CUPRINS

Introducere………..................................................................................3

Capitolul I. Investiţiile de portofoliu – caracteristica general…...….5

1.1. Portofoliul investiţional – conţinut, tipuri, principii de formare…....51.2. Teoriile şi strategiile de gestiune a portofoliului investiţional ........13

Capitolul II. Formarea şi evaluarea portofoliului investiţional...…21

2.1. Etapele formării portofoliului investiţional......................................212.2. Rentabilitatea şi riscul portofoliului investiţional ...........................25 2.3. Evaluarea performanţelor portofoliului investiţional.......................35

Concluzii................................................................................................38Bibliografie ...........................................................................................40Anexe

Introducere

Odată cu obţinerea independenţei, în faţa Republicii Moldova au fost deschise o multitudine de perspective şi posibilităţi. Aceste perspective pot fi urmărite şi pe piaţa noastră de capital. Şi anume, a fost creată, în primul rînd, piaţa financiară, care pînă la obţinerea independenţei Republicii Moldova nu exista. O dată cu crearea acestei pieţe a apărut şi posibilitatea de a face investiţii financiare care ar aduce un venit investitorului nu din realizarea nemijlocită a unui proces de muncă, ci din fluxurile de mijloace băneşti caracteristice valorilor mobiliare. Astfel, a apărut necesitatea dezvoltării practicii investiţiilor de portofoliu prin acumularea şi dezvoltarea cunoştinţelor referitoare la acest domeniu şi obţinerea aptitudinilor şi experienţei necesare pentru formarea şi evaluarea portofoliilor investiţionale. Acest concurs de împrejurări, în condiţiile actuale, confirmă cu prisosinţă necesitatea şi importanţa temei proiectului de specialitate.

Drept fundament teoretic a proiectului a servit lucrările economiştilor autohtoni şi străini în materie de investiţii, în general, şi investiţii de portofoliu. Această bază a fost constituită din concepţiile şi lucrările unor renumiţi economişti ca: H. Marcowitz, W. Sharpe, J. Treynor, M. Jensen etc.

Baza informaţională a tezei o constituie literatura de specialitate editată în Republica Moldova, România, Rusia, publicaţiile periodice în revistele de specialitate din Republica Moldova şi România.

Structura tezei este determinată de scopul şi problemele cercetate şi constă din introducere, două capitole, concluzii, bibliografie, anexe.

În introducere este argumentată tema cercetării, e definit scopul şi problemele ce se propun fi cercetate, obiectul de studii al investigaţiei, suportul metodologic şi teoretic, baza informaţională, etc.

Capitolul I „Investiţiile de portofoliu – caracteristica generală” cuprinde analiza din punct de vedere al conţinutului, principiilor de formare a portofoliului investiţional, de asemenea, sunt prezentate principalele postulate ale teoriei ale portofoliului investiţional şi strategiile de gestiune ale investiţiilor de portofoliu.

Capitolul II „Formarea și evaluarea portofoliului investițional” cuprinde studiul modului în care pot fi formate plasamentele financiare, a indicatorilor care le caracterizează şi a eficienţei gestiunii portofoliilor investiţionale.

Ultima parte a proiectului – Concluzii – conţine rezultatele cercetării, sunt enunţate concluziile principale ale lucrării.

Capitolul I. Investiţiile de portofoliu – caracteristica generală

1.1. Portofoliul investiţional – conținut, tipuri, principii de formare

Instrumentele financiare reprezintă diferite forme ale obligaţiilor financiare, atît pe termen lung cît şi pe termen scurt, care sunt obiectul operaţiunilor de vînzare – cumpărare pe piaţa financiară. La instrumentele financiare, de obicei, se referă:

Hîrtiile de valoare (primare şi derivate)

Metale preţioase

Valute

Depozitele bancare

Obiecte de valoare şi altele

O mare parte din plasamentele în instrumente financiare o dețin investiţiile în hîrtiile de valoare care reprezintă un important obiect de investire atît pentru instituţiile publice cît şi pentru investitorii privaţi. Cu alte cuvinte investiţiile de portofoliu reprezintă un plasament într-o totalitate de hîrtii de valoare. Şi deci, conform poziţiilor adoptate pe plan internaţional, orice totalitate a valorilor investiţionale aflate în proprietatea unui investitor este numită portofoliu investiţional.

Prin noțiunea de portofoliu investiţional se înțelege o totalitate de plasamente în obiecte investiţionale, formată, cu un scop anumit, conform unei anumite strategii investiţionale.

Componentele sale sunt numite elemente ale portofoliului investiţional și se prezintă ca valori investiţionale de diferite tipuri. Fiecare tip de investiție își are propriile sale caracteristici deosebite, dar înainte de a le caracteriza se impune necesitatea de a clasifica valorile investiţionale în corespundere cu tipul investiției, în felul următor:

după gradul de materializare: materiale și nemateriale;

după durata de recuperare a investițiilor făcute: pe termen scurt,pe termen mediu și pe termen lung;

după gradul de risc: risc înalt, risc mediu, risc minim;

după volum resurselor investiţionale necesare: cu cost înalt, cu cost mediu, cu cost jos;

după scopul utilizării: speculative și cu scop direct;

Gradul de materializare, după urmează din denumire, rezultă că se pot distinge următoarele tipuri de valori investiţionale: drepturi, tehnologii, potențialul intelectual al personalului – ca valori investiţionale nemateriale – pe de-o parte, și imobiliare, utilaje – ca valori investiţionale materiale – pe de altă parte.

Durata de recuperare a investițiilor făcute reprezintă un indicator care permite de a prognoza, cu o anumită probabilitate, termenul de recuperare al mijloacelor investite și, ca urmare, de a forma planul fluxurilor financiare ale companiei.

Gradul de risc – permite investitorului de a stabili o anumită plată convenabilă pentru riscul asumat sau un anumit nivel al venitului pentru plasamentul într-o valoare investiţională concretă. Și ca exemplu, din categoria investițiilor cu un grad înalt de risc fac parte investițiile în companii noi care le folosesc pentru începerea activității sau pentru dezvoltare; investițiile cu grad mediu de risc – reprezintă cea mai răspîndită şi cea mai numeroasă grupă, la care se referă, practic, toate hîrtiile de valoare corporative, modele de proiecte investiţionale, precum și investițiile în recalificarea personalului; valorile investiţionale cu grad minim de risc sunt: hîrtiile de valoare de stat, obiectele de tezaurizare și altele.

Estimarea volumului necesar de resurse investiţionale are loc la etapa evaluării posibilităților de plasament ale investitorului. Aceasta permite de a delimita, într-un stadiu preliminar, obiectele ca acceptabile și neacceptabile pentru investire, după volumul de resurse necesare pentru un anumit investitor.

Pentru a fi putea fi incluse într-un portofoliu de investiții valorile investiţionale trebuie să corespundă unor criterii, impuse de următorii factori:

venitul scontat, care, prin esența sa reprezintă remunerarea fiecărui investitor pentru expunerea sa la risc;

riscul investiţional, care se prezintă ca gradul de incertitudine privind rezultatele financiare obținute din investițiile efectuate în valorile mobiliare, ceea ce semnifică posibilitatea suportării unor pierderi/obținerea unor venituri de către investitor;

caracteristicile fiscale ale hîrtiilor de valoare;

particularitățile tehnice ale tranzacțiilor cu valori mobiliare.

Portofoliile investiţionale pot fi clasificate în conformitate cu preferințele, scopul urmărit de investitor, obiectul portofoliului, gradul de atingere a obiectivelor urmărite, nivelul riscului, nivelul venitului așteptat.

