Fotoliul glaciar Lala (Masivul Rodnei), Analele Universitatii “Stefan cel Mare” Suceava, sectiunea Geografie – Geologie, nr. X.

Mîndrescu, M. (2004b), Circurile glaciare din Muntii Maramuresului, Lucrarile

115


Seminarului Geografic “Dimitrie Cantemir” Iasi (sub tipar); Mîndrescu, M. (2004d), Circurile glaciare din Masivul Rodnei, Analele Univ. Bucuresti,

Sectiunea Geografie, (sub tipar); Morariu, I. (1942), Vegetaţia Munţilor Ţibleş, Bul. Soc. Reg. Rom. Geogr., t. LIX,

Bucureşti; Morariu, T. (1940), Contribuţiuni la glaciaţiunea din Munţii Rodnei, Rev. geografică

română, an. III, fasc I, pp. 60-72; Morariu, T. (1981), Le relief glaciaire des Carpates Orientales de Roumanie, Rech.

Géographique a Strasbourg, nr. 16-17, pp. 67-69; Mrazec, L. (1898a), Sur lèxistence dànciens glaciers sur le versant Sud des Karpathes

méridionales, Bull. Soc. de Science, Bucarest, t.VIII, nr. 2, pp. 466-468; Mrazec, L. (1898b), Quelques remarques sur le cours des rivieres en Valachie, Annal.

Mus. Géol. Bucarest (1896), pp. 14-18; Munteanu-Murgoci, Gh. (1898), Les Serpentines dÙrde, Muntiu, et Găuri, Annal.

Mus. Géol., Bucarest, t. LXVIII, vol. II, pp. 54-185; Nagy, B., Kern, Z., Bugya, Éva, Kohán, B. (2004), Investigation of postglacial surface

- evolution in the alpine region of the Călimani Mountains - with an outlook to the cirque region of the Rodnei Mountains, Anal. Univ de Vest, seria geografie, vol. XIV, Timişoara, pp. 101-118;

Naum, T. (1957), Geomorfologie R.P.R. Probleme speciale, vol. I, Facultatea de Ştiinţe Naturale-Geografie, Tipografia Universităţii C. I. Parhon, Bucureşti;

Naum, T. (1957), Observaţii geomorfologice în Siriu, Anal. Univ. ,,C.I. Parhon" Bucureşti, Seria Şt. naturii, geologie-geografie, nr. 13, pp. 233-254;

Naum, T. (1970), Complexul de modelare nivo-glaciar din Masivul Căliman, Anal. Univ. Bucureşti, Geografie, an. XIX, p. 67-75;

Năstase, A. (1960a), Lacul Doamnei. Observaţii limnologice, Comunic. de geologie-geografie, (1957-1959), Soc. Şt. Nat. Geogr., vol. I, pp. 135-138;

Năstase, A. (l960b), Lacurile Capra şi Căpriţa din Masivul Făgăraş, Probleme de geografie, vol. VII, pp.267-274;

Nedelcu, E. (1959), Aspecte structurale şi litologice în morfologia glaciară a Munţilor Făgăraş, Probleme de geografie, vol. VI, pp.195-207;

Nedelcu, E. (1962), Relieful glaciar din bazinul Râul Doamnei (Munţii Făgăraşului), Comunic. Acad. R.P.R., t. XII, nr. 5, pp.597-603;

Nedelcu, E. (1964), Sur la cryo-nivation actuelle dans les Carpates Méridionales entre les rivieres Ialomiţa et Olt, Rev. roum. géol., géophys., géogr., Géographie, t. 8, pp. 121-128;

Nedelcu, E. (1967), Trăsăturile morfostructurale ale Munţilor Iezerului, Stud. cerc. geol., geofiz., geogr., Geografie, t. XIV, nr. 2, pp. 183-191;

Nedelcu, E. (1968), Munţii Făgăraşului. Creasta Rîiosului, Natura, Seria Geografie, nr. 5, pp. 52-54;

Niculescu, Gh. (1957), Influenţe litologice şi structurale în morfologia glaciară, Analele româno-sovietice, Seria Geologie-Geografie, an. XI - seria a III-a, nr. 4 (33), pp. 81-91;