Ca urmare a diversității mari a obiectelor investiționale și a scopurilor cu care se fac plasamentele în aceste obiecte, se deosebesc următoarele tipuri de portofolii investiţionale:

1. În funcție de obiectul portofoliului distingem:

portofoliu de investiții reale(capitale);

portofoliu de investiții financiare;

portofoliu de mijloace circulante;

portofoliu al altor investiții financiare(ca de exemplu depozitele bancare ).

Un portofoliu investiţional poate fi constituit din mai multe portofolii independente formate pe anumite obiecte investiţionale.

2. În funcție de preferințele investitorului deosebim:

portofoliu de creștere – componența căruia este bazată pe valori investiţionale cu posibilități mari de obținere a veniturilor, însă care prezintă și un grad mare de risc;

portofoliu cu securitate maximă – format, în primul rînd, cu scopul protejării capitalului investit și, doar apoi, a obținerii unui randament corespunzător. Scopul unui astfel tip de portofoliu este să mențină capacitatea de cumpărare a capitalului, diversificarea portofoliului efectuîndu-se în așa mod ca să se evite pierderile însemnate pe baza compensării pierderilor eventual provocate de unele titluri cu cîștigurile obținute de la alte titluri.

portofoliu cu randament stabil – este format cu scopul obținerii unor venituri stabile, iar mărimea și riscul sunt luate în considerație într-o măsură mai mică.

portofoliu prudent – obiectivul stabilit al căruia constă în valorificarea capitalului în condițiile protejării acestuia de efectele unui risc excesiv. În cadrul acestui tip de portofoliu se realizează o îmbinare a valorilor cu venituri regulate și cele cu randament înalt, precum și între titlurile cu scadența pe o perioadă lungă de timp și cele cu scadența pe o perioadă scurtă.

portofoliu clasic – prevede obținerea unor venituri peste medie dar cu asumarea unui anumit grad de risc.

portofoliu ofensiv – are ca obiectiv obținerea unor randamente înalte ale plasamentelor făcute, însă fără a ține seama de riscuri posibile. Portofoliul se caracterizează printr-o mobilitate foarte înaltă care îi dă posibilitatea să se adapteze rapid la cerințele schimbătoare ale pieții.

portofoliu speculativ – prin care se urmărește obținerea unor venituri rapide fără a ține seama de gradul de risc.

portofoliu specializat – scopul căruia este atingerea unor anumite obiective specifice, cum ar fi procurarea unui singur tip de valori mobiliare sau investirea într-o ramură strategică a economiei.

3. În funcție de gradul de atingere a obiectivelor urmărite de investitor, deosebim următoarele tipuri de portofolii:

portofoliu echilibrat – corespunde exact strategiei investiţionale a investitorului;

portofoliu neechilibrat – care corespunde parțial sau deloc nu corespunde strategiei investiţionale elaborate de investitor.

Sintetizînd cele menționate mai sus, putem să menționăm următoarele tipuri generale ale portofoliului, luînd în considerare nivelul riscului și nivelul venitului așteptat (vezi tabelul 1.1.).

Tipuri ale portofoliului investiţional Tabelul 1.1.

Tipul portofoliului

Tipul investitorului Scopul investiriiNivelul riscului

Tipul hîrtilor de valoare

Conservativ (sigur, însă aduce un venit minim)

Investitor conservativ(prețuiește siguranța investițiilor mai sus decît

Atingerea unei profitabilități mai mari decît în cazul depozitelor bancare,

Minim

Portofoliul constă, în principal, din hîrtii de valoare de stat, acţiuni și obligațiuni ale companiilor mari și stabile.

profitabilitatea lor)protecţia împotriva inflației

Moderat (se caracterizează printr-un nivel mediu al profitabilităţii și un nivel moderat al riscului)

Investitor moderat(încearcă să mențină un echilibru rațional între risc și profit, demonstrează o iniţiativă precaută)

Investiții pe termen lung cu scopul creşterii de capital

Mediu

O mică parte din portofoliu este ocupată de hîrtiile de valoare de stat, cea mai mare parte – hîrtiile de valoare ale companiilor stabile de talie mare sau mijlocie

Agresiv (riscant, dar capabil să aducă profituri mari)

Investitor agresiv(speculant clasic, pregătit să meargă la risc pentru a obține profit maxim, rapid în luarea deciziilor)

Posibilitatea creșterii rapide a mijloacelor investite

Maxim

Portofoliul constă, în principal, din acțiuni „neestimate” ale unor companii mici dar cu perspective de viitor,companii de risc și altele.

Sursa: Elaborat de autor

Așadar, în cadrul portofoliului conservativ, distribuția valorilor mobiliare, de obicei, are loc în modul următor: partea majoritară – obligațiuni(diminuează nivelul riscului), partea minoritară – acțiunile companiilor mari și sigure(asigură profitul) și depozite bancare. Strategia conservativă de investire este optimală pentru investițiile pe termen scurt, prezentîndu-se ca o bună alternativă depozitelor bancare, deoarece, în mediu, obligațiunile fondurilor mutuale demonstrează un profit de 11 – 15 % anuale.

Portofoliul investițional moderat include în sine acțiuni de stat și ale întreprinderilor și obligațiuni corporative. De obicei, cota acțiunilor în portofoliu depășește, cu puțin, cota obligațiunilor. De asemenea, este posibil ca o parte din mijloace să fie plasate în depozite bancare. Strategia moderată de investire este optimală pentru perioade de timp scurt și mediu.

Portofoliul investiţional agresiv constă din acțiuni cu profit înalt, însă cu scopul diversificării și micșorării riscului în acesta se includ și obligațiuni. Strategia agresivă de investire este cea mai potrivită pentru investițiile pe termen lung, deoarece asemenea investiții, pe termen scurt sunt foarte riscante. Însă, pe o perioadă de timp de la 5 ani și mai mult, investirea în acțiuni oferă un rezultat foarte bun.

Cu toate acestea, este nevoie de a înțelege că nu există un portofoliu investiţional ideal, adecvat pentru toate timpurile. Pe o piață în expansiune este mai convenabil de a face plasamente în acțiuni, iar pe o piață în recesiune – de a transforma banii în obligațiuni. Cu alte cuvinte, pentru a obține profit maxim este nevoie de urmări permanent variațiile pieții și de a lua la timp hotărîri investiţionale corecte.

Pentru formarea unui portofoliu investiţional optimal trebuie respectate cîteva principii generale:

Principiul diversificării portofoliului – reprezintă principiul de bază al investițiilor de portofoliu. Diversificarea permite de a micșora riscul pe seama faptului că veniturile mai joase posibile de la unele obiecte investiţionale, în special hîrtii vor fi compensate prin venituri înalte de alte obiecte mai rentabile, cum ar fi anumite tipuri de valori mobiliare. Minimizarea riscului este realizată prin includerea în portofoliu a valorilor mobiliare ale unei game largi de sectoare ale economiei care nu sunt strîns legate între ele, pentru a evita sincronizarea variațiilor ciclice ale activității lor. Diversificarea plasamentelor are loc atît în cadrul sectoarelor active, menționate mai sus, cît și în interiorul acestora. Diversificarea simplificată constă în delimitarea mijloacelor între mai multe tipuri de valori mobiliare, fără a face o analiză serioasă. O cantitate suficientă de fonduri în portofoliu permite investitorului de a face următorul pas – diversificarea sectorială și regională. Principiul diversificării sectoriale constă în faptul de a nu permite distorsiuni ale portofoliului în direcția doar a unui singur sector, deoarece un oarecare cataclism posibil poate să afecteze întregul sector.