Niculescu, Gh. (1958), Urme glaciare şi periglaciare la izvoarele văii Buta, Probleme de geografie, vol. V, pp. 395-397;

Niculescu, Gh. (1960), Câteva observaţii asupra reliefului carstic din Munţii Piule-Iorgovanu, Natura, an XII, 5, pp. 82-86;

Niculescu, Gh. (1965), Munţii Godeanu. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti, 339 p.;

Niculescu, Gh. (1969a), Relieful glaciar din Munţii Şureanu şi Cindrel, Stud. cerc. geol., geofiz., geogr., Geografie, t. XVI, nr. 1, pp. 17-28;

Niculescu, Gh. (1969b), Munţii Retezatului şi parcul lor naţional, Terra, an I (XXI), nr. 2, p. 50-55;

116


Niculescu, Gh. (1971), Munţii Ţarcu. Caracterizare geomorfologică, Lucr. şt. Inst. Ped. Oradea, Geografie, pp. 45-54;

Niculescu, Gh. (1990), Relieful glaciar din Munţii Ţarcu, Stud. cerc. de geografie, t.XXXVII, pp. 43-52;

Niculescu, Gh., Nedelcu, E. (1961), Contribuţii la studiul microreliefului crionival din zona înaltă a munţilor Retezat-Godeanu-Ţarcu şi Făgăraş-Iezer, Probleme de geografie, vol. VIII, pp. 87-121;

Niculescu, Gh., Nedelcu, E., Iancu, S. (1960), Nouvelle contribution a l`étude de la morphologie glaciaire des Carpates roumaines, în Recueil`études géographiques concernant le territoire de la République Populaire Roumaine, Edit. Academiei, Bucureşti, pp. 29-43;

Onaca, A. (2005), Munţii Căpăţânii. Studiu geomorfologic cu privire specială asupra reliefului glaciar şi periglaciar, teză de licenţă, Departamentul de Geografie al Universităţii de Vest din Timişoara, manuscris;

Orghidan, N. (1910), Urme de gheţari în Munţii Rodnei. Valea Bistricioarei, Anuar de geografie şi antropogeografie, vol. I, pp. 77-84;

Orghidan, N. (1931), Observaţii morfologice în Bucegi, Lucr. Inst. de Geogr. al Univ. din Cluj, vol. IV (1928-1929), pp. 245-266;

Orghidan, N. (1932), Urme de gheţari pe Siriu, Bul. Soc. Reg. Rom. Geogr., vol. LI, pp. 292-294.

Pawłowski, St. (1936), Les Karpates á l`époque glaciaire, C.R. Congr. Intern. Géogr., Varsovie (1934), Travaux de la section II, vol. II, pp.89-141;

Phleps, O. (1914), Studien an den Hochgebirgsseen auf dem Nordgehange des Fogarascher Gebirges, Festschrift zur wanderversammlung, Ärzte und Naturforscher, Hermannstadt, pp. 140-156;

Pişota, I. (1956), Câteva observaţii asupra lacului Bâlea şi bazinului hidrografic Bâlea- Cârţişoara, Natura, vol. VIII, nr, 1, pp. 40-47;

Pişota, I. (1957), Lacul Urlea cu bazinul său hidrografic, Anal. Univ. ,,C.I. Parhon", Seria Şt. naturii, geologie-geografie, nr. 13, pp. 253-264;

Pişota, I. (1958), Observaţii hidrologice asupra lacurilor glaciare din flancul nordic al Masivului Făgăraş, în Realizări în geografia R.P.R. în perioada 1947-1957, Instit.de Cerc. Geogr., pp. 70-87;

Pişota, I. (1964), Lacurile glaciare din Munţii Retezat, Natura, anul. XXVI, nr. 6, pp. 21-30;

Pişota, I. (1968), Lacurile glaciare din Munţii Rodnei, Anal.Univ. Bucureşti, (Şt. nat.), Geologie-Geografie, vol. XVII, nr. 2, pp. 113-124;

Pişota, I. (1971a), Lacurile glaciare din Munţii Ţarcu-Petreanu, Lucrările ştiinţifice ale Institutului Pedagogic Oradea, Seria Geografie, pp. 133-137;