Principiul asigurării realizării strategiei investiţionale – formarea portofoliului trebuie să corespundă obiectivelor impuse prin strategia investiţională. Necesitatea acestui principiu reiese din faptul ca prin strategia investiţională sînt stabilite obiectivele de bază ale investitorului, așteptările sale privind venitul obținut în urma formării unui anumit tip de portofoliu, modul de formare a portofoliului, sînt planificate resursele necesare procurării valorilor investiţionale din care se va forma portofoliul. Și deci, în cazul necorespunderii portofoliului cu strategia adoptată, atunci aceasta poate duce la rezultate neașteptate, care nu întotdeauna pot fi și favorabile;

Principiul asigurării corespunderii portofoliului cu resursele angajate în formarea lui – presupune limitarea obiectelor investiţionale selectate în corespundere cu resursele disponibile. Deoarece planificarea procurării unor obiecte investiţionale, costul cărora se ridică peste posibilitățile de plasare ale investitorului, poate provoca nerealizarea strategiei de investire stabilită;

Principiul optimizării relației dintre rentabilitate și risc – care presupune respectarea anumitor proporții între nivelul rentabilității și nivelul riscului asumat în conformitate cu strategia investiţională. Inițial, conform abordării tradiționale a portofoliului investiţional, investitorul se baza în formarea portofoliului doar pe diversificarea simplă. Însă o astfel de abordare se prezintă doar sub aspect calitativ, deoarece, în cazul dat nu este realizată o evaluare cantitativă exactă a hîrtiilor de valoare incluse în portofoliu, este desfășurată doar o selecție calitativă a valorilor; nu se pune sarcina obținerii unei mărimi așteptate a ratei rentabilității sau a gradului de risc al portofoliului. Însă dacă vom lua în considerare numărul mare al valorilor mobiliare în circulație din orice țară, chiar și din țara noastră, atunci este evident că o selecție calitativă a valorilor este insuficientă. De aceea, în cadrul teoriei moderne, apare necesitatea de a face corelația dintre rentabilitate și risc. Această teorie, tratînd riscul prin termeni cantitativi și bazîndu-se pe o analiză și evaluare minuțioasă a obiectelor investiţionale, oferă o estimare cantitativă a scopurilor portofoliului și în dependență de parametrii stabiliți ai corelației rentabilitate – risc stabilește componența portofoliului.

Principiul optimizării raportului dintre rentabilitate și lichiditate – constă în menținerea unei cote a obiectelor investiţionale ușor realizabile în structura portofoliului care să permită desfășurarea operativă a unor tranzacții înalt profitabile sau pentru a satisface nevoile de mijloace financiare ale clienților. În practică s-a dovedit că este mai profitabil de a menține o parte a portofoliului în valori investiţionale mai lichide(chiar dacă sînt mai puțin profitabile) deoarece există posibilitatea de reacționa rapid la modificările conjuncturii pieții și la propunerile individuale profitabile. În plus, multe din contractele cu clienții cer ca o parte din mijloace să fie menținute în formă lichidă;

Principiul asigurării gestiunii portofoliului – prin care se prevede ca obiectele investiţionale să corespundă potențialului de cadre existent, precum și cu posibilitățile de reinvestire operative a resurselor.

1.2. Teorii și strategii de gestiune ale portofoliului investițional

Începutul dezvoltării teoriei investiţiilor se referă la perioada anilor 20 ai secolului XX şi reprezintă perioada apariţiei teoriei portofoliului investiţional ca ştiinţă aparte. Această etapă este reprezentată, mai întîi de toate, prin lucrările lui Fisher asupra teoriei ratei dobînzii şi a reducerii costurilor investiţiilor. El a dovedit că criteriile de evaluare a investițiilor nu sunt legate nicidecum cu faptul că indiviizii preferă consumul curent consumului viitor. Toți indivizii sunt de acord în privința sumei care vor să o investească. Deoarece toți folosesc aceleași criterii investiționale, aceștia pot să coopereze în cadrul unui singur obiect investițional și să transmită funcția de gestiune a acestuia în mîinile unui manager profesional.

O importanță caracteristică a lucrărilor teoretice din perioada interbelică constă în elaborarea ipotezei despre determinarea completă a condițiilor în care are loc procesul de luare a deciziilor financiare. Instrumentele matematice, utilizate în perioada dată pentru analiză, se limitau la algebra elementară și începutul analizei fundamentale. Totalitatea acestor instrumente, orientate spre efectuarea calculelor financiare în condiții de certitudine, a primit denumirea de matematică financiară. Neluînd în considerare „guvernarea abordării deterministe”, importanța factorilor de nedeterminare și risc în problemele financiare erau conştientizate foarte clar. Cu toate acestea, numai utilizarea metodelor calitative și teoretico – probabilistice au permis o avansare esențială în cercetarea influienței riscului asupra luării deciziilor investiționale. Anume lucrările în această direcție au pus bazele dezvoltării „teoriei moderne a portofoliului”.

Astfel, la momentul actual în gestiunea portofoliilor investiţionale sînt cunoscute două teorii sau abordări :

abordarea tradițională – care s-a format în perioada inițială de dezvoltare a teoriei portofoliului investițional, și

abordarea modernă – la temelia căreia se află lucrările lui H. Marcowitz și W. Sharpe.

Teoria tradițională de gestiune a portofoliului se bazează pe ideea echilibrului portofoliului. Urmînd această teorie gestionarii introduc în portofoliu cele mai diferite instrumente financiare. În special, se evidențiază importanța diversificării intersectoriale – a necesității includerii în portofoliu a valorilor mobiliare ale companiilor reprezentînd un spectru larg al ramurilor economiei naționale și internaționale. Managerii care preferă modul tradițional de gestiune a portofoliului se străduie să facă investiții în companii renumite din trei motive. În primul rînd, acestea au fost companii de succes și, posibil, vor rămîne așa și în continuare. Plasarea în hîrtiile de valoare ale companiilor renumite se prezintă ca mai puțin riscantă, decît în cazul firmelor mai puțin cunoscute. În al doilea rînd, hîrtiile de valoare ale companiilor mari sunt mult mai lichide și disponibile în cantități mari, iar managerii care controlează portofolii mari și operează cu sume mari de bani, au nevoie să cumpere cantități mari de valori investiţionale pentru a asigura o anumită eficiență a tranzacțiilor efectuate. În al treilea rînd, este mult mai ușor să convingi clienții să-și plaseze banii în companii renumite.

Însă teoria tradițională, care a predominat pînă la apariția teoriei moderne a gestiunii portofoliului investițional, prezintă două dezavantaje:

În primul rînd, este „atomic” - deoarece, în cadrul acestei teorii, atenția principală este acordată comportamentului activelor financiare individuale.

În al doilea rînd, este „uni-măsurătoare” - deoarece în calitate de caracteristică esențială a activului financiar este luat numai randamentul, în timp ce un alt factor – riscul – nu primește o evaluare concretă în cadrul deciziilor de investiții.

Toate aceste neajunsuri ale teoriei tradiționale ale gestiunii portofoliului investițional au condus într-un final la apariția necesității unor noi cunoștințe care să ofere o bază teoretică pentru analiza portofoliilor investiționale și ale componentelor lor.

Ideile care au stat la baza elaborării teoriei moderne a portofoliului au fost enunțate, pentru prima dată, de către H. Marcowitz, în martie 1952 într-un articol apărut în „The Journal of Finance”, intitulat „Selecția portofoliului”. El a pornit de la o idee simplă : venitul și riscul sunt inseparabile. Ca economist el credea că este posibil să determini relația dintre cele două pînă la un grad statistic real și astfel să se determine gradul de risc care ar fi necesar pentru diferite niveluri de venit. În articol el a prezentat calculele care susțineau concluzia sa : nici un investitor nu poate avea beneficii peste medie fără să-și asume un risc corespunzător. În 1959 Marcowitz a publicat prima sa carte - „Portofolio Selection: Efficient

Diversification of Investment”. Ceea ce a făcut Marcowitz a fost să găsească o modalitate de a determina riscul întregului portofoliu, folosind pentru aceasta instrumente statistice.

În anii următori această teorie a fost completată de lucrările și cercetările multor experți. Cum ar fi, în anul 1963, disertația lui Sharpe cu titlul „Un model simplificat al analizei de portofoliu”. Avînd ca bază ideile lui Marcowitz, Sharpe a sugerat o metodă matematică mai simplă, ce se baza pe afirmația că titlurile de valoare se află în legătură cu un factor de bază. Acest factor poate fi indicele bursei, produsul național brut sau un alt indice de preț, atît timp cît are influiență importantă asupra evoluției prețului titlului financiar.

Teoria modernă a portofoliului folosește cîțiva indicatori statistici de bază pentru elaborarea și argumentarea strategiei alese. Astfel de indicatori pot fi numiți: pătratul abaterii absolute sau dispersia randamentului activului; covariația randamentului unei perechi de valori mobiliare sau a impactului hîrtiei de valoare și al pieții în întregime, care constă în măsurarea legăturii(dacă există o astfel de legătură) între două rînduri de numere, semnificînd un anumit tip de date – de la volumul vînzărilor pînă la randamentul hîrtiei de valoare; teoria modernă mai folosește pentru analiza soluțiilor investiţionale coeficientul „beta” - un coeficient de regresie care măsoară nivelul nediversificării riscului portofoliului sau volatilitatea relativă a rentabilității hîrtiei de valoare date sau a portofoliului în întregime, în comparație cu indicatorul reprezentativ al randamentului pieții de capital. O realizare a teoriei moderne a portofoliului este impunerea unor relații specifice între riscul nediversificabil și norma rentabilității investițiilor. Principala premisă este: pentru a obține venit considerabil, investitorii trebuie să dispună de un portofoliu de investiții relativ riscante.

Fiecare din teoriile prezentate mai sus își are avantajele și dezavantajele sale. Teoria tradițională este accesibilă oricărui investitor, dispunînd de un instrumentar al analizei fundamentale sau tehnice și, de asemenea, acordă o mare atenție diversificării intersectoriale a portofoliului. Teoria modernă accentuează corelația inversă între elementele componente ale portofoliului, folosind diversificarea pentru minimizarea riscului diversificabil. De aceea rămîne la discreția fiecărui investitor să aleagă direcția de avansare a portofoliului său, folosind, în oricare din direcțiile alese, diversificarea ca metodă de minimizare a riscului.

Astfel, odată cu apariția și elaborarea bazelor teoretice ale gestiunii portofoliului, a apărut și necesitatea elaborării unei strategii a gestiunii investiționale. Această necesitate s-a datorat facilităților pe care le acordă gestiunea strategică față de o gestiune bazată pe situația concretă la un moment dat. Și

anume, strategia oferă metode și tehnici de determinare și evaluare a scopurilor investiționale viitoare, metode de corectare a devierilor de la rezultatele intermediare așteptate, metode de control a activității investiționale curente.

Strategia investițională aferentă investițiilor de portofoliu este determinată de mai mulți factori, cum ar fi, de exemplu, tipul gestiunii sau metoda de formare a portofoliului. Astfel, după tipul gestiunii deosebim :

strategie activă

strategie pasivă

Strategia activă de gestiune a portofoliului constă în supravegherea permanentă a pieții instrumentelor financiare, procurarea celor mai efective obiecte investiţionale și renunțarea rapidă la valorile investiţionale cu un nivel redus al randamentului.

Formînd portofoliul, managerul trebuie să determine în ce proporții să includă în portofoliu valori de diferite categorii, ca de exemplu acțiuni, obligațiuni și altele. Asemenea hotărîre se numește decizie cu privire la alocarea de fonduri. Această decizie depinde de estimările managerului privind randamentul și riscul pe anumite grupe de valori și de rata toleranței riscului din partea clientului. Randamentele, în limitele fiecărui grup, de obicei dispun de un grad înalt de corelare, de aceea este foarte important de a stabili acea categorie de valori care va aduce cel mai mare randament în condițiile viitoare, decît cele mai profitabile valori în interiorul fiecărui grup aparte. În continuare managerul trebuie să selecteze valori investiţionale concrete în limitele fiecărui grup. O asemenea selecție se numește decizie cu privire la alegerea valorilor investiţionale. Managerul trebuie să determine trendul pieții. Dacă el presupune că se așteaptă o expansiune a pieții, atunci acesta trebuie să facă un accent pe plasamentele în valori cu un randament înalt, dar și cu un risc corespunzător, iar în cazul unei posibile perioade de recesiune, managerul trebuie să se axeze pe obiecte investiţionale care oferă o anumită protecție împotriva riscului, randamentul fiind minim.

Pentru realizarea strategiei active de gestiune a portofoliului este folosit, pe larg, monitoring-ul care permite de a reacționa rapid la modificările pe perioade scurte de timp ale pieții valorilor investiţionale și de a identifica acele valori atractive pentru investiții.

Monitoring-ul în cadrul acestei strategii constă în:

selecția obiectelor investiţionale (procurarea celor mai rentabile și vînzarea celor mai puțin profitabile);

determinarea randamentului și riscului portofoliului nou-format, ţinînd cont de rotația obiectelor investiţionale;

compararea randamentelor portofoliilor vechi și nou, ţinînd cont de cheltuielile făcute pentru procurarea – vînzarea activelor;

restructurarea portofoliului, reînnoirea conținutului său.

Strategia activă de gestiune este caracteristică investitorilor experimentați, managerilor de investiții de calificare înaltă; aceasta presupune o bună cunoaștere a pieții, abilitatea de a se orienta rapid la modificarea conjuncturii pieții.

Neajunsul acestui tip de strategie constă în faptul că necesită cheltuieli importante pentru pregătirea informațional – analitică a soluțiilor adoptate, procurarea sau elaborarea propriei metodologii și tehnologii de analiză.

Strategia pasivă de gestiune a portofoliului reprezintă acea modalitate de gestiune a portofoliului ce conduce la diversificarea și păstrarea acestuia în decursul unei perioade îndelungate de timp. Acest tip de strategie este adoptat de către managerii care presupun că piața este efectivă. În acest caz, nu apare necesitatea de a revizui des portofoliul deoarece piața efectivă întotdeauna evaluează „ corect ” obiectele investiţionale, iar așteptările asemănătoare ale investitorilor referitoare la rentabilitate și risc vorbesc despre faptul că toți se orientează după același trend al pieții. Un portofoliu cu gestiune pasivă este revizuit doar în cazul în care au fost modificate setările investitorului sau dacă pe piață s-a format o nouă concepție generală privind rentabilitatea și riscul portofoliului. Managerul pasiv nu are ca scop să obțină o rentabilitate mai mare decît cea care o propune, în mediu, piața pentru nivelul dat al riscului.

Strategia de gestiune pasivă a portofoliului constă în procurarea valorilor cu scopul de a le menține o perioadă lungă de timp. Dacă în portofoliu au fost incluse valori emise pe o anumită perioadă, de exemplu obligațiuni, atunci după maturitatea lor, sunt înlocuite cu titluri de valoare similară. Cu o astfel de strategie nu se iau în considerare modificările curente ale activelor, deoarece într-o perspectivă îndelungată plusurile și minusurile obținute de la modificarea prețurilor se vor anula reciproc.

Monitoring-ul, în cazul strategiei pasive de gestiune a portofoliului, presupune:

determinarea nivelului minim al rentabilității;

selecția obiectelor investiţionale într-un portofoliu bine diversificat;

formarea unui portofoliu optim;

reînnoirea portofoliului în cazul micșorării randamentului sub nivelul minim admis.