Pişota, I. (1971b), Lacurile glaciare din Carpaţii Meridionali. Studiu hidrologic, Edit Academiei, Bucureşti, 162 p.;

Pişota, I. (1972), Hidrografia glaciară a Munţilor Retezat, Lucr. Simp. de geografie fizică a Carpaţilor, (Bucureşti-Septembrie 1970), Inst. de Geografie al Academiei, pp. 351-357;

Pop, E., Boşcaiu, N., Preda, M., Marchievici, F. (1973), Studiul palinologic şi pedo- chimic al unei argile glaciare din Parcul Naţional Retezat, Ocrot. Nat. med. înconj., t. 17, nr. 2, pp. 159-163;

Popovici-Haţeg, V. (1898), Şedinţele din 2 şi 4 noiembrie, Societatea de Ştiinţe Bucureşti;

Posea, Gr. (1982), O singură glaciaţiune în Carpaţi, Stud. cerc. geol., geofiz., geogr., Geografie, t. XXVIII, pp. 87-102;

Reuther, Anne, Geiger, C., Urdea, P., Niller, H. P., Heine, K. (2004), Determining the glacial equilibrium line altitude (ELA) for the Northern Retezat Mountains, Southern Carpathians and resulting paleoclimatic implications for the last

117


glacial cycle, Analele Univ. de Vest din Timişoara, Seria Geografie, vol. XIV, pp. 11-34;

Sârcu, I. (1958), Contribuţii cu privire la problema gipfelflurului şi a suprafeţelor de peneplenă din Munţii Făgăraşului, Anal. şt. Univ. ,,Al. I. Cuza" Iaşi, (Serie no- uă), secţ.II (Şt. nat), t. IV, pp.163-174;

Sârcu, I. (1963), Le probleme de la glaciation quaternaire dans les montagnes du Maramureş, Anal. şt. Univ. ,,Al. I. Cuza" Iaşi, (Serie nouă), secţ. II (Şt. nat.) b. Geologie-Geografie, t. IX, pp. 125-134;

Sârcu, I. (1964), Cîteva precizări în legătură cu glaciaţia cuaternară din Carpaţii Orientali Româneşti, Natura, Seria Geologie-Geografie, nr. 3, pp. 24-31;

Sârcu, I. (1978), Munţii Rodnei. Studiu morfogeografic, Ed. Academiei, Bucureşti, 112 p.; Sârcu, I. (1979), Transfăgărăşanul. Un profil géomorphologique a travers les Alpes de

Făgăraş, Anal. şt. Univ. ,,Al. .I. Cuza" Iaşi, (Serie nouă), secţ. II, b. Geologie- Geografie, t. XXV, pp.91-95.

Sârcu, I. (1982), Cîteva constatări noi privind relieful glaciar din Carpaţi. Valea glaciară Cîrni din Munţii Godeanu, Bul. Soc. Şt. Geografice, (Serie nouă), vol. VI, pp. 44-48;

Sârcu, I., Sficlea, V. (1956), Cîteva observaţii geomorfologice în Munţii Parîngului şi ai Şureanului, Anal. şt. Univ. ,,Al. I. Cuza" Iaşi, (Serie nouă) , secţ. II (Şt. nat.- geografie), t. II, fasc. 2, pp. 384-402;

Sawicki, L. (1909), A Biharhegység eljegesedésének kérdéséhez, Földrajzi Közle- mények, t. XXXVII, nr. 10, pp. 316-325;

Sawicki, L. (1911), Die glazialen Züge der Rodnaer Alpen und der Marmaroscher Karpaten, Mitt. d. k. k. Geogr. Gesellschaft in Wien, t. X-XI, pp. 510-571;

Schafarzik, Fr. (1899), Die geologische Verhältnisse der Umgebung von Borlova und Pojana Mörul, Jahrbuch der Ungar. Geol. Landesanstat, f. 1897, pp. 120-156;

Schafarzik, Fr. (1900), Uber die geologischen Verhältnisse der Umgebung von Klopotiva und Malomviz, Jahrbuch der Ungar. Geol. Landesanstalt, f. 1898, pp.124-156;

Schréter, Z. (1908), A Páreng-hegység orográfiai és glaciologiai viszonyairól, Földrajzi Közlemények, t. XXXVI, pp.135-150;

Someşan, L. (1932), Urme glaciare în Munţii Călimani, Bul. Soc. Reg. Rom. Geogr., t. LI, pp. 295-299.