Dacă în calitate de criteriu de clasificare a strategiei investiționale este luată modalitatea de formare a portofoliului investițional, atunci distingem :

Strategii de optimizare, bazate pe construirea modelelor economico – matematice ale portofoliului. Alegerea structurii optime a portofoliului se realizează pe calea variației criteriilor de optimizare și efectuarea calculelor imitative pe mai multe niveluri. Utilizarea metodelor de optimizare permite de a determina configurația portofoliului care corespunde cel mai bine cerințelor individuale ale investitorului din punct de vedere al echilibrului relației dintre risc, rentabilitate și lichiditate. În calitate de exemple clasice, de obicei sînt prezentate modelele optimizate ale lui Marcowitz, Sharpe. Una din probleme se rezumă la faptul că procesul alegerii strategiei investiționale nu poate fi întotdeauna formulat adecvat, uneori o importanță mai mare o au indicatorii calitativi nu cei cantitativi. De aceea, la momentul actual, pe lîngă metodele tradiționale de optimizare, ca programarea dinamică sau liniară, sunt folosite metode bazate pe algoritmi genetici, logică neclară și de asemenea sisteme de expertiză și rețele neuronale.

Strategii de rating, care constau în aceea că formarea și reformarea portofoliului se face pe baza construirii tabelului de rating. Estimarea rating-ului se realizează pe grupe de indicatori care caracterizează preferințele investiționale ale investitorului. În dependență de obiectivele investiționale, poate fi utilizat atît rating-ul oficial cît și rating-urile neoficiale care oglindesc cele mai importante, din punctul de vedere al investitorului, caracteristici. Avantajul acestei strategii costă în faptul că permite să se realizeze o gestiune a portofoliului luînd în considerare principalele obiective ale investitorului. Neajunsul este legat de necesitatea îndeplinirii unui volum foarte mare de lucru informațional – analitic de către investitor personal sau prin agenții specializate și, de asemenea, strategia de rating permite de a evidenția doar acele obiecte investiționale care trebuie eliminate sau nu din portofoliu, dar nu și cota acestora în portofoliu.

Capitolul II. Formarea și evaluarea portofoliului investițional

2.1 Etapele formării portofoliului investițional

Procesul investițional de formare a portofoliului investițional presupune, prin sine, luarea deciziei cu privire la activele financiare în care se vor realiza investițiile, volumul și durata investirii. Procedura de formare a portofoliului investițional presupune parcurgerea mai multor etape, și anume :

Determinarea politicii investiționale;

Analiza obiectelor investiționale incluse în portofoliu;

Formarea portofoliului investițional;

Evaluarea eficienței portofoliului;

Revizuirea portofoliului.

Prima etapă – determinarea politicii investiționale – include determinarea scopurilor investitorului, tipului, strategiei de gestiune a portofoliului. Investitorul trebuie să-și formuleze scopul luînd în considerare atît rentabilitatea cît și riscul portofoliului. Este necesar de evalua resursele libere disponibile, care trebuie să joace rolul capitalului investițional, de asemenea este necesar de a aduna o informație completă cu privire la sursele investiționale disponibile, de a face o evaluare inițială a conjuncturii economice și a prognozelor pe viitor.

La această etapă investitorul determină, cu un anumit grad de exactitate, orizontul său investițional, adică intervalul de timp la care se va referi strategia sa de gestiune a portofoliului și în legătură cu care se evaluează rezultatele obținute. Mărimea acestui interval este determinată de scopurile investitorului și de capacitatea acestuia de a prognoza starea viitoare a lucrurilor.

Elaborarea strategiei investiționale întotdeauna se bazează pe analiza rentabilității de la resursele investite, duratei investiției și a riscurilor care apar în acest caz. Acești factori determină eficiența plasării în instrumentul financiar concret. Strategia de gestiune adoptată determină tactica plasării mijloacelor: cîte resurse și în ce obiecte investiționale urmează a fi investite. Eficiența investiției se deosebește în dependență de faptul că se folosesc pentru plasamente numai mijloacele proprii sau se atrag și resurse împrumutate.

Această etapă se finalizează cu selecția potențialelor obiecte investiționale pentru a fi incluse în portofoliu. Selecția primară se bazează pe poziția financiară a investitorului, informarea lui cu privire la anumite active financiare, diferite aspecte ale impozitării, legate de obiectele investiționale, accesibilitatea și facilitatea realizării operațiunilor cu activele date.

A doua etapă – analiza obiectelor investiționale incluse în portofoliu – include studierea obiectelor investiționale(sau a grupurilor de obiecte investiționale) aparte, în limitele categoriilor menționate în capitolul întîi. Există mai multe abordări ale analizei instrumentelor financiare.

Analiza tradițională presupune, de obicei, o abordare „de sus în jos”, începînd cu analiza economică, care apoi trece într-o analiză sectorială și, în final, ajungînd la o analiză fundamentală sau tehnică.

Analiza economică este îndreptată spre evaluarea stării generale a economiei și potențiale ei influiență asupra rentabilității portofoliului. De regulă, într-o economie stabilă, valorile obiectelor investiționale au tendința de creștere, iar o dată cu destabilizarea stării economiei – acestea au tendința de recesiune. Desigur, interdependența aceasta nu este ideală, totuși este puternică.

Analiza sectorială este legată de un anumit sector al economiei în care activează compania concretă și de asemenea de perspectivele de dezvoltare ale economiei date.

Analiza tehnică, în forma sa cea mai simplă, studierea cursurilor pe piețele financiare, cu scopul de a face o prognoză a cursurilor acțiunilor companiei concrete. Instrumentele prin care se realizează analiza tehnică sunt graficele. Acestea oferă o imagine totalizatoare a mișcării cursului pieții și a activelor financiare concrete. Informația despre mișcarea cursului este prezentată printr-o curba, în care analistul încearcă să găsească configurații echilibrate care se repetă.

O metodă alternativă de analiză tehnică constă în utilizarea diferitor date statistice. Astfel, analiza tehnică reprezintă analiza datelor în timp, de aceea este

necesar de a dispune de informația pe o anumită perioadă de timp pentru ai face o analiză prin metode tehnice.

De obicei, analiza tehnică este efectuată pînă se ajunge la o analiză fundamentală mai profundă. Dacă obiectele investiționale corespund cerințelor investitorului conform analizei tehnice, atunci se trece la o analiză prin metode fundamentale a acestora.

Analiza fundamentală presupune o studiere mai profundă a poziției companiei concrete și a comportamentului activelor financiare ale acestea. Pentru aceasta toată informația este extrasă din rapoartele financiare ale companiei interesate pentru perioadele precedente și curentă. Poziția companiei se compară cu companiile analoage din ramură cu ajutorul unor coeficienți de eficiență: indicatori estimați pe baza bilanțului și a altor rapoarte financiare. Acești coeficienți caracterizează diferite particularități ale eficienței activității desfășurate de către companie(indicatorul de lichiditate, levierul financiar, profit pe acțiune și altele). Însă principalul obiectiv al analizei fundamentale se prezintă îl reprezintă prognoza mărimii profiturilor viitoare ale companiei, a dividendelor legate de aceasta și a creșterii valorii de bilanț a acțiunilor companiei date. Analiza fundamentală pornește de la condiția că valoarea „adevărată” a oricărui activ financiar este echivalentă cu valoarea totală a fluxurilor monetare în numerar așteptate de către proprietarul activului în viitor.

A treia etapă – formarea portofoliului investițional – include determinarea activelor financiare concrete în care va fi efectuată plasarea mijloacelor investitorului și de asemenea dimensionarea capitalului investițional între active. În cazul dat, la investitor pot apărea asemenea probleme ca: selectarea, alegerea timpului operațiunii și diversificarea. Selectarea, numită și micro-prognozare, se referă la analiza activelor financiare și este legată de prognozarea dinamicii prețurilor la diferite tipuri de obiecte investiţionale. Alegerea timpului operațiunii, sau macro-prognozarea, include prognozarea modificării prețurilor la activele financiare. Diversificarea se rezumă la formarea portofoliului investițional în așa mod încît prin anumite limitări să se minimizeze riscul.

A patra etapă – evaluarea eficienței portofoliului – presupune evaluarea periodică atît a rentabilității obținute cît și a indicatorilor de risc cu care se confruntă investitorul. Pentru aceasta este nevoie de a utiliza indicatori ai rentabilității și riscului adecvați și a standardelor(etaloane ale valorii) corespunzătoare pentru comparare.

A cincea etapă – revizuirea portofoliului – constă în repetarea periodică a etapelor menționate mai sus. Altfel spus, obiectivele investitorului se pot modifica, ceea ce face ca portofoliul să nu mai fie optimal. Un alt motiv pentru revizuirea portofoliului reprezintă modificarea prețului și valorii obiectelor investiționale cu trecerea timpului. Decizia cu privire la revizuirea portofoliului investițional depinde de mulți factori, printre care dimensiunea reținerilor de tranzacționare, creșterea rentabilității așteptate a portofoliului revizuit și tipul de gestiune a portofoliului – activă sau pasivă.

2.2 Rentabilitatea și riscul portofoliului investițional

Orice operaţiune de plasament, în cadrul formării portofoliului investițional, poate fi analizată ca o operațiune economică cu o marfă financiară, ceea ce presupune ca operațiunea dată trebuie să corespundă anumitor cerințe ce decurg din raționamentul că orice tranzacție economică trebuie să aducă profit celui ce o realizează. Aceste cerințe se referă la rentabilitatea și riscul portofoliului.

Rentabilitatea portofoliului reprezintă capacitatea obiectelor investiționale, incluse în portofoliu, de a aduce profit. Pentru analiza rentabilității se folosesc așa parametri ca:

Venitul scontat – totalitatea fluxurilor de mijloace bănești sau echivalente ale acestora, sub formă de dividende, dobînzi, diferențe de curs, pe care investitorul speră să le obțină în viitor, ca efect al deținerii unui anumit obiect investițional. Acest indicator are o importanță deosebită, deoarece în baza acestuia este stabilită valoarea efortului depus de investitor pentru a efectua plasamentul dat.

Venitul curent – reprezintă încasări periodice sub formă de dividende sau dobînzi la hîrtiile de valoare procurate, obținute sub formă de mijloace bănești sau alte echivalente ale acestora.

Diferențele de curs – presupune diferența între prețul inițial de cumpărare al activului și suma obținută ca urmare a comercializării acestuia, diferență care poate să apară atît sub formă pozitivă, din care rezultă ca investitorul a obținut profit, cît și sub formă negativă, ceea ce presupune că investitorul nu a estimat instrumentul financiar la justa lui valoare.

Profitul total – poate fi exprimat ca diferența dintre volumul total al încasărilor obținute și al cheltuielilor investiționale directe.

Toți acești parametri ai rentabilității plasamentelor financiare sunt influiențați de o serie de factori de natură atît internă, cît și externă:

1. Factori interni:

tipul instrumentului investițional;

calitatea gestionării;

metodele de finanțare;

caracteristica mediului investițional;

2. Factori externi:

nivelul de dezvoltare al economiei țării;

forma de proprietate predominantă;

nivelul de dezvoltare al sistemului financiar – bancar;

gradul de dezvoltare al pieții hîrtiilor de valoare și al instituțiilor acestea ;

legislația cu privire la piața hîrtiilor de valoare;

nivelul de instruire, calificare și experiență a specialiștilor ce activează în domeniul dat;

inflația;

Rentabilitatea portofoliului investițional poate fi determinată utlizînd două metode.

Prima metodă constă în determinarea rentabilității pe baza valorii portofoliului de la începutul și de la sfîrșitul perioadei:

(2.2.1)

unde:

ρr - rentabilitatea sperată a portofoliului;

W1 – valoarea portofoliului la sfîrșitul perioadei;

W0 – valoarea portofoliului la începutul perioadei.

A doua metodă presupune utilizarea rentabilității sperate a titlurilor de valoare. Astfel, rentabilitatea portofoliului se determină ca media ponderată a rentabilităților titlurilor incluse în portofoliu:

(2.2.2)

unde:

xi – ponderea fiecărui titlu în valoarea inițială a portofoliului;

ri – rentabilitatea sperată a titlului i;

n – numărul de titluri în portofoliu.

Rentabilitatea portofoliului poate fi estimată și prin valoarea medie sperată, care poate fi calculată prin două metode:

a) Metoda distribuției probabilistice care presupune estimarea rentabilității portofoliului pe baza unor serii probabile ale ratei rentabilității:

(2.2.3)

unde :

ir reprezintă valoarea medie sperată a rentabilității;

pi – probabilitatea realizării ratei de rentabilitate ri;

ri – rata rentabilității estimate;

i = 1,2,...,n – numărul de estimări ale ratei rentabilității.

b) Metoda șirurilor cronologice care presupune estimarea ratei rentabilității pe baza rentabilităților obținute pe parcursul perioadelor precedente:

(2.2.4)

unde:

ri – reprezintă rata rentabilității înregistrată în perioadele precedente;

n – numărul perioadelor precedente la care se referă rata rentabilității.

O altă cerință înaintată față de portofoliul investițional este asigurarea unui nivel minim al riscului. Riscul constituie probabilitatea abaterii mărimii profitului investițional efectiv de la mărimea sperată a acestuia[6, pag.34]. Portofoliul investițional, fiind format dintr-o totalitate de instrumente financiare, îmbină mai multe tipuri de riscuri caracteristice fiecărui instrument aparte:

risc de dobîndă ;

risc de credit;

risc de piață;

risc de lichiditate;

risc operațional;

riscul retragerii înainte de termen;

riscul inflației.

De asemenea, riscul global al portofoliului investițional se compune din două tipuri de riscuri:

Risc diversificabil(sistematic) – reprezintă partea din riscul portofoliului care poate fi înlăturată prin intermediul diversificării portofoliului, fiind provenit din evenimente necontrolabile și aleatorii .

Risc nediversificabil(nesistematic) – care reflectă acţiunea forțelor care influiențează toate obiectele investiționale, indiferent de tipul sau sfera la care aparțin.

Pentru dimensionarea riscului portofoliului investițional pot fi utilizate mai multe metode, printre care cele mai populare sunt cele statistice sau probabilistice. În cazul acestor metode vor fi calculați următorii indicatori pentru caracterizarea riscului afiliat hîrtiilor de valoare incluse în portofoliu:

1. Variația sau dispersia (σ2) care este utilizată la estimarea rezultatului obținut ca urmare a investirii într-o anumită valoare mobiliară, în comparație cu valoarea medie obținută a rentabilității. Astfel, utilizînd metodele descrise la estimarea valorii medii sperate a rentabilității:

a) Metoda distribuției probabilistice:

(2.2.5)

b) Metoda șirurilor cronologice:

(2.2.6)

2. Devierea standard (σ), numită și abaterea medie pătratică:

a) Metoda distribuției probabilistice:

(2.2.7)

b) Metoda șirurilor cronologice:

(2.2.8)

Devierea standard prezintă avantaje față de variație prin faptul că este exprimată în aceleași unități de măsură ca și rentabilitatea. Ea măsoară cît de strînsă este legătura dintre rentabilitatea medie și rentabilitatea efectivă a activului concret. Astfel, un investitor conservativ va prefera un portofoliu a cărui deviere standard este minimă, ceea ce reflectă un risc minim și o siguranță maximă a investițiilor.

3. Coeficientul de variație (V), se determină ca raport între devierea standard și rata așteptată a rentabilității:

(2.2.9)

Coeficientul de variație oferă un instrument de analiză mai semnificativ, deoarece arată riscul pe unitate de venit, fiind destinat comparației rentabilităților alternativelor investiționale cu venituri așteptate diferite.