Stănescu, I. (1980), Masivul Ceahlău. Studiu fizico-geografic, în vol. ,, Masivul Ceahlău, Ţara Giurgeului, Depresiunea Dărmăneşti, Podişul Covurlui" de Stănescu, I., Swizevski, C., Văcăraşu, I., Sficlea, V., Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 288 p.

Szadeczky, G. (1905), Bericht über die im Jahre 1905 Bihargebirge vorgenommenenn geologischen Aufnahmen, Jahresb. d Ung. Geol. Anstalt, pp. 144-170;

Szadeczky, G. (1906), Glecsernyomok a Biharhegységben, Földrajzi Közlemenyek, t. XXXIV, nr. 8, pp. 299-304;

Szilády, Z. (1907), A Nagy-Pietrosz czirkus-völgyei, Földrajzi Közlemenyek, t. XXXV,f.1, pp. 6-8;

Tămaş, T. T. (1972), Iezerele de la izvoarele Bistrei Boului, Studii de Geografie a Banatului, vol. II, pp. 76-88;

Trufaş, V. (1961), Lacurile din relieful glaciar al Munţilor Şureanu, Meteor., hidrol. şi gospod. apelor, vol. VI, nr. 1, pp.22-25;

Trufaş, V. (1962), Urme glaciare şi periglaciare în Munţii Şurianu, Anal. Univ. Bucureşti, Seria Şt. nat., geologie-geografie, anul XI, nr. 32, pp. 207-212;

Trufaş, V. (1963), Iezerele din Munţii Cindrel, Comunic. de geografie, S.N.G.R., vol. II, pp. 69-80;

Urdea, P. (1993), Consideraţii asupra manifestării glaciaţiei cuaternare în Munţii Retezat, Stud. cerc. de geografie, t. XL, pp. 65-72;

118


Urdea, P. (1996), Asupra unor microforme glaciare din Carpaţii Meridionali, Stud. cerc. de geografie, t. XLIII, pp. 43-51;

Urdea, P. (2000), Munţii Retezat. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 272 p.;

Urdea, P., Drăguţ, L. (2000), Noi date asupra reliefului glaciar şi periglaciar din Munţii Şureanu, St. cerc. de geografie (sub tipar);

Varga, L. (1927), A Radnai havasok keleti felének glacialis jelenségei, Földrajzi Közlémenyek, t. LV, f. 4-6, pp. 83-98.

Velcea, V. (1973), De l`éxistence dùne glaciation de type carpatique, Rev. géogr. alpine, t. LXI, nr. 2, pp. 223-230;

Vuia, F. (1999), Munţii Parâng. Studiu geomorfologic, Teză de licenţă, manuscris, Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Chimie-Biologie-Geografie, Catedra de Geografie, Timişoara, 116 p.;

Vuia, F. (2002), Diferenţieri morfometrice şi morfografice ale circurilor glaciare din bazinul Jieţului (Munţii Parâng), Analele Universităţii de Vest din Timişoara, Seria Geografie, vol. XI-XII, 2001-2002, pp. 31-46;

Vuia, F. (2003), Utilizarea hărţilor digitale în studiul unor circuri glaciare din Munţii Parâng, Revista de Geomorfologie, nr. 4, Bucureşti, sub tipar;

Wachner, H. (1929), Die Eiszeitgletscher des Bucegi in den Süd karpaten, (Rumanien), Zeitschr. für Gletscherkunde, Band XVIII, Heft 4-5, pp. 371-380;

Wachner, H. (1930), Urme de gheţari în munţii Bucegi, An. Inst. Geol. Rom., vol. XIV (1929), pp. 63-77;

Zapalowicz, H. (1886), Geologische Skizze des östlichen Teiles der Pokutisch-Marmaroscher Grenzkarpathen Verhandl. k. k. Geol. Reichsanstalt., XXXVI, pp. 361-594.

119

Documents

Relieful- Geografie Fizica Generala