4. Covariația reprezintă un indicator statistic care măsoară riscul reciproc al obiectelor investiționale incluse în portofoliu, adică interdependența dintre aceste obiecte:

a) Metoda distribuției probabilistice:

(2.2.10)

b) Metoda șirurilor cronologice:

(2.2.11)

unde:

σ(A,B) – reprezintă covariația valorilor mobiliare A și B în portofoliu;

pi – probabilitatea atribuită ratelor rentabilității rAi și rBi, respectînd condiția: ∑pi= 1 sau 100 %;

A și B – două tipuri sau clase de valori mobiliare incluse în portofoliu;

rAi – ratele rentabilității așteptate pentru valoarea mobiliară A în perioada i = 1,2,...,n;

rBi – ratele rentabilității așteptate pentru valoarea mobiliară B în perioada i = 1,2,...,n;

Ar - rentabilitatea medie sperată pentru titlul A;

Br - rentabilitatea medie sperată pentru titlul B.

Un rezultat pozitiv al covariației va reflecta tendința valorilor mobiliare de a se modifica în aceeași direcție, o mărime negativă – tendința de compensare reciprocă, valoarea nulă a covariației va arăta că între valorile mobiliare analizate nu există nici o legătură. Însă covariația nu arată în ce direcție vor devia ratele rentabilităților. Pentru aceasta este calculat indicatorul următor.

5. Coeficientul de corelație care se obține prin raportarea covariației la produsul devierilor standard:

BABA

BA,

BA,=

BA,cov=

σσ

σ

σσρ

(2.2.12)

unde:

ρ(A,B) reprezintă coeficientul de corelație a valorilor A și B;

σA – devierea standard a valorii A;

σB – devierea standard a valorii B.

Coeficientul de corelație poate lua valori în intervalul [-1;+1], de aceea în funcție de mărimea și semnul coeficientului de corelație pot fi deosebite cinci stări ale interdependenței dintre valorile mobiliare:

1) corelație perfectă pozitivă (ρ(A,B) = +1);

2) corelație perfectă negativă (ρ(A,B) = -1);

3) corelație „zero” (ρ(A,B) = 0);

4) corelație imperfectă pozitivă (ρ(A,B) = [0,+1]);

5) corelație imperfectă negativă ρ(A,B) = [-1,0]);

Un coeficient de corelație egal cu +1 sau -1 arată o interdependență dintre titlurile analizate, ceea ce presupune că rentabilitatea unui titlu poate fi exprimată prin rentabilitatea celuilalt; coeficientul de corelație egal cu zero demonstrează faptul că între valorile supuse analizei nu există interdependență; coeficientul situat în intervalele (-1,0) și (0,+1) semnifică faptul că doar o parte din rentabilitatea titlului este determinată de rentabilitatea celuilalt, restul fiind asociată influienței factorilor de altă natură.

6. Prețul riscului investițional (λ):

(2.2.13)

unde:

λ – indică prețul riscului investițional;

rp – rata medie a profitului pe piață;

rf – rata medie a profitului la hîrtiile de valoare nepurtătoare de risc;

σp – riscul pieței de capital, exprimat prin devierea standard.

7) Coeficientul beta (β), indicator ce dimensionează riscul de piață al hîrtiei de valoare și care exprimă cota pe care o deține activul financiar inclus în portofoliu, în profitabilitatea globală a pieței sau a portofoliului:

(2.2.14)

unde:

σip reprezintă covariația rentabilității valorii mobiliare i cu cea a pieții sau a portofoliului;

σ2p – dispersia portofoliului sau a pieții.

Acest indicator poate avea valori:

- β>1, presupune faptul că o variație a indicelui bursier cu ±1% va avea ca efect o variație a rentabilității titlului financiar mai mare de ±1%. Și deci, hîrtiile de valoare cu un astfel de coeficient beta vor asigura o rentabilitate mai mare cu o expunere la risc corespunzătoare.

- β<1, semnifică faptul că o variație de ±1% a indicelui bursier va cauza o variație mai mică de ±1% rentabilității hîrtiei de valoare, ceea ce presupune o rentabilitate mai mică cît și un risc mai mic.

- β=1, reprezintă situația cînd o anumită variație a indicelui bursier va determina aceeași variație a rentabilității hîrtiei de valoare.

Riscul portofoliului poate fi examinat din punct de vedere a două aspecte:

riscul propriu al portofoliului;

riscul de piață al portofoliului.

Riscul propriu al portofoliului (σp) poate fi calculat după formula:

(2.2.15)

Din formula dată rezultă că un portofoliu diversificat, care presupune că cota xi a fiecărui obiect investițional în portofoliu să fie cît mai mică, va fi mai minimă și apropiată de riscul de piață al portofoliului, față de un portofoliu nediversificat al cărui risc se identifică cu riscul hîrtiei de valoare.

Însă, este cunoscut faptul că hîrtiile de valoare se pot influiența reciproc, acționînd astfel și asupra riscului propriu al portofoliului:

(2.2.16)

unde:

xi sau xj indică ponderea titlului i și respectiv a titlului j în portofoliu;

n – numărul de hîrtii de valoare;

σij – covariația dintre hîrtiile de valoare.

Riscul de piață al portofoliului (βp) care este determinat de riscul de piață al fiecărei hîrtii de valoare în mod individual:

(2.2.17)

unde:

xi reprezintă cota deținută de hîrtia de valoare i în volumul total al portofoliului;

βi – coeficientul beta al activului financiar i.

2.3. Evaluarea performanței portofoliului investițional

Performanța portofoliilor de active mobiliare este determinată de rentabilitate și risc. În indicatorii de evaluare a performanței portofoliilor pentru cuantificarea riscului se utilizează: abaterea standard a rentabilităților (în indicatorul lui Sharpe) și covariația dintre rentabilitățile portofoliului (în indicatorul lui Treynor și indicatorul Jensen).

Indicatorul lui Sharpe. Sharpe a numit indicatorul creat pentru evaluarea performanței portofoliului – reward to variability, care a fost redenumit ulterior – indicatorul lui Sharpe în lucrările ce îl menționează. Indicatorul lui Sharpe se calculează conform relației:

(2.3.1)

unde:

Sp – indicatorul lui Sharpe;

pr - rentabilitatea sperată a portofoliului;

rf – rentabilitatea din plasamente alternative fără risc;

σp – riscul total al portofoliului reprezentat de abaterea standard a rentabilităților.

Portofoliul care va avea valoarea cea mai mare a indicatorului lui Sharpe va fi cel mai performant. Acest indicator poate fi utilizat pentru evaluarea eficienței portofoliilor mai puțin diversificate deoarece se calculează pe baza riscului total al portofoliului. De aceea acest indicator este foarte utilizat în practica măsurării performanței portofoliului.

Indicatorul lui Treynor. În anul 1965 Treynor J. propune un indicator de măsurare a performanței portofoliului. Acest indicator se calculează după formula:

(2.3.2)

unde:

Tp – indicatorul lui Treynor;

βp – riscul sistematic al portofoliului.

Portofoliul cu valoarea cea mai înaltă a indicatorului lui Treynor reprezintă portofoliul cel mai performant. Indicatorul lui Treynor este utilizat în evaluarea performanței portofoliilor diversificate deoarece consideră doar riscul sistematic al portofoliului, adică partea din riscul total care nu poate fi eliminat prin diversificare.

Indicatorul lui Jensen. Calcularea acestui indicator a început de la o testare empirică a modelului CAPM, propus de Sharpe pentru estimarea rentabilității sperate a portofoliului, Jensen încercînd să vadă în ce măsură piața respectă ecuațiile acestui model. Modelul CAPM se estimează după formula:

(2.3.3)

unde:

mr - rentabilitatea sperată a portofoliului de piață;

Modelul CAPM se utilizează la analiza portofoliilor diversificate, dar în realitate se cunoaște că nici un portofoliu nu este perfect diversificat și există o parte din rentabilitate care nu poate fi explicată prin modelul dat. Astfel, M. Jensen a propus un indice alfa pentru estimarea performanței portofoliului:

(2.3.4)

unde:

Jp sau αp reprezintă rentabilitatea neexplicată prin modelul CAPM sau indicatorul lui Jensen;

rp - rentabilitatea portofoliului.

Dacă indicatorul dat are valori pozitive, atunci rezultă faptul că rentabilitatea obținută a portofoliului este peste nivelul estimat prin modelul CAPM. Indicatorul lui Jensen poate fi utilizat pentru compararea și clasificarea, în funcție de performanța realizată, a portofoliilor gestionate similar și care au niveluri de risc comparabile.

Pentru compararea portofoliilor cu riscuri diferite poate fi utilizat un indicator numit Black – Treynor și care se determină prin relația:

(2.3.5)

Un nivel mai mare al indicatorului dat demonstrează o performanță mai mare a portofoliului pentru care s-a calculat.

Concluzii

La momentul actual este necesar de a acorda o atenţie deosebită investiţiilor de portofoliu datorită schimbărilor radicale care au avut loc în a doua jumătate a secolului XX în economia ţărilor înalt dezvoltate. Şi anume, aceste schimbări s-au manifestat în direcţia consolidării pieţii financiare internaţionale, formată pe baza pieţelor financiare regionale. La asortimentul tradiţional al instrumentelor „de bază” (valută, hîrtii de valoare de stat, acţiuni şi obligaţiuni corporative) s-a adăugat o listă, care permanent se completează, a unor noi instrumente „derivate” noi, cum ar fi: certificate de depozit, contracte futures, opţiuni, warrants, indici bursieri, contracte swap etc. Aceste instrumente permit realizarea unor strategii de gestiune a rentabilităţii şi riscului tranzacţiilor financiare mult mai complicate şi mai fine, care să răspundă nevoilor individuale ale investitorilor, cerinţelor gestionarilor activelor, speculatorilor şi „jucătorilor” pe piaţa financiară.

În lucrarea dată au fost analizate cîteva din caracteristicele investiţiilor de portofoliu. Investiţiile de portofoliu, ca tehnologie, este elaborată şi experimentată în ţări cu o istorie a relaţiilor de piaţă înalt dezvoltate. Această tehnologie permite de a planifica, estima şi controla rezultatele finale ale întregii activităţi investiţionale pe diferite sectoare ale pieţii de capital.

Astfel, la ora actuală orice investitor care doreşte să realizeze un portofoliu investiţional are la dispoziţia sa o serie de metode şi instrumente de analiză şi gestiune a investiţiilor financiare. Aceste metode au fost elaborate în cadrul teoriei moderne a portofoliului, începînd cu lucrările lui H. Marcowitz şi continuînd cu W. Sharpe, J. Treynor, M. Jensen. Utilizînd postulatele teoriilor şi lucrărilor acestor economişti, un investitor îşi poate forma acea compoziţie a plasamentelor sale în obiecte financiare care să corespundă nevoilor şi posibilităţilor sale din punct de vedere al riscului, rentabilităţii, lichidităţii şi a corelaţiei dintre aceste elemente.

De asemenea, portofoliul investiţional necesită să fie permanent gestionat, datorită riscului care îl comportă mediul de activitate al investitorului – piaţa financiară. Şi în aceste caz, investitorul dispune de o serie de strategii de gestiune pe care să le adapteze la aşteptările, cerinţele şi posibilităţile sale.

Astfel, din analiza efectuată se distinge faptul că principalul element care influienţează portofoliul investiţional şi plasamentele financiare este riscul. Riscul investiţional cuprinde mai multe tipuri de risc, fiecare avînd necesitatea de a fi gestionate. Un control ineficient al riscului va conduce la pierderi care în unele cazuri pot fi fatale pentru investitor, fiind capabile să conducă la falimentul acestuia.

De aceea pentru obţinerea rezultatelor dorite se recomandă ca portofoliul investiţional să fie permanent supravegheat printr-o gestiune activă şi prin intermediul instrumentelor oferite de teoria modernă a portofoliului investiţional.

Bibliografie

Legea Republicii Moldova cu privire la Piaţa Valorilor Mobiliare nr.199-XIVdin 18 noiembrie 1998 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr.27-28, articolul123, din 23.03.1999

Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr.192-XIV din 12.11.98 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.117-126BIS din 14.08.2007 şi Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.22-23/91 din 04.03.1999

Regulamentului cu privire la activitatea de estimare a valorilor mobiliare şi activelor ce se referă la ele nr. 36/9  din  27.12.2001 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.46-48/105 din 04.04.2002

Hotărîrea Comisiei Naţionale a Pieţii Financiare cu privire la aprobarea actelor normative privind activitatea de brokeraj şi dealer nr.48/7 din 17.12.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.20-22/31 din 14.02.2003

Hotărîrea Comisiei Naţionale a Pieţii Financiare privind aplicarea măsurilor de reglementare a pieţei secundare nr.8/1 din 08.02.2005 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.24-25/82 din 11.02.2005

Caragangiu A., Domenti O., Luchian I. Managementul portofoliului de investiţii. – Chişinău: ASEM, 2005. – 241 p.

Chirilă Viorica. Metode statistice de determinare a stabilităţii performanţei portofoliilor de active financiare // Analele Ştiinţifice ale Universităţii „ Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. – 2004. – Nr. 21 – P. 425-431.

Laptiacru Ion. Estimarea riscului portofoliului de titluri financiare riscante şi neriscante // Curentul Nou. – 1999. – Nr. 2 – P. 14-17.

Prodan Natalia. Probleme de evaluare a portofoliilor de investiţii în companiile de investiţii si alţi participanţi profesionişti la piaţa mobiliară // Analele ASEM. – 2001. – Vol. I. – P. 430-434.

Simion Dalia, Toba Elena. Analiza financiară a riscului de portofoliu pe piaţa de capital // Tribuna Economică. – 2006. – Nr. 31 – P. 72-74.

Simion Dalia. Optimizarea unui portofoliu de titluri prin utilizarea metodei VaR // Analele Universităţii din Craiova. – 2007. – Nr. 35 – vol. I. – P. 179-182.

Staicu Florea. Portofoliul de investiţii al întreprinderii!” // Tribuna Economică. – 2001. – Nr. 45 – P. 20-21.

Stancu Ion. Finanţe, teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară. – Bucureşti: Editura Economică, 1996.

Гитман Л. Дж. Джонк М. Д., Основы инвестирования. – Москва: Дело, 1997. – 1008 стр.

Деева А. И. Инвестиции. – Москва: Экзамен, 2005. – 400 стр.

Иванов А. П. Финансовые инвестиции на рынке ценных бумаг. - Москва: Издательский дом " Дашков и К", 2004. - 480 стр.

Маршалл Д. Ф. Бансал В. К., Финансовая инженерия. – Москва: Инфра-М, 1997. – 784 стр.

Фрэнк Дж. Фабоцци Управление инвестициями. – Москва: Инфра-М, 2000. – 458 стр.

Шапкин А. С. Экономические и финансовые риски. Оценка, Управление, Портфель инвестиций. – Москва: Издательский дом " Дашков и К", 2003. – 544 стр.

Шарп У. Ф. Александер Г. Дж., Бэйли Дж. В. Инвестиции. – Москва: Инфра-М, 1997. – 1024 стр.

http://biz.yahoo.com/ f/g/ii.html

http://www.investopedia.com/terms/i/investment.asp

http://www.investorwords.com/2599/investment.html

http://ivr.nm.ru/2001/rus/p0102/p010208.htm

http://www.forxaw.com/files/view/2576.2

http://www.capital.market.md

http://www.kmarket.ro